9563538 Bac 2010 Competente Lingvistice de Comunicare Orala in Limba Romana C Barbu M Manea 1

BAC 2010 LIMBĂ ROMÂNĂ - Proba orală

BAC 2010COMPETENŢE LINGVISTICE

DE COMUNICARE ORALĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ

I. Argument

Lucrarea pe care v-o propunem se constituie într-o încercare de a veni în sprijinul vostru, al absolvenţilor de clasa a XII-a, cei care susţineţi primul examen oral din viaţa de elev.

Impactul emoţional al acestei probe este o realitate pe care trebuie să o luaţi în consideraţie. Autorii acestei lucrări s-au gândit să vă aducă în atenţie atât pregătirea psihologică a evenimentului, cât şi pregătirea tehnică şi de conţinut.

Abordarea probei orale din persectiva ultimelor indicaţii ale M.E.C.I presupune cunoaşterea explicită a conţinutului acestui nou examen. Elementul de noutate constă în valorificarea, prin comunicare orală, a unui text scris, ficţional sau non-ficţional (reprezentând diverse stiluri funcţionale).

Textele vor fi alese din opere literare cunoscute sau mai puţin cunoscute sau din presă. Este important să înţelegeţi că valorificarea unui text, indiferent de unde provine el presupune identificarea câtorva repere esenţiale: Cine emite textul? Ce se poate deduce despre intenţia lui de comunicare? Care este situaţia comunicaţională în sine? De asemenea, identificarea temei şi a ideilor principale ale mesajului este o operaţiune care vă poate ajuta în elaborarea discursului oral.

A doua parte a răspunsului vostru referitor la text, se constituie într-o abordare personală a unei probleme extrase din mesaj. Este o ocazie pentru voi să vă construiţi discursul după

5

Cecilia BARBU, Maria MANEA

regulile ştiute ale argumentaţiei, adăugând însă amprenta personală atât în modul de expunere cât şi opinia dezvoltată.

Propunerea noastră concretă pentru înţelegerea elementelor teoretice şi de abordare a unui text porneşte de la subiectele pentru examenul de bacalaureat proba orală 2009. Având ca suport textele propuse atunci, am păstrat şi cerinţele momentului, având în vedere că noile cerinţe sunt nu numai asemănătoare, dar şi simplificate. Considerăm că modelul oferit este unul complet, care vă poate da oportunitatea de a decodifica orice mesaj primit.

Adăugăm de asemenea un număr de texte-propunere, care se constituie în modele posibile pentru examenul vostru de limbă şi comunicare. Vă invităm să faceţi exerciţii de comunicare pe aceste structuri, individual sau alături de profesorul clasei. Noi vă oferim două modele.

Vă rugăm să acceptaţi, de asemenea, câteva sfaturi legate de antrenamentul psihologic.

• Prezentaţi buletinul comisiei• Extrageţi biletul „câştigător”. Nu este cazul să vă gândiţi la schimbarea acestuia, pentru că un alt text la prima vedere presupune aceleaşi riscuri• Ocupaţi-vă locul în bancă şi încercaţi să vă stăpâniţi emoţiile. Veţi vedea că încercarea de a înţelege mesajul textului poate eşua în primele două minute.• Citiţi de mai multe ori textul primit, ca şi când este cel mai important mesaj pe care trebuie să îl decodificaţi• Notaţi-vă pe ciornă orice idee vă vine în timpul lecturii; împărţiţi textul în alineate şi idei• Construiţi o introducere şi citiţi-o în faţa comisiei (e posibil ca emoţiile să vă copleşească şi să rataţi începutul expunerii). • Construiţi apoi enunţul la fiecare cerinţă prin amplificarea ideilor consemnate succint pe ciornă • Induceţi-vă o atitudine fermă dar relaxată în acelaşi timp• Aveţi în vedere că cele 7-10 minute în care vă aflaţi în faţa comisiei sunt foarte importante pentru reprezentarea voastră ca fiinţe raţionale, logice, coerente


• Pregătiţi-vă mental pentru un dialog cu profesorii evaluatori; aceasta nu înseamnă că aţi greşit, ci că se dezvoltă o comunicare necesară• Mai mult decât cantitatea cunoştinţelor, vă este evaluată calitatea acestora, capacitatea voastră de a realiza o comunicare logică• Empatia provocată de faptul că vorbiţi în faţa unor specialişti pe care să îi convingeţi că aveţi capacitatea de a înţelege un text, trebuie transformată în energie pozitivă• Dozaţi efortul emoţional în favoarea discursului susţinut• Controlaţi-vă permanent reacţiile şi atitudinile non-verbale şi para-verbale, adică gesturi, mimică, reacţii, timbru etc

În ceea ce priveşte pregătirea tehnică şi de conţinut, aveţi în vedere:

- Însuşirea conceptelor teoretice necesare decodificării unui text

- Aplicarea corectă a elementelor teoretice pe tipuri de text

- Definirea corectă a componentelor specifice comunicării

Cuprins

I. ArgumentII. Suport teoretic

7


III. Modele de rezolvare - subiecte oral 2009IV. Modele şi propuneri de texte literare şi non-literare

2010


II. Suport teoretic aplicat pe cerinţele generale sau itemii pentru evaluarea prin proba orală.

A. Cerinţe posibile:

1.1) Identificarea şi/sau comentarea perspectivei/punctului de vedere/opiniei/atitudinii autorului

Perspectiva poate fi:- obiectivă (relatarea la persoana a III-a, estomparea mărcilor emiţătorului, asumarea opiniei avizate, intenţie preponderent informativă)Exemplu: „Un nou ideal uman se instituie în secolele XV şi XVI, tributar în mare parte celui antic, plin îns ă de temerare impulsuri spre perfecţiune. Ideea afirmării personalităţii omeneşti în plenitudine, a dezvoltării armonioase necesare pentru acordarea microcosmului (fiinţa umană) cu macrocosmul (natura) este preluat ă de cei mai mulţi umanişti”

(Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Umanism, în Dicţionar de termeni literari)

- subiectivă (relatarea la persoana I, asumarea punctului de vedere, inducerea unei atitudini concrete din partea autorului, intenţie persuasivă a discursului, prezent explicaţie a mărcilor subiectivităţii: pronume de persoana I, verbe de persoana I, mărci ale expresivităţii: interogaţii, exclamaţii, invocaţii, repetiţii)Exemplu: „Dup ă opinia mea, în societatea contemporan ă rolul literaturii este la fel de important ca şi rolul ştiinţei. Literatura (şi aici am în vedere evident numai literatura majoră, valoroasă) reprezint ă specificitatea uman ă în cel mai înalt grad, impulsioneaz ă sensibilitatea şi educ ă prin forţa exemplului particular latura general ă de nobleţe şi de sublim a sentimentelor ca act de conştiinţă.”

(Nichita Stănescu, Rolul literaturii)

9


- avizată: emiţător specializat în domeniul pe care îl reprezintă prin textExemplu: Emiţătorul avizat – criticul Nicolae Manolescu, criticul G. Călinescu etc.

- nonavizată: emiţător nespcializat, opinie personală asupra unei probleme conjuncturale: sociale, culturale, politice etcExemplu: „Reporterul: Credeti că noile modificări propuse de Ministrul Educaţiei, vor favoriza îmbunătăţirea actului educaţional? Intervievatul: Nu sunt de specialitate, dar cred că aceste modificări nu fac altceva decât să înfierbânte o nouă generaţie de elevi, iar în privinţa îmbunăţăţirii educaţiei sunt rezervată în a da pronosticuri...”

Alte abordări ale perspectivei, în funcţie de tipul de text analizat sau de aşteptările evaluatorilor:

- analitică: emiţătorul construieşte un demers critic cu argumente pertinente specifice domniului impus de mesajExemplu: „Este evident că paşoptiştii nu dispuneau decât de o singură metodă imediată şi practică de recuperare a întârzierii culturale. De a <<umple>> golul istoric şi de a începe construirea unei culturi române moderne (...)”

(Adrian Marino, Actualitatea ideologiei paşoptiste)

- reflexivă: emiţătorul exprimă un punct de vedere personal, puternic individualizat, cu impact filosoficExemplu: „Sunt de părere că a tăcea înseamnă a lăsa să se creadă că nu judeci şi nu doreşti nimic şi, în anumite cazuri, înseamnă că intr-adevăr nu doreşti nimic.” (Camus, Omul revoltat)- diacronică (istorică): emiţătorul se raportează la un fapt / problemă / eveniment / situaţie surprinse în evoluţia lor istoricăExemplu: „Astfel, pe baza muncii unei tărănimi libere, s-a dezvoltat economia Daciei în veacul II şi urmarea a fost întărirea oraşelor.”


(P. P Panaitescu, Introducere în istoria culturii româneşti)

- sincronică (contemporană): emiţătorul se raportează la un fapt/problemă/eveniment/ situaţie surprinse din realitatea trăităExemplu: „Astăzi nu mai există boema interbelică, cea care s-a prelungit până în anii ’60 şi care era o stare de a fi. Boemia tineretului este computerul. Viaţa unui artist s-a simplificat, s-a mecanizat. Eu mai am o boemie a mea în care intră şi cititul, şi muzica, şi întâlnirea cu prietenii. O boemie creatoare".

(Dan Boicea si Victoria Anghelescu, Ce a mai rămas din boemă?)

1.2) Atitudini posibile ale emiţătorului în raport cu tema dezbătută:

• critică :– apreciativă, laudativăExemplu: „Fenomenul Pitesti este una dintre cele mai izbutite cărţi-document pe care am citit-o.”

(Nicolae Manolescu, Virgil Ierunca –Fenomenul Piteşti)

– depreciativă, reticentă: Exemplu: „Notaţiile lui Maiorescu desamăgesc printr’un terre-a terre constant”

(G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Junimea. Titu Maiorescu)

- neutră – intenţie informaţionalăExemplu: „În general, orice discuţie asupra literaturii române interbelice porneşte de la una dintre cele dou ă clasificări „canonice” cunoscute: textul literar este plasat fie sub distincţia stabilit ă de E. Lovinescu şi G. Călinescu, „literatur ă tradiţional ă versus literatur ă modernă”, fie sub diferenţierea operat ă de Nicolae Manolescu, „roman Doric versus roman ionic versus roman corintic”. Aceste două canoane sunt destul de diferite: primul este unul cultural şi ţine seama de evoluţia general ă a României în perioada

11


interbelică, în timp ce al doilea este un canon literar „intern”: în romanul doric, cel care povesteşte este naratorul omniscient, în romanul ionic, evenimentele sunt povestite de mai mulţi naratori diferiţi, care ne fac părtaşi la viziunea lor asupra evenimentelor, în timp ce în romanul corintic, miturile şi simbolurile sunt cele care domin ă scena, fie în sensul propriu, fie în cel ironic”

(Sorin Alexandrescu, Privind înapoi, modernitatea)

• evocatoare, nostalgicăExemplu: „Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre pe când începusem şi eu, drăgăliţă-Doamne, a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei, în satul Humuleşti, din târg drept peste apa Neamţului; sat mare şi vesel, împărţit în trei părţi, care se ţin tot de una: Vatra satului, Delenii şi Bejenii. Ş-apoi Humuleştiiş”

(Ion Creangă, Amintiri din copilărie)

Exemplu: Stilul jurnalistic

1.3) Identificarea şi/sau prezentarea contextului în care este construit mesajul

Orice comunicare implică o serie de circumstanţe în care aceasta se realizează: repere temporale, spaţiale, identitatea, statutul, relaţia actanţilor. Actul comunicării presupune schimbul de informaţii între interlocutori, în condiţiile respectării atribuţiilor următorilor factori:

Componentele procesului de comunicare:

- Contextul :• lingvistic: tema, subiectul comunicării (referentul),

realitatea/obiectul despre care se comunică.• extralingvistic: identitatea, statutul social al

partenerilor de comunicare, locul si timpul desfasurarii comunicarii


Exemplu: „În dimineaţa următoare, Val îşi făcu apariţia la uşa lui Şandru. Femeia din casă îl anunţă că tocmai a plecat spre birou. Se hotărî să se îndrepte spre Vergului. Când sosii, Şandru se arată emotionat de vizită:- Tu, aici?- Trebuie să faci ceva, am crezut că stă ascunsă la tine, dar am aflat de la batrână că nici gand ca Olga să fii trecut pe-acasă.- Am căutat-o şi eu, ce crezi?”

(Marin Sorescu, Trei dinţi din faţă)Observaţie: În textul citat contextul extralingvistic identifică doi emiţători: Val şi Şandru. Comunicarea dintre aceştia se realizează în termeni familiari, definind astfel o relaţie de prietenie. De asemenea, contextul extralingvistic poate fi interpretat în acest caz şi în funcţie de referinţele temporale: „dimineaţa”.Din punctul de vedere al contextului lingvistic tema comunicării sau referentul îl constituie un alt treilea personaj şi anume Olga.

- Emiţătorul = cel care transmite mesajul- Receptorul = cel care primeşte informaţiile şi le decodifică- Codul = limba de comunicare, ansamblu de semne lingvisticeObs. Semnul lingvistic poate fi înlocuit printr-un alt cod în funcţie de particularităţile interlocutorilor (ex: codul Braille, Morse, gestual, rutier)

- Canalul: suportul de transmitere al comunicării: aer, scrisul, internet, telefonie mobilă, fax etc. Obs. Canalul poate fi perturbat de „accidente de comunicare” reprezentate de: zgomote, bruiaje, scrisul ilizibil, greşelile de tipar etc. - Mesajul: informaţia transmisă prin actul comunicării- Referentul: realitatea/obiectul despre care se comunică

Fiecărei componente a actului comunicării îi corespunde o funcţie specifică:

13


- contextului îi corespunde funcţia referenţială/cognitivă

- emiţătorului îi corespunde functia emotivă/expresivă prin care acesta îşi exprimă atitudini, emoţii, stări, sentimente. Următoarele mijloace lingvistice contribuie la identificarea acestei funcţii: pronume şi adjective pronominale de persoana I, verbe de persoana I., exclamaţii, interjecţii etc. Exemplu: „Of! Mi-este atât de cald!”

- receptorului îi corespunde funcţia conativă/persuasivă prin care este urmărit efectul persuasiv al mesajului asupra acestuia. Materializarea funcţiei conative în text se realizează dacă: argumentele emise sunt viabile, pertinente, expuse logic, coerent.Exemplu: „-Te rog să citeşti această carte pentru că vei găsi acolo răspunsuri la propriile întrebări.”

- codului îi corespunde funcţia metalingvistică prin care este vizată decodificarea corectă a limbii de comunicare (română, franceză, engleză etc). Aceasta apare şi în situaţia unei explicaţii „tip dicţionar”. Exemplu: „- Ce înseamna fortuit?

- Fortuit înseamnă întâmplător, şi nu forţat”

- canalului îi corespunde funcţia fatică prin care se realizează controlul permanent al funcţionării comunicăriiExemplu: „- Alo! Ce faci? Mă asculţi? Eşti atent?”

- mesajului îi corespunde funcţia poetică prin care se pune în valoare componenta expresivă a limbajului. Predominantă în textele lirice, aceasta apare şi în comunicarea obişnuită prin amprenta stilistică a vorbitorului (idiostil), atunci când este urmărit efectul expresiv/artistic al limbajului mai mult decât informaţia în sine. Exemplu: „Dormeau adânc sicrile de plumb

Şi flori de plumb, şi funerar vestmânt”G. Bacovia – „Plumb”


„Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam. Pe ţigan l-a învăţat să cânte cu cetera şi neamţului i-a dat şurubul [...] a chemat pe ungur cu degetul şi i-a ales, din câte avea pe lângă sine, jucării: Iaca, dumitale îţi dau botfori şi pinteni şi răşină să-ţi faci sfârcuri la mustăţi, să fii fudul şi să-ţi placă petrecerile cu soţii.

S-a înfaţişat şi turcul: Tu să fii prost, dar să ai putere asupra altora cu sabia”

M. Sadoveanu – „Baltagul”

1.4) Identificarea emiţătorului şi/sau prezentarea ipostazei/ipostazelor acestuia

Pornind de la definiţia de dicţionar a termenului „ipostază”, şi anume „stare, situaţie, în care se găseşte cineva sau ceva, aspect, înfăţişare, chip”, se va identifica în text poziţia pe care o are emiţătorul faţă de tema dezvoltată. Această poziţie îl defineşte pe emiţător drept: - actant: participant nemijlocit la acţiune - martor: observator, detaşat faţă de mesajul transmis - ambele ipostaze

1.5) Identificarea scopului comunicării şi a particularităţilor relaţiei emiţător-receptor

Scopul mesajului poate fi:- informaţional: intenţie explicită de transmitere a informaţiilor Exemplu: „Limba română este limba latină vorbită în partea orientală a Imperiului Roman” (Al. Rosetti, Istoria limbii române)- persuasiv: intenţie de convingere a receptorului asupra unei idei, opinii, acumulare de obiecte, fapte etcExemplu: „Cumpăraţi acest produs şi veţi slăbi văzând cu ochii!”

„E bine să receptăm actul literar ca o constantă a umanului” (Tudor Vianu)

15


- emoţional: intenţie expresivă de obţinere a unei reacţii sensibile din partea receptoruluiExemplu: „Genunchii copţi ca grâul

Duc somnului prinos” (Tudor Arghezi, Trecând pe punte)

B. Observaţii importante:

1. Înainte de a rezolva cerinţele formulate este bine să să vă familiarizaţi cu mesajul transmis – temă, subiect.

2. Indiferent de formularea cerinţelor la partea a doua a subiectului, este necesar să valorificati textul primit spre analiză

Cerinţe posibile:2.1 Identificarea tipului de text (narativ, descriptiv,

informativ, argumentativ)

Textul narativ- este materializat printr-un mesaj în care sunt relatate

evenimente reale sau imaginare (text literar sau non-literar)

- impune prezenţa unui autor/narator (persoana I, persoana a III-a), a unor personaje şi a unui receptor/cititor

- se relatează evenimentele cronologic sau discontinuu- sunt prezente mărcile verbale specifice actului narativ

(verbe la prezent sau verbe la trecut)- lexic dominant: verbe, adverbe (în general parţi de

vorbire dinamice)- tipuri de texte narative: schiţă, povestire, basm, nuvelă,

roman, unele texte publicistice

Text descriptiv- prezintă caracteristici ale unor peisaje, oameni, obiecte,

fenomene- insistă asupra „fondului”/decorului în care se desfăşoară

evenimentele


- reflectă adesea particularităţile stilistice/expresive ale autorului (ex: descriere tip Sadoveanu, Alecsandri)

- lexic dominant: substantive, adjective (ornante, calificative) sau/şi verbe de stare la timpuri evocative – imperfect, mai mult ca perfectul

- poate fi: obiectivă (informaţii expuse neutru) şi subiectivă (percepţii asupra unor realităţi observate)

- tipuri de descriere: natură/portret/obiect

„Porumbiştile, holdele de grâu şi de ovâz, grădinile, casele, toate zumzăiau, şuşoteau, fâsâiau, bucurându-se de lumina ce se aprindea din ce în ce mai biruitoare şi roditoare”

(Rebreanu, Ion)

„Era un om de 50 de ani, oarecum voluminos, totuşi evitând impresia de exces, cărnos la faţă şi rumen ca un negustor, insă elegant prin fineţea pielii şi tăietura englezească a mustăţii cărunte”

(G. Călinescu, Enigma Otiliei)„Muntii Dobrogei fac parte dintr-un lant muntos din precambian, au un aspect de podis iar cel mai inalt varf este Tutuiatu, din muntii Macin, cu o altitudine de 467 metri.”

Textul informativ- este asociat cu funcţia preponderentă a limbajului, cea

informativ – tranzitivă- respectă trăsăturile caracteristice textului non-literar:

termenii folosiţi cu sensul denotativ, lipsa expresivităţii prin figuri de stil sau alte procedee, afectivitate zero, absenţa amprentei personale a emiţătorului (obiectivitate), stilul caracterizat prin precizie şi concizie

- interferenţa altor funcţii precum cea persuasivă, expresivă este posibilă atunci când intenţia informaţională nu este unică (exemplu: texte publicistice care pot să conţină elemente expresive -

17


„Mirajul nopţilor de vară învăluite în aroma unică a balsamului de rufe Cocolino”)

- tipuri de texte informative: texte publicistice, texte mass-media, texte ştiinţifice

- emiţătorul unui astfel de text repreznită o instanţă specializată în emiterea informaţiei: radio, TV, ziare etc. (Cine emite mesajul?)

- receptorul este reprezentat de grupuri ţintă, funcţie de interesul manifestat faţă de domeniu: receptorul de carte, receptorul de informaţie ştiinţifică, receptorul mass-media etc (Cui i se adresează mesajul?)

- mesajul textelor informaţionale conţine date precise referitoare la un eveniment, un fenomen ştiinţific, cultural, social, istoric (Despre ce suntem informaţi?)

Textul argumentativ - susţine, dovedeşte/demonstrează şi întăreşte o ipoteză

referitoare la o idee, temă, subiect- caracteristica esenţială a unui astfel de text este

existenţa unui emiţător persuasiv (cine argumentează?) şi a unui receptor care trebuie convins (pe cine încearcă să convingă?)

- modalitatea de construcţie a mesajului respectă o structură fixă: ipoteza, etapa argumentativă şi concluzia

- ipoteza formulează opinia avizată a emiţătorului cu privire la o anumită temă/subiect

- argumentaţia presupune: o înlăţuirea logică de raţionamente pe cale

inductivă sau deductivăo exemplificarea, justificarea fiecărui segment al

demonstraţiei, relevat uneori prin paragrafe; prin exemple citate, enumeraţii, repetiţii, interogaţii, explicaţii, structuri incidente

o folosirea termenilor adecvaţi contextului (proprietatea termenilor)

o conştientizarea actului persuasiv şi adaptarea la necesităţile receptorului vizat


- concluzia respectă caracterul circularităţii prin reluarea ipotezei în mode nunţat. Are un caracter sintetic şi conclusiv.

Important! Fiecare dintre aceste etape se realizează la nivel lexico-gramatical prin conectori specifici:

- conectori de opinie: în opinia mea, în ceea ce mă priveşte, după părerea mea etc

- conectori argumentativi: o conectori ordonatori: în primul rând, în al

doilea rând, un prim argument etc.o conectori modalizatori: după cum, precum, ca

şi, în acest fel, pe de o parte, pe de altă parte etc.

o conectori cauzali: deoarece, pentru că, din cauză că, din pricină că etc.

o conectori concesivi: cu toate că, în pofida faptului că, în ciuda faptului că etc.

o conectori conclusivi: prin urmare, în concluzie, în ultima instanţă, conchid etc.

o elemente conectoare: copulative: şi, iar adversative: dar, însă, ci, ba disjunctive: sau, ori conclusive: deci, aşadar

Exemplu de text argumentativ si model de rezolvare„Orice ideal poarta in sine germenele propriei distrugeri” (Marin Sorescu, Trei dinti din fata)

Consider ca afirmaţia scriitorului Marin Sorescu face referire la interdependenţa dintre idealul stabilit şi mijloacele la care omul apelează pentru a-l atinge.

În primul rand, stabilirea unor scopuri precise, unor obiective, facilitează omului ierarhizarea principiilor în viaţa şi determină organizarea existenţei sale. De exemplu, faptul că

19


ne stabilim priorităţi, ne motivează, ne responsabilizează şi ne sporeşte randamentul în acţiune. Cu toate acestea, atingerea ţelurilor propuse, se poate numi eficienta, în măsura în care respectă norme de conduită morală precum: fair-play-ul, respectul faţă de ceilalţi, echitabilitatea etc.

De asemenea, proiectarea acestor scopuri în viaţă trebuie să ţină cont de posibilităţile interioare de acţiune: simţul măsurii, perseverenţa, consecvenţa. Dacă acestea ajung să ne doboare propria persoană, putem spune că idealul a fost înfrânt de mijloacele sale de constituire. Regula etică a oricărei acţiuni este aceea că scopul nu scuză mijloacele. În felul acesta, succesul atingerii unui obiectiv este cu adevarat valoros.

În concluzie, mijloacele pe care le stabilim în atingerea idealurilor propuse trebuie să respecte normele conduitei şi moralităţii, pentru că ele reprezintă cheia unei reuşite onorabile.

2.2 Identificarea unor elemente de structură şi de compoziţie (particularităţi ale organizării textului, tehnici şi structuri discursive)

- Structura textului presupune modul de organizare internă de alcătuire a unui sistem, în cazul de faţă, a unui text. Se materializează prin unul sau mai multe paragrafe care dezvoltă o idee. În analiza oricărui tip de text, identificarea paragrafelor şi a ideilor conţinute de acestea este esenţială.

- Compoziţia textului desemnează elementele constitutive ale mesajului materializat în idei. Din punctul de vedere al tehnicii compoziţionale, pot fi idenitificate:

o Tehnici infomative: citate, exemple concrete, date, enumeraţii, indicaţii

o Tehnici argumentative: enumeraţii, repetiţii, interogaţii, exclamaţii, exemple concrete, construcţii incidente, negaţii, motivaţii, selecţii, ierharhizări, antiteze

o Tehnici persuasive: imperative, exemplificări, descriere, calambur, claritate, precizie etc


o Tehnici descriptive: enumeraţii, calificative, repetiţii etc

o Tehnici narative: coordonări, juxtapuneri, ritm fluctuant, alert sau lent etc

2.3 Identificarea unor fapte de limbă la nivelurile ortografic şi de punctuaţie, lexico-semantic, morfosintactic, stilistico-textual.

Valorificarea unui text literar sau non-literar necesită evidenţierea particularităţilor limbajului la toate nivelurile lui:

- nivelul ortografic

Puteţi identifica ocurenţa cratimei şi a apostrofului atât într-un text în proză, cât şi în unul liric.

În textul în proză, rolul acestor semne este în primul rând acela de fragmentare a ideilor construite.

În textul liric, semnificaţia acestora se nuanţeză. Cratima marchează elidarea unei vocale, rostirea într-o singură silabă a două părţi de vorbire diferite din necesităţi prozodice (ritm); apostroful are acelaşi rol ca şi cratima, în plus el poate marca elidarea mai multor sunete (Don’şoară) şi poate subtitui articolul enclitic (dulapu’)

- nivelul de punctuaţie implică relevarea rolului punctului, virgulei, punctelor de suspensie etc în text

În textul în proză, evidenţierea acestor semne este trecută în plan secund (preferându-se conţinutul ideatic), dar în situaţia în care consideraţi necesar, nu ezitaţi să relevaţi şi aici rolul punctului, virgulei, punctelor de suspensie etc.

Ex: „Muntenia, Ţara Românească, Moldova sunt provincii în care s-a evidenţiat existenţa românei comune.” (G. Giurescu) – virgulele delimitează termenii enumeraţiei.

În texul liric, semnificaţia acestor semne grafice este mult mai pregnantă, având rol chiar în decodificarea corectă a

21


mesajului. Vă reamintim câteva dintre atributele celor mai frecvente semne de punctuaţie în textul liric:

o virgula: izolează o construcţie în cazul vocativ,o interjecţie, o construcţie apoziţională, o construcţie incidentă etc. Ex: „Naturo, tu, ca o vergină!” (G. Coşbuc)

o punctele de suspensie marchează o atitudine lirică evocatoare meditativă, reflexivă, sugerând chiar o întrerupere intenţionată a şirului de idei

Ex: „De lei ce dorm visând SaharaÎn cuşca din menajerie...”(Octavian Goga)

o linia de pauză marchează o fragmentare a discursului liric; încadrează o construcţie incidentă; poate elida verbul

Ex: „ eu cu lumina mea sporesc a lumii taina-„ (Lucian Blaga)o interogaţia şi exclamaţia au un puternic rol

expresiv, inducând versului o stare emoţională puternică. Aceste semne deţin cel mai înalt grad de expresivitate.

Ex: „Cum? Cand lumea mi-e deschisă”„O! Tu nici visezi, bătrâne [...]”

(M. Eminescu, Scrisoarea a III-a)

Obs. Puteţi valorifica orice semn de punctuaţie şi de ortografie, în cazul în care reuşiţi să motivaţi nuanţat rolul lor în text.

- nivelul morfosintactic Analiza unui text din acest punct de vedere presupune identificarea câtorva situaţii:

- preponderenţa substantivelor şi a determinaţilor săi imprimă un caracter descriptiv

- preponderenţa verbelor si a determinanţilor săi imprima un caracter dinamic, narativ


- la nivel sintactic veti observa gradul de arborescenţă a frazei: în construcţiile bazate pe coordonare şi juxtapunere, textul are o natură obiectivă, stiinţifică. Când există o ramificaţie bogată a frazei prin subordonari multiple, textul poate primi calitatea de subiectiv-literar.

Exemplu: „Bioxidul de carbon este o substanţă chimică/ şi folosirea ei în laborator implică măsuri de precauţie/” 1=PP 2= PP „Să fi vrut/ şi n-aş fi putut/ să-i înţeleg decizia/, chiar dacă uneori făcea dovada/ că deţine controlul asupra oricărei situaţii/” 1=CV 2= PP 3 =CD 4=CV 5=AT

- nivelul lexico-semantic vizează: o statutul cuvintelor folosite cu sens denotativ

sau conotativ şi implicaţiile acestei observaţii asupra expresivităţii sau non-expresivităţii textului

o valorificarea proprietăţilor semantice (sinonimie, antonimie etc.), care poate duce la o decodificare detaliată a textului

Exemplu: „Dormeau adânc sicriele de plumb Pe flori de plumb şi funerar vestmânt”

Cuvântul/lexemul „plumb” focalizează întreaga semnificaţie a versurilor prin proprietăţile sale conotative. De la sensul lui denotativ (propriu), se ajunge la conotaţii expresive, sugerând: moarte, greutate, apăsare, stare depresivă etc.

„Cele două apariţii erau cel puţin şocante: femeia, masivă şi mătăvăloasă, întregea de un ţâr de bărbat, înţepenit în două picioare cât paiul.” (antiteză)

Se observă în text prezenţa antitezei care poate fi valorificată de proprietate semantică.

23


- nivelul stilistico-textual implică:o identificarea stilului funcţional căruia i se

subordonează textul. Exemplu: artistic/beletristic, tehnico-ştiinţific, juridico-administrativ, publicistic etc.

o exemplificarea pe text a unora dintre trăsăturile specifice stilului

Vă propunem o prezentare sintetică a stilurilor funcţionale, astfel încât să puteţi exemplifica în funcţie de textul primit, trăsăturile acestora.

• Stilul ştiinţific este caracterizat de:- dimensiunea obiectivă şi raţională- se regăseşte în textele descriptive, argumentative, informative- textele cu caracter ştiinţific au din punctul de vedere al comunicării funcţia tranzitivă, reflexivitatea tinzând spre zero- textul ştiinţific respectă normele limbii literare şi calităţile generale ale stilului: claritatea, concizia, proprietatea, precizia- vizează acordul emiţătorului cu receptorul, aşadar funcţiile cognitivă (de cunoastere) şi referenţială (de informare cu privire la referentul / tema / subiectul comunicării)- limbajul textelor ştiinţifice include termeni specifici domeniilor de cercetare (chimie, biologie, matematică, istorie, istorie literară etc.)- termenii sunt folositi cu sensul denotativ- în opoziţie cu textul artistic, textul ştiinţific utilizează raţionamente şi urmăreşte o logică a demonstraţiei- limbajul ştiinţific include termeni total străini limbajului uzual- logica argumentelor este diferită de cea comună, mai greu de urmarit, codificată, accesibilă doar celor „antrenaţi”- din punct de vedere sintactic, stilul ştiinţific este caracterizat de: fraze scurte, echilibrate, cu subordonare


logică (concesive, consecutive, conclusive) sau descriptivă (atributive, circumsţantiale de loc, de timp, de mod)

• Stilul juridico-administrativ este caracterizat de:- comprimă două variante întrucâtva diferite între ele, specializate pentru administraţie şi justiţie- respectă normele limbii literare- textele specifice acestui stil sunt: legi şi coduri de legi, documente juridice, regulamente, procese verbale, adeverinţe, certificate etc.- dezvoltă un mesaj care reglementează raporturile omului cu instituţiile sociale- impersonalizare, convenţionalizare, anularea creativităţii- clişeizare prin folosirea unor formule, şabloane: a se vedea..., va duce la îndeplinire...., subsemnatul...., vă rog să binevoiţi a...etc- emiţătorul este specializat: organul legislativ, instituţii administrative - mesajul vizează acordul, informarea receptorului- forma verbelor este adesea modalizată: pare a fi adevărat; reflexivul devine impersonal: se recunoaşte a fi adevarat; infinitivul şi viitorul se folosesc cu valoare de imperativ: a se vedea; sunt utilizate locuţiuni prepoziţionale cu genitivul, provenite din infinitive lungi: în vederea- conţinutul unui astfel de text poate fi organizat în: articole, puncte, alineate, paragrafe- sintactic, fraza se complică datorită subordonării, condiţionale îndeosebi, iar structurile redundante (surplus de comunicare menit să asigure exactitatea transmiterii unui mesaj) alternează cu cele brevilocvente (scurt în expunere)

• Stilul publicistic este caracterizat de:- este eterogen (compus din elemente diferite) sau eclectic (care îmbină elemente diverse din diferite şcoli, genuri etc.) deoarece preia de la celelalte stiluri funcţionale elemente- dezvoltă funcţia referenţială şi conativă de a mediatiza, de a interpreta evenimentele şi de a informa

25


- concurata de televiziune, presa scrisă şi-a dezvoltat funcţia de comentariu, cedând audio-vizualului funcţia de comunicare- textele publicistice sunt adecvate publicului receptor şi exigenţelor acestuia- presupune un emiţător specializat şi un receptor de masă- creativitate, liberate dar şi şablonizare- are o sintaxă concentrată, un lexic clar, concret - concizie: „Maximum de informaţie în minimum de cuvinte”, cuvinte simple, fraze şi propoziţii scurte, corectitudine

• Stilul beletristic este caracterizat de:- este complex, democratic, îşi completează permanent

structura prin raportarea la evoluţia culturală, tehnologică, ştiinţifică

- funcţia principală a comunicării este cea estetică, însă acesteia i se subordonează şi alte funcţii precum: funcţia reflexivă şi funcţia tranzitivă

- reflexivitatea dominî trazitivitatea- conotaţia domină denotaţia- finalitatea unui astfel de text este „cum spune” şi nu „ce

spune”- este caracterizat de ambiguitate deoarece mesajul unui

astfel de text este supus unor interpretări variate- utilizează mijloace artistice precum: figuri de stil,

imagini artistice, cu scopul de a estetiza şi de a tranzmite emoţii, stări, sentimente puternice

- registrele stilistice utilizate sunt variate: cult/popular, arhaic, regional, colocvial, argotic, jargonNu confundaţi limbajul operei literare cu limba literară,

care reprezintă aspectul cel mai îngrijit, normat, al unei limbi!

Limbajul operei litererare:- poate perminte abateri de la normă, precum: pleonasm,

dezacord, anacolut, însă acestea au rolul de a potenţa anumite intenţii artistice, satirice, ironice etc.

Ex: „Cobori în jos, luceafar blând


Alunecând pe-o rază”Pleonasmul „cobori în jos” are în acest caz rolul de a

amplifica distanţa existentă între cei doi îndrăgostiţi, provenind din două lumi diferite, imposibil de armonizat.

- preocuparea pentru expresivitatea limbajului, pentru originalitatea exprimării

* La nivel textual, vezi discutarea problemei la capitolul „Tipuri de texte”

2.4 Prezentarea a două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicit sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii)

Este necesară o foarte bună înţelegere a textului primit spre analiză. De regulă, fiecare paragraf conţine o idee pe care voi trebuie să o identificaţi şi să o reformulaţi.

Opinia formulată de emiţătorul unui text reprezintă punctul său de vedere asumat. Diferenţa dintre idee, opinie, constă în faptul că ideea formulează un enunţ general valabil, iar opinia este o părere susţinută prin argumente viabile.

Argumentul este partea cea mai consistentă a textului, materializat într-o succesiune de raţionamente.

Faptele reperabile într-un text reprezintă succesiunea evenimentelor prezentate (acţiuni, întâmplări, secvenţe etc.)

2.5 Compararea a două fapte sau două opinii identificare în textul dat pe baza unei relaţii de tipul asemănare-deosebire, puncte convergente-puncte divergente sau general-particular, obiectiv-subiectiv etc.

După identificarea a două fapte sau opinii construite în text, urmăriţi posibile asemnănări sau deosebiri, funcţie de context. Pot fi identificate două moduri de expunere: inductiv (de la particular la general), deductiv (de la general la particular).

27


C. Deşi variabile, cerinţele de la punctul al treilea au ca element comun aportul personal în analiza unei probleme. Formulările cele mai frecvente sunt de tipul:

- exprimă-ţi o opinie argumentată faţa de o idee a mesajului

- comentează pe baza convingerilor sau a opiniilor personale un fapt sau o idee exprimată în fragmentul citat

- susţine sau combate o idee identificată în text, exemplificându-ţi opinia

- formulează o concluzie asupra informaţiilor din text

Răspunsul vostru trebuie să se bazeze pe câteva criterii:o încearcă să pătrunzi cu exactitate semnificaţia

mesajului transmis (citeşte textul de mai multe ori dacă este cazul, împarte-l în fragmente, idei, argumente)

o foloseşte-ţi cunoştinţele din experienţa ta de cititor şi/sau experienţa de viaţă în interpretare

o realizează analogii între mesajul textului şi realităţi ale vieţii cotidiene (valorifică propriile experienţe proiectate în situaţia de comunicare)

o construieşte-ţi enunţurile respectând regulile argumentaţiei (aplicarea tehnicilor şi structurilor argumentative)

o ai grijă ca răspunsul să fie rotund: ideea iniţială să se regăsească în final, în mod nuanţat, după amplificarea ei

o este bine de ştiut că această cerinţă are o pondere importantă în evaluarea răspunsului vostru, întrucât prin el oferiţi măsura capacităţii personale de a interpreta un text, dar şi capacitatea voastră de comunicare, logică, argumentată, originală, susţinută prin referinţe culturale

o ceea ce noi vă oferim pentru această cerinţă este un model. Evident că, puteţi alege o altă cale de rezlovare, funcţie de ce vă inspiră textul


III. Modele de rezolvare - subiecte oral 2009

Biletul nr. 1

Definiţia genealogic ă a limbii române. Limba român ă este limba latin ă vorbit ă în mod neîntrerupt în partea oriental ă a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Panonia de Sud, Dardania, Moesia Superioar şă i Inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi pân ă în zilele noastre. Acei care ne-au transmis limba latină, din tat ă în fiu, în aceste părţi dunărene, au avut întotdeauna conştiinţa c ă vorbesc aceeaşi limb ă (latina), spre deosebire de cei care vorbeau alte

29


limbi. Se poate deci vorbi, în acest caz, de „voinţa” vorbitorilor de a întrebuinţa o anumit ă limbă, şi nu alta. Aceast ă limb ă a suferit îns ă transformări neîncetate, atât prin evoluţia ei normală, cât şi prin influenţa exercitat ă de limbile cu care a venit în contact.

Teritoriul de formare. Limba român ă s-a dezvoltat pe o larg ă baz ă teritorial ă romanizată, cuprinzând provincia Dacia nord-dunărean ă propriu-zisă, adic ă Oltenia, Banatul şi Transilvania, şi celelalte teritorii care n-au intrat sub autoritatea roman ă (106 d.H.), fiind locuite de către „dacii liberi”, Muntenia şi sudul Moldovei, iar la vest şi sud-vest provinciile romanizate au stat întotdeauna în strâns contact, atât administrativ, cât şi comercial, cu Dacia: Panonia, Dardania, cele dou ă Moesii.

(Al. Rosetti, Istoria limbii române)

1. Precizeaz ă punctul de vedere al autorului referitor la originea limbii române.2. Prezint ă dou ă elemente de structur şă i de compoziţie ale textului ştiinţific citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structure argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).3. Formuleaz ă o concluzie personal ă asupra informaţiilor din text, corelându-le cu propriile cunoştinţe.

Rezolvare:1. Lucrarea „Istoria limbii române”, din care face parte

fragmentul propus spre analiză, sintetizează punctul de vedere al autorului, Al. Rosetti, privitor la originea limbii române. Este un punct de vedere avizat, exprimat de un specialist în domeniul limbii române.

2. Structurat în două paragrafe consistente, în care se emite o teorie argumentată, textul stă sub semnul discursului ştiintific. Caracteristicile esenţiale ale acestui tip de discurs sunt următoarele:


- folosirea termenilor specifici discursului abordat – istoria limbii române: „definiţia genealogică”, „partea orientală”, „provinciile dunărene romanizate”, „pătrunderea limbii latine”, „vorbitori de limbă”, „evoluţia limbii” etc.

- folosirea cuvintelor cu sensul lor denotativ, ceea ce imprimă textului concreteţe (lipsa figurilor de stil şi a elementelor de expresivitate): „limbă”, „provincie”, „evoluţie”, „influenţa”, „teritoriu” etc.

- preponderenţa raporturilor de coordonare în frază, specifică stilului ştiinţific

- folosirea parantezelor ca modalitate de explicitare a unei idei enunţate: „...cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia Panonia de Sud, Dardania, Moesia Superioară şi Inferioară) din momentul pătrunderii...”

- organizarea discursului în două paragrafe distincte, fiecare dezvoltând o temă bine conturată: „Definiţia genealogică a limbii române”, respectiv „Teritorii de formare”.

Primul paragraf informează strict despre faptul că limba română, în devenirea ei, este un „produs” al limbii latine vorbite în partea orientală a Imperiului Roman, supusă în timp influenţelor din partea altor limbi cu care a venit în contact.

Al doilea paragraf stabileşte concret teritoriul de formare al limbii române, Oltenia, Banatul şi Transilvania, dar şi celelalte teritorii care nu au intrat sub autoritatea romană, fiind locuite de dacii liberi (Muntenia şi sudul Moldovei).

Caracterul informaţional al textului este susţinut (şi) de claritatea explicaţiilor, de prezenţa conectorilor („deci, aşadar” etc.), de amplificarea informaţiilor prin paranteze.

3. În ceea ce priveşte problema procesului de formare a limbii române, consider că este importantă corelarea datelor istoriei cu cele ale lingvisticii. Întelegerea acestul proces de durată în formarea limbii române presupune identificarea momentelor istoriei care au marcat „devenirea” limbii: cucerirea Daciei de către Imperiul Roman, invazia popoarelor migratoare,

31


influenţa puternică a slavilor asupra limbii şi culturii noastre etc.

A cunoaşte istoria limbii române înseamnă a ne identifica între limbile romanice, din care facem parte, şi a conştientiza procesul evolutiv al unei limbi în general.

Biletul nr. 2

Numărul veteranilor aşezaţi în Dacia trebuie s ă fi fost considerabil, de vreme ce, în limba română, noţiunea de om în vârstă, cu ani mulţi, este exprimat ă tocmai de acest cuvânt. Fiindc ă bătrân nu e altceva decât veteranus modificat după regulile limbii noastre. În alte limbi romanice, în franţuzeşte, de pildă, sau în italieneşte, se întrebuinţeaz ă pentru a exprima noţiunea de bătrân, cuvinte care deriv ă din corespunzătorii latini vetus (vieux, vecchio) sau senex. Numai la noi a biruit acest termen militar, veteranus, ceea ce dovedeşte frecvenţa cuvântului, deci şi a celor care se numeau astfel, în Dacia.

Şi or şă eni trebuie s ă fi fost mulţi, de vreme ce un cuvânt reprezentativ de al lor, pavimentum, care însemna pavaj, podea, a ajuns s ă fie întrebuinţat pentru a exprima o noţiune tocmai caracteristic rurală, pământul. Evident, şi or şă enii şi sătenii din Dacia au cunoscut şi cuvântul aşa de obişnuit, terra. De ce însă, în timp ce în celelalte limbi romanice, solul e designat prin termeni ce provin din acest cuvânt, la noi s-a impus termenul or şă enesc pavimentum, terra rămânând cu înţelesul derivate de ţară? Explicaţia credem c ă ar fi următoarea: ca s ă ajung ă a birui, pentru exprimarea unei noţiuni fundamentale şi de întrebuinţare permanentă, termenul – impropriu de fapt – pavimentum a trebuit s ă fie utilizat de un număr considerabil de or şă eni de la care să-l fi luat ruralii. Acesta a fost cazul îns ă atunci când oraşele Daciei, fiind ameninţate de năvălitori care le vizau în primul rând, populaţia lor s-a retras prin locuri mai ferite, prin satele şi pădurile vecine. Chiar dac ă îns ă generalizarea acestui


cuvânt şi formarea înţelesului său actual se vor fi petrecut în alte condiţiuni, nu e mai puţin adevărat c ă el constituie un indiciu al însemnătăţii pe care a avut-o în romanismul dacic elementul or şă enesc.

(Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurt ă istorie a românilor pentru tineret îndeosebi)

1. Precizeaz ă perspectiva din care autorul analizează contribuţia elementului or şă enesc în romanismul dacic.2. Prezint ă tehnicile şi structurile argumentative identificate în fragmentul citat.3. Comenteaz ă un fapt, o informaţie sau o idee identificat ă în text, valorificând propriile cunoştinţe despre originile şi evoluţia limbii române.

Rezolvare:1. Textul face parte dintr-o lucrare ştiinţifică, destinată,

conform titlului, „tinerilor” (evident, cei interesaţi de istoria poporului şi a limbii române). Semnată de Constantin şi Dinu Giurescu, lucrarea propune o perspectiva obiectivă şi avizată, întrucât cei doi aduc argumente istorice şi lingvistice competente, relevând o cunoaştere de profunzime a domeniului abordat.

2. Caracterul argumentativ al textului este dat de intenţia explicită de a demonstra rolul şi evoluţia lingvistică a unor termeni precum „veteran” sau „pavimentum”. Fiecare dintre cele două cuvinte este analizat într-un paragraf consacrat, ceea ce conferă textului, de asemenea, o structurare specifică argumentaţiei ştiinţifice. Din punct de vedere al stilului funcţional abordat, demonstraţia se realizează prin termeni specifici domeniului: „noţiune”, „cuvânt”, „regulile limbii”, „frecvenţa cuvântului”, „limbi romanice”, „derivat” etc. Aceasta imprimă textului caracterul ştiinţific, obiectiv, non-literar.

Organizarea argumentativă a textului este realizată, după cum arătăm, prin demonstraţia evoluţiei în limba româna a termenilor „veteran” şi „pavimentum”.

33


În primul paragraf, autorii descriu, cu argumente lingvistice, traseul cuvântului „veteran”, devenit în limba română, prin modificări specifice, „bătrân”. Sensul de „om în vârstă”, dar şi de „fost militar” a „biruit”, ceea ce dovedeşte frecvenţa acestui cuvânt, dar şi „a celor care se numeau astel în Dacia”.

Al doilea paragraf discută implicaţia folosirii termenului „pavimentum” de catre „oraşeni” şi transformarea sensului iniţial de „pavaj” în cel de „pământ”. Autorii exemplifică şi prin alte cuvinte (precum „terra”) traseul lingvistic al unor termeni în limbile romanice.

Caracterul argumentativ/demonstrativ al textului este dat şi de construcţii specifice acestui tip de discurs: „trebuie să fi fost”, „explicaţia credem că ar fi următoarea”, sau de prezenţa conectorilor precum: „de vreme ce”, „deci”, „chiar dacă” etc.

În concluzie, apartenenţa textului oferit spre analiză la stilul funcţional ştiinţific este certă şi susţinută de respectarea tuturor calităţilor acestuia: claritatea ideilor, capacitatea de sinteză, folosirea cuvintelor cu sensul lor denotativ, corectitudine la toate nivelurile, absenţa elementelor de expresivitate (text non-literar).

3. În ceea ce priveşte comentariul personal asupra unei informaţii esenţiale în text, aş dezvolta ideea traseului istoriei al cuvintelor moştenite din limba latină. Este lucru ştiut că fondul latin al limbii române este preponderent şi se regăseşte în lexicul nostru. Am reţinut, de pildă, că denumirea părţilor corpului omenesc îşi are originea în limba latină, ceea ce induce ideea stabilităţii moştenirilor lingvistice, dincolo de influenţele de mai târziu. De exemplu: „manus” > mână, „lingua”> limba, „corpus”> corp, „oculus”> ochi, „nasus”> nas, „humerus”> umar, „pellis”> piele.

Biletul nr. 3

Româna comun ă este o etap ă fundamental ă din istoria veche a limbii noastre. Pentru a o defini mai limpede,


este necesar s ă ne reamintim c ă româna s-a constituit pe un teritoriu întins, care cuprindea regiuni romanizate nord- şi sud-dunărene. De-a lungul câtorva veacuri şi în condiţii particulare de utilizare, din latina dunărean ă se va dezvolta un nou idiom*, cu individualitate proprie – limba român ă a cărei prim ă faz şă i form ă de existen ţă poart ă numele de română comună. Aceast ă denumire indic ă un idiom folosit ca unic mijloc de comunicare de un însemnat număr de vorbitori, care ocupau spaţii vaste, situate în stânga şi în dreapta Dunării; mai exact, româna comun ă era „limba vorbit ă de strămoşii dacoromânilor, aromânilor, meglenoromânilor şi istroromânilor de azi, înainte ca orice legătur ă între ei s ă fi fost întreruptă” (S. Puşcariu, 1974, p. 58). Iniţial, românii de la nordul şi sudul Dunării formau o comunitate teritorial şă i de civilizaţie, „oglindit ă în unitatea limbii” (Al. Rosetti, 1968, p. 352); mai târziu, unitatea de limb şă i de civilizaţie se va sparge, rezultatul ultim fiind constituirea celor patru dialecte româneşti: aromân, dacoromân, meglenoromân, istroromân. Cu acest proces se încheie perioada numit ă româna comună, iar de aici înainte fiecare variant ă dialectal ă va urma o linie proprie de evoluţie.

(Maria Cvasnîi Cătănescu, Limba român ă - Origini şi dezvoltare)

*idiom, idiomuri, s.n. – termen general care denumeşte o unitate lingvistic ă (limbă, dialect, grai).

1. Precizeaz ă punctul de vedere al autoarei referitor la româna comună.2. Prezint ă dou ă elemente de structur şă i de compoziţie ale textului ştiinţific citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structure argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).3. Formuleaz ă o concluzie personal ă asupra informaţiilor din text, corelându-le cu propriile cunoştinţe.

35


Rezolvare:1. Autoarea M. C. Cătănescu îşi exprimă în lucrarea

„Limba română – Origini şi dezvoltare” un punct de vedere obiectiv şi avizat. Obiectiv pentru că îşi construieşte o prezentare ştiinţifică, demonstrativă şi informativă. Avizat pentru că autoarea face dovada unei bune cunoaşteri a domeniului abordat: istoria limbii române.

2. Stilul funcţional căruia i se subordonează textul este cel ştiinţific. Sunt reperabile toate calităţile acestuia. Astfel:

- lipsa expresivitaţii – redactat dintr-un punct de vedere obiectiv, la persoana a III-a, textul este lipsit de orice nuanţă expresivă prin absenţa figurilor de stil sau a altor modalităţi de obţinere a „literarului”.

- corectitudine la toate nivelurile limbii- proprietatea termenilor: toate cuvintele textului sunt

folosite cu sensul lor denotativ, eliminându-se echivocul în favoarea caracterului informaţional.

- folosirea termenilor specifici domeniului reprezentat: istoria limbii şi lingvistica. Astfel: „româna comună”, „regiuni romanizate”, „latina dunareană”, „idiom”, „dialecte” etc.

Textul este structurat într-un singur paragraf, care dezvoltă însă o demonstraţie coerentă, sintetică şi logică asupra unei teme de specialitate: româna comună.

Informaţia principală constă în faptul că „româna comună” reprezintă „o etapă fundamentală din istoria veche a limbii române”.

Demonstraţia este construită prin explicaţii de natură istorică şi lingvistică: obţinerea unui „idiom” cu particularitate proprie din „latina dunăreană”, ceea ce va constitui baza românei comune. Din această unitate lingvistică se vor diviza mai târziu cele patru dialecte româneşti: aromâna, meglenoromâna, istroromâna şi dacoromâna. Autoarea consideră că de la această etapă fiecare variantă dialectală va avea un traseu propriu de evoluţie.

Caracterul ştiinţific al textului mai este oferit şi de calitatea argumentelor aduse, de înlănţuirea lor logică şi de notele explicative date între paranteze. Citarea lucrărilor pe care


se sprijină argumentaţia ştiinţiifică amplifică rigoarea informaţiilor: „(S. Puscariu, 1974, p 58)” etc.

3. O concluzie pe care o pot trage din valorificarea informaţiilor textului ar putea fii aceea că în procesul de formare a limbii române poate fi identificată o etapă numită „româna comună”. De asemenea, sunt numite cele patru dialecte ale limbii române, unele încă folosite. Dintre dialectele meglenoromân, istroromân, dacoromân şi aromân, ultimul este cel care numără cei mai mulţi vorbitori. Există în România vorbitori de aromână, numiti „aromâni”, „machedoneni” sau „armâni”.

Biletul nr. 4

Recurgerea la împrumuturi din alte limbi este favorizat şă i, adeseori, determinat ă de mai mulţi factori, dintre care cei mai importanţi sunt: vecinătatea geografică, amestecul de populaţie (sau chiar convieţuirea propriu-zisă) şi relaţiile de ordin politic, economic şi cultural, care se pot stabili între diverse popoare aflate, uneori, la distanţe considerabile. Ca mijloc extern de îmbogăţire a vocabularului, împrumutul lexical este un fapt obiectiv şi el apare ca o consecin ţă de ordin lingvistic a unor factori extralingvistici, cum sunt cei enumeraţi mai înainte. Cuvintele luate din alte limbi sunt, în chip firesc, adaptate la sistemul fonologic şi morfologic al limbii receptoare sau influenţate. În procesul adaptării (pe care ne mulţumim numai să-l menţionăm), are mare importan ţă calea pe care pătrund cuvintele dintr-o limb ă într-alta.

Acestea pot fi împrumutate fie pe cale direct ă (ceea ce presupune un contact nemijlocit între populaţii cu limbi diferite), fie pe cale indirect ă (adic ă prin intermediul cărţilor şi al scrisului, în general). Pe calea direct ă sau oral ă (care are de cele mai multe ori un caracter popular), au pătruns în

37


limba român ă o serie de cuvinte slave şi maghiare, iar, mai rar, turceşti, greceşti şi de alte origini. Pe calea indirectă (care are un caracter cult sau livresc), au apărut la noi mai întâi o serie de cuvinte slave, cărora, dup ă secolul al XVI-lea, le-au urmat împrumuturi de origine latin şă i greacă, în special în scrierile cu caracter istoric.

(coord. Theodor Hristea, Împrumuturi lexicale în limba română, în Sinteze de limba română)

1. Precizeaz ă punctul de vedere al autorului referitor la problematica abordată.2. Prezint ă dou ă elemente de referin ţă ale conţinutului de idei al textului, implicite sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii/ sugestii).3. Exprimă-ţi o opinie argumentat ă despre o informaţie, o idee sau mesajul textului, pe baza propriilor cunoştinţe.

Rezolvare:

1. Textul oferit spre analiză reprezintă un fragment din capitolul „Împrumuturi lexicale în limba română” dintr-o lucrare amplă, „Sinteze de limba română”. Autorul acestui studiu, Theodor Hristea îşi prezintă punctul de vedere asupra împrumuturilor din alte limbi. Este un punct de vedere obiectiv şi avizat, dat fiind modul argumentativ în care îşi construieşte discursul, precum şi demonstraţia cunoaşterii în profunzime a domeiului abordat: lingvistica şi istoria limbii române.

2. Construcţia textului are drept scop informaţia de tip ştiinţific. Astfel, afirmaţiile făcute de autor sunt subordonate intenţiei explicite de a informa receptorii asupra problemei împrumuturilor lexicale. Discursul clar, logic, coerent este construit cu termeni specifici domeniului: „mijloc extern de îmbogăaţire a vocabularului”, „sistem fonologic”, „morfologic”, „caracter popular”, „origine latină” etc.

Ideile formulate de autor sunt ordonate după criteriile discursului argumentativ. Putem sintetiza informaţiile oferite de text într-o succesiune a ideilor. Astfel:


- factorii care favorizează recurgerea la împrumuturi: vecinătatea geografică, amestecul de populaţie, relaţii economice, politice şi culturale

- împrumuturile externe sunt fapte obiective - cuvintele împrumutate din alte limbi sunt adaptate la

sistemul folonogic şi morfologic al limbii receptoare- căile prin care cuvintele noi pot pătrunde într-o limbă

sunt: directe (contact nemijlocit între populaţii) şi indirecte (prin scris, carte)

- în limba română, au intrat pe cale directă (orală) cuvinte de origine slavă, maghiară, mai rar turcă şi greacă; pe cale indirectă (caracter cult, livresc) au intrat cuvinte slave cărora le-au urmat, după secolul al XVI-lea, împrumuturi de origine latină şi greacă.

Acesta ar fi conţinutul de idei al textului (sau, mai simplu, ideile principale) pe care specialistul în istoria limbii, Theodor Hristea, le formulează în mod explicit.

Având în vedere faptul că textul prezintă o problemă lingvistică, putem conchide că succesiunea logică a opiniilor autorului se materiazliează într-o informaţie argumentată.

3. Una dintre ideile formulate în text asupra căreia aş dori să îmi exprim opinia este cea în care autorul afirmă că împrumuturile externe sunt fapte obiective.

Consider că în procesul de evoluţie al umanităţii în general la toate nivelurile, limba nu poate şi nu trebuie să rămână blocată.

Este firesc să fie necesară includerea de termeni noi care să desemneze noi realităţi ale vieţii (de exemplu în domeniul informaticii au pătruns zeci de cuvinte care nu au corespondent în limba română, deci trebuie preluate şi „adaptate”: „delete”, „Windows”, „Microsoft”).

În altă ordine de idei, îmbogăţirea unei limbi prin transferul de cuvinte de la o limbă la alta (mă refer la domenii precum informatica, muzica, sportul) asigură o comunicare mai bună între populaţiile europene sau chiar intracontinentale.

39


În concluzie, dacă se elimină exagerările, cred că procesul de pătrundere a neologismelor, împrumuturilor în orice limbă, este benefic şi contibuie la progres.

Biletul nr. 5

Perioada strict actuală, de dup ă 1989, se caracterizeaz ă printr-o dinamic ă a uzului ieşit ă din comun, pe fondul unei libertăţi vecine cu anarhia, şi prin tendinţe de contestare şi modificare a normei. Dinamica uzului din ultima perioad ă a fost studiat ă mai ales în sectorul vocabularului. Aspecte diverse şi priviri de ansamblu se găsesc în cartea Floricăi Dimitrescu Dinamica lexicului românesc – ieri şi azi şi în cea a Adrianei Stoichiţoiu-Ichim Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influenţe, creativitate. Ca aspecte speciale s-au studiat împrumuturile noi, în particular anglicismele (cărţile Georgetei Ciobanu, articolele Adrianei Stoichiţoiu – Ichim), formarea de cuvinte noi, respectiv productivitatea unor formanţi şi a unor baze (articole şi comunicări de Mioara Avram, Florica Dimitrescu, Th. Hristea), şi transferul semantic de la un stil funcţional la altul (contribuţiile Angelei Bidu-Vrănceanu şi ale Rodicăi Zafiu). […] Starea limbii române din perioada actual ă în sens restrâns este considerat ă de mulţi contemporani alarmant şă i descris ă în termeni dintre cei mai negativi cu putinţă. Mi-am exprimat şi cu alte prilejuri părerea c ă etichetele de genul stricare/urâţire sunt nejustificate şi lamentările aferente exagerate. Avem a face cu o perioad ă marcat ă de dinamic ă – aşa cum au fost şi alte perioade în istoria limbii române moderne –, iar dinamica înseamn ă via ţă intens şă i creativitate. Chiar dac ă are şi manifestări nedorite, dinamica limbii este un fenomen natural obiectiv.

(Mioara Avram, Consideraţii asupra dinamicii limbii şi asupra studierii ei în româna actuală)


1. Precizeaz ă punctul de vedere al autoarei în legătur ă cu dinamica limbii române actuale, aşa cum rezult ă din textul dat.2. Prezint ă dou ă dintre faptele de limb ă identificate în textul dat (la alegere dintre nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic, stilisticotextual).3. Exprimă-ţi o opinie argumentat ă despre afirmaţia autoarei dinamica înseamn ă via ţă intens şă i creativitate, prin corelarea informaţiilor din text cu propriile cunoştinţe.

Rezolvare:1. Punctul de vedere al autoarei este critic, subiectiv şi

avizat. Mioara Avram analizează în fragmentul citat fenomenul dinamicii limbii române actuale, făcând referire la titluri de lucrări şi la autori care au contribuit de asemenea la analiza aceluiaşi fenomen. Spre deosebire de alţi specialişti care etichetează starea limbii române actuale drept „alarmantă”, autoarea consideră că perioada contemporană este marcata de dinamica limbii, aspect pe care îl consideră „un fenomen natural şi obiectiv”, care s-a manifestat şi în alte perioade ale limbii române moderne.

Subiectivitatea discursului este marcată de mărci lexico-gramaticale precum: „mi”, „am exprimat”. Punctul de vedere este avizat, deoarece autoarea face dovada cunoaşterii domniului abordat şi se înscrie în categoria lingviştilor contemporani care au contribuit fundamental la analiza, normarea şi popularizarea diferitelor aspecte ale limbii române.

2. La nivel morfosintactic se observă în text predominanţa substantivelor şi a determinanţilor substantivali precum: „dinamica uzului”, „sectorul vocabularului”, „privire de ansamblu”, „împrumuturi noi” etc. Aceasta trasatură este specifică textului informativ-descriptiv, deoarece accentul cade pe descrierea fenomenului dinamicii limbii române contemporane.

La nivel stilistico – textual discursul prezintă caracteristicile stilului ştiinţific iar textul se subordonează tipologiei infromaţionale. Sunt utilizaţi termeni neologici

41


încadraţi terminologiei domeniului lingvisticii: „vocabular”, „dinamică”, „normă”, „stil funcţional” etc.

3. Opinia potrivit căreia „dinamica înseamnă viaţă intensă şi creativitate”, consider că defineşte realitatea lingvistică şi extralingvistică modernă. Viaţa intensă defineşte în societatea contemporană un mod de existenţă. A gândi şi a acţiona cu rapiditate sunt atributele specifice omului modern dar şi garanţii ale succesului acestuia.

Limba, fenomen în continuă mişcare, nu poate să nu fie atinsă de influenţele pe care cultura şi civilizaţia unui popor le primesc de la alte naţionalităţi cu care interacţionează. Sigur că, pentru a menţine specificul unei limbi, trebuie să cernem cu obiectivitate influenţele exterioare, fără însă a le refuza unora posibilitatea de a îmbogăţi şi diversifica aceea limbă.

De asemenea, sunt de părere că imaginaţia, creativitatea sunt factori progresivi care înlesnesc buna funcţionare a actului de comunicare. Mărturie a spiritului inventiv al unui popor stau limba, cultura şi civilizaţia acestuia.

Biletul nr. 6

În tezaurul popular (costum, ţesături, scoarţe, habitat, melodii, legende, poeme), le e foarte greu specialiştilor să stabileasc ă originile, influenţele, inovaţiile locale… Ce ne vine din moştenirea autohtonă, pre-roman ă (s-a observat de pildă c ă croiala iilor este aceeaşi pe care ne-o arat ă Columna Traian ă la femeile dace!), ce vine de la aportul mediteranean al coloniştilor romani [...], ce ne-au adus slavii şi ce le-am dat noi lor – căci în muzic şă i port popular, de pildă, ce a dat şi ce a primit fiecare e adesea foarte greu de deosebit.

Alături de acest „stoc” local, ne vin deodat ă (aparent nu înainte de secolul al XIII-lea) modele bizantino-slave în arhitectură, pictur ă religioasă, literatură, care, în manifestările culte, ne fac s ă aparţinem civilizaţiei bizantine în formele ei tardive. Noi le vom imprima curând diferenţe


caracteristice, fie prin creaţie pură, fie printr-o influenţă apusean ă gotic ă […].

(Neagu Djuvara, O scurt ă istorie a românilor povestită celor tineri de…)

1. Identific ă perspectiva din care autorul analizeaz ă influenţele exercitate asupra culturii române.2. Prezint ă dou ă elemente de structur şă i de compoziţie ale textului ştiinţific citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structure argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).3. Formuleaz ă o concluzie personal ă asupra informaţiilor din text, corelându-le cu propriile cunoştinţe.

Rezolvare:1. Fragmentul face parte din lucrarea „O scurtă istorie a

românilor povestită celor tineri” semnată de Neagu Djuvara. Perspectiva din care autorul analizează influenţele exercitate asupra culturii române este obiectivă şi avizată. Este obiectivă pentru că relatarea se face la persoana a III-a cu intenţie explicit de informare, şi avizată pentru că autorul face dovada unei bune cunoaşteri a domeniului la care face referire, istoria românilor).

2. Faptul că textul se înscrie în caracteristicile stilului ştiinţific poate fi demonstrat prin analiza câtorva trăsături ale acestui tip de text.

Structurarea (organizarea) textului în două paragrafe conferă demonstraţiei coerenţă şi logică în dispunerea ideilor. Primul paragraf poate fi sintetizat într-o idee: este dificil de deosebit influenţele reciproce dintre moştenirea pre-romană şi cea slavă. Al doilea paragraf dezvlotă ideea influenţelor suportate de cultura „locală” prin modelele bizantine. Astfel, se poate desprinde din text şi o concluzie privitor la adaptarea acestor modele la caracteristicile proprii ale culturii noastre.

Caracterul ştiinţific al mesajului mai poate fi demonstrat prin:

43


- folosirea termenilor specifici domeniului abordat, istoria: „origini”, „moştenire autohtonă”, „pre-romană”, „Columna Traiană”, „colonişti romani” etc

- explicitarea informaţiilor, a ideilor formulate prin introducerea parantezelor

- folosirea cuvintelor cu sensul lor denotativ- lipsa marcilor expresivităţii şi obţinerea unui text non-

literar.

3. O concluzie personală asupra ideilor formulate în text ar fi aceea că suntem produsul unor interferenţe culturale variate, petrecute în anumite momente istorice.

Influenţele slave, bizantine sau gotice, au generat, în cultura românească, o diversitate de expresie estetică ce poate fi relevată în arhitectură, muzică sau literatură.

Poziţia geografică, alături de condiţiile istorice, constribuie la situarea culturii româneşti la confluenţa dintre Orient şi Occident, cu tot ceea ce implică această realitate.

Putem vorbi de originalitatea culturii noastre care a adoptat trăsături contradictorii uneori, din culturile care ne-au influenţat de-a lungul veacurilor.

Biletul nr. 7

În Letopiseţul Ţării Moldovei, care cuprinde istoria Moldovei de la descălecat până la domnia a doua a lui Aron-Vodă, simţim întâiaşi dată la temelia unei scrieri româneşti bătând o inimă românească. O iubire adâncă de neam, o durere sinceră pentru relele ce bântuie ţara sa şi o mândrie naţională pentru faptele eroice din trecut tremură în glasul povestitorului. Nota personală a scriitorului răsare uneori spre a înviora rândurile sale, iar critica justă, şi la nevoie aspră, chiar faţă de domn, e dovada independenţei sale […].

Un farmec deosebit dă cronicii lui Ureche limba în care e scrisă. Înaintea noastră nu mai avem o operă tradusă în întregime, care să redea într-o formă influenţată de original idei gândite de altă minte, ci o scriere imaginară – mai ales în


partea finală, cu povestirea evenimentelor dintre anii 1587-1594, întemeiată pe tradiţia orală – turnată de-a dreptul în îmbrăcămintea ei de vorbe. Sintaxa e curat românească, neologismele lipsesc şi termenii necesari sunt căutaţi în limba de toate zilele, care era pe vremea aceea şi graiul poporului, limpede, vânjos şi plin de imagini. În limba noastră pătrunde acum o comoară lexicală necunoscută scrierilor bisericeşti, cu cercul lor restrâns de noţiuni. Adesea ne surprinde eleganţa unei întorsături de frază, vioiciunea unei locuţiuni idiomatice, iar arhaismele dau acestui grai cumpătat un deosebit parfum de vechime. (Sextil Puşcariu, Istoria literaturii române. Epoca veche)

1. Precizează perspectiva din care autorul analizează limba cronicii lui Grigore Ureche.2. Prezintă tehnicile şi structurile argumentative în textul citat.3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului: „Sintaxa e curat românească, neologismele lipsesc şi termenii necesari sunt căutaţi în limba de toate zilele, care era pe vremea aceea şi graiul poporului, limpede, vânjos şi plin de imagini. În limba noastră pătrunde acum o comoară lexicală necunoscută scrierilor bisericeşti, cu cercul lor restrâns de noţiuni.”

Rezolvare: 1. Perspectiva din care autorul Sextil Puşcariu analizează limba cronicii lui Grigore Ureche este obiectivă şi avizată, prin asumarea de către emiţătorul specializat a unei opinii critice. Intenţia informativă a mesajului devine, prin alăturarea pe cale deductivă a raţionamentelor, una argumentativă. Relatarea se realizează în fragment la persoana I plural, ceea ce nu implică doar o atitudine subiectivă a autorului ci şi o identificare a acestuia cu cititorii. De asemenea, emiţătorul afirmă că limba utilizată de cronicarul Grigore Ureche în „Letopiseţul Ţării Moldovei”, este „temelia unei scrieri româneşti”, însufleţită pentru prima dată de o „inimă românească”. Astfel, verbele şi pronumele la persoana I plural precum: „simţim”, „nu mai avem”, „(ne) surprinde”, „noastră”

45


etc. precum şi seria de epitete apreciative „durere sinceră”, „critică justă”, „farmec deosebit”, contribuie la exemplificarea nuanţată a rolului de întemeietor, pe care Grigore Ureche l-a avut în ceea ce urma să se numească „limba romană”. Tonalitatea mesajului este afectivă, urmărind convingerea receptorului cu privire la problema expusă de autor. 2. Textul citat este de tip argumentativ urmărind prin expunerea logică, coerentă a raţionamentelor să demonstreze aportul cronicarului moldovean în impunerea limbii române în planul istoriei.

Identificăm în cele două alineate ale fragmentului două dintre elementele contitutive ale textului argumentativ: ipoteza şi argumentaţia. Pornind de la premisa: „În Letopiseţul Ţării Moldovei (...) simţim întâiaşi dată la temelia unei scrieri româneşti bătând o inimă românească”, Sextil Puşcariu argumentează faptul că limba în care e scrisă opera citată îi conferă acesteia un „farmec deosebit”. Chiar dacă textului îi lipseşte concluzia, aceasta poate fi intuită ca urmare a seriei de argumente pe care autorul le exemplifică în text. Din punctul de vedere al tehnicilor argumentative, observăm prezenţa în text a enumeraţiilor „o iubire adâncă de neam, o durere sinceră”; sintaxa este construită preponderent prin juxtapunere şi coordonare, fie ea copulativă sau adversativă. Pentru a oferi coerenţă textului argumentele sunt înlănşuite cu ajutorul cuvintelor de legatură şi anume conjuncţiile copulative: „şi”, „iar” sau a celor adversative „ci”. Prezenţa indicatorilor temporali „de la ... până la”, „întâiaşi dată”, „înaintea noastră”, precum şi a datelor concrete „1587-1594”, susţin veridicitatea argumentelor prezentate.

Din punct de vedere lexico-semantic criticul apelează atât la sensul denotativ al termenilor vizând astfel funcţia referenţială a limbajului cât şi la sensul conotativ al acestora pentru a imprima expresivitate mesajului.

3. Consider că, deşi meritul cronicarilor în dezvoltarea culturii române este în primul rând de ordin istoriografic, limba scrisă la care au apelat în redactarea letopiseţelor probează


astăzi fizionomia limbii române vechi. Limbajul folosit este apropiat de cel popular, vorbit, definind astfel statutul limbii române din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. De asemenea, opera cronicarilor constituie o dovadă a efortului de cultivare a posibilităţilor de expresie a limbii române, transformând acest mijloc al comunicării directe în unul de creaţie, chiar dacă numai pe alocuri cu adevărat artistică. Apelând la termenii „din limba de toate zilele”, şi eliminând acea sintaxă greoaie, obţinută prin imitaţia limbii din care se făceau traducerile şi mai ales constituindu-se din relatări subiective, limba folosită de cronicari a transformat scrierea rece, seacă de date şi fapte în veritabile opere memorialistice.

