NICOLAE ISTUDOR

DEZVOLTAREA RURALĂ ŞI REGIONALĂ A ROMÂNIEI ÎN PERSPECTIVA INTEGRĂRII ÎN UNIUNEA

EUROPEANĂ

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREŞTIFACULTATEA DE ECONOMIE AGROALIMENTARĂ ŞI A MEDIULUI

NICOLAE ISTUDORDEZVOLTAREA RURALĂ ŞI REGIONALĂ

A ROMÂNIEI ÎN PERSPECTIVA INTEGRĂRII ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Editura ASE Bucureşti2006

CUVÂNT-ÎNAINTE

Lucrarea “Dezvoltarea rurală şi regională în perspectiva integrării în Uniunea Europeană abordează principalele probleme de dezvoltare rurală şi regională a României , din punct de vedere economico-social, vizând integrarea spaţiului rural românesc în cel european, în contextul reformelor şi al extinderii Uniunii Europene către ţările din Estul Europei.

Tematica şi conţinutul oferă specialiştilor din domeniul agricol şi al dezvoltării rurale, studenţilor şi tuturoe celor interesaţi să studieze economia agroalimentară şi rurală, precum şi potenţialilor investitori din mediul rural, beneficiari ai fondurilor comunitare, posibilitatea să cunoască şi să se informeze cu privire constrângerile politicii agricole comunitare şi de dezvoltare rurală, la exigenţele noii reforme PAC în consens cu evoluţiile pieţei şi accelerarea globalizării. Totodată prezenta lucrare aduce în atenţia celor interesaţi avantajele pe care aderarea României le are, în urma încheierii acestui proces, ba mai mult reprezintă un ghid interesant din cum ar trebui gestionate fondurile europene destinate agriculturii, dezvoltării rurale şi regionale.

Materialele bibliografice studiate şi care au stat la baza finalizării acestei lucrări au fost analizate cu obiectivitate şi prezentate cu un singur scop – acela de a contribui la creşterea competitivităţii agriculturii româneşti şi de dezvoltare a spaţiului rural în vederea diminuării , în prima etapă, şi a eliminării, în final, a decalajelor mari care există, în prezent între agricultura şi spaţiul rural românesc şi agricultura şi spaţiul rural european.

Informaţiile şi părerile formulate de autor în lucrare sunt rezultatul unei experienţe trăite din primul moment al conştientizării, de către autorităţile române, a importanţei dezvoltării rurale (începutul anului 2004) în ansamblul dezvoltării economico-socială a unei ţări, pretinse a fi europene, începând cu anul 2007. Totodată, bibliografia foarte vastă a fost de mare ajutor pentru a cuprinde, într-o singură lucrare, problemele atât de complexe ale dezvoltării rurale şi regionale, motiv pentru care le sunt recunoscători tuturor celor care au publicat materiale pe această temă.

Autorul lucrării s-a consultat cu specialiştii din domeniu, mai ales cu cei din cadrul Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi din Academia de Studii Economice în scopul de a prezenta aspecte cât mai concrete şi actuale, prin îmbinarea exigenţelor stiinţei economice şi de politică agroalimentară cu practica din domeniu.

Orice sugestie de îmbunătăţire a acestei lucrări este binevenită.

Autorul

CAPITOLUL 1NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DEZVOLTAREA

REGIONALĂ

1.1. Conceptul, obiectivele şi principiile dezvoltării regionale

Fiecare ţară, indiferent de gradul de dezvoltare economică şi socială, se confruntă cu probleme în dezvoltarea economică echilibrată a teritoriului, determinate de o serie de factori obiective şi subiectivi care determină dezvoltarea inegală a zonelor economice. Inegalităţile dintre nivelurile de dezvoltare ale regiunilor unei ţări apar datorită, în principal, acţiunii următorilor factori :

a) modificarea condiţiilor economice prin dezvoltarea unor noi ramuri ale economiei sau intrarea unora vechi în declin;

b) concentrarea creşterii economice în anumite regiuni;c) existenţa unor regiuni slab populate sau cu producţie provenită, în mare

parte, din sectoarele primare;d) migraţia populaţiei către zonele dezvoltate.

Diferenţele de dezvoltare din interiorul fiecărei ţări au început să se simtă mai mult în momentul în care a apărut ideea creării unui spaţiu european unic, datorită implicaţiilor pe care le are realizarea a cestui deziderat, cum ar fi :

a) apariţia necesitatea elaborării şi implementării unei politici de dezvoltare regională pentru a promova dezvoltarea armonioasă a întregului spaţiu european unic;

b) UE va ţinti la reducerea diferenţelor dintre nivelurile de dezvoltare ale diferitelor regiuni şi creşterea regiunilor mai puţin favorizate.

Politica de dezvoltare regională îşi propune ameliorarea, pe termen lung, a condiţiilor economice regionale. Obiectivul principal al acestei politici îl reprezintă reducerea disparităţilor teritoriale şi realizarea unui echilibru relativ între nivelurile de dezvoltare economică şi socială a diferitelor zone sau asigurarea unei anumite echităţi interregionale.

Pornind de la obiectivul principal al politicii de dezvoltare regională, obiectivele fundamentale ale strategiei de dezvoltare regională vizează următoarele aspecte:

a) reducerea dezechilibrelor teritoriale prin încurajarea dezvoltării regiunilor care sunt în întârziere, crearea infrastructurilor în aceste zone şi controlul creşterii în regiunile care se dezvoltă în ritm rapid;b) ameliorarea calităţii vieţii prin crearea de locuri de muncă bine plătite şi dezvoltarea de activităţi de recreere;c) gestionarea resurselor naturale şi protecţia mediului;d) utilizarea raţională a teritoriului prin dezvoltarea echilibrată a zonelor urbane şi a celor rurale.Dezvoltarea regională reprezintă un proces complex de dezvoltare

armonioasă a tuturor zonelor unei ţări sau a spaţiului european unic, capabil să asigure reducerea disparităţilor teritoriale şi să realizeze un echilibru relativ între nivelurile de dezvoltare economică şi socială a diferitelor zone, ţinând cont de gestionarea durabilă a resurselor naturale şi de protecţia mediului natural.

Pentru realizarea obiectivelor de dezvoltare rurală este nevoie de asigurarea sursei de finanţare. Astfel, obiectivele politicii de dezvoltare regională avute în vedere de statele membre ale UE şi fondurile structurale utilizate pentru atingerea acestora sunt grupate în următoarele categorii :

A) Pentru perioada 1994- 1999 au fost vizate următoarele obiective (şase ) împreună cu fondurile necesare realizării acestora :a) promovarea ajustării structurale a dezvoltării regionale, finanţate prin Fondul

European de Dezvoltare Regională (FEDR) , Fondul Social European (FSE), Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă – orientare (FEOGA- orientare), Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului (IFOP);

b) transformarea regiunilor, a regiunilor de frontieră sau a unor părţi ale regiunilor (inclusiv a zonelor aglomerate cu forţă de muncă şi a comunităţilor urbane) grav afectate de declinul industriei , finanţate prin FEDR, FSE;

c) combaterea şomajului pe termen lung şi facilitarea integrării în muncă a tinerilor şi a persoanelor expuse excluderii de pe piaţa forţei de muncă, finanţate prin FSE;

d) facilitarea adaptării muncitorilor de ambele sexe la schimbările industriale şi la schimbările din sistemele de producţie , finanţate prin FSE ;

e) promovarea dezvoltării rurale prin două măsuri principale :- accelerarea ajustării structurilor din agricultură în cadrul reformei politicii comune pentru agricultură , finanţate prin FEOGA - orientare şi IFOP;- facilitarea dezvoltării şi ajustării structurale a zonelor rurale , finanţate prin FEOGA orientare şi IFOP;

f) promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a regiunilor cu o densitate a populaţiei extrem de redusă , finanţate prin FEDR, FSE, FEOGA- orientare şi IFOP.

B) Schimbările care au avut loc de-a lungul timpului în spaţiul european s-au produs şi se vor produce pe trei axe principale, care vizează : realităţile specifice regiunilor; cadrul interregional, naţional şi internaţional şi condiţiile conjuncturale. Aceste schimbări au făcut ca, pentru perioada 2000 – 2006, să fie vizate trei obiective, împreună cu fondurile necesare susţinerii acestora, şi anume :a) promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a regiunilor subdezvoltate ( cu un

PIB inferior cotei de75% din media UE) , finanţate prin FEDR, FSE, FEOGA – orientare şi IFOP;

b) sprijinirea transformării economice şi sociale a zonelor care se confruntă cu dificultăţi structurale ( restructurări, adaptarea la un nou sistem de producţie, la utilizarea unei noi tehnologii etc ), finanţate prin FEDR, FSE şi IFOP;

c) sprijinirea adaptării şi modernizării politicilor şi sistemelor de educaţie, pregătire şi încadrare în muncă , finanţate prin FSE.Pentru realizarea acestor trei obiective, pe perioada 2000- 2006, bugetul alocat de

către Uniunea Europeană pentru dezvoltarea regională şi rurală (UE) se ridică la 245 mld euro ( 46% din PIB UE), distribuiţi astfel : - 184 mld. euro pentru fonduri structurale;- 18 mld. euro pentru fondul de coeziune, pentru ţările care au aderat recent la UE;- 43 mld euro pentru alocaţii către ţările candidate la aderarea la UE, inclusiv cele

care au aderat în anul 2004.În cadrul reformei politicii de dezvoltare regională, au fost stabilite cinci principii

de bază care stau la baza alocării şi gestionării sprijinului financiar destinat dezvoltării regiunilor rămase în urmă din punct de vedere economico-social:concentrarea, programarea, parteneriatul, adiţionalitatea şi monitorizarea.

Principiul concentrării reprezintă principiul central al reformei fondurilor structurale promovate de UE la finele secolului trecut care se bazează pe următoarele trei aspecte principale :

a) Concentrarea geografică asupra unui număr limitat de obiective. Astfel , în perioada 1994-1999 au fost definite şase obiective principale de dezvoltare regională asupra cărora trebuia concentrat ajutorul, dintre care trei şi jumătate din cel de-al patrulea erau de orientare regională, ceea ce implică faptul că ele presupuneau măsuri limitate la anumite regiuni sau părţi ale unor regiuni eligibile, în timp ce celelalte obiective se refereau la problemele orizontale.

b) Concentrarea geografică asupra anumitor zone eligibile, are în vedere repartizarea uniformă a unităţilor teritoriale, conform obiectivelor stabilite de Biroul de Statistică al Comisiei Eoropene, EUROSTAT, care a alcătuit Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale pentru Statistică ( NUTS), conform căruia fiecare stat este împărţit în zone administrative în funcţie de numărul populaţiei din respectivele zone. În funcţie de acest criteriu, nivelurile NUTS recunoscute în prezent sunt :

- nivelul I – 4,2 mil. locuitori;- nivelul II – 1,8 mil. locuitori;- nivelul III – 400 mii locuitori;- nivelul IV – nu este întotdeauna definit;- nivelul V – 4000 locuitori.

c) Concentrarea resurselor financiare disponibile, vizează alocarea cu precădere a fondurilor către cele mai sărace dintre regiunile ţărilor candidate.

Principiul programării, este unul dintre principiile de bază la care Comisia Europeană (CE) ţine foarte mult. CE are obligaţia de a prezenta public scenariul financiar, iar statele beneficiare au obligaţia de a prezenta planurile de dezvoltare regionale defalcate pe obiective. Aceste planuri trebuie să cuprindă, obligatoriu, următoarele capitole :

- analiza situaţiei socio- economică;- sursele de finanţare ce vor fi folosite pentru dezvoltarea

regională;- principalele rezultate realizate în urma desfăşurării de

operaţiunilor structurale anterioare;- strategia de dezvoltare naţională (inclusiv cea regională) şi

obiectivele acesteia;- evaluarea impactului strategiei asupra mediului, în vederea

unei dezvoltări durabile a regiunilor şi a tărilor beneficiare de fonduri europene.

Comisia Europeană urmăreşte ca planurile de dezvoltare regionale să fie respectate cu stricteţe , începând, chiar, de la elaborarea acestora. Astfel, etapele programării de care trebuie să ţină cont fiecare stat potenţial beneficiar de fonduri europene sunt următoarele :

- evaluarea internă a planului de dezvoltare regională ;- evaluarea ex-ante, de către experţi ai CE, a planurilor de

dezvoltare regionale;- negocieri între CE şi statul potenţial beneficiar de fonduri

europene;

- adoptarea unui Cadru de sprijin financiar comunitar pe fiecare obiectiv propus în cadrul planului de dezvoltare regională;

- prezentarea, de către statele beneficiare, a programelor operaţionale precum şi a unei cereri de asistenţă financiară;

- elaborarea şi predarea, spre informarea CE, a unor programe anexe de către statele beneficiare, care să identifice aranjamentele detaliate realizate pentru implementarea strategiei şi a priorităţilor asistenţei financiare.

Principiul parteneriatului, care prevede, conform regulamentului în vigoare , parteneriatul între CE, statul beneficiar, împreună cu autorităţile şi cu organismele desemnate de statul membru în contextul regulilor naţionale şi/sau practicilor sale curente, precum şi alţi actori sociali implicaţi în elaborarea sau implementarea programelor de dezvoltare regională ( în primul rând cu contribuţia substanţială a structurilor administrative locale şi regionale).

Principiul adiţionalităţii, reprezintă un principiu foarte vechi al fondurilor structurale care are drept scop prevenirea folosirii acestor fonduri ca înlocuitor pentru schemele de ajutor naţional.

Datorită problemelor care au apărut în decursul timpului, s-a trecut la stabilirea unor cote minime şi maxime ale cofinanţării :

- în cazul regiunilor eligibile pentru Obiectivul 1 , care urmăreşte promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a regiunilor rămase în urmă (cu un produs intern brut inferior cotei de 75% din media UE) şi a regiunilor îndepărtate, cofinanţarea comunitară nu poate depăşi 75% din costurile totale eligibile ale proiectului, în caz excepţional se poate merge până la 80% (insulele periferice ale Greciei au beneficiat de 85%) ;- pentru celelalte obiective, plafonul pentru sprijinul din fondurilor structurale este stabilit la 50% din costurile totale, minim 25% din cheltuielile eligibile fiind efectuate pentru această măsură.Principiul monitorizării , constă în efectuarea unei verificări regulate privind

implementarea fondurilor structurale şi impactul acesteia din punct de vedere al obiectivelor propuse ( examinarea rezultatelor programelor ). Monitorizarea este efectuată de un Comitet de Monitorizare şi este de structurată pe două categorii :

- monitorizarea operaţională, care urmăreşte realizarea acţiunilor prin folosirea diferitelor mijloace şi resurse, pentru care este necesară crearea de indicatori care să măsoare rezultatele şi impactul obţinut comparativ cu cele planificate precum şi cu costurile implicate; - monitorizarea contextului general prin care se analizează, cu regularitate, schimbările de situaţii în privinţa dezechilibrelor regionale şi diferenţelor de dezvoltare. Dintre indicatorii monitorizaţi cel mai important este PIB pe loc.

Este foarte important să se cunoască că monitorizarea este diferită de evaluare, deoarece monitorizarea este o modalitate de a arăta ce se întâmplă, în timp ce evaluarea arată ce impact s-a realizat, adică ceea ce s-a întâmplat.

În concluzie se poate spune că, din anul 1993 şi până în prezent, prin modificările aduse în regulamentul fondurilor structurale , Comisia Europeană a urmărit să definească clar cele cinci principii, dar mai ales să le aplice cu multă rigurozitate. Această abordare are menirea de a ajuta statele beneficiare să-si clarifice priorităţile care trebuie cuprinse în strategiile de dezvoltare regională.

În acest fel, statele candidate la aderarea la UE care beneficiază de sprijin financiar sub forma fondurilor comunitare de tip structural trebuie să beneficieze de experienţa statelor membre, fără a copia modul în care acestea au realizat obiectivele de dezvoltare regională, deoarece fiecare stat dispune de condiţii economice, sociale, politice şi geografice specifice, diferite de la o ţară la alta.

1.2. Structuri teritorial-administrative necesare gestionării dezvoltării regionale în România

Dezvoltarea regională reprezintă, pentru ţara noastră, un concept mai nou, care a început să prindă contur în anul 1998, odată cu apariţia primei legi referitoare al acest fenomen. Procesul economico-social de dezvoltare regională a demaret destul de greoi, determinat fiind de centralizarea excesivă, caracteristică aparatului administrativ din România.

Pentru a pregăti descentralizarea deciziilor de la nivel central în România au luat fiinţă, prin asociere voluntară, opt regiuni de dezvoltare (NUTS 2) entităţi teritoriale specifice, fără statut administrative, care au următoarele caracteristici :

- sunt structuri asemanatoare cu cele ale Uniunii Europene şi care au aparut in anul 1999, prin aplicarea prevederilor Legii nr. 151/1998 privind dezvoltarea regionala in Romania;

- în conformitate cu legislatia nationala in vigoare, structuri regionale se bazeaza pe existenta unui parteneriat institutional (public-privat), conform caruia Agenţia Naţională de Dezvoltare Regională este structura publica, iar cele opt agentii pentru dezvoltare regionala sunt structuri private. De asemenea, cele opt regiuni s-au constituit prin cooperarea voluntara a judetelor, fara statut legal si nu sunt unitati administrativ - teritoriale.

In consecinta, flexibilitatea constituirii si functionarii acestor structuri, ca si lipsa experientei practice in managementul acestor programe specifice (primul program regional incepand in toamna anului 1999), au determinat ca sa se procedeze la un sistem mixt de gestionare a proceselor de dezvoltare regională, concretizat în practicarea unei soluţii de compromis de genul urmator:

- pastrarea, pentru o perioada limitata de timp a procesului de programare si decizie la nivelul anterior adoptarii Legii 151/1998;

- implicarea noilor structuri regionale in procesul programarii si al deciziei numai cu rol consultativ.

Regiunea reprezita în cadrul politicii de dezvoltare regională a UE, elementul fundamental in demersurile teoretice si practice pentru fundamentarea strategiilor si politicilor de dezvoltare economica si sociala in plan teritorial, neimplicarea acestora în elaborarea programele de dezvoltare duce la îngreunarea procesului de implementare a acestora . De aceea a fost necesară înfiinţarea regiunilor de dezvoltare în România şi implicarea acestora în elaborarea documentelor dfe programare. Structurarea teritoriului ţării noastre pe regiuni este redată în tabelul 1.1.

Tabelul 1.1.

Repartizarea teritorială a României pe regiuni

Regiunile geografice

Judetele Suprafata (kmp.)

Populatia (mii loc.)

Densitate

(loc./kmp.)

1. Nord-Est Bacău,Vaslui, Neamţ, Iaşi, Suceava, Botoşsani

36.850 3.743 101,6

2. Sud-Est Constanţa, Tulcea,Brăila Buzău,Vrancea, Galaţi

35.762 2.868 80,2

3. Sud Teleorman, Giurgiu,Călăraşi, Ialomiţa, Dâmboviţa, Prahova, Argeş

34.453 3.375 98,0

4. Sud-Vest Olt, Dolj, Gorj, Mehedinţi,Vâlcea

29.212 2.341 80,1

5. Vest Caraş-Severin, Hunedoara,Timiş,Arad

32.034 1.955 61,0

6. Nord-Vest Cluj, Sălaj, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Maramureş,Satu Mare

34.159 2.766 80,7

7. Centru Braşov,Covasna, Sibiu,Alba, Harghita,Mureş

34.100 2.547 78,7

8. Bucuresti Bucureşti, Ilfov 1.821 2.210 1213,8

Sursa: Comisia Nationala pentru Statistica “Anuarul statistic al Romaniei” 2003.

Aşa cum rezultă din datele tabelului 1.1., cea mai importantă regiune de dezvoltare a României este cea de Nord-Est, cu o suprafaţă de cca 36, 8 mii kmp şi o populaţie de peste 3,7 milioane de locuitori, alcătuită din judeţele : Bacău, Vaslui, Neamţ, Iaşi, Suceava şi Botoşani. Aceasta este urmată de regiunea de Sud-Est care are aproximativ 35,7 mii kmp şi o populaţie de peste 2,8 milioane de locuitori, formată din judeţele . Constanţa, Tulcea, Brăila, Buzău, Vrancea şi Galaţi.

Pentru o evaluare realistă a nivelului de dezvoltare regională a României este util a se compara situaţia din ţara noastră cu cea din ţările membre ale UE, de care trebuie să ne apropiem ca nivel de dezvoltare economico-socială. Principalii indicatori privind dezvoltarea regională a ţării noastre comparativ cu cei din ţările membre ale UE sunt prezentaţi în tabelul 1.2.

Tabelul 1.2.Principalii indicatori privind dezvoltarea regională a României comparativ cu UE,

în anul 2002

Romania Uniunea EuropenaPopulatia totală Mil.loc. 21,8 376,5 Suprafata totală Km 238391 3 191 000Densitatea populatiei loc/ km² 91,4 118Dinamica populatiei in 2002/2001 % 95,0 103,0*Ponderea populatie rurale % 46,7 17,5*Structura populatiei pe grupe de varsta % 100 100• 0-14 ani % 17,3 17,4• 15-64 ani % 68,6 67,0• 60 de ani si peste % 14,1 15,6PIB/loc.(ppc) Euro/ loc. 5.700 24.238Structura populatiei ocupate % 100 100• Agricultura % 36,2 4,5• industrie, constructii % 39,0 29,3• servicii % 34,8 66,2Rata somajului % 8,4 9,2Natalitate %o 10,5 -Durata medie de viaţă:• barbati ani 67,6 74,6• femei ani 74,9 80,9*Numai populatia din localitatile cu densitate demografica sub 100 loc./kmp. Sursa: Comisia Nationala pentru Statistica “Anuarul statistic al Romaniei” 2003.

Regiunile administrative din România sunt reprezentate de "judet", structură administrativă similară cu NUTS 3. Acestea au fost infiintate prin Legea 2/1968 privind organizarea administrativa a Romaniei. In prezent, România are 41 de judete, la care se adaugă Municipiul Bucuresti.La acest nivel teritorial toata administratia publica centrala are propriile servicii descentralizate. Aceasta situatie explica de ce documentele de programare si finantare de la bugetul de stat, care apartin administratiei publice centrale, au ca unitati locale de referinta judetele (NUTS 3) si respectiv comunele (NUTS 5).

Spatiul rural din România este format, in prezent, din suprafata administrativa a celor 2698 de comune existente pe întreg teritoriul tarii, care reunesc populatia rurala a tarii, conform Legii 2/1968 de organizare administrativ-teritoriala. Comunele sunt formate din unu sau mai multe sate, existand in total 13.089 de sate in spatiul rural.

Spatiul rural este constituit din toate comunele din Romania si este definit in articolul 5 al Legii 2/1968: “ comuna este unitatea administrativ teritoriala ce cuprinde populatia rurala unita prin interese comune si traditii. O comuna este formata din unul sau mai multe sate dupa conditii economice, sociale, culturale, geografice si demografice. Organizarea comunei asigura dezvoltarea economica, administrativa culturala si sociala a localitatilor rurale".

O nouă definere a spaţiului rural a fost stipulată prin Ordinul comun nr. 173/160/93 din martie 2004, al Ministerului Agriculturii, Padurilor si Dezvoltarii Rurale, Ministerului Administratiei si Internelor si Ministerului Integrarii Europene. Actul normativ, respectind principiile Cartei Europene a Spatiului Rural, defineste notiunea de spatiu rural prin componenta teritoriala, raportand zona geografica la structura fondului

funciar şi la caracteristici dominante, referitoare la populatia si natura activitatilor desfasurate de aceasta in respectivele zone geografice, diferite de cele ale populatiei urbane.

Definirea in acest fel a notiunii de spatiul rural, lărgeşte aria de acoperire geografica a Programului SAPARD, prin cuprinderea in interiorul cofinantarii eligibile a proiectelor de dezvoltare rurala, din inca 659 localitati rurale.

Suprafata spatiului rural, astfel delimitat, insumeaza 212,7 mii kmp, reprezentand peste 89% din suprafata tarii. Populatia care traieste pe acest teritoriu numără 10,19 milioane locuitori (la 1.01.2003) si reprezinta 46,7% din populatia tarii, rezultand o densitate relativ slaba, de sub 47,9 locuitori/kmp.

Spatiul rural , ca suprafata si populatie , nu are o pondere la fel de mare in toate cele opt regiuni de dezvoltare. Cel mai intins spatiu rural este in regiunea Nord-Est (94,0% din suprafata), iar cea mai numeroasa populatie rurala este in regiunea Sud (55,7% din populatie). Un caz particular il reprezinta regiunea Bucuresti, in cuprinsul careia se gaseste si municipiul Bucuresti, capitala Romaniei. Aceasta cocentreaza 88,8% din intreaga populatie a regiunii. Populatia rurala din jurul Capitalei nu reprezinta decat 11,2% din populatia regiunii.

Comuna este unitatea administrativa de baza pe teritoriul careia se implementeaza politica rurala. Autoritatile comunale sunt partenerii locali ai autoritatilor judetene si regionale in realizarea politicii rurale. Numarul partenerilor locali variaza de la 266 comune in cazul regiunii Vest, la 492 in cazul regiunii Sud. Exceptie face regiunea Bucuresti, care are numai 37 de comune. Populatia medie a unei comune este de 3775 locuitori, dar exista o mare varietate a comunelor din Romania sub aspectul dimensiunilor demografice . O comuna este formata din mai multe sate. In medie, revin 4,9 sate pe o comuna. Peste jumatate din comune (55,4%) sunt formate din 1- 4 sate, iar 6,2% din comune au mai mult de 10 sate.

Satele prezinta o mare diversitate sub aspectul numarului de locuitori. Dimensiunea satelor variaza, de la cele care au doar cativa locuitori, pana la sate cu peste 7000-9000 locuitori. Predomina insa satele cu putini locuitori, numarul mediu de locuitori ai unui sat fiind de cca. 800.

CAPITOLUL II.DEZVOLATAREA REGIONALĂ ÎN ROMÂNIA

2.1. Problemele dezvoltării regionale in România

Ţările lumii sunt caracterizate ca entităţi geografice, economice şi sociale care se confruntă cu aceleaşi probleme globale, dar şi cu specificul fiecăreia determinat de potenţialul economic şi social şi de capacitatea de utiliza, în condiţii de raţionalitate, respectivul potenţial. Practic, din analizele efectuate de specialiştii în domeniu, a rezultat că nu există stat, indiferent de nivelul de dezvoltare econoimică, care să nu se confrunte cu o serie de probleme la nivel local, regional sau chiar naţional (la modă fiind dezechilibrele ecologice determinate de utilizarea neraţională a resurselor narurale).

2.1.1. Gradul de dezvoltare economică

Problemele generale de dezvoltare existente în toate regiunile de dezvoltare ale României sunt asemănătoare cu cele ale regiunilor europene cu nivel mai redus de dezvoltare, în care se aplică politici structurale sub Obiectivul 1 al fondurilor structurale, care urmăreşte promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a regiunilor rămase în urmă (cu un produs intern brut inferior cotei de 75% din media UE). Astfel, întreaga ţară este eligibilă pentru implementarea fondurilor structurale specifice Obiectivului 1.

Caracterizarea nivelului de dezvoltare a regiunilor, se realizează printr-o analiză cu ajutorul unui indice complex de dezvoltare economică şi socială, calculat pe baza datelor disponibile la nivel sub-regional (judeţean) pentru o serie de indicatori relevanţi cum sunt: speranţa de viaţă, gradul de urbanizare, ponderea populaţiei ocupate în activităţi neagricole, ponderea resurselor de muncă în populaţia totală, ponderea drumurilor modernizate, numărul de IMM-uri la 1000 de locuitori, ponderea veniturilor din export în veniturilor realizate de IMM-uri.

Agregarea acestor indicatori se realizeaza prin metoda analizei factoriale. Indicele corespunde unui scor factorial unidimensional şi se corelează semnificativ cu indicatori sociali cum sunt: mortalitatea infantilă, valoarea medie a capitalului străin subscris/locuitor, gradul de dezvoltare al reţelelor de canalizare etc.

Ca urmare a unei astfel de analize, la nivelul tarii noastre se poate distinge incadrarea judetelor functie de gradul de gravitate a problemelor cu care se confruntă regiunile de dezvoltare, structura judeţelor în funcţie de acest criteriu este următoarea :

- 14 judete cu grad foarte mare de gravitate a problemelor,- 10 judete cu grad mare de gravitate a problemelor,- 9 judete cu grad mediu de gravitate a problemelor,- 9 (din care unul este Municipiul Bucuresti), cu grad redus de gravitate a problemelor.Din punct de vedere al analizei pe cele opt regiuni de dezvoltare existente în

prezent în România , o situatie critica se remarca in Regiunea 1 Nord – Est, urmată de Regiunea 3 Sud Muntenia si de Regiunea 4 Sud Vest Oltenia. Reprezentarea grafică a judeţelor în funcţie de gradul de gravitate al problemelor regionale sunt prezentate în Figura 2.1.

Figura 2.1. Reprezentarea grafică a judeţelor în funcţie de gradul de gravitate al problemelor regionale

2.1.2. Gradul de manifestare a problemelor privind ocuparea forţei de muncă

Problemele de ocupare a forţei de muncă se manifestă atât în ariile subdezvoltate economic care nu realizează suficiente investiţii productive şi nu au capacitate de a crea un număr satisfăcător de noi locuri de muncă, cât şi în ariile puternic industrializate, aflate în proces de restructurare a industriilor dominante (prelucrătoare şi extractivă) prin care se pierde un număr important de locuri de muncă. Deosebit de afectate au fost unele zone industrializate relativ recent, care nu mai au resurse şi pieţe de desfacere pe plan local, dar şi zonele tradiţional industrializate, dominate de industrii perimate, care nu mai fac faţă concurenţei actuale de pe piaţă şi, cu atât mai mult celei viitoare de pe piaţa unică europeană.

O situaţie deosebita o prezintă agricultura prin existenta unui număr ridicat al fermelor de subzistenţă (gospodării familiale care produc pentru autoconsum) si prin caracterul sezonier al activităţilor agricole care conduce la o utilizare parţială a timpului de lucru.

2.2. Dezvoltarea economică la nivelul regiunilor

Structura ţării pe regiuni de dezvoltare oferă o imagine mult mai omogenă în ce priveşte nivelurile de dezvoltare decât structura pe judeţe, estompând diferenţele interne între judeţele din cadrul aceleiaşi regiuni de dezvoltare. Nivelul mediu de dezvoltare a regiunilor ascunde existenţa decalajelor între judeţele aflate în poziţiile extreme, oferind o imagine mai favorabilă asupra decalajelor de dezvoltare. Chiar dacă aceste decalaje sunt ascunse ele nu trebuie neglijate deoarece pot contribui crearea unor diferenţe din ce în ce mai mari atât în ceea ce privesc indicatorii demografici, cât si cei economici şi sociali, care cu greu vor putea fi eliminate .

FOARTE MARE

MARE

MEDIU-REDUS

REDUS

GRADUL DE GRAVITATE

AL PROBLEMELOR:

2.2.1 Aspecte demografice

Există diferenţe între cele opt regiuni în ceea ce priveşte numărul de locuitori. Regiunea Nord-Est are cea mai numeroasă populaţie, cu 87% mai mult decât regiunea cu cea mai mică populaţie (Vest).

Sub aspectul densităţii populaţiei există, de asemenea, diferenţe între regiuni de dezvoltare ale ţării noastre, astfel:

- Regiunea Bucureşti-Ilfov care are 1213,8 locuitori/Km2 - ca urmare a prezenţei aglomeraţiei urbane a Capitalei;

- Regiunea Nord-Est (circa 101,6 locuitori/ Km2), regiunea care are cel mai mare dinamism demografic din ţară;

- cea mai scăzută densitate este în Regiunea Vest (61,0 locuitori/ Km2).

2.2.2 Gradul de urbanizare

Gradul de urbanizare al regiunilor este şi el relativ diferit. Cu excepţia Regiunii Bucureşti, cele mai urbanizate regiuni sunt Regiunea Vest şi Centru, care au peste 60% populaţie urbană. În schimb, în partea de est a ţării (Regiunea Nord-Est) şi în toată partea de sud a ţării (Regiunea Sud şi Sud-Vest) predomină încă populaţia rurală, acestea fiind zone cu întinse suprafeţe de câmpie, unde activităţile agricole sunt predominante.

Indicatorii demografici care au o relevanţă sintetică, respectiv rata mortalităţii infantile şi speranţa de viaţă la naştere, exprimă existenţa unor condiţii de viaţă cu caracteristici uşor diferite între regiunile de dezvoltare. Se disting două zone care favorizează menţinerea unui nivel mai scăzut al mortalităţii infantile şi o speranţă de viaţă mai mare. Aceste zone au şi un grad ridicat de urbanizare şi sunt situate astfel: o zonă în vecinătatea Capitalei, respectiv regiunea Bucureşti-Ilfov, şi o zonă în partea centrală a ţării, Regiunea Centru.

Zonele în care se combină condiţii socio-economice de nivel scăzut - speranţă de viaţă la naştere mai redusă, mortalitate infantilă ridicată şi, în unele cazuri, şi un grad ridicat de ruralitate – sunt: Regiunea Nord-Est (în special judeţele Bacău, Botoşani, Iaşi), Regiunea Sud (a cărei parte de sud are un grad de ruralitate ridicată, îmbătrânire demografică accentuată şi mortalitate infantilă peste medie) şi Regiunea Sud-Est (în special în judeţele Tulcea, Constanţa).

După ce decenii întregi numărul de locuitori din oraşe a fost în creştere semnificativă, în perioada de după 1990, populaţia urbană a înregistrat o descreştere continuă în toate regiunile de dezvoltare. Descreşterea populaţiei urbane a avut loc în ciuda faptului că numărul total al oraşelor a crescut, ca urmare a transformării, prin lege, a statutului de unitate administrativă rurală în unitate administrativă urbană în cazul mai multor comune, cu populaţii între 4000 şi 7000 de locuitori.

Descreşterile înregistrate în rândul populaţiei din mediul oraşelor au avut uneori cauze demografice, dar mai ales au fost efectul declinului economic, în urma căruia o parte din locuitori au părăsit oraşele în care au rămas fără locuri de muncă. Ca urmare a acestor evoluţii, s-a schimbat uşor structura reţelei de localităţi: s-a înmulţit numărul de oraşe mici şi a scăzut numărul oraşelor mari, aceasta fiind, de fapt, o tendinţă contrară cu cea înregistrată în ţările membre ale UE.

Relevantă din acest punct de vedere este situaţia comparativă a numărului de oraşe în anul 2002 faţă de anul 1991, prezentată în tabelul 2.1.

Tabelul 2.1.Evoluţia numărului de oraşe pe categorii de mărime

Grupa de mărime a oraşelor Număr de oraşe1991 2002

Total ţară 260 268Sub 20.000 locuitori 149 162Între 20.000 şi 49.999 locuitori 63 59Între 50.000 şi 99.999 locuitori 22 23Între 100.000 locuitori şi peste 26 24

Sursa datelor: Institutul Naţional de Statistică, date prelucrate din anul 2002

2.2.3. Produsul Intern Brut

In perioada 1998-2002, regiunile de dezvoltare au contribuit relativ uniform la formarea PIB naţional, neînregistrându-se decalaje majore. Cele mai scăzute contribuţii le-au avut regiunile Sud – Vest şi Vest, acestea fiind datorate în principal nivelurilor scăzute ale valorilor adăugate brute generate atât de industrie (regiunea Vest ocupând în fiecare an ultimul loc, iar regiunea Sud-Vest penultimul), cât şi de agricultură. La polul opus se situează regiunea Bucureşti – Ilfov, care înregistrează valori deosebit de ridicate ale valorilor adăugate brute generate de sectoarele neagricole (în special servicii).

Tabelul 2.2. şi Figura 2.2. ilustrează evoluţia mărimii PIB/locuitor în perioada 1998-2001, în fiecare regiune. Acestea arată că, pe de o parte, există unele diferenţe între regiuni şi ele se menţin şi, pe de altă parte, că diferenţele, în termeni relativi, s-au accentuat în ultimii ani. În valori absolute însă, nivelul PIB/locuitor al României este scăzut, ceea ce face ca diferenţele dintre nivelurile înregistrate de regiuni să fie mai puţin relevante.

Nivelurile scăzute ale PIB regional se asociază, în mare parte, cu predominanţa mediului rural. Astfel, regiunile cu cel mai scăzut PIB sunt cele care au cea mai mare pondere a populaţiei rurale deoarece populaţia rurală este ocupată predominant în agricultură - o activitate cu productivitate mult mai scăzută decât celelalte activităţi.

Tabelul 2.2.Ponderea PIB regional în PIB naţional

-%-Regiunea de dezvoltare 1998 1999 2000 2001

Total 100,0 100,0 100,0 100,0

Regiunea Nord-Est 12,9 12,6 12,0 12,3

Regiunea Sud-Est 13,1 12,1 11,6 11,3Regiunea Sud-Muntenia 13,3 12,9 12,2 12,3Regiunea Sud-Vest 9,6 9,6 9,3 9,0Regiunea de Vest 9,6 10,5 9,4 9,6Regiunea Nord-Vest 12,0 12,2 11,8 11,7Regiunea Centru 12,7 12,6 12,7 12,3Regiunea Bucureşti-Ilfov 16,6 17,4 21,0 21,5

Sursa datelor: Institutul Naţional de Statistică - Anuarul Statistic al României, 1997 şi 2003Figura 2.2. Evoluţia PIB regional/locuitor comparativ cu media naţională

Sursa datelor: Institutul Naţional de Statistică

2.2.4.Infrastructura

Indicatorii pentru caracterizarea infrastructurii de la nivel regional, mai ales pe categorii de infrastructură, sunt insuficienţi în sistemul statistic actual. Folosind un număr restrâns de indicatori pentru analiza din infrastructura de transport rutier şi edilitară (alimentarea cu apă potabilă şi reţeaua de canalizare), se constată că nu există regiuni care să aibă toate tipurile de infrastructură dezvoltată şi altele în care toate tipurile de infrastructură să fie slab dezvoltate.

Toate regiunile au nevoie să dezvolte infrastructura, deficienţele actuale fiind determinate fie de relieful dificil (de munte, de deltă), fie de poziţia periferică faţă de centrele de dezvoltare, fie de gradul de dezvoltare economică sau de mărimea spaţiului rural (care este foarte deficitar sub aspectul infrastructurii edilitare).

2.2.5.Resursele de muncă şi ocuparea

Pe piaţa muncii din regiunile de dezvoltare, se află un volum destul de semnificativ de resurse de muncă (forţa de muncă disponibilă pentru a desfăşura o activitate economică), reprezentând între 34,9% şi 41,7% din populaţia totală, patru regiuni (Vest, Nord-Vest, Centru şi Bucureşti), înregistrând valori peste media naţională (38%).

In ceea ce priveşte ocuparea în ansamblul sectoarelor economice, se constată decalaje semnificative între regiunile aflate în parţile vestică şi centrală ale ţării şi cele situate în parţile sudică şi estică. Deşi restructurarea economică (în special industrială) a afectat o mare parte a populaţiei României, regiunile Vest, Nord-Vest, şi Bucureşti-Ilfov au reuşit să integreze în piaţa muncii un număr sporit de persoane disponibilizate comparativ cu celelalte regiuni. Acest fapt se datorează ritmului ami mare al investiţiilor realizate în zonele dezvoltate şi creşterii numărului angajaţilor în din domeniul turismului şi serviciilor.

Evoluţia PIB regional/locuitor comparativ cu media naţională

0.050.0

100.0150.0200.0250.0

1998 1999 2000 2001

Media naţională Nord-Est Sud-Est

Sud-Muntenia Sud-Vest Vest-România

Nord-Vest Centru Bucureşti-Ilfov

Ca urmare a restructurărilor din economie, începand cu 1990, populaţia ocupată s-a redus cu peste 2 milioane de persoane. În mod complementar, şomajul a cunoscut o creştere de 3,8 ori, de la 3,0% în 1991 la 8,4% la sfârşitul anului 2002, dar a inregistrat o descreştere faţă de anul 2000 când a fost 10,5%.

Fenomenul şomajului a fost exploziv în Regiunile Nord Est (10,8%) si Sud Est (10,0%), unde rata şomajului a crescut de cca. 5 ori. Cele mai reduse rate ale şomajului s-au înregistrat în Regiunile Bucureşti (3,3%) şi Vest (6,6%). In restul regiunilor rata şomajului a fost mai mare decât media naţională la sfârşitul anului 2002.

Cea mai înaltă rată medie a şomajului se înregistrează însă în Regiunea Nord-Est de 10,8%, dar în scădere faţă de anul 2000 când a fost de 13,2%, datorată a două condiţii realizate simultan: existenţa unor judeţe cu industrie recentă, fără tradiţie, care nu au rezistat noilor condiţii economice de pe piaţă, cât şi excedentului de resurse de muncă tinere, care intră pe piaţa muncii.

2.2.6.Întreprinderi mici şi mijlocii

Prezenţa IMM-urilor în economia regiunilor este relativ asemănătoare şi relativ scăzută, astfel că numărul de IMM-uri raportat la 1000 de locuitori este între 12,0 şi 18,7. În Regiunea Bucureşti, (de fapt în Municipiul Bucureşti) prezenţa lor este mult mai numeroasă, numărul fiind dublu faţă de restul ţării (34,4). Regiunea Centru se distinge prin faptul că are un număr relativ mare de IMM-uri comparativ cu alte regiuni, deţinând aproape trei sferturi din totalul întreprinderilor.

Structura pe ramuri a IMM-urilor active relevă o concentrare mare a acestora în sectorul serviciilor, în principal în comerţ, atât la nivelul fiecărei regiuni de dezvoltare, cât şi la nivel naţional (84,1% din total IMM care au depus bilanţ contabil în anul 2000 activează în sectorul serviciilor, din care 65,7% în comerţ). Cele mai mari valori se înregistrează în regiunile Sud-Vest (88,2% din total IMM), Sud-Est (87,0%) şi Bucureşti-Ilfov (86,9%), acestora corespunzându-le, de asemenea, şi ponderi ridicate ale IMM-ruilor ce activează în comerţ în total IMM (între 62,3 şi 77,2%).

In anul 2002, în industrie activează aproximativ 11% din totalul IMM-urilor active, în special în regiunile situate în parţile vestică, nordică şi centrală ale României – Centru (15,5% din total IMM din regiune care au depus bilanţ contabil), Nord-Vest (14,6%), Vest (12,9%) şi Nord-Est (12,8%). Această situaţie este datorată preponderenţei agriculturii în regiunile sudice, sectorul industrial nedispunând de condiţiile necesare desfăşurării activităţii cu eficienţă maximă (în principal, materii prime).

Sectoarele agricultură şi construcţii nu sunt suficient de atractive pentru domeniul IMM, mai puţin de 5 % din totalul IMM activând în aceste sectoare. La nivel regional, distribuţia IMM-urilor este relativ uniformă. In agricultură şi construcţii activează (cu excepţia Regiunii Bucureşti-Ilfov) între 1,4 şi 2,2% din totalul IMM-urilor regionale, respectiv între 2,1 şi 3,5%. Regiunea Bucureşti-Ilfov, capitala ţării, dispune de o repartiţie a IMM-urilor din aceste sectoare diferită (0,5% în agricultură şi 3,7% în construcţii), explicabilă prin structura sa aparte, caracteristică aglomerărilor urbane.

Pe ansamblul ţării, în funcţie de criteriul „număr de salariaţi” se constată o distribuţie puternic asimetrică a firmelor, cu o concentrare a acestora pe segmentul „0-9 salariaţi” – microîntreprinderi. În numărul total de IMM create, predomină categoric microîntreprinderile, printr-o pondere de 94,45% şi, în special, firmele fără nici un salariat, care reprezintă 68,1% din totalul unităţilor înregistrate.

Faţă de situaţia de ansamblu a creării de IMM la sate, analiza dinamică a acestora este în măsură să evidenţieze o serie de tendinţe şi contexte privind evoluţia nu numai a acestor întreprinderi mici şi mijlocii, ci şi a stării economico-sociale a satelor în general.

Există două perioade distincte în procesul de creare a IMM-urilor la sate. O primă perioadă este marcată de apariţia a numeroase IMM-uri în anii 1991-1994. Din 1996, procesul de creare de IMM la sate scade constant, pentru că în anul 2001 să înceapă o nouă etapă de revigorare a iniţiativelor la sate privitoare la înfiinţarea de noi IMM (vezi Figura 2.3.).

Figura 2.3. Evoluţia ponderii IMM-urilor din mediul rural, în total IMM-uri pe ţară, după anul înfiinţării lor

Analiza asupra IMM înregistrate în mediul rural până în 2002, evidenţiază capacitatea relativ redusă a acestora de a răspunde exigenţelor referitoare la furnizarea de locuri de muncă pentru populaţia sătească, atât datorită numărului mic, cât şi a structurii de clase de mărime, respectiv, pe număr de angajaţi.

Pe ansamblul ţării, în funcţie de criteriul „număr de salariaţi” se constată o distribuţie puternic asimetrică a firmelor, cu o concentrare a acestora pe segmentul „0-9 salariaţi” – microîntreprinderi. În numărul total de IMM create, predomină categoric microîntreprinderile, printr-o pondere de 94,45% şi, în special, firmele fără nici un salariat, care reprezintă 68,1% din totalul unităţilor înregistrate. Întreprinderile care, teoretic, au un potenţial mai mare de oferte de muncă, cele de talie mică şi mijlocie, sunt în număr redus, reprezentând numai 4,6%, în cazul firmelor clasificate drept „mici”, (cu 10 până la 49 de salariaţi), şi respectiv, 0,9% în cazul „firmelor mijlocii” (cu peste 50 de salariaţi, dar nu mai mult de 249), aşa cum rezultă din Figura 2.4.

Figura 2.4. Stuctura IMM – urilor înregistrate în mediul rural, după număr de salariaţi

9.31

12.61

10.8

13.91

7.11 6.81

5.61 5.91

4.5 4.95.51

8.71

4.5

0

2

4

6

8

10

12

14

16

1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003

23%

3%

68%

5%

1%

1-5 salariati 6-9 salariati 10-49 salariati

50-249 salariati 0 salariati

La nivelul celor opt regiuni de dezvoltare se întâlneşte acelaşi profil structural al întreprinderilor mici şi mijlocii, pe clase de mărime. Regiunile cu cele mai multe locuri de muncă (rezultate din numărul mai mare de firme de talie mijlocie şi mică) faţă de media pe ţară sunt: Vest, Nord-Vest, Centru şi Municipiul Bucureşti şi judeţul Ilfov. În celelalte regiuni, structura este mai deficitară sub raportul locurilor de muncă, majoritatea firmelor fiind grupate în zona „micro”.

Distribuţia microfirmelor fără salariaţi, pe tipuri de activităţi, arată faptul că aproape jumătate din ele activează în domeniul comerţului care comercializează la sat mărfuri alimentare şi de consum gospodăresc uzual, de valoare mică dar cu un rulaj relativ constant şi rapid.

Ca formă de înregistrare ele figurează că „asociaţii familiale” ori „societăţi comerciale” fără angajaţi sau se înscriu prin formula „întreprinzător – persoană fizică autorizată”. În practică, de cele mai multe ori, în microîntreprinderile sau unităţile fără salariaţi sunt folosite, fără plată, resurse materiale şi umane din gospodărie, ca o prelungire a funcţiilor economice ale familiei rurale. În felul acesta, întreprinzătorul poate gestiona şi organiza direct propria afacere, limitând pe cât posibil, imixtiunea persoanelor străine sau a instituţiilor statului. Obligaţiile contractuale faţă de eventualii angajaţi nu intră în logica întreprinzătorului rural, marcat încă de mentalitatea gospodăriei familiale de tip autarhic.

Acest tip de unitate economică nu se constituie, încă, într-o soluţie pentru rezolvarea gradului de subocupare a populaţiei apte de muncă din rural, dar poate avea o semnificaţie socială pozitivă, că răspuns de început în faţa unei provocări de inovare socială.

Conform datelor de care dispunem, până în 2003, au fost înfiinţate în mediul rural un număr de 91444 de întreprinderi mici şi mijlocii. Din această perspectivă, se poate constata că nu există diferenţe „spectaculoase” de la o regiune de dezvoltare la alta, şi aceasta pentru că în fiecare din cele 8 regiuni există şi judeţe care „trag în sus” prin numărul mare de întreprinderi mici şi mijlocii, precum şi judeţe care „trag în jos” prin numărul mic de unităţi înregistrate.

Analizând modul în care sunt repartizate la nivelul întregii ţări satele cu peste 100 de IMM-uri, se constată că în judeţul Prahova există 11 astfel de localităţi. De altfel, în acest judeţ se află şi satul cu cele mai multe IMM-uri din ţară (266) şi anume Filipeştii de Pădure. De altfel, pe ţară, dintre primele 5 sate cu cele mai multe IMM-uri, două sunt din judeţul Prahova: Filipeştii de Pădure (266) şi Blejoi (218), două se află în judeţul Cluj: Floreşti (241) şi Gilău (215), iar unul în judeţul Argeş: Bascov (211).

Pe parcursul anilor, cele mai multe IMM-uri au fost create în rural în domeniul comerţului (48,6%), urmând industria prelucrătoare (19,6%), iar pe ultimul loc se plasează în mod explicabil, industria extractivă (0,2%- vezi Figura 2.5. şi Tabelul 2.3.).

Figura 2.5. Gruparea iniţiativelor de creare a IMM în mediul rural, pe domenii de activitate

49%

7% 6% 5% 0%

20%

10% 3%

comert turism transporturi servicii ind.extractiva ind.prelucratoare agricultra constructii

Tabelul 2.3.Repartizarea IMM-urilor din mediul rural, pe domenii de activitate

Domenii de activitate

1 2 3 4 5 6 7 8 Total

Număr 2301797

18924 3041

44477

6570535

44873 91444

Pondere 0.25 19.65 9.76 3.33 48.64 7.18 5.85 5.33 100.00Număr la 100 de locuitori

0.02 1.75 0.87 0.30 4.33 0.64 0.52 0.47

Notă :1- ind. extrativa, 2- ind. prelucratoare, 3- agricultura, 4- constructii, 5- comert, 6- turism, 7 -transporturi, 8- servicii

Din punct de vedere al structurii IMM-urile create până în 2003 în mediul rural pe domenii de activitate la nivelul regiunilor de dezvoltare ale ţării, ponderea cea mai mare o au firmele de comerţ, apoi cele din industria prelucrătore, urmate la distanţă mare de celelalte domenii, pe ultimul loc situându-se industria extractivă, aşa cum rezultă din Tabelul 2.4..

Tabelul 2.4.Structura IMM-urilor create în perioada 1990-2003 în mediul rural,

pe grupe de activităţi, pe regiuni de dezvoltare

Regiune de dezvoltare

Domenii de activitate (număr şi pondere) TOTAL1 2 3 4 5 6 7 8

Nord-Est 27 3419 1365 306 6337 956 689 471 13570

0.20 25.20 10.06 2.25 46.70 7.04 5.08 3.47 100.00

Sud-Est18 1759 1187 245 6332 976 684 586 11787

0.15 14.92 10.07 2.08 53.73 8.28 5.80 4.97 100.00Sud-Muntenia

29 2746 1530 584 9846 1092 892 799 175180.17 15.68 8.73 3.33 56.21 6.23 5.09 4.56 100.00

Sud Vest21 1504 851 221 4773 938 441 375 9124

0.23 16.48 9.33 2.42 52.31 10.28 4.83 4.11 100.00

Vest 38 1720 1033 304 3558 706 456 534 83490.46 20.60 12.37 3.64 42.62 8.46 5.46 6.40 100.00

Nord-Vest60 3235 1559 648 5264 934 1134 750 13858

0.44 23.81 11.48 4.77 38.75 6.88 8.35 5.52 100.00

Centru30 2571 1190 428 3988 773 673 578 10234

0.29 25.12 11.63 4.18 38.97 7.55 6.58 5.65 100.00Bucuresti Ilfov

7 1017 209 305 4379 195 385 780 72770.10 13.98 2.87 4.19 60.18 2.68 5.29 10.72 100.00

Total domeniu

230 17971 8924 3041 44477 6570 5354 4873 914440.25 19.65 9.76 3.33 48.64 7.18 5.85 5.33 100.00

Notă :1 -ind. extrativa, 2 -ind. prelucratoare, 3- agricultura, 4- constructii, 5- comert, 6 -turism, 7 -transporturi, 8- servicii

În ceea ce priveşte densitatea IMM-urilor create în perioada analizată pe regiuni economice se constată că tot sectorul comerţ rămâne cel mai bine reprezentat, la polul opus aflându-se tot industria extractivă. Diferenţele între regiunile economice nu sunt semnificative, regiunea Bucureşti făcând excepţie datorită numărului redus al populaţiei din zona rurală a regiunii (vezi Tabelul 2.5.).

Tabelul 2.5.Densitatea IMM-urilor create în mediul rural la 1000 de locuitori (1998-2003)

Regiune de dezvoltare

Domenii de activitateTotal

1 2 3 4 5 6 7 8Nord-Est 0.01 1.56 0.62 0.14 2.89 0.44 0.31 0.22 2189780

Sud-Est 0.01 1.36 0.92 0.19 4.89 0.75 0.53 0.45 1294124Sud-Muntenia 0.01 1.35 0.75 0.29 4.83 0.54 0.44 0.39 2039786Sud Vest 0.02 1.15 0.65 0.17 3.64 0.72 0.34 0.29 1311166Vest 0.05 2.25 1.35 0.40 4.65 0.92 0.60 0.70 765526Nord Vest 0.04 2.41 1.16 0.48 3.93 0.70 0.85 0.56 1341068Centru 0.03 2.45 1.13 0.41 3.80 0.74 0.64 0.55 1050434Bucuresti 0.03 3.77 0.78 1.13 16.24 0.72 1.43 2.89 269561Notă :1 -ind. extrativa, 2- ind. prelucratoare, 3- agricultura, 4 -constructii, 5- comert, 6- turism, 7 -transporturi, -8 servicii

Iniţiativele de creare a IMM-uri se orientează în special spre comerţ. Explicaţia este simplă, comerţul presupunând resurse mai reduse, perioade mai scurte de recuperare a investiţiilor, experienţă de organizare şi conducere mai redusă etc.

Volumul mare al forţei de muncă în căutare de lucru nu se constituie în factor declanşator al comportamentului anteprenorial. Pentru înţelegerea acestui comportament mai relevante decât indicatorul cantitativ enunţat mai sus sunt elementele definitorii ale capitalului uman: instrucţia şcolară şi profesională a populaţiei apte de muncă, dar mai ales, experienţa să în mediul de viaţă urban.

Un rol important revine persoanelor întoarse din urban în rural cu un grad general de instrucţie mai înalt fiind totodată calificate în foarte multe meserii din sfera industrială, dar care pot fi profesate sau adaptate la meserii de interes pentru funcţionarea comunităţii rurale în parametrii modernităţii. Ei aduc în lumea satului competenţe profesionale noi, dar şi competenţe sociale noi derivate dintr-o cunoaştere nemijlocită a realităţilor citadine şi o mai corectă imagine sau evaluarea a aşteptărilor sociale legate de evoluţia comunităţilor rurale, raportate la posibilităţile reale ale acestui mediu.

2.2.7.Investiţiile străine

În perioada decembrie 1990 – decembrie 1999, valoarea capitalului social străin investit în România s-a ridicat la peste 4,3 miliarde dolari SUA, cea mai ridicată valoare a acestuia înregistrându-se în anul 1994.

Distribuţia acestor investiţii între Regiunile de Dezvoltare şi judeţele ţării nu a fost uniformă. Aproape 70% din numărul total al societăţilor comerciale cu participare străină de capital şi cu cifră de afaceri de peste 100 miliarde lei s-au concentrat în Regiunea Bucureşti-Ilfov. Statisticile arată că investiţiile străine au avut tendinţa de a se orienta îndeosebi spre municipiile reşedinţă de judeţ, dar nu lipsesc şi unele investiţii străine în oraşe şi chiar comune.

Ierarhizarea judeţelor după valoarea capitalului social subscris în valută indică investiţii substanţiale în perioada decembrie 1990 – decembrie 1999 în Municipiul Bucureşti, de peste 2300 milioane dolari, judeţul Prahova (Regiunea Sud-Muntenia) – peste 260 milioane dolari, judeţul Timiş (Regiunea Vest) – peste 250 milioane dolari, judeţul Dolj (Regiunea Sud-Vest) – peste 180 milioane dolari, judeţul Ilfov (Regiunea Bucureşti-Ilfov) – aproape 140 milioane dolari.

2.2.8.Restructurare industrială / privatizare / lichidare

Restructurarea economică, şi în special industrială, demarată în România după 1990 a afectat grav forţa de muncă ocupată în acest sector economic. Acest proces a atins toate regiunile, ca urmare a prezenţei unităţilor industriale în aproape toate oraşele, indiferent de mărime. Cele mai vulnerabile zone au fost cele profilate exclusiv pe minerit şi mai ales cele în care au fost amplasate mari combinate din industriile metalurgică, chimică şi constructoare de maşini, aflate acum în regres.

În perioada 1992 – 2000 au fost privatizate 7.245 societăţi comerciale al căror capital social vândut a însumat 54,8% din valoarea capitalului social total de privatizat. La nivel regional, cele mai multe societăţi comerciale au fost privatizate în regiunile Nord-Est (1164 societăţi comerciale), Sud-Est (1062 societăţi comerciale) şi Centru (989 societăţi comerciale), la polul opus aflându-se regiunea Sud-Vest (577 societăţi comerciale).

In ceea ce priveşte ponderea capitalului social vândut în capitalul social total de privatizat se remarcă o distribuţie relativ diferită comparativ cu situaţia anterioară, datorată, în principal, repartiţiei societăţilor comerciale pe clase de mărime. Astfel, cu niveluri de la 59,8% la 70,5%, numai regiunile Sud-Est, Nord-Vest şi Bucureşti-Ilfov depăşesc valoarea medie naţională, celelalte regiuni înregistrând ponderi reduse (între 45,4% şi 53,5%) şi chiar foarte reduse (25,9% în regiunea Sud-Vest).

2.2.9. Programe de sustinere a agriculturii

Sprijinul bugetar total acordat agriculturii între anii 1998-2003 în preţurile (constante) anului 2003 a avut următoarea evoluţie: 425.534 mii Euro în 1998, a scăzut la 211.061 mii Euro în 2000, s-a dublat în 2001 faţă de anul 2000, iar în anul 2003 nivelul sprijinului bugetar pentru agricultura era de 127,23 % faţă de 2002. În anul 2004 creşterea sprijinului bugetar pentru agricultură este substanţială, ajungând la aprox. 760 mil. Euro, ceea ce relevă faptul că a fost conştientizată importanţa acestui sector de activitate pentru România. Evoluţia sprijinului financiar acordat agriculturii, în perioada 1998-2003, este prezentat în tabelul 2.6.

Tabelul 2.6.

Evoluţia sprijinului bugetar acordat agriculturii în perioada 1998-2003, în preţurile anul 2003

-mii euro-1998 1999 2000 2001 2002 2003

Sprijinul bugetar (preţurile anului 2003)

425.53 260.76 211.06 376.37 279.09 355.10

Sursa: Bugetul de Stat al României; ediţiile 1992-2003, inclusiv rectificările bugetare

Structura Bugetului de Stat al MAPDR arata direcţionarea sumelor către programele de sprijinire a producătorilor agricoli, mare parte revenind şi în prezent gospodăriilor ţărăneşti individuale (vezi tabelul 2.7.).

Tabelul 2.7.Ponderea cheltuielilor bugetare pentru sprijinirea agriculturii în PIB,

în perioada 1998-2003 Tabelul 2.4.

-%-1998 1999 2000 2001 2002 2003*

PIB agricol în PIB total 14,38 13,34 11,07 13,38 11,31 11,69Ponderea cheltuielilor bugetare pentru sprijinirea agriculturii în PIB total 1,10 0,69 0,94 0,81 0,65 0,79Ponderea cheltuielilor bugetare pentru sprijinirea agriculturii în PIB agricol 7,65 5,15 8,47 6,06 5,76 6,71Ponderea cheltuielilor pentru sprijinirea agriculturii în bugetul de stat 4,65 4,01 5,25 4,87 4,15 5,10

* Date provizoriiSursa: Calculaţii după Anuarele Statistice 1992-2003 şi Bugetul de Stat al României 1992-2003, inclusiv rectificările bugetare

Impactul mecanismelor de politica agricolă şi a sprijinului bugetar asupra sectorului agricol sunt prezentate în tabelul 2.8., generând următoarele aspecte :

• Ponderea PIB agricol în PIB total s-a redus, treptat, pe măsura reducerii ponderii cheltuielilor bugetare pentru sprijinirea agriculturii în PIB total şi în PIB agricol. Ponderea cheltuielilor bugetare pentru sprijinirea agriculturii în Bugetul de Stat al României a reprezentat, în 1998, 4,65 % faţă de 14,38 % cât era ponderea PIB agricol în PIB total, iar în 2003 era de 5,10 % faţă de 11,69 %.

• Sprijinul bugetar acordat agriculturii, estimat la hectarul cultivat, a scăzut de la 45,90 Euro în 1998 la 27,27 Euro în 1999, creste la 44,46 Euro în anul 2000, şi îşi reia creşterea abia din 2003, ajungând la peste 100 Euro, în anul 2004. În ţările UE15 nivelul sprijinului bugetar acordat la un hectar suprafaţa agricola utilizata era, în 1997, de circa 440 de Euro (decalajul de sprijin al agriculturii României faţă de sprijinul acordat din bugetul comunitar statelor membre este de circa 1:6).

Tabelul 2.8.Sprijinul bugetar acordat agriculturii şi PIB agricol ce revine la un hectar cultivat şi

pe o persoana ocupata în agricultura, în perioada 1998-2004 -ecu sau euro/ha-

euro1998 1999 2000 2001 2002 2003

Sprijinul bugetar la un hectar arabil cultivat 45,90 27,27 44,46 40,59 35,04 43,92Sprijin bugetar la un hectar ce revine exploataţiilor care deţin peste 1 ha arabil*** 58,83 32,86 53,99 51,93 45,06 56,46

PIB agricol la un hectar arabil cultivat 582,50 529,54 524,61 669,88 608,06 653,84PIB agricol pe o persoana ocupata 1585,71 1306,25 1265,70 1735,75 1630,47 1752,92

* Date provizoriiSursa: Calculaţii după Anuarele Statistice 1994-2003 şi Bugetul de Stat al

României 1999-2004 inclusiv rectificările bugetareDin analiza datelor prezentate în tabelul 2.8. rezultă următoarele concluzii

generale mai importante :• PIB-ul agricol la hectarul arabil cultivat are tendinţa de creştere, din anul 2001.

PIB-ul agricol pe o persoana ocupata are acelaşi trend. Anul 2002, în ambele cazuri, înregistrează indicatori inferiori anilor 2001, 2003 şi 2004 (cel mai bun an agricol), dar superiori perioadei 1998-2000.

• Subvenţiile acordate producătorilor agricoli din Bugetul de Stat al Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, au reprezentat în perioada 1998-2004 ponderi cuprinse între 70-75%, diferenţiate pe categorii de producători agricoli şi pe programe de dezvoltare.

2.3. Metodologii de calcul ale decalajelor regionale

2.3.1 Considerţii generale privind creşterea regională

Pe lângă gruparea regiunilor în funcţie de structura administrativ-teritorială, în lume au mai apărut şi anumite grupări tipologice bazate pe caracteristici de dezvoltare economico-sociale, menite să reducă mozaicul de regiuni ce compun teritoriul naţional, având un rol important in fundamentarea politicilor regionale adecvate acestor categorii reprezentative de regiuni.

Pe plan internaţional s-au conturat grupări tipologice cu grade diferite de detaliere, in cadrul carora se pot distinge regiunile agricole aflate în dificultate, regiunile industriale aflate în declin sau « abandonate » şi regiunile care suportă « presiunea » unei creşteri rapide. Aceste regiuni se situează în centrul politicilor regionale din diverse ţări.

Abordarea problemei decalajelor regionale este legată de discuţiile privind modalităţile de definire a modelelor creşterilor regionale, care se poate exprima printr-o serie de indicatori cum ar fi : producţia totală (bruta) a unei regiuni sau produsul intern brut/net al regiunii pe locuitor. Modul de definire al creşterii regionale este deosebit de important pentru ca, în funcţie de aceasta, se pot formula concluzii diferite referitoare la situaţia economică a unei regiuni.

Gasirea modului adecvat de măsurare a creşterii regionale în funcţie şi de scopul pentru care se face măsurarea fenomenului este foarte important. De asemenea, prezintă o importanţă asemănătoare în stabilirea decalajelor regionale şi viziunea pe termen mediu şi lung asupra acestiu fenomen, inclusiv consecinţele creşterii regionale.

2.3.2 Metode de evaluare a creşterii regionale

Cuantificarea creşterilor regionale este un proces complex fără de care nu pot fi elaborate politicile de dezvoltare naţionale, regionale şi rurale. Pentru determinarea nivelurilor de creştere la nivelul regiunilor pot fi utilizate modele neoclasice .

Modelele neoclasice sunt grupate în modelul unisectorial şi cel bisectorial, iar la rândul lui modelul unisectorial se clasifică în model fără progres tehnic şi în modelul unisectorial cu luarea în calcul a progresului tehnic. Prin intermediul primului model unisectorial (cel fără progres tehnic), output-ul regional (rezultatul economic al regiunii) este determinat in intregime de input-urile de capital si forta de munca, relaţia de calcul fiind o funcţie care are ca factori determinanţi capitalul fix şi forţa de muncă din regiune :

Yt = f (Kt, Lt), in care :

Yt = output-ul (rezultatul);

Kt= capitalul fix;

Lt= forţa de muncă;

t= perioada de timp pentru care se face calculul.

Modelul neoclasic unisectorial cu luarea în calcul a progresului tehnic, ia în considerare, în mod explicit, influenta progresului tehnic asupra output-ului regional (ca element separat), relaţia de calcul pentru determinarea rezultatului economic fiind următoarea:

Yt = Ae gt x Kt α x Lt 1-α , unde g este impactul progresului tehnic pe perioada

(0,t)

Prin aplicarea acestui model, pot fi cuatificate cauzele care au determinat, pe anumite perioade de timp, apariţia decalajului intre regiuni geografice, decalaje care se pot datora următorilor factori:

- variaţiei influienţei progresului tehnic de la o regiune la alta ;

- variaţia capitalului fix de la o regiune la alta ;

- variaţia forţei de munca de la o regiune la alta.

Modelul neoclasic bisectorial compensează neajunsurile modelului unisectorial putand să ia în calcul mai mult de un sector sau o marfă. Accentul se va muta, de această dată, pe importanţa potenţială a sectorului de export care va determina şi creşterea output-ului regional. Pentru aplicarea modelelor de calcul prezentate mai sus este necesară o baza de date statistice la nivel regional.

2.3.3 Metodologia de calcul a decalajelor regionale

In cadrul Programului Phare pentru politica de dezvoltare regională (1996-1998) a fost elaborat un set de principii fundamentale pentru dezvoltare regională prezentat în Carta Verde . Pentru determinarea decalajelor regionale s-au utilizat o serie de indicatori statistici in cadrul unor analize sectoriale şi globale. In general categoriile de indicatori utilizaţi pentru determinarea decalajelor între regiuni privesc atât fenomenele de natura economică, cât şi aspectele vieţii sociale.

Pentru determinarea decalajelor regionale se calculează indicele global al dezvoltării pe baza căruia s-au putut ierarhiza regiunile utilizând un număr important de

indicatori agregaţi ai dezvoltării regionale, care au la bază următoarele categorii de indicatori :

- produsul intern brut pe locuitor şi rata şomajului;

– densitatea drumurilor publice la 100 km ²;

– densitatea căilor ferate la 1000 km ²;

– cantitatea de apa potabilă distribuită pe o persoană pe zi şi procentul locuinţelor racordate la sistemele centralizate de distribuţie a apei din total locuinţe;

- numărul de abonamente telefonice la 1000 locuitori;

– numărul de paturi din spitale la 1000 locuitori;

– procentul de elevi înscrişi la licee din totalul grupei de vârstă cuprinsă între 15-18 ani;

– indicele presiunii umane, rata migraţiei nete, indicele vitalităţii demografice, migraţia extra-judeţeană, rata mortalităţii infantile;

- numărul de autoturisme proprietate personală la 1000 locuitori, procentul populatiei de 12 ani şi peste această vârstă, cu mai mult decât educaţia primară, procentul populaţiei urbane în total populaţie a unei tării.

Alături de aceste categorii de indicatori se mai pot determina şi alţi indicatori agregaţi pentru calculul indicelui global al dezvoltării, cum ar fi :

– nivelul producţiei industriale pe locuitor şi numărul de salariaţi la 1000 locuitori;

- cantitatea de apă potabilă distribuită în sistem centralizat pe locuitor;

- numărul de medici la 1000 locuitori;

– numărul de profesori la 100 de elevi de gimnaziu si de liceu;

– numărul de sosiri din alte judeţe la 1000 locuitori,

- numărul de plecări spre alte judeţe la 1000 locuitori;

- rata mortalităţii infantile la 1000 de noi-născuţi;

- numărul de abonamente TV la 1000 locuitori.

Este de menţionat faptul că, în statisticele internaţionale, unul dintre cei mai utilizaţi indicatori pentru evaluarea decalajelor regionale este PIB pe locuitor. În comparaţie cu situaţia din alte tări vest-europene sau chiar cu voevodatele poloneze, decalajele regionale din ţară noastră nu sunt nici mai mari, nici mai mici ca în unele din aceste tări.

Agricultura nu poate sa fie scoasa din contextul spatiului rural si analizata separat, deoarece pentru ţara noastră această ramură economică este, şi va mai rămâne o lungă perioadă de timp,o componenta primordiala a economiei rurale. De asemenea, agricultura este dependentă de condiţiile fizico-geografice precum şi de elementele de infrastructură, de cele demografice etc specifice zonelor rurale (spaţiul rural fiind cadrul prielnic pentru desfăşurarea de activităţi agricole).

Schimbările structurale ale perioadei de tranziţie în România au avut impacte şi efecte diferite asupra populaţiei ( mai ales asupra celei din mediul rural ) în funcţie de mediul în care trăiesc. Pentru realizarea comparaţiilor regionale şi evidenţierea decalajelor se pot calcula următorii indicatori :

− tkjPIB -Produsul Intern Brut al regiunii k în sectorul j în anul t;

− tkjE -Forţa de muncă ocupată a regiunii k în sectorul j în anul t;

− tkjW -Produsul Intern Brut pe o persoană ocupată în regiunea k în sectorul j în anul t,

aplicand urmatoarea formula de calcul:

tkj

tkjt

kjE

PIBW = ,

unde 0,8k = (k=0 pentru nivelul naţional şi k=1,2,..., 8), j=n, a, i, s (j=n pentru total economie, j=a pentru agricultură, j=i pentru undustrie, j=s pentru servicii)

Pentru a compara nivelul regional al indicatorilor (W, PIB, E) cu media pe ţară se pot folosi indicatori economici sub forma rapoartelor, după cum urmează :

- pentru Produsul Intern Brut pe o persoană :

t0j

tkjt

kj W

WWr = ;

- pentru Produsul Intern Brut la regiunii:

t0j

tkjt

kjPIBPIB

PIBr = ;

- pentru gradul de ocupare al forţei de muncă:

t0j

tkjt

kjEE

Er = ;

Totodată, se folosesc o serie de indicatori care să scoată în evidenţă influenţa structurii activităţi economice din regiunile de dezvoltare, dintre care cei mai importanţi sunt următorii:

- evaluarea influenţei structurii activităţilor economice asupra Produsului Intern Brut pe o persoană, cu ajutorul releţiei de calcul:

tkn

tkjt

kjW W

WS = ;

- evaluarea influenţei structurii activităţilor economice asupra Produsului Intern Brut total (global), cu ajutorul releţiei de calcul:

tkn

tkjt

kjPIB PIB

PIBS = ;

- evaluarea influenţei structurii activităţilor economice asupra gradului de ocupare a forţei de muncă, cu ajutorul releţiei de calcul:

tkn

tkjt

kjE E

ES = ; (j=a, i, s);

Totodată, la toate nivelele şi pentru toţi indicatorii menţionaţi în prezentul subcapitol, se calculeaza indicele cu bază fixă, utilizând următoarele releţii de calcul:

E

PIBW I

II = ;

E

PIBW r

rr

I

II = şi

ES

PIBS

WS I

II = .

Pornind de la ideea că, în procesul de producţie, calitatea resurselor umane antrenate în activităţile economice poate influenţa, în mod decisiv, rezultatele prezente şi viitoare ale unei ramuri sau zone, este interesanta evoluţia structurii forţei de muncă, subliniind diferenţele care există în România între mediul urban şi rural din acest punct de vedere, atât pe ansamblul României, cât şi pe regiunile de dezvoltare, aratând, în acelaşi timp, şi diferenţele între regiunile de dezvoltare ale ţării noastre în ce priveşte ocuparea forţei de muncă pe medii. În cadrul analizei structurii forţei de muncă se vor avea in vedere câţiva factori care o influenţează, precum: vârsta, nivelul de educaţie şi sectorul de activitate. Astfel, ponderea populatiei ocupate în regiunile de dezvoltare se calculează cu ajutorul următoarei releţii de calcul:

1000 ⋅= nrsvme

nrsvmenrsvme PPI , în care:

Prsvme – populaţia ocupată în regiunea r, sectorul s, în grupa de vârstă v, în mediul m, cu nivel de educaţie e, 8,1=r (r0= total România, r1= Regiunea Nord-Est, r2= Regiunea Sud-Est, r3= Regiunea Sud, r4= Regiunea Sud-Vest, r5= Regiunea Vest, r6= Regiunea Nord-Vest, r7= Regiunea Centru, r8= Regiunea Bucuresti),

3,0=s (s0= total sectoare, s1= agricultură, s2= industrie, s3= servicii),

5,0=v (v0= toate grupele de vârstă, v1= între 15-24 ani, v2= între 25-34 de ani, v3= între 35-49 de ani, v4= între 50-64 ani, v5= 65 ani şi peste 65 de ani),

2,0=m (m0= nivel naţional, m1= mediu urban, m2= mediu rural)

6,0=e , (e0= toate nivele de educaţie, e1= studii superioare, e2= postliceale şi de maiştrii, e3= liceu, e4= profesionale şi de ucenici, e5= gimnaziu, e6= primare sau fără studii)

Indicatorul care sintetizează nivelul decajelor regionale în ceea ce priveşte populaţia ocupată este abaterea ponderii populaţiei ocupate într-o anumită regiune faţă de ponderea populaţiei ocupate în alte regiuni sau faţă de total ţară, utilizându-se următoarea relaţie de calcul :

100100 −⋅=p

rsvme

nrsvmep

rsvme I

ID

Pe baza ultimilor doi indicatori se realizeaza comparatii ale structurii forţei de muncă din mediului rural şi cel urban pe ansamblul României,din punct de vedere al următoarelor aspecte mai importante:

- migraţiei între rural şi urban;- structura forţei de muncă pe medii;- structura forţei de muncă pe grupe de vârstă- structura forţei de muncă pe nivele de educatie

Se efectueaza apoi o analiză comparativă a calităţii forţei de muncă ocupate în mediul rural şi urban în cele opt regiuni de dezvoltare ale României, pornind de la nivelul de educaţie al populaţiei ocupate pentru stabilirea diferenţelor regionale.

Toate informaţiile obţinute în urma determinării decalajelor economice dintre regiuni stau la baza elaborării unui program de dezvoltare regională a României, care să cuprindă inclusiv sursele financiare ce trebuie alocate pentru diminuarea, în prima etapă, şi eliminarea, în final, a acestor decalaje (atâr dintre regiunile din ţara noastră , cât şi dintre regiunile României şi cele ale ţărilor membre ale UE).

O abordare metodologică logică şi concretă privind evaluarea decalajelor de dezvoltare regională a agriculturii în România este prezentată în teza de doctorat intitulată “Decalajele agricole şi dezvoltarea regională în Româniaa”, elaborată de economistul Constantin Ilie APRODU, în anul 2006, abordare pe care o prezentăm în prezentul subcapitol.

“Studiind diferitele procese şi fenomene din agricultura românească nu puţine au fost momentele în care s-a resimţit nevoia unor evaluări mai complete ale stadiului de dezvoltare, cunoaşterii decalajelor dintre regiunile de dezvoltare. Este adevărat că procesul de pregătire pentru aderarea României la Uniunea Europeană este de natură a asigura ţării noastre o largă deschidere procesului de reformă. În acelaşi timp, aceasta impune formularea unor programe profesionale, care să reflecte experienţa şi învăţămintele acumulate.

Se ştie că elaborarea unor programe profesionale şi viabile care să poată fi parte componentă a unor viitoare strategii de dezvoltare pe termen mediu a României nu se poate materializa fără o cât mai bună cunoaştere a stării actuale a domeniului de referinţă. Totodată, pregătirea pentru aderare a statelor Central şi Est Europene şi în cazul de faţă a României creează premisele unei mai realiste ierarhizări şi etapizări a obiectivelor urmărite, deschizându-se noi oportunităţi de evaluare a impactului deciziilor luate.

Experienţa de până acum în managementul tranziţiei şi al proceselor de pre-aderare la Uniunea Europeană au relevat cu acuitate necesitatea introducerii unor schimbări în ceea ce priveşte metodele şi tehnicile de analiză. În acest context ne-am propus analiza stadiului de dezvoltare a agriculturii fiecărei regiuni a României comparativ cu un nivel de referinţă – media regională - propunând pentru aceasta o variantă îmbunătăţită a metodei analizei multicriteriale. Metoda adoptată permite cuantificarea stării unui proces economic în funcţie de parametrii săi reali de manifestare, care sunt exprimaţi printr-o mulţime de indicatori tehnico-economici specifici, dublaţi de date şi informaţii de natură calitativă.

Menţionăm că metoda analizei multicriteriale pune accent pe următoarele aspecte:- caracterizarea nivelului de dezvoltare a agriculturii regionale a României prin

agregarea unor grupe de indicatori ce vor fi denumite în continuare şi grupe de criterii;

- realizarea pe baza indicatorilor selectaţi şi respectiv a grupelor de indicatori a unor ierarhizări şi comparări între unităţile de referinţă, respectiv între regiunile de dezvoltare;

- estimarea coeficienţilor de importanţă aferenţi fiecărui indicator, respectiv grupe de criterii;

- determinarea unei note agregat pentru caracterizarea fiecărui criteriu şi care la rândul lor să permită diferite comparaţii;

- stabilirea decalajelor ce se manifestă între grupele de indicatori, respectiv de grupele de criterii avute în analiză.

Ceea ce prezintă un interes deosebit în metodologia de analiză multicriterială adoptată este posibilitatea determinării „estimatorului global de eficacitate regională a sectorului agricol”. Acesta este un indicator complex ce permite agregarea criteriilor – respectiv a grupelor de indicatori, grupelor de criterii avute în analiză – şi care au fost stabilite pe nivelele anterioare ale analizei.

Apreciem că utilizarea unei atare metode sporeşte gradul de relevanţă al deciziilor asigurând noi rezolvări şi noi abordări ale transformărilor economice posibile la nivel de ramură sau subramură.

Totodată, metodologia propusă ar putea fi utilizată atât pentru evaluarea globală a rezultatelor oferite de diferite proiecţii privind dezvoltarea viitoare a ramurii cât şi pentru analize ale avantajelor comparative regionale globale în cazul înlocuirii mărimilor medii aferente regiunilor cu noi indicatori specifici şi a reevaluării coeficienţilor de importanţă alocaţi.

Metodologia de analiză comparativă a stadiului de dezvoltare regională a agriculturii impune o cât mai realistă cunoaştere a nivelului de competitivitate a fiecărei activităţi din sectorul economic analizat şi este de natură a asigura premise nu numai pentru o mai evaluare, dar şi pentru o mai profundă conştientizare a decidenţilor în legătură cu:

- obiectivele incluse în strategiile, programele, proiectele de dezvoltare promovate;

- asemănările şi deosebirile structurale existente (structuri de proprietate, de management, de producţie şi informaţionale);

- gradul de maturizare; - etapizarea procesului de dezvoltare prin modelul de ierarhizare a obiectivelor

dezvoltării.Structura modelului de analiză multicriterială utilizat este de tip euristic, deoarece

instrumentul pe care ne propunem să-l utilizăm se bazează pe „exploatarea incrementală”, care presupune realizarea unei succesiuni de paşi ascendenţi pentru cuantificarea relevanţei unor dimensiuni relativ cunoscute. Fiecare indicator primar inclus în studiile de analiză comparativă sunt indicatori frecvent utilizaţi şi reflectă doar o parte a procesului ce prezintă interes pentru decident.

Prin evaluări şi reevaluări succesive, în funcţie de calitatea sau relevanţa indicatorilor selectaţi, se obţine o caracterizare parţială şi apoi globală a procesului supus analizei – în cazul de faţa decalajele regionale în dezvoltarea agriculturii.

Metoda diagnosticării multicriteriale are în vedere următoarele etape:a) Asigurarea, normalizarea şi prelucrarea datelor şi a informaţiilor primare

privind agricultura României.b) Identificarea şi determinarea conţinutului principalilor indicatori ce se vor

utiliza pentru cuantificarea stadiului dezvoltării agriculturii într-un anumit moment de timp. Menţionăm că acestei etape analistul trebuie să îi acorde o atenţie maximă deoarece sistemul de indicatori propus pentru caracterizarea nivelului de dezvoltare a ramurii şi a gradului de competitivitate sunt de natură a reflecta modalitatea în care este abordat sectorul (din interior spre exterior sau invers), gradul de profunzime a analizei, direcţia de interes, etc. Totodată nu trebuie neglijat faptul că în procesul de analiză comparativă, agricultura poate fi tratată fie ca ramură de bază a economiei în asigurarea procesului dezvoltării fie ca activitate complementară, atitudine ce impune abordări diferite în structura indicatorilor şi în circumscrierea acestora pe diferite direcţii de analiză care să susţină scopul propus. Totodată precizăm că utilizarea metodei atribuie fiecărui indicator şi respectiv fiecărei grupări de indicatori rolul şi funcţionalitatea unui criteriu.

c) Gruparea indicatorilor pe criterii/grupe de analiză. În acest stadiu se urmăreşte caracterizarea obiectivelor analizei, respectiv a criteriilor precizate mai sus. Indicatorii complecşi propuşi pentru evaluarea criteriilor selectate permit caracterizarea nivelului de dezvoltare comparativă. Totodată menţionăm că

direcţiile de analiză stabilite au un caracter flexibil, motiv pentru care dintr-un acelaşi set de indicatori primari se pot structura diferite grupări în funcţie de obiectivele analizei şi de ce nu, în funcţie de abilitatea celui care urmează să realizeze analiza. Grupările (tipologiile) realizate influenţează într-o măsură însemnată obiectivele finale ale analizei. Trebuie precizat că metoda permite ca în funcţie de obiectivul final pe care şi-l propune un decident să se realizeze modificări fie ale tipologiilor fie ale scărilor de evaluare iniţiale.

d) Analizarea nivelului secvenţial şi respectiv global al stadiului dezvoltării ramurii în fiecare din regiunile de dezvoltare.

e) Formularea unor sugestii şi propuneri pentru strategia de dezvoltare viitoare a ramurii.

Caracterizarea nivelului de dezvoltarea a agriculturii regionale a României a avut în vedere peste 600 indicatori. Aceştia ar putea fi asimilaţi unor tot atâtea „criterii” după care un decident urmăreşte să stabilească gradul de dezvoltare a ramurii dat şi poziţia stadiului dezvoltării agriculturii la nivel regional în România comparativ cu media.

Pentru utilizarea în analiza dezvoltării regionale a agriculturii a metodei diagnosticării multicriteriale indicatorii disponibili au fost ordonaţi în 12 grupe sau tipologii sau direcţii de analiză după cum urmează:

- modul de folosinţă a terenului (MFT);- structura principalelor culturi practicate (SC);- nivelul producţiilor agricole vegetale obţinute (PATV);- randamentele aferente producţiei vegetale (RPV);- efectivele de animale (EA);- densitatea animalelor la 100 hectare (DAN);- randamentele în producţie animalieră obţinute (RPA);- parcul de tractoare şi maşini agricole (PTMA);- disponibilul de resurse umane din agricultură (RU);- principalii indicatori macroeconomici (IMACRO);- valoarea producţiei vegetale totale (VPAT);- zone defavorizate (ZDF).

Fiecare din aceste grupe reprezintă, în fond, indicatori agregaţi pentru evaluarea comparativă a stadiului de dezvoltare a ramurii necesare analizei nivelului de competitivitate a agriculturii regionale. Menţionăm că în funcţie de obiective, decidentul poate realiza atât diferite structurări ale criteriilor (indicatori) primare cât şi adăugarea unora noi.

Pentru fiecare indicator (criteriu) au fost identificate, într-o primă etapă, elemente primare cu caracter relativ menite să permită comparaţiile după cum urmează:

a) Stabilirea locului, respectiv a rangului fiecărei regiuni de dezvoltare faţă de fiecare din regiunile luate în analiză; pentru ierarhizare s-au acordat, în ordine crescătoare, note de la 1 la 9 (incluzând cele 8 regiuni de dezvoltare şi media aferentă fiecărui indicator). Prin acest procedeu de determinare a rangului (locului) fiecărei regiuni de dezvoltare, în funcţie de un anumit indicator se permite şi identificarea „priorităţilor” pe criteriu, element necesar în orice studiu de analiză. De asemenea, prezintă interes şi determinarea variaţiei rangului pentru fiecare din indicatorii aparţinând unei anumite tipologii. Astfel, pentru fiecare criteriu (tipologie) primele trei variaţii de rang reprezintă şi priorităţile analizei pe care urmează să o realizăm. Totodată, considerăm că nu este lipsit de importanţă ca în analiza variaţiei rangului decidentul să aibă în vedere şi un alt parametru şi anume „gradul de stabilitate”, respectiv influenţa pe care o poate induce fiecare din indicatorii

analizaţi într-o strategie şi respectiv într-un program de dezvoltare ce urmează a fi proiectat folosind datele şi informaţiile astfel prelucrate.

b) Fiecărei grupe de indicatori i-a fost ataşată o notă agregată (rang agregat). Aceasta se poate determina fie ca medie aritmetică a rangurilor criteriilor, fie corelând locul (rangul) deţinut cu importanţa sau rolul care a fost convenit pentru fiecare din indicatorii aparţinând unei grupe de caracterizare a nivelului general de dezvoltare a ramurii.

Pentru determinarea importanţei indicatorilor aflaţi în componenţa unei grupe s-a folosit metoda notaţiei crescătoare după cum urmează:

a) punctaj maxim pentru indicatorii foarte importanţi, care în cazul nerealizării ar avea consecinţe extrem de grave la nivelul ramurii sau chiar al economiei;

b) punctaj mediu pentru indicatorii consideraţi de analist a fi de importanţă majoră şi care în cazul nerealizării ar avea consecinţe grave la nivelul ramurii, dar mai ales asupra unor activităţi din cadrul acesteia;

c) punctaj minim pentru cazurile în care gradul de importanţă al indicatorilor este apreciat ca fiind secundar, dat fiind influenţa relativ scăzută exercitată atât asupra ramurii în ansamblu cât şi asupra diferitelor activităţi.

Practic, pentru fiecare indicator dintr-o grupă există posibilitatea ca un decident să îi ataşeze acestuia ceea ce s-ar putea numi „un coeficient de importanţă”, care luând valori diferite permite reevaluarea unor decizii de dezvoltare şi reorientarea acţiunii umane.

Scara de variaţie a acestora este mai mică sau mai mare în funcţie de conţinutul, gradul de omogenitate şi relevanţa seriilor de indicatori utilizaţi. În studiul de faţă scara de variaţie este cuprinsă între 1 şi 12.

Tabelul nr.2.9.Scara principalilor coeficienţi de importanţă atribuiţi indicatorilor ce

reflectă nivelul de dezvoltare

Gradul de importanţă al indicatorului (criteriului)

Consecinţele neîndeplinirii criteriului

Valoarea coeficientului de importanţă

Foarte important Extrem de grave la nivelul ramurii şi deci şi al economiei regiunii

12-11

Major Grave însă numai la nivelul ramurii sau al unor activităţi din cadrul acesteia

10-05

Secundar Efecte cu influenţă mai scăzută, uneori chiar efecte izolate

04-01

Precizăm că în acest studiu coeficienţii de importanţă acordaţi au fost apreciaţi ca fiind specifici agriculturii regionale. Relaţia de calcul pentru determinarea notei agregate (rang agregat) aferente fiecărei grupe de criterii (grupe de indicatori) ce permite cuantificarea locului agriculturii dintr-o regiune comparativ cu altele este următoarea:

∑∑

==

li

n

liii

l k

xkR

Nag unde:

Nag - nota agregată pentru caracterizarea unei grupe de indicatoride determinare a nivelului de dezvoltare; aceasta are rolul unui

indicator complex la nivel de grupă/creiteriu;l - numărul de grupe de indicatori folosite pentru evaluarea nivelului

de dezvoltare care în acest stadiu este 12;Ri - rangul indicatorului (criteriului) sau locul fiecărei regiuni

comparativ cu celelalte în funcţie de mărimea indicatorului luat în considerare; deci pentru fiecare regiune luată în comparaţie, fiecărui criteriu (indicator) îi va corespunde un anumit rang;

ki - coeficientul de importanţă atribuit fiecărui indicator (criteriu) de evaluare a studiului de dezvoltare;i - scara de valori a coeficienţilor de importanţă; în cazul de

faţă această scară a valorii este de la 1 la 12.Decalajul dintre notele agregate ale rangurilor aferente fiecărei grupe de indicatori

şi regiuni indică raportul în care se află unităţile de referinţă analizate între ele. Mărimea decalajului ce se determină pe fiecare criteriu/grup de indicatori regionali definit adoptat reprezintă un alt element de ierarhizare a elementelor de analiză comparativă, permiţând totodată şi formularea unor măsuri punctuale.

Determinarea estimatorului/indicatorului global de performanţă a entităţii ce urmează a se compara se bazează pe corelarea notelor (rangurilor) agregate sau a notelor medii aferente fiecărui criteriu cu greutatea specifică atribuită fiecărui criteriu adoptat.

Relaţia de calcul pentru stabilirea mărimii indicatorului sau a estimatorului global de performanţă a agriculturii regionale este următoarea

∑=lSl GxNagEstGL şi

1=∑ lSG unde:

EstGL - estimatorul global de performanţă al agriculturii regionale;Nagl - nota agregată pentru fiecare grupă de indicatori complecşi;Gsl - greutatea specifică pentru fiecare din grupele de indicatori

complecşi care caracterizează procesul supus analizei comparative.

Pentru determinarea estimatorului global al dezvoltării regionale a agriculturii României pentru lucrarea de faţă s-au adoptat următorii coeficienţi de importanţă/greutăţi specifice pe criterii.

Tabelul nr. 2. 10Coeficienţi de importanţă/greutăţi specifice pe criterii pentru calculul estimatorului global al dezvoltării regionale a agriculturii

Greutate specificăPIB, miliarde lei preţuri curente 0,15Populata 0,08Suprafaţa cultivată 0,10Modul de folosita a teren 0,09Valoarea prod agricola 0,04Prod veg tot 0,05Randamente in prod veg 0,15Nr, de animale 0,06Densitate anim 0,06Prod medie 0,08

Parcul de tract, si maşini agric, 0,08Zone defavorizate 0,06

Total 1,00

Menţionăm că deşi metoda diagnosticării multicriteriale conţine elemente de natură subiectivă, totuşi prin evaluări şi reevaluări succesive se realizează cuantificări semnificative de natură calitativă ale mărimii indicatorilor utilizaţi pentru a crea atât o imagine „agregată” a stadiului de dezvoltare a unei ramuri cât şi a aprecia nivelul de competitivitate a acesteia faţă de o altă unitate de referinţă (care poate fi o altă ramură a economiei naţionale sau o aceeaşi ramură dintr-o altă ţară, etc.)

Cele 12 grupe de indicatori sau criterii utilizaţi în analiza dezvoltării regionale a agriculturii au fost ordonaţi în după cum urmează:

a) modul de folosinţă a terenului (MFT) – în această grupă/criteriu se includ următorii indicatori:

Suprafaţa totală Din care:

- Suprafaţa agricolă; - Arabilă; - Păşuni; - Fâneţe; - Vii şi pepiniere viticole; - Livezi şi pepiniere pomicole;

b) structura principalelor culturi practicate (SC) - în această grupă/criteriu se includ următorii indicatori:

Suprafaţa cultivată;Cereale pentru boabe;Grâu şi secară;Orz şi orzoaică;Porumb;Plante uleioase; - Floarea soarelui;Sfeclă de zahăr;Cartofi;Legume;

c) nivelul producţiilor agricole vegetale totale obţinute (PATV) - în această grupă/criteriu se includ următorii indicatori:

Cereale boabe; -Grâu şi secară; -Orz şi orzoaică; -Porumb boabe;Floarea soarelui;Sfeclă de zahăr;Cartofi;Struguri;Fructe;

d) randamentele aferente producţiei vegetale (RPV) - în această grupă/criteriu se includ următorii indicatori:

Cereale boabe; -Grâu şi secară; -Orz şi orzoaică; -Porumb boabe;Floarea soarelui;Sfeclă de zahăr;Cartofi;

e) efectivele de animale (EA) - în această grupă/criteriu se includ următorii indicatori:

Bovine – Total; -Vaci, bivoliţe şi juninci;Porcine –Total; -Scroafe de prăsilă;Ovine –Total;

f) densitatea animalelor la 100 hectare (DAN) - în această grupă/criteriu se includ următorii indicatori:

Bovine; -Vaci, bivoliţe şi juninci;Porcine; -Scroafe de prăsilă;Ovine şi caprine; - Oi, mioare şi capre;

g) randamentele în producţie animalieră obţinute (RPA) - în această grupă/criteriu se includ următorii indicatori:

Lapte de vacă şi bivoliţă; Lapte de oaie; Lână; Ouă;

h) parcul de tractoare şi maşini agricole (PTMA) - în această grupă/criteriu se includ următorii indicatori:

Tractoare agricole fizice Pluguri pentru tractor Semănători mecanice Combine autopropulsate pentru recoltat: cereale păioase, porumb şi furajeNumăr de hectare/tractor

i) disponibilul de resurse umane din agricultură (RU) - în această grupă/criteriu se includ următorii indicatori:

Populaţia totală - Populaţia ruralăDensitatea populaţiei - locuitori / km2

j) principalii indicatori macroeconomici (IMACRO) - în această grupă/criteriu se includ următorii indicatori:

Produsul intern brut (PIB), preţuri curenteAgricultură, vânătoare şi silviculturăValoarea adăugată brută regională (VABR)Produs intern brut regional pe locuitor

k) valoarea producţiei vegetale totale (VPAT) - în această grupă/criteriu se includ următorii indicatori:

Valoarea producţiei agricole – total - Valoarea producţiei agricole vegetale - Valoarea producţiei agricole animale - Servicii agricole

l) zone defavorizate (ZDF) - în această grupă/criteriu se includ următorii indicatori:

Populaţia din zonele defavorizate Suprafaţa din zonele defavorizate

Ceea ce diferenţiază acest demers de cele practicate până acum nu este atât luarea în considerare a unui număr sporit de criterii de evaluare a stadiului de dezvoltare a unei ramuri (criterii susţinute la rândul lor prin diferiţi indicatori tehnico-economici) în două situaţii diferite, cât mai ales modul în care acestea sunt agregate şi analizate aceste criterii. Prin urmare, acest tip de analiză multicriterială comparativă poate fi aplicat nu numai prezentului ci şi viitorului. În aceste condiţii, prin recalcularea indicatorilor privind decalajele regionale ale agriculturii faţă de media regională se poate obţine o nouă imagine a „eficienţei” unei strategii de dezvoltare propuse la un moment dat.

Includerea în analizele economice comparative a unor elemente de natură subiectivă şi proiectarea mărimii indicatorului complex „estimatorul global de performanţă” a unei ramuri sau activităţi încearcă, în fond, să susţină nevoia de ierarhizare şi etapizare a obiectivelor dezvoltării şi evaluarea variantelor de dezvoltare proiectate pentru diferite condiţii.

Pe baza notelor agregate determinate pentru fiecare din grupele de indicatori/criterii ce caracterizează regiunile de dezvoltare ale României, precum şi a coeficienţilor de importanţă/greutăţi specifice atribuite pe criterii s-a putut determina estimatorul global al dezvoltării regionale a agriculturii pe fiecare regiune, inclusiv pentru media regională.

Tabelul nr.2.11.Decalajele faţă de media regională a estimatorului global

al dezvoltării regionale a agriculturii

Estimator global regional

Decalaje faţă de medie

Media1. Nord-Est2. Sud-Est3. Sud4. Sud-Vest5. Vest6. Nord-Vest7. Centru8. Bucureşti

5,0105,8804,8475,5733,7144,9506,3055,4503,388

1,001,170,971,110,740,991,261,090,68

Din compararea nivelului estimatorului global al dezvoltării regionale a agriculturii a rezultat că pe primele 3 locuri cu cele mai bune rezultate se situează sectorul agricol din Regiunea Nord-Vest (6,305), Nord-Est (5,880) şi Regiunea Sud (5,573). Totodată, cele mai slabe rezultate în activitatea agricolă au avut Regiunea Sud-Est (4,847), Regiunea Sud-Vest (3,714) şi Regiunea Bucureşti (3,388).

În ceea ce priveşte decalajele sectorului agricol al regiunilor de dezvoltare în funcţie de media regională menţionăm următoarele:

• Peste media regională s-au situat Regiunea Centru (cu un decalaj de la 1 la 1,09), Regiunea Sud (cu un decalaj de la 1 la 1,11), Regiunea Nord-Est (cu un decalaj de la 1 la 1,17), Regiunea Nord-Vest (cu un decalaj de la 1 la 1.26);

• În celelalte regiuni sectorul agricol, pe ansamblu, are un nivel al estimatorului global al dezvoltării regionale a agriculturii situat sub media regională; în această categorie menţionăm că, în cazul Regiunii Vest şi al Regiunii Sud-Est mărimea estimatorului global al dezvoltării a fost apropiată de media regională (cu un decalaj de la 1 la 0,99 şi respectiv de la 1 la 0,97); pentru celelalte două regiuni (Regiunea Sud-Vest şi Regiunea Bucureşti) decalajul de dezvoltare faţă de medie a fost substanţial (1 la 0,74 şi respectiv 1 la 0,68).Având în vedere decalajele de dezvoltare ale sectorului agricol, rezultă că pe viitor

va trebui ca prin strategiile de dezvoltare şi prin resursele alocate să se acorde o atenţie deosebită sectoarelor agricole din Regiunea Sud-Vest şi Regiunea Bucureşti, Regiunea Vest şi Regiunea Sud-Est.”

CAP. III. AJUSTAREA DEZVOLTĂRII ECONOMICE REGIONALE LA CERINŢELE UNIUNEA EUROPEANĂ

3.1. Modalităţi de finanţare a dezvoltării sociale şi economiceîn Uniunea Europeană

Principalul scop al fondurilor structurale este acela de realizare a coeziunii sociale şi economice în cadrul Uniunii Europene. Resursele financiare sunt îndreptate spre acţiuni menite să reducă diferenţele existente între regiunile mai dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate şi să promoveze oportunităţi egale de angajare între diferitele grupuri sociale. Acţiunile fondurilor structurale sunt focalizate, în mod special, spre următoarele trei obiective prioritare:

- Obiectivul 1 priveşte dezvoltarea şi ajustările structurale ale regiunilor a căror dezvoltare este întârziată, aceste regiuni înregistrează un PIB pe locuitor mai mic decât 75% din media aceluiaşi indicator înregistrată în ţările membre ale UE (este de menţionat că sunt foarte puţine astfel de zone în UE 15 ) .

- Obiectivul 2 are ca scop conversia economică şi socială a zonelor care întampină dificultăţi structurale. Acoperind un total de 18% din populaţia europeană, se au în vedere patru tipuri de zone: industriale, rurale, urbane şi zone dependente de activităţi de pescuit.

- Obiectivul 3 acoperă întregul teritoriu Uniunii Europene, care se găseşte în afara zonelor Obiectivului 1. El face referire la adaptarea şi modernizarea politicilor naţionale şi a sistemelor de educaţie, formare şi angajare, ţinând cont de strategia europeană în domeniul ocupării forţei de muncă.

Fondurile structurale funcţionale în Uniunea Europeană care au contribuit şi contribuie la dezvoltarea economico-socială a ţărilor membre sunt în număr de patru şi anume: Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR), Fondul Social European (FSE), Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA) şi Instrumentul Financiar de Orientare Piscicolă (IFOP). Domeniile de activitate vizate de cele patru fonduri structurale şi obiectivele urmărite de acestea sunt :

Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) are scopul de a reduce disparităţile regionale în cadrul Uniunii Europene, încurajând, în acelaşi timp, dezvoltarea şi conversia regiunilor. Regiunile de dezvoltare, respectiv domeniile de activitate pentru care sunt alocate sursele financiare provenite din acest fond sunt :

- regiunile incluse în Obiectivului 1 sunt finanţate pentru investiţii în infrastructură, în special în cadrul reţelelor transeuropene (transporturi, telecomunicaţii şi energie) şi investiţii in educaţie, sănătate şi protecţia mediului înconjurător;

- în ceea ce privesc regiunile Obiectivului 2, finanţarea are ca scop următoarele : regenerarea zonele industriale şi zonele urbane în dificultate, îmbunătăţirea căile de acces, revitalizarea zonele rurale sau cele care sunt dependente de activităţi de pescuit, prin intermediul planificării teritoriului, regenerării, protejării mediului inconjurător.

