Date post: | 11-Jan-2016 |
Category: |
Documents |
Upload: | christina-howard |
View: | 74 times |
Download: | 5 times |
1
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LADISTANŢĂ ŞI FORMARE CONTINUĂ
Facultatea de Drept si Ştiinţe Social - Politice
Coordonator de disciplină:Lect. univ. dr. Adrian ŢUŢUIANU
TutoreLect. univ. dr. Elena ILIE
2
2011-2012
Suport de curs – învăţământ la distanţăSpecializarea Drept, Anul III, Semestrul V
Prezentul curs este protejat potrivit legii drepturilor de autor si orice folosire altadecât in scopuri personale este interzisa de lege sub sancţiune penală
UVTDREPTUL CONSUMATORULUI
3
SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR
F= INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE
= TEST DE AUTOEVALUARE
= BIBLIOGRAFIE
= TEMĂ DE REFLECŢIE
= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOLSAU SECŢIUNE
= INFORMAŢII SUPLIMENTARE PUTEŢI GĂSI PE PAGINAWEB A U.V.T. LA ADRESA www.didfc.valahia.ro SAUwww.id.valahia.ro .
4
Tematica cursului
1. Capitolul I. Noţiuni introductive
2. Capitolul II. Protecţia consumatorilor în România
3. Capitolul III. Reprimarea clauzelor abuzive
4. Capitolul IV. Contractele comerciale la distanţă
5. Capitolul V. Contractele încheiate în afara spaţiilorcomerciale
6. Capitolul VI. Garanţia calităţii produselor încondiţiile reglementării speciale a protecţieiconsumatorilor
5
CAPITOLUL INOŢIUNI INTRODUCTIVE
1. Cuprins2. Obiectiv general3. Obiective operaţionale4. Timpul necesar studiului capitolului5. Dezvoltarea temei6. Bibliografie selectivă7. Temă de reflecţie8. Modele de teste9. Răspunsuri şi comentarii la teste
Cuprins
� Consumatorul şi protecţia sa în economia de piaţă� Drepturile fundamentale ale consumatorilor şi apărarea lor� Componentele sistemului de protecţie al consumatorilor
� Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe asupra izvoarelordreptului consumatorului.
� Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunilor specifice materieişi înţelegerea semnificaţiei acestora.
= 3 ore
6
CAPITOLUL INOŢIUNI INTRODUCTIVE
1. Consumatorul şi protecţia sa în economia de piaţă
Economia de piaţă este o modalitate evoluată, complexă şi eficientă prin care
se realizează cooperarea dintre partenerii economiei; este un sistem economic a
cărui organizare şi funcţionare se bazează pe proprietatea privată şi se realizează
prin mecanismele pieţei, într-un cadru reglementat legislativ.
O condiţie „sine qua non“pentru buna funcţionare a economiei de piaţă o
reprezintă orientarea întregii producţii de bunuri şi servicii către satisfacerea în cel
mai înalt grad şi în mod eficient a necesităţilor oamenilor şi ale societăţii în
ansamblul său.
Deşi proclamă acest crez fundamental care consfinţeşte poziţia de suveran a
consumatorului, există numeroase motive pentru care în economia de piaţă apare
necesitatea protecţiei consumatorului, ca parte componentă a protecţiei sociale din
orice ţară.
În condiţiile economiei de piaţă reale constatăm multe deficienţe ale
mecanismului ce pot afecta interesele consumatorilor conducând la diminuarea
suveranităţii sale.
Acestea sunt determinate de faptul că nu mai există o libertate de alegere a
consumatorilor care sunt supuşi constrângerilor generate de producţia de masă, de
clauzele contractelor standardizate şi de unele manifestări monopoliste. Totodată,
probleme ridică şi transparenţa pieţei care nu este întotdeauna o realitate câtă
vreme ceea ce domină piaţa din acest punct de vedere este publicitatea al cărei
scop îl constituie promovarea vânzărilor, creştere volumului acestora şi nu
furnizarea de informaţii. În acelaşi timp, deficienţe serioase întâlnim şi în ceea ce
priveşte securitatea produselor ori accesul la justiţie şi respectarea intereselor
consumatorilor în raport cu agenţii economici.
7
1.1. Consumul şi consumatorul. Relaţiile consumatorilor cu producţia şi
comerţul
În calitatea sa de purtător al cererii, consumatorul joacă un rol esenţial în
cadrul mecanismului de piaţă. El constituie, în acelaşi timp, elementul de referinţă
al tuturor activităţilor pe care agenţii economici le desfăşoară fie în calitate de
producători, distribuitori sau prestatori de servicii.