Biletul nr. 8

Deşi n-a văzut (rod al mentalităţii feudale) utilitatea unirii politice a tuturor românilor, Miron Costin are meritul de a fi demonstrat convingător unitatea poporului român pe cuprinsul vechii Dacii. În De neamul moldovenilor afirmă chiar la început: „Biruit-au gândul s ă m ă apucu de această trudă, s ă sco ţ lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţie sântu lăcuitorii ţărâi noastre, Moldovei şi Ţărâi Munteneşti şi românii din ţările ungureşti, c ă toţi un neam şi odat ă discălecaţi sântu.”

El subliniaz ă prezenţa masiv ă a elementului românesc în Transilvania […] Cât despre munteni, la care face referiri frecvente, ei sunt priviţi drept „rude şi fraţi ai noştri, aflători în aceeaşi soart şă i suferinţe cu noi.” Conştiinţa latinităţii şi a unităţii poporului român este efectul cel mai fecund al activităţii de istoric şi ideolog a lui Miron Costin. Rezultatul deliberat al scrierilor sale este formarea conştiinţei de sine a poporului român. „Caut ă acum cu cugetul”, îlîndeamn ă el pe cititor, fa ţă de care se simte dator a-i modela conştiinţa: „Caută-te dar ă acum cetitorule, ca într-o oglindă

47


şi te priveşte de unde eşti, lepădându de la tine toate celelalte basne*, câte unii au însemnatu de tine.”

Este rezultatul practic cel mai important al activităţii lui Miron Costin.

(Mircea Scarlat, Introducere în opera lui Miron Costin)*basnă, basne, s.f. – (înv.) povestire, relatare mincinoasă, scornită, falsă.

1. Precizeaz ă perspectiva din care autorul analizează contribuţia lui Miron Costin la dezvoltarea spiritualităţii româneşti.2. Prezint ă dou ă elemente de referin ţă ale conţinutului de idei al textului, implicite sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii/ sugestii).3. Exprimă-ţi o opinie argumentat ă asupra unui îndemn al cronicarului, citat de autor în fragmentul dat (la alegere): „Caut ă acum cu cugetul” sau „Caută-te dar ă acum cetitorule, ca într-o oglind şă i te priveşte de unde eşti, lepădându de la tine toate celelalte basne, câte unii au însemnatu de tine.”

Rezolvare:1. Fragmentul preluat din lucrarea „Introducerea în

opera lui Miron Costin” se constituie într-un text specializat, în care autorul, emiţatorul ideilor, le prezintă dintr-o perspectivă obiectivă şi avizată. Obiectivă pentru că relatarea se face la persoana a III-a şi avizată pentru că cel care formulează ideile face dovada cunoaşterii domeniului abordat (istoriografia română).

2. Ideile dezvoltate în fragment sunt structurate, ceea ce conferă textului o organizare logică, demonstrativă. Astfel, se poate realiza o sintetizare a ideilor cuprinse în fiecare paragraf. Primul paragraf construieşte o ipoteză, şi anume concepţia lui Miron Costin privitoare la unitatea poporului român pe cuprinsul vechii Dacii. Se consemneaza chiar un citat antologic din lucrarea cronicarului, „De neamul moldovenilor”, în care


este prezentat motivul care l-a determinat pe Miron Costin să se apuce de această trudă.

Al doilea paragraf informează asupra prezenţei elementului românesc în Transilvania, dar şi în Muntenia. Al treilea paragraf poate fi sintetizat într-o idee principală: cronicarul are conştiinţa latinităţii şi a unităţii poporului român. Astfel, cronicarul este primul cărturar care militează pentru formarea „conştiinţei de sine” a poporului român. Ultimul paragraf apare ca o concluzie a observaţiilor autorului: rezultatul „practic” al activităţii lui Miron Costin constă în dimensiunea ei educativă. Cronicarul îşi îndeamnă cititorul să îşi cunoască adevărata istorie.

3. Comentariul cuvintelor lui Miron Costin ar putea fi construit tot dintr-o perspectivă educativă şi etică. Îndemnul cronicarului este impresionant: „Caută-te, dară, cetitorule, ca într-o oglindă şi te priveşte de unde esti, lepădându de la tine toate celelalte basme, câte unii au însemnatu de tine”. Identificăm în acest mesaj două idei importante: prima este că „cetitorul” se va putea cunoaste pe sine dacă îşi va şti propria istorie. A doua idee este mai nuanţată, referindu-se la adevărul istoric care trebuie respectat şi transmis din generaţie în generaţie. Se ştie că Miron Costin a atacat în scrierea sa intervenţiile unor cronicari „mincinoşi”, care din necunoaştere sau din răutate au deformat adevărul istoric. În concluzie, Miron Costin poate fi considerat un umanist de prestigiu al istoriografiei române, un deschizător de opinie în ceea ce priveşte latinitatea si unitatea limbii române pe teritoriile vechii Dacii.

Biletul nr. 9

Ştefan-Vodă cel Bun, bătându-l turcii la Războieni, au mărsu să între în Cetatea Niamţului. Şi fiind mumă-sa în cetate, nu l-au lăsat să între şi i-au zis că pasirea în cuibul său piiare.

49


Ce să să ducă în sus, să strângă oaste, că izbânda va fi a lui. Şi aşea, pe cuvântul mâne-sa, s-au dus în sus şi au strânsu oaste. [...]

Iară Ştefan-Vodă, mergând de la Cetatea Niamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ, unde trăiia un părinte sihastru, pre anume Daniil. Şi bătând Ştefan-Vodă în uşia sihastrului, să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aştepte Ştefan-Vodă afară până ş-a istovi ruga. Şi după ce ş-au istovit sihastrul ruga, l-au chiemat în chilie pre Ştefan-Vodă. Şi s-au speveduit Ştefan-Vodă la dânsul. Şi au întrebat Ştefan-Vodă pre sihastru ce va mai face, că nu poate să să mai bată cu turcii; închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul au zis să nu o închine, că războiul iaste a lui. Numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghie, să fie hramul bisericii. Decii au şi purces Ştefan-Vodă în sus pre la Cernăuţi şi pre la Hotin şi au strânsu oastea, feliuri de feliuri de oameni. Şi au purces în gios. Iar turcii, înţălegând că va să vie Ştefan-Vodă cu oaste în gios, au lăsat şi ei Cetatea Niamţului de a o mai bate şi au început a fugi spre Dunărea. Iar Ştefan-Vodă au început a-i goni în urmă şi a-i bate, până i-au trecut de Dunăre. Şi întorcându-să înapoi Ştefan-Vodă, s-au apucat de au făcut mănăstirea Voroneţul. Şi au pus hramul bisericii Sfântul Gheorghie.

(Ion Neculce, O samă de cuvinte)

1. Precizează perspectiva emiţătorului despre domnitorul Moldovei.2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul dat (la alegere dintre nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic, stilisticotextual).3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre modalităţile de realizare a portretului domnitorului Ştefan cel Mare, în legenda citată.

Rezolvare: 1. Perspectiva emiţătorului Ion Neculce despre domnitorul Moldovei Ştefan cel Mare este obiectivă. Este cunoscut faptul că istoriografii au apelat în redactarea


letopiseţelor la aprecieri personale sau judecăţi proprii legate de oameni, circumstanţe, evenimente istorice. Tonalitatea în care este construit mesajul este apreciativ-laudativă, însă nu sunt prezente în text mărci ale subiectivităţii. Relatarea se realizează la persoana a III-a singular. Modul de expunere este naraţiunea, fiind prezentate de către cronicar prin înlănţuire narativă evenimentele parcurse de domnitor până când i-a învins pe turci în Cetatea Neamţului. Chiar dacă istoriograful a scris Letopiseţul în cea mai mare parte după propriile amintiri, naratorul nu este perceput ca necreditabil, ci reuşeşte să ţină treaz interesul cititorului prin felul cum alternează scenele care îl au toate ca erou principal pe domnitorul Moldovei. Interesat mai puţin de autenticitatea izvoarelor, Neculce a fost mai degrabă un artist care a rescris legendele despre Ştefan cel Mare, prelucrând şi transfigurând fondul legendar popular.

2. Fragmentul este de tip narativ. La nivel de punctuaţie predomină în text punctul. Întrucât evenimentele sunt relatate prin înlănţuire, se observă utilizarea virgulei ca mijloc de coordonare. Punctele de suspensie aflate între paranteze drepte marchează o fragmentare a textului. Din, punct de vedere morfologic partea de vorbire care conferă dinamism naraţiunii este verbul: „au mărsu”, „să între”, „să descuie” etc. Timpul verbal utilizat în expunere este perfectul compus. La nivel sintactic fragmentul citat prezintă o ramificaţie bogată a frazei prin subordonări multiple.

Termenii sunt folosiţi preponderent cu sensul lor denotativ, însă limbajul este caracterizat de asemenea de expresivitate deoarece, pe alocuri, cronicarul apelează la valoarea conotativă a cuvintelor: „pasărea în cuibul ei piiare”.

Din punct de vedere stilistico-textual, registrul în care se înscrie textul este popular-arhaic. Aflat la graniţa dintre artistic şi nonartistic, fragmentul, ca de altfel întreaga operă, impresionează atât prin valoarea sa documentară cât şi prin limbajul proaspăt, bogat în expresii specifice oralităţii.

51


3. În opinia mea, în construcţia portretului domnitorului Ştefan cel Mare, Ion Neculce apelează la modalităţi indirecte de caracterizare a personajului. Astfel, prin faptele şi acţiunile sale, domnitorul este prezentat ca fiind o personalitate hotărâtă, destoinică, care îşi va duce la îndeplinire planul de a-i învinge pe turci. Chiar dacă ezită pentru un moment să reia lupta, Ştefan cel Mare este înconjurat de oameni iubitori de ţară, gata oricând să se jertfească pentru împlinirea idealului de unitate naţională. Domnitorul este un bărbat cu credinţă în Dumnezeu, „Şi s-au spovedit Ştefan–Vodă” şi cu o capacitate extraordinară de a reuni masele sub imboldul integrităţii raţionale: „au strânsu oastea, feliuri de feliuri de oameni”. Prin scenele expuse, cronicarul fixează pentru posteritate portrete, evenimente, devenind un neîntrecut evocator al trecutului.

Biletul nr. 10

Cronicile secolului al XVII-lea sunt primele adevărate monumente de limb ă româneasc şă i întâile scrieri cu caracter original, conţinând mici naraţiuni, descrieri, portrete, fiind memorii cu largi consideraţii asupra vieţii sociale şi morale, cu observaţii asupra umanităţii sub latura caracterologică. Evoluţia ulterioar ă a literaturii române nu poate fi înţeleasă făr ă cunoaşterea lor adâncă.

Opera cronicarilor ar fi rămas izolat şă i s-ar fi pierdut, dac ă în secolul al XVII-lea nu s-ar fi produs un alt fenomen care pretutindeni constituie un factor de progres: creşterea puterii economice a păturii or şă eneşti. Înc ă din a doua jumătate a secolului anterior, boierii încep s ă se mute la oraş, unde cumpăr ă cărţi şi chiar prăvălii. Ureche şi Miron Costin aveau case în Iaşi şi în alte târguri. Pe de alt ă parte, domnitorii înşişi şi unii boieri clădesc mănăstiri la oraş, încât viaţa cultural ă iese din izolarea chiliei şi a curţii de ţar şă i se concentreaz ă în anumite centre cu posibilităţi de dezvoltare sensibil mai mari. Înfiinţarea şcolilor şi a


tipografiilor contribuie la animarea şi răspândirea culturii în rândurile noilor straturi sociale din centrele or şă eneşti.

(Alexandru Piru, Literatura român ă veche)

1. Prezintă, pe baza fragmentului citat, contextul cultural şi social care a favorizat impunerea cronicilor ca repere de limbă şi literatur ă română.2. Prezint ă dou ă elemente de structur şă i de compoziţie ale textului argumentative citat (tehnici şi structuri argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).3. Comenteaz ă un fapt, o informaţie sau o idee identificat ă în text, valorificând propriile cunoştinţe.

Rezolvare:1. Fragmentul dat spre analiză face parte dintr-o lucrare

aparţinând istoriei limbii şi a culturii române, semnată de Alexandru Piru. Identificarea contextului cultural şi social care a favorizat impunerea cronicilor ca repere de limbă şi literatură română este posibilă prin depistarea ideii principale a textului. Aceasta constă în apariţia, în secolul al XVII-lea, a unui curent progresist pentru acea perioadă, anume umanismul şi preocuparea expresă pentru fenomenul cultural. Astfel, cronicile secolului al XVII-lea pot fi considerate monumente de limbă românească, primele scrieri cu caracter original. Ele conţin primele semne ale actului literar de mai târziu. Micile naraţiuni, descrierile, portretele realizate de cronicari sunt manifestări „embrionare” ale literaturii. În concluzie, contextul cultural şi social în care apar cronicile stă sub semnul Renaşterii şi a Umanismului.

2. Ca elemente de structură şi compoziţie ale textului argumentativ propus spre analiză, putem nota:

- organizarea în paragrafe, cu identificarea unor idei clar expuse;

53


- construcţia unui demers argumentativ prin demonstraţia ideilor prezentate („Opera cronicarilor ar fi rămas izolată dacă... nu s-ar fi produs un fenomen...”);

- succesiunea logică a argumentelor aduc textului concizie şi claritate (dispunerea logică a ideilor);

- prezenţa conectorilor („pe de altă parte”).

3. În ceea ce priveşte valorificarea unei idei sau a unei informaţii a textului, m-am oprit asupra celui de-al doilea paragraf. Consider că informaţia primită în acest segment de text este foarte importantă. Ea se referă la consemnarea unui factor de progres petrecut în secolul al XVII-lea, şi anume creşterea puterii economice a păturii de la oraş. Aflăm, astfel, că organizarea de tip citadin/urban (orăşenesc) apare în această perioadă cu toate elementele care vor duce la dezvoltarea unor noi „pături”. Preocuparea unora dintre boieri (cărturari precum Ureche sau Costin) pentru actul cultural se materializează prin achiziţie de cărţi, prăvălii, tipografii şi chiar şcoli. Consider, aşadar, că secolul al XVII-lea este un punct de reper pentru cultura românească, al cărei avânt va putea fi observat în mod evident în următorii ani prin impunerea unor mişcari culturale şi sociale importante: iluminismul, romantismul paşoptist.

Biletul nr. 11

Începutul ţărilor acestora şi neamului moldovenesc? şi muntenesc? şi câţi sunt şi în ţările ungureşti cu acest nume, români şi până astăzi, de unde sunt? şi de ce seminţie, de când şi cum au descălecat aceste părţi de pământ?, a scrie multă vreme în cumpănă au stătut sufletul nostru. Să înceapă osteneala aceasta, după atâta vecie de la discălecatul ţărâlor cel dintâi de Traian, împăratul Râmului, cu câteva sute de ani peste o mie trecute, să sparie gândul. A lăsa iarăşi nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, ieste inimii durere. Biruit-au gândul să mă apuc? de această


trudă, să scoţ lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţie sânt? lăcuitorii ţării noastre, Moldovei şi Ţărâi Munteneşti şi românii din ţările ungureşti, cum s-au pomenit mai sus, că toţi un neam şi odată discălicaţi sunt? [...] Îndemnatu-m-au mai mult? lipsa de ştiinţa începutului aceştii ţări, de descălicatul ei cel dintâi, toate alte ţări ştiind? începuturile sale. Laud osârdia răposatului Urechievornicul, carile au făcut de dragostea ţării letopiseţul său însă acela de la Dragoşvodă, de discălicatul cel al doilea al ţărâi aceştiia din Maramoroş? scrie. Iară de discălicatul cel dintâi cu români, adecă râmleni, nimica nu pomeneşte [...].

(Miron Costin, Către cititori?, De neamul moldovenilor)

1. Precizează perspectiva din care autorul prezintă originea poporului român, în contextul umanismului românesc din secolul al XVII-lea.2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul dat (la alegere dintre nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic, stilisticotextual).3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului: Biruit-au gândul să mă apuc de această trudă, să scoţ lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţie sânt? lăcuitorii ţării noastre.

Rezolvare:1. Curentul umanist se dezvoltă în Ţările române

începând cu secolul al XVII-lea când apar primii cărturari cunoscători ai culturii clasice şi ai limbilor greacă şi latină. Activitatea cronicărească ajunge să înflorească în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea prin personalităţi precum: Grigore Ureche, Miron Costin, Radu Greceanu, Radu Popescu, Ion Neculce. Principalul merit al cronicarilor este acela de a realiza cea dintâi imagine scrisă a istorie noastre. Astfel, în contextul acestei necesităţi adânci de a nu risca să fie înecată în uitare istoria poporului român, Miron Costin prezintă dintr-o perspectivă subiectivă originea acestuia, pentru „ca să nu se uite

55


lucrurile şi cursul ţării”. Punctul de vedere expus de emiţător este unul avizat, ştiut fiind faptul că istoriografii au fost oameni de cultură care au apelat în redactarea cronicilor la izvoare scrise, româneşti sau străine, la documente istorice şi chiar la tradiţia orală sau la propriile amintiri.

Subiectivitatea mesajului este susţinută de mărcile lexico-gramaticale: verbe şi pronume de persoană I singular şi plural: „nostru”, „să mă apucu”, „să scot”, „laud” etc. Prin asumarea intervenţiei sale în cronică, Miron Costin se dezvăluie publicului cititor căruia i se adresează direct, drept un cărturar patriot, care s-a aratat indignat de apelativele primite de poporul român în cronici străine: „tâlhari” sau „alte seminţii”.

2. Fragmentul se încadrează în tipologia textului informativ. Predomină în text semne de punctuaţie precum punctul, marcând enunţurile enunţiative şi virgula, ca semn al coordonării prin juxtapunere sau al despărţirii regentelor de subordonate. Punctele de suspensie din parantezele drepte subliniază o elipsă. Emiţătorului demonstrează în aceasta scriere istoriografică originea poporului român. Astfel, mărcile prezenţei emiţătorului nu sunt estompate.

Din punct de vedere morfosintactic autorul utilizează verbe şi substantive folosite cu sensul lor denotativ, punând acest text în relaţie cu funcţia primordială a limbajului, cea informativă. Prin adresarea directă, limbajul îndeplineşte însă concomitent şi funcţia fatică asigurând menţinerea contactului între vorbitor şi interlocutori. Ideile sunt expuse într-o gradaţie logică, coerentă, fapt care justifică caracterul ştiinţific al textului.

Din punct de vedere stilistico-textual, textul se încadrează în stilul ştiinţific. Registrul este arhaic ţinând cont de momentul scrierii operei, caracterizat de fraze ample, după modelul latinesc.

3. Sunt de părere că afirmaţia Biruit-au gândul să mă apuc de această trudă, să scoţ lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţie sânt? lăcuitorii ţării noastre. sintetizează unul dintre principalele obiective ale activităţii


istoriografilor români, de a lăsa dovezi palpabile posterităţii. Umanismul românesc reprezentat printre alţii şi de cronicarii moldoveni a imprimat o direcţie patriotică, istorică, religioasă şi instructivă în operele acestora. Considerând istoria ca având un rol educativ, susţinând ideea apartenenţei poporului român şi a limbii sale la ginta latină, integrând idiomul nostru în familia lingvistică romanică, cronicarii au demonstrat logic, argumentând pe baza dovezilor, originea şi devenirea istorică a neamului românesc. Este prima „strigare” pe care oamenii de cultură o rostesc în scopul ieşirii românilor din întunericul neştiintei.

Biletul nr. 12

Un nou ideal uman se instituie în secolele XV şi XVI, tributar în mare parte celui antic, plin îns ă de temerare impulsuri spre perfecţiune. Ideea afirmării personalităţii omeneşti în plenitudine, a dezvoltării armonioase necesare pentru acordarea microcosmului (fiinţa umană) cu macrocosmul (natura) este preluat ă de cei mai mulţi umanişti.

În Ţările Române, umanismul a avut o dezvoltare mai specială, legat ă de redescoperirea romanităţii noastre şi de comunitatea surselor de limb şă i cultură. Legăturile domnilor noştri celor mai de seam ă din secolele XV şi XVI cu papii şi principii umanişti au fost datorate necesităţilor istorice care apelau la o incipient comunitate de spirit european pentru apărarea valorilor bătrânului continent. Dar personalităţile de marc ă ale culturii umaniste din cele trei principate se înşir ă de la Neagoe Basarab la Petru Cercel şi Nicolaus Olahus, prietenul şi corespondentul lui Erasmus, la Miron Costin şi la mitropolitul Dosoftei, la stolnicul Constantin Cantacuzino, care a studiat la Padova, şi la atâţia alţii din

57


Muntenia, Moldova şi Transilvania. Răspândirea şi asimilarea valorilor umaniste se produce în special pe lâng ă curţile domneşti, unde nu lipseau diecii* de cancelarie şi boierii cu ştiin ţă de carte latineasc şă i grecească. În Transilvania, infuzia umanist ă a fost mai puternic ă (datorit ă mişcării reformate). Peste tot îns ă s-a simţit, statornic de-acum încolo, vântul prielnic al comunităţii de limb şă i cultur ă descoperite de umanism şi Renaştere, din care ne-am tras învăţămintele duratei noastre ca neam, ca pertinen ţă spirituală, ca misiune istorică.

(Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Umanism, în Dicţionar de termeni literari)

*diac, dieci, s.m. – scriitor de cancelarie, grămătic, uricar; p. ext. copist

1. Precizeaz ă punctul de vedere al autoarei despre umanismul românesc.2. Prezint ă dou ă elemente de structur şă i de compoziţie ale textului citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structure argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).3. Formuleaz ă o concluzie, pe baza informaţiilor din text, în legătur ă cu umanismul românesc, în context european.

Rezolvare:1. Fragmentul face parte dintr-o lucrare de specialitate

din domeniul teoriei literare, şi anume „Dicţionar de termeni literari”. Secvenţa oferită spre analiză se referă strict la o noţiune din teoria literară, umanismul. Autoarea Zoe D. Buşulenga prezintă un punct de vedere obiectiv şi avizat. Obiectiv pentru că relatarea se face la persoana a III-a pe un ton echidistant şi neutru, care utilizează termeni specifici domeniului. Avizat pentru că autoarea face dovada unei bune cunoaşteri a fenomenului prezentat de articolul de dicţionar.

2. În privinţa elementelor de structură şi de compoziţie, textul se subordonează tehnicilor argumentative, specifice


stilului ştiinţific. Astfel, putem nota câteva caracteristici ale acestuia:

- organizarea textului în două paragrafe, care se pot constitui în ipoteză (apariţia unui nou ideal uman în secolele XV şi XVI, umanismul) şi demonstraţie (răspândirea curentului în Ţările Române şi evidenţierea reprezentanţilor acestuia, contribuţia lor la dezvlotare spiritualităţii româneşti);

- folosirea cuvintelor cu sensul lor denotativ, obţinându-se astfel un discurs obiectiv, non-literar, specific stilului ştiinţific;

- prezenţa termenilor specifici domeniului abordat: „umanism”, „romanitate”, „cultura umanistă”, „Renaştere” etc.;

- dispunerea ideilor într-o înlanţuire logică (receptorul este mai întâi informat despre curentul umanist şi momentul apariţiei sale, apoi se dezvoltă informaţiile despre trăsăturile noii mişcări şi reprezentanţii acesteia)

3. Consider că o concluzie posibilă pe baza informaţiilor primite în text, ar fi următoarea: umanismul este o mişcare estetică de amploare care a adus în perimetrul cultural românesc conştiinţa de sine a poporului nostru, ca parte componentă a culturii europene. Marii învăţaţi ai perioadei, de la Nicolaus Olahus şi până la Mitropolitul Dosoftei au pus bazele „duratei noastre ca neam, ca pertinenţă spirituală şi ca misiune istorică”.

Biletul nr. 13

Epoca modernă debutează sub semnul mitului fondator roman. Acesta se aşază la baza fundaţiei, descălecatul ţărilor române înscriindu-se ca o fază ulterioară, reluare a creaţiei dintâi, a „descălecatului” lui Traian. Ni se pare iluzorie tentativa unor cercetători de a raporta acest mit la o neîntreruptă conştiinţă romană pe care ar fi păstrat-o societatea românească. De ce nu s-ar fi păstrat atunci şi o conştiinţă dacică? În fapt, nu de conştiinţă populară poate fi

59


vorba în cazul invocării unor origini îndepărtate, ci de combinaţii intelectuale cu sens bine determinat ideologic şi politic. Indiferent de originea lor latină, românii evoluează până spre 1600 într-un mediu cultural predominant slavon. Curiozitatea lor istorică nu mergea mai adânc de întemeierea statelor româneşti. Occidentalii au remarcat cei dintâi raportul dintre români şi romani, pentru simplul motiv că ştiind latineşte puteau sesiza apropierile dintre limba română şi limba latină şi aveau acces la textele istorice referitoare la cucerirea şi colonizarea Daciei. […]

Acum, în secolul al XVII-lea, istoriografia românească iese din faza slavonă, şi nu numai prin faptul, desigur esenţial al redactării cronicilor în română, ci şi prin deplasarea reperelor culturale şi istorice. Punctul de plecare devine Roma, cucerirea şi colonizarea romană a Daciei. Principiul „intervenţiei exterioare” continuă să funcţioneze, chiar cu forţă sporită. Originea romană marca puternic individualitatea ţărilor române, le conferea nobleţe şi prestigiu. Limba latină era limba de cultură folosită în cea mai mare parte a Europei.

(Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească)

1. Precizează perspectiva din care autorul îşi exprimă punctul de vedere despre mitul fondator roman, aşa cum se reflectă în textul citat.2. Precizează două elemente de structură şi de compoziţie ale textului citat (particularizări ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri argumentative, conectori etc.)3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, un fapt, un argument, o idee, o informaţie sau o opinie identificată în textul citat.

Rezolvare:1. Emiţătorul Lucian Boia prezintă dintr-o perspectivă

obiectivă şi avizată punctul de vedere despre mitul fondator roman. Textul se încadrează în stilul ştiinţific, având o finalitate informativ-argumentativă. Mărcile emiţătorului sunt estompate, relatarea realizându-se la persoana a III-a. Lucian Boia


construieşte în fragmentul citat o imagine de ansamblu a secolului al XVII-lea, cunoscut în istorie drept momentul de debut al epocii moderne. Astfel, autorul justifică preocuparea societăţii româneşti a timpului de a invoca originea îndepărtată, latină, a poporului român, explicabilă nu printr-o „conştiinţă populară”, ci printr-o serie de „combinaţii intelectuale cu sens bine determinat ideologic şi politic”. Caracterul ştiinţific al textului este susţinut de prezenţa termenilor folosiţi cu sensul lor denotativ. Dimensiunea informativă a mesajului este completată de finalitatea persuasivă a acestuia. Autorul are în vedere prin expunerea logică a opiniilor critice, convingerea receptorului cu privire la încercările anterioare de a demonstra etnogeneza românească, considerând că originea romană „marca puternic individualitatea ţărilor române, le conferea nobleţe şi prestigiu”.

2. Textul citat este de tip argumentativ construind enunţuri neutre în care cuvintele sunt utilizate mai ales cu valoare denotativă.

Primul alineat îndeplineşte rolul premisei „Epoca modernă debutează sub mitul fondator român (...)”. Argumentaţia se identifică atât în primul alineat cât şi în cel de-al doilea paragraf. Ultimele două fraze ale textului constituie concluzia mesajului. Raţionamentele sunt expuse logic, coerent, prin înlănţuire. Identificăm de asemenea prezenţa conectorilor argumentativi: „în fapt”, „indiferent de”, „pentru simplul motiv că”, „nu numai prin faptul”, precum şi a elementelor conectoare „ci”, „şi”. Tehnicile şi structurile argumentative utilizate în text sunt: enunţurile interogative „De ce nu s-a păstrat atunci şi o conştiinţă dacică?” care amplifică argumentaţia ulterioară; ramificarea bogată a frazei prin subordonări multiple: „occidentalii au remarcat cei dintâi raportul dintre români şi romani pentru simplul motiv că ştiind latineşte puteau sesiza (...)”, inserarea de date concrete „1600”, „secolul al XVII-lea”, care susţin viabilitatea raţionamentelor.

61


3. În opinia mea, afirmaţia „originea romană marca puternic individualitatea ţărilor române, le conferea nobleţe şi prestigiu” este adevărată, având în vedere contextul cultural, social şi politic al secolului al XVII-lea. Demonstrarea apartenenţei poporului român şi a limbii române la ginta latină s-a realizat în contextul în care şi celelalte popoare europene îşi manifestau interesul pentru propriile origini. Sentimentul de grandomanie pe care îl încercau francezii, englezii, germanii s-a extrapolat şi poporului român. În urma ofenselor aduse cu privire la originea lor, precum celebra teorie imigraţionistă (Roessler), poporul român şi-a demonstrat cu originea latină, îmbrăcând astfel evoluţia neamului românesc în „nobleţe şi prestigiu”. Nu trebuie uitat însă faptul că istoriografii şi lingviştii români (reprezentanţii Şcolii Ardelene) au alunecat în panta unui exces de zel în a demonstra etnogeneza noastra pur latină, uitând adesea de ceea ce Lucian Blaga avea să numească „revolta fondului nostru nelatin” - şi anume originea dacică a neamului.

Biletul nr. 14

Guvernările efemere, tratate ca atare, nu dispun de mijloace şi timp pentru a propune caractere; trăsăturile atribuite lor rămân s ă defineasc şă i oamenii de pe tron. Domniile mai stabile, deci mai lungi, şi cele repetate las ă în text posibilitatea configurării treptate a unor personaje mult mai interesante prin chipul şi defectele omeneşti şi nu egale cu ele înseşi, între limitele temporale în care îi aminteşte cronica. La împlinirea acestor personaje particip ă ideea de destin. De câteva ori descoperim c ă scriitorul urmăreşte, în fond, un destin individual; atunci, în locul unor caracterizări tipic cronicăreşti, dăm peste mici biografii. Este cazul personajelor Ştefan Tomşa, Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan şi Ghica, cu toţii deveniţi, într-un moment al vieţii lor, domni. Vom face câteva observaţii în legătur ă cu aceste biografii […], pentru c ă sunt, într-un fel, mai ferite de acele elemente care presupun un cod


de valori politice şi care dau naştere convenţiilor şi reflecţiilor stereotipe ale istoricului. În consecinţă, unele din aceste personaje sunt vii şi romaneşti, mai ales în afara timpului în care au domnit […].

Tocmai aici st ă progresul artei narative a lui Costin: descoperirea devenirii personajului şi a biografiei. Cu cât rezumatul narativ care reţine faptele şi obârşia viitorului domn este mai amplu, cu atât se subordoneaz ă mai bine şi serveşte acestei noi viziuni […].

(Eugen Negrici, Naraţiunea în cronicile lui Gr. Ureche şi Miron Costin)

1. Precizeaz ă perspectiva din care autorul analizeaz ă modul în care Miron Costin îşi construieşte personajul.2. Prezint ă tehnicile şi structurile argumentative în textul citat.3. Exprimă-ţi o opinie argumentat ă despre afirmaţia autorului: Tocmai aici st ă progresul artei narative a lui Costin: descoperirea devenirii personajului şi a biografiei. Cu cât rezumatul narativ care reţine faptele şi obârşia viitorului domn este mai amplu, cu atât se subordoneaz ă mai bine şi serveşte acestei noi viziuni.

Rezolvare:1. Fragmentul oferit spre analiză face parte dintr-o

lucrare de specialitate, din domeniul istoriei literaturii române, semnată de Eugen Negrici. Autorul (emiţătorul) îşi asumă o perspectivă obiectivă şi avizată. Obiectivă prin faptul că relatarea la persoana a III-a conferă textului caracterul argumentativ şi avizată pentru că autorul/emiţătorul face dovada unei cunoaşteri amănunţite a domeniului abordat (istoria literaturii române şi teoria literaturii).

2. Textul este structurat în paragrafe, după regulile componentelor argumentaţiei: ipoteză, demonstraţie, concluzie. În ipoteză se emite ideea de plecare a mesajului, anume că istoria oferă modelele unor „domnii” care se configurează prin

63


stabilitatea lor, în adevărate „personaje”. Şi mai concret, personalităţile istorice pot deveni „personaje”. În demonstraţie se aduc argumente în susţinerea acestei idei. Destinul este cel care atribuie calitatea de „personaj”. Astfel, cronicarul care consemnează un „destin individual”, obţine adevărate „biografii” ale domnitorilor care au marcat istoria prin faptele lor. Autorul oferă exemple concrete precum Ştefan Tomşa, Vasile Lupu, Gh. Ştefan şi Ghica, rămaşi în posteritate prin anumite trăsături caracteriale. Ei devin „personaje vii şi româneşti”. În concluzie, autorul îşi materializează demonstraţia printr-o aplicaţie la cronica lui Miron Costin, unde identifică un „progres al artei narative”. La nivelul tehnicii argumentative folosite de autor, amintim:

- folosirea conectorilor: „deci”, „atunci”, „în loc de”, „în consecinţă” etc.

- frecvenţa cuvintelor specifice domeniului istoriei literaturii şi a teoriei literare: „personaje”, „destin”, „biografii”, „reflecţii”, „arta narativă” etc.

- folosirea cuvintelor cu sens denotativ (conferă textului concreteţe, obiectivitate, caracter ştiinţific)

3. În ceea ce priveşte comentariul posibil pentru fraza extrasă din text, consider că perioada cronicarilor reprezintă pentru cultura românească primul act conştient în lungul drum al scrierii de la „cronică” la „literatură”. În primul rând, valoarea de „document istoric” a cronicilor lui Miron Costin (şi nu numai) este dublată de o „intuiţie” a actului artistic, premisă pentru arta narativă. În al doilea rând, sunt cunoscute fragmente antologice în care cronicarii realizează descrieri şi portrete, dând dovadă de ceea ce Eugen Negrici numea „expresivitate involuntară”. În concluzie, chiar dacă valoarea literară a cronicilor nu este prima calitate a lor, găsim în scrierile vechi „elemente expresive” care vor sta la baza actului literar.

Biletul nr. 15


În urmă trebuie să ştii, bade Pereo, cum că această operă (lucrare) nu este furată, nici împrumutată de la vreo altă limbă, ci chiar izvoditură noao şi orighinală românească. Deci, bună sau rea cum este, aduce în limba aceasta un product nou. Soiul acestor feliu de alcătuiri să chiamă comicesc, adecă de râs, şi de acest feliu să află şi într-alte limbi. Însuşi Omer cel vestit, moşul tuturor poeţilor (cântăreţilor în stihuri), au alcătuit Bătălia şoarecilor cu broaştele. Deci Omer este de bună samă începătoriul, precum aceii înaltei neasemănate poesii ce s-află în Illiada şi Odisea, aşa şi aceştii mai gioase şuguitoare a noastre. După dânsul, în cât ştiu, au scris Tassoni italieneşte un poem, La sechia rapita, adecă „vadra răpită”, şi pecum înţălesăi, în ceste zile un abate Casti, acum pe vremile noastre, încă au alcătuit o asemenea istorie, ce au numit-o Li animali parlanti, adecă „jivinile vorbitoare”. Numai cât povestea lui nu atârnă pe temeiu istoricesc ca a noastră.

(Ion Budai-Deleanu, Epistolie închinătoare cătră Mitru Perea, vestit cântăreţ, în Ţiganiada)

1. Precizează atitudinea autorului faţă de problematica abordată în textul dat.2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul dat (la alegere dintre nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic, stilisticotextual). 3. Exprimă-ţi punctul de vedere referitor la afirmaţia autorului: […] această operă (lucrare) nu este furată, nici împrumutată de la vreo altă limbă, ci chiar izvoditură noao şi orighinală românească.

Rezolvare:1. Textul citat este un extras dintr-o scrisoare semnată

Ion Budai Deleanu şi destinată „cântăreţului” Mitru Perea. Tonul este unul confesiv iar scopul mesajului este informativ-descriptiv. În privinţa operei considerată a fi o „izvoditură noao şi orighinală”, Ion Budai Deleanu manifestă o atitudine critică, obiectivă: „bună sau rea cum este, aduce în limba noastră un product nou”. Pentru a defini genul de operă pe care o

65


semnează, autorul apelează la structuri explicative: „adecă de râs” şi realizează o comparaţie între aceasta şi alte opere de gen.

Astfel, este adus în discuţie poetul antic Homer, considerat a fi „începătoriul” speciei şi mai apoi alţi reprezentanţi: Tassoni, Casti. Distincţia subliniată de Ion Budai Deleanu este aceea că, spre deosebire de „Ţiganiada”, opere precum „Bătălia şoarecilor cu broaştele”, „Iliada şi Odiseea” sau „Li animali parlanti”, nu sunt inspirate din „temeiul istoricesc”.

Principalul merit al operei „Ţiganiada” este potrivit afirmaţiei autorului acela de a constitui primul „product” de acest fel în literatura română, sau prima operă comică românească.

2. Fragmentul se încadrează din punct de vedere stilistic în stilul epistolar, prezentând convenţiile acestui tip de text. Limbajul se înscrie în registrul colocvial-arhaic, având în vedere relaţia de prietenie dintre interlocutori precum şi momentul consemnării textului. La nivel ortografic şi de punctuaţie remarcăm frecvenţa punctului, ceea ce implică raporturi de coordonare. Întrucât scopul textului este informativ-descriptiv, predomină din punct de vedere morfosintactic structurile nominale. De asemenea, la nivel sintactic predomină subordonatele mai ales cele atributive: „au alcătuit o asemenea istorie ce au numit-o <<Li animali parlanti>>” au rol explicativ-descriptiv.

Aparţinând primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, opera beneficiază din punct de vedere lexical de un limbaj arhaic: „noao”, „orighinală”, „product” etc. Termenii sunt folosiţi cu sensul lor denotativ. Structurat pe un singur alineat, fragmentul se încadrează din punct de vedere al funcţiei limbajului în tipologia textului informativ. Stilistic, autorul nu apelează la ornamente exceptând câteva epitete calificative: „neasemănate poesii”, „gioase şuguitoare a noastre”.

3. Pornind de la afirmaţia autorului Ion Budai Deleanu cu privire la propria-i operă pe care o intitulează „izvoditură noao şi orighinală românească” îmi exprim părerea potrivit căreia „cel dintâi poet de talie europeană” a reuşit prin


„Ţiganiada” să realizeze o sinteză artistică a ideilor iluministe ale epocii şi să valorifice resursele poetice ale limbii române.

Singura epopee românească terminată, „Ţiganiada” a marcat în literatura română fundamentul genului epic în versuri. Neavând în urmă niciun reper românesc, epopeea tragi-comică amintită păstrează până astăzi caracterul de originalitate prin integrarea parodică a epicului şi ironiei.

Deoarece intenţia acestei epopei a fost aceea de a parodia nu doar producţiile epopeice anterioare ci literatura însăşi, autorul insistă să sublinieze în afirmaţie faptul că această operă nu este furată sau împrumutată. Aşadar, dacă a „imitat sau parodiat ceva, Budai n-are în vedere doar unele din formele epopeii vechi, ci literatura că atare, opera ca maşinărie textuală, invenţia ca materializare a unor proceduri” (Nicolae Manolescu – „Istoria critică a literaturii române”, p. 13)

Biletul nr. 16

Pătrunzând prin filier ă austriaco-italian ă (ilustrată de reprezentanţii Şcolii ardelene), neogreac ă (la rândul ei, de origine italo-franceză) şi francez ă (în Ţara Româneasc şă i în Moldova), Iluminismul românesc dobândeşte dintru început o pregnant ă nuan ţă patriotică, naţional ă (cu deosebire cel transilvănean, mai timpuriu) şi popular ă (cum demonstrează cercetările lui D. Popovici, I. Breazu, R. Munteanu). În timp ce Iluminismul occidental era, în mare, antireligios, cel românesc pătrunde mai ales prin clerici patrioţi, prin prefeţele la cărţile de cult etc.; mulţi dintre reprezentanţii săi sunt de origine rural ă sau acţioneaz ă la sate, propovăduind acolo „luminarea”.

Orientat în special în direcţia istoric şă i filozofică, având a argumenta, în scopuri politice imediate, continuitatea poporului român în Transilvania şi caracterul romanic al limbii române, Iluminismul românesc, cu toate exagerările lui latiniste, are şi un ferm caracter activ, militant. Inocenţiu

67


Micu, Samuil Micu, Ion Molar-Piuariu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Gheorghe Lazăr, Ioan Budai-Deleanu, Paul Iorgovici, G. Bariţiu, S. Bărnuţiu, Al. Papiu-Ilarian, I. Codru-Drăguşanu, Ioan Maiorescu, Samuil Vulcan şi Iosif Vulcan sunt numai câţiva dintr-o pleiad ă de asemenea cărturari transilvăneni, care vedeau în luminarea poporului, în lupta contra superstiţiilor şi în trezirea interesului pentru istoria naţională, un mijloc de afirmare a românilor, de impunere a lor, în rândul popoarelor cu drepturi egale, în Imperiul austriac.(George Muntean, Iluminism, în Dicţionar de termeni literari)

1. Precizeaz ă punctul de vedere al autorului despre Iluminismul românesc.2. Prezint ă dou ă elemente de structur şă i de compoziţie ale textului citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structure argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).3. Formuleaz ă o concluzie, pe baza informaţiilor din text, în legătur ă cu Iluminismul românesc în context european.


specializată aparţinând domeniului teoriei literare. Este vorba despre un „dicţionar de termeni literari”, articolul referitor la „Iluminism”. Autorul acestui articol de dicţionar este George Muntean, care îşi expune un punct de vedere obiectiv pentru că face o relatare bazată pe observaţie şi analiză critică la persoana a III-a, avizată pentru că îşi exprimă punctul de vedere al unui specialist în domeniu. În sinteză, autorul consideră că Iluminismul românesc a prezentat un mijloc de afirmare a românilor într-o perioadă de subordonare a acestora Imperiului austriac.

2. Structura şi compoziţia textului fac dovada tehnicilor argumentative, specifice stilului ştiinţific. Ideile emise se înlănţuie logic, în aşa fel încât informaţia se amplifică până la


înţelegerea mesajului. Am desprins succesiunea informaţiilor remarcând chiar caracterul didactic al textului. Astfel, putem decela urmatoarele informaţii:

- începuturile Iluminismului românesc stau sub semnul patriotismului, al naţionalismului şi al popularului;

- prin comparaţia antitetică, autorul arată că iluminismul românesc a fost introdus prin filiera bisericii (opus Occidentului, antireligios);

- Iluminismul românesc este canalizat pe demonstraţia caracterului romanic al limbii române şi pe continuitatea românilor in Ţările Româneşti;

- cu toate exagerările latiniste, Iluminismul a beneficiat de minţile luminate ale unor cărturari precum Samuil Micu, Petru Maior, Ion Budai Deleanu, Gh. Lazăr, Iosif Vulcan etc.

- aceştia au militat pentru: luminarea poporului, eliminarea superstiţiilor şi trezirea interesului pentru istoria naţională.

Trăsăturile specifice stilului ştiinţific sunt, de asemenea, clar reprezentate în text:

- corectitudinea la toate nivelurile;- folosirea cuvintelor cu sensul lor denotative;- lipsa elementelor de expresivitate (figuri de stil);- folosirea conectorilor („în timp ce”, „pe de altă parte”

etc.);- folosirea explicaţiilor din paranteze pentru clarificarea

informaţiilor.

3. Concluzia pe care aş dori să o formulez privind Iluminismul românesc în contextul european s-ar referi la faptul că acesta este un prim model de „sincronizare” a culturii româneşti cu cea europeană.

Ceea ce va formula mult mai târziu Eugen Lovinescu (în 1919) poate fi observat în perioada Iluminismului într-o formă „embrionară”, intuitivă – sincronizarea cu valorile europene.

69


Biletul nr. 17

Şi cum puteam să nu însămnez cele văzute dacă în toată călătoria, şi în privirea lucrurilor cele mai vrednice de văzut, întovărăşit de mulţi oameni dintr-alte neamuri, îi vedeam pre toţi însemnând şi culegând binele ca să-l facă cunoscut celor de un neam cu ei? Binele l-au învăţat oamenii întâi unii de la alţii, neamurile, mai pre urmă, unul de la altul, precum vedem în istorii, că elinii, prin călătorii la Eghipet, au tras de acolo luminările ştiinţilor, multe din meşteşuguri, şi romanilor, strămoşilor noştri, înmulţite le-au comunicat. Iar aceştia în toată Evropa cea luminată le-au revărsat, şi aceasta din zi în zi sporindu-le, însutit roditoare le-au făcut. Şi îşi fericeşte noroadele prin comunicaţia binelui, unile prin ţările altora, şi publicarisindu-le prin cărţi.

Plină este Evropa, precum de altele, aşa şi de asemenea cărţi. Nici un unghi, cel mai nebăgat în seamă, de pământ, nicio ţară, niciun oraş, niciun sat nu este necunoscut la niciun evropeu, ajunge să ştie citi. Iar noi, ca să ne cunoaştem ţara bine, trebuie să câştigăm această cunoştinţă din citirea vreunii cărţi scrisă de evropeu. Mulţime de istorii ale Ţării Româneşti să află în Evropa, scrise în limbele ei, şi în limba românească, dar tot de streini, iar de vreun pământean al aceştii ţări făcută, nu să pomeneşte.

(Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriei mele)

1. Precizează atitudinea autorului faţă de problematica abordată în textul dat.2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul dat (la alegere dintre nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic, stilisticotextual).3. Susţine sau combate un punct de vedere al autorului, identificat în textul dat.

Rezolvare:1. Fragmentul citat este un extras din scrierea

memorialistică „Însemnare a călătoriei mele” de Dinicu Golescu. Atitudinea autorului-narator este în text laudativă faţă


de popoarele europene care au însemnat aspecte legate de cultură, civilizaţia şi istoriile naţionale. În finalul textului, atitudinea emiţătorului traduce o notă de dezamăgire cauzată de inexistenţa unor asemenea însemnări realizate de „vreun pământean al acestii ţări”. Având un caracter subiectiv, sunt prezente în relatare mărci ale emiţătorului, precum verbe şi pronume de persoana I: „puteam”, „să nu însămnez”, „îi vedeam” etc. Intenţia autorului este de a convinge cititorii despre importanţa scrierilor în limba română, semnate de oamenii de carte ai acestei ţări. Limbajul este preponderent nonartistic deoarece discursul anunţă un text nonfictional. Utilizarea sensului denotativ al termenilor implică funcţia informativă a limbajului: „însămnez”, „cele văzute”, „să ştie”, „a citi” etc, dar în scopul persuadării cititorului autorul apelează şi la sensul conotativ al cuvintelor, „culegând binele”, „au revărsat (cunoştinţele)”.

2. Din punctul de vedere al intenţiei sau scopului comunicării, textul este argumentativ. Autorul urmăreşte în acest fel convingerea cititorului cu privire la viabilitatea raţionamentelor expuse. Pentru a susţine structura argumentativă a fragmentului se folosesc la nivelul ortografic şi de punctuaţie următoarele semne: semnul întrebării la sfârşitul primului alineat al textului delimitând astfel premisa de argumentaţie; virgula la nivelul propoziţiei ca mijloc de coordonare a părţilor de propoziţie şi de separare a termenilor unei enumeraţii: „nicio ţară, niciun oraş” sau la nivelul frazei ca modalitate de izolare a propoziţiilor subordonate de cele regente: „Iar noi, ca să ne cunoaştem ţara”.

Din punct de vedere morfosintactic predomină în text structurile nominale: „niciun unghi, nicio ţară, niciun oraş, niciun sat”, în scopul amplificării descrierii Europei „luminate” şi a Ţării Româneşti căreia locuitorii îi refuzau încă scrierile în limba ei.

Registrul stilistic dominant este cel arhaic: „însămnez”, „pre”, „Evropa”. Deoarece textul se înscrie în genul memorialistic, termenii sunt folosiţi preponderent cu sensul

71


denotativ. Stilistic, textul armonizează caracterul artistic al unor structuri de felul: „culegând binele ca să-l facă cunoscut” cu caracterul nonliterar al altora: „Mulţime de istorii ale Ţării Româneşti se află în Evropa”. Autorul nu apelează la ornamente stilistice variate, ci doar la personificari, ocazional: „Aceştia în toată Evropa cea luminată le-a revărsat, şi aceştia din zi în zi sporindu-le însutit roditoare le-au făcut”.

Structural, textul este împărţit pe trei alineate reprezentând pe rând, ipoteza, argumentaţia şi concluzia. Aceasta din urmă se subînţelege prin enunţul: „Iar noi (...) trebuie să câştigăm această cunoştinţă”.

3. În ceea ce mă priveşte, consider oportun semnalul de alarmă pe care Dinicu Golescu îl subliniază în text.

Din punctul de vedere al contextului istoric, social şi cultural românesc al primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, o serie de evenimente vor marca o evoluţie necesară în dezvoltarea civilizaţiei timpului. Mă opresc exact asupra primului alineat al textului şi anume premisa acestuia, construită sub forma unei interogaţii, deoarece sunt de părere că reprezintă, în fond, argumentul primordial care stă la baza constituirii culturii scrise a unui popor.

Astfel, susţin opinia autorului potrivit căreia călătorul îşi asumă pe parcursul voiajului rolul de observator. Fie că este vorba despre elemente legate de civilizaţia, cultura, mentalitatea unui popor, atâta timp cât ele constituie aspecte de noutate şi adesea de progres pe scara evoluţiei umane, călătorul trebuie să realizeze pe cale orală sau scrisă un transfer al informaţiilor acumulate. Prin acest contact direct consider că s-a produs de-a lungul vremii sincronizarea culturilor mici cu cele de tradiţie. „Binele” aşa cum îl intitulează autorul, reprezintă în fond, aspectele morale ale existenţei, factorii de progres tehnic, ştiinţific, socio-cultural etc. care constribuie la definirea specificului unui popor şi care pot reprezenta la rândul lor modele, exemple de urmat pentru cultura şi civilizaţia altor naţiuni.


Biletul nr. 18

Limba este, dup ă Heliade, fundamentul spiritualităţii naţionale; „Ocupaţi-vă, vorbiţi şi scrieţi, junilor, în limba naţional ă – zice el într-un loc –, ocupaţi-v ă a o studia, a o cultiva – şi a cultiva o limb ă va s ă zic ă a scrie într-însa despre toate ştiinţele şi artele... Limba singur ă uneşte, întăreşte şi defineşte naţiunea; ocupaţi-v ă de dânsa mai înainte de toate şi nu veţi face prin aceasta decât cea mai fundamental ă politică, veţi pune bazele naţionalităţii”.

Însă, înc ă o dată, a scrie (a crea o limbă) nu înspăimânt ă pe Ion Heliade- Rădulescu. Nu se simte la el nicio şovăială. Frica de a se rătăci prin pădurile gramaticii nu-l urmăreşte. Versul este bine măsurat şi, când observ ă la alţii nereguli în privinţa ritmurilor, intervine, îndreapt ă silabele proaste, ceart ă (în Ingratul) pe neştiutori. Este, desigur, un principiu de ordine şi claritate luat din Boileau (a cărui artă poetic ă o şi traduce), dar este şi o nevoie mai adânc ă la poligraful* Heliade de a pune ordine în lumea rebel ă a elementelor, de a impune legi, chiar dac ă legile lui dau uneori naştere unui vocabular haotic.

(Eugen Simion, Ion Heliade-Rădulescu, în volumul Dimineaţa poeţilor)

*poligraf – autor de opere care aparţin unor genuri variate

1. Prezint ă perspectiva din care autorul emite mesajul textului.2. Precizeaz ă dou ă elemente de referin ţă pentru conţinutul textului, implicite sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii).3. Formuleaz ă o concluzie personală, pe baza informaţiilor din text sau corelându-le cu propriile cunoştinţe.


critică, „Dimineaţa poeţilor”, anume capitolul consacrat lui I. H. Rădulescu. Autorul studiului este Eugen Simion, care îşi

73


construieşte discursul critic într-o perspectivă obiectivă şi avizată. Obiectivă pentru că relatarea se face la persoana a III-a, ceea ce imprimă textului caracterul de „observaţie critică” şi avizată pentru că opinia formulată vine din partea unei persoane care face dovada unei cunoaşteri profunde a domeniului (critica literară).

2. Textul este structurat în două paragrafe, fiecăruia corespunzându-i o idee principală. Primul paragraf prezintă poziţia lui Heliade faţă de „limbă”, pe care o consideră fundamentul spiritualităţii naţionale. Criticul citează cu exactitate cuvintele paşoptistului, ceea ce întăreşte perspectiva obiectivă. Al doilea paragraf dezvoltă opinia autorului Eugen Simion faţă de ideea enunţată anterior. El relevă preocuparea constantă a lui I. H. Rădulescu pentru exprimarea într-o limbă clară, corectă, supusă unor legi lingvistice clare. Criticul formulează într-un mod explicit opinia potrivit căreia scriitorul paşoptist creează o limbă literară, corectă din punct de vedere gramatical, îndreaptă greşelile „neştiutorilor”, erijându-se în emiţător de legi, după modelul lui Boileau (a cărui artă poetică o şi traduce). Autorul articolului critic vorbeşte despre „nevoia adâncă a poligrafului Heliade de a pune ordine în lumea rebelă a elementelor, de a impune legi chiar dacă legile lui dau uneori naştere unui vocabular haotic”.

3. Raportându-mă la propriile cunoştiinţe, dobândite cu prilejul studierii capitolului „Paşoptismul românesc”, consider că rolul lui I. H. Rădulescu a fost unul crucial. El s-a manifestat atât ca scriitor (abordând toate genurile literare) cât şi ca militant activ pentru impunerea limbii literare, a cizelării ei. O contribuţie importantă a paşoptistului în domeniul educaţiei s-a concretizat în elaborarea unei reforme în învăţământul românesc şi în înfiinţarea de şcoli. Aşadar, alături de alţi reprezentanţi străluciţi ai generaţiei sale (precum M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, Cezar Bolliac, N. Bălcescu etc.), I. H. Rădulescu pune bazele culturii româneşti în toate formele sale de manifestare.


Biletul nr. 19

Era această lume [fanariotă şi post-fanariotă], aflată la marginea dintre Orient şi Occident, întemeiată pe valorile generale ale epocii luminilor? Cât de profund a receptat ea şi pe ce căi ideile iluministe? Se pot socoti produsele ei culturale parte a fenomenului iluminist european?

Aşa cum am arătat, fanariotismul a adus cu sine, din motive politice, o activă tendinţă de orientalizare. Cantemir, Miron Costin şi Stolnicul Cantacuzino nu au urmaşi direcţi, hiatusul este evident, prima jumătate a veacului al XVIII-lea fiind săracă şi neoriginală din punct de vedere cultural. Contactele cu Europa au rămas întrerupte aproape cu desăvârşire, limitate la micul grup de privilegiaţi din jurul curţii domneşti. Circulaţia ideilor dinspre Europa către Principate nu s-a reluat decât după 1750. [...] Războaiele ruso-austriaco-turce, prezenţa ofiţerilor europeni la Bucureşti şi la Iaşi, precum şi deschiderea spre Europa după 1774 au dus la treptata înlocuire a modului de viaţă oriental cu cel european. Boieroaicele au fost primele care au părăsit moda Răsăritului, încă de pe timpul ocupaţiei ruso-austriece de la 1787-1792, rămasă de pomină în analele mondene ale Iaşului prin balurile prinţului Potemkin.

Boierii cei tineri au început să-şi schimbe şalvarii şi işlicele cu pantaloni şi joben după următoarea ocupaţie rusă, cea din 1806-1812, dar boierii veliţi şi bătrânii şi-au continuat obiceiurile până după 1830, unii chiar şi după adoptarea Regulamentelor Organice; înlăturarea costumului oriental fusese de altfel cerută de mulţi cărturari şi înţeleasă ca o necesară parte a procesului de modernizare. În orice caz, în 1833, reclama „Magazinului de noutăţi şi mode” al fraţilor Bogosz nu mai avea aproape deloc iz oriental: el desfăcea ieşenilor bijuterii, articole pentru rochii, stofe, porţelanuri, mobile, tapiţerii, arme de foc, trăsuri, ciocolată, vinuri „străine”, parfumuri, apă de colonie şi ţigarete de Havana. Iar în 1818, Vodă Caragea îşi uimea capitala asistând la

75


ascensiunea, în marginea Bucureştiului, a unui balon, numit în documentele vremii, „băşică”.

(Vlad Georgescu, Istoria românilor. Între Orient şi Occident)

1. Precizează perspectiva autorului faţă de problematica abordată în textul dat.2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului argumentativ citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.). 3. Formulează propriul răspuns la una dintre întrebările din primul alineat, pe baza informaţiilor prezentate în text şi / sau a propriilor cunoştinţe.

Rezolvare:1. Textul este un fragment din lucrarea ştiinţifică

„Istoria românilor. Între Orient şi Occident”, semnată Vlad Georgescu. Perspectiva din care autorul prezintă situaşia socio-culturală a ţărilor româneşti din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, aflate sub influenţa a două civilizaţii, cea orientală şi cea occidentală, este obiectivă şi avizată. Istoricul Vlad Georgescu construieşte la persoana a III-a o demonstraţie a interferenţei celor două culturi amintite, pentru a convinge cititorul cu privire la modificările sociale şi culturale fundamentale, pe care poporul român le-a suportat în acel moment istoric. Perspectiva este avizată deoarece, expunând o serie de argumente pertinente, viabile, autorul face dovada cunoaşterii complexe a problematicii abordate. Obiectivitatea relatării este susţinută de tonul neutru al demonstraţiei precum şi de absenţa oricărei preocupări de a înfrumuseţa mesajul, care să îi confere astfel valenţe artistice. Scopul redactării unui astfel de text este persuasiv, dar îndeplineşte în egală măsură şi funcţia de comunicare (informativă). Mesajul este adresat unui public larg: elevi, studenţi, profesori, cetăţeni români dar şi altor naţionalităţi şi în egală măsură tuturor celor interesaţi de studiul istoriei românilor.


2. Din punctul de vedere al structurii şi al compoziţiei fragmentul se încadrează în tipologia textului argumentativ. Procesul argumentativ presupune parcurgerea unor paşi obligatorii şi anume susţinerea ipotezei în primul alineat şi argumentaţia propriu-zisă în celelalte două paragrafe. Textul nu prezintă o concluzie deoarece este un extras din opera citată, dar aceasta se poate deduce după argumentaţie. Premisa de la care porneşte autorul Vlad Georgescu este formulată sub forma a două enunţuri interogative, urmând ca, pe cale deductivă, ipoteza să fie demonstrată. Argumentele aduse sunt „tari”, valide, formulate clar, ordonate logic şi dezvoltate prin exemplificări. De asemenea, datele concrete pe care le furnizează textul marchează mesajul din punct de vedere socio-cultural. Dintre tehnicile argumentative amintim: ramificarea bogată a frazei prin subordonări multiple; prezenţa conectorilor specifici şi a elementelor conectoare: „aşa cum”, „este evident”, „în orice caz”, „dar”, „chiar şi”, „iar” etc; prezenţa enumeraţiilor: „bijuterii, articole pentru rochii, ştofe, porţelanuri” etc. Enunţurile construite sunt clare, caracterizate de proprietatea termenilor şi utilizarea acestora cu sens denotativ, cu scopul decodificării rapide de către receptor. Încadrat în stilul ştiinţific, fiind un fragment de istorie socială, textul abordează din punctul de vedere al limbajului o terminologie specifică domeniului vizat.

3. Potrivit argumentaţiei autorului Vlad Georgescu, în ceea ce priveşte interogaţia „Se pot socoti produsele ei culturale (ale lumii fanariote şi post-fanariote) parte a fenomenului iluminist european?”, răspunsul este negativ. Din cel de-al doilea alineat al textului aflăm faptul că spiritele luminate ale veacului al XVII-lea nu au avut continuatori în secolul următor. Astfel, „prima jumătate a veacului al XVIII-lea (a fost) săracă şi neoriginală din punct de vedere cultural”, din cauza faptului că influenţele ideologice europene au fost întrerupte. Consider că iluminismul european, curentul cultural care a pus accentul pe dezvoltarea şi răspăndirea cunoştinţelor şi a culturii, pe ideea luminării maselor, a influenţat societatea românească a

77


timpului, însă, din cauza dominaţiei fanariote şi a feudalismului autohton, marile idei iluministe au fost întârziate. Prin activitatea unor cărturari precum reprezentanţii „Şcolii Ardelene” (Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai) sau a celor preromantici ai secolului al XIX-lea (Dinicu Golescu, Gheorghe Asachi), iluminismul românesc s-a constituit în prima etapă de modernizare a culturii noastre, înscriindu-se prin trăsăturile sale specifice iluminismului european.

Biletul nr. 20

Ce deosebire a judecăţii!Din toate ţările Europei orientale, Moldova şi

Muntenia sunt aproape cele mai puţin cunoscute şi totuşi aceste principate nu merit ă în nicio privin ţă o asemenea nepăsare. Istoria acestor ţări este plin ă de fapte eroice, care ar fi putut fi spre onoare chiar grecilor şi romanilor; s ă ne aducem aminte numai de izbânzile lui Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, de curajul Elenei, mama sa, de întreaga via ţă a lui Mihai Viteazul, domnul Munteniei. Guvernele moldovenesc şi muntenesc au dat popoarelor orientale din Europa cel dintâi exemplu de dezrobirea robilor. În Polonia, în Rusia şi în alte ţări sunt ţăranii şi pân ă în ziua de azi robi, pe când la noi ei cu toţii se bucur ă de starea libertăţii înc ă din anul 1740. De aceeaşi desconsiderare este lovit şă i limba română, cu toate c ă este o fiic ă a celei latine şi c ă este vorbit ă de mai bine de cinci milioane de oameni, căci ea este limba matern ă nu numai a muntenilor şi moldovenilor, ci ea se mai vorbeşte înc şă i în Bucovina, în Ardeal, în Banatul Timişoarei, în Macedonia, Tracia şi chiar în mai multe colonii din Ucraina. Trei sferturi din cuvintele ei provin din latineşte şi numai un sfert este compus de cuvinte din limba slavă, gotică, turc şă i greacă.

(Mihail Kogălniceanu, Moldova şi Muntenia)


1. Precizeaz ă atitudinea autorului fa ţă de problematica abordată, în contextual perioadei paşoptiste.2. Prezint ă dou ă elemente de structur şă i de compoziţie ale textului argumentative citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structure argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).3. Exprimă-ţi o opinie argumentat ă despre afirmaţia autorului cu privire la limba română.

Rezolvare:1. Fragmentul face parte dintr-o lucrare numită

„Moldova şi Muntenia” semnată de M. Kogălniceanu. Autorul îşi expune un punct de vedere asupra importanţei Ţărilor Române în contextul european al perioadei paşoptiste. Atitudinea autorului este critică şi demonstrativă, în sensul că el îşi motivează afirmaţiile privind locul pe care Moldova şi Muntenia ar trebui să îl ocupe între ţările Europei Orientale. Istoria eroică a celor două provincii româneşti, dar şi faptul că în aceste ţări s-a eradicat pentru prima oară robia (în 1740!) sunt argumente care îi justifică lui Kogalniceanu atitudinea critică.

2. Textul se organizează după caracteristicile argumentaţiei, plecând de la o ipoteză („nepăsarea” Europei faţă de cele două ţări est-orientale, Moldova şi Muntenia) şi continuând cu demonstraţia (fapte eroice demne de marile imperii – grec şi roman – victoriile militare ale marilor domnitori – Ştefan, Mihai Viteazul – cel dintâi exemplu oferit Europei prin dezrobirea robilor, încă din 1740). În acelaşi segment al demonstraţiei intră şi problema limbii române, „lovită şi ea de aceeaşi desconsideraţie, cu toate că este fiică a celei latine”. Kogălniceanu oferă o informaţie privind numărul de vorbitori ai limbii române din perioada la care se raportează (5 milioane) precum şi despre structura/compoziţia limbii române: trei sferturi cuprinde cuvinte moştenite din latină, şi un sfert cuvinte provenite din slavă, turcă, greacă, şi gotică.

79


Argumentaţia este construită cu respectarea criteriilor acestui gen de discurs: dispunerea ideilor într-o înlănţuire logică, folosirea cuvintelor cu sensul lor denotativ, prezenţa conectorilor: „totuşi”, „pe când”, „cu toate că”, „căci” etc.

3. În ceea ce priveşte opinia personală referiotare la afirmaţia autorului despre limba română, aş porni de la observaţia că textul oferă o informaţie preţioasă, anume că în ţinuturile Bucovinei, Ardealului, Banatului, Timişoarei, Macedoniei şi Traciei se vorbea limba română, o limbă romanică, „fiică a latinei”. Răspândirea în regiunile româneşti a unei limbi comune implică şi ideea continuităţii şi a unităţii lingvistice pe teriotoriul întins al României. Aşadar, faptul că autorul M. Kogălniceanu atrage atenţia Europei asupra unui popor puternic, având o limbă bine definită, este meritorie.

Biletul nr. 21

În timpul Războiului Crimeii, un străin de o speţă puţin obişnuită în ce priveşte cultura şi caracterul, Richard Kunisch, a străbătut în calea de la Viena la Constantinopol, teritoriul muntean. […] Călătoria se face cu trăsura proprie sau cu diligenţa. „Căruţa de poştă” îl sperie la prima vedere pe drumeţ şi deci preferă să ia cu chirie o adevărată şi mai scumpă trăsură, cu şaisprezece cai şi patru surugii […].

Bucureştii văzuţi de departe seamănă cu un Alger. Amestecul celor 15.000 de case pentru 120.000 de mii de locuitori, străbătut de turnurile a o sută patruzeci de biserici, impresionează. Înlăuntru însă „o grămadă de sate unul peste altul”, cu dărâmături în toate părţile […]. Alături însă „o capitală foarte rafinată”, în care arnăuţii* scânteie din aurării în coada caleştilor, palatele-şi întind faţadele, magazinele îşi expun cele mai scumpe produse ale modei celei mai noi, grădinile de vară adună în fiecare seară un public doritor de petrecere. „Bucureştii n-au o stradă pe care să poţi trece pe ploaie fără pericol, în trăsură ori pe jos, dar oraşul are operă italiană şi spectacol francez şi românesc”. Pentru lumea care


ştie că „e necuviincios a face şi cea mai scurtă cale pe jos”, este Şoseaua, cu trotoarele şi boschetele ei, cu cele două muzici, cu paza ulanilor** călări.

Dar autorul ştie că această „Valahie” e o Rumänien, că locuitorii, de o veselie nebiruită, iubeţi, zâmbitori şi paşnici, fac parte dintr-un neam de origine latină, cu un glorios trecut eroic şi aşteaptă „vremea izbăvirii lor”.

(Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători)

* arnăut, arnăuţi, s.m. – soldat mercenar (de origine albaneză) angajat în garda domnească din ţările române; p. ext. servitor înarmat, angajat de boieri mai ales pentru paza personală.**ulan, ulani, s.m. – militar (mercenar) din cavaleria uşoară a armatei române.

1. Prezintă perspectiva din care călătorul Richard Kunisch descrie societatea românească de la jumătatea secolului al XIX-lea.2. Precizează două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii).3. Formulează o concluzie personală asupra informaţiilor din text sau corelându-le cu propriile cunoştinţe

Rezolvare:1. Perspectiva din care călătorul Richard Kunisch

descrie societatea românească de la jumătatea secolului al XIX-lea este subiectivă şi analitică. Subiectivitatea punctului de vedere expus de german se justifică prin prezenţa aprecierilor personale „Bucureştii seamănă cu un Alger”, „capitală foarte rafinată” etc. Ca orice călător, Richard Kunisch devine un observator al teritoriului muntean pe care îl percepe potrivit propriilor expectative, judecăţi de valoare sau gustului său estetic. Caracterul analitic al descrierii realizate de „străinul de o speţă puţin obişnuită”, reiese din punerea în antiteză a carenţelor situaţiei socio-culturale româneşti cu aspectele fascinante ale acesteia: „înlăuntru însă o grămadă de sate unul peste altul,

81


alături însă o capitală foarte rafinată”; „Bucureştii n-au o stradă pe care să poţi trece pe ploaie fără pericol, în trăsură ori pe jos, dar oraşul are operă italiană şi spectacol francez”.

2. Pentru a demonstra înţelegerea conţinutului de idei al textului am ales spre prezentare câteva dintre faptele de viaţă, legate de starea socio-culturală a societăţii româneşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Astfel, potrivit mărturisirilor, călătorului Richard Kunisch teritoriul muntean românesc, care cuprindea chiar capitala ţării, era caracterizat de: aglomeraţie urbană, rafinament şi ostentaţie socială, lipsa unei infrastructuri, precum şi de spiritul petrecăreţ şi iubitor al locuitorilor. Aceste trăsături specifice spaţiului românesc al momentului construiesc imaginea unei societăţi care adoptă prin imitaţie forme superioare de trai, fără a le corespunde un fond autohton. Existenţa „formelor fără fond”, aşa cum avea să le numească mai târziu Titu Maiorescu a constituit pentru cultura română nu o evoluţie dezirabilă, ci o asimilare eronată a unor forme împrumutate, improprii fizionomiei culturii româneşti.

3. În opinia mea, descrierea „Bucureştilor”, realizată de germanul Richard Kunisch în prima jumătate a secolului al XIX-lea, pare a fi, cu mici modificări, datorate progresului tehnologic, descrierea Bucureştiului de astăzi. În timp ce în ţările apusene nu se dorea o supraaglomerare a capitalei, Bucureştiul a manifestat de-a lungul istoriei sale aceeaşi problemă a aglomeraţiei central-urbane. Dacă societatea românească a secolului al XIX-lea, aflată la graniţa dintre influenţa orientală şi cea occidentală, primea cu prea multă deschidere, aproape inconştient, influenţa culturii din urmă, astăzi, aceeaşi societate, cade în acelaşi „păcat”. Ostentaţia, nevoia de a epata sau pur şi simplu plăcerea neostenită de a impresiona prin vestimentaţie, accesorii sau confort se postează încă în cutumele românului. Dureroasă rămâne însă discrepanţa existentă între aparenţă şi problemele reale ale acestui popor. Nu trebuie să uităm de istoria măreaţă a acestui neam şi de lucrurile pentru care rostim cu mândrie că suntem români: dragostea noastră neistovită faţă de cultură, faţă de noutate şi


progres, precum şi de dorinţa neîncetată de a ne depăşi condiţia. Supuşi de-a lungul timpului asupririi altor neamuri, românii au căutat să îşi definească identitatea şi să câştige astfel dreptul de a se considera un popor cu tradiţii, obiceiuri şi istorie.

Biletul nr. 22

La noi, unde romantismul n-a fost o „şcoală”, ca în Franţa, şi nici nu s-a configurat doctrinar, puritatea sa e probabil mai relativ ă decât aiurea. Faptul c ă a convieţuit în paralelism uneori, şi în simbioz ă alteori, cu tendinţe neoclasice ori realiste, a fost remarcat de mulţi cercetători, devenind astăzi un loc comun al istoriei literare.

Făr ă a reface dezbaterea, ne mărginim s ă atragem atenţia asupra unor puncte înc ă puţin băgate în seamă. În primul rând, c ă prefacerea rapid ă a cadrului patriarhal de viaţă, caracteristic economiei naturale, a declanşat în Principate, ca în orice societate agrar ă brutal integrată circuitului internaţional al mărfurilor, o dubl ă reacţie ideologică: de „refuz” şi de „adeziune”. Refuzul (sau reflexul de apărare) s-a făcut simţit prin întoarcerea la tradiţie, prin căutarea febril ă a unor elemente autentice de via ţă naţională dincoace de epoca fanariotă, într-un ev mediu desprins din ceţuri şi venerat ca o surs ă de mitologie eroică. Adeziunea, mai exact, voinţa de aliniere la Europa, impulsionat ă de procesul obiectiv de „ardere a etapelor”, s-a manifestat prin importul masiv de „noutăţi” pariziene, nu totdeauna oportune şi nici bine asimilate.

În felul acesta s-a ivit posibilitatea (care s-a şi tradus în fapt, îndeosebi înainte de 1840) a unei opoziţii între „modelele” tradiţionale, de obârşie folcloric ă ori arhaic cărturăreasc ă (religioas şă i laică) şi „modelele” străine, cele dintâi privite ca încarnări ale „originalităţii” naţionale, cele din urm ă ca forme de corupere, apte doar s ă genereze „imitaţii” sterile.