Prin intermendiul Obiectivelor 1 si 2, FEDR este implicat în investiţii directe în sectorul productiv în vederea creerii de locuri de muncă durabile, ajutarea sectorului IMM-urilor şi dezvoltarea locală, cu un accent special în promovarea Pactelor de Ocupare Teritoriale, încurajarea şi îmbunătăţirea capacităţilor de cercetare şi dezvoltare a regiunilor.

La nivelul întregului teritoriu al Uniunii Europene, FEDR vizează regenerarea economică şi socială a zonelor urbane în dificultate şi sprijină cooperarea transfrontalieră, transnaţională şi interregională .

Fondul Social European (FSE) are scopul de a preveni şi combate şomajul şi a dezvolta resursele umane, precum şi de a promova integrarea pe piaţa muncii. Domeniile sale de intervenţie (pentru care se acordă finanţare) cuprind următoarele activităţi :

- integrarea în muncă a şomerilor, cu precădere a tinerilor şomeri şi a persoanelor excluse de pe piaţa muncii;- promovarea oportunităţilor egale pentru toţi cei ce intră pe piaţa muncii acţiuni specifice pentru a îmbunătăţi accesul femeilor pe piaţa muncii;- îmbuntăţirea sistemelor de educaţie şi de formare;- promovarea unei forţe de muncă calificate şi creşterea potenţialului uman în domeniul crecetării şi dezvoltării.Fondul European de Orientare si Garantare Agricolă (FEOGA) a reprezentat

sursa de finanţare care a contribuit, într-o proporţie covârşitoare, la dezvoltarea agriculturii şi a spaţiului rural din ţările membre ale UE. Acesta a fost format din Secţiunea de Orientare si Secţiunea de Garantare.

În cadrul politicii Europene de coeziune economică şi socială, FEOGA a sprijinit dezvoltarea rurală şi îmbunătăţirea structurilor agricole. Domeniile sale de intervenţie pentru care s-a asigurat finanţare includ următoarele activităţi :

- investiţii în ferme agricole, ajutor pentru constituirea noilor ferme de către tineri fermieri si formare profesionala;- ajutor pentru pensionarea anticipată;- compensaţii pentru zonele defavorizate;- măsuri pentru mediul inconjurator şi agricultură;- prelucrarea produselor agricole şi marketingul acestora;- dezvoltarea şi utilizarea optimă a pădurilor;- dezvoltarea zonelor rurale prin furnizarea de servicii, sprijin în favoarea economiei locale, încurajarea turismului şi a activităţilor artizanale, etc.În cadrul regiunilor Obiectivului 1, aceste măsuri au fost finanţate de către

FEOGA prin intermediul Secţiunii de Orientare, cu excepţia subvenţilor de compensare, ajutorul pentru pensionare anticipată, măsurile legate de mediul înconjurător legat de zonele agricole şi măsurile legate de dezvoltarea pădurilor, care au fost finanţate de către FEOGA prin intermediul Secţiunii de Garantare. În afara zonelor Obiectivului 1, toate măsurile au fost finanţate prin fondul FEOGA Secţiunea de Garantare.

Principalul obiectiv al Uniunii Europene în reformarea fundamentală a primului „pilon” al Politicii Agricole Comune din 2003 şi 2004, a vizat în primul rând dezvoltarea rurală. Astfel, Comisia Europeană a adoptat, în data de 14 iulie 2004, propunerea de modificare a politicii de dezvoltare rurală a Uniunii Europene, vizând consolidarea şi simplificarea actualului sistem de acordare a fondurilor, pentru perioada 2007-2013, prin crearea Fondului Agricol European pentru Dezvoltare Rurală (FEADR). Acesta urmează a înlocui Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA), având rolul de a răspunde exigentelor impuse de o Uniune Europeana lărgita, cu o serie de decalaje majore privind spaţiul rural şi nivelul de trai al populaţiei rurale.

Raţiunile tehnice care au determinat această modificare se referă, în principal, la numărul mare de programe, sisteme de programare şi diferite sisteme de management financiar şi de control care există în perioada curentă de programare şi care a dus la creşterea semnificativă a sarcinii administrative a Statelor Membre şi a Comisiei Europene şi la reducerea coerenţei, transparenţei şi monitorizării politicii de dezvoltare rurală.

Instrumentul Financiar de Orientare Piscicolă (IFOP) are scopul de a realiza un echilibru sustenabil între resursele piscicole şi exploatarea acestora. De asemenea, se doreşte îmbunătăţirea poziţiei competitive a sectorului piscicol şi dezvoltarea zonelor dependente din punct de vedere economic de activităţile piscicole. Domeniile de intervenţie ale IFOP trebuie considerate a fi acelea de ajustare a eficienţei activităţilor de pescuit, modernizarea flotei piscicole, dezvoltarea culturii apelor, protecţia zonelor marine, facilităţi legate de porturile de acostare a navelor pescadoare, prelucrarea şi marketingul produselor piscicole, promovarea produselor rezultate.

Alocarea şi utilizarea fondurilor structurale în ţările membre ale Uniunii Europene, inclusiv pentru România şi Bulgaria, se bazează pe cinci principii: concentrarea, programarea, parteneriatul, adiţionalitatea şi subsidiaritatea. Documentele de programare ale tuturor statelor membre ale UE care au stat la baza negocierilor şi, ulterior, obţinerii fondurilor structurale sunt: Documentul Unic de Programare (DUP)-utilizat în regiunile cuprinse în Obiectivul 2, Programele Operative (PO) şi Cadrul Comunitar de Sprijin (CCS)-utilizate in mod tradiţional in zonele Obiectivului 1 şi Programul Complementar (PC).

Documentul Unic de Programare (DUP) reprezintă un document aprobat de către Comisia Uniunii Europene şi conţine următoarele capitole: secţiuni dedicate situaţiei existente, strategii şi priorităţi, evaluarea ex-ante, programarea financiara, parteneriatul si prevederile de implementare. Aceleasi informatii care se regasesc detaliate in Cadrul Comunitar de Sprijin şi în Programele Operative.

Conţinutul Cadrului Comunitar de Sprijin (CCS) cuprinde, în prima secţiune, descrierea situaţiei existente, cu prezentarea disparitaţilor, diferenţelor de dezvoltare, potenţialul pentru dezvoltare sau conversie. Descrierea trebuie să ia în considerare resursele financiare utilizate, principalele rezultate obţinute, prin intervenţiile deja efectuate în perioada precedentă şi rezultatele evaluarii. Prezentarea situaţiei existente trebuie să cuprindă aspecte legate de competitivitate, cercetare, dezvoltare şi inovare, situaţia IMM-urilor, situaţia mediului înconjurator, piaţa muncii şi politicile promovate la nivel naţional şi regional în ceea ce priveşte formarea profesională şi o evaluare a situaţiei în ceea ce priveşte egalitatea între femei şi bărbaţi şi în ceea ce privesc oportunităţile oferite de piaţa muncii.

Secţiunea consacrată strategiilor şi priorităţilor trebuie să indice obiectivele operative şi o descriere a strategiei capabile să contribuie la realizarea tuturor obiectivelor propuse de solicitantul sprijinului financiar european.

Secţiunea legată de resursele financiare trebuie să se bazeze pe planul financiar care să cuprindă totalul sprijinului comunitar structurat pe contribuţia europeană şi pe cea naţională, care la rândul lui trebuie elaborat în corespondenţa cu perspectivele financiare previzionate.

În ceea ce priveşte verificarea ex-ante a adiţionalităţii pentru Obiectivul 1 trebuie să îmbrace forma unei situaţii comparative a ceea ce s-a programat cu ceea ce s-a realizat, până la un moment dat, precum şi cu ce s-a realizat de alte state membre ale UE.

Secţiunea dedicată parteneriatului cuprinde paşii care trebuie facuţi în vederea consultării tuturor partenerilor care concură la elaborarea acestui document (autoritaţile regionale şi locale, alte autorităţi competente, inclusiv responsabilii pentru protecţia

mediului şi promovarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţii, partenerii economici şi sociali).

Secţiunea dedicată implementarii prevederilor cadrului de sprijin comunitar, include informaţii despre autoritatea individuală care a fost desemnată cu implementarea sau organismul responsabil cu gestionarea CCS, acordurile încheiate cu diferiţi parteneri şi reprezentarea lor în cadrul Comitetelor de Monitorizare.

Programul Operativ (PO) reprezintă documentul aprobat de către Comisia Europeană pentru implementarea Cadrului Comunitar de Sprijin şi include un set complet de priorităţi, cuprinzând măsuri multianuale de sprijin comunitar. Priorităţile trebuie implementate prin recurgerea la unul sau mai multe fonduri, utilizarea unuia sau mai multor instrumente financiare existente, inclusiv apelarea la Banca Europeană de Investiţii sau la alte organisme financiare care să asigure partea de cofinanţare a proiectelor de investiţii.

Un program operativ integrat reprezintă un program finanţat din mai multe fonduri. Conţinutul unui program operativ include următoarele capitole :

- o parte descriptivă, similară celei din Cadrul Comunitar de Sprijin;- o parte care tratează priorităţile statelor care solicită sprijinul comunitar (specificând legătura lor cu cele cuprinse în CCS, ţintele precis cuantificate, evaluarea ex-ante şi impactul aşteptat),- o secţiune care evidenţiază măsurile necesare pentru implementarea priorităţilor (inclusiv informaţii în ceea ce priveşte titlul, descrierea, obiectivele principale, beneficiarii, o indicaţie aproximativă a alocării financiare acordată fiecărei măsuri şi autoritatea de implementare pentru fiecare măsură), - o parte dedicată planului financiar (în conformitate cu perspectivele financiare şi acordurile privind regiunile care beneficiază de sprijin tranzitoriu şi în conformitate cu totalul Programelor Operative împărţite pe priorităţi sau pe ani, în corespondenţa cu priorităţile sau perioadele prevazute de către CCS), - o parte care cuprinde prevederi referitoare la implementare (specificând care este autoritatea de implementare desemnată de către statul membru ca responsabilă pentru gestiunea PO, autoritatea de plată, acordurile de administrare a PO, sistemele de monitorizare şi evaluare, acordurile pentru revizuirea permanenta a PO pe măsura desfăşurării lui şi cele necesare evaluării pe parcurs, procedurile pentru mobilizarea şi circularea fondurilor, măsurile specifice şi procedurile pentru asigurarea controlului implementării PO).Programul Complementar (PC) reprezintă documentul de implementare a

strategiei de programare şi implementare a priorităţilor, conţine elemente detaliate asupra conţinutului măsurilor din program, este elaborat de către statul membru şi este revizuit, în cazul în care este necesar, de către Comitetul de Monitorizare la propunerea autorităţii de gestiune a fondurilor europene. Programul Complementar este trimis Comisiei Europene pentru informare. În vederea accelerării procedurilor, Programul Complementar poate fi prezentat în acelaşi timp cu CCS sau cu PO. În orice caz, autoritatea de gestiune a fondurilor europene trebuie să adopte Programul Complementar cel târziu în trei luni după decizia Comisiei Europene de aprobare a PO sau a CCS.

Programarea este rezultatul negocierii între autorităţile naţionale, regionale şi locale, cu partenerii economici şi sociali şi alte organisme relevante. Programele pot fi ori programe de dezvoltare regională, ori programe vizând iniţiative comunitare. Programele de dezvoltare regională sunt elaborate fie in baza unui plan de dezvoltare, fie in baza DUP. Ambele documente trebuie prezentate Comisiei de către statul membru într-o perioadă de maximum patru luni după stabilirea listei de zone eligibile. Planul de dezvoltare este negociat împreună cu reprezentanţii Comisiei Europene şi are ca rezultat

Cadrul Comunitar de Sprijin. Dupa prezentarea planului de dezvoltare, Comisia are la dispoziţie cinci luni pentru adoptarea Cadrului Comunitar de Sprijin. Pe de altă parte, Cadrul Comunitar de Sprijin conduce către elaborarea propunerilor de programe.

Implementarea dezvoltării regionale sau a programelor de iniţiativă comunitară revine, ca responsabilitate, Autorităţilor de gestiune a fondurilor comunitare, care, în afară de pregătirea Programului Complementar, sunt responsabile de selecţia proiectelor de investiţii care vor fi finanţate. Odată ce a fost aprobat programul, Autorităţile de Gestiune sunt responsabile de informarea potenţialilor solicitanţi de proiecte, în ceea ce priveşte asistenţa disponibilizată (exemplul cel mai bun este informarea prin intermediul anunţurilor publice de licitaţii).

Organizaţiile care activează în domeniul social şi economic (autorităţi locale, asociaţii, întreprinderi, etc) pot propune proiecte cu finanţare din fonduri structurale. Autorităţile naţionale şi regionale competente pentru fiecare program au ca responsabilitate şi selectarea proiectelor. Toate proiectele care beneficiază de asistenţa financiară din partea Uniunii Europene trebuie sa dispună de cofinanţare din alte surse, ori din partea sectorului public sau a celui privat.

Rapoartele de implementare joacă un rol semnificativ în asigurarea unei programări sănătoase, fapt pentru care, conţinutul acestora este precizat, în detaliu, în cadrul reglementărilor. În cadrul acestor rapoarte se precizează următoarele aspecte: implementarea financiară a asistenţei (cuprinzând pentru fiecare măsura în parte înregistrarea plăţilor efectuate şi a celor acoperite prin contribuţia bugetului comunitar); progresele înregistrate în evoluţia implementării priorităţilor şi măsurilor luate pentru realizarea obiectivelor specifice; indicarea oricăror schimbări în condiţiile generale care pot avea o importanţa relevantă în implementarea asistenţei (evoluţii socio-economice; schimbări în politicile naţionale, regionale şi sectoriale, etc); paşii întreprinşi pentru asigurarea caracterului efectiv al implementării (monitorizare, control financiar şi evaluarea măsurilor, orice ajustare a managementului, utilizarea asistenţei tehnice, etc); paşii efectuaţi în vederea asigurării compatibilităţii cu politicile Comunitare (în mod special regulile referitoare la competiţie, acordarea contractelor publice, protecţia mediului inconjurător, promovarea egalităţii între femei şi bărbaţi, etc).

Evaluarea reprezintă un principiu fundamental pentru asigurarea unui sistem de luare a deciziilor eficient, şi, în consecinţa, o bună utilizare a resurselor disponibile. Procedurile de evaluare au ca scop, atât verificarea derularii conforme a măsurilor promovate prin documentul de programare, cât şi asigurarea obţinerii rezultatelor aşteptate prin implementarea acestora.

Evaluarea ex-ante, în mod obişnuit, se anexează documentului de programare, poate fi sub forma unui comentariu prin care se explică şi justifică analiza ce derivă din situaţia curentă, coerenţa strategiilor şi priorităţilor alese, impactul aşteptat şi resursele financiare alocate, precum şi sistemele de implementare utilizate. Autoritatea de Gestiune este responsabilă de infiinţarea unui sistem de bază pentru culegerea datelor de natură statistică şi financiară necesare evaluării.

Evaluarea la mijlocul perioadei - reprezintă responsabilitatea fundamentală a statelor membre. Evaluarea trebuie organizată de către Autoritatea de Gestiune, însă va fi desfăşurată, în mod concret, de către un evaluator independent, care este responsabil de examinarea rezultatelor iniţiale ale asistenţei, utilizarea resurselor financiare şi operativitatea monitorizării şi a implementării.

O evaluare ex-post va fi, de asemenea, desfăşurată la încheierea asistenţei, fiind, în exclusivitate, responsabilitatea Comisiei Europene, evaluarea efectivă urmând a fi efectuată de către evaluatori independenţi. Această evaluare are scopul de a inventaria

utilizarea resurselor, caracterul efectiv al asistenţei şi impactul său, evidenţiind factorii care au contribuit la succesul sau insuccesul implementării, putând conduce, în consecinţă, către optimizarea asistenţei ce va fi furnizată în viitor.

Împreună cu Autoritatea de Gestiune, statele membre trebuie să înfiinţeze un “Comitet de Monitorizare” pentru fiecare program (DUP si PO), care să asigure calitatea şi eficienţa implementării asistenţei. Comitetul de Monitorizare lucrează în strânsă colaborare cu Comisia Europeană, care participă, prin reprezentanţi cu funcţii importante în domeniul pentru care se acordă sprijinul comunitar, la întâlnirile acestuia ca şi consultant, fiind, deci, în măsură să garanteze o desfăşurare conformă a programării.

Rolul Comitetului de Monitorizare este reflectat de responsabilităţile specifice pe care le are şi de atribuţiile sale, dintre care cele mai importante sunt: confirmă Programul Complementar şi orice modificare adusă acestuia de către

Autoritatea de Gestiune; solicită ajustări ale Programului Complementar; aprobă criteriile pentru selecţia operaţiunilor care pot fi finanţate; evaluează în mod periodic progresele înregistrate în atingerea obiectivelor specifice

ale asistenţei; examinează rezultatele implementării şi, în mod special, rezultatele evaluării de la

mijlocul perioadei de implementare, înaintea prezentării lor Comisiei Europene; aprobă propunerile care amendează conţinutul deciziilor în ceea ce priveşte orice fel

de contribuţii din fonduri; recomandă Autorităţii de Gestiune măsuri necesare pentru îmbunătăţirea

managementului asistenţei. Prin modul în care se efectuează programarea şi implementarea măsurilor de finanţare

a unor domenii de activitate economică şi socială, Comisia Europeană reuşeşte să imprime proceduri foarte clare, ceea ce conduce garantarea reuşitei proiectelor de investiţii propuse, atât de autorităţile publice local sau regionale, cât şi de investitorii privaţi.

Un exemplu demn de luat în seamă în ceea ce priveşte programarea pentru ţara noastră este Programul Economic de Preadere al României. Prima ediţie a Programului Economic de Preaderare al României poate fi considerat un program de reformă cuprinzător şi ambiţios, evaluarea Comisiei Europene evidenţiind numeroase aspecte pozitive, cum ar fi descrierea cu acurateţe a evoluţiilor economice recente şi, mai ales, identificarea corectă a problemelor structurale şi a slăbiciunilor economiei româneşti, ceea ce constituie o garanţie că vor fi implementate măsuri corecte de reformă economică, menite să soluţioneze problemele identificate. Totodată, s-au apreciat pozitiv angajamentele în domeniul finanţelor publice şi cele privind reformele economice în majoritatea domeniilor de activitate.

Programul Economic de Preaderare a fost corelat cu Programul Naţional al României de Aderare la Uniunea Europeana, măsurile de politică economică fiind în concordanţă cu programul de adoptare a acquis-ului comunitar. Conform cerinţelor Comisiei Europene, Programului Economic de Preaderare se actualizează în fiecare an, pentru a pune în evidenţă modul de realizare a angajamentelor şi schimbările intervenite în politica economică datorită evoluţiilor pe plan intern şi internaţional.

Politica generală şi măsurile sectoriale promovate de Guvernul României în anul 2001 au condus la înregistrarea unor progrese substanţiale pe linia îndeplinirii criteriilor economice de aderare. În consecinţă, Guvernul României a elaborat la sfârşitul anului 2001 „Planul de acţiuni pentru anii 2002 şi 2003 al Programului de guvernare”, ce

constituie principalul document care stă la baza actualizării Programului Economic de Preaderare.

Pentru elaborarea ediţiei 2002 s-au avut în vedere propunerile, de ordin conceptual şi metodologic, ale Comisiei Europene, axate în principal pe prezentarea datelor într-un set de tabele standardizate, pe utilizarea, în mod similar, a ipotezelor privind mediul internaţional, precum şi pe abordarea unor aspecte noi, tratate în prezent numai în programele de stabilitate şi convergenţă ale statelor membre, cum sunt impactul evoluţiilor ciclice asupra bugetului şi tendinţele pe termen lung ale finanţelor publice.

Totodată, s-au luat în considerare recomandările specifice făcute României privind prezentarea mai detaliată a unor aspecte precum: problematica mediului de afaceri, influenţa reducerii inflaţiei asupra veniturilor fiscale, calendarul de aplicare a măsurilor de reformă propuse etc.

Ediţia 2002 a Programului Economic de Preaderare are aceeaşi structură ca şi prima ediţie, cu menţiunea că, în cadrul capitolului privind Politica macroeconomică, s-au tratat distinct principalele caracteristici ale politicii antiinflaţioniste, ale politicii comerciale şi a celei referitoare la libera circulaţie a capitalurilor.

3.2. Elemente de programare şi modalităţi de tratare a acestora de către statele membre ale Uniunii Europene

Pentru a putea realiza o imagine cât mai detaliată asupra modului de elaborare a unui Plan de Dezvoltare Regională vom încerca să prezentăm elementele de programare şi modul în care au fost ele tratate în diferitele documente de programare elaborate de o serie de ţări reprezentative din UE, cum ar fi: Marea Britanie, Spania, Franţa si Italia. Principalele elemente de programare luate în calcul la elaborarea Planului de Dezvoltare Regională sunt următoarele : dezvoltarea socio-economică generală; prezentarea generală a întreprinderilor şi structura economică sectorială.

3.2.1. Dezvoltarea socio-economică generală

Pentru a putea furniza o imagine globală a dezvoltării economice şi sociale a unei regiuni, trebuie avute în vedere şi analizate următoarele patru secţiuni principale: contextul economic regional în care se desfăşoară activităţi lucrative; comparaţii privind PIB-ul pe locuitor; defalcarea sectorială a PIB-ului regional; productivitatea factorilor de producţie angrenaţi în dezvoltarea regională.

3.2.1.1. Contextul economic regional

Această secţiune trebuie să conţină o scurta descriere a evoluţiilor înregistrate de economia regională în linii generale, într-o perioadă de peste 10 ani. Vor fi scoase în evidenţa perioadele de recesiune sau de creştere economică la nivel regional şi, legătura, în cazul în care există, cu evoluţiile înregistrate la nivel naţional. Un element important îl constituie disponibilitatea datelor privind PIB-ul la nivel regional şi naţional, care trebuie utilizate pentru calcularea procentelor de creştere sau descreştere pe parcursul anilor luaţi în calcul. Pot fi, de asemenea, incluse în cadrul descrierii efectuate reprezentări grafice care să prezinte schimbările în rata PIB-ului, atât la nivel naţional, cât şi la cel regional de-a lungul perioadei de timp, impactul evoluţiei economice asupra principalelor sectoare de activitate ale economiei regionale şi asupra pieţei capitalului uman.

Prezentarea pe scurt a ceea ce s-a întamplat în economia naţională şi cea regională într-o perioadă de mai mult de zece ani, constituie baza pentru analiza economică a unei

regiuni. Utilizarea datelor legate de PIB este importantă deoarece asigură comensurarea activităţii economice, atât prin datele referitoare la remunerarea angajaţilor (în esenţă salariile), cât şi prin includerea datelor referitoare la venitul brut din exploatare/venituri mixte (profituri). Chiar mai mult, creşterile şi scăderile înregistrate de către PIB, exprimate în procente, dau o imagine clară a performanţei economiei regionale, putându-se face cu uşurinţă legături între aceasta evoluţie şi impactul asupra ocupării forţei de muncă în diferitele sectoare economice.

Un exemplu ilustrativ asupra modului în care a fost descris contextul economic regional îl găsim în Documentului Unic de Programare al Regiunii West Midlands (Marea Britanie), Obiectivul 2, pentru perioada 2000–2006. Un prim paragraf din acest document evidenţiază recesiunea naţională din anii ’80, impactul acesteia asupra regiunii West Midlands, în ceea ce priveşte pierderile de locuri de muncă şi schimbarea produsă în transferurile de locuri de muncă între sectoarele economice (creşterea numărului locurilor de muncă oferite de sectorul serviciilor, ca urmare a evoluţiei înregistrate la nivel naţional).

Un al doilea paragraf explică faptul că orientarea către export a revigorat economia Marii Britanii de la începutul anilor ’90 şi a generat beneficii în favoarea sectorului manufacturier (de prelucrare) al regiunii, fară să inducă însă o creştere a locurilor de muncă datorită creşterii productivităţii.

Un al treilea paragraf face referire la evoluţia negativă, determinată de recesiunea înregistrată începând din 1989, care s-a resimţit în sectorul manufacturier şi care a înregistrat, la nivelul regiunii, trei trimestre consecutive de creştere negativă.

3.2.1.2 Comparaţii privind Produsul Intern Brut (PIB) pe locuitor

Datele referitoare la PIB/locuitor reprezintă un element cheie în elaborarea analizei economice a unei regiuni. PIB/locuitor la nivel regional poate fi obţinut prin împărţirea rezultatelor total PIB regional la numărul populaţiei rezidente. Prin urmare, se calculează PIB-ul regional pe locuitor ca procent din media naţională şi se compară rezultatul obţinut cu acelaşi tip de date provenite din alte regiuni, în acelaşi an de raportare statistică. Ca rezultat, poate fi pusă în evidenţă poziţia regiunii faţa de alte regiuni şi faţă de media naţională. O altă modalitate de a elabora acest sistem de comparaţie se bazează pe creşterile şi descreşterile procentuale înregistrate de către PIB/locuitor, la nivel naţional şi regional, pe parcursul a mai mulţi ani.

Utilizarea PIB-ului regional pe locuitor, calculat ca procent a mediei naţionale, prezintă marele avantaj de a nu fi influenţat de mărimea populaţiei înregistrate de către diferitele regiuni şi permite compararea bunăstării unei regiuni cu cea a altor regiuni într-un mod facil. Pe de alta parte, utilizarea PIB/locuitor în procente, calculat pentru o anumită perioadă de timp poate ilustra în mod clar evoluţiile care afectează creşterea performanţei regiunii analizate.

Principalul obiectiv în cazul utilizării PIB/locuitor la nivelul unei regiuni este acela de a verifica existenţa unei breşe între performanţa regiunii comparativ cu a celorlalte regiuni sau, faţa de nivelul economiei naţionale şi măsura în care există anumite evoluţii particulare care influenţează aceasta diferenţa. Odată ce a fost certificată existenţa unei breşe, trebuie identificate cauzele sale. Pe de altă parte, analiza PIB/locuitor pe o perioadă de timp poate releva existenţa unei tendinţe de polarizare a celor mai prospere şi a celor mai puţin dezvoltate regiuni. Acest fenomen poate fi înregistrat în condiţiile în care regiunile cu un nivel înalt al PIB/locuitor înregistrează o creştere economică superioară mediei, în timp ce regiunile mai puţin dezvoltate sunt lasate în urmă. Dacă se

înregistrează o tendinţa de polarizare, este important să se compare regiunea în cauză cu grupul celor mai performante regiuni şi de asemenea, cu cel al regiunilor rămase în urma.

Comparaţiile PIB/locuitor atât ca indicatori cât şi ca metode de analiză, au ca scop sintetizarea performanţelor economice ale regiunilor şi realizarea unei clasificări în funcţie de variaţiile PIB/locuitor. O analiza mai completă (utilizată frecvent în studiile regionale) constă în reprezentarea într-un grafic combinat, atât a PIB/locuitor pentru un an determinat (de exemplu 1990),cât şi a schimbărilor de-a lungul unei perioade (de exemplu 1990-2001) ale PIB/locuitor. Metoda permite ierarhizarea regiunilor în funcţie de performanţa economică dar şi definirea diferitelor tipuri de comportament regional prin relaţiile dintre tendinţele de evoluţie specifice faţa de valoarea iniţială a PIB-ului. O poziţionare mai bună a unei regiuni, având în vedere PIB/locuitor la nivelul anului 1990, poate fi asociată cu o evoluţie mai dificilă, ajutând la întelegerea mai profundă a cauzelor structurale ale dinamicii recente.

Un exemplu, chiar şi în acest caz, pentru a ilustra într-un mod relevant această situaţie, poate fi prezentat Documentului Unic de Programare al Regiunii West Midlands (Marea Britanie), Obiectivul 2, pentru perioada 2000 – 2006. Într-adevăr, utilizarea PIB-ului regional pe locuitor ca un procent al mediei naţionale a permis plasarea regiunii West Midlands pe locul 7 din cele 12 regiuni, luând în considerare PIB-ul pe locuitor din 1998. Acest an este luat în consideraţie având în vedere că cele mai recente date în ceea ce priveşte PIB-ul regional pe locuitor din Marea Britanie reprezintă cifre provizorii, facând referinţă la 1998 şi sunt calculate în funcţie de Sistemul European de Conturi.

Creşterile procentuale ale PIB-ul pe locuitor înregistrat în regiunile Marii Britanii, în perioada 1989 – 1998, indică dezvoltarea unui important fenomen de polarizare între un grup de regiuni care au depăşit media naţională şi un alt grup a carei performanţă a fost mai scăzută. Regiunea West Midlands, deşi a înregistrat o rată de creştere care este apropiată mediei naţionale în prima perioadă a anilor ’90, a înregistrat însă în ultimii trei ani o scădere. Acest rezultat, prin comparaţie cu a altor regiuni din Marea Britanie a condus ca, de pe locul al 6-lea în topul conform PIB-ului regional pe locuitor (înregistrând 93,2% din media naţională în 1989) să cadă pe locul 7 - înregistrând 91,2% din media naţională în 1998.

În consecinţă s-a inregistrat o diferenţa faţă de performanţa altor regiuni din Marea Britanie, scăzând implicit şi media naţională. Principala cauză a acestei situaţii se datorează faptului că în mare măsura regiunea West Midlands depinde de sectorul manufacturier ca principal element ce contribuie la formarea PIB-ului regional.

3.2.1.3 Analiza sectorială a Produsului Intern Brut (PIB) regional

Compoziţia PIB-ului regional poate fi evidenţiată prin indicarea procentului deţinut de către fiecare sector al economiei într-o perioadă de timp. Principalele sectoare de activitate reprezentate la nivel regional sunt: agricultura, industria de prelucrare, sectorul construcţiilor, serviciile publice si private. La rândul lor serviciile pot fi clasificate în: servicii financiare şi de afaceri, administraţie publică, apărare, educaţie, sectorul sanitar şi servicii de asistenţă socială. Celelalte sectoare mai includ mineritul, extracţia petrolului, utilităţile publice, comercializarea prin reţeaua en-gross şi en-detail, transporturile şi comunicaţiile. Cotele procentuale deţinute de către diferitele sectoare economice care contribuie la formarea PIB-ului regional pot fi utilizate pentru comparaţii între diferiţi ani, sau cu nivel naţional.

În primul caz, compararea datelor la nivelul a mai multor ani poate evidenţia eventualele schimbări înregistrate de un sector prin raportare la un altul. De exemplu,

sectorul serviciilor poate creşte în detrimentul sectorului manufacturier, iar aceasta evoluţie poate fi usor pus în evidenţă prin compararea cotei deţinute de sectoarele analizate în PIB-ul regional pe parcursul a mai multor ani. Această comparaţie poate releva de asemenea, măsura în care această tendinţă se înregistrează şi la nivelul întregii ţări, sau dacă este doar un caz singular. De exemplu, sectorul agriculturii la nivelul regiunii poate creşte cu o rată mai înaltă decât creşterea înregistrată la nivel naţional, ceea ce ar putea fi demonstrat prin compararea celor doua cote procentuale de contribuţie la formarea PIB-ului în doi ani diferiţi.Exemplul cel mai bun este Planul de Reconversie Socio-economica al Regiunii Aragon (Spania), Obiectivul 2, pentru perioada 2000 – 2006 care face referire la modalităţile de constituire a PIB-ului şi astfel sunt facute comentarii, pe baza unui tabel care cuprinde ponderile deţinute de activităţile sectoriale în formarea PIB-ului regional.

Prezentarea este împărţită între sectoarele economiei regionale (agricultură, industrie, construcţii şi servicii) pe o perspectivă de timp diferită (1991, 1994, 1997). Din datele cuprinse în document, se evidenţiază faptul că industria prelucrătoare şi serviciile constituie principalele sectoare ale economiei. Se observă de asemenea, că nu a existat nici o modificare importantă în ponderea diferitelor sectoare în economia regională. In al doilea rând, se face compararea diferitelor sectoare economice în perioada 1986 –1997, la nivel naţional şi regional.

Regiunea Aragon este caracterizată de o structură a economiei locale şi o compoziţie a PIB-ului regional similare situaţiei existente la nivel naţional. Agricultura şi construcţiile înregistrează o rată de creştere mai scazută la nivel regional decât rata de creştere înregistrată la nivel naţional, însă diferenţa este minimă. Industria la nivel regional înregistrează o rată de creştere mai rapidă decât cea înregistrată la nivel naţional, serviciile situându-se cam la acelaşi nivel, în ciuda faptului că sectorul servicii contribuie la PIB-ul regional într-o proporţie mai redusă decât cea înregistrată la nivel naţional.

3.2.1.4 Productivitatea muncii

Datele referitoare la productivitatea muncii sunt furnizate pentru toate sectoarele de activitate economică la nivel regional: agricultură, industria prelucrătoare, construcţiile, serviciile publice şi private, toate contribuind la formarea PIB-ului regional. Pot fi adăugate în cadrul analizei şi alte sub-sectoare economice, în condiţiile în care există informaţii disponibile, precum: servicii financiare şi pentru comunitatea de afaceri, administraţia publică, educaţie, sănătate, asistenţă socială, mineritul şi extracţia petrolului, utilităţile publice, comerţul en-gross şi en-detail, transportul şi comunicaţiile.

Datele referitoare la productivitatea muncii se calculează prin împărţirea cifrei corespunzatoarea valorii brute adăugate din fiecare sector la numărul de angajaţi din fiecare sector analizat într-un anumit an. Datele referitoare la productivitatea muncii vor trebui să ia in considerare numărul de ore lucrate efectiv, după care calculul să fie ajustat. Această necesitate a apărut în urma unor studii elaborate la nivel internaţional prin care se compară productivitatea muncii în sectorul manufacturier, reieşind la o primă analiză că, Marea Britanie are o performanţă mult mai scazută comparativ cu majoritatea competitorilor săi, deoarece în conformitate cu datele OECD, valoarea adăugată pe lucrător este cu 30% mai mare în Germania şi Franţa decât în Marea Britanie. Principalul motiv al acestei situaţii îl constituie faptul că muncitorii din Marea Britanie au tendinţa de a lucra mai multe ore decât corespondenţii lor din alte ţări. Iată de ce a aparut nevoia de a ajusta datele referitoare la productivitatea muncii cu numarul de ore lucrate.

Înainte de a analiza productivitatea muncii defalcată pe sectoare, este util de realizat o imagine generală asupra performanţei competitivităţii, având în vedere relaţiile

dintre tendinţa productivităţii şi raportul dintre forţa de muncă ocupată şi numărul de şomeri existent la un momemt dat.

Productivitatea muncii constituie o măsura importantă pentru a certifica competitivitatea regiunii într-un anumit sector al economiei. Ne putem confrunta cu situaţia în care sectorul manufacturier al regiunii, sau unul din sub-sectoarele sale (de exemplu sectorul alimentar şi de băuturi, textile şi confecţii, prelucrarea lemnului, produse metalice, etc) să nu atingă nivelul de productivitate care corespunde mediei naţionale, punând astfel în evidenţă performanţa scăzută a acestui sector sau sub-sector.

Pentru o imagine mai clară a diferenţei de productivitate este preferabil să se calculeze productivitatea muncii la nivel regional luând în considerare un sector particular ca procent din media înregistrată de acel sector la nivel naţional. Odată ce cifrele care corespund productivităţii au fost transformate în procente, acestea vor fi utilizate pentru efectuarea comparaţiei cu sectoarele din alte regiuni şi cu nivelul naţional, pentru a se sesiza eventualele diferenţe importante între sectoare la nivelul economiei regionale. Având la bază datele corespunzatoare unei anumite perioade de timp se pot evidenţia, de asemenea, şi eventualele tendinţe.

Exempul cel mai concludent este Programul Operativ al Regiunii Basilicata (Italia), aferent Cadrului Comunitar de Sprijin pentru Zonele Obiectivului 1, pentru perioada 2000 – 2006. Aceste ia în considerare datele referitoare la productivitatea muncii care permit emiterea unor concluzii în ceea ce priveşte economia regională. Productivitatea a crescut în general, în ciuda diferenţelor sectoriale care au rămas, de exemplu în agricultură, ceea ce a permis Basilicatei să-şi îmbunătăţească poziţia de performanţă în ultimii ani, ajungând să o plaseze la acelaşi nivel cu alte regiuni din sudul Italiei, înregistrându-se ajustări structurale care au redus distanţa care o mai separa, de productivitatea medie înregistrată la nivel naţional.

3.2.2 Prezentarea generală a întreprinderilor

Pentru a analiza nivelul de dezvoltare economică şi socială a unei regiuni, o componentă principală este dată de obţinerea informaţiilor referitoare la numărul de întreprinderi din cadrul regiunii. Societăţile comerciale şi agenţii economici pot fi clasificaţi în funcţie de numărul de anagajaţi: micro-întreprinderi (0-9 angajaţi), întreprinderi mici (10-49 angajaţi), întreprinderi medii (50-249 angajaţi) şi întreprinderi mari (peste 250 de angajaţi). Trebuie elaborată o clasificare în funcţie de tipologia întreprinderilor, atât la nivel naţional cât şi regional pentru un anumit an. La nivel regional situaţia se poate prezenta pe diferite subsectoare şi chiar intr-o clasificare sub-regionala.

Performanţa în afaceri a întreprinderilor şi activitatea lor poate fi subliniată luând în considerare tendinţele înregistrate de evoluţia cifrei de afaceri, profitul şi ocuparea forţei de muncă. În acest scop se pot efectua anumite sondaje, chestionarele cuprinzând date referitoare la evoluţia cifrei de afaceri, a profitului şi a ocuparii forţei de muncă într-o anumită perioadă. Sondajele au de asemenea scopul de a afla care sunt ameninţările şi constrângerile la care sunt supuse firmele, respectiv birocraţia, legislaţia neclară, probleme de trafic şi comunicaţii, ratele mari ale dobânzilor la împrumuturi, lipsa necesarului de personal calificat, furnizori care practică preţuri prea mari, insuficienţa viabilităţii premizelor expansiunii, sprijin pentru afaceri inadecvat, echipamente IT depăşite sau inexistente, acces limitat la finanţare etc. Imaginea va fi completată de o descriere a pieţelor de desfacere pentru produse şi servicii realizate de agenţii economici din respectiva regiune de dezvoltare.

Densitatea societăţilor dintr-o regiune poate fi exprimată prin numărul de societăţi înregistrate raportat la 1000 de locuitori cu vârste ce depăşesc 16 ani, pentru anul de referinţa. Informaţiile referitoare la gradul de reprezentare a societăţilor la nivelul regiunii pot fi obţinute prin verificarea numărului societăţilor înregistrate într-o anumită perioadă de timp. O metodă, chiar mai eficientă, este aceea de a calcula numărul de noi întreprinderi înregistrate într-o anumită perioadă de timp prin raportare la numărul total, la nivelul regiunii. Ratele de supravieţuire a întreprinderilor sunt calculate în baza numărului întreprinderilor care au fost şterse din evidenţe, din cauza închiderii societăţii sau fiindcă întrunesc toate caracteristicile unei situaţii de faliment.

Utilizarea datelor privind numărul de societăţi specializate, clasificate în funcţie de dimensiunea lor, va permite compararea tendinţelor înregistrate la nivel naţional şi regional într-o anumită perioadă de timp. Diferenţierea subregională a informaţiilor va permite efectuarea de analize asupra diferenţelor dintre zonele urbane şi rurale, în timp ce compoziţia sectorială a firmelor va pune în lumină care sunt sectoarele seminificative dintr-o regiune. Aceste două criterii pot fi folosite simultan pentru a stabili, cu certitudine, sectoarele cele mai importante din punctul de vedere al numărului societăţilor ce operează la nivel subregional, putându-se identifica tendinţele care reflectă ocuparea forţei de muncă, modelele ce caracterizează zone determinante.

Tendinţele înregistrate de numărul de societăţi din diferite subregiuni pot fi comparate cu cele înregistrate la nivel naţional şi regional. Chiar mai mult, restrângerea numărului de societăţi la nivel subregional poate, de exemplu, să explice creşterea şomajului. Analiza densităţii societăţilor poate permite comparaţii între diferite nivele. O densitate scăzută este un indicator al unei relative slăbiciuni a economiei într-o anumită zonă. Informaţiile referitoare la noile întreprinderi pot ajuta la stabilirea nivelului antreprenorial al unei regiuni, în timp ce variaţiile înregistrate în numărul total al întreprinderilor poate refleacta o tendinţa macro-economică sau o modificare la nivelul economiei naţionale.

Un instrument util pentru a demonstra specializarea regională în diferite sectoare de activitate se bazează pe coeficienţii de specializare. Dacă avem i regiuni şi j sectoare, iar numărul de anagajaţi îl reprezentăm cu N, coeficientul de specializare va fi determinat după cum urmează:

∑∑

∑

∑

= =

=

==

I

i

J

iij

I

iij

J

jij

ij

ij

N

N

N

N

s

1 1

1

1

în care: - Si j reprezintă coeficientul de specializare al regiunnii;- Nij reprezintă numărul de angajaţi din regiunea i şi din sectorul j;

Numărul de angajaţi dintr-o regiune trebuie împărţit la numărul de angajaţi din regiunea i calculat în toate sectoarele j. Numărătorul releţiei de calcul de mai sus reprezintă poderea sectorului j în regiunea i, bazat pe numărul total al angajaţilor, iar numitorul reprezintă acelaşi indicator însă calculat la nivelul întregii ţări.

Rezultatele obţinute în urma aplicării relaţiei de calcul prezentate mai sus, pot fi interpretate astfel :

- dacă Sij este mai mare decât 1, regiunea i este mai specializată în sectorul j în comparaţie cu restul ţării;

- dacă Sij este mai mic decât 1, restul ţării este mai specializat decât regiunea i în sectorul j;

- dacă Sij este egal cu 1, regiunea prezintă acelaşi nivel de specializare ca şi restul ţării;

Dacă sunt disponibile datele privind ocuparea forţei de muncă la nivel regional, coeficientul nu este greu de calculat, este nevoie doar de o matrice a regiunilor şi a sectoarelor cu numărul relativ de angajaţi în diferite sectoare, la nivelul fiecărei regiuni. Este necesar să fie focalizate regiunile specializate, însă nu trebuie pierdute din vedere schimbările înregistrate de diferiţii coeficienţi. Dacă o regiune depinde în mod semnificativ de un sector, în acelaşi timp poate fi cosiderată şi o regiune bine specializată în acel sector, chiar în condiţiile în care acel sector trece printr-o perioadă de criză.

Coeficienţii de specializare reprezintă un instrument util pentru a compara regiunile, însă este nevoie de informaţii suplimentare pentru a întelege rezultatele unor asemenea comparaţii. În absenţa informaţiilor privitoare la numărul de angajaţi, uneori se foloseşte numărul societăţilor. Numărul de întreprinderi poate reprezenta o bună aproximare pentru coeficientul de specializare în condiţiile în care numărul de angajaţi este scăzut şi constant între regiuni şi sectoare.

Împreună cu coeficientul de specializare, pot fi utilizaţi şi alţi indicatori pentru a descrie relaţiile ce caracterizează raporturile între întreprinderile dintr-o regiune şi mediul de afaceri în ansamblul său, din acea regiune. Din punct de vedere statistic, aceasta s-ar putea exprima prin identificarea de caracteristici comune şi definirea sistemelor locale (districte de exemplu). Ideea unor “sisteme locale de întreprinderi” este legată pe de o parte de atitudinea întregului teritoriu de a exporta către alte ţări, iar pe de altă parte de tendinţa întreprinderilor locale de a se integra vertical.

O evidenţă de natură empirică a acestor atitudini poate fi obţinută prin intermediul unor sondaje efectuate în rândul societăţilor. În linii generale, sondajele pot fi de mare ajutor, mai ales acelea care privesc constrângerile sau dificultăţile care pot afecta potenţialul întreprinderilor. Într-adevar, aceste sondaje pot oferi informaţii în ceea ce priveşte calitatea întreprinderilor care formează mediul local de afaceri, contextul în care ele operează, infrastructura fizică, serviciile de suport pentu afaceri, oferta de manoperă şi baza tehnologică. Clasificarea în raport cu piaţa a întreprinderilor ar trebui efectuată pentru a obţine numărul societăţilor dependente de vânzări în cadrul regiunii, a ţării, a Uniunii Europene, sau la nivel mondial. Se vor putea evidenţia activităţile de export prin prezentarea valorii exporturilor şi evoluţia lor intr-o anumită perioadă de timp.

În Italia, în cadrul planificării regionale a fost utilizat un studiu asupra sistemului local de societăţi şi un studiu al Biroului Naţional de Statistică (ISTAT) asupra sistemelor locale de muncă. În cadrul Programului Operativ al Regiunii Calabria, Obiectivul 1, pentru perioada 2000 - 2006, a fost utilizat coeficientul de specializare pentru a demonstra că specializarea la nivel regional este exclusiv concentrată în sectoare care sunt practic închise pieţelor străine şi focalizate către pieţele locale. Doar 2,2% din societăţile calabreze aparţin unui sistem local de societăţi (în timp ce la nivel naţional procentul se ridică la 39%), acest procent descrie o economie în cadrul căreia punctele forte locale nu produc efecte externe, în restul regiunilor.

Un exemplu în ceea ce priveşte modalitatea de descriere generală a întreprinderilor este furnizat de către Documentul Unic de Programare al Regiunii West Midlands (Marea Britanie), Obiectivul 2, pentru perioada 2000 - 2006. În baza datelor privind numărul de întreprinderi, s-a observat că societăţile mici şi mai ales micro- întreprinderile (1-4 anagajaţi) domină zona Obiectivului 2 din regiunea West Midlands.

În acelaşi timp s-a observat o diferenţă între zonele rurale şi cele urbane. În cadrul zonelor rurale s-a observat o prezenţă importantă a întreprinderilor cu foarte puţini angajaţi (ceea ce reflecta preponderenţa ocupării forţei de muncă în activităţi agricole şi în sectorul turistic), în timp ce în zonele urbane se inregistrează un număr mai mare de afaceri cu un număr mai mare de angajaţi.

3.2.3 Structura economică sectorială

Acest subcapitol trebuie să furnizeze o analiză detaliată a principalelor sectoare de activitate ale regiunii: agricultură, industria şi serviciile. Din această analiză, trebuie să rezulte, clar, care sunt sectoarele ce înregistrează un declin, sectoarele care sunt în creştere şi cele care nu mai au nici o posibilitate de recuperare. Aceste informaţii sunt foarte utile pentru luarea deciziei de alocare a surselor financiare în cadrul procesului de dezvoltare regională şi rurală.

3.2. 3.1 Agricultura

Descrierea acestui sector al economiei regionale trebuie să furnizeze în primul rând informaţii referitoare la producţia agricolă prin valoarea totală raportată, atât la nivel regional, cât şi subregional. Efectuarea unei comparaţii cu alte regiuni va putea clasifica regiunea analizată, la nivel national. Productia agricolă regională poate fi analizată din punct de vedere al structurii de-a lungul unei anumite perioade de timp, prin ponderile pe care le prezintă producţia animală şi respectiv cea vegetală în perioada analizată. O analiză detaliată poate indica structura producţiei animaliere (lapte, carne suină, carne bovina si carne de pasăre) şi a producţiei vegetale (legume, cereale, fructe si producţia viticola). Vor trebui analizate datele referitoare la suprafeţele agricole ale regiunii şi ale nivelurilor sub-regionale, procentele de acoperire din suprafaţa totală şi evoluţia înregistrată în ultimii ani.

De asemenea, trebuie avute în vedere proporţiile de împărţire între terenurile agricole private şi publice la nivel regional şi subregional. Suprafeele agricole vor fi analizate şi din punct de vedere al clasificării lor în suprafeţe arabile, păsuni, livezi şi suprafete viticole. Vor fi avute în vedere terenurile împădurite existente la nivel regional şi măsura în care sunt exploatate de întreprinderi de prelucrare a lemnului, precum volumul de masă lemnoasă exploatată. Imaginea va fi completată cu informaţii în ceea ce priveşte ocuparea forţei de munca în agricultură şi veniturile obţinute din activităţile agricole.

Scopul acestor analize este acela de a evalua situaţia agriculturii regionale. Evoluţia valorii totale a producţiei agricole la nivel regional va permite înţelegerea unei eventuale crize a acestui sector, dacă se află în declin sau dacă se găseşte la acelaşi nivel cu evoluţia înregistrată la nivel naţional, prin comparaţie cu alte regiuni. Declinul va putea fi reflectat de o scădere a veniturilor din activităţile agricole şi prin eventuala diminuare înregistrată de forţa de lucru în domeniul agricol. O analiză detaliată a producţiei agricole va permite efectuarea de comentarii în ceea ce priveşte evoluţia anumitor subsectoare în ultimii ani şi se va putea cuantifica contribuţia procentuală a regiunii la nivel naţional, în produsul fiecărui subsector analizat. Datele referitoare la suprafeţele agricole vor permite evidenţierea schimbării destinaţiei terenurilor, a evoluţiei structurii culturilor agricole.

Aceste date pot fi completate cu informaţii cu privire la practicile inovative ca de exemplu bioagricultura şi cu anumite informaţii referitoare la instituţiile de cercetare sau/şi consultanţă de specialitate din domeniul agricol, existente în regiune.

Schimbările stucturale înregistrate de agricultura regională datorită statutului juridic al terenurilor şi al transformărilor în dreptul de proprietate vor reieşi din analiza creşterii ponderii deţinute de privaţi din totalul suprafeţei agricole.

Cel mai relevant studiu de caz privind descrierea sectorului agricol poate fi regăsit în Documentul Unic de Programare al Regiunii Pays de la Loire (Franta), Obiectivul 2, pentru perioada 2000 - 2006. Partea dedicată descrierii condiţiilor agriculturii regionale este foarte detaliată. Valoarea totală a producţiei agricole, plasează regiunea pe al doilea loc la nivel naţional, după Bretagne. Suprafaţa agricolă este împarţită în trei părţi aproximativ egale: o treime o reprezintă viile, o treime culturile agricole şi o treime păşunile. Zootehnia reprezintă o caracteristică principală a regiunii, plasând-o pe primul loc la nivel naţional în ceea ce priveşte carnea de bovină, al doilea loc pentru producţia de lapte, de carne de pui şi de porc.

În ceea ce privesc culturile agricole, regiunea este specializată în viticultură, ocupă locul doi pentru producţia de cartofi şi primul loc în horticultură. În cadrul unui grafic sunt prezentate datele referitoare la suprafeţele agricole şi ponderile producţiilor de cereale, horticole, viticole şi culturilor organice. Sunt prezentate de asemenea, datele referitoare la şeptel, suine, bovine şi avicultura, împreună cu numărul angajaţilor din sectorul agricol.

3.2.3.2. Industria

Sectorul de activitate considerat secundar (industria) ar trebui descris prin prezentarea datelor în ceea ce priveşte producţia industrială, ca total al valorii adăugate, permiţând astfel clasificarea regiunii la nivel naţional. Este necesară analiza producţiei industriale din sectorul public şi privat în diferite momente din timp pentru a putea aprecia viteza, intensitatea şi eficienţa procesului de privatizare. De asemenea, este importantă şi clasificarea întreprinderilor din sectorul industrial după tipul de proprietate.

Evolutia numerica a IMM-urilor, dinamica regionala a mediului economic şi structura sectorială a acestora sunt utile pentru a identifica unde se grupează noile întreprinderi sau noi specializări, sau unde se înregistrează o întărire a celor existente. Aceste date ar trebui completate cu cele privind numărul total de angajaţi în sector în ultimii ani, împreună cu datele ocupării forţei de muncă pe o întreagă perioadă, pentru o mai bună vizualizare se poate întocmi un grafic tabel care să prezinte ponderea fiecărui subsector ca număr de întreprinderi, număr de angajaţi şi totalul valorii adăugate.

De asemenea, sunt utile informaţiile privind investiţiile străine în acest sector. Investiţiile străine în sectorul industrial sunt importante, în termeni de capital sau număr de unitati, dar şi în funcţie de tipul de activitate, putându-se oferi astfel o idee cu privire la posibilele relaţii între unităţile externe şi cele din regiune, impactul acestora asupra dinamicilor locale şi regionale şi rolul acestora asupra procesului tehnologic sau de difuzare a cunoştinţelor.

Subsectoarele de activitate pot fi clasificate în diferite moduri. Prima variantă de clasificare ar fi aceea bazată pe împărţirea în activităţi de minerit, prelucrare şi industria construcţiilor, iar într-o a doua categorie ar trebui incluse industria constructiilor de maşini, electrotehnică, electronica, industria mobilei, industria usoară (textile, confecţii) industria alimentară şi industria de autovehicule. Ar trebui intepretate datele referitoare la fiecare subsector, precizându-se creşterea sau declinul înregistrat în ultimii ani şi efectuarea unor comparaţii cu situaţia existentă la nivel naţional.

De asemenea, se pot analiza principalele întreprinderi cheie prezente la nivel regional într-un anumit an, specificându-se pentru fiecare judeţ numele, localitatea, tipul de activitate şi cifra de afaceri, număr de angajaţi (daca e posibil în timp, în cazul în care, s-au făcut disponibilizări importante în anii precedenţi).

Principalul scop al acestei secţiuni ar trebui să fie furnizarea informaţiilor necesare pentru verificarea eventualei dependenţe a structurii economiei regionale de industria de prelucare, ca generator de locuri de muncă şi bunăstare economică. Informaţiile referitoare la totalul valorii adăugate din producţie şi numărul total de angajaţi din industria prelucratoare vor permite clasificarea regiunii la nivel naţional, în timp ce analizarea acestor date într-o perioadă determinată de timp va putea releva situaţia sectorului de creştere sau declin.

Informaţiile referitoare la valoarea adăugata sunt relevante, în special dacă sunt completate şi de activităţile industriale cu valoare adaugată mare folosită ca şi indicator pentru capacitatea regiunii de a atrage investiţii mari. Analiza la nivel subsectorial va furniza o imagine a fiecarui sector, arătând care dintre ele este mai puternic şi care înregistrează situaţii de criză, relevând eventualele probleme întâmpinate.

Performanţa la nivel regional poate fi considerată în funcţie de comportamentul şi dinamica anumitor intreprinderi şi industrii cheie. Ar putea fi folositoare utilizarea “abordarii tip reţea” prin descrierea relaţiilor existente între aceste societăţi, enumerând doar principalii furnizori şi clienţi. În funcţie de aceasta, se identifică două tipuri diferite de sisteme industriale: sistem industrial bazat pe reţea regională şi sistem industrial bazat pe societăţi independente. Regiunile pot fi de asemenea: autarhice, orientate spre interior sau spre exterior, sau regiuni descentralizate.

Relaţiile de tip vertical ale întreprinderilor cheie pun în evidenţă gradele diferite de dependenţa dintre ele, le definesc pe cele caracterizate prin organizări ierarhice şi legături standardizate cu furnizorii, evidenţiază posibilele impacte negative asupra performanţei economice a regiunii.

Un exemplu pozitiv în acest sens a fost elaborat în cadrul Documentul Unic de Programare al Regiunii Pays de la Loire (Franta), Obiectivul 2, pentru perioada 2000 – 2006. În cadrul documentului este realizată o scurtă prezentare a industriei din regiune. În funcţie de numărul de angajaţi, Pays de la Loire ocupă locul 4 printre regiunile industriale franceze. Având în vedere că in perioada 1997 si 1998 s-a înregistrat un număr de 8.000 noi angajaţi, se poate afirma că la nivel regional, situaţia se prezenta mult mai bine decât la nivel naţional în anii ’90.

În documentul de programare este prezentată situaţia înregistrată în diferitele subsectoare tradiţionale (şantiere navale, industria de armament, textile şi încălţăminte), care au înregistrat un declin în favoarea altor sectoare, precum prelucrarea materialelor plasitice şi industria alimentară şi, mai ales în favoarea dinamicului sector al IMM-urilor. Prezentarea este urmată de o analiza detaliată a următoarele sectoare: industria constructoare de maşini, industria alimentară, moda, industria electronică, IT, sectorul energetic, prelucrarea maselor plastice, industria mobilei, şantierele navale şi industria de automobile.

De exemplu, industria constructoare de maşini este analizată prin compararea numărului de angajaţi, ponderea acestora la nivel regional, cu nivelul naţional. În întreprinderile din Maine-et-Loire si Lore-Atlantique, sunt concentraţi un număr mare de angajaţi (19.000 corespunzând cu 60% din numărul total al acestui sector la nivelul regiunii). Din analiză a reeşit evoluţia industriei constructoare de maşini, ponderea acestui sector crescând cu 12,2% în perioada 1995-1997, din punct de vedere al valorii adăugate. Sunt prezentate în document şi aspectele negative, referitoare la nivelul investiţiilor şi al exporturilor care se situează sub media naţională.

3.2.3.3. Serviciile

Analiza sectorului terţiar trebuie să ia în considerare, în primul rând, totalul valorii adăugate generate de către acest sector. Pe baza aceluiaşi tip de informaţii furnizate de celelalte regiuni se va putea clasifica regiunea în analiza la nivel naţional. Trebuie precizat, de asemenea, numărul total de angajaţi în acest sector şi perioada care să cuprindă ultimii ani. Compararea acestor date cu situaţia ocupării forţei de muncă la nivel regional va putea genera cadrul efectuării anumitor observaţii.

Se va analiza de asemenea, ponderea fiecărui subsector, în functie de numarul total de unitati furnizoare de servicii, in functie de nivelul de angajati si de totalul valorii adăugate. Subsectoarele analizate trebuie să includă sectorul turistic, căruia trebuie să i se acorde o atenţie deosebită (prin rezumarea elementelor cheie şi descrierea lor detaliată în cadrul secţiunii dedicate). Va urma o descriere a fiecărui sub-sector şi analiza situaşiei relative, respectiv creşterea sau declinul înregistrat în anii precedenţi şi efectuarea comparaţiilor cu datele înregistrate la nivel naţional.

3.2.3.4 Turismul

Turismul în regiune ar trebui descris separat, în termeni de cerere şi ofertă. Oferta se materializează în numărul total de unităţi de cazare, cu subdiviziuni: hoteluri, moteluri, vile, camping, vile de vacanţă, campusuri de tineret, pensiuni şi agro-tourism. Toate aceste date trebuie exprimate în număr de unităţi ce revin unui locuitor (rata funcţiei turismului), pentru a putea face o comparaţie între regiuni.

Nivelul calitativ al unităţilor de cazare trebuie sa facă parte din analiză. Sub-divizarea unităţilor de cazare, a hotelurilor, pe număr de stele, este cel mai bun mijloc de identificare a nivelului calitativ. Alt indicator indirect este dat de dimensiunea hotelului. Hotelurile de mici dimensiuni sunt de obicei firme modeste, care oferă servicii de o calitate scăzută. Hotelurile de mari dimensiuni exploatează economiile la un nivel mai ridicat. Dar aceasta nu este o regula în ceea ce priveşte turismul rural, hotelurile de mici dimensiuni sunt probabil mai eficiente, iar descrierea situaţiei trebuie sa fie completată cu informaţii referitoare la poziţionarea acestor unităţi.

Pe lângă datele referitoare la numărul de unităţi de cazare mai trebuie adăugate şi alte informaţii despre servicii (parcare, aer condiţionat, telefon, duşuri, servicii Internet, etc) care ar putea fi utile în identificarea nivelului efectiv de calitate.

O analiză importantă se referă la evoluţia numărului de turişti pe diferiţi ani. Este important să facem distincţia între numărul de sosiri, care reprezintă numărul persoanelor sosite într-un spaţiu turistic într-o unitate de timp şi numărul de cazări, care se referă la numărul de persoane care dorm într-un hotel cel puţin o noapte. Pornind de la aceste doua repere, este posibil să obţinem durata medie de ocupare, prin divizarea numărului cazărilor la totalul sosirilor, pe un an. Acest calcul este util deoarece permite determinarea ratei de utilizare a sistemului turistic, care este cel de al treilea punct al oricărei analize şi se calculează prin multiplicarea numărului de unităţi de cazare cu 365 de zile (rata brută) sau, dacă ne referim la un hotel, cu numărul de zile în care este deschis pe an (rata netă). Apoi, totalul cazărilor este împărţit la capacitatea potenţială pentru a calcula rata de utilizare.

Pentru a rezuma analiza la nivelul activităţii de turism, patru sunt indicatorii care ar putea fi utili în estimarea potenţialului turistic al unei zone, şi anume: rata funcţiei turistice, rata densităţii turistice, durata medie de ocupare, rata de utilizare brută şi netă a capacităţii de cazare.

Potenţialul turistic nu ar trebui să se refere numai la facilităţile de cazare existente, succesul turismului fiind dependent şi de alte atracţii. Astfel, se vor reliefa principalele atracţii turistice, care se clasifică în funcţie de tipul de turism existent în regiune (fiecărui tip de turism i se dedică un capitol separat): turism istoric şi cultural, turism religios, turism balnear, turism sportiv, turism de afaceri, turism în parcuri naturale.

În secţiunile de turism istoric şi cultural se individualizează: muzee, case memoriale, cetăţi, palate, monumente istorice şi alte locuri specifice din regiune, cu referinţa istorică. Turismul religios pune în evidenţă lăcaşele de cult, ca de exemlu mânăstirile şi bisericile. Turismul balnear şi de relaxare este descris în legătura cu staţiunile balneare, care oferă servicii ca: terapie respiratorie, bai calde, tratament cu ape minerale, hidroterapie şi electroterapie. Turismul sportiv de sezon se analizează din punct de vedere al staţiunilor pentru sporturi de iarna si de vara, precum şi a serviciilor oferite. Pentru turismul de afaceri sunt descrise facilităţile oferite, la nivelul regiunii, pentru congrese, seminarii, simpozioane. În final, secţiunea care se referă la turism în zone naturale, cum sunt parcurile şi rezervaţiile naturale, va cuprinde descrierea zonelor protejate din regiune, detaliind tipurile de specii şi particularităţile florei şi faunei.

În al treilea rând, trebuie descrise serviciile acordate turiştilor. Această analiză poate fi realizată la nivel de subzone, care pot fi interesante în conformitate cu anumite criterii de mai sus. Odată ce se defineste o zonă, se cer a fi descrise serviciile publice, transportul, comerţul, serviciile de agrement. Uneori, studiile analitice asupra potenţialului turistic al sub-zonelor se referă la “resurse localizate”. O matrice a “resurselor localizate” poate oferi date referitoare la cele mai importante servicii cerute de clienţi. Un turist se plimbă în interiorul regiunii (transport public, inchiriere de maşini, căi feroviare şi aeroporturi etc.), cumpără din zonele comerciale (centre comerciale, zone comerciale etc.), se distrează (restaurante, săli de sport, cinematografe, teatre, etc.) şi poate avea nevoie de un serviciu public sau privat (spitale, poliţie, oficii poştale, bănci etc).

Localizarea sistemului de atracţii este un aspect important în dezvoltarea turismului. Poate fi definit în special în zonele rurale, ca în Programul Operativ al Regiunii Calabria (Italia) Obiectivul 1, pentru perioada 2000-2006. Toate aceste zone dispun de facilităţi de cazare, resurse culturale şi naturale, activităţi de productie specifice (artizanat şi agroindustrie) şi infrastructură de turism. Acest sistem turistic oferă un pachet de servicii complet potenţialului turist şi nu doar cazare, sau locuri culturale sau orice altceva: toate resursele sunt legate între ele într-un sistem.

Gradul de legătura dintre elementele sistemului sunt estimate printr-o analiza calitativă. Acest capitol oferă informaţii suficiente pentru a determina statutul şi importanţa sectorului turistic în regiune. Descrierea tuturor punctelor de atracţie scoate în evidenţă bogăţia regiunii din punct de vedere natural, istoric şi cultural. Informaţiile asupra facilităţilor turistice şi capacităţilor de cazare sunt comparate cu ale altor regiuni şi sunt sesizate punctele de intervenţie necesare.

Documentul Unic de Programare al Regiunii Auvergne (Franta) Obiectivul 2, pentru perioada 2000-2006 reprezintă, de asemenea, un bun exemplu referitor la modul în care trebuie abordat sectorul turistic. Turismul este descris pe larg, tinându-se cont de tipurile diferite de puncte de atracţie. Turismul balnear prezintă un potenţial de îmbunătăţire şi de creştere datorită faptului că regiunea are o tradiţie în cure balneare.

Declinul numărului de vizitatori (perioada curentă 90.000, comparativ cu 130.000 în 1966-67) este datorat ieşirii din uz a facilităţilor termale ceea ce face dificilă diversificarea serviciilor oferite clienţilor. Turismul sportiv, de sezon rece, constituie o alta activitate importantă pentru regiune. Sunt prezentate corespunzator facilităţile pentru activităţile sportive (ski), tipurile de clienţi, numărul de hoteluri şi cifra de afaceri

rezultată din acest tip de turism. Se consideră ca turismul de afaceri şi cultural au cel mai mare potenţial de creştere şi datorită diferitelor festivaluri şi evenimente culturale organizate în regiune. In final, sunt analizate capacitatea de cazare, cifra de afaceri pe an şi numarul de angajaţi din sectorul turistic.

3.2.3.5. Situaţia şi potenţialul infrastructurii

Punerea la dispoziţie a unei infrastructuri fizice reprezintă premiza oricărei dezvoltări economice sustenibile. Pentru evaluarea situaţiei existente şi a potenţialului infrastructurii regionale vor trebui analizate patru domenii importante: infrastructura de transport, utilităţile, infrastructura din educaţie şi din domeniul sanitar, precum şi infrastructura din domeniul cercetării, transferului tehnologic şi al societăţii informatice.

Infrastructura de transport

Această sectiune va trebui elaborată ţinând seama de principalele modalităţi de transport din regiune: căi ferate, transport rutier, aerian şi naval. Descrierea reţelei feroviare la nivel regional va tebui sa ia în considerare numărul total de kilometri de cale ferată, densitatea căilor ferate (număr km la 1000 km pătraţi), ponderea tronsoanelor electrificate, date care pot fi comparate cu cele de la nivel naţional. Trebuie furnizate informaţii referitoare la numărul de staţii, eventualele facilităţi pentru transportul de mărfuri, principalele magistrale de cale ferată şi oraşele care sunt astfel conectate, principalele noduri feroviare şi legăturile internaţionale.

Reţeaua de drumuri trebuie analizată din punct de vedere al numarului total de km de drumuri nationale, judeţene sau comunale din cadrul regiunii. Este interesant să se prezinte ponderi ale drumurilor asfaltate şi a celor nemodernizate, precum şi densitatea drumurilor (numar km la 100 de km pătraţi), prin compararea atât cu nivelul celorlalte regiuni, cât şi cu cel naţional.

Partea de analiză dedicată transportului aerian trebuie să descrie aeroporturile existente în regiune, dotările tehnice, numărul de linii naţionale şi internaţionale deservite, informaţii în ceea ce priveşte traficul de pasageri anual şi cantitatea (în tone) traficului de mărfuri (pentru terminale cargo).

Transportul naval trebuie analizat din punct de vedere al principalelor fluvii navigabile sau cu potenţial navigabil, al porturilor comerciale sau industriale, precizandu-se dotările şi conexiunile la reţeaua de cale ferată, drumuri sau dotarea cu spaţii de depozitare.

Pentru a furniza un sprijin eficient competitivităţii afacerilor şi pentru a reduce izolarea populaţiei din zonele rurale, este esenţial accesul facil şi economic la pieţe şi la servicii. Având în vedere aceste consideraţii, trebuie descrise condiţiile în care se găseşte fiecare tip de infrastructura de transport, în vederea evidenţierii eventualelor probleme şi a potenţialului. De exemplu, reţeaua de transporturi feroviare ar putea fi afectată de o viteză redusă de trafic a trenurilor, întârzieri sau condiţiile proaste în care se găsesc elementele rulante, reducându-se în consecinţă contribuţia acestui tip de transport la economia regională.

Printre problemele întampinate de reţeaua de drumuri ar putea fi lipsa autostrăzilor, capacităţi scazute de acces a mijloacelor de transport grele, calitatea scăzuta a sistemului de iluminare şi de marcare stradal (cu consecinte deosebite aupra siguranţei circulaţiei). În ceea ce priveşte transportul aerian, problemele întâmpinate pot fi legate de lipsa de dotari specifice necesare aterizării chiar în condiţii speciale, sau faptul că serviciile de intreţinere nu sunt la nivel internaţional.

În final se va analiza modul de conectare al principalelor centre urbane prin drumuri sau prin cale ferata şi măsura în care zonele rurale sunt deservite de infrastructura de transport. În cazul în care, în urma analizei rezultă că zonele rurale sunt prost deservite sau că durata conexiunilor este foarte lungă şi accesul către punctele de comunicaţie este dificil, aceste elemente ar putea avea implicaţii deosebite în ceea ce priveşte dezvoltarea mediului de afaceri în comunităţile rurale. Poate fi pus in evidenţa potenţialul de dezvoltare al fiecărui tip de transport si modalitatile de interconexiune, de exemplu căile ferate ar putea prelua o mai mare parte din traficul de mărfuri, degrevând în consecinţă traficul rutier.

Infrastructura de transport este foarte bine prezentată în Programul Operativ Integrat al Regiunii Castilla y Leon (Spania), Obiectivul 2, pentru perioada 2000-2006. În primul rând, lungimea totală şi densitatea reţelei drumurilor regionale sunt comparate cu datele de la nivel naţional. Sunt furnizate informaţii în ceea ce privesc categoriile de drumuri naţionale, regionale şi provinciale. De exemplu, drumurile aparţinând reţelei regionale (în sensul că administrarea este efectuată de către autoritatea publica din Castilla y Leon) totalizează 11.300 km reprezentând 34% din totalul regiunii.

Sunt evidenţiate, de asemenea, şi o serie de probleme care privesc în principal drumurile provinciale, cu nivele scăzute de întreţinere, chiar dacă se reaminteşte că acest sistem este cel mai extins, având 16.738 km şi este supus unor îmbunătăţiri semnificative. Reţeaua de căi ferate are o lungime totală de 1.976 km (reprezentând 15,7 % din reţeaua naţională), din care 603 km cu şine duble şi 963 km electrificaţi.

Alte informaţii importante se referă la numărul de oraşe şi de persoane deservite de reţeaua feroviară în regiune şi procentul călătoriilor efectuate în regiunea Castilla y Leon. În final, sunt identificate principalele deficienţe ale reţelei de cale ferată care au cauzat un declin al transportului de mărfuri feroviar: lipsa facilităţilor logistice, conexiune insuficientă cu alte modalităţi de transport.

Infrastructura pentru utilităţi

Infrastructura pentru utilităţi include serviciile de furnizare a apei, sistemul de canalizare, reţelele de distribuţie a gazului, sistemele de termoficare/încălzire, reţeaua electrică. Furnizarea apei trebuie analizată din punct de vedere al numărului localităţilor (municipii, oraşe şi comune) deservite, lungimea reţelei exprimate în km, cantitatea de apă potabilă distribuită exprimată în metri cubi şi cantitatea de apă pentru uz gospodăresc (în metri cubi) pe fiecare an.

Pentru efectuarea unor comparaţii, se vor avea în vedere datele existente la nivel judeţean şi naţional. Vor fi de asemenea precizate sursele de alimentare cu apă potabilă, ce pot fi din ape de suprafată tratate, sau din pânza freatică. Vor fi analizate condiţiile în care se găseşte sistemul de conducte şi sistemele de tratare. În ceea ce priveşte sistemul public de canalizare, documentul trebuie să menţioneze numărul localităţilor deservite şi lungimea totală. Ponderile de acoperire ale sistemului de canalizare vor trebui comparate cu existentul la nivel naţional.

Sistemul de distribuţie a gazului va trebui analizat prin prisma numărului de localităţi conectate la reţeaua de distribuţie, lungimea totală a conductelor, volumul total de gaz consumat şi cantitatea pentru consum domestic la nivel regional. Energia termică furnizată prin intermediul centralelor termice va fi măsurată prin prisma localităţilor deservite. Va fi prezentat sistemul de furnizare a energiei electrice incluzând procentul de populaţie care are acces la electricitate la nivel regional. Trebuie precizate zonele în care utilizatorii domestici nu au acces la reţea sau accesul este foarte dificil.

Analiza utilităţilor publice din regiune are scopul de a scoate în evidenţă atât aspectele pozitive cât şi deficienţele. Ţinând cont de importanţa, din motive sanitare uşor de înţeles, a furnizării apei potabile, a calităţii acesteia şi a existenţei unui sistem de canalizare funcţional, informaţiile privind reţeaua de furnizare a apei şi sistemul de canalizare vor trebui să evidenţieze la nivel regional şi localităţi (sisteme de tratare, conducte) punctele unde sunt necesare intervenţii.

Analiza reţelei de distribuţie a gazului are scopul de a evalua extinderea consumului de gaz pentru utilizare domestică, având un efect important asupra utilizatorilor domestici şi indirect asupra vieţii oamenilor, atât prin prisma preparării alimentelor, cât şi prin prisma sistemului de încălzire centralizat sau individual. Analiza sistemului de furnizare a energiei electrice va putea indica în care zone ale regiunii este nevoie să se contruiască noi staţii de producere a energiei electrice sau, care sunt zonele de locuit izolate care trebuie conectate la reţea.

Documentul Unic de Programare al Regiunii Sud Scotia (Marea Britanie) Obiectivul 2, pentru perioada 2000 - 2006, argumentează necesitatea utilităţilor publice, accentuând secţiunile dedicate furnizării apei şi a serviciilor de canalizare din regiune. În cadrul unei scurte introduceri se explică care sunt principalele surse de apă (bazine de acumulare/rezervoare, ape de suprafaţă curgătoare, pânza freatică de diferite adâncimi) şi care sunt autorităţile care gestionează aceste servicii.

În cadrul aceluiaşi capitol, sunt descrise utilităţile din doua principale zone ale regiunii: Dumfries& Galloway si Scottish Borders. În prima zonă, creşterea consumului de apă a generat probleme care au agravat situaţia furnizării, impunând în lunile estivale restricţii şi raţionalizare. În consecinţă s-au pus în aplicare programe pentru a descoperi şi pune în valoare alte surse de apă subterane şi pentru a îmbunătăţi calitatea apei.

Este de asemenea subliniat că în Dumfries&Galloway apele subterane au un potenţial considerabil şi pot prezenta un interes deosebit pentru industria alimentară, furnizând o cantitate de apa constantă, continuă şi la un cost scăzut. În ceea ce priveşte sistemul de canalizare, se subliniază că au fost depuse eforturi semnificative pentru a îmbunătăţii staţiile de tratare şi reţeaua de canalizare situată pe coaste. În ciuda acestui lucru, în multe astfel de staţii din Dumfries&Galloway, lucrările nu au reuşit să atingă standardele impuse sau, au existat cazuri în care o parte din apele reziduale netratate au cauzat probleme de mediu înconjurator.

Infrastructuri de educaţie şi sanitare

Analiza infrastructurii de educaţie trebuie să înceapă prin furnizarea numărului de instituţii de educaţie prezente în regiune: grădiniţe, şcoli elementare, gimnazii, licee, şcoli profesionale, şcoli post-liceale, şcoli tehnice şi universităţi. Trebuie, de asemenea, furnizate date referitoare la numărul de elevi/studenţi înregistraţi în ultimii ani şcolari, preferabil prin intermediul unui grafic. Este important să se furnizeze date privind condiţiile în care se găsesc clădirile şi dotările cu infrastructură electronică (computere), laboratoarele, facilităţile pentru sport şi bibliotecile. O atenţie specială va trebui acordată universităţilor (atât publice, cât şi private) localizate în cadrul regiunii, descriindu-se facultăţile şi specializările aferente.

Furnizarea informaţiilor privind instituţiile de educaţie va permite evaluarea acestui tip de infrastructură. Datele privind numărul instituţiilor vor permite efectuarea de comparaţii atât la nivel naţional cât şi între diferite regiuni. Descrierea stării în care se află infrastructura de învaţământ şi dotările vor permite evidenţierea principalelor probleme cu care acestea se confruntă.

În ceea ce priveşte infrastructura sanitară, vor trebui furnizate date privind numărul de spitale, policlinici, dispensare medicale, farmacii, laboratoare de analize, cabinete stomatologice, sanatorii, numărul personalului sanitar (medici şi personal cu pregătire medie) şi capacitatea spitalelor (numărul de paturi raportate la 1000 de locuitori), datele fiind furnizate pentru fiecare localitate şi pentru regiune. Principalul scop al analizei infrastructurii sanitare este de a evalua calitatea acesteia, în raport permanent cu standardele cerute de nivelul calitativ al serviciilor medicale. Paragraful dedicat “Învăţământului superior/Învăţământ avansat şi Infrastructurilor de Formare” din cadrul Documentului Unic de Programare al Regiunii West Midlands (Marea Britanie), Obiectivul 2, pentru perioada 2000 – 2006 constituie un bun exemplu în ceea ce priveşte modul de abordare a infrastructurii de educaţie.

În primul rând, printr-o prezentare generală se furnizează informaţii în ceea ce priveşte numărul instituţiilor de educaţie şi tipologia acestora. De exemplu, se arată ca există 12 instituţii de învăţământ superior (dintre care unele de renume internaţional precum colegiul agricol, renumit ca fiind cel mai important din ţară), din care trei au facultăţi de afaceri importante, în timp ce sistemul de educaţie superioară cuprinde 56 de colegii. În continuare sunt prezentate cele trei scheme de învăţământ din regiune, care cuprind 57 de programe şi 78 de asociaţi.

Documentul descrie, apoi, sistemul de învăţământ superior prin prezentarea numărului de studenţi care urmează studiile universitare în regiune, comentarii asupra evoluţiei acestuia. Sunt de asemenea evidenţiate şi dificultăţile cu care se confruntă sistemul, precum faptul că în zonele rurale specializarea superioară este limitată la un număr restrâns de materii şi discipline şi parţial acestea sunt constituite din cursuri de practică. Este prezentat de asemenea numărul studenţilor care urmează cursuri după terminarea şcolarizării obligatorii. În ceea ce priveşte formarea profesională, paragraful subliniază care sunt furnizorii de cursuri bazate pe activitate practică, majoritatea fiind Asociatii Grup de Formare, precum şi o serie de organizaţii comunitare şi voluntare care organizează acest tip de cursuri.

Programul Operativ Integrat pentru Regiunea Castilla y Leon (Spania), Obiectivul 2, pentru perioada 2000-2006, furnizează un exemplu în ceea ce priveşte modul în care trebuie analizate infrastructurile sanitare. Astfel, în cadrul regiunii sunt înregistrate 57 de spitale, din care 25 private, iar restul se află sub responsabilitatea unor autorităţii publice precum INSALUD, Comunidad Autonoma, Disputaciones şi Ministerul Apararii. Există în cadrul documentului informaţii privind numărul medicilor generalişti, pediatri şi numărul de locuri din spitale (număr de paturi la 1000 de locuitori ) şi comparaţii ale acestora cu media la nivel naţional.

Cercetare, transfer tehnologic şi infrastructură informatică

Institutele de cercetare existente la nivelul unei regiunii ar trebui prezentate prin descrierea numărului total, domeniul de activitate (precum inginerie, alimentaţie şi agricultură, mediul înconjurător, biotehnologi, cultură, telecomunicatii, etc.) şi numărul de angajaţi. Evidenţierea existenţei în regiune a unor parcuri tehnologice care cuprind centre de cercetare dezvoltare şi întreprinderi high-tech (inclusiv toate informaţiile referitoare la localizarea acestora, sectoarele în cadrul cărora operează întreprinderile, numărul de angajaţi şi legăturile existente cu alte întreprinderi). Imaginea acestui sector va trebui completată prin includerea datelor privind totalul general al investiţiilor direcţionate către acest sector, numărul personalului angajat (în procente din populaţia activă) atât la nivel regional cît şi naţional.

Societatea informatică este bazată pe Tehnologii de Informaţie şi Comunicaţii (ICT). Numărul de societăţi operante în sectorul ICT şi numărul de angajaţi în sector poate măsura importanţa sectorului ICT în regiune. Societăţile din acest sector pot fi clasificate în funcţie de tipul activităţilor desfăşurate: consultanţă şi furnizare de hardware/software, producţia de computere şi elemente de birotică, activităţi de colectare şi elaborare de bănci de date, procesare de date, telecomunicaţii şi fabricarea echipamentelor de transmitere/recepţie TV/radio. Trebuie de asemenea, inclusă o analiză a gradului de dotare şi a modului de utilizare a ICT în afaceri. Informaţiile privind aceste aspecte trebuie obţinute prin intermediul unui sondaj in rândul întreprinderilor, chestionarele cuprinzând întrebări referitoare la modul de dotare cu computere şi măsura în care acestea sunt utilizate (CD-uri, modemuri, conectări internet şi e-mail). Poate fi realizat un sondaj şi pentru firmele care oferă servicii de internet şi clienţii lor: număr abonaţi la e-mail şi servicii internet, număr ore conectare client la internet etc.

În ceea ce priveşte dotarea şi utilizarea domestică a echipamentelor de calcul, va trebui efectuat un sondaj prin care să se certifice utilizarea PC-ruilor, a internet-ului sau modem/ fax la domiciliu. ICT au un rol foarte important în instruire. În consecinţă, trebuie evaluată prezenţa acestora în şcoli prin intermediul unor sondaje prin care să se evidenţieze numărul de computere în cadrul fiecărei instituţii de învăţământ, numărul de elevi corespunzator posibilitaţii de utilizare, procentul şcolilor conectate la internet. De asemenea, trebuie evaluată extinderea reţelei de comunicaţii pe baza densităţii conectărilor telefonice (numărul de linii de telefon la 100 de locuitori). Se va analiza evoluţia înregistrării utilizatorilor de linii telefonice şi de telefoane mobile de-a lungul unei perioade de câţiva ani, iar tendinţele acestei evoluţii vor trebui comparate cu cele înregistrate la nivel naţional.

Furnizarea informaţiilor referitoare la institutiţiile de cercetare dezvoltare vapermite efectuarea unei evaluări a activităţii acestora şi influenţa pe care o au în ceea ce priveşte transferul tehnologic către întreprinderi. Reamintim, că deficienţele înregistrate în dezvoltarea tehnologică constituie un important factor de involuţie pentru întreprinderi, mai ales în cazul IMM-urilor care nu au resurse suficiente pe care să le dedice inovaţiei.

Trecerea în revistă a ICT este esenţială pentru a determina rata cu care se dezvoltă societatea informatică în cadrul regiunii. Difuzarea informaţiilor şi a tehnologiilor de comunicare este considerată un element de avangardă a noii revoluţii industriale care va crea noua economie, purtătoarea unui nou val de cunoştinte, revoluţie în cadrul căreia, informaţia reprezintă resursă critică şi baza pentru competiţie.

În lumina acestor tendinţe globale, este deci necesar să se vadă, la nivelul regiunii, modul în care sectorul afacerilor utilizează ICT, la nivel individual şi în instruire. Analiza reţelei de telecomunicaţii va face posbilă identificarea disparităţilor dintre diferite zone din regiune şi evidenţierea problemelor precum şi, a incovenientelor care derivă din utilizarea sistemelor telefonice manuale.

Programul Operativ Naţional Italian pentru regiunile din Obiectivul 1 – Cercetare Ştiinţifică, Dezvoltare Tehnologică, Educaţia Superioară, pentru perioada 2000 – 2006 reprezintă un bun exemplu de caz pentru analizarea cercetării şi transferului tehnologic la nivel regional. Într-adevar, în cadrul documentului sunt evidenţiate caracteristicile instituţiilor de cercetare din sudul Italiei, într-o prezentare detaliată.

În ceea ce priveşte, de exemplu, regiunea Campania, sunt efectuate comentarii în baza unui grafic în care este prezentat numărul instituţiilor aparţinând diferitelor ministere, precum Agricultura, Industria şi Sanatatea, numărul diferitelor agenţii de stat (Centrul Naţional de Cercetări, Institutul Naţional pentru Energii Alternative, etc.) sau numărul de universităţi, totalul resurselor angajate de către fiecare instituţie, numărul cercetătorilor şi a personalului tehnic. Aceste informaţii au făcut posibilă clasificarea

regiunii ca principalul pol de cercetare din sudul Italiei având înregistrate 5.000 persoane anagajate în cercetare (31,4% din totalul Italiei de sud) şi o cheltuială publică aferentă de 33,2 % din totalul Italiei de sud.

În final sunt prezentaţi doi indicatori care permit compararea cu media echivalentă sudului Italiei: cheltuiala publică (pentru acest sector) pe locuitor şi angajaţii, în sectorul public, raportaţi la 1000 de locuitori.

Documentul Unic de Programare al Regiunii South Yorkshire (Marea Britanie) Obiectivul 1, pentru perioada 2000 - 2006 furnizează o imagine completă a societăţii informatice. Este analizat în detaliu sectorul ICT în baza informaţiilor colectate prin intermediul sondajelor. Sondajele au permis evaluare numărului de locuri de muncă create de acest sector şi a întreprinderilor specializate, utilizarea ICT în cadrul afacerilor şi la nivel individual, şi prezenţa ICT în sistemul de instruire şi formare. Din anul 1997 au fost înregistrate ca operând în sectorul ICT 1.090 de societăţi (dintre care jumătate în domeniul consultanţei software şi furnizare software) având 6.900 de angajaţi, reprezentând 1,5% din totalul locurilor de muncă la nivelul regiunii South Yorkshire.

În ceea ce priveşte utilizarea computerului pentru afaceri, sondajul a relevat că doar 69% din societăţile din regiune foloseau computere în 1998, o cifra mult mai scăzută decât cea înregistrată la nivel naţional (94%). Au fost analizate şi cauzele pentru care nu erau utilizate computerele: nu sunt cunoscute îndeajuns, hardware/software sunt prea scumpe, nu există suficient personal calificat pentru a le putea utiliza sau costul de formare este prea ridicat. Sondajele domestice în ceea ce priveşte accesul la ICT au formulat întrebări referitoare la utilizarea PC-ului la locul de muncă sau acasă.

Referitor la instruirea şi formarea în domeniul ICT, au fost efectuate o serie de sondaje în cadrul şcolilor (primare, gimnazii şi şcoli speciale) fiind obţinute informaţii privind numărul de computere/şcoala, numărul de elevi/şcoală, procentul de computere mai vechi de trei ani şi procentul de acces la internet.

3.2.3.6 Zonele industriale

Descrierea zonelor industriale trebuie să se bazeze pe analiza disponibilităţii lor, localizarea lor, terenul neocupat şi cel părăsit, capacitatea halelor industriale, valoarea de capital şi nivelul chiriilor practicate. Trebuie să se cunoască cifrele corespunzătoare (în hectare) a spaţiului ocupat de către noile întreprinderi, de extinderea sau reamplasarea celor existente.

Trecerea în revistă a tuturor aspectelor privind zonele industriale trebui să permită evidenţierea tuturor aspectelor necesare analizei. Informaţiile referitoare la terenul disponibil pentru zonele industriale va furniza o idee în ceea ce priveşte terenul care este pregătit pentru amplasarea unităţilor productive şi cel care necesită alte investiţii pentru infrastructură. Distribuţia între diferitele amplasamente va scoate în evidenţa eventuala lipsa a terenului destinat realizării infrastructurii.

Competitivitatea economiei regionale este influenţata în mod esenţial de existenţa unor spaţii adecvate pentru unităţile industriale. Aceste spaţii sunt necesare pentru sprijinirea aspiraţiilor de creştere a întreprinderilor existente, pentru a putea realiza noile întreprinderi, dar şi pentru a atrage investiţii străine. Informaţiile în ceea ce priveşte ocuparea terenurilor industriale pot oferi datele necesare pentru a comenta indicatorii de dezvoltare a zonelor industriale. In cazul unei ocupari parţiale, acest fenomen se poate explica prin faptul ca serviciile oferite de către zonele industriale nu sunt adecvate.

Privitor la terenurile părăsite sau neocupate, este interesant să se analizeze schimbările în distribuţia acestora de-a lungul timpului. Informaţiile privind disponibilitatea spaţiilor industriale vor permite confirmarea indicatorilor de ocupare a

proprietăţilor existente, în timp ce datele privind valoarea de capital sau de închiriere vor permite compararea costului de dezvoltare a zonelor industriale cu realităţile existente în alte regiuni din ţară.

Documentul Unic de Programare al Regiunii Sudul Scotiei (Marea Britanie) Obiectivul 2, pentru perioada 2000-2006, in cadrul capitolului dedicat infrastructurii face un studiu de caz relevant pentru zonele industriale. Diferite paragrafe sunt dedicate ocupării zonelor industriale, terenurilor neocupate şi părăsite, disponibilităţii spaţiului industrial, valorii de capital şi de închiriere, falimentului pieţei imobiliare şi a investiţiilor domestice.

Din analiza informatiilor, rezultă o serie de aspecte şi implicaţii asupra dezvoltării regionale. Totalul terenului industrial comercial este de 168,7 hectare din care doar 65,5 hectare sunt părăsite şi disponibile. Apare, deci, problema lipsei spaţiului care va putea fi utilizat pentru anumite amplasari. Informaţiile privitoare la gradul de ocupare permit evidenţierea unei activităţi destul de limitate de dezvoltare a acestor terenuri, începand cu 1991 aceste activităţi au fost desfăşurate doar pe câteva amplasamente. Terenurile neocupate şi părăsite sunt prea extinse şi va fi greu să fie dezvoltate ulterior.

Asistenţa din partea sectorului public reprezintă un factor esenţial în dezvoltarea sectorului industrial. Din analiza pieţei imobiliare rezultă că regiunea Sudul Scotiei prezintă un caz de faliment datorat valorilor scăzute al chiriilor şi al vânzărilor, combinat cu lipsurile sistemului de informaţie şi cu perceperea unui grad relativ înalt de risc. În ceea ce priveşte evoluţia invesţiilor domestice, poate fi considerată a fi favorabilă. În consecinţă va trebui acordată prioritate capitalizării, prin creşterea numărului de investiţii realizate, în comparaţie cu situaţia înregistrată în trecut.

3.2.3.7 Populaţia, resursele umane şi piaţa forţei de muncă

Evoluţia populaţiei şi resursele umane

Populaţia regiunii trebuie revăzută luând în considerare situaţia actuală, densitatea, tendinţele, proiecţiile pe termen scurt, speranţa de viaţa, structura pe sexe şi segmente de vârsta. Densitatea populaţiei la nivel regional trebuie calculată având în vedere diferitele zone. Tendinţele în evoluţia populaţiei se pot evidenţia pe baza populaţiei totale, în diferiţi ani şi în diferite zone ale regiunii. Trebuie incluse şi schimbările procentuale din perioada luată în calcul. Structura populaţiei poate fi descrisă luând în calcul ponderea femei/bărbaţi şi ponderile pe segmente de vârsta, atât pentru populaţia din mediul urban, cât şi pentru cea din rural. Trebuie subliniată împreună cu tendinţa de creştere şi informaţia referitoare la speranţa de viaţă.

Un indicator util, în acest context, este rata persoanelor tinere (15 ani sau altă vârstă pană la care nu există drept de muncă) plus cea a persoanelor pensionate (peste 65 ani) comparativ cu populaţia activă. Aceşti indicatori sunt semnificativi atunci când condiţiile pe piaţa muncii şi ale schemelor de pensii sunt tratate împreună, dar în orice context, aceşti indicatori oferă o masură a presiunii populaţiei non-active asupra populaţiei active.

Un alt indicator important este dat de rata de substituţie calculată prin folosirea ratei populaţiei cu vârsta cuprinsă între 15-24 ani (posibili intraţi pe piaţa de muncă) împărţită la totalul populaţiei cu vârsta cuprinsă între 55-65 ani (funcţie de prevederile legii asupra vârsta de pensionare) care este posibil să parasească piaţa muncii. Aceşti indicatori trebuie sa fie interpretaţi ca o presiune demografică pe piaţa muncii, deci sunt interesanţi chiar dacă exista un nivel înalt al şomajului.

Scopul acestei secţiuni ar fi acela de a sublinia situaţia şi evoluţia populaţiei regiunii. Informaţiile asupra tendinţelor vor face posibilă comentarea cauzelor care stau în spatele schimbărilor. O mică parte din creşterea naturală poate fi atribuita, de exempu, unei schimbări economice interne datorate slabei fertilităţi, mortalităţii ridicate plus o balanţa negativă a migraţiei. Prin informaţiile asupra distribuţiei şi densităţii populaţiei se poate concluziona dacă există o reţea articulată de oraşe de mici dimensiuni şi dacă este sezizată o migrare la nivel urban şi/sau rural, subliniind potenţialul de dezvoltare al zonelor implicate. Speranţa de viaţă, structura pe sexe şi pe segmente de vârstă contribuie la completarea imaginii populaţiei si resurselor umane a regiunii.

Programul Operativ Integrat Castilia y Leon (Spania), Obiectivul 2, pentru perioada 2000-2006 tratează capitolul populaţie şi resurse umane în mod corespunzator. În primul paragraf sunt rezumate principalele aspecte care rezultă din analizele de mai jos: total număr locuitori în regiune, număr de oraşe şi populatie, procente ale orşelor clasificate în funcţie de numărul de locuitori ( mai puţin de 5.000, mai puţin de 300, mai puţin de 100). Documentul cuprinde datele în extensie, altitudinea, totalul populaţiei, densitatea populaţiei pe fiecare oraş şi district în parte. Tendinţele de creştere a populaţiei sunt analizate ţinându-se cont de diferenţele dintre zonele urbane şi rurale. De asemenea sunt cuprinse date referitoare la populaţia urbană şi ponderea populaţiei urbane din totalul populaţiei.

Rezultă că populaţia urbană este în creştere, în timp ce rata de creştere a populaţiei regiunii este negativă. Acest declin poate fi atribuit fenomenului de migrare din ultimii ani şi ratei scăzute a fertilităţi. Se înregistrează o creştere pe segmentul de vârstă peste medie – creştere datorată căsătoriilor şi integrării progresive a femeilor pe piaţa muncii. Datele referitoare la speranţa de viaţă a populaţiei din Castilia y Leon sunt prezentate împreună cu datele referitoare la împărţirea populaţiei pe segmente de vârstă şi pe sexe.

Concluziile finale arată că cele 2,5 milioane persoane din regiune reprezintă resursa principală de dezvoltare, că există o concentrare puternică a populaţiei în zonele urbane reprezentate printr-o reţea articulată de oraşe de dimensiune medie.

Analiza structurală a pieţei muncii şi posibilităţile de angajare

Această secţiune ar trebui să ofere date referitoare la populaţia activa, populatia angajata şi cea fără loc de muncă din regiune, ca întreg şi la nivelul fiecărui judeţ. Ar trebui analizată ponderea femeilor din totalul populaţiei active şi angajate, împreună cu ponderea populaţiei angajate în agricultură, industrie, servicii publice şi private. Analiza ar trebui să conţină procentajul populaţiei angajate pe grupe de vârstă (peste 24 ani, 25-34 ani, 35-49 ani, 50-64 ani) şi condiţiile de angajare pentru grupurile dezavantajate (persoanele cu handicap, un singur părinte, fără casă, refugiaţi, lucrători în vârstă, foşti dizidenţi, alţii) şi pentru minorităţile etnice.

O analiză derulată în conformitate cu punctele mai sus menţionate, permite formularea concluziilor referitoare la piaţa muncii. Tendinţele în evoluţia numărului şomerilor se pot explica prin restructurările sau dezvoltările economice. Distribuţia celor angajaţi şi a şomerilor la nivel de judeţ va permite comentarea diferenţelor dintre judeţe. Informaţiile catalogate pe sexe sau pe segmente de vârstă vor permite determinarea celor mai afectate persoane. Prin distribuţia sectorială a celor angajaţi este posibilă analizarea sectoarelor care angajează forţă de muncă şi a sectoarelor care au probleme. Informaţiile referitoare la condiţiile de angajare sau posibilităţile pe care le au grupurile dezavantajate şi minorităţile etnice vor completa imaginea pieţei muncii la nivel regional.

O buna descriere a pieţei muncii se află în Documentul Unic de Programare al Regiunii Sudul Scoţiei (Marea Britanie) Obiectivul 2, pentru perioada 2000 - 2006.

Documentul se referă la totalul angajaţilor în 1997 şi la tendinţele înregistrate în perioada 1993-1997. Pe baza descreşterii la nivel sub-regional s-au făcut comentarii şi analize comparative.

Documentul de programare prezintă şi numărul celor care lucrează pe cont propriu şi care se adaugă la numărul de angajaţi. Angajaţii sunt analizaţi pe sexe şi tip de angajare (normă întreagă sau jumătate de normă), pe categorii de ocupaţii (management şi administraţie, liber profesionişti, cler, secretariat, meserii şi servicii conexe, vânzări, muncitori mecanici şi agricoli) pe sectoare (industrial, minier şi extractiv, construcţii, utilităţi, vânzări en-gros şi en-detail, hotelier, transport şi comunicaţii, financiar şi servicii de afaceri, administraţie publică/apărare, educaţie, sănătate şi servicii sociale). Trendurile pe tipuri de locuri de muncă pe sectoare sunt prezentate pentru aceeaşi perioadă, 1993-1997.

Din aceste date se poate concluziona faptul că, în ciuda unei perioade lungi de declin, industria ramâne cel mai important angajator cu unul din patru angajaţi, cu o proporţie mai mare decât a Scoţiei sau a Marii Britanii în întregul său.

3.2.3.8. Situaţia mediului

Acest capitol ar trebui să furnizeze o imagine a mediului înconjurător al regiunii analizând condiţiile de calitate a aerului, solului, apei, florei şi faunei. Calitatea aerului trebuie analizată ţinând cont de principalii poluanţi: dioxidul de sulf, dioxidul de nitrogen, amoniac, hidrogen sulfarat, cloruri, pulberi depozitabile şi aeriforme. Analiza menita să măsoare aceşti poluanţi trebuie realizată pe zone industriale specifice şi trebuie menţionată apariţia ploilor acide, procentual, pe baza frecvenţei lor de apariţie.

Situaţia apelor trebuie analizată pe categoriile: ape de subsol şi ape de suprafaţă. Primele pot fi afectate de poluanţi ca amoniac, nitrai, nitriţi şi substanţe organice, al doilea tip de ape putând fi afectate de aceeaşi poluanţi şi, în plus, de deşeuri de metale grele şi uraniu, fenoli, produse petrolifere şi pesticide.

În ceea ce priveşte solul, cauzele principale de degradare trebuie să fie menţionate sub formă de informaţii referitoare la inundaţii, eroziune, exces de umiditate, salinitate, alcalinitate, aciditate, deşeuri menajere, poluare chimică cu produse petrolifere, metale grele şi pesticide. Trebuie, de asemenea, prezentată concentraţia de fertilizanţi şi pesticide în sol la nivel regional în comparaţie cu nivelurile naţionale. Pentru secţiunea floră şi faună se vor menţiona parcurile şi rezervaţiile naturale existente în regiune şi, în plus, speciile de floră şi faună care sunt în descreştere sau pe cale de dispariţie, fondul silvic şi problemele legate de acesta.

Menţinerea şi protecţia capitalului de mediu al regiunii reprezintă un obiectiv major al unei dezvoltări sustenibile, care implică menţinerea unui echilibru optim între creşterea economică şi protecţia mediului pentru asigurarea unei dezvoltări durabile, capabile să respecte cerinţele prezente şi viitoare. Având în vedere aceste lucruri, aceasta secţiune ar trebui să pună în evidenţa situaţia mediului la nivel regional pentru toate componentele sale, trecând printr-o analiza a calităţii aerului, solului, florei şi faunei. Odată obţinute informaţiile asupra condiţiilor aerului, solului, florei şi faunei, pot fi analizate problemele principale. La finalul acestei secţiuni ar trebui prezentate problemele de mediu şi cauzele acestora, care pot fi: lipsa normelor legislative şi/sau lipsa resurselor financiare necesare pentru dotarea capacităţilor existenţe cu tehnologie ecologică.

Documentul Unic de Programare al Regiunii Languedoc Roussillon (Franţa), Obiectivul 2, pentru perioada 2000-2006 prezintă un capitol bine structurat despre mediu la nivel regional. Este prezentată situaţia exploatărilor de apă fiind luată în considerare şi calitatea apei. Cum apele de suprafaţă sunt subiectul unui echilibru natural neregulat s-au

facut eforturi pentru construirea de diguri şi canale. Apele de subsol sunt exploatate pentru alimentarea localităţilor şi pentru irigaţii. Calitatea apei este depreciată de poluanţi deversaţi din vinificaţie şi de nitraţi. Au fost analizate riscurile naturale, alunecările de teren şi eroziunea costieră.

Gestionarea deşeurilor menajere este tratată în detaliu cu date referitoare la reciclarea deşeurilor, depozitarea şi incinerarea acestora, în comparaţie cu situaţia existentă la nivel naţional. Sunt tratate pe larg deşeurile provenite din agricultură şi industrie. Au fost incluse informaţii referitoare la cantităţile de deşeuri, din industria agroalimentară şi a lemnului, precum şi cele referitoare la cantităţile de deşeuri miniere, industriale, deşeuri toxice şi reziduuri de uleiuri. Calitatea aerului este analizată separat evidenţiind principalii poluanţi din transport.

