7.probele si mijloacele de proba in procesul penal.pdf

7/21/2019 7.probele si mijloacele de proba in procesul penal.pdf

http://slidepdf.com/reader/full/7probele-si-mijloacele-de-proba-in-procesul-penalpdf 1/27

1

CAPITOLUL VIProbele şi mijloacele de probă în procesul penal

Probă: noţiune, clasificare, obiect, sarcina

Noţiune: Înfăptuirea justiţiei penale depinde covârşitor de sistemul probelor

motiv pentru care de-a lungul timpului a existat o intensă preocupare pentru perfecţionarea sistemelor de probaţiune. O asemenea preocupare este justificată în condiţiile în care toate problemele fondului cauzei suntrezolvate prin prisma probelor.

Potrivit art. 97 alin. 1 C. proc. pen. „Constituie probă orice element de f apt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni,la identificarea persoanei care a săvârşit -o şi la cunoaşterea împrejurărilor

necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflareaadevărului în procesul penal ”.

Sistemul nostru de drept a adoptat principiul liberei aprecieri a probelor potrivit căruia „probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege”.În baza acestui principiu probele sunt la libera apreciere a organelor

judiciare (art. 103 alin. 1 C. proc. pen.)

Clasificare:

După caracterul sau natura lor probele sunt în sprijinul învinuiriisau al apărării.

Probele în acuzare servesc la dovedirea vinovăţiei, a unor elemente defapt sau împrejurări care dovedesc existenţa unor circumstanţe agravante.Probele în apărare dovedesc fie nevinovăţia suspectului (inculpatului) fieexistenţa unor circumstanţe de natură să atenueze răspunderea penală.

După izvorul lor probele pot fi imediate (obţinute din sursa lororiginală) ca de exemplu conţinutul declaraţiei unui martor ocular saumediate (secundare) ca de exemplu conţinutul relatării unui martor care aratăceea ce a auzit de la un martor ocular.

După legătura lor cu obiectul probaţiunii probele pot fi directe sau

indirecte.Probele directe dovedesc nemijlocit vinovăţia sau nevinovăţia, fără

ajutorul altor probe. (de exemplu prinderea în flagrant)Probele indirecte pot conduce la aflarea adevărului numai în măsura în

care se coroborează cu alte probe directe sau indirecte. De exemplu găsireaunui obiect asupr a unei persoane aflată în proximitatea locului de unde a fostsustras obiectul.



2

Obiectul probaţiunii – în constituie faptele sau împrejurările de faptce trebuie dovedite în vederea soluţionării cauzei penale.

Potrivit art. 98 C. proc. pen. constituie obiect al probei:„a) existenţa infracţiunii şi săvârşirea ei de către inculpat;

b) faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când există partecivilă;

c) faptele şi împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii; d) orice împrejurare necesară pentru justa soluţionare a cauzei”. Existenţa normelor juridice nu trebuie dovedită presupunându-se că

acestea sunt cunoscute de participaţi în procesul penal. Obiectul probaţiunii îl poate constitui fapte sau împrejurări care au

relevanţă asupra fondului cauzei sau care privesc buna desfăşurare a procesului penal.

Din prima categorie fac parte faptele şi împrejurările care vizeazăexistenţa sau inexistenţa infracţiunii, identificarea suspectului, dovedireavinovăţiei şi a răspunderii penale a acestuia.

Faptele similare, auxiliare şi negative Reprezintă acele fapte care deşi nu sunt legate în mod direct de faptul

principal pot furniza date care ajută la aflarea adevărului. Poate fi considerat fapt auxiliar afirmaţia despre credibilitatea

(sinceritatea) unui martor.Poate fi considerat fapt similar acela care se aseamănă cu faptul

principal, fără ca între ele să existe o legătură directă. De ex. modul decomitere a infracţiunii (aşa numitul „modus operandi”) care reflectă oanumită tipicitate.

Faptele negative pot fi determinate sau nedeterminate.Faptele negative nedeterminate nu pot face obiectul probaţiunii (nu se

poate dovedi ca X nu a fost niciodată în localitatea A) însă cele determinate pot fi dovedite (că X nu a fost în ziua Y la ora Z în localitatea A deoarece laacel moment se afla în localitatea B)

Ca atare un fapt negativ determinat poate fi dovedit printr-un fapt

pozitiv concret.

Fapte şi împrejurări care nu pot forma obiectul probaţiunii – categorie din care fac parte:- Faptele şi împrejurările cunoscute de o persoană în exercitarea

profesiei sale dacă este ţinută prin lege să păstreze secretul oriconfidenţialitatea cu excepţia situaţiei în care autoritatea competentă ori



3

persoana îndreptăţită îşi exprimă acordul (îl „desleagă” de păstrareasecretului) (art. 116 alin. 3 şi 4 C.p.p.) -

Faptele sau împrejurările care nu pot fi concepute ca reale (de ex. că oinfracţiune a fost săvârşită de o fantomă)

Faptele sau împrejurările care nu trebuie dovedite Există dispensăde probă: - În cazul prezumţiilor legale absolute. De exemplu în art. 28 C.p.p searată că hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecatîn faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă cu privire şa existenţafaptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Ca atare în faţa instanţei civilehotărârea penală definitivă este prezumată că reflectă adevărul fără a se maiadministra alte probe.- în cazul faptelor notorii sau evidente. Faptele evidente sunt cele

cunoscute din experienţă. Ca atare nu trebuie dovedit că este noapte la orele2400.

Faptele notorii sunt cunoscute de un cerc foarte larg de persoane. Notorietatea poate fi locală (de ex. Teatrul Naţional din Craiova esteamplasat în apropierea Primăriei Craiova) sau poate fi generală (capitala ţăriieste Bucureşti)- faptele necontestate care nu sunt esenţiale în soluţionarea cauzei. Înschimb faptele necontestate care sunt esenţiale pentru angajarea răspunderii

penale trebuie dovedite.

Pertinenţa, concludenţa şi utilitatea probelor Probele pertinente sunt acele elemente de fapt care au legătură cu

faptele sau împrejurările care trebuie dovedite într -o anumită cauză penală(cu obiectul dedus judecăţii).

Probele concludente sunt elemente de fapt care contribuie la aflareaadevărului şi soluţionarea cauzei penale. Ca atare, logic orice probăconcludentă este şi pertinentă dar nu orice probă pertinentă este şiconcludentă.

Prin probe utile înţelegem acele elemente de fapt care prin

informaţiile pe care le conţin sunt necesare soluţionării cauzei. Rezultă că o probă poate fi administrată în procesul penal dacă îndeplineşte 3 condiţii: săfie pertinentă, concludentă şi utilă.

Sarcina probei. Aplicarea principiilor în materia administrăriiprobelor. Aprecierea probelor



4

Sarcina probei . În reglementarea art. 99 C. proc. pen. în susţinereaacţiunii penale sarcina probei îi revine în principal procurorului iar însusţinerea acţiunii civile revine părţii civile sau procurorului care exercităacţiunea civilă dacă persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

Sarcina probei nu se confundă cu posibilitatea de a propune probe, posibilitate pe care o are fiecare parte în procesul penal.

Cu privire la sarcina probei punctul de plecare se circumscrie principiului potrivit căruia cel care acuză este obligat să probeze. Acuzareaeste susţinută de organele de cercetare penală, de procuror sau de parteavătămată după caz.

Suspectul/inculpatul, beneficiar legal al prezumţiei de nevinovăţie nueste obligat să probeze nevinovăţia sa.

Suspectul/inculpatul poate propune probe în combaterea probelor în

acuzare, probe care pot fi admise sau respinse motivat.În mod practic probaţiunea se consideră epuizată în momentul în care

nu mai sunt probe de administrat.În cursul judecăţii instanţa administrează probele la cererea

procurorului, a părţii vătămate şi a părţilor dar poate dispune şi din oficiuadministrarea de probe. Posibilitatea instanţei de a administra probe chiardin oficiu este o componentă a rolului activ pe care îl consacră legislaţianoastră (spre deosebire de dreptul anglo-saxon) judecătorului.