Consumul reprezintă un moment autonom, particular al reproducţiei şi al vieţii
sociale în general.
El desemnează „procesul obiectiv prin care, pe baza rezultatelor economice
absolute, societatea în ansamblul său, unităţile economice, instituţiile sociale şi
fiecare cetăţean în parte îşi satisface nevoile“.
Totodată, consumul este elementul primordial al activităţii economice, acesta
fiind cel care declanşează şi stimulează activitatea economică, îndeplinind şi o
funcţie de reglare permanentă cantitativă şi calitativă a producţiei.
Ca practică şi experienţă socială, apariţia consumului ţine de existenţa vieţii
omului. Pentru a putea trăi, oamenii trebuie să consume, iar pentru a consuma este
necesar să producă. Prin urmare, perpetuarea vieţii umane determină, în mod
obiectiv, permanenţa consumului şi implicit a producţiei.
În legătură cu finalitatea consumului, teoria economică uzează consistent
noţiuni precum: nevoie, dorinţă, aspiraţie, utilitate etc.
Conceptualizarea şi utilizarea noţiunilor de consum şi consumator ţin de
începutul economiei politice clasice (W. Petty, Adam Smith, David Ricardo),
când s-a precizat locul şi rolul lor în procesul reproducţiei.
Astfel, reprezentanţii economiei clasice au creat mitul consumatorului
suveran, al individului care, neîngrădit de contrângeri exterioare, îşi alege, pe
baza unor calcule, acea structură de consum care să-i aducă maximum de
bunăstare. Totodată, consumul şi consumatorul erau privite ca puncte terminus.
Peste circa un secol, neoclasicii (L. Walras, C. Menger) au pus bazele teoriei
consumatorului raţional. Pentru adepţii acestei teorii, consumatorul este un agent
FDefiniţia
consumului
8
final care, cu venitul câştigat şi în limitele acestuia, caută să cumpere de pe piaţă
un anumit număr de bunuri şi servicii în intenţia de a-şi satisface propriile nevoi şi
dorinţe.
Pentru „antieconomişti“(J. Attali, M. Guillaume) abordarea neoclasică a
consumului şi consumatorului este doar pură teorie. Acum, consumul şi
consumatorii sunt considerate produse ale culturii şi civilizaţiei, ale istoriei
societăţii, motiv pentru care nevoile nu pot fi considerate, atemporal,
independente de organizarea economică şi socială. În acelaşi timp, neoclasicii
sunt acuzaţi că se adresează doar nevoilor fiziologice, excluzând din analiză alte
funcţii importante ale consumului care vizează statutul social.
Noua teorie a consumului îşi are esenţa în premisa potrivit căreia consumul nu
este un act final ci unul intermediar. Consumatorul nu mai este doar un beneficiar
de satisfacţii aflat la capăt de drum, de data aceasta el însuşi îşi „produce“
satisfacţiile.
Este nevoie să procedăm la unele delimitări în raport de frecventele utilizări în
literatura de specialitate a termenilor de consumator şi client (în limba engleză
consumer şi costumer).
Consumatorii sunt toţi indivizii, fără o selecţie de preferinţă, putând fi pentru
ofertanţi fie persoane cunoscute, fie anonime.
Clientela este definită ca totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează
în mod obişnuit la acelaşi comerciant.
Aşadar, clienţii sunt persoane concrete, predominant în sfera serviciilor, având
comportamentul consumatorului de rutină. Ei reprezintă un segment de
consumatori cunoscut de ofertant, cu o anumită loialitate faţă de firmă sau faţă de
o marcă de produs, tip de serviciu etc. Deşi clientul este şi consumator nu orice
consumator poate fi, în toate situaţiile, considerat ca făcând parte din clientela
ofertantului. Putem spune că legătura dintre client şi ofertant este mai durabilă, pe
când cea cu un consumator anonim este trecătoare.
În analiza mecanismelor pieţei este mai larg răspândit termenul de
consumator, ca element caracteristic pentru procesul consumului. Consumatorul
este orice subiect al cărui comportament este îndreptat spre satisfacerea
Fclientela
9
necesităţilor sale. În orice fel de economie rolul consumatorului este de
neînlocuit. Pentru teoria protecţiei consumatorului interesează consumul
neproductiv (final) al indivizilor (populaţiei). Trebuie precizat că, actul de
cumpărarea este conştientizat în urma prelucrării nu doar a necesităţilor care l-au
determinat, dar şi a informaţiilor pe baza cărora se face alegerea. Îl avem în
vedere aici pe consumator şi nu pe cumpărător. Deosebirea este esenţială dată
fiind de raportarea în tim la produsul cumpărat: numai odată ce produsul sau
serviciul este consumat, se realizează comparaţia între nevoia ce a determinat
cumpărarea şi rezultatul obţinut în satisfacerea acestei nevoi.