83


(Paul Cornea, Structuri tematice şi retorico-stilistice în romantismul

românesc)

1. Prezint ă punctul de vedere al autorului despre romantismul românesc.2. Evidenţiaz ă construcţia discursului argumentativ, în textul dat (structure specifice, conectori, tehnici argumentative).3. Susţine sau combate o idee a autorului, prin corelarea informaţiei din textul dat cu informaţii din afara acestuia (din domeniul literar şi/ sau cultural).

Rezolvare:1. Textul preluat dintr-o lucrare de specialitate din

domeniul teoriei şi criticii literare este semnat de Paul Cornea. Autorul îşi formulează un punct de vedere critic şi analitic, realizând un discurs argumentativ. În sinteză, punctul său de vedere referitor la romantismul românesc ar consta în următoarea idee: mişcare estetică europeană, romantismul s-a manifestat pe teritoriul românesc într-o manieră specifică, interferând cu alte curente sau tendinţe estetice.

2. Discursul de tip argumentativ construit de autor prezintă trăsături specifice reperabile:

- organizarea/structurarea textului în paragrafe în aşa fel încat fiecare poate reprezenta: ipoteza („impuritatea” romantismului românesc), demonstraţia (contextul social-economic al Principatelor a favorizat abordarea noii mişcări estetice prin atitudini antagonice – de „refuz” sau de „adeziune”; refuzul s-a concretizat prin întoarcerea la tradiţie, iar adeziunea „s-a materializat prin importul masiv de noutăţi pariziene”), concluzia: în romantismul românesc a funcţionat o opoziţie între modelele tradiţionale şi cele străine;

- folosirea cuvintelor cu sensul lor denotativ imprimă textului obiectivitate şi caracter ştiinţific;


- prezenţa termenilor specifici domeniului teoriei literare: „romantism”, „doctrinar”, „tendinţe neoclasice”, „tradiţie”, „modele străine” etc.

- folosirea conectorilor ca modalitate logică de corelare a argumentelor: „uneori”, „alteori”, „mai exact”, „în felul acesta” etc.

- explicaţiile din paranteze au rolul de a clarifica ideile demonstraţiei.

3. Dintre ideile formulate de autorul textului, am ales să comentez primul paragraf, cel care se poate constitui în ipoteza discursului argumentativ. Ideea principală este că pe teritorul românesc nu s-a manifestat ca o „şcoală”, ceea ce a indus interferenţa lui cu alte tendinţe estetice. Astfel, aş vrea să aduc în discuţie interferenţa romantismului cu clasicismul, aşa cum poate fi identificată la Mihai Eminescu. Fără a intra în detalii, este ştiut că lirica lui Eminescu este ca formă clasică şi ca fond romantică. Rigoarea şi strălucirea versurilor, corectitudinea şi formele fixe, imprimă caracterul clasic. Viziunea asupra lumii, marile teme şi motive, meditaţia filosofică, sunt trăsături romantice.

Biletul nr. 23

Mihail Kogălniceanu şi-a mărturisit odată năzuinţele literare: „... când veneam de la Universitate, capul îmi era plin de planuri, unele mai bune decât altele; vroiam prin literatură să prefac năravurile, să introduc în patria mea o nouă viaţă, noi principii. În nebuna mea prezumţie, ce se putea ierta numai ideilor copilăreşti ce aveam atunci, mă socoteam c-oi ajunge odată a fi un Prometeu.”

Nutrind asemenea numeroase proiecte literare, studentul berlinez se arată şi în această direcţie atins de duhul vremii, al romantismului care imprima scriitorilor un iluminism reformator, compatibil cu exaltarea individualistă.

85


Din acest citat se evidenţiază o concepţie practică, necomplicată cu un ideal de frumos. […]

Prin revista Dacia literară, pe care o întemeiază în 1840, îşi acoperă intenţiile, interzicându-şi, în Introducţia programatică, politica, spre a se „îndeletnici numai cu literatura naţională”. De fapt, organul literar are o fermă politică culturală, prin care se deosebeşte de celelalte periodice, care adăpostesc ocazional literatura, fără vreun criteriu precis. Însuşi titlul manifestă o poziţie naţională, al cărui ţel mărturisit, norocos formulat, este „realizaţia dorinţii ca românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”. […] Dacia literară combate „dorul imitaţiei… manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional”. Prin imitaţie, Kogălniceanu înţelege traducerile, pe atunci proliferante, împotriva cărora anunţă o prigoană necruţătoare. Propune ca subiecte de literatură originală faptele eroice din istorie, frumuseţile ţării şi obiceiurile noastre „destul de pitoreşti şi poetice”. Prin preconizarea unei literaturi etnice, programul Daciei literare stă la originea curentelor tradiţionaliste; prin dezideratul unei limbi literare comune, revista formulează un principiu neatacabil, filologiceşte şi esteticeşte; nu încape îndoială că unitatea de limbă şi literatură constituie un pas înainte către unitatea politică a naţiunii.

(Şerban Cioculescu, Mihail Kogălniceanu, în Istoria literaturii române moderne)

1. Precizează perspectiva din care autorul analizează contribuţia lui Mihail Kogălniceanu şi a revistei Dacia literară la dezvoltarea culturii şi literaturii române.2. Prezintă două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii). 3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre rolul, în epocă, al revistei Dacia literară, prin corelarea informaţiilor din text cu propriile cunoştinţe.

Rezolvare:1. Autorul Şerban Cioculescu expune în textul citat un

punct de vedere critic, obiectiv şi avizat faţă de contribuţia lui


Mihail Kogălniceanu şi a revistei „Dacia literară” la dezvoltarea culturii şi literaturii române. Pornind de la un citat care îi aparţine îndrumătorului cultural, criticul Şerban Cioculescu analizează specificul activităţii cultural-literare a personalităţii paşoptiste, pe care îl caracterizează un elan romantic, „reformator”. Tonul obiectiv al discursului este susţinut de relatarea la persoana a III-a singular, de impersonalitate, precum şi de lipsa figurilor de stil şi a oricărei preocupări de a înfrumuseţa mesajul. Emiţătorul este specializat, fiind un reprezentant de seamă al criticii literare româneşti. Încadrat în stilul ştiinţific, textul îndeplineşte funcţia argumentativă. Prin înlănţuirea logică, coerentă, caracterizată de claritatea şi precizia termenilor, prin utilizarea unei terminologii specifice domeniului, Şerban Cioculescu convinge publicul cititor de rolul fundamental pe care l-au jucat în cultura română paşoptistă Mihail Kogălniceanu şi revista „Dacia literară”.

2. Am ales să prezint ca elemente de referinţă pentru conţinutul textului citat două argumente expuse de criticul Şerban Cioculescu. Primul fragment expus dezvoltă ideea că Mihail Kogălniceanu reuşeşte să imprime un suflu nou în cultura timpului, atins fiind de duhul romantic reformator al vremii. Al doilea argument al criticului vorbeşte despre năravurile umane semnalate de omul de cultură, acelea de practică prin intermediul „organului literar a unui partizanat politic. Titlul revistei „Dacia literară” anunţa fără echivoc o poziţie naţională a acesteia, şi o încercare de a uni în paginile sale cele trei provincii româneşti într-o „foaie românească” unică. Cele două argumente explicit formulate de emiţător contribuie la demonstraţia prin care Şerban Cioculescu urmăreşte persuadarea (convingerea) publicului receptor cu privire la importanţa decisivă pe care activitatea „Daciei literare”, a avut-o asupra fizionomiei culturii româneşti a timpului.

3. Publicarea la 30 ianuarie 1840 a revistei „Dacia literară” a reprezentat punctul de pornire al mişcării paşoptiste.

87


Această revistă a avut o apariţie redusă şi anume trei numere, suficiente însă pentru a imprima o nouă direcţie în fondarea unei literaturi autentice. Rolul de îndrumător cultural l-a avut Mihail Kogălniceanu. Pentru prima dată în literatura română era anunţată intenţia unei generaţii de scriitori de a se îndepărta de modelele clasicismului şi de a se orienta către o literatură subiectivă, care să pună în centrul preocupărilor expunerea celor mai lăuntrice stări, emoţii, sentimente ale omului. Consider că articolul-program „Introducţie”, manifestul curentului romantic în literatura română, constituie un suflu nou, reformator de care aceasta avea nevoie. Combaterea imitaţiei şi a traducerilor mediocre, cultivarea unei literaturi cu specific naţional, eliminarea provincialismului, accentul pus pe folclorul, tradiţiile, istoria, natura spaţiului românesc, combaterea diferendelor sociale, sunt câteva dintre aspectele promovate de activitatea scriitorilor paşoptişti. Ceea ce m-a impresionat atunci când am primit informaţii cu privire la această perioadă istorică, a fost implicarea literară, politică, revoluţionară a oamenilor de cultură ai timpului, în funcţie de un obiectiv unic: unitatea şi integritatea naţională.Biletul nr. 24

Chiriţa: Da' ian mai şezi... pentru hatârul mieu... [...]Afin: (În parte.) Vai de mine! C ă mi-am găsit beleaua... (Şede.)Chiriţa: Şi aşa cum îţi spuneam: zic într-o zi boierului: ─ Frate! ştii c ă avem dou ă fete mari? ─ Ba ce mari, îmi răspunde sufleţelul, coşcogea!... cât nişte sdragoni*! (Bărbatul mieu îi tare mucalit, bate-l-ar norocul cu un car de galbeni!) ─ Ei bine, îi zic eu, gândit-ai, dragă, s ă le mărităm?

─ Hai, hai! le-am găsit doi bărbaţi... ─ Care şi care? ─ Paharnicul Brustur şi căminarul Cociurlă, vecinii moşiei noastre. ─ Brustur şi Cociurlă?... Elei, frate!... cum o să-mi dau fetele dup ă nişte boiernaşi de ţeară!... Fete frumuşele... tinerele... curăţele... hărnicele... cu franţuzasca lor... cu ghitarda lor... cu cadrilu' lor... gospodine bune... iconoame... cetite... giucate... pricopsite... s ă le fac eu pe una Brusturoaie şi pe cealalt ă Cociurloaie! ... atunci s-ajungă!... ─ Ia,


Brusturoaie... ia, Cociurloaie..., mai bine decât or mocni ş-or îmbătrâni în casa părintească... Brustur şi Cociurl ă au moşioare bune; au bănişori buni... au vitişoare bune...

(Vasile Alecsandri, Chiriţa în Iaşi)*sdragon/ zdragon/ zdrahon – om zdravăn, voinic

1. Precizeaz ă perspectiva pe care o are autorul textului dramatic asupra unor comportamente şi moravuri din Moldova (din perioada 1840-1860).2. Prezint ă dou ă dintre faptele de limb ă identificate în textul citat (la alegere, dintre nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic, stilisticotextual).3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, mesajul textului sau o informaţie/ o idee identificat ă în text.

Rezolvare:1. Textul dat spre analiză face parte dintr-o opera

literară aparţinând genului dramatic, specia comedie, şi este semnat de un pionier al teatrului românesc, Vasile Alecsandri. Parcurgerea şi înţelegerea textului permite identificarea perspectivei pe care autorul o are asupra comportamentelor şi moravurilor din Moldova în perioada 1840-1860. Se poate spune că este vorba despre o perspectivă subiectivă din moment ce fragmentul face parte dintr-o comedie, o operă literară în care artistul îşi exprimă atitudinea faţă de tema dezvoltată cu ajutorul elementelor specifice acestei specii (ironia, comicul de situaţie, limbaj, nume etc). Se poate adăuga, referitor la perioada la care face trimitere subiectul comediei, că autorul are o atitudine critică, relevând comportamente şi moravuri ale parveniţilor, inculţilor şi oportuniştilor vremii.

2. Fiind vorba despre un text preluat dintr-o comedie, specie a genului dramatic, identificăm în primul rând construcţia textului sub forma dialogului (în cazul de faţă, dintre două personaje, Chiriţa şi Afin) precum şi notaţiile dintre

89


paranteze, indicaţii ale autorului / dramaturgului (sau didascalii).

De asemenea, o prezentare a nivelurilor ortografic şi de punctuaţie, morfo-sintactic, lexico-semantic, sau stilistico-textul ar putea oferi elemente necesare unei analize a textului.

La nivelul punctuaţiei se observă o varietate de semne, al caror rol devine important în interpretare. Cele mai frecvente sunt punctele de suspensie care sugerează o pauză în discursul personajului. Această pauză poate semnifica întreruperea firului discursului, ezitarea, dar şi potenţarea implicării emoţionale a personajului. De exemplu, în secvenţa în care Chiriţa enumeră calităţile fetelor sale bune de măritiş, punctele de suspensie par să lase timp receptorului să decodifice toate efectele acestor aprecieri (comic în primul rând) „tinerele... frumuşele... curăţele... iconoame... giucate...”. Nivelul lexico-semantic oferă sursa cea mai generoasă a comicului de limbaj. Cele mai multe cuvinte sunt folosite incorect, ca semnificaţie sau ca formă, ceea ce oferă informaţii exacte asupra personajului (exemplu: „iconoame”, „franţuzească”, „stragoni” etc). În ansamblu însă, nivelul stilistico-textual oferă măsura talentului autorului în a construi un discurs apelând la forme expresive: interogaţii şi exclamaţii, vorbire directă, folosirea unor termeni regionali („Da’ iau mai şezi”, „Hatârul” etc.), pauze intonaţionale cu efect stilistic, monolog.

3. În ceea ce priveşte ideea la care mă voi opri cu un scurt comentariu, este legată de personajul construit de Vasile Alecsandri. Presupunând chiar că nu am cunoaşte comediile dramaturgului (de altfel, primele manifestări ale comediei româneşti), textul dat spre analiză oferă suficiente informaţii pentru o posibilă caracterizare a personajului. În sinteză, Chiriţa (aşa cum apare în acest text) este: incultă, vanitoasă, parvenită, aspirând la o poziţie socială nemeritată. Faptul că nu vrea să îşi dea fetele după nişte „boiernaşi de ţeară” precum Brustur şi Cociurlă, sugerează ambiţiile de parvenire în înalta societate, alta decât cea în care trăieşte „deocamdată”. Dacă un text scurt poate oferi suficiente date pentru înţelegerea caracterului


personajului, atunci putem spune că atât la nivel fragmentar, cât şi la cel unitar, comedia lui Alecsandri este o reuşită.

Biletul nr. 25

Ca la trei ore departe de Râmnic, pe un braţ de pământ ce din poalele Carpaţilor se întinde deasupra Oltului, este zidită Cozia. Ca operă de arhitectură, mănăstirea acesta nu diferă întru nimic de cele mai multe. Numai numele fondatorului deşteaptă nişte suveniri măreţe, nutrite încă de zgomotul valurilor care ud înaltele ziduri şi se închin în treacăt ţărânii eroilor. De cealaltă parte a râului, un şir de munţi acoperiţi de arburi formează mănăstirii o statornică barieră, care o apără despre răsărit şi opreşte razele soarelui de a tulbura ... repaosul părinţilor. [...]

Ziua începuse a se ascunde dupe munţii de la apus, mai luminând încă puţin culmele cele din faţă. Apropierea serei da obiectelor colore fantastice şi deştepta nenumăratele voci ale singurătăţii. [H]otărâţi a pleca a doua zi de la Cozia, ne mai suirăm o dată în foişorul ce dă asupra Oltului: de acolo preumblarăm căutătura noastră pe deşertele-i ţărmuri, şi îndeplinind lipsa talentului cu entusiasmul pentru gloria naţională, plătirăm un tribut de laude meritate valorosului Mircea, prin poezia intitulată: Umbra lui Mircea sau O seară la Cozia.

(Gr. Alexandrescu, Cozia)

1. Prezintă contextul în care este construit mesajul.2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul citat (la alegere, dintre nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic, stilisticotextual).3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, mesajul textului sau o informaţie/ o idee identificată în text.

Rezolvare :

91


1. În ceea ce priveşte contextul în care este constituit mesajul putem discuta despre: - contextul extralingvistic. În acest sens, specificăm faptul că timpul şi locul descrise de emiţător: „pe un braţ de pământ ce din poalele Carpaţilor se întinde deasupra Oltului, este zidită Cozia”, „ziua începuse a se ascunde după munţi”, determină comunicarea între autorul mesajului şi receptorul acestuia. Astfel, impresionat de frumuseţea lăcaşului de cult apărat de „o statornică barieră” pe care o formează şirul de munţi care îl înconjoară, poetul se simte dator să aducă un „tribut de laude” locului, dedicându-i poezia intitulată „Umbra lui Mircea” sau „O seară la Cozia”; - din punctul de vedere al contextului psihologic, orizontul de aşteptare al receptorului este de a empatiza cu emoţiile, trăirile, sentimentele emitatorului.- contextul lingvistic presupune existenţa unui referent. În cazul textului citat, acesta este reprezentat în realitatea extralingvistică de mănăstirea Cozia, a cărei descriere artistică este realizată în text de autor.

2. Fragmentul citat se înscrie din punctul de vedere al trăsăturilor specifice în tipologia textului descriptiv. Aflat la graniţa dintre artistic şi nonartistic, deoarece este o scriere memorialistică, textul construieste prin nivelul de punctuaţie o înlănţuire de enunţuri afirmative. Virgula marchează la nivelul sintaxei frazei coordonarea prin juxtapunere dar şi subordonarea, izolând, de exemplu, o subordonată atributivă explicativă de regenta ei: „(...) o statornică barieră, care o apără despre...”. Punctele de suspensie realizează atât o pauză în momentul vorbirii, având un rol expresiv în constituirea mesajului, cât şi o elipsa în conţinutul textului, când se află între paranteze drepte. Din punct de vedere morfosintactic, frecvente sunt în text substantivele şi adjectivele care contribuie la realizarea descrierii peisajului: „braţ de pământ”, „operă de arhitectură”, „înaltele ziduri” etc. Timpul verbal utilizat în descrierea din primul alineat este prezentul cu valoare atemporală, urmând ca în cel de-al doilea alineat, în care modalitatea de expunere devine naraţiunea, timpul evocării să


fie mai mult ca perfectul. Întrucât descrierea mănăstirii Cozia prinde pe alocuri nuanţe artistice, termenii care o compun sunt folosiţi cu valoare conotativă „numele fondatorului deşteaptă nişte suveniri măreţe, nutrite încă de zgomotul valurilor”. În majoritate cuvintele sunt folosite însă cu sensul denotativ, susţinând astfel caracterul memorialistic al textului: „(H)otărâţi a pleca a doua zi de la Cozia, ne mai suirăm o dată în foişorul ce dă asupra Oltului”. La nivel stilistico-textual, fragmentul se încadrează la graniţa dintre nonliterar şi literar sau artistic. În scopul transmiterii unor stări afective sau emoţii puternice, sunt utilizate imagini artistice precum comparaţia „ca operă de arhitectură”, personificarea „suveniruri nutrite de zgomotul valurilor”, metafora „statornică barieră” etc. În cel de-al doilea alineat, chiar şi în momentul în care autorul revine la consemnarea evenimentelor trăite, relatatea nu este lipsită de expresivitate.

3. Din experienţa itinerariilor realizate în spaţiul românesc pot spune că am fost la rându-mi impresionat de „braţul de pământ ce din poalele Carpaţilor se întinde deasupra Oltului”, şi anume de mănăstirea Cozia. Impresionantă prin vechimea ei dar şi prin însemnătatea ei artistică şi spirituală, mănăstirea va aminti pentru totdeauna în plan istoric de numele ctitorului său Voievodului Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân. Bucurându-se de o pitorească situare, mănăstirea a oferit de-a lungul timpului un variat material arhitectonic, de sculptură în piatră sau lemn şi pictură murală. De asemenea, a reprezentat un izvor de inspiraţie pentru poeţii şi scriitorii care i-au călcat pragul şi care, precum Grigore Alexandrescu, s-au simţit datori să îi plătească „un tribut de laude meritate” prin creaţiile lor.

Biletul nr. 26

Despre vechimea jocului de şah din ţara noastr ă se cunosc puţine date certe şi nu este de mirare c ă ele ne vin din opere literare sau din articole de pres ă care zugrăvesc într-un

93


fel sau altul aspecte din trecut. Este de mult ştiut c ă prima referire la faptul c ă în Muntenia „se juca şah” se găseşte la N. Filimon, în Ciocoii vechi şi noi, sau c ă în Moldova cunoaşterea jocului de şah era, aproximativ în aceeaşi perioadă, dup ă cum se scrie în articolul Magaziile Iaşului, publicat în Albina româneasc ă din 3 februarie 1846, una din condiţiile cerute pentru „un om ce se respectează, un om de societate, un om de gust, într-un cuvânt un om ca oamenii”, alături de altele, precum „s ă fie abonat la un cabinet de lectură, s ă bea şampanie sau... s ă danţeze polca”.

Aceste mărturii ne fac s ă înţelegem c ă pe atunci jocul era apanajul păturilor de sus ale societăţii şi c ă era practicat înc ă din primele decenii ale secolului al XIX-lea.

Totodată, prin ele se atest ă răspândirea noului termen şah (provenit din germ. Schach), care va înlocui treptat vechiul nume de origine turc ă şatrange.

(Virgil Nestorescu, Cercetări etimologice)

1. Precizeaz ă perspectiva din care autorul emite mesajul textului.2. Prezint ă tehnicile şi structurile argumentative identificate în textul citat.3. Exprimă-ţi o opinie argumentat ă despre afirmaţia autorului: …în Moldova cunoaşterea jocului de şah era […] una din condiţiile cerute pentru „un om ce se respectează, un om de societate, un om de gust, într-un cuvânt un om ca oamenii”, alături de altele, precum „s ă fie abonat la un cabinet de lectură, s ă bea şampanie sau... s ă danţeze polca”.

Rezolvare:1. Textul face parte dintr-o lucrare de specialitate din

domeniul lingvisticii şi al etimologiei, după cum arată titlul „Cercetări etimologice”. Autorul/emiţătorul informaţiilor este Virgil Nestorescu care îşi construieşte mesajul dintr-o perspectivă obiectivă şi avizată. Este obiectivă prin relatarea la persoana a III-a care imprimă textului caracter ştiinţific. Este


avizată pentru că autorul face dovada cunoaşterii şi a specializării în domeniul abordat.

2. Organizat/structurat în paragrafe, textul este construit conform tehnicilor argumentative: emiterea unei ipoteze, demonstraţia prin argumente, concluzia logică. Primul paragraf (care ar putea fi ipoteza) propune subiectul mesajului: vechimea jocului de şah în ţara noastră nu este certă ca fiind prezentă doar în opere literare ale vremii. Al doilea paragraf aduce informaţii suplimentare: în Muntenia, jocul de şah este consemnat de N. Filimon în „Ciocoii vechi şi noi”, în Moldova apar referiri într-un articol (3.02.1846!) din revista „Albina românească” unde sunt comentate şi calităţile jucătorului de şah.

Deducem, din al treilea paragraf, că şahul era „apanajul păturilor de sus ale societaţii” şi că era practicat din primele decenii ale secolului al XIX-lea. În loc de concluzie, etimologul Virgil Nestorescu aduce o informaţie lingvistică, şi anume răspândirea termenului „şah” care provine din cuvântul german „Schach” care va înlocui vechiul nume de origine turcă „şatrange”.

3. În ceea ce priveşte secvenţa asupra căreia trebuie să îmi argumentez o opinie, voi pleca de la afirmaţia că „jucătorul de şah” a rămas până în zilele noastre un reprezentant al elitei inteligenţei omeneşti.

Ceea ce se consemnează în articolul din 1846 din revista „Albina românească” este revelator: omul de societate, iubitor de lectură, cu bun gust, este prototipul jucătorului de şah.

Capacitatea de analiză şi de sinteză, viteza de reacţie, anticiparea mişcărilor adversarului sunt calităţi care, de regulă, sunt dublate de o cultură vastă, un simţ estetic deosebit, o educaţie înaltă. Fără a putea să mă consider un veritabil „jucător de şah”, consider că a face parte din această categorie de intelectuali este un atribut al omului complex.

Biletul nr. 27

95


Ca gânditor social, creator de curent de gândire social-politică, Maiorescu nu are rival, ca importanţă culturală, în toată viaţa noastră socială din a doua jumătate a veacului trecut. […] Ceea ce mai ales îl supăra pe Maiorescu era că imitaţia fusese realizată în mod neserios. [...]

Soluţia de a nu deschide şcoli înainte de a avea învăţători şi profesori, cuprindea în sine un cerc vicios paradoxal, pentru acest profesionist al logicei, căci şcoli fără profesori nu pot fi întemeiate, dar nici profesori fără de şcoli nu se pot forma. Tot în acelaşi sistem de cerc vicios se află prinsă ideea lui Maiorescu de a aştepta să ai lectori, ca să publici cărţi şi reviste, să ai muzicanţi înainte de a forma academii de învăţământ muzical etc. […]

Ce este însă mai curios e felul în care Maiorescu vede viitorul ţării. El admite că va veni o vreme când cultura apuseană cea serioasă „va veni" în ţară la noi, fără să ni se spună pe ce cale şi în ce mod se va introduce la noi „fondul" de temelie. Se teme însă că acest fond nu va putea îmbrăca formele potrivit lui, de vreme ce acestea se vor fi discreditat între timp în opinia noastră publică. [...]

Cu toate acestea, oricât de imprecis ar fi formulată sociologia culturii de către Maiorescu, nu este mai puţin adevărat că ea a impresionat la vremea sa, punând în dezbatere o problemă de istorie socială care va da mult de gândit, în continuare, sociologilor noştri. H. H. Stahl, Titu Maiorescu, teoreticianul problemei

„formelor fără fond”)

1. Precizează perspectiva din care autorul analizează teoria formelor fără fond a lui Titu Maiorescu.2. Precizează două elemente de structură şi de compoziţie ale textului argumentative citat (particularizări ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structure argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre o un fapt, o idee sau o opinie identificată în textul dat.


Rezolvare :1. Autorul H. H. Stahl analizează în fragmentul citat din

opera „Titu Maiorescu, teoreticianul problemei formelor fără fond” dintr-o perspectivă obiectivă şi avizată teoria „formelor fără fond”, semnată Titu Maiorescu. H. H. Stahl expune în text un punct de vedere specializat, fără aprecieri sau judecăţi de valoare subiectivă, relatând la persoana a III-a. Pronumele personal de persoană I plural, „noastră”, este utilizat în scopul identificării emiţătorului cu publicul cititor românesc. Textul este ştiinţific având ca scop convingerea receptorului cu privire la rolul cultural al „gânditorului social” Titu Maiorescu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Enunţurile sunt constituite prin înlănţuire logică, coerentă, lipsită de echivocuri. Mesajul este transparent iar sensul denotativ al termenilor facilitează înţelegerea domeniului antropologiei culturare. Perspectiva avizată se referă la faptul că autorul face dovada cunoaşterii în profunzime a domeniului abordat, antropologia culturală.

2. Fragmentul citat prezintă toate elementele de structură şi de compoziţie ale textului argumentativ. Astfel, putem sintetiza: - autorul H. H. Stahl susţine şi demonstrează prin intermediul unei serii de argumente importanţă culturală a „creatorului de curent de gândire social-politică” Titu Maiorescu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea; - procesul argumentativ presupune parcurgerea unor paşi obligatorii precum: susţinerea tezei în primul alineat, dovedirea acesteia în următoarele paragrafe şi întărirea premisei în ultimul alineat; - modalitatea de construcţie a demonstraţiei este deductivă deoarece autorul porneşte dinspre general spre particular; - la nivelul tehnicilor argumentative identificăm în text prezenţa elementelor conectoare: „căci”, „dar”, „însă”, „de vreme ce”, „cu toate acestea”. Preponderenţa subordonării la nivelul sintaxei frazei dovedeşte o argumentaţie susţinută, aplicată; - enunţurile construite sunt clare, caracterizate de proprietatea termenilor şi utilizarea acestora cu sens denotativ, în scopul

97


decodificării rapide de către receptor şi a obţinerii adeziunii acestuia la problematica abordată; - încadrat în stitlul ştiinţific, fiind un fragment de critică social-culturală, textul se adresează unui public interesat, specializat, utilizând o terminologie specifică domeniului abordat: „gânditor social”, „creator de curent”, „gânduri social-politice”, „sociologia culturii” etc.

3. Am ales să interpretez din fragmentul citat ideea potrivit căreia „ceea ce îl supără pe Maiorescu era că imitaţia fusese realizată în mod neserios”, deoarece am aprofundat unul dintre studiile maioresciene „În contra direcţiei de astăzi în cultura română”, în care se regăseşte teoria „formelor fără fond”. În acest studiu, criticul literar pune în discuţie „viţiul radical” din cultura română a timpului şi anume „neadevărul”, regăsit în toate formele de manifestare a spiritului public: poezie, politică, limbă. Imitaţia servilă a culturii apusene reprezintă în opinia lui Titu Maiorescu o greşeală esenţială a tinerilor întorşi din Apus, care nu pătrunseseră încă „fundamentele” istorice ale acelei civilizaţii. Extrapolarea formelor acelor culturi constituia pentru cultura românească nu un factor de progres social, ci o înlănţuire de „producţiuni moarte”, „pretenţii fără fundament, stâlpi fără trup, iluzii fără adevăr”. În opinia mea, această imitaţie servilă a culturii apusene se manifestă încă în cultura română, „viţiu radical” nefiind depăşit nici la distanţa de un secol de momentul polemizării acestuia. Sunt de părere că românii ar trebui să manifeste un interes profund şi aplicat faţă de realitatea autohtonă pentru a verifica în ce măsură aceasta permite adeziunea la formele specifice ale civilizaţiilor superioare. Numai în felul acesta consider că putem elimina kitschul, fie el de ordin social, cultural, politic etc.

Biletul nr. 28


Colaboraţia [lui Vasile Alecsandri] la Convorbiri, şapte luni dup ă apariţia lor (15 oct. 1867), şi mai ales publicarea Pastelurilor la începutul anului următor (1868) constituie un eveniment istoric în destinul mişcării şi al revistei ieşene şi, deci, al culturii noastre. [...]

În ochii lui Vasile Alecsandri, Convorbirile literare reprezentau o continuitate; continuau anume propria lui revist ă România literar ă apărut ă cu doisprezece ani înainte (1855) şi lupta împotriva latinismului şi a teoreticienilor ardeleni ce voiau s ă ne fabrice o limb ă artificială; pe această linie acţiunea lui s-a confundat cu lupta întreprins ă cu un alt aparat ştiinţific de T. Maiorescu la revist şă i la Academie. Faptul c ă în colaboraţia lui poetul a debutat printr-un gen nou, în care se simţea o primenire evident ă a talentului său în Pasteluri, maturizându-se oarecum prin mai mult ă densitate şi pregnan ţă de expresie, a dat putin ţă criticului [Titu Maiorescu] ca, făr ă s ă se retracteze, să-l înglobeze pe poetul generaţiei trecute în „direcţia nouă” de începători; nu-i rămânea criticului şi Convorbirilor decât s ă insiste asupra acestei metamorfoze a bardului, ce-i legitima prezenţa într-o mişcare nouă.

[...] nu e aşadar o exagerare afirmaţia c ă o bună parte a producţiei lui V. Alecsandri n-ar fi existat dac ă n-ar fi fost îmbrăţişat ă cu atâta căldur ă de Junimea.[...] V. Alecsandri şi-a găsit nu numai o revistă, cea mai bună apărut ă pân ă atunci, ci şi un critic, primul şi cel mai mare critic al nostru.

(E. Lovinescu, T. Maiorescu şi contemporanii lui)

1. Prezint ă opinia autorului despre rolul lui Titu Maiorescu în critica literar ă românească.2. Prezint ă dou ă elemente de referin ţă pentru conţinutul textului, implicite sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii).

99


3. Exprimă-ţi o opinie argumentat ă referitoare la rolul revistelor culturale în dezvoltarea fenomenului literar, pornind de la informaţiile pe care le ofer ă textul dat.

Rezolvare:1. Textul face parte dintr-o lucrare critică aparţinând lui

Eugen Lovinesu, „Titu Maiorescu şi contemporanii lui. Din fragmentul oferit spre analiză se poate desprinde ideea autorului în ceea ce priveşte rolul lui Titu Maiorescu în critica literară. Găsim această opinie sintetizată la final, ca o concluzie după construirea unei demostraţii. Activitatea lui Titu Maiorescu îl recomandă posterităţii drept primul şi cel mai mare critic al nostru.

2. Structurată în trei paragrafe, textul dezvoltă ideea cuprinsă în ipoteză, şi anume importanţa publicării „Pastelurilor” lui Alecsandri în „Convorbiri literare”, calificată drept un „eveniment istoric”. În paragraful următor, autorul dezvoltă ideea prin motivaţia care a stat la baza colaborării lui Alecsandri cu revista lui Maiorescu. În primul rând, „Convorbirile” reprezentau o continuare a activităţii poetului care milita împotriva latinismului şi a exagerărilor teoreticienilor ardeleni care fabricau „o limbă artificială”. Această atitudine era în concordanţă cu cea a lui Maiorescu. În plus, „Pastelurie” lui Alecsandri se încadrau într-un gen nou, ceea ce l-a îndreptăţit pe Maiorescu să-l situeze pe „Bardul de la Mirceşti” în „direcţia nouă” a poeziei româneşti. Criticul remarcă „o primenire a talentului”, o „densitate şi pregnanţă de expresie” care îi îndreptăţeşte încadrarea între poeţii noi. În final, autorul textului, Eugen Lovinescu, conchide că, dacă Alecsandri nu ar fi aderat la miscarea estetică de la Junimea, altul ar fi fost traseul lui artistic. De asemenea, subliniază rolul criticului Titu Maiorescu în impunerea lui Alecsandri între valorile poeziei româneşti.

3. Consider că revistele literare – din toate timpurile, deci şi din actualitate – au un rol decisiv în două direcţii. În primul rând, ele fac cunoscute publicului operele şi activitatea


literară ale artiştilor vremii. Devin un fel de „radiografie” a talentelor de la un moment dat.

În al doilea rând, revistele literare pot impune o direcţie, un traseu, pe care îl parcurge fenomenul literar în ansamblul lui.

Raportându-mă la cele mai importante reviste literare din ţara noastră, consider că „Dacia literară”, publicată in 1840 de Mihail Kogălniceanu, a avut rolul de a trezi conştiinţele şi de a identifica rolul literaturii în devenirea istorică a unui neam. La scurt timp, în 1864, „Convorbiri literare” consolidează valorile literare prin judecata critică a lui Titu Maiorescu. În sfârşit, în 1919, revista „Sburătorul”, editată de Eugen Lovinescu, pune bazele sincronizării literaturii române cu cea europeană. Iată de ce consider că revistele literare au un rol important în formarea unei conştiinţe literare.

Biletul nr. 29

A apărut, relativ, de curând, o ediţie din Criticile lui Maiorescu cu o prefaţă semnată de colegul meu de generaţie, dl. Dan Mănucă. E timpul, cred, să ne întrebăm (şi să răspundem) despre rostul operei marelui critic azi. Ce spune ea, altfel zicând, generaţiilor de azi, cucerite de postmodernism şi de alte isme? În primul rând, desigur, opera lui Titu Maiorescu este un moment esenţial în evoluţia modernă a literelor româneşti moderne şi, îndeplinind un rol istoric, merită şi trebuie studiat dacă voim să înţelegem procesul devenirii noastre. Dacă recitim [...] avem a constata, instantaneu, cât de actuală e ea, de fapt. E, cred, valabilă şi azi aşezarea criteriului estetic în evaluarea literaturii. Or, Maiorescu este cel dintâi care a aşezat acest criteriu la fundamentele actului valorizator. Dar chiar din nervurile acestei categorisiri, expusă sistematic, se înalţă, sigure pe sine şi perene, elementele necesare afirmării principiului autonomiei esteticului, fără de statuarea căruia n-ar fi fost posibilă evoluţia modernă a literaturii române. [...] Maiorescu a fost chemat de destin să despartă, la început, apele de uscat,

101


afirmând dreptul suveran al esteticului în judecarea operelor literare. E un merit excepţional nu numai de valoare istorică dar valabil şi astăzi. Şi tot el are meritul, în studiul din 1871 despre direcţia nouă în literatură şi cultură, de a oferi modele exemplare şi un drum de urmat. De o însemnătate crucială se demonstrează a fi criticismul maiorescian (pomenit şi mai sus), exprimat, cu deosebire, prin epocala sa teorie a formelor fără fond. E adevărat, la începuturile oricărei culturi se cască această inegalitate fatală între fondul propriu şi formele importate, adaptate după modele ilustre din afară. Cu timpul, ele îndeplinesc un rol formativ şi chiar educativ. Dar nu este mai puţin adevărat că neatragerea, la vreme, a atenţiei asupra perpetuării acestor discrepanţe duce la pericole. Este din nou meritul imens al lui Titu Maiorescu de a fi semnalat pericolul.

(Z. Ornea, Titu Maiorescu, azi)

1. Prezintă punctul de vedere al autorului cu privire la criticismul maiorescian.2. Explică rolul elementelor de construcţie a discursului argumentativ, existente în textul dat (structuri specifice, conectori, tehnici argumentative etc.).3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului: Maiorescu a fost chemat de destin să despartă, la început, apele de uscat, afirmând dreptul suveran al esteticului în judecarea operelor literare, prin corelarea informaţiilor din text cu propriile cunoştinţe.

Rezolvare:1. Punctul de vedere al autorului Z. Ornea cu privire la

criticismul junimist este unul analitic, subiectiv şi avizat. Relatarea se realizează la persoana I singular şi plural, dintr-o perspectivă specializată, deoarece emiţătorul face dovada cunoaşterii în profunzime a domeniului abordat şi anume critica literară. Caracterul textului este argumentativ susţinut de prezenţa verbelor de persoană I: „cred”, „să întrebăm”, „să răspundem”. Demersul demonstrativ realizat de Z. Ornea, vizează o tematică ştiinţifică, specifică domeniului criticii literare. Opinia autorului este aceea că, opera lui Titu


Maiorescu, recitită, face dovada actualităţii sale. Aceasta corespunde prezentului prin aşezarea criteriului estetic în evaluarea literaturii, Titu Maiorescu fiind cel care a fost cel care a afirmat „dreptul suveran al estesticului în judecarea operelor literare”. Celebra teorie a „formelor fără fond” din studiul „În contra direcţiei de astăzi în cultura română” este apreciată de emiţător ca fiind „epocală” şi importantă deoarece a atras atenţia în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea asupra perpetuării discrepanţei existente între fondul autohton al culturii române şi formele importate din culturile occidentale.

2. Construit pe un singur alineat, textul citat este din punct de vedere structural şi compoziţional argumentativ. Teza pe care autorul Z. Ornea o demonstrează este actualitatea operei lui Titu Maiorescu. În susţinerea ipotezei autorul aduce o serie de argumente dezvoltate prin exemplificări pe cale deductivă. Ultimul enunţ al fragmentului poate constitui concluzia: omul de cultură Titu Maiorescu este primul care a semnalat pericolul înstrăinării fondului nostru naţional prin adoptarea unor forme importante aparţinând culturilor occidentale. Scopul mesajului este persuasiv iar tehnicile argumentative utilizate în discurs sunt: interogaţia cu valoare de premisă „Ce spune ea, (opera lui Maiorescu), altfel zicând, generaţiilor de azi, cucerite de postmodernism şi de alte isme?”, precum şi ramificarea subordonatelor subiective, condiţionale, atributive etc. cu rol de exemplificare a temei. Identificăm în textul dat conectori ai argumentării: „în primul rând”, „astfel zicând”, „desigur”, „e adevărat”, „nu este mai puţin adevărat”, dar şi elemente conectoare precum conjuncţiile: „dacă”, „dar”, „şi”.

3. În opinia mea, criticul literar Titu Maiorescu nu a separat în activitatea sa metodele de abordare interpretativă a operelor literare, de ideile estetice care au reprezentat fundamentul criticismului maiorescian. Aşa cum afirmă emiţătorul, Maiorescu a acordat esteticului un rol primordial în judecarea operelor literare. Principiile estetice maioresciene se regăsesc explicit în studiul „O cercetare critică asupra poeziei

103


române de la 1867” şi „Comediile d-lui Caragiale”, dar influenţa acestora se resimte în întreaga activitate cultural-literară a mentorului societăţii „Junimea”.

Pe scurt, în primul studiu amintit, Maiorescu sublinia ideea că poezia şi prin extrapolare, toate artele, „exprimă frumosul, în timp ce ştiinţa se ocupă de adevăr”. Adevărul cuprinde idei, în timp ce frumosul cuprinde şi el idei, însă manifestate în „materie sensibilă”. Aşadar, arta trebuie să exprime sentimente, pasiuni şi nu cugetări reci, intelectuale.

În cel de-al doilea studiu, Maiorescu ia apărarea dramaturgului I. L. Caragiale pe baza aceluiaşi criteriu valoric amintit, principiul estetic. Astfel, criticul mărturiseşte că o operă cu adevărat valoroasă, prin urmare estetică, nu refuză imoralitatea aspectelor pe care aceasta le poate prezenta. Estetica artei ţine nu de conţinutul operei respective, ci de „modul artistic” în care sunt prezentate faptele, personajele, întâmplările conţinute de aceasta.

Biletul nr. 30

Poezia cere, ca o condiţie material ă a existenţei ei, imagini sensibile; iar condiţia ei ideal ă sunt simţiminte şi pasiuni. [...]

Scopul [acestor adevăruri] nu este şi nu poate fi de a produce poeţi; niciodat ă estetica nu a creat frumosul, precum niciodat ă logica nu a creat adevărul. Dar scopul lor este de a ne feri de mediocrităţile care, făr ă nicio chemare interioară, pretind a fi poeţi, şi acest scop îl poate ajunge estetica. [...]

Ele [aceste adevăruri] contribuie… s ă dea publicului o măsur ă mai sigur ă pentru a deosebi adevărul de eroare şi frumosul de urât. În aceast ă din urm ă privin ţă ne-a părut important ă pentru noi o cercetare critic ă asupra poeziei române. Căci mica noastr ă literatur ă poetic ă este în pericol de a confunda acea deosebire elementară. Majoritatea poeţilor nu merit ă numele ce şi-l uzurpă: din producţiunile lor se vede numai o fantazie seac ă de imagini originale şi o inim ă goală


de simţiri adevărate, şi mai bine le-ar fi fost lor şi nou ă dacă niciodat ă nu ar fi luat pana în mân şă i nu ar fi lăţit în public producţiunile lor nedemne de limbajul muzelor. Căci dacă lipsa de orice literatur ă este unul din semnele de barbarie a popoarelor, o literatur ă fals şă i urât ă este cel dintâi pas spre degradarea culturii începânde.

Aci devine prima datorie a ştiinţei de a se opune în contra răului contagios. O critic ă serioas ă trebuie s ă arate modelele bune câte au mai rămas şi s ă le disting ă de cele rele şi, curăţind astfel literatura de mulţimea erorilor, s ă prepare junei generaţii un câmp liber pentru îndreptare.

(Titu Maiorescu, O cercetare critic ă asupra poeziei române de la 1867)

1. Prezint ă punctul de vedere al autorului fa ţă de problematica abordat ă în textul dat.2. Precizeaz ă dou ă elemente de structur şă i de compoziţie ale textului citat (particularizări ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structure argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).3. Exprimă-ţi o opinie argumentat ă despre afirmaţia autorului: O critic ă serioas ă trebuie s ă arate modelele bune câte au mai rămas şi s ă le disting ă de cele rele şi, curăţind astfel literatura de mulţimea erorilor, s ă prepare junei generaţii un camp liber pentru îndreptare, prin corelarea informaţiilor din text cu propriile cunoştinţe.

Rezolvare:1. Fragmentul face parte dintr-o lucrare critică celebră,

în care Titu Maiorescu realizează, primul în istoria criticii româneşti, o analiză teoretică şi practică despre poezia de la 1867. În esenţă, punctul de vedere sintetizat de ilustrul critic în acest fragment este necesitatea unei „critici serioase” care să distingă valoarea de nonvaloare. Acest punct de vedere va fi susţinut printr-o demonstraţie coerentă, de tip argumentativ.

105


2. Organizarea/structurarea textului în paragrafe este un element de compoziţie ce caracterizează discursul argumentativ. La nivelul fiecărui paragraf, se conturează o idee critică evidentă. Primul pragraf discută cele două condiţiuni ale poeziei: cea materială (susţinută prin „cuvântul purtător de imagini sensibile”) şi cea ideală (reprezentată prin „simţăminte şi pasiuni”).

În continuare, criticul afirmă că estetica nu a creat frumosul, aşa cum logica nu a creat adevărul. Scopul adevărului este însă acela de a decanta „mediocritatea de valoare”. Acesta este motivul pentru care criticul consideră necesară şi oportună „o cercetare critică” asupra poeziei timpului său. El deplânge starea poeziei reprezentată de poeţi cu „fantazie seacă” şi „o inimă goală de simţuri”. Punctul forte al textului este oferit de secvenţa: „Căci dacă lipsa de orice literatură este semn de barbarie a popoarelor, o literatură falsă şi urâtă este cel dintâi pas spre degradarea culturii începânde.”

Concluzia argumentaţiei sintetizează ideea centrală a textului, şi anume necesitatea unei critici ştiinţifice, obiective, folositoare „junilor” care trebuie să distingă valorile de nonvalori. Caracterul argumentativ al textului mai este susţinut de:

- înlănţuirea logică a ideilor;- folosirea termenilor specifici domeniului teoriei şi

criticii literare;- prezenţa conectorilor care asigură legătura între idei:

deci, căci, aşadar, în această privinţă etc.- acurateţea textului îl recomandă ca pe un excepţional

discurs critic.

3. În ceea ce priveşte secvenţa din text propusă ca punct de plecare pentru exprimarea unei opinii, consider că rolul criticii „serioase” este esenţial pentru educarea gustului publicului. Consider că este importantă existenţa unei „călăuze” pentru cel care doreşte să înţeleagă atât mesajul unei opere literare, cât şi procesul creaţiei în sine. Un mentor bun poate forma generaţii de receptori de literatură şi nu numai.


Cel mai autorizat în a forma calităţi de bun receptor este criticul. Cu autoritatea lui intelectuală, el călăuzeşte şi îndreaptă cititorii spre o bună înţelegere a mesajului unei opere, spre actul creaţei în sine. Un astfel de rol l-a avut Titu Maiorescu, primul mare „critic de direcţie” al culturii române.

Biletul nr. 31

Din multe părţi ale lumii primeşte poetul razele de lumină, dar prin mintea lui ele nu trec pentru a fi stinse sau pentru a ieşi cum au intrat, ci se răsfrâng în prisma cu care l-a înzestrat natura şi ies numai cu această răsfrângere şi colorare individuală.

Altfel descrie lumea Goethe, altfel o descrie Heine, altfel Leopardi, altfel Victor Hugo, deşi cu toţii au primit impresii de la aceeaşi lume. […] Căci prisma poetului este menită a răsfrânge raza directă a luminei, dar nu este menită a mai răsfrânge raza odată răsfrântă de o prismă străină. Aceasta însemnează individualismul poetului. Criticul, din contră, pe cât este mai puţin impresionabil pentru însăşi lumina directă a obiectelor (din care cauză nici nu se încheagă în el vreo senzaţie a lumii până la gradul de a cere manifestare în forma poetică), pe atât este şi mai puţin individual. Căci criticul este tocmai foarte impresionabil pentru razele răsfrânte din prisma altora şi individualitatea lui este dar consumată în înţelegerea şi simţirea altor individualităţi. Criticul este din fire transparent; artistul este din fire refractar. Esenţa criticului este de a fi flexibil la impresiile poeţilor; esenţa poetului este de a fi inflexibil în propria sa impresie. De aceea criticul trebuie să fie mai ales nepărtinitor; artistul nu poate fi decât părtinitor.

(Titu Maiorescu, Poeţi şi critici)

1. Precizează punctul de vedere al autorului faţă de problematica abordată în textul dat.

107


2. Compară două fapte sau două opinii identificate în textul dat, pe baza unei relaţii de tipul: asemănare-deosebire, subiectiv-obiectiv sau puncte convergente-puncte divergente.3. Exprimă-ţi o opinie argumentată cu privire la afirmaţia Din multe părţi ale lumii primeşte poetul razele de lumină, dar prin mintea lui ele nu trec pentru a fi stinse sau pentru a ieşi cum au intrat, ci se răsfrâng în prisma cu care l-a înzestrat natura şi ies numai cu această răsfrângere şi colorare individuală.

Rezolvare:1. În fragmentul selectat din lucrarea „Poeţi şi critici”,

autorul Titu Maiorescu prezintă un punct de vedere obiectiv şi avizat faţă de menirea poetului şi cea a criticului literar. Perspectiva obiectivă este susţinută de relatarea la persoana a III-a, de tonul neutru al discursului şi de caracterul nonartistic al limbajului. Textul este din acest punct de vedere un text ştiinţific, abordând o tematică specifică domeniului criticii literare şi utilizând o terminologie particulară. Emiţătorul este avizat, Titu Maiorescu fiind cunoscut în istoria literaturii române drept primul critic literar în adevărata accepţie a termenului. Textul este din punct de vedere compoziţional organizat sub forma unei paralele între rolul poetului şi cel al criticului literar. În esenţă, opinia lui Titu Maiorescu este aceea că, spre deosebire de poet, care are menirea de a „răsfrânge raza directă a luminei”, devenind astfel individualitate, criticul „este tocmai foarte impresionabil pentru razele răsfrânte din prisma altora şi individualitatea lui este dar consumată în înţelegerea şi simţirea altor individualităţi ”.

2. Consider că întregul text citat este din punct de vedere compoziţional conceput pe baza relaţiei asemănare-deosebire între activitatea şi rolul artistului-poet şi cel al instanţei analitice – criticul literar. Poetul primeşte razele de lumină adică informaţii, date, cunoştinţe din toate părţile lumii. Atins de inspiraţie, acesta prelucrează informaţiile potrivit talentului artistic cu care este înzestrat, judecăţilor sale de valoare, sentimentelor, emoţiilor individuale etc. Produsul artistic obţinut prin prelucrare, primeşte „o colorare individuală”


care, la rândul ei, „însemnează individualismul poetului”. De cealaltă parte, criticul, din contră, nu primeşte direct „razele de lumină” pentru a le valorifica. Menirea sa este alta: aceea de a comenta şi interpreta operele artistice obţinute prin prefacere, prin transfigurarea „luminii” de către poeţi. O condiţie esenţială a celor două entităţi aflate în relaţie de interdependenţă este aceea ca: poetul să fie refractar, subiectiv, supus prin opera sa unor interpretări diferite, pe când criticul să fie transparent şi obiectiv.

3. Sunt de părere că artistul, spre deosebire de omul de ştiinţă, are menirea de a amplifica sau spori, aşa cum spunea poetul Lucian Blaga, misterele acestei lumi. Artistul este un fin observator al fenomenelor, lucrurilor, fiinţelor care îl înconjoară, iar datoria sa nu este aceea de a le reda în opere oglindindu-le trăsăturile şi obligând astfel cititorul la o singură posibilitate de interpretare a produsului artistic. Din contră, acesta trebuie să trezească în receptor propria-i emoţie şi să îl determine să se identifice cu opera potrivit aşteptărilor personale.

Biletul nr. 32

Titu Maiorescu a sporit necontenit prestigiul său prin devotamentul dăruit cauzelor bune şi pasiunii dezinteresate de a sluji. Figura sa de conducător spiritual apare în epoca de formaţie a culturii noastre mai noi, cu rolul de a frâna, de a limpezi o neînţelegere, de a trage o hotărâre, de a indica un drum. Şi înainte şi dup ă el au existat în cultura noastră personalităţi mai dinamice, animatori mai înflăcăraţi, dar niciunul care să-şi fi asociat, deopotriv ă cu Titu Maiorescu, naturile cumpătate şi judicioase, oamenii care pun înaintea faptului deliberarea şi care se conduc dup ă lumina spiritului. Datorit ă în primul rând lui Maiorescu s-a format în cultura noastr ă o stare de spirit de criticism, a cărei valoare nu o putem aprecia decât închipuindu-ne c ă nu s-ar fi produs

109


niciodat şă i c ă din dialectica civilizaţiei noastre, după efervescenţa romantic ă de la începutul şi mijlocul veacului trecut [secolul al XIX-lea], ar fi lipsit momentul de temperare clasic ă introdus de el şi de discipolii lui.

(Tudor Vianu, Titu Maiorescu, în Istoria literaturii române moderne)

1. Prezint ă perspectiva autorului asupra contribuţiei lui Titu Maiorescu la dezvoltarea culturii şi a literaturii române.2. Precizeaz ă dou ă elemente de referin ţă pentru conţinutul textului, implicite sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii).3. Exprimă-ţi o opinie argumentat ă cu privire la afirmaţia lui Tudor Vianu: Datorit ă în primul rând lui Maiorescu s-a format în cultura noastr ă o stare de spirit de criticism.

Rezolvare:1. Textul face parte dintr-o lucrare de specialitate din

domeniul criticii şi al istoriei literaturii, semnată de Tudor Vianu. Capitolul „Titu Maiorescu” este inclus într-o lucrare amplă, intitulată „Istoria literaturii române”, în care autorul, criticul Tudor Vianu, prezintă rolul lui Titu Maiorescu la dezvoltarea culturii şi literaturii române dintr-o perspectivă obiectiv şi avizată. Este obiectivă pentru că relatarea la persoana a III-a imprimă textului un caracter ştiinţific, agumentativ şi avizată pentru că emiţătorul acestor judecăţi de valoare este un bun cunoscător al domeniului abordat, istoria literaturii române.

2. Deşi redus ca dimensiune, textul construieşte o demonstraţie viabilă, care convinge receptorul asupra veridicităţii afirmaţiilor. Desprindem cu uşurinţă câteva opinii ale criticului referitoare la subiectul abordat:

- Titu Maiorescu s-a impus prin devotamentul faţă de cauzele susţinute;

- S-a impus, de asemenea, ca mentor al unei generaţii, construind un „drum” în cultura română;


- Chiar dacă au mai fost oameni luminaţi, înainte sau după Titu Maiorescu, supremaţia lui s-a manifestat prin „lumina spiritului”;

- Maiorescu are marele merit de a fi format un spirit critic din care a izvorât momentul de „temperare clasică” (ca un echilibru necesar după perioada romantică efervescentă).

Înlănţuirea coerentă, logică a ideilor formulate de autor conferă textului atributele analizei critice, ale observaţiei raţionale din care pot fi extrase ideile principale.

Construcţia de tip argumentativ este susţinută şi prin motivaţia explicită a afirmaţiilor: „figura sa de conducător spiritual apare în epoca de formare a culturii noastre noi cu rolul de a frâna, de a limpezi o neînţelegere, de a trage o hotărâre, de a indica un drum.”

3. Opinia mea în ceea ce priveşte secvenţa de text propusă ca punct de plecare este că la „Junimea”, condusă de Titu Maiorescu, se pun bazele unei culturi solide, conştiente. Aduc două argumente în susţinerea acestei păreri.

În primul rând, este pentru prima oară când o mişcare culturală are o asemenea amploare şi se raportează la tot ce înseamnă cultura unui popor: şcoală, limbă literară, crearea unei literaturi originale, critică obiectivă.

În al doilea rând, Titu Maiorescu are meritul de a-i fi descoperit şi susţinut pe cei patru mari clasici – Eminescu, Slavici, Caragiale, Creangă – impunând ceea ce înseamnă cu adevărat „valoarea” culturală a unui popor. Starea de spirit numită criticism sintetizează capacitatea de selecţie şi de promovare a unei literaturi originale, valoroase. Ori Maiorescu are primul merit în această etapă.

Biletul nr. 33

După cum T. Maiorescu e cea mai înaltă expresie a ideologiei junimiste, M. Eminescu este expresia ei literară cea mare unică în literatura noastră, cea mai înaltă; ei sunt cariatidele, pe care se va sprijini în ochii posterităţii această

111


mişcare unică în literatura noastră care, deşi apărută într-un moment de tranziţie, se conturează de pe acum cu elemente de clasicitate… Formaţia lui [M. Eminescu] germană îl încadra de la început în Junimea, ce se dezvolta prin fondatorii ei în liniile spirituale identice, iar în literatură, prin micii poeţi N. Schelleti, Matilda Cugler, Samson Bodnărescu – acest ,,obscur" al Junimii - ce aduceau în literatura noastră, prin traduceri şi originale, atmosfera romantismului german... Peste florile plăpânde ale acestor răzoare suflă deodată uraganul genialităţii lui Eminescu aducând cu el toate elementele sentimentalităţii germane trecute printr-un temperament unic, personal. Literatura română se văzu deodată invadată de aprigi vizionari, de regi barbari, de ,,strigoi", de acţiuni magice, de ,,domuri", de evocaţii faraonice, de mari antagonisme romantice (Înger şi demon, Împărat şi proletar), de indianism, de kantianismul sui-generis din Sărmanul Dionis şi mai ales de schopenhauerianismul infuz în genialitatea poeziilor lui de caracter filosofic etc. Nici nu putea găsi Junimea şi T. Maiorescu o expresie mai puternică a propriilor tendinţe estetice şi filosofice decât au găsit-o în marele nostru poet.

(E. Lovinescu, T. Maiorescu şi contemporanii lui)

1. Precizează perspectiva din care autorul analizează rolul poetului naţional Mihai Eminescu în cadrul societăţii ieşene Junimea.2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul dat (la alegere dintre nivelurile: morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-textual), prin care sunt portretizaţi Titu Maiorescu şi Mihai Eminescu.3. Comentează, pe baza cunoştinţelor şi a convingerilor personale, următoarea afirmaţie a autorului: Nici nu putea găsi Junimea şi T. Maiorescu o expresie mai puternică a propriilor tendinţe estetice şi filosofice decât au găsit-o în marele nostru poet.

Rezolvare:


1. Eugen Lovinescu este unul dintre spiritele critice de referinţă ale perioadei interbelice, cunoscut în primul rând în calitatea sa de conducător al revistei „Sburatorul” şi promotor al teoriei „imitaţiei”. Perspectiva din care analizează rolul poetului naţional Mihai Eminescu este aşadar avizată şi, întrucât relatarea se realizează la persoana a III-a, este obiectivă. Tonalitatea discursului este neutră, dar pe alocuri structuri calificative precum: „micii poeţi”, „uraganul genialităţii lui Eminescu”, „marele nostru poet” trădează o atitudine laudativă a criticului faţă de poetul naţional. Argumentele pe care Eugen Lovinescu le dezvoltă în susţinerea ideii potrivit căreia Mihai Eminescu este „expresia literară unică a ideologiei junimiste”, construiesc demersul demonstrativ al textului. Limbajul utilizat apelează la o terminologie specifică stilului ştiinţific: „expresia literară”, „elementele de clasicitate”, „schopenhauerianism”, însă nu exclude enunţuri cu caracter artistic precum: „peste florile plăpânde ale acestor răzoare suflă deodată uraganul genialităţii lui Eminescu”. Astfel, sensul denotativ al termenilor se îmbină în text cu cel conotativ într-o sinteză de limbaj cult, specializat.

2. Din punct de vedere stilistic, textul se încadrează în stilul ştiinţific, fiind un fragment de critică literară, însă nu exlude unele nuanţe artistice ale limbajului. Registrul utilizat este cult, literar. Structural şi compoziţional fragmentul se încadrează în tipologia textului argumentativ. Prin urmare, primul enunţ constituie premisa de la care porneşte Eugen Lovinescu şi anume: „Mihai Eminescu este expresia ei literară (a ideologiei junimiste), cea mai unică în literatura noastră, cea mai înaltă”. În susţinerea tezei iniţiale autorul construieşte o argumentaţie bazată pe exemplificări şi enunţuri explicative: „literatura română se văzu deodată invadată de aprigi vizionări, de regi barbari, de strigoi”. Ultimul enunţ constituie concluzia textului: „Nici nu putea găsi Junimea şi T. Maiorescu o expresie mai puternică a propriilor tendinţe estetice şi filosofice decât au găsit-o în marele nostru poet”. Scopul comunicării este persuasiv, deoarece urmăreşte convingerea receptorului de

113


importanţa decisivă pe care debutul poetului Mihai Eminescu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, l-a imprimat dezvoltării literaturii române.

3. Spiritul junimist se afirmă în deceniul al şaptelea al secolului al XIX-lea şi durează treizeci de ani. Această perioadă literară a primit denumirea de perioada marilor clasici, luând în considerare sensul axiologic sau valoric al termenului de clasic. Unul dintre reprezentanţii de seamă ai perioadei junimiste a fost Mihai Eminescu, spirit romantic cu unele nuanţe clasicizante. Consider că activitatea societăţii „Junimea”, condusă de mentorul Titu Maiorescu şi-a găsit cu adevărat expresia cea mai potrivită în marele poet naţional M. Eminescu. Aşa cum s-a afirmat, întâlnirea Maiorescu-Eminescu a făcut că poetul să găsească criticul pe măsură talentului său. Eminescu îşi începe colaborarea cu revista „Convorbiri literare” din 1870 şi, de atunci, ca dealtfel toţi colaboratorii „Junimii”, începe să ţină „prelectiuni populare”, devine un gazetar incisiv, polemic, ironic şi mai ales critic, preluând astfel atitudinea generală afişată de junimişti în problemele culturii. De asemenea, pe măsura evoluţiei sale literare, Eminescu luptă alături de oamenii de cultură valoroşi ai timpului, împotriva stricătorilor de limbă, combate preluarea în mod eronat a formelor democratice occidentale şi promovează adevăratele valori ale culturii româneşti. Deasupra tuturor aceste aspecte, Eminescu este un intelectual junimist complex, având o pregătire filosofică temeinică, cunoscută drept sinteză a culturilor: greco-latină, germană şi indiană. Spirit vizionar, Eminescu a semnalat şi a intuit cu precizie problemele generale ale societăţii şi culturii române, a încercat să rectifice cu condeiul direcţia greşită după care acestea se orientau şi, mai presus de toate, a reuşit să înscrie literatura română în universalitate.

Biletul nr. 34


Atunci Făt-Frumos îşi lu ă ziua bun ă de la părinţi, ca s ă se duc ă s ă se bat ă el singur cu oştile împăratului ce-l duşmănea pe tată-său. […]

Pe drum horea şi doinea, iar buzduganul şi-l arunca s ă spintece nourii, de cădea departe tot cale de-o zi. Văile şi munţii se uimeau auzindu-i cântecele, apele-şi ridicau valurile mai sus, ca să-l asculte, izvoarele îşi tulburau adâncul, ca să-şi azvârle afar ă undele lor, pentru ca fiecare din unde să-l audă, fiecare din ele s ă poat ă cânta ca dânsul când vor şopti văilor şi florilor. […]

Când era-nspre sara zilei a treia, buzduganul căzând, se izbi de o poart ă de aram şă i făcu un vuiet puternic şi prelung. Poarta era sfărâmat şă i voinicul intră.

Luna răsărise dintre munţi şi se oglindea într-un lac mare şi limpede, ca seninul cerului. În fundul lui se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de aur; iar în mijlocul lui, pe o insul ă de smarand, înconjurat de un crâng de arbori verzi şi stufoşi, se ridica un mândru palat de o marmur ă ca laptele, lucie şi alb ă – atât de lucie încât în ziduri răsfrângea ca-ntr-o oglind ă de argint: dumbrav şă i luncă, lac şi ţărmuri.

(Mihai Eminescu, Făt-Frumos din lacrimă)

1. Menţioneaz ă contextul în care este construit mesajul şi ipostaza/ ipostazele emiţătorului.2. Prezint ă dou ă dintre faptele de limb ă identificate în textul dat (la alegere dintre nivelurile: morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-textual).3. Comenteaz ă un fapt, o informaţie sau o idee identificat ă în text, valorificând propriile cunoştinţe despre romantismul eminescian.

Rezolvare:1. Fragmentul face parte dintr-un basm cult, „Făt

Frumos din lacrimă”, semnat de Mihai Eminescu. Prin acest text, emiţătorul se proiectează în ipostaza naratorului, a creatorului unui univers fabulos, specific basmului. Contextul

115


este unul literar-artistic, pentru că deţine toate atributele acestui tip de mesaj: proiecţie în fabulos, crearea unui personaj dotat cu puteri supranaturale, limbaj expresiv, bogat în figuri de stil etc.

2. Fiind vorba despre un text prelucrat dintr-un basm cult, pot fi identificate elemente specifice acestuia: prin analiza nivelurilor morfo-sintactic, lexico-stilistic sau stilistico-textual. La nivel morfo-sintactic, este de remarcat fraza amplă, arborescentă, specifică textului literar. Regionalismele de tipul „horea”, „sara”, „smarand” sugerează tradiţionalitatea, iar decorul natual reconstruieşte lumea idilică a satului românesc. Analiza nivelului lexico-semantic se referă la cuvintele care construiesc textul şi la semnificaţiile lor în context. O primă observaţie este frecvenţa sensurilor conotative prin care se creează figuri de stil: personificări: „văile şi munţii se uimeau auzindu-i cântecele, apele-şi ridicau valurile ca să-l asculte”; comparaţii: „lac mare şi limpede ca seninul cerului”, „palat de-o marmură ca laptele”; metafore: „un nisip de aur”.

Frumuseţea textului este un rezultat al unei imagini specific eminesciene de paradis terestru se regăsesc la nivel stlistic modalităţile specifice obţinerii expresivităţii literare - figurile de stil, descirerile de natură cu încărcătură poetică, crearea unei imagini de ansamblu în care emoţia artistică predomină.

3. Valorificarea textului permite cititorului să identifice în textul dat spre analiză elemente ale romantismului eminescian. O temă preferată de romantici este natura, iar pentru Eminescu ea devine un decor al tuturor expresiilor umane: cunoaşterea, iniţierea, iubirea, filosofia, istoria. Natura lui Eminescu este una protectoare, niciodată ostilă omului, devenit şi el parte integrantă. Nu lipseşte aproape niciun motiv specific temei naturii la Eminescu: seara, luna, codrul, lunca, lacul, ţărmurile. Dacă ne raportăm strict la faptul că basmul „Făt Frumos din lacrimă” este o formă de expresie narativă a naturii eminesciene, atunci trebuie să recunoaştem latura poetică a tărâmului de poveste. Amprenta stilistică personală a lui Eminescu este evidentă, cred că textul poate fi recunoscut astfel


cu uşurinţă ca operă eminesciană prin elementele descriptive specifice.

Biletul nr. 35

Noi suntem cei care numărăm anii? Sau ne numără anii pe noi? La fiecare început de an ne gândim la trecerea timpului. Dar nu cumva se gândeşte Timpul la trecerea noastră? Aşa i se pare lui Eminescu, la 20 de ani, iar toate trec laolaltă cu noi, spune el, Ca şi miile de unde, Ce un suflet le pătrunde, Treierând necontenit Sânul mării infinit.(Numai poetul)

Ce exact vorbeşte poezia, când poezie este! Nu ştim bine ce e timpul şi nici ce trebuie să numim suflet; dar din două impreciziuni, alăturarea poetică poate face exactitatea însăşi. Căci timpul nu este ceva în afara lucrurilor, e un suflet al lor; dar nu e nici ceva înlăuntrul lucrurilor doar, ci tocmai ceea ce le pătrunde, [...] le „treieră”. El preia lucrurile abia când sunt coapte de tot şi le ia rodul, pe care tot el l-a ajutat să se împlinească...

(Constantin Noica, Despre timp şi treier, în Introducere la miracolul eminescian)

1. Menţionează perspectiva din care Constantin Noica analizează versurile eminesciene, în textul dat.2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, dispunerea ideilor etc.).3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului Ce exact vorbeşte poezia, când poezie este!, prin corelarea informaţiilor din text cu propriile cunoştinţe despre creaţia lui Mihai Eminescu.

Rezolvare:1. Perspectiva din care Constantin Noica analizează

versurile eminesciene este subiectivă, analitică şi specializată.

117


Subiectivitatea discursului reiese din prezenţa în text a verbelor şi pronumelor de persoană I plural: „noi”, „suntem”, „numărăm”, „ne” etc. Identificarea emiţătorului cu publicul receptor instituie o complicitate a interlocutorilor, având în vedere tema discursului – timpul, instanţă care dovedeşte că este total nepărtinitoare în ceea ce îi priveşte pe oameni şi că nu ţine cont de statutul, rangul, sufletul sau raţiunea acestora. De asemenea, mărci ale subiectivităţii sunt şi interogaţiile retorice „Noi suntem cei care numărăm anii?” sau enunţurile exclamative: „Ce exact vorbeşte poezia, când poezia este!”. Punctul de vedere este avizat, Constantin Noica fiind cunoscut drept un filosof român de talie europeană, interesat şi de surprinderea problematicii existenţei umane aşa cum este aceasta reprezentată în opera lui Mihai Eminescu. În acest caz, autorul alege o strofă din poezia „Numai poetul” pentru a analiza interdependenţa om – timp, într-o competiţie din care campion iese cel din urmă. Tema propusă este supusă unei analize filosofice, însă limbajul nu este dominant ştiinţific ci impresionează şi prin trăsăturile sale artistice. De exemplu, Constantin Noica apelează la personificare în construcţia discursului: „timpul nu e ceva în afară lucrurilor, e un suflet al lor”.

2. Fragmentul este structurat în două alineate. Primul paragraf reprezintă teza de la care Constantin Noica porneşte pentru a demonstra caracterul efemer al omului şi al obiectelor, dar şi legătura profundă existentă între acestea şi timp. Considerat a fi însuşi „sufletul” lucrurilor, timpul îşi pune amprenta pe ele şi, după ce le-a ajutat „să se împlinească”, le fură ceea ce au mai de preţ: rodul. „Rodul” nu este altceva decât viaţa însăşi pe care nemilos, timpul o revendică omului. După ce în fiecare an creşte, se întregeşte, şi mai apoi se defineşte ca personalitate, timpul îi fură în cele din urmă omului identitatea. Pentru a exemplifica această idee, autorul alege o strofă din poezia eminesciană „Numai poetul”, prelucrând printr-un enunţ exclamativ cât de profund şi exact reuşeşte să redea artistic poetul acest adevăr. Enunţul „El preia lucrurile abia când sunt coapte de tot şi le ia rodul, pe care tot el l-a ajutat să


împlinească...” funcţionează atât ca argument al textului cât şi ca o eventuală concluzie a acestuia. Dintre particularităţile organizării specifice textului argumentativ prezente în fragmentul selectat amintim: prezenţa enunţurilor interogative şi a celor explicative, utilizarea negaţiilor cu rol de accentuare a unei idei: „nu ştim ce e timpul şi nici ce trebuie să numim suflet” sau utilizarea elementelor conectoare: „sau”, „iar”, „dar”, „aşa ”, „căci ”, „ci”.

3. Sunt de părere că afirmaţia filosofului Constantin Noica: „ce exact vorbeşte poezia, când poezia este”, subliniază valoarea artistică a poeziei eminesciene. Jocul de cuvinte are în acest enunţ rolul de a sugera uşurinţa cu care Eminescu a transfigurat teze filosofice profunde în creaţii artistice de valoare. Este cunoscut faptul că poezia eminesciană nu se separă, decât poate în etapa ei de tinereţe de trimiterile la cele trei filosofii cunoscute de poet: cea germană, cea greco-latină şi cea indiană. Aflat de-a lungul vieţii într-o permanenţă nevoie de certitudini, Eminescu descoperă în cele din urmă inevitabila incertitudine a existenţei umane. Astfel, se naşte în sufletul poetului nevoia de a se comunica pe sine pentru a-şi înţelege şi depăşi condiţia tragică. Motivul trecerii ireversibile a timpului este des întâlnit în creaţia eminesciană şi se alătură altor câteva în construcţia supratemei timpului. Renunţând la a mai număra anii, poetul Eminescu înţelege că singura salvare a omului în faţa timpului este depăşirea condiţiei sale de muritor într-o nouă existenţă: superioară, detaşată, obiectivă, lipsită de interese lumeşti.

Biletul nr. 36

În calea pe care o străbate de la o od ă închinat ă lui Napoleon pân ă la o elegie de dragoste, pentru c ă aceasta este Oda în metru antic, poetul are prilejul s ă transpun ă accentele în scar ă subiectiv şă i s ă înlocuiasc ă imaginea împăratului prin propria imagine. Comparaţia atent ă a acestor două

119


poezii ne d ă prilejul s ă intuim linia ce desparte pe titan de geniu:Parc ă născut sunt aproape de valuriLeagăn având ţărm înspumat şi receJur împrejur lin tremura pustiulMijloc al mării. [...]