Cererea de administrare a unei probe poate fi respinsă dacă proba nu econcludentă (relevantă) dacă nu e utilă, dacă faptul e notoriu, dacă proba eimposibil de obţinut, dacă proba a fost solicitată de o persoană neîndreptăţităori administrarea probei e contrară legii (art. 100 alin. 4 C. proc. pen.).

Drepturile părţilor de a propune probe şi de a cere administrarea lor se păstrează în tot cursul urmăririi penale şi în cursul judecăţii. Obligaţiaimpusă de legiuitor art. 100 alin. 3 C. proc. pen. organelor judiciare de amotiva admiterea sau respingerea probelor permite părţilor ca în cunoştinţăde cauză să îşi exercite drepturile procesuale şi eventual să promoveze căilede atac prevăzute de lege, atunci când apreciază că respingerea sauadmiterea unei probe s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor legale.

Aplicarea principiilor în materia administrării probelor

Principiul loialităţii are ca izvor jurisprudenţa deoarece în practică (anterior legiferării) s-a ivit necesitatea respectării eticii judiciare.



5

Reglementarea legală a acestui principiu a fost făcută prin determinareacontrariului loialităţii (prin interdicţii).

Principiul loialităţii în administrarea probelor interzice utilizareaoricărei strategii sau manopere ce are ca scop administrarea cu rea-credinţă aunui mijloc de probă sau care are ca efect provocarea comiterii uneiinfracţiuni în vederea obţinerii unui mijloc de probă, dacă prin acestemijloace se aduce atingere demnităţii persoanei, drepturilor acesteia la un

proces echitabil sau la viaţă privată. Jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a afirmat cu titlu de

principiu necesitatea audierii părţilor din proces sau a martorilor în faza judecăţii în şedinţă publică, în vederea unei dezbateri contradictorii.

Legislaţia noastră nu impune ca şi condiţie în faza de urmărire penală,obligativitatea participării (prezenţei) acuzatului la audierea martorilor însăapărarea are dreptul să fie prezentă (la cerere) la administr area probelor în

faza de urmărire penală şi are acest drept în faza judecăţii. Garantarea dreptului la un proces echitabil presupune posibilitatea

acuzatului de a fi confruntat cu martorii care susţin acuzarea în faţa judecătorului care va pronunţa hotărârea. Schimbarea compuneriicompletului de judecată după audierea unui martor important ar trebuie înmod normal să conducă la reaudierea acelui martor.

Orice parte în procesul penal poate să renunţe la drepturile conexeadministrării probelor, însă renunţarea trebuie să fie expresă şi să nu aducăatingere unui interes public important.

Principiul loialităţii administrării probelor este reglementat în art. 101C. proc. pen. care fixează un regim procesual aşa încât proba să inspiresiguranţă. Conform art. 101 alin. 1 C. proc. pen. „Este oprit a se întrebuinţaviolenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere precum şi promisiunisau îndemnuri în scopul de a se obţine probe”. Acest principiu decurge din

principiul legalităţii în administrarea probelor care presupune ca pe întreg parcursul procesului penal să fie administrate numai probele prevăzute delege şi numai în condiţiile edictate de acestea. Echitatea procedurii este gravafectată în prezenţa unor probe obţinute cu încălcarea dispoziţiei legalemenţionate.

În acest context Codul penal reglementează în titlul IV („ Infracţiunicontra justiţiei”) infracţiunea de cercetare abuzivă în art. 280 C. penal:„(1)Întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe împotriva unei

persoane urmărite sau jud ecate într-o cauză penală, de către un organ decercetare penală, un procuror sau un judecător, pentru a o determina să deaori să nu dea declaraţii să dea declaraţii mincinoase ori să îşi retragădeclaraţiile, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea



6

exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică; (2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează producerea, falsificarea ori ticluirea de probe nereale decătre un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător ”.

Obţinerea probelor este interzisă şi prin folosirea unor metode sautehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi dea relata în mod conştient sau voluntar faptele care constituie obiectul probei(art. 101 alin. 2 C. proc. pen.).

De asemenea este interzis organelor judiciare sau altor persoane careacţionează pentru aceasta să provoace o persoană să săvârşească ori săcontinue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe.

Derogările permise conform art. 261 din L. 78/2000 pentru prevenirea,descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi conform art. 20 şi 22 dinL. 143/2000 pentru prevenirea şi combaterea traficului ilicit de droguri suntabrogate începând cu 1 februarie 2014 potrivit Legii nr. 255/2013.

Derogările menţionate permiteau investigatorilor să fie autorizaţi „ să promită, să ofere sau după caz să dea bani ori alte foloase unui funcţionar…” (art. 261 din Legea nr. 78/2000), efectuarea de „livrări supravegheate”cu sau fără substituirea totală a drogurilor şi precursor ilor (art. 20 din L.143/2000) sau autorizarea investigatorilor sau colaboratorilor pentru a

procura droguri ori alte substanţe interzise în vederea descopeririiactivităţilor infracţionale şi a identificării persoanelor implicate.

Odată cu abrogarea normelor speciale menţionate, reglementările carevizau situaţiile menţionate au fost preluate în dreptul comun respectiv înCodul de procedură penală şi sunt analizate în legătură cu declaraţiilemartorilor – mijloc de probă în procesul penal.

În doctrină se admite că nu suntem în prezenţa încălcării acestui principiu dacă organele de urmărire penală (ce au o suspiciune rezonabilă căo persoană participă la o infracţiune sau pregăteşte săvârşirea uneiinfracţiuni) oferă suspectului o „tentaţie obişnuită” iar nu o provocare lasăvârşirea unei infracţiuni.

Sancţiunea aplicabilă probelor obţinute în mod nelegal este excludereaacestora. Consecinţa este că aceste probe nu pot fi folosite în procesul penal.Sancţiunea excluderii are un domeniu de aplicare special deosebindu-se de

sancţiunea nulităţii actelor procesuale sau procedurale. Excluderea este privită de legiuitor ca o consecinţă directă (şi nu poate avea loc decât ca şiconsecinţă) a constatării nulităţii actului prin care s-a dispus, s-a autorizatsau pr in care a fost administrată proba.

Din modalitatea de formulare a art. 102 C. proc. pen. se observă că probele obţinute prin tortură se exclud întotdeauna fără posibilitatea vreunei



7

derogări legale sau judiciare, acelaşi regim avându-l probele derivate din probele obţinute prin tortură (aşa numitele „ fructe ale pomului otrăvit ”).

Această interpretare îşi are explicaţia în faptul că probele „obţinute înmod nelegal ” sunt reglementate separat faţă de probele obţinute prin tortură(deşi şi acestea sunt „obţinute nelegal ”).

Raţiunea constă în aceea că în art. 3 din Convenţia Europeană care seaplică direct în baza art. 11 din Constituţie interzice în termeni imperativitortura, pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante. JurisprudenţaCEDO (ex.: hotărârea Marii Camere din 11 iulie 2006 în cauza Jalloh contraGermaniei) sancţionează folosirea torturii interzicând absolut probeleobţinute în acest fel, fără nici o posibilitatea de derogare nici chiar încazurile ce reclamă stare de urgenţă (de ex. război).

Cu privire la tratamentele care nu ating nivelul de intensitate altorturii, instanţa europeană a opinat că nu orice încălcare conduce în mod

automat la excluderea probei nelegal administrate ci trebuie apreciat înfiecare caz prin prisma unor criterii orientative ca de ex. gradul de intensitateal tratamentului, gravitatea infracţiunii presupus săvârşite, importanţa

probei.Majoritar, doctrina este pentru o soluţie egală (ca şi în privinţa torturii)

şi în privinţa relelor tratamente cu argumentul că probele obţinute prinfolosirea acestora au un efect negativ asupra integrităţii procesului juridic.

Deşi şi „ probele obţinute în mod nelegal ” nu pot fi folosite în procesul penal, probele derivate din primele se exclud „dacă au fost obţinute în moddirect din probele obţinute în mod nelegal şi nu puteau fi obţinute în altmod” (art. 102 alin. 4 C. proc. pen.)