În legislaţia românească, consumatorul este definit ca fiind „persoana fizică
sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care cumpără, dobândeşte,
utilizează ori consumă produse sau servicii, în fara activităţii sale profesionale“.
O definiţie asemănătoare întâlnim şi în Legea nr. 296/2004 privind Codul
consumului.
În concordanţă cu normele comunitare în materie, consumatorul este definit ca
persoană fizică, nu juridică, legiuitorul având în vedere numai utilizatorul final,
individual. Această persoană dobândeşte bunuri în scop personal şi nu în interesul
exercitării profesiunii sale. Astfel, nu intră în accepţiunea legii româneşti ca fiind
consumator o persoană juridică care este prezumată că are capacitatea economică
şi juridică de a-şi urmări singură interesele.
În acelaşi timp consumatorul este privit şi printr-o accepţiune mai largă,
acordându-i-se o dimensiune colectivă. Tocmai această dimensiune colectivă a
făcut puternice asociaţiile de consumatori şi a determinat guvernele să ia în
considerare revendicările acestora.
Pentru o evaluare corectă a nevoilor de producţie şi consum în scopul
satisfacerii cât mai depline a consumatorilor şi a producătorilor, este utilă analiza
structurii consumatorilor, care scoate în relief tipurile de consumatori cunoscute.
Este vorba, mai întâi, de consumatorul individual, care trebuie analizat cu
dintr-o viziune complexă, cu toate nevoile, preferinţele, obiceiurile şi trebuinţele
sale. Aşadar, el trebuie privit nu numai ca fiinţă biologică, ci şi prin prisma
aspiraţiilor sale.
Fconsumator
10
Consumatorul individual este, în acelaşi timp, şi unul „colectiv“, în dubla sa
ipostază de membru al unei familii şi membru al societăţii.
Fiind membru al unei familii se poate afirma că avem de-a face cu un
consumator colectiv cu nevoi şi trebuinţe specifice şi cu un comportament bine
definit. Familia este un puternic grup de referinţă. Formată din două sau mai
multe persoane care împărtăşesc acelaşi set de norme şi ale căror relaţii determină
un comportament interdependent, familia, ca grup de referinţă se distinge prin
următoarele caracteristici: contactul direct între membrii săi; consumul comun;
subordonarea nevoilor individului celor ale grupului; rolul de agent de cumpărare.
Prin urmare, caracteristicile familiei, constituie un factor important în analiza
consumului şi consumatorilor, studiul consumatorilor la acest nivel furnizând o
serie de concluzii pozitive pentru producţia şi comerţul cu bunuri şi servicii.
Un alt tip de consumator colectiv îl constituie organizaţiile, instituţiile care
achiziţionează produse şi servicii pentru propriile nevoi. Amintim aici şcolile,
spitalele, bisericile, societăţile particulare şi publice, care consumă produse,
echipamente, servicii etc. Acestea pot fi considerate ca un segment de
consumatori intermediari între producători şi consumatorii individuali finali.
Practic, ceea ce produc şi oferă organizaţiilor de consum ajunge tot la
consumatorii individuali, aceştia determinând de fapt natura şi structura
consumului.
Acest tip de consumator este tratat destul de puţin în literatura de specialitate
deoarece, pe de o parte, ponderea sa în cadrul pieţei este relativ restrânsă, iar pe
de altă parte, datorită modalităţilor specifice de satisfacere. Cererea unităţilor, a
instituţiilor îmbracă forme particulare ca şi mecanismele lor de formare şi
manifestare, ceea ce le deosebeşte de cele ale familiilor şi ale consumatorilor
individuali.
În ceea ce priveşte decizia de cumpărare, aceasta este luată în mod diferit
pentru fiecare din cele trei tipuri de consumatori.
Luarea deciziei de cumpărare este un proces complex iar cunoaşterea modului
cum se formează efectiv aceste decizii, şi mai cu seamă cine este consumatorul,
11
reprezintă informaţii absolut necesare atât pentru producători cât şi pentru
distribuitori.
Prin umare, consumul a fost şi rămâne un proces de graniţă care face legătura
nu numai între producător şi consumator, dar şi între activitatea economică şi cea
socială în general.
Pentru acest motiv interesează care este raportul consumului cu producţia.
