ESTETICA

1.1 DefiniŃia esteticii. Etimologie. Istoric

Estetica este o disciplină filosofică care are ca scop principal studiul şi

analiza frumosului în sens larg. Ea studiază esenŃa, legităŃile categoriile şi structura atitudinii umane faŃă de realitate, atitudine caracterizată prin contemplarea, realizarea şi valorizarea unor trăsături specifice unor obiecte şi procese specifice naturii (conceptualizarea frumosului natural, ca de exemplu: un peisaj, un apus de soare etc.) şi creaŃiei umane (conceptualizarea frumosului artificial).

Din punct de vedere ştiinŃific, estetica poate desemna „o reflecŃie critică despre artă, cultură şi natură“ în funcŃie de anumite trăsături emoŃionale influenŃate de apreciere, sentiment şi gust (în sens de percepere a frumosului).

Atitudinea umană caracterizată prin receptivitate faŃă de realităŃile naturale şi sociale, sesizabilă prin intermediul elementelor senzoriale vizuale şi auditive, poate fi, uneori, considerată ca o atitudine estetică. Aceasta se poate manifesta în două moduri, astfel: contemplare a elementelor din natură sau a obiectelor create de om; organizarea materialelor cu ajutorul unui anumit procedeu tehnologic pentru a realiza obiecte cu o anumită caracteristică estetică a elementelor componente.

Termenul de estetică provine din grecescul αἰσθητικός (aisthetikos, care înseamnă „sensibil“), care deriva din αἰσθάνοµαι (aisthanomai, cu sensul de „eu percep, simt“). Termenul estetică a fost utilizat cu un nou înŃeles în germană sub forma Æsthetic (în ortografia modernă Ästhetik) de filosoful german Alexander Baumgarten (1714 − 1762) în lucrarea „Meditationes philosophicae de nonnullis ad poema pertinentibus“ („MeditaŃii filosofice asupra câtorva aspecte ale esenŃei poemului“, 1735) unde estetica era definită: „ştiinŃă de cunoaştere şi expunere sensibilă“. Sensul modern al termenului apare, în 1750, în primul volum al lucrării „ Aesthetica“ (fig. 1.1) de Baumgarten care considera estetica ca „ştiinŃă a cunoaşterii senzoriale“ sau „ştiinŃa apecierii critice a frumosului“.

Deşi s-a manifestat ca ştiinŃă relativ târziu, preocupări şi teorii referitoare la aprecierea frumosului şi ale artei se întîlnesc încă din Antichitate. Printre lucrările fundmentale din domeniu se pot remarca:

• Estetica antică şi medievală: Platon (Banchetul, Phaidros, Phaidon, Hippias major, Republica); Aristotel (Poetica, Retorica şi Politica); HoraŃiu (Arta poetică); Plotin (FrumuseŃea) ; Sfântul Augustin (Tratatul de muzică); Anicius Severinus Boethius (De Institutione Musica) ş.a.

Fig. 1.1. Aesthetica

1

• Estetica clasică: Nicolas Boileau (Art poétique, 1674); Charles Batteux (Les beaux-arts réduits à un même principe, 1746 ); Denis Diderot (Salons); Voltaire (Dictionnaire philosophique portatif); Johann Joachim Winckelmann (ReflecŃii asupra imitaŃiei operelor greceşti în sculptură şi pictură, 1755); Edmund Burke (Cercetări filosofice asupra originii ideilor noastre privind sublimul şi frumosul, 1757); David Hume (A treatise of Human Nature, 1739); Henry Home (Elements of Criticism, 1762); Gotthold Ephraim Lessing (Laocoon, 1766) ş.a.

• Etetica modernă: Immanuel Kant (ObservaŃii asupra sentimentului de frumos şi de sublim, 1764; Critica facultăŃii de judecare, 1790); Friedrich Hölderlin (Tragedii de Sofocle, 1804) ; Georg Hegel (LecŃii de estetică, 1818 − 1829) ; Friedrich von Schelling (Scrisori filosofice asupra dogmatismului şi criticismului, 1797; Filosofia artei, 1803; Filosofoa mitologiei, 1852); Arthur Schopenhauer (Lumea ca voinŃă şi reprezentare, 1819, 1844); Søren Kierkegaard (Punct de vedere explicativ asupra operei mele de scriitor , 1851); Jacob Burkhardt (CivilizaŃia Renaşterii în Italia, 1860); Charles Baudelaire (Écrits sur l’art, 1855 ; L’art Romantique, 1869) ; Friedrich Wilhelm Nietzsche (Naşterea tragediei, 1872, Cazul Wagner, 1888) ş.a.