3.2.3.9 Spaţiul rural

În cadrul analizei regionale este necesară distincţia între zonele rurale şi cele urbane. Pentru a face distincţia unei zone este util de ales o “clasificare a caracteristicilor rurale”. Această clasificare care nu este deloc facilă, ar putea ţine seama de o serie de indicatori, cum ar fi: numărul angajaţilor din sectorul agricol, densitatea populaţiei rurale, distanţa (în timp şi spaţiu) faţă de oraşele cu peste un anumit număr de locuitori, ponderea terenului folosit pentru activităţile agricole, ponderea veniturilor rezultate din activităţi agricole, ponderile infrastructurilor (transport, comunicaţii, etc.), alte caracteristici calitative ale teritoriului (servicii, utilităţi publice etc.).

Poate fi adoptată o normă calitativă în locul indicatorului cantitativ şi, în acest fel se poate realiza o descriere a caracteristicilor tuturor zonelor. Unele zone urbane îsi extind aria de influenţă asupra unor zone rurale iar în alte cazuri aceste zone de influenţă deţin câteva particularităţi în termeni de caracteristici rurale.

O strategie de dezvoltare rurală ar fi aceea care ia în considerare diferenţele dintre zone şi nu exclude nimic a priori. Acesta este un exerciţiu menit să scoată în evidenţă diferenţele infraregionale. Cum în PIB sectorul agricol ocupă un loc important aceasta reprezintă o cale simplă de studiere a diferitelor zone ale ţării.

În orice regiune pot exista trei sau patru zone cu caracteristici rurale diferite. Fiecare dintre acestea ar trebui descrisă ţinându-se cont de numărul de locuitori, distribuţia populaţiei rurale pe judeţe, procentul relativ al acesteia în total populaţie pe judeţ, condiţia infrastructurii fizice (furnizarea cu apă şi gaz, şosele, telefonie), servicii sociale, utilităţi publice şi condiţii de locuit.

Trebuie descrise şi activităţile economice desfăţurate în zonele rurale. Ţinând cont de faptul că agricultura reprezintă o activitate majoră, ar trebui să-i fie acordată multă atenţie analizându-se suprafaţa totală cultivată, tipurile de culturi, producţiile realizate şi industriile agroalimentare.

Descrierea trebuie organizată ca un Plan de Dezvoltare Sectorial cu sublinierea problemelor şi cuprinzând referiri legate de următoarele aspecte mai importante:

Reforma agrară şi folosirea pamântului în cadrul căreia accentul se pune pe următoarele aspecte: descrierea pe scurt a situaţiei dreptului de proprietate şi prezentarea informaţiilor referitoare la micii fermieri şi marii fermieri (de exemplu restructurarea şi privatizarea marilor întreprinderi agricole de stat), procentul din terenuri deţinut de sectorul public, care este stadiul reformei etc.

Sectoare cheie ale dezvoltării zonelor rurale. De obicei, o zona rurală este caracterizată de sectoare cheie (producţia agricolă vegetală, creşterea animalelor, exploatarea lemnului etc.), sectoare care trebuie descrise complet ca număr de firme,

angajaţi, indicatori ai productivităţii (comparat cu restul ţării) pentru a releva masura excelenţei zonei faţa de restul ţării.

Populaţia şi forţa de muncă din mediul rural. Structura populaţiei pe segmente de vârstă ar putea ajuta la înţelegerea potenţialului de dezvoltare a unei zone rurale. În acest sens, trebui descrise tendinţa spre migrare şi capacitatea de atragere a resurselor umane. Analiza trebuie completată cu o descriere simplă a nivelului de educaţie, cu referire la potenţialul zonei (de exemplu: dacă sunt tineri implicaţi în programe de educaţie legate într-un fel de agricultură şi de alte activităţi rurale).

Disponibilitatea capitalului public şi al servicilor din mediul rural. Estimarea disponibilităţii stocului de capital public poate fi determinată prin indicatori fizici pentru infrastructuri de trasport, spitale, şcoli, etc. Serviciile publice sunt de obicei puţine în zonele rurale: o estimare a paturilor de spital pe locuitor, oficii poştale la 1000 locuitori, număr telefoane pe locuitor etc. ar fi utile pentru descrierea zonei;

Disponibilitatea capitalului privat în mediul rural. Trebuie prezentate date referitoare capitalul disponibil. La nivel micro nu este dificil de evaluat cantitatea şi calitatea stocului de capital investit în activităţi rurale (echipamente şi utilaje), aceasta realizându-se printr-o evaluare credibilă a stocului de capital pentru un număr de firme reprezentative. Ar fi de asemenea, important de determinat schimbările de capital (investiţii), sectorul rural fiind caracterizat prin tehnologii simple, atractive;

Situaţia spaţiului locativ este o problemă importantă a zonelor rurale, determinările trebuind sa fie calitative şi cantitative;

Distribuţia veniturilor în mediul rural. În zonele rurale este influenţată de nivelul scăzut de producţie al activităţilor agricole, rata scazută de ocupaţie şi distribuţia de fonduri trimise de cei care au migrat pentru un loc de muncă. Date asupra acestor probleme pot fi culese doar de pe teren (sondaje) la nivel local. Pot fi utilizate câteva proceduri folosind datele existente asupra producţiei agricole sau încercând să estimăm, de exemplu, cum este divizat venitul total din activităţile rurale între proprietarii de teren şi muncitorii agricoli;

Legături cu oraşe şi alte regiuni. O zona rurală este atrasă de unul sau mai mulţi poli urbani, alte regiuni sau alte sectoare. Există o mobilitate zilnică (sau saptămânală) de persoane, la muncă sau la studii. Mobilitatea poate fi estimată folosind date extrase de la întreprinderile de transport sau estimând mobilitatea autovehiculelor.

Legături cu alte sectoare se masoară prin individualizarea relaţiilor firmelor cu sectorul comercial şi cel agroalimentar. Aceste legaturi pot fi descrise luând în considerare date de bază care arată felul în care sunt comercializate produsele de către întreprinzătorii locali (analiza trebuie să se limiteze doar la sectoarele cheie): numărul pieţelor locale din interiorul zonei rurale, numărul pieţelor din oraşele în care se comercializează produsele en-gros, sistemul de transport al produselor spre pieţele principale etc;

Fondul silvic şi patrimoniul natural al zonei este una dintre cele mai importante surse potenţiale de bunastare pentru o zonă rurală. O analiză completă a patrimoniului ecologic ar trebui să cuprindă: fondul silvic, apa, flora, fauna şi alte bunuri ecologice. Ar fi interesante estimările privind scăderea/dispariţia capitalului, de exemplu: în cazul în care se reduce în mod nejustificat fondul forestier al unei regiuni;

Patrimoniul cultural şi arhitectonic. Numeroase zone rurale sunt interesante prin tradiţiile religioase şi istorice, deci, atractive pentru turişti. Sunt importante datele fizice referitoare la biserici, mânăstiri, castele, reşedinte importante, focalizate în special în zone cunoscute, dar şi cele mai puţin cunoscute dar care prezintă potenţial de exploatare;

Potentialul turistic al spaţiului rural. Succesul în turism este rezultatul punerii la dispoziţia potenţialilor turişti a resurselor teritoriale prezentate într-o manieră adecvată.

Turismul reprezintă una dintre cele mai importante strategii de dezvoltare. Daca o parte din caracteristicile de mai sus sunt bine dezvoltate într-o zonă rurală atunci acestea reprezintă un potenţial de dezvoltare turistică. Date referitoare la potenţialul turistic se obţin din oferta hotelurilor şi locaţiilor agroturistice.

Acest subcapitol ar trebui să pună in evidenţă principalele probleme care afectează zonele rurale precum şi cele care apar în urma declinului economic, a tendinţelor demografice negative, deficienţelor tehnice ale bunurilor, standardelor reduse de viaţa, slabei calităţi a mediului şi insuficienţei infrastructurii sociale. Ar trebui subliniat deficitul de locuri de muncă, slaba diversificare a activităţilor economice şi a resurselor potenţiale.

Un bun exemplu, în legătura cu prezentarea zonelor şi a activităţilor rurale poate fi găsit în Documentul Unic de Programare al Regiunii West Midlands (Marea Britanie) Obiectivul 2, pentru perioada 2000-2006. Sunt subliniate cele mai importante probleme cu care se confruntă spaţiul rural, analizându-se un număr de sectoare agricole cheie, în special cel de creştere a animalelor, închiderea unui număr mare de firme de pe piaţa urbană, persistenţa nivelului redus al salariilor şi fenomenul de migraţie al tinerilor în căutare de locuri de muncă şi pentru pregătire teoretică.

Subregiunile sunt descrise în baza dependenţei lor de agricultură şi sunt făcute comparaţii cu nivelul naţional. Tipurile de ferme (vaci de lapte, cornute de deal şi oi, cornute de vale şi oi, cereale, culturi generale, porci şi pasări, mixte) constituie baza în determinarea venitului net al fermei pe diferiţi ani (1997/1998, 1998/1999 si 1999/2000). Sectorul agricol predominant este cel al cornutelor de câmpie determinat în baza numărului de deţinători. Datele referitoare la gradul de ocupaţie în agricultură sunt prezentate cu comentarii referitoare la distribuţia între diferitele zone şi tendinţele acestora.

În final, este descrisă economia rurala în ansamblul său incluzând şi alte zone de activitate rurală ca: sistemul hotelier şi organizarea de evenimente, transport şi comunicaţii, servicii financiare, de producţie, comerţ en-gros şi en-detail.

Un alt exemplu de program integrat pentru zone rurale este Programul Operativ al Regiunii Calabria (Italia) Obiectivul 1, pentru perioada 2000-2006. Au fost alese câteva linii strategice în scopul creşterii productivităţii şi competitivităţii zonelor rurale, a creşterii valorii localităţilor rurale şi a spaţiului rural ca întreg. Se remarcă astfel că inovaţia în producţie şi comerţ, dar şi organizarea internă a firmelor rurale ar trebui completate de creşterea calităţii resurselor naturale. Ar trebui stopat fenomenul de migraţie a capitalului privat şi public disponibil în zona, în vederea creşterii calităţii vieţii în zonele rurale ale regiunii Calabria.

3.2.3.10 Disparităţi infra-regionale şi iniţiative de dezvoltare în zonele protejate

Disparităţile infra-regionale ar putea fi definite în diferite moduri. Când discutăm de problemele zonelor rurale, ar trebui ca studierea disparităţilor infra-regionale să fie legată de caracteristicile fizice ale zonei analizate, din moment ce aceasta este una dintre principalele surse de inegalitate.

Cauzele principale de disparităţi sunt şomajul şi valoarea redusă a salariilor. Orice fenomen de criză şi cele mai numeroase stimulente mobilizate au ca şi cauză una din cele două alternative. Pot exista şi alte cauze ale pauperităţii, ca de exemplu problema accesului la alimente sau problemele de sănătate, dar toate acestea sunt subclasate de şomaj şi de valoarea redusă a salarizării.

Orice analiză regională trebuie să includă factorii care pot evalua disparităţile în sub-regiuni. Anumite zone pot prezenta diferenţe semnificative în distribuţia venitului dintr-o regiune şi trebuie să fie alese pe baza analizei istorice a dezvoltării economice,

care trebuie să includă date de tipul: venit/locuitor, rata şomajului, număr de persoane cu venituri sub nivelul minim agreat. Se va organiza un tip specific de urmărire a numărului de persoane care traiesc în condiţii de sărăcie, iar în absenţa oricărui tip de urmărire vor fi utilizaţi indicatori indirecţi. Datele pot fi colectate prin intemediul instituţiilor locale şi organizaţiilor de caritate. În acest caz, însa, vor fi monitorizaţi doar autohtonii. Pauperitatea este legată de cele mai multe ori de declinul industrial şi de migraţia forţei de muncă, iar în zonele rurale de descreşterea veniturilor ţăranilor. Bineînţeles că disparităţile pot fi măsurate cu ajutorul multor variabile, de exemplu disponibilitatea de servicii sociale şi de infrastructură. Din aceste considerente, măsurile de intervenţie publice ar putea fi divizate teoretic în doua categorii: măsuri care au în vedere cauzele declinului şi măsuri care au in vedere consecinţele declinului.

Pentru a elimina cauzele declinului este necesar un program economic îndreptat spre reducerea diferenţelor ratei de creştere dintre diferitele zone, de exemplu prin reorientarea resurselor financiare dinspre zonele mai dezvoltate spre cele mai puţin dezvoltate. Analiza disparităţilor infra-regionale trebuie să ajute la evidenţierea cauzelor declinului industrial, care s-ar putea datora tehnologiilor depăşite, managementului neperformant, mentalităţilor învechite, atitudinii faţă de muncă, practicilor ilicite, menţinerii sectorului public.

Rolul sectorului public este destul de important în explicarea crizelor: în primul rând, pentru că sectorul public este cel care ar trebui să echilibreze crizele din sectorul privat. Dar acest lucru nu se poate întotdeauna realiza prin constrângeri financiare. Atunci, rolul instituţiilor publice ar putea fi îndreptat spre pregătirea condiţiilor generale de stimulare a investiţiilor private, prin implementarea unor politici în sectorul educaţiei şi prin creşterea disponibilităţii de infrastructura materială şi non-materială.

Analiza disparităţilor ar trebui să se focalizeze atât pe consecinţe, cât şi pe aplicarea unor politici adecvate îndreptate spre cei afectaţi de sărăcia indusă de criza economică. În acest caz, este dorinţa de a oferi unei singure persoane sau unui grup ţinta (sau o sub-zonă a unei regiuni) instrumente specifice pentru a travesa starea curentă: substitut de venit, alimente şi suport sanitar, training vocaţional individual, politici active de muncă etc. Politicile aplicate sunt selective şi ele trebuie să scoată în evidenţă, menţionand în mod explicit: grupul de persoane şi indicatorul ales de evaluare a impactului politicii (de exemplu : nivelul lunar al venitului, numărul de calorii, numărul de persoane reintroduse pe piaţa muncii).

Un mijloc util pentru obţinerea unor date privind distribuţia venitului şi sărăciei este reprezentată de ancheta de teren. O asemenea cale permite obţinerea unui număr mare de informaţii despre variabile relevante. Tehnica pliantelor permite reducerea costurilor financiare ale cercetării şi alegerea grupurilor reprezentative pentru întreaga populaţie. Variabilele care sunt examinate în cadrul cercetării sunt: total venit şi diferitele surse de venit total consum în termeni de bunuri şi servicii, situaţia bunăstării pe categorii (financiar, domestic, firme etc.), nivelul educaţional, situaţia ocupatională, decizia de a economisi etc.

Ancheta de teren permite, la nivel regional, evaluarea impactului social al politicilor cu un nivel de acurateţe ridicat şi un cost financiar redus. Prin ancheta de teren şi folosind sondajele asupra firmelor este posibilă construirea unei matrici de gestiune socială, care este reprezentarea standard a întregului circuit de venituri în economie, utilizată cu preponderenţă în ţările slab dezvoltate. Este util de introdus o asemenea matrice regională în cadrul unei matrici naţionale printr-o abordare constructivă de la bază spre vârf a matricii la nivelul întregii ţări.

Programul Operativ al Regiunii Basilicata (Italia) Obiectivul 1, pentru perioada 2000-2006 oferă o imagine completă a disparităţilor infra-regionale într-un paragraf special. Principalele concluzii în ceea ce priveşte acest subiect arată că în Basilicata disparităţile s-au adâncit. Datorită slabei infrastructuri s-au dezvoltat doar zonele situate în depresiuni şi de-a lungul marginilor teritoriale ale regiunii. Aceste zone dinamice şi-au îmbunătăţit şi mai mult performanţele datorită noului proces de integrare cu sistemele de producţie ale zonelor învecinate. În text se analizează apoi fiecare zonă în parte.

De exemplu, în zona Vulture-Alto Bradano, situaţia socio-economică este prezentată printr-o tendinţă demografică pozitivă şi prin existenţa unor mari centre urbane. Sectorul productiv din zona a fost puternic influenţat de noile zone industriale care au dublat gradul de ocupaţie şi de noile întreprinderi din sectorul terţiar. Se remarcă lipsa infrastructurii adecvate cu autostrăzii de legătură dintre Potenza-Melfi-Candela. O posibilă dezvoltare a zonei urmează să apară după ce va fi completat sistemul de alimentare cu apă programat.

3.2.3.11 Oportunităţi egale pentru sexe Egalitatea şanselor între sexe este analizată datorită reprezentării inegale a

acestora pe piaţa muncii, în nivelul venitului, a participării educaţionale şi finalizarea studiilor, în celula familială şi tipul de responsabilităţi asumate. Breşa creată între sexe în participarea pe piaţa muncii poate fi masurată pe baza ratei de activitate (forţa de muncă feminină/total populaţie feminină cu vârsta de angajare) şi rata de ocupare (total femei angajate/total populaţie feminină). Aceşti indicatori oferă mai multe informaţii decât alţii pentru că scot mai bine în evidenţă “efectul de descurajare a angajatului” datorită probabilităţii mici de a găsi un loc de muncă în contextul unei pieţe de muncă slab dezvoltate. Aceşti doi indicatori pot fi consideraţi ca variabile fundamentale şi trebuie ţinuţi sub control direct, în perioada de planificare.

Pentru a surprinde mai bine breşa creată pe piaţa muncii între femei şi bărbaţi trebuie analizate: rata şomajului feminin, tipul de angajare (normă întreagă, normă redusă), distribuţia ocupaţională şi sectorială a acestora. Breşa veniturilor poate fi subliniată luând în calcul procentul de lucrători pe sexe, ale aşa numitelor “salarii mici”, câştigurile medii orare pe sexe şi câştigurile săptămânale şi orele lucrate. Cât pentru breşa participării educaţională şi finalizării studiilor, informaţiile se obţin prin compararea totalului populaţiei feminine cu totalul populaţiei masculine care deţine o diplomă universitară, o diplomă de bacalaureat sau un atestat.

O altă problemă importantă se referă la participarea femeilor în cadrul proceselor decizionale. Mai întâi în domeniul antreprenorial indicatorul de bază este dat de : numărul de femei care conduc sau crează firme (în special firme de mici dimensiuni)/numărul total de firme. Aceeaşi analiză poate fi realizată pe sectore şi în funcţie de mărimea firmelor. O altă informaţie importantă este cea referitoare la numărul de firme fondate de femei într-o perioadă de timp. Participarea la procesul decizional poate determina prezenţa cantitativă şi calitativă a femeilor în sectorul public (incluzând instituţile politice şi administrative), dar şi în marile firme.

Breşa în celula familială şi tipul de responsabilitate este analizată prin numărul de locuri de muncă deţinut în asitenţa socială (excluzând surorile medicale, profesorii, dar incluzând asistentele şi persoanele care supraveghează copiii) pe sexe şi trenduri relative. Această analiză se poate realiza prin urmărirea grupurilor locative şi poate fi inclusă în cadrul evaluării disparităţilor infra-regionale.

Paradigma Uniunii Europene pentru relizarea unor oportunităţi egale pune în evidenţă importanţa echităţii între sexe “printr-o cale comună”. Aceasta, ca politică de dezvoltare în domeniul oportunităţilor egale admite că echitatea depinde de

responsabilitatea fiecărei persoane. Regiunea poate realiza paşi importanţi în ceea ce priveşte egalitatea oportunităţilor dacă poate dezvolta responsabilităţi specifice pentru realităţile proprii. Analiza breşei în participarea pe piaţa muncii permite înţelegerea cauzelor: continua şi marcanta segregare ocupaţionala pe sexe, semnificaţia diferită pentru bărbaţi şi femei a orelor de muncă, slaba reprezentare a femeilor în dezvoltarea propriei afaceri.

Documentul Unic de Programare pentru Regiunea South Yorkshire (Marea Britanie Obiectivul 1, pentru perioada 2000-2006 vorbeşte despre oportunităţile egale într-o secţiune specifică inclusă în capitolul “Profilul oportunităţilor egale”. Sunt explicate tendinţele de dezvoltare la nivel naţional şi sunt comparate cu cele de la nivel regional. Creşterea ratei populaţiei feminine în activităţile economice din Marea Britanie şi declinul ratei masculine demonstrează împreună diferenţele de ocupaţie şi statut de angajare existente între cele două sexe. Cu aceeaşi situatie s-a confruntat şi regiunea South Yorkshire, însă, într-o manieră mai particulară.

Trebuie menţionat faptul că Marea Britanie a adoptat paradigma Uniunii Europene în ceea ce priveşte oportunităţile egale. În capitol se continuă prezentarea situaţiei South Yorkshire şi a breşelor în participarea pe piaţa muncii, în remuneraţii, în participarea educaţionala şi finalizarea studiilor, în celula familială şi în responsabilităţile asumate. În legatură cu participarea pe piaţa muncii datele arată că după breşa dintre femei şi bărbaţi relevată de rata activităţii economice mai scăzută după anii 90, din moment ce rata activităţii feminine este în staţionare mai ales în relaţia cu indicatorii naţionali, este necesară o acţiune de revigorare.

Distribuţia sectorială a muncii pe sexe este analizată pentru fiecare sector în parte. Concluzia a fost aceea ca femeile sunt slab reprezentate pe piaţa industrială (excluzând industria textilă) şi foarte bine reprezentate pe piaţa serviciilor. Analiza breşelor în remuneraţii permite aprecierea ca breşa în economii este mai mare decât cea a întregii Marii Britanii. În ceea ce priveste breşa în educaţie South Yorkshire este considerata ca un centru de slabă performanţă raportat la rezultatele medii ale Marii Britanii. În celula familială şi responsabilităţi se remarcă o creştere a numărului de locuri de muncă în sectorul de asistenţă, puternic feminizat şi relativ slab remunerat.

CAP.IV. PROGRESE ÎNREGISTRATE ÎN AJUSTAREA STRUCTURALĂ A DEZVOLTĂRII REGIONALE ÎN ROMÂNIA

4.1. Politici de ajustare structurală

Dezvoltarea regională a României este concepută în conformitate cu direcţiile strategice, obiectivele de dezvoltare şi previziunile economice promovate prin Strategia Naţională de Dezvoltare Economică pe termen mediu.

Planul Naţional de Dezvoltare este expresia angajamentului politic al Guvernului de a finaliza reformele necesare pentru integrarea României în Uniunea Europeană. Contextul macroeconomic în care se vor realiza obiectivele Planului Naţional de Dezvoltare are la bază Programul Economic de Preaderare care stă la baza prognozei evoluţiei economiei româneşti în perioada 2007-2013, în care sunt estimaţi principalii indicatori macroeconomici şi în care, dezvoltarea economică şi socială a României este bazată pe cinci piloni: politici macroeconomice, politici de ajustare structurală, politici sociale şi ale resurselor umane, politici de protecţie a mediului, politica regională.

Ajustarea dezvoltarii economice la cerinţele integrării europene poate fi analizată prin studierea detaliată, în intercondiţionalitate a tuturor elementelor şi factorilor care contribuie direct sau indirect la aceasta. Numai o analiză de ansamblu poate conduce la evaluarea corectă a situaţiei şi la găsirea celor mai optime soluţii de rezolvare a acestora.

4.1.1. Politicile macroeconomice

Ţinând seama de evaluările şi criteriile Uniunii Europene cu privire la afirmarea unei economii de piaţă funcţionale, principalul obiectiv al politicilor macroeconomice, stabilit prin Programul Economic de Preaderare, a fost stabilizarea economiei şi aşezarea ei pe o traiectorie de creştere durabilă, cu scopul final de creştere a standardului de viaţă şi de reducere, în continuare, a decalajului care separă România de standardele medii ale Uniunii Europene. Creşterea economică va asigura, în acelaşi timp, condiţii favorabile pentru accelerarea reformei structurale a economiei, prin privatizare şi prin reducerea costurilor sociale antrenate de aceste procese.

Opţiunile strategice care au stat la baza configurării politicii macroeconomice pentru perioada următoare (aşa cum au fost prezentate şi în Programul Economic de Preaderare) au fost următoarele:

asigurarea creşterii economice; realizarea unei macrostabilizări consolidate prin asigurarea unor progrese

semnificative în cadrul reformei structurale şi în domeniul disciplinei financiare; îmbunătăţirea substanţială a mediului de afaceri pe baza asigurării unui cadru

economico-financiar şi legal corespunzător; accelerarea şi aprofundarea, în mod coerent, a reformei fiscale – prin reducerea

gradului de fiscalitate, îmbunătăţirea controlului cheltuielilor bugetare, sporirea eficienţei colectării impozitelor şi taxelor ;

accelerarea procesului de privatizare şi restructurare, pe baza principiului “privatizare pentru relansare”, astfel încât transferul de proprietate să se concretizeze în capitalizare, modernizare, investiţii;

promovarea unor politici coerente, compatibile cu cele ale Uniunii Europene vizând: restructurarea selectivă a economiei, dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii fizice, ştiinţifice şi sociale, revitalizarea industriilor cu potenţial competitiv, dezvoltarea unei agriculturi în concordanţă cu potenţialul natural, economic şi uman de care dispune România, sprijinirea activităţilor bazate pe tehnologia informaţiei, dezvoltarea turismului, diversificarea sectorului terţiar, astfel încât, în momentul aderării, România să fie capabilă să facă faţă presiunilor concurenţiale din cadrul Uniunii Europene.

Structurarea politicilor de dezvoltare ale Românei se bazează pe următoarele principii mai importante: promovarea sectorului privat, ca o acţiune de forţă majoră, în procesul de creare a

unei cât mai depline ocupări a populaţiei apte de muncă şi a unei economii a bunăstării;

stabilirea unui cadru democratic şi transparent pentru luarea deciziilor; promovarea dezvoltării durabile şi protejarea mediului, în toate domeniile activităţii

economice; dezvoltarea procesului de învăţământ, în general, şi a formării continue în special, cu

promovarea mijloacelor necesare pentru realizarea sistemului de învăţare pe tot parcursul vieţii;

promovarea oportunităţilor şi tratamentului egal pentru toţi membrii societăţii.Având în vedere opţiunile strategice pe termen mediu ale României, politicile

macroeconomice propuse pentru perioada 2001-2005 au pus accentul pe desăvârşirea reformei fiscale, pe creşterea gradului de compatibilitate a politicii monetare cu economia de piaţă, pe aplicarea unei politici a veniturilor care să coreleze mai bine dinamica veniturilor reale cu creşterea productivităţii, precum şi pe accelerarea reformelor structurale, astfel încât evoluţia economiei reale să favorizeze implementarea acestor politici.

Din perspectiva dezvoltării unei economii competitive, politica financiară va fi astfel orientată încât să contribuie la stimularea economisirii şi a investiţiilor, să răspundă rigorilor stabilităţii macroeconomice. Principalele caracteristici ale politicii fiscal - bugetare în perioada 2001-2005 au fost subordonate obiectivelor de relansare economică şi de reducere a ratei inflaţiei. In acest sens, priorităţile au fost următoarele: controlul deficitului bugetului consolidat, reducerea deficitului fiscal şi cvasi-fiscal, limitarea deficitului de cont curent şi susţinerea, într-un mod mai eficient, a eforturilor de reducere a inflaţiei, exercitarea unei guvernări corporatiste mai eficiente şi creşterea veniturilor colectate la buget, armonizarea legislaţiei fiscale cu normele Uniunii Europene, creşterea eficienţei administraţiei fiscale, asigurarea transparenţei în cheltuirea banului public.

Înscrierea României într-un proces de creştere economică va impune, în perioada următoare, o politică bugetară uşor mai restrictivă, care va trebui să respecte următoarele coordonate: fundamentarea şi dimensionarea cheltuielilor bugetare în funcţie de veniturile certe, restructurarea cheltuielilor bugetare, în funcţie de ierarhizarea realistă a priorităţilor (ceea ce va face posibilă trecerea de la un “buget de mijloace” la un buget orientat spre politici economice “bugetul pe programe”), creşterea autonomiei financiare a autorităţilor locale.

Taxa pe valoarea adăugată, accizele şi contribuţiile la asigurările sociale vor constitui pilonii fundamentali ai sistemului românesc de impozite. Reforma sistemului de impozite va fi consolidată pe baza cerinţelor de lărgire a bazei de impozitare şi de raţionalizare a ratelor marginale de impozitare.

Prin politica veniturilor salariale, munca trebuie să redevină o valoare socială. În acest sens se vor lua măsuri pentru ierarhizarea salariilor în funcţie de importanţa domeniului şi, mai ales, pentru corelarea evoluţiei veniturilor salariale cu performanţele agenţilor economici.

În cadrul politicii monetare şi a cursului de schimb, scăderea susţinută a inflaţiei va constitui unul din obiectivele principale ale programelor economice româneşti. Această evoluţie ţine seama de strategia de politică monetară, precum şi de principalele măsuri ce urmează a fi implementate pentru creşterea disciplinei financiare, reducerea arieratelor şi accelerarea reformelor structurale.

4.1.2. Politicile de ajustare structurală

Restructurarea este un element important al ajustării structurale, menit, în principal, să pregătească societăţile pentru privatizare şi de a le eficientiza, în perioada post-privatizare. În acest sens, se au în vedere criterii de performanţă pentru echipele de management ale întreprinderilor proprietate de stat, prin care se urmăreşte: închiderea capacităţilor de producţie ineficiente, realizarea de analize de piaţă şi strategice ale companiilor pentru a identifica segmentele viabile ale acestora şi a decide eliminarea secţiilor sau capacităţilor neviabile, disponibilizarea personalului (după ce s-au rezolvat problemele sociale), îmbunătăţirea echipamentelor şi tehnologiilor în unităţile viabile, utilizarea altor surse de finanţare pentru diminuarea costurilor de funcţionare.

Acţiunile de ajustare structurală vor urmări, prioritar, sporirea productivităţii, a eficienţei şi calităţii produselor şi serviciilor. Procesul de restructurare a economiei româneşti are în vedere implementarea unui pachet de politici care să asigure compatibilizarea structurilor intra-sectoriale cu cele existente şi de perspectivă din ţările Uniunii Europene, ajustarea şi consolidarea structurilor economice pentru apropierea progresivă de nivelurile de competitivitate din economia ţărilor comunitare, inclusiv pentru imbunătăţirea condiţiilor de acces pe piaţa Uniunii Europene a produselor româneşti.

Procesul de ajustare sectorială va cuprinde, pe de o parte, modernizarea şi dezvoltarea agenţilor economici cu potenţial de competitivitate şi, pe de altă parte, reorientarea, redimensionarea, închiderea parţială sau totală a unor unităţi de producţie fără perspective de a face faţă pieţei interne şi celei externe, acţiuni ce vor fi precedate de rezolvarea problemelor sociale.

Ajustarea structurală se va realiza pe fondul accelerării şi, în final finalizării privatizării. Transferul proprietăţii sectorului de stat către sectorul privat va asigura creşterea competitivităţii şi adaptarea ofertei la cerinţele pieţei interne şi externe, ţinând seama, totodată, de obligaţiile asumate în cadrul acordurilor cu organismele

internaţionale. Accelerarea procesului de privatizare va pune accent pe aspectul calităţii procesului, pe atragerea investitorilor care au potenţial financiar şi tehnic şi o poziţie competitivă pe piaţă, capabili să asigure transformarea întreprinderilor preluate în operatori economici viabili si performanţi.

Un loc important îl are şi îmbunătăţirea substanţiala a mediului de afaceri, prin care se afirmă rolul fundamental pe care îl are sectorul privat pentru dezvoltarea economică şi socială susţinută, pentru relansarea economiei naţionale.

Autorităţile statului trebuie să fie decise pentru promovarea unui mediu stabil, neutru şi eficient pentru afaceri, urmărind asigurarea unui cadru economico-financiar şi legal corespunzător, printr-un complex de măsuri, cum ar fi: dezvoltarea competiţiei de piaţă, calmarea inflaţiei şi continuarea procesului de liberalizare a preţurilor, extinderea şi diversificarea instrumentelor bancare şi fluidizarea fluxurilor financiare, revizuirea şi simplificarea sistemului de impozite şi de colectare a acestora, combaterea evaziunii fiscale şi vamale, stimularea investiţiilor de capital românesc şi străin, creşterea fluxului de capital străin şi a colaborării economice internaţionale, dezvoltarea capacităţii de absorbţie a inovării în mediul economic.

O pârghie hotărâtoare pentru restructurarea şi dezvoltarea economiei de piaţă este politica în domeniul întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM). Politica în acest domeniu urmăreşte valorificarea potenţialului IMM-urilor şi a sectorului cooperatist de a contribui semnificativ la creşterea economică durabilă, la crearea de noi locuri de muncă, sprijinirea inovării şi a progresului tehnic şi tehnologic şi dezvoltarea clasei de mijloc, cea care asigură stabilitatea economică şi socială a unei ţări. Pentru perioada 2001-2004, principalul obiectiv a fost simplificarea şi îmbunătăţirea cadrului legislativ şi administrativ, susţinerea organizaţiilor de reprezentare a sectorului, îmbunătăţirea accesului IMM-urilor la finanţare şi îmbunătăţirea ofertei de servicii pentru acest domeniu.

Susţinerea în continuare a dezvoltării IMM-urilor se va realiza folosind pârghii economice, astfel încât intervenţia publică să fie limitată, transparentă şi corespunzătoare cu necesităţile întreprinderilor mici şi mijlocii, iar măsurile de sprijin să nu distorsioneze funcţionarea mecanismelor pieţei. Administrarea şi aplicarea măsurilor de sprijin va fi descentralizată către autorităţile locale sau contractată cu bănci comerciale, organizaţii neguvernamentale şi centre de servicii pentru IMM-uri.

Modificările structurale din sistemul financiar-bancar au în vedere, cu deosebire, dezvoltarea sistemului, a instituţiilor de credit şi bursiere concomitent cu creşterea eficienţei şi disciplinei financiar-bancare. Din perspectiva dezvoltării unei economii competitive, politica financiar-bancară va armoniza rigorile stabilităţii macroeconomice cu obiectivul creşterii sustenabile şi de durată. Politica financiar-bancară va contribui la stimularea economisirii şi a investiţiilor.

În prezent, deşi sistemul este stabil, există încă vulnerabilităţi şi slăbiciuni la nivel individual care necesită asigurarea stabilităţii de după finalizarea procesului de privatizare a băncilor cu capital majoritar de stat. De asemenea, se are în vedere creşterea exigenţei în procesul de autorizare a băncilor, precum şi îmbunătăţirea reglementărilor privind verificarea şi sancţionarea băncilor sau conducătorilor care nu asigură respectarea cerinţelor prudenţiale. Se va întări cooperarea cu alte autorităţi de supraveghere, naţionale şi străine, prin încheierea unor acorduri de cooperare în domeniul supravegherii bancare. Va continua procesul de armonizare a reglementărilor prudenţiale cu cerinţele Uniunii Europene şi cu recomandările Comitetului de la Basel.

Condiţiile existente în societatea românească impun ca administraţia publică centrală şi locală să fie supusă unui proces de schimbare, reforma administraţiei realizându-se concomitent: în plan strategic (redefinirea rolulului statului, în sensul

delimitării rolului statului de cel al organizaţiilor private), în plan legislativ (urmărindu-se diminuarea densităţii reglementărilor, o utilizare mai mare a legilor cadru, lăsând o marjă de manevră ridicată autorităţilor executive), în plan organizaţional (orientarea către reducerea ierarhiilor, simplificarea procedurilor şi supleţea posibilităţilor de acţiune, în sensul creşterii puterii de a delega execuţia sarcinilor publice către organisme care nu fac parte din administraţie) şi în planul mentalităţii profesionale (schimbarea modurilor de acţiune a aleşilor politici, a funcţionarilor, dar şi a cetăţenilor).

Reforma administraţiei publice este un obiectiv central, pentru care se propun o serie de măsuri care au ca scop creşterea eficienţei sectorului public prin training intensiv, simplificarea structurilor de management public şi creşterea utilizării tehnologiei informaţiei.

Dezvoltarea agriculturii şi dezvoltarea rurală constituie cei doi piloni ai politicii de dezvoltare integrată durabilă a spaţiului rural, pentru care se prevede promovarea unui amplu program de dezvoltare rurală în toate zonele ţării, în cadrul unui concept de dezvoltare rurală integrată, economică şi socială, a satului românesc. Se urmăreşte, de asemenea, asigurarea unui mediu mai favorabil pentru atragerea capitalului străin, în vederea susţinerii programelor investiţionale şi de dezvoltare a producţiei agricole în România precum şi în vederea diversificării economiei rurale.

Obiectivul principal al dezvoltării agriculturii pe termen scurt şi mediu îl constituie creşterea cantitativă şi calitativă a producţiei agricole, în vederea asigurării securităţii alimentare a populaţiei, creşterea contribuţiei acestei ramuri în schimburile economice externe, în condiţiile respectării cerinţelor protejării şi ameliorării mediului înconjurător. Obiectivele propuse urmăresc atingerea parametrilor minimali de performanţă în vederea integrării în Uniunea Europeană.

Realizarea obiectivelor politicii agricole şi de dezvoltare rurală au în vedere efectele implementării unui amplu pachet legislativ cu privire la crearea unor exploataţii agricole eficiente, sprijinirea agricultorilor prin credite avantajoase destinate creşterii gradului de mecanizare, de fertilizare şi de irigare a culturilor agricole precum şi punerea în valoare a potenţialului din zonele rurale şi creşterea bunăstării locuitorilor acestor zone.

România a elaborat, până în prezent, două documente complete de programare sub forma planurilor de dezvoltare :

- Planul Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (PNADR) 2000-2006, care a fost aprobat de Comisia Europeană în 12.12.2000 şi care fundamentează necesarul de fonduri de preaderare alocate de către Uniunea Europeana prin Programul SAPARD, ca instrument de preaderare (pre-FEOGA) dedicat sprijinirii agriculturii şi dezvoltării rurale. Strategia acestuia, contribuie la pregătirea României pentru aderarea la Uniunea Europeană şi la consolidarea agriculturii româneşti, pentru a putea face faţă presiunii exercitate de competiţia de pe piaţa comunitară şi, în egală măsură, pentru a îmbunătăţi condiţiile de viaţă ale locuitorilor din zonele rurale.

- Planul Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (PNADR) 2007-2013, care este înaintat Comisiei Europene spre analiză şi aprobare şi care fundamentează necesarul surse de finanţare pentru agricultura şi dezvoltarea rurală de după aderarea României la Uniunea Europeană din FEADR.

Începutul reformei structurale în agricultură l-a constituit clarificarea şi restabilirea dreptului de proprietate şi finalizarea privatizării societăţilor agricole din mediul rural, care contribuie la consolidarea exploataţilor agricole, iar adâncirea

reformelor structurale presupune perfecţionarea cadrului legal şi instituţional pentru funcţionarea eficientă a pieţelor agricole şi rurale (piaţa produselor, a materiilor şi serviciilor pentru agricultură, piaţa creditului rural şi cea funciară).

Înţelegând că utilizarea intensivă a informaţiilor sporeşte spectaculos eficienţa şi productivitatea activităţilor economice şi sociale, şi în acord cu iniţiativa “Europa +”, s-a pus un accent deosebit pe dezvoltarea societăţii informaţionale. Sunt avute în vedere mai multe proiecte pentru a spori accesul pe Internet, pentru a organiza şi dezvolta comerţul electronic, precum şi pentru a furniza populaţiei servicii electronice publice. În domeniul telecomunicaţiilor, şi nu numai, cele mai multe servicii au fost deja privatizate, creându-se sectorul privat capabil să asigure performanţe pe piaţă..

4.1.3. Politicile sociale şi ale resurselor umane

În procesul de ajustare structurală un loc important îl constituie creşterea gradului de ocupare a populaţiei şi armonizarea legislaţiei interne privind piaţa muncii cu acquis-ul comunitar. Politica în acest sector va trece treptat de la măsuri pasive la măsuri active, punându-se mai puţin accent pe asigurarea cu mijloace financiare a şomerilor şi mai mult pe recalificarea lor şi pe crearea de locuri de muncă. Structura stimulentelor se va schimba urmărindu-se reformarea sistemului ajutoarelor de şomaj şi stimularea creierii de noi locuri de muncă.

Politicile sociale şi cele privind resursele umane sunt construite în baza prevederilor Cartei Sociale Europene revizuite şi a Codului Social European. Ele vor reflecta practicile instituite de Uniunea Europeană şi dezvoltate de modelul social european. Principalele obiective în domeniul resurselor umane şi al politicii sociale urmăresc, de asemenea, implementarea reformei în domeniul muncii, educaţiei, culturii, sănătăţii şi sistemului social.

Educaţia şi formarea continuă este o prioritate naţională care va fi concentrată pe dezvoltarea unor factori decisivi: asigurarea educaţiei de bază pentru toţi, capacitatea de autoperfecţionare a sistemului educaţional, învăţământul superior şi cercetarea ştiinţifică, formarea continuă în contextul societăţii educaţionale.

Politica în domeniul culturii se bazeaza pe o strategie modernă, compatibilă cu modelele europene, reflectând principiile de bază ale Comunităţii Europene şi asigurând condiţiile pentru satisfacerea nevoilor şi aspiraţiilor culturale ale cetăţenilor, atât la nivel local cât şi naţional. Cultura este tratată ca un factor major pentru realizarea coeziunii sociale, fiind recunoscută ca o resursă importantă de dezvoltare, reforma culturală recunoscând valoarea moştenirii naţionale în contextul culturii mondiale.

Politica socială vizează diferitele categorii de populaţie care întâmpină dificultăţi în procesul de tranziţie economică (persoane cu handicap, persoane în vârstă sărace etc.) şi se referă la îmbunătăţirea sistemului de pensii, axarea pe măsuri active în domeniul ocupării populaţiei şi protecţiei şomerilor, armonizarea legislaţiei cu normele Uniunii Europene, lupta împotriva sărăciei şi continuarea reformelor sistemului de ocrotire a copiilor.

În noul context economic al României, populaţia tânără este o categorie vulnerabilă. În cursul acestui an a fost elaborat Planul Naţional de Acţiune pentru Tineret,

care asigură şi o viziune, din perspectiva regiunii balcanice, asupra rolului tineretului în asigurarea stabilităţii în această zonă.

România a făcut progrese evidente în ce priveşte îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a populaţiei rrome. In anul 2003 a fost adoptată “Strategia pentru îmbunătăţirea situaţiei populaţiei rrome din România”. România promovează în mod activ o politică pozitivă pentru protejarea minorităţilor. Identităţile culturale şi lingvistice sunt apărate prin intermediul sistemului educaţional.

4.1.4. Politicile de protecţie a mediului

România a aderat la majoritatea tratatelor şi convenţiilor internaţionale privind mediul şi protecţia naturii. Prevederile acestor documente sunt preluate în legislaţia românească, în conformitate cu prevederile Constituţiei. După participarea la Summit-ul de la Rio de Janeiro din 1992, România şi-a sporit semnificativ măsurile de soluţionare a problemelor de mediu. Acordul de Asociere între România şi Uniunea Europeană prevede că politicile de dezvoltare în România trebuie să fie bazate pe principiul dezvoltării durabile şi că acestea trebuie să ia în considerare potenţialele efecte asupra mediului.

Politica de protecţie a mediului este concepută ca parte integrantă a programului de dezvoltare şi restructurare economică şi are ca scop armonizarea politicii şi practicii româneşti în domeniul mediului cu directivele Uniunii Europene în domeniu. Politica în domeniul mediului se referă nu numai la măsurile şi acţiunile de refacere a zonelor afectate, ci şi la cele de prevenire a producerii altor dezastre.

În cadrul Planului Naţional de Adoptare a Acquis-ului Comunitar de Mediu, România va asigura transpunerea legislativă a acquis-ului comunitar de mediu, în special, în domeniile evaluării impactului asupra mediului (calitatea aerului, a apei, managementul deşeurilor, controlul poluării industriale, a substanţelor chimice şi a zgomotului), dar va asigura şi întărirea capacităţii instituţionale specifice.

Prin Bugetul de stat, vor fi asigurate cu prioritate fonduri pentru co-finanţarea proiectelor incluse în Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului (PNAPM), a căror principală sursă de finanţare o reprezintă fondurile alocate de Uniunea Europeana prin instrumentul de preaderare ISPA (Instrument pentru Politici Structurale de pre-Aderare), care vor continua cu alocarea fondurilor structurale, începând cu anul 2007.

4.1.5. Politica regională

Cadrul legal al politicii şi dezvoltării regionale este asigurat, în principal, de Legea nr.151/1998 privind dezvoltarea regională, care stabileşte obiectivele, cadrul instituţional, competenţele şi instrumentele specifice pentru realizarea politicii de dezvoltare regională în România.

Obiectivele generale ale politicii de dezvoltare regională se referă la diminuarea dezechilibrelor regionale existente, stimularea dezvoltării echilibrate, revitalizarea zonelor defavorizate, prevenirea producerii de noi dezechilibre, stimularea cooperării interregionale interne şi internaţionale care contribuie la progresul economic şi social.

Obiectivele strategice ale dezvoltării regionale în România vizează:• promovarea mecanismelor economiei de piaţă în toate regiunile ţării, în vederea

îmbunătăţirii competitivităţii şi realizării unei creşteri economice permanente;• promovarea unei dezvoltări spaţiale armonioase şi a reţelei de localităţi;• creşterea capacităţilor regiunilor de a-şi susţine propriul proces de dezvoltare;• crearea şanselor egale în ceea ce priveşte accesul la informare, cercetare-dezvoltare

tehnologică, educaţie şi formare continuă a populaţiei din zonele periferice;• promovarea unor politici diferenţiate, conform unor particularităţi zonale;• reducerea decalajelor de dezvoltare dintre judeţe, dintre mediul urban şi rural,

dintre zonele centrale şi periferice;

• prevenirea apariţiei unor zone probleme.Obiectivele generale şi strategice se realizează treptat şi etapizat, prin

implementarea Planului Naţional de Dezvoltare Regională (PNDR), care este parte integrantă a Planului Naţional de Dezvoltare. Prin PNDR sunt stabilite şi fundamentate priorităţile naţionale de dezvoltare regională, identificate măsurile şi programele prin care se pot realiza, este asigurat cadrul instituţional pentru implementarea acestora. Măsurile, programele şi proiectele regionale sunt finanţate din resurse interne, concentrate în Fondul Naţional de Dezvoltare Regională şi resurse externe, reprezentate, în principal, de sprijinul financiar acordat României de către Uniunea Europeana în cadrul Programului Phare - componenta coeziune economică şi socială.

PNDR se realizează în cadrul unui larg parteneriat între instituţiile administraţiei centrale şi locale, agenţiile de dezvoltare regională, alte instituţii neguvernamentale, numeroase alte autoritati şi organisme cu activitate relevantă pentru dezvoltarea ţării, precum şi parteneri economici şi sociali.

Un rol important în dezvoltarea regională îl are şi cooperarea transfrontalieră. Obiectivul general al cooperării transfrontaliere este promovarea dezvoltării economice şi sociale a regiunilor de graniţă prin identificarea şi valorificarea oportunităţilor de cooperare.

Obiectivul general al Planului National de Dezvoltare (PND) este orientarea şi stimularea dezvoltării economice şi sociale a ţării pentru obţinerea unei creşteri economice durabile şi crearea de locuri de muncă stabile. Un rol important în realizarea acestui obiectiv îl are stabilirea axelor naţionale prioritare de dezvoltare, pe baza cărora se vor elabora şi implementa măsuri, programe şi proiecte care să concretizeze aceste priorităţi.

Un bun exemplu de document de programare este Planul Naţional de Dezvoltare (PND) pentru perioada 2004-2006, elaborat la solicitarea Comisiei Europene începând cu anul 2000. Ca particularitate, faţă de versiunile anterioare, PND 2004 -2006 cuprinde perioada până la aderare, iar modul de elaborare precum şi conţinutul acestui document este in concordanţă cu metodologia Uniunii Europene şi respecta principiile fundamentale ale Uniunii Europene de alocare a fondurilor structurale: concentrarea, programarea, parteneriatul, adiţionalitatea, subsidiaritatea. Prin Memorandumul privind elaborarea PND 2004-2006, promovat în şedinţa de Guvern din data de 20 februarie 2003, s-au lansat în mod oficial lucrările pentru noua perioadă de programare, subliniindu-se importanţa documentului pentru procesul de integrare a României în Uniunea Europeana. Etapele elaborării PND au fost prezentate in Planul de Lucru pentru elaborarea documentelor de planificare pentru PND 2004-2006, ataşat Memorandumului privind elaborarea PND 2004-2006, prin care s-au reactualizat orientările metodologice pentru pregătirea planului.

Pentru constituirea grupurilor de lucru în vederea elaborarii analizelor sectoriale, a propriilor strategii şi, după caz, a Programelor Operaţionale Sectoriale, precum şi pentru desemnarea reprezentanţilor în cadrul structurii parteneriale naţionale – Comitetul Interministerial pentru elaborarea PND, au fost elaborate de catre fostul Minister al Dezvoltării şi Prognozei, în baza Hotararii Guvernului nr. 1323/2002 privind elaborarea în parteneriat a PND, îndrumări metodologice, adresate ministerelor şi celorlalte instituţii şi organizaţii la nivel naţional.

De asemenea, au fost elaborate îndrumări metodologice menite să stabilească contribuţia nivelului regional şi naţional la elaborarea PND, precizând baza comună de informaţii pe care Planurile de Dezvoltare Regională trebuie să le ofere nivelului naţional, pentru fundamentarea PND

A fost intocmit un plan de lucru marcând reperele calendaristice pentru procesul de elaborare a PND 2004-2006, menţionând atât termenele pentru activităţile desfăşurate de Agenţiile de Dezvoltare Regionala (ADR), cât şi cele desfăşurate de nivelul central, în scopul corelării etapelor de elaborare a acestui document de importanţă naţională.

Procesul de elaborare a unui PND se desfăşoară pe două nivele, şi anume: nivelul naţional, unde sunt clarificate politicile sectoriale (unele, cu un puternic

impact teritorial, cum sunt transportul, cercetarea, mediul, industria, dezvoltarea rurală, ocuparea forţei de munca) şi importanţa acestor politici pentru implementarea strategiei naţionale de dezvoltare regională şi reducerea disparităţilor teritoriale interne. De asemenea, la acest nivel este stabilită strategia privind orientarea şi coordonarea acelor investiţii la nivel naţional şi regional care au efect asupra dezvoltării economice şi sociale regionale echilibrate. Tot la acest nivel se realizează programarea financiară a obiectivelor prioritare de dezvoltare şi a măsurilor din PND, pe baza unor programe financiare multianuale elaborate în strânsă corelare cu prevederile bugetului de stat pe anii viitori. Pe măsura elaborării documentului se realizează şi o evaluare ex-ante, conform reglementărilor Comisiei Europene, cu experţi străini.

nivelul regional unde au fost create şi organizate, pe baza specificului regional, parteneriatele proprii pentru elaborarea PDR-urilor. La acest nivel se întocmesc analizele economice şi sociale la nivel regional şi în baza lor analizele diagnostic care ajută la identificarea problemelor regionale cheie. Elaborarea documentelor la nivel regional beneficiază de sprijinul programelor de twinning (înfrăţire) regionale.

4.2 Armonizarea legislaţiei şi crearea structurilor instituţionale pentru gestionarea fondurilor structurale

Datorită complexităţii şi implicaţiilor majore ale angajamentelor privind armonizarea cadrului legislativ, privind dezvoltarea structurii instituţionale şi aplicarea principiilor şi mecanismelor specifice gestionării asistenţei acordate de către Comisia Europeană, au fost elaborate acte normative care constituie bazele pregătirii instituţionale pentru implementarea asistenţei comunitare şi sunt în curs analize pentru definirea relaţiilor şi mecanismelor necesare pentru asigurarea concordanţei cu cerinţele Regulamentelor comunitare.

Pentru consolidarea gestionării eficiente a fondurilor nerambursabile acordate de Uniunea Europeana prin programele Phare, ISPA şi SAPARD a fost adoptată Legea nr. 231/2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 6/24.01.2002 privind modificarea şi completarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.63/1999 (aprobata prin Legea nr. 22/2000) referitoare la gestionarea fondurilor nerambursabile alocate României de către Comunitatea Europeană, precum şi a fondurilor de co-finanţare aferente acestora. Ordonanţa prevede organizarea şi exercitarea auditului public intern şi a controlului financiar preventiv în toate structurile de implementare. Prin acest act normativ, Ministerul Finanţelor Publice este abilitat să avizeze normele metodologice specifice privind organizarea şi exercitarea auditului public intern pentru operaţiunile finanţate din contribuţia financiară a Comunităţii Europene, să evalueze la toate structurile de implementare modul de aplicare a acestor norme, precum şi să efectueze inspecţii la toate structurile de implementare.

În Hotărârea Guvernului nr. 1010/2002 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Comitetului interministerial pentru programe şi obiective de investiţii de mare importanţă, sunt create premizele accelerării procesului de modernizare economico-socială a României. Comitetul interministerial are sarcina de a elabora un program de investiţii de interes naţional pe termen mediu şi lung, în concordanţa cu cerinţele Planului Naţional de Dezvoltare pentru perioada 2002-2005, respectiv ale Programului Economic de Preaderare la Uniunea Europeană.

Pentru a îndeplini angajamentele asumate prin Documentul de poziţie privind Capitolul 21 «Politica Regională şi Coordonarea Instrumentelor Structurale» şi pentru a pregăti premisele creării, până la data aderării, a unui cadru instituţional operaţional, prin Hotărârea Guvernului nr. 1555/2002, au fost desemnate instituţiile şi organismele responsabile cu coordonarea, implementarea şi gestionarea asistenţei financiare comunitare prin Instrumentele Structurale. Acest act normativ crează cadrul legislativ necesar pentru ca instituţiile implicate în managementul şi implementarea viitoarelor programe structurale să-şi poată defini responsabilităţile şi atribuţiile, precum şi măsurile necesare pentru dezvoltarea capacităţii instituţionale şi administrative adecvate, corespunzător regulamentelor Uniunii Europene.

Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională a fost modificată şi completată, într-o primă etapă, prin Ordonanţa Guvernului nr. 27/2003. Prin acest act normativ se stabileşte obligativitatea avizării statutului de organizare şi funcţionare a fiecarui ADR de către autoritatea centrală şi se introduce responsabilitatea consiliilor judeţene, a celor locale, inclusiv a municipiului Bucureşti, de a adopta hotărâri în vederea aplicării deciziilor Consiliilor pentru Dezvoltare Regională, în termen de 30 de zile de la data comunicării lor. Potrivit atribuţiilor care îi revin în utilizarea fondurilor alocate de la bugetul de stat pentru dezvoltarea regională, precum şi a calităţii sale de Agenţie de Implementare a Programului Phare – „Coeziune economică şi socială”, totodată, autorităţii centrale, Ministerului Integrării Europene, i se conferă rolul de auditor al gestionării de către ADR a fondurilor care constituie Fondul pentru Dezvoltare Regională. În etapa următoare, Legea nr. 151/1998 urmează a fi modificată şi completată, astfel încât să ofere cadrul general adecvat, legal şi instituţional pentru implementarea Instrumentelor Structurale.

Prin Hotărârea Guvernului nr. 1323/2002 privind elaborarea în parteneriat a Planului Naţional de Dezvoltare, au fost reglementate rolul şi atribuţiile partenerilor implicaţi în elaborarea PND, precum şi structurile parteneriale create la nivel naţional şi regional pentru analiza şi punerea de acord asupra priorităţilor naţionale de dezvoltare regională ce vor fi incluse în PND 2004 -2006. Hotărârea stabileşte, de asemenea, cu mai multă claritate, rolul ministerelor, al Agenţiilor de Dezvoltare Regională şi al altor instituţii implicate în elaborarea PND. Intrarea acesteia în vigoare, a accelerat procesul de realizare a parteneriatelor naţionale şi regionale, care erau deja în curs de organizare: grupurile de lucru create atât la nivel regional/judeţean, cât şi la nivel naţional, în cadrul ministerelor sau între acestea. Structurile parteneriale nou create pentru elaborarea PND sunt: Comitetul Interinstitutional pentru elaborarea PND (CIP), care include reprezentanţi

ai ministerelor, ADR-urilor, altor instituţii publice centrale, institute de cercetări şi instituţii de învaţământ superior, precum şi reprezentanţi ai partenerilor economici şi sociali, care prin reprezentarea nivelului regional, nu este numai un organism de coordonare interministerială, ci interinstituţională, ceea ce face posibilă corelarea, în cadrul acestei structuri, a obiectivelor de dezvoltare sectorială cu cele regionale.

Comitetele Regionale pentru elaborarea Planurilor de Dezvoltare Regionale (CRP) includ reprezentanţi ai ADR–urilor, reprezentanţi ai Prefecturilor, Consiliilor Judeţene, serviciilor descentralizate ale instituţiilor publice centrale, instituţii de învăţământ superior şi institute de cercetări, precum şi reprezentanţi ai partenerilor economici şi sociali. CRP-urile sunt reprezentate în CIP de coordonatorii lor, având posibilitatea nu numai de a prezenta şi susţine obiectivele prioritare de dezvoltare ale regiunilor, ci de a participa direct, efectiv, la analiza si dezbaterea priorităţilor sectoriale de dezvoltare şi la armonizarea obiectivelor regionale cu cele sectoriale, precum şi la întreg procesul de realizare a consensului, între partenerii implicaţi, asupra priorităţilor de dezvoltare stabilite în PND.

Legea auditului public intern nr. 672/2002 aduce noi reglementări în legătură cu organizarea şi desfăşurarea auditului public intern în România, astfel aceasta defineşte modul de desfăşurare a auditului public intern şi crează organisme noi cu atribuţii foarte clare, cum ar fi: Comitetul de Audit Public Intern (CAPI), cu rol consultativ, acţionand pentru

definirea strategiei şi îmbunătăţirea activităţii de audit public intern, în sectorul public;

Unitatea Centrala de Armonizare pentru Auditul Public Intern (UCAAPI), ce are ca obiectiv, printre altele elaborarea, conducerea şi aplicarea unei strategii unitare în domeniul auditului public intern, precum şi monitorizarea la nivel naţional a acestei activităţi;

Compartimentele de audit public intern din entităţile publice.Au fost emise normele de aplicare a Legii auditului public intern nr. 672/2002,

aprobate prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 38/2003 şi de asemenea, prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 880/2002 a fost aprobat Codul privind conduita etică a auditorului intern.

Acest context legislativ a permis elaborarea pistelor de audit public intern pentru auditarea programelor comunitare PHARE, ISPA şi SAPARD, care au fost aprobate prin ordine ale ministrului finanţelor publice (Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1778/2002 - ISPA Fondul Naţional; nr. 1781/2002 - ISPA ; nr. 1777/2002 - Phare ; nr. 1779/2002 - Phare Fondul Naţional; nr. 1780/2002 - SAPARD).

Au fost elaborate normele metodologice privind auditarea programelor Phare, ISPA si SAPARD, aprobate de asemenea prin ordine ale ministrului finanţelor publice (Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1706/2002 - ISPA ; nr. 881/2002 - ISPA; Fondul Naţional nr. 867/2002 - SAPARD)

Referitor la controlul financiar preventiv , a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 267/2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, prin care, în realizarea obiectului său de activitate stabilit de legislaţia în vigoare, Ministerul Finanţelor Publice reglementează controlul financiar preventiv şi exercitarea controlului financiar preventiv delegat în scopul constituirii şi utilizării legale şi eficiente a fondurilor publice.

Corelarea textelor legale privind controlul financiar preventiv cu prevederile strategiei în domeniul controlului financiar public intern din Documentul de poziţie al României în cadrul negocierilor România - Uniunea Europeană, Capitolului 28 Controlul financiar, s-a realizat prin adoptarea Legii nr. 84/2003 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv. În aplicarea prevederilor acestei legi, se vor desemna, de către ordonatorii principali de credite, inclusiv pentru agenţiile de implementare şi plată, de Fondul Naţional de Preaderare, persoanele care vor exercita controlul preventiv propriu şi care vor primi acordul Ministerului Finanţelor Publice.

Ministerul Finanţelor Publice, prin atribuţiile ce-i revin, va exercita controlul financiar preventiv delegat la ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetului oricărui fond special, la entităţile publice cu risc ridicat, dar şi la operaţiunile ce se derulează din fondurile europene (de pre-aderare), urmând ca, după data aderării României la Uniunea Europeană, controlul financiar preventiv să fie integrat în sfera răspunderii manageriale. În aceste condiţii, fondurile structurale şi de coeziune vor fi supuse procedurilor de control financiar preventiv, în perspectiva, în care această formă de control va fi integrată în totalitate în sfera răspunderii manageriale.

Ministerul Finanţelor Publice va asigura îndrumarea metodologică şi va coordona pregătirea profesională, inclusiv prin programele de twinning, a persoanelor desemnate să exercite funcţia de control financiar preventiv propriu, cu atribuţiile prevăzute de lege.

Prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 522/2003 au fost aprobate Normele metodologice generale referitoare la exercitarea controlului financiar preventiv. În baza acestor norme se vor întocmi, de către ordonatorii principali de credite, inclusiv de către agenţiile de implementare şi plată, norme metodologice specifice privind exercitarea controlului financiar preventiv propriu, inclusiv asupra tuturor fondurilor europene. Potrivit prevederilor legii menţionate, normele metodologice specifice vor fi supuse avizului Ministerului Finanţelor Publice, ca organism de coordonare şi îndrumare metodologică în domeniul controlului financiar preventiv.

4.3 Instituţiile şi organismele responsabile cu coordonarea, implementarea şi gestionarea fondurilor structurale

Instituţiile desemnate prin Hotărârea Guvernului nr. 1555/2002, cu modificările ulterioare, pentru a îndeplini rolul de autorităţi de management şi de plata în gestionarea Fondurilor Structurale sunt următoarele:a) Ministerul Integrării Europene desemnat iniţial ca Autoritate de Management pentru

Cadrul de Sprijin Comunitar, cu rolul de a asigura coordonarea implementării asistenţei financiare comunitare din Fondurile Structurale, rol care începând cu anul 2004 a fost preluat de Ministerului Finanţelor Publice. Se asigură astfel, continuitatea actualelor responsabilităţi privind coordonarea naţionala a fondurilor de pre-aderare şi postaderare, beneficiind de experienţa acumulată şi de un personal pregătit.

b) Pentru gestionarea financiară a Fondurilor Structurale a fost stabilit un organism unic -Agenţia Naţională de Plăţi, în cadrul Ministerului Finanţelor Publice. Prin desemnarea unei Agenţii Naţionale de Plăţi, unice, s-a urmărit simplificarea fluxului financiar prin concentrarea activităţilor într-o singură instituţie responsabilă, o coordonare mai rapidă şi nebirocratică şi implicarea unui personal specializat.

c) Pentru fiecare Program Operaţional sunt desemnate Autorităţi de Implementare, respectiv:

- Agenţiile pentru Dezvoltare Regionala (ADR) pentru implementarea sub-programelor regionale;

- Centrul Naţional de Management Programe pentru implementarea Programului Operaţional Sectorial pentru cercetare, dezvoltare tehnologică şi inovare;

- Agenţia Naţionala pentru Ocuparea Forţei de Muncă pentru implementarea Programului Operaţional Sectorial pentru politica socială şi de ocupare a forţei de muncă;

- Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru implementarea Programului Operaţional Sectorial pentru agricultură, dezvoltare rurală şi pescuit (pentru fondurile de preaderare);

- Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (pentru fondurile structurale de după aderare);

- Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit- fostul SAPARD (pentru fondurile structurale de după aderare);

Sunt de asemenea precizate atribuţii specifice, în concordanţă cu dispoziţiile regulamentelor comunitare, pentru Autoritatea de Management pentru Cadrul de Sprijin Comunitar, pentru Autorităţile de Management pentru Programele Operaţionale, precum si pentru Autorităţile de Implementare.

Pentru implementarea dispoziţiilor Hotărârii Guvernului nr. 1555/2002 şi dezvoltarea capacităţii administrative adecvate, toate ministerele desemnate, au elaborat planuri de acţiune şi măsuri concrete având în vedere următoarele aspecte:

- definirea clară a rolului, responsabilităţilor şi funcţiilor fiecărei autorităţi desemnate, atât la nivel naţional cât şi la nivel regional, precum şi a relaţiilor dintre acestea şi celelalte organisme implicate în asigurarea funcţionalităţii sistemului de gestionare a Fondurilor Structurale;

- precizarea modalităţilor de transformare/integrare a actualelor structuri create pentru utilizarea fondurilor de pre-aderare în structuri specifice Fondurilor Structurale;

- stabilirea calendarului precis privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea acestor structuri în cadrul instituţiilor şi organismelor desemnate;

- identificarea şi evaluarea resurselor (materiale şi umane) necesare funcţionării eficiente a acestor structuri ;

- definirea strategiei de pregătire a personalului implicat în gestionarea şi implementarea Fondurilor Structurale;

- identificarea măsurilor concrete de dezvoltare a capacităţii administrative şi stabilirea calendarului realizării acestora;

- precizarea mecanismelor de cooperare inter-institutională, la nivel naţional şi regional, a modalităţilor de transferare a atribuţiilor între Autorităţile de Management şi organismele de implementare şi între Agenţia Naţională de Plăţi şi organismele de implementare;

- precizarea calendarului şi a modalităţii de organizare a procesului de programare, rolul şi sarcinile instituţiilor implicate la nivel naţional şi regional în diferite faze ale programării, finanţării, evaluării şi monitorizării asistenţei prin Fondurile Structurale;

- dezvoltarea sistemelor şi procedurilor prin care se va asigura aplicarea principiilor fundamentale ale Fondurilor Structurale: concentrarea, programarea, parteneriatul, subsidiaritatea, adiţionalitatea;

- precizarea legislaţiei şi procedurilor prevăzute a fi adoptate, precum şi modificările care sunt necesare asupra cadrului legislativ existent pentru a asigura conformitatea cu acquis-ul comunitar şi implementarea efectivă a Fondurilor Structurale şi precizarea calendarului de adoptare a acestei legislaţii.

4.4. Formarea şi pregătirea profesională a personalului implicat în implementarea şi gestionarea fondurilor structurale

În vederea creşterii capacităţii instituţionale şi a întăririi capacităţii administrative pentru implementarea instrumentelor structurale, se continuă derularea programelor de

formare şi pregătire profesională a personalului implicat în implementarea instrumentelor de preaderare, instruirea acestuia fiind focalizată pe pregătirea pentru Fondurile Structurale.

În cadrul proiectului naţional de twinning “Sprijin pentru implementarea Planului naţional de dezvoltare”, angajaţii fostului Minister al Dezvoltării şi Prognozei (preluaţi de Ministerul Integrăii Europene) au beneficiat de cursuri în domeniul Fondurilor Structurale, politicii de dezvoltare regională şi extinderea Uniunii Europene, control financiar şi audit intern, strategia dezvoltării resurselor umane şi managementul acestora, cursuri susţinute de experţi britanici. În paralel, Institutul Naţional de Administraţie a furnizat cursuri de pregătire pentru o parte din funcţionarii publici.

A continuat derularea Programului de Training pentru Dezvoltare Regională 2001-2005, elaborat în cadrul proiectului de twinning RO98/IB/SPP/01, actualizat prin proiectul de twinning din cadrul Phare 2000. La nivel regional, prin cele opt proiecte de twinning, cu state membre partenere, din cadrul Phare 2000 , au fost elaborate strategiile regionale de training. De asemenea, a fost creată o baza unică de date privind pregătirea profesională a personalului implicat în programele de dezvoltare regională, pentru perioada 2001-2003.

Agentia SAPARD şi Directia Dezvoltare Rurală, precum şi întregul personal din cadul Ministerului Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului au derulat programe de instruire a personalului în vederea creşterii capacităţii instituţionale atât pentru Programul SAPARD, cât şi pentru implementarea fondurilor structurale (Phare 2000/IB/AG 01-02 componenta de pregătire profesională).

Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului a beneficiat de asistenţă tehnică angajată pentru progarmul de pre-aderare ISPA. Consultantul a ajutat la definirea clară a rolurilor, funcţiilor şi responsabilităţilor instituţiilor şi persoanelor responsabile în prezent cu managementul şi monitorizarea fondurilor prestructurale şi care vor prelua gestiunea fondurilor acordate din Fondul de Coeziune

Prin programul de twinning "Întărirea capacităţii instituţionale privind auditul intern şi controlul financiar" Ministerul Finanţelor Publice furnizează cursuri de pregătire pentru auditorii interni. De asemenea, cu sprijinul asistenţei tehnice asigurată prin programul RO 006.06.01 Europe Aid/113655/D/SV/RO şi Deloitte&Touche, auditorii publici interni din România beneficiază de pregătire pentru obţinerea certificatului IIA.

În cadrul proiectelor de twinning „Implementarea Planului Naţional de Dezvoltare” – şi „Întărirea Auditului Intern şi a Controlului Financiar”, au avut loc întâlniri între specialiştii fostului Minister al Dezvoltării şi Prognozei (preluaţi de Ministerul Integrării Europene) şi ai Ministerului Finanţelor Publice (inclusiv Fondul Naţional de Pre-Aderare), privind elaborarea unui Îndrumar pentru analiza conformităţii legislaţiei autohtone financiare în vigoare cu reglementările financiare ale Fondurilor Structurale.

Extinderea descentralizării în managementul fondurilor de pre-aderare (EDIS) constituie una din preocupările majore la toate nivelurile instituţionale, un mare număr de activităţi fiind focalizate pentru realizarea, în timp util, a tuturor etapelor necesare acreditării EDIS. În prezent este în derulare proiectul de asistenţă tehnică ”Sprijin pentru monitorizarea şi evaluarea proiectelor de dezvoltare regională” pentru iniţierea pregătirii specialiştilor cu procedurile EDIS.

În acest context, în vederea unei evaluări reale a capacităţii administrative a ADR-urilor în scopul trecerii la EDIS, pe lângă activităţile specifice derulate prin proiectele de twinning regionale, o componentă de asistenţă tehnică a Programului Phare 2000 a fost dedicată nivelului regional şi are printre obiective evaluarea stadiului dezvoltării

capacităţii administrative a ADR-urilor, inclusiv propuneri pentru asigurarea unei structuri minime şi unitare la nivelul acestora, care să fie în măsură să asigure îndeplinirea atribuţiilor de către autorităţile de implementare.

Proiectul de asistenţă tehnică menţionat a urmărit sprijinirea ADR-urilor în întărirea capacităţii lor de a gestiona programe de dezvoltare regională prin implementarea unor proceduri de monitorizare, evaluare şi control adecvate, în conformitate cu cerinţele EDIS şi cu responsabilităţile care le sunt delegate. S-a avut în vedere asigurarea unui management şi control adecvat al programelor de dezvoltare regională prin integrarea sistemului informatic de monitorizare de la nivelul fiecărui ADR cu sistemul informatic de monitorizare de la nivel central, intr-o aplicatie integrată.

CAPITOLUL V

DECALAJE AGRICOLE ŞI DEZVOLTAREA REGIONALĂ

ÎN ROMÂNIA

5.1. Agricultura şi dezvoltarea regională în perspectiva integrării României în Uniunea Europeană

Prin rolul său complex şi aria de cuprindere, ca suprafaţă şi populaţie rurală România, în calitate de stat membru al Uniunii Europene va contribui, prin intermediul sectorului agricol, la dezvoltarea durabilă a agriculturii europene, alături de parteneri importanţi ca Franta, Spania, Italia, Polonia, precum şi la definirea noilor linii ale dezvoltării rurale, împreuna cu Grecia, Portugalia, Irlanda

Obiectivul general ale Politicii Agricole Comune (PAC) este asigurarea unui nivel de trai decent pentru fermieri şi produse de calitate, la preţuri rezonabile, pentru consumatori. Aceste cerinţe pe termen lung ,se bazează pe aplicarea integrată a conceptului privind siguranţa alimentară şi protecţia mediului. În acest context un nou rol important, de antreprenor, revine fermierilor în mediul rural pentru menţinerea vie a economiei rurale, îmbunătăţirea calităţii, conservarea biodiversităţii şi peisajului rural, etc.Pentru relizarea acestor desiderate o parte din fondurile PAC au fost realocate către cel de-al doilea pilon al sau, dezvoltarea rurală.

În Romania procesul de integrare în Uniunea Europeană, a început în anul 2000 cu studierea acquis-ului comunitar şi cu încercări timide de transpunere în practică a reglementărilor comunitare. În anul 2001 a fost elaborat si transmis Comisiei Europene Documentul de Pozitie pentru Capitolul 7 – Agricultura.

În anul 2002 a fost transmis Documentul de Informaţii Suplimentare şi s-au deschis, într-o prima etapa (în luna octombrie), negocierile pentru sectoarele fitosanitar şi sanitar-veterinar, iar în etapa următoare a avut loc deschiderea negocierilor pentru restul documentului (în luna decembrie).

În anul 2003 s-a transmis la Comisia Europeană, Documentul de Pozitie Complementar pentru sectoarele fitosanitar şi sanitar-veterinar şi Documentul de Pozitie Complementar privind aspectele orizontale, Organizaţiile Comune de Piaţă şi Dezvoltare Rurală; pe parcursul întregului an au avut loc consultări tehnice cu Comisia Europeana, la Bruxelles.

În anul 2004 a fost transmis Documentul de Informaţii Suplimentare pentru Capitolul 7 Agricultura si au avut loc reuniuni tehnice, cu expertii Comisiei Europene. În urma documentelor prezentate, Comisia Europeana a decis intrarea in faza finala a negocierilor ( încheiate în luna mai a anului 2004, mai devreme decât era programat să se realizeze – toamna anului 2004) şi a prezentat o propunere de Pachet financiar.

În 2004 a fost incheiată, în mare măsură, armonizarea legislativa, până la finele anului fiind elaborate peste 3000 acte normative care creează cadrul de implementare al acquis-ului si definesc mecanismele de aplicare. Nivelulul de transpunere si armonizare legislativa, a fost la acel moment, de peste 90 % .

Economia românească s-a aflat, după anul 1989, într-o prelungită perioadă de tranziţie care a avut efecte negative asupra tuturor sectoarelor de activitate. Această perioadă de tranziţie s-a caracterizat printr-un proces continuu de căutări de soluţii pentru ca economia ţării noastre să devină funcţională, căutări care au avut mijloace tehnico-economice diferite, în funcţie de programele partidelor politice care s-au succedat la conducerea ţării. Într-un final, se pare că a fost găsită soluţia finalizării perioadei de tranziţie. România fiind, în prezent, într-un proces complex de aderare la Uniunea Europeană (UE), care urmează să se finalizeze la sfârşitul anului 2006.

Agricultura din România, cu cele peste 4 milioane de exploataţii agricole (inclusiv gospodarii familiale) şi cu multe dintre instituţiile care administrează această ramură, în marea lor parte, incompatibile cu cele din UE, a intrat, începând cu anul 2000, într-un proces complex de adaptare la sistemul de organizare al ţărilor membre ale UE.

Pornind de la aceste considerente, obiectivele politicii agricole ale României trebuie obligatoriu să fie compatibilizate cu cele ale UE, acestea fiind următoarele:

- asigurarea unui nivel de trai decent pentru fermieri şi realizarea de produse de calitate, la preţuri rezonabile pentru consumatori;

- cerinţele pe termen lung se bazează pe aplicarea integrată a conceptului privind siguranţa alimentară şi protecţia mediului;

- noul rol de antreprenor al fermierului în mediul rural consta în: menţinerea vie a economiei rurale, îmbunătăţirea calităţii produselor, conservarea biodiversităţii şi peisajului rural, etc.;

- realocarea unei părţi din fondurile europene către cel de-al doilea pilon al PAC- dezvoltarea rurală.

Procesul de integrare în UE este unul anevoios şi de durată, în cazul României acesta a început în anul 2000 şi urmează a se finaliza la sfârşitul anului 2006; încheierea negocierilor realizându-se în anul 2004. Calendarul parcurs în procesul de negociere al României cu Uniunea Europeană este următorul:

- anul 2000, începutul studierii acquis-ului comunitar şi începutul transpunerii acestuia;

- decembrie 2001, adoptarea şi înaintarea Documentului de Poziţie pentru Capitolul 7 – Agricultura;

- septembrie 2002, înaintarea la UE a Documentului de Informaţii Suplimentare;

- octombrie 2002, deschiderea negocierilor pentru sectoarele fitosanitar şi sanitar – veterinar;

- decembrie 2002, deschiderea negocierilor pentru restul documentului de programare;

- aprilie 2003, înaintarea Documentului de Poziţie Complementar pentru sectorul fitosanitar şi cel sanitar-veterinar;

- august 2003, înaintarea Documentului de Poziţie Complementar privind aspectele orizontale, OCM şi Dezvoltare Rurală;

- octombrie 2003, consultări tehnice cu reprezentanţii Comisiei Europene, la Bruxelles, în cadrul cărora au fost analizate angajamentele legislative, de construcţie instituţională şi de implementare asumate de România;

- 24 noiembrie 2003, Comisia Europeană solicita documente privind Puncte de Acţiune la care reprezentanţii României au fost invitaţi să răspundă;

- ianuarie 2004, România a transmis, informal, Comisiei Europene răspunsurile la Punctele de Acţiune;

- 12 februarie 2004, Documentul de Informaţii Suplimentare pentru Capitolul 7 – Agricultura a fost adoptat de către Guvernul României şi a fost transmis oficial Comisiei Europene;

- februarie 2004, Comisia Europeană a prezentat propunerea pachetului financiar pentru România şi Bulgaria;

- martie 2004, transmiterea materialelor suplimentare către CE pentru sectoarele: politica de calitate, legume şi fructe, lapte şi produse din lapte, produse tradiţionale , sectorul sanitar-veterinar şi sectorul fitosanitar;

- 23 martie 2004, reuniuni tehnice ale experţilor români cu cei ai Comisiei Europene, unde au fost abordate aspecte privind sectorul sanitar-veterinar şi cel fitosanitar;

- în perioada aprilie-mai 2004, au avut loc o serie de întâlniri cu experţi din statele membre sau ţări candidate la UE, în vederea clarificării unor probleme de interes pentru finalizarea negocierilor;

- 4 iunie 2004, în urma analizei documentelor prezentate şi discuţiilor tehnice care au avut loc la Bruxelles, Comisia Europeană a hotărât încheierea negocierilor cu România, propunând, totodată, Pachetul Financiar pentru ţara noastră.

În toată această perioadă de negocieri, efortul depus de partea română s-a concentrat, pe de o parte asupra transpunerii acquis-ului comunitar, iar pe de altă parte pentru crearea şi consolidarea structurilor instituţionale capabile să administreze un sistem nou de politici agricole şi de dezvoltare rurală. Astfel, în ceea ce priveşte transpunerea acquis-ului comunitar, nivelul de transpunere şi armonizare legislativă al acestuia a ajuns, la finele anului 2004 la peste 90% materializat în legi, ordonanţe de urgenţă, hotărâri de guvern şi ordine ale ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale. Totodată, transpunerea acquis-ului comunitar a fost completat cu crearea cadrului de implementare al acestuia şi au fost definite mecanismele de aplicare a legislaţiei europene.

O importanţă deosebită, nu numai pentru finalizarea negocierilor ca proces în sine, a reprezentat-o reforma instituţională şi întărirea capacităţii administrative, fără de care România nu poate deveni compatibilă cu structurile agroalimentare şi de dezvoltare rurale din Uniunea Europeană. Reforma instituţională a constat în următoarele măsuri mai

importante: pregătirea instituţională, dezvoltarea competenţelor în domeniu, asumarea unor angajamente, stabilirea unui calendar realist de finalizare a acestora.

Pornind de la aceste argumente şi de la experienţa ţărilor membre ale Uniunii Europene, în România au fost create următoarele instituţii mai importante:

1.Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial pentru Agricultură, Dezvoltare Rurală şi Pescuit care a fost înfiinţată în anul 2004, fiind o structură care i s-a alocat 50 de posturi, aflată în cadrul departamentului de dezvoltare rurală din cadrul MAPDR. Această instituţie avea ca responsabilitate asigurarea programării şi managementului pentru fundamentarea măsurilor de dezvoltare agroalimentară şi rurală, inclusiv sectorul piscicol, pretabile României după integrarea în UE şi care aveau susţinere financiară din fondurile structurale.

După integrarea în UE, această autoritate are ca responsabilitate şi monitorizarea programului până la definitivarea lui şi materializarea în investiţii moderne pentru dezvoltarea mediului rural.

Având în vedere noua politică agricolă comună cu privire la dezvoltarea rurală, respectiv unirea celor două fonduri (FEOGA Orientare cu FEOGA Garantare) şi constituirea unui singur fond european de dezvoltare rurală, Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial pentru Agricultură, Dezvoltare Rurală şi Pescuit are ca obiectiv programarea, managementul şi monitorizarea tuturor măsurilor de dezvoltare rurală, indiferent de fondul european din care se susţin ele. Pentru a face faţă acestei sarcini şi pentru a nu apare suprapuneri între departamentele din cadrul ministrului agriculturii autoritatea s-a unit cu Direcţia de Dezvoltare Rurală din cadrul MAPDR.

Un rol foarte important pentru programarea şi managementul dezvoltării zonelor montane şi colinare îl are Agenţia Naţională a Zonelor Montane, care funcţionează, conform prevederilor legale în vigoare ca direcţie în cadrul MAPDR, urmând a se transforma în departament care se va ocupa de toate zonele defavorizate (aşa numitele zone LFA), inclusiv cele din Delta Dunării şi alte zone defavorizate.

2. Agenţia de Plăţi şi Intervenţii pentru Agricultură şi Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit (construită pe structura fostului SAPARD) reprezintă principalii actori în administrarea şi derularea fondurilor europene, atât pentru plăţile directe, cât şi pentru dezvoltare rurală (sumele propuse de UE pentru România şi care trebuie să se deruleze prin agenţiile de plăţi se cifrează la aproximativ 4 miliarde de Euro, pentru perioada 2007-2009). Este de evidenţiat faptul că suma este foarte mare în comparaţie cu 1,168 miliarde Euro (aproximativ 60.000 miliarde lei) cât a administrat MAPDR, din fondurile bugetului de stat, în perioada 2001-2004.

Înfiinţarea şi funcţionarea acestei agenţii este una dintre condiţiile fără de care România nu poate beneficia de fondurile UE, de aceea Agenţia de Plăţi şi Intervenţii trebuie să fie funcţională până la 01 ianuarie 2007. În momentul de faţă, agenţia a fost înfiinţată prin Legea nr.1/2003, însă prin intermediul ei nu se derulează fonduri, nici europene şi nici din bugetul naţional. În aceste condiţii, considerăm că va fi foarte greu ca această agenţie să devină funcţională la termenul convenit în negociere cu UE, putând deveni una dintre nerealizările care să implice agricultura României să beneficieze de fondurile europene.

3. Autoritatea Naţională Sanitar - Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentară reprezintă instituţia care coordonează şi controlează activitatea tuturor agenţilor economici din agricultura şi al sănătăţii alimentelor. Această agenţie s-a înfiinţat în anul 2004, pe structura fostei Agenţii Sanitar – Veterinare care funcţiona în cadrul MAPDR; din anul 2004 devenind instituţie proprie condusă de un preşedinte cu rang de secretar de stat. Începând cu anul 2005, agenţia a reintrat în coordonarea MAPDR, păstrându-şi obiectul de activitate şi economia pentru realizarea acestuia.

Totodată, Agenţia Veterinară pentru Siguranţa Alimentară are ca sarcina elaborarea, împreună cu producătorii din industria alimentară, a programelor de modernizare menite să asigure îndeplinirea condiţiilor sanitar – veterinare, atât pentru momentul aderării (anul 2007), cât şi la orizontul de timp 2010 (cazul unităţilor care beneficiază de perioada de tranziţie, conform rezultatelor negocierilor cu UE). Agenţia are ca sarcină monitorizarea acestor programe, în sensul respectării cu stricteţe a termenelor.

Începând cu anul 2004, agenţia şi-a extins obiectul de activitate, având componente de verificare a sănătăţii produselor de natură vegetală, din punct de vedere al alocării factorilor de producţie care determină remanenţa substanţelor toxice în sol şi, prin aceasta, în produsul agricol. Pentru această activitate, agenţia mai are de elaborat o serie de acte normative şi de implementat această legislaţie transpusă din UE.

Agenţia Veterinară pentru Asigurarea Alimentară este una dintre instituţiile de maximă importanţă, nu numai pentru România, ci şi pentru UE, deoarece ţara noastră este situată la graniţa UE cu ţările din fosta URSS. În aceste condiţii, controlul la frontiera din punct de vedere sanitar – veterinar cade, în totalitate în sarcina instituţiilor din România, care vor fi direct responsabile de protecţia populaţiei din ţările UE.

Una din problemele pe care conducerea MAPDR trebuie să o rezolve, în cel mai scurt timp, este legată de o serie de suprapuneri de atribuţii ale Agenţiei Veterinare pentru Siguranţa Alimentară şi serviciile de inspecţie din cadrul ministerului (exemplul inspecţiei pentru licenţe şi mărci). În prezent, acordarea licenţelor se face de către direcţiile agricole judeţene în urma unor verificări ale procesului tehnologic, care implică şi verificarea din punct de vedere sanitar veterinar. Considerăm că această atribuţie, aşa cum se practică în ţările membre ale UE, cade în sarcina agenţiei. În acest fel, se diminuează numărul de controale (verificări) pe aceiaşi tematică şi se elimină riscul de a se lua două decizii diferite pentru acelaşi agent economic din sectorul agroalimentar.

4. Sistemul Integrat de Administrare şi Control (IACS) reprezintă instituţia care asigură baza de date pentru plăţile acordate de Agenţia de Plăţi şi Intervenţii, efectuând, totodată, controlul asupra acestor plăţi pe un eşantion de 5% din numărul beneficiarilor, luând în calcul gradul de risc pe care îl au beneficiarii plăţii.

După o dispută foarte puternică cu privire la paternitatea acestei instituţii, între MAPDR şi Agenţia Naţională de Cadastru, IACS-ul şi-a găsit locul, aşa cum este logic, în cadrul MAPDR, fiind inclusă în structura Agenţiei de Plăţi şi Intervenţii, după modelul altor state membre ale UE (exemplul Irlandei). Datorită acestor dispute şi lipsei de orizont în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea acestei instituţii, putem spune că IACS-ul este mult întârziat şi cu greu se poate recupera această întârziere.

În prezent, se urmăreşte urgentarea structurilor teritoriale ale acestei instituţii, cu sprijin prin programele PHARE şi cu ajutorul consultanţilor din noile state membre ale UE. Dacă crearea structurilor teritoriale este o problemă internă a MAPDR, crearea bazei de date cu privire la numărul, dimensiunea şi proprietarii parcelelor potenţiale beneficiare de fonduri europene nu se poate face decât prin două modalităţi, şi anume: contractarea, prin licitaţie publică internaţională, a unei firme cu experienţa care a executat astfel de proiecte pentru ţările membre ale UE (de preferat în una din zece noi state membre) sau crearea acestei baze de date cu ajutorul Agenţiei Naţionale de Cadastru care, împreună cu structurile judeţene şi locale, să identifice toate parcelele potenţiale beneficiare de plăţi comunitare.

Există, însă, o restricţie legată de timpul scurt care a mai rămas până la aplicarea sistemului de plăţi directe, restricţie de care trebuie să se ţină seama la alegerea soluţiei în rezolvarea acestei probleme, împreună cu întocmirea unui program foarte strict (cu termene urmărite de către conducerea MAPDR).

5. Reţeaua de Informaţii Contabile Agricole (RICA) reprezintă instituţia statului care are rolul de a evidenţia cheltuielile şi veniturile fermierilor şi de a le pune la dispoziţia celor interesaţi, fără a face uz de clasica formulă a datelor secrete, care nu reprezintă altceva decât refuzul agenţilor economici de a face cunoscută situaţia economico-financiară globală (în cele mai dese cazuri foarte precară).

RICA a fost înfiinţată în anul 2002, ca instituţie publică în cadrul MAPDR, cu atribuţii stabilite prin actul de înfiinţare şi are înscrise, până în prezent, peste 600 de exploataţii agricole de diferite dimensiuni şi forme de exploatare.

Informaţiile provenite prin RICA folosesc, în egală măsură, furnizorilor de imput-uri pentru respectivele ferme, distribuitorilor de produse agroalimentare, precum şi instituţiilor statului pentru a analiza efectele politicilor agricole asupra rezultatelor economice ale beneficiarilor acestor politici.

Pe lângă aceste instituţii publice, absolut necesare în perspectiva integrării în UE, au fost înfiinţate o serie de structuri tehnice de inspecţie şi control, atât pentru verificarea modului de implementare a acquis-ului comunitar, cât şi pentru verificarea calităţii produselor agroalimentare. Din acestea cele mai importante sunt: inspecţia fitosanitară,, inspecţia de legume şi fructe, inspecţia de stat pentru controlul viti-vinicol etc.

Se poate spune că, deşi România a creat toate structurile necesare bunei funcţionări a sectorului agroalimentar, compatibile cu cele existente în ţările membre ale UE, este imperios necesar ca acestea să devină funcţionale înainte de integrarea ţării noastre în UE. Altfel există pericolul ca România să nu poată fi admisă în rândul ţărilor comunitare la termenul stabilit iniţial împreună cu autorităţile de la Bruxelles (01 ianuarie 2007), cu toate efectele negative ce decurg din această realizare.

Au fost solicitate, de către România, în timpul procesului de negociere, condiţii mult mai bune decât cele acordate, cotele de producţie şi perioadele de tranziţie fiind sintetizate în tabelul nr. 5.1.:

Tabelul nr. 5.1.Cotele de producţie şi perioadele de tranziţie solicitate de România

în procesul de negociere cu Uniunea EuropeanăCota

Lapte 5 mil toneZahar si izoglucoza 500 mii tone

Primaspeciala pentru bovine masculi

725 mii capete

pentru vacile care alapteaza 150 mii capetede abatorizare sau export 1,583 milioane capetepentru ovine 8,9 milioane capetepentru caprine 400 mii capete

Cantitate nationala garantata

Furaje uscatein si canepatutun brut

500 mii tone8,876 mii tone21,3 mii tone

Suprafata de baza a culturilor arabile 6.891.100 haplantata cu nuci 2,5 mii hacultivata cu orez 17 mii ha

Ajutor productie

Prune deshidratate 15 mii tonepiersici pentru procesare 5 mii tonetomate pentru procesare 400 mii tone

Perioade de tranzitieunitatile de procesare carne si lapte 3 anicalitatea laptelui crud 3 aniinventarierea plantatiilor viticole si organizare registru viticol 4 anieliminare din cultura a viilor hibride 8 anisectorul fitosanitar – substante active 3 anisistemul de plati in avans din bugetul de stat 3 ani

Protectia denumirii de origine si a indicatiilor geografice pentru bauturi spirtoase si produse agroalimentare

Procesul de negociere al “Dosarului agriculturii” a fost, după părerea specialiştilor, cel mai greu deoarece agricultura şi spaţiul românesc s-a confruntat şi se mai confruntă, încă, cu o serie de probleme legate de caliatatea produselor, randamentele medii pe unitatea de suprafaţă şi pe animal, raportul cost- preţ al produselor agroalimentare, fărămiţarea suprafeţelor agricole, nivelul veniturilor din mediul rural, infrastructura precară din mediul rural etc. Cu toate aceste neajunsuri, România a reuşit să încheie negocierile cu Uniunea Europeană, în condiţii destul de bune, având în vedere faptul că s-a obţinut, în urma negocierilor, cote de producţie mai mari decât posibilităţile actuale ale ţării noastre.

Sunt şi păreri conform cărora România ar trebuit să negocieze mult mai avantajos acest capitol ( Capitolul 7- Agricultura), deorece ţara noastră are un potenţial agricol mult mai mare decât condiţiile obţinute în urma negocierilor, însă trebuie să ţinem cont că negocierea a fost între Uniunea Europeană şi România şi nu invers, iar dorinţa de aderare a fost a noastră şi nu a Comisiei Europene.

Faţă de solicitările României, în urma negocierilor cu Uniunea Europeană, Comisia Europeană a procedat astfel :

- a fost de acord cu unele propuneri şi le-a aprobat în forma în care ele au fost făcute (cazul perioadelor de tranziţie, atât pentru unităţile de procesare, cât şi pentru eliminarea din cultură a viilor hibride;

- a aprobat o suprafaţă de bază a culturilor arabile mai mare decât cea propusă de România ( 7.012.666 ha faţă de 6.891.100 ha cât a fost propusă de România, reprezentând media culturilor acoperite de R1251/1999 în perioada 1995-2003);

- nu a fost de acord cu unele propuneri ale României, considerându-le ca nefiind justificate de rezultatele în producţie aferente ultimilor ani (au fost luaţi în calcul ultimii 10 ani, începând cu anul 1995), aprobând cote mai mici pentru lapte (3 milioane de tone faţă de 5 milioane cât a fost propus) şi pentru zahăr şi glucoză (450 de mii tone faţă de 500 de mii, cât a fost propus).

Au existat păreri conform cărora România ar fi pierdut o mare suprafaţă de teren (cca 2,4 milioane hectare) în urma negocierile cu Uniunea Europeană (aceasta reprezentând diferenţa dintre suprafaţa arabilă a ţării noastre – 9,4 milioane de hectare şi suprafaţa aprobată de Comisia Europeană – 7.012.666 hectare). Aceste păreri sunt superficiale, fără a se cunoaşte care sunt culturile beneficiare de plăţi directe pe hectar, conform

Reglamentului nr. 1251/1999. Astfel, conform acestui regulament, suprafaţa de bază pentru culturile arabile este formată din suprafeţele cultivate cu cereale, oleaginoase, priteaginoase, in pentru ulei, in pentru fibră şi cânepă fibră.

Uniunea Europeană a luat în considerare, pentru determinarea suprafeţei de bazăp a culturilor arabile pentru România, suprafeţele cultivate în anii 2000, 2001 şi 2002, rezultând o suprafaţă potenţială pentru a beneficia de sprijin comunitar de 7.012.666 de hectare. Diferenţa până la 9,4 milioane de hectare, cât reprezintă suprafaţa agricolă a România, este constituită din suprafeţe care au altă destinaţie decât culturile susţinute din fondurile comunitare, cum ar fi :

- suprafaţa destinată culturilor furajere – cca 1,3 milioane de hectare;- suprafaţa destinată culturii cartofului – cca 300 de mii de hectare;- suprafaţa destinată culturii sfeclei de zahăr – cca 20 de mii de hectare;- suprafaţa destinată altor culturi (legume, tutun , pepeni, plante medicinale etc) –

cca 800 de mii de hectare.Însumate toate aceste suprafeţe rezultă o suprafaţă totală de peste 2,4 milioane de

hectare care beneficiază de alte forme de sprijin financiar decât plata directă pe hectar, cum ar fi : sprijin financiar pentru zonele defavoruzate (zona montană, mai ales, unde sunt cantonate cele cca 1,3 milioane de hectare păşuni şi fâneţe naturale), susţinerea fermelor de subzistenţă, sprijin financiar pentru măsurile de agromediu etc.

De asemenea, tot în urma încheierii negocierilor cu Uniunea Europăeană, România a obţinut o serie de derogări , dintre care cele mai importante sunt următoarele :

- România a solicitat şi a obţinut o perioadă de tranziţie de 3 ani, până la 31.12.2009, pentru modernizarea şi retehnologizarea abatoarelor şi alinierea la cerinţele europene a unităţilor de procesare a cărnii ( 26 unităţi);- România a solicitat şi a obţinut o perioadă de tranziţie de 3 ani, până la 31.12.2009, pentru modernizarea şi retehnologizarea unităţilor de procesare a cărnii de pasăre (2 unităţi);

- România a solicitat şi a obţinut o perioadă de tranziţie de 3 ani, până la 31.12.2009, pentru modernizarea şi retehnologizarea unităţilor de procesare a laptelui (28 unităţi), precum şi pentru organizarea centrelor de colectare şi a celor de standardizare lapte;

- România a solicitat şi a obţinut o perioadă de tranziţie de 3 ani, până la 31.12.2009, pentru conformarea la cerinţele comunitare a fermelor de animale de lapte şi la calitatea laptelui crud obţinut;

- România a solicitat şi a obţinut încadrarea în categoriile acceptate a zonelor viti-vinicole pe o suprafaţă de 240 mii ha;

- România a solicitat şi a obţinut o perioadă de tranziţie de 8 ani, până la 31.12.2014 pentru defrişarea suprafeţelor de 30.000 ha ocupate cu hibrizi interzişi şi replantarea acestora cu soiuri din specia Vitis vinifera cu recunoaşterea dreptului de replantare;

- România a solicitat şi a obţinut drepturi suplimentare de plantare a vitei de vie pentru vinuri de calitate cu denumire de origine controlată şi struguri de masă, de 1,5% din suprafaţa totală cultivată cu viţă de vie;

- România a solicitat şi a obţinut dreptul de adăugare a zaharozei pentru îmbogăţirea musturilor în zahar în vederea ridicării potenţialului alcoolic al vinurilor;

- România a solicitat şi a obţinut recunoaşterea şi protecţia denumirilor de origine şi geografice pentru:

13 băuturi spirtoase din prune, respectiv”ţuică” şi „turţ”;

5 băuturi spirtoase din distilat de vin, respectiv „vinars”;

7 tipuri de lapte;

3 tipuri de iaurt;

1 lapte bătut;

4 tipuri de caş;

21 de tipuri de brânză;

26 de tipuri de caşcaval;

8 tipuri de telemea;

1 tip de salam (Sibiu);

1 tip de cârnaţi (Plescoi);

2 tipuri de pâine;

2 tipuri de covrigi;

1 tip de plăcintă.

- România a solicitat şi a obţinut derogare de la normele sanitar-veterinare, pentru producerera prin mijloace tradiţionale pentru 58 de tipuri de brânză si produse lactate de vacă, oaie, capră şi bivoliţă, produse prin tehnologii tadiţionale;

- România a solicitat şi a obţinut posibilitatea utilizării a 20% din fondurile destinate dezvoltării rurale pentru suplimentarea plăţilor diorecte (top up);

- România a solicitat şi a obţinut o perioadă de tranziţie de 3 ani, până la data de 31.12.2009 – pentru utilizarea produselor de protecţie a plantelor omologate în prezent în România şi care conţin următoarele substanţe active incluse în Anexa I a Directivei 91/414/CEE: sulf, acetoclor, dimetoat şi respectiv 2 ani pentru substanţa activă 2,4 D, cupru (sub forma de sulfat, oxiclorură sau hidroxid).

Sprijinul financiar acordat României, în perioada 2007-2009, este de aproximativ 4.000 milioane Euro, din care pentru plăţi directe 881 milioane de Euro, pentru măsuri de piaţă cca.732 milioane de Euro şi pentru măsurile de dezvoltare rurală 2.242 milioane de Euro.

Pâna în anul 2007 ţara noastră a beneficiat şi mai beneficiază, încă, de o serie de programe cu finanţare externă, în derulare cum sunt : PHARE prin care au fost alocaţi cca. 72,8 milioane Euro, pentru sectoarele fitosanitar, sanitar-veterinar, piscicol si viti-vinicol si pentru sisteme de control a calitatii; Banca Mondiala prin care au fost alocaţi cca. 162,52 milioane USD, pentru sprijinirea serviciilor în agricultură, reforma şi reabilitarea sistemelor de irigaţii, managementul biodiversităţii, dezvoltarea economiei forestiere; programul SAPARD prin care au fost alocaţi cca. 2,4 miliarde de Euro (reprezentând contribuţia europeană, contribuţia bugetului naţional şi contribuţia privată a beneficiarilor de program).

În perioada 2004-2006, peste 75 milioane Euroau fost destinaţi construcţiei instituţionale, investiţiilor şi armonizării legislative. În perioada 2005-2007, o atenţie

deosebită a fost şi va mai fi acordată pregătirii agriculturii pentru piaţa Uniunii Europene, realizarea cotelor de producţie negociate şi creşterea capacităţii de absorbţie a fondurilor comunitare.

Astfel, reforma în agricultura va continua prin infiinţarea de exploataţii agricole eficiente, a asociaţiilor şi organizaţiilor profesionale, a grupurilor de producători, imbunătăţirea structurii culturilor prin folosirea eficientă a culturilor specifice fiecarei zone de producţie, dezvoltarea programelor de cultură a plantelor tehnice şi a produselor ecologice, dezvoltarea prioritară a zootehniei, cu accent pe progresul genetic, creşterea producţiei şi a calităţii acesteia, redresarea pomiculturii, viticulturii, legumiculturii şi floriculturii, cu accent deosebit asupra calitătii şi continuităţii producţiei

Realizarea cotelor de producţie negociate pentru sectorul laptelui, prin creşterea producţiei medii pe cap de vacă, prin îmbunătăţirea materialului biologic, creşterea cantităţii de lapte livrată unitaţilor de procesare şi îmbunătăţirea calităţii laptelui materie prima reprezintă obiectivul cel mai important al sectorului zootehnic. De asemenea, în sectorul zaharului, accentul se pune pe creşterea suprafeţei cultivate cu sfeclă de zahăr la peste 130.000 ha, în anul 2007, şi creşterea randamentului de extracţie ( apropierea de 13 % , cât este acest randament în UE).

Un rol important imporant în respectarea acestor angajamente revenin asociaţiilor de producători şi procesatori din domeniu (orientate către piaţă), cercetării agricola şi sistemului de consultanţă şi informare agricolă.

Pentru dezvoltarea durabilă şi complexă a spaţiului rural va continua, până la finele anului 2008, finanţarea prin Programul SAPARD (Programul Special de Pre-aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală), prin care România va putea gestiona, în total 1.142 milioane Euro, cofinanţare din partea Uniunii Europene şi 379 milioane Euro cofinanţare nationala, la care se adaugă cca 860 milioane de Euro cofinanţare privată, pentru unele măsuri de dezvoltare a agriculturii şi mediului rural care necesită o astfel de susţinere financiară.