Această reglementare conduce la ideea că nu orice încălcare a prevederilor legale ce reglementează administrarea probelor are ca efectautomat excluderea probei nelegal sau neloial administrate ci numai în cazulîn care se constată o încălcare substanţială şi semnificativă a unei dispoziţiilegale.

Formularea unei cereri de excludere poate fi făcută oricând în cursul procesului penal.

Prin inserarea condiţiilor cumulative din art. 102 alin. 4 C.p.p. în

concret dovedirea caracterului nelegal (cel puţin în privinţa probelorderivate) devine o adevărată „ probatio diabolica” (probă imposibilă).

Aprecierea probelorLegislaţia noastră continuă a consacra princi piul liberei aprecieri a

probelor.



8

Probele nu au o valoare dinainte stabilită, organele judiciare trebuindsă evalueze toate probele administrate. Hotărârea instanţei cu privire laexistenţa infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului trebuie motivată în sensulde a demonstra, a pune în evidenţă date concrete care duc la formularea uneiconcluzii logice.

Ca rezultat al evaluării probelor se formează convingerea instanţeiexprimată într -o motivare clară, simplă, concisă, neutră, obiectivă.

Din motivare trebuie să rezulte că s-a realizat un tratament imparţial înanaliza probelor iar decizia de condamnare se dispune atunci când acuzaţia afost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Mijloacele de probă Mijloacele de probă sunt căi legale prin care probele sunt administrate

în procesul penal.Mijloacele de probă nu se confundă cu procedeul probatoriu care este

modalitatea legală de obţinere a mijlocului de probă. Actuala reglementare conţine o enumerare exemplificativă a

mijloacelor de probă în art. 97 alin. 2 C. pena. astfel:a) declaraţiile suspectului sau ale inculpatului;

b) declaraţiile persoanei vătămate; c) declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente; d) declaraţiile martorilor; e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale,fotografii, mijloace materiale de probă; f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.

Declaraţiile suspectului sau inculpatului Importanţa acestui mijloc de probă este subliniată prin obligaţia pe

care o au organele judiciare de a-l asculta pe suspect sau inculpat în cele maiimportante momente ale desfăşurării procesului penal (de ex. la începutulurmării penale, la finalul urmăririi penale sau când sunt propuse măsuri

preventive sau la începerea cercetării judecătoreşti). Înainte de a se începe ascultarea propriu-zisă a suspectului sau

inculpatului, organul judiciar cu ocazia primei audieri pune întrebări privitoare şa identitate, ocupaţie, domiciliu/reşedinţă, antecedente penale,dacă înţelege limba română, dacă solicită interpret.

Înainte de prima audiere i se aduc la cunoştinţă în scris, sub semnăturădrepturile reglementate în art. 83 C. proc. pen.



9

Suspectului sau inculpatului i se comunică calitatea în care este audiat,faptele care i se impută şi încadrarea juridică a acestora, că are obligaţia de ase prezenta la chemările organelor judiciare, că nerespectarea acesteiobligaţii poate avea ca şi consecinţă emiterea de mandat de aducere iar încaz de sustragere judecătorul poate emite mandat de arestare şi obligaţia dea comunica în scris orice schimbare de adresei.

Organul judiciar îl încunoştinţează pe inculpat despre posibilitateaîncheierii unui acord în cursul urmăririi penale ca urmare a recunoaşteriivinovăţiei, iar în cursul judecăţii posibilitatea de a beneficia de reducerea

pedepsei ca urmare a recunoaşterii învinuirii. După epuizarea acestor proceduri prealabile are loc ascultarea propriu-

zisă (dacă a consimţit să dea declaraţie). Ascultarea debutează cu lăsareasuspectului / inculpatului în a relata liber cu privire la fapta prevăzută delegea penală care –a fost comunicată, declaraţia sa fiind consemnată în scris.

După expunerea liberă i se pot pune întrebări care de asemenea seconsemnează în declaraţie cu răspunsul dat. Art. 110 alin. 1 impune obligaţiade a se menţiona în declaraţie cine a formulat întrebarea. Această modalitatede reglementare poate fi deosebit de utilă la aprecierea forţei probante aacestui mijloc de probă. Aceasta deoarece este important de ştiut cine a pusîntrebarea (organul judiciar, avocatul suspectului / inculpatului sau alcelorlalte părţi) dar mai ales cum s-a pus întrebarea (contextul, dacă s-a vrutsugerarea unui anume răspuns, dacă întrebarea cuprinde implicit o insinuare,dacă scopul întrebării era de a lămuri o contradicţie etc.) şi evidentaprecierea răspunsului va fi făcută prin prisma mai multor coordonate.

Suspectul / inculpatul nu poate prezenta o declaraţie scrisă anteriorînsă poate utiliza dacă e necesar notiţe şi însemnări proprii.

Dacă în timpul audierii unei persoane (ca atare inclusiv în cazulsuspectului / inculpatului) din cauza oboselii sau bolii capacitatea fizică sau

psihică este afectată organul judiciar dispune întreruperea ascultării şi dacă enecesar ia măsuri ca persoana să fie consultată de un medic.

Dacă persoana audiată se află în vreunul din cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie, ascultarea se face în prezenţa avocatului.

Suspectului / inculpatului i se oferă posibilitatea de a verifica

conţinutul declaraţiei (fie o citeşte, fie i se citeşte). La cererea acestuia pot fiadăugate rectificări, completări, precizări.

Declaraţia este semnată de persoana audiată de reprezentantulorganului judiciar care a realizat audierea, de avocat şi de interpret dacă estecazul, fiind menţionate ora începerii şi a încheierii ascultării.



10

În cursul urmăririi penale audierea suspectului/inculpatului seînregistrează cu mijloace tehnice. Dacă acest lucru nu e posibil seconsemnează în declaraţie motivul concret al imposibilităţii.

Legea nu oferă declaraţiei suspectului/inculpatului o forţă juridică maimare în raport cu alte mijloace de probă.

Aceasta deoarece în multe cazuri suspectul/inculpatul voluntar sauinvoluntar denaturează declaraţia sa deoarece tinde să fie subiectiv în raportcu faptele care i se impută. Alteori, au existat în practică situaţii în careinculpaţii şi-au asumat fapte săvârşite de alte persoane (de exemplu dinmotive de afecţiune faţă de adevăraţii autori).

Totuşi declaraţia prin care se recunoaşte de către inculpat săvârşireafaptelor determină o procedură simplificată în faza de judecată (art. 374 alin.4 coroborat cu art. 357 C.p.p.) însă nici în această situaţie hotărârea nu se

pronunţă numai în baza declaraţiei de recunoaştere ci şi a tuturor probelor

administrate în faza de urmărire penală care sunt evaluate de instanţă. Declaraţia este divizibilă (în sensul că pot fi reţinute ca având forţă

probantă numai acele părţi ale declaraţiei care se coroborează cu alte probe)şi retractabilă (se poate reveni asupra declaraţiei în circumstanţele uneitemeinice justificări). În situaţia în care acelaşi inculpat să declaraţiicontradictorii în diferite faze ale procesului penal, legea nu dă o ordine de

preferinţă, organele judiciare putând reţine numai pe acelea pe care leconsideră motivat verosimile.

Declaraţiile persoanei vătămate, părţii civile şi părţii responsabilecivilmente

Având în vedere că acestea sunt interesate în mod direct însoluţionarea laturii penale (partea vătămată) sau a laturii civile (partea civilăşi partea responsabilă civilmente) a cauzei declaraţiile lot pot servi la aflareaadevărului în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări carerezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

În principiu ascultarea persoanei vătămate este precedată deidentificarea la fel ca în cazul suspectului/inculpatului. Înainte de a fiascultată persoana vătămată i se aduc la cunoştinţă drepturile şi obligaţiile

care derivă din această calitate: de a fi asistată de un avocat sau de a i sedesemna avocat din oficiu de a apela la mediator, de a propune probe de a fiîncunoştinţată cu privire la desfăşurarea procesului, de a formula plângere

prealabilă, de a se constitui parte civilă, obligaţia de a se prezenta lachemarea organelor judiciare şi de a comunica orice schimbare de adresă.