• Estetica contemporană: Benedetto Croce (Estetica, 1902); Victor Basch (Le maître-problème de l’esthétique, 1921); Ludwig Wittgenstein (Cercetări filosofice, 1949, 1953; LecŃii şi conversaŃii despre estetică, psihanaliză şi credinŃă reliogioasă, 1966) ; Martin Heidegger (Originea operei de artă, 1950) ; Hans-Georg Gadamer (Adevăr şi metodă, 1960); Mikel Dufrenne (Estetică şi filosofie, 1961); Jean Baudrillard (Le système des objets, 1968); Theodor Adorno (Teorie estetică, 1970); George Dickie (Aesthetics, 1971; Art and the Aesthetic, 1974); Abraham Moles (Théorie des objets, 1972); Jacques Derrida (Adevărul în pictură, 1978); Paul Ricoeur (La métaphore vive, 1975); Hans Robert Jauss (Pentru o estetică a recepŃiei, 1975); Umberto Eco (Lector in fabula, 1979) ş.a.

1.2 Istoria esteticii în România În România primele elemente de estetică, dar în stadiu incipient, au fost în

legătură cu formarea şi dezvoltarea limbii române literare. În această direcŃie, concepte mai bine definite apar la Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, Cezar Boliac şi Vasile Alecsandri.

Primul curs de estetică este susŃinut, în 1855, de Simion BărnuŃiu (1808 − 1864) la Academia Mihăileană din Iaşi. BărnuŃiu a tradus capitolele referitoare la estetică din lucrarea System der theoretischen Philosophie a filosofului german Wilhelm Traugott Krug (1770 − 1842). În cursul său, predate ulterior la Facultatea de Drept, din Iaşi, a transmis idei estetice care au pregătit ideile junimiste: delimitarea specificului artei; definirea frumosului ca obiect al artei şi determinarea deosebirilor dintre frumos, adevăr şi bine; precizarea categoriilor estetice; rolul şi însemnştatea gustului în judecata estetică. În cursurile sale, BărnuŃiu a reliefat identitatea dintre frumosul şi adevărul artistic şi a arătat că una dintre condiŃiile reuşitei unei opera constă în sinceritatea trăirii interioare a creatorului.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Ńara noastă apar teorii estetice mai bine definite la Nicolae Filimon, Alexandru Odobescu, Bogdan P. Haşdeu, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, C. Dobrogeanu-Gherea ş.a.

Lucrări şi preocupări importante privind fenomenul esteticii se pot găsi la personalităŃi culturale şi ştiinŃifice din România în secolul al XX-lea, ca de exemplu: Eugen Lovinescu (Antologie a ideologiei junimiste, 1942), Garabet Ibrăileanu (CreaŃie şi analiză, 1926), Lucian Blaga (Trilogia cunoaşterii, 1943; Trilogia culturii, 1944; Trilogia valorilor, 1946); Mihai Ralea (Prelegeri de estetică, 1972); Tudor Vianu (Estetica, 1934 − 1936); Piu-Şerban Coculescu sub pseudonimul Pius Servien (Principes d'esthétique: problèmes d'art et langage des sciences, 1935; Esthétique: Musique, peinture, poésie, science, 1953); Petru Comarnescu (Elementele estetice ale eticii, 1936); Marcel Breazu (EducaŃia estetică prin artă şi literatură, 1964); Ionel Achim (în colaborare, DicŃionar de estetică generală, 1972); Gheorghe AchiŃei ( Frumosul dincolo de artă, 1988) etc.

Sunt de remarcat concepŃii ale esteticienilor români privind raportul dintre artă şi ştiinŃă prin intermediul frumosului şi formei: „Fără îndoială, ştiinŃa cercetează şi arta contemplă. ContemplaŃia nu se opune însă cercetării, ci dimpotrivă, atunci când o ajută să se degajeze de sub injocŃiunile moralei sau când îi oferă cadrul în care să se poată înscrie rezultatele ei. Spiritul artistic se poate deci uni cu cel ştiinŃific. Ba chiar numai unirea lor oferă acestuia din urmă întreaga lui rodnicie“ (Tudor Vianu, Estetica, 1934 − 1936); „Apoi frumosul produce o plăcere directă, simplă şi imediată. Această plăcere este dezinteresată şi se referă la formă. (…) FrumuseŃea este legată – cu oarecare excepŃii – de creaŃia clasică, de echilibrul sufletesc, calm, de armonie, justiŃie, proporŃie. (…) Estetica are adevăruri care sunt permanente şi acestea sunt raporturile, armonia şi proporŃia“ (Mihai Ralea, Prelegeri de estetică, 1972).