Asemenea geniului, titanul lui Eminescu îşi încheie cariera în izolare; asemenea titanului, geniul său evolueaz ă în perspective infinite. Dar titanul Napoleon mişc ă peste pământ valurile popoarelor, el poart ă războaie care vor schimba înfăţişarea lumii, în timp ce geniul rămâne indiferent fa ţă de tot ce este frământarea omenească. [...] Aceast ă năzuin ţă de a schimba prin războaie înfăţişarea lumii face din Napoleon un titan, aceast ă izolare fa ţă de tot ce e frământare uman ă face din poet – personajul celei din urm ă ode amintite – un geniu, un geniu de natur ă romantică, hrănit din concepţia filozofică a lui Schopenhauer.

(D. Popovici, Poezia lui Mihai Eminescu)

1. Precizeaz ă perspectiva din care D. Popovici analizează versurile eminesciene, în textul dat.2. Compar ă dou ă idei identificate în textul dat, pe baza unei relaţii de tipul:asemănare-deosebire, puncte convergente-puncte divergente sau general-particular.3. Exprimă-ţi opinia despre ipostaza romantic ă a geniului în poezia eminesciană, pe baza textului dat şi a operei studiate.

Rezolvare:1. Textul face parte dintr-o lucrare reprezentând

domeniul criticii literare, „Poezia lui Mihai Eminescu”, semnat D. Popovici. Perspectiva din care acesta analizează versurile eminesciene este una obiectivă, critică şi avizată. O perspectivă obiectivă presupune emitera unei judecăţi, a unei opinii printr-o relatare la persoana a III-a, ceea ce imprimă textului tonul


argumentativ, dar şi critic (emiterea unei judecăţi de valoare). Perspectiva avizată presupune recunoaşterea în autor/emiţător a unui specialist în domeniul abordat care operează cu termeni specifici, analizând astfel o temă în cunoştinţă de cauză.

2. Fragmentul critic are ca suport poemul „Odă (în metru antic)”, iar demonstraţia realizată din analiza poemului este bazată pe o comparaţie: împăratul Napoleon şi poetul Eminescu. Autorul îşi precizează clar intenţia în segmentul: „comparaţia atentă a acestor două poezii ne dă prilejul să intuim linia ce desparte pe titan (Napoleon) de geniu (poetul).

Tehnicile folosite în demonstraţie, de tip comparaţie, sunt specifice: asemănări/deosebiri. Identificăm:

- asemănare: ca şi geniul, titanul îşi încheie cariera în izolare, ambii evoluează în perspective infinite;

- deosebire: titanul Napoleon „mişcă” popoare, poartă războaie care vor schimba înfăţişarea lumii, în timp ce geniul este indiferent faţă de frământarea omenească; năzuinţa lui Napoleon de a schimba înfăţişarea lumii face din el un titan, izolarea poetului de ceea ce este omenesc îl face un geniu.

Această demonstraţie are drept concluzie observaţia finală a criticului, şi anume că geniul poetic eminescian este de natură romantică: „hrănit din concepţia filosofică a lui Schopenhauer”.

3. Consider că ipostaza geniului în poezia eminesciană este cel mai bine reprezentată în grandiosul poem „Luceafărul”. La acesta voi face referire în susţinerea câtorva idei.

În primul rând, mă raportez la tema romantică a pomului: incompatibilitatea dintre geniu şi omul comun, de fapt o supratemă a poemului, care dezvolă alegoria iubirii imposibile dintre două fiinţe aparţinând unor lumi diferite.

În al doilea rând, ar putea fi relevată ipostaza în care poetul însuşi se proiectează, cea a geniului, incapabil de a iubi sau de a fi iubit. Eminescu însuşi face mărturisirea că geniul este un nefericit în izolarea lui, trăind într-o luciditate

121


dramatică, silit de destinul său implacabil să trăiască în lumea ideilor.

În concluzie, consider că ipostaza geniului, deci poezia eminesciană, poate fi interpretată ca reprezentându-l pe poetul însuşi.

Biletul nr. 37

Nu l-am cunoscut pe Eminescu, nu sunt nici chiar aşa de bătrân. De multe ori m-am gândit însă cum ar fi fost. Au fost sute, mii de oameni care l-au văzut şi l-au auzit, şi cărora asta nu li s-a părut nimic special. Căci, fireşte, Eminescu a devenit cu adevărat Eminescu abia după boală şi moarte. Pâna atunci era un ziarist în forfota bucureşteană, puteai sta lângă el în tramcar sau într-o berărie, iar dacă cineva ţi-ar fi zis „ăsta-i poetul Eminescu”, poate că abia i-ai fi aruncat o a doua privire. Am mai scris-o: înfăţişarea lui nu corespundea mitului creat ulterior. Nu era nici înalt, nici cu pletele-n vânt. Devenise, după treizeci de ani, un om corpolent, puţin greoi, cu golfuri adânci la tâmple. Vorbea probabil cu accent moldovenesc. [...]

Când a venit la Bucureşti, oraşul care l-a distrus, nu scrisese încă nici Luceafărul, nici Scrisorile, dar perioada genială a poeziei şi prozei lui se încheiase, totuşi. […] Dac-aş fi trăit în vremea lui, n-aş fi ştiut că este Eminescu, poate nici măcar dacă i-aş fi citit versurile. Mă chinuie gândul că poate nu m-aş fi apropiat de el, nu l-aş fi preţuit, poate că nici măcar nu l-aş fi remarcat. Căci mai erau poeţi în preajmă, şi pe-atunci distanţa dintre el şi Samson Bodnărescu sau Dimitrie Petrino nu părea atât de abisală ca azi. N-aş fi fost, oricum, Creangă, poate singurul om care l-a iubit cu adevărat, deşi nici el nu ştia că iubeşte un poet, ci doar un om mai curat şi mai fantast decât cei din jur.

(Mircea Cărtărescu, Cum i-am cunoscut...)

1. Prezintă punctul de vedere al autorului despre omul Eminescu, aşa cum apare în textul dat.


2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, dispunerea ideilor etc.).3. Exprimă-ţi o opinie argumentată (pro sau contra) despre afirmaţia lui Mircea Cărtărescu: Dac-aş fi trăit în vremea lui, n-aş fi ştiut că este Eminescu, poate nici măcar dacă i-aş fi citit versurile. Mă chinuie gândul că poate nu m-aş fi apropiat de el, nu l-aş fi preţuit, poate că nici măcar nu l-aş fi remarcat.

Rezolvare:1. Punctul de vedere al autorului Mircea Cărtărescu

despre omul Eminescu este în textul selectat din lucrarea „Cum i-am cunoscut...”, unul subiectiv şi avizat. Perspectiva subiectivă este susţinută prin mărci lexico-gramaticale specifice: „nu am cunoscut”, „nu sunt”, „m-am gândit”, „nu aş fi ştiut” etc. Intenţia emiţătorului este aceea de a convinge cititorii de faptul că poetul Mihai Eminescu şi-a câştigat notorietatea abia după moarte, în timpul vieţii fiind doar „un ziarist în forfota bucureşteană”, lângă care putea sta în „tramcar sau într-o berărie” fără a-l recunoaşte. Punctul de vedere este avizat deoarece Mircea Cărtărescu este o autoritate în ceea ce priveşte judecăţile de valoare critice. Autorul îşi prezintă punctul de vedere într-un registru apropiat celui colocvial, modul de expunere fiind monologul adresat. Limbajul este preponderent nonartistic iar discursul prefigurează un text nonficţional, autobiografic.

2. Textul este din punctul de vedere al intenţiei comunicării, argumentativ. Structurile argumentative specifice tipului de text se referă la prezenţa ipotezei, argumentelor şi concluziei. Premisa de la care Mircea Cărtărescu porneşte este prezentă în primul alineat al textului: „Căci, fireşte, Eminescu a devenit cu adevărat Eminescu abia după boală şi moarte”. Următoarele enunţuri au caracter explicativ şi exemplificativ: „înfăţişarea lui (a lui Eminescu) nu corespundea mitului creat ulterior. Nu era nici înalt, nici cu pletele-n vant” etc. Ultimul

123


enunţ are valoare de concluzie. Compoziţional, argumentaţia este realizată utilizând următoarele tehnici argumentative: ramificarea sintactică bazată predominant pe relaţii de subordonare de tip cauzal, condiţional, concesiv: „Dacă aş fi trăit în vremea lui, n-aş fi ştiut că este Eminescu”; tehnica enumeraţiilor cu rol descriptiv: „un om corpolent, puţin greoi, cu golfuri adânci la tâmple”; precum şi prezenţa conectorilor argumentativi şi a elementelor conectoare: „fireşte”, „poate”, „oricum”, „însă ”, „iar”, „dacă”, „deşi”.

3. Cititorul poate sesiza o nuanţă de culpabilitate în ceea ce priveşte receptarea lui Eminescu în timpul vieţii sale. Criticul optzecist pare să-şi reproşeze că nu a putut fi „prezent” în contemporaneitatea lui Eminescu, pentru a-l face cunoscut: „n-aş fi ştiut că este Eminescu, poate nici măcar dacă i-aş fi citit versurile”. Astăzi, personalitatea poetului este fascinantă şi încă controversată pentru că, dacă în timpul vieţii Eminescu nu a fost apreciat la justa sa valoare, nu este mai mai puţin adevărat că, după moarte şi-a câştigat celebritatea. Asemenea altor scriitori, valoarea poetului Eminescu nu a fost recunoscută decât postmortem. Aceasta este culpa pe care Cărtărescu nu o poate accepta atunci când subiectul discutat îl priveşte pe cel care a oferit României ceea ce avea mai de preţ: măsura genialităţii sale artistice.

Biletul nr. 38

1874, noiembrie 8, IaşiStimat ă doamnă,Asear ă v-am zărit într-o loj ă pe care o ocupaţi la

reprezentaţia de binefacere dat ă în folosul săracilor, în sala societăţii dramatice. Atunci mi-am amintit de invitaţia primită de a veni într-o joi la serata Dv. literară. Nu merit laude pentru poezia „Epigonii”. E o concepţie pe care o făurisem la Viena, într-un elan de patriotism.


Trecutul m-a fascinat întotdeauna. Cronicile şi cântecele populare formează, în clipa de faţă, un material din care culeg fondul inspiraţiunilor. Cred c ă voi putea ceti în salonul Dv. o poezie având un subiect cules din acest material.

Primiţi respectul meu,Eminescu

(Dulcea mea doamnă/ Eminul meu iubit, Corespondenţă inedită

Mihai Eminescu – Veronica Micle)

1. Precizeaz ă scopul comunicării şi particularităţile relaţiei emiţător-receptor, în textul dat, având în vedere modul de adresare şi conţinutul scrisorii.2. Prezint ă dou ă elemente de structur şă i de compoziţie ale textului epistolar citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, dispunerea ideilor etc.).3. Comenteaz ă mărturisirea Trecutul m-a fascinat întotdeauna. Cronicile şi cântecele populare formează, în clipa de faţă, un material din care culeg fondul inspiraţiunilor, pe baza cunoştinţelor şi a convingerilor personale în legătur ă cu opera lui Mihai Eminescu.

Rezolvare:1. Textul propus spre analiză reproduce integral o

scrisoare adusă de Mihai Eminescu doamnei Veronica Micle. Textul se subordonează stilului epistolar, respectând toate particularităţile acestuia: menţionarea datei şi a locului din care se emite scrisoarea, formula de adresare, conţinutul structurat în idei, sintetizat în paragrafe, formula de încheiere şi semnătura expeditorului.

Conţinutul scrisorii, dar şi modul de abordare, oferă o informaţie preţioasă: epistola este o mărturie a începutului prieteniei dintre Eminescu şi Veronica. Stau mărturie data (8.11.1874 – poetul are 24 de ani!), formula de adresare: „Stimată Doamnă” şi conţinutul destul de protocolar al scrisorii (răspuns la o invitaţie de a citi poezie la o serată literară). Este

125


evident tonul plin de respect al expeditorului, atât prin adresarea la persoana a II-a plural, cât şi prin sugestia unei admiraţii implicite faţă de preocupările literare ale Veronicăi: „Salonul dumneavoastră de poezie”.

2. În ceea ce priveşte structura textului epistolar, sunt

identificare trei paragrafe importante, în afara formulelor de început şi de încheiere. Primul paragraf conţine o motivaţie subtilă a gestului de a-i scrie respectabilei doamne. Revederea ei la o reprezentaţie de binefacere induce admiraţia şi respectul expeditorului. Modest, poetul mulţumeşte indirect pentru laudele aduse poeziei „Epigonii”, arătând că poezia este scrisă într-un elan de patriotism.

Ultimul paragraf pare a fi o confesiune, o mărturie în care expeditorul îşi motivează pasiunea pentru trecut, pentru istorie şi pentru folclor. Încheie prin a promite să citească o poezie cu această inspiraţie la o serată literară organizată în salonul de lectură al doamnei Veronica Micle.

3. Segmentul de text asupra căruia îmi voi formula opinia este cel mai important din punctul de vedere al „informaţiei” din întreaga epistolă. El reprezintă în sinteză exprimarea unui crez al poetului în ceea ce priveşte izvoarele sale de inspiraţie. Studiul cronicilor şi al cântelecelor populare au general în poezia lui Eminescu două teme majore: istoria şi folclorul.

Pentru marele romantic, istoria este un decor al reflecţiei filosofice, un loc de întâlnire dintre marile modele şi „prezentul decadent” – un permanent prilej de a construi opoziţia dintre „glorios şi filistin”.

Folcorul este pentru Eminescu sursa din care îşi ia legenda şi mitul, două componente ale spiritualităţii unui popor. Putem conchide că interesul poetului pentru studiu caracterizează natura lui reflexivă, profund romantică.

Biletul nr. 39


[Ioan Slavici] e de mult cunoscut cititorilor Convorbirilor şi celor ai Timpului, mai mult, e cunoscut publicului german şi va fi, credem, în curând, cunoscut celui francez, deşi se pare că publicul său propriu, cel românesc, n-a dat atenţia cuvenită activităţii sale literare. E înainte de toate un autor pe deplin sănătos în concepţie; problemele psihologice pe care le pune sunt desemnate cu toată fineţea unui cunoscător al naturii omeneşti; fiecare din chipurile care trăiesc şi se mişcă în novelele sale e nu numai copiat de pe uliţele împodobite cu arbori ale satului, nu seamănă [numai] în exterior cu ţăranul român, în port şi în vorbă, ci au fondul sufletesc al poporului, gândesc şi simt ca el.

Poate nu e o idee nouă dacă spunem că orice lucrare literară însemnată cuprinde, pe lângă actul intelectual al observaţiei şi conceperei, o lucrare de resumaţiune a unor elemente preexistente din viaţa poporului. Sunt scriitori – şi numărul lor e legiune – care sugându-şi condeiul în gură, scornesc fel de fel de cai verzi, creaţiuni ale fanteziei pure fără corelaţiune cu realitatea, creaţiuni ce, prin noutatea lor, atrag poate câtva timp publicul şi sunt la modă. Descriind situaţii factice, personaje factice sau manierate, sentimente neadevărate sau simulate,umflând un sentimentalism bolnav […], au un public mai numeros decât ar merita şi primejduiesc în mare grad gustul, sentimentul adevărului şi bunul simţ. Credem că nicio literatură puternică şi sănătoasă, capabilă să determine spiritul unui popor, nu poate exista decât determinată ea însăşi, la rândul ei, de spiritul acelui popor, întemeiată adică pe baza largă a geniului naţional. Aceasta nu e adevărat numai pentru literat, ci se aplică tot atât de bine la legiuitor, la istoric, la omul politic. […]

Această cale, care rezumă poporul pentru a-l reda ca-ntr-o oglindă sieşi o urmează şi Slavici.

(Mihai Eminescu, articolul „Novele din popor” de Ioan Slavici, în ziarul Timpul, în Opere, XIII)

127


1. Prezintă punctul de vedere al lui Mihai Eminescu despre creaţia literară a lui Ioan Slavici, aşa cum apare în textul dat.2. Precizează două dintre faptele de limbă identificate în textul jurnalistic dat (la alegere dintre nivelurile: morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-textual).3. Compară două fapte sau două argumente identificate în textul dat, pe baza unei relaţii de tipul: asemănare-deosebire, subiectiv-obiectiv sau puncte convergentepuncte divergente.

Rezolvare:1. Pentru a pune în lumină valoarea activităţii literare a

lui Ioan Slavici, publicistul Mihai Eminescu prezintă dintr-o perspectivă critică, obiectivă, valenţele sale scriitoriceşti. Relatarea se realizează la persoana a III-a, pe un ton neutru, fără aprecieri subiective sau ornamente stilistice. Analizând de această dată un fenomen literar de pe poziţia publicistului, Mihai Eminescu construieşte în fragmentul selectat o demonstraţie bazată pe antiteză. Astfel, sunt enumerate pe de-o parte viciile de creaţie ale multor scriitori ai timpului şi, pe de altă parte, concepţiile „sănătoase” de creaţie pe care Ioan Slavici le imprimă nuvelisticii sale. Punctul de vedere al gazetarului Mihai Eminescu este în ceea ce îl priveşte pe Slavici laudativ dar nu lipsit de obiectivitate. Considerându-l un autor „pe deplin sănătos în concepţie”, Eminescu (în ipostaza inedită de critic literar), comentează abordarea psihologică din nuvelele lui Slavici. El apreciază fineţea analizelor, atrăgând atenţia, pentru prima oară, asupra specificităţii nuvelei psihologice. Autorul identifică caracterul realist-psihologic, cu fine nuanţe naturaliste al nuvelisticii lui Slavici.

2. Textul se încadrează din punct de vedere stilistic în stilul publicistic, având în vedere faptul că este un fragment selectat din articolul intitulat „<<Novele din popor>> de Ioan Slavici” şi publicat în ziarul „Timpul”. Fiind un stil funcţional eterogen, stilul publicistic reuneşte texte diverse care se apropie prin trăsăturile specifice de alte stiluri funcţionale, precum cel ştiinţific sau cel belestristic. În textul citat analiza pe care Mihai Eminescu o realizează activităţii literare a scriitorului I. Slavici


este riguroasă, ştiinţifică, pentru că autorul are în vedere un fenomen literar care se petrece în acest domeniu în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Se justifică astfel tonul neutru al discursului, lipsa figurilor de stil precum şi utilizarea unei terminologi specifice domeniului criticii literare. Din punctul de vedere al structurii şi compoziţiei, textul este argumentativ. Primul alineat constituie premisa demonstraţiei, următoarele trei, argumentaţia propriu-zisă, urmând ca ultimul paragraf să constituie concluzia. Argumentele sunt expuse pe cale deductivă şi sunt dezvoltate prin exemplificări. Având un scop persuasiv, textul apelează la nivel sintactic la subordonare, iar la nivelul tehnicilor argumentative la enumeraţii: „situaţii factice”, „personaje factice sau manierate” etc. la negaţii: „nu e o idee nouă”, „nicio literatură”, „n-a dat atenţie” etc sau la antiteză.

3. Am ales să compar două fapte identificate în textul dat, pe baza relaţiei asemănare-deosebire. În cel de-al doilea alineat al fragmentului, autorul Mihai Eminescu compară personajele din nuvelistica lui Slavici cu chipurile celor care umblă „pe uliţele împodobite ale satului”, dar specifică faptul că acestea „nu seamănă [numai] în exterior cu ţăranul român, în port şi în vorbă, ci au fondul sufletesc al poporului, gândesc şi simt ca el”. Pentru a dezvolta această relaţie de asemănare m-am oprit asupra protagonistului nuvelei psihologice „Moara cu noroc”, crâşmarul Ghiţă. Astfel, pot spune că am descoperit în acest personaj, mai ales în poziţia sa iniţială din nuvelă, problematica psihologică a romanului dintotdeauna. Cap de familie, bărbat cinstit şi respectat de ceilalţi, iubitor cu soţia şi copilul său, cizmarul Ghiţă nu se mulţumeşte cu „sărăcia colibei sale” şi hotărăşte să îşi schimbe destinul pe unul mai bun, luând în arenda cârciuma aflată pe locul unei mori. Încadrându-se la început într-o tipologie prin faptele sale, Ghiţă devine la finalul nuvelei o individualitate. Consider că, fin observator al psihologiei umane, Ioan Slavici, a surpins în toate personajele pe care le-a creat, esenţa sufletească a poporului român şi a zugrăvit astfel destine umane, cu scopul explicit de a semnala funcţionalitatea proverbului românesc „Cine greşeşte, plăteşte”.

129


Biletul nr. 40

Elemente de realism pot fi reperabile în primele rudimente de roman românesc. Tablouri de moravuri, de epocă apar în romanele lui D. Bolintineanu, în nuvelistica unui Costache Negruzzi, în memorialistica lui Ion Ghica. [...] De remarcat că, dup ă o perioad ă de tatonări, aspectul analitic al realismului se consolideaz ă sub influenţa romanului francez şi rusesc, care încep s ă circule masiv în principate. Investigarea se produce de acum în plan orizontal, dar şi vertical, în plan tematic, dar şi problematic.

[...] Ion Creang ă acoper ă prin Amintirile sale spaţiul literaturii obiceiurilor. Duiliu Zamfirescu, prin ciclul Comăneştenilor, apărut între 1894-1910, se va apropia de realismul cultivat în Italia lui Fogazzaro şi în Orientul Europei. Un prozator cu totul aparte este Ioan Slavici, creatorul formulei „literatura poporană”, prin care înţelege tentativa de descriere preferenţial ă a realităţii ţărăneşti şi citadine aşa cum erau ele vizibile prin structurile arhetipale. Mara, roman apărut mai întâi fragmentar în revista Vatra în cursul anului 1894, este o oper ă tipic ă realismului.

(Marian Popa, Realismul: doctrin şă i practică literară)

1. Precizeaz ă perspectiva din care autorul relev ă cultivarea realismului în literature român ă din secolul al XIX-lea.2. Prezint ă dou ă elemente de structur şă i de compoziţie ale textului argumentative citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structure argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).3. Exprimă-ţi o opinie argumentat ă despre realismul prozei lui Ioan Slavici, exemplificând-o cu o oper ă literar ă studiată, scris ă de marele clasic.


Rezolvare:1. Fragmentul face parte dintr-o lucrare critică

„Realismul, doctrină şi practică literară”, semnată de Marian Popa. Perspectiva din care autorul relevă cultivarea realismului în literatura română din secolul al XIX este obiectivă şi avizată. Este o perspectivă obiectivă pentru că relatarea la persoana a III-a imprimă textului un caracter critic, evaluativ şi analitic. Perspectiva avizată se referă la faptul că autorul face dovada cunoaşterii în profunzime a domeniului abordat: critica şi teoria literară.

2. Structurat într-un singur paragraf, textul îşi organizează ideile într-o succesiune de tip demonstrativ specifică argumentaţiei. Informaţiile primite pot fi sintetizate în câteva idei, ceea ce conferă textului claritate, logică şi coerenţă. Astfel:

- realismul poate fi reperat în primele scrieri româneşti (Bolintineanu, Negruzzi, Ion Ghica);

- aspectul analitic al romantismului românesc stă sub influenţa romanului francez şi celui rusesc;

- investigarea ca metodă a realismului se produce în plan orizontal şi vertical, tematic şi problematic;

- apar elemente specifice realismului la Creangă (literatura obiceiurilor), la Zamfirescu (influenţe din literatura italiană), Slavici (realitatea ţărănească citadină – „Mara” este o operă tipic realistă).

Caracterul argumentativ al textului mai este susţinut şi prin alte trăsături specifice:

- folosirea cuvintelor cu sensul lor denotativ, ceea ce imprimă mesajului calitatea de informaţional;

- dispunera ideilor într-o succesiune logică, de tip critic;- folosirea conectorilor specifici argumentaţiei (de

exemplu, de remarcat că);- folosirea termenilor specifici teoriei şi criticii literare:

„aspect analitic”, „roman francez”, „prozator”, „realism”;- fixarea temporală a fenomenului cultural discutat (anii

de apariţie a romanelor).

131


3. În ceea ce priveşte susţinerea unei idei argumentate despre realismul lui Ioan Slavici, voi pleca de la ideea că, într-un roman precum „Mara”, găsim trăsăturile specifice acestui tip de scriere. În susţinerea afirmaţiei aduc următoarele argumente:

- relatarea la persoana a III-a, ceea ce înseamnă existenţa unui narator omniprezent şi omniscient;

- respectare criteriului cronologic (evenimentele sunt prezentate în ordinea desfăşurării lor);

- fixarea cu exactitate a reperelor spaţio-temporale (Ţinutul Rodnei, sfârşit de secol XIX);

- realizarea unei fresce sociale (există informaţii cu caracter documentar, referitor la organizarea unei societăţi multietnice din vestul ţării, se conturează statutul social al indivizilor unei astfel colectivităţi);

- este focalizat destinul unor personaje (Mara, Persida, Naţl) într-un context istoric şi social determinate.

Acestea sunt câteva argumente care pot dovedi că opera lui Slavici stă sub semnul realismului.

Biletul nr. 41

Mă-ntrebi în legătură cu scrisoarea publicată în Ideea europeană dacă prefer tendinţa în opera de artă. Această chestiune s-a lămurit definitiv încă de pe vremea lui Caragiale. Ţi-aminteşti de acele trei expresii, pline de subînţeles: <<Nici artă pentru artă, nici artă cu tendinţă, ci artă cu talent>>. Natural, talentul stă mai presus decât orice discuţie. Numai el poate fi criteriul absolut de judecată estetică. Dar vezi, talentul e foarte poznaş. De multe ori există şi nu-l cunoşti şi când crezi c-ai pus mâna pe el descoperi că te-ai înşelat. De aceea când se vorbeşte despre talent trebuie să ne pronunţăm cu multă prudenţă, dacă nu voim să ne compromitem.

Arta înseamnă creaţiune de oameni adevăraţi şi de viaţă reală. Nu atât meşteşugul stilistic, cât mai ales pulsaţia vieţii interesează. Opera odată creată trăieşte singură prin cantitatea de viaţă ce o conţine ca un izvor de energie infinită.


Când creează, artistul face operă de sinteză. În Trahanache nu se ascunde numai untip. Caragiale a studiat sute de indivizi pentru a reda prototipul perfect. Toţi Trahanachii au ajutat cu câte ceva la procrearea fratelui lor. Viaţa a numărat un om mai mult, tot aşa de viu ca şi domnul cutare pe care-l vedem acum trecând pe stradă. Aici e misterul care leagă pe artist de Dumnezeu: ba îl întrece. Pe când Dumnezeu creează şi fiinţe inferioare şi totuşi trăiesc [...], artistul ca să creeze viaţă adevărată trebuie să atingă perfecţiunea. Fraţii lui Trahanache poate au murit demult, dar Trahanache al lui Caragiale va trăi mereu. Fără această condiţie primordială nu poate exista operă de artă.

(Liviu Rebreanu, Jurnal)

1. Prezintă punctul de vedere al lui Liviu Rebreanu despre tendinţa în opera de artă.2. Precizează două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii).3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului Arta înseamnă creaţiune de oameni adevăraţi şi de viaţă reală. Nu atât meşteşugul stilistic, cât mai ales pulsaţia vieţii interesează, prin corelarea informaţiilor din text cu propriile cunoştinţe despre creaţia lui I. L. Caragiale.

Rezolvare:1. Punctul de vedere al autorului Liviu Rebreanu este în

fragmentul citat subiectiv şi analitic. Pronumele şi verbele de persoanal I singular: „mă”, „prefer”, precum şi judecăţile de valoare personale sau aprecierile făcute de autor: „talentul e foarte poznaş”, „arta înseamnă creaţiune de viaţă reală”, marchează subiectivitatea discursului. Mai mult decât atât, textul citat este un extras din opera biografică „Jurnal”, de Liviu Rebreanu. Punctul de vedere al autorului este analitic şi argumentativ, deoarece emiţătorul construieşte un demers critic cu argumente pertinente, specifice domeniilor teoriei şi criticii literare. Întrebat fiind dacă preferă tendinţa în opera literară,

133


Liviu Rebreanu citează: <<Nici artă pentru artă, nici artă cu tendinţă, ci artă cu talent.>>. Aşadar, în opinia scriitorului, talentul este cel care impune criteriul valoric în operele literare. Prin urmare, talentul dă naştere creaţiilor în care se simte „pulsaţia vieţii”. Numai aceste creaţii, în care personajele, „fără să fi fost vreodată vii”, se înscriu în conştiinţa comună a unui popor sau chiar a umanităţii, se pot numi în concepţia autorului opere de artă.

2. Am ales să prezint din textul citat două opinii critice pe care autorul le dezvoltă în cele trei paragrafe ale textului, apelând la exemple concrete. Prima opinie este cea potrivit căreia „talentul stă mai presus decât orice discuţie”. Dezvoltând, autorul menţionează că doar acesta constituie criteriul absolut de judecată estetică, specificând de asemenea faptul că trebuie să fim rezervaţi înainte de a numi un scriitor „talentat”, deoarece poţi descoperi la o analiză, fie de profunzime sau de suprafata a operei scriitorului, că te-ai înşelat. Cea de-a două opinie a emiţătorului este aceea că: „arta înseamnă creaţiune de oameni adevăraţi şi de viaţă reală”. În sprijinul acestei opinii, Liviu Rebreanu alege exemplul personajului Trahanache din piesă „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale. Despre acest tip, scriitorul mărturiseşte că înglobează „sute de indivizi asemănători”, pentru ca, în cele din urmă, numai el să redea „prototipul perfect”. În consecinţă, cele două opinii menţionate construiesc în final o concluzie care reprezintă pentru autor crezul său artistic: „fără această condiţie primordială (aceea ca arta să însemne creaţiune de viaţă reală), nu poate exista operă de artă”.

3. În opinia mea, afirmaţia lui Liviu Rebreanu este adevărată, deoarece consider că operele cu adevărat valoroase sunt cele care se înscriu în eternitate sau în conştiinţa comună a oamenilor, prin personajele memorabile pe care le conţin. La rândul lor, acestea nu trebuie să creeze doar iluzia asemănării cu personajele reale, ci chiar să devină persoane cu o biografie, un statut şi un destin. Creatorii unor astfel de personaje au conceput adevărate „tipuri de existente” sau au făcut potrivit unei replici celebre „concurenţă stării civile”. I. L. Caragiale se


înscrie în seria acestor autori, cu acea uşurinţă cu care numai talentele veritabile câştigă celebritatea, reuşind să fie peste timp actual. Având intuiţia unei lumi mereu aceeaşi, Caragiale şi-a demonstrat, şi o face încă, talentul său de observator social. Pătrunzând adânc în psihologia umană, fără a pune în comediile sale accentul pe această latură, dramaturgul a atras atenţia prin tipologiile create cât este de firavă graniţa dintre comic si tragic în existenţa umană. Dacă aud întâmplător expresia „Este un Mitică” sau un „Lefter Popescu” mă gândesc instantaneu la trăsăturile specifice pe care Caragiale le-a transferat în urma unei analize profunde eroilor săi. La rândul meu, realizez transferul invers către persoanele vizate şi abia atunci conştientizez că ele nu vor pieri niciodată, pentru că au devenit sintagme antologice, care corespund unor tipologii umane sau unor situaţii repetabile.

Biletul nr. 42

A fost o zi îngrozitor de fierbinte. Tocmai pe la unu dup ă miezul nopţii, parc ă s-a mai potolit puţin cuptorul, parc ă începe s ă mai poat ă respira omul... S ă respirăm. Stau în faţa unui local de noapte, o mic ă berărie, şi fiindc ă am poft ă de vorbă, aştept, nu cumva o pica vreun alt bucureştean iubitor ca mine de aer curat, s ă respirăm împreună. [...] Prin ceaţa aceea, mi se arat ă legănându-se o umbră... se apropie... S ă fie un amic?... Da, e un amic; n-am aşteptat degeaba – e amicul meu Nae; şi lui i pare bine c ă m-a-ntâlnit.— Teribil ă căldur ă a fost astăzi! zice Nae, ştergându-se de sudoare.— Teribilă! răspunz eu.— Dar acuma tot poţi pentru ca s ă zici c ă respiri.— Se-nţelege... De unde vii?— Am fost pe la berării cu nişte prietini.— Ce mai nou?

135


— Prost, monşer... Este o criză, mă-nţelegi, care poţi pentru ca s ă zici c ă nu se poate mai oribilă... S-a isprăvit... E ceva care poţi pentru ca...— Lasă, Nae, c ă se mai şi exagerează...— Ce se exagerează, nene? Este o criză, care, ascultă-m ă pe mine, c ă dv. nu ştiţi, care, mă-nţelegi, statul cum a devenit acuma, eu dup ă cum văz ce se petrece, c ă nu sunt prost, înţeleg şi eu atâta lucru, fiindc ă nu mai merge cu sistema asta, care, când te gândeşti, te-apuc ă groaza, monşer, groaza!...

Nae, foarte afectat, bea paharul lui de bere până-n fund, apoi, dup ă ce ofteaz ă adânc:— Eu pot pentru ca să-ţi spui pe parola mea de onoare că-mi pare foarte rău! Dar ştii?... foarte rău!! foarte rău!!! pentru ca s ă ajungem s ă vedem ţara mea, care era peste putin ţă ca să prevaz ă cineva o situaţiune foarte tristă, fiindc ă le-am spus şi dumnealor...— Cari dumnealor?— Dumnealor cu cari am fost; zic: pot pentru ca s ă spui c ă nu se poate ceva mai trist, ca s ă vie un moment orişicât ai zice, când vezi c ă bate falimentul la uşe şi nu mai e niciun patriotism...

Nae face o figur ă foarte mâhnită; e aşa de obidit, încât ai crede c ă vrea s ă plângă.

(I.L. Caragiale, Situaţiunea)

1. Precizeaz ă contextul comunicării şi particularităţile relaţiei emiţător-receptor în textul dat.2. Prezint ă rolul a dou ă dintre faptele de limb ă identificate în textul citat, pe care le consideri sugestive în ceea ce priveşte schiţarea unui portret al personajelor (la alegere, dintre nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-textual).3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, mesajul textului sau o informaţie/ o idee identificat ă în text.

Rezolvare:


1. Faptul că textul aparţine unei schiţe aparţinând lui I. L. Caragiale, intitulată „Situaţiunea”, precum şi decodificarea mesajului ne plasează într-un context convenţional aparţinând literarului, artisticului. Emiţătorul creează o situaţie, o narează dintr-o perspectivă aparent subiectivă, pentru un receptor de la care trebuie să obţină o reacţie. Aceasta este formula oricărui mesaj literar, al cărei conţinut construit de un emiţător este decodificat de un receptor. Fragmentul dat spre analiză are toate caracteristicile textului literar: narator de persoana I, personaje care poartă un dialog prin care se poate deduce un subiect, o temă.

2. Ca în multe dintre schiţele sale, I. L. Caragiale construieşte şi aici un dialog absurd dintre două personaje, într-un decor copleşit de căldură. De altfel, căldura este la Caragiale un motiv frecvent care generează absurdul.

Rezumând faptele relatate, naratorul-personaj se află într-o berărie bucureşteană, în toiul nopţii, după o zi caniculară. Un cunoscut, amicul Nae, apare şi îi ţine companie la o bere nocturnă. Între cei doi începe o discuţie din care receptorul nu poate identifica mai mult decât problema crizei. Aceasta, pentru că amicul Nae, nemulţumit de criza cu care se confruntă „societatea”, ţine un discurs fără niciun sens. Logica lipseşte, amestecă formulele, face greşeli de limbă la toate nivelurile. Amicul Nae aminteşte de alte personaje ale lui Caragiale, precum Farfuridi, al cărui discurs nu putea fi decodificat din cauza aberaţiilor lingvistice sau logice. Căldura pare să fi dilatat totul, nimic nu mai funcţionează normal, mai ales logica. Fragmentul reprezentativ pentru demonstraţia comicului de limbaj, obţinut din lipsa coerenţei şi a logicii, este: „Este o criză, care ascultă-mă pe mine, că dumneavoastră nu ştiţi care, mă înţelegi, statul cum a devenit acuma eu după cum văz ce se petrece, că nu sunt prost...”

Aşadar, la toate nivelurile, morfo-sintactic, lexico-semantic sau stilistic, poate fi demonstrat comicul de limbaj.

137


3. Un aspect asupra căruia aş dori să mă opresc, pornind de la textul dat spre analiză, ar fi cel al modalităţilor de obţinere a comicului la Caragiale. Ştim că situaţia, caracterele, numele şi limbajul personajelor sunt surse pe care artistul le valorifică într-o manieră originală. Putem identifica în fragment atât comicul de limbaj, cel mai ofertant, cât şi cel de situaţie. Într-o berărie bucureşteană, la sfârşit de secol XIX, după o zi caniculară, doi prieteni se întâlnesc în plină noapte, să discute despre „criză, patriotism, faliment”. Departe de a înţelege ceva din discursul unuia dintre personaje, el oferă imaginea beţivului „înţelept şi patriot”, gata să vorbească despre orice fără să înţeleagă nimic.

Biletul nr. 43

Cine parcurge etapele mai de seamă ale vieţii lui Caragiale are o parte din explicaţia scrisului său. Omul trecuse prin multe şi variate medii. Petrecându-şi prima copilărie la ţară, luând parte mai apoi la viaţa teatrală şi politică, trecând prin mediile literare, cunoscând de aproape pe politicienii liberali şi conservatori, personaje înălţate din noianul anonimatului social sau posesori de nume istorice, patronând deopotrivă gazetele care îl întrebuinţau, cunoscând la fel de bine mica burghezie a oraşelor de provincie şi a Capitalei, pe profesori, avocaţi şi funcţionari, pe munteni, moldoveni şi ardeleni, în experienţa lui Caragiale s-au amestecat toate categoriile şi toate tipurile. Omul arăta de altfel o foame de experienţă, o curiozitate nesecată. În berărie, în trenuri şi gări, mereu călătorind, primind şi expediind scrisori, asociindu-se cu oricine socotea că i-ar putea oferi un nou element de caracterizare, fie chiar numai numele său, după cum o dovedeşte lunga şi pitoreasca nomenclatură onomastică găsită în manuscrisele lui, Caragiale manifesta o pasiune a observaţiei pentru care nu se poate găsi niciun alt exemplu asemănător. Întinsa şi variata lui experienţă s-a revărsat în întregime în opera sa. Nu va fi posibil să se scrie istoria socială a veacului nostru al XIX-lea fără o continuă referinţă la opera


lui Caragiale. „Am învăţat la şcoala lumii”, scria el. Cealaltă învăţătură, a cărţilor, el o privea cu rezerve, ca şi pe posesorii ei, rămaşi numai la ea, pedanţii de toate categoriile şi tipurile doctorale.

(Tudor Vianu, I.L. Caragiale, în Istoria literaturii române moderne)

1. Prezintă perspectiva din care autorul analizează specificul şi importanţa creaţiei lui I. L. Caragiale.2. Menţionează două dintre faptele de limbă valorificate de autor în portretul omului Caragiale (la alegere dintre nivelurile: morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-textual).3. Comentează, pe baza cunoştinţelor despre opera lui I.L. Caragiale şi a convingerilor personale, opţiunea scriitorului pentru unul dintre cele două tipuri de învăţătură, aşa cum apare în ultimul paragraf citat.

Rezolvare:1. Perspectiva din care autorul Tudor Vianu analizează

specificul şi importanţa creaţiei lui I. L. Caragiale este obiectivă, avizată şi analitică. Cunoscut în istoria literaturii române drept unul dintre cei mai importanţi critici şi istorici literari ai secolului XX, Tudor Vianu demonstrează în fragmentul selectat o cunoaştere în profunzime a temei abordate pe care o dezvoltă apelând la un discurs obiectiv, realizat la persoana a III-a singular. Punctul de vedere analitic reiese din aprecierile critice pe care le expune în text: „nu va fi posibil să se scrie istoria socială a veacului nostru al XIX-lea, fără o continuă referinţă la operă lui Caragiale”. Textul se încadrează din punct de vedere structural şi compoziţional în tipologia argumentaţiei. Astfel, premisa de la care porneşte emiţătorul este aceea că etapele cele mai reprezentative ale vieţii lui Caragiale pot furniza cititorului interesat „explicaţia scrisului său”. În continuarea tezei, Tudor Vianu construieşte prin exemplificări demonstraţia. Mediile variate pe care le-a frecventat dramaturgul de-a lungul vieţii, tipologiile umane pe care le-a cunoscut şi cercetat în amănunt, precum şi

139


„curiozitatea nesecată” specifică, sunt aspecte care au influenţat activitatea literară a lui I. L. Caragiale. Concluzia demonstraţiei este aceea că opera caragialiană va continua să fie o referinţă în orice analiză socială a veacului al XIX-lea, mai ales că, dramaturgul însuşi mărturisea: „am învăţat la şcoala lumii”.

2. La nivel morfosintactic, identificăm elemente prin care este portretizat „omul Caragiale”.

- structuri nominale. Preponderenţa substantivelor: „explicaţiea scrisului”, „viaţă teatrală, „mediile literare”, „politicieni liberali”, „anonimatul social”, „foame de experienţă”, prezenţa enumeratiilor substantivale: „pe profesori, avocaţi şi funcţionari, pe munteni” contribuie la construcţia unui text descriptiv.

- structuri verbale folosite la modul gerunziu susţin şi ele suportul descriptiv al textului: „petrecându-şi”, „luând”, „trecând”, „cunoscând” şi imprimă o nuanţă de continuitate a expunerii.

La nivel sintactic, relaţia dominantă în text este coordonarea prin juxtapunere „în berărie, în trenuri şi gări, mereu socotind, primind şi expediind scrisori”.

Virgula mai are rolul de a delimita termenii unei enumeraţii şi de a marca o descriere „in crescendo”, prin acumulări progresive.

3. În opinia mea, afirmaţia „am învăţat la şcoala lumii” este credibilă în măsura în care este completată de o altă afirmaţie precum „pe lângă învăţătura pe care am primit-o de la cărţi”. Intenţia dramaturgului a fost aceea de a sublinia prin afirmaţie faptul că realitatea socială a secolului al XIX-lea a repreze pentru scriitorul I. L. Caragiale, un exemplu concret, imediat, de învăţătură. Experienţa pe care autorul a acumulat-o graţie activităţii sale de scriitor, oportunitatea de a lua contact cu cercuri sociale diverse şi permanenta colaborare pe care a întreţinut-o cu oamenii, au reprezentat o pregătire complementară a celui care avea să devină cel mai important dramaturg al literaturii române. Sunt de părere că într-o societate precum cea contemporană, care nu diferă în aspectele


sale esenţiale de cea a lui I. L. Caragiale, este necesar să te dezvolţi ca individualitate atât prin acumularea temeinică a cunoştinţelor transmise prin şcoală, cât şi prin dobândirea unor deprinderi sociale. Acest ultim aspect se poate concretiza în capacitatea noastră de a comunica cu ceilalţi indivizi sociali, de a construi relaţii cu aceştia sau de a face faţă cu succes provocărilor societăţii contemporane.

Biletul nr. 44

Cine nu se las ă înşelat de deosebirea de medii, nu poate s ă nu observe înrudirea artei lui Creang ă cu aceea a lui Caragiale. Amândoi caracterizeaz ă dialogic şi au un umor verbal pe care-l comunic ă personajelor. Amândoi pun în gura eroilor vocabule originale, unul ţărănesc, altul or şă enesc semidoct. Aceste vocabule n-au nicio importan ţă estetic ă în sine, ci numai una de caracterizare. Vorbirea descrie mişcările interioare. „Doamne, bine vom mânca!” al babei este foarte puţin o expresie frumoasă, ci un mod tipic şi comic de exteriorizare a zgârceniei [...]. Ca şi Caragiale, Creangă alterneaz ă dialogul cu părţi ale sale, care nu sunt simple comunicări de fapte, ci un monolog al autorului, bizuindu-se pe acelaşi humor al cuvântului tipic.

Acest ă parte lipsit ă de obiectivitate, în care autorul-actor comenteaz ă dialogul, trebuie nu cetită, ci reprezentată scenic. Ea este corespondentul monologului caragialesc sau al corului antic, care urmăreşte gesturile eroilor, jucându-le.

(G. Călinescu, Creang ă „scriitor poporal”)

1. Precizeaz ă perspectiva din care G. Călinescu analizează limba lui Creangă, în textul dat.2. Compar ă dou ă idei exprimate în textul dat, pe baza unei relaţii de tipul: asemănare-deosebire, puncte convergente-puncte divergente sau general-particular.

141


3. Exprimă-ţi o opinie argumentat ă despre ipostazele emiţătorului identificate de G. Călinescu în proza lui Ion Creangă, prin corelarea informaţiilor din text cu propriile cunoştinţe.

Rezolvare:1. Fragmentul face parte dintr-o lucrare critică semnată

de G. Călinescu şi intitulată „Creangă, scriitor poporal”. Autorul realizează o analiză a limbii lui Creangă dintr-o perspectivă obiectivă şi avizată. Este o perspectivă obiectivă pentru că relatarea se face la persoana a III-a şi aceasta imprimă textului un caracter argumentativ. Putem vorbi, de asemenea, despre o perspectivă avizată, pentru că emiţătorul face dovada cunoaşterii în profunzime domeniului abordat, şi anume critica şi teoria literară.

2. Construit într-o manieră argumentativă, textul prezintă caracteristicile acestei tehnici. Printre aceste caracteristici se numără şi demonstraţia bazată pe relaţia asemănare-deosebire, puncte convergente şi divergente. Ipoteza demonstraţiei este formulată de G. Călinescu în primul paragraf: deşi mediile operelor sunt diferite, se poate observa înrudirea artei lui Creangă cu cea a lui Caragiale.

Urmează demonstraţia construită prin semnalarea asemnănărilor:

o amândoi scriitorii îşi caracterizează personajele prin dialog;

o există un umor verbal transferat personajelor de către autor;

o amândoi scritorii folosesc vocabule originale (unul ţărănesc, altul semidoct);

o amândoi scriitoriia alternează dialogul cu monologul autorului;

o opera ambilor scriitori poate fi reprezentată scenic.


3. În ceea ce priveşte opinia argumentată referitor la ipostazele emiţătorului/naratorului în opera lui Ion Creangă, plec de la afirmaţia că există cel puţin două ipostaze identificabile. Astfel, remarcăm un posibil narator adult, cel care evocă evenimentele, fapte şi întâmplări ale unei copilării de mult trecute. Este o ipostază în care nostalgia este dublată de un ton aforistic, plin de pilde şi dictoane, reflecţii asupra tinereţii, copilăriei, prieteniei, satului etc. Arta „naratorului adult” vine din elaborarea unui discurs mai puţin dinamic în care receptorul poate reface, alături de emiţător, universul idilic humuleştean.

În al doilea rând, există ipostaza „naratorului copil”, cel care trăieşte evenimentele relatându-le chiar în momentul desfăşurării lor. Sunt antologice păţaniile cu pupăza din tei, cu cireşele mătuşii Mărioara, cu râia de la Broşteni, unde se observă o dinamică specifică relatări „imediate”.

Desigur că este o tehnică bine controlată de autor, dar atâta vreme cât ea poate fi analizată, mi se pare că identificarea celor două ipostaze poate aduce un progres în interpretarea „Amintirilor” lui Creangă.

Biletul nr. 45

Efortul simboliştilor de a transgresa graniţele raţionalului prin diferite modalităţi resimţite mai adecvate unei aproximări de profunzime a realului: intuiţie, trăire, vis, fantezie, iluminare, extaz, vizionarism, instinct etc. constituie un act de cea mai pură şi strălucită anticipaţie, care nu numai că a fost validat de ştiinţă, dar a fost acceptat ca singura soluţie reală pentru saltul în receptarea lumii mai apropiată de esenţa ei.[...]

Destinul simbolismului a fost de a realiza saltul de la conceptul de „poet al cetăţii" la cel al creatorului ca „cetăţean" al Universului, explorarea spaţiului de dincolo, figura interioară a lumii devenind marea obsesie, semnul distinct al simbolismului, fascinaţia care-l unicizează. Ea le-a fixat simboliştilor locul strategic în literatură, aceştia fiind cei care au inaugurat o poezie în care totul se prelungeşte şi se

143


adânceşte în perspective fără limite, planul uman şi planul cosmic corespunzându-şi, nebănuite nelinişti şi tensiuni, extaze şi neputinţe chemându-se de o parte şi decealaltă a zidului invizibil.

(Zina Molcuţ, Simbolismul european)

1. Prezintă punctul de vedere al autoarei despre simbolism.2. Precizează două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii).3. Exprimă-ţi o opinie argumentată asupra unei trăsături a simbolismului, identificată în textul dat, exemplificând-o cu o poezie studiată din creaţia lui G. Bacovia

Rezolvare:1. Punctul de vedere al autoarei Zina Molcuţ despre

simbolism este analitic şi avizat. Autoarea demonstrează prin enunţurile exemplificative şi explicative, cunoaşterea domeniului literaturii şi mai ales a unei secvenţe din istoria acesteia – simbolismul european. Relatarea se realizează la persoana a III-a, însă neutralitatea relatării este pe alocuri alterată de intenţia implicită a autoarei de a puncta valoarea simbolismului şi caracterul progresist al acestui curent literar. Din punctul de vedere al autoarei textului, simbolismul prin reprezentanţii săi a consituit o încercare de aproximare a realului prin apelul la modalităţi precum: „intuiţie, trăire, vis, fantezie, iluminare, extaz, vizionarism, instinct”, modalităţi care „constituie un act de cea mai pură şi strălucită anticipaţie”. De asemenea, Zina Molcuţ consideră că poeţii simbolişti au realizat saltul de la statutul de „poeţi ai cetăţii” la cel de „cetăţeni ai Universului” printr-o interferenţă permanentă în operele lor a planului uman cu cel cosmic.

2. Consider că următoarele două argumente reprezintă pentru textul dat două elemente de referinţă, deoarece sunt dezvoltate prin exemplificări, contribuind la demonstrarea opiniei autoarei cu privire la rolul simbolismului şi la caracterul progresist al acestui curent literar. Astfel, primul alineat al


textului reprezintă şi primul argument în susţinerea tezei menţionate. Potrivit acestuia poeţii simbolişti au depăşit graniţele raţionalului în încercarea de a aproxima realul, apelând la: „intuiţie, trăire, vis, fantezie, iluminism, extaz, vizionarism, instinct”. Cel de-al doilea paragraf constituie al doilea argument al demonstraţiei şi anume acela că simboliştii au realizat saltul de la „conceptul de poet al cetăţii”, la cel al creatorului ca „cetăţean al Universului”, prin explorarea spaţiului interior precum şi printr-o continuă interferenţă a planului cosmic cu cel uman.

3. În opinia mea, corespondenţa planul cosmic - planul uman, a fost posibilă în poezia simbolistă cu ajutorul simbolurilor utilizate şi a sinesteziilor sau corespondenţelor. Dintre trăsăturile specifice esteticii simboliste amintim: - folosirea simbolurilor, nu însă a celor cunoscute, tradiţionale, ci a simbolurilor noi, inventate de fantezia poetului; - tehnica sinesteziilor utilizată de poeţii simbolişti pentru a realiza o serie de corespondenţe între toate tipurile de senzaţii. În poezia „Plumb” de George Bacovia, pentru a demonstra că există o comunicare între individul uman şi spaţiul real, concret, poetul foloseşte simbolul „plumb” care în sens denotativ semnifică un metal rece, cu greutate, pentru a sugera starea sa de apăsare sufletească, de monotonie profundă. Un alt text liric care sugerează suprapunerea celor două realităţi: realitatea exterioară, deprimantă care obligă la izolare şi realitatea interioară la fel de apăsătoare fără posibilitatea descătuşării sufleteşti este poezia „Lacustră”. Asistăm în acest text la un potop interminabil care dizolvă materia şi care se transformă în cele din urmă într-un plâns cosmic, o nelinişte metafizică a Universului însuşi: „De-atâtea nopţi aud plouând / Aud materia plângând”.

Biletul nr. 46

145


Rolul de căpetenie în poezia modern ă îl are poezia simbolist ă complicat ă de instrumentalism [...]

Simbolismul, în greceşte symbolon, altfel zis semn, este numele modului de a se exprima prin imagine spre a da naştere, cu ajutorul ei, ideei [...] Precum se vede, simbolismul este cel mai apropiat de natură, fiindc ă el, pentru a ne sugera idei, procedeaz ă tocmai ca dânsa - cu alte cuvinte, fiindc ă ne înfăţişeaz ă una sau mai multe imagini ce se transform ă la urm ă în cugetări [...]

Din datele definiţiunii rezult ă c ă poezia modern ă a început s ă graviteze către un ideal cu totul superior, c ă tinde a se deosebi de proză, de elocvenţa vulgar ă ce impresioneaz ă pe ignoranţi, de succesele de bâlci ale antitezii, şi c şă i-a creat, în fine, un limbaj al ei propriu, limbajul în care se simte în largul ei şi pe care burghezimea sufletelor nearipate către aristocraţie în arte nu va ajunge - din fericire pentru poezie – să-l înţeleag ă niciodată. Poezia viitorului nu va fi decât muzic şă i imagine - aceste dou ă eterne şi principale sorginţi* ale ideii.

(Al. Macedonski, Poezia viitorului, 1892)*sorginte, sorginţi, s.f. – izvor, sursă, origine

1. Precizeaz ă perspectiva din care autorul emite mesajul textului.2. Explic ă sensul propriu şi sensul figurat al cuvintelor din fragmentele selectate din ultimul paragraf al textului dat: elocvenţa vulgar ă ce impresioneaz ă pe ignoranţi, succesele de bâlci ale antitezii, burghezimea sufletelor nearipate către aristocraţie în arte.3. Comentează, pe baza cunoştinţelor şi convingerilor personale, opinia autorului despre poezia viitorului, în contextul literar al epocii.

Rezolvare:1. Fragmentul face parte dintr-un studiu celebru, în care

se vorbeşte pentru prima oară în ţara noastră despre poezia


simbolistă. Lucrarea se numeşte „Poezia viitorului” şi este scrisă de Alexandru Macedonski. Perspectiva din care acesta îşi construieşte discursul este obiectivă (prin relatarea la persoana a III-a, prin tonul critic şi prin tehnica argumentaţiei) şi avizată (emiţătorul face dovada unei bune cunoaşteri a domeniului abordat, teoria literară). De remarcat faptul că pe parcursul demonstraţiei, poetul, devenit critic şi analist, îşi asumă şi o anumită maliţiozitate faţă de alt tip de poezie, calmând superioritatea poeziei simboliste.

2. Relevarea sensurilor propriu şi figurat ale cuvintelor din ultimul paragraf oferă prilejul unei analize stilistice. Astfel, textul lui Macedonski „se încarcă” emoţional, primeşte amprenta autorului. „Elocvenţa vulgară ce impresionează pe ignoranţi” face trimitere la negarea unei calitaţi a poeziei anterioare, pentru care „elocinţa” era o calitate necesară a poeziei. (Prends l’eloquence et tords-lui le coup! – P. Valery)

„Succesele de bâlci ale antitezii” poate fi o trimitere fără echivoc la poezia romantică eminesciană, pe care Macedonski o minimalizează prin conotaţia cuvântului „bâlci” (desuet, circ, vulgar).

Întreaga construcţie stă sub semnul ironiei înţepătoare, Macedonski se dovedeşte un critic intransigent al poeziei care nu se supune „regulilor simboliste”.

3. Legat de viziunea pe care o are Macedonski despre ceea ce el numeşte „poezia viitorului”, trebuie să remarcăm faptul că el îşi justifică teoria apelând la argumente.

După ce, în ipoteză, arată că „rolul de căpetenie” îl are poezia simbolistă, în paragraful dedicat demonstraţiei, explică etimologia cuvântului simbolism, apropierea acestuia de natură. Ca şi natura, simbolismul transformă imaginile în idei.

În continuare, Macedonski „atacă” poezia veche (cea clasică şi cea romantică) subliniind că poezia modernă gravitează în jurul unui „ideal superior”.

147


În concluzie, poetul sintetizează cele două trasături fundamentale ale poeziei: muzicalitatea şi imaginea, devenite „idei poetice”.

Consider că rolul lui Al. Macedonski în promovarea poeziei simboliste este cel al unui „pionier” al perioadei moderne în poezia poseminesciană.

Biletul nr. 47

Desigur că citindu-se acest titlu, oricine se va întreba dacă poezia comportă o logică deosebită de a prozei, şi vom stabili de aceea imediat un lucru pe care cărturarii noştri ar fi trebuit de mult să-l stabilească şi anume că proza se conduce după o logică şi poezia după alta. Din cursul acestei scrieri se va putea vedea clar cât de mare lacună există în această privinţă în literatura noastră. Ne vom sili s-o facem să dispară şi vom ajunge astfel, cu încetul, a face să se convingă, chiar cei diametralmente opuşi cu şcoala noastră, că este ridicol a se judeca valoarea unei poezii de cel dintâi zgârietor de hârtie. Pentru a se critica, şi prin critică înţelegem a se analiza, trebuie ca mai înainte de orice, să se aibă în vedere că poezia îşi are logica ei aparte.[...] Logica după care se conduce poezia joacă în adevăr într-o analiză critică cel mai important rol. Aplicaţi poeziei o asemenea logică, proza devine îndată nelogică. Aplicaţi poeziei logica după care se conduce proza, – poezia poate fi logică, dar nu mai e poezie. Prin acest fapt însuşi, aţi omorât-o, şi din moment ce într-o critică nu se face o asemenea deosebire, poezia cea mai logică ca poezie devine cea mai nelogică, judecată din punctul de vedere al prozei. S-a zis şi s-a crezut până acum că a scrie poezie e greu şi că a scrie versuri e uşor. Această premisă ni se pare falsă.Pentru a scrie versuri este tot atât de greu ca şi pentru a scrie poezie, deoarece atât versurile, cât şi poezia se conduc după nişte anume reguli. Pentru a scrie versuri trebuie ca cineva să fie deplin stăpân pe limbă şi să cunoască în mod amănunţit toată armonia sau toată nearmonia ce rezultă din întocmirea literelor în cuvinte şi din ciocnirea acelor litere şi cuvinte între


ele. Scara alfabetică, considerată din acest punct de vedere, constituie o adevărată scară muzicală şi arta versurilor nu este nici mai mult nici mai puţin decât arta muzicii. A scrie poezie înseamnă de asemenea a te conduce după nişte anume reguli. Cu alte cuvinte, poezia este înlănţuirea ideilor, într-un mod mult mai înfrumuseţat decât modul întrebuinţat în acest scop în proză. Din aceasta rezultă negreşit şi faptul că logica poeziei trebuie să difere cu desăvârşire de a prozei. O poezie este prozaică când modul de exprimare logică a ideilor nu diferă de acela al prozei. Atât criticii cât şi poeţii trebuie să ţină socoteala de aceasta.

(Al. Macedonski, Despre logica poeziei)

1. Precizează perspectiva din care autorul îşi prezintă opinia cu privire la specificul poeziei.2. Compară două fapte, două argumente sau două opinii identificate în textul dat, pe baza unei relaţii de tipul: asemănare-deosebire, puncte convergente-puncte divergente sau obiectiv - subiectiv.3. Susţine sau combate argumentat o idee a autorului, identificată în textul dat, prin corelarea informaţiei din text cu informaţii din afara acestuia (din domeniul literar şi/ sau cultural).

Rezolvare:1. Perspectiva din care Al. Macedonski îşi prezintă

opinia referitoare la specificul poeziei este subiectivă, analitică şi avizată. Subiectivitatea discursului reiese din prezenţa mărcilor lexico-gramaticale: verbe de persoană I plural: „vom stabili”, „să facem”, „înţelegem”, şi pronume de persoană I plural: „ne”, „noştri”, „noastră”. Ştiut fiind faptul că Al. Macedonski este teoreticianul simbolismului în literatura română, adică al „noii poezii”, înţelegem din folosirea persoanei I plural faptul că autorul vorbeşte în numele unei categorii de scriitori, partizani ai noului curent. Perspectiva analitică reiese din discursul cu caracter argumentativ, ştiinţific, dar şi informaţional. Fiind un text de teorie şi critică literară apelează

149


din punctul de vedere al limbajului la o terminologie specifică: „poezia”, „logica”, „proza”, „critica” etc. De asemenea, judecăţile de valoare sunt subiective şi demonstrative, urmărindu-se convingerea publicului cu privire la faptul că poezia comportă o logică aparte spre deosebire de proză.

2. Am ales să compar două opinii identificate în text, pe baza unei relaţii de tipul asemănare-deosebire. Prima opinie critică expusă de Al. Macedonski este aceea că „poezia comportă o logică deosebită de a prozei”. Astfel, dacă reţeta logicii prozei s-ar aplica asupra textului liric, cel de pe urmă, afirmă Macedonski, ar părea ilogic. Operarea distinctă cu cele două tipuri diferite de raţionamente în analiza poeziei şi prozei este considerată aşadar necesară în critica literară a timpului. Cea de-a doua opinie identificată în text este aceea că spre deosebire de proză, acolo unde comunicarea se întemeiază mai puţin pe frumuseţea limbajului, poezia necesită o bună cunoaştere a limbii naturale, a armoniilor şi nearmoniilor acesteia precum şi o preocupare permanentă pentru estetica sau forma limbii.

3. În opinia mea, demonstraţia lui Alexandru Macedonski în susţinerea ideii individualităţii logicii poeziei şi cea a logicii prozei este corectă. Cititorul de ieri sau cel de astăzi, indiferent de gradul de cultură sau pregătire, aplică în primul rând o logică „fundamentală” în receptarea celor două genuri. Astfel, un cititor nespecializat poate înţelege prin poezie un text în versuri, muzical, respectand anumite reguli prozodice: ritm, rimă, măsură. Un cititor avizat poate aplica o logică avansată în surprinderea tonalităţilor limbii, a îmbinării acestora într-un discurs armonios, al cărui limbaj este preocupat preponderent de înfrumuseţarea mesajului.

La nivelul prozei, logica fundamentală defineşte orice text scris care nu este supus regulilor versificaţiei. La alt nivel de înţelegere textul în proză este caracterizat de un limbaj expresiv diferit de expresia poetică, construit după criteriul distribuirii genurilor şi modurilor de expunere etc.


Aşadar, este absolut necesară trasarea graniţelor dintre cele două genuri literare astfel încât logica receptării acestora să devină propriul instrument de definire şi de interpretare.

Biletul nr. 48

Odat ă cu Macedonski, poezia român ă intră, abia acum, în vârsta marilor, mistuitoarelor nelinişti. Poeţii dinaintea lui, uniţi în acţiunea pionieratului, aşezau cărămidă lâng ă cărămid ă la un edificiu care creştea văzând cu ochii, oferind constructorilor nu numai satisfacţia umplerii unui gol, ci şi sentimentul durabilităţii în timp. Dup ă 1880 însă, edificiul era destul de impunător. Conştiinţa estetic ă se rafinează, critica lucid ă se impune şi poeţii — mulţi acum! — nu mai au certitudinea durabilităţii creaţiei lor. Mai mult chiar, sublinierea efemerităţii operelor devine o alintare ce vădeşte clare preocupări în aceast ă privinţă. Tentaţia noului, patronat uneori chiar împotriva firii lui Macedonski, îi oferă acestuia, deseori, iluzia realizării.

Dar îl şi nelinişteşte, în egal ă măsură. Extrem de bogat ă în urmări, aceast ă nelinişte va atrage dintru început atenţia asupra uriaşei importanţe a lui Macedonski în istoria poeziei noastre. O parte a operei sale poetice este, sub raport strict estetic, un eşec ; dar un eşec fecund, căci a incitat deopotriv ă pe acest atât de inegal autor şi pe urmaşii lui literari. Neliniştea, realizările, ezitările şi eşecurile lui Macedonski se afl ă la originea şirului de avangardisme poetice româneşti.

[...] Deşi, în practica poetică, schimbările de fond sunt, dup ă încetarea activităţii creatoare a lui Eminescu (1883), sporadice şi făr ă urmări imediate, un nou criteriu al poetului se contureaz ă în articolele despre poezie, semnate de Macedonski (întâiul, în aceast ă privinţă, atât cronologic, cât şi valoric)

151


Atitudinile estetice programatice caracterizează tendinţa reformatoare, deosebind-o de cea ilustrat ă de Eminescu, în care autorii erau preocupaţi aproape în exclusivitate de practica poetică. Pe urmele lui Macedonski, poeţii care erau moderni pe la 1900 acordau teoretizării actului poetic o importan ţă echivalent ă creării poeziei înseşi.

(Mircea Scarlat, Istoria poeziei româneşti)

1. Precizeaz ă perspectiva din care autorul analizeaz ă rolul lui Al. Macedonski în contextul literar al epocii.2. Explic ă efectul stilistic al următorului enunţ: Poeţii dinaintea lui [...] aşezau cărămid ă lâng ă cărămid ă la un edificiu care creştea văzând cu ochii, oferind constructorilor nu numai satisfacţia umplerii unui gol, ci şi sentimentul durabilităţii în timp.3. Comentează, pe baza cunoştinţelor şi a convingerilor personale, următoarea idee: poeţii [...] acordau teoretizării actului poetic o importan ţă echivalent ă creării poeziei înseşi.

Rezolvare:1. Textul face parte dintr-o lucrare critică „Istoria

poeziei româneşti” semnată de Micea Scarlat. Autorul face referire în acest fragment la rolul lui Al. Macedonski în contextul literar al epocii, dintr-o perspectivă obiectivă pentru că relatarea este făcută la persoana a III-a, într-o manieră analitică, specifică discrusului ciritic. Perspectiva avizată se referă la faptul că autorul face dovada unei bune cunoaşteri a domeniului abordat, istoria şi critica literară.

2. Pentru a releva efectul stilistic al enunţului propus spre analiză, este necesar să sintetizăm ideile principale ale fragmentului, aşa cum reies din paragrafele lui.

Ipoteza, sau ideea de plecare priveşte momentul apariţiei în poezia română a lui Macedonski, caracterizat drept „vârsta mistuitoarelor nelinişti”. În demonstraţie autorul face o succintă şi originală prezentare a perioadei de dinaintea simbolistului Macedonski.


„Acţiunea pioneriatului” în poezie face referire la romanticii paşoptişti, cei care, „au aşezat cărămidă lângă cărămidă” pentru a construi un „edificiu” durabil în timp. Ştim că eforturile generaţiei paşoptiste au fost materializate în primele producţii originale, valoroase. Alecsandri (cu pastelurile şi poezia de inspiraţie istorică), Vasile Cârlova (cu poezia romantică), ajungând până la unicul Eminescu (cu poezia autentic romantică) reprezintă generaţia la care se referă autorul în fragment.

Efectul stilistic al fragmentului este obţinut prin inserarea în discursul critic, a unor construcţii specifice „literarului”, adică a figurilor de stil: „carărămidă”, devine metaforă pentru „poezie”, „edificiu” este metafora producţiei literare în ansamblu iar „constructori” sunt poeţii acestei generaţii, visători romantici pentru care creaţia poetică este forma de reprezentare a spiritualităţii unui popor.

3. Ideea conţinută de fragmentul: „poeţii acordau teoretizării actului poetic o importanţă echivalentă creării poeziei înseşi” pare să fie un act al conştientizării superioare a creaţiei în general.

Acest lucru se datorează şi lui Macedonski, ale cărui articole privitoare la „poezia nouă” deschid drumul către teoria literară, către explicarea actului de creaţie în sine. Apare, în mod explicit, intenţia poeţilor de după 1900 („modernii” cum îi numeşte autorul Mircea Scarlat) pentru „arta poetică”, un concept care defineşte poezia în care se exprimă viziunea asupra artei, asupra rolului artistului în general.

Acestă atitudine matură faţă de poezie reprezintă o etapă importantă în devenirea liricii româneşti, iar rolul lui Al. Macedonski este unul notabil.

Biletul nr. 54

În timp ce în poezie se enun ţă un adevăr, o idee sau o stare de spirit (ceea ce presupune un text redus la esenţă), iar

153


în dram ă se dialogheaz ă (ceea ce limiteaz ă pân ă la excludere discursul narativ), în roman se povesteşte.

Un prim element ce caracterizeaz ă povestirea în roman este poziţia naratorului. Preocupat s ă construiasc ă o lume, s ă surprind ă fapte şi sentimente autentice prin care să epuizeze o realitate interioar ă sau exterioară, povestitorul, fie c ă este autorul, un personaj sau un narator distinct, ştie, cât de cât, ce are de spus şi cunoaşte, mai mult sau mai puţin, personajele povestirii. Poziţia sa poate varia de la omniscienţa total ă a unui narator perfect informat asupra tuturor detaliilor, dispus s ă ajute cititorul prin hăţişul labirintic al textului, pân ă la ignoranţa naratorului dezorientat, inducând cititorul mai mult sau mai puţin deliberat în eroare. Romancierii impresionişti, […], sugereaz ă c ă niciodată realitatea ficţional ă nu poate fi cunoscut ă altfel decât indirect, iar naratorul nu poate oferi decât impresii subiective şi filtrate,contactul cu realitatea fiind întotdeauna blocat de intermediari. Ei, evident, deformează, falsific şă i mint. Cititorul nu se mai bucură, în acest caz, de contactul cu o povestire direct şă i univocă, ci trebuie s ă lupte cu un text plural şi ambiguu, să intervin ă în labirintul unor planuri multiple şi s ă depun ă un efort coordonator pentru a ajunge în cele din urm ă să perceap ă semnificaţia povestirii.

(Pia Brînzeu, Romanul. O posibil ă definiţie)

1. Prezint ă punctul de vedere al autoarei despre rolul naraţiunii şi al naratorului în roman, aşa cum apare în textul dat.2. Evidenţiaz ă construcţia discursului argumentativ (de exemplu: structuri specifice, conectori, tehnici argumentative), în fragmentul dat.3. Exprimă-ţi o opinie argumentat ă despre afirmaţia autoarei: Preocupat s ă construiasc ă o lume, s ă surprind ă fapte şi sentimente autentice prin care s ă epuizeze o realitate interioar ă sau exterioară, povestitorul, fie c ă este autorul, un personaj sau un narator distinct, ştie, cât de cât, ce are de spus şi cunoaşte, mai mult sau mai puţin, personajele povestirii.


Rezolvare:1. Fragemntul face parte dintr-o lucrare critică, numită

„Romanul. O posibilă definiţie”, semnată de Pia Brînzeu. Autoarea îşi prezintă un punct de vedere critic despre rolul naraţiunii şi al naratorului în roman, dezvoltându-l într-o demonstraţie argumentată. În esentă, ea consideră că există două tipuri de narator, cel „omniscient” (obiectiv) şi cel „dezorientat” (subiectiv).

Criticul pare să admire mai degrabă omniscientul, pentru că naratorul „subiectiv” obligă receptorul la „un efort coordonator pentru a ajunge în cele din urmă să perceapă semnificaţia povestirii.”

2. Textul este construit după tehnica argumentaţiei susţinută prin demonstraţie logică şi coerentă. Ideile se leagă amplificând şi justificând pozitia critică.

Organizat în paragrafe, textul porneşte de la o ipoteză: dacă poezia este un text redus la esenţă, drama exclude discursul narativ prin dialog, romanul „povesteşte”.

Urmează o demonstraţie a modului în care se realizează această povestire.

Naratorul este cel care construieşte o lume adoptând o poziţie clară: fie omniscient, „dispus să ajute cititorul prin hăţişul labirintic al textului”, fie „ignorant şi dezorientat”, „inducând cititorul mai mult sau mai puţin deliberat în eroare.” Criticul se pronunţă în mod nuanţat „împotriva” naratorului care „deformează, falsifică şi minte”, prin faptul că el nu oferă decât impresii „subiective şi filtrate.”

Conectorii au rolul de a face legatura între ideile enunţate, nuanţând demonstraţia: „în timp ce”, „un prim element”, „evident”, „în acest caz”, etc.

Lexicul este specific domeniului abordat, teoria literară: „narator omniscient”, „povestitor”, „personanaj”, „cititor”, realitate ficţională”, etc.

Toate calităţile enumerate fac din text un model de argumentaţie în domeniul teoriei literare.

155


3. Segmentul de text asupra căruia trebuie să-mi exprim opinia se referă la poziţia naratorului în relatarea acţiunii unui roman. Pornesc de la constatarea că am identificat (în romanele studiate) două tipuri de narator: cel obiectiv (care prezintă cu aparentă neutralitate acţiunea) şi cel subiectiv (care relatează la persoana I şi devine „personaj” al întâmplărilor narate).

Pentru a putea exemplifica cele două tipuri de narator, mă gândesc la scrieri precum „Ion” de Liviu Rebreanu şi la „Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război” de Camil Petrescu.