Obiective generale ale Programului SAPARD, aşa cum a fost el conceput pentru Românie, fiind un program general pentru toate statele aflate în perioada de preaderare sunt următoarele:

- implementarea acquis-ului comunitar privind politica agricolă comună şi politicile conexe, protecţia mediului şi politicile din domeniul alimentaţiei, reglementarile privind protecţia consumatorului, sănătatea publică, bunăstarea şi sănătatea animalelor şi plantelor;

- angajarea pentru protecţia mediului, transpunerea în legislaţia naţională şi implementarea Directivei “Nitraţi”, a programului “Natura 2000” şi a Directivei “Evaluarea Impactului asupra Mediului”;

- soluţionarea problemelor prioritare şi specifice pentru adaptarea durabilă a sectorului agricol şi a spaţiului rural din România.

Investiţiile realizate prin acest program, vor conduce la îmbunătăţirea accesului la pieţe şi a competitivităţii produselor agricole prelucrate, dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurilor rurale şi agricole, dezvoltarea agriculturii şi economiei rurale, îmbunătăţirea pregătirii resurselor umane din sectorul agroalimentar.

O atenţie deosebită se va acorda susţinerii produselor cu perspective pe piaţa Uniunii Europene cum sunt: oleaginoase, porumb, legume si fructe proaspete, nuci, ulei, carne de ovine si caprine, carene de pasăre, miere, produse de panificaţie, ape minerale, vinuri. În acest context se vor bucura de sprijin deosebit produsele ecologice şi cele tradiţionale.

Va continua procesul de consolidare a unităţilor din industria alimentară care este un sector privat, în intregime, iar o parte din unităţi sunt conforme cu standardele europene. Acest sector prezintă interes pentru investitorii străini mai ales domeniile lapte, bere, ulei.

5.2. Programele de preaderare promovate de Uniunea Europeană în România

Politica de solidaritate a Uniunii Europene este complexă, nu se limitează numai la nevoile actualelor state membre ci, în concordanţă cu strategia de extindere a Uniunii, are în vedere şi ţările în curs de aderare. Pentru acestea au fost create instrumente financiare specifice, ce au rolul de a reduce decalajele de dezvoltare dintre ţările în curs de aderare şi statele comunitare şi de a le pregăti din punct de vedere instituţional şi al managementului, încă înainte de aderare, pentru utilizarea fondurilor structurale.

Ţările candidate la aderare, în decursul timpului, au fost clasificate în două mari categorii : ţările Europei Centrale şi de Est (Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Slovacia, Bulgaria, România, Estonia, Letonia şi Lituania) şi ţările Europei Mediteraniene (Cipru, Malta şi Turcia). Pentru dezvoltarea acestor ţări, alături de „parteneriatele de aderare” au fost create instrumente financiare şi aranjamente specifice pentru a răspunde nevoilor acute din domeniile : infrastructură, industrie, servicii, întreprinderi mici şi mijlocii, agricultură şi protecţia mediului. Din perspectiva politicii regionale, începând cu anul 2000, UE sprijină statele candidate din Europa Centrală şi de Est în eforturile acestora de pregătire pentru aderare prin trei instrumente financiare : PHARE, ISPA şi SAPARD.

5.2.1. Programul PHARE

Scopul şi obiectivele programului PHARE în România

PHARE este primul instrument financiar nerambursabil conceput de Uniunea Europeană în 1989, prin Reglementarea Comisiei Europene nr.3906/1989, pentru a sprijini ţările din Europa Centrală şi de Est în evoluţia lor către o societate democrată şi economie de piaţă. Destinat iniţial Poloniei şi Ungariei ( denumirea completă a programului PHARE fiind „Pologne et Hongrie - Aide a la Restructuration Economique”), programul s-a extins treptat şi la alte ţări din Europa Centrală şi de Est (România, Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia şi Slovacia), oferind, totodată, asistenţă tehnică şi economică şi altor ţări din regiune (Albania, Bosnia-Herţegovina, Macedonia).

Prin hotărârea Consiliului European de la Essen din decembrie 1994, PHARE a devenit instrument financiar al strategiei de preaderare la Uniunea Europeană. Programul PHARE se concentrează asupra următoarelor trei obiective principale, fiecare beneficiind de aproximativ o treime din fondurile alocate:

Dezvoltarea instituţionalăSprijinul pentru dezvoltarea instituţională se acordă pentru susţinerea guvernelor

ţărilor candidate în implementarea legislaţiei comunitare.Un instrument de mare importanţă în domeniul dezvoltării instituţionale este înfrăţirea instituţională (twinning), care implică detaşarea unor funcţionari publici ai Uniunii Europene în ţările candiate pentru a conlucra efectiv cu funcţionarii publici din ţara candidată.

Procesul se desfăşoară astfel: Comisia Europeană identifică lacunele din administraţia ţărilor candidate, ţara candidată elaborează un proiect de reformă a administraţiei, după care Comisia solicită statelor membre să mobilizeze o echipă de

experţi, condusă de un lider de proiect şi un consilier pe probleme de preaderare, care să sprijine ţara candidată în reformarea propriei administraţii. Această metodă pragmatică, de abordare, caz cu caz, a reformei administraţiei publice s-a dovedit a fi utilă.

Alături de înfrăţirea instituţională există şi alte mecanisme importante pentru susţinerea dezvoltării instituţionale, dintre care cele mai importante sunt următoarele:

- furnizarea expertizei în domeniul acquis-ului prin TAIEX;- reforma administraţiei publice şi a organismelor de reglementare prin

programul SIGMA;- proiecte de asistenţă tehnică elaborate de către firmele de consultanţă selectate

prin licitaţie (exemplu: proiectul lansat în domeniul proprietăţii intelectuale). Sprijinirea implementării acquis-ului comunitar în diverse sectoare de activitateSprijinul investiţional se acordă pentru susţinerea ţărilor candidate în efortul de a-

şi alinia activităţile industriale şi infrastructura de bază la standardele UE, prin mobilizarea de fonduri necesare în următoarele domenii: concurenţa, energia, legislaţia socială şi cea a muncii, normele veterinare şi fito-sanitare, legislaţia produselor industriale, protecţia consumatorilor, comerţul, justiţia şi afacerile interne.

Coeziune economică şi socialăFondurile alocate coeziunii economice şi sociale au ca scop dezvoltarea unei

economii de piaţă funcţionale şi a capacităţii de a face faţă presiunilor concurenţiale caracteristice pieţei unice.

Aşa cum se poate desprinde din obiectivele programului, finanţarea prin PHARE urmăreşte atingerea următoarele aspecte principale: creşterea activităţii sectorului productiv; dezvoltarea resurselor umane şi îmbunătăţirea mediului de afaceri.

Programul PHARE pentru România (2002) a avut componenta de bază coeziunea economică şi socială , căruia i s-au alocat aproximativ 107 milioane Euro , care a vizat următoarele domenii principale :

- consolidarea instituţională pentru a adopta o viziune interministerială a Programelor de Coeziune Economică şi Socială;

- investiţii pentru reabilitarea sistemului de instruire tehnică şi profesională (TVET) şi pentru dezvoltarea sectorului de resurse umane;

- infrastructura regională pentru a identifica, dezvolta şi implementa proiecte de infrastructură care corespund priorităţilor dezvoltării regionale.

În cadrul programului PHARE pentru România (2003), contribuţia UE pentru coeziunea economică şi socială a fost de aproximativ 112 milioane Euro , iar în anul 2004 suma totală alocată, pe cele trei componente, a fost de cca 405 milioane Euro .

Scenariul financiar pentru programul PHARE în perioada 2000-2006

În perioada 2000-2006, Comunitatea Europeană oferă asistenţă financiară ţărilor candidate din Europa Centrală şi de Est prin intermediul a trei instrumente: Programul PHARE (Reglementarea Consiliului nr.3906/1989), ISPA (Reglementarea Consiliului nr.1267/1999) şi SAPARD (Reglementarea Consiliului nr.1268/1999).

Ca urmare a creării celor două noi instrumente: ISPA şi SAPARD, sprijinul investiţional acordat prin programul PHARE a trebuit să fie reorientat, astfel încât să se evite orice suprapunere de susţinere financiară. Asistenţa oferită prin fiecare dintre aceste instrumente este coordonată în conformitate cu Reglementarea Consiliului nr.1266/1999 şi este acordată în cadrul general creat de Acordurile de asociere încheiate între Uniunea Europeană şi ţările candidate, ţinând cont de obiectivele Parteneriatelor pentru Aderare (PA), ale Programelor Naţionale pentru Adoptarea Acquis-ului comunitar (PNAA), ale

Planurilor Naţionale de Dezvoltare (PND), etc. Structura fondurilor alocate, pentru zece ţări, prin programul PHARE, pentru perioada 1995 – 2006, este prezentată în tabelul 5. 2.

Tabelul nr.5.2.Structura fondurilor alocate prin programul PHARE

pentru perioada 1995 - 2006

Ţara Alocarea medie anuală PHARE

1995-1999(mil. Euro)

Alocarea medie anuala PHARE

2000-2006(mil. Euro)

Bulgaria 83 100Cehia 69 79

Estonia 24 24Ungaria 96 96Letonia 30 30Lituania 42 42Polonia 203 398

România 110 250Slovacia 48 49Slovenia 25 25

Total 730 1093Sursa : date furnizate de Ministerul Integrării Europene

Din analiza structurii pe ţări a alocărilor comunitare rezultă că Polonia este principala benefiară a programului PHARE, acestei ţări fiindu-i alocate anual, în medie, 203 mil. Euro în perioada 1995-1999 (27,8 % din total), respectiv 398 mil. Euro în perioada 2000-2006 ( 36,4 % din total).

România este considerată ca a doua beneficiară a Programului PHARE din punct de vedere a fondurilor alocate la nivel de ţară, suma anuală fiind de 110 mil. Euro, în perioada 1995-1999 (15,1 % din totalul sumei alocate), respectiv 250 mil. Euro în perioada 2000-2006 (22,9 % din total).

Alocările din fondurile PHARE pentru Polonia şi România reflectă locul ocupat de cele două ţări în suprafeţele totale şi în polulaţiile totale ale celor zece ţări.

Etapele derulării unui program PHAREProgramele comunitare sunt prezentate sub forma unui set de programe, pentru o

perioadă de mai mulţi ani, în scopul promovării cooperării între statele membre în diferite domenii de activitate. Destinate, în principiu, exclusiv statelor membre, aceste programe au fost deschise treptat participării ţărilor candidate pentru pregătirea în vederea aderării.

Programele europene sunt caracterizate printr-un grad redus de risc în ce priveşte realizarea proiectelor finanţate, datorită rigurozităţii cu care se desfăşoară procedurile de atribuire şi realizare a acestor proiecte . Etapele derulării unui program PHARE sunt : programarea, implementarea şi monitorizarea (analiza şi evaluarea) .

Programarea PHARE

Programarea este un proces în care sunt implicate cele două părţi : Comisia Europeană şi guvernele ţărilor partenere, la nivel politic şi administrativ, în care se stabilesc domeniile prioritare pentru finanţările PHARE şi se discută programele anuale sectoriale specifice.

După ce părţile – Comisia şi guvernele ţărilor partenere – ajung la un acord cu privire la ceea ce urmează a se finanţa, se elaborează un Memorandum de Finanţare (MF), care după ce este aprobat de către Comitetul de Management al programului PHARE (format din reprezentanţi ai statelor membre) este semnat de către reprezentanţi ai Comisiei şi respectiv ai Guvernului statului candidat.

Direcţia Generală Extindere a Comisiei Europene, după negocieri cu ţările candidate, elaborează un program naţional anual PHARE pentru fiecare ţară, precum şi programe multi-anuale şi orizontale care includ proiectele ce vor fi realizate, supuse, în prealabil, aprobării Comitetului de administrare PHARE, compus din reprezentanţi ai statelor membre. În cazul României, negocierile s-au purtat de către Ministerul Integrării Europene, în calitate de Coordonator Naţional al Asistenţei.

În cadrul Memorandumului de Finanţare, agreat de ambele părţi (Comisia Europeană şi ţara parteneră în programul PHARE, la nivel ministerial – prin Ministerul Integrării Europene), este stabilită asistenţa financiară pentru programele specifice. Memorandumurile de finanţare sunt publicate în Monitorul Oficial.

Programarea PHARE este desfăşurată în parteneriat de către Comisia Europeană şi fiecare ţară candidată în parte (prin Ministerul Integrării Europene, care primeşte, în prealabil, nevoile de finanţare de la ministere) şi reprezintă procesul de selectare a sectoarelor prioritare care vor primi sprijin PHARE şi de alocare a bugetelor pentru proiectele selectate.

Programarea PHARE este coordonată cu : Parteneriatul pentru Aderare; Programul Naţional pentru Adoptarea Acquis-ului; Raportul periodic al Comisiei Europene privind progresele înregistrate de fiecare ţară candidată în procesul de pregătire a aderării la Uniunea Europeană; Planul de Dezvoltare; Programul Economic de Preaderare.

Parametrii exerciţiului de Programare PHARE sunt următorii : alocarea financiară indicativă prin care se stabilesc alocări anuale pentru finanţarea sectoarelor prioritare; priorităţile ţării candidate privind reforma economică şi procesul de aderare; orientările specifice incluse în comentariile Comisiei Europene privind bugetele, concluziile Consiliului, ghidul oficial PHARE şi diverse documente strategice sectoriale PHARE; constrângerile impuse de bugetul şi reglementările care guvernează programul PHARE.

Implementarea programelor PHAREImplementarea este un proces prin care are loc contractarea şi executarea

serviciilor, bunurilor şi lucrărilor necesare pentru derularea programelor administrate de autorităţi naţionale şi rezultate din Memorandumul de Finanţare. Ciclul complet de implementare a programelor PHARE este redat în fig. 5. 1.

Minister x1 Programare

Minister x2 PNAA1

Minister xn PA2

1. Evaluarea aprobată de AC2. Evaluarea aprobată de DCE

Ministerul Integrării Europene – MIECoordonator Naţional al Asistenţei (NAC)

Direcţia Generală Extindere, inclusiv Delagaţia Comisiei Europene (DCE)

PROPUNERE FINANCIARĂ

Comitetul de management PHARE

MEMORANDUM DE FINANŢAREPerioada de contractare: 2 ani Perioada de plată: 3 ani

Pregătirea detaliilor de implementareAutorităţi de implementare (AI)

LANSAREA LICITAŢIILORAutorităţi de Contractare (AC)(OPCP3, MIE4)

EVALUAREA OFERTELORFăcut de un Comitet de Evaluare numit de AC

SEMNAREA CONTRACTULUI+ Anunţarea publică Autorităţi de Contractare

IMPLEMENTAREA CONTRACTELOR AI/ACBeneficiari finali (granturi)

- AI- DCE- MIE

MO

NIT

OR

IZA

RE

A

CO

NT

RO

L (

EX

– A

NT

E 5 /

EX

-PO

ST

6 )/ A

UD

IT

- Organisme de control al Guvernului RO- Comisia Europeană (inclusiv DCE)- Curtea Europeană de Audit- Companii Independente de Audit

man

agem

entu

l fin

anci

ar

FO

ND

UL

NA

ŢIO

NA

L

(sau 3 ani – în cazuri particulare)(sau 4 ani – în cazuri particulare

(format din reprezentanţi ai Statelor Membre)

Aprobare

1 – Planul Naţional pentru Adoptarea Acquis.ului 4 – Ministerul Integrării Europene2 – Parteneriatul de Aderare 5 – Înainte de contractare3 – Oficiul de Plăţi şi Contractare PHARE 6 – După contractare

Fig. 5. 1.Ciclul de implementare a programelor PHARE

În România, în perioada 2001- 2004, Ministerul Integrării Europene a îndeplinit rolul de Coordonator Naţional al Asistenţei nerambursabile în relaţia cu Uniunea Europeană în ceea ce priveşte programarea fondurilor şi monitorizarea programelor de asistenţă financiară nerambursabilă. Începând cu anul 2005, Guvernului României a înfiinţat un minister care se ocupă cu gestionarea fondurilor europene, cu sarcini precise în monitorizarea modului de derulare a progarmelor externe ( Ministerul pentru Coordonarea Programelor Comnunitare).

Implementarea programelor PHARE cuprinde două componente principale:• implementarea financiară, care se realizează prin intermediul

Agenţiilor de Implementare (sau Autorităţi Contractante). În prezent, în România există două Agenţii de Implementare a programelor PHARE:

- Oficiul de Plăţi şi Contractare PHARE (OPCP) din Ministerul Finanţelor Publice;- Ministerul Integrării Europene (MIE), pentru componenta Coeziune Economică şi Socială.

Agenţiile de Implementare sunt responsabile pentru organizarea licitaţiilor, încheierea contractelor şi efectuarea plăţilor.

Eligibilitatea, excluderea şi acordarea contractelor sunt reglementate prin Ghidul practic pentru PHARE, ISPA şi SAPARD , elaborat de către Comisia Europeană în decembrie 2000 şi modificat în 2003.

În funcţie de obiectul lor, contractele încheiat în cadrul proiectelor PHARE sunt de trei tipuri:

- contracte de serviciui, care oferă asistenţă tehnică, studii, know-how, instruire etc.;- contracte de furnizare de bunuri, care implică proiectarea, producerea, livrarea, asamblarea şi comandarea de bunuri;- contracte de lucrări, care presupun finanţarea lucrărilor de construcţie (infrastructură, construcţia de structuri etc.).• implementarea tehnică, care se realizează la nivelul diferitelor instituţii

ale administraţiei româneşti, ministere, agenţii, comisii, institute (numite Autorităţi de Implementare – HG nr. 1011/1999), prin intermediul unor structuri specializate numite unităţi de implementare a proiectelor (UIP). Pentru componenta Coeziune Economică şi Socială, implementarea tehnică se realizează prin Agenţiile de Dezvoltare Regională.

Monitorizarea, analiza şi evaluarea programelor PHARE

Monitorizarea, analiza şi evaluarea este un proces în care sunt implicate Comisia Europeană şi ţările partenere şi care funcţionează pe principiul „lecţiei învăţate”, experienţa acumulată în timpul derulării programelor reprezentând baza pentru exerciţiile ulterioare de planificare atât la nivel de program, cât şi la nivel de proiect.

În iulie 2000 a început pregătirea procesului de monitorizare şi evaluare a programelor PHARE, în conformitate cu cerinţele Comisiei Europene şi în concordanţă cu prevederile HG nr.1011/1999, prin care s-au aprobat Memorandumul de înţelegere privind înfiinţarea Oficiului de Plăţi şi Contractare PHARE (OPCP), semnat la 16 iulie 1998, şi Memorandumul de înţelegere privind înfiinţarea Fondului Naţional (în cadrul Ministerului Finanţelor Publice), semnat la 20 octombrie 1998.

Monitorizarea programelor se realizează, efectiv, începând din luna septembrie 2000, prin intermediul unui Comitet Comun de Monitorizare a Programelor PHARE şi a 8 sub-comitete sectoriale de monitorizare.

Comitetul Comun de Monitorizare este format din reprezentanţi ai Comisiei Europene şi reprezentanţi ai ţării candidate (NAC – National Aid Coodinator, reprezentat de Ministerul Integrării Europene şi NAO – National Authorising Officer, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice). Comitetul are reuniuni anuale în cadrul cărora se dezbat probleme generale privind derularea Programelor PHARE şi se analizează aspecte specifice ale implementării unor programe (analiza unor domenii prioritare).

Subcomitetele sectoriale de monitorizare sunt formate din reprezentanţi ai Delegaţiei Comisiei Europene şi ai ţării candidate (NAC, NAO şi PAO – Programme Authorising Officer, reprezentat de conducătorul Agenţiei de Implementare care efectuează plăţile în cadrul unui program). Fiecare sub-comitet are câte două reuniuni pe an, în cadrul cărora se analizează programele/ proiectele din sectorul respectiv, aflate în

derulare. În cadrul reuniunilor subcomitetelor de monitorizare se analizează, împreună cu reprezentanţii autorităţilor de implementare, stadiul implementării fiecărui proiect, se fac recomandări pentru eventualele modificări ale fişelor de proiect, în vederea atingerii obiectivelor prevăzute.

Proiecte PHARE pentru adaptarea agriculturii româneşti la cerinţele Uniunii Europene

Programul PHARE vizează pregătirea tuturor sectoarelor de activitate din România la cerinţele UE, inclusiv cel al agriculturii şi industriei alimentare. Este de menţionat că, proiectele PHARE au fost repartizate, cu precădere, în prima etapă (până în anul 2004) pentru armonizarea legislativă şi construcţia instituţională, iar în cea de- a doua etapă ( perioada 2004-2006) pentru investiţii şi consolidarea instituţiilor necesare integrării României în UE.

În cadrul primei etape de derulare a programelor PHARE, desfăşurate în perioada 2001-2003, a fost alocată suma de 36,4 milioane Euro pentru proiectele destinate agriculturii româneşti, pe următoarele direcţii principale :

• Politica agricolă şi de dezvoltare rurală la nivel naţional şi regional – 4 milioane de Euro.

• Întărirea capacităţii administrative în sectorul fitosanitar – 12,75 milioane de Euro, utilizaţi pentru următoarele acţiuni :

- adoptarea şi implementarea acquis-ului comunitar;- protecţia împotriva organismelor dăunătoare;- dotarea cu echipamente de laborator la standardele UE;- dotarea cu echipamente a punctelor de inspecţie la frontiere;- reambalarea, colectarea şi eliminarea deşeurilor de pesticide de pe teritoriul României.

• Consolidarea sistemelor de control a calităţii produselor agroalimentare – 2,55 milioane Euro , utilizaţi pentru următoarele acţiuni :

- asigurarea, consolidarea şi dezvoltarea siguranţei alimentare;- pregătirea laboratoarelor de verificare a calităţii alimentelor pentru acreditarea de către organismele abilitate;- armonizarea legislaţiei din domeniu.

• Dezvoltarea şi consolidarea sectorului sanitar- veterinar – 13,6 milioane Euro, folosiţi pentru următoarele acţiuni :

- dezvoltarea şi implementarea unui sistem naţional de identificare şi înregistrare a bovinelor;- consolidarea şi dezvoltarea capacităţii administrative de preluare a acquis-ului comunitar în domeniul nutriţiei animalelor;- dotarea cu echipamente a laboratoarelor de control şi a punctelor de inspecţie la frontieră;- crearea unei zone de înaltă bio-securitate.

• Întărirea capacităţii instituţionale a sectorului piscicol – 1,5 milioane Euro.

• Armonizarea legislaţiei şi consolidarea capacităţii de administrare a acquis-ului în domeniul vinului – 2 milioane Euro, utilizaţi pentru următoarele acţiuni :

- dotarea cu echipamente moderne a laboratoarelor de verificare a calităţii vinurilor (trei laboratoare – Valea Călugărească, Odobeşti şi Blaj) ;

- organizarea de structuri instituţionale noi, conforme cu cele din UE;- armonizarea legislaţiei în domeniul viei şi vinului.În cea de-a doua etape de derulare a proiectelor PHARE pentru

agricultură, România beneficiază de un buget de 75 milioane Euro, din care : 24 milioane Euro pentru anul 2004, 26 milioane Euro pentru anul 2005 şi 27 milioane Euro pentru anul 2006. Sumele alocate în această perioadă sunt structurate pe trei direcţii principale : investiţii (45 % din fonduri), consolidarea instituţiilor deja create (31 % din fonduri ) şi armonizare legislativă (25 %).

Pentru această perioadă au fost stabilite patru priorităţi de alocare a fondurilor PHARE , după cum urmează :

• Analiza economică a sectorului agroalimentar şi orientarea acestuia în funcţie de politica şi legislaţia din UE, care cuprinde următoarele proiecte mai importante :

- consolidarea structurilor administrative, dezvoltarea capacităţii pentru analiză economică, politică şi armonizarea legislativă în vederea alinierii la noile evoluţii ale Politicii Agricole Comune ;- consolidarea sistemului legislativ, a cadrului instituţional şi a infrastructurii pentru determinarea calităţii în sectorul legumelor şi fructelor;- consolidarea sistemului legislativ şi instituţional al subsectorului vitivinicol;- consolidarea pieţei produselor piscicole şi de acvacultură;- consolidarea sistemului legislativ şi instituţional din domeniul forestier.

• Crearea instituţiilor şi sistemelor necesare pentru accesarea fondurilor europene postaderare , care cuprinde următoarele proiecte mai importante :

- consolidarea şi dezvoltarea Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură ;- consolidarea Sistemului de Informaţii în Agricultură şi armonizarea legislaţiei în acest domeniu;- consolidarea şi dezvoltarea Reţelei de Informaţii Contabile în Agricultură

(RICA);- consolidarea şi dezvoltarea Sistemului Integrat de Administrare şi Control

(IACS).• Dezvoltarea rurală, care cuprinde următoarele proiecte mai

importante :- consolidarea şi dezvoltarea Agenţiei SAPARD şi pregătirea pentru implementarea noilor măsuri de dezvoltare rurală aplicate după aderare;- preluarea acquis-ului comunitar în domeniul dezvoltării rurale;- consolidarea şi dezvoltarea zonelor defavorizate pentru accesarea fondurilor structurale.

• Asigurarea siguranţei alimentare, a cerinţelor veterinare şi fitosanitare, care cuprinde următoarele proiecte mai importante :

- consolidarea şi dezvoltarea sistemului pentru asigurarea siguranţei alimentare (Autoritatea Naţională Sanitar – Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentară);- consolidarea şi dezvoltarea sectorului satinar – veterinar;- consolidarea şi dezvoltarea sectorului fitosanitar.Programele PHARE promovate de UE în România au contribuit şi contribuie, în

continuare, la pregătirea agriculturii, industriei alimentare şi a spaţiului rural pentru a face faţă cerinţelor impuse de integrarea ţării noastre în structurile europene.

5.2.2. Programul ISPA

Prezentarea generală a programului ISPA

Prin Reglementarea Consiliului Uniunii Europene nr.1267/ din 21 iunie 1999, s-a constituit Instrumentul pentru Politici Structurale de Preaderare – ISPA, prin intermediul căruia Uniunea Europeană acordă asistenţă financiară nerambursabilă pentru pregătirea aderării ţărilor candidate.

Asistenţa acordată de Uniunea Europeană prin programul ISPA are ca scop atingerea obiectivelor stabilite în Parteneriatul de Aderare pentru fiecare ţară beneficiară şi realizarea programelor naţionale de îmbunătăţire a infrastructurii în domeniul mediului şi al transporturilor.

Programul ISPA, a cărui implementare a demarat la 1 ianuarie 2000 (implementarea urmând a se derula pe o perioadă de şapte ani ), are următoarele obiective principale :

- sprijinirea ţărilor beneficiare în vedere alinierii standardelor lor de mediu la cele ale Uniunii Europene;- extinderea şi conectarea reţelelor de transport naţionale la cele trans-europene;- familiarizarea ţărilor beneficiare cu politicile şi procedurile aplicate pentru accesarea Fondurilor Structurale şi de Coeziune ale Uniunii Europene.

România este a doua ţară după Polonia, în ceea ce priveşte dimensiunea resurselor alocate (aproximativ 240 milioane euro anual) repartizate aproximativ egal între proiectele de infrastructură de transport şi cele de mediu.

În urma deciziei Consiliului European de la Copenhaga ( 2002), finanţarea anuală pentru România va creşte anual, până în 2006, cu 20% pentru anul 2004, cu 30% pentru anul 2005 şi cu 40% pentru anul 2006.

După aderarea României la Uniunea Europeană, asistenţa financiară prin ISPA va fi înlocuită de finanţarea din Fondul de Coeziune. Sprijin financiar va creşte substanţial (de 7-8 ori mai mult decât pachetul ISPA), responsabilitatea autorităţilor române constând în pregătirea şi consolidarea structurilor administrative şi de coordonare adecvate, în vederea creşterii capacităţii de absorbţie a fondurilor.

Domeniile beneficiare de asistenţă financiară nerambursabilă prin programele ISPA

Proiectele promovate trebuie să fie în deplină concordanţă cu obiectivele specifice asumate în cadrul documentelor strategice ale României (Parteneriatul pentru Aderare, Programul Naţional de Aderare la Uniunea Europeană, Programul Naţional de Dezvoltare) şi se referă, cu prioritate, la următoarele domenii de activitate :

• În domeniul mediului înconjurător, proiectele promovate prin ISPA au drept scop alinierea standardelor de mediu ale ţărilor candidate la cele ale UE. Ţările candidate vor trebui să aloce fonduri substanţiale pentru a putea fi capabile să implementeze legislaţia UE şi să atingă standardele comunitare în domeniul mediului. Proiectele ISPA se concentrează pe investiţiile legate de directivele UE cu privire la mediul înconjurător a căror implementare solicită costuri foarte mari. Principalele obiective de investiţii vizate sunt următoarele :

- protecţia calităţii apei potabile, alimentarea cu apă, canalizarea şi epurarea apelor uzate;

- managementul deşeurilor prin înfiinţarea de rampe ecologice de deşeuri, a sistemelor de colectare selectivă, respectiv reciclarea şi valorificarea deşeurilor;

- protecţia calităţii aerului, creşterea eficienţei energetice şi reducerea emisiilor de poluanţi.

• În domeniul transporturilor, construirea şi reabilitarea infrastructurii în ţările candidate şi legarea la reţelele de transport ale UE reprezintă un obiectiv important pentru acestea. Acest obiectiv este un element cheie al strategiilor de dezvoltare economică în ţările candidate şi va fi, de asemenea, crucial pentru integrarea cu succes a acestor ţări în cerinţele pieţei comunitare şi pentru promovarea eficacităţii şi eficienţei pe această piaţă.

Proiectele promovate prin programul ISPA în acest domeniu se concentrează pe dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii de transport prin alocarea de fonduri pentru următoarele obiective:- lărgirea drumurilor naţionale;- constituirea de variante ocolitoare;- construirea de autostrăzi;- reabilitarea de căi ferate;- îmbunătăţirea condiţiilor de navigaţie pe Dunăre.

• Asistenţă tehnică pentru pregătirea proiectelor ce urmează să fie finanţate. Bugetul ISPA poate fi folosit şi pentru finanţarea de studii şi asistenţă tehnică pentru pregătirea proiectelor de lucrări care urmează a fi finanţate. În acest sens, trebuie să existe o legătură clară între aceste măsuri şi investiţiile finanţate prin ISPA.

Asistenţa tehnică va fi foarte importantă pentru asigurarea unui nivel ridicat al calităţii programelor propuse, în ceea ce priveşte pregătirea, managementul şi impactul acestora.

Particularităţile derulării programului ISPA în RomâniaMinisterul Mediului şi Gospodăririi Apelor şi Ministerul Transporturilor,

Construcţiilor şi Turismului sunt responsabile de elaborarea strategiilor naţionale ISPA în domeniul mediului, respectiv in domeniul transporturilor, stabilind, în funcţie de anumite criterii de natura tehnica, financiară, socială, precum şi criterii legate de atingerea standardelor europene în aceste domenii, precum şi de proiectele prioritare avute în vedere pentru a fi realizate cu asistenţă financiară din partea Uniunii Europene.

În cursul anului 2003, cele două strategii naţionale ISPA au fost revizuite de către ministerele de resort şi transmise Comisiei Europene spre aprobare, acestea fiind, de fapt, strategiile care sunt aplicate, în prezent, de ţara noastră .

Structurile administrative responsabile pentru implementarea programului ISPA în România sunt următoarele:

• Coordonatorul naţional al programului ISPA a fost, până-n anul 2004, Ministerul Integrării Europene, iar începând cu anul 2005 aceste sarcini au fost preluate şi de către un minister nou înfiinţat care se ocupă cu monitorizarea tuturor programelor comunitare .• Fondul Naţional din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, este considerat drept Responsabil Naţional cu Autorizarea Finanţării şi are ca sarcină administrarea fondurilor Uniunii Europene, în relaţie directă cu Agenţiile de Implementare.

• Autorităţile de Implementare sunt reprezentate de Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului şi de Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor (în fiecare minister există unităţi speciale de coordonare ISPA).• La nivelul fiecărui minister de resort s-au constituit Agenţii de implementare responsabile cu inplementarea programului ISPA. Astfel, pentru ambele sectoare (transport şi mediu), au fost constituite Agenţiile de Implementare ale programului, având ca responsabilităţi lansarea apelurilor pentru licitaţie, desfăşurarea licitaţiilor semnarea contractelor şi monitorizarea proiectelor. Comisia Europeană exercită, în momentul de faţă, rolul de control ex- ante, ceea ce înseamnă că, pentru fiecare pas din procesul finanţării, Agenţia de Implementare trebuie să primească aprobarea Delegaţiei Comisiei Europene înainte de a trece la etapa următoare. Pentru proiectele în derulare există patru Agenţii de Implementare:

- una pentru mediu reprezentată de Oficiul de Plăţi şi Contracte PHARE (OPCP), din cadrul Ministerului Finanţelor Publice;- trei pentru transport reprezentate de Administraţia Naţională a Drumurilor (AND), Compania Naţională de Cale Ferată (CFR), Agenţia de Implementare a Proiectului de Asistenţă Tehnică privind îmbunătăţirea condiţiilor de navigaţie pe Dunăre (înfiinţată în cadrul Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului).

Beneficiarii programului ISPA pot fi autorităţile locale şi centrale (ministerele de resort, consiliile judeţene, primăriile), regiile autonome şi companiile naţionale care sunt capabile să dezvolte proiecte de infrastructură de amploare, cum ar fi Administraţia Naţională a Drumurilor, Compania Naţională de Cale Ferată, Agenţia de implementare pentru proiecte de reabilitare a navigaţiei pe Dunăre.

Pentru ca porenţialii beneficiari să aibă acces la fondurile derulate prin programul ISPA trebuie parcurse următoarele etape ( fig. 5. 2):

- beneficiarii vor depune cererile de finanţare pentru evaluare la ministerele de resort (Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului şi Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor);- ministerele de resort verifică proiectele şi concordanţa lor cu strategiile de elaborare şi completează cererea de finanţare ISPA;- proiectele eligibile vor fi trimise prin Ministerul Integrării Europene la Comisia Europeană – Direcţia Generală Politică Regională;- cererile de finanţare sunt examinate de către serviciile Comisiei Europene şi, atunci când este necesar, sunt discutate cu ţara care a solicitat finanţare. Comisia transmite proiectele care îndeplinesc condiţiile pentru a fi acceptate Comitetului de Management ISPA (compus din reprezentanţi ai ţărilor membre ale Uniunii Europene);- după primirea opiniei favorabile din partea Comitetului de Management ISPA;- după primirea opiniei favorabile din partea Comitetului de Management, Comisia Europeană adoptă proiectele şi trimite Memorandumul de Finanţe ţării beneficiare pentru semnare.

Până la 6 ianuarie 2004, România a semnat Memorandumuri de Finanţare pentru un număr de 32 de proiecte şi a primit opinie favorabilă pentru alte 6 proiecte . Valoarea totală a proiectelor pentru care au fost semnate Memorandumuri de Finanţare se ridică la aproximativ 1,6 miliarde Euro, din care finanţarea ISPA reprezintă circa 1,2 miliarde

Euro (74,4%), iar a proiectelor ce au primit opinie favorabilă se cifrează la cca 317 milioane Euro (din care contribuţia ISPA este de 237 milioane Euro).

În baza Memorandumurilor de finanţare, până în prezent, au fost încheiate 66 contracte în ambele sectoare (mediu şi transporturi), valoarea totală a acestora fiind de 494,6 milioane Euro. Structura bugetului programului ISPA pentru România, pe ani şi pe categorii de fonduri, este prezentată în tabelul 5.3.

Fig. 5. 2.Ciclul de implementare pentru proiectele ISPA

Tabelul 5.3.Structura bugetului programului ISPA în România

- mil. Euro- Realizat 2000

Realizat 2001

Realizat 2002

Realizat 2003

Realizat 2004

Estimat 2005

Persp.2006

Total

Buget pentru mediu, din care:

119 122 127 130 158 171 184 1011

- fonduri alocate

120 122 132 131 14 56 72 647

- fonduri care

0 0 0 0 0 115 112 227

Direcţia Generală Reglementare,

Evaluare Proiecte

Ministerul Transporturilor Construcţiilor şi Turismului

Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor

Documente şi strategiceMinisterul Integrării Europene - MIE

PROPUNERE PROIECT Ispa

Comitetul de Management Ispa

MEMORANDUM DE FINANŢARE

Desfăşurare licitaţiiSemnare contracte

IMPLEMENTAREA CONTRACTELORAgenţii de Implementare Ispa (AI)

(OPCP, AND, CFR SA, AI pentru proiectele Dunării)

Beneficiari finali – Unităţi de Implementare Ispa la nivel local(exemplu – Direcţia Judeţeană Apele Române )

FO

ND

UL

NA

ŢIO

NA

Lm

anag

emen

tul f

una

nci

ar

urmează să fie alocateBuget pentru transporturi, din care :

119 122 127 130 159 171 184 1012

- fonduri alocate

118 122 124 129 81 66 101 741

- fonduri ce urmează a fi alocate

0 0 0 0 0 105 83 188

Total alocări

238 244 254 260 317 342 368 2023

Fonduri totale care urmează să fie alocate

0 0 0 0 0 220 195

Sursa : date prelucrate după www.infoeuropa.ro, 2005

Proiectele depuse pentru aprobare în cadrul programului ISPA trebuie să aibă un buget minim de 5 milioane euro, din care maximum 75% poate fi finanţat din fondul ISPA. În vederea aprobării de către Comitetul de Management, asigurarea unei cofinanţări de minimum 25% din partea beneficiarului este o condiţie obligatorie pentru orice proiect ISPA.

Principalele surse de cofinanţare pentru proiectele ISPA sunt următoarele : bugetul statului, în special pentru proiectele ISPA în domeniul transporturilor; bugetele autorităţilor locale sau a beneficiarilor finali; donatori bilaterali; instituţii financiare internaţionale.

În paralel cu pregătirea proiectelor, s-au făcut paşi importanţi pentru a implica instituţii financiare internaţionale (IFI) în proiectele ISPA pentru România. Au răspuns deja pozitiv : Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare ( BERD) şi Banca Europeană pentru Investiţii.

Conducerea BERD a aprobat Facilitatea de Creditare pentru Mediul Urban, în valoare de 80 milioane Euro pentru România, menită să ofere municipalităţilor selectate cofinanţări pentru granturile ISPA, fără garanţie suverană. Consiliul BERD a aprobat împrumuturi pentru Constanţa, Arad, Iaşi şi Braşov şi sunt în pregătire cele pentru Oradea, Târgu Mureş şi Sibiu.

Banca Europeană pentru Investiţii, care a creat „Municipal Water Infrastructure Scheme”, o Facilitate de Împrumut Orizontală pentru a cofinanţa proiecte de mediu cu garanţie suverană. Primul acord de împrumut pentru cofinanţarea proiectelor de mediu a fost semnat cu Guvernul României pentru următoarele oraşe: Cluj Napoca, Craiova, Brăila, Paşcani, Focşani, Timişoara. În noiembrie 2002, a început procedura pentru negocierea acordului de împrumut cu Banca Europeană de Investiţii pentru noi proiecte în Satu Mare, Buzău şi Piatra Neamţ.

5.2.3. Programul SAPARD

Prezentare generală a programului SAPARD

Programul SAPARD (Program Special de Preaderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală) a fost iniţiat în baza Reglementării nr.1268/1999 a Consiliului , privind sprijinul pentru măsurile de preaderare în domeniul agriculturii şi dezvoltării rurale, în ţările candidate din centrul şi estul Europei. Condiţiile de aplicare a prevederilor acestei reglementări, precum şi regulile de gestiune financiară a programului SAPARD, sunt prevăzute în Reglementarea nr.2222/2000 a Comisiei Europene, cu modificările şi completările ulterioare.

Programul SAPARD urmăreşte să sprijine ţările aflate în perioada de preaderare (inclusiv România) în pregătirea pentru participarea la Politica Agricolă Comună , obiectivele operaţionale în acest sens fiind următoarele :

- îmbunătăţirea vieţii comunităţilor rurale;- crearea de locuri de muncă în mediul rural şi asigurarea unor venituri adecvate locuitorilor din această zonă;- îmbunătăţirea standardelor de calitate ale produselor agricole şi piscicole, ale procesului de producţie şi de comercializare a acestora şi aducerea lor la standardele practicate în Uniunea Europeană;- asigurarea unei dezvoltări durabile a spaţiului rural;- sprijinirea ţărilor candidate în implementarea legislaţiei Uniunii Europene corespunzătoare acestui sector.

Începând cu anul 2000, UE a pus în aplicare acest program special de asistenţă financiară nerambursabilă pentru sprijinirea agriculturii şi dezvoltării rurale din 10 state din centrul şi estul Europei, candidate la aderare : Bulgaria, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia şi Slovenia. Acest program, cunoscut sub denumirea de SAPARD, este proiectat sub forma programelor multianuale, care acoperă, în cazul României şi Bulgariei, o perioadă de şapte ani ( 1 ianuarie 2000- 31 decembrie 2006). Prin intermediul acestui program, orientat în special către sprijinirea investiţiilor, UE susţine statele candidate la aderare în efortul deosebit pe care îl presupune armonizarea legislativă şi instituţională şi însuşirea acquis-ului comunitar referitor la Politica Agricolă Comună privind piaţa şi dezvoltarea rurală.

Programul SAPARD reprezintă o oportunitate şi o miză considerabilă pentru statele candidate în efortul lor de a ajusta structurile agrare, de a revitaliza spaţiul rural şi de a dinamiza investiţiile în sectoare cu mare capacitate de absorbţie de capital, cum sunt agricultura, industria alimentară şi infrastructura rurală. În acelaşi timp, autorităţile comunitare au declarat că programul SAPARD nu trebuie considerat de către statele candidate ca fiind singurul instrument prin care să se realizeze acţiuni de genul celor finanţate prin program, cu atât mai mult cu cât proiectele SAPARD nu acoperă nici pe departe toate necesităţile de modernizare şi de investiţii în domeniile vizate.

Statele candidate vor trebui să depună, în continuare, eforturi considerabile pentru adoptarea acquis-ului comunitar specific şi pentru consolidarea instituţiilor necesare transpunerii în practică a obligaţiilor asumate prin documentele oficiale bilaterale convenite cu UE .

Cele mai importante elemente pe care trebuie să le cunoască un solicitant al unui ajutor financiar nerambursabil pentru un proiect SAPARD sunt condiţiile obligatorii care trebuie respectate pentru ca cererea de finanţare să fie considerată, în urma evaluării efectuate de experţii verificatori, ca fiind potenţială pentru a primi ajutorul financiar.

Condiţiile obligatorii care trebuie respectate sunt criteriile care se referă la aspectele de formă, denumite criterii de conformitate şi cele referitoare la aspectele de fond, de natură tehnică, economico-financiară, juridică etc, denumite criterii de eligibilitate. Numai dacă respectă cerinţele de conformitate se va accepta , de către Agenţia SAPARD, depunerea şi înregistrarea oficială a cererii de finanţare. În etapa

următoare, dacă cererea de finanţare respectă criteriile de eligibilitate, va fi considerată potenţială pentru a primi ajutorul financiar, respectiv va fi declarată eligibilă.

Cererile de finanţare eligibile se califică pentru etapa următoare, cea de evaluare a criteriilor de selecţie, în urma căreia fiecare proiect obţine un anumit punctaj (maxim 100 de puncte poate întruni un proiect), rezultat din cumularea punctelor obţinute pentru fiecare criteriu de selecţie îndeplinit.

Cadrul instituţional pentru implementarea programului SAPARD

Obiectivul prioritar al Programului SAPARD este asigurarea cadrului necesar implementării unei politici agricole menite să creeze o agricultură performantă şi dezvoltarea durabilă a zonelor rurale în ţările candidate. Programul SAPARD urmăreşte adoptarea progresivă a mecanismelor Politicii Agricole Comune.

Implementarea programului SAPARD în România a demarat în baza aprobării, prin Decizia Comisiei Europene C(200) 3742 Final/12.12.2000, a Programului Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (PNADR).

Pentru definirea condiţiilor privind managementul financiar şi tehnic, regulile de gestiune şi control, precum şi cadrul general administrativ pentru implementarea programului SAPARD, a fost semnat, la 2 februarie 2001, Acordul Multianual de Finanţare SAPARD între Guvernul României şi Comisia Europeană, ratificat prin Legea nr.316/2001. Acordul reprezintă documentul oficial prin care s-a decis alocarea unei contribuţii financiare nerambursabile României, în valoare de 1142,5 milioane Euro, angajată pe perioada 2000-2006, în vederea implementării programului SAPARD, la care se adaugă contribuţia Guvernului României (379,4 milioane Euro) şi contribuţia privată (862,2 milioane Euro). Repartizarea sumelor alocate pe măsurile componente ale programului SAPARD şi sursele de finanţare sunt prezentate în tabelul 5.4.

Având în vedere sumele importante alocate agriculturii şi dezvoltării rurale prin intermediul programului SAPARD, pentru gestionarea eficientă a acestuia Comisia Europeană a solicitat României, ca de altfel şi celorlalte state care au derulat acest program, crearea de instituţii capabile să gestioneze acest program . Instituţiile abilitate de către UE pentru gestionarea fondurilor SAPARD, în România sunt următoarele :

Agenţia SAPARDÎn comparaţie cu instrumentele PHARE şi ISPA, programul SAPARD acordă

statelor candidate responsabilităţi depline în ceea ce priveşte gestionarea proiectelor de investiţii, începând cu etapa de selectare şi până la efectuarea plăţilor, în vederea acumulării de experienţă în implementarea normelor şi practicilor UE şi în gestionarea, în viitor, a fondurilor structurale.

Tabelul 5.4.Alocaţia financiară pe surse de finanţare şi obiectivele de dezvoltare

ale programului SAPARD în România- mil.Euro-

Obiective de dezvoltare Total program

Surse de finanţareContribuţie UE

Contribuţie Guvernul României

Contribuţie privată

1.1. Îmbunătăţirea prelucrării şi marketingul produselor agricole şi piscicole

676,8 243,7 77,9 355,2

1.2. Îmbunătăţirea 48,0 30,7 17,3 0

structurilor pentru calitate, controlul veterinar şi fitosanitar şi al calităţii produselor2.1. Dezvoltarea infrastructurii rurale

514,3 386,2 128,1 0

2.2. Managementul resurselor de apă

20,0 15,0 5,0 0

3.1. Investiţii în exploataţii agricole

496,5 195,5 65,4 235,6

3.2. Constituirea grupurilor de producători

12,9 9.6 3,3 0

3.3. Metode agricole de producţie proiectate să protejeze mediul înconjurător şi să menţină peisajul rural

38,7 29,8 8,9 0

3.4. Dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice pentru generarea de venituri şi activităţi multiple

300,3 112,5 37,1 150,7

3.5. Silvicultura 247,9 96,2 31,0 120,74.1. Îmbunătăţirea pregătirii profesionale

20,9 15,6 5,3 0

4.2. Asistenţă tehnică 7,9 7,7 0,2 0TOTAL 2384,2 1142,5 379,4 862,2Sursa : date preluate de la MAPDR, Agenţia SAPARD

Instituţia responsabilă cu implementarea tehnică şi financiară a programului în România este Agenţia SAPARD (înfiinţată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.142/2000 cu modificările şi completările ulterioare), instituţie publică cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Agriculturii, Pădurilor, şi Dezvoltării Rurale. Agenţia SAPARD are în structură o unitate centrală, situată în municipiul Bucureşti şi opt Birouri regionale de implementare a programului SAPARD (regiunile sunt definite conform normelor metodologice de aplicare a Legii nr.151/1998 privind dezvoltarea regională în România).

Autoritatea CompetentăResponsabilitatea pentru managementul financiar al fondurilor SAPARD revine

Responsabilului Naţional cu Autorizarea Finanţării (NAO), conform prevederilor Legii nr.316/2001 pentru ratificarea Acordului Multianual de Finanţare. Fondul Naţional din cadrul Ministerului Finanţelor Publice acţionează în calitate de Autoritate Competentă, având rolul de a emite, monitoriza şi retrage acreditarea Agenţiei SAPARD şi de a numit Organismul de Certificare.

Autoritatea de Management Autoritatea de Management pentru programul SAPARD este constituită în

cadrul Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale (MAPDR), în cadrul departamentului de Dezvoltare Rurală şi este responsabilă pentru eficienţa şi corectitudinea coordonării şi raportării rezultatelor monitorizării şi evaluării programului SAPARD.

Aceasta autoritate asigură monitorizarea efectivă a derulării programului şi raportează Comitetului de Monitorizare pentru programul SAPARD progresele înregistrate în implementarea măsurilor şi dacă este cazul, ale submăsurilor din cadrul programului.

Organismul de CertificareRolul de Organism de Certificare pentru programul SAPARD este îndeplinit de

Curtea de Conturi a României. Principalele atribuţii ale acestui Organism constă în exercitarea auditului extern şi certificarea conturilor anuale ale Agenţiei SAPARD.

Comitetul de MonitorizareComitetul de Monitorizare pentru programul SAPARD are rolul de a asigura

supervizarea, eficienţa şi calitatea implementării programului, în vederea atingerii obiectivelor specifice. Principalele atribuţii ale Comitetului de Monitorizare se referă la examinarea Raportului de evaluare intermediară, aprobarea Rapoartelor anuale de implementare şi a Raportului final, precum şi la aprobarea propunerilor privind amendare/revizuirea programului.

Comitetul de Monitorizare are în componenţă, reprezentanţi ai organismelor guvernamentale cu responsabilităţi în domeniu, parteneri sociali şi observatori din partea Comisiei Europene. Începând cu anul 2004, preşedintele Comitetului de Monitorizare este Ministrul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale.

Organismele delegateAgenţia SAPARD poate delega îndeplinirea unor funcţii de implementare

tehnică (cu excepţia funcţiilor de executare a plăţilor şi de contabilizare a angajamentelor şi plăţilor), către instituţii specializate. Astfel, au fost încheiate protocoale de delegare cu Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului şi MAPDR, care stabilesc cadrul juridic, administrativ şi tehnic conform căruia Agenţia SAPARD deleagă Serviciilor Tehnice Delegate (STD) din cadrul ministerelor respective, o serie de atribuţii pentru implementarea Măsurii 2.1. „Dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii rurale” şi respectiv Măsurii 1.1. „Prelucrarea şi comercializarea produselor agricole şi piscicole”.

De asemenea, pentru asigurarea certificării conformităţii proiectelor cu standardele UE de mediu, sanitar şi sanitar-veterinare, Agenţia SAPARD a încheiat protocoale cu MAPDR, Ministerul Sănătăţii şi Familiei şi Agenţia Naţională Sanitar-Veterinară. Un rol important în diseminarea informaţiilor către beneficiari îl deţine Agenţia Naţională de Consultanţă Agricolă (ANCA), cu care Agenţia SAPARD a încheiat un protocol de colaborare în acest sens.

Condiţii de finanţare ale programului SAPARD

În conformitate cu prevederile Legii nr.316/2001, pentru ratificarea Acordului Multianual de Finanţare SAPARD, angajamentul financiar al Comunităţii, precum şi perioada de valabilitate a acestui angajament, sunt stabilite anual, în Acordurile anuale de finanţare. Până în prezent, au fost încheiate între Guvernul României şi Comisia Europeană şi ratificate de către Parlamentul României, Acordurile anuale de finanţare aferente anilor 2000-2006.

Activităţile eligibile, respectiv regulile de cofinanţare din programul SAPARD pentru România, au fost stabilite împreună cu Comisia Europeană, fiind recunoscute ca activităţi care determină cheltuieli eligibile. În ceea ce priveşte regulile de cofinanţare, acestea sunt diferite pentru beneficiarii privaţi şi, respectiv, cei publici.

În urma negocierilor cu UE, României i-au fost aprobate finanţarea, în perioada 2000-2006, a unsprezece măsuri de dezvoltare a agriculturii, industriei alimentare şi a spaţiului rural, structurate pe patru priorităţi, astfel:

Axa 1: Îmbunătăţirea accesului la pieţe şi a competitivităţii produselor agricole şi piscicole prelucrate, care cuprinde următoarele măsuri:

1.1. Îmbunătăţirea prelucrării şi marketingului produselor agricole şi piscicole;1.2. Îmbunătăţirea structurilor în vederea realizării controlului de calitate,

veterinar şi fitosanitar, pentru calitatea produselor alimentare şi pentru protecţia consumatorilor;

Axa 2: Îmbunătăţirea infrastructurii pentru dezvoltarea rurală şi agricultură, care cuprinde următoarele măsuri:2.1. Dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii rurale;2.2. Managementul resurselor de apă pentru agricultură.Axa 3: Dezvoltarea economiei rurale, care cuprinde următoarele măsuri:3.1. Investiţii în exploataţii agricole;3.2. Constituirea grupurilor de producători;3.3. Metode agricole de producţie proiectate să protejeze mediul şi să menţină peisajul rural (agro-mediu);3.4. Dezvoltarea şi diversificarea activităţii economice pentru generarea de activităţi multiple şi venituri alternative;3.5. Silvicultură.Axa 4: Dezvoltarea resurselor umane, care cuprinde următoarele măsuri:4.1. Îmbunătăţirea pregătirii profesionale;4.2. Asistenţa tehnică.„Măsura” reprezintă termenul utilizat în PNADR pentru a defini domeniile largi

în care sunt clasificate tipurile de proiecte care sunt cofinanţate. Unei măsuri i se alocă o contribuţie comunitară şi alta naţională (de la bugetul naţional şi din partea beneficiarilor). Este stabilit un set de criterii şi condiţii specifice, care trebuie respectate. Măsurile sunt structurate pe submăsuri.

Pentru a beneficia de fondurile programului SAPARD, agenţii economici potenţiali , care au forma de proprietate privată sau mixtă (minim 75% capital privat), trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe de bază :

- solicitantul sau angajaţii acestuia, responsabili tehnici cu proiectul, trebuie să-şi dovedească cu documente experienţa profesională relevanţa pentru respectivul proiect;- proiectele trebuie să corespundă standardelor UE şi naţionale privind protecţia mediului înconjurător;- beneficiarii nu trebuie să fi înregistrat pierderi financiare (conform ultimului exerciţiu financiar) sau să aibă datorii către bugetul de stat sau cel al asigurărilor sociale.

Criteriile de eligibilitate generale şi specifice, criteriile de selecţie aferente, precum şi documentele componente ale fiecărui dosar de cerere de finanţare, se regăsesc în Fişele măsurilor din Programul Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală, versiunea revizuită PNADR/27 mai 2003 ( pentru măsurile 1.1., 2.1. şi 4.2.) şi versiunea revizuită PNADR/1 august 2003 ( pentru măsurile 3.1., 3.4 şi 4.1.), precum şi PNADR revizuit în anul 2005 ( pentru măsurile 1.2., 3.2., 3.3. şi 3.5.).

În luna iunie a anului 2002, au fost acreditate, de către Comisia Europeană două măsuri de investiţii (1.1. şi 2.1.) şi una de asistenţă tehnică (4.2.), potenţialii beneficiari şi tipurile de investiţii fiind următoarele :

• Pentru Măsura 1.1. „Îmbunătăţirea prelucrării şi marketingului produselor agricole şi piscicole”, potenţialii beneficiari sunt următoarele categorii de agenţi economici:

- asociaţii şi grupuri de producători (cu personalitate juridică);

- societăţi comerciale cu capital 100% privat sau majoritar privat (minim 75 % capital privat);- în sectorul vinificaţie sunt sprijinite: asociaţiile, grupurile de producători şi societăţile comerciale private care procesează numai soiuri nobile de struguri.

Tipurile de investiţii ce pot fi efectuate prin fondurile SAPARD destinate acestei măsuri sunt următoarele:

- îmbunătăţirea şi optimizarea fluxurilor de producţie, prelucrare şi marketing al produselor agricole şi piscicole;- crearea sau modernizarea reţelelor locale de colectare, a capacităţilor de recepţionare, depozitare, condiţionare, sortare şi ambalare a produselor agricole şi piscicole.

Aceste investiţii vor contribui la accelerarea ameliorării standardelor naţionale prin adaptarea progresivă la standardele comunitare în sectoarele: lapte şi produse lactate; carne (taurine, suine, ovine, păsări) şi ouă; legume, fructe şi cartofi; prelucrarea strugurilor – soiuri nobile pentru vin; peşte şi acvacultură şi produse de ostreicultură (stridii şi midii); cereale; seminţe oleaginoase; zahăr, plante textile (in şi cânepă).

În cadrul acestei măsuri au fost finanţate, până-n anul 2004, proiecte a căror valoare totală eligibilă este cuprinsă între 30.000 şi 2 milioane Euro. Începând cu anul 2005, valoarea totală a proiectelor a crescut la 4 milioane Euro, cu condiţia ca proiectele eligibile să cuprindă efectuarea de investiţii în asigurarea condiţiilor de mediu. În cadrul acestor proiecte, finanţarea se realizează , atât din fonduri bugetare ( UE şi Guvernul României ), cât şi din fonduri private (ale beneficiarului de proiect), în proporţie de 50 %/ 50% din valoarea eligibilă a proiectului.

• Pentru Măsura 2.1. „Dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii rurale”, potenţialii beneficiari sunt următorii :

- Consiliile locale comunale;- Asociaţii de tip partenerial, cu statut juridic, între consiliile locale comunale.

Tipurile de investiţii ce pot fi efectuate prin fondurile SAPARD destinate acestei măsuri sunt următoarele:

- construirea sau modernizarea de drumuri în zonele rurale;- investiţii în sisteme de alimentare cu apă în sistem centralizat în zonele rurale;- investiţii în reţele de canalizări în sistem centralizat în zonele rurale.

În cadrul acestei măsuri sunt finanţate proiecte a căror valoare totală eligibilă este cuprinsă între 100.000 euro şi 2 milioane Euro, întreaga valoare a proiectelor fiind finanţată din fonduri bugetare ( 75 % din bugetul UE şi 25 % din bugetul Guvernului României).

• Pentru Măsura 4.2. „Asistenţa tehnică”, potenţialii beneficiari se reduc la MAPDR şi Agenţia SAPARD, întreaga valoare a proiectelor fiind finanţată din fonduri bugetare ( 75 % din bugetul UE şi 25 % din bugetul Guvernului României).

În cadrul acestei măsuri, următoarele activităţi sunt eligibile, cu condiţia ca ele să fie aprobate de preşedintele Comitetului de Monitorizare:

- cheltuieli ocazionate de întâlnirile Comitetului de Monitorizare;- alte cheltuieli necesare pentru îndeplinirea responsabilităţilor Comitetului de Monitorizare;- cheltuieli cu campaniile de informare şi publicitate;- cheltuieli cu traduceri şi interpretări furnizate ca răspuns la cererile Comisiei;

- cheltuieli asociate vizitelor şi seminariilor;- cheltuieli asociate pregătirii măsurilor de program pentru a asigura eficacitatea acestora;- cheltuieli pentru evaluarea pe termen mediu.

În luna decembrie a anului 2003, Comisia Europeană a emis Decizia nr.2003/846/CE de acreditare pentru încă trei măsuri, după cum urmează:

• Măsura 3.1. „Investiţii în exploataţiile agricole”, care reprezintă cea mai importantă componentă a programului SAPARD pentru agricultură. Potenţialii beneficiari ai acestei măsuri sunt următorele categorii de agenţi economici:- producătorii agricoli individuali, cu condiţia autorizării de instituţiile abilitate;- asociaţii agricole familiale- societăţi agricole private/asociaţii agricole cu personalitate juridică, prevăzute în Legea nr.36/1991;- societăţile comerciale agricole cu capital integral privat sau majoritar privat ( cel puţin 75% capital privat), constituite în baza Legii nr.31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr.15/1990, cu modificările şi completările ulterioare.

Fondurile destinate acestei măsuri sunt alocate pentru proiecte de investiţii în ferme de producţie vegetală şi ferme de creştere a animalelor şi păsărilor, subsectoarele: culturi de câmp, horticultură, viticultură, pomicultură, sere, ferme de vaci, bivoliţe, oi, capre, porci, păsări, berbecuţi şi taurine.

În cadrul acestei măsuri au fost finanţate, până-n anul 2004, proiecte a căror valoare totală eligibilă este cuprinsă între 10.000-500.000 Euro, iar începând cu anul 2005 pot fi finanţate proiecte de până la 1 milion Euro , cu condiţia ca investiţia (ferma agricolă) să fie adaptată , în totalitate la cerinţele UE (inclusiv din punct de vedere al condiţiilor de mediu şi al asigurării bunăstării animalelor).

• Pentru Măsura 3.4. „Dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice care să genereze activităţi multiple şi venituri alternative”, potenţialii beneficiari, sunt următoarele categorii de agenţi economici :- agricultori şi/sau silvicultori şi/sau acvacultori persoane fizice (producători individuali de bunuri şi/sau servicii);- asociaţii familiale înregistrate, asociaţii şi grupuri de producători;- O.N.G.-urile ;- societăţi comerciale şi agricole private sau cu capital majoritar privat (minim 75 % capital privat).

Fondurile sunt alocate pentru proiecte de investiţii în domeniile: servicii agricole, agroturism, alte tipuri de activităţi de turism în spaţiul rural, activităţi meşteşugăreşti, acvacultură, alte activităţi complementare agriculturii: silvicultura, apicultura, melci şi broaşte, cultivarea şi procesarea ciupercilor. Valoarea totală eligibilă a unui proiect este cuprinsă între 5000 Euro ( în cazul proiectelor mici) şi 200.000 Euro (în cazul proiectelor de agroturism).

• Măsura 4.1. „ Îmbunătăţirea pregătirii profesionale”. Conform Programului Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală al României (PNADR), prin intermediul programului SAPARD vor fi implementate diverse activităţi de formare profesională.

Prin această măsură sunt eligibili furnizorii de formare profesională, persoane juridice de drept public sau privat (experţi independenţi şi persoane juridice, române/străine sau cu capital mixt).

Cursurile de pregătire profesională sunt destinate următoarelor categorii de persoane care desfăşoară activităţi în domeniul agricol, al industriei alimentare şi al dezvoltării rurale:

- responsabililor tehnici ai proiectelor finanţate prin programul SAPARD;- producătorilor privaţi agricoli, silvici, piscicoli, acvacultori;- procesatorilor produselor agro-alimentare; - proprietarilor privaţi de pădure sau exploataţii agricole şi silvice;- crescătorilor de animale;- fermierilor; meşteşugarilor şi apicultorilor;- micilor întreprinzător implicaţi în activităţi agricole, piscicole, forestiere, turism rural, mecanizare agricolă şi alte ocupaţii din spaţiul rural, precum şi conversia acestora către activităţi non-agricole.

Această măsură se aplică în scopul pregătirii profesionale a producătorilor agricoli, silvici, piscicoli, acvacultorilor, a angajaţilor unităţilor de procesare a produselor agricole şi piscicole şi a altor activităţi de diversificare care-şi desfăşoară activitatea pregătirii profesionale a producătorilor agricoli, piscicoli şi silvici, ca şi a şefilor de fermă în managementul producţiei, marketingul produselor, aplicarea de tehnologii competitive nepoluante şi respectarea standardelor sanitar-veterinare, fito-sanitare, de sănătate, de protecţia mediului şi de calitatea produselor.

Având în vedere faptul că pregătirea profesională este considerată o măsură publică, întreaga valoare a proiectelor este finanţată din fonduri bugetare ( 75 % din bugetul UE şi 25% din bugetul Guvernului României).

În toamna anului 2004 au fost demarate procedurile de acreditare a ultimelor patru măsuri din programul SAPARD, convenite cu Comisia Europeană ( Măsura 2.2. „Managementul resurselor de apă „ nu a mai fost acreditată, suma fiind redistribuită către Măsura 2.1. „ Dezvoltarea infrastructurii rurale” ), acestea fiind acreditate în luna ianuarie 2006, după cum urmează :

- Măsura 1.2. „Îmbunătăţirea structurilor în vederea realizării controlului de calitate, veterinar şi fitosanitar, pentru calitatea produselor alimentare şi pentru protecţia consumatorilor”;

- Măsura 3.2. „Constituirea grupurilor de producători”;- Măsura 3.3. „Metode agricole de producţie proiectate să protejeze mediul şi să menţină peisajul rural (agro-mediu)”;- Măsura 3.5. „Silvicultură”.Una dintre cele mai mari dificultăţi pe care au avut-o şi, încă, o mai au statele

aflate în curs de aderare (inclusiv ţara noastră) este cea a capacităţii de accesare a fondurilor alocate prin programul SAPARD. Acest aspect este relevat de gradele reduse de absorbţie ale fondurilor europene , prezentate în tabelele 5.5. şi 5.6 şi în Anexa nr. 1.

Tabelul 5.5.Evaluarea gradului de absorbţie a fondurilor SAPARD în România,

la 31 martie 2006- mil. Euro-

Obiective de dezvoltare

Sumele Alocate

Sume angajate

Grad de angajare (%)

Sume plătite

Grad de absobţie (%)

1.1. Îmbunătăţirea prelucrării şi marketingul produselor agricole şi piscicole

676,8 385,6 56,97 175,5 25,93

1.2. Îmbunătăţirea structurilor pentru calitate, controlul veterinar şi fitosanitar al calităţii produselor

48,0 0 0 0 0*

2.1. Dezvoltarea infrastructurilor rurale

534,3 480,8 89,98 378,3 70,8

3.1. Investiţii în exploataţii agricole

496,5 162,5 32,72 86,1 17,33

3.2. Constituirea grupurilor de producători

12,9 0 0 0 0*

3.3. Metode agricole de producţie proiectate să protejeze mediul înconjurător şi să menţină peisajul rural

38,7 0 0 0 0*

3.4. Dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice pentru generarea de venituri şi acivităţi multiple

300,3 69,8 23,25 18,9 6.28

3.5. Silvicultura 247,9 0 0 0 0*4.1. Îmbunătăţirea pregătirii profesionale

20,9 6,1 29,36 0 0

4.2. Asistenţă tehnică 7,9 2,5 31,92 1,5 18,36TOTAL 2384,2 1107,3 46,44 660,3 27,7

Sursa : date preluate de la Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării RuraleTabelul 5.6.

Situaţia comparativă a gradului de accesare a fondurilor alocate prin programul SAPARD, pentru perioada 2000 - 2003

Ţara Suma alocată(mil. Euro)

Suma plătită(mil. Euro)

Grad de accesare(%)

Bulgaria* 332,8 203,5 61,1Cehia 96,6 106,4 110,1

Estonia 51,3 49,7 96,9Ungaria 159,8 57,1 35,7Letonia 90,7 66,7 73,5Lituania 125,2 105,2 84,0Polonia 708,2 305,2 43,1

România* 1142,5 532,4 46,6Slovacia 76,8 48,7 63,4

Slovenia 26,6 15,3 57,5Total 2810,5 1490,2 53,0

Sursa : date furnizate de Ministerul Integrării Europene Raportul Comisiei Europene privind implementarea Programului SAPARD- 2004 Date înregistrate la 31.03.2006

Impactul aplicării Programului SAPARD în România este concretizat într-o serie de indicatori tehnico-economici care caracterizează nivelul de dezvoltare a mediului rural, dintre care cei mai importanţi sunt următorii :

- crearea sau modernizarea a 490 de abatoare de prelucrare a cărnii şi a 480 de unităţi de prelucrare a laptelui la standardele comunitare, ceea ce contribuie la creşterea cu 10 % a numărului de unităţi procesatoare de produse agricole competitive şi la crearea a 19 mii de noi locuri de muncă ;

- crearea de condiţii de viaţă mai bună pentru populaţia din mediul rural prin reabilitarea drumurilor comunale pentru 450 de comune (1800 de km de drumuri ), crearea de reţele de apă potabilă pentru 320 de comune ( realizarea a 2700 km de reţea de apă potabilă ), realizarea de reţele de canalizare pentru 130 comune ( 1300 km de reţea de canalizare);

- utilizarea durabilă a factorilor de producţie din exploataţiile agricole prin realizarea de investiţii în 11.000 de exploataţii agricole (din care 600 în zona montană), atragerea a 2400 de tineri în mediul rural şi creşterea veniturilor fermierilor care investesc prin Programul SAPARD;

- diversificarea şi reorientarea activităţilor din mediul rural în vederea creşterii veniturilor locuitorilor acestora prin crearea de 21 de mii de noi locuri de muncă şi prin menţinerea şi încurajarea activităţilor care să asigure tradiţia şi diversitatea în mediul rural.

În concluzie, se poate spune că programele de preaderare promovate de Uniunea Europeană pentru dezvoltarea agriculturii şi mediului rural au contribuit la creşterea competitivităţii produselor agroalimentare pe piaţă şi la creşterea nivelului de trai al locuitorilor din mediul rural. Însă, România, pentru a recupera decalajele faţă de ţările membre ale UE, nu trebuie să se limiteze doar la utilizarea banilor europeni, ci trebuie să aloce fonduri complementare din bugetul naţional.

5.3. Căi şi mijloace de atenuare a decalajelor agricole

Aşa cum s-a mai arătat în prezenta lucrare, în prezent , în România există diferenţe mari între nivelele de dezvoltare a mediului rural comparativ cu mediul urban, precum şi dintre regiunile de dezvoltare. Aceste decalaje se manifestă atât la nivel global ( pe total dezvoltare economică ), cât şi la nivel de ramură (exemplul ramura agricolă). Atenuarea decalajelor din mediul rural si in special a celor agricole se poate realiza actionand simultan in doua directii principale:

- adaptarea, modernizarea şi dezvoltarea economiei rurale într-o viziune coerentă integrată, promovând exploataţii agricole viabile şi intreprinderi negricole cu o puternică participare a investitorilor din ţară şi din străinătate;

- promovarea unor programe de dezvoltare rurală care să asigure aplicarea unor criterii de selecţie în acord cu strategia naţionala de dezvoltare durabilă a spaţiului rural şi compatibile cu cele ale ţărilor membre ale UE.

Pentru realizarea unor acţiuni coerente este necesară, în primul rând, o analiză socio-economică aprofundată a resurselor existente, indentificarea decalajelor, a cauzelor şi conjuncturilor care le-au generat. De asemenea, este foarte importantă evaluarea acestor decalaje şi a timpului de când acestea durează. De remarcat că şi unele din statele membre (Marea Britanie, Franţa, Spania, Italia, etc.) s-au confruntat cu o serie de crize la nivel regional, iar ieşirea din aceste situaţii a fost posibilă numai printr-o politică de dezvoltare coerentă şi printr-o orientare corectă, echilibrată a eforturilor investitionale.

De remarcat este faptul că, deşi efectele unor astfel de măsuri încep sa fie vizibile după o perioadă relativ scurtă de timp, impactul lor asupra populaţiei din zona respectivă, se realizează într-un timp mult mai indelungat.

Adaptarea, modernizarea şi dezvoltarea economiei rurale într-o viziune coerentă integrată, prin promovarea dezvoltării intreprinderilor rurale neagricole şi o puternică participare a tuturor agenţilor economici şi instituţiilor interesate în acest proces complex, reprezintă o opţiune demnă de luat în calcul. Aceasta implică, de asemenea, reducerea sau corectarea efectelor negative ale procesului de adaptare a zonelor rurale, prin conservarea şi menţinerea tradiţiilor societăţii rurale. Priorităţile care trebuie avute în vedere pentru dezvoltarea economiei rurale sunt:

a) Construirea capacităţii comunitare de a dezvolta activităţi în mediul rural si a avea acces la resurse pentru care sunt necesare următoarele acţiuni:• realizarea unor structuri de coordonare pentru dezvoltarea rurală;• formularea unui program al intreprinderii rurale care să asigure ajutor pentru

proiecte care promovează adaptarea, modernizarea şi dezvoltarea zonelor rurale;• înfiinţarea de grupuri de lucru locale pentru formularea strategiilor socio-

economice ; • iniţierea de programe de instruire pentru personalul administraţiilor locale ;• înfiintarea centrelor de informare în principalele domenii de interes în fiecare

municipalitate pe lânga primarii, scoli sau case de cultura;• înfiintarea de agentii intermediare pentru ocuparea forţei de muncă;• sporirea finanţării pentru programele socio-economice;• derularea de programe de instruire pentru crearea de locuri de muncă.

Rezultatele şi impactul aşteptate de la fiecare măsură menită să contribuie la construirea capacităţii de a dezvolta spaţiul rural românesc sunt prezentate în Anexa 2.b) Dezvoltarea de mici intreprinderi si activitati economice la nivel local, prin practicarea următoarelor măsuri :

• investitii in dezvoltarea, modernizarea, imbunatatirea infrastructurii rutiere;• extinderea si modernizarea infrastructurii de comunicatii;• crearea de facilitati (juridice, financiare) pentru infiintarea de intreprinderi locale

pentru producerea de produse specifice/traditionale (industrializare, produse forestiere si nelemnoase) ;

• extinderea centrelor de consultata pentru intreprinderile mici si mijlocii si furnizori de servicii;

• plasarea unui reprezentant al IMM-urilor la nivel de consiliu local ;• instruirea persoanelor locale, si optimizarea conditiilor de parteneriat pentru

dezvoltarea activitatilor mestesugaresti.

Rezultatele şi impactul aşteptate de la fiecare măsură menită să contribuie la construirea capacităţii de a dezvolta spaţiul rural românesc sunt prezentate în Anexa 3.

c) Imbunatatirea imaginii locale si crearea de noi identitati ale regiunilor favorabile dezvoltarii intreprinderilor turistice si serviciilor prin adoptarea următoarelor măsuri:

• crearea la nivel local a unui centru cultural care sa promoveze produsele traditionale ;

• sprijinirea activitatilor culturale si a programelor traditionale si coordonarea lor la nivel regional;

• conservarea culturii locale si a traditiilor;• asigurarea de facilitati pentru dezvoltarea turismului rural (turism ecologic,

forestier);• finantarea unui studiu de marketing turistic;• imbunatatirea calitatii serviciilor turistice ;• imbunatatirea participarii comunitatilor locale la dezvoltarea turismului.

Rezultatele şi impactul aşteptate de la fiecare măsură menită să contribuie la construirea capacităţii de a dezvolta spaţiul rural românesc sunt prezentate în Anexa 4.

Dezvoltarea prin programe de investitii constituie una din cele mai importante acţiuni, iar România a beneficiat şi beneficiază în prezent, de o serie de programe cu sprijin comunitar nerambursabil cum sunt: Phare, ISPA si SAPARD. Daca Phare este orientat, în special, pentru asistenţă tehnică şi construcţie instituţională, iar ISPA pentru căi de comunicaţie la nivel naţional şi pentru acţiuni de protecţie a mediului, nu acelaşi lucru se poate spune şi de Programul SAPARD.

Programul SAPARD are ca arie de aplicabilitate spaţiul rural sau în cazul măsurii de procesare şi marketing al produselor agricole şi piscicole, modernizările realizate pentru unităţile de procesare amplasate în oraşe vizează materia primă produsă în zona rurală adiacentă. Programul vizează şi populaţia rurală, în masura în care participă cu proiecte în cadrul său, prin măsura de îmbunătăţire a formării profesionale.

Important în aplicarea acestor programe de investiţii, este elaborarea şi aplicarea unor criterii de selecţie în acord cu strategia naţională de dezvoltare rurală, dar şi cu strategiile regionale de dezvoltare economico-socială.

De exemplu, în cadrul Programului SAPARD, sunt o serie de criterii de selecţie care ar permite intinerirea sefilor de exploataţii agricole, promovarea cu precadere a grupurilor de producători, promovarea femeiilor tinere pentru activităţi neagricole, amplasarea obiectivelor de investiţii în zone cu potenţial ridicat etc. Din păcate, până în prezent, necesitatea absorbirii fondurilor a primat în faţa necesităţii de amplasare judiciaoasă şi echilibrată a investiţiilor. Acest fapt poate conduce la o situaţie mai puţin plăcută, când într-o localitate rurală sunt amplasate două obiective de acelaşi fel, iar sursa de materie primă nu asigură functionarea decât a unui singur obiectiv. Această situaţie se poate crea în vecinătatea a două judeţe sau regiuni, dar şi în zonele transfrontaliere.

Pentru evitarea acestor situaţii şi pentru evitarea efectuării unui efort investiţional inutil, este necesară aplicarea unor criterii de selecţie coerenţi şi fără posibilitatea de a fi interpretaţi diferit. În perioada ramasă până la fianlizarea Programului SAPARD, ar fi oportună aplicarea acestor criterii de selecţie.

Aplicarea unor criterii de selecţie ar fi necesară şi pentru programele de coeziune economică şi dezvoltare regională (în prezent acestea desfăşurându- se cu finanţare în cadrul Programului Phare). Aceste criterii ar putea avea la bază existenţa investiţiilor realizate prin programele de dezvoltare rurală, gradul de ocupare a populaţiei rurale, asigurarea resurselor materiale etc.

CAPITOLUL VI POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ

6.1. Conceptul şi obiectivele Politicii Agricole Comune

După al doilea război mundial, Europa Occidentală a pus bazele unei noi politici economice, iniţial în scopul soluţionării gravei crize determinate de război şi ulterior pentru realizarea unor obiective comune menite sa asigure integrarea de la nivel superior a ţărilor care solicitau crearea unui organism comun.

La 9 mai 1949, Robert Schuman, ministril francez al afacerilor externe, a propus constituirea Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelurilor Elului, prin care urma să se plaseze ansamblul producţiei franco – germane de cărbune şi oţel sub înalta autoritate comună organizaţie deschisă şi altor ţări europene.

La 25 martie 1957, la Roma, şase state au semnat tratatele prin care s-au constituit Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Belgia, Franţa, Germania, Italia, Olanda şi Luxemburg).

Conform Tratatului de la Roma, Comunitatea Europeană avea obiectiv ca, prin înfiinţarea unor pieţe comune şi apropierea progresivă a politicilor economice ale ţărilor membre, să promoveze în Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice, o expansiune continuă şi echilibrată, o creştere a stabilităţii, o sporire accelerată a standardului de viaţă şi relaţii mai strânse cu ţările membre.

Tratatul prin care s-a constituit CEE–6 este cel mai important şi cel mai vast din punct de vedere al realizării procesului de integrare economică, socială şi politică prin

intermediul unui organism comun. Ulterior, au devenit membre ale CEE şi alte state: Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda, la 1 ianuarie 1973 (CEE-9); Grecia la 1 ianuarie 1981 (CEE-10); Portugalia şi Spania la 1 ianuarie 1986 (CEE-12); Austria Finlanda şi Suecia la 1 ianuarie 1995 (UE-15).

Tratatul de la Roma a fost supus de două ori până în prezent unor modificări semnificative care au consolidat conceptul de integrare europeană. Prin intermediul Actului Unic european (1986) s-au actualizat unele prevederi privind extinderea procedurii votului majoritar şi al dreptului de veto s-au adoptat conceptele de “coeziune economică şi socială”.

Prin Tratatul Uniunii Europene, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993, au fost definite noi direcţii ale integrării comunitare. Ca urmare a Tratatului de la Maastricht, fostele comunităţi europene (CEE, Comunitatea Europeană pentru Cărbune şi Oţel şi EURATOM) s-au reunit sub denumirea de Uniunea Europeană.

Tratatul de la Maastricht a avut ca stop şi consolidarea Pieţei Unice, a cărei edificare a început după încheierea Tratatului de la Roma, s-a accelerat în urma Conferinţei interguvernamentale de la 1 iunie 1985, însărcinată cu revizuirea Tratatului de la Roma şi care a publicat “Carta Albă” asupra formării Pieţei interne şi a stabilit un orar pentru realizarea acesteia până la 31 decembrie 1992.

Cele 15 state membre ale Uniunii Europene aveau la 1 ianuarie 2001 o populaţie de 337,6 milioane locuitori şi o suprafaţă totală de 3,191,1 mii km pătraţi. Conform deciziei luate de Consiliul de la Eassen ( 9 decembrie 1994) Uniunea Europeană se va extinde spre Estul Europei, iar procesul de integrare va lua dimensiuni continentale. În urma cererilor de adeziune a 10 state din Europa Centrală şi de Est s-au încheiat “Acorduri europene” cu aceste ţări, ulterior şi cu Ciprul.

Politica agricolă este o politică sectorială, care cuprinde un ansamblu de decizii privind obiectivele fundamentale în domeniul agriculturii, acţiunile, mecanismele şi instrumentele prin care guvernele intervin în scopul reglementării relaţiilor cerere-ofertă pe piaţa produselor agroalimentare.

Conceptual de politică agricolă este abordat diferit în timp şi spaţiu, şi adesea sunt controversate instrumentele şi mecanismele de aplicare în funcţie de sistemele politice şi nivelul de dezvoltare economică şi socială, factorii instituţionali, nivelul de dezvoltare tehnică şi organizarea agricolă, conjunctura internaţională, sistemul de alianţe etc. În toate cazurile, în istoria de peste 60 de ani a practicării unor variate modele de politică agrícolă, a fost vorba de intervenţii ale statelor sau puterilor publice în favoarea agricultorilor. După Cecilia Alexandri, cercetător în cadrul Institutului de Economie Agrară al Academiei Române “politicile agricole reprezintă ansamblul intervenţiilor puterii publice, direcţionate spre exploataţiile agricile şi agenţii din sfera agribusiness-ului, pentru influenţarea factorilor cererii şi ofertei de produse agricole”.

După profesorul Maria Vincze, “politica agrícolă reprezintă ansamblul măsurilor juridice, de execuţie şi administrative, care în mod direct sau indirect influenţeză condiţiile de realizare şi valorificare a producţiei agricole, cu scopul îmbunătăţirii producţiei şi a nivelului de trai a producătorilor agricoli … sau politica agrícolă reprezintă ansamblul intervenţiilor de stat în influenţarea factorilor cererii şi ofertei de produse agricole şi alimentare”.

Politica agrícolă este o componentă a politicii economice generale, având la bază, într-o lungă perioadă de timp, concepţia intervensionistă a puterilor publice de control al producţiei şi susţinerea veniturilor agricultorilor prin mecanisme şi instrumente stabilite de lege pentru influenţarea raporturilor cerere – ofertă şi restabilirea echilibrelor pieţei. Reformele aplicate politicilor agricole au accentuat orientarea agriculturii către piaţă,

modificând instrumentele de aplicare şi promovând dezangajarea progresivă a puterilor publice în formarea preţurilor şi garantarea veniturilor agricultorilor.

Politicile agricole trebuie să fie flexibile şi selective, în timp şi spaţiu, iar mecanismele de aplicare să fie corectate din mers. Respectarea reglementărilor internaţionale şi regionale la care diferite ţări au aderat este obligatorie pentru a obţine sprijinul necesar ajustărilor structurale din agricultură şi a deveni competitive pe pieţele interne şi externe în condiţiile globalizării economice.

Politicile agricole au urmărit realizarea obiectivelor generale ale guvernelor şi au cunoscut orientări diferite de la ţară la ţară şi în perioade de timp diferite. Aceste politici au avut un rol determinant în creşterea eficienţei de ansamblu a sectorului agroalimentar, o lungă perioadă de timp, în ţările dezvoltate.

În esenţă, politicile agricole urmăresc, în toate ţările, stabilizarea pieţei interne, în care stop s-a acţionat fie asupra ofertei, fie a cererii sau în perioade de crize asupra ambelor. Obiectivele politicilor agricole şi efectele lor economice depind de regimul politic din ţara respectivă, de instrumentele de aplicare, de sistemele de finanţare şi de resursele agricole disponibile.

Obiectivele politicilor agricole se află în strânsă dependenţă cu politicile rurale şi sociale, cu politicile de formare a filierelor agroalimentare, cu politicile de mediu, cu politicile de export etc.

Există obiective generale ale politicii agricole, caracteristice tuturor ţărilor sau celor care urmăresc să influenţeze dexvoltarea econimică şi socială a sectorului agricol, dar şi unele obiective specifice ţărilor în tranziţie la economia de piţă şi ţărilor în curs de de zvoltare. Obiectivele politicilor agricole şi de dezvoltare rurală pot fi:

- creşterea producţiei agricole, uneori şi în cazul produselor pentru care o ţară nu are avantaje comparative;

- reducerea producţiei agricole în ţările cu excedente pentru a nu crea dezechilibre ale pieţelor şi a creşte costurile bugetare;

- asigurarea autosatisfacţiei alimentare şi creşterea gradului de asigurare a securităţii alimentare;

- stabilizarea raporturilor cerere –ofertă, prin stabilizarea preţurilor produselor agroalimentare, care poate avea loc prin stabilizarea preţurilor la producător şi prin reducerea adaosului comercial pentru asigurarea unor preţuri acesibile consumatorilor finali;

- creşterea şi stabilizarea veniturilor agricultorilor, prin dezvoltarea agriculturii multifuncţionale şi a dezvoltării rurale integrate;

- conservarea resurselor naturale în cadrul noilor orientări privind dezvoltarea durabilă a agriculturii şi a spaţiului rural, dezvoltarea producţiei agricole ecologice, orientare unor importante cantităţi de produse către ţările dezvoltate, îmbunătăţirea calităţii produselor agroalimentare;

- reducerea costurilor finanţării agriculturii prin reducerea şi eliminarea subvenţiilor pentru producţie, mai ales în cazul producerii de excedente în ţările dezvoltate;

- obţinerea de venituri pentru buget, prin aplicarea unui sistem stimulativ de impozite sau prin aplicarea taxelor de export / import;

- obţinerea şi economisirea valutei necesare pentru stabilirea balanţei de plăţi;- creşteriea rolului şi a contribuţiei sectorului agricol în procesul general de

dezvoltare economică durabilă.Politica agricolă Comunitară a fost elaborată în anii 1950 şi 1960, în condiţiile

penuriei de alimente şi a sărăciei rurale ce trebuiau eradicate în Europa Occidentală. Comunitatea Europeană a avut ca scop principal stabilirea unor măsuri care să asigure

agricultorilor un anumit nivel al preţurilor. Această măsură a contribuit la stabilizarea pieţei, iar în condiţiile factorilor naturali greu controlabili, în acea perioadă a garantat venituri echitabile şi regulate agricultorilor, şi a permis creşterea producţiei agricole.

Politica Agricolă Comună s-a creat şi s-a definit pe baza articolului 39 al Tratatului de la Roma. Principiile sale directoare au fost stabilite la Conferinţa agricolă de la Stressa (iulie 1958), iar aplicarea a avut loc ulterior la 30 iunie 1960, Comisia Europeană a prezent propuneri de creare a PAC, iar aplicarea efectivă a început în 1962, în urma semnării Acordului de la Bruxelles. Acest acord a stabilit elementele-cadru ale PAC: obiective, principii, mecanisme de funcţionare, produse sau grupe de produse supuse intervenţiei, reglementările unice comunitare privind producţia, preţurile, importurile şi exporturile.

În anul 1958, circa 20%din populaţia ocupată a ţărilor membre era cuprinsă în sectorul agricol în special în exploataţii foarte mici, contribuţia sectorului la formarea PIB era de numai 10%, iar venitul mediu al unui agricultor reprezenta sub 40% din venitul mediu pe economie. Ca urmare a eficienţei scăzute a agriculturii şi a penuriei alimentare, s-a impus o politică comună şi un alt mod de gestionare a resurselor prin organizarea comună a pieţei.

Politica Agricolă Comună era considerată una dintre cele mai importante politici ale Comunităţii Europene şi absorbea cea mai mare parte din bugetul comunitar. PAC era un element central în cadrul sistemului instituţional al Comisiei Europene şi a fost premergătoare Pieţei Unice. PAC a fost creată în perioada în care Europa Occidentală era deficitară pentru cea mai mare parte din produsele alimentare şi a rămas cea mai importantă politică a UE până la jumătatea anilor 1990 când a început reformarea sa radicală.

Includerea agriculturii în procesul de integrare europeană, prin aplicarea unei politici comune, era necesară din următoarele considerente principale:

- asigurarea securităţii alimentare;- reechilibrarea balanţei de plăţi;- eradicarea sărăciei lumii rurale;- necesitatea unor politici agricole care să elimine disparităţile naţionale şi să

asigure realizarea unor scopuri comune, corespunzătoare nevoilor comune asemănătoare;

- importanţa economică a agriculturii în procesul general de dezvoltare;- contextul internaţional existent după război, care crea riscul dependenţei excesive

a Europei faţă de importul de produse agricole din SUA, precum şi situaţia creată de divizarea europei, care impunea măsuri severe de reducere a importului de alimente din ambele zone;

- obligativitatea respectării principiilor GATT privind protecţionismul ar fi dezavantajat agricultura statelor membre în comerţul internaţional sau acestea erau în situaţia de-a încălca o regulă esenţială a GATT.PAC îşi are rădăcinile în Europa de Vest a anilor 50, unde societatea fusese

profund marcată de ani de război, şi unde agricultura fusese afectată astfel încât rezervele de hrană nu puteau fi garantate. PAC iniţială a pus accentul pe încurajarea productivităţii sporite în lanţul alimentar, astfel încât consumatorii să aibă o aprovizionare stabilă cu alimente la preţuri convenabile, dar şi pentru a asigura UE un sector agricol viabil.

PAC oferea subvenţii şi preţuri garantate fermierilor, oferindu-le stimulente pentru producţie. Se asigură ajutor financiar pentru restructurarea fermelor, de exemplu prin sprijinirea investiţiilor în ferme, pentru a asigura dezvoltarea fermelor atât ca dimensiune cât şi din punctul de vedere al capacităţilor manageriale şi tehnologice, pentru a se adapta climatului economic şi social al acelor timpuri.

Deşi PAC şi-a atins cu foarte mare succes obiectivul de a asigura treptat securitatea alimentară a UE, în anii 80 UE a ajuns să se confrunte aproape permanent cu surplusuri la majoritatea produselor agricole, din care o parte au fost exportate (cu ajutorul subvenţiilor), iar altele a trebuit să fie stocate sau distruse în interiorul UE. Aceste măsuri au însemnat cheltuieli bugetare mari, au distorsionat anumite pieţe mondiale, nu au servit întotdeauna cel mai bine interesele fermierilor şi au devenit nepopulare în ochii consumatorilor şi contribuabililor. În acelaşi timp, societatea a devenit tot mai preocupată de durabilitatea agriculturii în contextul protecţiei mediului.

În anii 90 s-au făcut multe schimbări importante în PAC. Limitarea producţiei a contribuit la reducerea surplusurilor şi s-a pus un nou accent pe agricultura care respectă mediul. În timp ce beneficiau de subvenţii directe, fermierii trebuiau să privească mai atent către piaţă şi să răspundă priorităţilor în schimbare ale publicului.

Această deplasare a accentului a cuprins un element major nou – o politică de dezvoltare rurală care încuraja multe iniţiative rurale, ajutându-i, totodată, pe fermieri să-şi diversifice producţia, să-şi îmbunătăţească marketingul produselor şi, în general, să-şi restructureze activitatea. S-a instituit un plafon bugetar pentru a linişti contribuabilii în privinţa faptului că, cheltuielile legate de PAC nu vor scăpa de sub control.

În anul 2003 s-a căzut de acord asupra unei reforme fundamentale suplimentare. Fermierii nu mai sunt plătiţi doar pentru a produce hrană. Cererea este astăzi principala forţă motrice a PAC. Ea ţine pe deplin seama de preocupările consumatorilor şi contribuabililor, dând, în acelaşi timp fermierilor din UE, libertatea de a produce ceea ce se cere pe piaţă.

În viitor, marea majoritate a ajutoarelor destinate fermierilor vor fi plătite indiferent de ce anume sau cât anume produc aceştia. În trecut, cu cât fermierii produceau mai mult, cu atât primeau mai multe subvenţii. În cadrul noului sistem de susţinere financiară, fermierii vor continua să primească plăţi directe cu scopul de a menţine stabilitatea venitului, dar legătura cu producţia a fost întreruptă. În plus, fermierii vor trebui să respecte standarde legate de mediu, siguranţa alimentelor şi protecţia animalelor. Fermierii care nu vor face acest lucru se vor expune unor reduceri ale plăţilor directe de care beneficiază (o condiţie cunoscută sub numele de „eco-condiţionalitate”). Întreruperea legăturii dintre subvenţii şi producţie (denumită de obicei „decuplare susţinerii financiare de producţie”) îi va face pe fermierii din UE mai competitivi şi mai orientaţi către piaţă. Ei vor fi liberi să producă ceea ce este mai profitabil pentru ei, bucurându-se, totodată, de dorita stabilitate a venitului. Această serie de reforme a promovat un viitor mai limpede pentru PAC, făcând mai evidentă valoarea ei pentru întreaga societate.

Agricultura a fost considerată de statele membre un sector strategic datorită rolului său esenţial în asigurarea securităţii alimentare. Structurile de exploatare dominate de micile gospodării familiale şi eterogenitatea acestor structuri în ţările membre nu puteau să garanteze securitatea alimentară a populaţiei şi ar fi creat dificultăţi foarte mari procesului de integrare europeană. Excluderea agriculturii din procesul de constituire a pieţei comune şi lăsarea acesteia în regim de concurenţă liberă, în condiţiile deschiderii pieţelor în interiorul UE, ar fi dus la declinul accentuat al acestui sector din ţările cu performanţe scăzute şi cu un mare număr de agricultori.

Ţările membre ale Comunităţii Economice Europene aveau avantajul complementarităţii agriculturii, dar existau mari decalaje între acestea şi între sistemele de producţie. Franţa şi Germania, principalii artizani aii construcţiei europene şi ai creării PAC aveau interese agricole complementare: Franţa avea excedente de cereale, iar Germania era deficitară în produse alimentare; Italia avea avantaje comparative în ce priveşte produsele mediteraneene; Belgia şi Olanda aveau o producţie zootehnică şi sectoare de transformare dezvoltate şi beneficiau de traficul din portul Rotterdam.

Obiectivele iniţiale ale PAC trebuia să asigure securitatea alimentară şi eliminarea decalajelor dintre agricultura ţărilor membre, prin armonizarea avantajelor comparative.

Articolul 39 al Tratatului de la Roma (1957) defineşte obiectivele PAC ca fiind următoarele:

- creşterea productivităţii agricole prin promovarea progresului tehnic şi asigurarea dezvoltării raţionale a producţiei agricole, cât şi utilizarea optimă a factorilor, mai ales a forţei de muncă;

- asigurarea, în acest mod, a unor standarde corespunzătoare de viaţă pentru comunitatea agricolă, în special prin creşterea câştigurilor individuale obţinute de persoanele care lucrează în agricultură;

- stabilizarea pieţelor agricole;- garantarea securităţii aprovizionării populaţiei;- asigurarea ofertei la preţuri rezonabile pentru consumatori.

Obiectivele iniţiale ale PAC aveau în vedere creşterea productivităţii agricole pe calea modernizării tehnice şi manageriale pentru creşterea veniturilor agricultorilor şi stabilizarea pieţelor, şi pe aceste baze asigurarea securităţii alimentare a populaţiei. Aceste obiective au fost puse în aplicare treptat între 1958-1968, pe măsură ce produsele agricole au fost supuse reglementărilor pieţei comune. Creşterea productivităţii agricole era necesară pentru asigurarea securităţii alimentare şi se putea realiza prin modernizarea agriculturii şi pe această cale eliminarea caracterului de agricultură familială tradiţională.

Stabilizarea pieţelor urma să se realizeze prin sistemul Organizaţiilor Comune ale pieţei principalelor produse agricole, pe baza unor mecanisme de preţuri şi intervenţii specifice, ca şi printr-un regim protecţionist de schimburi cu terţe ţări.

Politica Agricolă Comunitară avea şi anumite scopuri sociale privind nivelul de viaţă echitabil pentru populaţia agricolă, respectiv, asigurarea unui venit echitabil agricultorilor, precum şi garantarea unor preţuri rezonabile consumatorilor comunitari. Garantarea securităţii aprovizionărilor consumatorilor finali era un obiectiv politic şi strategic, prin care să se asigure stabilizarea pieţelor interne.

Principiile aplicării şi funcţionării PAC au fost adoptate la Conferinţa miniştrilor agriculturii ai statelor membre ale Comunităţii europene, care a avut loc la Stressa, în anul 1958, PAC se bazează pe următoarele trei principii fundamentale:

- „unicitatea pieţei şi a preţurilor” (o singură piaţă în care produsele circulă liber);- „preferinţa comunitară” în aprovizionarea statelor membre cu produse agricole, în

comerţul cu produse agricole se manifestă preferinţa pentru mărfurile din interiorul CE, importurile se taxează, iar cumpărătorii acestor produse plătesc mai mult decât pentru cele comunitare;

- „solidaritatea financiară”, statele membre participă la constituirea resurselor şi beneficiază de finanţarea legată de PAC.Politica Agricolă Comunitară se realizează cu ajutorul unor instrumente (pârghii

economice şi financiare) şi pe baza folosirii unor mecanisme flexibile. Instrumentele principale de susţinere a agriculturii şi de implementare a PAC sunt:

- finanţarea bugetară prin intermediul FEOGA;- intervenţii prin preţurile agricole;- susţinerea veniturilor agricultorilor prin mecanismul de subvenţionare

complexă;- politica structurală şi regională, realizată prin intermediul fondurilor

structurale şi de coeziune;- politica comercială, acordurile şi angajamentele internaţionale privind

comerţul cu produse agricole;- impozite şi taxe.

Politica Agricolă comunitară a trecut prin mai multe etape în procesul de implementare şi consolidare, a fost reformată şi adaptată cerinţelor interne şi externe, astfel:

- În prima etapă, stabilită prin Tratatul de la Roma la 12 ani (1958-1970) a intrat în vigoare PAC şi a acţionat mecanismul de preţuri şi de formare a pieţei unice. Aceasta a fost o perioadă de tranziţie, de armonizare a intereselor naţionale cu cele comunitare şi au avut loc numeroase controverse şi negocieri dure. În această etapă măsurile de dezvoltare economică se bazau pe mecanisme de integrare tolerabile, datorită nevoilor de consum alimentar în creştere.

- A doua etapă, 1970-1983, se caracteriza prin consolidarea PAC, apariţia excedentelor agricole şi luarea primelor măsuri de reducere a producţiei.

- Etapa anilor 1983-1992 s-a caracterizat prin puternice dezechilibre ale pieţelor agricole, creşterea cheltuielilor bugetare, şi întreprinderea unor măsuri mai susţinute de reformă.

- Etapa de reformă radicală a PAC, din 1992, cunoscută sub denumirea de reforma Mac Sharry.

- Noile măsuri de reformă a PAC, în urma elaborării „Agenda 2000”.Esenţa PAC în faza iniţială a constituit-o sistemul de garantare a preţurilor de

producţie (cu ridicata) prin care s-a asigurat un „preţ minim garantat” pentru produsele agricole, chiar dacă aceste produse erau excedentare şi contribuiau la acumularea stocurilor comunitare de intervenţie pe piaţă şi care ulterior trebuia exporta, apelându-se la subvenţii pentru export.

Politica Agricolă Comună a permis integrarea armonioasă a agriculturii în Piaţa Unică, care a devenit o piaţă regională în expansiune. Treptat, Piaţa unică a devenit o piaţă integrată a bunurilor, serviciilor, capitalului şi a forţei de muncă, un ansamblu dinamic purtător al modernizării, creat pe considerente economice. Politica Agricolă Comună a contribuit în primele etape la realizarea următoarelor fenomene economice şi sociale:

- stabilizarea preţurilor, reducerea riscurilor şi eliminarea concurenţei între ţările membre;

- preţurile interne aliniate preţurilor de intervenţie ridicate au permis creşterea fără precedenta productivităţii agricole;

- a crescut producţia agricolă, fără legătură cu cererea finală şi s-au acumulat stocuri imense, ce trebuia exportate subvenţionat;

- au crescut costurile bugetare în favoarea celor mai productive exploataţii.Dezechilibrele pieţei s-au agravat pe măsura creşterii excedentelor, care, în ciuda

sporirii exporturilor şi a constituirii stocurilor strategice, rămâneau nevândute, astfel au apărut următoarele aspecte:

- dezechilibrele cerere-ofertă s-au accentuat în timp şi datorită modificării gusturilor şi preferinţelor consumatorilor;

- complexitatea şi rigiditatea mecanismelor de subvenţionare a agriculturii au accentuat creşterea excedentelor agricole nevandabile şi creşterea costurilor bugetare, vizând prăbuşirea veniturilor agricultorilor;

- ca urmare a mecanismelor practicate avea loc un proces de alocare ineficientă a resurselor bugetare, astfel la începutul deceniului 90, PAC nu mai constituia un sprijin indispensabil dat agricultorilor;

- nemulţumirile agricultorilor privind subvenţionarea preţurilor erau însoţite de creşterea nemulţumirea consumatorilor şi a contribuabililor.Primele măsuri de reformă au fost prevăzute în „Memorandumul Mansholt”

(1968), care propunea un plan pe termen lung de creare a unor exploataţii moderne.

Memorandumul nu a fost acceptat pentru acea perioadă, fiind considerat prea radical şi voluntar cu privire la reducerea numărului de agricultori şi retragerea din cultură a circa 5 milioane hectare. Abia în 1972, Consiliul de Miniştrii a adoptat doar trei directive socio-structurale din acest plan.

Măsurile de reformă a PAC în perioada 1979-1988 au fost următoarele :- Primele măsuri de înlăturare a efectelor negative ale PAC s-au luat la sfârşitul

anilor 1970, când s-au făcut schimbări în sistemul preţurilor nelimitat garantate. În anul 1979 s-a introdus o taxă de co-responsabilitatela producţia de lapte, cu scopul transferării asupra producătorilor a unor părţi din cheltuielilor de stocare şi a subvenţiilor necesare exporturilor pe piaţa mondială a excedentelor acumulate.

- În anul 1980, miniştrii agriculturii au stabilit unele măsuri de limitare a producţiei, pentru a restrânge oferta la nivelul cererii. Dar numai în anul 1988 au fost operate măsuri radicale.