Un loc aparte în studiul esteticii îl ocupă Matila Ghyka (1881 − 1965) care a deschis perspective noi privind estetica structuralistă şi informaŃională, estetica matematică etc., ceea ce a condus la lărgirea domeniului de investigare prin estetica industrială, informatica, designul etc. Ghyka a militat pentru corelarea şi aplicarea ştiinŃelor exacte (matematică, fizică, chimie, biologie şi astronomie) în domeniul ştiinŃelor social-umaniste. Matila Ghyka şi Pius Servien pot fi consideraŃi ca precursori ai lui George Birkhoff în direcŃia constituirii unei estetici matematice.

Teoriile lui Matila Ghyka au fost preluate şi dezvoltate de numeroşi artişti şi esteticieni ca de exemplu Le Corbusier, Axel Vervoodt, Roy Howat, ş.a. InfluenŃa esteticianului român s-a manifestat şi în matematică şi muzică.

Printre lucrările lui Ghyka se pot menŃiona: • Esthétique des proportions dans la nature et dans les arts (Paris, 1927); • Le nombre d'or. Rites et rythmes pythagoriciens dans le développement de la civilisation occidentale (Paris, 1931); • Essai sur le rythme (Paris, 1938); • The Geometry of Art and Life (New York, 1946); • Le Corbusier's Modulor and the Concept of the Golden Mean (The Architectural Review, 103, Londra, 1948); Philosophie et mystique du nombre (1952); • A Practical Handbook of Geometrical Composition and Design (Londra, 1956); • Couleur du monde (două volume, Paris, 1955 − 1956) ş.a.

1.3 Domenii ale esteticii Estetica este ştiinŃa care studiază atât arta cât şi fenomenele naturale pe care

anumite teorii le caracterizează ca frumoase sau expresive. În acest sens, centrul de referinŃă îl constituie obiectul estetic care poate fi privit din trei perspective relevante pentru estetică: obiectul ideal, obiectul fizic şi obiectul perceptibil.

Obiectul ideal sau abstract se referă la un plan non-fizic al existenŃei, care dacă nu există ar trebui conceput şi realizat. Acesta poate fi atribuit unei singure conştiinŃe sau unei arii mai vaste care care transcede conştiinŃa.

Obiectul fizic are o anumită amplsare spaŃială şi temporală, indirerent dacă ne gândim sau nu la el. Din punct de vedere filosofic: materialiştii reduc obiectele ideale la cele fizice, iar idealiştii obiectele fizice la cele ideale (în sens filosofic).

Obiectul perceptibil − care poate fi văzut, atins, auzit, gustat etc. − este foarte important pentru o analiză estetică. Un astfel de obiect nu este cauza percepŃiei, ci doar subiectul acesteia. Obiectele perceptuale se referă la un dat al percepŃiei, presupunând şi o legătură cu un alt obiect. Aceste obiecte pot fi considerate reprezentarea empirist fundamenală a termenului de „obiect“.

Conceptul de obiect estetic cuprinde toate lucrurile care sunt vizate de limbajul estetic. Cu toată dificultatea care rezultă din încercarea de constituire a unei teorii într-un domeniu ca estetica, abordarea şi analiza obiectelor estetice se poate sprijini, într-un sens destul de larg şi fără delimităti bine conturate, pe trei teori, şi anume: teoria imitaŃiei, teoria expresiei şi teoria imaginaŃiei. Într-un cadru mai general, acestea pot corespunde, cu unele suprapuneri, sensurilor fundamentale a noŃiunii de obiect (ideal, fizic şi perceptibil).

Estetica generală poate cuprinde o multitudine de fenomene în cadrul şi în condiŃiile cărora cărora pot interveni trăiri sau sentimente determinate de gradul contemplării formelor. Astfel sfera esteticului poate cuprinde stări legate de obiecte sau fenomene din natură, artă sau domenii extra-artistice.

1.3.1 Estetica în natură În natură, sfera esteticului poate cuprinde atât elemente sau obiecte (fig. 1.2),

cât şi domeniul fenomenelor naturii (fig. 1.3).