Între naratorul omniscient al lui Liviu Rebreanu şi cel subiectiv al lui Camil Petrescu, înclin către cel subiectiv.

Argumentul meu este acela că am impresia unei participări afective şi efective în situaţia relatării la persoana I. Experinţa personală, analiza stărilor dintr-o perspectivă subiectivă, îmi oferă senzaţia că trăiesc propriile întâmplări.

Această autoanaliză mă ajută – cred – să mă cunosc mai bine. Desigur că este doar un punct de vedere, probabil că şi pentru relatarea la persoana a III-a argumentele pot fi solide.

Biletul nr. 49

Dacă literatura contemporană arată originalitate chiar atunci când îşi însuşeşte teme care au fost tratate şi altădată, cu atât mai mult apare astfel când aduce un fond cu desăvârşire nou, inspirându-se din ceea ce mai înainte părea că nu poate avea valoare poetică. Pătrunzători mai adânci ai tainelor poeziei şi călăuziţi de principiul că literatura trebuie să-şi întindă mereu hotarele, să nu rămână străină de spiritul timpului, scriitorii de azi caută să derive în creaţiunea lor cât mai mult din ce le oferă realitatea, să fie interpreţii idealişti ai vieţei, să redea mai ales aspectele caracteristice ale vieţii moderne. În aceste treceri de la o lume la alta, ei ni se revelează ca suflete mlădioase, capabile de a primi cât mai multe şi mai intense impresii din realitate şi de a alege din ea tot ce poate fi transformat în emoţie artistică. Să cânţi cu


pasiune natura, să te extaziezi în faţa priveliştilor ei, şi totodată să admiri ce se desfăşoară în alt cadru, să preamăreşti lumea de care suntem mai mult legaţi astăzi – aceea care e numită de obicei artificială – şi să descoperi poezie în ea, [...], nu este oare aceasta o dovadă de superioritate sufletească?

Natura reprezintă primitivitatea, ceea ce din timpurile cele mai depărtate se continuă până la noi şi de atâtea ori neschimbat, ca o imagine a eternităţii. Pentru a o înţelege, pentru a simţi farmecul ei, trebuie oarecum să aduci un suflet de primitiv, să trezeşti reminiscenţe ancestrale, să retrăieşti viaţa celor de odinioară. Lumea mai apropiată de noi, aceea a existenţei cotidiene, lumea înălţată prin atâtea sforţări de ieri şi de azi, apare ca antiteza primitivităţii şi este expresia prefacerilor continue a aspiraţiilor spre ceva nou, spre nenumărate cuceriri, aşa cum civilizaţia ne face să le întrezărim în mersul ei neoprit. Ca să te identifici cu această lume, s-o trăieşti intens şi să pătrunzi poezia ei ţi se cer însuşiri deosebite: sensibilitate vie, comprehensiune largă, suflet complex, în stare să înţeleagă varietatea de aspecte, aşa de nouă, aşa de surprinzătoare, ale vieţei contemporane.

(Ovid Densuşianu, Poezia oraşelor)

1. Prezintă punctul de vedere al autorului despre natură, aşa cum apare în textul dat.2. Compară două idei sau două opinii identificate în textul dat, pe baza unei relaţii de tipul: asemănare-deosebire, puncte convergente-puncte divergente sau generalparticular.3. Comentează, pe baza cunoştinţelor şi a convingerilor personale, următoarea afirmaţie: Ca să te identifici cu această lume [a vieţii moderne], s-o trăieşti intens şi să pătrunzi poezia ei ţi se cer însuşiri deosebite: sensibilitate vie, comprehensiune largă, suflet complex, în stare să înţeleagă varietatea de aspecte, aşa de nouă, aşa de surprinzătoare, ale vieţei contemporane.

Rezolvare:

157


1. Punctul de vedere al autorului Ovid Densuşianu, expus în fragmentul selectat din lucrarea „Poezia oraşelor” este obiectiv, avizat. Obiectivitatea expunerii este susţinută de discursul la persoana a III-a, constând într-o înlănţuire logică, raţională a argumentelor. Teza de la care porneşte autorul este aceea potrivit căreia literatura contemporană, reprezentată de scriitori de valoare, a reuşit să surprindă cu pasiune natura şi priveliştile ei precum şi lumea de care suntem mai mult legaţi astăzi, aceea care e numită de obicei artificială”. Autorul opinează în cel de-al doilea paragraf faptul că „natura reprezintă primitivitatea”, „o imagine a eternităţii” şi, pentru a fi înţeleasă de oameni, aceştia trebuie să „aducă un suflet de primitiv, să trezească reminiscenţele ancestrale, să retrăiască viaţa celor de odinioară”.

2. Prima deosebire pe care autorul textului o semnalează este aceea că literatura contemporană manifestă în plus faţă de literaturile trecute, originalitate nu numai „inspirându-se din ceea ce mai înainte părea că nu poate avea valoare poetică”, ci şi „atunci când îşi însuşeste teme care au fost tratate şi altădată”. În al doilea paragraf, Ovid Densuşianu opinează că natura este diferită de individul contemporan prin faptul că aceasta reprezintă primitivitatea şi pentru că este „o imagine a eternităţii”, dar că omul i se poate asemăna, o poate înţelege, îi poate simţi farmecul, doar dacă manifestă un suflet de primitiv şi, „trezind reminiscenţele ancestrale, retrăieşte viaţa celor de odinioară”.

3. În opinia mea, comparaţia pe care autorul textului o realizează între natură şi individul uman este corectă. Natura a constituit dintotdeauna un mediu al descoperirilor şi redescoperirilor oferindu-ne fiecăruia dintre noi, măcar pentru câteva clipe, liniştea, armonia şi împăcarea cu noi înşine. Într-o societate modernă haotică, în mijlocul căreia ne pierdem adesea individualitatea sau şi mai grav emoţia, trăirea, pentru că ne mecanizăm, natura, fie ea şi cea creată de mâna omului (artificială) ne oferă o lecţie de echilibru şi de armonie, o dovadă a întoarcerii în timp.


Poezia vieţii moderne poate fi înţeleasă numai de cei cu adevărat puternici. Termenii enumeraţiei: „sensibilitate vie, comprehensiune, complex” reprezintă trăsăturile omului contemporan, pe care Ovid Densuşianu le consideră esenţiale în receptarea unui astfel de text. Mai putem fi astazi sensibili? Consider că, aşa cum o floare se poate naşte din mucegai, individul contemporan poate să-şi conserve sensibilitatea, stopând astfel procesul mecanizării sale.

Biletul nr. 50

Cobor din lumea mea de steleŞi vă petrec filă cu filă,Sărmane cântecele mele,Îmi vine să vă plâng de milă.Atâtea strigăte-mblânziteDe legea ritmului sonoră,Vă frângeţi glasul cuminţite,Ca să-ncăpeţi şi voi în horă.Mi-e jale-acum, ca primăvaraDe paseri prinse-n colivie,De lei ce dorm visând SaharaÎn cuşca din menagerie...Vă las cu mintea-ndureratăŞi ochii-nchişi pe jumătate,Mă duc în ţara fermecatăA cântecelor necântate...

(Octavian Goga, Cântecele mele)

1. Precizează scopul comunicării şi specificul relaţiei emiţător – receptor în textul dat.2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul citat (la alegere, dintre nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic, stilisticotextual).3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre rolul textului liric în care scriitorul îşi exprimă concepţia despre poezie (artă poetică).

159


Rezolvare:1. Emiţătorul textului liric „Cântecele mele” este poetul

Octavian Goga. Mesajul textului este destinat publicului cititor. Adresarea directă marcată de verbe şi pronumele de persoana a II-a: „vă”, „voi”, „frângeţi”, „să-ncăpeţi”, iniţiază o adresare directă a poetului către versurile / poemele care rămân pentru posteritate o dovadă a spiritului său creator. Astfel, textul devine o artă poetică, definind relaţia creator – produs artistic. Scopul comunicării este preponderent emotiv întrucât vizează sensibilitatea, emoţia, interesul cititorului care, în spatele mesajului poetic, înţelege că se ascunde necesitatea creatorului de a dăinui prin poezie în memoria generaţiilor viitoare.

2. Textul se încadrează în categoria artelor poetice clasice. La nivelul punctuaţiei, observăm prezenţa punctelor de suspensie la finalul ultimelor versuri din strofele a III-a şi a IV-a. Pauza pe care o realizează în vorbire trădează neputinţa poetului supus condiţiei umane efemere, de a-şi desăvârşi statutul de creator. La nivel morfosintactic, predominante sunt în text verbele la modul indicativ, timpul prezent. Strigătul de durere al poetului se înscrie astfel în atemporalitate. Frecvenţa verbelor predicative conferă dramatism textului. Din punct de vedere lexico-semantic observăm faptul că termenii sunt folosiţi cu sensul lor conotativ, analizând astfel la nivelul limbajului semnificaţia acestuia. Surprinzătoare este variaţia stilistică realizată prin trecerea de la registrul arhaic, „paseri”, spre registrul neologic, „menagerie”, „sonoră”. Structurile nominale îndeplinesc la nivel stilistic rolul de epitete: „sărmane cantecele”, „strigăte-mblânzite”, „legea ritmului”, „mintea-ndurerată”. La nivel prozodic, textul este caracterizat de o structură clasică: cele patru catrene conţin o rimă încrucişată cu un ritm iambic şi o măsură de 9 silabe.

3. În opinia mea, textul liric în care poetul îşi exprimă concepţia despre poezie este caracterizat din punctul de vedere al limbajului de funcţia reflexivă sau subiectivă. Astfel, mărcile lexico-gramaticale ale subiectivităţii susţin tonul de confesiune


al mesajului. Exprimându-şi în mod direct emoţii, sentimente, concepţii, valori, poetul construieşte o punte de legătură cu cititorul a cărui sensibilitate este vizată. Cunoscut drept „poetul pătimirii noastre”, Octavian Goga defineşte în textul liric citat concepţia sa cu privire la rolul artistului condamnat de timp la o călătorie „în ţara fermecată”, părăsind astfel cele mai de preţ bunuri ale sale, versurile, rodul unei jertfe necondiţionate: viaţa poetului.

Biletul nr. 51

2 noiembrie 1927Romanul în înţelesul său elementar este numaidecât

poveste. Fiecare pas pe care îl face dincolo de limitele acestea înseamnă din punctul de vedere al genului o scădere, ori în ce parte s-ar îndrepta. Poezia şi ,,teza”, morala, filozofia şi istoricul îl primejduiesc deopotrivă. Căci povestea este un element ce, cu atribute ireductibile şi cu o evidenţă desăvârşit proprie, trăieşte după legile ei precise, fără nici un punct de contact cu alte rosturi. Este un gen. Este o entitate artistică.

Faptul că nici un roman aproape nu a izbutit să se creeze numai din aceste resurse speciale nu spune altceva decât că elemente străine din firea sa au izbutit să-l altereze. […]

Un romancier bun expune, nu creează, povesteşte, nu discută. Fiindcă roman însemnează fapt. Acest unic element epic a fost lent transformat până la distrugere. Reabilitarea lui se impune.

(Mihail Sebastian, Jurnal, II )

1. Identifică perspectiva din care autorul emite mesajul textului.2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului memorialistic citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).

161


3. Exprimă-ţi opinia despre următoarea afirmaţie a lui Mihail Sebastian: Romanul în înţelesul său elementar este numaidecât poveste.

Rezolvare:1. Perspectiva din care autorul Mihail Sebastian emite

mesajul textului este una obiectivă, relatarea realizându-se la persoana a III-a. Opinia emiţătorului cu privire la semnificaţia romanului în „înţelesul său elementar” - „poveste”, este una avizată. Astfel, aprecieri ale autorului precum „un romancier bun”, care pot fi considerate subiective, sunt expuse ca dovadă a intenţiei analitice şi informaţionale a emiţătorului, care construieşte în text un demers critic. Receptorul, cititorul avizat sau specializat, acumulează prin lectura informaţii, opinii critice legate de finalitatea romanului, evaluat în condiţiile în care, potrivit mărturisirii autorului, necesită o „reabilitare a epicului”.

2. Textul este un fragment memorialistic. Reperul temporal din incipit reprezintă o convenţie specifică genului. Ideile sunt dispuse în trei paragrafe. Primul paragraf poate constitui premisa de la care porneşte autorul, urmând ca celelalte două să reprezinte argumente dezvoltate logic, coerent în susţinerea tezei. Scopul mesajului este atat informaţional (tranzitiv) cât şi persuasiv. Lipsit de ornamente stilistice, caracterizat de precizie şi corectitudine, fragmentul citat se înscrie în categoria textului nonartistic. Termenii sunt folosiţi preponderent cu sensul lor denotativ. Registrul stilistic este cel literar. Utilizând o terminologie specifică criticii literare, autorul apelează şi la registrul neologic: „elementar”, „gen”, „teza” etc.

3. Sunt de părere că opinia critică a autorului Mihail Sebastian poate fi susţinută sau combătută de cititor, în funcţie de preferinţa acestuia pentru un anumit tip de roman. Două dintre romanele studiate: romanul modern obiectiv „Ion” - roman de creaţie, şi romanul modern subiectiv psihologic „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, contrazic prin trăsăturile tipologiei opinia „romanul în înţelesul său


elementar este numaidecât o poveste”. În primul caz, Liviu Rebreanu construieşte după propriile mărturisiri „o pulsaţie a vieţii”, aşadar creează destine, poveşti, iar în cel de-al doilea exemplu Camil Petrescu discută, analizează că „într-un dosar de existenţă evoluţia protagonistului Ştefan Gheorghidiu”. Personal, sunt atras la această vârstă de lectura unui roman care să necesite din partea mea, a receptorului, propriul punct de vedere cu privire la subiectul expus. Consider că o simplă expunere a unei poveşti nu ar fi suficientă pentru a-mi capta interesul.

Biletul nr. 52

─ Scrieţi greu, domnule Rebreanu?─ Da, foarte greu. La început scriu deodată, dar la transcris schimb aproape complet textul. Eu nu refac, ci transcriu totul din nou. Scriu însă greu fiindcă îmi creez dificultăţi. Sunt cazuri când, sub dispoziţia inspiraţiei, scriu douăzeci de pagini într-o noapte, dar la transcriere nu mai rămân din ele decât trei. Nu-mi amintesc să fi rămas niciodată la prima redactare a manuscrisului. Am impresia că cei mai mulţi dintre scriitori evită dificultatea sau se mulţumesc să apeleze la scrisul„frumos”. Eu, în clipa când mi-am propus să zugrăvesc de pildă ochelarii aceştia pe care îi ţin acum în mână, nu dezarmez până ce ochelarii nu trăiesc, vii, a doua oară pe hârtie.„Bolovănismul” de care s-a pomenit în ceea ce priveşte scrisul meu decurge din această dificultate pe care mi-o creez. În locul frazei uşoare şi blajine prefer fraza aspră, nudă, pietroasă. Şi cred că, în genere, toţi scriitorii de largă respiraţie, contrar zvonurilor, au scris greu. [...]─ Aţi pomenit adineauri că atunci când sunteţi sub fluidul inspiraţiei, scrieţi mai uşor. Aşadar şi la roman, şi în epică există inspiraţie? Aveţi nevoie să vă strămutaţi întâi într-o stare de transă, într-o dispoziţie specială pentru a putea scrie?

163


─ Fireşte că da. Inspiraţia este un fel de uitare de sine pe care mi-o lămuresc, şi o transmutare într-o lume specială, o concentrare foarte puternică a atenţiei asupra unui singur lucru. Când te gândeşti şi gândul se învârteşte numai în jurul unui singur obiectiv, gândul la un moment dat se materializează. Inspiraţia însă nu vine niciodată singură. Trebuie întâi să te transpui treptat, treptat în lumea în care vrei să trăieşti şi asta durează uneori foarte mult timp. [. . . ]

Inspiraţia e suverană. E ca un fluid magnetic care te conduce. Într-o zi când se va şti precis ce e viaţa în totalitatea ei, se va şti în chip ştiinţific şi ce e inspiraţia; gândurile, ideile, ciocnirea atomilor sau a celulelor, materia cenuşie, trebuie să fie şi ele ceva material. O idee trebuie să aibă şi ceva material.(Cu D. Liviu Rebreanu despre romanul Răscoala – interviu de

Dan Petraşincu)

1. Precizează perspectiva din care Liviu Rebreanu şi Dan Petraşincu îşi construiesc mesajele, în contextul dat.2. Prezintă două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii).3. Comentează, pe baza cunoştinţelor şi a convingerilor personale, afirmaţia lui Liviu Rebreanu: Inspiraţia e suverană. E ca un fluid magnetic care te conduce.

Rezolvare:1. Având în vedere faptul că textul selectat este un

fragment dintr-un interviu, cei doi emiţători Liviu Rebreanu şi Dan Petrasincu îşi expun prin schimbul de replici două puncte de vedere, motivate de statutul şi rolul fiecăruia în situaţia de comunicare. Perspectiva din care Dan Petrasincu îşi construieşte mesajul este obiectivă, avizată, facilitând prin claritatea şi precizia discursului decodificarea mesajului de către receptor. Cel de-al doilea emiţător, Liviu Rebreanu, prezintă dintr-o perspectivă subiectivă, avizată şi reflexivă procesul propriu de creaţie. Dificultatea elaborării textului artistic devine pentru Rebreanu un prilej de analiză a traseului idee-produs final.


2. Replicile autorului Liviu Rebreanu construiesc un discurs argumentativ, deductiv, susţinut prin exemplificări şi raţionamente viabile născute din experienţa actului creator. Astfel, în susţinerea opiniei „da, scriu foarte greu” scriitorul aduce următorul argument: „scriu însă greu pentru ca îmi creez dificultăţi”. Referitor la opinia „Inspiraţia este un fel de uitare de sine, o transmutare într-o lume specială”, Liviu Rebreanu argumentează: „Inspiraţia nu vine niciodată singură. Trebuie întâi să te transpui treptat, treptat în lumea în care vrei să trăieşti”.

3. Pornind de la aprecierea scriitorului L. Rebreanu: „Inspiraţie e suverană. E ca un fluid magnetic care te conduce”, îmi exprim părerea potrivit căreia capodoperele universale sunt produsul mediat invariabil de inspiraţie. Consider că momentul de graţie al acestei atingeri este decisiv în impunerea produsului obţinut în faţa publicului cititor. Îmbinarea „slovei de foc” cum numea Arghezi inspiraţia, cu slova făurită sau talentul, constituie cheia succesului în orice creaţie. Considerată a fi de ordin divin, justificată din punct de vedere biologic, fizic drept „fluid magnetic”, inspiraţia reprezintă în opinia mea încrederea pe care o oferim minţii umane, rezultatul analizei şi sintezei pe care substanţa cenuşie le realizează pentru a naşte idei sclipitoare.

Biletul nr. 53

Scriitor de strictă factură obiectivă şi ca atare impersonală, opera literară a lui Liviu Rebreanu îşi ascunde cu grijă autorul. Ne rămâne să-l căutăm în însemnările lui zilnice, recent apărute, în conferinţele, puţine la număr, unde şi-a expus geneza romanelor lui şi procesul său de creaţie, precum şi în numeroase interviuri ce i s-au luat, mai ales cu ocazia apariţiei unui nou roman, pe drept cuvânt considerată ca un eveniment literar.

165


Omul era cuceritor: înalt, voinic, statuar, albit de timpuriu, dar de o rară vitalitate aparentă, respirând forţa şi siguranţa de sine, reflectată în senina privire a ochilor albaştri, te întâmpina surâzător, prieteneşte, dispus oricând să se lase solicitat şi să ajute pe oricine îi expunea un păs. Nu avea darul vorbirii, dar în conferinţele lui, expuse liber, ca şi în declaraţiile făcute presei străine sau aci, în ţară, făcea o impresie deosebită, prin accentul francheţei şi al expunerii limpezi.

(Şerban Cioculescu, Mărturisiri literare)

1. Indică perspectiva din care autorul analizează însemnările zilnice ale lui Liviu Rebreanu.2. Explică rolul stilistic al unei enumeraţii identificate în textul dat.3. Susţine sau combate următoarea afirmaţie: Scriitor de strictă factură obiectivă şi ca atare impersonală, opera literară a lui Liviu Rebreanu îşi ascunde cu grijă autorul, exemplificându-ţi opinia prin referiri la un roman al prozatorului.

Rezolvare:1. În fragmentul selectat din lucrarea „Mărturisiri

literare”, autorul Şerban Cioculescu analizează dintr-o perspectivă critică şi avizată persoana Liviu Rebreanu, aşa cum se prezintă aceasta în însemnările zilnice ale scriitorului, în conferinţele unde şi-a expus geneza romanelor sau în interviurile acordate. Punctul de vedere este avizat, Şerban Cioculescu fiind cunoscut drept unul dintre criticii de referinţă ai perioadei interbelice româneşti. Demonstrând o cunoaştere în profunzime a temei abordate, Şerban Cioculescu supune unei prezentări pe omul L. Rebreanu, printr-un portret fizic şi moral: „era cuceritor: înalt, voinic, statutar, albit de timpuriu (...)”, „dispus oricând să se lase solicitat şi să ajute pe oricine îi expunea un pas”. Expunerea se realizează printr-un discurs la persoana a III-a singular, însă caracterul descrierii nu este obiectiv. Prezenţa persoanei I plural: „ne rămâne”, „să căutăm”, precum şi a unor aprecieri personale ale emiţătorului „era cuceritor” trădează implicarea acestuia în abordarea temei.


2. Cele două paragrafe ale textului dat conţin la nivel stilistico-textual două serii de enumeraţii. În primul alineat, rolul enumeraţiei „în însemnările lui zilnice, în conferinţele (...), în numeroasele interviuri”, este acela de a furniza progresiv informaţii cu privire la sursele de documentare, din care cititorul interesat poate extrage detalii legate de persoana Liviu Rebreanu. În cel de-al doilea paragraf, enumeraţia „era cuceritor, înalt, voinic, statutar, albit de timpuriu (...)” contribuie la realizarea unui portret al autorului. În ciuda trăsăturilor fizice enumerate: „înalt, voinic, statuar, albit de timpuriu”, Liviu Rebreanu demonstra însă o „rară vitalitate” şi din punct de vedere moral afişa calmitate, un spirit prietenos şi grijuliu faţă de problemele celor din jur. Termenii enumeraţiilor construiesc la nivel compoziţional exemplificări argumentative legate de discreţia autorului faţă de viaţa sa personală dar şi faţă de prezenţa acestuia care, în ciuda aparenţelor, dovedea o vitalitate extraordinară şi un caracter exemplar.

3. Consider că afirmaţia potrivit căreia Liviu Rebreanu este un scriitor de factură obiectivă, impersonală, care se ascunde ca autor în spatele operei este adevărată deoarece, citind romanele şi nuvelele scriitorului transilvănean, am descoperit întotdeauna adevărate „pulsaţii de viaţă”, prezentate într-o manieră obiectivă. Relatarea la persoană a III-a, reuşita naratorului de a rămâne ascuns în spatele naraţiunii, fără a interveni prin aprecieri personale, definesc tipologia naratorului omniscient, specific prozei lui Liviu Rebreanu. Scriitorul considera că nu poate susţine verosimilitatea aspectelor prezentate decât narând la persoana a III-a. Astfel, naratorul „demiurg”, pune în scenă personaje, construieşte situaţii precum un regizor cu o fină observaţie a actului reprezentării.

Caracterul impersonal al prozei lui L. Rebreanu a fost justificat de autor ca fiind încercarea artistului de a crea viaţă, fără a se lăsa influenţat de propriile trăiri, emoţii sau sentimente. Spre deosebire de Camil Petrescu, care înţelegea actul literar drept „vorbire onestă la persoana întâi”, L. Rebreanu este

167


autorul romanului de creaţie. În această tipologie, prezentând caracteristicile specifice genului, se încadrează romanul modern obiectiv, „Ion”, primul roman în accepţiunea termenului din literatura română.

Biletul nr. 55

D-l Camil Petrescu şi-a lămurit concepţiunea actuală despre roman pe larg, în articolul Noua structură şi opera lui] Marcel Proust, din Teze şi antiteze. În linii generale se declară aci proustian şi ar fi o problemă interesantă de dezlegat (dar nu e momentul) cum se face că romancierii români nu sunt nici balzacieni, nici dostoievskieni, nici flaubertieni, dar au devenit toţi, deodată, proustieni. Articolul în sine merită să fie analizat. Nu mai încape îndoială că d-l Camil Petrescu este un scriitor cu cultură filozofică şi cu cap abstractiv şi e o adevăratăplăcere (pentru cine ştie să guste astfel de plăceri) să te laşi năvălit de acel puhoi de argumente în spume care se scurg aci pe coperişul paginei, aci prin subsolurile ei, cu o febrilitate inimaginabilă. [...]

D-l Camil Petrescu este impetuos în discuţie, mergând până la extravaganţă cu disperare şi luciditate, dar armele sale de luptă sunt serioase şi cred că este unul dintre cei mai de seamă dialecticieni pe care i-a produs generaţia de după război. [...]

Dacă nu vom fi întotdeauna de acord cu ele [ideile sale], asta vine din condiţia generală umană care face ca doi indivizi să nu participe la adevăr decât parţial. Prima idee care surprinde este aceea a progresului în materie de artă. După d-l Camil Petrescu, „o literatură trebuie să fie sincronică structural filozofiei şi ştiinţei ei”, iar literatura epică rămăsese, constată d-sa, anacronică „faţă de evoluţia realizată de ştiinţă şi de filozofie în ultimii patruzeci de ani”. Opinia e paradoxală, trebuie să recunoaştem, şi a o discuta prea mult nu duce la nimic. Oare geniul e condiţionat de cunoaşterea progreselor ştiinţei şi filozofiei?


(G. Călinescu, Camil Petrescu, teoretician al romanului, 1939)

1. Prezintă atitudinea autorului faţă de problematica abordată în textul dat.2. Prezintă tehnicile şi structurile argumentative identificate în textul citat.3. Formulează propriul răspuns la întrebarea Oare geniul e condiţionat de cunoaşterea progreselor ştiinţei şi filozofiei?, exemplificându-ţi opinia prin referire la creaţia literară a unuia dintre romancierii literaturii române interbelice.

Rezolvare:1. Atitudinea autorului G. Călinescu faţă de

problematica abordată: „este oare o condiţie necesară ca literatura „să fie sincronică structural filosofiei şi ştiinţei ei?”, este analitică, avizată. Punctul de vedere al emiţătorului se înscrie la graniţa dintre obiectivitate şi subiectivitate. Relatarea se realizează la persoana a III-a, însă identificăm structuri argumentative: „ar fi o problemă interesantă de dezlegat (dar nu e momentul)”, „cum se face că”, „nu mai încape îndoială” care trădează o evaluare a temei prin prisma unei judecăţi de valoare subiective. Verbele de persoana I plural: „nu vom fi”, „să recunoaştem”, identifică „plurarul autorului”, criteriul de bază în elaborarea unei lucrări cu caracter ştiinţific. Atitudinea analitică se justifică prin faptul că tema abordată este supusă unei aprecieri critice, realizată de un specialist în domeniu.

G. Călinescu utilizează în textul dat un limbaj ştiinţific, cult, neologic, însă în spatele analizei îşi dezvăluie implicit, opinia refractară, sceptică, despre compatibilitatea dintre literatură sau geniu artistic şi progresul ştiinţific şi filosofic. Neconcordanţa ideologică dintre Camil Petrescu şi G. Călinescu este pusă de criticul literar pe seama condiţiei general umane care face „ca doi indivizi umani să nu participe la adevăr decât parţial”.

169


2. Din punct de vedere structural şi compoziţional, textul se încadrează în tipologia argumentativă. Structurat în patru alineate, fragmentul delimitează: o ipoteză de la care se porneşte în demonstraţie, anume aceea a valorii „culturii filosofice” camilpetresciene, dar şi a evaluării specificităţii artistice autodeclarat proustiene a scriitorului; o etapă argumentativă bazată pe exemplificări şi o concluzie care reprezintă un final deschis interpretării: „Oare geniul e condiţionat de cunoaşterea progreselor ştiinţei şi filosofiei?”. Dintre tehnicile argumentative identificate în text menţionăm:

- tehnica enumeraţiei: „nu sunt nici balzacieni, nici dostoievskieni, nici flaubertieni (...)”;

- tehnica ramificării subordonatoarelor cu rol explicativ – informaţional. De exemplu, subordonata condiţională „dacă nu vom fi de acord cu ele (ideile sale)” justifică o evaluare critică a temei abordate;

- prezenţa conectorilor specifici argumentaţiei şi a elementelor conectoare: „nu mai încape îndoială”, „dacă nu... asta vine din”, „oare”, „dar”, „şi”;

- prezenţa interogaţiei retorice din finalul textului, care îndeplineşte atât rolul concluziei, cât şi rolul unei posibile premise pentru o nouă dezbatere.

3. În opinia mea, existenţa unei preocupări constante a artistului de a se sincroniza, deci de a fi la curent cu noutăţile din domeniul ştiinţei şi filosofiei, este un criteriu necesar reuşitei. Consider că o operă care corespunde psihologiei umane în permanentă schimbare, este cu adevărat folositoare. De-a lungul istoriei umanităţii, omul şi-a demonstrat spiritul creativ şi a contribuit astfel la progresul vieţii sale sociale, culturale, materiale etc. De aceea, vorbim astăzi despre omul medieval, omul renascentist sau omul modern. Această evoluţie nu este una istorică, cronologică, ci şi una care ţine de mentalitatea umană, de deschiderile, mereu altele, pe care individul uman le-a manifestat faţă de aspectele existenţei sale. Fără îndoială însă, geniile care au integrat în universalitate activitatea lor şi au contribuit astfel la evoluţia speciei umane, nu şi-au desăvârşit


genialitatea fără contribuţia talentului creator. Aşadar, consider cele două coordonate esenţiale în concretizarea geniului uman.

Biletul nr. 56

30 aprilie 1933Am citit Maitreyi de Mircea Eliade. Un cuceritor

roman de dragoste. Dragostea unei tinere bengaleze cu un european. Perfect scris ă descrierea vieţii bengaleze modernizate. Ceea ce nu mi-a plăcut în acest roman e sfârşitul. 12 septembrie 1933

Am citit Vinul de via ţă lung ă de Cocea. La început tablou provincial extrem de interesant şi bine descris, apoi o istorie foarte original ă de dragoste. În genere, o carte destul de bună.23 septembrie

[...] Am citit pentru a cincea oar ă – cred – primul volum din La Medeleni. E un roman pe care-l „simt". Singura carte care vibreaz ă într-un col ţ al inimii mele, chiar dac ă nu m ă gândesc la ea. Dac ă Olguţa e un personaj creat de autor – ceea ce nu cred, căci eu cred c ă el exist ă – Ionel Teodoreanu e un geniu, căci cu adevărat acest volum, care de altfel nu e în întregime decât Olguţa, este o capodoperă. Eşti inundat de un râs care te scald ă întreg, pentru ca dup ă câteva pagini s ă te apuce o îngrozitoare durere de cap datorit ă efortului pe care îl faci să-ţi reţii lacrimile (ce vrei, sunt o tânăr ă de 17 ani făcut ă s ă plâng ă pentru nimica).

(Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulţumit)

1. Prezint ă contextul în care este construit mesajul şi ipostaza/ ipostazele emiţătorului.2. Menţioneaz ă dou ă elemente de structur şă i de compoziţie ale textului memorialistic citat (particularităţi ale organizării

171


textuale, convenţii specifice, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).3. Analizeaz ă argumentele, identificate în text, pentru care autoarea consider ă La Medeleni: Singura carte care vibrează într-un col ţ al inimii mele, chiar dac ă nu m ă gândesc la ea.

Rezolvare:1. Textul este preluat dintr-o lucrare aparţinând unui

gen literar „de graniţă” – jurnalul, confesiunea. Emiţătorul / autorul este Jeni Acterian care consemnează, în trei zile diferite, evenimentul cel mai important din punctul ei de vedere.

Ipostaza emiţătorului este cea de „confesionar”, iar contextul este „jurnalul”, cu toate atributele stilului memorialistic.

2. Structura textului este specifică jurnalului. Este consemnată data la care se fac însemnările, apoi se analizează dintr-o perspectivă subiectivă, un fapt, un eveniment al zilei. În cazul emiţătorului Jeni Acterian cele trei consemnari ale zilelor au ca subiect nişte impresii de lectură.

Informaţia preţioasă pe care receptorul o primeşte prin parcurgerea jurnalului este modul în care sunt receptate opere ale perioadei interbelice de către un contemporan al acestora.

Anul 1933 (cel pe care îl consemnează autoarea jurnalului) este unul de referinţă pentru perioada interbelică. Faptul că avem o judecată „la cald” făcută de un cititor al acelui timp, conferă prin lectură o emoţie specială.

De pildă, prima lectură la care se referă Jeni Aceterian este romanul lui Eliade „Maitreyi”, al cărui subiect este sintetizat în câteva propoziţii (de remarcat capacitatea de a rezuma simplu, clar, fără pretenţii critice, subiectul unui roman pe care psoteritatea l-a considerat o capodoperă).

Într-o alta zi autoarea rezumă impresia lecturii unui roman de Cocea: „o carte destul de bună”.

În sfârşit, autoarea vorbeşte, în ultima consemnare, despre romanul „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu, operă care a impresionat-o în mod evident.


În ceea ce priveşte strict particularităţile genului abordat se poate afirma că ele sunt reprezentări pentru memorialistică în general: relatare subiectivă asupra relaităţilor, prezenţa judecăţilor de valoare „asumate”, capacitatea de analiză şi de sinteză, ordonarea ideilor in succesiune logică.

3. Afirmaţia autoarei în ceea ce priveşte romanul „La Medeleni” este expresia unei admiraţii pe care „adolescenta de 17 ani” şi-o motivează cu argumente subiective. Din nota de jurnal reiese că a citit de mai multe ori romanul, ceea ce traduce un ataşamant aparte faţă de o carte. Este evident că nu subiectul acesteia o determină pe cititoare să repete lectura (probabil că a reţinut evenimentele de prima dată) ci starea, emoţia pe care romanul i le provoacă. „Singura carte care vibrează în mine, chiar dacă nu mă mai gândesc la ea” este fraza care sintetizează poziţia cititorului care se identifică cu personajele, cu atmosfera unei scriei. Este o receptare profund subiectivă, de altfel Jeni Acterian adaugă în paranteză, într-un fel de dialog imaginar cu jurnalul: „ce vrei, sunt o tânără de 17 ani făcută să plângă pentru nimica”. Ceea ce este de remarcat în textul memorialistic este predispoziţia tinerei spre o confesiune „intelectuală”, în sensul că între consmenarea unor evenimente minore şi o judecată asupra lecturilor, o alege pe a doua. Acesta este atributul unui intelectual (în formare).

Biletul nr. 57

— Dacă vi s-ar solicita de o revistă prezentarea romanului interbelic al lui Mircea Eliade, pe care-l apreciaţi cel mai mult, ce aţi scrie în esenţă?— Cel mai reuşit — literar vorbind — roman al lui Eliade în perioada interbelică e Maitreyi, desigur. A şi cunoscut un mare succes. E şi „exotic“ şi „intelectual“ şi foarte sincer tineresc şi foarte artistic făcut, posedă ca şi Le grand Meaulnes al lui Alain-Fournier o ciudată forţă de atracţie rezultând probabil din bine dozatul amestec de fantezie, mister, adolescentism,

173


aventură, reflecţie, melancolie şi voioasă plăcere de a trăi. Capodopera lui Eliade în genul acesta e însă un roman de mai târziu, Noaptea de Sânziene. În epoca interbelică, „esenţialul“ mi se pare că l-aspus Eliade în cărţile sale de eseuri: Oceanografie, Fragmentarium, Şantier, Insula lui Euthanasius. Şantier e de altfel un roman-jurnal, un „roman indirect“. Romane ca Lumina ce se stinge ori Nuntă în cer sunt mai ales promiţătoare. Şi un cititor atent ar fi putut intui care sunt preocupările spirituale ale autorului şi încotro se îndreaptă. Mai „esenţiale“ decât romanele se arată, în perspectiva timpului, a fi fost nuvelele epocii: Nopţi la Serampore şi Secretul doctorului Honigberger. Dar se cuvine să recunosc: nutresc o predilecţie, o înfocată predilecţie pentru nuvelele fantastice ale lui Eliade.

(Mircea Handoca, Interviu cu N. Steinhardt)

1. Precizează perspectiva din care N. Steinhardt apreciază romanul Maitreyi de Mircea Eliade.2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).3. Comentează un fapt, o opinie sau o idee exprimată de N. Steinhardt în fragmentul de interviu citat, pe baza propriilor cunoştinţe, a valorilor şi a convingerilor personale.

Rezolvare:1. Perspectiva din care N. Steinhardt apreciază romanul

„Maitreyi” de Mircea Eliade este subiectivă, analitică şi avizată. Întrucât textul reprezintă un extras dintr-un interviu între Mircea Hondoca şi N. Steinhardt, aşadar o alternanţă întrebare-răspuns, replicile autorului intervievat constituie un punct de vedere subiectiv, asumat. Întrebat fiind care este romanul interbelic al lui Mircea Eliade pe care îl apreciază cel mai mult, N. Steinhardt afirmă că acesta ar fi „Maitreyi”. Mărci lexico-gramaticale ale subiectivităţii sunt în text verbele de persoană I: „să recunosc”, „nutresc”, dar şi verbele şi pronumele


de persoană a II-a care identifică adresarea directă „vi s-ar solicita”, „apreciaţi”, „aţi scrie”. Perspectiva este analitică deoarece autorul supune unei analize critice proza lui M. Eliade, folosind o terminologie specifică domeniului criticii şi teoriei literare: „roman”, „capodoperă”, „roman-jurnal”, „nuvele”. Referinţele culturale, exemplificările din discursul lui N. Steinhardt demonstrează cunoaşterea în profunzime a universului operei lui M. Eliade, pe care autorul o analizează plansând-o în contextul cultural al perioadei interbelice.

2. Replica autorul N. Steinhardt identificată în cel de-al doilea paragraf al textului, are un caracter argumentativ-persuasiv. Astfel, primul enunţ „cel mai reuşit – literar vorbind – roman al lui Eliade în perioada interbelică e <<Maitreyi>>, desigur”, constituie ipoteza argumentaţiei. Următoarele enunţuri reprezintă demonstraţia propriu-zisă construită în baza exemplificărilor „e şi <<exotic>> şi <<intelectual>> şi foarte sincer tineresc şi foarte artistic făcut” etc. Înlănţuirea logică, coerentă a argumentelor, folosirea unor tehnici argumentative precum enumeraţia: „fantezie, mister, adolescentism, aventură, reflecţii, melancolie”, comparaţia: „ca şi <<Le grand Meaulnes>> al lui Alain-Fournier”, prezenţa conectorilor argumentativi şi a elementelor conectoare: „dacă”, „desigur”, „însă”, „mi se pare”, „dar”, precum şi concizia limbajului, construiesc o argumentaţie viabilă, convingătoare. Scopul mesajului este evident persuasiv, prin încercarea autorului de a convinge publicul receptor cu privire la meritul literar al romanului „Maitreyi” sau în privinta tipologiei şi evaluării altor specii în proză ale scriitorului interbelic: cărţi de eseuri („Oceanografie”, „Fragmentarium” „Santier”) sau nuvelele „Nopţi la Serampore” şi „Secretul doctorului Honigberger”.

3. Aprecierea romanului „Maitreyi” ca fiind „exotic”, „intelectual”, „tineresc”, „foarte artistic”, consider că este corectă. Ceea ce pot afirma din experienţa lecturii romanului, este că am fost impresionat de senzualitatea sa tinerească sau de ineditul poveştii de dragoste. Am trăit cu fiecare pagină a

175


romanului legătura dintre Allan şi Maitreyi, roman pe care, în spiritul lui Mihail Sebastian, îl consider şi eu „cea mai frumoasă şi tristă carte pe care am citit-o”. Romanul este de asemenea „intelectual”, atât la nivelul compoziţiei, întrucât protagonistul apelează că modalitate de analiză şi introspecţie la memoria împrospătată de jurnalul său, cât şi prin personajul masculin, tipul europeanului intelectual, deschis spre lume, încercând să o descopere şi mai apoi s-o stăpânească. Nu trebuie uitat faptul că Maitreyi, adolescenta de 16 ani, este şi ea o fire analitică, preocupată de studiul filosofiei. Prin replicile sale care dovedesc adesea o cunoaştere teoretică a acestui domeniu, Maitreyi ridică de asemenea nivelul discuţiilor. Consider că provocările la care cei doi sunt supuşi sunt determinate nu numai de o incompatibilitate la nivelul culturilor, cât mai ales la o analiză profundă, critică, pe care cei doi o realizează raportând aşteptările personale la ceea ce primesc de la cei care îi înconjoară.

Biletul nr. 5819 decembrie [1963]

Romanul trebuie „s ă povestească" ceva, pentru că naraţiunea (adic ă invenţia literară) îmbogăţeşte Lumea nici mai mult nici mai puţin decât Istoria, desigur pe un alt plan. Suntem creatori în universurile imaginare cu mai mult şă ansă decât putem fi pe planul Istoriei. Faptul c ă se petrece ceva, că se petrec tot soiul de lucruri — este la fel de semnificativ pentru destinul omului ca şi faptul de a trăi în Istorie sau de a spera s ă o modifici.28 decembrie [1963]

În nuvela pe care sunt pe cale de a o scrie (Podul), aş vrea s ă fac s ă se înţeleag ă pân ă la obsesie sensul ei secret: camuflajul misterelor în evenimentele realităţii imediate. A face s ă reiasă, în consecinţă, ambivalenţa oricărui „eveniment", în sensul c ă un „eveniment" aparent banal poate s ă reveleze un întreg univers de semnificaţii transcendente şi c ă un „eveniment" aparent extraordinar, fantastic, poate fi


acceptat de cei care îl trăiesc ca ceva care vine de la sine şi de care ei nici nu se gândesc măcar s ă se mire — este la fel de semnificativ pentru destinul omului ca şi faptul de a trăi în Istorie sau de a spera s ă o modifici.

(Mircea Eliade, Jurnal, 1941-1969)

1. Prezint ă contextul la care se refer ă mesajul şi ipostaza/ ipostazele emiţătorului.2. Menţioneaz ă dou ă elemente de referin ţă pentru conţinutul textului, implicite sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii).3. Exprimă-ţi o opinie argumentat ă despre afirmaţia autorului: Romanul trebuie „s ă povestească" ceva, pentru c ă naraţiunea (adic ă invenţia literară) îmbogăţeşte Lumea nici mai mult nici mai puţin decât Istoria, desigur pe un alt plan.

Rezolvare:1. Fragmentul face parte dintr-o opera memorialistică

intitulată „Jurnal 1941-1969”, semnată de Mircea Eliade. Contextul la care se referă mesajul este cel al confesiunii privitor la două subiecte consemnate în două zile diferite: romanul şi istoria, raportul lor sub aspectul „evenimentului relatat.” Ipostaza emiţătorului este cea de confesor, o persoană care emite judecăţi personale, asumându-şi atât perspectiva cât şi punctul de vedere.

Confesiunea se realizează în paginile unui jurnal, ceea ce amplifică subiectivitatea şi autoanaliza.

2. Fragmentul reproduce consemnarea unor aprecieri cu subiect literar. Atât în data de 19 cât şi pe 28 decembrie (specificarea datei la care se fac însemnările este o caracteristică a jurnalului) autorul face referire la „actul scrierii” la rolul scriitorului în crearea unor „universuri imaginare.”

Ideile care se desprind din cele două consemnări ar putea fi sintetizate astfel: în primul paragraf (consemnarea zilei de 19 decembrie 1963) autorul realizează o comparaţie între

177


evenimentul „povestit” de roman şi cel istoric. Ambele îmbogăţesc lumea, deci şi creatorul de universuri imaginare (romancierul) poate contribui prin creaţia sa, la Istorie.

Cuvintele scrise cu majuscule de autor devin astfel cele mai importante în susţinerea opiniei: „Lumea”, „Istoria”.

A doua consemnare, ziua de 28 decembrie 1963 este o interesantă încercare de explicaţie a mesajului unei nuvele proprii. Eliade face adesea acest exerciţiu critic, distingându-şi receptorii spre un anumit mod de înţelegere a mesajului.

În secvenţa de text care se referă la nuvela „Podul” (care este „în lucru”, după autorul lui), Eliade explică „sensul ei secret: camuflajul misterului în evenimente, realităţi imediate”. Am putea spune că această explicaţie oferită de autorul nuvelelor fantastice reprezinţă, în sinteză, sensul pe care trebuie să-l decodificăm în toate scrierile sale fantastice. Camuflarea sacrului în profan, ambivalenţa evenimentelor, proiectarea faptului banal în mister, în fantatic sunt câteva „reţete” ale scrierii lui Eliade.

3. Legat de afirmaţia lui Eliade: „Romanul trebuie <<să povestească>> ceva pentru că naraţiunea îmbogăţeşte lumea nici mai mult nici mai puţin decât Istoria, desigur pe alt plan” pornesc de la opinia că romanul „creează”, istoria „consemnează.”

În primul rând, mă refer la o altă dificultate pe care o consider importantă: chiar dacă acţiunea unui roman îşi are originea într-o realitate reperabilă, ea nu rămâne decât un act ficţional. Evenimentul istoric însă este un act real, suficient de important pentru a fi consemnat.

În al doilea rând, cred că ficţiunea are o forţă mult mai redusă de a schimba viitorul faţă de marile evenimente istorice care pot avea consecinţe imediate (de exemplu, războaiele).

Între un război consemnat în istorie şi unul imaginat de roman, „îl prefer” pe cel de-al doilea. E inofensiv. Sau cel puţin aşa ar trebui să rămână. Doar în pagină.

Biletul nr. 59


La 17 ani, citind primele 6-7 volume din În căutarea timpului pierdut al lui Proust, mi-am descoperit (sub semnul ficţiunii: dar nu-s amintirile ţesute din aceleaşi fire din care sunt ţesute ficţiunile?) copilăria şi adolescenţa atât de deosebite de ale lui Marcel şi totuşi atât de magic rezonante cu ale sale. Citeam subiectiv, exaltat de sensul unor regăsiri intime mai neaşteptate decât cele mai neaşteptate aventuri fantastice, de-o prospeţime pură, de-o vitalitate contagioasă. Mi se deschidea un nou registru, până atunci necunoscut, al lecturii, deşi lectura însăşi, geniul ei ascuns îmi scăpa şi avea să continue să-mi scape încă multă vreme. Înainte de a încerca să explic acest paradox, aş nota că lectura lui Proust s-a întins ea însăşi pe mai mulţi ani; dar între timp, începuse lucrarea reculeasă, reluată de multe ori, a relecturii.

Faimoasa metaforă proustiană a romanului-catedrală (sortit să rămână neterminat asemeni catedralelor medievale) eu o interpretez şi în acest sens: cartea e o construcţie, un loc al spiritului pe care-l revizitezi ca să vezi cum te-ai schimbat şi ca să dai sens schimbării; e rezumatul unui univers interior într-o operă de arhitectură enigmatică, la care trebuie să te întorci de multe ori în diferite momente şi dispoziţii pentru ca, înţelegând-o în timp, să-ţi poţi înţelege propria viaţă în timp – şi poate dincolo de timp.

(Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog)

1. Identifică atitudinea autorului Matei Călinescu faţă de problematica abordată în textul memorialistic dat.2. Prezintă două caracteristici ale nivelului stilistico-textual, identificate în fragmentul memorialistic dat.3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia memorialistului, apelând la propria ta experienţă de lectură: cartea e o construcţie, un loc al spiritului pe care-l revizitezi ca să vezi cum te-ai schimbat şi ca să dai sens schimbării; e rezumatul unui univers interior într-o operă de arhitectură enigmatică, la care trebuie să te întorci de multe ori în diferite

179


momente şi dispoziţii pentru ca, înţelegând-o în timp, să-ţi poţi înţelege propria viaţă în timp – şi poate dincolo de timp.

Rezolvare:1. În fragmentul selectat din lucrarea memorialistică

„Amintiri în dialog” de Matei Călinescu şi Ion Vianu, atitudinea primului autor menţionat este, faţă de registrul lecturii, subiectivă. În primul rând, relatarea la persoana I subliniază expunerea unei opinii personale a autorului, susţinută de exemple extrase din propria experienţă de lectură. Intenţia lui M. Călinescu este aceea de a demonstra prin analiză şi argumente faptul că orice carte este predispusă prin lectură şi relectură la o nouă interpretare. Acest lucru se datorează, afirmă autorul, faptului că oamenii se schimbă permanent. Reîntoarcerea noastră la text devine astfel, o verificare a felului în care ne-am schimbat. În funcţie de momentele şi de dispoziţiile sufleteşti putem înţelege nu numai mesajul operei ci putem înţelege „propria viaţă în timp - şi poate dincolo de timp”.

2. La nivel textual, fragmentul se încadrează în tipologia textului informaţional întrucât face parte dintr-o lucrare memorialistică. Totuşi, identificăm la nivelul mesajului şi un ton analitic care punctează caracterul argumentativ-explicativ al discursului. Pornind inductiv, adică de la exemplul personal al experienţei lecturii romanului „În căutarea timpului pierdut”, M. Călinescu ajunge să demonstreze la modul general paradoxul actului lecturii. Din punct de vedere stilistic, textul se află la graniţa dintre artistic şi nonartisitc. Aşadar se observă armonizarea unui limbaj cu o terminologie specializată: „roman”, „ficţiune”, „lectură”, „metaforă”, cu un limbaj artistic care apelează la figuri de stil modificând astfel semnificaţia obişnuită a termenilor: „cartea e o construcţie, un loc al spiritului (...)”. De asemenea, observăm faptul că din punct de vedere sintactic, în text dominante sunt relaţiile de subordonare, aspect care îi conferă calitatea de subiectivism argumentativ. Ex.: „Mi se deschisese un nou registru, până atunci necunoscut,


al lecturii, deşi lectura însăşi, geniul ei ascuns îmi scăpa”. Stilul relatării este caracterizat şi de folosirea unui limbaj cult literar.

3. În opinia mea, fiecare carte corespunde – în momente diferite – aşteptărilor pe care cititorii le au de la ei înşişi şi de la viaţă. În ceea ce mă priveşte, iau drept exemplu experienţa de lectură pe care mi-a oferit-o romanul „Maitreyi” de Mircea Eliade. Citind opera în anii de gimnaziu pot spune că nu am înţeles nici pe departe semnificaţia de profunzime a mesajului. După un timp, reluarea lecturii a însemnat pentru adolescentul de 18 ani, descoperirea alături de protagonişti, a unei poveşti de iubire senzuale, exotice, nelipsită de fiorul descoperirii de sine, al renunţării şi acceptării unei dispoziţii lăuntrice surprinzătoare. La fel ca şi eroii, m-am temut şi m-am bucurat, găsind răspunsurile la câteva dintre întrebările care zăceau ascunse în spatele unor contradicţii sufleteşti. Consider că finalul romanului a rămas încă deschis interpretării şi poate, cu timpul, mă voi întoarce la el pentru a mă înţelege pe mine, cel de mâine.

Biletul nr. 60

În general, orice discuţie asupra literaturii române interbelice porneşte de la una dintre cele dou ă clasificări „canonice” cunoscute: textul literar este plasat fie sub distincţia stabilit ă de E. Lovinescu şi G. Călinescu, „literatur ă tradiţional ă versus literatur ă modernă”, fie sub diferenţierea operat ă de Nicolae Manolescu, „roman Doric versus roman ionic versus roman corintic”. Aceste două canoane sunt destul de diferite: primul este unul cultural şi ţine seama de evoluţia general ă a României în perioada interbelică, în timp ce al doilea este un canon literar „intern”: în romanul doric, cel care povesteşte este naratorul omniscient, în romanul ionic, evenimentele sunt povestite de mai mulţi naratori diferiţi, care ne fac părtaşi la viziunea lor asupra evenimentelor, în timp ce în romanul corintic, miturile şi

181


simbolurile sunt cele care domin ă scena, fie în sensul propriu, fie în cel ironic.

În ciuda faptului c ă aceste canoane descriu într-o manier ă destul de adecvat ă fenomenul literar, ele sunt contestabile în mai multe privinţe; dup ă părerea mea, contestarea lor explicit ă nu s-a putut realiza pân ă în prezent, mai mult din cauza prestigiului lor canonic decât datorită forţei lor explicative. Făr ă a-mi propune s ă întreprind eu însumi aici o astfel de contestare în detaliu, aş dori doar să schiţez în linii mari şi s ă sugerez posibilitatea unei viziuni alternative asupra literaturii române interbelice, prin suspendarea canoanelor prezentate mai sus.

(Sorin Alexandrescu, Privind înapoi, modernitatea)

1. Identific ă perspectiva din care criticul literar Sorin Alexandrescu analizeaz ă literatura român ă interbelică, în fragmentul dat.2. Prezint ă dou ă elemente de structur şă i de compoziţie ale textului argumentative citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structure argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).3. Susţine sau combate o idee identificat ă în text, exemplificându-ţi opinia prin referire la un roman aparţinând perioadei interbelice.

Rezolvare:1. Fragmentul face parte dintr-o lucrare critică semnată

Sorin Alexandrescu, intitulat „Privind înapoi modernitatea.” Propunând, în esenţă, o nouă viziune asupra literaturii române interbelice, criticul se plasează pe o perspectivă subiectivă şi avizată. Este perspectivă subiectivă chiar dacă abordarea critică şi relatarea la persoana a III-a din primul alineat conferă textului o tonalitate neutră, ştiinţifică. Marci lexico-gramaticale precum: „mea”, „-mi”, „să întreprind”, „aş dori”, „să sugerez” subliniază caracterul subiectiv al abordării din cel de-al doilea alineat. Perspectiva este avizată pentru că autorul face dovada


cunoaşterii în profunzime a domeniului abordat: critica şi teoria literară.

2. Structurat în două paragrafe consistente, textul respectă până la detaliu caracterisiticile argumentaţiei. Expunerea ideilor în mod clar, coerent, este realizată prin amplificare: în ipoteză se prezintă tema abordată, apoi se construieşte punctul de vedere al criticului.

Primul paragraf informează receptorul asupra celor două clasificări „canonice” ale literaturii interbelice, operate pe de o parte de Lovinescu şi Călinescu („literatura tradiţională vs literatura modernă”) şi pe de altă parte de N. Manolescu („roman doric vs roman ionic vs corintic”).

Autorul face o succintă prezentare a celor două canoane: primul este „cultural”, celălalt „intern”.

În al doilea paragraf Sorin Alexandrescu afirmă că, în ciuda notorietăţii celor două canoane, ele sunt contestabile.

Fragmentul nu cuprinde „contestarea în detaliu” a celor două canoane, ci este anunţată doar o „viziune alternativă asupra literaturii interbelcie, prin suspendarea canoanelor prezentate mai sus”.

O altă caracterisitică a discursului argumentativ este şi folosirea conectorilor. Remarcăm astfel de construcţii: „în general”, „fie... fie”, „în ciuda faptului că”, „în timp ce...” etc. Se poate afirma, aşadar, că textul prezentat este un model de discurs argumentativ, în care pot fi recunoscute trăsăturile esenţiale ale acestuia: capacitate de sinteză, claritate, folosirea termenilor cu sensul lor propriu, folosirea lexicului specific domeniului, prezenţa conectorilor.

3. Una dintre ideile pe care le-am reţinut din fragmentul oferit spre analiză se referă la cele două tipuri de romane interbelice identificate de Lovinescu: tradiţional şi modern.

Romanul tradiţional „rămâne” în lumea rurală, preferând subiecte care construiesc un decor uşor de recunoscut, cu perosnaje ale căror destine interferează. Relatarea la persoana a III-a imprimă relatării un ton neutru, de observator al

183


evenimentelor la care personajele participă. Aşa se întâmplă de pildă în romanul „Mara”.

În ceea ce priveşte „romanul modern”, acesta „migrează” către lumea citadină, către personajul complex, a cărui natură este adesea reflexivă. Relatarea la persoana I imprimă subiectivitate şi creaază senzaţia că legătura dintre naratorul personaj şi receptor este directă. Naratorul de persoana a III-a se adresează tuturor, pe când cel de persoana I ţi se adresează „doar ţie.”

Aşa se întâmplă în scrierea lui Camil Petrescu, romanul „Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război, unde analiza eşecului matrimonial şi al geloziei devin confesiuni făcute receptorului”.

Biletul nr. 61

Se înşală cine crede că o privelişte e aceeaşi văzută în aceleaşi condiţiuni; că răsăriturile, amiezile şi amurgurile se repetă; că clipele curg monoton. Cine e atent vede şi aude pururi altceva; fiecare fracţiune a vieţii îşi schimbă perspectivele necontenit – şi în sine, şi în raport cu noi. Noi înşine suntem alţii întruna până la clipa când trecem în altă zonă, şi urmăm a fi şi atunci când nu mai avem conştiinţa celorlalte stări succesive ce ne sunt hărăzite. Enunţ aici nu o constatare logică, ci o constatare intuitivă şi experimentală. M-a interesat întotdeauna orice peisagiu în orice împrejurare şi în orice clipă a vieţii, fără să mă obosească, fără să mă plictisească; m-a interesat nu cu voinţa mea, ci numai printr-un fenomen de participare, osmoză şi simbioză. Mă încorporez lucrurilor şi vieţii, am simţirea că totul trăieşte în felul său particular: brazdă, stâncă, ferigă, tufiş de zmeură, arbore şi tot ce pare nemişcător; faptul de a avea asemenea cunoaştere mă face să iau parte la viaţa tainică a stâncii, arborelui, zmeurei şi ferigii. Cu atât mai vârtos alianţa aceasta a vieţii nenumărate se manifestă între mine şi sălbăticiuni – zburătoare, gâze şi fiare; între mine şi apele care curg, palpită ori întind luciuri


neclintite în soare şi primesc în afundul lor rumeneala lumii pline.

(Mihail Sadoveanu, Mărturisiri. Anii de ucenicie)

1. Precizează perspectiva din care autorul prezintă relaţia omului cu natura.2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului: Se înşală cine crede că o privelişte e aceeaşi văzută în aceleaşi condiţiuni.

Rezolvare:1. Perspectiva din care autorul prezintă relaţia omului

cu natura este subiectivă şi analitică. Textul este un extras din lucrarea memorialistică „Mărturisiri. Anii de ucenicie”, aspect care justifică împreună cu relatarea la persoana I subiectivitatea discursului. Faptul că fragmentul prezintă in incipit o ipoteză sub forma unui contraargument, pe care Mihail Sadoveanu îl aduce în combaterea ideii că „orice privelişte e aceeaşi, văzută în aceleaşi condiţiuni”, demonstrează caracterul argumentativ al expunerii. Astfel, autorul analizează relaţia osmotică dintre individ şi natură - relaţie pe care o consideră mereu alta, în funcţie de factori precum timpul sau oamenii înşişi, luând ca exemplu cazul său particular. Mărturisind că a fost interesat dintotdeauna de „orice peisagiu în orice împrejurare”, independent de voinţa sa ci „numai printr-un fenomen de participare, osmoză şi simbioză”, autorul specifică că a putut să se încorporeze astfel „lucrurilor şi vieţii”, având sentimentul că fiecare lucru are trăirea sa proprie. Această interdependenţă îi permite omului să participe la ritmul tainic al naturii.

2. Din punctul de vedere al structurii şi al compoziţiei, textul are atributele argumentaţiei. Ideile sunt dispuse într-un singur alineat. Primul enunţ reprezintă premisa de la care

185


Mihail Sadoveanu porneşte şi pe care urmează s-o demonstreze. Susţinând un punct de vedere personal, autorul apelează în demonstraţie la exemple din experienţa proprie. Argumentele aduse în susţinerea ipotezei: „se înşală cine crede că o povestire e aceeaşi, văzută în aceleaşi condiţiuni”, sunt înlănţuite în enunţuri clare, concise. La nivel sintactic observăm preponderenţa propoziţiilor secundare, coordonate copulativ sau prin juxtapunere, ceea ce conferă textului un caracter argumentativ-explicativ: „fără să mă obosească, fără să mă plictisească”. Tehnicile argumentative identificate în text sunt: enumeraţia „brazdă, stâncă, ferigă”, ramificarea subordonatelor concesive, temporale etc; utilizarea negaţiei cu rol de accentuare a unui contraargument: „enunţ aici nu o constatare logică şi o constatare intuitivă”, „m-a interesat nu cu voinţa mea ci numai printr-un fenomen de participare”, prezenţa elementelor conectoare „şi”, „nu cu ... ci numai”, „cu atât mai”.

3. Pornind de la afirmaţia autorului Mihail Sadoveanu: „se înşală cine crede că o privelişte e aceeaşi văzută în aceleaşi condiţiuni” îmi exprim părerea potrivit căreia, în funcţie de stările interioare, emoţiile sau sentimentele pe care le încercăm, percepem în mod diferit oameni, locuri, întâmplări. Nu de puţine ori mi s-a întâmplat să vizitez la intervale de timp aceleaşi locuri şi să rămân surprins de cât de puţin le cunoşteam cu adevărat. Sunt lucruri, oameni, sentimente care ne leagă de anumite colţuri din natură şi poate, pentru ele, ne reîntoarcem să le vizităm, fiind noi înşine alţii. În ceea ce mă priveşte, mirosul umed al ploilor de vară, foşnetul lin al vegetaţiei abundente, mă duc cu gândul la copilăria petrecută lângă bunicii mei, la ţară. De fiecare dată când îi vizitez însă şi revăd banca din faţa casei şi prunul împovărat de fructe şi ani, rămân la fel de impresionat de peisaj ca şi cum ar fi cu totul necunoscut mie. Nici eu nu sunt acelaşi. Cu fiecare an, adun noi şi noi experienţe, mă încarc la rându-mi cu certitudini şi îndoieli şi înţeleg că mă cunosc atât de bine şi totuşi atât de puţin.

Biletul nr. 62


Pe vremuri, dup ă ce-mi terminasem studiile universitare şi aveam de-acum un rost, şedeam în gazd ă la o bab ă care închiria camere mobilate. Baba era cumsecade, casa liniştită, iar eu prea puţin ocupat exterior, în timpul zilei. Scăpat de grijile diplomelor, citeam pentru mine, de plăcere. Pe seară, ieşeam în oraş, cutreieram librăriile şi anticăriile, iar ziua pe arşi ţă (era vară) şedeam în cas şă i citeam. O altă bab ă ar fi putut fi mulţumită. Nu făceam niciun zgomot, nicio dezordine. De fapt, baba nu era nemulţumită, ci intrigată. În repetate rânduri ea căuta s ă m ă descoasă. Eu îi plăteam chiria nu regulat, ci anticipat, dar vedeam c ă baba are o bănuial ă c ă n-am nicio ocupaţie serioas şă i c ă aş putea s-o păgubesc mai târziu. […]

– Greu şi cu dumneavoastr ă pân ă isprăviţi cartea. O s ă dai examenele şi ai s ă scapi de ponos. Am avut chiriaşă, tot în odaia asta, o studentă. Doamne, ce mai citea! Citea şi lua aspirină, lua aspirin şă i citea. Da’ a terminat şi s-a măritat şi acum e bine, la rostul ei. Ai s ă termini şi dumneata odată, cu voia lui Dumnezeu.

– Dar nu ţi-am spus c ă am terminat de mult, c ă sunt licenţiat? Sunt chiar profesor. Altfel din ce ţi-aş plăti chiria?

– O fi, o fi, dac ă zici dumneata.Şi i-am arătat babei atâtea acte, încât s-a convins. Dar

apoi iar m-a sâcâit.– Grea meserie şi profesoratul ăsta, dac ă trebuie să

citeşti mereu. Copiii citesc, dumneata citeşti.Într-o zi mi-a spus vorba memorabilă:– Tot mai înveţi, maică?– Cum asta?– Păi, dac ă zici c ă ai terminat, ce tot mai înveţi

mereu? Nu-ţi ajunge atâta şcoală? Şcoala primară, liceul, universitatea, ţi s-o fi acrit şi dumitale.

(G. Călinescu, articolul Tot mai înveţi, maică?)

187


1. Precizeaz ă contextul comunicării şi particularităţile relaţiei emiţător-receptor în textul dat.2. Prezint ă dou ă elemente de structur şă i de compoziţie ale textului citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, dispunerea ideilor etc.).3. Formuleaz ă un răspuns argumentat la întrebarea Păi, dacă zici c ă ai terminat, ce tot mai înveţi mereu? Nu-ţi ajunge atâta şcoală?

Rezolvare:1. Fragmentul face parte dintr-un articol semnat de G.

Călinescu în care acesta apare într-o ipostază mai puţin cunoscută, cea de confesor. Autorul/emiţătorul relatează la persoana I o întâmplare cu profunde semnificaţii, în contextul unei lucrări memorialistice. Sub aparentul „fapt narativ” se ascunde, în fond, „o pildă”, o învăţătură pe care receptorul o poate decodifica usor: studiul nu se termina niciodată pentru intelectualul autentic.”

2. Articolul cu titlul „Tot mai înveţi, maică?”, prezintă caracterisiticile oricărui text narativ care povesteşte o întâmplare într-un decor bine conturat, cu personaje care interacţionează prin dialog. Personajul – narator reconstruieşte o întâmplare semnificativă din trecutul său, fixând-o foarte precis din punct de vedere temporal: „după ce-mi terminasem studiile universitare şi aveam de-acum un rost”.

Aflat în gazdă la o bătrână, tânărul profesor stârneşte curiozitatea acesteia prin faptul că citeşte tot timpul. Femeia se teme că cineva care îşi pierde vremea cu lectura, în loc să muncească nu va mai fi capabil să-i plătească chiria. Pare că a înţeles când i se spune să nu-şi facă griji, tânărul profesor e capabil să-i plătească dările pentru că „a terminat studiile” şi are bani.

Receptorul poate identifica în articolul lui G. Călinescu elemente de stilistică, tehnici compoziţionale care îl trădează pe scriitorul rafinat. Umorul fin apare şi în zonele narative dar şi în dialog: „baba are o bănuială că nu am nicio ocupaţie serioasă şi


că aş putea s-o păgubesc mai târziu” sau: „– Grea meserie şi profesoratul ăsta, dacă trebuie să citeşti mereu. Copiii citesc, dumneata citeşti.”

În sinteză, textul memorialistic semnat de G. Călinescu are atributele unui text literar, cu puternică amprentă anecdotică.

3. Remarca din final este cea purtătoare de semnificaţii. Bătrâna nu înţelege cum de un om care a terminat studiile mai trebuie să citească, la ce i-ar mai folosi acestea.

Evident că tonul anecdotic al textului nu are nevoie de o explicaţie din partea autorului, morala fiind implicită: omul neinstruit nu înţelege studiul drept un proces continuu, iar cel instruit nu poate trăi în afara acestuia.

Biletul nr. 63

Din Ardeal ne vin foarte frumoasele versuri ale d-lui Lucian Blaga. D-sa crede că ne dă Poemele luminii. E în datina celei mai nouă şcoli să caute cuvinte mari şi neobişnuite, dar, mai la urma urmei, cum nu fac bine când nu e putere, când puterea este, ele nu fac rău. Nu sunt poeme şi nu lumina e ce stăpâneşte. Sunt bucăţi de suflet, prinse sincer în fiecare clipă şi redate cu o superioară muzicalitate în versuri care, frânte cum sunt, se mlădie împreună cu mişcările sufleteşti înseşi. Această formă elastică permite a se reda şi cele mai delicate nuanţe ale cugetării şi cele mai fine acte ale simţirii.

E şi filosofie înăuntru, o melancolie, dar nu deprimantă, filosofie care leagă împreună, ca în cele mai bune produse ale poeziei din toate timpurile, toate aspectele din afară ale naturii şi, înlăuntru, toate mişcările prin care – şi noi o parte din imensitate, din veşnicie şi astfel părtaşi la incomensurabilitatea şi la nemurirea ei – îi răspundem.

E aici un tânăr care întinde braţe de energie către tainele lumii. Tainele nu se prind niciodată, căci avem un singur chip de a le prinde: să le trăim. Dar avântul acestor

189


braţe, drept şi nobil întinse, trebuie preţuit şi el, ca şi distincţia de aşa naturală graţie, a formei.

Pierdem zilnic atâtea forţe. E o mare bucurie când vedem cum din fondul binecuvântat al neamului răsar totuşi altele pentru a le înlocui. În rândurile, rărite îngrijorător, ale cântăreţilor simţirii noastre de astăzi, fii binevenit, tinere Ardelean!

(Nicolae Iorga, Rânduri pentru un tânăr, 1919)

1. Prezintă punctul de vedere al autorului despre apariţia volumului lui Lucian Blaga.2. Motivează utilizarea unor cuvinte/ sintagme cu sensul figurat, în fragmentul următor: Nu sunt poeme şi nu lumina e ce stăpâneşte. Sunt bucăţi de suflet, prinse sincer în fiecare clipă şi redate cu o superioară muzicalitate în versuri care, frânte cum sunt, se mlădie împreună cu mişcările sufleteşti înseşi.3. Exprimă-ţi o opinie argumentată asupra unei trăsături a liricii lui Lucian Blaga, relevată de autorul articolului, exemplificând-o pe baza unei poezii studiate.

Rezolvare:1. Punctul de vedere al autorului Nicolae Iorga despre

apariţia volumului lui Lucian Blaga, „Poemele lumii” este analitic şi avizat. Adresarea directă, tonalitatea afectivă, prezenţa verbelor şi pronumelor de persoană I plural: „ne vin”, „ne dă”, „pierdem”, „vedem” susţin nota de subiectivitate a mesajului însă nu exclude relatarea la persoana a III-a. Abordarea mesajului este critică, autorul analizează apariţia pe scena literară a poetului transilvănean printr-un discurs specializat, aflat la graniţa dintre stilul ştiinţific şi cel artistic. La nivel sintactic, textul este construit pe baza relaţiilor de coordonare şi juxtapunere. Observăm de asemenea, înclinaţia către filosofie a analizei precum şi preocuparea pentru expresivitatea exprimării şi noutatea îmbinărilor de cuvinte. Scopul unui astfel de text este prin urmare informaţional, dar are şi o finalitate persuasivă şi emoţională. Expresivitatea se realizează, la nivel lexico-semantic şi prin utilizarea cuvintelor cu sens conotativ. Opinia autorului Nicolae Iorga este aceea că


poemele tânărului L. Blaga: „nu sunt poeme, sunt bucăţi de suflet” stăpânite nu de lumină ci de „cele mai delicate nuanţe ale cugetării şi cele mai fine acte ale simţirii”.

2. Din fragmentul dat am ales să motivez utilizarea sintagmelor: „bucăţi de suflet” şi „bucăţi frânte” utilizate cu sens conotativ. Semnificaţia denotativă a termenului „bucăţi” şi anume piese, părţi unitare dintr-un ansamblu, păstrează anumite nuante în înţelesul sintagmei. Forma cuvântului aparţine registrului popular şi este folosită pentru a sublinia naturaleţea, firescul cu care L. Blaga şi-a înzestrat poemele, creând senzaţia unei reflecţii a naturii sale interioare. Asocierea substantivului cu termenul „suflet” construieşte o structură artistică metaforică. Cea de-a două sintagmă „bucăţi frânte” reprezintă din punct de vedere stilistic un epitet metaforic. Asocierea unei caracteristici proprii obiectelor sau oamenilor, unui element fără o materialitate propriu-zisă, continuă simbolistica primei sintagme. Poemele blagiene sunt „frânte”, rupte din sufletul poetului şi se materializează în expresii ale antitezelor sale sufleteşti.

3. Consider că trăsătura pe care o semnala Nicolae Iorga, legată de existenţa unei filosofii în interiorul poemelor blagiene, este o caracteristică „sine qua non” a liricii poetului interbelic. Poezia lui Blaga s-a născut dintr-un sistem filosofic conceput de poet şi a ajuns în cele din urmă la o relativă detaşare de acesta. În opinia mea, poezia lui Blaga este greu de înţeles fără cunoaşterea doctrinei sale filosofice. Ideea esenţială care stă la baza conceptului filosofic blagian, este aceea că existenţa este fundamental misterioasă şi nu poate fi cunoscută cu ajutorul logicii. Opunandu-i-se „Marele Anonim” – cel care implică o cunoaştere totală – în încercarea de a pătrunde tainele lumii, omului nu-i mai rămâne decat posibilitatea de a accepta misterul: în loc să îl reducă, îl sporeşte. În arta poetică „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, poetul împarte oamenii în două categorii: artiştii, cei care amplifică prin talentul lor misterele lumii, apelând la cunoaşterea luciferică şi oamenii de

191


ştiinţă, cei care aleg fără succes să acceadă la descoperirea lumii prin cunoaşterea paradisiacă de tip logic, raţional.