Organele judiciare au obligaţia de a chema în proces persoanele prejudiciate prin săvârşirea infracţiunii, această obligaţie derivând din rolul



11

activ pe care trebuie să-l aibă acestea pe parcursul derulării procesului penal,atât în baza normelor din Codul de procedură penală cât şi a normelorreglementate în Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea

protecţiei victimelor infracţiunilor. Audierea persoanei vătămate în cursul urmării penale se înregistrează

fie din oficiu dacă se consideră necesar fie la cerere, dacă înregistrarea e posibilă.

Persoana vătămată poate solicita să i se comunice în cazul în careinculpatul va fi privat de libertate, cu privire la punerea în libertate. Astfel desolicitări pot fi făcute cu deosebire în cazul infracţiunilor contra vieţii,sănătăţii, integrităţii fizice sau libertăţii persoanei.

Audierea părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se face potrivit dispoziţiilor relative la ascultarea persoanei vătămate cu aducerea lacunoştinţă a dreptului de a fi asistate, de a apela la un mediator, de a propune

probe şi de a face şi alte apărări în legătură cu soluţionarea laturii civile acauzei.

Dacă pe parcursul desfăşurării procesului penal sau chiar înainte deînceperea urmăririi penale s-au exercitat acţiuni de intimidare a persoaneivătămate sau a părţii civile, organul judiciar poate institui în beneficiulacestora măsurile de protecţie reglementate în art. 125-130 C. proc. pen. în

privinţa martorilor ameninţaţi.

Declaraţiile martorilor În mod covârşitor (în mai toate cazurile penale) în procesele penale se

audiază martori. Martorul este definit în art. 114 alin. 1 C. proc. pen. ca fiindorice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări careconstituie probă în cauza penală. Orice persoană poate avea calitatea demartor indiferent de starea fizică sau psihică, această stare putând constituiun element de apreciere concretă. Dacă există o îndoială rezonabilă cu

privire la capacitatea persoanei de a fi martor, la cerere sau din oficiuorganul judiciar poate dispune efectuarea examinărilor necesare.

Persoanele citate ca martor au următoarele obligaţii: - de a se prezenta în faţa organului judiciar la locul, ziua şi ora arătate

în citaţie; - de a depune jurământ sau declaraţie solemnă în faţa instanţei; - de a spune adevărul (art. 114 alin. 2 C. proc. pen.).

Dacă martorul nu respectă obligaţia de a se prezenta, refuzul săureprezintă o abatere judiciară care este sancţionată cu amendă (art. 283 alin.2 C. proc. pen.)



12

Nerespectarea obligaţiei de a spune adevărul atrage răspunderea penală în condiţiile art. 273 C. pen. care sancţionează infracţiunea demărturie mincinoasă.

Persoanele care nu pot fi audiate ca martor în cauze concreteFac parte din această categorie:

- Persoanele obligate să păstreze secretul profesional dacă legea protejează acele fapte sau împrejurări cu excepţia situaţiei în care autoritateacompetentă sau persoana îndreptăţită îşi exprimă acordul (în sensul cărenunţă la caracterul secret sau la confidenţialitate) sau când există o altăcauză legală de înlăturare a obligaţiei de a păstra secretul. De exempludivulgarea secretului de stat, secretului de serviciu sau a celui profesionalconstituie infracţiune.

Dispoziţia legală privind păstrarea secretului nu operează în prezenţaunei infracţiuni contra siguranţei statului sau contra păcii şi omenirii.

Pentru ca un martor a cărei declaraţie ar putea fi utilă în procesul penal să nu dobândească o calitate care să nu-i permită să de declaraţie art.114 alin. 3 C. proc. pen. arată: „Calitatea de martor are întâietate faţă decalitatea de expert, de avocat, de mediator ori de reprezentant al uneia

dintre părţi sau al unui subiect procesual principal, cu privire la faptele şiîmprejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi

această calitate”. - Nu poate fi ascultată ca martor în procesul penal persoana vătămatăsau partea civilă în baza principiului potrivit căruia nimeni nu poate depuneca martor în propria sa cauză.

În practica judiciară de până acum sunt totuşi destul de des întâlnitesituaţii în care denunţătorul e şi martor, apoi parte vătămată şi uneori şireprezentant al părţii civile.

Reglementarea legală nu exclude orice persoană interesată de lacalitatea de martor

Persoane care nu sunt obligate să dea declaraţii în calitate de

martorAu dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor soţul, fostul

soţ, ascendenţii şi descendenţii în linie directă precum şi fraţii şi surorilesuspectului sau inculpatului. Raţiunea acestei reglementări rezidă în

pr ezumţia relativă că aceste persoane pot fi subiective fie datorită afecţiunii,fie resentimentelor (în cazul foştilor soţi).



13

Dacă totuşi aceste persoane consimt să dea declaraţie nerespectareaobligaţiilor care revin oricărui martor atrage răspunderea în condiţiileexpuse pentru martorii „obişnuiţi”.

În cazurile în care sunt coinculpaţi sau mai mulţi suspecţi, scutirea dea da declaraţie se extinde în raport cu toţi dacă declaraţia nu poate fi limitată.

Privilegiul împotriva autodiscriminării îmbracă în cazul martorului oreglementare distinctă în art. 118 C. proc. pen.

Dat fiind faptul că în procesul penal o persoană poate avea calitatea demartor şi ulterior în aceiaşi cauză să se formuleze împotriva sa o acuzaţiedeclaraţiile date în calitate de martor nu pot fi folosite pentru susţinereaacuzaţiei care i se aduce.

În situaţia inversă când o persoană are mai întâi calitatea de suspectsau inculpat iar apoi pierzând această calitate este audiat în calitate de martorse va consemna în cuprinsul declaraţiei fosta calitate, aspect care se poate

constitui într-un element de apreciere a credibilităţii. Menţionarea calităţilor succesive este obligatorie, indiferent de

ordinea dobândirii acestora.Ascultarea propriu-zisă debutează cu întrebări cu privire la identitatea

martorului (ca şi în cazul suspectului sau inculpatului) i se înfăţişeazăobiectul cauzei, este întrebat dacă este membru de familie ori fost soţ alsuspectului / inculpatului, persoanei vătămate ori a celorlalte părţi din

procesul penal, dacă se află în relaţii de duşmănie sau prietenie cu aceste persoane şi dacă a suferit vreo pagubă în urma săvârşirii infracţiunii.

După ce martorului i se aduc la cunoştinţă drepturile şi obligaţiile (dea primi protecţie, de a i se restitui cheltuielile, de a se prezenta, de acomunica schimbarea adresei, de a spune adevărul) martorul depune

jurământul religios sau face declaraţie solemnă la alegerea sa. Ascultarea cu privire la obiectul cauzei se face separat pentru fiecare

martor. Martorul relatează liber despre faptele şi împrejurările cauzei apoi ise pot pune întrebări care vizează conduita sa personală. Consemnareadeclaraţiilor se face la fel ca şi în cazul suspectului sau inculpatului.

Martorul minor sub 14 ani este audiat în prezenţa unuia dintre părinţi,a tutorelui sau a persoanei ori a reprezentantului instituţiei căreia îi este

încredinţat minorul.

MARTORII ANONIMIMartorii anonimi – sunt persoane care au fost audiate cu protejarea

identităţii sau prin includerea în programe speciale de protecţie, care au datdeclaraţii cu privire la faptele de care e acuzată o persoană şi a căroridentitate nu e cunoscută apărării.



14

Martorii anonimi care fac parte din organele poliţiei mai suntcunoscuţi generic ca fiind „agenţi infiltraţi”.

Legea procesual penală permite utilizarea investigatorilor subacoperire sau cu identitate reală şi a colaboratorilor în condiţiile prevăzute deart. 148 C. proc. pen. respectiv:-

dacă există suspiciunea rezonabilă cu privire la pregătirea sausăvârşirea unei infracţiuni enumerate în text. (ca de ex. contra securităţiinaţionale, în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, trafic de arme, de

persoane, acte de terorism etc.);- măsura să fie necesară şi proporţională cu restrângerea drepturilor şilibertăţilor fundamentale; - pro bele sau localizarea făptuitorului, suspectului ori inculpatului nu ar

putea fi obţinute în alt mod, ori obţinerea lor ar prejudicia ancheta oriexistenţa unui pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de

valoare.Procurorul este cel care autorizează utilizarea investigatorilor sau a

colaboratorilor. Procurorul dispune autorizarea prin ordonanţă pentru o perioadă de maximum 60 de zile.