Fig. 1.2. Peisaj Fig. 1.3. Auroră boreală

1.3.2 Estetica în artă În domeniul artei, estetica poate fi abordată dacă se consideră caracteristicile

diferitelor arte: arhitectura, sculptura, pictura, grafica, filmul, teatrul, literatura, muzica, dansul. Toate acestea pot fi percepute în spaŃiu şi timp prin intermediul formelor, materialelor şi mijloacelor de expresie.

Estetica studiază condiŃiile generale ale evoluŃiei artei, relaŃiile dintre artă şi realitate, relaŃiile dintre forma şi conŃinutul operei de artă, rolul artei în viaŃa socială, contextul cultural care a dat viaŃă anumitor opere de artă etc.

Pe de altă parte, estetica cuprinde atât teoria frumosului cât şi teoria artei, iar trăirea estetică impune asocierea cu ale discipline, ca de exemplu, psihologia şi sociologia artei. În sistemul esteticii se întâlnesc şi se suprapun numeroase noŃiuni, cum ar fi frumosul, creaŃia, forma, reprezentarea, trăirea estetică, gustul, stilul, imaginaŃia, simŃul estetic, adevărul artistic.

Deşi arta alcătuieşte o realitate estetică distictă, fiecare subdiviziune a artei are un specific aparte determinat de forme, materiale, mijloace de expresie şi o anumită relaŃie cu realitatea, natura şi adevărul. Astfel se poate vorbi de o estetică a arhitecturii (fig. 1.4), o estetică a sculpturii (fig. 1.5), o estetică a picturii (fig. 1.6), o estetică a dansului (fig. 1.7), o estetică a fotografiei, o estetică a teatrului etc.

Fig. 1.4. Palladio, La Rotonda (1571) Fig. 1.5. Michelangelo, Pietà (1499)

Fig. 1.6. Rembrandt, Rondul de noapte Fig. 1.7. Ceaikovski, Lacul lebedelor

1.3.3 Estetica în domeniile extra-artistice În cadrul general al esteticii se pot înscrie şi domenii extra-artistice relativ

autonome care cuprind sisteme capabile să trezească complexe de trăiri şi anumite stări de spirit (satisfacŃie, încântare etc.). Astfel se pot evidenŃia, în afara artei, situaŃii care se pot înscrie în cadrul fenomenelor de ordin estetic şi care se caracterizează printr-o relaŃie specifică între structură, funcŃie şi esenŃă.

Esteticul extra-artistic poate fi întâlnit în diferite situaŃii care pot alcătui o realitate distinctă: producŃia industrială de obiecte, amenajarea locului de muncă, a locului de agrement şi a zonelor de circulaŃie (pentru pietoni, pentru maşini etc.) amenajarea locuinŃei, îmbrăcămintea, urbanismul, relaŃiile sociale etc.

Ca urmare a acestor condiŃii, s-au diversificat modalităŃile de afirmare a esteticii, prin orienatarea spre o anumită direcŃie a fenomenelor studiate, fie prin restângerea studiului la domenii mai puŃin extinse. Astfel s-a trecut, treptat, de la o estetică generală la numeroase „estetici“ care cuprind o gamă largă de direcŃii şi modalităŃi de abordare a realităŃii.

În aceste condiŃii se poate vorbi de estetică industrială, estetica ambientală (pentru spaŃii interioare sau exterioare, private sau publice), estetica stăzii, estetica îmbrăcămintei, estetica sociologică etc. Se ajunge, astfel, la o mare diversificare de manifestări estetice care trebuiesc organizate pe grupuri de cazuri.

Unele dintre aceste direcŃii de manifestare ale esteticii pot fi mai apropiate de natură şi/sau artă, ca în cazul esteticii ambientale pentru spaŃii exterioare publice (fig. 1.8) care pot cuprinde elemente specifice esteticii în natură cât şi elemente de arhitectură (care aparŃin esteticii în artă). În cazul unor spaŃii interioare private (fig. 1.9) sau publice, compoziŃia spaŃiului ambiental poate cuprinde obiecte din domeniul esteticii industriale, dar şi obiecte de artă plastică sau aplicată.

În estetica extra-artistică, un domeniu foarte complex îl formează estetica industrială. Într-o primă fază, acest termen a fost utilizat de unii scriitori şi chiar de esteticieni de renume, ca sinonim pentru ce astăzi reprezintă designul industrial. Au existat unele concepŃii care susŃineau că produsele obŃinute cu mijloace industriale trebuie să-şi găsească o echivalentă şi în planul creaŃiei artistice, lucru care ar duce la o confuzie între artă şi non-artă, iar designul ar deveni artă.