Biletul nr. 64 ─ Negrule, cireşule,

gândul rău te-mprejmuie.Jinduiesc la taine coapteguri sosite-n miez de noapte.Om şi păsări, duhuri, fluturi,nu aşteapt ă s ă te scuturi.Prea eşti plin de rod şi vrajă,vine furul, pune-ţi strajă!

─ Las ΄ s ă vie, s ă culeagă,vara mea rămâne-ntreagă.Stelele deasupra meanimeni nu mi le-a fura!

(Lucian Blaga, Belşug)

1. Precizeaz ă specificul relaţiei emiţător – receptor în versurile date.2. Prezint ă dou ă dintre faptele de limb ă identificate în textul literar citat (la alegere, dintre nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexicosemantic, stilistico-textual).3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, mesajul sau o idee identificat ă în textul poetic dat.

Rezolvare:1. Fiind vorba despre un text liric, se poate spune că

relaţia dintre emiţător (poetul) şi receptor (cititorul) este specifică actului literar. Adică transmiterea unei emoţii artistice prin imagini, stări şi sentimente decodificabile în mesajul poeziei.


2. Poetul îşi sintetizează ideea poetică cu ajutorul instrumentelor specifice liricului: figuri de stil, sugestii şi valorificarea sensurilor conotative ale cuvintelor.

O analiză la nivel ortografic şi de punctuaţie poate releva specificitatea textului poetic. Semnele ortografice sunt cratima şi apostroful. În ambele cazuri „sosite-n miez de noapte”, „las’ să vie...”, aceste semne marchează eludarea unei vocale pentru rostirea într-o singură silabă a doă părţi de vorbire diferite – din necesităţi prozodice – ritm.

Semnele de punctuaţie (linia de dialog, virgula, punctul, semnul de exclamaţie) primesc şi ele un rol important în decodificarea mesajului poetic.

Linia de dialog sugerează un dialog între eul poetic şi cireşul la ale cărui roade jinduiesc „furii”. Virgulele izolează fie o apoziţie „Negrule, cireşule”, marchează o enumeraţie „păsări, duhuri, fluturi”, desparte o construcţie imperativă de restul versului „vine furul, pune-ţi strajă!”

Semnul de exclamaţie imprimă mesajului un ton emoţional: eul liric îşi amplifică rugămintea adresată cireşului printr-o construcţie imperativă „pune-ţi strajă!” iar răspunsul conţine şi el o încărcătură emoţionantă marcată prin semnul exclamării „Stelele deasupra mea/Nimeni nu mi le-a fura!”

La nivel stilistic pot fi identificate figuri de stil:- metafore: „gândul tău”, „taine coapte”;- inversiuni: „-Negrule, cireşule”;- enumeraţii: „Om şi păsări, duhuri, fluturi”;- prezenţa eului liric semnalată prin pronumele

personale şi prin desintenţele verbelor: „te”, „ţi”, „mea”.3. În ceea ce priveşte interpretarea mesajului poeziei,

voi încerca să-mi sintetizez ideile valorificând textul. Ceea ce atrage atenţia este titlul „Belşug”. El conţine în sine o metaforă, trimiţând la ideea că „cireşul” (care poate fi simbol pentru orice sursă de hrană spirituală) se oferă celorlalţi într-un act aparent de sacrificiu, lui rămânându-i libertatea „înaltului” („cerul”, „stelele”, „vara”). Este evidentă asemănarea cu poezia folclorică eminesciană „Ce te legeni...”, în care dialogul imaginar cu un element al naturii este un pretext pentru o demonstraţie având

193


caracter filosofic. La Eminescu, timpul era dimensiunea filosofică sugerată. În poezia lui Blaga aş putea să afirm că imaginea cireşului, la ale cărui fructe „jinduiesc furii”, îmi sugerează imaginea poetului însuşi, din a cărui sensibilitate se hrănesc toţi. Poetului îi rămâne libertatea cerului şi a stelelor, o libertate aflată la un nivel superior. Am receptat textul lui Blaga drept o „ars poetica”.

Biletul nr. 65

Putem deci spune cu toată certitudinea că o „modă” Arghezi n-a existat niciodată. Contestaţia l-a urmărit tot timpul, în decursul lungii sale cariere. Una din formele cele mai eficace ale acesteia a fost compararea cu Eminescu. Încă în 1937, E. Lovinescu, făcându-se ecoul opiniei comune, remarcase că Tudor Arghezi se afla, între scriitorii reputaţi ai vremii, în situaţia dezavantajoasă de a i se opune mereu „umbra strivitoare a lui Eminescu”. Raportarea la poetul Luceafărului sau numai punerea lui Arghezi când alături, când în succesiunea lui, e o mai veche obsesie a criticii noastre literare şi, de cele mai multe ori, un fel de a-i opune un ideal intangibil.

Comparaţia aceasta se poate face azi, în cu totul altă pespectivă, şi este perfect legitimă. Într-adevăr, Arghezi reprezintă un alt mare moment al lirismului românesc şi anume unul din momentele emancipării lui de sub tirania eminescianismului. Căci tot modernismul românesc este, în multiplele sale aspecte, un antieminescianism. Să nu ne lăsăm înşelaţi de omagiile de sinceră stimă şi mai ales de reală compătimire cu care generaţia poeţilor dintre cele două războaie l-a privit pe Eminescu şi opera lui.

Clasicii lirismului interbelic şi-au ridicat opera posedaţi de un spirit iconoclast, anticlasic şi neconformist. Or, Eminescu era piscul cel mai înalt al unei tradiţii, forma cea mai perfectă care trebuia negată, umbra cea mai strivitoare a trecutului, stânca cea mai greu de urnit.

(Alexandru George, Marele Alpha)


1. Identifică perspectiva din care autorul analizează modernitatea creaţiei lui Tudor Arghezi.2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului citat (particularizări ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.)3. Susţine sau combate o idee a autorului, prin corelarea informaţiei din text cu propriile cunoştinţe (din domeniul literar şi/ sau cultural).

Rezolvare:1. Perspectiva din care autorul Alexandru George

analizează modernitatea creaţiei lui Tudor Arghezi este obiectivă, analitică şi avizată. Referinţele culturale, datele concrete şi exemplificările din text fac dovada cunoaşterii în profunzime a tematicii abordate. Obiectivitatea relatării este marcată de discursul la persoana a III-a şi de abordarea ştiinţifică a subiectului. Verbele şi pronumele de persoană I plural: „putem”, „să nu ne lăsăm înşelaţi” reprezintă marci ale adresării directe a autorului catre cititori pe care îi îndeamnă la reflecţie. Punctul de vedere este analitic, deoarece emiţătorul supune aprecierii critice rolul literar pe care Tudor Arghezi l-a jucat în perioada interbelică. Convins de faptul că Arghezi reprezintă un moment important, ba chiar decisiv în literatura română dintre cele două războaie mondiale, Al. George nu crede totuşi că a existat la acel moment „o modă Arghezi”. Acest lucru, consideră autorul, s-a produs din cauza inevitabilei comparaţii pe care critica literară o face între Mihai Eminescu şi toţi succesorii acestuia.

2. Din punct de vedere structural şi compoziţional fragmentul prezintă caracteristicile textului argumentativ. Este structurat în două paragrafe. Primele două enunţuri constituie premisa argumentaţiei: „putem spune cu toată certitudinea că o <<modă>> Arghezi n-a existat niciodată. Contestaţia l-a urmărit tot timpul, în decursul lungii sale cariere”. În susţinerea

195


ipotezei, Al. George demonstrează mai apoi prin exemplificări „într-adevăr Arghezi reprezintă un alt mare moment al lirismului românesc”, „Eminescu era piscul cel mai înalt al unei tradiţii”, faptul că poetul Tudor Arghezi a fost pus de-a lungul vieţii în umbra lui Mihai Eminescu, dar că, această comparaţie, poate fi şi astăzi realizată dintr-o perspectivă nouă, fără să-l dezavantajeze pe Arghezi. Dintre tehnicile argumentative utilizate, amintim demonstraţia bazată pe comparaţie: „într-adevăr, Arghezi reprezintă (...) or Eminescu era”, preponderenţa la nivel sintactic a propoziţiilor principale, aşadar caracterul concis şi clar al mesajului; prezenţa conectorilor argumentativi şi a elementelor conectoare: „putem spune”, „într-adevăr”, „şi anume”, „deci”, „sau”, „căci ”.

3. Aprecierea potrivit căreia poetul Tudor Arghezi reprezintă al doilea pilon de rezistenţă al literaturii române îl clasează axiologic pe poetul interbelic după poetul naţional Mihai Eminescu. În interpretarea poeticii argheziene şi mai ales în ceea ce priveşte poezia sa erotică, s-au făcut comparaţii cu lirismul eminescian. Consider însă că ambii poeţi reprezintă momente distincte în evoluţia literaturii. Dacă Eminescu este cea mai desăvârşită expresie a spiritualităţii româneşti, Arghezi este poetul care a reuşit să depăşească „tirania eminescianismului”, inovând pe baza tradiţiei. Autorul psalmilor a rămas clasic prin perfecţiunea formei, prin originalitatea expresiei, dar şi modern prin revalorificarea realităţii autohtone. Niciun poet român nu îl egalează pe Arghezi în întinderea şi diversitatea liricii sale.

Biletul nr. 66

În vara anului 1926, l-am cunoscut pe Tudor Arghezi. Era un bărbat voinic, dar scund, cu timbrul vocal în falset, de o politeţe protocolar ă exagerată; îţi strângea mâna timp de câteva minute, rămânând în tot timpul descoperit şi spunându-ţi „domnia-ta”. Cine cunoştea violenţa de limbaj a pamfletarului rămânea uimit de acest aspect al omului privat.


Mai târziu l-am vizitat pe marele poet acas şă i am putut cunoaşte o alt ă vocaţie rar ă a omului: aceea a paternităţii, căreia îi datorăm şi inconfundabilele pagini din Cartea cu jucării. Arghezi nu mai frecventa cafeneaua, devotându-se integral familei şi Mărţişorului unde totul, de la împrejmuire şi alei pân ă la clădiri şi plantaţii, a fost făcut cu munca şi, uneori, cu braţele lui, ce e drept, vânjoase. La mas ă tăcea, mastica încet şi-mi spunea:– Mănânc călugăreşte.

Conversaţia lui era uluitoare. Ca şi în tabletele sale, desf şă ura, când era în vervă, o trâmb ă de metafore despre oameni şi lucruri, cu caracteristici totdeauna inedite.

Spre deosebire de scriitorii diluaţi, care scriu cum vorbesc, Arghezi vorbea cum scria, cu aceeaşi for ţă de viziune şi de expresie scurtă, colorată. Acelaşi este stilul său epistolar, deferent la culme, dar şi de o bogăţie metaforică neobişnuită. Am publicat, cândva, o scrisoare a lui, de intervenţie în favoarea unei femei sărmane, mam ă de copii, cu soţul mobilizat, trimis ă în calitate de delegat de mahala, la data de 13 martie 1942.

Un document uman impresionant… şi o mic ă bucată literară.

(Şerban Cioculescu, Amintiri)

1. Precizeaz ă perspectiva din care autorul realizeaz ă un portret al omului Tudor Arghezi.2. Prezint ă dou ă elemente de structur şă i de compoziţie ale textului memorialistic citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri argumentative, dispunerea ideilor şi a paragrafelor, moduri de expunere etc.).3. Comenteaz ă afirmaţia lui Şerban Cioculescu, referindu-te la conţinutul şi la exprimarea opiniei: Spre deosebire de scriitorii diluaţi, care scriu cum vorbesc, Arghezi vorbea cum scria, cu aceeaşi for ţă de viziune şi de expresie scurtă, colorată.

197


Rezolvare:1. Fragmentul face parte dintr-o lucrare memorialistică

intitulată „Amintiri”, semnată de Şerban Cioculescu. Autorul focalizează asupra unui episod din vara anului 1926 când l-a cunoscut pe Tudor Arghezi. Este o mărturie preţioasă despre poetul binecunoscut realizată dintr-o perspectivă subiectivă. Aceasta presupune relatarea la persoana întâi şi implicarea emoţională. În acelaşi timp însă receptorul poate realiza faptul că în afara portretului „omului” Arghezi există şi trimiteri la opera acestuia, ceea ce înseamnă că şi emiţătorul este un cunoscător al „artistului” Arghezi. În esenţă, rezultă un fragment în care imaginea poetului se „umanizează” şi portretul realizat oferă receptorului informaţii despre Tudor Arghezi, omul din lumea reală.

2. Textul este organizat în paragrafe, prezentând caracteristicile literaturii memorialistice: fixarea în timp, focalizarea pe o anumită întâmplare cu semnificaţii pe care receptorul le poate decodifica. Ideile se înlănţuie logic, coerent, pentru construcţia clară a mesajului. Sintetizând informaţiile obţinute din text, avem următoarea succesiune de idei:

- autorul evocă momentul în care l-a cunoscut pe Tudor Arghezi şi realizează un portret al acestuia („voinic, dar scund”).

- insistă asupra politeţii iesite din comun a poetului / element care îl şochează pe autor, pentru că „Cine cunoştea violenţa de limbaj a pamfletarului rămânea uimit de acest aspect al omului privat”.

Vizita în casa de la ”Mărţişor” a maestrului mai dezvăluie trăsături neaşteptate: familist şi gospodar, Arghezi preferă intimitatea căminului oricărei alte activităţi. Este conturată o imagine domestică, în care Arghezi apare ca un „pater familiae” calm, iubitor, atent la universul inocent şi fermecător creat de copii săi. De asemenea, Şerban Cioculescu nu uită să adauge omenia care îl caracterizează pe poet, evocând un episod în care acesta ajută o femeie sărmană trimiţând autorităţiilor o scrisoare, „o mică bucată literată”.


3. Segmentul de text în care autorul lucrării vorbeşte despre „conversaţia” lui Arghezi are ca informaţie principală faptul că poetul „vorbea cum scria, cu aceaşi forţă de viziune şi de expresie scurtă, colorată”. Semnificaţia acestei afirmaţii ar putea fi aceea că poetul Arghezi „vorbea cum scria, cu aceeaşi forţă de viziune şi de expresie scurtă, colorată”. Semnificaţia acestei afirmaţii ar putea fi aceea ca pentru Arghezi „vorbire” era şi ea un act literar continuu, un exerciţiu stilistic permanent. Stau mărturie chiar cuvintele memorialistului: „Conversaţia lui era uluitoare. Ca şi în tabletele sale, desfăşura, când era în vervă, o trâmbă de metefore despre oameni şi lucruri, cu caracteristici totdeauna inedite.”

Acest lucru face ca receptarea operei lui Tudor Arghezi să devină un act de cunoaştere a unei personalităţi literare în întregul ei, sau, mai precis, în „adevărul ei”. Dacă poetul „vorbea cum scria” înseamnă că avem în faţă un artist autentic pentru care „metafora” este un mod de existenţă.

Biletul nr. 67

Recitind, nu de mult, Riga Crypto şi Lapona Enigel, pe care am analizat-o acum câţiva ani ca pe un Luceafăr cu rolurile inversate, mi-a trecut prin minte că sensul ei simbolic se poate lămuri şi în alt chip. Crypto este un crai şi o inimă ascunsă, simbolizând imobilitatea şi taina, condiţia unui neînţeles pe care lumea îl batjocoreşte pentru că nu vrea să înflorească. Elementul nu este atât teluricul, cât nocturnul. Enigel se închină soarelui, [...] regimul ei de viaţă este acela normal, solar; de altfel, Enigel sugerează fenomenalul, mişcarea, schimbarea. [...] Aşadar, Enigel e un om, e Cătălina: ea se naşte, trăieşte, moare, are putinţa opţiunii. Crypto este nenăscut, vecinic, nu poate alege, căci are o condiţie dată şi de neschimbat.[...] Crypto e poetul, creatorul şi el plăteşte, cu nebunia, încercarea de a-şi modifica condiţia, de a trăi. Fiind blestemat să nu se exprime în felul oamenilor, să nu trăiască, el păcătuieşte prin iubire. Dacă Hyperion al lui Eminescu este pedepsit numai cu priveliştea însoţirii pământene dintre

199


Cătălin şi Cătălina, Crypto e pedepsit cu pierderea minţii. Crypto are soarta lui Hölderlin, a lui Baudelaire, a lui Eminescu. În totul, poema are valoarea unui memento.

(Nicolae Manolescu, Poezie şi geometrie)

1. Identifică perspectiva din care autorul textului analizează poemul lui Barbu.2. Prezintă structura şi tehnicile argumentării identificate în text.3. Susţine sau combate o idee a autorului, prin corelarea informaţiei din text cupropriile cunoştinţe (din domeniul literar şi/ sau cultural).

Rezolvare:1. Perspectiva din care autorul Nicolae Manolescu

analizeaza poemul „Riga Crypto şi lapona Enigel” este analitică, subiectivă şi avizată. Subiectivitatea discursului este susţinută prin mărci lexico-gramaticale specifice: determinanţi verbali şi pronominali de persoana I singular: „am analizat”, „mi-a trecut prin minte”. Scopul comunicării este analitic şi argumentativ. Astfel, poemul „Riga Crypto şi lapona Enigel” considerat anterior de Nicolae Manolescu un „Luceafăr întors”, va fi analizat în acest fragment dintr-o nouă perspectivă. Cele două personaje-simbol reprezintă pe rând: Crypto, „un crai şi o inimă ascunsă, simbolizând imobilitatea şi taina, condiţia unui neînţeles”, iar Enigel „sugerează fenomenalul, mişcarea, schimbarea”. Aşadar omul, adică fiinţa comună, este acum Enigel iar Crypto devine omul de geniu. În finalul textului, Nicolae Manolescu compară soarta eroului cu cea a lui Holderlin, Baudelaire, Eminescu, deoarece, „fiind blestemat să nu se exprime în felul oamenilor, să nu trăiască, el [Crypto] păcătuieşte prin iubire” şi este astfel pedepsit cu pierderea minţii.

2. Textul din care este extras acest citat este de tip argumentativ. Punctul de vedere, subiectiv, asumat, aşadar argumentat, susţine caracterul persuasiv al mesajului. Textul este structurat în două alineate. Primul enunţ constituie ipoteza: „mi-a trecut prin minte că sensul ei simbolic [al poemei „Riga


Crypto şi lapona Enigel”] se poate lămuri şi în alt chip”. Premisa subliniază explicit intenţia demonstrativă a enunţurilor următoare. Argumentaţia este constituită prin exemplificări: „Crypto este un crai şi o inimă ascunsă, simbolizând imobilitatea şi taina (...)”; enumeraţii „ea se naşte, trăieşte, moare(...)”, comparaţii „dacă Hyperion al lui Eminescu este pedepsit cu priveliştea însoţirii pământene dintre Cătălin şi Catalina, Crypto e pedepsit cu pierderea minţii”. Ultimul enunţ are valoarea unei concluzii: „În totul, poema are valoarea unui memento”. Identificăm la nivelul tehnicilor argumentative şi prezenţa conectorilor specifici şi a elementelor conectoare: „nu este atât... cât”, „aşadar”, „de altfel”, „în totul”, „dacă”, „căci”.

3. În opinia mea, poemul „Riga Crypto şi lapona Enigel” aminteşte de istoriile celebre ale unor cupluri nefericite: Tristán şi Isolda sau Romeo şi Julieta. Povestea este aşadar eternă însă eroii sunt neobişnuiţi. Mă voi opri asupra primei interpretări dată poemei, şi anume aceea care consideră „Riga Crypto şi lapona Enigel” un „Luceafăr întors”. Dacă în „Luceafărul” eminescian omul de geniu este Hyperion iar muritorii de rând sunt Catalina şi Cătălin, în textul lui Ion Barbu rolurile sunt inversate: fiinţa superioară este feminină, iar cea inferioară este masculină. Această poveste fantastică se desfăşoară în visul fetei ca şi în „Luceafărul”. Fiecare fiinţă superioară traversează tentaţia de a încerca iubirea alături de un pământean şi, la final, o înlătură cu greutate, conştientizând natura lor şi repsonsabilitatea faţă de destinul asumat. De asemenea, consider oportună şi cea de-a doua interpretare dată de critic poemei. Existenţei tumultoase şi tragice a poetului, nefericirea născută din neputinţa de a găsi în femeie un suflet compatibil aspiraţiilor proprii, fac într-adevăr din Eminescu, un Crypto al încercărilor eşuate.

Biletul nr. 68

Deschizând lui Bacovia, ca întregii poezii contemporane, poarta modernismului, Macedonski şi-a pus

201


amprenta uneltelor sale noi, rafinate, dar şi a curioasei sale personalităţi, a refuzului său atât de strident fa ţă de lumea reală. Pe când îns ă el s-a retras la umbra unor mori de vânt a căror fantasm ă era trufaşă, urmaşul său... a căzut într-o dezolare de mlaştin ă [...].

Tehnica rămâne neschimbat decorativă, dar redus ă la mijloacele ei mai simple, linia, conturul, cu singura putere aluziv ă [...]. Puterea sugestiv ă a acestei poezii vine acum exclusiv din muzică, din ştiinţa sau poate numai intuiţia genial ă a valorii sunetelor, care conţin o substan ţă emotivă tulburător de profundă. Sunetele îşi câştig ă o form şă i o culoare imateriale, care stau în slujba expresiv ă a unei mari dezolări. [...] În acest decor, care a fost redus la limitele sale expresive plastice, şi care se reconstruieşte pe planul sonor, lirismul nu întârzie s ă pătrundă, invadând cu ţipătul său de deznădejde ca printr-o fisur ă în pânza panoramic ă a poemului:Amurg de iarnă, sumbru, de metal,Câmpia alb ă – un imens rotund –Vâslind, un corb tăcut vine din fund,Tăind orizontul, diametral.

(Ion Negoiţescu, Poezia lui Bacovia)

1. Prezint ă atitudinea autorului fa ţă de problematica abordată în textul dat.2. Compar ă dou ă idei sau dou ă aspecte identificate în textul dat, pe baza unei relaţii de tipul: obiectiv-subiectiv, asemănare-deosebire sau puncte convergentepuncte divergente.3. Exprimă-ţi o opinie argumentat ă despre semnificaţia dezolării din lirica lui George Bacovia, prin corelarea informaţiilor din text cu propriile cunoştinţe.

Rezolvare:1. Fragmentul face parte dintr-o lucrare de specialitate,

din domeniul criticii şi teoriei literare. Ion Negoiţescu prezintă în lucrarea „Poezia lui Bacovia” punctul de plecare al poeziei


moderne prin porţile deschise de Macedonski. El face o analiză comparativă a „tehnicilor şi instrumentelor” celor doi poeţi. Atitudinea abordată de emiţător (Ion Negoiţescu) este una critică şi analitică.

2. Structurat în paragrafe, textul este construit după tehnica argumentaţiei. Primul paragraf se constituie în ipoteză, formulându-se demersul teoretic: deschizător al „porţii modernismului”, Macedonski îşi pune amprenta asupra unei poezii pe care „urmaşul său”, Bacovia, o va proiecta într-un nou curent. În continuare, analiza trăsăturilor poeziei lui Bacovia sunt realizate în comparaţie cu ceea ce se semnala în poezia lui Macedonski. Analiza comparativă relevă asemănări şi deosebiri între cei doi poeţi. Astfel, putem nota ca diferenţă: pe când Macedonski „s-a retras la umbra unor mori de vânt a căror fantasmă era trufaşă, urmaşul său (Bacovia) a căzut într-o dezolare de mlaştină”. „Tehnica” este „decorativă” pentru ambii poeţi, dar la Bacovia ea este „redusă la mijloacele ei simple, linia, conturul, cu singura putere aluzivă...”. Muzica, sonoritatea sunt atribute specifice poeziei bacoviene. Decorul este redus la limitele sale expresive plastice. Afirmaţiile sunt exemplificate printr-o strofă dintr-o poezie a lui Bacovia în care se regăsesc trăsăturile caracteristicile simbolismului autentic (cromatica dezolantă, sonoritatea sumbră, stările depresive, apăsătoare). În concluzie, textul propus spre analiză oferă un model de interpretare a universului poeziei bacoviene, identificându-se implicit şi „etapa” pe care el o reprezintă în simbolismul românesc.

3. În ceea ce priveşte semnificaţia „dezolării” în poezia lui Bacovia, mă voi folosi de versurile oferite de textul critic în finalul său. Prin valorificarea semnificaţiilor textului poetic, putem ajunge la demonstraţia particularităţilor poeziei simboliste.

„Amurg de iarna, sumbru, de metal Câmpia albă - un imens rotund - Vâslind, un corb tăcut vine din fund,

203


Tăind orizontul, diametral.”

„Dezolarea”, ca stare poetică bacoviană este reflectată la toate nivelurile de analiză: lexical, semantic, stilistic. Astfel, cuvintele au toate o „greutate” copleşitoare. Pentru Bacovia iarna nu este un anotimp al „somnului liniştit al naturii”, pentru că el adaugă decorului hibernal singurătatea rece a tristeţii. „Amurgul”, moment preferat în poezia sa, devine ameninţător prin apăsarea lui metalică şi prin zborul prevestitor de moarte al corbului. Zăpada rece, albă este fundal pentru negrul „corbului tăcut” care „vâsleşte” în aerul devenit şi el, greu. Dezolarea este starea imprimată receptorului, căruia i se transferă senzaţia de apăsare, tristeţe, chiar panică. Poezia bacoviană induce, aşadar, sentimente din registrul grav al existenţei, motiv pentru care receptarea sa este, adesea, un act dificil.

Biletul nr. 69

Încă înainte de Primul Război Mondial, semnele modernismului se puteau întrevedea în atmosfera şi preocupările unor reviste care, pe lângă [promovarea înnoirii] şi orientarea strict estetică, pornind fie de la premisele macedonskiene, fie chiar din vechea ideologie maioresciană, tindeau de fapt, prin orientarea şi gustul unor noi generaţii, la sincronizarea tot mai accentuată a literaturii române cu cele apusene, deşi nu totdeauna, fireşte, cu nimerita promptitudine. [...]

Modernismul se va forma, de fapt, viguros şi extraordinar de important, prin literatura promovată în cenaclul Sburătorul (seria revistei din 1926-1927, ultima şi cea mai substanţială, nu dă totuşi o imagine deplină a modernismului lovinescian, deşi textul lui Lovinescu, Sincronism şi diferenţiere, acum publicat, e atât de reprezentativ). [...] Marea schimbare în literatura noastră interbelică o aduce modernismul în primul rând în proză, căci poezia, datorită simbolismului de dinainte de război, îşi crease deja premisele; dar calitatea spectaculară şi diferenţierea


excepţională a poeţilor români dintre cele două războaie vor produce cu precădereimpresia de noutate majoră. Proza de acum însă, aşa cum o promova Lovinescu, axată pe motive urbane şi analitic-intelectuală, este într-adevăr absolut nouă, neavând echivalenţe antebelice. Ea trebuia să corespundă epocii în care se impuneau Proust, Joyce, Gide şi Musil. Între Delavrancea şi Camil Petrescu, între Calistrat Hogaş şi Max Blecher nu există nicio punte, nicio continuitate.

(I. Negoiţescu, Istoria literaturii române)

1. Precizează perspectiva din care autorul analizează rolul lui E. Lovinescu în impunerea direcţiei moderniste în literatura română.2. Prezintă două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii).3. Argumentează (pro sau contra), pe baza unui text literar studiat, afirmaţia: Marea schimbare în literatura noastră interbelică o aduce modernismul în primul rând în proză.

Rezolvare:1. Perspectiva din care autorul I. Negoiţescu analizează

apariţia modernismului în literatura română şi rolul lui Eugen Lovinescu în impunerea acestei direcţii este obiectivă, analitică şi avizată. Relatarea la persoană a III-a, tonul neutru/neimplicat al mesajului şi expunerea ştiinţifică, cu rol argumentativ, susţin obiectivitatea discursului. Punctul de vedere analitic reiese din abordarea expozitiv-explicativă a temei. Criticul literar I. Negoiţescu realizează în fragmentul citat o prezentare a modernismului literar, pe care îl consideră pornind „de la premisele macedonskiene” şi chiar „din vechea ideologie maioresciană”. Definit prin gustul său pentru sincronizarea literaturii române cu cea apuseană, modernismul, afirmă I. Negoiţescu, „se va forma, de fapt, viguros şi extraordinar de important, prin literatura promovată de cenaclul Sburătorul (...)”. Având în vedere tematica abordată, terminologia ştiinţifică utilizată: „modernism”, „ideologie”, „literatură”,

205


precum şi enunţarea unor judecăţi de valoare: „calitatea spectaculoasă şi diferenţierea excepţională a poeţilor români dintre cele două razboaie”, putem spune că autorul demonstrează o cunoaştere în profunzime (avizată) a domeniului criticii şi teoriei literare.

2. Am ales să prezint două fapte explicit formulate în textul dat, pe care le consider definitorii în înţelegerea specificului modernismului românesc. Primul fapt enunţat în alineatului întâi al textului menţionează apariţia modernismului pe scena literaturii române înainte de Primul Război Mondial. Semne ale acestei apariţii erau preocupările revistelor timpului către „orientarea strict estetică”, pornind fie de la „premisele macedonskiene, fie chiar din vechea ideologie maioresciană”. Elementul de noutate al modernismului îl constituie orientarea către sincronizarea literaturii române cu cele occidentale. Un fapt consemnat este legat de „marea schimbare” din literatura română interbelică, provocată de proză. Aceasta, spre deosebire de poezia modernistă, ai cărei germeni fuseseră determinaţi de simbolism, va fi „analitic-intelectuală”, se va „axa pe motive urbane”, aşadar se va desprinde total de proza antebelică.

3. În opinia mea, modernismul a modificat fundamental evoluţia prozei româneşti. Voi trece în revistă elementele de noutate pe care acest curent literar le-a imprimat speciilor narative. În primul rând, contextul socio-politic după Primul Război Mondial a accentuat prin unirea celor trei provincii româneşti, tendinţa de depăşire a unui spirit provincial şi de sincronizare a realităţilor socio-culturale româneşti cu ritmul european. Desfăşurat concomitent cu un curent literar antitetic – tradiţionalismul – modernismul fusese anunţat de atitudinea nonconformistă, decadentă a unor poeţi simbolişti, precum G. Bacovia. Dacă în poezie modernismul a reprezentat refuzul rigorilor formale, a clişeelor compozitionale şi structurale tradiţionaliste etc. în proză modificarea fundamentală s-a produs la nivelul compoziţiei prin: schimbarea registrului tematic dinspre rural spre citadin, transformarea personajelor în eroi moderni, cu preocupări specifice mediului oraşului (ex.: Ştefan Gheorghidiu, tipul intelectualului lucid, analitic, intransigent,


încurcând noi stări, atitudini, contradicţii sufleteşti, gelozie, onoare, datorie, spirit de sacrificiu etc.). La nivelul limbajului, scrierile moderniste în proză sau în poezie au adoptat un registru cult, elevat, filosofic, uneori chiar ermetic,încifrat. În baza acestor trăsături consider că proza românească interbelică, reprezentantă a modernismului a constituit un al doilea moment „de grandomanie artistică” prin faptul că s-a pus pe picior de egalitate cu proza europeană a timpului.

Biletul nr. 70

Împrejurările istorice noi [întregirea ţării dup ă Primul Război Mondial] determin ă o adevărat ă mutaţie de sensibilitate. Epoca antebelic ă se îndepărteaz ă peste noapte foarte mult de prezent, sub efectul traumatizant al războiului. Lirismul anilor 1900-1916 las ă impresia a fi fost produsul unei lumi definitiv apuse, cu preocupări sentimentale cuminţi, cam prăfuite şi provinciale. Întregirea ţării şi convulsiile sociale violente, în condiţiile cărora visul atâtor generaţii se realizase, lărgesc dintr-odat ă considerabil orizontul conştiinţei poetice româneşti. Ea capăt ă într-adevăr sentimental c ă a devenit european şă i nicio frământare liric ă a vremii nu-i mai este străină. […]

Simbolismul sufer ă cel dintâi o astfel de convertire particulară. El îşi prelungeşte doar în poezia post-bacoviană „spleen”-ul, adaptat la rândul lui „plictisului” şi atmosferei apăsătoare care stăpânea viaţa târgurilor noastre de provincie. Astfel, se autohtonizeaz ă complet într-un bucolism cu vie coloratur ă locală, stăpânit de sentimentul tradiţiei. Dar modernizarea intim ă a limbajului poetic, sincron ă cu aceea a societăţii româneşti, intervine peste tot. Este un lucru pe care l-a surprins foarte bine E. Lovinescu, arătând c şă i aşa-numita liric ă tradiţionalist ă recurge, sub raportul expresiei, la cuceririle „poeziei noi”. Blaga sau Adrian Maniu nu sunt mai puţin „moderni” decât Ion Vinea. Veacul tehnicizat al

207


maşinilor îi obsedeaz şă i pe poeţii primitivităţii, stârnindu-le anxietatea, ca şi gustul cufundării în elementaritate şi primitivitate. De altfel, curând, epitetele „modernist” şi „tradiţionalist” îşi pierd practice orice putere definitorie. Care dintre ele i se potriveşte lui Arghezi? Întrebarea l-a pus în încurcătur ă chiar şi pe Lovinescu.

(Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura român ă între cele două războaie mondiale, II)

1. Identific ă perspectiva din care autorul analizeaz ă evoluţia poeziei în perioada interbelică.2. Prezint ă elementele argumentării din textul citat (premisa/ ipoteza, etapele argumentării, conectorii).3. Argumentează, pe baza unui text liric studiat aparţinând perioadei interbelice, afirmaţia autorului: modernizarea intimă a limbajului poetic [este] sincron ă cu aceea a societăţii româneşti.


din domeniul teoriei şi criticii literare, „Literatura română între cele două războaie mondiale, II”. Semnat de Ov. S. Crohmălniceanu, textul lasă deschisă o întrebare: care dintre epitete se potriveşte lui Arghezi, modernist sau tradiţionalist? Perspectiva din care autorul îşi construieşte demonstraţia este una obiectivă şi avizată. Este o perspectivă obiectivă prin relatarea la persoana a III-a şi prin caracterul critic, argumentativ al discursului. Este o perspectivă avizată prin faptul că autorul face dovada unei foarte bune cunoaşteri a domeniului abordat, teoria şi critica literară.

2. Faptul că textul este unul argumentativ poate fi demonstrat prin trăsăturile identificabile ale acestui tip de discurs. Înlănţuirea logică a ideilor respectă etapele unei demonstraţii. În ipoteză este formulată ideea de plecare, anume „mutaţia de sensibilitate” semnalată după Primul Război Mondial în literatura română. Urmează o trecere în revistă a


momentelor istorice importante şi efectul acestora asupra actului creaţiei în general. „Întregirea ţării” (Unirea de la 1918) lărgeşte orizontul poeziei româneşti.

Apare conştiinţa apartenenţei la cultura europeană. Prin aderarea la simbolism se ajunge la o oarecare sincronizare, dar aceasta se va petrece cu precădere în perioada modernismului. Simultan cu mişcarea estetică modernistă se derulează şi „tradiţionalismul”, dificil de delimitat, după părerea criticului Crohmălniceanu, de tehnicile poetice „noi”. În aceste condiţii, concluzia, pe care o lasă sub forma unei întrebări, este legată de apartenenţa, în plan estetic, a lui Arghezi la tradiţionalism sau la simbolism. Acestea ar fi ideile în succesiune ale textului. Discursul argumentativ mai este susţinut şi prin alte trăsături specifice, precum: folosirea termenilor specifici domeniului istoriei literaturii române, folosirea cuvintelor cu sensul lor conotativ, proprietatea termenilor, acurateţea limbajului.

3. În ceea ce priveşte ideea sincronismului limbajului poetic românesc cu cel european, putem spune că fenomenul este prezentat de Eugen Lovinescu, „criticul de direcţie” care a semnalat primul necesitatea alinierii estetice româneşti la cea europeană. Un text care sa confirme „aderarea” liricii române la deschiderea semnalată de modernism, ar putea fi „Flori de mucigai” de Tudor Arghezi. În primul rând, limbajul poetic arghezian aduce ca noutate „estetica urâtului”, sintagmă şi concept preluate din lirica franceză, de la Charles Baudelaire. La Arghezi însă „şocul” merge şi mai în profunzime, căci, în afara inovaţiilor lexicale, el reconstruieşte un univers în care „frumosul” şi „urâtul” devin noţiuni interferente, genereatoare de emoţie artistică. În al doilea rând, alinierea lui Arghezi la modernismul european mai poate fi probată şi la nivelul „formei” poeziei, care se descătuşează de canoanele tradiţionale, renunţând la rimă sau la strofe egale.

Sunt numai două argumente care mă îndreptăţesc să afirm că Tudor Arghezi aderă la modernism atât prin „formă” (cuvânt) cât şi prin „fond” (idee).

209


Biletul nr. 71

Literaţii noştri, care între cele două războaie au construit o literatură de exemplară compacteţe în ansamblu, comparabilă global sau prin câteva mari individualităţi cu oricare din literaturile străine contemporane ei, scriau totuşi într-o literatură care în accepţia modernă a cuvântului avea doar o sută de ani. De aici enorma capacitate de deschidere către oricare realizare viabilă a scrisului european, şi implicit o mare capacitate de sinteză. Fără ca prin aceasta să vedem în literatura dintre războaie doar un produs al unei conjuncţii de influenţe, ci, departe de aşa ceva, o posibilitate de intrare în marea literatură prin participare la toate problemele ei. „Modernist” este, aşadar, Ion Barbu, sau mai degrabă modern, aşa cum sunt moderni toţi scriitorii de mare clasă pe care această epocă ni i-a transmis. [...]

Paradoxal, problema modernităţii tuturor scriitorilor de până la al Doilea Război Mondial trebuie discutată în raporturile sale cu romantismul, pentru că există o extrem de puternică migraţiune dinspre acesta înspre secolul nostru. Tradiţionalismul barbian, pe care poetul îl revendică aproape cu simţ avangardist al polemicii, este în fond elementul de legătură cu perioada romantică.

(Marian Papahagi, Exerciţii de lectură)

1. Precizează perspectiva din care autorul formulează mesajul textului citat.2. Compară două idei identificate în textul dat, pe baza unei relaţii de tipul: asemănare-deosebire, puncte convergente-puncte divergente sau general-particular.3. Comentează un fapt, o informaţie sau o idee identificată în text, valorificând propriile cunoştinţe despre poezia interbelică.Rezolvare:

1. Perspectiva din care autorul Marian Papahagi formulează mesajul textului citat este obiectivă, analitică şi avizată. Relatarea la persoana a III-a, tonul neutru şi utilizarea unui limbaj cult, ştiinţific, aşadar lipsit de expresivitate şi


afectivitate susţin obiectivitatea discursului. Marian Papahagi supune unei analize critice activitatea literaţilor dintre cele două războaie mondiale. Opinia autorului este aceea că literatura română interbelică este „comparabilă global sau prin câteva mari individualităţi cu oricare dintre literaturile străine contemporane ei”. Caracterul de modernitate al acestei literaturi trebuie – explică autorul – pus în relaţie cu romantismul deoarece „există o extrem de puternică migraţiune dinspre acesta [romantism] înspre secolul nostru”. Perspectiva avizată se referă la faptul că autorul face dovada cunoaşterii în profunzime a domeniului abordat: critica şi teoria literară.

2. Am ales să compar două idei identificate în textul dat pe baza relaţiei de tipul puncte convergente – puncte divergente. În ultimul alineat al textului este analizată legătura dintre romantism, curentul literar specific celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea şi modernism, direcţie literară interbelică reprezentată de scriitori comparabili axiologic cu cei europeni contemporani. Această legatură este considerată de Marian Papahagi „paradoxală”. Contradicţia vine din perioada de timp care separă cele două curente şi din modificările ideologice care li s-au interpus. Elementul convergent sau puntea de legătură dintre romantism şi modernism, îl reprezintă în opinia autorului „tradiţionalismul barbian”.

3. Consider că opinia legată de o inedită însă justificată relaţie dintre romantism şi modernism poate fi demonstrată prin câteva argumente. În primul rând, poezia modernistă, ca şi poezia romantică, demonstrează o viziune subiectivă asupra lumii. Preocuparea pentru abordarea filosofică a aspectelor existenţiale se regăseşte atât în poezia romantică (Eminescu), cât şi în cea modernistă (Blaga, Arghezi, Barbu). De asemenea, metaforismul sau preferinţa de a modifica înţelesul obişnuit al unui cuvânt prin trecerea la o altă semnificaţie, apropie stilistic texte lirice aparţinând celor două direcţii. Nu trebuie uitat faptul că modernismul constituie o revalorificare a aspectelor tradiţionale, privite însă dintr-o perspectivă inedită. La nivelul

211


atitudinii poetice, eul liric modernist manifestă ca şi cel romantic o conştiinţă framântată, aflată în perpetuă căutare, oscilând între stări contradictorii. Punctul de referinţă îl constituie în ambele cazuri: absolutul. Prin urmare, „migraţiunea” romantismului către secolul XX-lea poate fi justificată până la un anumit punct. Niciunul dintre cei trei mari poeţi modernişti interbelici, nu refuză aspectele tradiţionale, conservatoare, născute din spiritualitatea şi conştiinţa românească însă le abordează într-o manieră novatoare, în ton cu noile tendinţe ale epocii.

Biletul nr. 72

Întâia formulare a ideologiei lui [E. Lovinescu] s-a afirmat mai întâi în domeniul socialului, susţinând în cele trei volume ale Istoriei civilizaţiei române modern (1924-1925) că procesul civilizaţiei noastre, ca şi al tuturor statelor intrate brusc în contact cu Apusul, în solidarismul unei vieţi cu mult mai înaintate, nu s-a făcut evolutiv, ci, dintr-o necesitate sociologică, revoluţionar. Nu era vorba de a exprima o preferinţă, ci de a scoate o concluzie din analiza procesului de formaţie şi a altor civilizaţii tinere cu destin identic. Principiul acestei fatalităţi sociologice, criticul l-a numit sincronism, pe baza căruia civilizaţia noastr ă actual ă s-a format prin importaţie integrală, făr ă refacerea treptelor de evoluţie ale civilizaţiei popoarelor dezvoltate pe cale de creştere organică. Se poate spune c ă la popoarele tinere imitaţia este prima form ă a originalităţii. Nimeni nu recomandă, fireşte, principial, imitaţia; prin interdependenţa material şă i morală a vieţii moderne ea exist ă îns ă ca fenomen incontestabil. Dacă ar rămâne sub forma ei brută, imitaţia n-ar fi un element de progres [...]. Numărul „invenţiilor” sau al „ideilor originale” al fiecărui popor în parte fiind foarte limitat, originalitatea oricărei civilizaţii st ă mai mult în capacitatea de adaptare şi prelucrare, decât în elaboraţie proprie – şi acesta mai ales la popoarele tinere.


(E. Lovinescu, Critica modernistă, în Istoria literaturii române contemporane)

1. Identific ă opinia lui E. Lovinescu, privitoare la semnificaţia termenului de sincronism.2. Prezint ă tehnicile şi structurile argumentative identificate în textul dat.3. Susţine sau combate o idee a autorului, identificat ă în textul dat, prin corelarea informaţiei din text cu informaţii din afara acestuia (din domeniul literar şi/ sau cultural).

Rezolvare:1. Construit ca un discurs teoretic, textul se

subordonează domeniului teoriei literare, domeniu care are drept scop explicarea unor fenomene specifice actului artistic. În cazul acestui fragment este identificată opinia criticului Eugen Lovinescu, teoretician al modernismului, referitor la „sincronism”. Termenul desemnează, în viziunea lui Lovinescu, o „importaţie integrală” a civilizaţiei apusene de către „civilizaţiile tinere cu destin identic”. Simplificând, sincronismul este o tendinţă firească prin care societăţile (implicit cultura lor) evoluate servesc drept „modele” pentru societăţile în formare. „Imitaţia” devine prima treaptă în realizarea sincronismului.

2. Maniera argumentativă de construcţie a discursului teoretic se bazează pe tehnicile specifice acestui tip de mesaj. Înlănţuirea logică a ideilor, abordarea unui lexic specializat, specific domeniului, respectarea corectitudinii la toate nivelurile, capacitatea de analiză şi de sinteză sunt astfel de caracteristici. Prezenţa conectorilor este, de asemenea, un atribut al discursului argumentativ (de exemplu: „ca şi”, „ci”, „fireşte”, „se poate spune”, „dacă...atunci...”, etc.). Textul prezintă un oarecare grad de dificultate, având drept receptor cititorul avizat, interesat de fenomenul cultural dar şi capabil să decodifice informaţiile.

213


3. În ceea ce priveşte comentarea unei idei dezvoltate în text, aş dori să mă opresc asupra sintagmei „importaţie integrală”, ce defineşte procesul prin care o cultură tânară „copiază” modelele culturilor consacrate, vechi. În cazul nostru ar putea fi vorba de imitaţia modelelor occidentale.

Societăţile umane au avut dintotdeauna tendinţe de a-şi împrumuta una alteia „mişcări” estetice (sau economice). Referindu-ne la ce efect pot avea aceste împrumuturi asupra culturii româneşti, aş dori să relev o realitate pe care o trăim în prezent: importul de mass-media (audio-video).

Având mai uşor acum posibilitatea de a analiza fenomenul simultan în toate colţurile pământului, observăm că în mass-media românească apar în permanenţă emisiuni preluate din Occident. Pentru a sintetiza punctul meu de vedere, aş da exemplul unei emisiuni tip „entertainment”. Înţeles ca „distracţie”, termenul acoperă în modelele originale ideea de glumă, muzică etc. În emisiunile de gen româneşti observ o tendinţă spre vulgaritate şi umor de proastă calitate. Rareori găsesc o emisiune de televiziune în care să nu mă deranjeze aluziile grosolane privitoare la viaţa privată a vedetelor, a oamenilor politici. Desigur că ideea de „pamflet” îmi este cunoscută, dar atunci când prin distracţie se înţelege „umilirea în public a persoanelor”, acest lucru mă deranjează.

În concluzie, se poate întampla ca între „model” şi copie să fie o distanţă mare, numită „kitsch”.Biletul nr. 73

Expusă fragmentar în Sburătorul şi în alte reviste din primul deceniu postbelic şi dezvoltată în Istoria civilizaţiei române moderne (3 volume, 1924-1925) şi în Istoria literaturii române contemporane (5 volume, 1926-1929), ideologia lovinesciană porneşte de la concepţia că „există un spirit al veacului, numit de Tacit saeculum, adică o totalitate de condiţii materiale şi morale configuratoare ale vieţii popoarelor europene într-o epocă dată”. În virtutea acestuia, o lege a „sincronismului” (la baza căreia stă imitaţia) dictează integrarea tuturor naţiunilor în aceeaşi formulă de civilizaţie, impusă de naţiunea cea mai evoluată. Legea sincronismului


(interdependenţei) acţionează şi în cultură, deci în literatură, ale cărei structuri sunt supuse, ca tot ce alcătuieşte cadrul existenţei umane, unor permanente mutaţii. Valorile artistice nu sunt, după Lovinescu, imuabile, frumosul nu este unul şi acelaşi pentru toate timpurile şi pe toate meridianele, cum rezultă din teoriile de provenienţă idealistă germană ale lui Maiorescu şi M. Dragomirescu; arta e corolarul unei civilizaţii, una din „feţele” acesteia şi, în consecinţă, „literatura unui popor nu trebuie studiată în fixitatea unei idei platonice, ci în mobilitatea ei”.

(Dumitru Micu, Presa literară românească)

1. Precizează perspectiva din care autorul analizează ideologia lovinesciană.2. Prezintă două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii).3. Comentează un fapt, o informaţie sau o idee identificată în text, valorificând propriile cunoştinţe despre modernismul lovinescian.

Rezolvare:1. Perspectiva din care Dumitru Micu analizează

ideologia lovinesciană este obiectivă, exponenţială şi avizată. Relatarea se realizează la persoana a III-a, fără intervenţii sau aprecieri personale şi se constituie într-o prezentare detaliată a ideologiei lovinesciene cunoscută drept „teoria imitaţiei”. Discursul se înscrie în registrul cult-ştiinţific prin terminologia utilizată: „ideologie”, „istoria literaturii”, „concepte”, „lege”, „cultură” etc., precum şi prin tonul impersonal al abordării. Autorul D. Micu demonstrează prin exemplificări concrete, prin inserarea unor repere temporale: „1924-1925”, „primul deceniu postbelic”, a unor citate, o cunoaştere în detaliu (avizată) a tematicii abordate.

2. Consider că două opinii ale criticului literar E. Lovinescu, expuse în fragmentul selectat, reprezintă elemente de

215


referinţă pentru înţelegerea mesajului. Prima opinie constituie însuşi fundamentul ideologiei lovinesciene şi anume aceea că „există un spirit al veacului, numit de Tacit saeculum, adică o totalitate de condiţii materiale şi morale configuratoare ale vieţii popoarelor europene într-o epocă dată”. O a doua opinie privită de Eugen Lovinescu drept consecinţa celei dintâi este aceea că „în virtutea acesteia [a spiritului veacului], o lege a <<sincronismlui>> (la baza căreia stă imitaţia) dictează integrarea tuturor naţiunilor în aceeaşi formulă de civilizaţie impusă de naţiunea cea mai evoluată”. Sincronizarea civilizaţiilor, a culturii şi implicit a literaturii, constituie o necesitate, deoarece şi acestea sunt supuse „unor permanente mutaţii”, iar „frumosul nu este unul şi acelaşi pentru toate timpurile şi pe toate meridianele”.

3. În opinia mea, „teoria imitaţiei” formulată de conducătorul revistei „Sburătorul” a constituit o direcţie de revigorare a literaturii româneşti interbelice. Întrucât persista în epocă mentalitatea maioresciană de a considera improprie preluarea prin imitaţie servilă, a formelor democratice occidentale. Ideologia lovinesciană răstoarnă astfel un set de valori prestabilite. Argumentul pe care Lovinescu îl aduce în susţinerea sincronizării – prin imitaţie într-o primă etapă – a literaturii române cu cea apuseană, este acela al stagnării într-un provincialism păgubos care începuse să epuizeze sentimentul etnicismului românesc.

Consacrarea modernismului pe scena literară interbelică a constituit pentru cultura română un câştig incontestabil. Reprezentanţii de seamă ai acestei direcţii: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, Camil Petrescu, Mircea Eliade, Hortensia Papadat-Bengescu, G. Călinescu au demonstrat prin operele lor că preluarea unor formule compoziţionale europene consacrate, nu numai c-a modificat direcţia către care se îndrepta actul de creaţie literară, dar a facilitat debutul personajului modern, reprezentant al unui nou mod de viaţă şi al unei structuri interioare înăbuşite până atunci.


Biletul nr. 74

Înc ă nu s-a potolit discuţia angajat ă de dou ă reviste cu caracter polemic, în jurul unei probleme, e drept, destul de vechi. Susţine una dintre ele, anume, c ă prea suntem înconjuraţi cu ziduri chinezeşti, c ă vegetăm într-o orientală indiferen ţă când nu e vădit ă ostilitate fa ţă de curentele de idei şi fapte noi care agit ă lumea Occidentului. Suntem prea locali, numai locali, trăim în suburbia culturii. Nu suntem deloc europeni, scriu dânşii... Şi iat ă c ă din cealalt ă tabără se flutur ă cu îndârjire steagul, care, dac ă nu se vedea prea bine, vina venea de acolo c ă vechimea îl decolorase. Ne amenin ţă cu o adevărat ă invazie cosmopolită, vestesc apărătorii, dând alarma. Limba, obiceiurile, literatura sunt în primejdie. […] Căci pentru unul ăsta este europenismul: cea mai nou ă mod ă apuseană, cel din urm ă dans, cea din urmă form ă a versului, cea mai recent ă poz ă strâmb ă […] cea mai nou ă absurditate discutat ă cu furie.

Iar pentru altul, de cele mai multe ori, tradiţie înseamn ă pluguşorul, steaua, antereul, coliba şi opincile lui Dinc ă Priboi; însemneaz ă neapărat cântecul lăutarilor, cuvântul turcesc, călugărul incult şi mobila pirogravată.

Sufletul unui scriitor mare este sinteza sufleteasc ă a unui popor la un moment dat. Nu tradiţiile sunt sufletul unui popor, ci scriitorii, gânditorii şi artiştii lui, oricum ar fi ei, cu condiţia s ă fie mari. Nici Goethe, nici Eminescu nu sunt mari prin arta lor naţională, ci naţiunile sunt mari prin arta acestor artişti.

(Camil Petrescu, Sufletul naţional. Analiza descriptivă a termenului)

1. Precizeaz ă perspectiva din care autorul analizeaz ă cele două direcţii ce influenţeaz ă dezvoltarea culturii şi literaturii române interbelice.

217


2. Compar ă dou ă idei identificate în textul dat, pe baza unei relaţii de tipul: asemănare-deosebire, puncte convergente-puncte divergente sau perimat-modern.3. Exprimă-ţi o opinie argumentat ă despre afirmaţia autorului: Sufletul unui scriitor mare este sinteza sufleteasc ă a unui popor la un moment dat. Nu tradiţiile sunt sufletul unui popor, ci scriitorii, gânditorii şi artiştii lui, oricum ar fi ei, cu condiţia s ă fie mari. Nici Goethe, nici Eminescu nu sunt mari prin arta lor naţională, ci naţiunile sunt mari prin arta acestor artişti.

Rezolvare:1. Fragmentul face parte dintr-un studiu din domeniul

esteticii semnat de Camil Petrescu. Lucrarea se intitulează „Sufletul naţional. Analiza descriptivă a termenului”, iar autorul identifică şi analizează cele două direcţii care au influenţat cultura şi literatura interbelică: tradiţionalismul şi modernismul. Perspectiva din care face acest lucru este obiectivă şi avizată. Este „obiectivă” prin relatarea la persoana a II-a şi prin caracterul analitic, de tip demonstrativ-argumentativ. „Avizată” este pentru că autorul face dovada unei cunoaşteri profunde a domeniului abordat, estetica şi istoria culturii.

2. Construit după criteriile unui discurs argumentativ, textul este structurat în trei paragrafe, care se pot constitui în „componente” ale argumentării: ipoteză, demonstraţie şi concluzie.

În ipoteză autorul semnalează existenţa a două reviste care polemizează în problema „europenism vs tradiţionalism”. Demonstraţia dezvoltă cele două atitudini, descriindu-le (cu nuanţă critică în ambele cazuri) drept „tabere”: moderniştii care acuză „izolarea” faţă de cultura Occidentală pe de o parte şi tradiţionaliştii care militează pentru promovarea valorilor (strict) naţionale. Opinia lui Camil Petrescu, formulată în concluzie înclină opţiunea spre deschidere către cultura europeană, pentru că marii artişti nu au rămas în conştiinţa popoarelor prin „naţionalismul” lor, ci prin „universalitate”.


Ideea construcţiei autentice, de tip asemănare-deosebire ar putea fi exemplificată în demonstraţia autorului privind trăsăturile celor două „tabere”. Opoziţia se construieşte astfel: o tabără consideră că „vegetăm într-o orientală indiferenţă... suntem prea locali, trăim în suburbia culturii”. Cealaltă tabără consideră că „suntem ameninţaţi de o adevărată invazie cosmopolită.” Ambele atitudini sunt descrise cu accentuarea exagerării şi intransigenţei lor.

3. Segmentul de text în care este formulată concluzia demonstraţiei, sau atitudinea autorului faţă de problemă, exprimă o idee la care poate adera orice receptor: cantonarea în tradiţie, refuzul deschiderii către universalitate nu este cea care a generat marile valori ale culturii. Gândirea unor artişti precum Goethe sau Eminescu nu a fost limitată în perimetrul propriei naţiuni, ea s-a ridicat la valori abstracte, filosofice, general valabile: „Ei nu sunt mari prin arta lor naţională, ci naţiunile sunt mari prin arta acestor artişti.”

În concluzie, un gânditor aparţinând unei anumite culturi, unui anumit popor, devine patrimoniu universal prin arta lui. Artistul aparţine lumii, nu (doar) unui popor.

Biletul nr. 75

Neavând sensul de paseism romantic, tradiţionalismul nostru are un sensdinamic, de actualitate, fiindcă are un sens de permanenţă. […] Pe linia acestei directive a tradiţiei autohtone, Gândirea moşteneşte Semănătorul. Două idei principale se desfac din mişcarea semănătoristă: ideea istorică şi ideea folclorică. Genialul animator al mişcării îi prescria un scop precis faţă de care nu admitea discuţii: unitatea politică a românilor. Acesta era cuvântul de ordine al epocei. Pentru atingerea acestui scop era nevoie de încredere în energia naţională. Şi atunci, orice manifestare intelectuală trebuia să fie o exaltare a energiei naţionale. De aici glorificarea trecutului în ştiinţa istorică, în poem, în roman, glorificarea

219


poporului – privit în actualitatea lui – în poezie şi în nuvelă. Paseismul Semănătorului era un refugiu în trecut numai întrucât acolo se găsea un prototip al unirii şi o demonstraţie istorică a dinamismului unionist. Ţăranul Semănătorului era o exaltare a eroismului anonim care trebuia să însufleţească armata viitorului război. [...] Voind să demonstreze vitalitatea rasei, literatura semănătoristă e o apologie a instinctelor primare dezlănţuite după tehnica baladelor populare. [...]

Concepţia aceasta a omului instinctelor apare astăzi în toată insuficienţa ei. [...] E sufletul românesc o totalitate de instincte în care n-a intervenit lupta dramatic a conştiinţei morale şi, deci, a conştiinţei religioase? [...] Dar poporul nostru trăieşte de aproape două mii de ani în credinţa ortodoxismului şi în practica lui. De aceea, unghiul sub care l-au privit scriitorii precedenţi şi odată cu el intelectualii formaţi în ideologia ştiinţifică a veacului al XIX-lea, ni se pare greşit. În orice caz, insuficient. S-a aprofundat caracterul etnic al acestui popor, dar s-a ignorat caracterul religios. Dacă admitem că preocuparea religioasă a fost absentă în sufletul lui, atunci cum se explică vechea cultură românească aproape exclusiv religioasă? Cum se explică aproape singurele monumente arhitectonice ridicate de el, mânăstirile şi bisericile?

(Nichifor Crainic, Sensul tradiţiei, în Gândirea, 1929)

1. Prezintă punctul de vedere al autorului despre sensul tradiţiei.2. Precizează două elemente de referinţă ale conţinutului de idei al textului, implicite sau explicit formulate (idei, argumente, contraargumente, fapte, opinii/sugestii).3. Susţine sau combate o idee a autorului, prin corelarea informaţiei din textul dat cu informaţii din afara acestuia (din domeniul literar şi/ sau cultural).

Rezolvare:1. Concepţia autorului Nichifor Crainic, cunoscut în

istoria literaturii române drept conducătorul revistei „Gândirea” şi teoreticianul „gândirismului”, este aceea potrivit căreia sensul tradiţiei se revendică legitim din trecutul unui popor, din


eroismul şi folclorul acestuia, dar trebuie înţeles şi ca expresie a conştiintei morale şi a celei religioase a neamului. Abordarea problematicii textului se realizează dintr-o perspectivă analitică şi avizată. Discursul este construit la persoana a III-a, însă intervenţia autorului, purtătorul de cuvânt al unei grupări literare, se observă în text prin prezenţa determinantilor verbali şi a pronumelor de persoană I plural: „nostru”, „ni se pare”, „admitem”. Tonul este polemic, având în vedere faptul că fragmentul este extras din articolul program al gândirismului „Sensul tradiţiei”, prin intermediul căruia reprezentanţii curentului literar au reacţionat la formulele literare ale curentelor anterioare, promovând o ideologie nouă sau reformată.

2. Textul se încadrează prin structură şi conţinut în tipologia argumentaţiei. Primul alineat al fragmentului reprezintă ipoteza de la care autorul porneşte demonstraţia: „(...) tradiţionalismul nostru are un sens dinamic, de actualitate, fiindcă are un sens de permanenţă [...]”. În conţinutul textului se află argumentele şi exemplificările acestora. Astfel, pentru a răspunde cerinţei, am ales să prezint cele două argumente identificate în alineatele care succed ipoteza. Primul argument pe care Nichifor Crainic îl aduce în susţinerea opiniei că revista „Gândirea” moşteneşte „Semănătorul”, este acela al necesităţii perpetuarii tradiţiei prin glorificarea trecutului de luptă al neamului. Autorul consideră necesare, ca matrici naţionale, istoria şi folclorul însă, pentru secolul XX, insuficiente. Această opinie este exemplificată în ultimul alineat al textului prin enunţuri precum: „Dar poporul nostru trăieşte de aproape 2000 de ani în credinţa ortodoxismului şi în practica lui” sau „cum se explică vechea cultură românească aproape exclusiv religioasă?”. Prin urmare, elementul de noutate pe care tradiţionalismul interbelic îl aduce tradiţionalismului sămănătorist anterior, este acela al valorificării religiei ca aspect definitoriu pentru spiritualitatea românească.

221


3. În opinia mea, apariţia pe scena literară interbelică a tradiţionalismului, construit din două direcţii anterioare, sămănătorismul şi poporanismul, a fost oportună. Curentul care a pus accentul pe tradiţie, obiceiuri, folclor, istorie, mit şi religie, percepute drept elemente ale specificului naţional, a apărut din nevoia de a conserva aceste aspecte, considerate a fi pe punctul de a-şi pierde consistenţa. Într-o perioadă în care tehnologia înregistra un elan considerabil, conducând societatea către modernizare, tradiţionaliştii au simţit pericolul înstrăinării poporului român de specificul său naţional. Consider că acest curent literar a ridicat miza literaturii româneşti interbelice mai ales prin opoziţia permanenţă faţă de un alt curent literar al momentului: modernismul. Totuşi, izolarea acestei direcţii într-un etnicism mai mult conceptual decât practic şi mai ales promovarea exagerată a ortodoxismului în literatură, privită ca unică modalitate de acceptare a unui spirit oriental, sunt de părere că au fost aspectele care au condus în cele din urmă la dizolvarea curentului.

Biletul nr. 76

Colinele înalţă-n seară, spinările albastre-sure.Merg drumuri lungi, călăuzite cu procesiunile de plopi.O mlaştin ă închide ochiul supt o sprâncean ă de pădure.Împleticitele izlazuri sfârşesc la râpile din gropi.Fântâna spânzur ă în slav ă burdufu-n pârghia furcată.Cu şarpe-n plisc, se las ă barza pe cerul de apus strivit.Agale, vacile domoale urnesc cireada lor bălţată,lung rumegând în tihnă, botul le picur ă argint topit.Moţaţii ciocârlani din şanţuri sar, bulgări de pământ zvâcniţi.În mărăcini, pitiţi ghem, iepuri lungesc urechile, luând seamă:pe lunc ă salve de puşcă; răspund ogari chelălăiţi.Sfinţirea intră-n coborâre; torc funigeii fir de soare...Păduri, pământuri şi prundişuri coclesc supt cerul de aramă.Salcâmii fur ă pumni de paie din carele tânguitoare.


(Adrian Maniu, Ţară)

1. Precizeaz ă atitudinea emiţătorului fa ţă de problematica abordat ă în textul dat, având în vedere influenţele ideologiei tradiţionaliste.2. Prezint ă dou ă elemente de structur şă i de compoziţie ale textului poetic dat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, dispunerea ideilor etc.).3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, mesajul sau o idée identificat ă în textul poetic dat.Rezolvare:

1. Textul poetic intitulat „Ţară”, semnat de Adrian Maniu oferă (dincolo de intenţia artistică) şi „informaţii” din care s-ar putea deduce atitudinea emiţătorului (în cazul nostru poetul) faţă de ideologia tradiţionalistă. Realizând un inventar lexical al textului poetic, am constatat că poetul construieşte un decor idilic specific lumii rurale. Elementele naturale enumerate precum: „coline”, „drumuri”, „plopi”, „mlaştină”, „pădure”, „izlazuri”, „râpi”, „fântâna”, „mărăcini”, „păduri”, etc refac imaginea unui decor preferat de tradiţionalişti (pentru care lumea urbană nu este la fel de „emoţionantă” ca cea rurală). De asemenea, atunci când în versuri apar „fiinţele animate” (de observat ca „omul” lipseşte din acest peisaj) ele sunt tot din sfera „naturalului”: „şarpe”, „barza”, „vacile”, „ciocârlani”, „iepuri”, „ogari”.

O concluzie care s-ar impune referitor la atitudinea autorului versurilor faţă de ideologia tradiţionalistă este următoarea: puritatea, frumuseţea, naturaleţea lumii rurale sunt generatoare de emoţie artistică, aşadar este o aderare explicită la ideologia tradiţionaliştilor: păstrarea interesului tematic al artiştilor în lumea rurală.

2. Structurat în patru strofe (două catrene şi două terţine) poezia „Ţară” prezintă particularităţile textului liric: concentrarea mesajului în limbaj poetic, cu intenţia explicită a obţinerii emoţiei artistice. Titlul anticipează tema poeziei, ceea ce demonstrează atitudinea poetului faţă de subiectul abordat:

223


pentru el, „ţara” înseamnă „naturalul”, cu toate elementele care îl conţin: peisajul idilic, animaţie rurală.

Figurile de stil prezente în text acoperă un registru larg: epitete: „spinări albastre”, „bulgări zvâcniţi”, inversiuni: „lung rumegând”, „moţaţii ciocârlani”, metafore: „procesiunile de plopi”, „argint topit”, ”fir de soare”, personificări: „o mlaştină închide ochiul”, „răspund ogarii”, „salcâmii fură”, etc.

În ansamblul ei, poezia este o descriere poetică în care se reface un decor idilic.

3. Pornind de la ideea că textul poetic „Ţara” reprezintă o materializare a ideologiei tradiţionaliste, voi încerca să prezint câteva trăsături ale acestei mişcări estetice.

Perioada interbelică se caracterizează prin interferenţa a două tendinţe estetice antagonice: tradiţionalismul şi modernismul. Opoziţia fundamentală constă în atitudinea faţă de cultura occidentală, tradiţionaliştii sunt reticenţi ba chiar ostili alinierii la estetica europeană, pe când moderniştii militează pentru deschidere, imitaţie şi sincronism (Lovinescu).

Fără să optez pentru vreuna dintre atitudini, mă voi opri la o singură concluzie (obţinută prin raportare la toate informaţiile pe care le am despre perioada interbelică): caracterul polemic al teoriilor celor două poziţii estetice a generat poate cea mai prolifică perioadă din literatura română. Modern sau tradiţionlist, ceea ce s-a produs între cele două războaie mondiale stă sub semnul diversităţii. Or, varietatea nu poate fi decât un beneficiu pentru o cultură.

Biletul nr. 77

Lecţia majoră a avangardei [...] constă însă în cultivarea acelei stări de disponibilitate absolută a spiritului creator, presupunând angajarea, într-o complex relaţie dialectică, a negaţiei şi inovaţiei radicale, în perspectiva eliberării de coduri şi canoane, către o nouă autenticitate a creaţiei. Care sunt direcţiile specifice fiecărei orientări în parte se va vedea pe parcurs, din analiza abundentei „literaturi a


manifestelor”, reprezentativă şi în spaţiul românesc. Privind lucrurile de sus, se pot identifica, fie şi fugitiv, câteva repere ilustrând de altfel, principalele exigenţe programatice. Eliberarea de „logică” şi „gramatică”, anticonvenţionalismul extrem sevor concretiza într-un număr de experienţe radicale de tip dadaist [...]. Printre „procedeele total noi”... ale avangardei româneşti au fost deja enumerate „dicteul automatic, montajul, colajul, tehnica «reportajului», procedeele asociaţiei libere, spontane” (A. Marino, Dicţionar de idei literare, p. 205). Sunt, în genere, tehnici „simultaneiste”, apte să surprindă dinamica „spiritului vremii” în spectacolul trepidant al metropolei moderne sau să sugereze spontaneitatea impulsurilor lăuntrice, libera mişcare a imaginaţiei.

(Ion Pop, Avangarda în literatura română)

1. Prezintă perspectiva din care autorul relevă lecţia majoră a avangardei, mişcare artistică din perioada interbelică.2. Precizează două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii).3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre o trăsătură a avangardei, identificată în textul dat.

Rezolvare:1. Perspectiva din care autorul Ion Pop relevă lecţia

majoră a avangardei, mişcarea artistică din perioada interbelică, este obiectivă, analitică şi avizată. Textul reprezintă un extras din lucrarea „Avangarda în literatura română”, încadrându-se în stilul ştiinţific. Lipsa de expresivitate şi afectivitate, tonul neutru al discursului, terminologia specifică domeniului criticii literare, limbajul cult literar, încadrează fragmentul în categoria textelor nonliterare. Principiul obiectivităţii este susţinut de relatarea la persoana a III-a. Perspectiva analitic-argumentativă constă în alăturarea logică, coerentă a unor raţionamente, menite să demonstreze „disponibilitatea absolută a spiritului creator” avangardist. Demonstraţia este susţinută şi

225


de referinţele literare inserate în text (exemple: A. Marino, „Dictionar de idei literare”, p.205), de enumeraţiile prezente: „dicteul automatic, montajul, colajul” sau de citatele utilizate cu scop exemplificativ: „eliberarea de <<logică>> şi <<gramatică>>”. Punctul de vedere este avizat, deoarece autorul face dovada cunoaşterii în profunzime a domeniului criticii literare şi de asemenea pentru că reprezintă unul dintre teoreticienii de referinţă ai avangardei literare.

2. Am ales să prezint drept elemente de referinţă pentru conţinutul textului, premisa sau ideea de la care porneşte Ion Pop în demonstraţie, precum şi un argument care susţine teza iniţială. Ipoteza fragmentului se regăseşte în primul enunţ: „Lecţia majoră a avangardei [...] constă în cultivarea acelei stări de disponibilitate absolută a spiritului creator”. Continuarea acestui prim enunţ consider că reprezintă prin verbul de opinie la modul gerunziu „presupunând”, o primă exemplificare a principalelor caracteristici ale mişcării de avangardă în literatura română: „presupunând angajarea într-o complexă relaţie dialectică, a negaţiei şi inovaţiei radicale, în perspectiva eliberării de coduri şi canoane, către o nouă autenticitate a creaţiei”. Un argument în susţinerea acestei afirmaţii ar fi acela potrivit căruia: „Printre <<procedeele total noi>> [...] ale avangardei româneşti au fost deja enumerate <<dicteul automatic, montajul, colajul, tehnica <<reportajului>>, procedeele asociaţiei libere, spontane>>”.

3. În opinia mea, principiul fundamental pe care s-a construit avangardismul în literatura română a fost acela al negării valorilor consacrate. Aşadar, curentul a reprezentat o inovaţie radicală a creaţiei şi o angajare a spiritului creator în cele mai nebănuite formule artistice. Sentimentul de dispreţ, refuz sau de nepăsare faţă de tradiţie, faţă de artă, a însemnat în fond o încercare a reprezentanţilor acestui curent de a nărui o societate pe care o dispreţuiau. Acest spirit al negaţiei absolute reiese şi din lozinca pe care avangardiştii o promovau: „Antiliteratura Dada / Antimuzica Dada / Antipictura Dada”. Astfel, principiile imanente de construcţie a artei erau negate


sau discreditate. Literatura avangardistă se constituie prin urmare, dintr-o înlănţuire aleatorie, haotică a cuvintelor, a căror formă este supusă adesea invenţiei. Din această direcţie a valorilor răsturnate se va naşte ulterior literatura absurdului, o contradicţie violentă între o logică consacrată sau o receptare intrată în uz a mecanismelor literaturii anterioare şi o nouă manieră, şocantă, bulversantă de a pătrunde mesajul artistic. Chiar dacă literatura română de avangardă nu a avut un ecou însemnat în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, întrucât nu a pus bazele unei tradiţii, a imprimat totuşi un suflu dinamic, revigorant, actului literar.