Există posibilitatea ca persoane care au fost audiate ca martor în fazade urmărire penală să refuze să reitereze în public declaraţiile de teamă pecare acestea le-ar putea avea pentru siguranţa lor de ex. în cazul proceselor

privind acţiunile organizaţiilor criminale.Interesele martorilor sunt protejate prin reglementarea protecţiei lor în

art. 125-130 C. proc. pen. şi în Legea nr. 682/2002 privind protecţiamartorilor.

Normele legale de protecţie vizează atât martorii ameninţaţi, martoriivulnerabili, dar şi investigatorii şi colaboratorii.

Din reglementările legale rezultă că nu orice temere a martoruluiimpune instituirea măsurilor de protecţie.

Ameninţarea trebuie să aibă aptitudinea de a naşte suspiciunearezonabilă că martorul, membrii familiei acestuia sau bunurile ar fi

periclitate.Statutul de martor vulnerabil poate fi acordat de procuror sau după caz

de instanţa de judecată martorilor care au suferit o traumă (ca urmare asăvârşirii infracţiunii, ori ca urmare a comportamentului ulterior alsuspectului sau inculpatului) sau martorului minor.

Măsurile de protecţie pot fi dispuse de procuror în cursul urmăririi penale prin ordonanţă motivată, de judecătorul de cameră preliminară încursul acestei proceduri şi de instanţă în cursul judecăţii, prin încheieremotivată. Ordonanţele şi încheierile sunt păstrate în condiţii de



15

confidenţialitate. Măsurile pot fi luate individual sau cumulat funcţie decircumstanţele concrete (intensitatea stării de pericol, urmarea vizată a

pericolului, amploarea cauzei etc.).În cursul urmăririi penale pot fi dispuse ca măsuri de protecţie (art.

136 alin. 1 lit. a-d):a)

supravegherea şi paza locuinţei martorului sau asigurarea uneilocuinţe temporare;

b) însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familieai acestuia în cursul deplasărilor; c) protecţia datelor de identitate, prin acor darea unui pseudonim cu caremartorul va semna declaraţia sa; d) audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediulmijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate,atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente.

În cursul judecăţii pot fi dispuse ca măsuri de protecţie (art. 127 alin. 1lit. a-e):

a) supravegherea şi paza locuinţei martorului sau asigurarea uneilocuinţe temporare;

b) însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor defamilie ai acestuia în cursul deplasărilor;

c) nepublicitatea şedinţei de judecată pe durata ascultării martorului; d) ascultarea martorului fără ca acesta să fie prezent în sala de

judecată, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şiimaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente;

e) protecţia datelor de identitate ale martorului şi acordarea unui pseudonim sub care acesta ca depune mărturie.

Audierea martorilor protejaţi implică folosirea unor tehnici (procedee)care au ca scop protejarea identificării acestora. Declaraţia martorului protejat este înregistrată video şi audio şi se redăintegral în formă scrisă.

Garantarea protecţiei martorilor într -o procedură diferită (specială) areca scop evitarea riscului ca aceştia să refuze să dea declaraţii sau să nu spunăadevărul (sau întregul adevăr) datorită temerii reale că persoana lor, a

membrilor de familie sau a bunurilor ar fi periclitate.Folosirea declaraţiilor martorilor protejaţi trebuie însă privită în

strânsă legătură cu regulile care derivă din principiul loialităţii administrării probelor şi cel al caracterului echitabil al procedurilor.

Efectul acordării acestei protecţii nu trebuie să golească de conţinutdrepturile procesuale al inculpatului.



16

Cu privire la această problemă Curtea Constituţională prin decizia193/2004 a statuat că dispoziţiile legale care vizează protecţia martorilor nuîncalcă dreptul la apărare ci doar restrâng acest drept în concordanţă cu

prevederile art. 24 şi 53 din Constituţie. Jurisprudenţa (majoritar) apreciază că instanţele nu îşi pot întemeia

exclusiv sau determinant o hotărâre de condamnare pe declaraţia unui martor protejat ci numai dacă se coroborează cu alte probe.

Jurisprudenţa Curţii Europene în materie impune verificareaechilibr ului dintre masurile protejate şi dificultăţile apărării.

În cauza Windisch contra Austriei (sept. 1990) Curtea Europeană aarătat că dispoziţiile Convenţiei Europene nu interzic ca poliţia să seîntemeieze în faza actelor premergătoare pe surse ca martori anonimi, darutilizarea acestora de judecătorii fondului pentru a justifica o condamnareridică o problemă diferită, întrucât într -o societate democratică dreptul la o

bună administrare a justiţiei ocupă un loc atât de important încât nu poate fisacrificat.

Imposibilitatea audierii martoruluiDe principiu, toate elementele de probă trebuie administrate în faţa

inculpatului în faza judecăţii în vederea realizării unui proceduricontradictorii, de natură a respecta echilibrul drepturilor procesuale.

Potrivit art. 381 alin. 7 C. proc. pen. „ Dacă audierea vreunuia dintremartori nu mai este posibilă, iar în faza de urmărire penală acesta a datdeclaraţii în faţa organelor de urmărire penală sau a fost ascultat de către

judecătorul de drepturi şi libertăţi în condiţiile art. 308, instanţa dispunecitirea depoziţiei date de acesta în cursul urmăririi penale şi ţine seama deea la judecarea cauzei”.

Prima teza a acestei dispoziţii legale (declaraţia în faţa organelor deurmărire penală) nu este la adăpost de critică în raport cu exigenţele de

principiu care impun posibilitatea apărării de a pune întrebări. Practica judecătorească este în sensul că trebuie depuse toate diligenţele pentruaducerea martorilor în faţa instanţei.

Imposibilitatea audierii martorului poate fi reţinută dacă martorul a

decedat, dacă e bolnav şi nu poate fi audiat nici la sediul instanţei şi nici înaltă locaţie ori dacă nu au putut fi găsiţi şi aduşi în faţa instanţei chiar şi încondiţiile emiterii unor mandate de aducere cu date complete şi actualizateale adresei de domiciliu.

Exigenţele impuse de principiul loialităţii sunt satisfăcute însă de tezaa doua a art. 381 alin. 7 C. proc. pen. deoarece în procedura audierii



17

anticipate judecătorul de drepturi li libertăţi ascultă martorul cu citarea părţilor.

Renunţarea la martori Procurorul, persoana vătămată şi părţile pot renunţa la probele pe care

le-au propus. Renunţarea la martorii propuşi se poate face atât în cursulurmăririi penale cât şi în faţa instanţei în privinţa martorilor încuviinţaţi.

Renunţarea poate fi admisă sau respinsă de instanţă deoarece, deşidreptul protejat are caracter relativ totuşi instanţa trebuie să se erijeze într -un garant al respectării principiilor care guvernează administrarea probelor.

Refuzul martorului de a da declaraţii În cauza Luca contra Italiei, Curtea Europeană (martie 2002) a arătat

că principiile aplicabile în materia administrării şi audierii probatoriului în

situaţia în care este imposibilă audierea martorului trebuie aplicate şi înipoteza în care acesta refuză să depună mărturie. Ca atare instanţa poate da osoluţie de condamnare numai pe baza declaraţiilor din cursul urmăririi

penale, fără prezenţa inculpatului sau apărătorului acestuia numai în modexcepţional, dacă există o imposibilitate obiectivă şi dacă aceste declaraţii nusunt singurele mijloace de probă sau cele determinante.

ÎNSCRISURILE ŞI MIJLOACELE MATERIALE DE PROBĂ Înscrisurile ca mijloace de probă Potrivit art. 198 Cod procedură penală, înscrisurile pot servi ca

mijloace de pr obă dacă în conţinutul lor se arată fapte sau împrejurări denatură să contribuie la aflarea adevărului.