- Începând din 1988, Uniunea Europeană a mobilizat resursele FEOGA, a Fondului European de Dezvoltare Regională, a Fondului Social European şi a altor fonduri structurale într-o acţiune nouă: acţiunea concertată în vederea dezvoltării rurale şi regionale, reducerea excedentelor şi a costurilor bugetare.

Programele de dezvoltare rurală, promovate la sfârşitul deceniului 80, au constituit precursorii reformei Politicii Agricole Comune propusă de Comisia Europeană în primăvara anului 1991 şi decisă în anul 1992.

Comisia Europeană de la Bruxelles a decis reforma radicală în agricultură sub denumirea de „reforma Mac Sharry”, primele măsuri fiind luate încă din 1992. Acordurile de la Maastricht, din 1992, au modificat mecanismele şi instrumentele Politicii Agricole Comune, dar au păstrat cele trei principii fundamentale (unicitatea preţurilor, preferinţa comunitară şi solidaritatea financiară). Elementele centrale ale pachetului de măsuri de reformă sunt reducerea preţurilor garantate, în scopul corelării cu preţurile negociate şi diminuarea excedentelor şi controlul ofertei agricole.

Obiectivele reformei PAC, din 1992, sunt următoarele:- menţinerea politicii Uniunii Europene în rândurile producătorilor şi exportatorilor

de produse agricole, prin creşterea competitivităţii agricultorilor săi atât pe pieţele interne, cât şi pe pieţele de export;

- reducerea producţiei agricole până la nivelul cererii manifestate pe piaţă, prin reducerea preţurilor de intervenţie şi scoaterea din cultură a unor terenuri arabile;

- concentrarea şi direcţionarea ajutorului comunitar pentru susţinerea veniturilor acelor fermieri care au cea mai mare nevoie de acesta;

- încurajarea agricultorilor să nu-şi abandoneze terenurile şi să nu părăsească satele;- protejarea mediului şi dezvoltarea potenţialului natural al satelor.Măsurile esenţiale de reformă, în această perioadă, constau în:

- reducerea preţurilor interne garantate şi apropierea lor de preţurile internaţionale;

- decuplarea politicii de preţuri de politica veniturilor, printr-un sistem de plăţi compensatorii;

- retragerea din cultură a unor suprafeţe;- reducerea exporturilor subvenţionate şi a subvenţiilor la export;- reducerea costurilor bugetare.Schimbarea mecanismelor de funcţionare a pieţei la unele produse agricole de bază

a fost însoţită de o serie de măsuri de acompaniere a politicii agricole comune, cum ar fi :- încurajarea sistemelor extensive de cultură a plantelor, bazate pe consumuri

reduse de produse chimice;- măsuri de gestionare a terenurilor retrase din cultură;

- programe de împădurire;- pensionarea anticipată a agricultorilor cu vârsta de peste 50 de ani şi încurajarea

stabilizării tinerilor în mediul rural.Şefii de state sau guverne au aprobat, în martie 1999, la reuniunea de la Berlin,

reformele înscrise în Agenda 2000. Obiectivul noii reforme este modernizarea politicilor Uniunii Europene şi pregătirea acesteia în vederea liberalizării pieţei şi extinderii spre Est. Agenda 2000 cuprinde propuneri axate pe trei mari direcţii de acţiune:

- modernizarea „modelului agricol european”;- reducerea disparităţilor economice dintre regiunile UE cu referiri şi la ţările

candidate la aderare prin dirijarea fondurilor structurale spre economiile care au cea mai mare nevoie pentru a se relansa,;

- asigurarea resurselor bugetare necesare, cu respectarea priorităţilor fixate pentru perioada 2000-2006.

Agenda 2000 aduce modificări esenţiale, pe termen lung, a PAC. Astfel, agricultura va rămâne în continuare „coloana vertebrală” a spaţiului rural, dar va dobândi un caracter multifuncţional, fiind strâns legată de dezvoltarea integrată a zonelor rurale. În noul context, dezvoltarea spaţiului rural şi protecţia mediului sunt abordate interdependent cu dezvoltarea spaţiului agricolă şi sunt incluse în Politica Agricolă Comună. În aceste condiţii veniturile agricultorilor se vor diversifica, iar forţa de muncă din mediul rural va fi mai bine utilizată. Prin aceste măsuri Uniunea Europeană adoptă un nou mod de abordare a politicii agricole, în speranţa că efectele negative ale liberalizării pieţelor vor fi contracarate de dezvoltarea rurală integrată şi că veniturile agricultorilor se vor stabiliza.

Spaţiul rural european este total diferit de cel american din care cauză Politica Agricolă Comună devine interdependentă cu politica de dezvoltare rurală şi urmăresc obiective comune:

- stabilizarea pieţelor agricole;- dezvoltarea rurală complexă;- protecţia mediului şi a peisajelor;- adaptarea statelor membre la noile exigenţe ale dezvoltării agricole şi rurale, într-o

perioadă scurtă de timp, pentru a putea face faţă noii competiţii internaţionale.Noua etapă a reformei PAC a reprezentat o necesitate pentru a menţine sectorul

agricol comunitar. Abordarea unitară şi în perspectivă a politicii agricole şi de dezvoltare rurală va permite Uniunii Europene să facă faţă noilor sfidări externe şi interne. Noul model agricol european va fi unul îmbunătăţit şi adaptat noilor realităţi mondiale. Acest model va trebui să răspundă următoarelor cerinţe principale:

- formarea unui sector agricol viabil, competitiv, capabil să se impună într-o poziţie de frunte pe piaţa mondială fără a recurge la subvenţii, şi să producă la standardele cele mai înalte, în condiţii de eficienţă;

- promovarea metodelor de producţie sănătoase şi respectoase faţă de mediu în vederea asigurării unor produse de calitate şi la preţuri rezonabile, care să răspundă preocupărilor consumatorilor în ceea ce priveşte securitatea alimentelor şi confortului animalelor;

- practica unor sisteme de producţie diversificate, inclusiv tradiţionale, care să contribuie la dezvoltarea durabilă a comunităţilor rurale ale UE;

- dezvoltarea unui sector agricol care să aducă o contribuţie esenţială la revitalizarea lumii rurale;

- diversificarea activităţilor economice pentru crearea de locuri de muncă alternative şi posibilităţi noi de venit pentru agricultori, dezvoltarea multfuncţională a spaţiului rural şi ameliorarea lui în beneficiul generaţiilor viitoare;

- promovarea unor politici agricole care să contribuie la creşterea responsabilităţilor faţă de contribuabilii europeni pentru reducerea costurilor susţinerii agriculturii;

- promovarea unei politici agricole mai suple şi mai simplu de înţeles, care să stabilească clar deciziile ce trebuie luate în comun şi deciziile care rămân în competenţa statelor membre.

Reforma PAC din anul 1992 şi, în special, setul de măsuri de reformă propus prin Agenda 2000 creează un cadru nou al politicii structurale. Noua politică structurală completează reforma pieţelor agricole prin acţiuni de promovare a unei agriculturi competitive şi multifuncţionale, în contextul strategiei globale de dezvoltare regională şi rurală.

Politica regională a devenit cadrul larg al aplicării politicii structurale agricole, şi urmăreşte asigurarea coeziunii economice şi sociale a statelor membre într-un context nou. Politica regională a fost formulată la nivelul Comunităţii Europene în deceniul 70, dar abia prin Tratatul de la Maastricht s-a constituit „Fondul de Coeziune” şi s-au detaliat principiile fundamentale, astfel:

- diminuarea decalajelor dintre diferitele regiuni ale Uniunii Europene, pentru a realiza convergenţa economică a statelor membre;

- armonizarea pe plan naţional şi comunitar a instrumentelor de politică structurală şi economică, în scopul realizării coeziunii comunitare;

- folosirea surselor de finanţare provenite din Fondurile structurale în vederea aplicării unei politici regionale eficiente.

Politica regională prefigurată de Agenda 2000 este îmbunătăţită şi urmăreşte: concentrarea ajutoarelor acordate regiunilor defavorizate; realizarea unor finanţări pe obiective: o gestiune descentralizată a fondurilor şi măsuri de protecţie a mediului.

Noile măsuri de reformă a PAC au apropiat politica structurală de politica regională, deoarece disparităţile regionale sunt în esenţă de natură structurală, iar în regiunile rămase în urmă agricultura ocupă o pondere ridicată în PIB şi în totalul forţei de muncă ocupate.

Noul „Regulament pentru Dezvoltare Rurală” aprobat prin pachetul de măsuri al Agendei 2000 cuprinde măsuri de dezvoltare rurală într-o reglementare unitară. Regulamentul include şi măsuri complementare privind: agromediul, pensionarea timpurie a fermierilor în vârstă şi programele de împădurire.

Prin noile măsuri de reformă, politica rurală devine o componentă importantă a PAC şi se stabilesc legături de interdependenţă între politica regională ţi politica structurală în mediul rural, unde agricultura deţine un loc esenţial. Este previzibil ca în perspectivă Politica Agricolă Comună să se transforme în Politica de Dezvoltare Rurală.

Între PAC şi politica regională există o interacţiune, pe această cale agricultura contribuind la coeziunea economică şi socială, şi participând la intervenţiile prin Fondurile structurale.

Fondurile structurale sunt constituite din ajutoare prevăzute în bugetele anuale ale Uniunii Europene, care se acordă pentru: întărirea coeziunii sale economice şi sociale; reducerea diferenţei dintre nivelurile de dezvoltare a diferitelor regiuni şi a întârzierilor în dezvoltarea unor zone defavorizate, inclusiv zone rurale; ajustarea structurală a regiunilor rămase în urmă; reconversia economică şi socială a zonelor aflate în dificultate şi ajustarea structurală; modernizarea politicilor şi sistemelor de educaţie; formare profesională şi crearea de locuri de muncă.

Fondurile structurale sunt principalele instrumente financiare utilizate de Uniunea Europeană pentru reducerea decalajelor şi promovarea coeziunii economice şi sociale în Europa. Prin intermediul finanţării realizate se ajută susţinerea poziţiei competitive a Uniuni Europene, în scopul îmbunătăţirii vieţii cetăţenilor europeni.

În afara celor patru Fonduri structurale ( FSE, FEOGA, FEDER, IFOP) şi a Fondului de Coeziune, finanţarea politicii structurale şi regionale se realizează şi prin Banca Europeană de Investiţii (BERD), creată în 1958. BERD oferă împrumuturi şi garanţii la credite regiunilor rămase în urmă pentru investiţii în dezvoltarea transporturilor transeuropene, în sectorul energetic şi pentru protecţia mediului.

6.2. Limitele PAC şi necesitatea reformei

Rezultat al unui dublu compromis politic (intern între Franţa şi Germania şi externfaţă de SUA cărora UE le-a făcut concesii) şi adaptată situaţiei agriculturii anilor ´60, PAC a prezentat, chiar de la început, o serie de limite generatoare de dificultăţi şi conflicte. Pot fi menţionate limitele interne – funcţionarea sectorială a organizaţiilor comune de piaţă, separarea pieţei cerealelor de cea a produselor pentru creşterea animalelor, susţinerea automată şi proporţională la preţuri comune a cantităţilor produse, subestimarea capacităţii de dezvoltare a agriculturii, dar şi limitele externe – mecanismele de reglare a pieţelor susţinute prin sistemul prelevărilor variabile.

Primele dificultăţi în aplicarea principiilor PAC au apărut în 1969 ca urmare a devalorizării francului şi revalorizării mărcii, generând instituirea sumelor monetare compensatorii. Începând cu anii ´70, saturarea pieţei interne la o serie de produse ridica deja spinoasa problemă a excedentelor care s-a agravat pe fondul creşterii producţiei şi a instabilităţii pieţei mondiale. Măsurile de organizare a pieţelor în contextul decalajului progresiv între ofertă şi cerere, pe de o parte, şi între preţurile interne şi cele mondiale, pe de altă parte, au devenit din ce în ce mai costisitoare şi mai puţin eficiente.

În perioada 1973-1993, s-a înregistrat o ameliorare nesemnificativă a veniturilor agricole pe exploataţie pe fondul accentuării decalajelor şi în condiţiile în care cheltuielile de garantare au crescut de nouă ori în monedă curentă. PAC a devenit, astfel, ineficace în raport cu cel mai important obiectiv.

Mecanismele de intervenţie au acţionat în favoarea marilor exploataţii, accentuându-se exodul rural, în special în zonele defavorizate, astfel 20% din exploataţii deţin 80% din terenurile agricole şi beneficiază de 80% din FEOGA, în timp ce exploataţiile mici şi mijlocii rezistă cu dificultate. De asemenea, metodele de producţie intensivă favorizate de susţinerea veniturilor agricultorilor au prejudiciat mediul, provocând ceea ce se numeşte o „ruptură etică” între natură şi agricultură; ori, protecţia mediului a devenit între timp una din cele mai importante preocupări ale Europei. Nu în ultimul rând, principiul solidarităţii este tot mai frecvent pus în discuţie de către ţările contribuabile care refuză să susţină la nesfârşit agriculturile slab competitive.

Pe plan extern, subvenţionarea exporturilor, tot mai greu acceptabilă de către concurenţi, şi mecanismele prelevărilor variabile au declanşat un conflict comercial de proporţii cu SUA, care a condus în 1989 la blocarea Rundei Uruguay. În concluzie, necesitatea reformării PAC decurge din următoarele aspecte:

- excedentele la care a contribuit PAC, în mare parte, prin sistemul preţurilor garantate;- costul bugetar excesiv al PAC, datorat supraproducţiei;- diminuarea veniturilor agricultorilor după 1973, pe fondul accentuării disparităţilor;- exodul rural;- accentuarea decalajelor, prin concentrarea producţiei în lipsa unei politici structurale eficace;

- presiunile externe exercitate de la debutul PAC, dar care au devenit efectiv un determinant al reformei datorită negocierilor rundei Uruguay.Dificultăţile pe care le cunoaşte în prezent agricultura europeană au fost anticipate

de către M. Mansholt în 1968. Într-un plan adresat Consiliului de Miniştri ai Agriculturii atrăgea atenţia asupra riscurilor de menţinere a mecanismelor de intervenţie la preţ garantat. În baza bilanţului asupra agriculturii europene, Mansholt a ajuns la concluzia că politica agricolă comună poate contribui la dezvoltarea agriculturii şi ridicarea nivelului de viaţă a agricultorilor numai în condiţiile în care „structurile de producţie şi îndeosebi structurile de exploatare vor fi adaptate în consecinţă şi agricultura va fi sprijinită să se angajeze prin efort propriu în sistemul economiei de piaţă”.

În acest scop, Mansholt recomanda ca prin PAC să se urmărească un dublu obiectiv: realizarea echilibrului pe pieţele agricole şi ameliorarea structurilor de producţie. Observăm că, în aceste condiţii, accentul cade pe două probleme majore:

- apariţia excedentelor, care, urmare a garantării preţurilor prin sistemul organizaţiilor comune de piaţă, au antrenat, pentru puterile publice, o creştere a cheltuielilor de intervenţie;- politica preţurilor garantate nu este suficientă, deoarece adevărata problemă a agriculturii este de natură structurală.Se impunea, în concluzie, o politică de preţuri „prudentă” dar, mai ales, o reformă

fundamentală a structurilor agricole concepută într-un cadru mai larg decât cel al politicii agricole.

În pofida eşecului programului recomandat de Mansholt, momentul a marcat primele întrebări şi reflecţii asupra rolului PAC în dezvoltarea agriculturii. Lipsite de finalitate, concluziile s-au dovedit totuşi în timp valabile şi anume:

- politica de garantare a preţurilor are drept efect excedente tot mai mari, la costuri din ce în ce mai greu suportabile;

- fără o politică structurală este imposibilă ridicarea nivelului de viaţă al agricultorilor şi integrarea agriculturii în modernitate;

- reducerea suprafeţelor cultivate, deşi greu acceptabilă, se impune cu necesitate pentru echilibrarea pieţelor.

Până în anii ´80, politica agricolă comună nu a suportat modificări, deşi criticile nu au lipsit. O schimbare radicală avea să aducă anul 1984. Un nou memorandum asupra agriculturii este prezentat în anul 1983, prin „Livre vert” la iniţiativa Comisiei Comunităţilor Europene; se solicita o reformă profundă a PAC şi promovarea unei agriculturi în concordanţă cu cerinţele de protecţie a mediului. Problemele urgente erau, însă, cele bugetare, datorate finanţării PAC şi extinderii spre sud a Comunităţii. În consecinţă, măsurile de reformă aveau ca obiectiv reducerea excedentelor şi a cheltuielilor FEOGA, dificultăţile structurale fiind practic ignorate.

Reforma anilor ´80 a însemnat în principal renunţarea la principul garantării preţurilor pentru cantităţi nelimitate şi o nouă disciplină bugetară. Sistemul limitării cantităţilor garantate a debutat în anul 1984 cu introducerea cotelor pentru producţia de lapte. Celelalte pieţe excedentare au fost supuse reglementării prin stabilirea cantităţilor maxime garantate – CMG. Spre deosebire de cotele pentru lapte, CMG presupunea, în condiţii de depăşire a plafonului, sancţiuni (sub formă de taxe sau diminuare a preţurilor) aplicate automat tuturor producătorilor.

O altă metodă folosită începând cu anul 1989 a constituit-o „îngheţarea voluntară a terenurilor”. Agricultorii care acceptau să lase terenul necultivat sau să-l folosească în scopuri neagricole cel puţin cinci ani şi în proporţie de minim 20% din suprafaţa arabilă a exploataţiilor beneficiau de o primă anuală forfetară sau erau scutiţi de taxa de

coresponsabilitate dacă erau producători de cereale şi renunţau la 30% din suprafaţa cultivată.

O modificare importantă în aplicarea politicii agricole comune a fost decisă în anul 1988. Dacă până atunci miniştrii agriculturii defineau măsurile PAC şi lăsau în seama FEOGA problemele finanţării, după anul 1988 s-a stabilit mai întâi suma maximă a cheltuielilor şi politica agricolă era adoptată în consecinţă. Regula aplicată (numită „linia directoare agricolă”) era că FEOGA nu putea creşte decât cu cel mult 74% din rata de creştere a PIB al Uniunii. În condiţiile în care şi preţurile de intervenţie au fost reduse sau blocate după anul 1986, rezultatele nu au întârziat să apară. De la o pondere de 65% în bugetul comunitar în anul 1988, FEOGA scade la 55% în anul 1992; creşte însă importanţa secţiunii Orientare (25% din buget în 1992 faţă de 17% în anul1988).

Dar, în anul 1991, deteriorarea rapidă a situaţiei bugetare, ca urmare a creşterii stocurilor, dificultăţile de echilibrare a preţurilor şi presiunile externe, determină Comisia să propună o reformă fundamentală a PAC. Cunoscut sub denumirea de „proiectul Mac Sharry”, programul de reformă a fost semnat de miniştrii agriculturii celor 12 ţări membre în luna mai a anului 1992.

Reforma din luna mai a anului 1992 a cuprins măsuri vizând apropierea preţurilor europene de cele mondiale pentru marile producţii (cereale, oleaginoase, carne bovină, produse lactate), reducerea excedentelor, diminuarea rolului politicii de garantare a preţurilor în favoarea plăţilor compensatorii, favorizarea exploataţiilor de mică dimensiune. În completarea măsurilor cu acţiune asupra organizaţiilor comune de piaţă, reforma a stabilit măsuri structurale pentru sprijinul împăduririi, al pensionării timpurii şi pentru protecţia mediului.

Obiectivul principal l-a constituit reducerea preţurilor garantate în scopul corelării lor cu preţurile mondiale şi diminuării excedentelor. Pentru a nu afecta veniturile agricultorilor, reducerile de preţ sunt compensate printr-un sistem de subvenţii directe. În principiu, scăderea preţurilor ar fi antrenat un proces de concentrare a exploataţiilor însoţit de un puternic exod rural. În scopul menţinerii exploataţiilor de dimensiune mică şi mijlocie şi a evitării depopulării mediului rural, reforma a prevăzut acordarea compensaţiilor indiferent de nivelul productiv, pe hectar sau pe suprafaţa exploataţiei.

Compensaţiile diferă pe regiuni, fiind eficace acolo unde randamentele sunt mai mari. Acordarea compensaţiilor pentru marile culturi a fost condiţionată însă de scoaterea din exploatarea agricolă a unei suprafeţe stabilite anual de către Consiliu (procedeul de „îngheţare a terenurilor”) pentru a limita cantităţile produse.

Comisia a urmărit cu maximă rigurozitate aplicarea prevederilor reformei. Precizări ulterioare au adaptat măsurile de reformă la situaţia pieţei şi în funcţie de posibilităţile concrete de aplicare.

Un rol important a revenit statelor membre, motiv pentru care s-a declanşat o puternică dezbatere pe tema renaţionalizării PAC, considerată un risc major pentru asigurarea convergenţei şi pentru evoluţia procesului de integrare. Analiza modalităţilor de aplicare arată că, într-adevăr, se oferă statelor membre o marjă mai largă de acţiune, în special prin posibilitatea de adoptare a unor intervenţii complementare. Aşadar, reforma nu aduce altceva decât un plus de flexibilitate, absolut necesară pentru gestionarea măsurilor complexe pe care le presupune.

Anul 1995/96 a fost ultimul an de aplicare a reformei. Foarte mulţi sperau atunci într-o „reformă a reformei”. Dar, poziţia oficială a Comisiei, exprimată în momentul fixării preţurilor pentru anul agricol 1995/1996 a fost: „Nimic din situaţia actuală a pieţei nu permite să apreciem că deciziile din anul 1992 au fost greşite şi trebuiesc considerabil modificate. Comisia va reexamina noile organisme de piaţă din momentul aplicării, în special pentru a le simplifica, fără a schimba echilibrul politic realizat în anul 1992 sau

mecanismele prevăzute de reformă pentru gestionarea producţiei. În prezent, Comisia nu doreşte să propună modificarea unui sistem care a răspuns deplin tuturor aşteptărilor din 1992”. În aceste condiţii, direcţia oferită de reformă a fost continuată.

Anul 1995 a fost marcat însă în politica agricolă comună prin consecinţele acordului de la Marrakech şi prin aderarea Austriei, Suediei şi Finlandei. Acordul OMC a antrenat modificări asupra preţurilor instituţionale şi a prelevărilor variabile. Preţul prag a fost eliminat, iar Consiliul a decis renunţarea la preţurile indicative pentru cereale, orez, bovine, având în vedere că rolul lor principal era de determinare a preţului prag. De asemenea, prelevările pentru carne porcine, ouă şi păsări au fost înlocuite cu taxele vamale.

Cât priveşte extinderea UE, experienţa utilizării perioadei de tranziţie folosită la aderarea Spaniei şi Portugaliei (constând în sume compensatorii de adeziune sau diverse măsuri netarifare, şi aplicate pentru ultima dată în 1995/1996) nu a fost reluată. PAC s-a aplicat în totalitate noilor ţări membre.

În anii care au urmat, Consiliul a decis „îngheţarea” preţurilor instituţionale, a inclus în sfera de acţiune a măsurilor de reformă noi produse – orez, fructe, legume, in şi a încercat simplificarea procedeelor de aplicare.

În concluzie, reforma marchează o ruptură faţă de perioada anterioară în materie de politică agricolă: separarea politicii preţurilor de cea a veniturilor, reducerea preţurilor interne şi apropierea de cele mondiale, reducerea exporturilor subvenţionate şi favorizarea extensificării. Ea păstrează însă principiile de bază : mecanismul preţurilor garantate, al prelevărilor variabile şi al restituirilor la export (care se menţin).

Totuşi, principiul preferinţei comunitare a suportat consecinţele Acordului de la Bruxelles, din decembrie 1993 încheiat în urma negocierilor Rundei Uruguay. Acordul accentuează declinul sistemului de preţuri garantate şi limitează posibilităţile de protecţie a pieţei interne şi de subvenţionare a exporturilor. Principalele prevederi, valabile pentru perioada 1995-2000 şi care au avut impact asupra politicii agricole comune, sunt:

- Facilitatea accesului pe piaţa europeană. Principala măsură constă în înlocuirea prelevărilor cu taxe vamale, care să fie reduse în medie cu 36% şi cu minim 15% pe produs faţă de anii 1986-1988. În plus, fiecare ţară membră OMC se obligă să garanteze un acces minim la piaţa internă prin stabilirea unor contingente tarifare cu taxe reduse pentru cel puţin 3% din importuri în 1995 şi 5% în 2000.- Reducerea subvenţiilor la export cu cel puţin 36% în şase ani faţă de media anilor 1986-1990 şi a volumului exporturilor subvenţionate cu 21%.- Reglementarea strictă a sistemului de subvenţii directe în scopul gestionării lor. Singurele autorizate de OMC sunt subvenţiile structurale şi, temporar, cele legate de programele de reducere a producţiei. Sumele compensatorii prevăzute de reforma PAC intră în ultima categorie; oricare alte tipuri de ajutoare care distorsionează schimburile urmează să fie eliminate.- Plafonarea producţiei de oleaginoase, în baza acordului bilateral cu SUA.- Clauza păcii, prin care SUA se angajează să nu conteste pentru o perioadă limitată politica agricolă comună. În baza acordului, dacă importurile în Uniune ating la un moment dat un nivel care să împiedice reforma PAC, părţile se obligă să renegocieze pentru a găsi o soluţie acceptabilă.În ansamblu, reforma Mac Sharry este considerată o reuşită. Reducerea

preţurilor,diminuarea stocurilor, ameliorarea veniturilor agricole (deşi se menţin diferenţe între producţii de la o ţară la alta), respectarea plafoanelor FEOGA şi scăderea ponderii cheltuielilor agricole în bugetul comunitar sunt rezultate care confirmă aşteptările.

Criticile, însă, nu lipsesc. Unii specialişti sunt de părere că reforma PAC „nu rezolvă nimic”, singura soluţie fiind eliminarea progresivă a intervenţiilor publice care

distorsionează concurenţa. Alţii sunt îngrijoraţi de faptul că agricultura americană este mai competitivă şi că, atât măsurile de reformă luate în anul 1992, cât şi acordul de la Marrakech vor afecta capacitatea concurenţială a agriculturii europene. O altă categorie de specialişti, adepţi ai reglementării, critică orientarea liberală a programului.

Cert este că o „reformă a reformei” a devenit în scurt timp necesară. Reforma din anul 1992 nu a oferit soluţii pentru ameliorarea structurilor de producţie. Ea nu lua în considerare nici constrângerile extinderii UE spre Europa Centrală şi de Est. Comunicarea Comisiei Europene din luna iulie a anului 1997, intitulată „Agenda 2000 – Pentru o Uniune mai puternică şi mai largă” prezintă, în această perspectivă, principalele direcţii de dezvoltare şi de reformă a politicilor Uniunii. În capitolul consacrat politicii agricole, Comisia subliniază necesitatea de a aprofunda reforma din anul 92 şi de a continua procesul de aliniere a preţurilor interne la preţurile mondiale, corelat cu un sistem de subvenţii directe pe venit.

Perioada începută cu Agenda 2000 a continuat în perioada 2003-2004 cu accentuarea măsurilor de liberalizare a pieţelor şi dezvoltarea rurală, cu extinderea UE şi trecerea, de la 1 ianuarie 2007, la reforma fundamentală PAC. În anul 2003 s-a decis decuplarea subvenţiilor de producţie şi legarea plăţilor de respectarea condiţiilor de mediu şi standardele de bunăstare a animalelor. Din 2005, în UE15 s-a introdus „schema de plată unică pe exploataţie”, care se va generaliza din anul 2007. În toate noile state membre acest proces este mai lent, generalizarea plăţilor unice urmând a se realiza până în anul 2013, iar România şi Bulgaria între anii 2013 şi 2016.

6.3. Bugetul agricol al Uniunii Europene

În primii ani de existenţă ai UE, PAC reprezenta o proporţie semnificativă a cheltuielilor bugetare, peste două treimi în unele perioade de funcţionare a acesteia. Disciplina bugetară mai strictă, dezvoltarea de activităţi UE în alte domenii şi o serie de reforme aduse PAC au avut ca rezultat scăderea acestei proporţii. PAC costă Uniunea Europeană aproximativ 50 miliarde de Euro anual. Aceasta reprezintă mai puţin de 50% din totalul bugetului UE. Mai puţin de 1% din PIB se cheltuia pentru 5,5% din populaţie care lucrează în agricultură (în UE cu 15 State Membre, înainte de extinderea din 2004). Proporţia PAC în cheltuieli pentru vechea UE cu 15 State Membre a fost modificată pentru a ţine seama de costurile extinderii pentru perioada de până în 2006.

Cu toate acestea, limitele avute în vedere pentru măsurile de sprijinire a pieţei şi cele privind ajutorul direct pentru perioada 2007-2013 nu permit nici o creştere în termeni reali şi vor deveni tot mai restrânse în fiecare an pe măsură ce plăţile de ajutor direct acordate în cele 10 noi State Membre vor creşte progresiv în această perioadă până ajung la nivelele aplicabile în celelalte 15 State Membre. În acelaşi timp, PAC a fost reformată (de trei ori în decurs de 10 ani), parţial cu scopul de a direcţiona şi ţine sub control mai bine cheltuielile.

Cheltuielile pentru PAC au fost îngheţate (în termeni reali) până în 2013. Cheltuielile vor fi controlate strict – în momentul de faţă este în curs de introducere un nou mecanism de disciplină şi control financiar pentru ca plafonul de cheltuieli să nu fie depăşit. Cheltuielile PAC indică o tendinţă clară: scăderea proporţiei lor în PIB-ul UE (de la 0,54% la 0,43%); scăderea proporţiei lor în bugetul UE; scăderea proporţiei lor în totalul cheltuielilor publice din UE; modificare semnificativă în modalitatea de sprijinire.

Ajutoarele financiare comunitare sunt monitorizate printr-un sistem integrat pentru administrarea si controlul terenurilor agricole. Acest sistem este format dintr-o baza de date - un sistem alfanumeric de identificare si inregistrare a animalelor, cererilor si ajutoarelor financiare acordate pentru culturile arabile si celor din sectorul zootehnic.

Măsurile de politică agricolă comună sunt finanţate din bugetul comunitar, prin intermediul Fondului European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA). Crearea Fondului a fost prevăzută încă de la început, în Tratatul CEE (articolul 40). În mod practic, Fondul a fost constituit în anul 1962, actul oficial care îi conferă baza legală fiind Regulamentul CEE 25/1962, modificat prin Regulamentul CEE 728/1970 şi prin Regulamentul CE 1258/1999.

Constituirea FEOGA reprezintă concretizarea principiului solidarităţii financiare stabilit la Stresa, care presupune finanţarea comună a măsurilor comune. În fapt, aceasta înseamnă că unele ţări subvenţionează în parte agricultura altor ţări. În general, ţările net contributoare sunt şi cele care doresc reformarea sistemului actual al PAC, în scopul reducerii cheltuielor agricole. În cadrul Fondului există două linii de finanţare distincte: secţiunea Garantare şi secţiunea Orientare.

Secţiunea Garantare finanţează, până la 1 ianuarie 2007, următoarele acţiuni:- funcţionarea organizaţiilor comune de piaţă;- măsurile de dezvoltare rurală din prima categorie, a măsurilor însoţitoare,

precum şi măsurile de dezvoltare rurală din doua categorie, a modernizării şi diversificării exploataţiilor agricole, dar care nu intră sub incidenţa Obiectivului 1 al Politicii Regionale;

- măsuri veterinare (vizând sănătatea şi condiţiile de creştere ale animalelor) şi fito-sanitare;

- măsuri generale de informare şi evaluare.Secţiunea Orientare finanţează măsuri de dezvoltare rurală în zonele care intră sub

incidenţa Obiectivului 1 al Politicii Regionale, şi anume: investiţii în exploataţiile agricole şi în activităţi de prelucrare/comercializare a produselor agricole; întinerirea populaţiei agricole; activităţi de formare profesională; stimularea dezvoltării activităţilor neagricole; programul Leader+.

Programul Leader+ este un program comunitar al cărui scop constă în încurajarea, la nivel european, a parteneriatelor şi schimbului celor mai bune practici, în vederea promovării unei agriculturi durabile. Conceptul de agricultură durabilă se referă la administrarea resurselor naturale pe baze raţionale, care să conducă la prezervarea lor în bune condiţiuni pe termen lung. Programul acordă co-finanţare pentru următoarele acţiuni: elaborarea de strategii-pilot integrate de dezvoltare a teritoriului (de sus în jos); cooperarea dintre colectivităţile rurale teritoriale; networking; asistenţă tehnică.

În mod prioritar, în cadrul Programului Leader + se au în vedere proiectele care îşi propun următoarelşe obiective : utilizarea , în modul cel mai eficient, a resurselor naturale şi culturale şi, în acest fel valorificarea specificului zonei; ameliorarea calităţii vieţii în zonele rurale; crearea de valoare adăugată prin obţinerea produselor specifice zonei, în special prin promovarea lor de piaţă prin acţiuni colective; utilizarea cunoştinţelor şi tehnicilor recente pentru creşterea competitivităţii produselor şi serviciilor în zonele rurale.

Cheltuielile prevăzute pentru acest program, pentru perioada 2000-2006 sunt de peste 5 miliarde euro, din care circa 2 miliarde sunt finanţate din secţiunea Orientare a FEOGA. Restul vor proveni din contribuţii publice şi private.

FEOGA-Orientare reprezintă, alături de Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European, şi Instrumentul Financiar pentru Orientare în domeniul Pescuitului, unul din cele patru Fonduri Structurale care finanţează restructurarea economică şi socială a zonelor mai puţin dezvoltate ale Uniunii Europene.

Fondurile alocate de FEOGA-Orientare sunt consumate pe bază de programe de dezvoltare multianuală, prezentate de statele membre la începutul fiecărui exerciţiu financiar. Astfel, pentru perioada 2000-2006, programele au trebuit depuse până la 3

ianuarie 2000. Selectarea proiectelor propuse de beneficiarii finali se realizează la nivel descentralizat, de către autorităţile naţionale/regionale competente din fiecare stat membru. Un criteriu obligatoriu avut în vedere la selecţia proiectelor este ca acestea să conţină măsuri de agricultură ecologică. Fondurile neconsumate la sfârşitul unui an financiar nu se reportează, iar în cazul în care capacitatea de absorbţie a acestora este sub 75%, fondurile pentru anul următor sunt diminuate cu o treime din sumele neconsumate. Un aspect important de subliniat este, că spre deosebire de măsurile de piaţă, măsurile de dezvoltare rurală necesită cofinanţarea statelor membre.

FEOGA este administrat de un Comitet cu rol consultativ, format din reprezentanţi ai statelor membre şi ai Comisiei. La nivelul statelor membre, structurile operaţionale care gestionează transferurile financiare agricole sunt Agenţiile de Plată. Într-un Stat Membru pot exista mai multe Agenţii, cu condiţia ca una din ele să aibă rolul integrator şi să se constituie în partenerul de dialog al Comisiei. Plăţile către beneficiari se fac în baza unor proceduri complexe de verificare a eligibilităţii operaţiunilor de finanţare. Agenţiile de Plată transmit lunar Comisiei declaraţii de cheltuieli, iar anual, întreaga documentaţie justificativă, după verificarea căreia Comisia realizează regularizarea plăţilor, respectiv dispune rambursarea sau recuperarea unor sume. Comisia, la rândul său, întocmeşte raportul financiar anual şi îl transmite spre aprobare Consiliului şi Parlamentului, nu mai târziu de luna iulie a fiecărui an.

Ponderea covârşitoare în cheltuielile FEOGA este deţinută de cheltuielile pentru gestionarea pieţelor. În anul 1979, de exemplu, laptele şi produsele lactate absorbeau 43,3% din FEOGA – Garantare, în 1993 cheltuielile au scăzut la 15,1 %, iar în prezent la cca. 7%, ca urmare a măsurilor de reformă. Cheltuielile din FEOGA – Garantare au crescut vertiginos, de la crearea acestui fond (de la 35, 04 miliarde Euro în 1992, la 44,76 miliarde EURO în 2004 pentru UE 15 şi 54,50 miliarde Euro în 2005 pentru UE 25).

Creşterea alarmantă a cheltuielilor destinate garantării a făcut necesară luarea unor măsuri severe de disciplină bugetară. Prin adoptarea pachetului financiar „Delors I”, în anul 1998, s-a stabilit baza de referinţă pentru rata de creştere a cheltuielilor de garantare minimă, „linia directoare agricolă”.

Criza bugetară generată de menţinerea unui sistem de preţuri garantate ridicate şi creşterea subvenţiilor pentru exportul excedentelor agricole, în lipsa unei politici complementare politicii de piaţă, au determinat luarea unor măsuri drastice de reformă.

Secţiunea garantare a FEOGA cuprinde două componente principale:• cheltuieli pentru susţinerea pieţelor, care au ca destinaţie restituiri la export,

stocuri de intervenţie, prime, ajutoare de transformare şi comercializare;• cheltuieli pentru ajutoare acordate agricultorilor în cadrul reformei PAC (plăţi

directe, măsuri de acompaniere, alte ajutoare).Reforma Mac Sharry, din anul 1992, marchează o ruptură cu perioada anterioară

în ceea ce priveşte cheltuielile bugetare. Au fost reduse cheltuielile de garantare şi s-au întărit componenta „cheltuieli structurale”, din care o parte sunt destinate ajustării structurilor agricole şi dezvoltării rurale.

Linia bugetară stabilită de Consiliul European de la Berlin (1999) a fost întărită de prevederile Agendei 2000 şi de măsurile ulterioare de reformă. Structura cheltuielilor s-a schimbat în urma reformelor din 1992 şi Agenda 2000 în favoarea cheltuielilor pentru reformă, care deţin 90% din total în ultimii ani (tabelul nr. 6.1.)

Tabelul nr. 6.1.Cheltuielile bugetare pentru Politica Agricolă Comună în perioada 2002-2005

Specificare 2002Execuţie

UE 15

2003Execuţie

UE 15

2004BugetUE 15

2005Buget

proiecţii

UE 15Bugetul Uniunii Europene din care: 95929,4 96964,2 101129,7 114868,5Agricultură şi Dezvoltare Rurală, din care: 46534,8 47903,5 50459,5 54503,9- Cheltuieli administrative pentru politică agricolă 112,4 123,2 143,3 153,6- Produse vegetale 28467,3 26325,7 27537,4 29918,9*% din total cheltuieli pentru agricultură şi dezvoltare rurală 61,10 54,95 54,57 54,89- Produse animale 10361,5 13461,1 12717,5 13677,0-% din cheltuielile pentru agricultură şi dezvoltare rurală 22,26 28,10 25,20 25,09- Dezvoltare rurală 7281,4 7767,8 10093,2 10771,5*% cheltuieli pentru agricultură şi dezvoltare rurală 15,64 16,21 20,0 19,76- SAPARD 554,5 560,0 225,2 248,8- Relaţii externe 4,9 4,7 5,2 5,9- Cheltuieli pentru audit în agricultură -259,3 -394,7 -361,3 -374,1- Strategie politică şi coordonarea politicii agricole 40,9 54,2 99,0 102,3- Cheltuieli pentru management şi programe de reglementare financiară 1,2 1,5 - -Schimbări în PAC 2045,1 1359,0 1218,9 1613,9Costul net al PAC 44489,7 46508,5 49240,6 52890,0% din bugetul UE 46,37 49,96 48,69 46,4

Sursa: European Commission, DG.AGRI, 2004

Cheltuielile financiare din bugetul Uniunii destinate PAC, stabilite la Berlin în 1999, au fost plafonate (tabelul 6..2.).

Tabelul nr. 6.2.Perspectivele financiare pentru UE 25 (în preţuri 2004) stabilite

prin Agenda 20001 pentru perioada 2000-2006

Specificare 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 TotalPAC – Agenda 2000 41738 44530 46587 47378 49305 51447 52618 333603din care:Cheltuieli pentru piaţă2 37352 40035 41992 12680 42769 44598 45502 294928Cheltuieli pentru dezvoltare rurală 4386 4495 4595 4698 6536 6849 7116 38675

1Până în 2004, UE 15; 2Pachetul financiar stabilit în 1999 a suferit modificări în 2000 şi după extinderea UE din 2004

Sursa: www.europa.eu.int.

Tendinţa cheltuielilor bugetare pentru piaţă a fost de creştere moderată, chiar şi în condiţiile marii extinderi a UE din 2004. Ponderea cheltuielilor pentru dezvoltarea rurală a fost proiectată însă să crească de la 10,50% cât era în anul 2000, la 13,52% în anul 2006, ca urmare a noilor orientări bugetare promovate de Agenda 2000.

După aderarea noilor state (2004) s-au făcut schimbări în bugetul comunitar al celor 25 state. Au crescut alocările pentru măsurile structurale şi au scăzut cheltuielile pentru agricultură ( vezi tabelul nr. 6.3.).

Bugetul general al Uniunii Europene cuprinde finanţări destinate diferitelor domenii şi acţiuni. Între acestea „Măsurile structurale” deţin al doilea loc după agricultură în structura bugetului. Din acest capitol al bugetului, alocări importante sunt prevăzute pentru dezvoltarea rurală. Finanţarea dezvoltării rurale de la capitolul „Măsuri structurale” se face prin intermediul „Fondurilor structurale”.

Structura cheltuielilor FEOGA – garantare în UE 15 pe categorii şi produse, în anul 2003, se caracterizează prin ponderea dominantă a cheltuielilor pentru culturile în arabil (37,81%), urmate de carnea de bovină şi de produsele lactate.

Tabelul nr. 6.3.Bugetul comunitar al UE 25 (preţuri ajustate 2004)

Specificare 2004 2005 2006Agricultură 49305 50431 50575Măsuri structurale 41035 41685 42932Politici interne 8722 8967 9093Acţiuni externe 5082 5093 5104Administraţie 5983 6154 6325Rezervare 442 442 442Ajutoare de preaderare 3455 3455 3455Compensaţii 1410 1299 1043

Sursa: www.europa.eu.int.

Din această structură rezultă că sprijinul acordat ce revine pentru produsele care constituie obiective de reformă, atât prin plăţi directe, cât şi măsuri de tranziţie sunt menite să reducă intervenţiile.

Structura cheltuielilor FEOGA – garantare pe forme de sprijin, în 2003, arată că ajutoarele directe deţin cea mai mare parte din sumele alocate, la care se adaugă şi alte forme de ajutoare care deţin circa 65% . Structura cheltuielilor pe forme de sprijin reflectă un stadiu avansat de reducere a intervenţiilor:

• la culturile în arabil, ajutoarele directe la hectar din bugetul alocat deţin o pondere de 87%, iar cheltuielile pentru retragerea din cultură 9,4%, în timp ce intervenţiile şi restituirile au o pondere de numai 3,4%, ceea ce reflectă o apropiere de preţurile mondiale şi reducerea stocării publice;

• la zahăr, intervenţiile deţin 15,2% şi restituţiile 84,8%;• la uleiul de măsline, ajutoarele pentru producţie deţin 99%;• la fibre şi viermi de mătase, cea mai mare pondere este deţinută de ajutoarele

pentru bumbac;• la fructe şi legume, sumele sunt alocate egal celor două categorii de produse;• pentru viticultură, bugetul alocat, de 1,31 miliarde Euro, deţine 2,73% din totalul

FEOGA – Garantare şi este destinat restructurării podgoriilor şi abandonării acestora în proporţie de 43,4%, intervenţii în producţie 36%, pentru obţinerea mustului 11,3%;

• bugetul alocat pentru tutun este destinat încurajării culturii în proporţie de 98,26% şi cercetării şi informării;

• pentru lapte şi produse lactate, partea covârşitoare din buget este destinată restituţiilor la export (58,7%), ajutoare pentru lapte degresat (19,8%), stocarea untului (4,6%) etc.;

• bugetul alocat pentru carnea de bovină şi viţel este repartizat între restituiri (63,5%) şi alte intervenţii decât stocarea (36,5%);

• pentru ovine şi caprine, întregul buget este alocat pentru ajutoare, altele decât stocarea;

• restul produselor animale au alocări nesemnificative, ca şi produsele piscicole.Agricultura şi spaţiul rural european sunt sprijinite nu numai din bugetul

comunitar, ci şi din bugetele naţionale. Cea mai ridicată susţinere naţională o are

agricultura Franţei (între 3 şi 3,5 miliarde Euro anual). Sprijin naţional semnificativ îl are şi agricultura Germaniei, Italiei etc. (tabelul 6.4.)

Tabelul nr. 6.4.Cheltuieli naţionale pentru agricultură în unele state membre

ale Uniunii Europene în perioada 1990-2002

Ţara 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002Danemarca 300 231 175 227 179 274 248 2458 229 240 287 215 250Germania 1841 3358 3938 4110 4135 2676 2245 1810 1590 1814 1808 1599 1900Grecia 479 500 356 295 246 201 214 214 217 203 212 253 270Franţa 2986 2965 3346 3461 3538 3444 3664 3420 2889 3166 3250 3306 3500Irlanda 83 99 117 86 167 94 102 78 79 353 397 508 510Italia 2226 2108 2008 993 1038 1210 132 1638 1625 1625 812 1059 1100Portugalia 254 237 237 214 210 132 159 308 303 304 310 310 300Marea Britanie

940 1023 1001 937 873 701 1611 1600 1235 1149 1154 1036 1100

Sursa: OCDE, 2003Vechile state membre au alocat sume mari din bugetele naţionale pentru

agricultură. Franţa, de pildă, a alocat, într-o perioadă de 12 ani, cca. 13 miliarde Euro. Sume imense a alocat Germania, după unificare (peste 15,5 mld. Euro între 1991 şi 1994). Grecia, Portugalia şi Spania au beneficiat de finanţare comunitară foarte ridicată. Irlandei i s-a aprobat, după anul 1999, o finanţare internă pentru agricultură substanţială.

Dacă avem în vedere acordarea acestui sprijin pentru o perioadă de peste 45 de ani, realizăm posibilităţile de modernizare create de finanţarea comunitară, dar şi de alocările substanţiale din bugetele naţionale pentru măsuri de sprijin care nu se mai admit din anul 2007.

Fondurile structurale care finanţează măsurile structurale sunt constituite din ajutoare prevăzute în bugetele anuale ale Uniunii Europene şi se acordă pentru: reducerea decalajelor dintre nivelurile de dezvoltare a diferitelor regiuni şi a întârzierilor în dezvoltarea unor zone, inclusiv zonele rurale, întărirea coeziunii economică şi socială, ajustarea structurală în regiunile rămase în urmă, reconversia economică şi socială a formelor şi sistemelor de educaţie, formarea profesională şi crearea de locuri de muncă etc. Prin intermediul finanţării din aceste fonduri se sprijină poziţia competitivă a Uniunii Europene, în scopul îmbunătăţirii vieţii cetăţenilor comunitari.

Fondurile structurale au fost reformate în mai multe etape. Până în anul 1988 au acţionat trei fonduri structurale, după 1992 s-au creat două fonduri noi cu caracter regional. Din anul 2007 Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă va avea o altă structură.

Reforma din iunie 2003 şi aprilie 2004 a decis ca, din anul 2007, sursele de finanţare pentru agricultură şi dezvoltare rurală să se facă din două fonduri distincte, corespunzător celor doi piloni ai PAC:

• Fondul European Agricol pentru Garantare (FEAG), care va finanţa măsurile privind piaţa.

• Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR), care se constituie din: surse provenite din FEOGA-orientare, dar şi din unele surse care fac parte din secţiunea garantare şi sunt destinate dezvoltării rurale; surse de finanţare destinate dezvoltării rurale din celelalte Fonduri structurale şi Fondul de Coeziune cu destinaţia dezvoltare rurală. Fondurile de preaderare a noilor state membre (UE 10) şi pentru România şi Bulgaria (din anul 2007), cu destinaţia dezvoltare rurală

vor fi de asemenea, gestionate de fondul unic FEADR, inclusiv acţiunile care fac parte din IFOP.Unificarea surselor de finanţare rurală dintr-un fond unic s-a stabilit pe baza

Reglementării Consiliului nr. 1698/2005 privind sprijinul pentru dezvoltarea rurală, denumit Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală.

Fiecare stat membru va participa cu alocări anuale pentru obiectivele de convergenţă privind dezvoltarea rurală din: secţiunea Orientare a FEOGA, Fondurile structurale, Fondul de Coeziune şi Instrumentul Financiar pentru Orientarea Pescuitului, FEADR va contribui la promovarea dezvoltării rurale durabile în întreaga Comunitate astfel încât să completeze politicile de sprijinire a pieţei şi a veniturilor pe baza PAC, a politicilor de coeziune şi a politicii comune pentru pescuit.

În urma unor negocieri dure, recent a fost obţinut acordul privind bugetul european pentru perioada 2007-2013. planul bugetar a fost stabilit la 862,4 miliarde Euro. Acest buget este inferior sumei solicitate de către europarlamentari.

România poate primi de la bugetul Uniunii Europene după aderare o sumă de circa 30 de miliarde Euro pentru perioada 2007-2013, din care circa 12 miliarde Euro destinată agriculturii. La această sumă se mai adaugă şi alte provenite din Fondul de Coeziune.

Esenţial pentru România este creşterea capacităţii de absorbţie a acestor fonduri, care până în prezent a fost nesatisfăcătoare. Se estimează că, România va obţine în anul 2007 cca. 2 miliarde Euro din bugetul UE, iar în anii următori aceste sume vor creşte substanţial. Sumele plătite de România drept contribuţie la bugetul UE se estimează a fi de 1,3-1,5 miliarde Euro anual. Dacă nu creşte capacitatea de absorbţie a fondurilor pe baza elaborării unor proiecte eligibile, mai ales în agricultură, care beneficiază de cele mai mari sume, România va contribui la bugetul UE fără să i se întoarcă aceste sume.

Integrarea ţărilor Europei Centrale şi de Est (ECE) în Uniunea Europeană este considerată o certitudine. Condiţiile extinderii ridică, însă, numeroase discuţii adeseori contradictorii. Cea mai spinoasă problemă pare să fie agricultura şi aplicarea politicii comunitare sectorului agricol şi spaţiilor rurale. Este, în fond, vorba de un potenţial productiv important, o suprafaţă agricolă de 44% din suprafaţa agricolă utilă a UE şi de o forţă de muncă de 9,5 milioane persoane care ar creşte numărul potenţialilor beneficiari ai PAC cu 29 %. Principalele producţii agricole vizate de PAC sunt cultura cerealelor, carnea de porc, produsele lactate, oleaginoasele, cartofii, fructele şi legumele, dintre care primele trei sunt excedentare în Uniunea Europeană.

Extinderea Uniunii Europene spre cele 10 ţări ale Europei Centrale şi de Est candidate se anunţă, astfel, din punct de vedere al agriculturii şi PAC dificil de realizat, cu riscuri ridicate în plan economic, financiar şi social, atât pentru ţările membre UE cât şi pentru ţările aflate în perioada de integrare la UE . Voinţa politică pentru diminuarea riscurilor şi adoptarea unei strategii eficiente de integrare este afirmată de ambele părţi. Extinderea va avea loc pe baza principiului integrării diferenţiate, în funcţie de îndeplinirea condiţiilor de aderare, asigurarea convergenţei economice şi adoptarea acquis-ului comunitar prin parcurgerea unei etape de preaderare asistată de UE.

Din punct de vedere al agriculturii, Comisia estimează că într-o astfel de perspectivă, şi prin continuarea reformei politicii agricole comune cu accent pe diminuarea disparităţilor şi dezvoltare rurală, este posibil un proces de extindere fără impact financiar, economic şi social considerabil.

Cu toate acestea, numeroase studii obţin concluzii defavorabile extinderii. Pornind de la situaţia de criză care caracterizează agriculturile ţărilor ECE, studiile subliniază efectele inflaţioniste pe care le-ar provoca aplicarea PAC, riscurile de a deveni exportatoare nete de produse agricole şi dificultăţile ce ar proveni de aici în respectarea angajamentelor OMC. Pentru UE, costurile bugetare suplimentare ar putea atinge 13.5

mild. ECU sau chiar 32 mild. ECU, antrenând o creştere a plafonului resurselor proprii de la 1,27% din PNB la 2%. Pentru mediile profesionale şi politice liberale, estimările servesc drept argument pentru o reformă radicală a PAC prin: reducerea preţurilor şi apropierea lor de cele mondiale, eliminarea cotelor, plăţi compensatorii decuplate de volumul producţiei, liberalizarea schimburilor etc.

Comisia europeană apreciază că numai continuarea tendinţelor imprimate PAC de reforma Mac Sharry este în măsură să asigure o extindere a UE în condiţiile actualului plafon bugetar şi fără efecte defavorabile asupra agriculturilor ţărilor membre. În principiu, miniştrii agriculturilor sunt de acord cu reforma propusă de Comisie dar consensul este extrem de fragil. Irlanda, Spania, Grecia şi Portugalia, beneficiare nete ale bugetului, sunt ataşate acquis-ului comunitar, consideră că extinderea este mai curând un pretext pentru reformă şi solicită ca perioada de tranziţie să fie cât mai lungă posibil. În schimb, Marea Britanie, Germania, Suedia susţin ideea reformei şi se pronunţă în favoarea extinderii mai rapide.

6.4. Dezvoltarea rurală – al doilea pilon al PAC

6.4..1. Evoluţia politicii de dezvoltare rurală, în perioada 2000-2005

Componenta de dezvoltare rurală a PAC a căpătat o atenţie sporită după elaborarea de către Comisie a documentului strategic Agenda 2000, devenind astfel al doilea pilon al PAC. Sunt două raţiuni majore care justifică necesitatea unei abordări în această direcţie: prima, este dată de proporţia foarte mare – 80% - pe care o deţin suprafeţele agricole relativ la suprafaţa Uniunii Europene. A doua este cea a obiectivului primordial de coeziune economică şi socială al Uniunii Europene, a cărui realizare ar deveni utopică fără acordarea atenţiei cuvenite dezvoltării armonioase a zonelor rurale.

Obiectivele politicii de dezvoltare rurală, definite în Regulamentul Consiliului nr. 1257/17 mai 1999 referitor la sprijinul pentru dezvoltare rurală, sunt următoarele :

- ameliorarea exploataţiilor agricole;- garantarea siguranţei şi calităţii produselor agricole;- asigurarea unor niveluri stabile şi echitabile ale veniturilor fermierilor;- protecţia mediului;- dezvoltarea de activităţi complementare şi alternative generatoare de locuri de

muncă, pentru a contracara procesul de depopulare a zonelor agricole şi a întări substanţa economică şi socială a zonelor rurale;

- îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă în zonele rurale şi promovarea şanselor egale.

Principiile care stau la baza politicii de dezvoltare rurală, definite în acelaşi regulament, sunt următoarele:

- principiul multifuncţionalităţii agriculturii, în sensul unei interpretări mai largi acordate activităţilor agricole, în plus faţă de rolul tradiţional de furnizor de produse agricole;

- principiul abordării multisectoriale şi integrate a economiei rurale, în sensul diversificării activităţilor, creării de surse suplimentare de venit şi ocupare şi prezervării patrimoniului rural;

- principiul flexibilităţii financiare în sprijinirea dezvoltării rurale, în sensul descentralizării deciziei, subsidiarităţii, şi implicării partenerilor locali;

- principiul transparenţei în elaborarea programelor de dezvoltare rurală, bazat pe implificarea legislaţiei

Măsurile de politică de dezvoltare rurală promovate în prima etapă implementare a acestei politici au fost structurate în două categorii importante, şi anume:

a) Primele, sunt măsurile însoţitoare, din cadrul cărora fac parte următoarele :- Pensionarea anticipată, care consta în acordarea sprijinului financiar pentru

fermierii şi lucrătorii agricoli, în vârstă de peste 55 de ani, care se retrag din activităţile/muncile agricole cu caracter comercial înainte de vârsta legală de pensionare. Sprijinul este condiţionat de îndeplinirea anumitor cerinţe de vechime în muncă şi/sau participare la o schemă de asigurări sociale. Un fermier poate primi, conform acestei măsuri, un sprijin de până la 150 000 Euro, în tranşe anuale de cel mult 15 000 Euro până la vârsta de 75 de ani, iar un lucrător agricol, până la 35 000 Euro, în tranşe anuale a câte 3500 Euro, pe perioada rămasă până la vârsta pensionării.

- Agricultura ecologică, care constă în acordarea sprijinului financiar pentru promovarea metodelor de producţie agricolă care au în vedere protejarea mediului înconjurător şi conservarea patrimoniului rural. Ajutorul se acordă fermierilor care, timp de cel puţin 5 ani, au practicat metode agro-ecologice, în limita a 600 Euro/ha pentru recoltele anuale, 900 Euro/ha pentru recolte perene, şi 450 Euro/ha pentru alte recolte.

- Exploatarea zonelor defavorizate, care constă în acordarea sprijinului financiar pentru fermierii din zonele defavorizate (cum ar fi cele montane) sau cele cu probleme specifice de mediu, pentru a se asigura continuitatea exploatării terenurilor, un standard de viaţă echitabil pentru fermieri, conservarea peisajului ambiant, şi protejarea mediului. Plăţile variază între 25 şi 200 Euro/ha şi se acordă numai în condiţiile respectării stricte a standardelor de mediu, inclusiv a metodelor de producţie ecologice etc.

b) A doua categorie a măsurilor de dezvoltare rurală sunt cele de modernizare şi diversificare a exploataţiilor agricole, din cadrul cărora fac parte următoarele forme de sprijin financiar:- Sprijin financiar pentru investiţiile în exploataţiile agricole (spre exemplu,

echipamente agricole) care au ca scop eficientizarea producţiei, diversificarea acesteia, îmbunătăţirea calităţii produselor, inclusiv prin standarde de igienă şi sănătate, protejarea mediului, sau îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale animalelor. Ajutorul financiar (comunitar şi naţional, cumulate) se acorda în limita a 50% din valoarea investiţiei, excepţie făcând zonele defavorizate (60%) şi fermierii tineri care primesc un sprijin de 55%, dacă efectuează investiţii în orice zonă, cu excepţia zonelor defavorizate (pentru care sprijinul este de 65% din totalul cheltuielilor eligibile). Sprijinul se acordă numai pentru fermele care îndeplinesc standarde minime de mediu, igienă, şi de bunăstare a animalelor.

- Sprijin financiar pentru investiţii în ameliorarea procesului de prelucrare şi comercializare a produselor agricole, în scopul creşterii competitivităţii şi valorii adăugate a producţiei agricole. Contribuţia Comunităţii este de maximum 50% din valoarea proiectului.

- Instalarea fermierilor tineri, care constă în acordarea sprijinului financiar pentru înfiinţarea de ferme de către persoanele în vârstă de cel mult 40 de ani, care nu au mai condus o fermă agricolă anterior. Ajutorul se acordă fie sub forma unei prime de până la 25.000 euro, fie prin subvenţionarea dobânzii unui împrumut bancar pentru achiziţionarea de pământ sau utilaje agricole. Sunt eligibile numai fermele care îndeplinesc standarde minime de mediu, igienă, şi de bunăstare a animalelor.

- Activităţi de formare profesională a producătorilor agricoli, sprijinul fiind acordat , în special, pentru pregătirea specialiştilor în domeniile calităţii produselor agroalimentare şi protejării mediului .

- Conservarea şi protejarea pădurilor, care constă în acordarea sprijinului financiar persoanelor fizice, asociaţiilor sau autorităţilor locale pentru ocrotirea patrimoniului forestier, incluzând activităţi de împădurire, ameliorarea tehnicilor de exploatare forestieră, prelucrarea şi comercializarea produselor forestiere, ş.a. În cazul împăduririlor suprafeţelor cu destinaţie agricolă, în plus faţă de ajutorul propriu-zis pentru împădurire, se acordă şi compensări anuale de până la 725 Euro/ha pentru asociaţii şi autorităţi locale şi de până la 185 Euro/ha pentru persoanele fizice, pentru o perioadă de până la 25 de ani.

- Sprijin pentru alte activităţi menite să contribuie la buna desfăşurare a activităţilor agricole şi nonagricole din mediul rural, cum ar fi : reparcelarea terenurilor, dezvoltarea serviciilor în mediul rural, renovarea satelor, protejarea patrimoniului, promovarea turismului şi activităţilor meşteşugăreşti, etc.

6.4.2. Noua politica comună de dezvoltare rurală

În contextul unei Europe extinse, cu 27 state membre în care diferenţele în dezvoltare sunt majore, precum şi din raţiuni care justifica necesitatea unei abordări a politicii de dezvoltare rurală, prima fiind data de proporţia foarte mare – 80% - pe care o deţin suprafeţele agricole relativ la suprafaţa Uniunii Europene şi cea de a doua fiind realizarea obiectivului primordial de coeziune economică şi socială al Uniunii Europene, a cărui atingere necesita acordarea atenţiei cuvenite dezvoltării armonioase a zonelor rurale, Comisia Europeana a considerat anul 2004 momentul cheie pentru lansarea noii configuraţii privind finanţarea unei noi Politici de Dezvoltare Rurală.

Ilustrând momentele cheie ale evoluţiei implementării politicii de dezvoltare rurală Agenda 2000, când dezvoltarea rurală a devenit al doilea pilon al PAC Iulie 2003 - mijlocul perioadei de aplicare a reformei PAC l – Reforma lui Fischler, prin care s-a urmărit promovarea unei politici de dezvoltare rurală aprofundată, începând cu anul 2005, cu suplimentarea fondurilor şi caracterizată prin măsuri destinate promovării protecţiei mediului, a calităţii şi a bunăstării animale, măsuri esenţiale în perspectiva unei reforme globale a PAC, oferind agricultorilor noi surse de venit, precum şi de un sistem de reducere a plăţilor directe (« modulare ») acordate fermelor mari (transfer de fonduri de la « pilonul I al PAC către pilonul II »). Astfel, pentru fermele care beneficiază de plăţi directe superioare a 5000 euro/fermă, modularea se va realiza astfel: 3% în anul 2005, 4% în anul 2006, 5% în anul 2007 şi 5% în perioada 2008-2013. La acestea se adaugă concluziile conferinţei de la Salzburg, de la sfârşitul anului 2003, şi orientările strategice ale Consiliilor Europene de la Lisabona şi Goteburg referitoare la creşterea susţinerii economice pentru masurile de dezvoltare rurală, menite sa contribuie la protejarea mediului şi creşterea calităţii vieţii în mediul rurală. Principalul obiectiv al Uniunii Europene în reforma fundamentala a primului „pilon” al Politicii Agricole Comune din anul 2003 şi anul 2004, a vizat în primul rând dezvoltarea rurală.

Comisia Europeana a adoptat în data de 14 iulie 2005, propunerea de modificare a politicii de dezvoltare rurală a Uniunii Europene, vizând consolidarea şi simplificarea

actualului sistem de acordare a fondurilor pentru perioada 2007-2013, prin crearea Fondului European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR). Noul fond urmează a înlocui Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA), având rolul de a răspunde exigentelor impuse de o Uniune Europeana lărgita, cu o serie de decalaje majore privind spaţiul rural şi populaţia rurală.

Raţiunile tehnice care au determinat aceasta modificare se referă, în principal, la numărul mare de programe, sisteme de programare şi diferite sisteme de management financiar şi de control care exista în perioada curentă de programare şi care a dus la creşterea semnificativă a sarcinii administrative a Statelor Membre şi a Comisiei Europene şi la reducerea coerenţei, transparenţei şi evidenţei politicii de dezvoltare rurală.

Astfel un prim pas, absolut imperativ, pentru asigurarea cadrului optim în dezvoltarea viitoare a Politicii Agricole Comune (PAC), l-a constituit aducerea dezvoltării rurale într-un singur cadru de finanţare şi programare şi integrarea Obiectivului 1 în acest fond unic.

Noua politica de dezvoltare rurală a Uniunii Europene reflecta într-o mai mare măsura cerinţele cetăţenilor europeni care pun un accent deosebit pe problemele de mediu, siguranţa alimentaţiei şi pe aspecte de calitate.

Conform propunerii, finanţarea pentru dezvoltarea rurală aferentă perioadei 2007-2013 va cunoaşte o creştere de până la 96 miliarde Euro, constituite din 56 de miliarde Euro din FEOGA-Secţiunea Garantare, 33 de miliarde Euro din FEOGA-Secţiunea Orientare, 7 miliarde Euro rezultate din ajustarea plaţilor directe.

Din acest total, 31,3 miliarde euro vor fi disponibili pentru proiectele din zonele de convergenţă , considerate ca fiind zonele acoperite de actualul Obiectiv 1, zone cu dezvoltare întârziată, în care PIB-ul este sub 75% din media PIB-lui european aşa cum este el definit în Regulamentul 1260/1999.

Obiectivele noii politici comune de dezvoltare rurală, promovate odată ce Comisia Europeana a adoptat, în data de 14 iulie 2005, propunerea de modificare a politicii de dezvoltare rurală a Uniunii Europene, vizează următoarele aspecte mai importante:

• creşterea competitivităţii agriculturii şi silviculturii prin acordarea de sprijin pentru restructurare; • îmbunătăţirea mediului şi a zonelor rurale prin acordarea de sprijin pentru managementul terenurilor agricole; • îmbunătăţirea calităţii vieţii în zonele rurale şi încurajarea diversificării activităţilor economice prin sprijinirea celor care activează în mediul rural.

Modificări principale care vor surveni prin aplicarea noii politici de dezvoltare rurală, sunt următoarele:

• gruparea tuturor masurilor existente într-un instrument unic de finanţare şi programare;• necesitatea adoptării unei strategii europene pentru dezvoltarea rurală ce va sta la baza elaborării strategiilor naţionale;• acordarea unei mai mari libertăţi statelor membre în ceea ce priveşte modalitatea de implementare a programelor, prin reducerea numărului de reguli detaliate şi a condiţiilor de eligibilitate;• orientarea mai accentuată a programelor de dezvoltare rurală către nevoile mediului rural;• definirea mai clară a responsabilităţilor ce revin statelor membre şi Comisiei.

Modificările privind masurile vizează modul de definire a zonelor defavorizate, ca urmare a unui raport al Curţii Europene de Conturi referitor la modul foarte diferit de definire a zonelor defavorizate de către statele membre. Acesta se referă la criteriile socio-economice utilizate pentru delimitarea zonelor intermediare care au fost modificate. De asemenea, pentru a se menţine un echilibru la nivelul compensărilor, acestea din urmă au fost reduse de la 200 euro/hectar la 150 euro/hectar. În ceea ce priveşte delimitarea zonelor defavorizate din regiunile montane, nu au intervenit modificări.

Referitor la măsura de pensionare anticipată, nivelul maxim al finanţării a crescut de la 15.000 euro/an, la 18.000 euro/an pentru fermierii care cedează fermele, iar pentru lucrătorii agricoli din ferme, de la 3.500 euro/an la 4.000 euro/an.

În ceea ce priveşte sprijinul acordat pentru stabilirea tinerilor fermieri în mediul rural, acesta a crescut de la 25.000 euro la 40.000 euro, urmând a fi acordata ca prima unica. Totodată nu vor mai fi subvenţionate dobânzile la creditele necesare acoperirii costurilor ocazionate de stabilirea tinerilor fermieri în mediul rural.

Pentru fermele de semi-subzistenta, sprijinul acordat a crescut de la 1.000 euro/an/ferma la 1.500 euro/an/ferma, în scopul măririi şanselor pe care acestea le au de a deveni viabile economic.

Pentru măsurile de agro-mediu, nivelul finanţării rămâne neschimbat şi se propune introducerea sprijinului financiar pentru protejarea raselor locale pe cale de dispariţie (200 euro/an/cap de animal) şi pentru bunăstare animalelor (500 euro/an/cap de animal). Aceste sume ar putea creşte în cazuri excepţionale, ţinând cont de situaţiile specifice, ce vor fi argumentate corespunzător în programul de dezvoltare rurală.

Domeniul forestier devine prioritar prin introducerea mai multor masuri, însă s-a redus nivelul de finanţare pentru o serie de masuri existente. De exemplu, în cazul compensaţiilor acordate fermierilor şi asociaţiilor pentru pierderile financiare datorate împăduririi, finanţările au scăzut de la 725 euro/hectar la 500 euro/hectar, iar pentru persoanele fizice, de la 185 euro/hectar la 150 euro/hectar).

Masurile eligibile pentru finanţare, cuprinse în noul document de programare pentru dezvoltare rurală a României, sunt grupate pe următoarele 3 axe principale:

Axa prioritara 1 - Îmbunătăţirea competitivităţii agriculturii şi silviculturii, care deţine minim 15% din fondurile alocate dezvoltării rurale pe perioada 2007-2013, cuprinde masuri pentru:

îmbunătăţirea potenţialului uman;

• acţiuni de informare şi pregătire profesională a persoanelor implicate în sectoarele agricol şi forestier;• instalarea tinerilor fermieri în mediul rural;• pensionarea anticipată a fermierilor şi a lucrătorilor agricoli;• utilizarea serviciilor de consultanţă de către fermieri şi proprietarii de păduri;• crearea serviciilor de management al fermei, de consultanta agricolă precum şi de consultanta în domeniul forestier;

• sprijinirea şi restructurarea potenţialului fizic agricol şi forestier;• modernizarea exploataţiilor agricole;• creşterea valorii economice a pădurilor;• creşterea valorii adăugate pentru principala producţie agricolă şi forestiera;

• îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii pentru dezvoltarea şi adaptarea agriculturii şi silviculturii;• refacerea potenţialului producţiei agricole afectate de catastrofe naturale şi introducerea unor masuri adecvate de prevenire a acestora.

• îmbunătăţirea calităţii producţiei agricole;• sprijin pentru agricultori în vederea adaptării la standardele comunitare;• susţinerea fermierilor care participa la schemele de calitate;• sprijinirea grupelor de producători în activităţile de informare şi promovare a produselor obţinute conform schemelor de calitate a alimentelor.

Tranzitorii pentru noile state membre, cele 10 care au aderat în anul 2004 şi pentru România şi Bulgaria, sunt următoarele măsuri :

• sprijin pentru fermele de semi-subzistenta care se afla în proces de restructurare;• sprijin pentru înfiinţarea grupelor de producători.

Axa prioritara 2 - Managementul terenurilor agricole , care reprezintă minim 25% din fondurilea locate dezvoltării rural), cuprinde masuri pentru:

• utilizarea durabilă a terenului agricol;• compensaţii acordate fermierilor din zonele montane cu handicapuri naturale;• compensaţii acordate fermierilor din zonele cu handicapuri naturale, altele decât zonele montane;• sprijin financiar pentru programul Natura 2000;• sprijin financiar pentru agro-mediu şi bunăstare animala;• sprijin pentru investiţiile neproductive.

• utilizarea durabilă a terenului forestier:• înfiinţarea plantaţiilor pe terenuri agricole;• înfiinţarea sistemelor agro-forestiere pe terenuri agricole;• înfiinţarea plantaţiilor pe terenuri neagricole;• sprijin financiar pentru programul Natura 2000;• sprijin financiar pentru silvicultura;• refacerea potenţialului de producţie forestier şi introducerea unor acţiuni de prevenire a degradării;• sprijin pentru investiţiile neproductive (drumuri forestiere, întreţinerea fondului forestier, etc.).

Sprijin financiar pentru programul Natura 2000. Proiectul PHARE ACCESS ”NATURA 2000 in România îşi propune ca printr-un parteneriat ce oferă reprezentativitate la nivel naţional sa contribuie la implementarea acquis-ului comunitar prin sprijinul pentru dezvoltarea in România a Reţelei Ecologice Europene NATURA 2000 bazat pe întărirea capacităţii ONG-urilor de mediu de a se implica in mod activ in procesul de identificare a siturilor ce vor fi propuse in cadrul reţelei si facilitarea activităţilor de conştientizare si participare publica.

Peste 100 de specialişti din ONG-uri de mediu sunt pregătiţi să ajute autorităţile române la elaborarea listei de propuneri de arii protejate Natura 2000, solicitată de Uniunea Europeană pentru finalizarea negocierilor de aderare. Specialiştii, membri ai unor organizaţii de protecţie a naturii din întreaga ţară au fost instruiţi în cadrul unei serii de cursuri organizate de Federaţia Română de Speologie, Clubul Ecologic UNESCO Pronatura şi Societatea Ornitologică Română, cu sprijinul WWF România, la Gilău, în

judeţul Cluj, la Bucureşti, şi la Tulcea în perioada martie-aprilie 2004. Cursurile au cuprins prezentări de bază pentru declararea siturilor Natura 2000, cum ar fi directivele Păsări şi Habitate ale UE, precum şi elemente practice de comunicare.

Lista Natura 2000 cuprinde propuneri documentate ştiinţific făcute de fiecare ţară membră sau candidată la UE în vederea declarării unei reţele de arii naturale protejate de interes comunitar. Aflată încă în stadiu incipient în ţara noastră, ea va trebui definitivată de către autorităţi în foarte scurt timp, înainte de începutul anului 2007, data estimată de intrare în UE.

Potrivit lui Emilian Burduşel, directorul UNESCO Pronatura, ONG-urile româneşti ar putea fi extrem de utile autorităţilor în ducerea la bun sfârşit a acestei sarcini. Sarcina este cu atât mai dificilă, atrage atenţia Burduşel, cu cât între statele membre UE şi candidate, ţara noastră dispune de o biodiversitate remarcabilă, fiind singura care cuprinde 5 regiuni biogeografice distincte.

Proiectul “Rolul ONG-urilor de mediu în sprijinul implementării reţelei Natura 2000 în România”, finanţat prin programul Phare Acces al UE, va continua cu alte activităţi, între care o conferinţă naţională, şi o serie de campanii pilot de conştientizare a unor comunităţi locale.

Axa prioritara 3 - Diversificarea economiei rurale şi calitatea vieţii în zonele rurale care reprezintă minim 15% din totalul fondurilor alocate dezvoltării rurale, cuprinde masuri pentru:

• diversificarea activităţilor economice în mediul rural;• promovarea activităţilor non-agricole;• sprijin pentru crearea şi dezvoltarea micro-întreprinderilor;• încurajarea turismului;• protejarea şi creşterea potenţialului natural care sa contribuie la dezvoltarea economică durabilă.

• îmbunătăţirea calităţii vieţii în mediul rural:• dezvoltarea serviciilor de baza pentru populaţia din sectoarele economic şi agricol;• renovarea şi dezvoltarea satelor, conservarea şi refacerea patrimoniului rural;• pregătirea profesionala a persoanelor implicate în activităţile economice din zonele acoperite de axa 3;• îmbunătăţirea competentelor privitoare la managementul şi implementarea strategiilor locale de dezvoltare.

Axa Leader are ca principiu elaborarea strategiilor locale de dezvoltare printr-o abordare verticala “de jos în sus”. Aceste strategii sunt finanţate în prezent prin Iniţiativa comunitară Leader. Comisia Europeană prevede ca finalizarea şi adoptarea cadrului legislativ necesar sa fie realizată de Consiliu în vara anului 2005, urmând sa între în vigoare la 1 ianuarie 2007.

CAPITOLUL VIIDEZVOLTAREA RURALĂ ÎN ROMÂNIA

7.1. Importanţa agriculturii în dezvoltarea economică a spaţiului rural în România

7.1.1. Stadiul actual al agriculturii româneşti

Economia românească s-a aflat, după anul 1989, într-o prelungită perioadă de tranziţie care a avut efecte negative asupra tuturor sectoarelor de activitate. Această perioadă de tranziţie s-a caracterizat printr-un proces continuu de căutări de soluţii pentru ca economia ţării să devină funcţională, căutări care au avut mijloace tehnico-economice diferite, în funcţie de programele partidelor politice care s-au succedat la conducerea ţării. Într-un final, se pare că a fost găsită soluţia finalizării perioadei de tranziţie, România fiind, în prezent, într-un proces complex de integrare în Uniunea Europeană (UE), care urmează să se finalizeze la sfarsitul anului 2006, astfel încât începând cu luna ianuarie 2007 să devenim membrii cu drepturi depline.

România a traversat, în perioada 1997-1999, o etapă de recesiune economică puternică, 2000 fiind considerat de majoritatea analistilor economici ca anul care a marcat un usor proces de creştere economică. Creşterea economică realizata în anul 2000 a fost de 2,1%. Anul 2001 este considerat, pentru Romania, anul accelerării procesului de creştere economică (demarat în anul 2000) confirmând sfârşitul recesiuni economice severe din ultimii ani.

Figura nr.7.1

Evoluţia produsului intern brut, 1990-2004

1,5 3,9 7,1 3,9 -1,2 2,1 5,7 5 4,9 7,6-6,1 -4,8-8,8-12,9

-5,6

94,4

82,275 76,1 79,1

84,8 88,182,8

78,8 77,9 79,684,2

88,492,8

100

1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004

Modificari procentuale fata de anul precedent

1989=100

Pe ansamblul perioadei 2001-2004 s-a obţinut o creştere a produsului intern brut (PIB) al României de 25,2%, ceea ce corespunde unui ritm mediu anual de creştere economică de 5,3%. Ca urmare a evoluţiei favorabile din ultimii patru ani, în 2004 s-a realizat un PIB egal cu cel din anul 1989 (vezi fig.7.1), dar în condiţiile îmbunătăţirii substanţiale a structurii pe ramuri şi subramuri a economiei naţionale, proces care confirmă încheierea tranziţiei la economia funcţională de piaţă (statut obţinut de România, în toamna anului 2004, din partea UE). Este de menţionat faptul că această creştere economică este printre cele mai ridicate din rândul ţărilor aflate în tranziţie şi s-a obţinut în condiţiile unei conjuncturi internaţionale nefavorabile, mai ales in zona Europei de Centrale si de Est.

La realizarea creşterii economice au participat, alături de celelalte ramuri ale economiei naţionale, rezultatele din agricultură şi industria alimentară (mai ales în anul 2004), chiar dacă o analiză integrată a indicatorilor de eficienţă globală demonstrează că agricultura României are potenţial mult mai mare faţă de realizările de până acum, potenţial cu care putem atinge eficienţa economică din ţările dezvoltate ale lumii. Astfel, în medie, în ultimii ani, populaţia activă din agricultură a reprezentat aproximativ 41% din populaţia activă a ţării şi a produs, in anul 2004, cca.12% din PIB şi 15,6% din valoarea adaugata bruta (VAB ). Dată fiind experienţa occidentală, aceste ponderi ar trebui să fie cât mai apropiate cu putinţă, de exemplu: în Franţa 3,9% din populaţia activă a ţării produce 2,4% din PIB, iar în SUA 2,4% produce 1,7% din PIB. Pentru România acest indicator demonstrează un nivel scăzut al productivităţii factorilor de productie şi o distribuţie dezechilibrată a forţei de muncă în cadrul economiei naţionale.

Ca efect al sporirii volumului de activitate în perioada 2001-2004, precum şi al reducerii consumurilor materiale, pe fondul restructurării şi modernizării economiei, valoarea adăugată brută pe sectoare a cunoscut creşteri semnificative (vezi tabelul nr 7.1. si 7.2. ).

Tabelul nr.7.1.Dinamica valorii adăugate brute in perioada 2001- 2004

- modificări procentuale faţă de anul anterior - 2001 2002 2003 2004*) Diferenţa200

4/2000Valoarea adăugată brută din economie din care:

+ 6,7 + 5,0 + 4,9 + 7,6 126,4

1. Industria + 4,4 + 6,0 + 4,6 + 5,2 121,72. Agricultura + 28,0 - 7,0 + 3,0 + 15,6 141,73. Construcţii + 11,1 + 7,6 + 7,0 + 8,6 138,74. Servicii + 3,6 + 6,4 + 5,2 + 6,8 123,8

*) EstimatSursa: INS, CNP

Din analiza datelor de mai sus, putem considera că dezvoltarea economică din perioada 2001-2004 se caracterizează prin evoluţia proporţională, în ritmuri apropiate, a tuturor sectoarelor economiei. Ca urmare, ponderea valorii adăugate brute din industrie în PIB s-a majorat de la 27,3%, cat era în anul 2000, la 28,2% în anul 2004.

Tabelul nr.7.2.Structura produsului intern brut pe ramuri

- %, preţuri curente - 1989 1996 2000 2004*)

1. Industria 46,2 33,2 27,3 28,22. Agricultura 14,4 19,2 11,1 12,43. Construcţii 5,5 6,5 4,9 5,74. Servicii 23,0 33,6 46,3 48,5*) EstimatSursa: INS, CNP

Creşterea realizată în toate sectoarele economiei în perioada 2001-2004 se reflectă pozitiv în componenţa produsului intern brut pe ramuri de activitate.

Pornind de la aceste date, se poate spune ca, în România, agricultura poate să redevină, în scurt timp, una din principalele ramuri ale economiei. Opţiunea de a investi direct în agricultură se poate dovedi mult mai sigură şi mai sănătoasă decât în alte domenii. Reconsiderarea poziţiei agriculturii în sistemul economic al României este dată de efectele economice ale integrarii în UE care, cel mai probabil se va produce în anul 2007 si de potentialul de care aceasta dispune.

Efectele pozitive generate de aderarea României la UE, atat pentru producatorii agricoli, cat şi pentru consumatori, sunt următoarele:

accesul pe o piaţă de 450 milioane de consumatori; stimularea schimburilor comerciale intercomunitare, ca urmare a eliminării

barierelor tarifare, administrative şi tehnice; posibilitatea creşterii exporturilor de produse agroalimentare în actualele state

membre; creşterea veniturilor fermierilor ca urmare a creşterii preţurilor de vânzare a

produselor agricole şi a aplicării politicii agricole comune cu privire la susţinerea agriculturii, inclusiv practicarea unui procent cel mult egal cu contribuţia UE la această susţinere pentru plăţile directe (top-up);

iminenta creştere a investiţiilor străine în agricultura României; diversificarea produselor existente pe piaţa românească însoţită de creşterea

calităţii acesteia; creşterea cererii de produse agricole a UE la o serie de produse cum ar fi: lapte

şi produse din lapte, carne de pasăre, legume şi fructe proaspete, vin, animale vii, carne de porc şi conserve etc.

Fondul funciar al României este de 23,8 milioane hectare din care 14,8 mil. hectare teren agricol (62,2% din total fond funciar), suprafaţă cu care România este al

doilea mare potential producător agricol din Europa centrală şi de est, după Polonia şi de un nivel mediu in Europa. Structura fondului funciar pe categorii de folosinta şi pe forme de proprietate este redată în tabelul nr.7.3.

Tabelul nr 7.3.Evoluţia şi structura fondului funciar pe forme de proprietate

Nr.crt. Explicaţii 1990 2000 2004*Mii ha % mii ha % Mii ha %

1. Total fond funciar, din care:

23.839 100 23.839 100 23.839 100

-proprietate privată 2.319 9,7 15.745 66 16.905 70,1- proprietate publică 21.520 90,3 8.094 34 6.934 29,9

2. Suprafaţă agricolă, din care:

14.759 61,9 14.832 62,2 14.837 62,2

-proprietate privată 1.876 12,7 14.281 96,3 14.307 96,4- proprietate publică 12.883 87,3 551 3,7 530 3,6

3. Suprafaţa ocupată cu păduri, din care:

6.682 28 6.667 28 6.663 28

- proprietate privată 72 1,1 582 8,7 1.667 25-proprietate publică 6.610 98,9 6.085 91,3 4.996 75

*) Date estimateSursa: INS şi MAPDR

Din perspectiva resurselor funciare şi a calităţii lor, România se situează în primele şapte ţări europene. Astfel, suprafata care revine pe un locuitor al Romaniei este, în medie, 0,65 hectare teren agricol, iar cea mai mare parte a terenurilor arabile sunt de categoriile I-III, într-un sistem de clasificare internaţional a solurilor pe cinci clase de calitate.

Nivelul şi structura producţiei agricole este determinată de modul în care este împărţită suprafaţa agricolă in suprafata arabila, suprafata ocupata cu vii si livezi, suprafata ocupata cu pasuni si fanete, evoluţia şi structura acesteia fiind redate în tabelul nr.7.4.

Tabelul nr.7.4.Evoluţia şi structura suprafeţei agricole a României în perioada 1990-2004

Nr.crt. Explicaţii 1990 2004 Diferenţemii ha % mii ha % %

1. Suprafaţa agricolă totală, din care:

14.759 100 14.837 100 + 0,5

2. Suprafaţa arabilă, din care: 9.451 64 9.399 63,3 - 0,5-proprietate privată 762 8,1 9.059 96,3 + 1.088- proprietate publică 8.689 91,9 340 3,7 - 96,1

3. Suprafaţă ocupată cu vii şi livezi, din care:

590 4 501 3,4 -15,1

-proprietate privată 102 17,3 477 95,2 +368- proprietate publică 488 82,7 24 4,8 -95,1

4. Suprafaţa ocupată cu păsuni şi fâneţe, din care:

4.718 32 4.938 33,3 +4,7

- proprietate privată 1.013 21,5 4.772 96,6 + 371

-proprietate publică 3.705 79,5 166 3,4 - 95,5Sursa: INS şi MAPDR

Figura nr.7.2.

14759

9451

590

4718

14837

9399

501

4938

0

3000

6000

9000

12000

15000

1990 2004

Evoluţia şi structura suprafeţei agricole a României în perioada 1990-2004

Suprafata agricola totala Suprafata arabila

Suprafata ocupata cu vii si livezi Suprafata ocupata cu pasuni si fanete

ss

Din analiza datelor prezentate în tabelele nr.7.3. şi 7.4. se desprind următoarele concluzii generale:a) Proprietatea privată a devenit, în anul 2004, preponderentă în structura de proprietate,

atât în ceea ce priveşte fondul funciar (70%), cât şi suprafaţa agricolă, caz în care s-a ajuns la 96,4%. În schimb, suprafaţa ocupata cu păduri rămâne, în continuare, preponderent în proprietate publică (75%), numai 25% din aceasta fiind în proprietate privată.

b) Suprafaţa agricolă a României a crescut, în perioada 1990-2004, cu 78 mii ha, adică cu 0,5%, ca urmare a reintroducerii în circuitul agricol a unor suprafeţe scoase temporar din acest domeniu.

c) Structura suprafeţei agricole nu s-a schimbat în mod semnificativ, în anul 2004, aceasta fiind compusă din: suprafaţa arabilă- 63,3%; suprafaţa ocupată cu vii şi livezi – 3,4% şi suprafaţa ocupată cu păsuni şi fâneţe – 33,3%.

d) Este de remarcat faptul că, spre deosebire de suprafaţa ocupată cu păşuni şi fâneţe care a crescut, în perioada analizată, cu 220 mii ha (adică cu 4,7%), suprafaţa ocupată cu vii şi livezi a scăzut cu 89 mii ha (adică cu 15,1%) ca urmare a defrişărilor de vii şi livezi şi transformarea acestor suprafeţe, fie în teren arabil, fie în teren pentru construcţii.

Din analiza evoluţiei şi structurii fondului funciar rezultă că, din punct de vedere al acestei resurse naturale, România poate fi considerată ca o ţară agricolă cu un potenţial foarte bun, dar este foarte important modul în care este acesta exploatat, cunoscut fiind faptul că agricultura gospodăriei rurale este, in cea mai mare parte, orientata către exploataţiile individuale si mai putin către forme asociative. Aceasta este, de fapt, o caracteristică naţională care a fost demonstrată în ultimii 15 ani.

Pentru a contracara această orientare, politica agricola a Romaniei s-a concretizat prin aprobarea Legii exploataţiilor agricole nr.166/2002, care avea drept scop creşterea suprafeţei agricole aflate în exploataţii agricole comerciale ce se adresează pieţei. Efectele acestei legi au fost benefice si sunt concretizate în faptul că, la finele anului 2004, erau constituite un număr de 169.336 exploataţii agricole care deţin o suprafaţă de peste 6,224

milioane ha, reprezentând 41,9% din suprafaţa agricolă totală (vezi tabelul nr.7.5). Structura acestor exploataţii este următoarea:

- 47.797 exploataţii agricole în sectorul vegetal;- 30.327 exploataţii în sectorul animalier;- 91.022 exploataţii mixte;- 190 exploataţii în sectorul piscicol.Este de mentionat totusi ca, in continuare, gospodariile individuale detin ponderea

cea mai mare din suprafata agricola a Romaniei, ajungand, in anul 2004, la 8,613 mil. hectare, ceea ce reprezinta 58,1% din total. Aceasta este, de fapt, una dintre cele mai delicate probleme pe care Romania trebuie sa o rezolve intr-un timp foarte scurt.

Tabelul nr.7.5.Evolutia si structura terenurilor agricole în România

în perioada 2001-2004Nr.crt.

Explicaţii UM

ANII Diferenţe2004/2001 (%)

2001 2002 2003 2004

1. Suprafaţa agricolă totală, din care:

Miiha

14.859 14.864 14.836 14.837 - 0,15

2. Suprafaţa aflată în exploataţii agricole:

Miiha

3.165 3.181 4.095 6.224 + 97

-Ponderea din suprafaţa agricolă totală

% 21,3 21,4 27,6 41,9 + 97

-Număr total de exploataţii

nr 11.662 14.639 111.424 169.336 + 1.352

3. Suprafaţa agricolă cuprinsă în gospodării individuale

Miiha

11.694 11.683 10.741 8.613 - 26

-Ponderea din suprafaţa agricolă totală

% 78,7 78,6 72,4 58,1 - 26

Sursa: date preluate de la MAPDR.

Dimensiunile medii ale exploataţiilor agricole (fara a fi luate in calcul gospodariile individuale) erau la finele anului 2004, următoarele: 270 ha în cazul exploataţiilor din sectorul vegetal; 134 animale în cazul fermelor de creştere a bovinelor; 1260 în cazul celor de porcine, 230 animale în cazul ovinelor etc. Este de remarcat faptul că agricultura României continuă să aibă exploataţii de dimensiuni mari şi foarte mari, chiar daca intr-un numar relativ mic, capabile să obţină performanţe atât pe piata internă, cât şi cea externă. Astfel, în România există 1.733 exploataţii mari, din care: 542 în sectorul vegetal, 972 în sectorul zootehnic, 28 în sectorul piscicol şi 141 exploataţii mixte. În sectorul vegetal, 42 de exploataţii deţin peste 5000 ha, 75 de exploataţii deţin între 2500 şi 5000 ha şi 526 de exploataţii au o suprafaţă cuprinsă între 1000 şi 2500 ha.

Este de asteptat ca, odata cu aplicarea pachetului de legi cu privire la proprietatea asupra terenurilor agricole, numarul exploatatiilor agricole comerciale sa creasca si sa determine asigurarea eficientei economice a activitatilor agricole.

Referitor la sectorul zootehnic, ca o caracteristică principală este de reţinut faptul că, pentru prima dată în ultimii 14 ani, începând cu anul 2001 a fost stopat declinul

efectivelor de animale, înregistrându-se, în perioada 2001-2004, creşteri la toate speciile de animale. Pe lângă această realizare, sectorul zootehnic se poate caracteriza după cum urmează:a) sectorul privat deţine, în prezent, 98% din efectivele de porcine, 99% din cel de

bovine, păsări, albine şi cabaline şi 100% din efectivele de ovine;b) începând cu anul 2001, producţiile totale de lapte de vacă şi oaie, ouă şi miere

înregistrează creşteri, iar din anul 2002 se înregistrează creşteri la producţiile de carne în viu la bovine, porcine, ovine şi pasăre;

c) producţia medie de lapte de vacă a crescut anual în medie cu 4% ajungând în anul 2003 la 3.263 litri/cap de vacă furajată, faţă de 2925 litri/cap, cât a fost în anul 2000;

d) a crescut greutatea de sacrificare la bovine, de la 272 kg/cap, cât era în anul 2000, la 321 kg/cap în anul 2003; la ovine de la 17 kg/cap în anul 2000 la 23 kg/cap în anul 2003; la porcine de la 107 kg/cap în anul 2000, la 110 kg/cap în 2003; iar la pasăre de la 1,770 kg/cap în anul 2000, la 1,980 kg/cap în anul 2003;

e) în anul 2004, MAPDR a derulat 29 de forme de sprijin pentru toate speciile de animale, acestea fiind orientate, cu preponderenţă, spre efectuarea de investiţii şi pentru creşterea cantitativă şi calitativă a producţiei animaliere destinată pieţei. Demn de luat în seamă sunt două măsuri importante şi anume: atribuirea, catre tinerii agricultori cu varste de pana la 40 de ani care vor sa

desfasoare productie zootehnica, unui număr de 2.048 spaţii zootehnice dezafectate în 37 de judeţe, care a determinat o valoare a investiţiilor efectuate de peste 190 mld. lei. O mare parte din aceste spatii au fost populate cu animale, ceea ce a condus la crearea unui număr de 1.558 noi locuri de muncă;

demararea programului de realizare de ferme moderne de creştere a vacilor de lapte la care construcţia adăposturilor, cumpărarea junicelor şi a instalaţiilor zootehnice sunt finanţate 50% de la bugetul de stat.În ceea ce priveşte sectorul pescăresc, care cuprinde două activităţi productive

(acvacultură şi pescuit), poziţia acestuia trebuie reconsiderata în cadrul activităţilor economice desfasurate in Romania. Având în vedere faptul că, peste 730 mii ha sunt acoperite cu ape, ceea ce reprezintă 3% din suprafaţa ţării, consideram ca sectorul pescaresc reprezinta o activitate careia trebuie acordat sprijinul bugetar necesar pentru a deveni competitiv pe piata UE.

Totodata, pentru buna functionare si administrare a sectorului pescaresc este necesar ca Romania sa definitiveze cadrul institutional, compatibil cu cel realizat de tarile membre ale UE, capabil sa contribuie la gestionarea eficienta a resursei piscicole.

Structura suprafetelor acoperite cu apa este, in prezent, următoarea:• 300 mii ha bălţi, lacuri naturale şi lacuri de acumulare;• 100 mii ha amenajări piscicole din care 40 mii ha aflate în Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării;• 50.000 km de râuri de şes;• 18.000 km râuri de munte;• 1.075 km de Dunăre;• 25.000 km zonă exclusiv economică a Mării Negre.

Evoluţia şi structura producţiei realizate în sectorul pescăresc este prezentată în tabelul nr.7.6.

Tabelul nr 7.6.Evoluţia şi structura producţiei realizate în sectorul pescăresc

în perioada 2000-2004Nr. Explicaţii UM ANII Diferenţe

crt. 2004/2001 (%)

2000 2001 2002 2003 2004*)

1. Producţia totală de peşte, din care:

tone 17.076

18.397 16.392 20.678 24.000 + 40

2. Producţia de peşte din acvacultură

tone 9.700 10.800 9.248 8.508 10.500 + 8.2

Ponderea în total producţie

% 56,8 58,7 56,4 41,1 43,7 -23,1

3. Producţia de peşte din activitatea de pescuit

tone 7.376 7.597 7.144 12.170 13.500 +83

Ponderea în total producţie

% 43,2 41,3 43,6 58,9 56,3 +30,3

Sursa: date preluate de la MAPDR.*) Date estimate la 31.12.2004

Din analiza datelor prezentate în tabelul nr.7.6. reiese faptul că, producţia totală de peşte a crescut în perioada analizată cu 40%, ca urmare a sporirii cu 83% a producţiei din activitatea de pescuit. Această creştere se datorează, în primul rând, concesionării fondurilor piscicole din Biosfera Delta Dunării, care a determinat înregistrarea capturilor de peşte în evidenţele contabile ale firmelor concesionare şi ale administraţiei statului (Direcţiile agricole judeţene, Direcţia de Pescuit şi Acvacultură din cadrul MAPDR etc).

Industria alimentară şi a băuturilor reprezintă un sector de activitate fără de care o mare parte din producţia agricolă nu s-ar putea comercializa în condiţiile de eficienţă economică. Aceasta reprezintă în prezent, 26% din valoarea totală a producţiei agricole brute şi 4,6% din produsul intern brut al României. În cadrul acestui sector este antrenat un număr de 14.509 agenţi economici, din care peste 99% sunt în proprietate privată. De asemenea, industria alimentară asigură peste 240 mii locuri de muncă, ceea ce reprezintă cca 5% din producţia activă a României.

Producţia de produse alimentare, după o perioadă de scădere înregistrată între 1997-2000, începând cu anul 2001 a cunoscut o creştere semnificativă la principalele produse (vezi tabelul nr. 7.7.), care se datorează puterii de cumpărare mai mari în perioada 2001-2004, ceea ce a determinat creşterea consumului mediu anual pe cap de locuitor la principalele produse, cum ar fi: la făină de la 144,7 kg/loc la 193 kg/loc; la carne şi produse din carne de la 45,1 kg/loc la 60 kg/loc; la zahăr şi produse din zahăr de la 22,6 kg/loc la 26,5 kg/loc; la lapte şi produse din lapte de la 197,3 l/loc la 231 l/loc; la conserve şi produse din peşte de la 2,5 kg/loc la 3,0 kg/loc etc.

Tabelul nr.7.7.Evoluţia producţiei de produse alimentare în perioada 2000-2004

Nr.crt.

Produse UM ANII Diferenţe2004/2000 (%)

2000 2004

1. Făină de grâu în echivalent grâu

mii tone 2.700 3.200 + 18,5

2. Carne de porc mii tone 502 540 + 7,63. Carne de bovină mii tone 165 215 + 30,3

4. Carne de pasăre mii tone 264 372 + 40,15. Zahăr rafinat mii tone 476 480 + 0,86. Uleiuri rafinate mii tone 240 250 + 4,27. Margarină mii tone 38 50 +31,68. Conserve de legume şi fructe mii tone 109 75 - 31,29. Brânzeturi mii tone 27 60 + 12210. Lapte şi produse lactate mii tone 259 500 + 9311. Vin nobil mii hl 3247 3500 + 7,812. Bere mii hl 12,2 12,3 + 0,813. Băuturi alcoolice distilate mii hl 631 933 + 47,914. Băuturi nealcoolice mii hl 12,8 15 + 17,215. Conserve şi semiconserve de

peştemii tone 1 1 -

Sursa: date preluate de la MAPDR.

Pentru a deveni competitivă, agricultura românească trebuie să-şi valorifice potenţialul dat de fondul funciar printr-o inzestrare tehnică corespunzătoare şi prin practicarea unor tehnologii avansate, moderne, performante. Avantajele atingerii unui nivel optim de dotare tehnică considerată a fi, pentru situaţia agriculturii României, de 25 ha/tractor şi de 65,2 ha/combină, sunt următoarele:

• efectuarea lucrărilor mecanizate în perioadele agrotehnice optime;• calitatea superioară a lucrărilor;• consumuri reduse la combustibil pentru un hectar lucrare agricolă;• scăderea preţurilor de producţie etc.Agricultura României avea în dotare, la sfârşitul anului 2004, 177 mii tractoare,

140 mii pluguri pentru tractor, 26 mii cultivatoare mecanice, 58 mii semănători – mecanice, 20 mii combine autopulsate pentru recoltarea cerealelor si a furajelor şi 65 de mii de semicositori. Acest grad de inzestrare cu maşini şi utilaje agricole prezentat în fig nr.7.3 şi nr.7.4, determină o încărcătură de 53,8 ha/tractor şi de 86,8 ha/combină (vezi fig.7.5 şi 7.6).

Figura nr.7.3Evolutia si prognoza parcului de tractoare agricole, pluguri, grape

cu discuri, semănători şi combine

0

50000

100000

150000

200000

250000

300000

350000

400000

2000 2001 2002 2003 2004 2007 2025

Tractoare

Pluguri

Grape cu discuri

Semanatori

Combine

Sursa: Date preluate de la MAPDR

Figura nr.7.4

2.32.9 5.3

23.521.815

1.43.913.7

70.963.6

34.5

0.74.6

20.2

1.33.3

11.3

01020304050607080

%

Sub 45CP 45 CP 50-60CP 65 CP 80-100 CP 150-360CP

Structura pe clase de putere a parcului de tractoare din România - prezent şi perspective-

Prezent 2007 2005

Sursa: Date preluate de la MAPDR

Figura nr.7.5

58.6 57.2 55.6 54.2 53.849.9

25

0

10

20

30

40

50

60

ha

/tra

cto

r

2000 2001 2002 2003 2004 2007 2025

Evoluţia si prognoza gradului de dotare cu tractoare

Sursa: Date preluate de la MAPDR

Figura nr.7.6

127.2110.3

88.5 87.4 86.8 80.865.2

0

50

100

150

ha

păi

ose

/co

mb

ină

2000 2001 2002 2003 2004 2007 2025

Evoluţia si prognoza gradului de dotare cu combine

Sursa: Date preluate de la MAPDR

In ceea ce priveste starea parcului de maşini şi utilaje agricole, aceasta prezintă, în mare parte, un grad ridicat de uzură, având, totodată, dimensiuni de lucru mai mari comparativ cu suprafeţele relativ mici ale parcelelor agricole aparţinând producătorilor agricoli, chiar dacă, în perioada 2001-2004 s-au investit peste 7000 mld lei în achiziţii de maşini şi utilaje agricole. Aceste investiţii s-au concretizat în achiziţionarea a peste 11 mii tractoare, peste 380 combine, peste 6800 semănători. Sursele de finanţare pentru aceste investiţii sunt: bugetul MAPDR, care a alocat, pentru întreaga perioadă peste 6200 mld lei, programele UE (Phare şi Sapard), Banca Mondială, acordurile bilaterale; surse private interne, surse de investiţii private externe etc.

Referitor la îngrăşămintele chimice alocate agriculturii în perioada 1996-2004, se remarcă că acestea au fost administrate în cantităţi tot mai scăzute, astfel: 435 mii tone substanţă activă în anul 1996; 406 mii tone substanţă activă în anul 1997, 383 mii tone substanţă activă în anul 1998; 331 mii tone substanţă activă în anul 1999; 342 mii tone substanţă activă în anul 2000 (ceea ce reprezintă administrarea a cca.36 kg substanţă activă/ha suprafata arabilă) iar în anul 2004 s-a ajuns la 547 mii tone substanţă activă, cu 60% mai mare decât în anul 2000 şi cu 25% mai mare decât în anul 1996. Totuşi acest consum este departe de a fi comparabil cu cel înregistrat în tarile cu agricultură dezvoltată, ceea ce dovedeste carente in practicarea unor tehnologii moderne in productia vegetala, generate de lipsa surselor financiare, mai ales la producatorii agricoli individuali.