Biletul nr. 78

„Modernismul” lui E. Lovinescu şi al Sburătorului a fost îns ă un modernism teoretic, bazat pe o lege de psihologie social ă – prin care criticul arăta bunăvoinţa principial ă faţă de toate fenomenele de diferenţiere literară. El n-a pornit însă dintr-o necesitate temperamental ă de revoluţie, înfrânat fiind de o cultur ă clasic şă i de inhibiţia fireasc ă oricărui critic. Adevăratele revoluţii nu le fac decât artiştii. Iat ă pentru ce modernismul de avangard şă i experimental a fost susţinut faptic de reviste mult mai înaintate, cum e Contimporanul (1923) poetului Ion Vinea, care atâţia ani a reprezentat avangardismul în literatură, ca şi în artele plastice, prin sforţarea cea mai susţinut ă din câte am avut, precum şi alte reviste mai sporadice, ca Integralul, 75 H.P., Punct, Unu etc. – consecinţe fatale ale sincronismului mişcării literaturii universale, ce au experimentat şi la noi dadaismul, expresionismul, integralismul, suprarealismul – adic ă formele extreme ale modernismului apusean.

(E. Lovinescu, Modernismul. Mişcarea ideologică,în Istoria literaturii române contemporane)

1. Prezint ă perspectiva din care autorul relev ă raportul dintre modernism şi avangardă, în literatura noastr ă interbelică.

227


2. Compar ă dou ă fapte sau dou ă opinii identificate în textul dat, pe baza unei relaţii de tipul: asemănare-deosebire, subiectiv-obiectiv sau puncte convergente-puncte divergente.3. Exprimă-ţi o opinie argumentat ă despre afirmaţia criticului E. Lovinescu, Adevăratele revoluţii nu le fac decât artiştii, prin corelarea informaţiilor din text cu propriile cunoştinţe.

Rezolvare:1. Perspectiva din care autorul relevă raportul dintre

„modernism” şi „avangardă” este una obiectivă şi avizată. Putem vorbi despre o perspectivă obiectivă pentru că relaterea la persoana a III-a impune un caracter argumentativ, teoretic, specific domeniului teoriei literare. Perspectiva avizată se referă la faptul că autorul face dovada cunoaşterii în profunzime a domeniului abordat: teoria literară.

2. Construit în tehnica argumentaţiei, textul aparţinând unei lucrări de specialitate (intitulată „Modernismul. Mişcarea ideologică în Istoria literaturii române contemporane”) discută termenul modernism în viziunea lui E. Lovinescu.

Ideea principală susţinută de modernismul lovinescian ar putea sta sub semnul toleranţei faţă de diversitatea de expresie artistică: „criticul arată bunăvoinţa principală faţă de toate fenomenele de diferenţiere literară”.

Structurat într-un paragraf consistent, textul dezvoltă ideile în succesiune logică, respectând criteriile demonstraţiei teoretice. Identificarea unei relaţii de tipul „asemanare-deosebire” relevă de pildă că modernismul lui Lovinescu şi al revistei sale „Sburatorul” este unul teoretic, bazat pe o lege a psihologiei sociale. El nu a impus o „revoluţie”, afişând mai degrabă toleranţă faţă de viziunile diferite ale scriitorilor vremii. Lovinescu creează o bază teoretică solidă arătând că interferenţa dintre opiniile estetice (de exemplu tradiţionalism şi modernism) aduce beneficii.

De asemenea, sunt semnalate formele extreme ale modernismului european, prezente şi la noi prin curentele de


avangardă propagate de reviste precum „Contimporanul” (Ion Vinea), „Punct”, „Unu”. Aceste forme experimentale au fost niste consecinţe ale sincronismului cu estetica europeană.

Textul oferă, aşadar, în sinteză, un bilanţ al mişcărilor estetice româneşti, preluate din cultura occidentală a momentului: dadaism, expresionism, integralism, suprarealism, fapt ce poate demonstra viabilitatea teoriei sincronismului în cultură.

3. „Adevăratele revoluţii nu le fac decât artiştii” este afrimaţia criticului Eugen Lovinescu a cărei semnificaţie voi încerca să o dezvolt corelând-o cu opinia personală.

Integrând afirmaţia lui Lovinescu teoriei acestuia, putem spune că esteticianismul are intuiţia rolului artistului în devenirea culturii unui popor. Consider că este foarte adevarat că opera unui artist care depăşeşte spritiul epocii sale înseamnă „revoluţie culturală”. Exemplele nu lipsesc din nicio literatură europeană, deci nici de la noi. Eminescu a fost, pentru timpul său un vizionar. Superior gândirii vremii, el a adăugat „reflecţia filosofică” unei forme perfecte de expresie artistică. Mai târziu, alţi poeţi precum Bacovia sau Tudor Arghezi au influenţat prin arta lor poetică novatoare viziunea asupra poeziei în general.

Acelaşi fenomen se remarcă şi în proză. „Schimbarea” vine atât din temele abordate de romancieri, cât şi din tehnicile narative variate. Camil Pterescu, de pildă, aduce romanului românesc calitatea de „modern” prin trăsăturile specifice acestuia.

În concluzie, revoluţia culturală este un produs al schimbării viziunii artiştilor, un „vârf de lance” în planul ideilor.

Biletul nr. 79

Mi-am recitit acest lung manuscris şi, dincolo de ceea ce conţine, m-a uimit barbaria concretului, pe larg etalat, şi cu plăcere vizibilă, şi pe care nu l-am putut ocoli fiind încredinţat că altfel m-aş fi chinuit îndelung, fără să obţin, spiritualmente,

229


eliberarea totală a conştiinţei mele de ceea ce am trăit. Am fost ispitit, o clipă, să-l arunc pe foc. Şi totuşi, mi-am spus, trebuie să-i dau drumul să meargă. Mulţi dintre semenii mei au gândit poate la fel, au jubilat ca şi mine, au suferit şi au fost fericiţi în acelaşi fel. Mitul acesta al fericirii prin iubire, al acestei iubiri descrise aici şi nu al iubirii aproapelui, n-a încetat şi nu va înceta să existe pe pământul nostru, să moară adică şi să renască perpetuu. Şi tot atâta timp cât aceste trepte urcate şi coborâte de mine, vor mai fi urcate şi coborâte de nenumăraţi alţii, această carte va mărturisi oricând: ...dacă dragoste nu e, nimic nu e!...

(Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

1. De-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval* răsunător. 2. Şi de-aş avea darul prorocirei şi tainele toate de-aş cunoaşte şi orice ştiinţă şi de-aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de-aş împărţi toată avuţia mea, şi de-aş da trupul meu să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. 4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. [...] 7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte,toate le rabdă. 8. Dragostea niciodată nu va conteni, chiar de vor înceta prorociile, vor amuţi limbile şi ştiinţa va pieri.

(Sf. Apostol Pavel: Epistola I către Corinteni, 13: 1-8)*chimval - vechi instrument muzical compus din două talere de aramă care erau lovite unul de altul1. Precizează perspectiva din care autorul emite mesajul unuia dintre textele de mai sus (la alegere).2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale unuia dintre textile date (la alegere): particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, dispunerea ideilor etc.3. Compară cele două opinii despre iubire exprimate în textele date, pe baza unei relaţii de tipul: asemănare-deosebire, obiectiv-subiectiv, puncte convergente-puncte divergente sau general-particular.


Rezolvare:1. Perspectiva din care autorul Marin Preda emite

mesajul textului este subiectivă, analitică şi avizată. Textul se încadrează în genul autobiograficului aşadar, relatarea se realizează la persoana I, fiind marcată de verbe şi pronume de persoană I: „mi”, „am recitit”, „m-am uimit”, „nu am putut ocoli” etc. Argumentând faptul că şi-a conceput românul „Cel mai iubit dintre pământeni”, etalând pe larg concretul, Marin Preda motivează această opţiune astfel: „Mulţi dintre semenii mei au gândit poate la fel, au jubilat ca şi mine, au suferit şi au fost fericiţi în acelaşi fel”. Pe alocuri, perspectiva devine analitică prin judecăţile de valoare pe care autorul le expune cu privire la aspecte fundamentale ale existenţei umane, problematizate de asemenea în subiectul romanului: „mitul acesta al fericirii din iubire, al acestei iubiri descrise aici şi nu al iubirii aproapelui n-a încetat şi nu va înceta să existe pe pământul nostru, să moară adică şi să renască perpetuu”. Perspectiva este avizată, având în vedere faptul că tematica fragmentului este abordată de unul dintre cei mai reprezentativi scriitori realişti ai literaturii române.

2. Textul este structurat într-un alineat dezvoltat, care prezintă particularităţile şi convenţiile specifice argumentaţiei. Primul enunţ al fragmentului reprezintă premisa de la care porneşte autorul: „mi-am recitit acest lung manuscris şi, dincolo de ceea ce conţine m-a uimit barbaria concretului, pe larg etalat, şi cu plăcere vizibilă”. Următoarele enunţuri constituie prin dezvoltări şi structuri explicative, raţionamente argumentative expuse prin înlănţuire logică, coerentă. Caracterul argumentativ al textului este susţinut de asemenea şi de tehnicile utilizate: ramificarea bogată a frazei pe baza relaţiilor de coordonare (ex.: „Multi dintre semenii mei au gândit poate la fel, au jubilat ca şi mine...”), prezenţa conectorilor şi a elementelor conectoare: „dincolo de...”, „astfel”, „fără să...”, „şi totuşi”, „poate”, utilizarea unui enunţ exclamativ care

231


îndeplineşte în text rolul concluziei: „...dacă dragoste nu e, nimic nu e”.

3. Consider că cele două opinii despre iubire exprimate în textele citate pot fi comparate pe baza relaţiei de tipul asemănare-deosebire. În fragmentul aparţinând autorului Marin Preda, este pusă în discuţie iubirea dintre cele două entităţi umane – bărbatul şi femeia – şi nu „iubirea aproapelui”, aşa cum menţionează scriitorul însuşi. Considerând că acest tip de iubire „n-a încetat şi nu va înceta să existe pe pământul nostru, să moară adică şi să renască perpetuu”, Marin Preda oferă prin intermediul protagonistului Victor Petrini, o lecţie tragică a individului care, în ciuda faptului că este răpus de circumstanţele sociale, politice etc. nu încetează să creadă în mitul iubirii. Astfel, eroul înţelege că fericirea sa pământeană se poate împlini numai prin intermediul armonizării depline cu sufletul femeii iubite, care, aşezată pe un piedestal, va demonstra de fiecare dată că a fost o proiecţie a propriului ideal al eroului. În ciuda celor patru experienţe tragice amoroase, Victor Petrini rămâne până în final supus imperativului moral: „dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Aceeaşi opinie legată de puterea absolută a iubirii apare şi în cele opt versete din „Epistola I către Corintieni”, semnată de Sf. Apostol Pavel. Extrapolând, putem însă deduce că, în textul biblic, spre deosebire de textul lui Marin Preda, fericirea nu este posibilă numai prin intermediul iubirii dintre un bărbat şi o femeie, ci chiar prin intermediul iubirii semenilor, celor apropiaţi nouă. Cele două afirmaţii sunt valabile în egală măsură, însă consider că numai în momentul în care am trăit experienţa unică a întâlnirii sufletului-pereche, putem afirma că ştim ce-nseamnă cu adevărat să „dăm noroc cu fericirea”.

Biletul nr. 80

R.: Aţi spus în mai multe rânduri c ă Moromeţii nu este o carte terminată. „Atunci va fi împlinit romanul Moromeţilor, când şi destinul povestitorului va fi relevat.”


Între cele dou ă volume ale Moromeţilor, distanţate în timp, se plasează, ca perioad ă istorică, romanul Delirul, din care a apărut primul volum. Cum s-a conturat destinul celor trei fii ai lui Moromete?

M.P.: Între cele dou ă romane, se intercaleaz ă Delirul, în care Moromeţii sunt scoşi – o parte din ei – pe scena mare a ţării şi destinul lor urmărit în situaţii caracteristice pentru istoria ţării noastre. Dup ă cum ştie cititorul care a citit déjà Delirul, acesta vede c ă a apărut un personaj nou, şi anume un nepot al lui Moromete.

Paul Ştefan, poreclit „a lu Parizianu”, fiul lui Parizianu, care apare deja în Moromeţii, volumul întâi. Toate cărţile mele le-am scris în aşa fel, încât fiecare volum să poat ă fi citit şi cititorul s ă poat ă fi satisfăcut de conţinutul independent al unui singur volum. Ele între ele îns ă se vor lega, dup ă Delirul va apărea Delirul partea a doua, în care scena se extinde, eroii aceştia vor fi urmăriţi […] în destinele lor individuale, prin interferenţe cu evenimentele şi destinul întregii ţări. Într-adevăr, se poate spune c ă Delirul este cartea aspiraţiei în profesiunea mea.

(Lucia Chirilă, Interviu cu Marin Preda)

1. Precizeaz ă scopul comunicării şi particularităţile relaţiei emiţător-receptor, în fragmentul dat.2. Prezint ă dou ă elemente de referin ţă pentru conţinutul textului, implicite sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii).3. Exprimă-ţi o opinie argumentat ă despre un aspect al relaţiei scriitor-cititor, identificat în textul dat.

Rezolvare:1. Fragmentul face parte dintr-un interviu luat de Lucia

Chirilă prozatorului Marin Preda. Acest tip de text aparţine stilului jurnalistic, concretizat sub forma unui interviu. Specific interviului este dialogul dintre un „reporter” şi o personalitate. Interesul celui care „întreabă” este să clarifice anumite

233


probleme (în cazul nostru) legată de interpretarea unei opere literare. Astfel, „receptorul” are ocazia sa găsească răspunsuri la unele întrebări pe care (poate) el însuşi le-ar pune. Scopul comunicării este, aşadar, cunoaşterea unei personalităţi artistice, iar relaţia emiţător – receptor este construită după caracteristicile stilului jurnalistic.

2. Lucia Chirilă îl are ca interlocutor pe scriitorul Marin Preda, într-un interviu din care este redat un fragment. Acesta conţine o întrebare şi un răspuns. Întrebarea se referă la personajul din romanul „Moromeţii”, mai exact la cei trei fii ai lui Moromete, la destinul lor aşa cum apare într-un roman apărut între cele două volume ale „Moromeţilor”. Răspunsul lui Marin Preda oferă informaţii privind romanul „Delirul”, opera intermediară volumelor „Moromeţii”. El precizează că în romanul „Delirul” o parte dintre personajele cunoscute din „Moromeţii” sunt preluate şi proiectate într-un cadru istoric nou. În acest fel, spune Marin Preda, cititorii care au cunoscut deja evenimentele şi personajele din „Moromeţii” le pot regăsi în „Delirul”. Scriitorul adaugă faptul că a conceput romanele sale în aşa fel încât cititorul să le poată recepta şi ca scriere independentă. Răspunsul lui Marin Preda mai conţine o informaţie, şi anume intenţia de a mai scrie un volum din romanul „Delirul”, în care personajele vor fi proeictate într-un cadru social nou „în destinele lor individuale prin interferenţe cu evenimentele şi destinele întregii ţări”. În finalul răspunsului Marin Preda face şi o remarcă importantă referitor la importanţa romanului „Delirul” în contextul operei sale: „Într-adevăr, se poate spune că Delirul este cartea aspiraţiei în profesiunea mea".

3. În ceea ce priveşte exprimarea unei opinii argumentate legate de relaţia scriitor-cititor, am ales să mă opresc asupra unei afirmaţii identificate în text. Scriitorul Marin Preda spune: „Toate cărţile mele le-am scris în aşa fel încât fiecare volum să poată fi citit şi cititorul să poată fi satisfăcut de conţinutul independent al unui singur volum”. Întrucât romanele la care mă pot referi în cunoştinţă de cauză sunt cele


două volume din Moromeţii, voi încerca să verific airmaţia lui Preda pentru acestea. Dacă în primul volum focalizarea interesului narator pare a se concentra pe Ilie Moromete şi familia sa, în al doilea el pare să nu mai aibă aceaşi putere, fiind trecut în plan secund. Pentru a verifica veridicitatea afirmaţiei scriitorului privind „independenţa” fiecărui volum, m-am imaginat în situaţia în care nu aş fi citit decât cel de-al doilea volum din Moromeţii. Fară să intru în detalii, cred că evenimentele şi personajele create în al doilea volum pot fi percepute independent de ceea ce se întâmplă în primul volum. Desigur că cititorul care cunoaşte istoricul personajelor are avantajul de a le privi şi din perspectiva „devenirii” lor. Aşadar, cred în afirmaţia lui Marin Preda, dar adaug faptul că, atunci când opera se caracterizează printr-o oarecare continuitate (cazul romanelor „Moromeţii”) cititorul „întregului” are un real avantaj într-o înţelegere mai profundă a evenimentelor şi a personajelor create.

Biletul nr. 81

Constat numai că omul, înainte de a fi persoană reală, prezenţă vie cu drepturi şi hârtii în regulă, este mai întâi personaj. Se spune despre el că va fi băiat sau fată, că va fi mare, că va fi vioi sau bleg, că va semăna cu cineva sau cu altcineva, că va avea cutare grupă sanguină sau cutare zodie, că se află aşezat într-o poziţie normal sau anormală. Toţi am fost cândva personaje, subiecte în propoziţii spuse de persoane reale despre care nu ştim nimic. În mare măsură, identificarea noastră interioară (câtă e) s-a construit şi pe baza unor date din cele spuse sau scrise despre noi când nu eram decât personaje.

(Mircea Nedelciu, O zi ca o proză scurtă)

1. Comentează perspectiva din care emiţătorul prezintă mesajul.2. Precizează două elemente de structură şi de compoziţie ale textului citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii

235


specifice, tehnici şi structure argumentative, conectori, dispunerea ideilor etc.).3. Exprimă-ţi o opinie argumentată în legătură cu distincţia dintre persoană şi personaj, aşa cum este aceasta relevată în text.

Rezolvare:1. Perspectiva din care emişţătorul Mircea Nedelciu

compară existenţa persoanei reale cu existenţa personajului ficţional este subiectivă, argumentativă şi avizată. Punctul de vedere subiectiv este susţinut de prezenţa mărcilor lexico-gramaticale specifice: verbe de persoană I singular şi plural: „constat”, „am fost”, „nu ştim”, pronume de persoană I plural: „noi”, „noastră”, precum şi de precizarea explicită în ipoteză a unei opinii personale, asumate: „constat numai că omul, înainte de a fi o persoană reală, prezenţă vie cu drepturi şi hârtii în regulă, este mai întâi personaj”. Intenţia persuasivă a mesajului reiese din construcţia enunţurilor descriptiv-argumentative, cu rol de susţinere a premisei: „Se spune despre el că va fi băiat sau fată, că va fi mare, că va fi vioi sau bleg(...)”. Apelând la un limbaj interferând registrul literar: „personaj”, „propoziţii”, „subiecte”, cu unul colocvial: „bleg”, „cutare”, autorul Mircea Nedelciu face dovada creativităţii sale şi a susţinerii argumentate a unui punct de vedere.

2. Textul prezintă structura şi compoziţia specifice argumentaţiei. Conceput într-un alineat, fragmentul conţine în primul enunţ ipoteza, urmând ca celelalte să dezvolte argumentaţia. Ultimul enunţ „În mare măsură, identificarea noastră interioară (câtă e) s-a construit şi pe baza unor date din cele spuse sau scrise despre noi când nu eram decât personaje” poate reprezenta atât concluzia fragmentului cât şi un argument. Dintre tehnicile argumentative care definesc caracterul demonstrativ al discursului amintim: coordonarea prin juxtapunere, cu rol de exemplificare progresivă: „va fi băiat sau fată, că va fi mare, că va fi vioi sau bleg(...)”, prezenţa conectorilor argumentativi „constat”, „numai că”, „se spune”, „în mare măsură”, preponderenţa substantivelor şi a


adjectivelor, părţi de vorbire specifice modului de expunere descriptivă, care asigură unitate tematică textului: „persoană reală”, „prezenţă vie”, „poziţie normală” etc.

3. Potrivit semnificaţiei tip dicţionar persoana este un individ uman, considerat astfel prin totalitatea însuşirilor sale fizice şi psihice, iar „personajul” reprezintă persoana care joacă un rol important în viaţă, societate sau cea care figurează într-o operă literară. Aşadar, diferenţa pe care o constatăm la o primă înţelegere a celor două definiţii este aceea că, spre deosebire de individul care primeşte statutul de „persoană” în baza unor caracteristici specifice speciei umane, personajul este „doar” acel individ uman care comportă atribute sau trăsături distinctive, esenţiale faţă de ceilalţi. Fiecare individ este astfel o persoană însă puţini sunt cei care devin personaje. De exemplu, în istoria României, câteva figuri celebre (personaje) şi-au câştigat acest rol prin calităţile extraordinare de conducători, strategi, oameni politici, oameni de cultură etc. Dintre aceştia putem aminti nume sonore precum: Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu, Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu etc. Fără a fi entităţi biologice, aşadar persoane reale, eroii operelor literare devin personaje prin specificul pe care îl dobândesc în operă. Dintre cele mai cunoscute personaje literare româneşti, în general reprezentanţi ai unei tipologii umane, îi amintim pe: „Dinu Păturică – tipul parvenitului”, „Nică – copilul universal”, „Ghiţă – tipul împătimitului de bani”, „Ion – tipul parvenitului”, „Ştefan Gheorghidiu – tipul intelectualului filosof”, „Maitreyi – tipul asiatic”, „Moromete – tipul ţăranului filosof”, precum mulţi alţii. Toate aceste personaje au rămas în memoria colectivă a poporului român prin faptul că şi-au depăşit tipologiile reprezentate iniţial, devenind individualităţi.

Biletul nr. 82

Vineri, 7 octombrie 1977

237


Plimbare de neuitat în trei dup ă masa de dimineaţă, către locul de culă* (al câtelea oare?), ales de Noica în preajma Păltinişului (o jumătate de or ă de plimbare de la hotel), pe o pant ă blândă, invadat ă de soare, în dreapta şoselei, cu deschidere făr ă hotar într-o vale lungă, lin-coborâtoare, de partea cealalt ă a drumului. Noica vrea s ă ne indice locul ales exact, perimetric, aşa c ă urcăm („n-o s ă fac scară”) cca. 50 de metri dinspre şosea, pe o iarb ă imens despletită, culcat ă în rotocoale de pământ, alb ă de roua care începe s ă se topească. În stânga, perdea compact ă de brazi, în fa ţă priveliştea văii care alunec ă pe o ax ă perfectă, şi soare, imens de mult soare, matinal şi tomnatic, izbindu-ne în fa şţă i ameţindu-ne. Este 9,30. Ne întoarcem, şi pe drum facem mici bilanţuri, cântărim proiecte. M ă plâng c ă nu-mi văd încă prima carte dup ă Tragicul. [...]

Seara vorbim despre Sergiu Al-George, despre cum i-a trecut Noica (în 1948) toat ă biblioteca de sanscritologie pe care i-o lăsase Eliade în păstrare în 1943. Din nou discuţie aprins ă despre cultura Orient-Occident, despre deschiderea Orientului către relativitatea condiţiei terestrului raportate la viziunea creştinismului („Pământul acesta va trece, dar vorbele mele nu vor trece”).

(Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş)* culă, cule, s.f. – turn, foişor

1. Precizeaz ă contextul la care se refer ă mesajul.2. Prezint ă dou ă elemente de structur şă i de compoziţie ale textului memorialistic citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).3. Exprimă-ţi opinia despre rolul textelor memorialistice pentru autori şi/ sau pentru cititori.

Rezolvare:1. Fragmentul face parte dintr-o lucrare memorialistică

aparţinând lui Gabriel Liiceanu, intitulată „Jurnalul de la


Păltiniş”. Contextul la care se referă mesajul este unul memorialistic, focalizând evenimente dintr-o anumită zi (vineri, 7 octombrie 1977). Memorialistul evocă succesiunea evenimentelor unei zile petrecute „în trei”: o plimbare spre locul ales de Noica, descrierea locurilor, discuţiile purtate.

2. Textul memorialistic prezintă anumite trăsături specifice. În primul rând, poate fi remarcată interferenţa dintre informaţia cotidiană, banală şi tehnicile literarului, ale artistului. Gabriel Liiceanu îmbină aceste două trasături; aflăm astfel că se afla în compania filosofului Constantin Noica, la Păltiniş. Chiar dacă nu am şti amănunte privind relaţia dintre „confesor” şi Noica, există informaţii în text din care putem deduce că cel care „domina” momentul este filosoful-mentor: „Noica vrea să ne indice locul ales exact, perimetric, aşa că urcăm...”. Cele două paragrafe în care este structurat textul dezvoltă derularea evenimentelor evocate de autor. Primul paragraf consemnează plimbarea spre locul de „culă” (turn, foişor) ales de Noica. Descrierea pe care memorialistul o face împrejurimilor are toate particularităţile unei descrieri literare. Prezenţa imaginilor artistice induce o stare emoţională pe care doar „artistul” o poate produce. „Panta blandă”, „iarba imens despletită... albă de rouă”, „perdea compactă de brazi” sunt câteva construcţii care conferă textului expresivitate. De remarcat, de asemenea, segmentele care apar între paranteze. Ele par a traduce gânduri ale memorialistului, aprecieri suplimentare faţă de mesajul conceput. Este interesant din punct de vedere al tehnicii narative şi conferă autorului calităţi de scriitor. Al doilea paragraf este consistent ca informaţie: se evocă o discuţie profund intelectuală. Apar nume precum Sergiu Al. George, Mircea Eliade, legaţi prin preocuparea pentru scrierile sanscrise. Se vorbeşte „aprins” despre cultura Orient-Occident, informaţie care plasează dialogul în zona intelectualului, a ştiinţei, a cunoaşterii.

3. În ceea ce priveşte rolul textelor memorialistice, consider că dintr-o astfel de lectură, cititorul are beneficii

239


multiple: cunoaşte perspectiva unui om de cultură asupra unei perioade istorice determinate, percepe un artist (sau o personalitate) într-o altă ipostază, cea de „confesor” şi, la fel de imporant, poate înţelege procesul de creaţie. Voi da exemplul unei lecturi pe care am făcut-o. „Jurnalul” lui Mircea Eliade. Este impresionant ca cititorul să descopere etapele de viaţă ale omului de cultură de o importanţă mondială, analizată de el insusi. Perioada interbelică, marii gânditori, personalităţile momentului, exilul, lecturile, prieteniile lui Eliade, toate aceste informaţii mi-au îmbogăţit imaginea celui pe care nu-l cunoscusem decât ca nuvelist şi romancier.

Textul memorialistic poate fi o lectură „de suflet”, realizată de un număr mai restrâns de cititori. Mă bucur să mă descopar printre cititorii interesaţi de acest gen literar.

Biletul nr. 83

Noi n-am avut, până la revoluţie, decât foarte puţine cărţi despre felul celei a lui Virgil Ierunca, totuşi obişnuite în culturile moderne. Din motive pe care nu mai e cazul să le înfăţişez, în literatura noastră din deceniile postbelice au avut mai mare căutare speciile de ficţiune decât acelea nonfictive. Cărţile valoroase cu caracter documentar apărute în tot acest timp se numără pe degetele de la o mână. Adevăratele noastre documente de epocă au fost, cum se ştie, romanele. Despre închisorile politice, romancierii au depus cele mai multe şi mai zguduitoare mărturii. În Fenomenul Piteşti, autorul se referă, de exemplu, la câteva pasaje din Caloianul lui Ion Lăncrănjan, unde oribila experienţă de la Piteşti este evocată de un personaj, în limitele înţelegerii vremii, fireşte, dar nu mai puţin semnificativ pentru prioritatea revelaţiilor de acest fel pe care romancierii au deţinut-o, ca şi pentru faptul că ei au trecut realitatea în ficţiune. Fenomenul Piteşti este una dintre cele mai izbutite cărţi-document pe care am citit-o. Admirabil concepută şi scrisă, ea este precisă şi lipsită de orice patetism verbal. Foarte clară în idei, formulate deseori memorabil, ea conţine şi o analiză a lucrurilor, dincolo de nararea lor. [...]


Documentar, Virgil Ierunca s-a sprijinit pe mărturia unui fost deţinut politic, Dumitru Bacu, a cărui carte Piteşti a apărut în 1963 în străinătate, şi în româneşte, prea devreme pentru a putea provoca şi alte mărturii şi chiar pentru a sensibiliza opinia publică, şi pe un dosar, în legătură cucare nu ne furnizează însă nicio informaţie.

(Nicolae Manolescu, Virgil Ierunca – Fenomenul Piteşti)

1. Precizează atitudinea emiţătorului faţă de subiectul abordat: cartea-document.2. Prezintă tehnicile şi structurile argumentative identificate în textul citat.3. Comentează semnificaţia mesajului formulat de emiţător în textul citat.

Rezolvare:1. Atitudinea emiţătorului Nicolae Manolescu faţă de

subiectul: cartea-document, este subiectivă, apreciativă şi analitică. Abordarea laudativă a acestui tip de carte reiese explicit din structura: „cărţi valoroase cu caracter documentar”. Punctul de vedere al autorului este aşadar unul subiectiv, asumat, argumentat. Pentru a demonstra ideea de la care porneşte argumentaţia, Nicolae Manolescu apelează la exemple concrete. Astfel, „Fenomenul Piteşti” este cartea–document despre conţinutul căruia se fac referiri în text: „autorul [Virgil Ierunca] se referă, de exemplu, la câteva pasaje din Caloianul lui Ion Lăncrănjan (...)”. În privinţa redactării sau stilului în care este concepută cartea, Nicolae Manolescu expune judecăţi de valoare subiective precum: „admirabil, concepută şi scrisă, ea este precisă şi lipsită de orice patetism verbal”. Sintetizând, putem spune că emiţătorul consideră oportună apariţia unei cărţi–document, în contextul literar postbelic, mai ales că documentele noastre de epocă referitoare la aceasta perioadă sunt romanele sau operele care au transpus realitatea în ficţiune.

2. Structurat într-un singur alineat, textul prezintă toate caracteristicile argumentaţiei. Identificăm ipoteza de la care

241


emiţătorul îşi construieşte demonstraţia în primul enunţ al fragmentului, urmând ca celelalte să constituie argumentele dezvoltate în susţinerea tezei iniţiale. Astfel, Nicolae Manolescu precizează faptul că „Fenomenul Piteşti” semnată Virgil Ierunca, a depus alături de celalalte cărţi ale genului, „zguduitoare mărturii” legate de practicile opresive ale regimului comunist. Pe lângă conţinutul impresionant, cartea este concepută într-un stil clar, precis, lipsit de „patetism verbal”, şi este susţinută documentar de mărturiile unui fost deţinut, aspect care conferă valabilitate relatării.

Dintre tehnicile argumentative identificate în text amintim: referinţele socio-culturale „Noi nu am avut, până la revoluţie, decât foarte puţine cărţi despre felul celei a lui Virgil Ierunca”; exemplele concrete, ramificaţia sintactică bazată pe dominanţa propoziţiilor principale (stil ştiinţific, informaţional); prezenţa elementelor conectoare „decât”, „totuşi”, „cum se ştie”, „de exemplu”, „ca şi”.

3. În opinia mea, cartea–document reprezintă prin reflectarea unei realităţi sociale, culturale, politice ale unui timp, o preţioasă sursă de informare pentru posteritate. Născut după decembrie 1989, nu am putut să înţeleg până târziu discuţiile părinţilor sau adulţilor din jurul meu, legate de perioada regimului totalitar comunist. Cu timpul însă, am devenit curios şi, dincolo de întrebările pe care le puneam cunoscuţilor, am început să mă documentez. Astfel de cărţi-document, precum cea a lui Virgil Ierunca, precum şi documentarele media au constituit pentru adolescentul postdecembrist o sursă importantă de informare. Aşadar, nu putem fi decât laudativi în privinţa unei astfel de lucrări, deoarece ele reprezintă pentru momentul în care au fost concepute, un act de curaj şi un exemplu de susţinere a unei cauze naţionale. Ca orice act de renunţare la compromis, fiind în fond un factor de progres, trebuie cunoscut şi apreciat de generaţiile cărora le-a fost dedicat.

Biletul nr. 84


Când se desprinser ă din îmbrăţişare erau palizi şi-i orbi soarele. Matei închise repede ochii. Din negura lichid şă i făr ă fund se desprindeau stele tremurând şi stingându-se, izvorânde, o clipă, mereu, apoi nu mai simţi arsura. În faţa lui, pe buturuga acoperit ă cu muşchi, Dora îşi scutura liniştit ă un pantof din care cădeau în iarbă, ca nişte mici pene incinerate, câteva fragmente dintr-o frunz ă uscată.

— Ce curios te uiţi la piciorul meu! râse ea.— Nimic nu mi se pare mai frumos pe lumea aceasta.Ea râse din nou, îşi ridic ă piciorul pe genunchiul

celuilalt şi se încălţă.— Începuseşi să-mi spui despre bicicletă...— Vrei s ă vorbim despre asta?— Dar tu ce vrei?— S ă te îmbrăţişez.Dora sări în picioare şi se îmbrăţişară, strâns

apropiaţi.— Cât de puternic eşti!— Şi tu eşti puternică. Ţin în braţe parc ă o statuie.

Dac ă aş fi sculptor, nu mi-aş dori alt model.— Dar dac ă ai fi sculptor, te-ai uita mereu la mine... şi

la mine în fond nu te-ai gândi niciodată.— S-ar gândi ceilalţi care mi-ar vedea statuile.— Nu vreau s ă te gândeşti decât tu. Ceilalţi nu mă

intereseaz ă deloc şi m-ar jigni ca ei s ă se gândeasc ă la mine.— Bănuiesc c ă mulţi se gândesc la tine, glumi el. Pe

unul în orice caz îl cunosc.(Radu Petrescu, Matei Iliescu)

1. Identific ă instanţele şi contextul comunicării, în fragmentul dat.2. Prezint ă dou ă dintre faptele de limb ă identificate în textul citat, pe care le consideri sugestive în ceea ce priveşte portretizarea personajelor (la alegere, dintre nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-textual).

243


3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, mesajul textului sau o idee evidenţiat ă în dialogul dintre Dora şi Matei.

Rezolvare:1. Fragmentul face parte dintr-o lucrare literară semnată

de Radu Petrescu. Este o scriere epică, ceea ce presupune existenţă unor instanţe specifice acestui gen literar: autorul (în persoana lui Radu Petrescu), un narator (reperabil prin relatarea la persoana a III-a, dintr-o perspectivă obiectivă), personaje (în fragment apar două nume, Matei şi Dora) şi receptorul (cel care citeşte şi decodifică mesajul textului). Aşadar, contextul este unul literar şi se caracterizează prin prezenţa factorilor care îl compun (narator, personaje, eveniment).

2. Cele două personaje prezente în fragmentul dat interacţionează prin dialog, modalitate prin care cititorul reuşeşte să înţeleagă relaţia dintre cei doi, sentimentele acestora. Intervenţia naratorului în ceea ce priveşte timpul şi spaţiul în care se petrece evenimentul (în fond, o întâlnire dintre cei doi tineri care se iubesc) este destul de lapidară (scurtă). Aflăm din primul paragraf că decorul este unul natural, exterior: „...pe buturuga acoperită cu muschi, Dora îşi scutură liniştită un pantof din care cădeau... câteva fragmente de frunză uscată”. Nivelul stilistico-textual poate fi o sursă pentru analiza celor două personaje. Din dialogul lor, receptorul înţelege că iubirea lor este în faza de început, când se pun întrebări, se produc emoţii puternice şi când partenerii se cunosc.

Admiraţia reciprocă este calitatea esenţială a iubirii celor două personaje din acest fragment. Matei vede în gestul fetei de a-şi scutura frunzele din pantof cel mai frumos lucru de pe lumea aceasta. Dora doreşte ca singurul om din lume care să se gândească la ea sa fie Matei. Deşi schimbul de replici este simplu, fără semnificaţii ascunse, ceea ce receptorul primeşte este o emoţie puternică. Şi aceasta este prima intenţie a actului artistic: obţinerea unei reacţii din partea cititorului.

3. În ceea ce priveşte conţinutul textului, o idee care mi-a atras atenţia la lectura este un raspuns al Dorei: „- Dacă ai fi


sculptor, te-ai uita mereu la mine... şi la mine în fond nu te-ai gândi niciodată”. Ceea ce personajul Dora sintetizează prin aceste cuvinte ar putea fi esenţiale într-o iubire: nu e suficient să „admiri” exteriorul fiinţei, important este să te gândeşti la ea, „în fond”, adică în complexitatea ei. Desigur că primul impact al iubirii poate fi pus sub semnul atracţiei fizice, nu putem nega această realitate. Numai că, după parcurgerea acestei etape, cunoaşterea fiinţei interioare devine cea care oferă durabilitatea unei iubiri. Caracterul, reacţiile, temperamentul, capacitatea de înţelegere a celuilalt devin, din punctul meu de vedere, esenţiale pentru frumuseţea unei iubiri.

Observaţie: puteţi alege orice idee a textului, pe care să o valorificaţi după propria opinie. Autorii nu propun decât „un model”...

Biletul nr. 85

Nichita Stănescu îşi face greu loc în acestă atmosferă dominată, în plan literar, de poezia anecdoticului, evenimentului. În 1960 (la 27 de ani) îi apare primul volum: Sensul iubirii. În acelaşi an debutează Cezar Baltag, Ştefan Bănulescu, Nicolae Velea, apoi Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ion Alexandru, Adrian Păunescu, N. Breban, Al. Ivasiuc, şi despre ei scriu, cu entuziasm, criticii de aceeaşi vârstă. Cu puţin timp înainte apăruseră Fănuş Neagu şi D.R. Popescu. Debutează o nouă generaţie care face joncţiunea cu „promoţia Labiş” şi cu altă promoţie, cu zece ani mai tânără. Reapar poeţii momentului 1945-1946 (Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Ştefan Aug. Doinaş) şi revin în actualitate marile modele lirice din trecut. Nichita Stănescu îi reactualizează pe Ion Barbu şi pe Eminescu, în latura lui serafică, vizionaristă. [...] Poezia reîncepe să vorbească la persoana întâi. Recăpătându-şi conştiinţa de sine, eul recapătă şi conţiinţa raporturilor sale cu universul. De mult nu mai fusese formulată atât de limpede şi

245


atât de firesc natura acestei relaţii, în nişte versuri încântătoare prin ingeniozitatea şi dinamismul lor:„Mi-am întors către soare unicul chip,umerii mei smulg din goană frunzişe.Câmpul tăindu-l, pe două potcoavecalul meu saltă din lut, fumegând.Ave, mă-ntorc către tine, eu. Ave!Soarele a izbucnit peste lume strigând”.

(Eugen Simion, Scriitori români de azi, IV)

1. Precizează contextul la care se referă mesajul.2. Prezintă două caracteristici ale nivelului stilistico-textual, identificate în fragmentul dat (în textul critic, respectiv, în textul poetic citat).3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, mesajul textului sau o idee identificată în text.

Rezolvare:1. Contextul la care se referă mesajul poate fi interpretat

în funcţie de două mari coordonate: contextul social sau extralingvistic şi contextul lingvistic. În ceea ce priveşte contextul social, fragmentul furnizează prin datele temporale specificate, informaţii cu privire la perioada literară în cadrul căreia este descris debutul poetului Nichita Stănescu. Astfel, emiţătorul Eugen Simion precizează faptul că apariţia lui Nichita Stănescu pe scena literară se realizează cu dificultate, deoarece „dominanta în planul literar” al momentului era „poezia anecdoticului, evenimentului”. Totuşi, în deceniul al şaselea al secolului XX, la vârsta de 27 de ani, Nichita Stănescu debutează cu volumul „Sensul iubirii”. Apariţia sa literară este urmată de alte nume sonore precum Cezar Baltag, Ştefan Banulescu, Nicolae Velea, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ion Alexandru. Se poate discuta, de asemenea, şi despre un context psihologic deoarece, implicit, Eugen Simion lasă să se înţeleagă faptul că până la debutul poetului, atmosfera poeziei româneşti postbelice se află într-un proces de stagnare a lirismului autentic. Din punctul de vedere al contextului lingvistic sau al referentului textual identificăm centrarea mesajului pe problema


debutului literar nichitastănescian, întemeiat pe o reactualizare a unor poeţi de seamă ai literaturii române: Ion Barbu, Mihai Eminescu şi integrat în fenomenul de resurecţie al lirismului autentic: „Poezia reîncepe să vorbească la persoana întâi. Recăpătându-şi conştiinţa de sine, eul recăpătă şi conştiinţa raporturilor sale cu universul.”

2. Textul critic din fragmentul dat se încadrează din punct de vedere stilistic în stilul ştiinţific. Registrul stilistic dominant este cult, literar, apelând la o terminologie specifică domeniului criticii literare. Întâlnim în text o serie de neologisme precum: „anecdote”, „eveniment”, „debutează”, „joncţiune” etc. Structural şi compoziţional fragmentul prezintă caracteristicile argumentaţiei. În primul alineat identificăm premisa: „Nichita Stănescu îşi face greu loc în această atmosferă dominantă, în plan literar, de poezia anecdoticului, evenimentului”. Urmează o serie de enunţuri care prin exemplificări şi explicitări îndeplinesc rolul unor raţionamente argumentative. Pe cale deductivă, autorul Eugen Simion demonstrează apariţia „dificilă” a poetului Nichita Stănescu în contextul literar postbelic dar şi importanţa acestui debut pentru destinul liricii româneşti. Pe de altă parte, textul poetic citat şi anume strofa aparţinând poetului Nichita Stănescu, se încadrează în stilul artistic prin: subiectivitatea lirismului, marcată de verbele, pronumele şi adjectivele pronominale de persoană I: „mi”, „am”, „întors”, „mei”, „meu”, „mă întorc”, ornamentele stilistice utilizate (de exemplu: exclamaţia retorică „Ave, mă întorc către tine, eu. Ave!”), afectivitatea discursului, structurarea textului într-o strofă de 6 versuri, prezentând elementele de prozodie specifice textului liric – ritm, rimă, măsură.

3. Ideea pe care am ales să o comentez se regăseşte în ultimele trei enunţuri ale fragmentului. Aspectele prezentate în aceste enunţuri reprezintă câteva dintre trăsăturile definitorii ale poeziei saizeciste: „Poezia reîncepe să vorbească la persoana întâi. Recăpătându-şi conştiinţa de sine, eul recapătă şi

247


conştiinţa raporturilor sale cu universul. De mult nu mai fusese formulată atât de limpede şi atât de firesc natura acestei relaţii, în nişte versuri încântătoare prin ingeniozitatea şi dinamismul lor”. Consider că prin intermediul poeticii lui Nichita Stănescu, poezia românească postbelică a consolidat legătura cu tradiţia şi, mai mult decât atât, a descoperit direcţii noi estetice şi compozitionale. Subiectivitatea discursului liric nu reprezintă un element de noutate şi nici unul specific liricii şaizeciste. Recuperarea acestei subiectivităţi a reprezentat însă desprinderea de epicul încorporat în poezia unei generaţii imediate celui de-al Doilea Război Mondial. Atitudinea pe care Nichita Stănescu a adoptat-o a fost una de receptivitate în faţa existenţei umane. De aici se naşte în lirica stănesciană dorinţa de a surprinde „frumosul” şi de a-l împărtăşi celorlalţi oameni. Impresionantă prin contopirea inepuizabilă a metaforelor cu un termen sugerând concretul, existenţa reală, poezia lui Nichita Stănescu rămâne „o poezie a poeziei”, de o intensitate lirică emoţionantă.

Biletul nr. 86

Dup ă opinia mea, în societatea contemporan ă rolul literaturii este la fel de important ca şi rolul ştiinţei. Literatura (şi aici am în vedere evident numai literature majoră, valoroasă) reprezint ă specificitatea uman ă în cel mai înalt grad, impulsioneaz ă sensibilitatea şi educ ă prin forţa exemplului particular latura general de nobleţe şi de sublim a sentimentelor ca act de conştiinţă.

[...] Fenomenul literar trebuie înţeles profund diferenţiat, tendinţa literaturii fiind nu aceea de a descoperi legi, ci aceea de a opta şi a acorda tensiune emoţională legilor, de a reprezenta legile prin sentimente. Aceasta nu înseamn ă c ă literatura nu poate descoperi legi. Ea poate descoperi şi legi noi, şi nu o dat ă scriitorii au fost precursorii unor descoperiri ştiinţifice, dar sensul principial al literaturii


este de a transmite prin sentimente (ca act de conştiinţă) legile naturii şi mai cu seam ă legile naturii umane. [...]

Atâta timp cât oamenii vor comunica prin vorbire, va exista şi literatură.

Cu cât mijloacele tehnice de comunicare se vor perfecţiona (tiparul, discul, magnetofonul, radioul, cinematografia, televiziunea), şansele de circulaţie ale literaturii sunt sporite. Literatura, în esenţa ei, nu ţine neapărat de cuvântul scris.

(Nichita Stănescu, Rolul literaturii)

1. Precizeaz ă perspectiva din care autorul emite mesajul textului cu titlul Rolul literaturii.2. Precizeaz ă dou ă elemente de referin ţă pentru conţinutul textului, implicite sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii).3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, mesajul textului sau o afirmaţie/ o idee exprimat ă în text de autor.

Rezolvare:1. Fragmentul face parte dintr-un articol semnat de

Nichita Stanescu, intitulat „Rolul literaturii”. Faptul că textul începe cu o formulă de asumare a punctului de vedere, „după opinia mea”, induce ideea că perspectiva din care autorul emite mesajul este una subiectivă. Acesta impune şi caracterul argumentativ al discursului, construit printr-o succesiune logică de idei, printr-o demonstraţie a ipotezei: „literatura reprezintă specificitatea umană în cel mai înalt grad”.

2. Structurat în paragrafe, textul poate fi receptat ca demonstraţie a unui punct de vedere în ceea ce priveşte rolul literaturii. De reţinut definiţia pe care Nichita Stănescu o dă literaturii: „Literatura... impulsionează sensibilitatea şi educă prin forţa exemplului particular latura generală de nobleţe şi de sublim a sentimentelor ca act de conştiinţă”. De aici, poetul

249


devenit teoretician al literaturii îşi amplifică demonstraţia. Punând în relaţie „legea” şi „literatura”, autorul afirmă că literatura nu are tendinţa explicită de a descoperi legi, ci de a „reprezenta legile prin sentimente”. Aceasta nu exclude faptul că scriitorii au fost uneori precursori ai unor legi, ai unor descoperiri ştiinţifice. Dar sensul principial al literaturii este de a transmite în special „legile naturii umane”. Autorul adaugă demonstraţiei sale o afirmaţie care se verifică perfect în zilele noastre: dezvoltarea şi perfecţionarea mijloacelor de comunicare implică şi un grad de circulaţie sporită a literaturii. Pentru că actul literar nu ţine doar de „cuvantul scris”, Nichita Stănescu prevede o realitate pe care noi, cei de azi, o trăim. Consider că segmentul cel mai important al demonstraţiei îl reprezintă afirmaţia: „Atata timp cât oamenii vor comunica prin vorbire, va exista şi literatură”. Textul are toate calităţile unei argumentaţii: claritate, succesiune logică a ideilor, demonstraţia unui punct de vedere.

3. Am ales să mă opresc asupra ideii vizionare a lui Nichita Stănescu privind progresul în domeniul comunicării şi efectul acesteia pentru literatură. Mă voi referi, concret, la particularităţile oferite acum de tehnologia internetului. Orice apariţie editorială poate fi acum accesata, cunoaşterea unei opere literare (chiar lectura ei) poate fi realizată rapid. Rămâne ca problemă doar alegerea „ecranului” în detrimentul „cărţii”. Sunt cititori (de regulă tinerii) care nu văd niciun impediment în citirea unei cărţi în format electronic. Pentru alţi cititori însă contactul cu „obiectul” individual, cartea, este vital.

Fără a putea să facă o alegere între cele două modalităţi de receptare a literaturii, consider că importantă este cunoaşterea operelor literare, indiferent de „cale” („canal”).

Biletul nr. 87

În versurile mai noi ale lui Geo Dumitrescu, ideea lirică pe care poetul şi-o face despre sine, ca poet, precum şi interesul faţă de mijloacele de creaţie poetică sunt teme ce


revin stăruitor. Când practica poeziei ajunge temă în poem, ea oferă cercetătorilor un material nu numai nobil, dar şi bogat în valenţe analitice. Şi nu neapărat pe o linie teoretic-estetică, în fixarea unei poetici generale, ci chiar în sensul unei mai adecvate şi mai adânci înţelegeri a lirismului propriu autorului respectiv. Or, ambiţia cea mai înaltă a criticului poeziei este întotdeauna aceea de a defini lirismul, atitudinea creatoare originală a poetului în cauză. Fără a fi un poet cerebral, [...] Geo Dumitrescu trăieşte pe planul purei afectivităţi – estetic şi moral – problemele artistului ca spirit şi ca meşteşugar. [...]

Evocând fără ironie cuminţenia inspiraţiei – desigur, cu trecerea vremii, decantările sufleteşti şi intelectuale i-au dat o pondere a gândirii şi o îngăduinţă pe care experienţa o certifică:cuminţi, râzând catifelat,ne jucam cu furcaîn maldărul de frunze uscateal timpului,ascultând pierduţi amăgitoare sirenece cântau în noica în apele mărilor. (Obrazul rumen al amintirii)

[...] În fond, Geo Dumitrescu a rămas pe aceeaşi poziţie de adversitate faţă de poezia pură – căci Libertatea de a trage cu puşca era totodată şi o manifestare profund ostilă estetismului poetic.

(Ion Negoiţescu, Ars poetica la Geo Dumitrescu)

1. Prezintă perspectiva din care autorii emit mesajul textului nonliterar, respectiv, al textului literar citat.2. Precizează două caracteristici ale nivelului stilistico-textual, identificate în fragmentul poetic dat.3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului: ambiţia cea mai înaltă a criticului poeziei este întotdeauna aceea de a defini lirismul, atitudinea creatoare originală a poetului în cauză.

Rezolvare:

251


1. Perspectiva din care autorul Ion Negoiţescu analizează universul liric al poetului Geo Dumitrescu este obiectivă, analitică şi avizată. Perspectiva obiectivă este susţinută de relatarea la persoana a III-a, lipsită de afectivitate şi de ornamente stilistice. De asemenea, tonul argumentaţiei este neutru. Limbajul cult-literar încadrează textul în registrul ştiinţific, apelând la o terminologie specifică teoriei şi criticii literare. Întrucât autorul intenţionează să convingă publicul cititor de valabilitatea argumentelor expuse, construieşte prin expunere, analiză şi exemplificări un text argumentativ. Perspectiva avizată dovedeşte cunoaşterea în profunzime a domeniului abordat: critica literară. Pe de altă parte, inserarea în text a unei strofe din poemul „Obrazul rumen al amintirii”, semnat Geo Dumitrescu, oferă cititorului posibilitatea de a sesiza şi punctul de vedere al poetului menţionat, faţă de propriul univers de creaţie. Astfel, perspectiva din care Geo Dumitrescu emite mesajul textului literar este subiectivă şi avizată. Subiectivitatea este susţinută de mărcile lexico-gramaticale, verbe şi pronume de persoană I: „ne jucăm”, „în noi”. În acest caz, intenţia textului este preponderent reflexivă, artistică, aşadar limbajul abundă în ornamente stilistice, care contribuie la creşterea unei sensibilităţi sau afectivităţi a cititorului. Perspectiva avizată este susţinută de statutul poetului Geo Dumitrescu în rândul creatorilor lirici, reprezentanţi ai suprarealismului poetic românesc.

2. Din punct de vedere stilistic, fragmentul extras din lucrarea „Ars poetica la Geo Dumitrescu”, se încadrează în stilul ştiinţific întrucât: domeniul abordat este critica literară, limbajul utilizat foloseşte o terminologie specifică şi apelează preponderent la registrul neologic: „valenţe analitice”, „teorie estetică”, „poetici generale”, „estetismul poetic”, „certifică” etc. Textul este nonliterar, lipsindu-i elementele de expresivitate artistică. Cuvintele sunt folosite în sensul lor denotativ, astfel încât stilul este caracterizat de proprietatea termenilor şi de puritatea limbajului. La nivel structural şi compoziţional textul reprezintă caracteristicile argumentaţiei. Primul enunţ reprezintă ipoteza de la care Ion Negoiţescu începe în mod


deductiv demonstraţia: „În versurile mai noi ale lui Geo Dumitrescu, ideea lirică pe care poetul şi-o face despre sine, ca poet, precum şi interesul faţă de mijloacele de creaţie poetică sunt teme ce revin staruitor”. Următoarele enunţuri reprezintă prin explicaţii şi exemplificări „Fără a fi un poet cerebral [...] Geo Dumitrescu trăieşte pe planul purei afectivităţi”, raţionamentele aduse în susţinerea tezei. Ultimul alineat constituie concluzia textului: „În fond, Geo Dumitrescu a rămas pe aceeaşi poziţie de adversitate faţă de poezia pură [...]”. Dintre tehnicile argumentative utilizate amintim: utilizarea liniei de pauză, care încadrează anumite explicaţii „căci <<Libertatea de a trage cu puşca>> era totodată şi o manifestare profund ostilă estetismului poetic”, exemplele concrete şi referinţele literare la adresa unor poeme ale lui Geo Dumitrescu, prezenţa conectorilor argumentativi şi a elementelor conectoare: „precum şi”, „nu numai... dar şi”, „nu neapărat... ci chiar”, „or”, „desigur”, „în fond”.

3. Pornind de la afirmaţia „Ambiţia cea mai înaltă a criticului poeziei este întotdeauna aceea de a defini lirismul, atitudinea creatoare originală a poetului în cauză”, îmi exprim părerea potrivit căreia criticul literar constituie pentru poetul analizat un „interpret” al creaţiei acestuia, care poate sau nu, să găsească cheia potrivită pentru a deschide broaştele poemelor supuse analizei. S-a afirmat adesea că poeţi importanţi ai literaturii române, în frunte cu Mihai Eminescu, şi-au desăvârşit celebritatea şi s-au înscris în universalitate, datorită întâlnirii fericite cu acei critici literari care au reuşit să le surpindă specificitatea lirismului. Cu siguranţă, cea mai ambiţioasă încercare a criticului literar este aceea de a pătrunde lirismul poetului supus analizei, pentru că numai în acest fel se pot descifra cele mai nebănuite intenţii lirice sau se pot identifica motivaţii, aspiraţii, atitudini creatoare ale respectivului poet. Adesea, această cercetare este epuizantă, deoarece fiind vorba despre transpunerea estetică a ideilor în text, se pierde din uşurinţa înţelegerii imediate a intenţiei sau a mesajului poetic. Mai mult decât atât, criticul literar are menirea de a descoperi o reflectare a realităţii, aşa cum este ea percepută de poetul

253


analizat şi care diferă în mod firesc de cea a propriei înţelegeri a realului. În concluzie, cercetarea şi interpretarea critică îşi ating obiectivul cel mai înalt, în cazul în care au putut surprinde esenţa lirică sau factorul care generează originalitatea poetică.

Biletul nr. 88

Uneori oasele mele nu se mai lăsau vopsiteatunci izbeam cu bidineaua tocit ă în fereastraîmpăratului ce se întâmpl ă ce se întâmplăspunea împăratul ieşind în strad ă cu picioarelegoale nu e nimic grav spuneam eu oasele melenu se mai las ă vopsiteîmpăratul îşi scotea carnetul de însemnărinumele dumitale spunea el Matei Vişniecspuneam eu împăratul răsfoia răsfoia dintr-odat ă rămânea cu degetul în aer izbucnea în râsda daam prevăzut-o şi pe asta

(Matei Vişniec, O amintire, în Antologia poeziei generaţiei '80)

1. Prezint ă specificul relaţiei autor – eu liric în versurile date.2. Explic ă efectul obţinut prin ignorarea normelor ortografice şi de punctuaţie în textul citat.3. Exprimă-ţi opinia în legătur ă cu mesajul pe care îl transmite poezia.

Rezolvare:1. Inclusă în „Antologia poeziei generaţiei '80”, poezia

„O amintire” este scrisă de Matei Vişniec. Prezentând caracteristicile poeziei postmoderne, textul este un fals „fapt divers”, un pretext pentru construcţia unei alegorii. Autorul, Matei Vişnec, se proiectează într-o ipostază sensibilă, cea a eului liric. Din această perspectivă, poezia primeşte calitatea de „semnificaţie concentrată liric” a unei idei poetice. Între autor


şi eu liric există o relaţie de suprapunere, dar şi de proiectare într-o nouă ipostază.

2. Ignorarea normelor ortografice şi de punctuaţie este una dintre caracteristicile poeziei postmoderniste. Efectul imediat este de ambiguitatea, ceea ce-i induce receptorului un oarecare efort în receptarea mesajului. Astfel, cititorul acestui text poetic face o primă operaţie de segmentare a ideilor (dată fiind absenţa punctului), în aşa fel încât să poată decodifica mesajul în ansamblu. Lipsa semnului care marchează dialogul amplifică ambiguitatea, dar în acelaşi timp devine o tehnică a „jocului” eului liric cu receptorul, căruia îi solicită nu numai sensibilitate, ci şi capacitatea de a identifica elementele constitutive ale alegoriei. „Împăratul” devenit simbol pentru „instanţa superioară” este receptat ca o fiinţă mai degrabă hazlie, decât gravă. El „iese în stradă cu picioarele goale” şi „îşi scoate carnetul de însemnări”, ceea ce îl proiectează într-o ipostază cosmică. De asemenea, cuvântul „împărat” trimite la o lume fabuloasă, cea a basmului. Faptul că poetul îşi notează propriul nume în dialogul cu „împăratul” imprimă textului aparenţa de cotidian, de realitate imediată. Această tehnică („imprevizibilă”, trebuie s-o recunoaştem) ţine şi ea de inovaţia postmodernistă, unde discursul liric se construieşte prin interferenţa dintre „reflecţia înaltă” şi „banalul cotidian”. „Matei Vişniec” este căutat de împărat în carnetul lui. Semnificaţia – există pentru fiecare dintre noi un destin, despre care „instanţa superioară” ştie totul. Inclusiv sfârşitul: „da da am prevazut-o şi pe asta”.

3. Cred că mesajul poeziei poate fi sintetizat într-o sintagmă pe care am întâlnit-o în marile texte lirice (şi nu numai): destinul implacabil. Ceea ce mi se pare interesant este că o temă atât de gravă din literatura universală poate fi materializată într-un text aparent uşor deodificabil. Titlul poeziei, „O amintire”, amplifică ambiguitatea. Cel numit Matei Vişniec (deci oricine dintre noi) îl întreabă pe împărat de ce „oasele lui nu se mai lasă vopsite” (sugestia trecerii timpului

255


peste fiinţa umană care se deteriorează!) iar răspunsul primit este unul fatal: era prevăzut şi acest moment final.

Este un text pe care l-am parcurs cu un zâmbet amar, cu sentimente contradictorii. Pe de o parte există tentaţia colorării în derizoriu, în joc, şi pe de alta este copleşitor mesajul profund, subiacent, al timpului ireversibil, al destinului implacabil...

Teme majore construite într-un aparent joc al ambiguităţilor (lingvistice, stilistice, expresive).

Biletul nr. 89

Pe de altă parte ar fi de observat că, în ce-i priveşte pe poeţii români, cărora în capitolul Poezia optzecistă Cărtărescu li-l va mai adăuga pe Mircea Dinescu, aceştia fac parte din „zone” diferite ale poeziei noastre, fiind, în aparenţă, imposibil de adunat sub aceeaşi umbrelă. Totuşi Mircea Cărtărescu consideră că din sinteza surselor amintite se realizează „modelul abstract al poeziei optzeciste, care, fireşte, nu poate fi întâlnit în stare pură decât la câţiva autori şi doar în câteva texte, dar care este prezent ca paradigmă şi se realizează parţial în mai toate textele din prima jumătate a anilor '80”. Urmează o definiţie a ceea ce Cărtărescu numeşte „poemul- standard” optzecist. Reţin această definiţie pentru că ea mi se pare proprie pentru definirea poemului lui Cărtărescu însuşi. „Astfel, poemul-standard optzecist tinde să fie lung, narativ, aglutinant, cu o oralitate bine marcată prin efecte retorice speciale, agresiv (trăsături specifice generaţiei Beat), dar şi ironic şi autoironic, imaginativ până la onirism, ludic, dovedind o dexteritate prozodică şi lexicală ieşită din comun (tradiţia românească modernistă), în fine impregnat de aluzii cultural savante inserate prin procedee metatextuale şi de autoreferenţialitate”.

(Andrei Bodiu, Mircea Cărtărescu)

1. Precizează perspectiva din care autorul analizează poezia optzecistă.


2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structure argumentative, conectori, dispunerea ideilor etc.).3. Exprimă-ţi o opinie argumentată în legătură cu relaţia dintre modelul abstract al poeziei optzeciste şi textele create de scriitorii epocii, aşa cum apare înfăţişată în fragmentul citat.

Rezolvare:1. Perspectiva din care autorul Andrei Bodiu analizează

poezia optzecistă este obiectivă, analitică şi avizată. Perspectiva obiectivă implică tonul neutru al discursului, relatarea la persoana a III-a, lipsa de afectivitate şi de ornamente stilistice. Observăm din punctul de vedere al limbajului, folosirea unei terminologii ştiinţifice specifice domeniilor criticii şi teoriei literare.

Dominant este în text registrul neologic „model abstract”, „poezie optzecistă”, „paradigmă”, „poemul-standard” etc. Intenţia emiţătorului este aceea de a demonstra faptul că poezia optzecistă se constituie dintr-o diversitate de texte, dar ca „model abstract (...) este prezent ca paradigmă şi se realizează parţial în mai toate textele din prima jumătate a anilor 80”. Astfel, demersul textual devine argumentativ, punctând scopul de a convinge cititorii de valabilitatea ipotezei de la care se porneşte. De asemenea, tema demonstraţiei este supusă nu numai expunerii ci şi unei analize riguroase. Perspectiva avizată dovedeşte cunoaşterea în profunzime a domeniului abordat de către emiţătorul Andrei Bodiu.

2. Structural şi compoziţional, textul se încadrează în tipologia argumentaţiei. Este conceput pe un singur alineat, care dezvoltă însă atât premisa de la care se porneşte, dar şi o serie de raţionamente, expuse logic, coerent pe cale deductivă. Pornind de la ideea de bază a diversităţii poeziei optzeciste, care se poate însă înscrie într-o paradigmă, Andrei Bodiu exemplifică prin enumeraţii trăsăturile „standard” are poemului optzecist: „lung, narativ, aglutinant, cu o oralitate bine marcată [...]”.

257


Ultimul enunţ al fragmentului poate îndeplini atât funcţia de argument cât şi pe cea de concluzie. Dintre tehnicile argumentative utilizate amintim: prezenţa citatelor utilizate în scopul referinţelor exacte la adresă tematicii abordate (ex.: „modelul abstract al poeziei optzeciste”, citat aparţinând lui Mircea Cărtărescu, reprezentant de seamă al generaţiei optzeciste), utilizarea enumeratiilor „lung, narativ, aglutinant (...)”, dezvoltarea între paranteze a unor explicaţii suplimentare legate de subiectul propus (de ex.: „trasaturi specifice generaţiei Beat”), ramificarea bogată a frazei, bazată preponderent pe relaţia de coordonare.

3. Consider că între modelul abstract al poeziei optzeciste şi multiplele ipostaze în care această poezie s-a prezentat, există puncte convergente. Enumeratia amplă construită de Andrei Bodiu constituie o înşiruire a trăsăturilor comune pe care „poemul-standard optzecist” le-a întruchipat de-a lungul existenţei sale. Consider că aspecte specifice precum întinderea amplă a poemelor sau caracterul narativ, precum şi celalalte note definitorii ale acestor texte, au constituit „ruptura”, între canonul modernist şi noua orientare poetică – postmodernismul. Chiar dacă nu contestă sau nu neagă valorile anterioare, poezia optzecistă revigorează poetica românească a deceniului al optulea. Ceea ce mi s-a părut cu adevărat surprinzător a fost acea coborâre în banalul cotidian, acea reflectare a realităţii expusă într-un limbaj voit prozaic şi sfidător-ironic. Chiar dacă această poezie este încă puţin „gustată” de generaţiile de liceeni, având în vedere că este studiată cronologic după proteica poezie modernistă, poezia postmodernistă lasă în continuare „scena deschisă” către o receptare corectă a finalităţii sale.

Biletul nr. 90

Nu cred în temerile schimonosite care spun c ă ironia va distruge totul şi va împinge poezia spre sterilitate şi spirit destructiv. O nou ă atitudine nu înseamn ă sfârşitul lumii.


Ironia nu e nihilism, ci un mod compasiv-tolerant de a lua în posesie realitatea, de a o privi. Ironia se opune magiei. Sfideaz ă iluzia, nevoia de utopie. Aici, mi se va reproşa, probabil, nevoia de ideal, de visare. Îns ă ironia nu exclude aspiraţia, idealul. Viseaz ă întotdeauna c ă viseaz ă o realitate care nu e posibil ă în vis.

[...] Simte mereu marginea lucrurilor, pe care, dac ă n-o atinge, o inventează. Spiritul postmodern s-a emancipat, şi-a conştientizat toate resorturile, posibilităţile şi limitele. Ironia l-a salvat de la bâjbâiala penibilă. Totul exist ă pentru a sfârşi în carte, nu în cer şi pe pământ. Relativizarea normelor, a canoanelor, în care ironia a jucat un rol esenţial, a dus la o alt ă conştiin ţă estetică. În acest sens, spiritul ironic merge mân ă în mân ă cu caracterul metatextual şi autoreferenţial al poeziei tinere. El exprim ă nu doar o viziune artistică, ci şi una metafizică.(Radu G. Ţeposu, Istoria tragic ă & grotesc ă a întunecatului

deceniu literar nouă)

1. Precizeaz ă perspectiva din care autorul analizeaz ă spiritul postmodern.2. Prezint ă tehnicile şi structurile argumentative identificate în textul citat.3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, o opinie a autorului.


din domeniul teoriei şi criticii literare. Semnată de Radu G. Ţeposu, lucrarea se numeşte „Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă”. Chiar titlul conţine un semn grafic calchiat (copiat) din limba engleză, ceea ce are drept semnificaţie „deschiderea” către un limbaj permisiv, modern, cosmopolit, specific optzeciştilor, perspectiva din care autorul analizează spiritul postmodern este una critică, avizată. El îşi asumă pe deplin afirmaţiile făcute, chiar de la încceput: „Nu

259


cred în...”. În continuare autorul construieşte o demonstraţie prin argumente, ceea ce face dovada cunoaşterii în profunzime a domeniului abordat – teoria literară.

2. Structurat în paragrafe, textul este construit prin înlănţuirea logică a ideilor, caracterizându-se prin coerenţă, claritate, folosirea termenilor specifici teoriei literare. Tema fragmentului este „ironia”, valenţele acesteia în spiritul postmodern al poeziei tinere. Autorul porneşte de la respingerea ideii că ironia distruge poezia împingând-o spre sterilitate. El vorbeşte despre „o nouă atitudine” a poeţilor moderni, pentru care ironia este „un mod compasiv – tolerant de a lua în posesie realitatea”. Ironia este o marcă a poeziei postmoderniste, care valorifică toate resorturile expresive ale comunicării. Ironia a relativizat normele şi canoanele, ceea ce a dus la o „altă conştiinţă estetică”. Estetica postmodernistă.

Textul nu este unul simplu, uşor de decodificat. Mai mult, el pare că se adresează unor receptori „avizaţi”, familiarizaţi cu termeni specifici precum: „caracter nontextual şi autoreferenţial”, „viziune artistică”, „metafizică”, etc. Ideile desfăşurate în demonstraţie sunt însă logice, ceea ce oferă – totuşi – posibilitatea ca un receptor atent să înţeleagă discursul argumentativ.

3. În ceea ce priveşte opinia autorului despre ironie, voi încerca să nuanţez din propria perspectivă. Radu G. Ţeposu spune: „Ironia nu e nihilism, ci un mod compasiv – tolerant de a lua în posesie realitatea”. Alăturându-mă acestei păreri, adaug faptul că există mai multe modalităţi de exprimare a ironiei. Cea acidă, înţepătoare, uneori gratuită, care jigneşte şi atât. Pe o altă treaptă există ironia amicală, care generează o stare de „competiţie ilară”, practicată de grupurile de prieteni. Şi, cea pe care o consider o manifestare a inteligenţei, autoironia. Consider că, „a face haz” de propriile defecte este o modalitate de a învinge (eventual) complexele, frustrările, etc.

Desigur, există o măsură pentru toate, dar un spirit deschis spre autoironie va depăşi cu uşurinţă momentele delicate ale vieţii şi va exercita asupra celorlalţi o influenţă tonică, dinamică, optimistă.


Observaţie: Autorii vă propun „un model” de răspuns. Puteţi alege orice altă idee a textului pe care să o discutaţi din altă perspectivă.

Biletul nr. 91

Ajunşi la sfârşitul acestui studiu, mă întreb: ce a dat Eugen Ionescu literaturii române şi, evident, ce a primit dintr-o literatură pe care, dacă, ne-am lua după mărturisirile sale, n-o preţuieşte în chip special?! [...] Formaţia lui intelectuală şi artistică este, oricum, preponderent românească. Există un „spirit românesc” bine marcat în eseistica lui şi chiar în modul lui de-a fi.Chiar gustul negaţiei vine pe o tradiţie românească. Chiar crizele lui de disperare, metafizica lui, trecerile imprevizibile de la tachinerie la angoasă, de la jocurile spiritului şi filosofia morţii sunt, toate, într-o tradiţie care, pornind de la Eminescu, străbate toată marea poezie românească... Ce-a lăsat Eugen Ionescu culturii din care voia să evadeze în momentele sale de disperare? A lăsat o eseistică excepţională care, după aproape o jumătate de secol, a început să dea roade în spiritul noilor generaţii. A lăsat un mod neconvenţional de a trata literatura, a „desolemnizat” critica românească şi, cum am precizat în mai multe rânduri, a introdus fără complexe discursul autorului în discursul criticului. În fine, Eugen Ionescu a creat prima „antipiesă” (în varianta teatrului absurdului) în limba română: Englezeşte fără profesor.

Este începutul unei mari cariere europene şi a unei şcoli în teatrul universal.

(Eugen Simion, Tânărul Eugen Ionescu)

1. Precizează perspectiva din care criticul Eugen Simion relevă locul scriitorului Eugen Ionescu în literatura română.2. Prezintă tehnicile şi structurile argumentative identificate în textul citat.

261


3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre rolul interogaţiei formulate de critical literar: ce a dat Eugen Ionescu literaturii române şi, evident, ce a primit…?!

Rezolvare:1. Perspectiva din care criticul Eugen Simion relevă

locul scriitorului Eugen Ionescu în literatură română este obiectivă, analitică şi avizată. Obiectivitatea discursului reiese din relatarea la persoana a III-a, din tonul impersonal, precum şi din utilizarea unui limbaj cult, folosind o terminologie specifică domeniului criticii şi teoriei literare „literatură”, „formaţie artistică”, „eseistică”, „filosofie” etc. Punctul de vedere analitic este susţinut prin expunerea unor judecăţi de valoare: „formaţia lui intelectuală este preponderent românească” sau prin susţinerea explicit argumentativă a unor opinii: „Ce a lăsat Eugen Ionescu culturii? (...) A lăsat o eseistică excepţională”, prin intermediul cărora autorul Eugen Simion intenţionează să obţină acceptul publicului cititor cu privire la justeţea şi valabilitatea argumentelor expuse. Coerenţa şi logica raţionamentelor, dezvoltarea deductivă a argumentaţiei, opiniile de autoritate emise, fac dovada expunerii unui punct de vedere avizat al autorului.

2. Fragmentul selectat din lucrarea „Tânărul Eugen Ionescu” prezintă structura şi compoziţia spefice argumentaţiei. Conceput în două alineate, textul conţine o ipoteză formulată sub forma unui enunţ interogativ: „(...) ce a dat Eugen Ionescu literaturii române şi, evident, ce-a primit dintr-o literatură pe care, dacă ne-am lua după mărturisirile sale, n-o preţuieşte în chip special? Formaţia lui intelectuală şi artistică este, oricum, preponderent românească”. Următorul paragraf dezvoltă o serie de argumente sau enunţuri explicative cu privire la formaţia intelectual – artistică românească a lui E. Ionescu: „chiar crizele lui de disperare, metafizică lui, trecerile imprevizibile de la tachinerie la angoasă (...) sunt, toate, într-o tradiţie care, pornind de la Eminescu, străbate toată marea poezie românească”. Ultimul enunţ reprezintă concluzia demonstraţiei: „Este începutul unei mari cariere europene şi a unei şcoli în teatrul


universal”. Înlănţuirea pe care logica, coerentă şi deductivă a argumentelor, dezvoltarea acestora prin exemplificări şi referinţe culturale, accentuarea unei opinii prin utilizarea enumeraţiei: „crizele lui de disperare, metafizica lui, trecerile imprevizibile(...)” sau a interogaţiilor: „ce-a lăsat Eugen Ionescu...?”, preponderenţa sintactică a relaţiilor de coordonare prin juxtapunere precum şi prezenţa conectorilor argumentativi: „mă întreb”, „chiar”, „în fine” constituie tehnici argumentative utilizate specifice unei demonstraţii.