Sunt mijloace de probă scrisă numai acele înscrieri care, în conţinutullor, materializează un act de gândire şi voinţă care are relevanţă asuprafaptelor sau împrejurărilor de fapt ce intră în cadrul obiectului probaţiuniiîntr-o anumită cauză penală. Pot constitui mijloace de probă, în acest sens,un jurnal personal al bănuitului în care sunt cuprinse date referitoare lasăvârşirea infracţiunii, scrisorile de ameninţare sau şantaj etc.

Nu constituie mijloace de probă scrisă, ci mijloace materiale de probă,

înscrisurile care, prin aspectul lor exterior sau datorită locului unde au fostgăsite, ajută la aflarea adevărului în cauza penală. Pot fi considerate mijloacemateriale de probă, în acest sens, un înscris pe care se găsesc amprentedigitale sau pete de sânge, un înscris (chitanţă) pe numele victimei, ridicat cuocazia percheziţiei de la persoana bănuită de săvârşirea infracţiunii etc.

Mai pot intr a în sfera înscrisurilor ca mijloace de probă numai aceleobiecte pe care sunt marcate semnele scrierii fonetice (Scrierea fonetică este



18

reprezentarea prin semne grafice – litere, cifre, semne de punctuaţie – asunetelor şi cuvintelor dintr -o limbă. Alături de scrierea fonetică, există şiscrierea ideologică, ce constă în reprezentarea pozitivă sau simbolică alucrului exprimat). Astfel, în sensul legii penale, prin înscris nu se înţelegeorice exprimare a gândirii într-un obiect material, ci numai exprimarea prinscris. Nu sunt cuprinse în sfera noţiunii de înscris schemele sau planşele şifotografiile, deoarece, în măsura în care nu conţin semnele scrierii fonetice,

pot fi considerate mijloace materiale de probă. Un loc deosebit în cadrul înscrisurilor ca mijloace materiale de probă

în procesul penal îl ocupă procesele – verbale. Prin proces – verbal seînţelege acel înscris în care organele prevăzute de lege consemneazăconstatări făcute personal ( propriis sensibus). Rezultă astfel că procesul – verbal este, privit ca înscris, mijloc de probă numai dacă faptele suntconstatate personal de către organul care îl întocmeşte. În cazul în care în

procesul – verbal sunt consemnate relatările altei persoane – martor, învinuit-, acesta numai este un mijloc de pr obă ca înscris, proba rezultând dindeclaraţia făcută de către martor sau învinuit.

Procesele – verbale pot fi împărţite în două categorii, şi anume: procese – verbale care au funcţie probatorie pe fondul cauzei (spre exemplu: procesele – verbale de constatare a infracţiunilor) şi procese – verbale princare se dovedeşte efectuarea unor acte procedurale (percheziţia, citaţia etc.).

Potrivit art. 199 Cod procedură penală, procesele – verbale trebuie săîndeplinească unele condiţii de fond şi formă.

Cu privire la conţinut, art. 199 alin. 1 arată că acestea trebuie săcuprindă: numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie; locul unde esteîncheiat; data la care s-a încheiat procesul – verbal; data şi ora la care aînceput şi s-a sfârşit activitatea consemnată în procesul – verbal; numele,

prenumele, codul numeric personal şi adresa persoanelor ce au fost prezentela întocmirea procesului – verbal, cu menţionarea calităţii acestora;descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor luate,numele, prenumele, codul numeric personal şi adresa persoanelor la care sereferă procesul – verbal, obiecţiile şi explicaţiile acestora; alte menţiuni

prevăzute de lege pentru cazurile speciale.

În privinţa condiţiilor de formă, alin. 2 al art. 199 d in Codul de procedură penală arată că procesul – verbal trebuie semnat pe fiecare paginăşi la sfârşit de cel care îl încheie, precum şi de persoanele care au fost

prezente la întocmirea procesului – verbal. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze, se face menţiune despre aceasta.

Neîndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă ale proceselor – verbale poate conduce la nulitatea relativă sau la nulitatea absolută a acestora, în



19

funcţie de neregularitatea pe care o conţin. Astfel, în cazul în care procesul – verbal a fost întocmit de către un organ necompetent, sancţiunea va finulitatea absolută prevăzută de art. 281 Cod penal; nulitatea procesului – verbal se pronunţă numai dacă s-a creat vreuneia dintre părţi o vătămare carenu ar putea fi înlăturată în alt mod.

Procesele – verbale, fiind înscrisuri oficiale în sensul art. 150 alin. 2Cod penal, sunt sub protecţia legii penale şi, în consecinţă, nu pot fifalsificate, reţinute sau distruse.

Înscrisurile, ca şi celelalte mijloace de probă, nu au valoare probatoriedinainte stabilită, ele fiind egale, ca putere dovadă, cu celelalte mijloace de

probă ce pot fi administrate în procesul penal. Cu toate aceasta, pornind de la premisa că, în condiţiile de astăzi ale

vieţii sociale, înscrisurile sunt indispensabile pentru desfăşurarea normală arelaţiilor sociale de tot felul, înscrisurile sunt considerate ca fiind expresia

adevărului şi, ca atare, trebuie să inspire încredere deplină în privinţainformaţiilor şi datelor pe care le conţin.

Este posibil ca, datorită nepriceperii, relei – credinţe, abuzurilor etc.,unele procese – verbale sau înscrisurile oficiale, în general, să nu reflecteadevărul. În această situaţie, organele judiciare au dreptul şi posibilitatea,

prin alte probe, să înlăture un înscris din cadrul probaţiunii, dacă sedovedeşte că acesta nu reflectă adevărul.

EXPERTIZELE Complexitatea problemelor ce se pot ivi în rezolvarea unor cauze

penale reclamă, uneori, prezenţa unor specialişti din cele mai diversedomenii de activitate.

Expertiza ca mijloc de probă capătă o importanţă deosebită, deoarecesporesc posibilităţile pe care specialiştii din diverse ramuri de activitate le aude a se pronunţa asupra celor mai dificile probleme pe care le ridică anumitecauză penale.

În legislaţia noastră procesul penală se arată că, efectuarea uneiexpertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unorfapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în

cauză este necesară şi opinia unui expert (art. 172 alin. 1 Cod procedură penală). Expertiza se dispune de organul de urmărire penală prin ordonanţămotivată, ori instanţa de judecată, la cerere sau din oficiu prin încheieremotivată.

Cererea de efectuare a expertizei trebuie formulată în scris, cuindicarea faptelor şi împrejurărilor supuse evaluării şi a obiectivelor caretrebuie lămurite de expert.



20

Principalele criterii după care se pot clasifica expertizele sunt: natura problemelor ce urmează a fi lămurite prin expertiză; modul în care legeareglementează necesitatea efectuării expertizei; criteriul modului deorganizare a expertizei.

În funcţie de natura problemelor ce urmează a fi lămurite, organele judiciare penale pot dispune efectuarea următoarelor expertize:

- expertiza cr iminalistică, ce poate fi la rândul ei de mai multe feluri:expertiza dactiloscopică, traseologică, balistică, tehnică a actelor, grafică,

biochimică etc.; - expertiza medico – legală, prin care pot fi lămurite problemele

privind asfixia mecanică, moartea subită, violul etc.; - expertiza contabilă, prin care se lămuresc aspecte privind controlul şi

revizia contabilă; - expertiza tehnică, cu ajutorul căreia pot fi lămurite anumite

probleme în cazul accidentelor de circulaţie, în cazul infracţiunilor contr a protecţiei muncii etc.

După modul în care legea reglementează necesitatea efectuăriiexpertizei, acestea pot fi: facultative şi obligatorii.

Expertizele facultative sunt cele mai frecvente în practica judiciară,ele fiind dispuse fie la cererea părţilor interesate, fie când organele judiciaresocotesc că sunt necesare cunoştinţele unui expert pentru lămurirea numitoraspecte ale cauzei penale.