Tratamentele plantelor în timpul vegetaţiei împotriva bolilor şi dăunătorilor a fost o etapă tehnologică nerespectată de marea majoritate a agricultorilor individuali, ca urmare a costurilor ridicate pe care le presupune aceste operaţiuni, ceea ce a avut un efect negativ asupra producţiei agricole realizate de România în ultimii ani. Excepţie fac marile exploataţii agricole care au avut surse financiare pentru achiziţionarea de erbicide şi pesticide sau au beneficiat de cele alocate din bugetul MAPDR (în anul 2004 suma alocată, pentru toate categoriile de tratamente, s-a cifrat la 220 mld. lei).

În condiţiile în care agricultura este cunoscută ca o activitate dependentă de condiţiile de climă şi sol, activitatea de îmbunătăţiri financiare poate fi considerata ca un important factor de producţie (alături de muncă, natură şi capital). Din acest motiv, punerea în funcţiune a infrastructurii din amenajările de irigat trebuie să reprezinte una din principalele priorităţi ale politicii agricole gestionate de administratorii sistemelor de irigatii.

România dispune de suprafeţe destul de mari amenajate cu lucrări de îmbunătăţiri funciare, aşa cum rezultă şi din datele tabelului nr.7.8., însă acestea trebuie puse în funcţiune şi ulterior întreţinute şi reparate corespunzator pentru a raspunde solicitarilor producatorilor agricoli. Problema majora pe care o ridica aceasta activitate este cea a surselor de finantare, care sunt foarte mari, greu de asigurat de catre bugetul de stat si, cu atat mai putin de catre producatorii agricoli din Romania.

Tabelul nr.7.8.Evoluţia suprafeţelor amenajate cu lucrări de îmbunătăţiri funciare

în perioada 1990-2004Nr.crt.

Explicaţii ANII Diferenţe2004/1990(%)

1990 2000 2004

1. Suprafaţă amenajată cu diguri 1545 1545 1545 -2. Suprafaţa amenajată pentru

irigaţii3.168,7 3.081,7 3.077,1 -2,9

3. Suprafaţa amenajată pentru desecări

3.100,7 2.952,2 2.950,5 -4,9

4. Suprafaţa amenajată pentru combaterea eroziunii solului

2.222,3 2.133,0 2.135,9 -3,9

Sursa: date preluate de la MAPDR.

Din analiza datelor prezentate în tabelul nr.7.8. reiese că suprafeţele destinate amenajărilor cu lucrări de îmbunătăţiri funciare nu s-au modificat substanţial, în perioada 1990-2004, însă pentru a avea o imagine mai realistă asupra acestui fenomen este necesar a se cunoaşte amenajările (suprafeţele agricole) pregătire pentru irigaţii şi mai ales suprafaţa pe care s-au aplicat udări, suprafeţe redate în tabelul nr.7.9.

Din analiza datelor prezentate în tabelul nr.7.9. rezultă foarte clar că suprafaţa amenajată pentru irigaţii nu este utilizată decât în proporţie de cel mult 45%, ceea ce înseamnă că în acest sector de activitate este nevoie de un program de reabilitare a sistemului de îmbunătăţiri funciare. Acest program trebuie să aibă ca prin obiectiv udarea întregii suprafeţe pregătite pentru irigat, în acest fel eliminandu-se cheltuielilor suplimentare efectuate de administrarea sistemului de irigaţii, cheltuieli care se recuperează de la beneficiarii de irigaţii (producătorii agricoli) şi care contribuie la creşterea costului total al produselor agricole.

Tabelul nr.7.9.Evoluţia şi structura suprafeţelor amenajate pentru irigat

în perioada 2001-2004Nr.crt.

Explicaţii UM ANII Diferenţe2004/2001 (%)

2001 2002 2003 2004*)1. Suprafaţa totala

amenajată pentru irigaţii, din care:

mii ha

3.081,7

3.081,4

3.077,1

3.077,1

- 0,2

2. Suprafeţe pregătite pentru irigat

mii ha

900,7 1.072,1

1.303,2

1400 +55,4

- ponderea în total suprafaţă amenajată

% 29,2 34,8 42,3 45,5 +55,8

3. Suprafaţa pe care s-au aplicat udări

mii ha

497,6 754,5 1000 1400 +181,3

-ponderea în total suprafaţă amenajată

% 16,1 24,5 32,5 45,5 +182,6

-pondere în total suprafaţă pregătită

% 55,2 70,4 76,7 100 +81,1

Sursa: date preluate de la MAPDR.*) Date estimate la 31.12.2004

România se caracterizează ca fiind o ţară cu o pondere mare a populaţiei ocupate în agricultură, care determină o productivitate scăzută a muncii. Prezenţa la sate a peste 40% din populaţia ţării (circa 9 milioane de persoane) este o realitate stânjenitoare (media europeană fiind de 26%) care, printr-o politică inteligentă de dezvoltare a agriculturii şi a satului românesc, poate fi transformată în avantaj.

În anii tranziţiei, structura populaţiei la sate s-a schimbat prin reîntoarcerea acasă a câtorva sute de mii de persoane (muncitori, tehnicieni, ingineri, profesori etc.) trecute în şomaj sau pensionate, care au disponibilitate profesională de asumare a unor răspunderi privind organizarea de ferme agricole mici şi mijlocii moderne. O parte din aceste persoane disponibilizate din diverse domenii de activitate au inceput sa se ocupe de agricultura (pe suprafete relativ mici si fara a fi ocupati permanent cu aceasta indeletnicire) pentru a-si asigura necesarul de trai. Acest fenomen contribuie la cresterea artificiala a populatiei ocupate in agricultura determinand asa numitul „somaj mascat „ cu efecte nefavorabile asupra indicatorilor economici din agricultura Romaniei.

Ştiinţa şi cercetarea în agricultură au un potenţial şi o forţă de luat în seamă în elaborarea unei strategii de dezvoltare a ţării. Statisticile internaţionale arată că, prin potenţialul de specialişti angrenaţi în cercetarea ştiinţifică agricolă şi prin rezultatele obţinute, România se situează în rândul ţărilor fruntase din Europa. Din păcate, acest uriaş potenţial de cercetare ştiinţifică din agricultură românească este în pericol de a-si pierde din importanta, ca urmare a dezinteresului institutelor de cercetare şi a lipsei de surse financiare, pentru efectuarea cercetarii fundamentale.

Agricultura românească nu se poate dezvolta şi progresa fără a realiza relaţii economice cu sectoarele din amonte şi aval. Se poate spune că aceste relaţii sunt, în prezent, în curs de perfecţionare pornind, în primul rând, de la faptul că toate cele trei sectoare sunt preponderent private. Producătorii agricoli sunt nevoiţi să-şi unească eforturile sub forma unor cooperative (asociaţii) de aprovizionarea şi desfacerea care să aibă capacitatea de a negocia atât cu furnizorii de resurse materiale, cât şi cu unităţile de comerţ, indiferent de categoria lor. De o deosebită importantă se va bucura comerţul extern al României pentru produsele agroalimentare, mai ales pentru perioada imediat următoare (până în anul 2007), când România va trebui să fie competitivă pe piaţa UE.

În ultimii zece ani ponderea produselor agricole în ansamblul comerţului mondial a scăzut, înregistrându-se o creştere a ponderii bunurilor industriale şi a serviciilor. Ponderea deţinută de produsele agroalimentare (cu grad ridicat de prelucrare) a continuat să depăşească procentajul deţinut de produsele agricole neprelucrate pe ansamblul comerţului mondial cu toate că diferenţa dintre cele două categorii s-a micşorat.

În general, ţările dezvoltate au tendinţa de a importa produse agricole neprelucrate şi de a exporta produse agroalimentare, în timp ce ţările în curs de dezvoltare exportă în special produse agricole brute şi importă produse agricole prelucrate. Principalii producători atât de produse agricole neprelucrate, cât şi de produse agricole prelucrate sunt ţările dezvoltate. Aceste ţări reprezintă şi principalii importatori şi exportatori de astfel de produse.

Uniunea Europeană este cel mai mare exportator mondial de produse agricole, urmată de Statele Unite, Canada, Brazilia, şi China. Uniunea Europeană este, de asemenea, cel mai mare importator mondial de produse agricole, fiind urmată de Statele Unite, Japonia, China şi Canada. Principalul flux de comerţ agricol regional este cel din cadrul Uniunii Europene.

Comerţul exterior agricol al României, în special cu Uniunea Europeană, a înregistrat, în ultimii ani, solduri negative substanţiale ale balanţei comerciale în defavoarea României. Această situaţie arată slaba compatibilitate a agriculturii cu cea a Uniunii Europene, lipsa varietăţii produselor cerute de consumatorii comunitari şi accenturea caracterului concurenţial al produselor româneşti faţă de cele comunitare excedentare.

În ceea ce priveşte comerţul cu produse agricole este în general acceptată idee că dezvoltarea şi creşterea economică sunt sustenabile prin promovarea unui comerţ internaţional liber pe principiul avantajului competitiv. Analiza comerţului agricol

românesc în perioada 1990–2004 relevă o schimbare considerabilă a poziţiei pe pieţele agricole internaţionale, Romania transformandu-se dintr-un exportator net de produse agricole în importator net, pentru toate cele patru grupe de produse (animale şi produse animale, produse vegetale, grăsimi animale şi vegetale, alimente, băuturi şi tutun), cu un deficit de peste 6 miliarde USD în ultimii 14 ani.

Importul agroalimentar al României este dominat de produsele alimentare, băuturi, tutun, produse cu grad ridicat de prelucrare, o asemenea structură fiind caracteristică ţărilor în curs de dezvoltare şi care generează efecte negative asupra balanţei comerciale. Ultimii ani s-au caracterizat prin faptul că, la o serie de produse tradiţionale, importurile au atins cote alarmante. S-au înregistrat importuri de ceapă, cartofi de consum, mere, morcovi, slănină sau grăsime de porc. Creşteri ale importurilor s-au înregistrat şi la alte categorii de produse alimentare tradiţionale: carne de pasăre şi porc, preparate alimentare, zahăr, cafea, porumb, produse de patiserie, legume proaspete şi fructe, făină, peşte.

O explicaţie a creşterii masive a importurilor agroalimentare o constituie pătrunderea în România a marilor reţele de comercializare. Dezvoltarea reţelelor de supermagazine a condus atât la sporirea importurilor de produse agroalimentare, cât şi la creşterea consumului (in corelatie cu cresterea veniturilor consumatorilor ).

Cum producţia internă realizată în ultimii ani la principalele produse agroalimentare nu a satisfăcut cererea internă, importurile sunt inevitabile. Curba diferenţei între consum şi producţie urmăreşte fidel situaţia din industriile producătoare aferente. Spre exemplu, la carne de pasăre sau de porc, consumul depăşeşte producţia internă, diferenţa provenind evident din import. În aceste două sectoare s-au făcut simţite restructurările din domeniu, care s-au soldat cu închiderea unor mari complexuri de creştere a animalelor, dar care va determina adaptarea acestor unitati la cerintele UE.

Aceeaşi situaţie, dar cu accente critice, se întâlneşte şi în cazul zahărului şi al conservelor de legume, multe din fabricile de prelucrare, odată privatizate au intrat într-un aşa numit “proces de conservare”, în realitate o parte dintre ele au fost dezmembrate bucată cu bucată şi vândute ca fier vechi. Nu este, deci, întâmplător că ponderea importurilor a crescut dramatic la unele categorii de produse agricole. La polul opus se află, de exemplu, producţia de bere, unde investiţiile straine consistente efectuate in Romania au condus la o producţie internă îndestulătoare.

Totodată, importurile sunt cauzate de faptul că în România nu există încă un lanţ de depozitare şi conservare a legumelor şi fructelor, ceea ce se produce în vară se consumă in perioada celor trei luni, iar în următoarele nouă luni suntem dependenţi de importuri, unele dintre ele dubiose din punct de vedere calitativ.

Creşterea importurilor de produse agroalimentare are impact negativ asupra economiei, întrucât nu se asigură surse valutare dintr-o activitate economică cu multe avantaje comparative şi se consumă valută pentru achiziţionarea unor produse tradiţionale. Creşterea importurilor are influenţă extrem de negativă asupra agriculturii autohton, cu atât mai mult, cu cât se importă o gamă sortimentală mai largă de produse agroalimentare ce pot fi obţinute din producţia internă, care este presată să se restrângă (abandonarea unor culturi, orientarea către monocultură sau producţia unor culturi ale căror produse se vând la preţuri reduse), diminuând, astfel, posibilitatea de valorificare a resurselor interne regenerabile.

În ceea ce priveşte exporturile, în ultimii doi ani, predominante sunt produsele care nu înglobează valoare adăugată. Pe locul întâi în topul exporturilor se situează animalele vii (bovine, caprine, ovine, cai, măgari şi catâri), cu o valoare de peste 111 milioane de euro, ceea ce reprezintă cam 30 de procente din totalul exporturilor în anul 2003. Seminţele de floarea soarelui, legumele proaspete şi vinul s-au clasat pe locurile următoare, dar la mare distanţă, fata de prima categorie.

Comerţul exterior al României a parcurs mai multe etape de descentralizare – liberalizare şi s-au stabilit măsuri de politică comercială care,însă, nu au produs efecte favorabile dezvoltării pieţei interne şi sprijinirii exporturilor agricole. Din cauza gradului scăzut de competitivitate a agriculturii şi stării economice generale, România nu face faţă concurenţei externe. În condiţiile randamentelor scăzute, a costurilor ridicate ale produselor agricole, a lipsei de diversificare a mărfurilor agroalimentare exportate şi a gradului redus de prelucrare, s-au pierdut importante pieţe de desfacere. Reducerea preţurilor mondiale la principalele produse agricole de export ale României aduce mari prejudicii agenţilor economici care se menţin cu greu pe piaţa externă. Lipsa unei politici comerciale previzionare privind protecţia pieţei interne şi calitatii neomogene ale produselor, ca şi lipsa susţinerii exporturilor au creat mari dezavantaje în perioada de tranziţie.

În condiţiile accentuării liberalizării comerţului agricol mondial, creşterea performanţelor agriculturii şi a sectorului agroalimentar în ansamblul său este cea mai importantă măsură de protecţie internă. Realizarea unei competitivităţi ridicate şi diversificarea produselor agroalimentare, înainte de aderarea la Uniunea Europeană, sunt condiţii esenţiale pentru menţinerea agriculturii naţionale ca furnizor principal de produse pentru populaţia comunitara.

Pe de altă parte, nivelul scăzut al exportului de produse agricole (în cea mai mare parte materii prime) reduce şansele modernizării agriculturii. Soldul negativ al balanţei comerciale agricole şi importul de alimente (şi nu importul de maşini şi utilaje performante) afectează dezvoltarea pe termen lung a agriculturii şi cresc dependenţa de import a consumului intern pentru produse care, în mod tradiţional, au fost asigurate din resurse proprii.

In concluzie, se poate spune ca stadiul actual al satului romanesc, in general, si al agriculturii, in particular, este departe de cel al tarilor membre ale UE. Decalajele dintre agricultura Romaniei si cea a tarilor membre ale UE trebuie recuperate pana la intrarea tarii noastre in Europa unita, insa acest fenomen nu este posibil fara investitii in tehnica si tehnologii moderne care necesita surse financiare consistente. In cadrul acestor surse financiare creditul agricol are un rol deosebit de important, mai ales daca luam in calcul faptul ca sursele proprii ale producatorilor agricoli (indiferent de forma de proprietate si de dimensiunea lor) sunt insuficiente in raport cu necesarul de finantare, iar accesul la fondurile nerambursabile (gen Fondurile SAPARD) este conditionat de existenta fondurilor proprii menite sa asigure partea de cofinantare privata.

7.1.2. Principalele domenii ale sectorului agroalimentar şi rezultatele obţinute în perioada de tranziţie

Pentru a putea fi identificate principalele potenţialităţi şi constrângeri care limitează dezvoltarea economiei agroalimentare este absolut necesar a se analiza competitivitatea fiecăruia dintre principalele domenii ale sectorului agroalimentar din România. În cele ce urmează, este prezentată o sinteză a acestor aspecte pe principalele categorii de produse agroalimentare pentru care România întruneşte condiţii naturale şi agropedologice favorabile desfasurarii productiei si obtinerii de rezultate comparabile cu cele realizate de tarile membre UE.

Potenţialul sectorului zootehniei din Romania

Producţia zootehnica reprezinta principalul beneficiar al rezultatelor din cadrul sectorului vegetal, de aceasta depinzand valorificarea eficienta a productiei vegetale, mai

ales a culturilor furajere. In aceste conditii consideram ca politicile de sustinere a agriculturii practicate dupa 1990 nu au fost corespunzatoare, deoarece majoritatea covarsitoare a resurselor bugetare au fost orientate catre productia vegetala si nu catre productia zootehnica sau cele de procesare a produselor agricole (cea mai mare pondere din resursele bugetare alocate agriculturii si destinate sustinerii productiei zootehnice a fost de 25 %, in anul 2004).

În prezentul subcapitol analizam potentialitatile principalelor produse zootehnice, cum ar fi: laptele si produsele din lapte, carnea de bovine, carnea de ovine, carnea de porcine, carnea de pasare si ouale.

Laptele şi produsele lactate

Sectorul de produse lactate din România este caracterizat în prezent, printr-o producţie la scară redusă. Cele aproape 1,2 milioane exploataţii, marea majoritate familiale, de creştere a vacilor de lapte, estimate în statistici recente, relevă o medie de 1,5 vaci pe exploataţie. Dintre acestea la doar 20% producţia de lapte este colectată şi orientata catre unitatile de procesare. Diferenţa este utilizată în autoconsumul fermelor şi familiilor producătorilor agricoli, pentru hrana viţeilor şi cea umană şi o parte nesemnificativă pentru vânzări directe pe piaţa ţărănească. Randamentul mediu este de aprox. 3.000 l/cap de vacă, care reprezintă numai 50% din media UE. Randamentele medii sunt, în multe cazuri, sub potenţialul genetic al animalelor, datorită deficienţelor în hrănirea şi întreţinerea acestora. În acelaşi timp, este necesară îmbunătăţirea calităţii genetice a efectivelor de taurine.

Atenţia acordată calităţii laptelui este în prezent destul de redusă la nivelul fermelor, atât în ceea ce priveşte colectarea raţională şi igenică a laptelui şi preţurile de livrare pentru procesare cât şi la desfacerea acestuia pe piaţa ţărănească. Sistemul de colectare a laptelui este fragmentat şi dispune de o logistică precară şi prezintă, totodată, deficienţe în legătură cu asigurarea facilităţilor de analiză a calităţii şi de existenţă a lanţului de frig.

Tabelul nr.7.10.

Cu toate aceste dificultăţi, sectorul are mari şanse să-şi sporească competitivitatea. La nivelul fermelor, productivitatea şi eficienţa ar putea să crească printr-o alimentaţie raţională a animalelor şi prin practici corespunzătoare privind igiena acestora, măsuri care ar putea spori calitatea laptelui colectat. Investiţiile în ceea ce priveşte animalele, hrana şi adăposturile acestora, vor avea şi ele un impact pozitiv asupra producţiei şi productivităţii din ferme. Se vor ivi oportunităţi deosebite pentru unităţile de procesare, care vor investi în centre de colectare (favorizate şi de primele pentru calitate) şi tehnologii moderne de procesare. Ameninţarea majoră pentru acest sector este că până în prezent nu au putut fi întrunite cerinţele şi standardele de calitate, tot mai înalte, de-a lungul filierelor agroalimentare şi cele stabilite de standardele Uniunii Europene, fapt pentru care se impun măsuri urgente pe această linie.

Carnea de bovine

Sectorul nu este practic delimitat de celelalte sectoare de producere a cărnii, iar producţia este adesea privită ca una secundară a sectorului de lactate. Se remarcă faptul că în pofida condiţiilor potenţiale excelente pentru producţia taurinelor (lapte şi carne) în România, carenţele privind sistemul fragmentat de producţie şi scara redusă a acesteia, determină, in prezent, o slabă competitivitate a acestui sector. Ponderea efectivelor se află

Evoluţia producţiei de lapte de vacă în perioada 1997- 2003

Specificaţie 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003Lapte mii HL 53600 51604 50498 49497 51000 52761 55288

Evolutia productiei de lapte de vaca

53600

5160450498

49497

51000

52761

55288

46000

47000

48000

49000

50000

51000

52000

53000

54000

55000

56000

19971998

19992000

20012002

2003

Lapte mii HL

Evoluţia producţiei medii de lapte în perioada 1997- 2003

Specificaţie 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003lapte l/cap/an 3.116 3.071 3.066 2.925 3.014 3.133 3.263

Sursa: date preluate de la MAPDR

în cadrul fermelor mici (ţărăneşti) sau in sistemul fostelor unităţi de stat şi cooperative, care s-au dovedit a fi ineficiente. Una dintre moştenirile acestui sector este şi accesul limitat la producţia şi industrializarea de scară, aşa cum sunt cele din cadrul sectoarelor industriale avicole şi de creştere a porcinelor.

Producţia de carne de bovine ar putea avea un rol important în dezvoltarea unor ferme comerciale mici, dar pentru aceasta ar trebui alocate resursele necesare pentru sporirea acesteia. De menţionat, de asemenea, potenţialul deosebit pe care îl are creşterea taurinelor pentru sistemele de păşune din zonele montane, care îşi pot aduce o contribuţie însemnată şi în cadrul acţiunilor legate de protecţia mediului.

Efectivele de bovine, producţia medie şi producţia totala de carne de bovine destinata pietei sunt încă insuficiente şi nesatisfăcătoare faţă de potenţialul existent, evolutia acestora fiind prezentata in tabelul nr.7.11.

Principalele dificultăţi în dezvoltarea sectorului de creştere a bovinelor se referă la lipsa unei strategii coerente de dezvoltare şi susţinere insuficienta a sectorului. Lipsa informaţiilor asupra pieţei şi a cerinţelor acesteia determină o slabă fundamentare a dezvoltării sectorului. Informaţii vehiculate oficial referitoare la piaţă şi la preţuri, la calitatea solicitată şi la segmentarea pieţei, a generat un nivel ridicat de neîncredere între actorii implicaţi de-a lungul filierelor de producţie şi comercializare. In aceste conditii, se impune organizarea unor asociaţii de producători care să solicite aceste informaţii de la organismele abilitate şi să se preocupe ca aceste informaţii să fie în concordanţă cu acquis-ul comunitar si sa le comunice catre cei interesati, indiferent daca acestia sunt din interiorul sau din afara asociatiei.

Sectorul de bovine, deşi implică activităţi multifuncţionale, are şi avantajul că asigură o eficienţă sporită, riscul realizarii de pierderi fiind diminuat prin faptul ca se produce atât lapte, cât şi carne. În România, la fel ca şi în UE, efectivele de vaci de lapte sunt sursa cea mai ieftină pentru producţia de carne, dar, spre deosebire de fermierii români, crescătorii europeni de vaci de lapte realizează dese ameliorări genetice ale acestora pentru obţinerea unei calităţi rezonabile a cărnii.

În prezent fermierii români acceptă folosirea unor tauri sau a unui material seminal de calitate mai slabă, procurat de la unităţile recent privatizate şi datorită accesului limitat la produsele genetice recunoscute pe plan internaţional. Procurarea de material genetic pentru rase mixte de producere a laptelui şi a cărnii este aproape inexistentă. Acţiunile pentru remedierea acestei deficienţe sunt încă limitate datorită lipsei unei strategii de obţinere a unor astfel de rase, insotita de lipsa de capital disponibil. Este de semnalat faptul că, fără un sprijin substanţial pentru crescătorii din acest sector, importurile din Ungaria şi Polonia, ar putea să crească, în defavoarea utilizării potenţialului autohton, care nu ar trebui neglijat.

Tabelul nr.7.11.

Lipsa informaţiilor asupra pieţei şi a cerinţelor acesteia determină o slabă fundamentare a dezvoltării sectorului. Informaţii vehiculate oficial referitoare la piaţă şi la preţuri, la calitatea solicitată şi la segmentarea pieţei, a generat un nivel ridicat de

Evoluţia efectivelor de bovine în perioada 1997-2003Specificaţie 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003Bovine mii capete 3235 3143 3051 2870 2800 2878 2897Bovine matca mii capete

1844 1794 1769 1775 1746 1759 1757

Evoluţia producţiei totale de carne de bovine în perioada 1997- 2003

1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003Carne de bovine mii tone

381 307 312 330 295 319 378

Evolutia productiei totale de carne de bovine

381307 312 295

378319330

0100200300400500

1997

1998

1999

2000

2001

2002

2003

Carne de bovine mii to

Evoluţia producţiei medii de carne de bovine în perioada 1997- 2003

1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003Carne de bovine kg/cap

289 281 252 272 208 258 321

Evolutia productiei medii de carne de bovine 1997-2003

289

281

252

272

208

258

321

0

100

200

300

400

1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003

Carne de bovine kg/cap

Sursa: date preluate de la MAPDR

neîncredere între actorii implicaţi de-a lungul filierelor de producţie şi comercializare. In aceste conditii, se impune organizarea unor asociaţii de producători care să solicite aceste informaţii de la organismele abilitate şi să se preocupe ca aceste informaţii să fie în concordanţă cu acquis-ul comunitar si sa le comunice catre cei interesati, indiferent daca acestia sunt din interiorul sau din afara asociatiei.

Sectorul de bovine, deşi implică activităţi multifuncţionale, are şi avantajul că asigură o eficienţă sporită, riscul realizarii de pierderi fiind diminuat prin faptul ca se produce atât lapte, cât şi carne. În România, la fel ca şi în UE, efectivele de vaci de lapte sunt sursa cea mai ieftină pentru producţia de carne, dar, spre deosebire de fermierii români, crescătorii europeni de vaci de lapte realizează dese ameliorări genetice ale acestora pentru obţinerea unei calităţi rezonabile a cărnii.

În prezent fermierii români acceptă folosirea unor tauri sau a unui material seminal de calitate mai slabă, procurat de la unităţile recent privatizate şi datorită accesului limitat la produsele genetice recunoscute pe plan internaţional. Procurarea de material genetic pentru rase mixte de producere a laptelui şi a cărnii este aproape inexistentă. Acţiunile pentru remedierea acestei deficienţe sunt încă limitate datorită lipsei unei strategii de obţinere a unor astfel de rase, insotita de lipsa de capital disponibil. Este de semnalat faptul că, fără un sprijin substanţial pentru crescătorii din acest sector, importurile din Ungaria şi Polonia, ar putea să crească, în defavoarea utilizării potenţialului autohton, care nu ar trebui neglijat.

Un alt aspect cu impact major asupra organizării producătorilor şi procesatorilor îl reprezintă numărul mare al canalelor de distribuţie şi al pieţelor ţărăneşti, cu abateri tehnologice şi de calitate şi siguranţă alimentară de-a lungul lanţului de distribuţie. În perspectiva aderării la UE au apărut o serie de investiţii interne în sectorul de retail prin instalarea unor reţele europene de supermarketuri (ex. Metro şi Carrefour), companii care constată lipsurile referitoare la calitatea şi consecvenţa aprovizionărilor ca o constrângere majoră în ceea ce priveşte achiziţiile de produse din carne din România. Se poate menţiona, ca o ameninţare, recesiunea sistemului de crestere a animalelor la nivelul intregii ţării, deşi există un potenţial natural semnificativ, dacă nu se asigură o strategie comercială adecvată şi o stimulare masivă a cererii pentru produsele din carne de vită.

Carnea de ovine

Sectorul de ovine din România se caracterizează printr-un număr mare de mici producători dispersaţi aproape pe tot teritoriul ţării. La început, acest sector era orientat pe producţia de lână, iar laptele şi carnea erau considerate produse secundare. După reducerea drastică a preţului lânii, importanţa acesteia a scăzut şi a crescut interesul producătorilor pentru laptele şi carnea de ovină. Şi în acest caz caracterul multifuncţional al producţiei micşorează riscul asociat asupra veniturilor producătorilor, dar nu asigură o eficienţă suficientă pentru sistemul tradiţional de creştere a ovinelor.

În consecinţă se constată că selecţia genetică a animalelor nu are o strategie clară de dezvoltare. Mai mult decât atât, nivelul scăzut al producţiilor, limitează capitalul disponibil pentru investiţii, în general, şi pentru îmbunătăţirea materialului genetic. În timp ce această caracteristică a sistemelor de producţie reprezintă un punct forte al micilor producătorii din exploataţiile de subzistenţă, ea este de fapt un punct slab în încercarea de a pune bazele unui sector la scară mare, orientat către piaţă.

O caracteristica dominanta a acestui sector este ca productivitatea şi nivelurile tehnice şi tehnologice din acest sector sunt mult sub standardele statelor membre ale UE.

Creşterea tradiţională a ovinelor şi caracterul sezonier al producţiei au drept rezultat o piaţă dezechilibrată a cărnii de miel, acest lucru fiind singura şi cea mai importantă provocare a acestui sector. Vânzarea are loc în urma unor negocieri individuale, iar în lipsa unor informaţii despre piaţă, producătorii se află adesea pe o poziţie slabă în cadrul acestor negocieri. Exportul de animale vii are un rol important pe această piaţă, dar orice modificare legislativă care măreşte costurile de producţie (ex.: legislaţia referitoare la bunăstarea animalelor), va induce şi o presiune asupra preţurilor de pe piaţă. Criza de abatoare autorizate pentru ovine in conformitate cu legislatia din UE limitează, actualmente, oportunităţile de conversie a vânzărilor în viu în vânzări în carcasă.

Evoluţia efectivelor, a producţiei medii şi a producţiei de carne în perioada 1997-2003, este prezentată în tabelul nr.7.12.

Tabelul nr 7.12

Evoluţia efectivelor de ovine în perioada 1997-2003Specificaţie 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 ovine mii capete 9547 8994 8679 8195 7776 7945 8125 ovine matca mii capete

7167 6783 6577 6274 6228 6264 6370

Evoluţia producţiei de carne de ovine în perioada 1997- 2003Specificaţie 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003Carne de ovine mii to

140 123 117 116 114 118 135

Evoluţia producţiei de carne de ovine

123 117 116 114 118135140

0

50

100

150

1997

1998

1999

2000

2001

2002

2003

Carne de ovine mii to

Evoluţia producţiei medii de carne de ovine în perioada 1997- 2003

Specificaţie 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003Carne de ovine kg/cap

20 20 20 17 23 27 23

Sursa: date preluate de la MAPDR.

Producţia de lapte şi conversia acestuia în produse lactate sunt foarte importante pentru realizarea veniturilor şi asigurarea viabilităţii crescătorilor de ovine. Randamentele la lapte sunt încă mici datorită slabei preocupări a producătorilor pentru o ameliorare a animalelor în vederea creşterii producţiei de lapte. Transformarea laptelui în brânzeturi are loc, de obicei, la nivelul fermei şi este supusă controlului sanitar-veterinar înainte de a fi aduse pe piaţă, totuşi standardele de igienă rămân reduse în comparaţie cu cele europene, mai ales în cazul producătorilor „artizanali” de brânzeturi situaţi în zonele de munte, sau când efectivele de ovine se află la păscut în zone izolate, departe de fermă. Desfacerea produselor lactate de origine ovină este slab organizată. Majoritatea vânzărilor se stabilesc pe baze informale, deşi se întâlneşte şi vânzarea pe pieţele ţărăneşti şi prin intermediari.

Pe plan internaţional, brânza obţinută prin metode artizanale, tradiţionale, are un preţ mare pe piaţă şi se bucură de interesul consumatorilor pentru produse sănătoase şi ecologice. O agenţie de marketing specializată pe astfel de produse româneşti ar putea genera un interes deosebit la nivel internaţional pentru acestea şi o eficienţă superioară pentru producători şi procesatori.

Caracteristica ovinelor de a putea fi hrănite şi cu furaje de slabă calitate a determinat ca multe zone naturale mai aride să fie populate cu astfel de efective. Acest lucru face ca sectorul de ovine să aibă o importanţă deosebită în ceea ce priveşte managementul mediului. Mai mult decât atât, în zonele de deal şi munte, transhumanţa reprezintă un important stil de viaţă. În aceste zone, de obicei şi mai slab populate, reducerea efectivelor de ovine ar putea avea importante efecte economice şi sociale, care ar genera un impact negativ şi asupra altor sectoare economice, cum ar fi cel de turism.

Carnea de porcine

Un punct forte al sectorului de porcine din România este că aceasta deţine un sector comercial bine organizat de peste 60 de întreprinderi de dimensiuni mari, multe dintre acestea având integrate şi activităţi de abatorizare şi procesare a cărnii. Peste 20% dintre aceste unităţi mari, deţin şi facilităţi proprii de distribuţie a produselor şi preparatelor din carne.

Cu toate acestea, sectorul comercial are încă un nivel scăzut de performanţe tehnice, în comparaţie cu cele din UE, concretizat, în primul rând, prin productivitatea scăzută a muncii din multe unităţi, care au un număr prea mare de salariaţi slab calificaţi. În timp ce marii producători au acces la material genetic superior calitativ, calitatea furajelor lasă de dorit în majoritatea cazurilor, la fel ca şi manipularea şi combinarea acestora. O problemă de mare interes este şi depozitarea deşeurilor organice de la aceste unităţi, iar practicile în domeniul bio-securităţii vor trebui îmbunătăţite, pentru a se reduce riscul maladiilor. Calitatea producţiei va putea fi şi ea îmbunătăţită odată cu introducerea sistemului de plăţi şi a clasificării carcaselor conform cu standardele europene.

În rândul miilor de mici producători există aceleaşi probleme referitoare la calificarea forţei de muncă, hrănirea şi bunăstarea animalelor, dar la acestea se adaugă şi lipsa unei informări asupra pieţei, orientării şi posibilităţilor de influenţare a acesteia. Dezvoltarea unui sector comercial, care să includă atât unităţile mici, cât şi pe cele medii, ar putea conduce la sporirea competiţiei în cadrul sectorului şi ar reprezenta o pârghie de dezvoltarea a acestuia.

În cadrul sectorului de procesare, există importante capacităţi neutilizate şi un nivel scăzut al productivităţii, profitabilităţii şi investiţiilor. Estimările şi datele statistice arată că sunt puţine investiţii străine în cadrul acestui sector.

Aşa cum se poate observa şi în tabelul nr.7.13, indicatorii de producţie şi valorificare sunt încă nesatisfăcători, faţă de potenţialul existent pentru dezvoltarea acestei specii.

Sectorul cărnii de porcine se caracterizează printr-o serie de lanţuri de aprovizionare paralele, care s-au dezvoltat în corelaţie cu sistemul de producţie şi/sau vânzări. Pentru asigurarea unei dezvoltării a întregului sector, ar trebui creată o Asociaţie coordonatoare care să aibă în vedere necesităţile de dezvoltare raţională a sectorului. În cadrul acestei Asociaţii a Sectorului Cărnii şi Efectivelor de Porcine se pot implica toate verigile filierei de producţie, de la producătorii de material genetic, până la crescători, abatoare, procesatori, distribuitori cu ridicata şi cu amănuntul, precum şi consumatorii. Asociaţia poate avea un rol strategic şi de informare în cadrul sectorului de creştere a porcinelor. Se menţionează ca o ameninţare faptul că neasigurarea cerinţelor de calitate nu numai că va duce la creşterea importurilor, dar nerespectarea acquis-ului comunitar în domeniu, poate îngreuna chiar procesul de aderare a României la EU.

Tabelul nr.7.13.Sursa: date preluate de la MAPDR.

Evoluţia producţiei totale de carne de porc în perioada 1997-2003Specificaţie 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003Carne de porc mii tone

890 823 794 670 613 635 710

Evoluţia producţiei totale de carne de porc

823 794

670613 635

710

890

0

200

400

600

800

1000

Carne porcine mii tone

Evoluţia producţiei medii de carne de porcine în perioada 1997- 2003

Specificaţie 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003Carne de porcine kg/cap 107 108 103 107 117 119 111

Carnea de pasăre şi ouăle

Sectorul avicol este extrem de polarizat: sunt foarte puţine unităţi integrate de mari dimensiuni (atât pentru carnea de pasăre, cât şi pentru producţia de ouă) şi mulţi producători individuali de mici dimensiuni. Aceştia din urmă produc în special pentru autoconsum şi vând surplusul de produse pe piaţa ţărănească. Mai puţin de jumătate din producţia realizată în gospodăriile familiale se estimează că ajunge să fie comercializată pe piaţa ţărănească.

În tabelele nr.7.14.a şi 7.14.b sunt prezentate evoluţiile producţiei de carne de pasăre şi de ouă în perioada 1997-2003, din care rezultă o tendinţă de creştere a acesteia .

Tabelul nr.7.14a

Evoluţia efectivelor de pasări în perioada 1997-2003Specificaţie 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003păsări mii capete 66620 69480 69143 70076 71413 77379 76616păsări ouătoare mii cap

35089 57272 38497 40760 42156 44667 44122

Evoluţia producţiei de carne de pasare în perioada 1997- 2003Specificaţie 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003Carne de pasare mii tone

326 333 336 331 363 432 436

Evoluţia producţiei de carne de pasăre

326 333 336 331363

432 436

0

100

200

300

400

500

1997

1998

1999

2000

2001

2002

2003

Carne de pasare mii tone

Evoluţia producţiei medii de carne de pasare in perioada 1997- 2003

Specificaţie 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003Carne de pasare kg/cap

1,600 1,684 1,802 1,770 1,701 1,826 1,975

Tabelul nr.7.14.b

Sursa: date preluate de la MAPDR.

Punctul slab al sectorului avicol este faptul că producţia realizată de la micii producători furnizează o mare parte a necesarului populaţiei de carne de pasăre şi ouă. Această aprovizionare cu carne şi ouă este caracterizată ca fiind neuniformă din punct de vedere calitativ şi induce riscul unor epidemii în rândul efectivelor de păsări din cauza unei slabe securităţi biologice şi riscul îmbolnăvirii consumatorilor, datorită standardelor scăzute de depozitare şi igienei precare din timpul distribuţiei.

Cu toate acestea, punctul forte al sectorului îl reprezintă existenţa unor firme mari şi integrate, care aprovizionează piaţa organizată. Acest lucru face posibilă efectuarea unor controle regulate asupra respectării standardelor de calitate şi igienă în rândul produselor oferite pe piaţă, asigurând, totodată, condiţiilor necesare pentru crearea unui sector foarte eficient. Totuşi, dezvoltarea sectorului este limitată de:

• nivelul ridicat al datoriilor acestor unităţi care împiedică acumularea de capital pentru investiţii;

• nivelurile scăzute de profitabilitate, care îngreunează procesul investiţional şi dezvoltarea sectorului;

• standarde scăzute pentru materialul genetic din România;• niveluri scăzute ale performanţelor tehnice, în special pentru indicatori-cheie,

precum ratele de conversie a furajelor;• lipsa unor facilităţi de perfecţionare profesională şi training în activitatea de

procesare a produselor avicole.

Evoluţia producţiei de ouă în perioada 1997- 2003Specificaţie 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003Oua mil. buc 5271 5331 5667 5711 6001 6432 6641

Evolutia productiei de oua6641

643260015711566753315271

0

1000

2000

3000

4000

5000

6000

7000

1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003

Oua mil buc

Evoluţia producţiei medii de ouă în perioada 1997- 2003Specificaţie 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003Oua buc/cap 148 150 150 145 148 152 154

Analizând cele mai importante activitaţi ale sectorului zootehnic, se poate spune că România mai are foarte multe de făcut pentru a deveni competitivă cu produsele animaliere pe piaţa UE, atât din punct de vedere al producţiilor medii, cât şi din punct de vedere al calităţii produselor.

Potenţialul sectorului vegetal din România

România a beneficiat şi mai beneficiază de condiţii pedo – climatice foarte prielnice pentru desfăşurarea de activităţi agricole, culturile vegetale fiind cele care ar trebuii să folosească acest avantaj, mai ales în condiţiile în care ţara noastră are capacitatea de a produce mai mult decât cererea de pe piaţa internă, iar cererea potenţială de produse agroalimentare la nivel mondial este mai mare decât oferta.

Fructe şi legume

Producţia de fructe şi legume din România a fost dominată, în mod tradiţional, de către sectorul privat şi concentrată, mai ales, în exploataţiile familiale mici. O mare pondere a producţiei de fructe şi legume este reţinută la nivelul exploataţiilor pentru autoconsum, iar cantităţi însemnate sunt vândute direct consumatorilor, cel mai frecvent pe piaţa ţărănească. Industria de procesare a jucat un rol important ca şi achizitor de materie primă şi exportator de produse procesate, atât în regiune cât şi în UE, dar volumul producţiei procesate a scăzut în cea de-a doua jumătate a anilor ’90, după care s-a înregistrat o înviorare în anii 2000.

În tabelul nr.7.15. este prezentată evoluţia suprafeţelor cultivate şi a producţiilor medii şi totale obţinute în legumicultură (legume şi flori), în perioada 1997 – 2003.

Tabelul nr.7.15.

Evoluţia suprafeţelor şi a producţiilor medii şi totale în legumicultura (legume şi flori) în perioada 1997 – 2003

Nr.

crt.

SPECIFICARE U.M. 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9

1. Legume câmp +solarii

mii ha 204,9 221,6 231,7 234 228 235 241,0kg/ha 11.488 12.426 12.930 11.500 12.207 11.680 13.140mii to 2.353,9 2.753,7 2.995,9 2.691,8 2.784,3 2.743,7 3.166,9

2. Tomate mii ha 44,0 47,7 47,1 47,1 45,8 47,7 49,1kg/ha 10.514 14.203 14.743 12.958 14.000 13.572 16.308mii to 462,6 677,5 694,4 610,3 641,2 647,4 800,7

3. Ceapă uscată mii ha 33,2 36,4 37,2 36,8 37,0 37,7 36,8kg/ha 10.151 10.033 10.780 8.052 10.716 9.040 9.520mii to 337 365,2 401,0 296,3 396,5 340,8 350,4

4. Usturoi uscat mii ha 12,9 13,6 14,8 17,7 14,6 14,9 14,8kg/ha 4.907 5.294 5.709 4.653 5.678 4.859 5.186mii to 63,3 72,0 84,5 64,4 82,9 72,4 76,5

5. Ardei mii ha 17,4 18,3 19,9 18,9 17,9 19,1 20,0

Nr.

crt.

SPECIFICARE U.M. 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9

kg/ha 9.621 10.459 10.598 9.249 10.313 10.325 12.463mii to 167,4 191,4 210,9 174,8 184,6 197,2 248,7

6. Varza mii ha 33,8 37,4 38,7 39,3 39,7 40,3 42,1kg/ha 22.515 22.401 22.835 16.664 19.650 18.886 21.122mii to 761,0 837,8 883,7 654,9 780,1 761,1 889,4

7. Rădăcinoase mii ha 22,1 22,9 24,2 24,2 24,1 24,6 25,2kg/ha 12.380 12.432 12.744 10.471 12.494 12.305 13.178mii to 273,6 284,7 308,4 253,4 301,1 302,7 331,7

8. Castraveţi mii ha 7,3 7,8 8,3 9,0 9,1 9,7 10,6kg/ha 13.657 13.908 10.229 8.789 9.670 10.320 11.339mii to 99,7 105,7 84,9 79,1 88,0 100,1 119,9

9. Mazăre păstăi mii ha 5,8 6,3 5,9 5,4 5,0 5,3 5,4kg/ha 3.517 3.825 3.746 3.278 4.520 3.698 3.725mii to 20,4 24,1 22,1 17,7 22,6 19,9 20,2

10. Fasole păstăi mii ha 10,2 11,0 11,1 11,3 10,6 10,8 11,2kg/ha 4.274 4.145 4.721 3.504 4.650 4.565 4.616mii to 43,6 45,6 52,4 39,6 49,3 49,3 51,7

11. Vinete mii ha 7,1 7,7 9,1 8,6 8,8 9,3 9,5kg/ha 11.127 11.844 13.077 11.023 12.750 13.075 13.772mii to 79,0 91,2 119,0 94,8 112,2 121,6 131,0

12. Alte legume mii ha 14,5 14,3 14,2 15,1 15,4 15,9 16,3kg/ha 8.207 8.664 8.620 6.596 7.143 7.371 8.956mii to 119,0 123,9 122,4 99,6 110,0 117,2 146,7

13. Sere mii ha 1,86 1,69 1,20 1,15 1,14 1,04 0,9kg/ha 39.086 38.698 44.500 42.087 43.333 52,974 61,932mii to 72,7 65,4 53,4 48,4 49,4 55,093 55,429

14. Flori în câmp Ha 201 235 116 155 168 123 142fire/ha 169.12

9168.14

9125.37

168.665 169.45

2141.26

8233.514

mii fire

33.995 39.515 14.543 10.643 28.468 17.376 33.159

15. Flori de seră Ha 183 141 127 113 98 55 29fire/ha 362.50

2416.63

1563.64

6369.42

5547.00

0587.43

6778.207

mii fire

66.338 58.745 71.583 41.745 53.606 32.309 22.568

16. Culturi horticole pentru sămânţă

Ha 2.755 3.319 3.294 2.581 2.160 2.102 2.010kg/ha 4.264 2.895 3.085 2.396 4.485 3.349 3.041To 11.747 9.609 10.161 6.184 9.688 7.039 6.112

17. Pepeni Total mii ha 41,02 39,8 49,4 44,4 37,6 41,8 41,6kg/ha 14.902 16.080 17.271 11.950 14.561 15.462 18.252mii to 611,3 640,0 853,2 530,6 547,5 643,3 759,224

Sursa: date preluate de la MAPDR.

Punctele forte ale sectorului de legume şi fructe din România sunt recunoscute a fi costurile relativ reduse cu forţa de muncă, solurile şi condiţiile climatice favorabile, în zone extinse din România, care sunt propice cultivării legumelor şi plantării pomilor fructiferi. Totuşi, sectorul este afectat de randamentele scăzute şi lipsa unei orientări comerciale a producătorilor. În acelaşi timp, calitatea produselor este destul de modestă. Dacă legumele şi fructele ar fi de o calitate acceptabilă pentru lanţurile de supermarketuri, acestea din urmă ar prefera să achiziţioneze aceste produse, pentru a le desface prin reţeaua lor, de la producătorii români. În timp ce supermarketurile vor deveni din ce în ce mai importante în viitor, pieţele ţărăneşti rămân cele mai importante canale de distribuţie în momentul de faţă, iar această situaţie va exista, probabil, pentru încă o perioadă relativ mare de timp.

Mulţi fermieri îşi vând produsele pe cont propriu, sau prin intermediul rudelor, neutilizând, prea mult, sistemul de valorificare prin intermediari. Asociaţiile de marketing şi comercializare sunt puţine ca număr, dar au avantajul de a vinde cantităţi mai mari, sortate şi calibrate, ceea ce oferă un plus de venituri fermierilor asociaţi. În acelaşi timp, prin oferirea de produse prin intermediul asociaţiilor, se pot reduce costurile de marketing ale fermierilor individuali, aceştia putând găsi astfel şi conexiuni cu lanţurile de supemarketuri.

Problema marketingului legumelor şi fructelor este extrem de importantă pentru dezvoltarea ulterioară a acestui sector. Un punct slab extrem de important în momentul de faţă al lanţului de marketing pentru legume şi fructe proaspete este faptul că produsele româneşti nu sunt clasificate, sortate şi prezentate conform standardelor de comercializare ale ţărilor UE, cuprinse în Reglementarea Consiliului nr.2200/96. Acest impediment limitează drastic, pentru moment, exportul acestor produse pe piaţa europeană.

De asemenea, datorită faptului că exporturile UE trebuie să respecte aceste standarde, alte ţări, care au tradiţie în exportul către UE, sunt obişnuite să respecte aceste reglementări şi, astfel, este facilitat accesul acestor produse către marile lanţuri de supermarketuri în continuă extindere, care doresc produse de bună calitate şi aprovizionare în mod ritmic. Investiţiile necesare pentru sistemele de calibrare şi ambalare sunt mult prea mari pentru producătorii individuali, care produc cantităţi relativ mici de legume şi fructe, chiar şi în cazul ţărilor UE. Cooperarea în cadrul asociaţiilor de marketing şi vânzări este adesea necesară pentru a putea fi strânsă o cantitate suficient de mare de produse, care să justifice investiţiile în astfel de sisteme de calibrare, ambalare şi condiţionare a legumelor şi fructelor.

Aspectele prezentate mai sus, cu anumite particularităţi, sunt întâlnite si în cadrul sectorului pomicol, iar din punct de vedere al evoluţiei suprafeţelor, a producţiilor medii şi totale în perioada 1998-2003, situaţia se prezintă conform datelor prezentate în tabelul nr.7.16.

Tabelul nr.7.16 (a)EVOLUŢIA SUPRAFEŢELOR ŞI PRODUCŢIILOR MEDII ŞI TOTALE ÎN POMICULTURĂ ÎN PERIOADA 1997-2000

Nr.

crt

.

SPECIFICAŢIE

1997 1998 1999 2000Nr. pomi /

mii haProd. Medie kg/pom

Prod. totală - to -

Nr. pomi / mii ha

Prod. Medie kg/pom

Prod. totală -to-

Nr. pomi / mii ha

Prod. medie

kg/pom

Prod. totală -to-

Nr. pomi / mii ha

Prod. Medie kg/po

m

Prod. totală -to-

FRUCTE TOTAL

X X 1.416.500

X X 1.034.467

X X 932.077

X X 1.300.86

I POMI TOTAL

111.827.499

12 1.402.566

118.424.500

9 1.022.367

117.149.608

8 917.077

114.646.217

11 1.289.14

MERE 47.668.181 14 664.063 46.187.667 8 364.619 45.328.176 7 315.049

44.461.541 11 490.260

PERE 4.370521 16 69.873 4.336.195 15 64.464 4.282.646 15 63.539 4.269.717 17 70.632PRUNE 45.932.718 11 491.577 46.295.317 9 404.370 47.394.927 8 361.25

846.614.211 12 549.627

CAISE + ZARZĂRI

3.914.017 7 27.623 4.709.129 8 36.956 3.850.295 8 31.545 3.756.362 8 28.391

PIERSICI 3.609.490 5 17.140 3.588.991 5 17.881 3.421.047 5 16.440 2.903.714 6 18.347CIREŞE + VIŞINE

8.750.449 8 73.837 8.770.834 9 77.920 8.204.893 9 71.622 8.007.473 9 73.739

NUCI 2.097.449 16 32.880 2.103.500 15 32.493 2.281.607 15 33.099 2.288.330 14 31.503ALTE FRUCTE

2.484.674 10 25.573 2.432.867 10 23.664 2.386.015 10 24.525 2.344.864 11 26.624

II ARBUŞTI FRUCTIFERI

0,4 1.000 400 0,3 1.000 300 0,3 1.000 300 0,15 47 24

III CĂPŞUNERII 1,3 10.385 13.500 1,4 8.428 11.800 1,5 9.800 14.700 1,6 7.312 11.700Fructe din livezi recoltate masiv

Kg/ha Mii tone Kg/ha mii tone Kg/ha Mii Kg/ha mii tone

MERE 81,0 8.199 664,1 79,5 4.586 364,6 78,0 4.053 316,1 71,0 5.75 360,3PERE 6,7 10.433 69,1 6,5 9.938 64,6 6,3 10.12

763,8 6,0 4.517 27,1

PRUNE 98,6 4.986 491,6 99,2 4.077 404,4 98,8 3.690 364,6 95,7 3.277 313,6CAISE + ZARZĂRI

5,8 4.759 27,6 5,5 6.727 37,0 5,2 6.077 31,6 4,4 1.773 7,8

PIERSICI 5,3 3.226 17,1 5,0 3.580 17,9 5,1 3.216 16,4 3,6 3.222 11,6CIREŞE + VIŞINE

12,3 6.000 73,8 12,0 6.492 77,9 11,5 6.243 71,8 10,5 2.590 27,2

NUCI 2,3 14.304 32,9 2,4 13.542

32,5 2,4 13.000

31,2 2,1 1.667 3,5

ALTE FRUCTE

2,0 12.800 25,6 1,7 13.824

23,5 1,6 16.750

26,8 1,7 2.294 3,9

Total fructe din livezi

214,0 6.554 1.402,6 211,8 4.827 1.022,4 208,9 4.415 922,3 195,0 3.872 755,0

Tabelul nr.7.16 (b)EVOLUŢIA SUPRAFEŢELOR ŞI PRODUCŢIILOR MEDII ŞI TOTALE ÎN POMICULTURĂ ÎN PERIOADA 2001-2003

Nr.

crt

.

SPECIFICAŢIE

2001 2002 2003Nr. pomi /

mii haProd. medie

kg/pom

Prod. totală -

to -

Nr. pomi / mii ha

Prod. medie

kg/pom

Prod. totală -

to -

Nr. pomi / mii ha

Prod. medie

kg/pom

Prod. totală -

to -

A FRUCTE X X 1.352.795 X X 951.917 X X 2.088.500

TOTALI POMI TOTAL 113.415.4

0012 1.334000 111.321.6

008 934.900 109.850.6

6719 2.073359

MERE 43.067.400

12 507.400 41.886.000

12 491.500 40.914.484

20 811.099

PERE 4.192.300 17 71.600 4.286.700 16 68.050 4.560.086 24 103.758PRUNE 47.099.90

012 557.200 46.846.00

05 220.600 47.333.62

119 909.648

CAISE + ZARZĂRI

3.732.300 8 28.300 3.355.700 5 18.250 3.106.983 14 42.591

PIERSICI 2.668.800 6 16.700 2.632.700 5 13.000 2.332.075 8 17.960CIREŞE + VIŞINE

8.061.200 11 91.200 7.825.500 8 66.400 7.334.667 13 98.504

NUCI 2.299.000 15 33.900 2.196.300 17 37.500 2.235.989 23 50.819ALTE FRUCTE 2.294.200 12 27.700 2.298.000 9 19.600 2.236.762 17 38.980

II ARBUŞTI FRUCTIFERI

0,19 2.079 395 0,16 1.355 217 0,17 1.371 233

IIICĂPŞUNERII

1,8 10.220 18.400 1,8 9.333 16.800 1,9 7.842 14.900

Fructe din livezi recoltate masivKg/ha Mii tone Kg/ha Mii tone Kg/ha Mii tone

B MERE 73,0 4.877 356,0 72,4 4.880 353,3 71,6 8.226 588,9PERE 5,8 4.655 27,0 6,1 4.082 24,9 5,9 7.385 43,5PRUNE 96,0 3.318 318,5 87,8 1.089 95,6 94,5 5.798 547,9CAISE + ZARZĂRI

3,6 1.806 6,5 3,9 770 3,0 3,8 3.996 15,2

PIERSICI 3,7 2.757 10,2 3,3 2.182 7,2 2,9 3.345 9,7CIREŞE + VIŞINE

10,4 3.942 41,0 11,7 2.214 25,9 9,9 3.642 35,9

NUCI 2,1 1.810 3,8 2,1 2.048 4,3 2,0 3.498 7,0ALTE FRUCTE 1,3 2.231 2,9 1,7 1.235 2,1 1,4 6.621 9,1Total fructe din livezi

195,9 3.910 765,9 189,0 2.732 516,3 191,9 6.551 1.257,2

Sursa: date preluate de la MAPD

Rezultatele şi potenţialităţile culturii de cartof

Cartoful este a treia cultură ca importanţă în România, după grâu şi porumb, fiind cultivat pe cca. 4% din totalul suprafeţei arabile. Suprafeţele cultivate cu cartofi aparţin, aproape în totalitate, fermelor private de mici dimensiuni, care cultivă cartofi pe sole ce nu depăşesc adesea 0,5 ha. Majoritatea cartofilor sunt destinaţi autoconsumului, iar numai o mică parte este vândută către consumatorii finali sau unităţilor de procesare. Producţia a înregistrat o scădere accentuată în primii ani de după 1990, pentru ca apoi să atingă un nivel de 3 – 3,5 milioane tone anual, în perioada 1995-2002, iar în anul 2003 să ajungă la peste 4 milioane tone. Datele despre consumul de cartofi indică o creştere semnificativă a acestuia în anii ’90, ajungând-se la 80 de kg./loc/ an, similar cu nivelurile atinse în Germania şi Franţa. România rămâne, în continuare, un importator constant la cartofi, în special la produsele procesate din cartofi.

Tabelul nr. 7.17.

Evoluţia suprafeţelor şi a producţiilor medii şi totale la cartofiîn perioada 1997 - 2003

Nr.

crt.

SPECIFICARE U.M. 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003

1. Cartofi total mii ha

253,2 261,3 273,0 281,5 276,7 282,4 281,9

kg/ha 12.662 12.771 14.473 12.301 14.391 14.426 14.003mii to

3.206,1

3.319,2

3.951,1

3.462,6

3.982,6

4.073,9

3.947,112

2. Cartofi timpurii şi de vară

mii ha

30,3 32,3 35,1 36,0 35,0 36 34,5

kg/ha 11.720 11.344 12.396 9.325 11.569 1.0517 11.000mii to

355,1 366,4 435,1 335,7 404,9 378,6 378,8

3. Cartofi de toamnă

mii ha

222,9 229,0 237,9 245,5 241,7 246,3 247,4

kg/ha 12,790 12.894 14.779 12.741 14.800 15.003 14.421mii to

2.851,0

2.952,8

3.516,0

3.127,9

3.577,2

3.695,3

3.568,3

Sursa: date preluate de la MAPDR.

Cu o producţie medie de 14 tone de cartofi la hectar, cât s- a obţinut în anul 2001, România înregistrează randamente cu 36% mai mici faţă de cel înregistrat, în medie, în ţările UE -15. Exploataţiile mici deţin suprafeţe restrânse, un nivel scăzut al investiţiilor în echipamente şi alocării de fonduri pentru input-uri şi un acces limitat la credite, ceea ce justifică aceste randamente sub cele ale tărilor membre ale UE.

De asemenea, randamentele înregistrate la hectar sunt scăzute şi ca o urmare a utilizării unor materiale de plantat de calitate slabă (în condiţiile în care investiţiile în materialul biologic certificat, de clitate superioară, reprezintă un indicator important al determinării marjei brute ), a unei insuficiente pregătiri a terenurilor agricole, a nivelului redus de utilizare a input-urilor şi a unui control fito-sanitar insuficient. Mai mult decât atât, există o lipsă acută a spaţiilor adecvate de depozitare, cu implicaţii negative materializate in pierderi considerabile de produse. Investiţiile de la începutul sezonului pot fi de 2-4 ori mai mari, în cazul utilizării materialului de plantat de calitate, în timp ce rezultatele indică un

profit brut de 2,5 ori mai mare, decât în cazul utilizării materialului biologic de categoria B şi de 7 ori mai mare faţă de reutilizarea, mai mulţi ani, la rând a cartofilor de sămânţă.

Lipsa încrederii între fermieri, prevalează faţă de situaţiile în care aceştia beneficiază de avantajul economiei de scară în achiziţionarea input-urilor sau în activităţile de marketing. Până în momentul de faţă există puţine asocieri în domeniul achiziţiei de input-uri sau al marketingului şi vânzării cartofilor.

În concluzie, se poate spune că alături de extinderea suprafeţelor la nivelul fermelor comerciale, alte oportunităţi de creştere a productivităţii, eficienţei şi calităţii produselor pot fi estimate, în principal, în utilizarea de sămânţă de calitate certificată, pregătirea corespunzătoare a terenului şi a patului germinativ, protecţia fitosanitară adecvată a culturii, precum şi utilizarea altor input-uri necesare, cât şi a irigaţiilor. De asemenea, condiţiile pedoclimatice favorabile culturii cartofului reprezintă unul din punctele tari, care alături de costurile relativ reduse cu forţa de muncă, pot contribui la dezvoltarea, în perioada următoare a acestui sector de producţie.

Sfecla de zahăr

Cultura sfeclei de zahăr deţine o pondere relativ mică în cadrul terenului arabil din România, de doar 1% în totalul suprafeţei cultivate. Sfecla de zahăr este procesată în principal pentru zahăr alb şi numai o mică parte pentru producerea de alcool. Deşi procesul de privatizare a unităţilor de procesare a sfeclei de zahăr este aproape de sfârşit, iar unele societăţi au fost lichidate, totuşi industria se confruntă încă cu existenţa unor capacităţi neutilizate. Aceasta se datorează, în parte, unei scăderi dramatice a producţiei de sfeclă de zahăr în anii ’90, dar şi importurilor de zahăr brut, care au crescut rapid, ca rezultat al unor tratamente preferenţiale la importul de zahăr, pe baza unor acorduri de comerţ în care România este parte şi care a contribuit la creşterea gradului de utilizare a capacităţilor de prelucrare a zahărului brut şi la scăderea acestuia în cazul capacităţilor de prelucrare a sfeclei de zahăr.

Cultivarea sfeclei de zahăr se face, de către un număr relativ mare de producători individuali, mai ales. Randamentul mediu în România, la această cultură a fost, în ultimii ani, de 22 t/ha, reprezentând doar o treime din media înregistrată la nivelul UE. Datele pe baza cărora se poate determina performanţa acestui sector sunt relativ puţine. A fost efectuată însă o calculaţie a produsului brut ce se poate obţine, în urma unor discuţii cu producătorii şi estimări bazate pe o expertiză efectuată la nivel local. Se pare că sprijinul guvernamental actual, de 500 mii lei pe tona de sfeclă de zahăr, asigură unui fermier, cu o producţie medie la hectar de peste 20 de tone, un profit destul de bun. Dacă nu ar exista această subvenţie, randamentele ar trebui practic să se dubleze pentru ca această activitate să fie atractivă pentru fermieri.

Mai mult, informaţiile obţinute indică un nivel scăzut al performanţelor şi în cadrul industriei de procesare. În anii 2001 şi 2002, doar câteva fabrici au fost operaţionale, existând astfel numeroase capacităţi de producţie neutilizate, fapt ce impune, pentru perioada următoare, un intens proces de restructurare a sectorului. Organizaţia inter-profesională a zahărului, care îi reuneşte pe cultivatorii şi pe procesatorii de sfeclă de zahăr, a fost înfiinţată în anul 2001. Aceasta ar putea juca un rol important în încheierea contractelor, înainte de semănat, între fermieri şi unităţile de industrializare şi ar putea fi şi un partener solid al guvernului la acţiunile de fundamentare a unei strategii sectoriale. Până în momentul de faţă, conflictul de interese dintre membri a redus din eficienţa acestei organizaţii profesionale.

Sectorul se confruntă, de asemenea, cu nivelul scăzut al productivităţii factorilor de producţie. La nivelul fermelor, oportunităţile de creştere a acesteia şi de sporire a eficienţei

economice se întrevăd, în principal, prin utilizarea unui număr mai mare de input-uri şi de mai bună calitate. Asigurarea input-urilor, fie din surse proprii, fie acordate prin asistenţă externă, cât şi o mecanizare adecvată a lucrărilor agricole, vor duce la sporirea producţiei şi a randamentelor la hectar. La nivelul procesatorilor, aceştia vor trebui să investească în tehnologii moderne de industrializare a sfeclei de zahăr.

Din tabelul nr.7.18. rezultă structura producţiei de zahăr, prelucrat în România, ponderea producţiei fiind evident în favoarea zahărului brut importat, ceea ce dezavantajează ţara noastră în acest moment.

Tabelul nr.7.18Structura producţiei de zahăr prelucrat în România

- mii tone -1995

1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003

Zahăr din sfeclă de zahăr

207 244 205 185 114 55 74 68,2 55,5

Zahar din zahăr brut

95,2 278,3

83 190,6

175,2

428,4

379,7

377,6

380

Zahăr rafinat import

91,7 127,3

121,3

163,3

95.4 54,3 59,7 44,5 88,1

Sursa: date preluate de la MAPDR.

Figura nr.7.7Structura producţiei de zahăr prelucrat în România

207

95.291.7

244

278.3

127.3

205

83

121.3

185190.6

163.3

114

175.2

95.4

55

428.4

54.374

379.7

59.768.2

377.6

44.555.5

380

88.1

0

50

100

150

200

250

300

350

400

450

1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003

Zahar dinsfecla dezahar

Zahar dinzaharbrut

Zaharrafiatimportat

Structura producţiei de zahăr prelucrat în România, prezentată mai sus, trebuie îmbunătăţită, în perspectiva integrării ţării noastre în UE, aceasta pentru a putea realiza cota de zahăr negociată, mai ales pentru zahărul rezultat din prelucrarea sfeclei de zahăr.

Cereale şi oleaginoase

Punctele foarte importante ale sectorului de cereale şi oleaginoase din România sunt condiţiile de sol şi clima favorabile, care permit practicarea unor tipuri variate de tehnologii şi cultivarea unei game largi de culturi. Suprafaţa agricolă totală este relativ mare situând România pe locul şase în cadrul ţărilor membre UE. Poziţia strategică a României între ţările din Orientul Mijlociu şi Europa Centrală, reprezintă un avantaj competitiv major. Accesul la Marea Neagră oferă oportunităţi comerciale excelente, iar fluviul Dunărea asigură un bun acces spre Centrul Europei.

Există un potenţial important, pentru exportul surplusului de cereale şi oleaginoase pe piaţa mondială, iar infrastructura feroviară excelentă şi facilităţile portuare din Constanţa, fac acest lucru posibil. În ţară există spaţii de depozitare excedentare pentru cereale, deşi unele dintre acestea necesită investiţii pentru modernizare, pentru creşterea standardelor de manipulare şi reducerea pierderilor. Există potenţial pentru irigarea culturilor, dar sistemul naţional de irigaţii necesită investiţii majore şi trebuie urgent înlocuit cu sisteme moderne de irigare. Este puţin probabil ca restaurarea unei mari părţi din fostele amenajări de irigaţii să mai poată fi, vreodată, viabilă din punct de vedere economic.

Cu toate acestea, aşa cum rezultă şi din tabelele nr.7.19.(a) şi 7.19.(b), producţiile totale sunt puternic fluctuante, sub influenţa condiţiilor pedo-climatice, iar producţiile medii se situează încă la niveluri mult sub media europeană, cu excepţia cele realizate in anul 2004 ( situată la un nivel mediu de 3871 kg/ ha la cultura grâului ).

În pofida acestor puncte tari, sectorul are puncte slabe majore, mai ales în sfera pieţei care la nivelul ofertei de input-uri este slab organizată, fragmentată şi speculativă, fapt pentru care acestea sunt costisitoare, iar resursele financiare dificil de accesat. Producţiile la hectar naţionale se datorează în principal utilizării unei cantităţi reduse de input-uri, tehnologiei agricole precare şi deficienţelor de management.

Modul de realizare a activităţilor comerciale, stipulat în sistemul românesc de comercializare a cerealelor- UTIL (sistemul stabilit în România pentru calcularea ajustărilor preţ/calitate la preluarea şi livrarea la depozite, calculat pe baza greutăţii specifice, umidităţii şi conţinutului de impurităţi) reprezintă o barieră pentru un comerţ eficient şi nu reflectă pierderile reale ce rezultă în urma uscării şi depozitării cerealelor. Totodată, acest sistem este contestat de majoritatea producătorilor de cereale fiind considerat un sistem care avantajează pe cei care cumpără, adică pe depozitari, procesatori şi pe intermediari.

Tabelul nr. 7.19. (a)

Evoluţia producţiei vegetale la principalele culturi în perioada 1997- 2003CULTURA UM 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003

0 1 2 3 4 5 6 7 8

GRÂU COMUN Producţia totală mii to 7150 5173.2 4655 4423.2 7708.4 4732 2389.8

GRÂU DUR Producţia totală mii to 3.7 5.2 2.3 3.8 9.7 20.7 2,2

Triticale Producţia totală mii to 3.7 3.4 4.1 7.4 17.1 23 20.3

SECARA Producţia totală mii to 29.4 26.1 21.1 21.8 28.6 44.7 24.8

ORZ ŞI ORZOAICĂ Producţia totală

mii to 1889.3 1238 1018.6 867 1580 1111 519.2

OVĂZ Producţia totală mii to 325.4 362.1 389.6 243.8 382.4 249.7 299.6

PORUMB Producţia totală mii to 12686.7 8623.4 10935 4897.6 9119.2 7804 9331.5

SORG Producţia totala mii to 4.8 11.4 2.5 1.5 5.6 13.2 5.83

MEI, HRISCĂ, ALTE CEREALE Producţia totală mii to 2.6 1.4 1.4 0.4 2.9 19.5 6.3

FLOAREA SOARELUI Producţia totală

mii to 858.1 1073.3 1300.9 720.9 823.6 966.9 1486.7

RAPIŢĂProducţia totală

mii to 11.6 28.7 108.2 76.1 101.8 37.3 7.7

SOIAProducţia totală

mii to 121.1 200.8 183.4 69.5 72.7 147.2 217.7

MAZĂRE BOABEProducţia totală

mii to 27.3 24.4 27 14.2 21.7 19.2 20.6

FASOLE BOABEProducţia totală mii to 50.2 46.9 47.7 21.8 36.5 29.7 20.8

IN PENTRUULEIProducţia totală

mii to 4.8 3,0 2.8 1 2 1.5 1.2

IN FIBRĂProducţia totală

mii to 1.9 0.7 0.7 0.9 0.4 1.6 0.8

CÂNEPĂFIBRĂProducţia totală

mii to 9.6 11.1 7.3 1.4 2.8 5.3 3.1

Sursa: date preluate de la MAPDR.

Tabel nr.7.19. (b)Evoluţia producţiei medii vegetale la principalele culturile 1997-2003

Producţie medie

UM 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003

GRÂU COMUN

kg/ha 2972 2568 2783 2286 3037 1923 1731

GRÂU DUR kg/ha 2503 1596 2110 1796 3233 3834 1600

Triticale kg/ha 2705 1797 2482 2474 3295 2436 1800SECARĂ kg/ha 1826 1919 1835 1550 2326 1636 1935

ORZ ŞI ORZOAICĂ

kg/ha 3016 2394 2451 2105 2988 2005 1612

OVĂZ kg/ha 1485 1588 1570 1050 1743 1368 1233PORUMB kg/ha 4171 2756 3627 1603 3066 2902 2987

SORG kg/ha 905 1550 1503 923 899 916 1072MEI, HRISCĂ, ALTE CEREALE

kg/ha 857 700 450 590 2048 2008 1500

OLEAGINO-ASE FLOAREA SOARELUI

kg/ha 1092 1115 1243 821 1029 1105 1276

RAPITA kg/ha 1620 1050 1294 1113 1235 481 551SOIA kg/ha 1920 1364 1838 594 1623 2033 1725MAZARE BOABE

kg/ha 1241 1737 1730 1082 1848 1266 1143

FASOLE BOABE

kg/ha 1032 1045 1064 580 1040 838 759

IN PENTRU ULEI

kg/ha 507 1122 1373 738 1627 786 749

IN FIBRA kg/ha 2406 2341 2078 2381 1464 2041 2000Sursa: date preluate de la MAPDR.

Predominanţa silozurilor mari, verticale, pentru depozitare nu permite depozitarea separată, în funcţie de diferite calităţii ale cerealelor. Acest fenomen reduce calitatea generala a cerealelor depozitate şi îngreunează competitivitatea, în special pe pieţele internaţionale. Efectul acestui neajuns se regăseşte pe piaţă, în condiţiile în care este evident că, la stabilirea preţurilor pentru cereale şi oleaginoase, nu se ţine cont sau se ţine cont doar într-o mică măsură de calităţile diferite. De asemenea, există foarte puţine informaţii referitoare la piaţă, iar producătorii nu primesc nici un semnal din partea pieţei.

Comercianţii cu cereale îşi desfăşoară activitatea într-un mediu de afaceri dificil, în care datoriile neachitate sunt mari, iar recuperarea datoriilor eset foarte greoaie. De aceea, aceştia îşi desfăşoară activitatea predominant pe bază de contracte încheiate, pentru a diminua riscul de tip „back-back” şi au un acces limitat la instrumentele de management al riscului normal. Comerţul pe bază de contracte cu livrare la termen şi practicarea de contracte în regim forward nu se pot realiza în prezent.

Un alt neajuns al sectorului este determinat de colapsul pieţei furajelor, care a reprezentat o lovitură puternică pentru piaţa cerealelor şi oleaginoaselor, pierzându-se o cantitate de furaje estimată la 10 milioane de tone.

În concluzie, analizând rezultatele principalelor specii de animale şi culturi de plante, se poate afirma, fără riscul de a greşi, că agricultura României dispune de condiţii pedoclimatice foarte prielnice pentru culturile de câmp şi pentru horticultură, ceea ce crează premise favorabile creşterii animalelor, în condiţii de eficienţă econoimică. Aceste aspecte, însoţite de poziţia geografică deosebit de avantajoasă şi de facilităţile de transport (inclusiv prin alte forme de transport decât cel rutier), pot face din ţara noastră una dintre principalele producătoare de produse agroalimentare din UE.

7.2. Reforma în agricultura României şi strategia agricolăîn perioada de pre-aderare

Obiectivul strategic fundamental al reformei agricole al ţării noastre este creşterea performanţei economice, competitivitatea şi dezvoltarea durabilă în sectorul agro-alimentar din România.

Deşi în perioada 2000-2003 au avut loc unele restructurări semnificative ale sectorului agricol (în special în sectorul producţiei de cereale şi oleaginoase din zona de câmpie din S-E României) şi au apărut o serie de unităţi moderne, integrate, mai ales în sectorul de cerştere a porcilor şi în cel avicol, aceste aspecte nu sunt încă suficiente şi, în general, producţiile fermelor comerciale şi a micilor exploataţii agricole înregistrează, încă, randamente scăzute. Totodată, datorită fragmentării suprafeţelor agricole, producţiile agricole nu se caracterizează prin omogenitate din punct de vedere calitativ.

Această stare de fapt este relevată de următoarele aspecte: Valoare adăugată scăzută în lanţul alimentar, ca rezultat al:

• productivităţii modeste şi a calităţii scăzute a producţiei, ce se datorează lipsei resurselor financiare, utilizării insuficiente a input-urilor de către producătorii agricoli, lipsei aptitudinilor şi experienţei corespunzătoare tehnice, manageriale şi de marketing a acestora, precum şi infrastructurii de fermă încă inadecvate;

• nivelurilor ridicate ale consumului producţiei în propriile ferme, precum şi comercializarea unei ponderi mici din producţia totală a fermei pe pieţele comerciale, acest lucru limitând capacitatea sectorului de procesare de a obţine cantităţi suficiente de materie primă pentru a putea fi competitiv, la acest factor alăturându-se şi alţi factori care influenţează, în sens negativ, competitivitatea produselor agroalimentare româneşti.

Nivelul ridicat al importului de produse agroalimentare, pentru satisfacerea pieţelor cu amănuntul din mediul urban, corelat cu nivelul redus al exportului, caracterizat, în principal, prin export de produse cu valoare adăugată scăzută.

Veniturile scăzute în agricultură, industrie alimentară şi în zonele rurale, fapt ce limitează drastic creşterea economică şi posibilităţile de reluare a ciclului de producţie din resurse financiare proprii.

Dificultăţi şi carenţe în respectarea cerinţelor de calitate, siguranţa alimentară, sănătate şi bunăstare animală, precum şi cele de mediu conforme cu standardele UE.

Pentru depăşirea acestor limite şi dificultăţi se preconizează ca, în vederea aderării la Uniunea Europeană, să fie adoptate o serie de măsuri strategice prioritare, din care să rezulte politici operaţionale, cu impact economico-social favorabil. Dintre acestea, considerăm ca cele mai importante acţiuni strategice ce trebuie avute în vedere sunt următoarele:

Consolidarea fermelor agricole

Restructurarea sectorului agricol este puţin probabil să se realizeze numai prin acordarea subvenţiilor doar pentru fermele relativ mari sau acordarea unor sume neînsemnate micilor agricultori. Lipsa de încredere a proprietarilor de terenuri în comasarea suprafeţelor de teren nu este doar o moştenire a colectivizării, ea fiind evidentă şi în multe alte ţări. În plus, în cadrul UE, Politica Agricolă Comună (PAC) prevede limite foarte scăzute privind suprafeţele minime şi numărul minim de animale, ce sunt necesare pentru eligibilitatea plăţilor directe (de exemplu suprafaţa minimă pentru care se pot solicita plăţi directe este de doar 0,3 ha, iar numărul minim de miei este de numai 10). Acest gen de politică nu este încurajatoare pentru creşterea dimensiunii medii a exploataţiilor agricole din România.

În aceste condiţii contradictorii, pentru a realiza restructurarea necesară, este nevoie de o serie de politici ţintă de intervenţie, în scopul sprijinirii fermelor mici pentru a se integra în sisteme formale de marketing, precum şi pentru sprijinirea creşterii dimensiunii şi dezvoltării micilor exploataţii agricole. Considerăm că cele mai importante politici selectate ca opţiuni fezabile pentru agricultura şi spaţiul rural din România sunt următoarele:

Schema de pensionare pentru fermieri

Este cunoscut faptul că o mare parte a actualei populaţii agricole din România desfăşoară activităţi agricole pentru a supravieţui. Deşi acest rol social al agriculturii a fost foarte important în limitarea consecinţelor nefavorabile ale tranziţiei, împiedică procesul de consolidare al fermelor profitabile.

De aceea, se are în vedere introducerea unei politici pentru încurajarea înlocuirii fermierilor mai în vârstă cu fermieri mai tineri, capabili să îmbunătăţească viabilitatea economică a fermelor agricole sau să creeze noi structuri de marketing cum ar fi grupurile de producători agricoli. Pentru a fi eligibili, fermierii mai în vârstă vor trebui să înceteze definitiv toate activităţile agricole comerciale, iar utilizarea terenului agricol trebuie transferată altui fermier, care să aibă abilităţile şi competenţele în domeniu corespunzătoare şi care poate demonstra că viabilitatea exploataţiei sale se va îmbunătăţi prin creşterea suprafeţei, a volumului producţiei obţinute şi a veniturilor aferente. Cel căruia îi va fi transferat pământul va trebui să se angajeze în practicarea agriculturii în mod individual sau într-un grup de producători agricoli pentru o perioadă care să nu fie mai mică de cinci ani.

Fermierul care va renunţa la folosinţa terenului agricol pe care îl deţine în proprietate (şi va rămâne în continuare în proprietatea sa) va primi o pensie lunară – pe o perioadă de max.10 ani – care să-i asigure un trai decent. Vârsta de la care poate beneficia de un astfel de sprijin este de minim 55 ani.

Această măsură de dezvoltare rurală, fiind una foarte costisitoare poate fi aplicată de România începând cu anul 2007, timp în care trebuie să se lămurească o serie de aspecte, cum ar fi:

suprafaţa minimă pentru care un fermier primeşte această pensie; suma acordata fermierului drept pensie; modul de transmitere a drepturilor băneşti către urmasi etc.

Abia după stabilirea acestor aspecte şi odată cu alocarea fondurilor europene pentru dezvoltare rurală, se poate aplica o astfel de măsură, care s-a dovedit a fi foarte costisitoare pentru ţările care au intrat de curând in U.E.

Restructurarea exploataţiilor de semisubzistenţă

Deşi există şi exemple încurajatoare de exploataţii agricole mici, care îşi îmbunătăţesc viabilitatea şi se dezvoltă, prin investiţii şi practici agricole moderne, în prezent dezvoltarea acestor structuri familiale de semisubzistenţă în ferme comerciale viabile este împiedicată de accesul dificil la creditul agricol, de constrângerile legate de fluxul de numerar şi de veniturile mici obţinute prin valorificarea produselor.

Pentru a clarifica aceste probleme, o analiză a fezabilităţii introducerii unei politici prin care să se asigure un sprijin, sub formă de venit temporar, exploataţiilor agricole de semisubzistenţă care se restructurează, a relevat oportunitatea unei astfel de măsuri. Măsura de dezvoltare rurală va îmbrăca forma unei plăţi anuale, cu o rată fixă pe fermă (între 1000 – 1500 Euro/an).

Eligibilitatea solicitanţilor de sprijin va depinde de depunerea şi aprobarea unui plan de afaceri care să demonstreze viabilitatea viitoare a fermei, necesităţile de investiţii în mod detaliat şi, inclusiv, obiectivele specifice ce urmează a fi atinse, împreună cu o programare în timp a activităţilor. Dacă acest plan de afaceri este aprobat de ministerul agriculturii, atunci ferma va primi suma respectivă ca sprijin pentru restructurare şi redresare financiară, sub forma unei sume fixe, în primii trei ani. În cel de al treilea an, se are în vedere o revizuire a planului de afaceri pentru a se investiga dacă ţintele menţionate în acesta au fost atinse. În cazul în care se constată că obiectivele nu vor fi îndeplinite, ajutorul va fi suspendat. Dacă ţintele au fost atinse, susţinerea financiară va fi prelungită şi pentru următorii doi ani.

Acest sprijin financiar nu va fi condiţionat de o anumită utilizare (limitată) a fondurilor, iar ferma va rămâne eligibilă pentru sprijinul acordat din fondurile europene, destinate investiţiilor necesare unei dezvoltări durabile a exploataţiei agricole.

Creşterea subvenţiilor pentru fermele mici

Legea nr.166/2002 privind exploataţiile agricole prevede acordarea subvenţiilor, în cea mai mare parte, pentru exploataţiile agricole de dimensiuni mijlocii şi mari. Deşi această măsură a avut un impact benefic în sprijinirea consolidării fermelor de dimensiuni optime, se estimează că pe viitor efectele acestei politici vor fi foarte limitat, deoarece numărul fermelor se reduce, iar dezvoltarea lor, care încă mai poate avea loc la acest tip de ferme, este determinată din ce în ce mai mult de oportunităţile comerciale disponibile. Se consideră că a sosit momentul pentru direcţionarea sprijinului acordat de Guvern spre un număr mai mare de asociaţii/exploataţii mici, care în prezent nu sunt eligibile pentru sprijin conform legii 166/2002, dacă acestea pot realiza produse comerciale cerute pe piaţă.

Pornind de la situaţia actuală a agriculturii româneşti propunem, ca soluţie, susţinerea exploataţiilor familiale şi în general a micilor exploataţii agricole, care să fie eligibile pentru subvenţii, condiţionate de realizarea produselor solicitate de către procesatori şi piaţa produselor agroalimentare. Aceast mod de abordare a sistemului de subvenţii este cu atât mai necesar, cu cât agricultura României trebuie să se adapteze la sistemul de plăţi directe (pe hectar sau pe fermă ), practicat de ţările membre ale U.E.

Pentru a sista concentrarea sprijinului financiar (şi aşa foarte limitat în raport cu nevoile agriculturii noastre) spre cele mai mari ferme comerciale, se are în vedere stabilirea unei limite maxime a valorii subvenţiilor agricole directe pe care o singură exploataţie agricolă (persoană fizică sau juridică) o poate primi ca sprijin financiar. Această măsură va evita risipirea resurselor publice limitate pentru sprijinirea afacerilor foarte mari, care pot să suporte competiţia chiar şi fără sprijin financiar nerambursabil.

Măsura politică şi economică pe care o propunem, în acest sens, este de a fundamenta noi reglementări care să stabilească modalităţile de calcul şi evaluare a sumei maxime pe care fermele comerciale şi exploataţiile familiale o pot primi ca sprijin financiar nerambursabil în concordanţă cu aquis-ul comunitar.

Integrarea pe lanţul agroalimentar. Operaţionalizarea filierele de producţie agroalimentară

În prezent, doar o parte relativ redusă şi nesemnificativă din producţia agricolă românească intră în lanţul comercial de piaţă. Această situaţie limitează posibilităţile de satisfacere a nevoilor interne de consum şi a potenţialul de export al României, conducând la creşterea importurilor de produse agroalimentare şi la imposibilitatea realizării creşterii economice prin utilizarea incompletă a capacităţilor de procesare a produselor agricole.

Măsurile avute în vedere pentru sporirea gradului de integrare a produselor agricole pe filierele de procesare şi comercializare pe pieţele formale autohtone, au menirea de a pune în valoare, atât potenţialul natural disponibil, cât şi dezvoltarea durabilă a sectorului agroalimentar naţional. Principalele politicile de intervenţie, precum şi obiectivele acestora sunt prezentate în continuare, ele reprezentând iniţiative de politici agricole şi rurale menite să încurajeze eficienţa pe filierele de producţie agroalimentară.

Renunţarea la cota de TVA pentru produsele alimentare proaspete

Renunţarea, de către Ministerul Finanţelor Publice, la Taxa pe Valoarea Adăugată (TVA) pentru produsele alimentare proaspete comercializate prin pieţele de desfacere comerciale îi încurajează pe cumpărători să achiziţioneze produsele respective de pe pieţele ţărăneşti, unde nu se percepe TVA. În acest fel este stimulată cererea de produse agroalimentare, contribuind la creşterea veniturilor producătorilor agricoli.

De asemenea, TVA reprezintă o piedică substanţială în înfiinţarea şi funcţionarea “grupurilor de producători” care să desfăşoare în comun activităţi de marketing şi vânzări ale produselor agricole. Producătorii înregistrează avantaje sporite atunci când îşi unesc eforturile în sfera marketingului. Majoritatea beneficiilor obţinute se datorează rezultatelor economiei de scară. Împreună, fermierii pot oferi cantităţi mai mari de produse omogene din punct de vedere calitativ, sporind astfel atractivitatea ofertei lor către potenţialii cumpărători.

Împreună, fermierii pot avea o putere de negociere mai mare cu comercianţii intermediari şi cu supermarket-urile şi pot obţine cele mai bune preţuri posibile pentru produsele lor. Prin intermediul unui grup de marketing se pot furniza membrilor diferite servicii, cum ar fi diseminarea informaţiilor privind preţul pieţei şi consiliere profesionistă. Achiziţionarea input-urilor prin grupurile de marketing poate, de asemenea, duce la scăderea preţurilor de cumpărare şi controlul mai eficient a calităţii acestora.

Grupurile/ Asociaţiile de marketing şi vânzări s-au dovedit, în multe alte ţări, ca fiind o formă foarte potrivită de creştere a eficienţei marketingului produselor agricole. În România, fragmentarea extremă a producţiei agricole şi ponderea importantă a vânzării unor cantităţi mici de produse agricole pe pieţele ţărăneşti, limitează capacitatea procesatorilor şi comercianţilor cu amănuntul de a se aproviziona cu produse româneşti, situaţie ce contribuie la creşterea importurilor. Înfiinţarea unor Asociaţii/ grupuri de marketing şi vânzări ale fermierilor va ajuta efectiv la soluţionarea actualelor dificultăţi cu care se confruntă, în prezent producătorii agricoli.

Valorificarea avantajelor Asociaţiilor de marketing şi vânzări ale producătorilor şi ale fermierilor vor fi mai rapid resimţite prin introducerea cotei 0% de TVA la produsele alimentare proaspete.

În concluzie, măsura politică şi economică propusă pentru impozitarea activităţilor agricole este reglementarea cotei 0% TVA pentru produsele alimentare proaspete în corelare cu sprijinirea înfiinţării Asociaţiilor de marketing şi vânzări.

Sprijin pentru înfiinţarea Grupurilor de Producători

În cadrul UE cantităţi considerabile de produse agricole sunt comercializate în comun prin afaceri aflate în proprietatea fermierilor şi controlate de aceştia prin Asociaţii/cooperative de marketing şi vânzări.

Înfiinţarea “grupurilor de producători” pentru marketingul în comun al produselor agricole este o prioritate cheie în pregătirea aderării la UE. În anumite sectoare (ex. fructe şi legume proaspete, tutun, hamei) funcţionarea PAC a UE depinde de existenţa unor asemenea organizaţii de producători. În plus, fără astfel de "grupuri de producători" va fi foarte dificil pentru producătorii agricoli din România să respecte standardele de calitate ale UE pentru produsele agricole.

În pofida sprijinului acordat de donatorii internaţionali, stabilirea grupurilor de producători şi Asociaţiilor pentru marketingul produselor agricole s-a dovedit a fi dificilă în România datorită:

unui cadru legislativ inadecvat, care recent a fost îmbunătăţit prin armonizarea acestuia cu reglementările europene (Legea 277/2004 privind înfiinţarea grupului de producători şi ordinele MAPDR de recunoaştere a acestora);

obligaţiei perceperii TVA la vânzările proprii, de către grupurile de marketing, în timp ce fermierii care vând produsele direct pe pieţele ţărăneşti nu percep TVA;

formalităţilor complicate şi costurilor de constituire ale Asociaţiilor/ grupurilor de marketing;

lipsei unor măsuri atractive de sprijin instituţional pentru aceste forme de asociere a producătorilor şi fermierilor.

Constituirea unor astfel de grupuri de fermieri, care îşi comercializează, în comun produsele agricole, este relevantă pentru întregul sector agricol şi poate contribui la dezvoltarea structurilor şi sistemelor care ar facilita capacitatea producătorilor agricoli de a respecta standardele de calitate ale UE (ex. centrele de colectare a laptelui, centre de calibrare şi ambalare a ouălor, centre de sortare şi ambalare a fructelor şi legumelor etc.).

La sfârşitul anului 2004, MAPDR împreună cu Agenţia Sapard a înaintat Comisiei Europene o propunere de Fişă tehnică a Măsurii 3.2. „Sprijin pentru înfiinţarea şi funcţionarea grupurilor de producători”. Acreditarea acestei măsuri de către Comitetul pentru Structuri Agricole şi Rurale (STAR) va da posibilitatea grupurilor de producători de a beneficia de sprijin care este stabilit, pentru fiecare an, pe baza producţiei anuale comercializate, astfel:

• pentru primul şi cel de al doilea an – 5% din valoarea producţiei comercializată dar nu mai mult de 20.000 Euro;

• pentru al treilea an – 4% din valoarea producţiei comercializate dar nu mai mult de 16.000 Euro;

• pentru al patrulea an – 3% din valoarea producţiei comercializate dar nu mai mult de 12.000 Euro;

• pentru cel de al cincelea an – 2% din valoarea producţiei comercializate dar nu mai mult de 10.000 Euro.Această măsură va continua şi după 2007, ca o măsură de dezvoltare rurală, sprijinul

fiind mult mai consistent.

Alocaţii financiare nerambursabile pentru stabilirea de Alianţe Strategice

În vederea dezvoltării unor structuri de marketing eficiente, pe filiera de produs şi pentru a răspunde cererii clienţilor, atât interni cât şi externi, în condiţiile aprovizionării

directe a produselor alimentare proaspete este nevoie de acodarea de sprijin financiar nerambursabil pentru crearea de alianţe srategice.

În prezent, lanţul de marketing agricol şi alimentar este foarte fragmentat. Deşi procesatorii şi marii comercianţi cu amănuntul din România doresc să cumpere, să proceseze şi să vândă produse româneşti, totuşi ei întâmpină dificultăţi mari în asigurarea unor cantităţi suficiente de produse, de o calitate omogenă, constantă şi acceptabilă.

Dezvoltarea iniţiativelor de marketing structurat, care integrează fermieri, procesatori şi comercianţi cu amănuntul în alianţe strategice, poate sprijini integrarea lanţului de marketing şi accesul produselor româneşti pe piaţă. Procesatorii şi comercianţii cu amănuntul din România şi-au arătat dorinţa de a crea asemenea alianţe strategice. Acest tip de dezvoltare a fost susţinut cu bune rezultate în statele membre UE prin acordarea de granturi pentru sprijinirea dezvoltării unor asemenea alianţe strategice.

Îmbunătăţirea asigurării de informaţii referitoare la piaţa produselor agroalimentare

Producătorii agricoli români au foarte puţine informaţii, uneori chiar deloc, despre preţurile produselor agricole în diferite segmente de piaţă (comercianţi cu amănuntul, procesatori de produse agricole, pieţe etc.), în locaţii diferite pe întreg teritoriul României, pentru calităţi diferite ale produsului sau date privind evoluţia preţurilor de-a lungul unui an de valorificare a materiilor prime agricole. În consecinţă, ei au informaţii limitate pe baza cărora să poată lua decizii de producţie sau referitoare la marketingul produselor. Toate acestea le îngreunează procesul decizional şi reduce implicarea producătorilor agricoli în marketingul comercial al produselor agroalimentare şi, în consecinţă, veniturile sunt plafonate.

Procesatorii de produse agricole nu au informaţii privind cererea pe piaţă, a preferinţelor consumatorilor şi a comportamentului concurenţei pe piaţă atât pentru România, cât, mai ales, pentru pieţele externe. Această lipsă a unui flux informaţional de marketing duce la creşterea importurilor însoţită de scăderea exporturilor.

Chiar şi în situaţia în care informaţia există, multe companii de procesare a produselor agricole nu dispun de personal calificat, capabil să colecteze, să ordoneze, să analizeze şi să raporteze astfel de informaţii. Faptul că, anumite informaţii nu sunt publice şi necesită studii de piaţă şi analize pentru colectarea datelor, face ca demersul să fie prea costisitor, dacă studiile sunt întreprinse de o singură fermă sau Asociaţie. Finanţarea nerambursabilă a unor asociaţii ale procesatorilor din industria alimentară cu scopul de a realiza aceste analize, ar putea încuraja firmele interesate să finanţeze, în comun, astfel de studii de piaţă şi, de asemenea, ar conduce la consolidarea unor asemenea asociaţii, care reprezintă parteneri economici şi sociali necesari în procesul de aderare a României la Uniunea Europeană.

În concluzie, pentru o bună informare a actorilor participanţi pe piaţa produselor agricole, pot fi luate în seamă următoarele măsuri:

• Crearea unui sistem informaţional operaţional privind preţurile de piaţă ale produselor agroalimentare pe tipuri de produse, pieţe şi locaţii ale acestora (exemplul legumelor şi fructelor, pentru care sistemul a fost legiferat la finele anului 2004).• Acordarea de granturi Asociaţiilor/Grupurilor de marketing recunoscute ale procesatorilor, pentru a realiza studii de piaţă şi analize folosite în evaluarea oportunităţilor, atât pe pieţele interne cât şi pe cele externe.

Îmbunătăţirea mediului de afaceri

Investiţiile străine directe au fost de o importanţă majoră în accelerarea procesului de restructurare şi modernizare a sectoarelor agricol şi alimentar în ţările din Centrul şi Estul Europei, deoarece resursele financiare interne au fost limitate. Aceste investiţii nu asigură numai capitalul necesar pentru înnoirea activelor fizice, ci aduc şi abilităţi de management, marketing şi tehnologice, care sunt destul de precare în regiune. Investiţiile străine directe pot aduce, de asemenea, informaţii solide despre pieţele de export, dar şi relaţii de afaceri pe aceste pieţe, ceea ce poate spori performanţa afacerilor orientate către export. Mai mult, ele contribuie la o eficienţă îmbunătăţită la nivel de subsector, deoarece apariţia unor noi competitori obligă firmele private interne să adopte tehnologii de producţie care să ducă la reducerea costurilor şi/sau îmbunătăţirea calităţii.

În ultima perioadă, România a atras investiţii străine relativ reduse, în sectoarele agricol şi alimentar, ca urmare a perceperii mediului de afaceri ca fiind greoi, cu un cadru legislativ şi instituţional în continuă schimbare şi cu dificultăţi în asigurarea la nivel cantitativ şi calitativ a materiilor prime agricole.

În acest sens, sunt demne de luat în seamă o serie de măsuri orientate către îmbunătăţirea mediului de afaceri, menite să susţină şi să motiveze atât companiile româneşti, cât şi pe cele străine şi, în consecinţă, să stimuleze creşterea investiţiilor străine directe. Dintre acestea cele mai importante sunt:

• îmbunătăţirea mediului de afaceri şi asigurarea stabilităţii şi transparenţei legislative;• îmbunătăţirea comunicării între minister şi reprezentanţii filierelor agroalimentare;• implementarea procedurilor de consultanţă practicate pe plan internaţional, cu adaptările necesare la specificul pieţei agroalimentare din România;• armonizarea standardelor cu reglementările europene şi simplificarea tuturor procedurilor de autorizare şi avizare a activităţilor agricole şi de procesare;• elaborarea unor Rapoarte anuale cu privire la principalele oportunităţi de atragere a investiţiilor străine în sectoarele agricol şi alimentar care oferă pe pe piaţa internă produse solicitate în cantităţi mari de către consumatori; • prezentarea anuală a unor Rapoarte privind oportunităţile şi realizările pentru fiecare sector de producţie agroalimentară, care să fie distribuit şi pe plan internaţional.

Sprijin pentru investiţii privind procesarea primară a unor materii prime agricole

Fermierii mici, care nu au acces la instalaţii de răcire (de exemplu) nu prezintă interes pentru procesatorii de lapte, deoarece aceştia livrează doar cantităţi mici de lapte, de o calitate în general slabă, iar procesatorii urmăresc costurile totale pe litru. Pentru această situaţie soluţia este acordarea de sprijin pentru dezvoltarea centrelor de colectare a laptelui în scopul creşterii şanselor micilor fermieri de a intra în sistem şi, în acelaşi timp, de a asigura procesatorilor cantităţi mai mari de lapte şi de o calitate îmbunătăţită.

Cu toate că majoritatea cantităţilor de carne de pasăre, care ajung pe piaţa organizată sunt asigurate de un număr limitat de producători integraţi, rămân, totuşi, destul de însemnate cele provenite din rândul micilor producători privaţi. Este foarte greu de impus un control asupra calităţii pentru o producţie pe o scară atât de mică, aproape de nivelul subzistenţei, un astfel de sistem induce riscuri reale, atât pentru sănătatea animalelor, cât şi pentru securitatea alimentară umană.

Conform reglementărilor UE privind marketingul ouălor, toate ouăle pentru vânzare trebuie să treacă printr-un centru certificat pentru sortare şi ambalare, la două zile de la

producere. Excepţie fac micii fermieri care îşi vând mica producţie într-o piaţă locală sau “din uşă în uşă” şi, de multe ori, nu intervine nici o un fel de sortare.

În ceea ce priveşte sectorul de cereale este necesară stimularea procesării pe scară mică, ce poate asigura ieşirea pe piaţă şi care să creeze noi oportunităţi pentru producerea unor produse cu valoare adăugată mai mare.

Pentru eliminarea acestor neajunsuri ale pieţei produselor agroalimentare este necesară acordarea unor ajutoare sub formă de granturi pentru derularea primei faze de procesare/marketing a produselor selectate (lapte, ouă şi cereale ş.a.).

Standarde de calitate şi îmbunătăţirea calităţii alimentelor şi băuturilor

Calitatea multora dintre produsele româneşti agricole şi alimentare limitează în prezent capacitatea producătorilor şi procesatorilor de a pătrunde pe pieţele externe (în special pe cele care solicită standardele înalte din UE şi pe cele alte ţări dezvoltate) şi îngreunează penetrarea produselor româneşti în reţelele din ce în ce mai importante ale supermarket-urilor care operează în România.

Pentru îmbunătăţirea calităţii produselor agroalimentare este necesar a se realiza alinierea standardelor de calitate la cele ale UE şi sprijin pentru îmbunătăţirea calităţii produselor agricole şi alimentare comercializate

Pentru ca fermierii şi procesatorii să îşi îmbunătăţească calitatea producţiei agricole trebuie introduse standarde clare şi obligatorii, iar implementarea standardelor trebuie consolidată. În vederea aderării României la UE şi datorită importanţei pieţelor europene pentru produsele de export româneşti, standardele ce urmează să fie adoptate şi implementate trebuie să fie compatibile cu cele din UE.

Totuşi, simpla adoptare şi implementare a standardelor de calitate europeană nu este suficientă. Producătorii agricoli şi procesatorii vor avea nevoie de informaţii complete despre standardele de calitate şi despre metodele prin care se pot implementa aceste standarde.

Politicile agricole ale UE pun la dispoziţia producătorilor de alimente şi băuturi programe de asistenţă în procesul de protecţie a identităţii produselor alimentare tradiţionale şi regionale, fapt ce ajută atât producătorii individuali cât şi Asociaţiile/ grupurile de producători regionali, să impună produsele lor în Europa. În acest mod, producătorii locali şi consumatorii europeni, pot să profite de nişele de piaţă care se dezvoltă şi să cunoască importanţa produselor regionale specifice. Protecţia identităţii regionale a produselor alimentare şi a băuturilor specifice, necesită, în general, o colaborare inter-regională cu producătorii care au produse asemănătoare şi care au demonstrat în timp preocuparea lor de a menţine standardele de calitate ale acestora.

În sensul celor de mai sus, măsurile ce trebuie luate pentru creşterea calităţii produselor agroalimentare sunt: îmbunătăţiri legislative în spiritul celor propuse mai sus; consolidarea inspecţiei calităţii şi marketingului produselor agricole şi alimentare

comercializate pe piaţă; furnizarea sistematică de informaţii şi de programe de instruire pentru producătorii agricoli

şi specialiştii din industria alimentară; introducerea standardelor de calitate UE pentru alimente şi băuturi (denumiri de origine,

indicaţii geografice şi certificate pentru caracteristici specifice); introducerea standardelor de calitate UE pentru băuturi spirtoase; protecţia acestora în măsura în care au indicaţie geografică etc.

Creşterea productivităţii fermei şi îmbunătăţirea calităţii produselor

În general, nivelurile de productivitate din România pentru producţia agricolă sunt sub cele atinse în UE. Mai mult, în timp ce nivelul de productivitate al fermelor în UE înregistrează o tendinţă crescătoare pe termen lung, în România, de la începerea tranziţiei, nivelul de productivitate a scăzut, fapt ce a condus în timp, la creşterea decalajului dintre România şi ţările membre ale UE. Această situaţie, cu implicaţii economice şi sociale majore, necesită o atenţie deosebită şi intervenţii urgente din partea factorilor responsabili, pentru îmbunătăţirea productivităţii care vor sprijini şi creşterea calităţii producţiei şi a produselor agricole şi va întări poziţia competitivă a unităţilor de procesare a acestora.