Fig. 1.8. Estetică ambientală de exterior Fig. 1.9. Estetică ambientală de interior

Esteticianul şi istoricul de artă Thomas Munro (1879 − 1974), profesor de artă şi directorul învăŃământului artistic de la Cleveland Museum of Art, în cartea The Arts and Their Interrelations (1949) consideră designul industrial ca fiind artă. Munro, adept al metodei descriptive, integrează în domeniul artei şi designul textilelor, pânzeturilor şi Ńesăturilor, designul interioarelor, jocul de lumini şi de culori, focurile de artificii etc., aproape identificând designul cu esteticul.

La începutul secolului al XX-lea unii esteticieni francezi se desprind de concepŃia lui Immanuel Kant, din Critica facultăŃii de judecare (1790), care era adeptul caracterului dezinteresat al plăcerii estetice, scriind: „frumos este ceea ce place fără concept şi fără niciun interes“. Esteticianul francez Paul Souriau (1852 − 1926) în cartea La beauté rationalle (1904), consideră că nu există nicio incompatibilitate între funcŃional şi frumos şi prin urmare un obiect adaptat la funcŃiile sale este neapărat şi frumos (Kant considera că frumuseŃea se justifică în sine însăşi). Étienne Souriau (1891 − 1978), în cartea L'Avenir de l'esthétique. Essai sur l'objet d'une science naissante (1929) continuă şi dezvoltă concepŃiile teoretice ale tatălui său şi consideră că estetica trebuie să Ńină seama de noile forme care apar într-un ritm impresionant în funcŃie de cerinŃele producŃiei industriale.

Jacques Viénot (1893 − 1935) care a definit estetica industrială ca „ştiinŃa frumosului în domeniul producŃiei industriale“ a încercat să lege arta (ca realizare spirituală) de universul produselor fabricate, aspect care se dovedeşte arbitrar.

Produsele industriale cu aspect plăcut (fig. 1.10) nu se pot încadra în sfera conceptului de artă, indiferent de adaptarea optimă la funcŃiile sale. În prezent, termenul de estetică industrială desemnează problemele specifice formelor funcŃionale realizate în serie, prin comparaŃie cu specificul diferitelor arte.

O analiză asemănătoare privind estetica în domeniul comunicaŃiilor vizuale (ilustraŃii de carte, afişe publicitare etc.) conduce la concluzia că un produs realizat cu mijloace computerizate (fig. 1.11) nu se poate compara sau situa pe acelaşi nivel cu obiectele artistice realizate de Henri de Toulouse-Lautrec, Pierre Bonnard, Aubrey Beardsley, Alphonse Mucha, Bruno Paul, Koloman Moser ş.a.

Estetica sociologică studiază fenomenele estetice legate de viaŃa socială şi raportate la aspiraŃiile şi idealurile oamenilor şi diferitelor grupări sociale.

Fig. 1.10. Train à Grande Vitesse (TGV) Fig. 1.11. Poster

1.4 Metode în estetică În estetică există diferite metode de abordare şi explicare a fenomenelor,

care utilizează obiecte de studiu ale unor ştiinŃe. În aceast sens, se pot face analize estetice apelându-se la filosofie, psihologie, sociologie, antropologie, futurologie, matematică etc. Pentru un studiu de estetică, se mai pot utiliza teorii din domeniul ştiinŃelor exacte, cum ar fi: • teoria semnelor sau semiotica cu cele trei componente: semantica (raportul semnelor cu obiectele desemnate), sintactica (studiul modului în care semnele se leagă între ele) şi pragmatica (modul în care omul înŃelege şi foloseşte semnele); • teoria informaŃiei; • teoria sistemelor; • teoria comunicaŃiei.

Printre ştiinŃele folosite ca metode de investigare în estetică, se numără şi matematica, printr-o tradiŃie care merge până la Antichitatea greacă, la Pitagora şi Platon. În Şcoala pitagoreică, se considera că numerele stau la baza a tot ce există şi erau considerate principii absolute în Aritmetică; principii aplicate în Muzică; mărimi în stare de repaus în Geometrie; mărimi în mişcare în Astronomie. Pentru Platon, locul imediat următor după cunoaşterea filosofică îl ocupă cunoaşterea matematică cu cele patru discipline: aritmetica, geometria, astronomia şi ştiinŃa armoniei (muzica). El subordona ştiinŃa faŃă de forme şi geometrie pe care o considera (în lucrarea Timaios) ca metoda ideală de a evalua natura.