Expertiza este obligatorie în următoarele situaţii: - în cazul omorului deosebit de grav, când trebuie efectuată o

expertiză psihiatrică; expertiza este obligatorie în cazul omorului deosebit degrav, chiar dacă infracţiunea a rămas în faza de tentativă;

- efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie ori de câte oriorganul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoială asupra stării

psihice a suspectului sau inculpatului; această expertiză poate fi dispusănumai dacă în dosarul cauzei sunt elemente care să determine o îndoială cu

privire la starea psihică a suspectului sau inculpatului, elemente ce pot privicomportarea anterioară, modul de comportare în cadrul procesului etc.

După criteriul modului de organizare, expertizele se împart în:

- expertize simple, efectuate de către un specialist dintr -un anumitdomeniu de activitate;

- expertize complexe sau mixte, în care, pentru lămurirea faptelor sauîmprejurărilor cauzei, sunt necesare cunoştinţe din mai multe ramuri aleştiinţei sau tehnicii.

Procedura expertizei a. Numirea expertului



21

În principiu, experţii sunt numiţi de către organele de urmărire penalăsau de către instanţele de judecată (art. 173 alin 1 şi 2 Cod procedură

penală). Însă, cât expertiza urmează să fie efectuată de o instituţie medico-legală, de un institut sau laborator de specialitate, desemnarea unuia sau amai multor experţi se face de către acea instituţie, potrivit legii (art. 173 alin.3 Cod procedură penală).

Părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul să solicite ca laefectuarea expertizei să participe un expert recomandat de acestea. În carulîn care expertiza este dispusă de instanţă, procurorul poate solicita ca unexpert recomandat de acesta să participe la efectuarea expertizei (art. 173alin. 4 Cod procedură penală).

Expertul, instituţia medico-legală, institutul sau laboratorul despecialitate, la cer erea expertului, poate solicita, atunci când considerănecesar, participarea specialiştilor de la alte instituţii sau avizul acestora.

Legea acordă posibilitatea ca fiecare dintre părţi sau subiecţi procesuali principali să ceară ca un expert recomandat de ea să participe laefectuarea expertizei.

Expertul este numit prin ordonanţa organului de urmărire penală sau prin încheierea instanţei.

Persoana aflată în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 64 Cod procedură penală nu poate fi desemnată ca expert,iar în cazul în care a fost desemnată, hotărârea judecătorească nu se poateîntemeia pe constatările şi concluziile acesteia. Motivul de incompatibilitatetrebuie dovedit de cel ce îl invocă.

b. Efectuarea expertizei Drepturile şi obligaţiile expertului sunt reglementate de art. 175 Cod

procedură penală. În vederea realizării obiectivului urmărit prin expertiză, expertul are

dreptul să ia cunoştinţă de materialul dosarului necesar pentru efectuareaexpertizei.

Expertul poate cere lămuriri organului judiciar care a dispusefectuarea expertizei cu privire la anumite fapte ori împrejurări ale cauzei cetrebuie evaluate, cum de asemenea, expertul poate cere lămuriri părţilor şi

subiecţilor procesuali principali, cu încuviinţarea şi în condiţiile stabilite deorganele judiciare.

Expertul are dreptul la un onorariu pentru activitatea depusă învederea efectuării expertizei, pentru cheltuielile pe care ar trebui să lesuporte sau le-a suportat pentru efectuarea expertizei. Cuantumul onorariuluieste stabilit de către organele judiciare în funcţie de natura şi complexitatea



22

cauzei şi de cheltuielile suportate sau care urmează a fi suportate de cătreexpert.

Expertul poate beneficia şi de măsuri de protecţie, în condiţiile prevăzute la art. 125 Cod procedură penală.

Expertul are obligaţia de a se prezenta în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată ori de câte ori este chemat şi de a-şiîntocmi raportul de expertiză cu respectarea termenului limită stabilit deordonanţa organului de urmărire penală sau în încheierea instanţei, termenlimită ce poate fi prelungit, la cererea expertului pentru motive întemeiate,fără ca prelungirea totală acordată să fie mai mare de 6 luni.

Expertul poate fi înlocuit dacă refuză sau, în mod nejus tificat, nufinalizează raportul de expertiză până la termenul fixat. Înlocuirea se dispune

prin ordonanţă de către organul de urmărire penală sau prin încheiere decătre instanţă, după citarea expertului, şi de comunică asociaţiei sau corpului

profesional de care aparţine acesta. c. Raportul de expertiză Concluziile în urma efectuării expertizei sunt expuse într -un raport

scris. Când sunt mai mulţi experţi se întocmeşte un singur raport deexpertiză. Opiniile separate se motivează în acelaşi raport.

Raportul de expertiză se depune la organul judiciar care a dispusefectuarea expertizei.

În vederea expunerii sistematice a problemelor legate de expertiză,art. 178 alin. 4 Cod procedură penală a prevăzut ca raportul de expertiză săcuprindă trei părţi, şi anume:

- o parte introductivă, în care se arată organul judiciar care a dispusefectuarea expertizei, data când s-a dispus efectuarea acesteia, numele şi

prenumele expertului, obiectivele la care expertul urmează să răspundă, datala care a fost efectuată, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată,dovada încunoştinţării părţilor, dacă au participat la aceasta şi au datexplicaţii în cursul expertizei, data întocmirii raportului de expertiză;

- partea expozitivă prin care sunt descrise operaţiile de efectuare aexpertizei, metodele, programele şi echipamentele utilizate;

- concluziile, prin care se răspunde la obiectivele stabilite de organele

judiciare, precum şi orice alte precizări şi constatări rezultate din efectuareaexpertizei, în legătură cu obiectivele expertizei.

d. Audierea expertului În cursul urmăririi penală sau al judecăţii, expertul poate fi audiat de

organul de urmărire penală sau de instanţă, la cererea procurorului, a părţilor, a subiecţilor procesuali principali sau din oficiu, dacă organul



23

judiciar apreciază că audierea este necesară pentru lămurirea constatărilorsau concluziilor expertului.

Potrivit art. 179 alin. 2 Cod procedură penală, dacă expertiza a fostefectuată de o instituţie medico-legală, institut sau laborator de specialitate,instituţia va desemna un expert, dintre persoanele care au participat laefectuarea expertizei, ce urmează a fi audiat de către organul de urmărire

penală sau de instanţă. Audierea expertului se efectuează potrivit dispoziţiilor privitoare la

audierea martorilor.e. Valoarea probatorie a raportului de expertiză Pentru formarea unei convingeri temeinice, organele judiciare trebuie

să dispună de toate elementele necesare pentru aprecierea justeţeiconcluziilor raportului de expertiză. Ca atare, concluziile neargumentate aleunor expertize nu pot constitui temeiul convingerii instanţei şi a soluţiei

date în cauză, impunându-se completarea acesteia, ori, după caz, efectuareunei noi expertize.

PERCHEZIŢIA Consacrând inviolabilitatea domiciliului, Constituţia în art. 27 pct. 1

arată că: „ Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori reşedinţa unei persoane fără învoireaacesteia.” În anumite situaţii, prevăzute expres de lege, se poate pătrunde îndomiciliul ori în reşedinţa unei persoane chiar fără învoirea acesteia.

Art. 8 paragraful 1 din C.E.D.O. stipulează: ”Orice persoană aredreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi acorespondenţei sale”.

Percheziţia poate contribui la rezolvarea cauzelor penale prinobiectele şi înscrisurile pe care le poate da la iveală şi care pot avearelevanţă în elucidarea unor aspecte ale cauzei penale.

În practică, efectuarea percheziţiei se poate impune in mod frecvent încazul unor infracţiuni, a căror latură obiectivă se caracterizează prinelementul ”deţinere„

Obiectele căutate prin percheziţie sunt determinate de specificul

infracţiunii ce face obiectul cauzei penale. Astfel, în cazul unei omuciderivor fi căutate obiectele folosite la săvârşirea acesteia, ca, de exemplu: armade foc, cuţitul etc.

Potrivit art. 156 Cod procedură penală, percheziţia poate fidomiciliară, corporală, informatică sau a unui vehicul. Percheziţia seefectuează cu respectarea demnităţii, fără a constitui o ingerinţădisproporţionată în viaţa privată.



24

Percheziţia domiciliară Prin domiciliu se înţelege o locuinţă sau orice spaţiu delimitat în orice

mod ce aparţine ori este folosit de o persoană fizică sau juridică (art. 157alin. 2 Cod procedură penală).