O serie de cauze generice au determinat scăderea productivităţii în producţia agricolă din România dintre care cele mai importante sunt: dificultăţile financiare în achiziţionarea input-urilor, fărămiţarea suprafeţelor cultivate, dar şi lipsa abilităţilor tehnologice, de management şi de marketing pentru cea mai mare parte a exploataţiilor familiale si a fermelor.

Cunoştinţele şi tehnologiile care există în cadrul sectorului de cercetare agricolă, la nivelul furnizorilor de input-uri şi în segmentele cele mai performante ale industriei agricole, nu sunt transferate, în mod concret, în întreg sectorul agricol. Mai mult, pentru ca fermierii să poată accesa sistemele de sprijin, cum ar fi cele din programul SAPARD (şi, după aderare, măsurile de dezvoltare rurală ale PAC) ei vor avea nevoie de instruire şi consultanţă pentru elaborarea planurilor de afaceri, a cererilor de finanţare şi pentru respectarea standardelor pentru practicarea unei bune activităţi agricole, de mediu, igienă şi sănătate animală.

Pentru ca fermierii şi consultanţii acestora să fie capabili să-şi îmbunătăţească performanţele, ei vor avea nevoie de informaţii economice şi tehnice complete, referitoare la performanţele lor corelate cu standardele industriale. Sistemul de Informaţii Contabile în Agricultură, pe care România trebuie să-l implementeze în vederea aderării, va asigura generarea acestui tip de informaţii. Deşi o parte din informaţiile individuale referitoare la ferme sunt confidenţiale, totuşi mediile randamentelor obţinute pe grupe de produse agricole şi alimentare, pe tipuri de ferme, precum şi performanţele relative privind productivitatea, marja brută standard, rata rentabilităţii etc. pot fi publicate.

În sectorul zootehnic, productivitatea şi calitatea producţiei sunt puternic afectate de nivelul genetic precar al efectivelor matcă. Lipsa resurselor financiare la nivelul fermierilor şi dificultăţile în accesarea împrumuturilor, împiedică realizarea de investiţii în material genetic de calitate superioară. Un program de susţinere financiară cu fonduri nerambursabile, care să sprijine fermierii în acest sens, poate avea un impact favorabil decisiv pe termen mediu şi lung asupra productivităţii şi calităţii produselor româneşti, în condiţiile aderării la UE.

Lipsa resurselor financiare proprii şi sistemul neatractiv de credit agricol, determină fermierii să nu investească în maşini şi echipamente performante şi în amenajarea şi modernizarea clădirilor. Cu toate că programul SAPARD ar putea avea un impact important în această privinţă, mulţi dintre micii fermieri întâmpină dificultăţi în accesarea acestui program, mai ales în anii de început, datorită lipsei de resurse financiare solicitate de programele structurale. În aceste condiţii, pentru a sprijini dezvoltarea micilor ferme şi a capacităţii acestor fermieri de a elabora planuri de afaceri realiste, se propune o schemă de granturi care să promoveze investiţii la scară mică (de ex. un împrumut de max. 2.500-3000 Euro, limitat la 50% din costurile eligibile) pentru a transforma ferma de semisubzistenţă în fermă comercială eligibilă în programele structurale europene.

Ca rezultat al polarizării sectoarelor de producţie la porcine şi păsări cu câteva unităţi mari integrate şi un număr mare de mici producători, există importante riscuri de securitate biologică. Izbucnirea unei epidemii ar putea avea un impact dezastruos în acest sector ca rezultat al unor măsuri inadecvate de securitate biologică. Se impune de urgenţă un program

de diseminare a informaţiei în aceste sectoare, pentru a conştiientiza producătorii de acest risc şi pentru a furniza informaţiile despre metode de a combate şi minimaliza aceste riscuri.

În concluzie, pentru creşterea productivităţii şi calităţii produselor agroalimentare este necesară luarea următoarelor măsuri:

• dezvoltarea activităţilor de extensie şi consultanţă-instruire şi asigurarea de informaţii pentru fermieri;

• furnizarea sistematică de date tehnice şi economice de referinţă fermierilor (de ex. marja brută standard);

• sprijin financiar nerambursabil pentru achiziţionarea de efective matcă cu o calitate genetică certificată (înscrise în registrele de animale sau echivalentele lor);• scheme financiare nerambursabile pentru investiţii în ferme de scară mică.

Protecţia mediului

Producţia agricolă şi alimentară pot avea un impact semnificativ asupra mediului natural din zonele agricole. Consumatorii din Uniunea Europeană sunt tot mai preocupaţi de orice efecte negative ale producţiei şi prelucrării alimentelor lor, iar fermierii şi procesatorii de alimente trebuie să respecte standarde de mediu tot mai stricte.

Mai mult, în cadrul Uniunii Europene eligibilitatea pentru acordarea de sprijin fermierilor şi procesatorilor de alimente, depinde din ce în ce mai mult de respectarea acestor standarde. Deşi mediul natural al zonelor rurale din România este favorabil, totuşi, el se confruntă cu o serie de riscuri, un exemplu poate fi managementul deşeurilor la ferme şi în unităţile de producţie animală, care poate fi un factor negativ şi, de aceea, trebuie rezolvat cu metodele şi practicile utilizate pe plan european. Principalele aspecte care sunt vizate pentru protecţia mediului sunt:

• stabilirea de standarde de mediu specifice fermelor;• monitorizarea respectării standardelor de mediu;• scheme financiare competitive de granturi pentru investiţii în manipularea şi

tratamentul deşeurilor în fermele vegetale şi în cele de producţie animală;• asistenţă pentru elaborarea planurilor de conformare şi de management al deşeurilor.

Programul de Dezvoltare Rurală

Măsurile de dezvoltare rurală cele mai importante, practicate cu succes de ţările membre ale UE, şi pe care România poate să le aplice atât după 2007 (din fondurile UE), cât şi în prezent (din bugetul naţional) sunt următoarele:

a) Investiţii în Grupuri/Asociaţii de producători agricoli.b) Stabilirea tinerilor fermieri în mediul rural.c) Instruirea profesională pentru fermieri şi alte persoane implicate în agricultură şi agribusiness.d) Dezvoltarea Sectorului Forestier.e) Investiţii în prelucrarea şi marketingul produselor agricole.f) Adaptarea şi dezvoltarea integrată a zonelor rurale (de ex. diversificare prin activităţi nonagricole).g) Acţiuni susţinute de agro-mediu.h) Pensionare anticipată pentru fermieri.i) Sprijin pentru agricultură în zone defavorizate (în special zonele montane) şi în zone cu restricţii de mediu.j) Asistenţă pentru înfiinţarea de grupuri de producători, respectiv forme asociative de marketing şi vânzări etc.

Aceste măsuri vor fi implementate astfel încât să nu se suprapună cu asistenţa furnizată prin programul SAPARD şi alte instrumente de sprijin ale mediului rural. Ele vor contribui, totuşi, la implementarea programului SAPARD prin ameliorarea mediului economic agricol şi de agribusiness în zonele rurale şi, prin aceasta, vor sprijini absorbţia fondurilor SAPARD, care sunt destul de consistente.

În acest fel, priorităţile politicii naţionale de dezvoltare rurală, propuse prin armonizare cu Politicile Agricole Comune, vor avea un efect complementar de pregătire şi susţinere a măsurilor programului SAPARD şi vor determina un impact favorabil, rezultat din implementarea proiectelor acestuia şi a altor măsuri de dezvoltare rurală susţinute din fonduri bugetare interne în perioada 2006 – 2008 (perioada de efectuare a investiţiilor şi a plăţi).

7.3. Măsuri aplicate în vederea ajustării dezvoltării rurale în România

Dezvoltarea regională este concepută în conformitate cu direcţiile strategice, obiectivele de dezvoltare şi previziunile economice promovate prin Strategia Naţională de Dezvoltare Economică pe termen mediu.

Planul Naţional de Dezvoltare este expresia angajamentului politic al Guvernului de a finaliza reformele necesare pentru integrarea României în Uniunea Europeană. Contextul macroeconomic în care se vor realiza obiectivele Planului Naţional de Dezvoltare este conturat de prognoza evoluţiei economiei româneşti în perioada 2006-2009, în care sunt estimaţi principalii indicatori macroeconomici şi în care, dezvoltarea economică şi socială a României este bazată pe cinci piloni: politici macroeconomice, politici de ajustare structurală, politici sociale şi ale resurselor umane, politici de protecţie a mediului, politica regională.

Ajustarea dezvoltării economice la cerinţele integrării europene poate fi analizată prin studierea detaliată, în inter-condiţionalitate a tuturor elementelor şi factorilor care contribuie direct sau indirect la aceasta. Numai o analiză de ansamblu poate conduce la evaluarea corectă a situaţiei şi la găsirea celor mai optime soluţii de rezolvare a acestora.

7.3.1. Politicile macroeconomice

Ţinând seama de evaluările şi criteriile Uniunii Europene cu privire la afirmarea unei economii de piaţă funcţionale, principalul obiectiv al politicilor macroeconomice pentru perioada 2001-2006, stabilit prin Programul Economic de Preaderare, este stabilizarea economiei şi aşezarea ei pe o traiectorie de creştere durabilă, cu scopul final de creştere a standardului de viaţă şi de reducere, în continuare, a decalajului care separă România de standardele medii ale Uniunii Europene. Creşterea economică va asigura în acelaşi timp condiţii favorabile pentru accelerarea reformei structurale a economiei, prin privatizare şi prin reducerea costurilor sociale antrenate de aceste procese.

Opţiunile strategice care au stat la baza configurării politicii macroeconomice pentru perioada următoare (aşa cum au fost prezentate şi în Programul Economic de Preaderare) au fost următoarele:

• asigurarea creşterii economice;• realizarea unei macrostabilizări consolidate prin asigurarea unor progrese

semnificative în cadrul reformei structurale şi în domeniul disciplinei financiare;• îmbunătăţirea substanţială a mediului de afaceri pe baza asigurării unui cadru

economico-financiar şi legal corespunzător;

• accelerarea şi aprofundarea în mod coerent a reformei fiscale – prin reducerea gradului de fiscalitate, îmbunătăţirea controlului cheltuielilor bugetare, sporirea eficienţei colectării impozitelor şi taxelor ;

• accelerarea procesului de privatizare şi restructurare, pe baza principiului “privatizare pentru relansare”, astfel încât transferul de proprietate să se concretizeze în capitalizare, modernizare, investiţii;

• promovarea unor politici coerente, compatibile cu cele ale Uniunii Europene vizând: restructurarea selectivă a economiei, dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii fizice, ştiinţifice şi sociale, revitalizarea industriilor cu potenţial competitiv, dezvoltarea unei agriculturi în concordanţă cu potenţialul natural, economic şi uman de care dispune România, sprijinirea activităţilor bazate pe tehnologia informaţiei, dezvoltarea turismului, diversificarea sectorului terţiar, astfel încât, în momentul aderării, România să fie capabilă să facă faţă presiunilor concurenţiale din cadrul Uniunii Europene.

Arhitectura politicilor de dezvoltare ale Românei se bazează pe următoarele principii:• promovarea sectorului privat, ca o acţiune de forţă majoră, în procesul de creare a

unei cât mai depline ocupări a populaţiei apte de muncă şi a unei economii a bunăstării;

• stabilirea unui cadru democratic şi transparent pentru luarea deciziilor;• promovarea dezvoltării durabile şi protejarea mediului, în toate domeniile

activităţii economice;• dezvoltarea procesului de învăţământ, în general, şi a formării continue în special,

cu promovarea mijloacelor pentru realizarea sistemului de învăţare pe tot parcursul vieţii;

• promovarea oportunităţilor şi tratamentului egal pentru toţi membrii societăţii.Având în vedere opţiunile strategice pe termen mediu ale României, politicile

macroeconomice propuse pentru perioada 2001-2006 pun accentul pe desăvârşirea reformei fiscale, pe creşterea gradului de compatibilitate a politicii monetare cu economia de piaţă, pe aplicarea unei politici a veniturilor care să coreleze mai bine dinamica veniturilor reale cu creşterea productivităţii, precum şi pe accelerarea reformelor structurale, astfel încât evoluţia economiei reale să favorizeze implementarea acestor politici.

Din perspectiva dezvoltării unei economii competitive, politica financiară va fi astfel orientată încât să contribuie la stimularea economisirii şi a investiţiilor, să răspundă rigorilor stabilităţii macroeconomice. Principalele caracteristici ale politicii fiscal - bugetare în perioada 2001-2006 sunt subordonate obiectivelor de relansare economică şi de reducere a ratei inflaţiei. În acest sens, priorităţile sunt următoarele: controlul deficitului bugetului consolidat, reducerea deficitului fiscal şi cvasi-fiscal, limitarea deficitului de cont curent şi susţinerea, într-un mod mai eficient, a eforturilor de reducere a inflaţiei, exercitarea unei guvernări corporatiste mai eficiente şi creşterea veniturilor colectate la buget, armonizarea legislaţiei fiscale cu normele Uniunii Europene, creşterea eficienţei administraţiei fiscale, asigurarea transparenţei în cheltuirea banului public.

Înscrierea României într-un proces de creştere economică va impune, în perioada următoare, o politică bugetară uşor mai restrictivă, care va trebui să respecte următoarele coordonate: fundamentarea şi dimensionarea cheltuielilor bugetare în funcţie de veniturile certe, restructurarea cheltuielilor bugetare, în funcţie de ierarhizarea realistă a priorităţilor (ceea ce va face posibilă trecerea de la un “buget de mijloace” la un buget orientat spre politici economice “bugetul pe programe”), creşterea autonomiei financiare a autorităţilor locale. Taxa pe valoarea adăugată, accizele şi contribuţiile la asigurările sociale vor constitui pilonii fundamentali ai sistemului românesc de impozite.

Reforma sistemului de impozite va fi consolidată pe baza cerinţelor de lărgire a bazei de impozitare şi de raţionalizare a ratelor marginale de impozitare. Prin politica veniturilor salariale, munca trebuie să redevină o valoare socială. În acest sens se vor lua măsuri pentru ierarhizarea salariilor în funcţie de importanţa domeniului şi, mai ales, pentru corelarea evoluţiei veniturilor salariale cu performanţele agenţilor economici. În cadrul politicii monetare şi a cursului de schimb, scăderea susţinută a inflaţiei va constitui unul din obiectivele principale ale programelor economice româneşti. Această evoluţie ţine seama de strategia de politică monetară, precum şi de principalele măsuri ce urmează a fi implementate pentru creşterea disciplinei financiare, reducerea arieratelor şi accelerarea reformelor structurale.

7.3.2. Politicile de ajustare structurală

Restructurarea este un element important al ajustării structurale, menit, în principal, să pregătească societăţile pentru privatizare. În acest sens, se au în vedere criterii de performanţă pentru echipele de management ale întreprinderilor proprietate de stat, prin care se urmăreşte: închiderea capacităţilor de producţie ineficiente, realizarea de analize de piaţă şi strategice ale companiilor pentru a identifica segmentele viabile ale acestora şi a decide eliminarea secţiilor sau capacităţilor neviabile, disponibilizarea personalului (după ce s-au rezolvat problemele sociale), îmbunătăţirea echipamentelor şi tehnologiilor în unităţile viabile, utilizarea altor surse de finanţare pentru diminuarea costurilor de funcţionare.

Acţiunile de ajustare structurală vor urmări, prioritar, sporirea productivităţii, a eficienţei şi calităţii produselor şi serviciilor. Procesul de restructurare a economiei româneşti are în vedere implementarea unui pachet de politici care să asigure compatibilizarea structurilor intra-sectoriale cu cele existente şi de perspectivă din ţările Uniunii Europene, ajustarea şi consolidarea structurilor economice pentru apropierea progresivă de nivelurile de competitivitate din economia ţărilor comunitare, inclusiv pentru îmbunătăţirea condiţiilor de acces pe piaţa Uniunii Europene a produselor româneşti.

Procesul de ajustare sectorială va cuprinde, pe de o parte, modernizarea şi dezvoltarea agenţilor economici cu potenţial de competitivitate şi, pe de altă parte, reorientarea, redimensionarea, închiderea parţială sau totală a unor unităţi de producţie fără perspective de a face faţă pieţei interne şi celei externe, acţiuni ce vor fi precedate de rezolvarea problemelor sociale.

Ajustarea structurală se va realiza pe fondul accelerării privatizării. Transferul proprietăţii sectorului de stat către sectorul privat va asigura creşterea competitivităţii şi adaptarea ofertei la cerinţele pieţei interne şi externe, ţinând seama, totodată, de obligaţiile asumate în cadrul acordurilor cu organismele internaţionale. Accelerarea procesului de privatizare va pune accent pe aspectul calităţii procesului, pe atragerea investitorilor care au potenţial financiar şi tehnic şi o poziţie competitivă pe piaţă, capabili să asigure transformarea întreprinderilor preluate în operatori economici viabili şi performanţi.

Un loc important îl are şi îmbunătăţirea substanţiala a mediului de afaceri, prin care se afirmă rolul fundamental pe care îl are sectorul privat pentru dezvoltarea economică şi socială susţinută, pentru relansarea economiei naţionale.

Guvernul este decis să promoveze un mediu stabil, neutru şi eficient pentru afaceri, sens în care, urmăreşte asigurarea unui cadru economico-financiar şi legal corespunzător, printr-un complex de măsuri: dezvoltarea competiţiei de piaţă, calmarea inflaţiei şi continuarea procesului de liberalizare a preţurilor, extinderea şi diversificarea instrumentelor bancare şi fluidizarea fluxurilor financiare, revizuirea şi simplificarea sistemului de impozite şi de colectare a acestora, combaterea evaziunii fiscale şi vamale, stimularea investiţiilor de capital românesc şi străin, creşterea fluxului de capital străin şi a colaborării economice internaţionale, dezvoltarea capacităţii de absorbţie a inovării în mediul economic.

O pârghie hotărâtoare pentru restructurarea şi dezvoltarea economiei de piaţă este politica în domeniul întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM). Politica în acest domeniu urmăreşte valorificarea potenţialului IMM-urilor şi a sectorului cooperatist de a contribui semnificativ la creşterea economică durabilă, la crearea de noi locuri de muncă, sprijinirea inovării şi a progresului tehnic şi tehnologic şi dezvoltarea clasei de mijloc, cea care asigură stabilitatea economică şi socială a unei ţări. Pentru perioada 2001-2004, se prevede simplificarea şi îmbunătăţirea cadrului legislativ şi administrativ, susţinerea organizaţiilor de reprezentare a sectorului, îmbunătăţirea accesului IMM-urilor la finanţare şi îmbunătăţirea ofertei de servicii pentru acest domeniu.

Susţinerea în continuare a dezvoltării IMM-urilor se va realiza folosind pârghii economice, astfel încât intervenţia publică să fie limitată, transparentă şi corespunzătoare cu necesităţile întreprinderilor mici şi mijlocii, măsurile de sprijin să nu distorsioneze funcţionarea mecanismelor pieţei. Administrarea şi aplicarea măsurilor de sprijin va fi descentralizată către autorităţile locale sau contractată cu bănci comerciale, organizaţii neguvernamentale şi centre de servicii pentru IMM-uri.

Modificările structurale din sistemul financiar-bancar au în vedere, cu deosebire, dezvoltarea sistemului, a instituţiilor de credit şi bursiere concomitent cu creşterea eficienţei şi disciplinei financiar-bancare. Din perspectiva dezvoltării unei economii competitive, politica financiar-bancară va armoniza rigorile stabilităţii macroeconomice cu obiectivul creşterii sustenabile şi de durată. Politica financiar-bancară va contribui la stimularea economisirii şi a investiţiilor.

În prezent, deşi sistemul este stabil, există încă vulnerabilităţi şi slăbiciuni la nivel individual care necesită finalizarea procesului de privatizare a băncilor cu capital majoritar de stat. De asemenea, se are în vedere creşterea exigenţei în procesul de autorizare a băncilor, precum şi îmbunătăţirea reglementărilor privind verificarea şi sancţionarea băncilor sau conducătorilor care nu asigură respectarea cerinţelor prudenţiale. Se va întări cooperarea cu alte autorităţi de supraveghere, naţionale şi străine, prin încheierea unor acorduri de cooperare în domeniul supravegherii bancare. Va continua procesul de armonizare a reglementărilor prudenţiale cu cerinţele Uniunii Europene şi cu recomandările Comitetului de la Basel.

Condiţiile existente în societatea românească impun ca administraţia publică centrală şi locală să fie supusă unui proces de schimbare, reforma administraţiei realizându-se concomitent: în plan strategic (redefinirea rolului statului, în sensul delimitării rolului statului de cel al organizaţiilor private), în plan legislativ (urmărindu-se diminuarea densităţii reglementărilor, o utilizare mai mare a legilor cadru, lăsând o marjă de manevră ridicată autorităţilor executive), în plan organizaţional (orientarea către reducerea ierarhiilor, simplificarea procedurilor şi supleţea posibilităţilor de acţiune, în sensul creşterii puterii de a delega execuţia sarcinilor publice către organisme care nu fac parte din administraţie) şi în planul mentalităţii profesionale (schimbarea modurilor de acţiune a aleşilor politici, a funcţionarilor, dar şi a cetăţenilor).

Reforma administraţiei publice este un obiectiv central, pentru care se propun o serie de măsuri care au ca scop creşterea eficienţei sectorului public prin training intensiv, simplificarea structurilor de management public şi creşterea utilizării tehnologiei informaţiei.

Dezvoltarea agriculturii şi dezvoltarea rurală constituie cei doi piloni ai politicii de dezvoltare integrată durabilă a spaţiului rural, pentru care se prevede promovarea unui amplu program de dezvoltare rurală în toate zonele ţării, în cadrul unui concept de dezvoltare rurală integrată, economică şi socială, a satului românesc. Se urmăreşte, de asemenea, asigurarea unui mediu mai favorabil pentru atragerea capitalului străin, în vederea susţinerii programelor investiţionale şi de dezvoltare a producţiei agricole în România precum şi în vederea diversificării economiei rurale.

Obiectivul principal al dezvoltării agriculturii pe termen scurt şi mediu îl constituie creşterea cantitativă şi calitativă a producţiei agricole, în vederea asigurării securităţii alimentare a populaţiei, creşterea contribuţiei acestei ramuri în schimburile economice externe, în condiţiile respectării cerinţelor protejării şi ameliorării mediului înconjurător. Obiectivele propuse urmăresc atingerea parametrilor minimali de performanţă în vederea integrării în Uniunea Europeană.

Realizarea obiectivelor politicii agricole şi de dezvoltare rurală au în vedere efectele implementării unui amplu pachet legislativ: cu privire la crearea unor exploataţii agricole eficiente, sprijinirea agricultorilor prin credite avantajoase destinate creşterii gradului de mecanizare, de fertilizare şi de irigare a culturilor agricole precum şi punerea în valoare a potenţialului din zonele rurale şi creşterea bunăstării locuitorilor acestor zone.

România a elaborat Planul Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală pentru perioada 2001-2006 (PNADR), care a fost aprobat de Comisia Europeană în 12.12.2000 şi care fundamentează necesarul de fonduri de pre-aderare alocate de către Uniunea Europeana prin Programul SAPARD, ca instrument de pre-aderare (pre-FEOGA) dedicat sprijinirii agriculturii şi dezvoltării rurale. Strategia acestuia, contribuie la pregătirea României pentru aderarea la Uniunea Europeană şi la consolidarea agriculturii româneşti, pentru a putea face faţă presiunii exercitate de competiţia de pe piaţa comunitară şi, în egală măsură, pentru a îmbunătăţi condiţiile de viaţă ale locuitorilor din zonele rurale. Totodată, în cursul anului 2006 a fost elaborat Planul Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală pentru perioada 2007-2009, cu extindere până-n anul 2013.

Începutul reformei structurale în agricultură l-a constituit clarificarea şi restabilirea dreptului de proprietate şi finalizarea privatizării societăţilor agricole din mediul rural, care contribuie la consolidarea exploataţilor agricole, iar adâncirea reformelor structurale presupune perfecţionarea cadrului legal şi instituţional pentru funcţionarea eficientă a pieţelor agricole şi rurale (piaţa produselor, a materiilor şi serviciilor pentru agricultură, piaţa creditului rural şi cea funciară).

Înţelegând că utilizarea intensivă a informaţiilor sporeşte spectaculos eficienţa şi productivitatea activităţilor economice şi sociale, şi în acord cu iniţiativa “Europa+”, s-a pus un accent deosebit pe dezvoltarea societăţii informaţionale. Sunt avute în vedere mai multe proiecte pentru a spori accesul pe Internet, pentru a organiza şi dezvolta comerţul electronic, precum şi pentru a furniza populaţiei servicii electronice publice. În domeniul telecomunicaţiilor, cele mai multe servicii au fost deja liberalizate.

7.3.3. Politicile sociale şi ale resurselor umane

În procesul de ajustare structurală un loc important îl constituie creşterea gradului de ocupare a populaţiei şi armonizarea legislaţiei interne privind piaţa muncii cu acquis-ul comunitar. Politica în acest sector va trece treptat de la măsuri pasive la măsuri active, punându-se mai puţin accent pe asigurarea cu mijloace financiare a şomerilor şi mai mult pe recalificarea lor şi pe crearea de locuri de muncă. Structura stimulentelor se va schimba urmărindu-se reformarea sistemului ajutoarelor de şomaj şi stimularea creării de noi locuri de muncă.

Politicile sociale şi cele privind resursele umane sunt construite în baza prevederilor Cartei Sociale Europene revizuite şi a Codului Social European. Ele vor reflecta practicile instituite de Uniunea Europeană şi dezvoltate de modelul social european. Principalele obiective în domeniul resurselor umane şi al politicii sociale urmăresc, de asemenea, implementarea reformei în domeniul muncii, educaţiei, culturii, sănătăţii şi sistemului social. Educaţia şi formarea continuă este o prioritate naţională care va fi concentrată pe

dezvoltarea unor factori decisivi: asigurarea educaţiei de bază pentru toţi, capacitatea de autoperfecţionare a sistemului educaţional, învăţământul superior şi cercetarea ştiinţifică, formarea continuă în contextul societăţii educaţionale.

Politica în domeniul culturii se bazează pe o strategie modernă, compatibilă cu modelele europene, reflectând principiile de bază ale Comunităţii Europene şi asigurând condiţiile pentru satisfacerea nevoilor şi aspiraţiilor culturale ale cetăţenilor, atât la nivel local cât şi naţional.

Cultura este tratată ca un factor major pentru realizarea coeziunii sociale, fiind recunoscută ca o resursă importantă de dezvoltare, reforma culturală recunoscând valoarea moştenirii naţionale în contextul culturii mondiale.

Politica socială vizează diferitele categorii de populaţie care întâmpină dificultăţi în procesul de tranziţie economică (persoane cu handicap, persoane în vârstă sărace etc.) şi se referă la îmbunătăţirea sistemului de pensii, axarea pe măsuri active în domeniul ocupării populaţiei şi protecţiei şomerilor, armonizarea legislaţiei cu normele Uniunii Europene, lupta împotriva sărăciei şi continuarea reformelor sistemului de ocrotire a copiilor.

În noul context economic al României, populaţia tânără este o categorie vulnerabilă. În cursul acestui an a fost elaborat Planul Naţional de Acţiune pentru Tineret, care asigură şi o viziune, din perspectiva regiunii balcanice, asupra rolului tineretului în asigurarea stabilităţii în această zonă.

România a făcut progrese evidente în ce priveşte îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a populaţiei rrome. În anul 2003 a fost adoptată “Strategia pentru îmbunătăţirea situaţiei populaţiei rrome din România”. România promovează în mod activ o politică pozitivă pentru protejarea minorităţilor. Identităţile culturale şi lingvistice sunt apărate prin intermediul sistemului educaţional.

7.3.4. Politicile de protecţie a mediului

România a aderat la majoritatea tratatelor şi convenţiilor internaţionale privind mediul şi protecţia naturii. Prevederile acestor documente sunt preluate în legislaţia românească, în conformitate cu prevederile Constituţiei.

După participarea la Summit-ul de la Rio de Janeiro din 1992, România şi-a sporit semnificativ măsurile de soluţionare a problemelor de mediu. Acordul de Asociere între România şi Uniunea Europeană prevede că politicile de dezvoltare în România trebuie să fie bazate pe principiul dezvoltării durabile şi că acestea trebuie să ia în considerare potenţialele efecte asupra mediului.

Politica de protecţie a mediului este concepută ca parte integrantă a programului de dezvoltare şi restructurare economică şi are ca scop armonizarea politicii şi practicii româneşti în domeniul mediului cu directivele Uniunii Europene în domeniu. Politica în domeniul mediului se referă nu numai la măsurile şi acţiunile de refacere a zonelor afectate, ci şi la cele de prevenire a producerii altor dezastre.

În cadrul Planului Naţional de Adoptare a Acquis-ului Comunitar de Mediu, România va asigura transpunerea legislativă a acquis-ului comunitar de mediu, în special, în domeniile evaluării impactului asupra mediului (calitatea aerului, a apei, managementul deşeurilor, controlul poluării industriale, a substanţelor chimice şi a zgomotului), dar va asigura şi întărirea capacităţii instituţionale specifice.

Prin Bugetul de stat, vor fi asigurate cu prioritate fonduri pentru co-finanţarea proiectelor incluse în Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului (PNAPM), a căror principală sursă de finanţare o reprezintă fondurile alocate de Uniunea Europeana prin instrumentul de preaderare ISPA (Instrument pentru Politici Structurale de pre - Aderare).

7.3.5. Politica regională

Cadrul legal al politicii şi dezvoltării regionale este asigurat, în principal, de Legea nr.151/1998 privind dezvoltarea regională, care stabileşte obiectivele, cadrul instituţional, competenţele şi instrumentele specifice pentru realizarea politicii de dezvoltare regională în România.

Obiectivele generale ale politicii de dezvoltare regională se referă la diminuarea dezechilibrelor regionale existente, stimularea dezvoltării echilibrate, revitalizarea zonelor defavorizate, prevenirea producerii de noi dezechilibre, stimularea cooperării interregionale interne şi internaţionale care contribuie la progresul economic şi social.

Obiectivele strategice ale dezvoltării regionale în România vizează:o promovarea mecanismelor economiei de piaţă în toate regiunile ţării, în vederea

îmbunătăţirii competitivităţii şi realizării unei creşteri economice permanente;o promovarea unei dezvoltări spaţiale armonioase şi a reţelei de localităţi;o creşterea capacităţilor regiunilor de a-şi susţine propriul proces de dezvoltare;o crearea şanselor egale în ceea ce priveşte accesul la informare, cercetare-dezvoltare

tehnologică, educaţie şi formare continuă a populaţiei din zonele periferice;o promovarea unor politici diferenţiate, conform unor particularităţi zonale;o reducerea decalajelor de dezvoltare dintre judeţe, dintre mediul urban şi rural,

dintre zonele centrale şi periferice;o prevenirea apariţiei unor zone probleme

Obiectivele generale şi strategice se realizează treptat şi etapizat, prin implementarea Planului Naţional de Dezvoltare Regională (PNDR), care este parte integrantă a Planului Naţional de Dezvoltare. Prin PNDR sunt stabilite şi fundamentate priorităţile naţionale de dezvoltare regională, identificate măsurile şi programele prin care se pot realiza, este asigurat cadrul instituţional pentru implementarea acestora. Măsurile, programele şi proiectele regionale sunt finanţate din resurse interne, concentrate în Fondul Naţional de Dezvoltare Regională şi resurse externe, reprezentate, în principal, de sprijinul financiar acordat României de către Uniunea Europeana în cadrul Programului Phare - componenta coeziune economică şi socială.

PNDR se realizează în cadrul unui larg parteneriat între instituţiile administraţiei centrale şi locale, agenţiile de dezvoltare regională, alte instituţii neguvernamentale, numeroase alte autorităţi şi organisme cu activitate relevantă pentru dezvoltarea ţării, precum şi parteneri economici şi sociali.

Un rol important în dezvoltarea regională îl are şi cooperarea transfrontalieră. Obiectivul general al cooperării transfrontaliere este promovarea dezvoltării economice şi sociale a regiunilor de graniţă prin identificarea şi valorificarea oportunităţilor de cooperare.

Obiectivul general al Planului Naţional de Dezvoltare (PND) este orientarea şi stimularea dezvoltării economice şi sociale a ţării pentru obţinerea unei creşteri economice durabile şi crearea de locuri de muncă stabile. Un rol important în realizarea acestui obiectiv îl are stabilirea axelor naţionale prioritare de dezvoltare, pe baza cărora se vor elabora şi implementa măsuri, programe şi proiecte care să concretizeze aceste priorităţi.

Planul Naţional de Dezvoltare (PND) pentru perioada 2004-2006, este al treilea document de planificare, elaborat la solicitarea Comisiei Europene începând cu anul 2000. Ca particularitate, faţă de versiunile anterioare, PND 2004 -2006 cuprinde perioada până la aderare, iar modul de elaborare precum şi conţinutul acestui document este în concordanţă cu metodologia Uniunii Europene şi respecta principiile fundamentale ale Uniunii Europene de alocare a fondurilor structurale: concentrarea, programarea, parteneriatul, adiţionalitatea, subsidiaritatea.

Prin Memorandumul privind elaborarea PND 2004-2006, promovat în şedinţa de Guvern din data de 20 februarie 2003, s-au lansat în mod oficial lucrările pentru noua perioadă de programare, subliniindu-se importanţa documentului pentru procesul de integrare a României în Uniunea Europeana. Etapele elaborării PND au fost prezentate în Planul de Lucru pentru elaborarea documentelor de planificare pentru PND 2004-2006, ataşat Memorandumului privind elaborarea PND 2004-2006, prin care s-au reactualizat orientările metodologice pentru pregătirea planului.

Pentru constituirea grupurilor de lucru în vederea elaborării analizelor sectoriale, a propriilor strategii şi, după caz, a Programelor Operaţionale Sectoriale, precum şi pentru desemnarea reprezentanţilor în cadrul structurii parteneriale naţionale – Comitetul Interministerial pentru elaborarea PND, au fost elaborate de către fostul Minister al Dezvoltării şi Prognozei, în baza Hotărârii Guvernului nr. 1323/2002 privind elaborarea în parteneriat a PND, îndrumări metodologice, adresate ministerelor şi celorlalte instituţii şi organizaţii la nivel naţional.

De asemenea, au fost elaborate îndrumări metodologice menite să stabilească contribuţia nivelului regional şi naţional la elaborarea PND, precizând baza comună de informaţii pe care Planurile de Dezvoltare Regională trebuie să le ofere nivelului naţional, pentru fundamentarea PND.

A fost întocmit un plan de lucru marcând reperele calendaristice pentru procesul de elaborare a PND 2004-2006, menţionând atât termenele pentru activităţile desfăşurate de Agenţiile de Dezvoltare Regionala (ADR), cât şi cele desfăşurate de nivelul central, în scopul corelării etapelor de elaborare a acestui document de importanţă naţională.

Procesul de elaborare a PND se desfăşoară pe două nivele:• nivelul naţional unde sunt clarificate politicile sectoriale (unele, cu un puternic

impact teritorial, cum sunt transportul, cercetarea, mediul, industria, dezvoltarea rurală, ocuparea forţei de munca) şi importanţa acestor politici pentru implementarea strategiei naţionale de dezvoltare regională şi reducerea disparităţilor teritoriale interne. De asemenea, la acest nivel este stabilită strategia privind orientarea şi coordonarea acelor investiţii la nivel naţional şi regional care au efect asupra dezvoltării economice şi sociale regionale echilibrate. Tot la acest nivel se realizează programarea financiară a obiectivelor prioritare de dezvoltare şi a măsurilor din PND, pe baza unor programe financiare multianuale elaborate în strânsă corelare cu prevederile bugetului de stat pe anul 2004 şi a orientărilor bugetare pentru 2005 şi 2006. Pe măsura elaborării documentului se realizează şi o evaluare ex-ante, conform reglementărilor Comisiei Europene, cu experţi străini.

• nivelul regional unde au fost create şi organizate, pe baza specificului regional, parteneriatele proprii pentru elaborarea PDR-urilor. La acest nivel se întocmesc analizele economice şi sociale la nivel regional şi în baza lor analizele diagnostic care ajută la identificarea problemelor regionale cheie. Elaborarea documentelor la nivel regional beneficiază de sprijinul programelor de twinning (înfrăţire) regionale.

CAPITOLUL VIIIOBIECTIVE ŞI PRIORITĂŢI PENTRU DEZVOLTAREA

RURALĂ ÎN ROMÂNIA

8.1 Caracterizarea economică şi socială a spaţiului rural din România

Analiza situaţiei curente a sectorului agricol din România indică necesitatea

accelerării proceselor de restructurare şi modernizare din agricultură, dezvoltare rurală şi pescuit având în vedere importanţa economică şi socială a acestora pentru asigurarea unei dezvoltări economice integrate şi durabile a spaţiului rural. Luând în considerare necesitatea adaptării sectorului agroalimentar românesc la cerinţele UE, în vederea pregătirii pentru aderare, prin promovarea unui sector eficient şi viabil din punct de vedere economic şi social în contextul perioadei ulterioare aderării, strategia stabileşte direcţiile principale pentru dezvoltarea acestui sector.

Disparităţile dintre zona rurală si urbană constituie probleme sociale specifice ale spaţiului rural românesc , populaţia rurală are o pondere de 45,1% din totalul populaţiei (2004) şi reprezintă aproximativ 9,778 milioane de locuitori domiciliaţi în circa 13.000 de sate organizate administrativ în circa 2870 de comune - mod tradiţional de organizare la nivel local. Ca urmare a depoluării accentuate, se manifestă, în prezent fenomene demografice cu impact negativ asupra dezvoltării socio-economice a colectivităţilor rurale: îmbătrânirea populaţiei, îmbătrânirea forţei de muncă, mortalitate ridicată (15,2‰ faţă de 9,7‰ în mediul urban, cu niveluri foarte ridicate ale ratei mortalităţii infantile şi variaţii mari între regiuni); natalitate scăzută.

În mediul rural la nivelul anului 2003, ponderea veniturilor băneşti în volumul veniturilor brute totale medii lunare a fost de 54,6%, cu 20,3% sub medie şi respectiv cu 34,2% sub nivelul înregistrat în mediul urban. Din punct de vedere al structurii veniturilor băneşti cele mai importante au fost salariile (brute) şi alte drepturi salariale (59,8% din veniturile băneşti) restul constând în venituri obţinute de gospodării din prestarea unor munci agricole. În anul 2002, riscul relativ al sărăciei în zonele rurale a fost mai mult decât dublul comparativ cu cel din zonele urbane: 42% în zonele rurale în comparaţie cu 18% în zonele urbane. Populaţia săracă din zonele rurale reprezintă ⅔ din totalul populaţiei sărace.

Forţa de muncă din zona rurală este ocupată în principal în sectorul agricol, fapt ce reprezintă una din constrângerile majore ale procesului de dezvoltare a economiei naţionale. Ponderea persoanelor din mediul rural ocupate în agricultură era de 67,3% la nivelul anului 2003 şi 63,5% în 2004, aşa cum este prezentat în Analiza Spaţiului Rural Românesc (ASRR) şi în datele INS. De menţionat, în acest sens, este şi faptul că o parte importantă a populaţiei rurale peste vârsta de pensionare continuă să lucreze. Se identifică deci o problemă majoră şi anume cea a subocupării ce are legătură directă cu viabilitatea şi dimensiunea economică a exploataţiei, în condiţiile unei agriculturi în majoritate de subzistenţă. Menţinerea unei populaţii rurale stabile şi viabile necesită măsuri menite să asigure numărul optim de locuri de muncă în agricultură şi în servicii convexe.

De asemenea, potrivit datelor prezentate în Analiza socio-economică a spaţiului rural românesc, evoluţia ponderii şomerilor din mediul rural în total şomeri înregistraţi pe economie prezintă niveluri diferenţiate, respectiv 22,1% în anul 2001; 31,2% în anul 2002; 29,3% în anul 2003 şi 35,3% în anul 2004. Acest aspect este determinat şi de caracterul

sezonier al muncii în agricultură ce are consecinţe nefavorabile asupra duratei medii efective a timpului de lucru din mediul rural.

În ceea ce priveşte sistemul educaţional în mediul rural comparativ cu mediul urban, mediul rural este caracterizat de un grad de instruire mai redus, ponderea persoanelor instruite în total populaţie ocupată fiind de 47,8% la nivelul anului 2004.

În privinţa structurii terenului agricol acesta se caracterizează printr-un grad ridicat de fragmentare. Astfel, în anul 2003 existau peste 4,47 milioane de gospodării ţărăneşti individuale cu o suprafaţă medie de 1,7 ha, fapt ce a condus şi conduce la imposibilitatea desfăşurării unei activităţi privind organizarea şi managementul producţiei agricole. Fragmentarea excesivă a terenului este considerată un obstacol major pentru progresul tehnologic al agriculturii din România, deoarece deţinătorii fermelor de subzistenţă şi semisubzistenţă sunt de obicei şi cei care lucrează cea mai mare parte a terenului agricol, iar în majoritatea cazurilor, aceştia nu dispun de capacitatea financiară de a investii în utilaje moderne.

În ceea ce priveşte randamentele medii la principalele culturi se constată un trend crescător atât al acestora cât şi al producţiilor totale până în anul 2001. În ultimii ani însă, în special în anii 2002 şi 2003, trendul devine negativ, acesta fiind, din nou crescător în anul 2004 şi din nou descrescător în anul 2005. Această evoluţie este determinată, în special, de factorii climatici nefavorabili şi economici.

În ceea ce priveşte producţia animală în perioada 1998 – 2003 carnea de bovine a reprezentat 21,24% din producţia totală de carne, cea de porc 46,44% iar cea de pasăre 24,41%. Sub aspectul evoluţiei producţiei de carne, aceasta a urmat un trend crescător la carne de bovine şi la cea de pasăre (care datorită gripei aviare este în prezent într-un mare impas). În ceea ce priveşte carnea de porc, chiar dacă aceasta deţine ponderea cea mai mare din producţia totală, trendul de evoluţie a fost uşor descrescător în perioada menţionată.

În urma analizei cumulate a acestor evoluţii, se poate constata că ponderea industriei de procesare alimentară în totalul industriei naţionale s-a diminuat de la 18,2% în 1998 la 13% în 2003. Pe ramuri de activităţi, cel mai mare număr de unităţi se regăsesc în domeniul morăritului şi panificaţiei (31,5%) şi producerii, prelucrării şi conservării cărnii şi a produselor din carne (18,1%).

În ceea ce priveşte piaţa şi comercializarea produselor este de remarcat faptul că principalul canal de comercializare a produselor agricole şi zootehnice a fost cel al procesatorilor şi comercianţilor (cu o pondere de 59,6%) în timp ce pieţele agro-alimentare şi oboarele au reprezentat 40,4%, ceea ce demonstrează existenţa unui lanţ de comercializare agro-alimentar slab dezvoltat.

Referitor la comerţul exterior cu produse agro-alimentare, este de remarcat că, deşi până în anul 1990, România era un exportator net de produse agricole, după această dată reformele impuse de procesul de tranziţie spre economia de piaţă au avut un impact puternic asupra sectorului agroalimentar, fenomen ce a condus la scăderea producţiilor agricole şi implicit la distorsionarea balanţei comerciale agroalimentare, care a devenit negativă. În acest context se impune accelerarea proceselor de restructurare şi modernizarea sectorului agricol, dat fiind faptul că, la nivelul tuturor regiunilor ţării o problemă principală este dată de faptul că valoarea adăugată brută a sectorului primar este inferioară celei din sectorul secundar.

Valoarea Adăugată Brută (VAB) în sectorul primar reflectă nivelul foarte scăzut al productivităţii muncii agricole, datorat slabei înzestrări tehnice a fărâmiţării suprafeţelor agricole, precum şi a managementului inadecvat al exploataţiilor private. Totodată, ca o

caracteristică a spaţiului rural indicatorii de capital social arată existenţa unor disparităţi importante la nivel local: astfel, locuitorii din zonele rurale au un acces mai limitat la contactarea surselor de soluţionare a problemelor legate de găsirea unui loc de muncă, sănătate, asistenţă juridică, poliţie şi bănci, decât cei din zonele urbane.

O discrepanţă importantă între zonele urbane şi rurale din România este dată şi de infrastructura socială şi fizică. Acest aspect, combinat cu statutul defavorizat al zonelor rurale reprezintă o provocare semnificativă pentru România, dar şi o condiţie esenţială în vederea integrării într-o Uniune Europeană extinsă.

Infrastructura rurală, în special drumurile rurale şi sistemul de aprovizionare cu apă, a avut şi are un impact semnificativ asupra dezvoltării rurale în general, dar şi asupra încurajării investiţiilor non-agricole, în special. Lipsa sistemelor de alimentare cu apă şi a celor de canalizare afectează sănătatea familiilor în comunităţilor rurale. În România doar jumătate din comune sunt conectate la sistemele de alimentare cu apă, ceea ce înseamnă că doar ¼ din populaţia rurală are acces la aceste facilităţi.

În ceea ce priveste căile rutiere, drumurile comunale sunt încă rămase în urmă: astfel la nivelul anului 2003 numai 10,2% din drumurile judeţene şi comunale din România erau modernizate şi 29,2% erau realizate cu îmbrăcăminte uşoară rutieră. Deşi în ultimii ani s-a înregistrat o tendinţă de creştere a lungimii drumurilor publice, densitatea celor cu infrastructură modernizată sau cu îmbrăcăminte uşoară rutieră pe unitatea de teritoriu se menţine încă la un nivel foarte scăzut – 33,1%. Aproximativ 25% din drumurile comunale nu pot fi folosite în condiţii meteorologice nefavorabile.

Aceste realităţi îşi pun amprenta asupra evoluţiei infrastructurii de colectare şi de transport – esenţială în cazul produselor agricole perisabile – şi implicit asupra accesului pe piaţă al producătorilor agricoli, totodată, datorită faptului că în România beneficiază de drumuri asfaltate numai satele situate de-a lungul şoselelor naţionale sau judeţene, vor trebui sporite preocupările de ameliorare a situaţiei şi în zonele situate la distanţe relativ mai mari faţă de şoselele naţionale sau de interes european.

În ceea ce priveşte infrastructura tehnico-edilitară - atât în cazul reţelelor de distribuţie a apei cât şi a conductelor de distribuţie a gazelor – au fost înregistrate unele progrese, procentul acestor reţele în zona rurală ajungând la un nivel acceptabil (aproximativ 40% din totalul naţional). Aşa cum rezultă şi din analiză, sunt însă necesare eforturi suplimentare pentru dezvoltarea în continuare a acestor reţele. În acelaşi context, se înregistrează un decalaj foarte mare între mediul urban şi mediul rural în ceea ce priveşte canalizarea, lungimea conductelor de canalizare la sate fiind în anul 2003 de doar 6,8% din totalul pe ţară.

Referitor la infrastructura de sănătate însă, de-a lungul timpului se constată o reducere semnificativă a personalului sanitar de toate nivelurile care deserveşte populaţia rurală, aceasta afectând în mod direct condiţiile de viaţă în mediul rural.

Dificultăţi pot fi observate în ceea ce priveşte cultura, numărul bibliotecilor din mediul rural fiind în scădere de la 9388 în 1999 la 8306 în 2004, tendinţă însoţită de o scădere accentuată a numărului de utilizatori ai acestor facilităţi.

În ceea ce priveşte gradul de informare al populaţiei, în România nu există suficiente informaţii şi nici acţiuni de conştientizare a populaţiei asupra importanţei şi necesităţii protejării şi conservării mediului ambiant. Resursele de implementare ale unor astfel de campanii sunt puţine, iar organizaţiile şi posibilităţile de îndeplinire a acestora sunt limitate. O posibilă implicaţie a acestor aspecte ar putea fi creşterea riscului de degradare a mediului.

În acest context, în următoarea perioadă vor fi necesare atât acţiuni de informare cât şi de instruire pe diverse domenii atât la nivel regional cât şi local, prin structurile teritoriale de consultanţă agricolă. Faţă de aceste probleme specifice de ordin structural, organizatoric şi informaţional ale comunităţii, dar luând în considerare şi faptul că locuitorii comunităţilor rurale din România nu se caracterizează printr-un spirit antreprenorial dezvoltat, precum şi faptul că nu există o abordare integrată a problemelor specifice ale comunităţii, se impun măsuri de promovare şi de organizare a unor grupuri de acţiune locală care să promoveze şi să rezolve problemele comune ale locuitorilor comunităţilor rurale. În România cele 5 decade ale economiei centrale planificate şi agricultura colectivă au transformat realităţile sociale, atitudinea şi conduita şi au generat neîncredere în formele instituţionalizate ale asocierii şi colaborării.

Pe de altă parte, populaţia rurală (ca şi cea urbană), s-a obişnuit cu dependenţa de stat, având în general o atitudine pasivă de aşteptare a iniţiativelor şi a deciziilor dar şi cu fluctuaţia politică şi a structurilor administraţiei publice.

Cele mai grave probleme cu care se confruntă spaţiul rural românesc în general sunt:

a) Numărul mare de ferme de subzistenţă şi semi-subzistenţă, care nu sunt viabile cu o suprafaţă medie a exploataţiei de numai 1,7 ha.

b) Slaba productivitate şi calitate a producţiei agricole, determinată de lipsa resurselor financiare, utilizarea insuficientă şi ineficientă a resurselor disponibile, lipsa personalului instruit pentru practicarea unei agriculturi moderne, lipsa sau insuficienţa managerială şi de marketing, precum şi de infrastructură tehnică inadecvată.

c) Decalajul important între importurile de produse agricole şi exportul acestora.

d) Inexistenţa unei reţele de piaţă organizate.

e) Starea precară a infrastructurii de bază.

f) Existenţa unor suprafeţe semnificative de teren (circa 1/5) afectate grav de factorii de risc natural: inundaţii, alunecări de teren, seismicitate ridicată, deşertificare, resurse reduse de apă.

8.2. Obiective strategice ale dezvoltării rurale în România

Programul Naţional de Dezvoltare 2004-2006 şi cel pentru 2007-2013 (PND) este un document strategic care defineşte cele mai importante obiective şi priorităţi economice pentru dezvoltarea României până la momentul aderării la UE. Obiectivul strategic al Planului Naţional de Dezvoltare constă în dezvoltarea unei economii competitive bazată pe cunoaştere şi iniţiativa privată, capabilă de o evoluţie uniformă şi pe termen lung, care să asigure creşterea locurilor de muncă şi coeziunea economică şi socială conform standardelor UE la nivel regional şi naţional. Analiza situaţiei curente a României indică necesitatea accelerării proceselor de restructurare şi modernizare a sectorului agricol având în vedere importanţa economică şi socială a acestuia pentru asigurarea unei dezvoltări economice integrate şi durabile, luând în considerare necesitatea adaptării sectorului agroalimentar românesc la cerinţele UE. În vederea pregătirii pentru aderare precum şi pentru asigurarea unui sector eficient şi viabil în contextul perioadei ulterioare aderării, strategia stabileşte direcţiile principale pentru dezvoltarea acestui sector şi a zonelor rurale. Având în vedere problemele actuale ale agriculturii şi zonelor rurale, precum şi interdependenţa dintre ele, este necesară aplicarea unui model multifuncţional de dezvoltare

agricolă şi rurală. Principiul de bază în aplicarea acestui model constă în promovarea dezvoltării funcţiilor agricole ale zonelor rurale însoţită de promovarea în egală măsură a funcţiilor non-agricole ale acestor zone. Acest model este compatibil cu politica economică şi socială a Uniunii Europene, al cărei obiectiv principal constă în reducerea disparităţilor de dezvoltare între regiunile UE şi, implicit, în diminuarea decalajului de dezvoltare care desparte ariile periferice (inclusiv zonele rurale) denumite centre de dezvoltare. În vederea elaborării strategiei pentru restructurarea şi modernizarea sectorului agro-alimentar şi a dezvoltării rurale în România s-au luat în considerare principiile fundamentale ale politicii Uniunii Europene în acest sector, astfel:

• Dezvoltarea durabilă - păstrarea şi reînnoirea bogăţiei naturale, patrimoniului cultural şi menţinerea ecologică a peisajului, creşterea conştientizării cetăţenilor privind protejarea mediului, precum şi implicarea lor în procesul decizional.• Egalitatea de şanse pentru bărbaţi şi femei - principiu respectat prin măsuri individuale.• Efectele finanţării pe termen lung - evaluarea eficientei cheltuielilor efectuate pe termen lung.• Promovarea parteneriatului - principiu care stă la baza elaborării şi implementării strategiei.• Internaţionalizarea - promovarea investiţiilor străine.• Stimularea societăţii informaţionale - promovarea inter-conectării şi disponibilităţii informaţiilor în toate sensurile.

Pentru implementarea eficientă a strategiei pentru agricultură, România, prin MAPDR, trebuie să furnizeze:

• Resurse naţionale suficiente pentru asigurarea co-finanţării proiectelor, fiindnecesar ca aceasta co-finanţare să devină un capitol permanent al surselorbugetare implicate.• Proiecte de calitate, care vor trebui întocmite în conformitate cu priorităţile şimăsurile cuprinse în strategie, îndeplinind prin forma, structura şi conţinutul lor cerinţele UE în limita cotelor de co-finanţare.• Coordonarea potenţialilor beneficiari, cu scopul de a respecta obiectivelestrategice şi indicatorii de rezultate şi impact prevăzuţi în cadrul diferitelor măsuri, ţinând seama în permanenţă de nevoile regionale.• Sistemul de control ai calităţii care va preveni utilizarea non-economică afinanţării. • Conştientizarea publicului şi a potenţialilor solicitanţi asupra sprijinului acordat prin instrumentele structurale.

Strategia prezentată nu are în vedere doar perioada premergătoare aderării şi cea imediat următoare integrării în UE până în 2013, ci şi provocările care vor apărea pentru România până în anul 2025. Selectarea obiectivelor a apărut ca rezultat al unei analize aprofundate a situaţiei actuale a sectorului agroalimentar şi a zonelor rurale, precum şi a oportunităţilor şi ameninţărilor acestui sector. De asemenea, la selecţia obiectivelor s-a avut în vedere complementaritatea cu alte politici sectoriale din România şi, în consecinţă, coordonarea cu acestea, în scopul asigurării eficienţei maxime a utilizării raţionale a fondurilor publice. Totodată, în alegerea obiectivelor şi măsurilor, s-au luat în considerare următoarele condiţii:

• Relaţia dintre dezvoltarea zonelor rurale definite în sens larg, dezvoltarea

producţiei şi a prelucrării produselor agricole, şi mediul economic din zonele rurale. Acest aspect a fost avut în vedere datorită ponderii ridicate a sectorului agro-alimentar în venituri şi în totalul forţei de muncă ocupate, precum şi a avantajelor comparative ale agriculturii ca sector economic.• Apariţia noilor competitori va conduce la reducerea oportunităţilor producătorilor naţionali de a utiliza potenţialul creat prin deschiderea pieţelor UE.

Această situaţie afectează în mod evident selecţia instrumentelor prioritare pentru Strategia de Restructurare şi Modernizare a Sectorului Agroalimentar şi Dezvoltarea Rurală. Criteriile de eficienţă în utilizarea fondurilor UE pentru agricultură şi dezvoltare rurală impun concentrarea sprijinului financiar asupra unui număr de măsuri prioritare care oferă oportunităţi pentru absorbţia în totalitate a fondurilor disponibile şi alocarea lor efectivă către beneficiari în scopul obţinerii efectelor multiplicatoare. Raţiunea acestei abordări este confirmată de:

• tendinţa de reducere a numărului obiectivelor de politică structuralăîn cadrul Agendei 2000;• experienţa limitată în implementarea proiectelor UE;• cerinţele stricte ale UE privind procedurile de implementare,monitorizare şi evaluare, a căror aplicare exclude utilizarea iniţială a unui număr mare de măsuri;

Având în vedere cele menţionate mai sus au fost definite următoarele obiective strategice:

Creşterea competitivităţii economiei agro-alimentare

Aderarea la UE şi integrarea sectorului agro-alimentar românesc în Piaţa Unică, va extinde gama oportunităţilor producătorilor agricoli şi, în acelaşi timp, va intensifica concurenţa. La momentul aderării, poziţia fermierilor naţionali poate fi periclitată de ajustarea inadecvată a mediului de afaceri prin conformarea cu noile cerinţe de calitate şi siguranţa alimentară care impun creşterea competitivităţii produselor agro-alimentare naţionale. Angajamentele luate de UE în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) vor duce la o deschidere şi mai mare a pieţei UE către pieţele mondiale, forţând fermierii europeni, inclusiv cei din noile state membre, să-şi întărească competitivitatea. În acest sens, un sprijin inadecvat pentru acest sector în perioada premergătoare aderării cât şi imediat după momentul aderării poate conduce la o situaţie în care entităţile slabe şi neajustate !a condiţiile pieţii vor dispărea, având drept consecinţă directă creşterea şomajului. În momentul de faţă, agricultura României este caracterizată de o structură agrară dispersată, muncă în surplus, nivel redus de educaţie al fermierilor şi canale de distribuţie a produselor pe piaţă slab dezvoltate. Atât în agricultură, cât şi în sectorul de prelucrare agricolă, tehnologia, echipamentele şi know-how-ul sunt deficitare. În mod evident, îmbunătăţirea competitivităţii depinde de creşterea eficienţei economice (tradusă prin cea mai bună utilizare raţională a resurselor de producţie existente) ca şi de posibilitatea accesării noilor tehnologii. Având în vedere această situaţie, creşterea veniturilor în agricultură poate fi realizată în primul rând, printr-o mai bună utilizare a mijloacelor de producţie şi printr-o diversificare sporită a producţiei şi a activităţilor conexe acesteia, ca şi prin modernizarea tehnologiilor ce atrag scăderea implicită a costurilor de producţie. Totodată, este necesar a fi avute în vedere măsurile de stimulare a creării de noi locuri de muncă şi a activităţilor în nume propriu, ce pot combate piaţa slabă a forţei de muncă şi nivelul ridicat al şomajului din zonele rurale. Principala condiţie impusă producătorilor şi procesatorilor de produse agro-alimentare în vederea desfăşurării de activităţi pe Piaţa Unică, constă în respectarea standardelor de siguranţă alimentară. Din acest motiv, investiţiile ce vizează îmbunătăţirea standardelor igienice, sanitare şi de calitate în producţia alimentară ca şi măsurile privind protecţia mediului şi bunăstarea

animală constituie puncte esenţiale ale prezentei strategii. De asemenea, ajustarea gamei şi calităţii produselor oferite de producători şi procesatori pentru a răspunde cerinţelor pieţei, constituie o precondiţie pentru îmbunătăţirea competitivităţii economiei agro-alimentare pe termen lung. Aceste ajustări apar ca vitale pentru re-orientarea producătorilor către calitate şi către satisfacerea cerinţelor unei pieţe în permanentă creştere şi schimbare.

Dezvoltarea durabilă a zonelor rurale

Aşa cum este prevăzut în Agenda 2000, dezvoltarea durabilă are în vedere dreptul de a satisface aspiraţiile de dezvoltare ale generaţiei prezente fără a restricţiona dreptul generaţiilor viitoare de a-şi satisface nevoile de dezvoltare în contextul protejării mediului. În sens larg, dezvoltarea durabilă are în vedere implementarea unei politici care să asigure stabilitatea pe termen lung a structurilor economice sociale şi culturale cu respectarea cerinţelor de protecţie a mediului. În ceea ce priveşte zonele rurale, dezvoltarea durabilă este asociată cu conceptul de multifuncţionalitate înţeles ca dezvoltarea activităţilor economice, a funcţiilor sociale şi culturale şi asigurarea unui nivel de viaţă decent al locuitorilor, toate într-o măsură care să permită protecţia mediului. În concordanţă cu modelul Agricol European expus în Agenda 2000, agricultura poate juca un rol esenţial în protecţia mediului şi peisajelor, în protecţia fertilităţii solului, în asigurarea abundenţei habitatelor şi a bio-diversităţii ca şi în păstrarea tradiţiilor şi a moştenirii culturale. Conceptul de agricultură mulţi-funcţională demonstrează posibilitatea reconcilierii tuturor acestor funcţii (economice, sociale şi culturale) prin dezvoltarea producţiei agricole în armonie cu protecţia mediului şi a activităţilor de conservare a peisajului rural. Rata înaltă a şomajului reprezintă una din cele mai sensibile probleme socio-economice din zonele rurale. Politica generala aplicată constă în crearea de noi locuri de muncă prin stimularea activităţilor economice în zonele rurale. Având în vedere cele de mai sus, apare evident faptul că priorităţile şi măsurile ce vizează întărirea competitivităţii zonelor rurale, în special în ceea ce priveşte îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi dezvoltarea activităţii economice, vor fi cele care vor asigura dezvoltarea durabilă a spaţiului rural. În prezent, infrastructura socială şi tehnică inadecvată precum şi slaba infrastructură a serviciilor restricţionează iniţiativa privată şi reducerea şomajului. Îmbunătăţirea standardului de viaţă din zonele rurale este percepută ca un obiectiv direct şi, în acelaşi timp ca o condiţie pentru întărirea funcţiilor economice şi sociale din zonele rurale ca şi pentru creşterea competitivităţii. Dezvoltarea agriculturii şi a zonelor rurale, în particular a sectorului de afaceri din zonele rurale, depinde în mare măsură de nivelul de dezvoltare a infrastructurii. Îmbunătăţirea infrastructurii tehnice şi sociale la nivel naţional, regional şi local creează premisele creşterii coeziunii regionale. Cu toate acestea, datorită capacitaţii financiare limitate a autorităţilor locale, nivelul investiţiilor nu asigură întotdeauna dezvoltarea propice a zonelor rurale. Având în vedere faptul că noţiunea de dezvoltare durabilă a spaţiului rural este una extrem de complexă şi are un rol multifuncţional, aceasta impune acţiuni atât în sectorul agricol prin intermediul Strategiei Restructurarea Sectorului Agro-alimentar şi a Dezvoltării Zonelor Rurale cât şi o corelare şi armonizare cu celelalte strategii sectoriale, elaborate la nivel naţional în domenii precum resursele umane, stimularea întreprinderilor mici şi mijlocii, învăţământul etc. Astfel, creşterea atractivităţii spaţiului rural ca spaţiu de locuire, muncă şi angajare în afaceri este o precondiţie pentru asigurarea dezvoltării sociale şi economice echitabile a ţării şi depinde de modul în care se va asigura coerenţa complementarităţii tuturor strategiilor sectoriale. În acest sens fiecare dintre strategiile sectoriale va avea un rol important în îmbunătăţirea competitivităţii zonelor rurale, prin măsuri integrate de întărire a infrastructurii tehnice şi sociale

ce vor conduce la dezvoltarea sectorului de afaceri (în domeniile legate de agricultură, precum şi cele non-agricole) ca şi la promovarea valorilor culturale, naturale şi turistice ale zonelor rurale. Investiţiile în infrastructură vor fi implementate în principal pe baza fondurilor alocate prin Fondul European de Dezvoltare Regională din cadrul Programului Operaţional de Dezvoltare Regională. Intervenţiile locale vor fi completate de un set de măsuri regionale, implementate în cadrul Programului Operaţional de Dezvoltare Regională, precum şi de unele măsuri la nivel naţional ale Programului Sectorial Operaţional pentru Transport şi Economie care vor influenţa oportunităţile de dezvoltare a afacerilor în zonele rurale. Sprijinul pentru activităţile de afaceri în zonele rurale va juca un rol esenţial. Întreprinderile mici şi mijlocii funcţionale sau care vor fi înfiinţate în zonele rurale pot contribui la generarea de locuri de muncă în afara sectorului agricol. Sprijinul financiar pentru întreprinderile mici şi mijlocii în cadrul Programului Operaţional Sectorial Îmbunătăţirea Competitivităţii Economice vor fi direcţionate în principal către măsurile legate de întărirea poziţiei competitive pe Piaţa Unică. Sprijinul va fi acordat pentru proiecte de investiţii, modernizare şi publicitate. Mai mult, sprijinul acordat va fi direcţionat către ajustarea întreprinderilor la cerinţele de protecţie a mediului (managementul apei şi al sistemelor de canalizare, protecţia aerului, managementul deşeurilor industriale). În cadrul Programului Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane sunt prevăzute măsuri separate, care sunt destinate asistării micro-întreprinderilor şi persoanelor care se angajează în activităţi economice pentru prima oară. Acest lucru va facilita accesul lor la consultanţă, instruire, informaţii şi servicii financiare. Transformarea prezentei structuri agricole depinde în mod direct de oportunităţile de ocupare a forţei de muncă. De aceea măsurile care vor viza direct sau indirect crearea de locuri de muncă vor crea implicit oportunităţi pentru populaţia rurală în sensul transferului către alte sectoare ale economiei, oferind condiţiile necesare pentru realizarea schimbărilor impuse în sectorul agricol, în principal pentru reducerea şomajului, extinderea suprafeţei fermelor agricole, îmbunătăţirea competitivităţii şi a orientării producţiei către cerinţele pieţei. Ratele ridicate ale şomajului din zonele rurale fac posibil ca instrumentele care influenţează în mod direct piaţa muncii să devină factori semnificativi de condiţionare a îmbunătăţirii ocupării forţei de muncă în zonele rurale. În afara măsurilor menţionate mai sus legate de crearea de noi locuri de muncă în zonele rurale, un număr de măsuri legate de activarea şomerilor vor fi iniţiate în cadrul Programului Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane. Programul Operaţional Sectorial pentru Agricultură, Dezvoltare Rurală şi Piscicultură stabileşte modul de acordare a sprijinului pentru agricultură şi dezvoltare rurală. Dincolo de măsurile ce vor contribui la întărirea competitivităţii sectorului agricol, stabilirea tinerilor fermieri şi îmbunătăţirea structurii agrare, un rol deosebit pentru dezvoltarea durabilă a spaţiului rural o au şi măsurile legate de diversificarea activităţii agricole, renovarea zonelor rurale, păstrarea moştenirii culturale precum şi implementarea investiţiilor în infrastructură legate de activităţile de afaceri în zonele rurale. Sprijinul pentru agricultură şi zonele rurale este de asemenea inclus în Programul de Măsuri Orizontale pentru Dezvoltare Rurală. În cadrul acestui program, se are în vedere sprijinul pentru fermele de semi-subzistenţă, fermele localizate în zonele defavorizate, sprijin pentru grupurile de producători, măsuri de agro-mediu şi împădurire precum şi măsuri de pensionare timpurie. Dezvoltarea multifuncţională a zonelor rurale şi a agriculturii trebuie să devină pe termen lung la fel de importantă ca eforturile de maximizare a impactului economic al asistenţei structurale prin direcţionarea acesteia către domeniile şi zonele cu cel mai ridicat potenţial.

Dezvoltarea sectorului piscicol

Acest obiectiv contribuie la realizarea unui echilibru între conservarea şi gestiunea resurselor, pe de o parte, şi eforturile de pescuit şi exploatare stabilă şi raţională a acestor resurse, pe de altă parte. De asemenea, acest obiectiv contribuie la atingerea obiectivelor Politicii Comune de Pescuit. Prin acest obiectiv se va realiza o contribuţie mai coerentă la întărirea coeziunii economice şi sociale, îmbunătăţirea managementului, controlului şi monitorizării resurselor acvatice vii, precum şi sprijinirea cercetării ştiinţifice, care va contribui la luarea unor decizii bazate pe suport ştiinţific, la diversificarea producţiei şi conservarea celei existente. Totodată, se va realiza un sistem perfecţionat de date statistice privind pescuitul, acvacultura şi dezvoltarea pieţei peştelui ce va respecta normele de comercializare europene. În cadrul acestui obiectiv se va acorda sprijin pentru constituirea organizaţiilor de producători şi participarea activă a acestor organizaţii în luarea deciziilor în sectorul pescăresc, organizaţii care au rolul de a contribui la accesarea fondurilor structurale pentru acest sector important al economiei României, care sunt la un nivel fără precedent pentru ţara noastră.

8.3. Priorităţi şi măsuri de realizare a obiectivelor strategice

în vederea restructurării şi modernizării sectorului

agroalimentar şi dezvoltării rurale

Dată fiind situaţia actuală a sectorului agro-alimentar şi perioada rămasă pentru implementarea măsurilor de dezvoltare rurală finanţate prin FEADR, respectiv fondurile structurale, se impune aplicarea de priorităţi şi măsuri atent selectate. Implementarea obiectivelor stabilite este condiţionată de acest lucru, iar fondurile naţionale şi cele ale UE (FEADR) vor fi alocate pentru realizarea următoarelor trei priorităţi:

8.3.1. Sprijinirea schimbărilor şi ajustărilor în sectorul agro-alimentar şi silvicultură

Nevoia de transformare în sectoarele agro-alimentar şi silvicultură este determinată atât de factori interni (eficienţă redusă, echipament tehnic insuficient), precum şi de factori externi (nevoia de ajustare la standardele europene şi la condiţiile impuse de concurenţa pe Piaţa Unică).

Din acest punct de vedere, pentru procesele de dezvoltare şi ajustare în agricultură şi procesare a produselor agricole şi silvice sprijinul acordat prin alocarea fondurilor disponibile pentru măsurile următoare constituie o prioritate:

• Măsuri vizând îmbunătăţirea structurilor agricole, a condiţiilor tehnice şi organizatorice de producţie, îmbunătăţirea calităţii produselor şi alinierea totală a sectorului alimentar la condiţiile economice şi legale ale Pieţei Unice.

• Măsuri destinate îmbunătăţirii competitivităţii produselor industriei alimentare pe pieţele naţionale şi internaţionale.

• Pregătirea şi adoptarea de măsuri de orientare, în scopul creării condiţiilor utilizării raţionale şi complete a instrumentelor disponibile pentru agricultură şi zonele rurale în cursul procesului de aderare.

În cadrul acestei priorităţi vor fi implementate mai multe măsuri menite să contribuie la ajustarea sectorului agroalimentar şi silvicol din România, dintre care cele mai importante sunt următoarele :

Investiţii în exploataţiile agricole, piscicole şi silvice

Întărirea sectorului agricol este una din condiţiile de bază pentru stabilitatea economică şi socială în zonele rurale. Analiza situaţiei actuale a sectorului agricol oferă elemente relevante asupra problemelor principale cu care se confruntă: echipament tehnic redus al producătorilor şi lipsa capitalului necesar pentru investiţii. Ajutoarele de investiţii vor fi acordate în scopul ajustării producţiei agricole la standardele UE, a stimulării îmbunătăţirii calităţii produselor agricole, introducerea noilor tehnologii şi adaptarea proceselor de producţie la cerinţele de protecţie a mediului.

Investiţiile necesare a fi realizate sunt din categoria celor ce vor absorbi un capital considerabil şi din acest punct de vedere este necesară introducerea lor pe scară largă. Procesele de modernizare în agricultură vor avea ca rezultat creşterea veniturilor fermierilor precum şi îmbunătăţirea condiţiilor de lucru.

Stabilirea tinerilor fermieri

Transformările structurale din sector vor fi facilitate şi de transferul proprietăţilor şi bunurilor agricole către noii proprietari, împreună cu calificările profesionale corespunzătoare. Înfiinţarea unei ferme necesita cheltuieli financiare considerabile, mai ales când noul proprietar intenţionează să modernizeze ferma în scopul adaptării acesteia la standardele cerute sau pentru creşterea competitivităţii. În scopul sprijinirii tinerilor fermieri în atingerea obiectivelor menţionate şi implicit pentru stimularea transformărilor structurale impuse în agricultură, este necesară angajarea de fonduri publice în scopul acoperirii cheltuielilor ocazionate de preluarea fermelor şi modernizarea lor. Sprijinul va include achiziţionarea de bunuri în scopul începerii propriu-zise a procesului de producţie. Cerinţele de experienţă educaţională şi profesională vor garanta utilizarea corespunzătoare a acestui sprijin.

Pregătirea profesională

Nevoia crescândă de instruire profesională în agricultură rezultă din noile condiţii de piaţă create prin aderarea la UE. Datorită nevoii de îmbunătăţire a competitivităţii sectorului agricol şi ajustării la standardele UE, se impune acţionarea în direcţia sporirii calificărilor fermierilor şi a altor persoane ce lucrează în agricultură. Instruirea are ca scop pregătirea fermierilor pentru a acţiona în direcţia modernizării fermelor astfel încât să atingă viabilitatea economică şi să corespundă standardelor UE. Sporirea nivelului cunoştinţelor va avea ca efect inclusiv creşterea eficienţei utilizării sprijinului acordat pentru dezvoltarea agriculturii şi zonelor rurale ca parte a Politicii Agricole Comune (PAC), măsurilor asociate şi a politicilor structurale.

Consilierea agricolă

Una din condiţiile de eligibilitate cu privire la instrumentele PAC, constă în depunerea unei aplicaţii pentru a putea beneficia de finanţare. Atât pregătirea documentaţiei necesare cât şi implementarea propriu-zisă a proiectelor pot necesita nu doar cunoştinţe agricole, dar şi cunoaşterea procedurilor de obţinere a fondurilor. Pentru aceste lucruri activitatea specialiştilor apare ca esenţială. În consecinţă, sprijinirea consilierilor agricoli care oferă servicii pentru fermierii ce solicită ajutor financiar de la UE apare ca esenţială şi poate contribui la utilizarea eficientă a asistenţei UE.

Îmbunătăţirea prelucrării şi comercializării produselor agricole şi silvice

Prelucrarea produselor agricole reprezintă o componentă importantă a pieţei muncii nu doar datorită implicaţiilor asupra ocupării directe a forţei de muncă dar şi datorită influenţei sale asupra profitabilităţii proprietăţilor agricole şi a menţinerii nivelului locurilor de muncă în agricultură.

În mod evident, în timpul perioadei de pre-aderare are loc ajustarea prelucrării alimentare la cerinţele şi standardele UE. Aceste procese vor continua şi după momentul aderării. Din acest punct de vedere, perioada imediat următoare aderării va fi una dintre cele mai dificile pentru sectorul prelucrării produselor agricole, având în vedere concurenţa cu producătorii din UE şi modernizarea în paralel a sectorului.

În acelaşi timp, implementarea investiţiilor necesar a fi realizate în sectorul de procesare necesită un capital considerabil. Datorită lipsei de capital în sectorul de prelucrare a produselor agricole, măsurile destinate ajustării la standardele UE trebuie susţinute din fonduri publice. Din acest motiv fondurile structurale vor contribui la sprijinirea măsurilor de ajustare în industria agro-alimentară care vizează în special conformitatea cu standardele UE în domeniul siguranţei alimentare şi a protecţiei mediului. În acest sens, investiţiile destinate orientării producţiei la cerinţele pieţei, introducerea noilor tehnologii, utilizarea nişelor de piaţă existente, îmbunătăţirea siguranţei şi calităţii alimentare ca şi protecţia mediului joacă un rol deosebit de important. Astfel, sprijinul va fi acordat cu precădere acelor sectoare care vor avea nevoie de perioade de tranziţie în vederea ajustării.

Investiţiile vor include de asemenea, ajustarea întregii structuri a pieţei pentru comercializarea produselor agricole de calitate superioară. Această prioritate va fi implementată în strânsă legătură cu măsurile finanţate prin FEOGA - Secţiunea Garantare.

8.3.2. Dezvoltarea durabilă a zonelor rurale

Conceptul de dezvoltare durabilă, încă de la apariţia raportului Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare « Viitorul nostru comun » în anul 1972, a reţinut atenţia specialiştilor fiind dezvoltat şi integrat în strategiile de dezvoltare economico-sociale. În cadrul Conferinţei de la Rio de Janiero, din iunie 1992, a fost statuat faptul ca mediul şi dezvoltarea economică sunt compatibile, având obiective complementare. Prin adoptarea Agendei 21 ca urmare a acordului internaţional exprimat în Declaraţia de la Rio de Janeiro, dezvoltarea durabilă s-a constituit în opţiune strategica globala pentru secolul în care am păşit.

În accepţiunea largă a conceptului de dezvoltare durabilă ca fiind « capacitatea de a satisface cerinţele generaţiei prezente, fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi » prosperitatea economică şi conservarea mediului trebuie sa se susţină reciproc.

Iniţial conceptul de dezvoltare durabilă a fost destul de abstract şi a fost tradus printr-o varietate dimensionala vizând dezvoltarea echilibrata intru-un spaţiu dat, a industriei, agriculturii, turismului, aşezărilor urbane etc. care sa permită abordarea corelata a problematicii dezvoltării economico-sociale, a cerinţelor privind echitatea în utilizarea resurselor neregenerabile pe termen lung şi a restricţiilor impuse de necesitatea protejării mediului înconjurător.

În ultima perioada cercetările asupra dezvoltării durabile au fost extinse şi asupra coordonatei spaţiale – teritoriala şi regionala. Dezvoltarea durabilă în spaţiu se referă, în principiu la o dezvoltare economico-socială compatibile cu criteriile ecologice ale unui sistem

spaţial, luând în considerare toate obiectivele specifice - uneori conflictuale, alteori susţinându-se reciproc – ale zonelor care îl compun.

În acest context, literatura de specialitate defineşte două noţiuni :

− Dezvoltarea durabilă puternică care implica îmbunătăţirea tuturor componentelor funcţiei bunăstării, fără a permite declinul nici uneia din ele.

− Dezvoltarea durabilă slabă (fragilă) care poate conduce la creşterea bunăstării în general, dar permite compensări în termenii schimbărilor pozitive şi negative în componentele acestei funcţii.

Aceasta distincţie se poate remarca uşor în cadrul dezvoltării durabile spaţiale unde fenomenele de substituire sau compensare pot fi uşor determinate. O alta distincţie se referă la dezvoltarea spaţială durabilă interioară şi exterioară, cea interioară referindu-se la dezvoltarea durabilă (fie slabă sau puternică) din cadrul unei zone date, iar cea exterioară având în vedere dezvoltarea durabilă (de asemenea slabă sau puternică) în zonele adiacente. Pentru a putea răspunde cerinţelor dezvoltării durabile este necesar sa existe o evaluare complexă şi continuă atât a factorilor externi cât şi a politicilor regionale. În acest sens pot fi studiate scenarii care permit simularea, deci testarea şi evaluarea unor opţiuni şi politici alternative. Proiectarea acestor scenarii trebuie sa se bazeze pe tratarea sistematica a coordonatelor semnificative pentru dezvoltarea spaţială durabilă.

Realizarea unei dezvoltări durabile în plan social-economic şi spaţial reclamă, în primul rând, ca mobilitate spaţială într-o economie modernă, a cărei funcţionare în ansamblu este organic legată de reţeaua de infrastructură, să nu dăuneze calităţii vieţii, dar, în acelaşi timp, să asigure un acces corespunzător la toate serviciile necesare.

Instrumente ale politicii de dezvoltare durabilă

Asigurarea unei utilizări durabile a resurselor naturale şi menţinerea calităţii mediului, presupune că politica în acest domeniu sa aibă la baza două abordări :

• programe şi proiecte publice urmărind prevenirea, compensarea şi eliminarea degradării mediului cum sunt : staţii de tratare şi epurare comunale/orăşeneşti, programe de salubrizare şi reconstrucţie ecologica, programe pentru prevenirea unor dezastre naturale (inundaţii, alunecări de teren etc.) ;

• influenţarea procesului decizional al agenţilor economici atât în domeniul investiţional, cât şi în cel de producţie şi consum, în vederea evitării unor implicaţii ecologice majore.

În orientarea şi menţinerea sistemelor economice de producţie şi de consum pe traiectoria unei dezvoltări durabile trebuie sa se acorde importanţă cuvenită instrumentelor economice. Instrumentele economice oferă agenţilor economici stimulentele necesare pentru un comportament ecologic adecvat.

Aplicarea instrumentelor economice trebuie sa fie însoţită şi de măsuri în domeniul educaţiei, a informării realizate de către instituţiile cu responsabilităţi în promovarea politicii de protejare a mediului înconjurător la nivel local, regional şi naţional.

În ţara noastră în domeniul dezvoltării durabile, legislaţia naţională de protecţie a mediului se bazează pe următoarele principii :

• principiul precauţiei în luarea deciziei ;

• principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor ;

• principiul conservării bio-diversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural ;

• principiul « poluatorul plăteşte » ;

• înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav sănătatea oamenilor ;

• crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a mediului ;

• utilizarea durabilă ;

• menţinerea, ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia zonelor deteriorate ;

• crearea unui cadru de participare a organizaţiilor neguvernamentale şi a populaţiei la elaborarea şi aplicarea deciziilor ;

• dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii mediului.

Dezvoltarea economică regională în contextul dezvoltării durabile

Zonarea teritoriului - conform unor criterii - are ca scop delimitarea arealelor cu probleme economice şi sociale cărora să se adreseze măsurile de politică regională specifice astfel încât să poată fi diminuate disparităţile inter şi intra-regionale.

Necesitatea zonării este determinată de evoluţia diferită a structurilor economice spaţiale. Ea se realizează din raţiuni practice, legate de găsirea celor mai adecvate „cadre spaţiale”, teritoriale care trebuie ajutate prin măsuri de politică regională pentru a se asigura echilibrul naţional al dezvoltării.

Existenţa unui mare număr de zone cu probleme de restructurare economică şi subdezvoltare, face dificilă zonarea ţării. Totuşi, ea a trebuit să fie realizată pentru a soluţiona cu prioritate o parte din problemele urgente cu care se confruntă anumite teritorii - şomaj ridicat, venituri mici, fluxuri importante de emigrare, depopulare etc. pentru a nu agrava discrepanţele teritoriale.

Rezultatul unui asemenea exerciţiu de zonare a condus la identificarea a 11 Zone de Restructurare Industrială care au şi potenţial de creştere economică.

Un alt tip de zonare s-a realizat, în principal, pentru zonele miniere, cele mai multe dintre acestea având situaţii economice şi sociale foarte grele. Acest tip de zone au fost denumite „zone defavorizate” evidenţiindu-se şi prin titlu capacitatea mai mică a acestor zone, comparativ cu zonele de restructurare industrială, de a-şi redresa economia.

În funcţie de specificul celor două tipuri de zone şi tipul de ajutor financiar este diferenţiat: sprijin financiar pentru investiţii acordat zonelor de

restructurare industrială cu potenţial de creştere economică şi facilităţi fiscale acordate investitorilor în aceste zone care sprijină revigorarea economică în aceste zone defavorizate.

Pentru zonele de restructurare industrială cu potenţial de creştere au fost concentrate fondurile Phare începând cu 2001 pe o perioadă de cel puţin trei ani. Guvernul va continua să sprijine „zonele defavorizate”. De asemenea, au fost lansate mai multe programe pilot într-un număr de regiuni şi judeţe care provizoriu (până la consolidarea concepţiei teoretice) au fost numite „zone asistate”. În acelaşi timp, au fost iniţiate mai multe programe naţionale de care pot beneficia toate zonele ţării care vor răspunde criteriilor de eligibilitate ce vor fi stabilite ulterior. Programul RICOP – program realizat de Guvernul României împreună cu Comisia Europeană este direcţionat spre 17 judeţe cu probleme de restructurare industrială şi sunt afectate de un nivel ridicat al şomajului.

Toate aceste programe pilot au ca scop rezolvarea unor probleme concrete printr-o mai bună orientare a ajutoarelor regionale, dar în acelaşi timp urmăresc îmbunătăţirea capacităţii administrative şi experienţei în dezvoltarea regională.

Menţinerea coeziunii economice şi sociale a ţării impune acordarea unei atenţii deosebite dezvoltării zonelor rurale. În prezent funcţiile economice ale acestor zone sunt inseparabil legate de agricultură. Ţinând cont că procesele de restructurare avute în vedere pentru următorii ani vor conduce la disponibilizări ale forţei de muncă, apare necesară crearea în aceste zone a condiţiilor pentru dezvoltarea funcţiilor non-agricole. Deficienţele privind infrastructura tehnica şi socială în zonele rurale ca şi bază de resurse umane inferioară celei din zonele urbane sunt factori importanţi ce împiedică în mod curent dezvoltarea economică a spaţiului rural.

Conceptul dezvoltării durabile a zonelor rurale se bazează pe crearea unor condiţii propice dezvoltării şi stimulării diverselor sectoare de afaceri din aceste zone, ţinând seama de considerentele de protejare a valorilor culturale şi de mediu. Îmbunătăţirea condiţiilor de viaţa şi a serviciilor, atât pentru rezidenţi cât şi pentru investitori, va conduce ta protejarea şi dezvoltarea funcţiilor economice şi sociale ale acestor zone.

Acest obiectiv va fi asigurat la diverse nivele şi prin alte programe operaţionale care implementează PND, inclusiv prin Programul Operaţional Sectorial pentru Agricultură, Dezvoltare Rurală şi Pescuit, care conţine măsuri finanţate din FEADR, ce va fi realizat prin implementarea următoarelor măsuri:

Dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii

Dezvoltarea infrastructurii este unul din factorii cei mai importanţi pentru stimularea dezvoltării rurale şi contribuie la sporirea atractivităţii investiţiilor. Integrarea în UE înseamnă implementarea şi respectarea standardelor de protecţie a mediului, igienă şi calitate conform reglementărilor europene. Accesul la infrastructura tehnică apare din acest punct de vedere ca o precondiţie pentru satisfacerea acestor cerinţe. Datorită celor menţionate mai sus, infrastructura tehnică agricolă va fi sprijinită prin implementarea acestei măsuri.

Diversificarea activităţilor agricole şi a celor conexe agriculturii în scopul creşterii veniturilor alternative

Diversificarea activităţilor agricole şi a celor conexe acestora are în vedere exploataţii agricole (ferme) cu capacitate de producţie redusă şi forţă de muncă suficientă. Această măsură va determina creşterea competitivităţii acestor exploataţii agricole (ferme) prin folosirea mai eficientă a resurselor disponibile, reducerea şomajului şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă din zonele rurale. În cadrul acestei măsuri, sprijinul alocat este redus, în conformitate cu prevederile legislaţiei comunitare în domeniu.

Managementul resurselor de apă pentru agricultură

O bună parte a sistemelor privind gestionarea resurselor de apă necesita reconstrucţie şi modernizare. Această activitate se va realiza, în primul rând, prin refacerea şi modernizarea instalaţiilor funcţionale (canale colectoare, instalaţii de drenare), a rezervoarelor de apă, refacerea capacităţii de reţinere prin impermeabilizarea canalelor de aducţiune deschise.

Realizarea acestora constituie o precondiţie pentru utilizarea raţională a mijloacelor de producţie, stabilizarea şi buna calitate a recoltelor, îmbunătăţirea eficienţei procedurilor agro-tehnice ca şi protecţia terenurilor agricole împotriva inundaţiilor.

O bună administrare a apei va fi de asemenea importantă din perspectiva peisajului natural şi a mediului. Datorită fragmentării considerabile a terenurilor agricole, investiţiile în administrarea resurselor de apă trebuie să fie implementate prin proiecte coerente care să aibă în vedere, atât terenurile de stat cât şi pe cele ale terenurilor exploataţiilor private. Realizarea independentă de către fermierii individuali a proiectelor de gestionare a resurselor de apă pe propriile terenuri este imposibilă, ţinând cont de obiectivele de bază ale administrării resurselor de apă.

Silvicultura

Pădurile joacă un rol important în protejarea şi conservarea echilibrului ecologic de bază, în special în ceea ce priveşte solul, sursele de apă, clima, fauna şi flora. Pădurile constituie un important component al spaţiului rural şi au un efect considerabil asupra dezvoltării lor durabile. Măsurile de silvicultură contribuie la dezvoltarea potenţialului economic şi social al zonelor rurale şi la sprijinirea unei producţii echilibrate, precum şi la funcţiile de non-producţie ale pădurii (activităţi de recreare, managementul apei, etc.). Calitatea managementului pădurii afectează un număr de alte sectoare şi creşte potenţialul de folosire al peisajului.

Conservarea stabilităţii ecologice este un obiectiv primordial în special în pădurile care sunt subiectul unor anumite nivele de protecţie. Pădurile contribuie la dezvoltarea oportunităţilor de munca din zonele rurale. O adaptare a sectorului silvic la noile condiţii rezultate din aderarea la UE necesita un sprijin pentru investiţii potrivite în vederea oferirii competitivităţii acestui sector în condiţiile globalizării.

Măsura se concentrează pe investiţiile care:

• introduc noi tehnologii în procesarea produselor silvice

• restaurează potenţialul pădurii afectat de calamităţi naturale şi incendii

• introduc instrumente de prevenire care îmbunătăţesc şi menţin stabilitatea ecologică a terenurilor împădurite protejate

• care înfiinţează asociaţii de mici deţinători de păduri şi care plantează terenurile non-agricole.

Măsurile de silvicultură sunt redactate în concordanţă cu Programul Naţional Silvic şi întrunesc principiile rezultate din acesta.

Restaurarea potenţialului silvic afectat de calamitaţi naturale şi incendii şi introducerea instrumentelor optime de prevenire.

Sprijinul va permite reducerea gradului de distrugere cauzat de calamităţile naturale şi incendii. Cu toate acestea dacă un dezastru natural sau un incendiu are loc în ciuda măsurilor preventive, aceste sprijiniri vor trebui sa permită cel puţin o restaurare a potenţialului de producţie şi a funcţiunilor pădurii.

Investiţii în păduri

Sprijinul pentru investiţiile în păduri are drept ţintă creşterea substanţială a valorii ecologice, economice şi sociale a deţinătorilor de păduri. Îmbunătăţirea infrastructurii forestiere

este o precondiţie pentru creşterea valorii sociale a peisajului silvic. În acelaşi timp infrastructura forestieră dezvoltată necesită sa fie menţinută iar tehnologiile silvice folosite necesită sa fie utilizate într-o manieră care sa evite distrugerea acestei infrastructuri.

Înfiinţarea asociaţiilor de deţinători de păduri

Sprijinul pentru înfiinţarea micilor deţinători de păduri este acordat în scopul combinării managementului deţinătorilor de păduri asociaţi. Obiectivul sprijinului este de a asigura management profesional asociaţiilor deţinătorilor de păduri şi obţinerea unui management mai eficient şi echilibrat.

Plantarea terenurilor nefolosite în ferme

Împădurirea terenurilor părăsite se referă la acele terenuri care au fost înregistrate în cadastru funciar ca fiind teren agricol, dar care nu au mai fost folosite pentru producţia agricolă şi nu au mai fost cultivate în ultimii 3 ani. Deţinătorii de terenuri mai sus menţionate le-au lăsat abandonate din diverse motive. Creşterea naturală a buruienilor pe aceste terenuri ameninţă terenurile cultivate din vecinătatea lor.

În România exista un număr de buruieni care se răspândesc necontrolat. Ţinerea sub controlul a acestor buruieni este dificilă de realizat. Mai mult decât atât, însămânţarea naturală a anumitor specii de copaci apare în anumite zone. De aceea împădurirea acestor terenuri este foarte importantă din punct de vedere ecologic. Sprijinul permite conversia terenului nefolosit în ferme în peisaj forestier cu o diversitate de specii de arbori. Extinderea zonelor forestiere asupra peisajului va conduce la întărirea bio-diversităţii naturale.

Reparcelarea terenurilor

Fragmentarea terenurilor în proprietăţi agricole, este una din problemele principale ale agriculturii, creând dificultăţi în organizarea producţiei agricole şi generând venituri reduse pentru fermieri. În acest sens o asemenea măsură apare ca deplin justificată. Reparcelarea terenurilor va contribui, de asemenea, la dezvoltarea durabilă a zonelor rurale - creând condiţii mult mai favorabile pentru activităţi agricole şi forestiere prin îmbunătăţirea dispunerii fermelor şi echiparea terenurilor exploataţiilor agricole cu facilităţile de infrastructură tehnică şi socială necesare.

Acest lucru va contribui la îmbunătăţirea eficienţei economice şi a productivităţii fermelor agricole ca şi la ridicarea nivelului de venit pentru fermieri.

Renovarea zonelor rurale şi protecţia patrimoniului cultural

Nivelul insuficient de dezvoltare al infrastructurii rurale este unul din principalele obstacole în calea modelului multifuncţional de dezvoltare a zonelor rurale precum şi a dezvoltării sectorului de afaceri non-agricole. Reînnoirea rurală şi protejarea moştenirii culturale va beneficia de dezvoltarea infrastructurii tehnice şi sociale din zonele rurale, în special cu privire la modernizarea şi echiparea facilităţilor culturale, sportive şi de petrecere a timpului liber.

Iniţiative de tip LEADER +

Esenţa iniţiativei LEADER+ constă în crearea parteneriatelor public-private pentru crearea şi implementarea strategiilor de dezvoltare ca şi schimbul şi diseminarea de informaţii. Încurajarea formării de organizaţii locale şi sprijinirea acestora în stimularea activităţii civice şi participarea comunităţile locale la iniţiativele ce vizează dezvoltarea lor. Programul LEADER + face posibilă completarea programelor specifice prin implementarea strategiilor de dezvoltare integrată pregătite şi implementate de către Grupurile Locale de Iniţiativă.

Se poate considera că încurajarea creării şi testării de noi abordări pentru dezvoltarea durabilă şi integrată a zonelor rurale, ca parte a programului ce va deschide cafea către folosirea rezervelor neutilizate ale acţiunii civice şi va contribui la o dezvoltare rapidă a acelor zone. implementarea măsurii planificate în cadrul acestei program vor contribui la îmbunătăţirea dezvoltării spaţiale şi a infrastructurii rurale, inclusiv a resurselor legate de funcţiile economice, sociale şi culturale. Sprijinul acordat va contribui direct ia crearea unor noi surse de venit pentru rezidenţii rurali.

8.3..3. Pescuit şi Acvacultură

Pescuitul şi acvacultura reprezintă un sector agroalimentar care, în România, nu a fost valorificat corespunzător până în prezent. Uniunea Europeană acordă o importanţă aparte acestui sector, dovadă fiind fondurile consistente alocate. Obiectivele urmărite prin aceasta prioritate, conform cerinţelor UE, sunt următoarele:

• de a contribui la obţinerea unui echilibru durabil intre resurselor de peste şi exploatarea acestora;

• de a spori competitivitatea structurilor s î dezvoltarea unor întreprinderi viabile din punct de vedere economic în acest sector;

• de a îmbunătăţi aprovizionarea pieţii şi valoarea adăugata a produselor de pescuit şi acvacultură;

• de a contribui la revitalizarea zonelor care depind de pescuit şi acvacultură.

Asistenţa financiară comunitară va fi acordată pentru punerea în aplicare a obiectivelor menţionate mai sus prin Instrumentul Financiar pentru Pescuit (IFOP). Obiectivele menţionate mai sus sunt în conformitate cu avizul Comitetul de Gestiune pentru Produsele Pescăreşti. Aceste obiective vor fi implementate prin intermediul următoarelor măsuri:

• Reînnoirea flotei si modernizarea vaselor de pescuit.

• Pescuitul de coastă la scară mica.

• Acvacultura.

• Dotarea porturilor pescăreşti.

• Prelucrarea şi comercializarea produselor de pescuit şi acvacultură.

• Operaţiuni întreprinse de personal specializat în acest domeniu.

• Încetarea temporară a activităţii şi alte compensaţii financiare.

• Acţiuni inovatoare şi asistenţă tehnică.

În cadrul acestei priorităţi, reprezentată de sectorul de pescuit şi acvacultură,măsurile care vor fi implementate în perioada de după aderare sunt următoarele:

Reînnoirea flotei şi modernizarea vaselor de pescuit

Având în vedere ca nivelul resurselor acvatice vii asigură o captură totală admisibila mai mare decât capacitatea de pescuit existenta, se impune reînnoirea flotei de pescuit, pe de o parte, cât şi modernizarea vaselor care activează în prezent, Prin implementarea acestei măsuri se va realiza o corelare între capacitatea de pescuit şi potenţialul resurselor acvatice vii, precum şi îndeplinirea cerinţelor UE privind securitatea, navigarea, igiena, calitatea produselor şi a condiţiilor de munca.

Pescuitul de coasta la scara mică

În România micul pescuit costier este o activitatea tradiţională, în care este angrenat un număr semnificativ de pescari, impunându-se sprijinirea în ceea ce priveşte condiţiile sanitare şi de muncă, securitate la bord, tehnica de pescuit selectivă, prelucrare şi comercializarea produselor şi pregătire profesională.

Acvacultura

Obiectivul principal este sprijinirea acvaculturii în vederea diversificării speciilor, îmbunătăţirii calităţii şi creşterii capacităţilor de producţie, având o influenţă pozitivă asupra îmbunătăţirii producţiei în ferme piscicole, asigurarea de noi locuri de muncă, precum şi stabilitatea forţei de muncă în spaţiul rural, creşterea nivelului de trai, creşterea competitivităţii produselor pescăreşti, în condiţiile protejării mediului.

Dotarea porturilor pescăreşti

În prezent flota de pescuit a României se confruntă cu o serie de dificultăţi în ceea ce priveşte facilităţile de debarcare a capturilor, depozitare şi comercializare. Având în vedere cerinţele privind funcţionarea punctelor de debarcare, a centrelor de primă vânzare se impune dotarea corespunzătoare a porturilor pescăreşti. Urmare aplicării acestei măsuri se vor îmbunătăţi operaţiunile de debarcare, depozitare, vânzare, în condiţii de igiena corespunzătoare, precum şi o mai buna monitorizare a capturilor.

Prelucrarea şi comercializarea produselor de pescuit şi acvacultura

Obiectivul acestei masuri este de a lărgi domeniul de prelucrare a peştelui şi a produselor pescăreşti. Într-o reţea de vânzare cu amănuntul pentru utilizarea mai eficientă a resurselor locale şi materiei autohtone. Sprijinul acordat pentru această măsură va permite creşterea forţei de munca în sectorul pescăresc şi indirect dezvoltarea comerţului în avantajul organizaţiilor şi asociaţiilor.

Operaţiuni întreprinse de personal specializat în acest domeniu

Prin implementarea acestei măsuri se va asigura participarea organizaţiilor de producători la exploatarea durabilă a resurselor acvatice vii, participarea la luarea deciziilor privind dezvoltarea pescuitului şi acvaculturii, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, a calităţii produselor, marketingului producţiei, şi accesul la informaţii dinspre piaţă şi către piaţă.

Încetarea temporara activităţii şi alte compensaţii financiare

Având în vedere aşezarea geografică a României şi existenta diferenţelor mari de condiţii hidro-meteorologice în timpul celor patru anotimpuri, precum şi existenta unor anomalii hidrologice de tip, secetă, inundaţii, etc care pot avea ca urmare încetarea temporara a pescuitului impune protejarea pescarilor în astfel de situaţii. Prin aplicarea acestei măsuri se va stabiliza comunitatea pescarilor asigurându-le acestora condiţii decente de trai şi în perioadele în care pescuitul este întrerupt temporar.

Acţiuni inovatoare şi asistenţă tehnica

În ţara noastră exista atât tradiţie, cât şi resurse umane importante implicate în activitatea de cercetare ştiinţifica. Este necesara asigurarea mijloacelor necesare pentru executarea de studii proiecte pilot şi demonstrative, asistenta tehnica în scopul determinării stării resurselor acvatice, perfecţionarea tehnologiilor de pescuit, selectiv, introducerea de tehnologii noi în acvacultura.

8.3.4. Asistenţa Tehnică

Sprijinul, sub forma Asistenţei Tehnice, este de asemenea avut în vedere în cadrul, Programul Operaţional Sectorial pentru Agricultură, Dezvoltare Rurală şi Pescuit. Aceasta măsura vizează întărirea implementării sprijinului financiar, cât şi a proceselor de monitorizare şi control, Asistenţa Tehnică va fi de o importanţă crucială până la jumătatea anului 2007 datorită faptului că în această perioada va trebui să fie atins şi dezvoltat potenţialul instituţional ce va permite o administrare eficientă.

Fondurile Asistenţei Tehnice vor fi utilizate pentru sprijinirea sistemului de implementare a Programul Operaţional Sectorial pentru Agricultură, Dezvoltare Rurală şi Pescuit, ca şi pentru diseminarea informaţie despre acest program şi promovarea acestuia, Proiectele implementate în cadrul Asistenţei Tehnice vor trebui să creeze condiţii care să permită utilizarea eficientă şi adecvată a fondurilor disponibile prin intermediul FEADR .

Proiectele ce oferă sprijin sub forma tehnică, personal şi experţi pentru a duce la îndeplinire sarcini legate de administrarea, implementarea, monitorizarea şi controlul programului pentru instituţiile definite ca şi beneficiari ai asistenţei vor fi co-finanţate în cadrul Asistenţei Tehnice.

De asemenea, activitatea Comitetului de monitorizare, efectuarea auditului procedural, evaluarea programului (inclusiv evaluarea ex-ante a programelor co-finanţate de FEADR pentru viitoarea perioada de programare), vizite la faţa locului, instruirea profesională avansată pentru personalul cu responsabilităţi în implementarea programului vor fi posibile în cadrul Asistenţei Tehnice.

Fondurile Asistenţei Tehnice vor fi de asemenea utilizate pentru organizarea activităţilor de promovare a Programului servind la diseminarea informaţiilor asupra Programul Operaţional Sectorial pentru Agricultură, Dezvoltare Rurală şi Pescuit şi a schimbului de experienţă asupra implementării programului. Mai mult, măsurile de informare şi întâlnirile consultative privind acţiunile pentru următoarea perioadă de programare vor fi eligibile pentru co-finanţare.