În timp, mai exact sfârştul secolului al XIX-lea, concepŃiile anticilor privind numărul şi forma au condus la apariŃia esteticii experimentale care s-a dezvoltat în orientări distincte, ca estetica informaŃională, iar astăzi, estetica computaŃională.

1.4.1 Estetica experimentală Bazele esteticii experimentale au fost puse de psihologul german Gustav

Theodor Fechner (1801 − 1887) întemeietor al psihologiei experimentale şi al psihofizicii. În lucrarea Vorschule der Aesthetic (Leipzig, 1876), el defineşte o metodă de studiu în estetică bazată pe experiment şi studiul receptării. Lucrarea a fost tradusă în limba română de Tudor Vianu sub titlul Propedeutica esteticii.

Theodor Fechner îşi propune să stabilescă principiile psihologice care stau la baza explicării motivaŃiei esteticii: pragul plăcerii, pragul contrastului, pragul compensaŃiei. Pentru a stabili cauzele care fac ca anumite forme geometrice să fie considerate frumoase, el face apel la geometria sacră care stă la baza formelor estetice. Fechner a efectuat experienŃe pentru a arăta că anumite forme abstracte şi proporŃii sunt în mod natural mai plîcute simŃurilor noastre. El a observat că anumite forme care individual nu sunt remarcate din punct de vedere estetic, grupate într-un spaŃiu delimitat care poate defini o anumită relaŃie dintre acesta şi obiecte (forme), ca şi în funcŃie de relaŃia dintre ele, pot compune un ansambu complex (o compoziŃie) capabilă de a crea senzaŃia de ceva plăcut sau frumos.

DirecŃia metodologică, abordata de Fechner, este constituită din trei metode de bază: • metoda alegerii (subiectul selectează dintr-un grup de obiecte pe acela care-i produce cea mai mare plăcere); • metoda producerii (subiectul acŃionează asupra unui obiect pentru a-l aduce la o formă convenabilă pentru gusturile sale); • metoda aplicaŃiei (subiectul trebuie să aprecieze obiecte de utilitate practică).

Continuând metodele lui Fechner, alŃi psihologi şi esteticieni au folosit noi modalităŃi de cercetare pentru stabilirea unor relaŃii între estetică şi procesul de percepere a spaŃiului, luminii, culorii, formelor, perspectivei, etc.

În această direcŃie se înscrie şi Rudolf Arheim (1904 − 2007) cu cea mai reprezentativă lucrare a sa Art and Visual Perception. A psychology of the Creative Eye (1954) care aplică principiile gestaltiste la studiul operelor de artă, continuând şi dezvoltând concepte definite de Max Wertheimer (1880 − 1943), Kurt Koffka (1886 − 1941) şi Wolfgang Köhler (1887 − 1967) care sunt consideraŃi ini Ńiatorii psihologiei gestaltiste (sau configuraŃioniste). Conform acestei poziŃii psihologice, întregul este considerat mai important decât suma componentelor sale, deoarece acesta conŃine părŃile organizate într-un întreg unitar preconstituit şi organizat într-o structură dotată cu un anumit sens.

Lucrarea lui Rudolf Arheim care cuprinde referiri la echilibru, figură, formă, spaŃiu, lumină, culoare, mişcare, expresie etc., abordează probleme referitoare la fenomenele de suprapunere, de deformare, sau în legătură cu semnificaŃia mişcării aparente, toate întegrate într-o pespectivă estetică. Conform lui Arheim, pentru ca un obiect sî fie perceput ca formă artistică (sau estetică), trebuie să satisfacă următoarele condiŃii: • să constituie un câmp fizic (structura câmpului perceput sî includă obiectul); • să constituie un câmp cerebral (sau mental) pe care să se proiecteze imaginea; • să se Ńină seama de trăirea dinamică a observatorului.

1.4.2 Estetica informaŃională Estetica informaŃională poate fi considerată ca o nouă orientare a esteticii

experimentale şi ca o metodă analitică a calităŃilor estetice. Aceasta se bazează pe teorii matematice şi informatice şi trebuie să satisfacă anumite condiŃii: orice creaŃie trebiue să fie considerată ca un ansamblu de elemente percepute spaŃial sau temporal; în studiu sunt considerate numai obiectele create de om şi care sunt analizate ca fiind părŃi ale unui proces de comunicaŃie; trebuie să existe raporturi de ordine; în cadrul unei relaŃii estetice să se poată stabili un calcul matematic etc.