Percheziţia domiciliară poate fi dispusă în cursul urmăririi penală, lacererea procurorului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţăcăreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de lainstanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se aflăsediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sausupraveghează urmărirea penală. În cursul judecăţii, percheziţia se dispune,din oficiu sau la cererea procurorului, de către instanţa investită cu judecareacauzei.

Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţăasupra cererii de încuviinţare a efectuării percheziţiei domiciliare nu este

supusă căilor de atac. O nouă cerere de efectuare a unei percheziţii domiciliare în acelaşi loc

poate fi formulată dacă au apărut ori s-au descoperit fapte sau împrejurărinoi, necunoscute la momentul soluţionării cererii anterioare de către

judecător. În cursul judecăţii, din oficiu sau la cererea procurorului, instanţa de

judecată poate dispune efectuarea unei percheziţii în vederea punerii înexecutare a mandatului de arestare preventivă a inculpatului, precum şi încazul în care există suspiciuni rezonabile că în locul unde se solicităefectuarea percheziţiei există mijloace materiale de probă ce au legătură cuinfracţiunea ce face obiectul cauzei.

Legiuitorul, reglementând percheziţia, a prevăzut anumite ore întrecare aceasta poate fi efectuată, precum şi anumite obligaţii pentru cei cerealizează acest act procedural. Astfel, în art. 159 alin. 3 Cod procedură

penală, se dispune că percheziţia domiciliară nu poate fi începută înainte deora 6,00 sau după ora 20,00, cu excepţia infracţiunii flagrante sau când

percheziţia urmează să se efectueze într -un local deschis publicului la aceaoră.

Potrivit art. 159 alin. 5 Cod procedură penală, organul judiciar care

urmează a efectua percheziţia este obligat, în prealabil, să se legitimeze şi săînmâneze o copie a mandatului emis de judecător persoanei la care se vaefectua percheziţia, reprezentantului acesteia sau unui membru al familiei,iar în lipsă, oricărei alte persoane cu capacitate deplină de exerciţiu carecunoaşte persoana la care se va efectua percheziţia şi, dacă este cazul,custodelui, iar potrivit alin. 6, în cazul în care percheziţia se efectuează lasediul unei persoane juridice, mandatul de percheziţie se înmânează



25

reprezentantului acesteia sau, în lipsa reprezentantului, oricărei alte persoanecu capacitate deplină de exerciţiu care se află în sediu ori este angajat al

persoanei juridice respective.Persoanelor prevăzute anterior li se solicită, înainte de începerea

percheziţiei, să predea de bunăvoie persoanele sau obiectele căutate şi li seaduce la cunoştinţă că, la efectuarea expertizei, au dreptul să fie asistate deun avocat. Dacă se solicită prezenţa unui avocat, începerea percheziţie esteamânată până la sosirea acestuia, dar nu mai mult de două ore de lamomentul la care acest drept este comunicat, luându-se între timp măsuri deconservare a locului ce urmează a fi percheziţionat. În cazuri excepţionale,ce impun efectuarea percheziţiei de urgenţă, sau în cazul în care avocatul nu

poate fi contactat, percheziţia poate începe şi înainte de expirarea termenuluide două ore.

De asemenea, persoanei percheziţionate i se va permite să fie asistată

ori reprezentată de o persoană de încredere. Persoana la care se face percheziţia este reţinută ori arestată, va fi

adusă la percheziţie, iar dacă nu poate fi adusă, ridicarea de obiecte şiînscrisuri, precum şi percheziţia domiciliară se fac în prezenţa unuireprezentant ori martor asistent.

Organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai aobiectelor şi înscrisurilor care au legătură cu fapta pentru care se efectueazăurmărirea penală.

În art. 159 alin. 14 Cod procedură penală sunt reglementate situaţiileîn care, în mod cu totul excepţional, percheziţia poate începe fără înmânareacopiei mandatului de percheziţie, fără solicitarea prealabilă de predare a

persoanei sau a obiectelor, precum şi fără informarea prealabilă privind posibilitatea solicitării prezenţei unui avocat ori a unei persoane deîncredere:

a. când este evident faptul că se fac pregătiri pentru acoperireaurmelor sau distrugerea probelor ori a elementelor ce prezintă importanţă

pentru cauză; b. dacă există suspiciunea că în spaţiul în care urmează a se efectua

percheziţia se află o persoană a cărei viaţă sau integritate fizică este pusă în

pericol;c. dacă există suspiciunea că persoana căutată s-ar putea sustrage

procedurii.Organele judiciare care efectuează percheziţia pot folosi forţa în mod

adecvat şi proporţional, pentru a pătrunde într -un domiciliu în următoarelesituaţii:



26

a. dacă există motive temeinice pentru a anticipa rezistenţă armată şialte tipuri de violenţă ori există un pericol cu privire la distrugerea probelor;

b. în cazul unui refuz sau dacă nu a fost primit niciun răspuns lasolicitările organelor judiciare de a pătrunde în domiciliu.

Locul în care se desfăşoară percheziţia, precum şi persoanele sauobiectele găsite pe parcursul percheziţionării pot fi fotografiate oriînregistrate audiovideo, iar înregistrarea audiovideo sau fotografiileefectuate sunt anexate procesului verbal de percheziţie şi fac parteintegrantă din acesta.

Potrivit art. 160 Cod procedură penală, după identificar e, obiectele sauînscrisurile se prezintă persoanei de la care sunt ridicate, persoanelor

prezente, pentru a fi recunoscute şi a fi însemnate de către acestea spreneschimbare, după care se etichetează şi se sigilează.

În situaţia în care obiectele nu pot fi însemnate ori pe care nu se pot

aplica sigilii şi etichete se împachetează sau se închid, pe cât posibilîmpreună, după care se aplică sigilii.

Obiectele care nu pot fi ridicate se lasă în păstrarea celui la care seaflă sau a unui custode.

Activităţile desfăşurate cu ocazia efectuării percheziţiei suntconsemnate într-un proces – verbal ce trebuie semnat pe fiecare pagină şi lasfârşit de cel care încheie şi de persoana percheziţionată. În situaţia în care

persoana percheziţionată refuză sau nu poate să semneze, se va facemenţiune despre aceasta, precum şi despre motivele imposibilităţii saurefuzului de a semna.

Percheziţia corporală Alături de percheziţia domiciliară, art. 165 – 166 Cod procedură

penală reglementează şi percheziţia corporală, care se efectuează în vedereacăutării de obiecte şi de înscrisuri aflate asupra unei persoane.

Percheziţia corporală efectuată de grăniceri, ca organe de constatare,nu trebuie confundată cu ”percheziţia” efectuată cu ocazia controlului vamalcare se face la punctele de trecere a frontierei de stat, aceasta din urmăconstituind un act procedural cu caracter excepţional.

Percheziţia corporală presupune examinarea corporală externă a persoanei, a cavităţii bucale, a nasului, a urechilor, a părului, aîmbr ăcămintei, a obiectelor pe care o persoană le are asupra sa sau subcontrolul său, la momentul efectuării percheziţiei.

Percheziţia corporală se face numai de către o persoană de acelaşi sexcu cea percheziţionată.



Înainte de începerea percheziţiei, persoanei percheziţionate i sesolicită predarea de bunăvoie a obiectelor căutate, iar dacă sunt predate, nuse mai efectuează percheziţia, cu excepţia cazului în care se consideră util săse procedeze la aceasta, pentru căutarea altor obiecte sau urme.

Activităţile desfăşurate cu ocazia efectuării percheziţiei suntconsemnate într-un proces – verbal. Acesta se semnează pe fiecare pagină şila sfârşit de cel care încheie şi de persoana percheziţionată. Dacă persoana

percheziţionată refuză sau nu poate să semneze, se ca face menţiune despreaceasta, precum şi despre motivele imposibilităţii sau refuzului de a semna.O copie a procesului – verbal se înmânează persoanei percheziţionate.

Date post:	05-Mar-2016
Category:	Documents
Upload:	rizanradu
View:	34 times
Download:	0 times

7.probele si mijloacele de proba in procesul penal.pdf

Documents