Prioritatea Asistenţă Tehnică va fi implementată cu ajutorul a trei măsuri:

Sprijin privind sistemul de gestionare şi implementare al Programului, în cadrul căruia sunt cuprinse următoarele acţiuni:

• îmbunătăţirea eficienţei instituţiilor responsabile de administrarea şiimplementarea POS.

• asigurarea condiţiilor pentru operarea eficienţă a Comitetului de Monitorizare a POS şi a Comitetelor de Coordonare

• sprijin pentru activitatea de audit.

Dezvoltarea Instituţională

• îmbunătăţirea eficienţei instituţiilor responsabile de administrarea şiimplementarea POS.

• îmbunătăţirea şi adaptarea calificărilor personalului în scopul unei mai buneduceri la îndeplinire a sarcinilor ce implică administrarea, implementare,monitorizarea şi controlul POS.

• Realizarea evaluărilor programului

Informarea şi publicitatea asupra Programului

• Informarea publicului asupra regulilor de acordare ajutorului financiar în cadru! POS pentru perioada 2007 - 2013 şi asupra progresului în implementarea programului.

• Publicitatea privind asistenţa CE,

• Promovarea experienţei şi a celor mai bune practici privind implementareaproiectelor în cadrul POS.

• Consultări asupra prevederilor pentru perioada 2007 - 2013

8.4. Strategia generală de dezvoltare rurală în perioada 2007-2013

Analiza situaţiei curente a sectorului agricol din România prezentata in capitolul anterior indică necesitatea accelerării proceselor de restructurare şi modernizare din spaţiul rural, având în vedere importanţa economică şi socială a acestora pentru asigurarea unei dezvoltări economice integrate şi durabile a spaţiului rural.

Luând în considerare necesitatea adaptării sectorului agro-alimentar românesc la cerinţele UE, în vederea pregătirii pentru aderare, prin promovarea unui sector eficient şi viabil din punct de vedere economic şi social în contextul perioadei ulterioare aderării, strategia stabileşte direcţiile principale pentru dezvoltarea sectorului agricultura si silvicultura.

Astfel, aşa cum rezulta din evaluarea sociala, economica si de mediu, problemele cheie cu care se confruntă spaţiul rural românesc în general sunt:

- Numărul mare de ferme de subzistenţă şi semi-subzistenţă, care nu sunt viabile, cu o suprafaţă medie a exploataţiei de numai 1,7 ha.- Slaba productivitate şi calitate a producţiei agricole, determinată de lipsa resurselor financiare, utilizarea insuficientă şi ineficientă a resurselor disponibile, lipsa personalului instruit pentru practicarea unei agriculturi moderne, lipsa sau insuficienţa cunoştinţelor manageriale şi de marketing, precum şi de infrastructura tehnică inadecvată.

- Decalajul important între importurile de produse agricole şi exportul acestora (în principal se înregistrează exporturi de produse cu valoare adăugată scăzută).- Inexistenţa unei reţele de piaţă organizate, producătorii agricoli fiind nevoiţi să-şi vândă singuri produsele sau să le vândă unor « intermediari » la preţuri foarte mici, ducând astfel la un decalaj foarte mare între preţurile produselor agricole brute vândute de fermieri procesatorilor şi preţul produselor finite.- Starea precară a infrastructurii de bază.- Existenţa unor suprafeţe semnificative de teren (cca 1/5) afectate grav de factori de risc natural: inundaţii, alunecări de teren, seismicitate ridicată, deşertificare, resurse reduse de apă etc.Strategia propusă are în vedere aplicarea unui model multifuncţional de dezvoltare

agricolă şi rurală. Principiul de bază în aplicarea acestui model constă în promovarea dezvoltării funcţiilor agricole ale zonelor rurale însoţite de promovarea în egală măsură a funcţiilor non-agricole ale acestor zone. Acest model este compatibil cu politica economică şi socială a Uniunii Europene, al cărei obiectiv principal constă în reducerea disparităţilor de dezvoltare între regiunile UE şi, implicit, în diminuarea decalajelor de dezvoltare între rural şi urban.

Strateg ia pentru dezvoltare rurala se bazează pe analiza SWOT a sectorului agricol şi rural şi îşi propune adoptarea acelor măsuri care să rezolve pe de o parte problema infrastructurii rurale, dar şi problemele structurale ale agriculturii. pe de altă parte.

Aceste deziderate se vor realiza prin reducerea numărului de persoane care îşi câştigă traiul din activitatea agricolă, un efect direct al acestor acţiuni fiind eliberarea unor terenuri, fapt ce va genera comasarea şi consolidarea fermelor viabile. Acestea vor duce la creşterea eficienţei agriculturii româneşti, la promovarea abilităţilor manageriale ale fermierilor şi orientarea activităţilor agricole către investiţii profitabile, inclusiv proiecte integrate.

Dată fiind situaţia curentă a sectorului agricol şi rural şi fondurile limitate avute la dispoziţie, se impune necesitatea utilizării raţionale şi eficiente a acestora printr-o distribuire corectă a fondurilor pentru dezvoltare rurală şi piscicultură, către priorităţi şi acţiuni atent selectate.

În acest sens, s-au identificat următoarele obiective generale:- Dezvoltarea unui sector agricol şi forestier competitiv bazat pe cunoaştere şi iniţiativă privată, capabil să se adapteze schimbărilor pe termen lung, care ia în considerare regulile comunitare, conservă mediul înconjurător şi consolidează sectorul de procesare.- Menţinerea calităţii şi a diversificării spaţiului rural şi forestier în vederea obţinerii unui echilibru între activităţile umane şi conservarea resurselor naturale.- Îmbunătăţirea standardelor de viaţă în vederea asigurării unei ocupări durabile a zonelor rurale şi a contribuirii la un echilibru teritorial atât din punct de vedere economic cît şi social.- Implementarea unui program pilot LEADER.Un rol important în redresarea unora dintre aceste probleme îl are implementarea unor

politici si programe nationale, dar si a programelor europene, ca de exemplu Programul SAPARD, ale cărui obiective generale constau în implementarea acquis-ului comunitar privind Politica Agricolă Comună şi politicile conexe, precum şi rezolvarea problemelor prioritare specifice pentru dezvoltarea durabilă a sectorului agricol şi a zonelor rurale din România.

Prin politici si programe nationale, autorităţile publice din România urmăreşte realizarea următoarelor obiective importante:

- Finalizarea reformei proprietăţii funciare – se propune încheierea procesului de retrocedare a proprietăţilor funciare sau justă despăgubire în cazurile obiective în care retrocedarea nu se poate efectua în natură.- Stimularea transformării gospodăriilor ţărăneşti în ferme agricole familiale cu carácter comercial, formarea clasei de mijloc în spaţiul rural. Programul Fermierul, reprezintă un mod de a se încerca rezolvarea problemelor

majore ale agriculturii ţării noastre , cum ar fi dimensiunile mici ale exploataţiilor agricole (fărămiţarea terenurilor). Prin acest program se asigură creditele de investiţii pentru modernizarea exploataţiilor agricole şi a unităţilor de procesare a produselor agro-alimentare. Aceste credite se acorda pe durata de 10 ani cu o perioada de gratie de 1-5 ani , in functie de natura obiectivelor de investitii, plafonul maxim al creditelor pentru fiecare tip de investitii vor fi stabilite anual.

O alta componenta a programului national de investitii este asigurarea cofinantarii proiectelor, din sursa rambursabila acordata din bugetul MAPDR si pusa la dispozitia bancior comerciale si/sau institutii financiare, pentru acordarea de credite pentru investitii private in cadrul Programului SAPARD. Acest mecanism este sprjinit si sistemul de acordare de garantii de catre cele doua fonduri (FGCR si FIMM), prin mentinerea unui nivel prudential de expunere.

Renta viageră, reprezintă o măsură de dezvoltare rurală tranzitorie, până la aderarea României la UE, care poatr asigura premisele comasarii terenurilor, prin sprijin financiar care se acorda persoanelor de peste 62 de ani care deţin în proprietate până la 10 ha de teren agricol; reprezintă echivalentul a 100 euro/an pentru fiecare hectar înstrinat şi de 50 euro/an pentru fiecare hectar arendat.

Pentru a permanentiza acţiunile defăşurate în cadrul SAPARD 2000-2006, măsurile care corespund următoarelor obiective vor fi reluate prin FEADR :

− Dezvoltarea durabila a unui sector agro-alimentar competitiv prin modernizarea şi îmbunătăţirea prelucrării şi marketingului produselor agricole şi piscicole, în vederea atât a creşterii valorii adăugate a materiilor prime de natură agricolă, cât şi a creării unor noi reţele de distribuţie locală în spaţiul rural cu un impact pozitiv asupra venitului persoanelor care activează în acest sector. Se acordă prioritate măsurilor de îmbunătăţire a eficienţei pieţelor, a standardelor de calitate şi sănătate.− Ddezvoltarea economiei rurale prin înfiinţarea şi modernizarea fondurilor fixe din exploataţiile agricole şi forestiere private, dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice din spaţiul rural, în vederea menţinerii şi/sau creării de locuri de muncă şi a unor venituri alternative în cadrul gospodăriilor ţărăneşti.− Dezvoltarea resurselor umane prin îmbunătăţirea instruirii profesionale a producătorilor agricoli şi deţinătorilor de terenuri forestiere, construirea şi consolidarea capacităţii instituţionale de implementare a programului SAPARD în România.− Creşterea standardului de viaţă în spaţiul rural prin îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurilor sociale şi a celor necesare planificării unei agriculturi durabile.Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit va implementa tehnic şi financiar

Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR) şi Fondul European pentru Pescuit (FEP) după aderarea României la Uniunea Europeană.

Cu experienţă în derularea fondurilor europene, respectiv Programul SAPARD, Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit va fi mult mai aproape de solicitanţii de fonduri nerambursabile FEADR prin 8 Centre Regionale de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit şi 42 de Oficii Judeţene de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, care vor primi cererile de finanţare.

Măsurile finanţate din FEADR, în perioada 2007-2013 sunt destul de generoase din punct de vedere al fondurilor alocate şi al numărului de măsuri şi proiecte, ele putând fi grupate astfel (descrierea pe larg a acestora este prezentată în Anexa nr. 5) :

Măsuri incluse în AXA I "Îmbunătăţirea competitivităţii sectorului agricol şi silvic"sunt următoarele:1. Acţiuni de pregătire profesională şi informare, incluzând difuzarea de cunoştinţe ştiinţifice. şi practici inovatoare persoanelor angrenate în sectoarele agricol, alimentar şi silvic.2. Stabilirea tinerilor fermieri în mediul rural.3. Pensionarea timpurie a fermierilor şi a muncitorilor agricoli.4. Utilizarea serviciilor de consultanţă de către fermieri şi deţinătorii de păduri.5. Modernizarea exploataţiilor agricole.6. Creşterea valorii economice a pădurilor.7. Creşterea valorii adăugate a produselor agricole şi silvice.8. Îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii legate de dezvoltarea şi adaptarea agriculturii şi silviculturii.9. Sprijinirea exploataţiilor agricole de semisubzistenţă.10. Sprijinirea înfiinţării grupurilor de producători.

Măsuri incluse în AXA III "Calitatea vieţii în spaţiul rural şi diversificarea economiei rurale"1. Diversificarea activităţilor nonagricole.2. Sprijin pentru crearea şi dezvoltarea microîntreprinderilor cu scopul de a promova spiritul întreprinzător.3. Încurajarea activităţilor turistice.4. Servicii de bază pentru economia şi populaţia rurală.5. Renovarea şi dezvoltarea satelor.6. Conservarea şi îmbunătăţirea moştenirii rurale.7. Pregătire şi informare.8. Animare şi dobândire de aptitudini profesionale.AXA IV LEADER

Sprijinul acoradet agriculturii şi dezvoltării rurale prin FEADR, respectiv potenţilalii beneficiari şi tipurile de investiţii sunt următoarele :

Masura 121 - Modernizarea exploataţiilor agricole

Sprijinul prevazut pentru modernizarea exploatatiilor agricole, va fi acordat pentru investitii tangibile si/sau intangibile din sectorul vegetal (culturi de câmp, legumicultura, floricultură, viticultură, pomicultură, sere, culturi bionenergetice, plante medicinale si aromatice, ciuperci, alte culturi) si din sectorul de creştere a animalelor (taurine, porcine, ovine si caprine, alte specii) si pasarilor, care: • îmbunatatesc performanta generala a exploatatiilor agricole• respecta standardele Comunitatii aplicabile investitiilor respective.

Potenţialii beneficiari- Producători agricoli - persoane fizice şi juridice, constituite în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Tipuri de investiţii si ajutorul financiar nerambursabil

- Ajutorul public (comunitar si national) acordat in cadrul acestei masuri nu va depasi 50% din totalul cheltuielilor eligibile.- Ajutorul public (comunitar si national) acordat in cadrul acestei masuri nu va depasi 60% din totalul cheltuielilor eligibile, pentru tinerii agricultori din zonele prevăzute în art. 36 (a), punctele (i) - zona montană, (ii)- alte zone cu handicap natural decât zona montană şi (iii) - arii protejate Natura 2000.

Pentru fermele de productie vegetala acţiunile susţinute sunt următoarele :• Achizitia de echipament necesar pentru modernizarea exploatatiilor din sectorul vegetal

prin dotarea acestora cu : tractoare, combine, utilaje, masini, instalatii si echipamente agricole inclusiv pentru calibrarea, sortarea, conditionarea si depozitarea produselor agricole obtinute si prelucrate in cadrul fermei, instalatii de irigat, echipamente pentru procesarea resturilor vegetale;

• Reabilitarea plantatiilor pomicole, prin achizitionarea de material saditor, infiintare de pepiniere pomicole, precum si lucrari executate de terti pentru destelenire, pregatirea solului, plantare si replantare, cu exceptia investiţiilor prevăzute că se pot realiza în conformitate cu Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2200/1996 privind organizarea comună a pieţelor fructelor şi legumelor;

• Reabilitarea plantatiilor viticole pe suprafetele existente, prin achizitionarea de material saditor, infiintarea pepinierelor viticole, precum si lucrari pentru destelenirea, pregatirea solului, plantare si replantare cu exceptia investiţiilor prevăzute în cap III al Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1493/1999 privind organizarea comună a pieţei vitivinicole;

• Construcţii noi şi/sau modernizarea cladirilor (birouri, spatii de sortare si depozitare, depozite de combustibil, remize pentru utilaje, imprejmuire, etc.) si utilitatilor (alimentare cu apa, energie electrica, energie termica, evacuarea deseurilor, canalizare, etc.) în fermele vegetale;

• Construirea si/sau modernizarea serelor, inclusiv a centralelor termice si instalatiilor de irigat, asigurarea utilitatilor în vederea respectării conditiilor de protectie a mediului inconjurator;

• Costuri reprezentand plata arhitectilor, inginerilor si consultantilor, taxelor legale a studiilor de fezabilitate, achizitionarea de licente si patente, pentru pregatirea si/sau implementarea proiectului, direct legate de masura care nu depasesc 12% din costul total eligibil al proiectului.

• Achizitionarea de mijloace de transport noi, specializate necesare ca rezultat al identificarii lor in baza studiului de fezabilitate;

• Costuri privind achizitionarea de teren pentru constructii specifice, inclusiv sediu, in situatia stramutarii exploatatiei agricole, dar nu mai mult de 10% din valoarea proiectului;

• Soft-uri pentru computer, inclusiv costurile de instalare si montaj;• Costuri reprezentand plata arhitectilor, inginerilor si consultantilor, taxelor legale a

studiilor de fezabilitate, achizitionarea de licente si patente, pentru pregatirea si/sau implementarea proiectului, direct legate de masura care nu depasesc 12% din costul total eligibil al proiectului.

Pentru ferme de cresterea animalelor si pasarilor acţiunile susţinute sunt următoarele:• Achizitionarea de animale (reproducatori - masculi) cu inalt potential genetic, cu

mentionarea originii (pedigree), precum si achizitionarea de material seminal de calitate;• Dotarea cu tractoare, utilaje, masini, instalatii si echipamente pentru efectuarea

activitatilor din fermele de crestere a animalelor;• Investiţii care promovează producerea de biogaz din gunoiul de grajd, obţinut din ferme

proprii sau colectat de la alte ferme;

• Construcţii noi şi/sau modernizarea cladirilor în fermele de crestere a animalelor si pasarilor, completarea cu alte constructii si utilitati: padocuri, fanare, fose septice, bazine de purin, platforme de dejectii, statii de epurare, instalatii pentru producerea si dozarea furajelor complexe, sali de muls si de colectare a laptelui, centrale termice, depozite de combustibil, instalatii de alimentare cu apa, retele de canalizare, instalatii electrice, imprejmuire, etc;

• Achizitionarea de mijloace de transport noi, specializate necesare ca rezultat al identificarii lor in baza studiului de fezabilitate;

• Costuri privind achizitionarea de teren pentru constructii specifice, inclusiv sediu, in situatia stramutarii exploatatiei agricole;

• Soft-uri pentru computer, inclusiv costurile de instalare si montaj;• Costuri reprezentand plata arhitectilor, inginerilor si consultantilor, taxelor legale a

studiilor de fezabilitate, achizitionarea de licente si patente, pentru pregatirea si/sau implementarea proiectului, direct legate de masura care nu depasesc 12% din costul total eligibil al proiectului.

Masura 123 - Cresterea valorii adaugate a produselor agricole şi forestiere

Potenţialii beneficiari- Persoane juridice autorizate, conform legislaţiei în vigoare, din domeniul prelucrarii primare a produselor agricole si forestiere.

Tipuri de investiţii si ajutorul financiar nerambursabil - Ajutorul public (comunitar si national) acordat in cadrul acestei masuri nu va depasi 50% din totalul cheltuielilor eligibile pentru microîntreprinderile, întreprinderile mici şi mijlocii definite conform Recomandării CE nr. 361/2003.- Perioada de tranzitie pentru atingerea standardelor comunitare este de trei ani de la data aderării.

Investiţiile susţinute în cadrul acestei măsuri sunt următoarele :- pentru agricultură :− constructii, instalatii, masini si echipamente noi si/sau modernizarea si retehnologizarea

capacitatilor existente pentru procesarea: (prelucrarea) produselor agricole, a centrelor de colectare, receptionare, racire si stocare, sortarea, conditionarea, refrigerarea, congelarea, ambalarea, imbutelierea si marketingul produselor agricole;

− achizitionarea de mijloace de transport noi, specializate (autoizoterme, autofrigorifice, vehicule pentru produse lichide sau pulverulente, vehicule pentru transportul animalelor, etc.) necesare ca rezultat al identificarii lor in baza studiului de fezabilitate;

− construcţii şi/sau echipamente pentru imbunatatirea sistemului de monitorizare si control a lantului de receptie, colectare, abatorizare, prelucrare si marketing a produselor agricole sub aspect cantitativ si calitativ;

− construcţii şi/sau echipamente pentru cresterea valorii adaugate a subproduselor rezultate in procesul abatorizarii animalelor si procesarea produselor agricole in cadrul unitatilor de procesare si marketing;

− achizitia de tehnologii noi si inovatii pentru etichetarea si ambalarea produselor de larg cosum, conform noilor cerinte de piata, precum si in domeniul logisticii;

construcţii şi/sau echipamente pentru protectia mediului (tratarea, reciclarea si eliminarea produsilor reziduali si deseurilor nocive, reducerea emisiilor de zgomot, de praf, economisirea

− energiei, re-dotarea instalatiilor frigorifice prin utilizarea de agenti frigorifici ecologici, statii pentru epurarea apelor reziduale, depozitarea deseurilor);

− construcţii şi/sau echipamente pentru respectarea standardelor de mediu, igiena si calitate, precum si pentru rationalizarea si cresterea eficientei in prelucrare;

− construcţii şi/sau echipamente pentru obtinerea de produse noi, inclusiv a denumirii si deschiderii produselor precum si costurile de lansare a produsului pe piata (ex. degustari) sau consolidarea in domenii de produse cu conexiuni calitative in agricultura (ex. prin controlul furajelor);

− construcţii şi/sau echipamente pentru producerea de bio- combustibil;− construcţii şi/sau echipamente pentru adaptarea capacitatilor de prelucrare, precum si

imbunatatirea tehnologiei pentru producerea de produse inovative;− construcţii şi/sau echipamente pentru producerea si comercializarea de produse auxiliare

inovatoare sau pentru diversificarea gamei de oferta;− construcţii şi/sau echipamente pentru imbunatatirea controlului intern a calitatii materiei

prime, semifabricatelor, produselor si subproduselor obtinute in cadrul unitatilor de procesare si marketing (constructii si modernizarea spatiilor pentru laboratoare de analize si achizitionarea echipamentelor de laborator);

− soft-uri pentru computer, inclusiv costurile de instalare si montaj;− acea parte a costurilor reprezentand plata arhitectilor, inginerilor si consultantilor, taxe

legale, studiilor de fezabilitate, achizitionarea de patent si licente, pentru pregatirea si/sau implementarea proiectului, direct legate de masura, care nu depasesc 12% din costul total eligibil al proiectului.

- pentru silvicultură:- constructia si/sau modernizarea cladirilor operationale pentru procesare si a birourilor;- masini, utilaje, echipamente, instalatii pentru: prelucrarea, depozitarea si marketingul

produselor forestiere precum si utilizarea/procesarea deseurilor lemnoase;- realizarea lucrărilor pentru protecţia mediului (reducerea emisiilor de zgomot, de praf,

economisirea energiei etc.);- investiţii in dezvoltarea de noi tehnologii de prelucrare;- software pentru prelucrarea si valorificarea datelor, inclusiv costurile de instalare si

montaj;- achizitionarea de terenuri ce costa mai putin de 10% din cheltuielile eligibile pentru

operatiunea respectiva;- acea parte a costurilor reprezentand plata arhitectilor, inginerilor si consultantilor,

taxe legale, studiilor de fezabilitate, achizitionarea de patent si licente, pentru pregatirea si/sau implementarea proiectului, direct legate de masura, care nu depasesc 12% din costul total eligibil al proiectului.

Masura 125 - Imbunatatirea si dezvoltarea infrastructurii legate de dezvoltarea si adaptarea agriculturii şi silviculturii

Sprijinul prevazut in cadrul acestei masuri, va fi acordat pentru operaţiuni tehnice şi juridice privind comasarea terenurilor agricole, pentru investiţii in infrastructură în vederea asigurarii accesului nerestrictionat la exploatatiile agricole şi forestiere, precum şi pentru îmbunatatiri funciare, reţele de alimentare cu energie electrică, reţele de canalizare şi staţii de epurare şi pentru prevenirea şi protecţia împotriva inundaţiilor.

Potenţialii beneficiari

- Producători agricoli - persoane fizice şi juridice constituite în conformitate cu legislaţia în vigoare;

- Persoane fizice şi juridice de drept privat şi public detinatoare de păduri;- Unităţi administrativ teritoriale şi asociaţii ale acestora detinatoare de teren agricol şi/sau

paduri;- Structurile de administrare a pădurilor.

Tipuri de investiţii si ajutorul financiar nerambursabil- Construirea si/sau modernizarea drumurilor agricole de utilitate publică şi/sau privată,

inclusiv realizarea sistemelor de marcare, semnalizare si avertizare, orizontale si verticale ;

- Construirea si/sau modernizarea sistemelor de irigaţii şi desecare, asigurarea surselor de apă şi de energie electrică;

- Construirea si/sau modernizarea reţelelor de alimentare cu energie electrică a exploataţiilor agricole;

- Construirea si/sau modernizarea lucrarilor de protectie a terenurilor agricole impotriva inundatiilor (bazine de atenuare a viiturilor, diguri longitudinale pe cursul raurilor );

- Construirea si/sau modernizarea reţelelor de canalizare si a statiilor de epurare;- Construirea si/sau modernizarea drumurilor forestiere, de utilitate privată, care sunt

utilizate pentru: gospodărirea pădurilor, intervenţiile în caz de incendii, calamităţi sau dezastre, administrarea ariilor naturale protejate.

- Construirea şi/sau consolidarea malurilor şi digurilor pâraielor din zonele cu risc la inundaţii şi afectate de inundaţii, inclusiv realizarea polderelor de mici dimensiuni;

- Construirea si/sau modernizarea torenţilor din cadrul exploataţiilor agricole şi forestiere, inclusiv realizarea de lucrări hidrotehnice aferente.

- transport prevăzute de Normativele de proiectare;- Drumurile forestiere finanţate în cadrul măsurii sunt închise circulaţiei publice cu excepţia

activităţilor sportive, de recreere şi turism ecologic care se pot practica numai cu acordul proprietarului, iar în cazul pădurilor proprietate publică a statului, cu acordul administratorului acestora;

- Prezentarea studiilor hidrologice sau hidrogeologice care să confirme existenţa sursei de apă în cantitatea suficientă pentru investiţii noi şi extinderea sistemelor de irigaţii;

- Prezentarea studiilor hidrologice sau hidrogeologice pentru proiectele privind zonele cu risc la inundaţii şi afectate de inundaţii;

Ajutorul public (comunitar si national) acordat in cadrul acestei masuri este de 100% din totalul cheltuielilor eligibile.

Masura 142 - Sprijinirea infiintarii grupurilor de producatoriCondiţii pentru acordarea ajutorului• Grupul de producători este eligibil pentru acordarea ajutorului doar dacă a fost recunoscut

de către MAPDR înainte de 31 decembrie 2013;• La data solicitării ajutorului şi pe toată durata acordării acestuia, grupul de producători

respectă condiţiile de recunoaştereSprijinul va fi acordat in rate anuale in primii 5 ani de la data la care grupul de

producatori a fost oficial recunoscut, pentru susţinerea financiară a activităţii administrative de înfiinţare şi funcţionare, conform anexei la Reglementarea Consiliului (CE) nr. 1698/2005.

Sprijinul va fi determinat anual, pentru fiecare grup de producători, pe baza producţiei anuale comercializate astfel:

a) pentru valoarea producţiei comercializate de până la 1.000. 000 de Euro/an pentru primul, al doilea, al treilea, al patrulea şi al cincilea an sprijinul va fi de 5%, 5%, 4%, 3% şi 2% din valoarea acesteia;

b) pentru valoarea producţiei comercializate ce depăşeşte 1.000. 000 de Euro/an pentru primul, al doilea, al treilea, al patrulea şi al cincilea an sprijinul va fi de 2.5%, 2.5%, 2%,1.5% şi 1.5% din valoarea acesteia. Sprijinul nu va putea depăşi plafonul maxim de:

- anul I - 100 000 Euro ;- anul II - 100 000 Euro;- anul III - 80 000 Euro;- anul IV - 60 000 Euro;- anul V - 50 000 Euro.

Plata primei rate va fi făcută la un an după data semnării contractului pentru sprijinul financiar.

Masura 311 - Diversificarea către activităţile non-agricolePotenţialii beneficiari

- Producătorii agricoli/membri gospodăriei

Tipuri de investiţii si ajutorul financiar nerambursabil promovarea şi dezvoltarea activităţilor meşteşugăreşti, de artizanat si a produselor

locale Construirea, modernizarea şi dotarea cu echipamente specifice a atelierelor

meşteşugăreşti şi de artizanat (de prelucrarea lemnului, fierului, lânii, pielărie, olărit, broderie, croitorie, instrumente muzicale traditionale, etc.)

Construcţii speciale pentru utilităţi. Depozitarea materiilor prime şi a uneltelor; Echipamente şi instrumente noi specifice activităţilor meşteşugăreşti, incluzând

echipamente şi dispozitive pentru utilităţi; Articole de mobilier, unelte şi dispozitive, inclusiv hardware şi produse software,

inclusiv montaj pentru prelucrarea şi marketingul produselor meşteşugăreşti. investiţii în procesarea şi marketing-ul primar pentru produsele ce nu constituie obiectul Anexei 1 din Tratat activităţi de comerţ ca de exemplu crearea unui magazin ataşat de ferma unde pot fi vândute propriile produsele obţinute cheltuieli pentru pregătirea/implementarea proiectului reprezentând plată arhitecţilor, inginerilor şi consultanţilor, taxelor legale, a studiilor de fezabilitate, achiziţionarea de patente şi licenţe pentru pregătirea , implementarea proiectului, direct legate de măsură, care nu depăşesc 12 % din costul total eligibil al proiectului, cu excepţia acelor proiecte care nu prevăd construcţii, caz în care nu depăşesc 5%; contribuţia în natură, conform Articolului 47a din Reg. e aplicare a Reg. CE 1698/2005 cu:

• materii prime locale ce vor fi evaluate de către agenţiile de plăţi care vor stabili preţurile de referinţă ale acestora • terenuri şi proprietăţi imobiliare a căror valoare să fie certificată de către un expert sau un organism autorizat

Plafonul minim este de 1.000 euro/proiect iar plafonul maxim este de 150.000 euro/proiect/3 ani conform regulei de minimis.

Ajutorul public (comunitar şi naţional) raportat la totalul cheltuielilor eligibile va fi acordat astfel:

- 60% in cazul in care beneficiarul este tânăr sub 40 de ani;- 60% in cazul in care beneficiarul este de sex feminin ;- 50% pentru celelalte categorii de beneficiari.

Masura 312 - Sprijin pentru crearea şi dezvoltarea micro–intreprinderilor în scopul de a promova spiritul intreprinzătorPotenţialii beneficiari

- Microintreprinderile din mediul rural aşa cum sunt definite în Recomandarea Comisiei 361/2003 si Ordonanta nr 27 din 26 ianuarie 2006 privind infiintarea si dezvoltarea intreprinderilor mici si mijlocii( până la 9 angajaţi, până la 2,0 milioane Euro cifră de afaceri )

Tipuri de investiţii si ajutorul financiar nerambursabilAjutorul public (comunitar şi naţional) acordat în cadrul acestei măsuri este de 50%

din totalul cheltuielilor eligibile. Plafon minim 5.000 euro/proiect Plafon maxim 150.000 euro/proiect/3 ani conform regulei de minimis. Ajutorul public (comunitar şi naţional) raportat la totalul cheltuielilor eligibile va fi acordat astfel:

- 60% in cazul in care beneficiarul este tânăr sub 40 de ani- 60% in cazul in care beneficiarul este de sex feminin - 50% pentru celelalte categorii de beneficiari

Construcţia si modernizarea de micro-intreprinderi şi achiziţia de echipament specific pentru următoarele obiective:- dezvoltarea sistemelor pentru producerea de energie regenerabilă (biomasa, biogaz,

solară, eoliană, hidraulică, rumeguş) ; - dezvoltarea de servicii şi servicii anexe agriculturii pentru populaţia locală ca de

exemplu:▪întreţinerea şi repararea maşinilor şi utilajelor ▪servicii de reparare articole personale şi gospodăreşti,▪întreţinerea şi repararea echipamentelor electrice diverse▪servicii de deratizare, dezinfectie, dezinsecţie, ▪servicii de coafură, frizerie, ▪ servicii de construcţii▪ servicii de transport ( microbuze)▪ servicii de arhitectură peisageră ▪alte servicii necesare pentru populaţia din spaţiul rural▪servicii de aprovizionare unelte agricole, seminţe, îngrăşăminte, substanţe pentru tratamente pentru exploataţiile agricole, furaje combinate pentru animale, etc.

Masura 313 - Încurajarea activităţilor turisticePrin această măsură vor fi sprijinite activităţii turistice si agro-turistice care au ca scop

creşterea atractivităţii zonei, crearea de noi locuri de muncă, dezvoltarea, marketing-ul serviciilor şi a infrastructurii turistice la scară mică.

Potenţialii beneficiari- pentru agro-turism producătorii agricoli/membri gospodăriei;- pentru turism rural persoane fizice şi juridice care doresc să realizeze investiţii în activităţile turistice în spaţiul rural definit conform legislaţiei.

Tipuri de investiţii si ajutorul financiar nerambursabil- Construcţia, modernizarea, extinderea si dotarea clădirilor şi a utilităţilor conexe pentru prcticarea turismului rural; si a agro-turismului :

• cazare, cu respectarea limitelor de cazare stabilite prin fişa măsurii;• echipamente electrocasnice, mobilier şi facilităţi de servire publică;• infrastructura de recreere şi divertisment ( campare, terenuri de sport amenajari de

trasee turistice, parcuri de vanatoare, tabere tematice,etc)Achizitie echipamente telecomunicaţii, software şi hardware; echipament audio-video

• pentru divertisment- Promovare si informare turistica ( pliante, panouri, organizare de evenimente si actiuni de

promovare- Crearea si dezvoltarea serviciilor turistice

• construcţii speciale pentru utilităţi ( centrale termice, echipamente filtrare purificare, aductiune apa, canalizare, etc)

• asigurare mijloce de transport pentru turisti capacitate definită conform legislaţiei în vigoare), bărci şi bărci cu motor

• centre de echitatie• hrănirea, adăpostirea şi îngrijirea animalelor,• padocuri si imprejmuiri pentru animale;• adăposturi pentru vehicule şi unelte.

- Plafon minim 5.000 euro/proiect.- Plafon maxim 150.000 euro/proiect/3 ani conform regulei de minimis.Ajutorul public ( comunitar şi naţional) va fi de :

- 60% din totalul cheltuielilor eligibile in cazul in care beneficiarul este tânăr sub 40 de ani sau de sex feminin;- 60% din totalul cheltuielilor eligibile pentru beneficiarii din zonele cu handicap natural ( zone montane, alte zone specifice cu handicap natural );- 65 % din totalul cheltuielilor eligibile in cazul in care beneficiarul îndeplineşte cumulat punctele A si B ( este tânăr sub 40 de ani si isi propune investiţia în zone cu handicap natural);- 55% din totalul cheltuielilor eligibile in cazul in care beneficiarul aplica pentru agro-turism;- 50% din totalul cheltuielilor eligibile pentru alte categorii de beneficiari înafara celor care se încadrează in punctele A- D.

Masura 322 - Renovarea, dezvoltarea satelor, conservarea şi îmbunătăţirea moştenirii rurale

Potenţialii beneficiari- Consilii locale şi/sau asociaţii cu statut juridic între consiliile locale din mediul rural.

Tipuri de investiţii si ajutorul financiar nerambursabil- Ajutorul public ( comunitar şi naţional) acordat în cadrul acestei măsuri nu va depăşi 100% din totalul cheltuielilor eligibile.

Îmbunătăţirea infrastructurii rurale prin investiţii cu caracter public, ca de exemplu, are ca principale obiective:

- construcţia si modernizarea drumurilor comunale, a străzilor, a drumurilor ce fac legătura cu unele zone de interes turistic;

- construirea si modernizarea sistemelor de aprovizionare cu apa potabila;- construirea si modernizarea sistemelor de canalizare a apei si investiţii pentru

staţiile de epurare a ape.Amenajarea centrului civic al localităţii prin investiţii cu caracter public ca de

exemplu, are ca principale obiective:- realizarea de alei pietonale;- construirea şi amenajarea de pieţe comerciale, târguri, parcuri şi locuri de parcare pentru

mijloacele de transport;- renovarea construcţiilor cu valoare arhitecturală , culturală şi istorică (ca de exemplu

cele cu acoperiş de şindrilă , a căminelor culturale, bibliotecilor, bisericilor, grădiniţelor, caselor memoriale, muzeelor, altor obiective cultural – istorice de interes) ;

- construirea şi amenajarea locurilor de recreere (ca de exemplu terenuri de sport , locuri de joacă pentru copii) ;

- amenajare indicatoare şi panouri turistice;- servicii ale bibliotecilor şi muzeelor;- investiţii în servicii culturale ( echipament specific activităţii culturale desfăşurate,

instrumente muzicale tradiţionale, etc.) - construirea, amenajarea şi dotarea centrelor locale de informare turistica - realizarea, achiziţionarea şi distribuţia materialelor de promovare şi informare turistică

Măsurile propuse pentru a fi finanţate prin Planul Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală nu pot să asigure decât în proporţie de 25 - 30% rezolvarea problemelor cu care se confruntă spaţiul rural românesc cum sunt: lipsa unor exploataţii viabile, unităţi de procesare ce trebuie modernizate, lipsa infrastructurii rurale, insuficienta dezvoltare a serviciilor, populaţia rurală îmbătrânită, o migraţie accentuată a tinerilor şi a femeilor către urban etc.

În aceste condiţii este oportună continuarea prin Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2007 - 2013 a unor măsuri cum sunt cele privind : modernizarea exploataţiilor agricole (masura 3.1), creşterea valorii adăugate a produselor agricole (masura 1.1) şi silvice (măsura 3.5), formarea profesională a fermierilor (măsura 4.1), sprijinirea grupurilor de producători (măsura 3.2), agromediu (măsura 3.3), diversificarea activitatilor nonagricole (masura 3.4), încurajarea activităţilor turistice (masura 3.4), prima impadurire a terenului agricol (măsura 3.5).

8.5. Măsuri de dezvoltare rurală pretabile României, pentru perioada 2007/2009

Politica de dezvoltare rurală are rădăcini în primele etape ale aplicării PAC. Încă de la crearea CEE zonele rurale au fost cuprinse de mari schimbări, în special ca urmare a diminuării numărului de agricultori. Aceste evoluţii au făcut ca dezvoltarea rurală să constituie o preocupare politică tot mai presantă. Politica de dezvoltare rurală trebuie să restabilească conexiunile dintre agricultură şi natură, să menţină şi să antreneze păstrarea unui mediu curat, să promoveze stabilizarea populaţiei în aceste zone.

Schimbările apărute în luna iulie a anului 2003 ( mijlocul perioadei de aplicare a reformei PAC l – Reforma lui Fischler ), prin care s-a urmărit promovarea unei politici de dezvoltare rurală aprofundată, începând cu anul 2005, cu suplimentarea fondurilor şi caracterizată prin măsuri destinate promovării protecţiei mediului, a calităţii şi a bunăstării animale, sunt concretizate într-o serie de măsuri care au ca perspectivă reforma globală a PAC. Aceste modificări au ca efect oferirea de noi surse de venit agricultorilor, precum şi utilizarea unui sistem de reducere a plăţilor directe (« modulare ») acordate fermelor mari (transfer de fonduri de la « pilonul I al PAC către pilonul II »). Astfel, pentru fermele care beneficiază de plăţi directe superioare în cuantum de 5000 euro/fermă, modularea se realizează astfel: 3% în 2005, 4% în 2006, 5% în 2007 şi 5% în perioada 2008-2013.

Principalul obiectiv al Uniunii Europene în reformarea fundamentală a primului „pilon” al Politicii Agricole Comune din 2003 şi 2004, a vizat în primul rând dezvoltarea rurală. Astfel, Comisia Europeană a adoptat, în data de 14 iulie 2004, propunerea de modificare a politicii de dezvoltare rurală a Uniunii Europene, vizând consolidarea şi simplificarea actualului sistem de acordare a fondurilor, pentru perioada 2007-2013, prin crearea Fondului Agricol European pentru Dezvoltare Rurală (FAEDR). Acesta urmează a înlocui Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA), având rolul de a răspunde exigentelor impuse de o Uniune Europeana lărgita, cu o serie de decalaje majore privind spaţiul rural şi nivelul de trai al populaţiei rurale.

Raţiunile tehnice care au determinat această modificare se referă, în principal, la numărul mare de programe, sisteme de programare şi diferite sisteme de management financiar şi de control care există în perioada curentă de programare şi care a dus la creşterea semnificativă a sarcinii administrative a Statelor Membre şi a Comisiei Europene şi la reducerea coerenţei, transparenţei şi monitorizării politicii de dezvoltare rurală.

Conform propunerii Comisiei Europene, finanţarea pentru dezvoltarea rurală aferentă perioadei 2007-2013 va cunoaşte o creştere de până la 96 miliarde Euro, constituită din 56 de miliarde Euro din FEOGA-Secţiunea Garantare, 33 de miliarde Euro din FEOGA-Secţiunea Orientare, 7 miliarde Euro rezultate din ajustarea plaţilor directe. Din totalul sumelor alocate, 31,3 miliarde euro vor fi disponibili pentru proiectele din zonele de convergenţă (zonele acoperite de actualul Obiectiv 1, zone cu dezvoltare întârziată, în care PIB-ul este sub 75% din media PIB-lui european aşa cum este el definit în Regulamentul 1260/1999).

Modificări principale care sunt avute în vedere de către noua politica de dezvoltare rurală sunt orientate către următoarele domenii: gruparea tuturor masurilor existente într-un instrument unic de finanţare şi programare; necesitatea adoptării unei strategii europene pentru dezvoltarea rurală ce va sta la baza elaborării strategiilor naţionale; acordarea unei mai mari libertăţi statelor membre în ceea ce priveşte modalitatea de implementare a programelor, prin reducerea numărului de reguli detaliate şi a condiţiilor de eligibilitate; orientarea, cu precădere, a programelor de dezvoltare rurală către nevoile reale ale mediului rural; definirea mai clară a responsabilităţilor ce revin statelor membre şi Comisiei Europene.

Modificările pe care le realizează noua politică de dezvoltare rurală cu privire la măsurile de dezvoltare rurală, vizează următoarele aspecte :• Definirea zonelor defavorizate, ca urmare a unui raport al Curţii Europene de Conturi referitor la modul foarte diferit de definire a zonelor defavorizate de către statele membre. Acesta se referă la criteriile socio-economice utilizate pentru delimitarea acestor zone care au fost modificate, în sensul uniformizării lor.

De asemenea, pentru a se menţine un echilibru la nivelul compensărilor, acestea din urmă au fost reduse de la 200 euro/hectar la 150 euro/hectar. În ceea ce priveşte delimitarea zonelor defavorizate din regiunile montane, nu au intervenit modificări.• Pentru pensionarea anticipată, nivelul maxim al finanţării a crescut de la 15.000 euro/an la 18.000 euro/an pentru fermierii care cedează folosinţa fermele, iar pentru lucrătorii agricoli din ferme, de la 3.500 euro/an la 4.000 euro/an.• Sprijinul acordat pentru stabilirea tinerilor fermieri în mediul rural a crescut de la 25.000 euro la 40.000 euro, urmând a fi acordata ca prima unica. Totodată nu vor mai fi subvenţionate dobânzile la creditele necesare acoperirii costurilor ocazionate de stabilirea tinerilor fermieri în mediul rural.

• Pentru fermele de semi-subzistenta, sprijinul acordat a crescut de la 1.000 euro/an/ferma la 1.500 euro/an/ferma, în scopul măririi şanselor pe care acestea le au de a deveni viabile economic.• Pentru masurile de agro-mediu, nivelul finanţării rămâne neschimbat şi se propune introducerea sprijinului financiar pentru protejarea raselor locale pe cale de dispariţie (200 euro/an/cap de animal) şi pentru bunăstare animalelor (500 euro/an/cap de animal). Aceste sume ar putea creşte în cazuri excepţionale, ţinând cont de situaţiile specifice, ce vor fi argumentate corespunzător în programul de dezvoltare rurală.

• Domeniul forestier devine prioritar prin introducerea mai multor masuri, însă s-a redus nivelul de finanţare pentru o serie de masuri existente . Astfel, compensaţiile acordate fermierilor şi asociaţiilor pentru pierderile financiare datorate împădurii au scăzut de la 725 euro/hectar la 500 euro/hectar, iar pentru persoanele fizice, de la 185 euro/hectar la 150 euro/hectar.

Politica comunitară de dezvoltare a zonelor rurale, desi autonomă, este abordată într-un concept de dezvoltare globală integrată care cuprinde toate componentele vieţii economice şi sociale din aceste spaţii. Treptat, politica de dezvoltare rurală a încceput să aacopere nu numai zonele defavorizate, ci întregul spaţiu rural european. Aşa cum este cunoscut, ţările membre ale Uniunii Europene au libertate deplină în a-şi alege politicile de dezvoltare rurală pretabile condiţiilor economico-sociale existente în aceste ţări, politici care sunt în concordanţă cu Politica Agricolă Comună. Din acest punct de vedere este de aşteptat ca şi România şi Bulgaria să-şi aleagă măsurile de dezvoltare rurală corespunzătoare pentru dezvoltarea echilibrată şi durabilă a spaţiului rural, măsuri care sunt finanţate din Fondul Agricol European pentru Dezvoltare Rurală (FAEDR).

Având în vedere actuala situaţie economico-socială a spaţiului rural autohton, precum şi potenţialul tehnico-economic de care dispune mediul rural, considerăm că, pentru România, sunt pretabile finanţarea, atât din fondurile europene, cât şi din cele ale bugetului naţional, a următoarelor măsuri de dezvoltare rurală :

1. Instalarea tinerilor fermieri Obiective:

o stabilirea tinerilor în mediul rural;o asigurarea continuităţii activităţilor agricole;o creşterea competitivităţii fermelor;o ajustarea structurală a exploataţiilor.

Condiţii de eligibilitate:o agricultorul are vârsta sub 40 ani;o agricultorul dispune de o pregătire şi o competenţă profesională corespunzătoare;o agricultorul se stabileşte la o exploataţie agricolă pentru prima dată.

Sprijin financiaro prima de instalare pentru tinerii fermieri – 40.000 Euro/fermă.

2. Investiţii în exploataţiile agricoleObiective:

o reducerea costurilor de producţie;o ameliorarea şi reorganizarea producţiei;o creşterea calităţii produselor;o conservarea şi îmbunătăţirea mediului natural, a condiţiilor de igienă a standardelor de

bunăstare a animalelor, promovarea diversificării activităţilor din exploataţie.Condiţii de eligibilitate

o fermierii trebuie să demonstreze viabilitatea economică;o fermele funcţionează în conformitate cu standardele de mediu, igiena şi bunăstarea

animală;o fermierii au pregătire profesională specială.

Sprijinul acordat:

o este exprimat ca procent din volumul de investiţii eligibile;o tipologia şi nivelul de sprijin cuprinde:

o 50% din total cost eligibil;o 60% din total cost eligibil pentru fermierii din zonele defavorizate;o 55% din total cost eligibil pentru fermierii tineri;o 65% din total cost eligibil pentru fermierii tineri din zonele defavorizate.

3.Procesarea şi marketingul produselor agricoleObiective:

o orientarea producţiei în funcţie de tendinţele previzibile ale pieţei;o îmbunătăţirea sau raţionalizarea canalelor de distribuţie sau a procedeelor de comercializare;o îmbunătăţirea procesării produselor agricole şi prezentării produselor agroalimentare;o aplicarea de noi tehnologii.

Condiţii de eligibilitate:o fermierii trebuie să demonstreze viabilitatea economică;o investiţiile să fie în conformitate cu standardele de mediu, igiena şi bunăstarea animală.

Sprijin acordat: sprijinul este limitat la 50% din investiţia totală eligibilă în zonele de Obiectiv 1∗(al căror PIB/cap de locuitor nu depăşeşte 75% din media comunitară).

4. Pensionare anticipată ( timpurie )Obiective:

o asigurarea unui venit pentru agricultorii în vârstă care decid să-şi înceteze activitatea agricolă;o încurajarea înlocuirii unor astfel de agricultori în vârstă cu agricultori capabili de a

îmbunătăţii, acolo unde este necesar, viabilitatea economică a exploataţiilor agricole;o redistribuirea terenului agricol pentru a fi folosit în scopuri neagricole acolo unde nu poate fi

cultivat în condiţii satisfăcătoare de viabilitate economică.Condiţii de eligibilitate:Cel care cedează o exploataţie are următoarele obligaţii :

o încetează definitiv orice activitate agricolă efectuată în scopuri comerciale; aceasta poate, totuşi, să continue activităţile agricole care nu au un caracter comercial şi să folosească în continuare clădirile;

o are vârsta peste 55 de ani, dar nu are încă vârsta legală de pensionare în momentul cedării;o a desfăşurat activităţi agricole timp de 10 ani înainte de a ceda ferma.

Cel care preia o exploataţie trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:o succede persoanei care cedează exploataţia ca şef al acesteia, sau preia terenul integral sau

parţial;o deţine competenţe profesionale corespunzătoare;o se obligă să desfăşoare activitatea de agricultor în exploataţia agricolă cel puţin 5 ani;o asigură viabilitatea exploataţiei agricole.

Lucrătorul agricol trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:o încetează definitiv orice activitate agricolă;o are cel puţin 55 de ani, dar nu are încă vârsta legală de pensionare;o a dedicat cel puţin jumătate din timpul său de lucru ca ajutor în gospodărie sau ca lucrător în

exploataţie în ultimii 5 ani dinaintea cedării;o a lucrat în exploataţia care urmează a fi cedată cel puţin o perioadă de timp echivalentă cu doi

ani de activitate permanentă, pe parcursul celor 4 ani precedenţi pensionării persoanei care cedează exploataţia;

o este afiliat unui sistem de asigurare socială.Durata de acordare a ajutorului pentru pensionare anticipată nu poate depăşi o perioadă totală

de 15 ani pentru agricultorul care cedează exploataţia şi de 10 ani pentru lucrătorul agricol. Ajutorul

*

nu poate fi acordat după împlinirea de 75 de ani de către persoana care cedează exploataţia şi nici după împlinirea vârstei normale de pensionare de către lucrătorul agricol.

În cazul în care unei persoane care cedează o exploataţie i se plăteşte o pensie normală de către statul membru, ajutorul pentru pensionarea anticipată este acordat ca supliment, luându-se în considerare valoarea pensiei medie naţionale.Ajutorul acordat în UE (Euro):

o 18.000/an pe persoană care transferă ferma; 180.000/10 ani suma totală pentru o persoană care transferă ferma;

o 4.000/an pe muncitor; 40.000/10 ani suma totală pentru un muncitor.

5. Sprijin pentru zonele defavorizateSunt considerate zone defavorizate următoarele : zonele montane, alte zone defavorizate ( ex. Deltei Dunării), zonele afectate de handicapuri specifice (sunt acele zone afectate de deşertificare, sărături etc.), şi care prezintă următoarele caracteristici:

prezenţa unui sol cu productivitate scăzută, cultivare dificilă şi cu un potenţial limitat care nu poate fi ameliorat decât cu costuri foarte mari;

producţia rezultată din productivitatea slabă a mediului natural şi care este, în mod considerabil, mai scăzută decât media producţiilor agricole;

populaţie scăzută sau în scădere, dependentă în cea mai mare parte de activitate agricolă .

Obiective:o asigurarea utilizării continue a terenului agricol şi contribuirea prin aceasta la menţinerea unei

comunităţi rurale viabile;o conservarea spaţiului rural;o conservarea şi promovarea unor sisteme de exploatare agricolă durabilă;o asigurarea respectării normelor privind mediul înconjurător şi protejarea agriculturii în zonele

cu restricţii ecologice.Condiţii de eligibilitate:Fermierii din zonele defavorizate pot fi sprijiniţi prin acordarea unor sume compensatorii pentru fiecare hectar, care:

o practică agricultura pe o suprafaţă minimă care trebuie stabilită prin act normativ;o se obligă să continue activitatea agricolă într-o zonă defavorizată timp de cel puţin 5 ani din

momentul primei plăţi a unei astfel de sume compensatorii;o aplică bune practici agricole, compatibile cu nevoia de a proteja mediul şi de a conserva

spaţiul natural, în special prin practici agricole viabile.Ajutor acordat în UE (Euro):Sumele compensatorii se diferenţiază, în mod corespunzător, în funcţie de următorii factori: situaţia şi obiectivele de dezvoltare specifice unei regiuni; gravitatea handicapului natural permanent care afectează activităţile agricole; problemele de mediu specifice care trebuie rezolvate, acolo unde este cazul; tipul de producţie şi, acolo unde este cazul, structura economică a fermei.Sumă compensatorie minimă 25 Euro∗ la hectar în zonele exploatate agricol.Sumă compensatorie maximă 200 la hectar în zonele exploatate agricol.

6. Agromediu şi bunăstarea animalăAceastă măsură promovează:

o forme de exploatare a terenurilor agricole, compatibile cu protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului, a peisajului şi a caracteristicilor sale, a resurselor naturale, a solului şi a diversităţii genetice;

o reducerea exploatării agricole favorabilă mediului şi gestionarea sistemelor de păşuni de mică intensitate;

o conservarea spaţiilor cultivate şi de o înaltă valoare naturală care sunt ameninţate;

* Această sumă se poate reduce în funcţie de situaţia geografică specială sau structura economică a exploataţiilor în anumite teritorii

o întreţinerea peisajului şi a caracteristicilor tradiţionale ale terenului agricol;o utilizarea planificării ecologice în practicile agricole.

Condiţii de eligibilitate:o ajutorul acordat este dat fermierilor care îşi asumă obligaţii cu caracter agroecologic pentru o

perioadă de cel puţin 5 ani. Acolo unde este necesar, se stabileşte o perioadă mai lungă de timp pentru anumite tipuri de obligaţii în funcţie de efectele lor asupra mediului;

o obligaţiile privind agromediul nu implică numai aplicarea bunelor practici agricole obişnuite.Ajutor acordat în UE :Ajutorul pentru obligaţiile referitoare la agromediu se acordă anual şi se calculează pe baza:

o pierderilor din venit;o costurilor adiţionale rezultate din obligaţia asumată, şi o nevoia de a furniza un stimulent financiar.

Recolte anuale – 600 Euro la hectarRecolte perene de specialitate – 900 Euro la hectarAlte utilizări ale terenului – 450 Euro la hectar

7. Sprijin pentru gospodariile de semi-subzistenţăMăsura are drept obiectiv, sprijinul exploataţiilor din noile state membre în vederea

restructurării şi orientării acesteia către economia de piaţă (vânzarea unei părţi din producţie sau a întregii producţii pe piaţă).Cerinţe pentru acordarea acestui tip de sprijin:

o stabilirea mărimii minime şi/sau maxime a cantităţilor de produse comercializate, respectiv proporţia producţiei comercializate şi/sau nivelul venitului fermei eligibile;

o fermierul trebuie să demonstreze, printr-un plan de afaceri, viabilitatea economică a exploataţiei agricole;

Ajutor acordat în UE :o stabilirea nivelului de sprijin (în UE sprijin anual de până la 1.500 Euro pe exploataţie);o ajutorul se acordă pe o perioadă de maximum 5 ani.

8. Sprijin pentru crearea grupurilor de producătoriObiective:

o adaptarea producţiei agroalimentare la cerinţele pieţei;o încurajarea asocierii în vederea plasării mai facile a bunurilor pe piaţă.

Sprijinul acordat de UE :Sprijinul destinat grupurilor de producători va fi acordat în funcţie de costurile de constituire şi

funcţionare a grupului, în rate fixe. Sprijinul va fi determinat pentru fiecare an, pentru fiecare grup de producători, pe baza producţiei anuale comercializate, astfel :

• pentru primul şi al doilea an – 5% din valoarea producţiei valorificată pe piaţă de până la 200.000 Euro/an, la care se adaugă 2,5% din valoarea producţiei de piaţă ce depăşeşte 200.000 de Euro;

• pentru al treilea an – 4% din valoarea producţiei valorificată pe piaţă de până la 200.000 Euro/an, la care se adaugă 2% din valoarea producţiei de piaţă ce depăşeşte 200.000 de Euro;

• pentru al patrulea an – 3% din valoarea producţiei valorificată pe piaţă de până la 200.000 Euro/an, la care se adaugă 1,5% din valoarea producţiei de piaţă ce depăşeşte 200.000 de Euro;

• pentru al cincilea an – 2% din valoarea producţiei valorificată pe piaţă de până la 200.000 Euro/an, la care se adaugă 1,5% din valoarea producţiei de piaţă ce depăşeşte 200.000 de Euro;

Sprijinul va fi plătit în rate anuale pentru fiecare grup de producători şi va avea un plafon maxim de : 20.000 Euro pentru primul şi al doilea an; 16.000 Euro pentru al treilea an; 12.000 Euro pentru al patrulea an; 10.000 Euro pentru al cincilea an. Plata primei rate va fi făcută la un an după data semnării contractului pentru sprijinul financiar.

Alocaţiile bugetare previzionate a fi destinate ţării noastre pentru dezvoltarea rurală ( în sumă de 2,308 miliarde Euro pentru perioada 2007-2009, din fonduri bugetare europene şi naţionale ), la care se adaugă cofinanţarea privată a unor proiecte de investiţii în producerea şi procesarea produselor agricole şi piscicole ( de peste 220 milioane de Euro pe an ), asigură un buget anual destinat dezvoltării rurale în România de aproximativ 1 miliard de Euro. Pornind de la aceste aspecte şi luând în calcul necesitatea dezvoltării echilibrate a spatiului rural din ţara noastră, considerăm că două pot fi scenariile financiare privind susţinerea măsurilor de dezvoltare rurale, în perioada 2007-2009, sinteza acestora fiind prezentată în tabelul nr. 1 .

Tabelul nr. 8.1.Scenariul financiar privind susţinerea măsurilor de dezvoltare rurală,

în perioada 2007-2009 - mil. RON-

NR. CRT.

MĂSURA DE DEZVOLTARE RURALĂ SUME PREVIZIONATE

2007 2008 2009

V.I V.II V.I V.II V.I V.II1 Instalarea tinerilor fermieri în mediul rural 500 500 750 750 75

0750

2 Pensionarea anticipată a fermierilor şi lucrătorilor agricoli

1680 175

945210

1680 175

1575210

1680 175

1890210

3 Îmbunătăţirea prelucrării şi marketingului produselor agricole şi piscicole

400 400 400 300 400

300

4 Investiţii în exploataţiile agricole 200 400 200 400 200

400

5 Diversificarea activităţilor economice în mediul rural 200 200 200 200 200

200

6 Sprijin pentru fermele de semi-subzistenţă 525 184 525 262 525

525

7 Crearea de forme asociative în mediul rural 90 90 90 90 90

90

8 Asigurarea serviciilor de consultanţă în mediul rural 300 100 300 200 300

300

9 Sprijin pentru dezvoltarea durabilă a zonelor defavorizate

102 102 102 102 102

102

10 TOTAL 4172 3131

4422 4089

4422

4767

Formele de sprijin efectiv acordat pentru susţinerea măsurilor de dezvoltare rurală a ţării noastre , în perioada 2007-2009, care stau la baza structurării scenariilor financiare şi care reprezintă baza de fundamentare a datelor din tabelul nr.1, sunt următoarele :

- acordarea, în ambele variante ale scenariilor financiare, de prime în valoare de 100.000 RON/fermă (28.000 de Euro) pentru înfiinţarea, de către tinerii în vârstă de până la 40 de ani, a 5000 de ferme noi în anul 2007, respectiv de 7500 de ferme/ an în anii 2008 şi 2009;- acordarea unui supliment financiar pentru pensionarea a circa 200.000 de „fermieri” (proprietari de terenuri agricole) şi lucrători agricoli, astfel :

• 11200 RON/an pentru întreaga perioadă de prognoză (în varianta I), respectiv sume crescătoare de la 6300 RON (pentru anul 2007), la 10500 RON (pentru anul 2008) şi

12600 RON (pentru anul 2009), pentru 150.000 de fermieri, cu condiţia să cedeze folosinţa terenului unor ferme viabile ( de preferat către tinerii fermieri );

• 3500 RON/an (în varianta I) şi 4200 RON/an (în variante II), pentru 50.000 de lucrători agricoli;

- sprijin acordat pentru realizarea proiectelor de îmbunătăţire a prelucrării şi marketingului produselor agricole şi piscicole, prin suportarea a 50% din valoarea totală eligibilă a investiţiei; suma bugetară alocată este de 400 milioane RON pe an (în variante I), respectiv 400 milioane RON pentru anul 2007 şi 300 milioane RON pentru 2008 şi 2009 (în varianta a II- a) ;- acordarea de sprijin financiar nerambursabil pentru investiţii în exploataţiile agricole şi pentru diversificarea activităţilor economice din mediul rural, difernţiat, după cum urmează : 50% din total cost eligibil; 60% din total cost eligibil pentru fermierii din zonele defavorizate; 55% din total cost eligibil pentru fermierii tineri; 65% din total cost eligibil pentru fermierii tineri din zonele defavorizate. Suma totală alocată este de 400 milioane RON/an , câte 200 mil. RON pentru fiecare măsură (în varianta I) şi 600 milioane RON, din care 400 milioane RON/an pentru “ Investiţii în exploataţii agricole”, respectiv 200 milioane RON/an pentru “Diversificarea activităţilor economice în mediul rural” (în varianta II) .- acordarea unei sume fixe de 5250 de RON/an/gospodărie, pentru circa 100.000 de beneficiari (în varianta I), respectiv 35.000 de beneficiari pentru anul 2007, 50.000 de beneficiari pentru anul 2008 şi 100.000 de beneficiari pentru anul 2009 (în varianta II), cu condiţia ca aceştia să-şi orienteze producţia către piaţă;- acordarea de sprijin financiar de 60.000 RON/ an/grup de producători, pe o perioadă de 5 ani, pentru susţinerea cheltuielilor de înfiinţare şi funcţionare a 1500 de astfel de forme asociative (în ambele variante);- acordarea de sprijin financiar , în valoare de 5.000 RON/proiect, pentru susţinerea serviciilor de consultanţă pentru îmbunătăţirea eficienţei exploataţiilor agricole prin adaptarea standardelor europene, pentru un număr de 60.000 de beneficiari (în varianta I), respectiv 20.000 de beneficiari pentru anul 2007, 40.000 de beneficiari pentru anul 2008 şi 60.000 de beneficiari pentru anul 2009 8în varianta II);- compensaţii financiare pentru unele gospodării din zonele montane, în valoare de 300 RON/ an/ha, pentru o suprafaţă de 300.000 hectare şi în valoare de 400 RON/an /ha, pentru alte zone defavorizate ( cum ar fi Delta Dunării ), pentru o suprafaţă de 30.000 ha.Fără a avea pretenţia că scenariile financiare propuse în prezenta lucrare sunt singurele viabile

pentru situaţia economico- socială din spaţiul rural românesc, acestea reprezintă, totusi, un modele realiste de susţinere financiară a dezvoltării complexe a mediului rural. Totodată, modelul propus în varianta a II-a pentru aplicarea măsurilor de dezvoltare rurală are acoperire totală din punct de vedere al surselor de finanţare, care sunt destul de consistente ( peste 1 miliard de Euro pe an, în perioada 2007-2009).

Totuşi nu este de neglijat scenariul financiar propus în varianta I care este, după părerea autorilor , mult mai acoperitor din punct de vedere al satisfacerii nevoilor reale existente în mediul rural românesc, chiar dacă pentru implementarea acestuia România trebuie să contribuie din bugetul naţional cu peste 200 milioane EURO, suplimentar faţă de finanţarea negociată iniţial cu UE. Considerăm că acest efort financiar este absolut necesar pentru a diminua decalajele mari care există în prezent între satul românesc şi cel european.

Anexa nr. 1

Programul SAPARD: stadiul implementarii, absorbtiei de fonduri

si acreditarea de noi masuri

Procesul de acreditare

In prezent, prin Programul SAPARD se implementeaza 10 masuri de susţinere a agriculturii şi dezvoltării rurale în România, acreditate de Uniunea Europeană, acestea fiind următoarele : 1.1 Imbunatatirea prelucrarii si marketingul produselor agricole2.1 Dezvoltarea si imbunatatirea infrastructurii rurale4.2 Asistenta tehnica3.1 Investitii in exploatatiile agricole 3.4 Dezvoltarea si diversificarea activitatilor economice care sa genereze activitati multiple si venituri alternative 4.1 Imbunatatirea pregatirii profesionale1.2 Imbunatatirea structurilor in vederea realizarii controlului de calitate veterinar si fitosanitar pentru produsele alimentare si protectia consumatorilor3.2 Infiintarea de grupuri de producatori3.3 Metode agricole proiectate pentru protectia mediului si mentinerea peisajului rural3.5 Silvicultura

Stadiul absorbtiei fondurilor alocate

In ceea ce priveste absorbtia fondurilor alocate in termenele stabilite prin Acordul Multianual de Finantare si prin Acordurile Anuale de Finantare semnate, sumele platite catre beneficiari pana la data de 21 august 2006 rezulta intr-un grad de consumare de 100% a AFA 2000, 100% a AFA 2001, 65,47% a AFA 2002 si de 21,79% din cumulat AFA 2002-2004.

In termeni de angajamente, au fost angajate integral alocarile financiare aferente anilor 2000, 2001, 2002, 2003 si 2004, fiind in curs de angajare AFA 2005 pentru care s-a atins un nivel de 43,89%. Aceste grade de angajare rezulta luand in considerare atat angajamentele legale rezultate din semnarea contractelor de finantare, cat si angajamentele financiare aferente celor 509 proiecte notificate in vederea contractarii, avand o valoare totala de 156,18 milioane Euro.

Pentru a evita riscul dezangajarii fondurilor alocate prin AFA 2004, pana la finalul anului 2006 trebuie efectuate plati in valoare de 503,24 milioane de Euro, în acest moment stadiul accesării

fondurilor europene gestionate prin Programul SAPARD este departe de a fi clasificat ca unul foarte bun, aspect susţinut de date sintetizate în tabelul prezentat mai jos.

Termenele limită pentru accesarea fondurilor SAPARD

Alocare Suma Angajat Consumat milioane euro/ %

Termen consumare fonduri

AFA 2000 204,23 100% 100% ConsumatAFA 2001 208,39 100% 100 % ConsumatCumulat AFA 2002, 2003, 2004

643,43

100% 21,79 % 140,19MEuro

Decembrie 2006

AFA 2002 214,12 100% 65,47 %140,19 Meuro

Decembrie 2006

AFA 2003 217,74 100% 0% Decembrie 2006

AFA 2004 211,57 100% 0%Decembrie 2006

AFA 2005 248,18 36,36%90.25 MEuro

0% Decembrie 2007

AFA 2006 215,32 0% 0% Decembrie 2008

* AFA 2005 contine si cele 31,87 Meuro rezultate ca urmare a aplicarii regulii de flexibilitat

In ceea ce priveste cele 6 masuri acreditate in august 2002 si decembrie 2003, la data mentionata, situatia se prezinta dupa cum urmeaza:

Masura 1.1 Imbunatatirea prelucrarii si marketingul produselor agricole • proiecte depuse 740 valoare 585,03 milioane euro

• proiecte notificate 97 Valoare 84,04 milioane euro• proiecte contractate 317 valoare 229,49 milioane euro

Masura 2.1 Dezvoltarea si imbunatatirea infrastructurii rurale • proiecte depuse 872 valoare 722,98 miliarde euro• proiecte selectate 794 Valoare 645,03 milioane euro• proiecte notificate 27 Valoare 21,28• proiecte contractate 718 Valoare 562,22 milioane euro

Masura 3.1 Investitii in exploatatiile agricole

• proiecte depuse 3028 valoare 404,04 milioane euro

• proiecte notificate 128 valoare 30,78 milioane euro• proiecte contractate 1481 valoare 147,04 milioane euro

Masura 3.4Diversificare economica

• proiecte depuse 1665 valoare 116,17 milioane euro

• proiecte notificate 257 valoare 20,08 milioane euro• proiecte contractate 767 valoare 44,90 milioane euro

Masura 4.1Imbunatatirea pregatirii profesionale

• proiecte depuse 7

valoare 4,94 milioane euro

• proiecte notificate 0

valoare 0

• proiecte contractate 7

valoare 4,94 milioane euro

Masura 4.2 Asistenta tehnica

• proiecte depuse 20 valoare 2,13 milioane euro

• proiecte notificate 0

valoare 0

• proiecte contractate 10 valoare 1,54 milioane euro

Din pachetul de masuri acreditate in aprilie 2006, pana in prezent au fost depuse un numar total de 187 de proiecte pentru masurile 1.2, 3.2, 3.3 si 3.5, acestea fiind in curs de evaluare conform procedurii:

Masura 1.2Imbunatatirea structurilor in vederea realizarii controlului de calitate

veterinar si fitosanitar pentru produsele alimentare si protectia consumatorilor

• proiecte depuse 18 valoare 33,79 milioane euro

• proiecte notificate 0

valoare 0

Masura 3.5Silvicultura

• proiecte depuse 158 valoare 108,88 milioane euro

• proiecte notificate 0

valoare 0

Pentru cele 11 proiecte aferente masurilor 3.2 si 3.3., conform procedurii de lucru, valoarea urmeaza sa fie stabilita ulterior procesului de selectare.

SUME ANGAJATE PRIN PROGRAMUL SAPARD

- EURO -

MăsuraAlocari cumulate 2000 - 2005

Sumele angajate* la data de 21.08.2006

Grad de utilizare a alocarilor 2000 - 2005

Măsura** 1.1 297,85 313,53 105,26%

Măsura 2.1645,68 583,49 90,36%

Măsura 3.1 202,08 177,82 87,99%

Măsura 3.4 70,27 64,98 92,47%

Masura 4.1 6,83 4,94 72,32%

Măsura 4.23,19 1,54 48,27%

Total1.225,90 1.146,30 93,50%

* Sumele cuprind atat angajamentele legale aferente contractelor incheiate, cat si angajamentele financiare aferente proiectelor notificate** Alocare pe anul 2005 de la Masura 1.1 a fost majorata cu valoarea de 31.878.000 prin aplicarea regulii de flexibilitate

PLATI AUTORIZATE SI EFECTUATE PRIN PROGRAMUL SAPARD

-EURO-

MăsuraAlocari cumulate 2000 - 2005

Plati autorizate pana la data de 21.08.2006

Plati efectuate pana la data de 21.08.2006

Grad de consumare a alocarilor pe 2000-2005 la 21.08.2006

Măsura** 1.1 297,85 90,13 89,91 30,18%

Măsura 2.1 645,68 393,38 392,68 60,81%

Măsura 3.1 202,08 57,35 57,07 28,24%

Măsura 3.4 70,27 11,95 11,87 16,89%

Masura 4.1 6,83 0 0 0%

Măsura 4.2 3,19 1,28 1,28 40,12%

Total 1.225,90 554,09 552,81 45,09%

** Alocare pe anul 2005 de la Masura 1.1 a fost majorata cu valoarea de 31.878.000 prin

aplicarea regulii de flexibilitate

Anexa nr. 2.

Masura Rezultate ImpactRealizarea unei structuri de coordonare a dezvoltarii rurale

A fost creata o structura de coordonare a dezvoltarii rurale Cooperare mai stransa intre

participantii locali

Formularea unui Program al Intreprinderii Rurale care sa sprijine proiectele care promoveaza adaptarea, modernizarea si dezvoltarea zonelor rurale

Programul este operabilProblemele locale sunt identificate si actiunile sunt planificate pentru o perspectiva mai lunga

Crearea de grupuri de lucru locale pentru formularea strategiilor socio-economice

Grupul de lucru (consortiu) care implica pe reprezentantii locali ai comunitatilor pentru formularea strategiilor socio-economice si planificarea dezvoltarii locale functioneaza la nivel judetean si local

Prioritatile pentru dezvoltarea rurala sunt mai bine stabilite, sunt evitate suprapunerile din cadrul planificarii, o mai buna repartitie si utilizare a fondurilor

Initierea de programe de instruire pentru personalul administratiilor locale

Acest gen de programe se desfăşoară prin intermediul instituţiilor specializate

Personalul administratiilor este mai eficient

Crearea de centre de informare in principalele domenii de interes in fiecare municipalitate pe langa primarii, scoli sau case de cultura

La nivelul instituţiilor publice au fost create centre de informare pentru potenţialii investitori din mediul rural

Locuitorii si operatorii rurali sunt mai bine informati si mai orientati

Infiintarea de agentii intermediare pentru ocuparea fortei de munca

Sunt create unitati de informare si consultanta Resursele umane au devenit

mai bine adaptate la economia de piata

Sporirea finantarii pentru programele socio-economice

Procent de proiecte socio-economice in total proiecte Grad mai mare de capitalizare

datorita aparitiei si atragerii de investitori

Derularea de programe de instruire pentru crearea de locuri de munca

Antreprenorii dispun de mai mult capital datorita noilor facilitati si cooperarii care ii fac sa satisfaca mai usor cerintele ofertelor si creditelor

Avantaje multiple obtinute dintr-o mai buna integrare a zonelor rurale in economie, atenuand disparitatile

Anexa nr. 3.

Masura Rezultate ImpactInvestiţii în dezvoltarea, modernizarea, îmbunătăţirea infrastructurii rutiere

Evaluari cantitative Dezvoltarea infrastructurii creaza perspectiva cresterii gradului de ocupare a fortei de munca, extinzand oportunitatile de afaceri

Stabilirea facilitatilor (juridice, financiare) pentru infiintarea de intreprinderi locale pentru producerea unor articole specifice/traditionale (industrializare, produse forestiere si nelemnoase)

Numarul si distributia IMM-urilor

Cresterea numarului de IMM-uri in toate regiunile

Extinderea centrelor de consultanta pentru IMM-uri si furnizorii de servicii

Profilul diversificarii economice

Activitatile neagricole devin un factor semnificativ in economia rurala, grad sporit de diversificare a activitatilor, imbunatatirea ocuparii fortei de munca si a oportunitatilor de venit pentru gospodariile rurale, si revigorarea traditiilor mestesugaresti

Plasarea unui reprezentant al IMM-urilor la nivelul consiliului local

Locuitori pe unitati de servicii

Intreprinderi mai specializate, resurse locale mai bine reevaluate

Instruirea persoanelor locale si optimizarea conditiilor de parteneriat pentru dezvoltarea mestesugurilor

Indicatori care evalueaza realizarile familiilor sau intreprinderii rezultate din proiecte, numarul de noi locuri de munca createIndicatori ai dezvoltarii umaneIndicatori ai nivelului veniturilor

O mai stransa cooperare intre participantii locali, cresterea gradului de ocupare si a posibilitatilor de venit ale micilor gospodarii, revigorarea traditiilor mestesugaresti; scaderea importantei pietei informale de meserii in economiaa rurala; zonele castiga o mai buna imagine, devenind mai atragatoare si favorabile pentru dezvoltarea turismului Cresterea nivelului veniturilor

Anexa nr. 4.

Masura Rezultate ImpactInfiintarea de centre culturale la nivel local, promovarea produselor traditionale

Structurile sunt create,centrele de informare sunt create

O mai buna concentrare a oportunitatilor de turism rural

Sprijinirea activitatilor culturale si programelor traditionale, inclusiv coordonarea acestora la nivel regional

Conservarea culturii si traditiilor locale

Numar de cataloage; pagini Web

Mai multe actiuni culturale sunt directionate spre a face publicitate zonelor respective, imaginea regiunilor este amplificata si atractivitatea turistica crescuta datorita formelor multiple de informare si promovare si implicarii comunitatii in dezvoltarea de activitati culturale si investitii in infrumusetarea cadrului natural

Stabilirea facilitatilor de dezvoltare a turismului rural (ecologic, forestier)

Finantarea unui studiu de marketing turistic

Imbunatatirea calitatii serviciilor turistice

Profilul structurilor de receptie, evolutia activitatilor turistice .Numarul de unitati acreditate, numarul de personal angajat in turism.Sprijin pentru dezvoltarea serviciilor turistice in conformitate cu normele europene.Crearea unor pachete turistice complexe .

Imbunatatirea structurilor de receptie existente, activitatile turistice se multiplică şi se dezvolta.Dezvoltarea de alte activităţi economice aducătoare de venituri în mediul rural

Imbunatatirea participarii comunitatilor rurale la dezvoltarea turismului

Birourile de informatii turistice sunt infiintate la nivel local. A fost realizata structura noii activitati de turism rural .

Se realizează o informare rapidă şi completă a locuitorilor din mediul rural

Dezvoltarea legaturilor zonei pentru integrarea intr-un circuit mai larg

Investitii si activitati pentru imbunatatirea cadrului natural

ONG-urile, investitorii locali sau externi sunt implicati in dezvoltarea serviciilor sau retelei de servicii, creând posibilitatile de crestere a gradului de ocupare a forţei de muncă. Se crează legaturi mai bune între investitori si apar oportunitati de afaceri dezvoltate.

Comunitatile sunt revitalizate, apar transformari ale mentalitatii oamenilor, iar nivelul de civilizatie creste.

BIBLIOGRAFIE

1. Agnew, J. A. „From the political economy of regions to regional political economy. How Many Europes?” The European Union, Eastward Enlargement and Uneven Development. Progress în Human Geography, pag. 2, 2000.

2. Alboiu, C. Input Market and Agriculture Development, in Agricultura land Food Markets in Central and Eastern Europe, CD-ROM, Halls, 2005

3. Alexandri, C., Rusu, M.Şerbănescu, C.

Studiu privind măsurile posibile pentru consolidarea fermelor în contextul aderării la Uniunea Europeană: cazul României. Studiu elaborat în cadrul proiectului FAO TCP/ROM/0167, 2003

4. Alexandri, Celia Securitatea şi echilibrul alimentar în România, Editura GEFA, Bucureşti, 2001

5. Alexandri, Celia, Davidovici, Ioan, Gavrilescu, Dinu

Tratat de economia agriculturii, Editura Expert, Bucureşti, 2003

6. Anca, Aurel Reprezentarea şi apărarea intereselor agricultorilor, Editura Augusta, Timişoara, 2005

7. Angelescu, C., Socol, C. Politici economice. Politici de creştere economică. Politici sectoriale, Editura Economică, Bucureşti, 2005

8. Amato, Giuliano, Charman şi Judy Batt

"The Long-Term Implications of the EU Enlargement: The Nature of the New Border", Final Report of the Reflection Group. April 1999. http://europa.eu.int

9. Artis, M., Nixson (eds) The Economics of the European Union. Policy and Analysis, Oxford University Press, ed.a 3-a, 2003

10. Averz, G. şi Cameron, F. „The enlargement of the European Union” Sheffield, 1998.

11. Bachtler, John “Reflections on the Reform of the Structural Funds”, RSA InternationalConference:Evaluation and EU Regional Policy, Aix en Provence: 1 June 2002

12. Baldwin, R.

şi Wyplosz, Ch.

„The Economics of European Integration”, 2000.

13. Bara Simona „Stadiul dezvoltării agriculturii României comparativ cu statele Uniunii Europene”, în Probleme economice, Academia Română - INCE, CIDE, Bucureşti, 1996.

14. Bara Simona, Moldovan Minodora, Ioana Roman, Mirela Rusali,

Gheorghe Avrămiţă

„Agricultura României şi în ţările din Comunitatea Economică Europeană. Dimensiuni şi structuri”, în Probleme economice, Academia Română - INCE, CIDE, Bucureşti, 1994.

15. Baun, M.,

Cram, D., Nugent, N. (ed.)

„Developments in the European Union”, pag. 269-89; Macmillan, Londra, 1999.

16. Belli, Nicolae Globalizarea în gândirea economică contemporană, Academia Română, INCE, 2002

17. Ohareţ, Mihai Valentin Studii şi cercetări de economie agrară, tomul III, Editura Terra Nostra, Iaşi, 2005

18. Bobek, V. & all, eds. "Strategy of International Economic Relations – From Associated to Full-Fledged Membership in the European Union", în Boris Majcen: "Measurement of Costs and Benefits of Accession to the European Union for Selected CEECs. Country Report Slovenia", 1999.

19. Boeri, T. Şi Brucher, H. „The impact of Eastern Enlargement on Employment and Labour Markets in the EU Membre States”, Final Report, European Integration Consortium, Berlin, 2002.

20. Bold, I. şi colab. „Exploataţia agricolă”, Editura Mirton, Timişoara, 1995

21. Breuss, F., Luptacik M., Mahlberg, B.

„How far away are the CEECs from the EU economic standards?” IEF Working Paper Nr. 35, University of Economics and Business Administration, Viena, 2002.

22. Brezeanu, Petre Sisteme financiare internaţionale, Editura Cavalioti, Bucureşti, 2003

23. Chivu, Luiza Competitivitatea în agricultură – analize şi comparaţii europene, Academia Română, Centrul Român de Economie Comparată şi Consens, Editura Expert, Bucureşti, 2002

24. Ciupagea, C., Marinaş, L., Turlea, G., Unguru, M., Gheorghiu, R.,

Jula, D.

Evaluarea costurilor şi beneficiile aderării României la UE, Institutul European din România – Studii de impact PAIS II, 2004

25. Cizelj, Boris "Corporate Readiness for Enlargement in Central and Eastern Europe: A company survey on the State of Preparations for the Single Market", Bruxelles: Eurochambres si SBRA, 2001.

26. Dachin, A., Târhoacă, C., Goschin, Z., Huidumac, C., Marinescu, C., Rogojanu, C.

Evaluări ale dezvoltării durabile în România, Editura ASE, Bucureşti, 2003

27. Dăianu, D.,

Vrânceanu, R.

România şi Uniunea Europeană, Editura Polirom, Iaşi, 2002

28. Daianu, Daniel, coord. "Câstigatori si perdanti în procesul de integrare europeana. O privire asupra României", Bucuresti: Centrul Român de Politici Economice, 2001.

29. David, N., Istudor, N.

„Asigurarea şi gestionarea resurselor materiale în agricultură şi industria alimentară”, Editor Tribuna Economică, Bucureşti, 2000

30. Davidovici, I., Gavrilescu, D., (coord.)

Economia creşterii agroalimentare, Editura Expert, Bucureşti, 2002

31. Davidovici, I. şi colab. „Utilizarea economică a factorilor de producţie în întreprinderile agricole”, Editura Ceres, Bucureşti, 1989

32. Duculescu, Victor Dreptul integrării europene, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003

33. Dumitru, M., Diminescu, D., Lazea, V.

Dezvoltarea rurală şi reforma agriculturii româneşti, CEROPE, 2004

34. Duncan, J.,

Prosterman, R.

Land Market Development in Rural Romania, RDI Reports on Foreign Aid and Development, No. 107, 2000

35. Erjavek E., Majcen B. şi Rednak M.

"The Effects of Inclusion of Slovenia into the International Integration on the Slovene Agriculture: Slovene Agriculture and the European

Union", în Boris Majcen Ed.,1999;

http://www.wiiw.ac.at

36. Fidrmuc, Jarko „Growth Effects of EU Enlargement for Accession Countries”, World Bank Regional Study, Washington D.C., 2002.

37. Gavrilă, I., Gavrilă, T., Popescu, A.

Mediul concurenţial şi politica Uniunii Europene în domeniul concurenţei, Editura Economică, Bucureşti, 2006

38. Gavrilescu, D. coord.Davidovici, I.,

„Economia creşterii agroalimentare”, Editura Expert, Academia Română, Bucureşti, 2002

39. Grodea, Mariana Piaţa laptelui, Editura Expert, Bucureşti, 2005

40. Halmai, Peter şi Velikovszky L.

"Quantitative Analysis of the Expected Agricultural Effects of the EU membership of Hungary" (Analiza cantitativa a efectelor preconizate ale aderarii Ungariei la Uniunea Europeana asupra agriculturii), în Szemler: "Measurement of Costs and Benefits of Accession to the European Union for Selected CEECs. Country Report Hungary", 1999.

41. Hallman, D. The Macroeconomy and Agriculture, Working paper, 1998

42. Harvey, Armstrong; Taylor, Jim;

“Regional Economics and Policy”, London: Harvester Wheatsheaf, 1993.

43. Hera, C. Cercetarea ştiinţifică şi agricultura durabilă, Editura Agris, Redacţia Revistelor Agricole, Bucureşti, 2001

44. Horvath, Gyula şi

Ivan Illes

"Regional Development and Policy. Tasks of Strenghtening the Economic and Social Cohesion in Hungary in the Period of the Accession to the European Union", în Szemler: "Measurement of Costs and Benefits of Accession to the European Union for Selected CEECs, Country Report Hungary", 1999.

45. Hughes J, Sasse G, Gordon C,

„Enlargement and European Governance The Ambivalence of Comditionality: Europenization and Regionalization in Central and eastern Europe”, ECPR Joint Session Turin, Martie, 2002.

46. Hurduzeu, G., Ionel, I., Luca, L.

Review of Agriculture and Food Trade: Romania, 2002

47. Iacob, Vlăduţ Severian Valea muntelui – Dezvoltarea economică în contextul integrării europene, Editura ACTIV, Bacău, 2005

48. Iordache, Floarea Modele şi strategii ale integrării României în Uniunea Europeană, Academia Română, INCE, 2002

49. Iosif, N. Gh. „Piaţa resurselor şi a produselor agroalimentare”, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 1998

50. Ivanof, Petru Coordonate actuale în pescuit şi piscicultură, Editura Terra Noastra, Iaşi, 2005

51. Ivanova, N., Dawson, Ph Macroeconomic Impacts on Bulgarian Agriculture during Transition in Applied Economics, 2003

52. James Hughes, Gwendolyn Sasse, Claire Gordon

„Enlargement and European Governance The Ambivalence of Conditionality: Europeanization and Regionalization in Central and Eastern Europe”, ECPR Joint Sessions Turin, 22 – 27, Workshop 4, Martie, 2002.

53. Karlsson, B. „What price enlargement? Implications of an expanded EU”, Report to the Expert Group on Public Finance, Ministry of Finance, Stockholm, 2002.

54. KOK, Wim “Enlarging the European Union: Achievements and Challenges?”, Robert SchumanCenrte for Advanced Studies, European University Institute: Florence, 2003

55. Kwiecinski Andrej "Structural Funds in the European Union. Possible Benefits for Poland", în Kawecka-Wyrzykowska: "Measurement of Costs and Benefits of Accession to the European Union for Selected CEECs. Country Report Poland", 1998.

56. Landesman, M.,

Rőmisch, R.;

Steher R.; Gillsäter Bjőrn

„Studiul PAIS 6”, Institutul European din România, Bucureşti, 2001.

57. Lataianu G. „Europeanisation as a modernising factor of Post-communist Romania”, Graduate School for Social Research, Warsaw, 2004.

58. Lipsey, R., Chrystal, A. Principiile economiei (trad.), Editura Economică, Bucureşti, 2002

59. Loyat, J., Petit, Y. La politique agricole commune (PAC), Collection „Rfelexe Europe”. La documentation Française, Paris, 1999

60. Manole, V. şi colab. „Managementul fermei”, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 1998

61. Manoleli D., PlatonV., Stănescu P., Prisecaru P., Georgescu L.

„Impactul transpunerii standardelor Uniunii Europene privind protecţia mediului înconjurător în anumite sectoare din România”, Institutul European din România, Bucureşti, 2002.

62. Manoleli, Dan Gabriel (coord.);Giurcă Daniela; Chivu Luminiţa; Câmpeanu Virginia

“Ierarhizarea priorităţilor de dezvoltare agricolă şi rurală în România. Influenţele noii reforme a Politicii Agricole Comunitare”, Studiul nr. 11, Institutul European din România, Bucureşti, 2004

63. Matei, Daniela Turismul rural – teorie şi realitate, Editura Terra Nostra, Iaşi, 2005

64. Mariana Vochescu „Actualitate - Politicile de acţiune comună ale Uniunii Europene”, Revista de statistică, SRS, Bucureşti, 2005

65. Mehedinti, I.L., Chicarosieă

“Uniunea Europeana – Istorie şi evoluţie. România în contextul integrării europene”, Ed. Sinteze, 2004

66. Mehedinti, I.L.; Chicarosie, A.

“Uniunea Europeana – Istorie si evoluţie. România în contextul integrării europene”, Ed. Sinteze, Bucureşti, 2004.

67. Midmore, P., Peel, D.A. Macroeconomics and the Agricultural Sector, in Razner, A.J. and Colman, D.R. (eds), Current Issues in Agricultural Economics, London, Macmillan, 1993

68. Mircea Bulgaru „Dreptul de a mânca”, Editura Economică, 1996, pag. 224, Bucureşti

69. Miron, Dumitru Economia Uniunii Europene, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2002

70. Moşteanu, Narcisa Roxana

Finanţarea dezvoltării rurale în România, Editura Economică, Bucureşti, 2003

71. Muscă, Dumitru Formele asociative – viitorul agriculturii româneşti, Editura Mirton, Timişoara, 2000

72. Nahorniac, R. Finding Farmers. Country Survey: Romania, Working Paper No. 58, Rural Transition Series, Centre for Central and Eastern European Studies, The University of Liverpool, 2002

73. Nemenyi, A. Rural Restructuring and the Sustainability of Farming in Romania and Bulgaria, Institute for Human Sciences, SOCO Project Paper No. 71,

Vienna, 200074. Otiman, Păun Agricultura României, Editura Agroprint, Timişoara, 2002

75. Pelkmans, Jaques European Integration. Methods and Economic Analysis, 2ndedition, Longman, 2001

76. Peters, G.H. Agriculture and the Macro-Economy, Journal of Agricultural Economics, 1991

77. Porter, M., Sachs Jea (Eds.).

„The Global Competitiveness Report 2001-2002”, 8 -14, Oxford University Press, 2002.

78. Porter, M. „The competitive advantage of Nations”, Editura Harvard College, 1998

79. Porter, Michael “Clusters and Competition”, în Competition, HBS Press, Londra, 1998.

80. Profiroiu, A., Profiroiu, M

Introducere în relaţiile europene, Editura Economică, Bucureşti, 1999

81. Reiner, Martin “The Regional Dimension in European Public Policy. Convergence or Divergence?”, St. Martin's Press, 1999.

82. Rowinski, Janusz "Agriculture – A Key Issue", în Kawecka-Wyrzykowska: "Measurement of Costs and Benefits of Accession to the European Union for Selected CEECs. Country Report Poland", 1998.

83. Rusu, Mărioara Dezvoltarea rurală – politici şi structuri economice, Editura Expert, Bucureşti, 2005

84. Somai, Miklos "The Chances of the Hungarian Agricultural Sector on the Threshold of the EU Accession Talks", în Szemler: "Measurement of Costs and Benefits of Accession to the European Union for Selected CEECs. Country Report Hungary", 1999.

85. Stirglitz, J. „Competition and compatitiveness in a New Economy”, www2.gsb.columbia.edu/faculty /jstiglitz/; 2002.

86. Stoian, M., Harabagiu, C. Ghid legislativ şi instituţional privind Politica Agricolă Comună şi agricultura României în contextul aderării, Agenţia de monitorizare a presei, 2004

87. Sundac, D. „Croatia And The Eu Integration Process: Benefits, Costs And Challenges”, 2003.

88. Szemler Tamas "The Economic Benefits for Hungary of EU Accession", în Szemler: "Measurement of Costs and Benefits of Accession to the European Union for Selected CEECs. Country Report Hungary", 1999.

89. Thiel, Elke Die Europäische Union von der Märkte zu gemeinsamen Politimken, Verltag Leske-Budrich, Germany, 1998

90. Triandafylliou, A. & Spohn, W.

„Europeanisation, national identities and migration, changes in boundary constructions between Western and Eastern Europe”, New-York, 2003.

91. Yvars, Bernard Economie Européene, Dalloz, Paris, 1997

92. Voiculescu D. &

Mereuţă, C.

„Analiza de competitivitate a economiei româneşti”, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1998.

93. Weingarten, Peter Development of the CAP during the last decades , The Economist: numărul din iulie 2003, varianta electronică

94. Weingarten, Peter Can Europe’s agriculture deal revive the world trade talks?, The Economist: numărul din 5 sept. 2004, varianta electronică

95. Welfe W., Welfe A. & "Alternative Scenarios of Long Term Growth of Polish Economy", în

Florczak W. Kawecka-Wyrzykowska: "Measurement of Costs and Benefits of Accession to the European Union for Selected CEECs. Country Report Poland", 1998.

96. Zahiu, Letiţia, Lazăr, Tr.

„Agricultura României în procesul de integrare agricolă europeană”, Editura Ex. Ponto, Constanţa, 2000

97. Zahiu, Letiţia Agricultura mondială şi mecanismele pieţei, Editura Arta Grafică, Bucureşti, 1992

98. Zahiu, Letiţia Managementul agricol, Editura Economică, 1999

99. Zahiu, Letiţia, Dachin, A. Politici agroalimentare comparate, Editura Economică, Bucureşti, 2001

100. Zahiu, L., Toncea, V., Lăpuşan, A., Todoroiu, F., Dumitru, M.

Structurile agrare şi viitorul politicilor agricole, Editura Economică, Bucureşti, 2003

101. Zahiu, Letiţia (coord.) Politici şi pieţe agricole – reformă şi integrare europeană, Editura Ceres, Bucureşti, 2005

102. Zielonka, J. (ed.) „Europe unbound, Enlarging and reshaping the boundaries of the European Union”, Londra, 2002.

103. Bertelsmaann

Foundation

„Bridging the Leadership Gap, A strategz for improving political leadership in the EU”, s.l., 2002.

104 EBRD „Transition Report”, 2001, European Bank for Reconstruction and Development, Londra, 2001

105 EBRD „Transition Report”, 2000, European Bank for Reconstruction and Development, Londra, 2000

106 *** Accomplishing a sustainable agricultural model for Europe through the reformed CAP/the tobacco, olive, oil, cotton and sugar sectors, Communication from the Commission to the Council and the European Parliament, 23.09.2003

107 *** Agriculture and Rural Development. Rural Development Country Profiles, European Commission, sept.2003

108 *** Agriculture in the European Union – Statistical and economic information, European Commission, 2002, 2003, 2004

109 *** Conjuncture agricole – Synthèse mensuelle, Chambres d’agriculture APCA, Etudes économiques et prospective, nr.246/dec.2005, Paris

110 *** Constitution for Europe – European CommunitiesOfficial Publications of the European Communities, 2004

111 *** Council Regulation (EC) no.1698/2005(EATRD), European Commission

112 *** Economie agrară şi dezvoltare rurală nr.3-4, Academia Română,

113 *** Improving Environmental Performance of Agriculture: Policy Options and Market Approaches, OCDE, Paris, 2001

114 *** Improvning the quality in rural areas, European Commission – Special focus, Leader – Magazine nr.1/2005

115 *** La situation de l’agriculture dans l’Union Européenne, Bruxelles, Luxemburg, 1997-2000

116 *** Liniile directoare strategice pentru dezvoltarea rurală Twinning Ro.2004 IB/AG 05

117 *** New Perspectives for EU Rural Development, Fact Sheet, Luxemburg: Office for Official Publication of the EU, 2004

118 *** Organic farming, European Commission, DG AGRI, Luxemburg, 2001

118 *** Uniunea Europeană – Politica regională. În folosul regiunilor. Delegaţia Comisiei Europene, Bucureşti, mai 2003

119 *** Reglementarea Comisie Europene, nr.3906/1989 privind programul PHARE

120 *** Reglementarea Consiliului (CE) nr.1267/21 iunie 1999 privind Instrumentele pentru Politici Structurale de Preaderare ISPA

121 *** Reglementarea Consiliului (CE) nr.1268/1999 şi Reglementarea Comisiei nr.2222/2000 privind sprijinul pentru măsurile de preaderare în domeniul agriculturii şi dezvoltării rurale (SAPARD)

123 *** Reglementarea Consiliului (CE) nr.1493/1999 privind Organizarea Comună de Piaţă a produselor vinviticole

124 *** Reglementarea Consiliului (CE) nr.1782/2003 privind normele comune şi stabilirea altor regimuri de susţinere în favoarea agricultorilor

125 *** Reglementarea Consiliului (CE) nr.1787/2003 privind Organizarea Comună a Pieţei în sectorul laptelui şi al produselor lactate

126 *** Reglementarea Consiliului (CE) nr.595/2004 privind stabilirea normelor de aplicare a Reglementării Consiliului (CE) nr.1788/2003 de instituire a unei taxe în sectorul laptelui şi al produselor lactate

127 *** Reglementarea Consiliului (CE) nr.1696/2005 privind sprijinul pentru dezvoltarea rurală acordată de Fondul European Agricol pentru Dezvoltarea Rurală

128 *** Reglementarea Consiliului (CE) nr.1784/2003 privind Organizarea Comună de Piaţă a cerealelor

129 *** Ordonanţa de urgenţă a Guvernului României nr.45/4 august 2005 privind organizarea pieţei produselor agricole şi agroalimentare

130 *** Legea nr.244/29 aprilie 2002 a viei şi vinului în sistemul Organizărilor Comune de Piaţă, Monitorul Oficial al României PI nr.333/20 mai 2002

131 *** Analiza spaţiului rural românesc, 1998-2003, ICDEA, ASAS, 2004

132 *** Anuarul Statistic al României, CNS, INS, 1989-2005

133 *** Disponibilităţile de consum ale populaţiei în anul 2004, INS, 2005

134 *** Recensământul General Agricol, 2002, INS, Bucureşti

135 *** Strategia de dezvoltare durabilă a agriculturii şi alimentaţiei din România, MAPDR, Bucureşti, 2004

136 *** Tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană, Ministerul Integrării Europene, Editura Monitorul Oficial al României, Bucureşti, 2005

137 *** Adevărul Economic, colecţie, 2000-2006

138 *** France agricole, collection, 2004-2006

139 *** Profitul agricol, colecţie, 2000-2006

140 *** Tribuna Economică, colecţie 2000-2006

141 *** Ghidul utilizării programelor PHARE, SAPARD, ISPA, Ministerul Integrării Europene

142 *** Ierarhizarea priorităţilor de dezvoltare agricolă şi rurală în România, Bucureşti, 2004

143 *** Raportul privind implementarea programului SAPARD, Bruxselles, 2004

144 * * * "Agenda 2000: The Effects of the Union’s Policies of the Enlargement to the Applicant Countries of Central and Eastern Europe. Impact Study", http://europa.eu.int

145* * *

„Ediţia 2005 a Programului economic de preaderare” Guvernul României, Bucureşti, 2005.

146* * *

„ESEN-2 - Un proiect deschis privind problemele integării României în Uniunea Europeană”, realizat sub asupiciile Academiei Române, Bucureşti, 2002.

147* * *

„Raportul periodic privind preogresele înregistrate de România pe drumul aderării” – Comisia europeană; Priorităţi în procesul de pregătire pentru aderarea la Uniunea Europeană, perioada decembrie 2003-decembrie 2004 – Guvernul României; Planul Naţional de Dezvoltare 2004-2006, Bucureşti, 2004.

148* * *

„România- 2003 Comprehensive Monitoring Report”, Comisia Europeană, Bruxelles, Octombrie, 2003.

149* * *

Anuarele statistice ale României 1990–2002

150* * *

„România- 2004 Comprehensive Monitoring Report”, Comisia Europeană, Bruxelles, Octombrie, 2004.

151* * *

„România- 2005 Comprehensive Monitoring Report”, Comisia Europeană, Bruxelles, Octombrie, 2005.

152* * *

„Standard Eurobarometer” Delegaţia Comisiei Europene în România, Bucureşti, septembrie, 2005.

153 * * * „Ten Years After : What is Special about Transition Countries?” , 2000.

154* * *

„Uniunea Europeană: istoric, instituţii,

procese decizionale”, Seria Micromonografii - Politici europene”, Institutul European din România, Bucureşti, 2004.

155* * *

„World competitiveness Report 2005-2006”, World Economic Forum, 2005.

156 * * * Enlargement of the European Union – an historic opportunity”, 2001. http://europa.eu.int/comm/enlargement/docs/pdf/corpusen.pdf

157 * * * European Commission, Directorate General for Economic and Financial Affairs, “European Economy – Enlargement papers – Report on macroeconomic and financial sector stability developments in candidate countries”, nr. 8, Aprilie, 2002. http://europa.eu.int/comm/economy_finance

158* * * http://dexonline.ro/

159 * * * http://heiwww.unige.ch/~baldwin/papers.htm

160 * * * http://www.bized.ac.uk/virtual/economy/studies/

161* * * http://www.iki.bas.bg/CVita/angelov/publications.htm

162 * * * Proiect Phare RO 9907-02-01, Studii de impact în perioada de preaderare, Studiul nr. 2, Politica Agricola Comuna - Consecinte Asupra României, Institutul European din România, Bucureşti, 2002.

163 * * * „The Leipzig Declaration – The Future of the European Cohesion Policy”, CdR 118/2003 fin 2.

164 * * * http://www.euractiv.com

165 * * * http://europa.eu.int/comm/dgs/regional_policy/index_en.htm

166 * * * http://europa.eu.int/eur-lex/en/treaties/

167 * * * http://www. infoeuropa.ro

168 * * * http://www.mie.ro

169 * * * http://www.mdp.ro

170 * * * http://www.mapgov.ro

171 * * * Anuarele statistice ale României din perioada 2001-2004, Bucureşti, Institutul Naţional de Statistică

172 * * * Buletine statistice lunare din perioada 2001-2004, Bucureşti, Institutul Naţional de Statistică

173 * * * Condiţiile de viaţă ale populaţiei din România, Institutul Naţional de Statistică, 2006

174 * * * Tendinţe sociale, Institutul Naţional de Statistică, 2004

175 * * * Rapoarte anuale ale BNR din perioada 2001-2004, Bucureşti, Banca Naţională a României

176 * * * Rapoarte de monitorizare a situaţiei din România, Comisia Europeană, Bruxelles

177 * * * Com (2003) 104, „Wider Europe – Neighbourhood: A New Framework for Relations with our Eastern and Southern Neighbours”

178 * * * „Ancheta asupra forţei de muncă în gospodării”, 2003, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti

179 * * * EUROSTAT – „Anuarul 2002”, Comisia Europeană

180 * * * „Unitate, solidaritate, diversitate pentru Europa, locuitorii săi şi teritoriul său” 2001, EUROSTAT

181 * * * „Date cheie privind ţările candidate”, nr. 129/2001; EUROSTAT

182 * * * "The Enlarged European Union", 2004; EUROSTAT

183 * * * Baza de date "New Cronos", EUROSTAT, Luxemburg

184 * * * „Review of agricultural policy: Romania”, OECD, 2000.

185 * * * „Raportul Dezvoltării Umane, România 2001-2002”, PNUD, Bucureşti, 2002

186 * * * The Economist: More fudge than breaktrough, numărul din 28 iulie 2003, varianta electronică

187 * * * Farm households incomes in OECD countries (Veniturile fermelor din ţările OCDE), OCDE, Paris, 2003http://www.oecd.org/EN/document/0,,EN-document-1-nodirectorate-no-12-38158-1,00.html