Termenul de estetică informaŃională a fost folosit prima dată, în anul 1957, de filosoful şi scriitorul german Max Bense (1910 − 1990) care a combinat filosofia cu matematica şi estetica pentru a forma o estetică raŃională. În lucrarea Die Mathematik in der Kunst (1949), Bense a utilizat principii matematice în studiul istoriei artei şi a încercat să determine un „spirit“ al matematicii în operele de artă literare, mai ale prin prisma metricii şi ritmului.

Estetica informaŃională mai este cunoscută sub numele de estetică numerică (Siegfried Maser), estetică matematică sau estetică abstractă.

ContribuŃii importante la definirea şi evoluŃia esteticii matematice au avut şi esteticienii români: Matila Ghyka (1881 − 1965) cu lucrările: Esthétique des proportions dans la nature et dans les arts (Paris, 1927); • Le nombre d'or. Rites et rythmes pythagoriciens dans le développement de la civilisation occidentale (Paris, 1931) etc., şi Pius Servien (1902 − 1959) cu Les rythmes comme introduction physique à l’esthétique (Paris, 1930) şi Principes d’esthétique (Paris, 1953).

În cadrul esteticii informaŃionale, matematicianul american George David Birkhoff (1884 − 1944) în lucrarea „Aesthetic Measure“ (1933), a propus şi dezvoltat o teorie matematică a esteticii, bazată pe formule matematice simple care pot defini măsuri estetice. Lucrarea cuprinde: formule de bază, forme poligonale, ornamente şi pavaje, vaze, muzică, armonie diatonică, calitatea metricii în poezie, artă, vechi teorii estetice etc. Pentru a scrie această carte, el a călătorit în multe Ńări pentru a studia arta în general, muzica şi poezia. În legătură cu această preocupare, Raymond C. Archibald menŃionează în „A semicentennial history of the American Mathematical Society 1888-1938“ (New York, 1980, pag. 212 − 218): „El ne-a spus că structura formală a muzicii occidentale şi desluşirea unei melodii au început să-l intereseze încă din zilelele de licenŃă, iar intensitatea utilizării elementelor matematice implicate aici, l-au condus să aplice teoria sa la obiecte estetice, cum ar fi poligoane, pavaje, vase şi chiar poezie“.

Birkhoff a introdus conceptual de măsură estetică (M) ca un raport dintre ordine (O) şi complexitate (C): M = O/C. Complexitatea aproximează numărul de elemente din care este alcătuită imaginea, iar ordinul măsoară numărul de regularităŃi găsite în imagine. Pentru diferite genuri artistice, el a indicat parametri şi reguli specifice pentru calculul valorilor O şi M.

Pentru determinarea măsurii estetice în cazul poligoanelor, Birkhoff a stabilit petru determinarea ordinii formula O = V + E + R + HV − F, unde V indică simetria verticală; E − echilibrul; R − simetria de rotaŃie; HV − relaŃia între poligon şi o reŃea orizontal-verticală; F − factorul negativ (forma nesatisfăcătoare). În urma acestui studiu, fiecare poligon a obŃinut un punctaj (fig. 1.12), cel mai ridicat fiind cel al pătrartului, de 1,50 puncte, deoarece are un număr minim de componente şi un număr maxim de simetrii.

Studiind vasele chinezeşti (fig 1.13 − vaza din dreapta cu măsura estetică maximă), Birkhoff a definit variabile pentru ordine, astfel: H şi V pentru ordine orizontală, respectiv verticală; P pentru proporŃie şi T pentru puncte de tangenŃă.

Fig. 1.12. Poligoane. Măsura estetică Fig. 1.13. Vase. Măsura estetică

În cadrul esteticii informaŃionale explicative, Abraham Moles (1920 − 1992) a studiat fenomenele estetice prin prisma psihologiei informaŃionale. În lucrările Théorie de l’information et perception esthétique (1958) şi Art and Computer (1973), Moles a prezentat o expunere detaliată privind analiza fenomenelor estetice prin utilizarea teoriei cibernetice adaptată la psihologia gestaltistă.

În anii 1990, Jürgen Schmidhuber (n. 1963) a descries un algoritm pentru o teorie a frumuseŃii care utilizează teoria algoritmică a informaŃiei (complexitatea lui Kolmogorov) şi lungimea minimă de descriere.