3. Cunoscund o parte din activitatea literară lui Eugen Ionescu, concretizată în dramaturgia acestuia, îmi voi exprima opinia cu privire la piesele de teatru pe care dramaturgul le-a integrat literaturii europene. Sunt de părere că scopul enunţului interogativ iniţial „Ajunşi la sfârşitul acestui studiu, mă întreb: ce a dat Eugen Ionescu literaturii române şi, evident, ce a primit dintr-o literatură pe care, dacă, ne-am lua după mărturisirile sale, n-o preţuieşte în chip special?!” este de a puncta un demers demonstrativ-explicativ . În consecinţă, consider că piese de teatru precum „Cântăreaţa cheală”, „Scaunele”, „Rinocerii” constituie atât pentru literatura română cât şi pentru literatura europeană în general, abordări ale marilor probleme contemporane expuse într-un stil împotriva convenţiilor dramaturgiei tradiţionale. Acest stil va da naştere unui nou tip de teatru – teatrul absurdului, prin intermediul căruia piesele de teatru au fost înlocuite cu „anti-piese”. În opinia mea, principalul merit al acestor opere dramatice îl constituie punerea în scenă a unui personaj dramatic care se află într-un dezacord profund cu mediul înconjurător şi care nu îşi mai regăseşte condiţia sa esenţială. Impresionant în ceea ce îl priveşte este limbajul pe care îl adoptă: unul banal, al enunţurilor absurde ca şi existenţa în declin pe care acesta o parcurge. Spre deosebire de tipicitatea personajului dramatic clasic, acest erou dramatic îşi pierde individualitatea. Moştenirea de preţ pe care Eugen Ionescu a lăsat-o literaturii române consider că este opera sa dramatică, prin intermediul

263


căreia s-a înscris ca punct de referinţă în istoria teatrului universal.

Biletul nr. 92

Primul volum de teatru al lui Marin Sorescu apare dup ă ce piesele au fost reprezentate sau publicate în reviste. Mai mult decât atât: faima dramaturgului n-a aşteptat s ă iasă de sub tipar Setea muntelui de sare şi nu cred c ă va spori considerabil de pe urma cărţii, fiindc ă teatrul este făcut s ă fie pe scenă, nu citit. Este o art ă mai direct ă decât poezia sau proza, mai şocantă. Satisfăcând nevoia de participare a spectatorului, de dialog nemijlocit cu artistul, are şi un public mai larg.

Cartea este pentru câţiva cititori şi pentru criticii literari, al căror acces la spectacol trece obligatoriu prin text, care, deprinşi s ă simt ă pământul sub picioare, suferă, îmbarcându-se pentru călătorii pe ocean de nostalgia uscatului. M ă număr printer ei, deşi admit c ă e vorba în definitiv de o rutin ă periculoasă: lectura înainte de toate.

Căci o pies ă este, chiar şi tipărită, un spectacol virtual; n-o citeşti, o înscenezi. Esenţa ei este reprezentabilă, concret-plastică. Lucrul rămâne adevărat pentru orice teatru, fie el modern poetic, ca al lui Marin Sorescu. [...]

Făr ă îndoială, Marin Sorescu este un dramaturg excepţional, care are forţa de a ne oferi în piesele lui acele tragedii moderne ale speranţei, de care avem totdeauna nevoie; făr ă s ă închid ă ochii la întuneric şi absurd; regăsind toată superba măreţie a omului care n-a fost cruţat nici de experienţa întunericului, nici de aceea a absurdului.

(Nicolae Manolescu, Literatura român ă postbelică)

1. Prezint ă punctul de vedere al autorului despre dramaturgia lui Marin Sorescu.


2. Evidenţiaz ă construcţia discursului argumentativ în fragmentul dat (de exemplu structuri specifice, tehnici argumentative, conectori).3. Exprimă-ţi argumentat un punct de vedere personal asupra raportului dintre „carte”/ textul dramatic şi reprezentarea dramatică, aşa cum reiese ea din fragmentul citat.

Rezolvare:1. Fragmentul face parte dintr-o lucrare critică, semnată

de Nicolae Manolescu - „Literatura română postbelică”. Autorul îşi expune aici punctul de vedere despre dramaturgia lui Marin Sorescu. Este un punct de vedere critic, justificat printr-o demonstraţie argumentată, care ar putea fi sintetizat astfel: teatrul lui Sorescu este făcut să fie jucat pe scenă, şi nu (doar) citit. Textul lui poetic este cu atât mai puternic cu cât spectatorul este mai „prezent” în receptarea lui imediată.

2. Structurat în două paragrafe consistente, textul este construit după tehnica argumentaţiei. Pot fi identificate segmente specifice acestuia: ipoteza, demonstraţia şi concluzia. În ipoteză autorul afirmă că teatul lui Sorescu a avut o recunoaştere certă din partea publicului după ce a fost reprezentat scenei, şi nu (neapărat) citit.

Urmează o demonstraţie construită pe ideea că, în general, teatrul este „făcut să fie pe scenă”. Criticul face câteva consideraţii personale în ceea ce priveşte cititorul unei piese şi receptarea ei directă, de pe scenă. Astfel, el arată că teatrul este o artă „mai directă decât proza sau poezia, mai şocantă”. Criticul Nicolae Manolescu face şi o mărturisire: lectura este pentru el prioritară, admiţând că aceasta este, uneori, o rutină periculoasă”. Această afirmaţie îi serveşte drept punct de plecare în analiza diferenţelor între „receptorul – cititor” şi „receptorul – spectator”. Piesa de teatru, chiar citită, este un spectacol virtual. Această idee duce la concluzia demonstraţiei, anume că notorietatea şi forţa dramaturgiei lui Marin Sorescu sunt oferite de spectacolul teatral.

Discursul argumentativ realizat de autorul fragmentului

265


prezintă şi alte caracteristici care îl includ în acest tip de text: înlănţuirea logică a ideilor, prezenţa conectorilor (ex: „mai mult decât atât”, „deşi”, „căci”, „fără îndoială”, etc.).

3. Raportul dintre „carte” şi „text dramatic”, aşa cum este discutat de criticul Nicolae Manolescu îşi găseşte, după opinia mea, diferenţele în modul în care sunt receptate. Deci receptorul este cel care poate face diferenţa între efectul pe care îl au asupra lui cele două modalităţi de receptare. „Cartea” implică o relaţie unilaterală, intimă, cititul este un act individual. „Textul dramatic” are un impact direct, imediat, asupra unui număr mare de receptori, a căror reacţie este simultană. Dinamismul pe care îl presupune un spectacol de teatru este o calitate specifică acestuia.

Fără a delimita superioritatea uneia dintre ipostazele receptorului (cea de cititor sau de spectator) consider că în ambele situaţii cel câştigat este acela care – sub orice formă – se străduieşte să cunoască opera literară.

Biletul nr. 93

Aceeaşi lume ca a literaturii lui Ion Băieşu apare şi în dramaturgia lui Teodor Mazilu (1930-1980): sub privire integral satirică şi redusă, precum în teatrul ionescian, la ultima expresie caricaturală a unor scheme tipologice. Asemenea prozei acestui scriitor, şi în măsură sporită, opera lui dramatică se înfăptuieşte original în opoziţie sfidătoare cu principiul realist al creării de oameni vii. Întocmai ca personajele caragialiene în viziunea lui Eugen Ionescu, şi cele din piesele lui Mazilu nu sunt oameni, ci... marionete, fantoşe. [...]

În ciuda schematismului extrem, comicele evoluţii scenice procură o anume veridicitate prin aceea că pun în lumină mecanisme psihice reale: acele mecanisme care, în practica existenţială, nu se afişează, caută să se ţină cât mai ascunse. [...] Însuşiri şi propensiuni dezonorante sunt asumate cu satisfacţie, chiar cu mândrie. „Sunt mediocru până în vârful


unghiilor şi sunt mândru de asta”. Sentimentul provocat de asemenea enunţuri este, evident, de inadecvare frapantă. Apare un contrast violent, dar nu între aparenţă şi esenţa inferioară (contrast care, potrivit uneia dintre definiţiile comicului, tocmai îl generează pe acesta), ci între judecata normală şi un mod de a gândi aberant.

Piesele lui Teodor Mazilu aduc o lume întoarsă.(Dumitru Micu, Scurtă istorie a literaturii române)

1. Prezintă punctul de vedere al autorului despre teatrul lui Teodor Mazilu, aşa cum apare în textul dat.2. Compară două fapte sau două opinii identificate în textul dat, pe baza unei relaţii de tipul: asemănare-deosebire, puncte convergente-puncte divergente sau generalparticular.3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia Piesele lui Teodor Mazilu aduc o lume întoarsă, pe baza informaţiilor din text.

Rezolvare:1. Punctul de vedere al autorului Dumitru Micu despre

teatrul lui Teodor Mazilu este obiectiv, analitic şi avizat. În concepţia acestuia, lumea pe care o reprezintă dramaturgia lui Teodor Mazilu este aceeaşi ca a literaturii lui Ion Băieşu, iar modul de reprezentare a acestuia este satiric şi redus „la ultima expresie caricaturală a unor scheme tipologice”. În esenţă, sfidând principiile realismului şi punctând un mod de a gândi aberant al personajelor, „Piesele lui Teodor Mazilu aduc o lume întoarsă”. Obiectivitatea relatării este susţinută de relatarea la persoana a III–a, de tonul neutru precum şi de lipsa afectivităţii şi expresivităţii discursului. Perspectiva analitică reiese din construcţia bazată pe comparaţii sau analogii (ex.: „Aceeaşi lume ca a literaturii lui Ion Băieşu apare şi în dramaturgia lui Teodor Mazilu”). Prin referinţele literare, prin enunţurile comparative şi explicative, Dumitru Micu face dovada cunoaşterii în profunzime a domeniului abordat: critica literară.

267


2. În cel de-al doilea alineat al textului citat este punctată deosebirea existentă între comicul pieselor de teatru ale lui Teodor Mazilu, generat de contrastul violent „între judecata normală şi un mod de a gândi aberant” şi comicul pieselor de teatru „clasice”, provocat de această dată de contrastul între „aparenţă şi esenţă inferioară”. Se poate spune că această diferenţă se constituie la nivelul mecanismelor psihice ale eroilor drept distincte între realismul dramaturgiei clasice, care caută să creeze oameni vii şi absurdul teatrului contemporan, care intenţionează să pună în scenă „marionete, fantoşe”. Reprezentanţi ai celor două direcţii, de exemplu I. L. Caragiale şi Eugen Ionescu sau Teodor Mazilu demonstrează prin operele lor diferenţa de percepţie a sistemului de valori pe care îl reprezintă.

3. Afirmaţia „Piesele lui Teodor Mazilu aduc o lume întoarsă” consider că reprezintă o consecinţă a analizei interioare, compozitionale pe care Dumitru Micu o realizează dramaturgiei autorului. Această lume întoarsă este în primul rând rezultatul unei astfel de înţelegeri a actului de creaţie dramatică. Schemele tipologice clasice sunt transformate aşa cum afirmă emiţătorul într-o expresie caricaturală. Aceste personaje nu mai reprezintă oameni vii ci „marionete, fantome”. Mecanismele psihice pe care le afişează constituie de asemenea un „contrast violent” între „judecata normală şi un mod de a gândi aberant”. Sunt de părere că această dramaturgie a fost concepută voit drept o formă de promovare a publicului receptor, deoarece oglindeşte un context social, cultural, politic lipsit de mijloace eficiente de comunicare. Astfel, aceste piese de teatru se transformă în meditaţii profunde, amare – aflate la limita dintre tragedie şi comedie – asupra naturii umane sau asupra realităţii cotidiene. În esenţă, nu numai teatrul contemporan şi-a demonstrat intenţia moralizatoare ci şi dramaturgia clasică, însă a punctat mai mult decât aceasta tragismul existenţial aflat la graniţa cu comicul.

Biletul nr. 94


Irina: […] Ca s ă vorbesc trebuie să-mi ţin capul pe spate... Şi s ă văd steaua aia de sus. O singur ă stea... Poate că acoperişul s-a spart anume ca s ă pot zări mereu steaua aceea... care n-a apus... dar parc ă e mai palidă... pentru c ă se face ziuă... şi va fi şi ea inundat ă de o alt ă lumin şă i mai puternică. (Privind steaua) Cât ă vreme se mai vede ceva în zare... o raz ă de stea... sau un pai... speranţa nu-i pierdută... Şi dac ă exist ă o singur ă speran ţă trebuie s ă existe şi o jumătate din speranţa aceea... şi jumătate din jumătate... şi aşa la infinit... Cei vechi ştiau ei ce spun! Ne-au învăţat s ă fim optimişti... la infinit. Uf, ce lăudăroas ă mai sunt! Parc ă mă ia o nelinişte... Nu ştiu de ce apa m ă nelinişteşte... Regret însă c ă n-am avut timp s ă m ă gândesc prea mult şi la el... la omul meu. Odată... (Încercând să-şi amintească)

Odată, când eram însărcinat ă cu copilul nostru, s-a uitat mult la mine... Într-un anume fel... cum nu m ă privise el niciodată... Zic: ce m ă tot măsori aşa din creştet până-n tălpi, c ă n-oi fi alta. Şi el mi-a spus... şi-i tremura glasul... O clipă, să-mi aduc aminte bine ce mi-a spus... A, da (Cu voce stinsă) Aşa cum stai dreapt ă cu braţele moi pe pântecul plin, pari o veche soţie de voievod ţinându-şi ctitoria. Şi parc-aud un glas venind de dincolo de dispariţia materiei: „Noi, Ion şi Ioana, cu puterile noastre, am durat acest sfânt copil, întru veşnica pomenire a acestui soare şi-a acestui pământ...”.

(Marin Sorescu, Matca)1. Prezint ă punctul de vedere al personajului despre speranţă, aşa cum se desprinde din textul citat.2. Precizeaz ă dou ă elemente de structur şă i de compoziţie, identificate în text (particularizări ale organizării textuale, convenţii specifice, moduri de expunere etc.).3. Comentează, pe baza cunoştinţelor şi a valorilor personale, un fapt, o idee sau mesajul identificat în textul citat.

Rezolvare:1. Fragmentul face parte dintr-o operă dramatică, piesa

269


„Matca” scrisă de Marin Sorescu. Textul redă o replică destul de consistentă a unui personaj feminin, pe nume Irina. Monologul ei are ca subiect „speranţa”, sentiment pe care îl descrie dintr-o perspectivă subiectivă, specifică operei literare – în cazul nostru o dramă. Personajul Irina se prezintă ca o fiinţă care crede în speranţă. Pentru ea „Câtă vreme se mai vede ceva în zare... o rază de stea... sau un pai... speranţa nu-i pierdută.” Speranţa declanşează optimismul, ceea ce pare a fi o moştenire „de la cei vechi”. Personajul lui Marin Sorescu trăieşte un moment intens, în care îşi sondează propriile stări, propriile gânduri, realizând o scenă specifică teatrului contemporan unde dramaticul este subordonat filosoficului.

2. Structura şi compoziţia textului sunt specifice genului pe care îl reprezintă, dramaticul. Sunt prezente particularităţile prin care este identificată intenţia autorului, şi anume reprezentaţia scenică a operei sale. Identificăm printre convenţiile specifice genului dramatic anunţarea numelui personajului (Irina) şi prezenţa didascaliilor (indicaţiile date de autor / dramaturg privind decorul, mişcarea personajelor, jocul actoricesc etc.). De altfel, viziunea artistului asupra unei scene este reperabilă nu numai din mesajul explicit, rostit de personaj, ci şi din modul în care foloseşte (ca indicaţii) semnele de punctuaţie. Punctele de suspensie îi pot sugera actorului cum să interpreteze această parte a rolului: cu pauze expresive prin care să transmită întreruperea şirului de idei, ezitare, evocare, emoţia. Există în monologul personajului un segment în care reproduce un dialog cu bărbatul ei. Chiar dacă semnul dialogului lipseşte, vorbirea directă, ca mod de expunere este evidentă prin verbele specifice: „zise”, „zice”, „şi el mi-a spus” etc. Acestea sunt tehnici specifice creaţiei dramaturgice a lui Mircea Sorescu.

3. Dintre ideile identificate în textul dat, am ales să comentez cuvintele bărbatului, relatate de Irina. El îi spune nevestei, privind-o ca niciodată: „Noi, Ion şi Ioana, cu puterile noastre, am durat acest sfânt copil, întru veşnica pomenire a acestui soare şi-a acestui pământ.” Mi se pare cea mai emoţionantă şi plastică imagine a naşterii unei fiinţe umane.


Segmentul de text trimite la un context creştin, printr-o construcţie specifică bisericii. Naşterea copilului devine similară cu „durarea” unei biserici. Menirea în lume a „copilului sfânt” este aceaşi cu a lăcaşului sfânt, „întru veşica pomenire” a soarelui şi a pământului.

Această analogie emoţionantă pune în lumină latura materială (copilul) şi latura spirituală (biserica) a fiinţei.

Biletul nr. 95

Despre postmodernism este cu atât mai greu de vorbit cu cât şi acesta, dacă nu e numai un moment, un ultim moment, al modernităţii, dacă este ceea ce înlocuieşte epoca modernă, atunci se va întinde pe decenii şi va suferi repetate transformări.

Şi totuşi, în ciuda nesocotinţei considerabile de a face afirmaţii, fie ele doar presupuneri, care mai târziu vor părea amuzante, rămâne ispititor să participi la efortul unei epoci de a se autodefini. Este ispititor să reflectezi asupra postmdernismului, fiindcă acesta pare a nu fi doar un concept – încă vag – produs în laborator de teoreticieni. De câţiva ani avem sentimentul că nu ne aflăm într-un moment oarecare al necontenitei metamorfoze a artei, în speţă a literaturii, ci la un capăt de epocă şi poate chiar dincolo de el. Avem sentimentul că epoca modernă s-a încheiat. [...]

O presupunere ar fi, deci, aceea că unele lucruri despre postmodernism se pot afla prin deducţie şi simplă răsturnare a imaginii literaturii moderne. Ca atare, va fi necesară în prealabil definirea modernităţii, ceea ce acum, după ce am depăşit-o, ne stă, oricum, mai la îndemână. [...]

Postmodernismul, dacă va fi să fie o mare perioadă literară, n-ar trebui să poată fi definit de pe acum. Atrage atenţia numele ce i s-a dat. Prin nume, nu este încă decât ceea ce vine după literatura modernă. Prin urmare, nici nu poate fi încă descris decât prin raportare la literatura modernă. Dacă va aduce, ca să fie cu adevărat o nouă perioadă literară, un

271


mod nou de a gândi literatura, teoria îl va conceptualiza şi va fabrica, pentru ca să-l definească, un cuvânt nou. Cât timp vorbim de postmodernism, numim doar sentimentul că ceva nou, încă neclar, a început.

(Livius Ciocârlie, Presupuneri despre postmodernism)

1. Prezintă punctul de vedere al autorului despre şansele teoreticienilor contemporani de a defini conceptul postmodernism.2. Precizează tehnicile şi structurile argumentative identificate în textul citat.3. Exprimă-ţi o opinie argumentată (pro sau contra) asupra afirmaţiei: ...în ciuda nesocotinţei considerabile de a face afirmaţii, fie ele doar presupuneri, care mai târziu vor părea amuzante, rămâne ispititor să participi la efortul unei epoci.

Rezolvare:1. În opinia autorului Livius Ciocârlie şansele

teoreticienilor contemporani de a defini conceptul „postmodernism” ar trebui să fie minime deoarece curentul literar în sine nu reprezintă încă o perioadă literară. Autorul atrage atenţia asupra faptului că este totuşi „ispititor” să reflectezi asupra postmodernismului pentru că acesta nu pare a fi un „concept produs în laborator de teoreticieni”, ci chiar o realitate. „Având sentimentul că epoca modernă s-a încheiat”, putem înţelege aşadar ceea ce urmează după literatura modernă prin „deducţie şi simplă răsturnare a imaginii” acestei literaturi. Opinia autorului este asumată şi avizată, dovadă fiind enunţurile argumentative, explicaţiile aduse în susţinerea tezei abordate. Relatarea se realizează la persoana a III-a, însă pe alocuri apar şi mărci ale subiectivităţii, şi anume verbe şi pronume de persoana I plural: „avem”, „nu ne aflăm”, „am depăşit ”, „ne stă”, care implica o identificare a autorului cu cititorul avizat căruia i se adresează.

2. Din punct de vedere structural şi compoziţional textul se încadrează în tipologia argumentaţiei. Conceput pe patru alineate, fragmentul expune în primul paragraf ipoteză care


urmează să fie demonstrată: „Despre postmodernism este cu atât mai greu de vorbit cu cât şi acesta, dacă e numai un moment, un ultim moment al modernităţii, dacă este ceea ce înlocuieşte epoca modernă, atunci se va întinde pe decenii şi va suferi repetate transformări”. Următoarele enunţuri reprezintă argumentaţia propriu-zisă. Raţionamentele sunt expuse logic, coerent, pe cale deductivă. Scopul unui astfel de text devine prin urmare persuasiv. Ultimul enunţ: „cât timp vorbim de postmodernism, numim doar sentimentul că ceva nou, încă neclar, a început”, reprezintă concluzia argumentaţiei. Dintre tehnicile argumentative utilizate amintim: ramificarea bogată a frazei, bazată preponderent pe relaţiile de subordonare (ex.: „Este ispititor să reflectezi asupra postmodernismului fiindcă acesta pare a nu fi doar un concept”), utilizarea conectorilor argumentativi şi a elementelor conectoare: „cu atât mai... cu cât”, „dacă... atunci”, „şi totuşi”, „deci”, „ca atare”, „prin urmare”.

3. În opinia mea, afirmaţia potrivit căreia „rămâne ispititor să participi la efortul unei epoci de a se autodefini”, chiar dacă presupunerile sau preconizarile pe care le facem ulterior se vor dovedi amuzante sau incorecte, trebuie să reprezinte în realitatea faptică un obiectiv al individului uman. Consider că de efortul fiecăruia dintre noi depinde bunul mers al timpului în care trăim şi este important ca ceea ce lăsăm în urma noastră să facă dovada unei încercări continue de cunoaştere şi autocunoaştere. Suntem ceea ce ne dorim să fim pentru că acţiunile noastre declanşează prin efectul lor o evoluţie sau o involuţie a lucrurilor. O epocă în desfăşurare se află încă în imposibilitatea deplină de a se autodefini, deoarece contextele diverse care influenţează parcursul acesteia, pot modifica uneori într-un timp foarte scurt o întreagă direcţie. Vorbim în ceea ce priveşte postmodernismul românesc despre o diversitate de voci şi abordări ale actului literar, însă nu este mai puţin adevărat faptul că putem să reunim într-un punct comun aceste orientări în baza unui obiectiv unic: acela de a defini o noua eră în istoria civilizaţiei globale. Potrivit principiului „La timpuri noi, oameni

273


noi”, sunt de părere că postmodernismul românesc prin reprezentanţii săi lasă în continuare scena deschisă pentru o nouă reprezentare a actului artisitc, într-o epocă a prefacerilor şi a provocărilor.

Biletul nr. 96

Deşi optează, la rândul lor, pentru descriere, prozatorii postmoderni o „dinamizează”, aglomerând în pagin ă gerunzii şi participii, recurgând adeseori la o succesiune foarte rapid ă de detalii la care se adaugă, nu de puţine ori, aluzii culturale – de tipul numelor proprii sau toponimiilor livreşti – ce induc aşteptări narative. Structura neregulat şă i fragmentar ă a textului postmodernist îşi are sursa în romanul modern [...]. Într-un scurt fragment din Paltonul de vară, Mircea Horia Simionescu recunoaşte importanţa raporturilor sale cu obiectele întâlnite de-a lungul timpului, atrăgând totdat ă atenţia asupra voluptăţii pe care „scrisul migălos” oantrenează:

„Vizita nocturn ă mi-a făcut bine, mi-a întărit temeiurile pentru a continua o munc ă istovitoare, dar plin ă de satisfacţii, aceea început ă în urm ă cu şase ani în urmă: întocmirea unui inventar al obiectelor (includ în acestă categorie şi persoanele) care m-au plămădit şi format. C ă va fi util ă sau nu la trecerea în eternitate, m ă intereseaz ă mai puţin. Străduinţa de a fi exact, scrisul migălos, mi-au redat plăcerea actelor gratuite”.

(Carmen Muşat, Perspective asupra romanului românesc postmodern şi alte ficţiuni teoretice)

1. Prezint ă perspectiva din care autoarea emite mesajul textului.2. Precizeaz ă dou ă elemente de referin ţă pentru conţinutul textului, implicite sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii).


3. Comentează, dintr-o alt ă perspectiv ă decât cea a autoarei, fragmentul citat din proza lui Mircea Horia Simionescu.


din domeniul teoriei şi criticii literare. Lucrarea se numeşte „Perspective asupra romanului românesc postmodern şi alte ficţiuni teoretice” şi este semnată de Carmen Muşat. Autoarea emite un mesaj dintr-o perspectivă obiectivă şi avizată. Putem vorbi despre o persectivă „obiectivă” prin faptul că relatarea se face la persoana a-III-a şi are toate atributele unei argumentaţii logice. De asemenea, este o perspectivă „avizată” pentru că emiţătorul face dovada unei cunoaşteri în profunzime a domeniului abordat – teoria şi critica literară.

2. Structurat în două paragrafe consistente, textul este construit după criteriile discursului argumentativ. În esenţă sunt demonstrate câteva trăsături ale poeziei postmoderne: descrierea dinamizată printr-o succesiune rapidă de detalii, aluziile culturale, structura neregulată şi fragmentată a textului (moştenire a romanului modern). Autoarea oferă şi un exemplu concret, un roman al lui Mircea Horia Simionescu, în care acesta recunoaşte „importanţa raporturilor sale cu obiectele întâlnite” şi elogiază „scrisul migălos”. Scrisul criticului Carmen Muşat rezintă, de asemenea, caracteristicile stilului funcţional abordat, şi anume cel ştiinţific, domeniul teoriei literare. Limbajul de specialitate este susţinut prin termeni precum: „prozatori postmoderni”, „gerunzii şi participii”, „structura neregulată şi fragmentară”, „text postmodernist” etc. Folosirea cuvintelor cu sensul lor propriu aduce un plus de obiectivitate şi de sobrietate. Înlănţuirea logică a ideilor are ca rezultat un raport echilibrat între mesaj şi receptor, cel din urmă fiind (relativ) uşor capabil să decodifice corect textul.

În concluzie, conţinutul de ideei al fragmentului poate oferi informaţii pertinente asupra unui aspect al prozei postmoderne.

275


3. Citatul preluat de autoare din romanul lui Mircea Horia Simionescu vizează interesul acestuia pentru obiectele din existenţa sa care „l-au plămădit şi l-au format”. M-am oprit asupra observaţiei pe care autorul o face între paranteze „(includ în aceasta categorie şi persoanele)”. Aşadar, un „inventar” al elementelor care pot contribui la devenirea unei fiinţe. Poate că ar fi important pentru noi toţi să ne gândim la cei care ne-au marcat într-un fel sau altul viaţa. Pentru mulţi, parinţii sunt „modelele” şi „plămăditorii”, aceia care îşi pun amprenta asupra celor pe care îi formează. Pentru alţii, modelele sunt în exteriorul familiei; poate în şcoală, printre prieteni, vedete etc. Mai există o categorie, puţin numeroasă – cred – care îşi găsesc modelele în lumea cărţilor. Cred că pentru o anumită etapă a vieţii, admiraţia pentru un erou găsit în paginile unei cărţii poate fi catalizatorul formării unei personalităţi. Voi da exemplu propria experienţă.

După ce am citit „Memoriile” şi „Jurnalele” lui Mircea Eliade am avut revelaţia că un intelectual autentic nu poate ajunge la performanţă fără studiu. Lectura, cunoaşterea civilizaţiilor şi a culturilor lumii reprezintă singura modalitate de educaţie intelectuală. Desigur că (de cele mai multe ori) rămânem în urma modelelor alese. Dar este imposibil ca din admiraţia faţă de ele să nu rămână ceva în propria personalitate.

Biletul nr. 97

De multă vreme, în România (dar nu numai în România) studiile clasice sunt în suferinţă. Greaca a dispărut de mult din programele şcolare, deşi amplasamentul nostru geografic, istoria noastră şi religia noastră ar fi trebuit să-i acorde o atenţie specială. Latina a pierdut de asemenea teren, în ciuda orgoliilor noastre de moştenitori ai Romei, rătăciţi într-o mare slavă. Nimeni nu mai are timp şi înclinaţie pentru învăţarea „limbilor moarte“, resimţite ca străine de duhul modernităţii şi al progresului. Ei bine, într-o ţară hipercivilizată cum e Germania, o ţară în care nici limba, nici tradiţiile locale nu trimit la Bizanţ sau la latinitate, asistăm,


dintr-odată, la un reviriment al apetitului pentru greacă şi latină. În vara trecută, un articol din Frankfurter Allgemeine Zeitung semnala un fenomen nou în universul gimnazial al ţării. În vreme ce în anul şcolar 1999/2000 un elev din patru opta pentru studiul limbii latine, acum aceeaşi opţiune apare la un elev din trei. Interesul pentru greacă a crescut şi el în ultimii opt ani. Analiza acestui „trend“ a provocat comentarii şi concluzii spectaculoase. Profesorii şi elevii vorbesc despre virtuţile redescoperite ale studiilor clasice cu un entuziasm de care ar fi grozav să ne lăsăm contaminaţi.

„Greaca şi latina sunt, prin superioara lor complexitate, un bun antrenament pentru gândirea diferenţiată şi pentru capacitatea de judecată.“ „Cele două limbi stimulează independenţa de spirit şi gustul libertăţii.“ „Limba latină intensifică puterea de concentrare şi stabilitatea mentală“ şi „consolidează gândirea analitică“. Un tânăr studios declară că a învăţa greceşte „este modalitatea optimă de a reflecta asupra Fiinţei, asupra istoriei şi asupra comportamentului uman“. „Greaca e o limbă minunată, imaginativă, plină de culoare“. A o cunoaşte e „a respira un pic de eternitate“.

O solidă formaţie clasică se impune ca foarte utilă şi pentru naturile pragmatice. Ea constituie o excelentă temelie de cultură generală, un bun exerciţiu pentru propriile aptitudini intelectuale şi morale.

(Andrei Pleşu, articolul Greaca şi latina)

1. Precizează atitudinea autorului faţă de problematica abordată în textul dat.2. Precizează două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii).3. Exprimă-ţi opinia (pro sau contra) despre importanţa studiilor clasice în formarea tinerilor în lumea actuală, pornind de la o afirmaţie din text.

Rezolvare:

277


1. Atitudinea autorului Andrei Pleşu faţă de problematica studiului limbilor „moarte” este critică deoarece emiţătorul supune unei analize demonstrative necesitatea culturii româneşti de a se reorienta către studiile clasice. Textul se încadrează structural şi compoziţional în structura textului argumentativ. Scopul mesajului devine prin urmare persuasiv. Chiar dacă relatarea se realizează la persoana a III-a, tonul discursului nu este neutru, ci devine pe alocuri subiectiv. Enunţurile explicative din finalul textului trădează atitudinea implicată a autorului faţă de tema dezbătută. De asemenea, prin înşiruirea logică, coerentă, prin inserarea citatelor, a datelor concrete sau a referinţelor culturale, Andrei Pleşu urmăreşte convingerea publicului cititor interesat, de „beneficiile” pe care cele două limbi clasice: latină şi greacă, le pot oferi celor interesaţi de consolidarea „culturii generale” sau a „aptitudinilor intelectuale şi morale”.

2. Am ales să precizez că elemente de referinţă pentru conţinutul textului un fapt şi o opinie formulate explicit în text. O certitudine sau un fapt concret semnalat şi verificat în Germania este acela potrivit căruia în ciclul gimnazial al ţării, interesul pentru studiul limbilor clasice a crescut considerabil: „În vreme ce în anul şcolar 1999/2000 un elev din patru opta pentru studiul limbii latine, acum aceeaşi opţiune apare la un elev din trei. Interesul pentru greacă a crescut şi el în ultimii opt ani”. Legat de acest fenomen, profesorii şi elevii şi-au împărtăşit opiniile. Una dintre aceste opinii aparţinând unui „tânăr studios” este aceea că „a învăţa greceşte <<este modalitatea optimă de a reflecta asupra Fiinţei, asupra istoriei şi asupra comportamentului uman>>”.

3. În opinia mea, motivaţia pe care autorul Andrei Pleşu o aduce în susţinerea ideii că în cultura românească „nimeni nu mai are timp şi înclinaţie pentru învăţarea <<limbilor moarte>>” deoarece acestea sunt „resimţite ca străine de duhul modernităţii şi al progresului” este adevărată. Fenomenul de sicronizare a culturii româneşti cu culturile mari europene a produs de-a lungul timpului o îndepărtare a spiritului românesc


de rădăcinile sale etnice. Dacă privim în urmă, la începuturile constituirii culturii române observăm cu câtă trudă s-a revendicat aceasta din descendenţa Imperiului Roman şi a culturii acestuia. Efortul de documentare al cronicarilor români şi mai apoi ai reprezentanţilor Şcolii Ardelene a avut în vedere demonstrarea latinităţii limbii române şi a etnogenezei poporului român. Mai apoi, studiul acestei limbi a reprezentat o modalitate de cunoaştere a propriei limbi dar şi un prilej de descoperire a valorilor Antichităţii. Sunt de părere că studiul acestor două limbi, considerate altădată că imperativ necesare unei dezvoltări intelectuale superioare, nu va înceta să consolideze mecanismele de gândire ale tinerilor sau să armonizeze spiritul acestora cu spiritele cosmopolite ale Antichităţii, printr-o cunoaştere a judecăţilor de valoare, filosofiilor sau reflecţiilor asupra timpului, vieţii, umanităţii etc.

Biletul nr. 98

Ca român am convingerea şi intuiţia c ă literatura şi cultura ţării noastre exprim ă o parte din Europa, dup ă cum Europa se exprimă, la rândul său, în parte, prin România .[…]

Progresul percepţiei româneşti a Occidentului, al deschiderii adesea rapide, vertiginoase, spre ideile, formele, valorile şi modelele sale, a fost şi este însoţit – şi trebuie să fie tot mai mult însoţit – de o cât mai adâncită, nuanţat şă i amplificat ă dezvoltare a specificităţii noastre, a originalităţii creatoare româneşti.

„Occidentalizarea” nu poate fi conceput ă decât ca un incitant, ferment, stimulent, termen riguros de confruntare pentru totalitatea virtuţilor noastre spirituale. În măsura în care acestea sunt şi se dovedesc tot mai autentice, mai viabile, într-adevăr creatoare, contactele cu Europa nu numai c ă nu alterează, corup sau sugrum ă valorile şi posibilităţile noastre „specifice”, dar acestea din urm ă nu pot fi decât incitante, consolidate şi amplificate printr-o astfel de confruntare.

279


Solidarizarea şi integrarea sunt urmate în mod inevitabil de confruntare şi delimitare, de consolidare pe fundamente proprii. Frecvenţele noastre europene ne îmbogăţesc ca oameni şi ca români, sporind conştiinţa românească-european ă a fiecăruia dintre noi. […] În orice cultură, influenţele joac ă un rol fecund.

(Adrian Marino, Prezenţe româneşti şi realităţi europene)1. Precizeaz ă atitudinea autorului fa ţă de problematica abordat ă în textul dat.2. Prezint ă dou ă caracteristici ale nivelului stilistico-textual, identificate în fragmentul memorialistic dat.3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, mesajul textului sau o informaţie/ o idee identificat ă în text.

Rezolvare:1. Fragmentul face parte dintr-o lucrare aparţinând lui

Adrian Marino, „Prezenţe româneşti şi realităţi europene”. În sinteză, textul dat dezvoltă un punct de vedere personal, asumat prin folosirea persoanei I, asupra interferenţei dintre cultura română şi cea europeană. Atitudinea autorului faţă de problematica abordată este a unui om de cultură, interesat de fenomenul influenţelor reciproce dintre Occident şi ţara noastră (aflată în spaţiul balcanic, la graniţa Orientului). Deschiderea către culturile ccidentale nu exclude păstrarea specificităţii noastre, a culturii româneşti. Autorul conchide: „Frecvenţele noastre europene ne îmbogăţesc ca oameni şi ca români, sporind conştiinţa românească - europeană a fiecăruia dintre noi.”

2. Analizat din punctul de vedere al nivelului stilistico-textual, fragmentul prezintă caracteristicile specifice unui discurs „asumat”, unei expuneri de opinie realizate la persoana I („Ca român am constrângerea...”).

Structurat în două paragrafe, fragmentul are în componenţă segmente care ar putea constitui ipoteza, demonstraţia şi concluzia.

În ipoteză autorul enunţă ideea principală a dezbaterii, şi anume că o cultură cum este cea română se regăseşte în marea


cultură europeană, dar şi reciproca.Demonstraţia acestei afirmaţii este realizată prin câteva

idei: influenţele Occidentului au fost însoţite de o adâncire a specificităţii româneşti; „occidentalizarea” descrie un stimulent pentru manifestarea originalităţii fiecărui popor; contactele cu Europa nu alterează spiritul naţional, ci dimpotrivă, îl stimulează; integrarea valorilor euroene în cultura română are ca rezultat îmbogăţirea noastră ca oameni, ca români, ca europeni.

Concluzia demonstraţiei întăreşte ideea formulată în ipoteză, şi anume că „în orice cultură, influenţele joacă un rol fecund”.

3. Alegând din textul dat ideea formulată în final, şi anume că „în orice cultură, influenţele joacă un rol fecund” mă voi opri asupra unui aspect din literatura română interbelică. Este una dintre cele mai prolifice perioade din cultura română, la toate nivelurile. Influenţele europene s-au manifestat atât în ştiinţă sau economie, cât şi în literatură. Modernismul lovinescian aduce un suflu nou în estetica literară, militând pentru sincronizarea cu valorile europene. Dacă teoreticianul modernismului dovedea cu instrumente specifice filosofiei şi ale teoriei literare necesitatea alinierii la viziunile estetice noi, cel care „a pus în practică” în modul cel mai explicit aceste teorii este romancierul Camil Petrescu.

Prin impunerea romanului modern, el a introdus în perimetrul cultural românesc scrieri care au stat sub semnul poustianismului, al psihologicului, al autoanalizei şi al subiectivităţii. Prin el, actul scrierii devine mai mult decât o înlănţuire de evenimente. Romane precum „Patul lui Procust” sau „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” introduc tehnici noi, pe care Europa le expusese deja.

Aşadar, influenţa Europei în perioada interbelică a adus în literatură un element de noutate, romanul modern, un câştig cert.

281


Biletul nr. 99

47. Art. 1. Accesul liber şi neîngrădit al persoanei la orice informaţie de interes public, definite astfel prin prezenta lege, constituie unul dintre principiile fundamentale ale relaţiilor dintre persoane şi autorităţile publice, în conformitate cu Constituţia României şi cu documentele internaţionale ratificate de Parlamentul României.Art. 2. (b) Prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei. […]Art. 7. (1) Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să răspundă în scris la solicitarea informaţiilor de interes public în termen de 10 zile sau, după caz, în cel mult 30 de zile de la înregistrarea solicitării, în funcţie de dificultatea, complexitatea, volumul lucrărilor documentare şi de urgenţa solicitării.

(Legea 544/ 2001 privind accesul la informaţiile de interes public)

1. Precizează scopul comunicării şi specificul relaţiei emiţător-receptor în textul dat.2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul juridic-administrativ dat (la alegere dintre nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexicosemantic, stilistico-textual).3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre importanţa prevederilor unui articol din Legea 544/ 2001, corelând informaţia din text cu date din alte surse (literatură, mass-media, documente oficiale etc.).

Rezolvare:1. Fragmentul se încadrează din punctul de vedere al

structurii şi compoziţiei în categoria textului informativ. Din


punct de vedere stilistic se înscrie în stilul juridic. Astfel, prezentând condiţiile specifice stilului, scopul unui astfel de text este cel de informare a publicului receptor. Emiţătorul este Parlamentul României, instituţia oficială a statului, care are obligativitatea de a aproba sau dezaproba prin vot majoritar legile propuse precum şi de a publica în Monitorul Oficial noile reglementări. Receptorul mesajului îl reprezintă cetăţeanul român, care are la rându-i obligativitatea de a cunoaşte Legislaţia romană şi a pune în aplicare normele acestora. Relaţia care se instituie între instituţia statului şi cetăţeanul român este o relaţie oficială, de comunicare şi receptare a informaţiilor de interes public.

2. Textul este structurat în trei alineate care reprezintă trei articole din Legea 544/2001 privind accesul la informaţiile de interes public. Încadrat în stilul juridic, fragmentul reprezintă un text nonliterar, lipsit de afectivitate şi de expresivitate. Limbajul este cult şi apelează la o terminologie specifică domeniului juridic: „prezenta lege”, „principii fundamentale”, „autorităţi publice”, „Constituţia României” etc. Cuvintele sunt folosite cu sensul denotativ astfel încât textul este caracterizat de proprietatea termenilor, claritate, concizie. La nivel morfosintactic dominante sunt în text structurile nominale „interes public”, „autoritate publică” etc. De asemenea, întrucât se înscrie în categoria textelor oficiale, nonliterare este consituit prin ramificarea bogată a frazei bazată preponderent pe relaţia de coordonare.

3. În opinia mea, accesul liber şi neîngrădit al oricărui cetăţean la informaţiile de interes public, indiferent de naţionalitate, rasă, cultură, constituie un principiu fundamental al integrităţii sale individuale şi sociale. De asemenea, consider că relaţiile existente între persoane şi autorităţile publice sunt eficientizate prin intermediul unei comunicări transparente. Orice lege aprobată oficial sau orice modificare legislativă care priveşte activităţile unei autorităţi publice este nevoie să fie adusă la cunoştinţă cetăţenilor pentru o bună înţelegere din

283


părea acestora a mecanismelor sociale precum şi pentru o corelare a activităţilor individuale cu cele ale autorităţilor publice. În consecinţă, accesul la informaţiile de interes public garantează într-o societate democratică, respectarea dreptului fundamental al libertăţii de cunoaştere, de acţiune sau de exprimare.

Biletul nr. 100Art. 58(1) Învăţământul universitar de stat este gratuit, pentru cifra de şcolarizare aprobat ă anual de Guvern, şi cu taxă, conform legii.(2) În învăţământul universitar de stat gratuit se percep taxe pentru: dep şă irea duratei de şcolarizare prevăzute de lege, admiteri, înmatriculări, reînmatriculări, repetarea examenelor şi a altor forme de verificare, care dep şă esc prevederile planurilor de învăţământ. […]Art. 59(1) Pot participa la admiterea în învăţământul universitar absolvenţii de liceu cu diplom ă de bacalaureat. Organizarea admiterii este de competenţa fiecărei instituţii de învăţământ superior, pe baza criteriilor generale stabilite de Ministerul Educaţiei Naţionale. Admiterea se poate organiza în două sesiuni.(2) Absolvenţii de liceu cu diplom ă de bacalaureat, care au obţinut în unul din ultimii 2 ani de studii distincţii la olimpiade şcolare internaţionale, la concursuri artistice sau sportive de nivel continental, mondial sau olimpic, au dreptul de a se înscrie în învăţământul universitar făr ă susţinerea admiterii.(3) Absolvenţii de liceu cu diplom ă de bacalaureat, care au obţinut, în cel puţin unul din ultimii 2 ani de studii, premii la olimpiade şcolare, la concursuri artistice sau sportive, de nivel naţional sau pe grupe de ţări, pot fi admişi în învăţământul universitar, conform criteriilor generale stabilite de Ministerul Educaţiei Naţionale şi criteriilor specifice elaborate de senatele universitare.


(4) În învăţământul universitar de stat condiţiile de admitere, reţeaua şi cifrele de şcolarizare se fac publice cu cel puţin 6 luni înainte de începerea anului universitar.

(Legea Învăţământului)

1. Precizeaz ă scopul comunicării şi specificul relaţiei emiţător-receptor în textul dat.2. Prezint ă dou ă dintre faptele de limb ă identificate în textul juridic-administrativ dat (la alegere dintre nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexicosemantic, stilistico-textual).3. Exprimă-ţi o opinie argumentat ă despre o informaţie, o idee sau despre mesajul identificat în textul dat.

Rezolvare:1. Fragmentul face parte dintr-un text oficial, „Legea

Învăţământului”, elaborat de un emiţător autorizat, Guvernul României. Acest tip de text se înscrie în stilul juridic-administrativ, variantă a comunicării prin care sunt reglementate relaţiile dintre instituţiile statului şi indivizii unei societăti. În cazul nostru, cele două articole de lege stipulează raporturile legale dintre aspiraţii la învăţământul superior şi instituţiile acestuia. Aşadar, scopul comunicării este informarea publicului interesat despre reglementările legii privind admiterea în învăţământul universitar. Emiţătorul este Guvernul României (instanţa care emite legi) iar receptorul este orice persoană interesată de sistemul universitar şi de condiţiile de înscriere la facultăţi.

2. Textul prezintă caracteristicile stilului juridic-administrativ, reperabile la toate nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-sintactic şi stilistico-textual.

În sinteză, putem identifica:- realizarea de enunţuri clare, sintetice, construcţii fără

echivoc- folosirea cuvintelor cu sensul lor denotativ- lipsa oricăror figuri de stil (text non-literar)

285


- respectarea proprietăţii termenilor - preponderenţa raporturilor de coordonare, juxtapunere- divizarea enunţului în fraze şi propoziţii uşor de

decodificat de orice receptor- structurarea fiecărui articol de lege în subarticole

numerotate spre o mai sigură ordonare a ideilorPrin toate aceste calităţi, textul dat este specific stilului

juridic-administrativ şi se adresează unui mare număr de receptori, interesaţi de condiţiile legale de înscriere în învăţământul universitar (elevi, profesori, părinţi).

3. Dintre subarticolele enunţate în Legea Învăţământului, am ales să comentez pe scurt art. 59 punctul 3, în care se specifică faptul că absolvenţii de liceu cu diplomă de bacalaureat care au câştigat în ultimii doi ani consecutiv primii la olimpiadele naţionale, pot fi admişi în învăţământul universitar. Consider că introducerea unui astfel de criteriu este foarte binevenită. Este o modalitate de a încuraja participarea, dar şi buna pregătire a elevilor de liceu în domeniul pe care îl aleg în viitor. Faptul că Universităţile din România recompensează munca şi succesele absolvenţilor de liceu printr-o reglementare legală, oferă siguranţă.

Intrarea în învăţământul universitar fără examen, pentru cei care fac dovada obţinerii unor premii naţionale importante este un progres al sistemului de învăţământ românesc.

Consider că popularizarea acestei legi, cu articolele sale, în licee, ar fi benefică pentru stimularea calităţii învăţării şi a pregătirii în general pentru o facultate.

IV. Modele şi propuneri de texte literareşi non-literare 2010

Model 1:„L-am văzut cum îşi curăţa pomii din livadă, începu

Ştefan cu un zâmbet misterios. Stam pe prispă şi-l observam. Atunci l-am înţeles. M-am convins că munca lui e de o altă


calitate decât muncile noastre. Eram pregătit, de altfel, pentru asta, continuă Ştefan după o scurtă pauză, pentru că ceva din beatitudinea asta o cunoscusem şi eu, când pictam. Numai că, în cazul meu, nu era vorba de o muncă responsabilă, cu un obiect precis, ca în cazul lui. El îşi curăţa pomii de omizi. Îl observam şi îl simţeam cum era prezent în fiecare gest. În faţa pomului nu era distrat, nu se gândea la nimic altceva. Dar ghiceam că pomul acela i se revela în totalitatea lui. Nu era un simplu obiect, unul dintre o mie la fel cu el, aşa cum ni se arată nouă, majorităţii oamenilor. Lui, pomul acela, pe care îl curăţa, îi revela, în acel moment, Universul întreg. Îl vedea în totalitatea lui: cu rădăcinile, cu ramurile, cu frunzele şi paraziţii lui...”

(Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene)

[Citeşte textul cu voce tare]1. Ce poţi deduce despre autorul textului şi despre situaţia de comunicare?

• Cui i se adresează textul?• Ce tip de text este acesta?• Care este atitudinea lui Ştefan faţă de activitatea la care

asistă? (curăţarea pomilor)2. Care este opinia ta despre atenţia acordată gesturilor pe care le implică o anumită activitate? Susţine, cu argumente, opinia prezentată.

Rezolvare posibilă:1. Fragmentul face parte dintr-o operă literară

aparţinând lui Mircea Eliade, om de cultură, care s-a manifestat în toate domeniile de expresie literară şi filosofică. Indicaţia dintre paranteze oferă o informaţie importantă, şi anume că textul aparţine unui roman, Noaptea de Sanziene ceea ce induce ideea că situaţia de comunicare este una ficţională, imaginată de autor.

Textul se adresează cu precădere receptorului specializat, capabil să decodifice semnificaţiile unui mesaj specific lui Mircea Eliade. Abodarea textului de către un receptor obişnuit poate avea drept consecinţă un efort al

287


acestuia de a înţelege intregul context ideatic. Fragmentul propus poate fi însă valorificat de orice tip

de lector, având în vedere că el dezvoltă o realitate observată de un narator subiectiv, devenit martor al unui eveniment -curăţarea pomilor.

Se poate deduce că atitudinea naratorului-erou, Ştefan, faţă de activitatea la care este martor este admirativă şi ea declanşază o emoţie dar şi o argumentaţie în ceea ce priveşte pasiunea în general. Valorificând textul, putem face observaţia că Ştefan are o adevarată revelaţie privindu-l pe personajul anonim, îndeplinind un gest banal, dar pe care îl ridică la rang de artă: „Îl observam şi îl simţeam cum era prezent în fiecare gest. În faţa pomului nu era distrat, nu se gândea la nimic altceva. Dar ghiceam că pomul acela i se revela în totalitatea lui. Nu era un simplu obiect, unul dintre o mie la fel cu el, aşa cum ni se arata nouă, majorităţii oamenilor.”

Cititorul romanelor lui Eliade nu poate sa nu facă o corespondenţă între această scenă şi una similară din romanul Maitreyi, în care aflăm că Chabu era îndragostită de un copac. Fără a insista asupra caracterului panteist al scenei din Noaptea de Sânziene, se poate spune că textul devine expresiv şi transmite emoţie artistică, îndeplinind astfel condiţia sine qua non a actului literar. Naratorul martor se încarcă de frumuseţea gesturilor eroului său înţelegând că, pentru fiecare dintre noi, există zone ale existenţei şi activităţi banale care pot căpăta semnificaţii înalte.

2. În opinia mea, orice activitate în care actantul crede cu sfinţenie şi care reprezintă pentru el o pasiune, implică un ritual al gesturilor. Dacă prin pasiune înţelegem de pildă citirea unei cărti, gesturile care vor însoţi lectura, adesea neluate în seamă, fac distincţie între iubitorul de carte şi cititorul ocazional. Pasionatul de cărti va avea pentru obictul pasiunii sale un adevarat cult care se poate vedea din gestul banal al „mângâierii” copertelor, al întoarcerii paginilor, al unui dialog nescris între el şi obiectul venerat. Nu puţini sunt aceia care, iubind cartea, au făcut din colecţionarea de cărţi preţioase, un mod de existenţă.


Model 2:„Cum e mai bine să fie lucrurile pe care le folosim: mari sau

multe? Sau şi mari şi multe şi scumpe, dacă se poate? Şi viu colorate? Nu vi de întâmplă să vă uitaţi în jur în ultima vreme şi să simtiţi o atmosferă de bazar părăsit? Când umblaţi prin magazine, prin hypermarketuri, nu vă loveşte o revelaţie, că sunt fie prea multe lucruri pe rafturi, fie inutil de multe în carucior?[...] De la port-bagaj la dulapul de haine şi apoi la toate troacele sau accesoriile cu care se umplu până la sufocare casele de obicei, e un pas mental uşor de facut. Nu cumva am muşcat prea cu pasiune şi am ramas cu falcile încleştate, ca un pit-bull, în bunătăţile cărora nu mai vrem să le dam drumul, pe care vrem să le avem şi să le păstrăm fără niciun fel de măsură sau raţiune?”

(Răzvan Exarhu, Viata e o magazie? în Evenimentul Zilei, 20.07.2009)


• Cine este?• Cui se adresază?• Unde ar fi putut apărea textul?• Care este opinia sa despre lucrurile pe care le cumpară şi le

adună oamenii?• De ce crezi că textul cuprinde o serie de întrebări?

2. Care este opinia ta despre importanţa cumpărăturilor în ziua de astăzi? Susţine, cu argumente, opinia prezentată.

Rezolvare posibilă:1. Fragmentul este extras dintr-un articol aparut într-un

cotidian românesc bine cunoscut, Evenimentul Zilei. Titlul aticolului este Viaţa e o magazie? şi este semnat de gazetarul şi scriitorul Răzvan Exarhu. Textul lui are ca punct de plecare observaţia unei situaţii concrete, reale, a societăţii de consum al cărei martor este. Deducem că jurnalistul este un fin observator al realităţii înconjurătoare, care pune în atenţia opiniei publice o realitate cotidiană: excesul de cumpărături.

Textul se adresează cititorilor avizaţi sau neavizaţi ai ziarului, adică tuturor acelora interesaţi să analizeze progresul societăţii în care trăiesc şi devierile de la normalitate.

În ceea ce priveşte locul în care textul ar mai fi putut apărea, presupunem că orice ziar interesat de acest subiect ar fi publicat

289


articolul, aşa cum Internetul ar fi putut găzdui, pe un blog al autorului, opiniile acestuia. E posibil ca un astfel de text să poată fi rostit într-o emisiune radio, o dezbatere.

Dezvoltarea opiniei jurnalistului reprezintă consistenţa însăşi a articolului. El face observaţia că oamenii cumpăra un surplus de mărfuri, fascinaţi de ritualul cumpărăturilor pur şi simplu. Cumpărătorii au devenit iraţionali şi fac acest lucru aproape mecanic, în virtutea unei inerţii: „Nu cumva am muşcat prea cu pasiune şi am rămas cu fălcile încleştate, ca un pit-bull,în bunătăţile cărora nu mai vrem să le dăm drumul, pe care vrem să le avem şi să le păstrăm fără niciun fel de măsură sau raţiune?”

Întrebările retorice pe care le iterează jurnalistul conţin un răspuns implicit, ceea ce induce ideea de apropiere cu cititorul. Chiar dacă observă evidenţa, jurnalistul se face un purtator de cuvânt al nostru, al cititorilor. De asemenea, întrebările retorice mai au rolul de a întări ideea mesajului, de a atrage atenţia asupra consumului excesiv, inutil.

2. În opinia mea, acţiunea de „a cumpăra” a devenit un simptom al civilizaţiei moderne şi ea traduce adesea un început al declinului raţionalului. Este cunoscut faptul că există persoane care suferă de o adevarată „boală” a cumpărăturilor, tratabilă prin psihoterapie. Consider că echilibrul necesar oricărui om civilizat al unei societăţi de consum trebuie educat în aşa fel încât să se evite excesele. În ceea ce mă priveşte, trebuie să recunosc faptul că manifest intres şi bucurie legate de actul cumpărării, dar încerc să acumulez doar ceea ce îmi este util, controlându-mi astfel tendinţele excesive.

Propunere text 1:„Trebuie să ştii că familia din partea mamei era mare. Mama a

avut cinci surori şi doi fraţi, iar când toţi şi-au întemeiat familii, copiii lor, veri primari între ei, au atins, cum ziceam, cifra de unsprezece. Imaginează-ţi cum arăta o întrunire de familie, când toţi fraţii şi surorile se adunau împreuna cu copiii lor. Am trăit aşa ceva în două-trei rânduri, în grădina unuia dintre verii de la Caracal, şi ţin să te asigur că forţa ăe care o emana clanul era imprenionantă. Eram extrem de diferiţi. Aveam profesii diferite şi apăruserăm din colţuri diferite ale ţării, de acolo de unde viaţa ne aruncase pe fiecare. Dar ceva care venea de foarte departe ne înfăşura şi ne ţinea laolaltă, făcându-ne să simţim în nări mirosul nostru comun şi transformându-ne într-un mare pachet omenesc, sau mai degrabă într-un big animal cu multiple chipuri […]”


(Gabriel Liiceanu, Scrisori către fiul meu)


• Care sunt mărcile confesiunii?• Care sunt elementele care imprimă textului ideea de

„adresare” către fiu?• Ce informaţii oferă autorul despre familia sa?

2. Care este opinia ta despre legăturile care se stabilesc într-o familie? Susţine-ţi punctele de vedere prin argumente, raportându-te la propria familie.

Propunere text 2:„Beteala lunii pline se revărsa peste vechi orăşele adormite,

pâlpâiai pe mlaştini văpăi zglobii. Puhoiul de lumini poleia noroiul metropolelor uriaşe aprinzând deasupră-le ceaţa ca un pojar. De funinginea şi de mucegaiul lor fugeau însă repede; la zare neaua piscurilor sângera în amurg. Şi plecam să cunoaştem ameţeala aprigă a culmilor, lăsam în urma noastră înflorite poiene, urcam prin brădet, adulmecaţi de şoapta pâraielor sub ferigi, urcam, beţi de aerul tare, mai sus, tot mai sus”

(Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche)


• Care sunt elementele lexilace (cuvintele) care creează decorul şi atmosfera textului?

• Care este caracteristica esenţială a descrierii literare, identificabilă în acest text?

• Care este atitudinea autorului faţă de atmosfera creată?• Care sunt elementele care imprimă textului caracterul literar?

2. Care este opinia ta faţă de experienţa personală oferită de contemplarea naturii, a unui moment al zilei, a unui anotimp etc.?

Propunere text 3:„O carte era până la urmă o sită, un mecanism selectiv, o

succesiuni de grile şi de probe din ce în ce mai dificile, aşa încât hoarda de cititori ce pătrundea în marea sală iniţială să se piardă pe drum, să

291


se-njumătăţească, dacă se putea, după primele zece pagini şi să rămână redusă doar la o zecime după prima sută de pagini. De-acolo-nainte tunelurile-or deveni mai strâmte, trapele şi capcanele s-or înmulţi, fiare monstruoase or prinde grai şi or spune lucruri pe care puţini ar putea să le primească şi-n niciun caz cei deprinşi cu lapte şi terci. Iar spre sfârşit probele-or deveni inumane, pretenţiile absurde, despuierea va fi urmată de jupuire, o jupuire totală, de limbaj, de valori, de însăşi imaginea cosmosului pe care toţi o avem ştampilată pe piept, pe spate şi pe umeri la naştere. Cartea s-ar pune-n mişcare ca o gigantică rotativă, ca un sorb de heroină pură care şi-ar azvârli cititorii, unul câte unul, în noapte, acolo unde e plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Arşi şi mutilaţi de lumină, or cădea uşori ca fulgii între paginile unor cărţi rezonabile, unde ar şi rămâne, consumându-şi cuminţi literatura, laptele şi terciul lor de toate zilele. Până când unul singur ar căpăta premiul, coroana şi mântuirea, cel care avusese puterea să străbată tot labirintul pentru că el construise labirintul, cel care ştia răspunsul pentru că el pusese întrebarea.”

(Mircea Cărtărescu, Orbitor)


• Cui i se adresează textul?• Ce tip de text este şi care este scopul comunicării în acest

fragment?• Ce rol are enumeraţia în acest context?

2. Care este opinia ta legată de ideea că universul unei opere literare este un „labirint” pe care cititorul însuşi îl construieşte şi a cărui ieşire tot el are datoria să o găsească. Susţine-ţi opinia cu argumente.

Propunere text 4:„Duminică, 19 [noiembrie 1939] BucureştiDe cinci zile, de când sunt în Bucureşti, n-am reuşit sp fac

pentru roman, aproape nimic. Zile şi nopţi pierdute. Am transcris doar capitolele X-XIII şi le voi trimite mâine la Imprimerie. A transcrie, pentru mine, este o operaţie strict mecanică. Încă o dată trebuie să constat neputinţa mea de a modifica un text, după ce l-am redactat o dată […] Poate că ar merita să încerc a-mi explica această incapacitate a mea de a reveni asupra primei redactări. E numai lene? Nu cred. Este ceva irevocabil într-un moment pe care, scriindu-l, l-am trăit efectiv, şi pe care nu-l mai pot cu niciun preţ repeta. Poate asta explică în acelaşi timp şi faptul că toate încercările mele de a reface capitolele pierdute au eşuat. Ce am izbutit să îmi amintesc şi să scriu, acum doi ani, după


întoarcerea de la Paris, a rămas aşa cum a fost: insuficient, sec, lipsit de căldură, de adâncime. N-am putut să adaug nimic, să repar nimic. Este de altfel şi marea mea teamă: mă întreb dacă în ansamblul cărţii paginile refăcute nu vor forma un lucru prea inert pentru ca restul să mai poată trăi […]”

(Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944)


• Cui i se adresează textul?• Ce tip de text este acesta?• Care este atitudinea autorului faţă de evenimentul relatat?

2. Care este opinia ta despre faptul că unii autori revin asupra textului iniţial? Crezi că acest lucru elimină trăirea iniţială a emoţiilor artistice?

Propunere text 5: „După o zi de muncă sau de studiu, nouă din zece români

adoră să se lăfăie în faţa televizorului, cu telecomanda în mână. În acelaşi timp, şase din zece români declară că nu merg nicodată la spectacole sau concerte, la restaurante sau cinematograf şi nici nu se culturalizează în muzee sau galerii de artă. Acestea sunt concluziile unui studiu GfK România, realizat în perioada 2-20 iunie 2009.

Potrivit cercetării, programul TV este principala activitate recreativă a românilor, după o zi la serviciu sau la şcoală. Pe următoarele locuri în topul timpului liber, cu 75%, se află “pelerinajul” în supermarketuri, pentru achiziţionarea de alimente, o dată pe săptămână, şi ascultarea muzicii preferate.”

(Evenimentul Zilei, miercuri, 22 iulie 2009)

[Citeşte textul cu voce tare]1. Ce poţi deduce despre autorul textului şi despre situaţie de comunicare?

• Care este intenţia de comunicare?• La ce se referă studiul realizat despre timpul liber?• Care este preocuparea esenţială a românilor, aşa cum reiese

din acest text?2. Care este opinia ta despre vizionarea programelor TV şi despre modalităţile de a-ţi petrece timpul liber?

293


Propunere text 6:„Imediat după apariţie, Casa de la Riverton a devenit numărul

1 în topurile de vânzări din Sunday Times {Marea Britanie} şi New York Times {SUA}. În 2007 este desemnat General Fiction Book of the Year în cadrul Australian Book Industry Awards, în 2008 fiind nominalizat la categoria Most Popular Book, în cadrul British Book Awards. Este tradus în treizeci şi două de ţări şi s-a vândut pănă în prezent în peste 1,5 milioane de exemplare. Autoarea, Kate Morton, s-a născut în 1976 în sudul Australiei, fiind cea mai mare dintre cei trei copii ai familiei. A studiat arta dramatic la Trinity College din Londra, pentru ca mai târziu să frecventeze Royal Academy of Dramatic Arts din capitala Marii Britanii. Dar nu dramaturgia avea să îi aducă celebritatea, ci scrisul.”

(Gândul, 24 iulie 2009)

[Citeşte textul cu voce tare]1. Ce poţi deduce despre situaţia de comunicare în care se încadrează textul?

• De ce crezi că nu există un autor al acestui text?• Unde poate fi prezent un astfel de text?• Care este mesajul referitor la cartea prezentată?

2. Care este opinia ta despre importanţa traducerilor celor mai reuşite cărţi ale scriitorilor?

Propunere text 7:„ » Fotbalul e straniu. Mutu a venit în urmă cu câţiva

ani şi acum poate deveni simbolul Fiorentinei.• Simbol este mult spus. Simbolul Fiorentinei este

Antognoni, nu eu. Mă simt doar un jucător important.» Pe o scară de la 0 la 100, cât de mult îţi place să ţi se spună „Il Fenomeno”?• 101.» Mutu se simte cu adevărat un fenomen?• Îmi cunosc calităţile. Îmi ajunge faptul că suporterii mă

consideră printre primii jucatori ai lumii, să zicem printre primii zece.

» Sezonul trecut ai jucat în 19 meciuri şi ai înscris 13 goluri în campionat. Obiectivul din acest sezon este să înscrii mai des sau să joci mai mult?


• Îmi doresc să joc cât mai multe meciuri. Golurile sunt o consecinţă a jocului, dar despre numărul lor nu voi vorbi.

» Se spune că Mutu este un lider în teren, dar nu şi în afara lui. Este adevărat?• Cine spune asta? După antrenament prefer să merg

alături de familia mea. Mult mai important este cum ne înţelegem pe teren.

» Care este motivaţia ta? • Să demonstrez că sunt un jucător foarte bun şi să câştig

trofee cu Fiorentina.”(Gândul, 24 iulie 2009)

[Citeşte textul cu voce tare]1. Ce poţi deduce despre autorul textului şi despre contextul comunicării?

• Care este rolul fiecărui participant la acest dialog?• Ce tip de text este acesta?• Care este atitudinea jurnalistului faţă de interlocutorul

său?• Care întrebare vi se pare cea mai interesantă?

2. Care este opinia ta despre sportul românesc, în general, şi despre reprezentarea României peste hotare, prin sport?

Propunere text 8:„«Eşece» la pluralDupă modelul «succesuri» şi «almanahe», au apărut

termeni precum «ciclonuri» sau «mp3 playeruri», dar şi «crenele», «complexe rezidenţiale», «elici», «acoperişe», «pronostice», «paradise» sau «tavanele peşterelor», «practicele de dopaj», «să ne asumăm vinele». La toate acestea mai adăugăm şi cuvinte născute peste noapte, cum ar fi «splitasem discuţia» (to split – a separa), «în linie cu angajamentele» (in line with – conform cu), «o să jucăm numai melodii româneşti» (to play music) sau «pilotul zboară avioane» (to fly a plane). Şi tot la capitolul «invenţii» am putea adăuga verbul «a semesa»: «nu vă opriţi din a semesa» sau «va putea să semeseze».”

295


(Adriana Păduraru Văduva – Jurnalul Naţional, 31 iulie 2009)


• Care este intenţia autorului?• Care este cadrul în care sunt comise greşelile de limbă

numite de autor?• Care este semnificaţia titlului articolului?

2. Care este opinia ta faţă de introducerea unor termeni noi în limba română, din domeniul computerului / Internetului?

Propunere text 9:„ – D-voastră nu cunoaşteţi ţăranul român, dacă vorbiţi

aşa! Ori îl cunoaşteţi din cărţi şi din discursuri, şi atunci e mai trist, fiindcă vi-l închipuiţi martir, când în realitate e numai rău şi prost şi leneş! […]

– Domnul meu... domnule Rogojinaru, un lucru rămâne indiscutabil: că noi toţi, dar absolut toţi, trăim de pe urma trudei acestui ţăran, aşa prost şi leneş, şi rău cum îl categoriseşti d-ta.”

(Liviu Rebreanu, Răscoala)[Citeşte textul cu voce tare]1. Ce poţi deduce despre autorul textului şi despre situaţia de comunicare?

• Ce tip de text este?• Care este scopul unui astfel de mesaj?• Ce rol au liniile de dialog în text?

2. Consideri justă caracterizarea pe care arândaşul Rogojinaru o face ţăranului român? Care este opinia ta despre imaginea ţăranului român în literatura română?

Propunere text 10:„Miercuri, în regim uşor anticiclonic, pe sub baraj

nordic, datorat prezenţei nucleului mobil de presiune ridicată (cu centrul de presiune maximă în zona Ţărilor Baltice) vremea a fost predominant frumoasă cu averse slabe şi fenomenele de instabilitate izolate, cu precădere la munte. Frumos a fost şi ieri, influenţa azorică s-a făcut simţită din ce în ce mai mult, o dată


cu creşterea valorilor termice în ăntreaga ţară va fi determinant cuplajul dintre depresiunea Islandeză şi anticiclonul Azoric. „Dispariţia” nucleului mobil anticiclonic din nordul României şi conturarea altuia în Europa Centrală ce la rândul său va fi dirijat tot pe o traiecţie mai nordică, spre Polonia, sunt modificări ale reliefului baric ce se vor produce mai la nord de ţara noastră. Astfel că vremea se va menţine predominant frumoasă şi, în condiţiile antrenării aerului cald pe panta dominant sud-vestică, se va mai încălzi îndeosebi în vest, sud-vest şi sud, unde maximele vor urca spre 35 de grade, în timp ce în est creşterea valorilor termice va fi frânată.”

(meteorolog Doina Mărăşoiu, Jurnalui Naţional, 31 iulie 2009)

[Citeşte textul cu voce tare]1. Ce poţi deduce despre autorul textului şi desre situaţia de comunicare?

• Care este intenţia autorului?• Ce observi în privinţa termenilor folosiţi în text?• Care sunt cuvintele care aparţin strict domeniului

„meteorologic”?• Care este calitatea esenţială a acestei comunicări?

2. Care este opinia ta faţă de necesitatea de a fi informat asupra stări vremii? Identifică unele situaţii în care aceste informaţii devin indispensabile.

Propunere text 11:„De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.Te urmăream de-a lungul molaticei poteci,Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ţi-aş fi făcut un semn, după plecare,Dar ce-i un semn de umbră-n depărtare?

Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.Ai ascultat de gândul cel dintâi.Nu te oprise gândul fără glas.

297


De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?(Tudor Arghezi, De-abia plecaseşi…)

[Citeşte textul cu voce tare]1. Ce poţi spune despre autorul textului şi despre situaţia de comunicare?

• Cui i se adresează eul liric?• Ce tip de text este şi care este scopul comunicării?• Cum interpretaţi construcţiile antitetice din text?

2. Consideri că o despărţire sau o ruptură între doi îndrăgostiţi se poate realize cu uşurinţă? Motiveaţă-ţi opţiunea.

Propunere text 12:„Regele n-a murit!Vestea că inima lui Michael Jackson a încetat să mai

bată a străbătut întreaga lume precum şocul unii cutremurm dizolvând atenţia îndreptată către evenimentele tregice din Iran, aşteptările întâlnirii istorice dintre Obama şi Putin sau moartea lui Farrah Fawcett. Într-o perioadă în care eram ruptă de lume, fără televizor, radio şi chiar fără dispoziţia de a mp conecta la aşa ceva, singura ştire care a ajuns la mine a fost aceea că Michael Jackson a murit. Nici măcar un cutremur petrecut nu departe de locul în care mă aflam nu a suscitat atâta interes şi nu a provocat atâta stupoare precum trecerea în nefiinţă a megastarului. Televiziunile şi ziarele au mulţumit şi mulţumesc în continuare setea oamenilor de a cunoaşte toate detaliile vieţii şi morţii unui idol, cu bune şi rele, iar „Umbra lui Michael Jackson la Neverland”, acel crâmpei neverosimil surprins pe lentilă de un cameraman continuă să hrănească senzaţionalul care l-a urmărit întotdeauna pe regele muzicii pop. În mod ironic, starul îşi face ieşirea din scenă cu „Thriller”, în timp ce detractorii lui îi închină ode cu aceeaşi fervoare cu care altădată izbeau în soclu.

Michael Jackson ne-a lăsat drept moştenire, fără niciun dubiu, dincolo de controversele care l-au înconjurat în timpul existenţei sale zbuciumate, frumuseţea muzicii lui şi mesajul copleşitor de iubire care o străbate, faţă de oameni şi faţă de creaturile necuvântătoare ale Pământului.


(Mihaela Manole, Evenimentul Zilei, 16 iulie 2009)


• Cui i se adresează textul?• Ce tip de text este acesta?• Care este atitudinea autorului faţă de evenimentul

relatat?2. Care este opinia ta despre viaţa megastarurilor? Susţine-ţi părerea, prin argumente, dezvoltând şi poziţia ta faţă de dispariţia lui Michael Jackson.

299

Date post:	12-Aug-2015
Category:	Documents
Upload:	adrian-nastase
View:	326 times
Download:	6 times

9563538 Bac 2010 Competente Lingvistice de Comunicare Orala in Limba Romana C Barbu M Manea 1

Documents