ContribuŃii în psihoestetica au mai avut: Robert Frances, Robert Pages, Ernst Gombrich (1909 − 2001), Daniel Berlyne (1924 − 1976) ş.a.

1.4.3 Estetica computaŃională Estetica computaŃională s-a dezvoltat, în special în ultimul deceniu când

oamenii de ştiinŃă au început să utilizeze metode automatizate pentru determinarea calităŃilor estetice ale unor imagini. În această direcŃie The Pennsylvania State University a dezvoltat ACQUINE (Aesthetic Quality Inference Engine) un sistem care permite încărcarea unor fotografii, şi evaluarea automată a acestora din punct de vedere estetic. Un număr mare de fotografii au fost evaluate pentru a învăŃa calculatoarele care sunt proprietăŃile vizuale relevante pentru calitatea estetică.

În acest domeniu al esteticii contribuŃii are Michael Leyton professor de psihologie cognitivă la Rutgers, The State University of New Jersey, preşedinte la International Society for Mathematical and Computational Aesthetics şi la International Society for Group Theory in Cognitive Science.

Michael Leyton a dezvoltat conceptul de geometrie generativă (Generative Geometry) în lucrarea A Generative Theory of Shape (New York: Springer-Verlag, 2001) unde prezintă o teorie cu fundamente în aplicaŃiile din artele plastice (artele frumoase), arhitectură, muzică, matematică, fizică, psihologie, informatică, design şi CAD. În lucrare formele sunt considerate ca provenind din forme primitive (cercuri, pătrate, cilindri, cuburi etc.) definite, la rândul lor, din elemente primare (punct, linie, plan etc.) şi specificate matematic utilizând teoria grupurilor.

Conform lui Leyton „estetica este maximizare de transfer“ ceea ce înseamnă că transferul de elemente de la o operă de artă la alta este crucială pentru realizarea operelor de artă inclusiv a realizărilor din muzică. Estetica este utilă în fizică, în sensul că legile fizicii sunt în majoritatea cazurilor descoperite ca urmare a aplicării matematicii la fenomenele date empiric. Layton explică structura estetică de bază a ştiinŃei ca fiind „o echivalenŃă între conceptul de geometrie şi conceptul de memorie de stocare“. Un obiect geometric este definit ca o structură din care se poate recupera o secvenŃă din acŃiunile care au dus la crearea stării sale actuale. Mai important decât rezultatul final al unui proces de creaŃie este considerarea procesului de proiectare în sine, prin înregistrarea fiecărui pas al procesului de generarare definit printr-un grup de simetrie corespunzător.

Michael Leyton a mai publicat The Foundations of Aesthetics (în Aestetics Computing, MIT press, 2006, pag. 289 − 313).

În contextul actual, estetica computaŃională (Computational Aesthetics − CAe) a devenit o punte de legătură între analitic şi sintetic, prin integrarea unor domenii din informatică, filosofie, psihologie, artele frumoase şi artele aplicate.

Estetica computaŃională urmăreşte să faciliteze analiza şi să îmbunătăŃească comportamentului creativ, să creeze instrumente capabile de a spori puterea de expresie prin promovarea evaluarii estetice, semnificaŃiei şi percepŃiei.

În prezent există numeroase posibilităŃi pentru realizarea de modele de studiu în estetica computaŃională. Se poate folosi modelul matematic NURBS (Non-uniform rational basic spline) folosit în grafica pe calculator pentru a genera cu precizie şi flexibilitate, curbe şi suprafeŃe pentru forme analitice şi libere (fig. 1.14 − suprafaŃă de gradul patru definită de 36 de puncte de control; fig. 1.15 − model de estetică computaŃională utilizînd grafică computerizată).

Pentru generarea de imagini estetice, în grafica pe calculator există şi tehnica numită ray tracing care permite simularea unei mari varietăŃi de efecte optice, utilizăn reflexia, refracŃia, împrăştierea de lumină şi aberaŃiile cromatice (fig. 1.16 − model de realism vizual utilizînd tehnica de ray tracing; fig. 1.17 − iluminare globală, model realizat cu ray tracing).

Fig. 1.14. Curbă de gradul patru (NURBS) Fig. 1.15. Estetică computaŃională

Fig. 1.16. Realism visual (Ray tracing) Fig. 1.17. Iluminare globală (Ray tracing)