Consumul este esenţial pentru reluarea procesului de producţie căci el validează
deciziile luate în cadrul acestui proces iar atunci când acestea au fost corecte,
consumul creează vidul care trebuie umplut prin realizarea unui nou produs.
Oferta producătorilor este determinată de cererea consumatorilor. Producătorii
trebuie să adapteze permanent performanţele şi preţurile produselor oferite la
solicitarea consumatorilor. Sunt astfel stimulaţi acei producători care se află cel
mai aproape de nevoile de consum, şi înainte de toate de raportul preţ-calitate. În
acelaşi timp, consumatorul are un rol important în stimularea concurenţei şi
contribuie la îmbunătăţirea funcţionării pieţei prin alegerile pe care le face, alegeri
bazate pe informaţiile de care dispune.
De asemenea trebuie avut în vedere şi legătura consumului cu comerţul.
Sistemul de relaţii ale comerţului cu consumatorii poate fi structurat în trei mari
domenii. Primul dintre acestea vizează organizarea unui cadru adecvat de dialog
cu consumatorii. Acest demers presupune cunoaşterea unor fenomene complexe,
referitoare atât la relaţia dintre consumator şi societate, cât şi la o serie de aspecte
care sunt specifice evoluţiei procesului de vânzare-cumpărare. El cuprinde
următoarele forme: consultarea; întâlniri periodice cu consumatorii; realizarea
unor conferinţe periodice, consultaţii sau demonstraţii în marile magazine,
utilizarea mass-mediei pentru acţiunile de informare şi publicitate comercială.
Cel de al doilea domeniu al relaţiilor dintre comerţ şi consumatori este acela al
creării unei ambianţe propice realizării actului de vânzare-cumpărare. În acest
scop se realizează o informare largă şi operativă a consumatorilor, educarea
gusturilor acestora şi orientarea consumului.
F
F
12
Ultimul domeniu este asigurarea unor raporturi corespunzătoare între
vânzători şi cumpărători, care constituie principala componentă a sistemului de
relaţii analizat.
Relaţia comerţ - consumatori scoate în relief rolul activ al comerţului care este
evidenţiat de o cât mai bună cunoaştere a celor doi parteneri, producătorul şi
consumatorul, precum şi de utilizarea unor mijloace care să faciliteze comunicaţia
în ambele sensuri.
1.2. Protecţia consumatorului - componentă de bază a protecţiei sociale
Nevoile consumatorilor sunt elemente de care agenţii economici trebuie să
ţină seama în contextul economiei de piaţă. În cadrul acesteia, piaţa, locul de
întâlnire a nevoilor consumatorilor exprimate prin cerere, cu cele ale
producătorilor exprimate prin ofertă, va purta mereu amprenta modului de
rezolvare a conflictului dintre producător şi consumator. În acest context, în
absenţa oricărei restrângeri, acţiunea brutală a forţelor pieţei ar putea genera
inegalităţi şi conduce la neglijarea necesităţilor sociale. Prin urmare, este necesară
existenţa unor reglementări prin care să se instituie premisele unui mediu
concurenţial loial şi o protecţie a consumatorului iar aceasta din urmă trebuie să
fie considerată o componentă de sine stătătoare a politicii de protecţie socială.
Protecţia socială poate fi analizată atât într-un sens larg, ce cuprinde întreaga
protecţie a societăţii şi a omului, inclusiv drepturile acestuia, cât şi în sens
restrâns, ce are în vedere numai latura ei economică.
În acest context, protecţia consumatorului este concretizată printr-un
ansamblu de dispoziţii privind iniţiativa publică sau privată destinată de a asigura
respectarea intereselor consumatorilor.
Numai că, dacă protecţia socială presupune un transfer de fonduri de la stat
sau de la agenţii economici privaţi către consumator, ca rezultat al majorării
preţurilor de consum (indexările sau compensaţiile la salarii şi pensii), protecţia
consumatorului înseamnă protejarea acestuia împotriva riscului de a achiziţiona
sau de a i se presta un serviciu care să-i pună în pericol viaţa, sănătatea ori
interesele sale legitime.
13
Într-o economie care prosperă rolul consumatorului devine din ce în ce mai
complex. Totodată el este confruntat în cadrul raporturilor de piaţă cu multiple
dezechilibre sub aspect economic, educaţional etc. Pentru aceste motive sunt
necesare anumite intervenţii guvernamentale şi nonguvernamentale care îşi găses
expresia în conceptul de protecţie a consumatorilor.
Protecţia consumatorilor poate fi definită ca o activitate umană conştientă,
ştiinţific fundamentată, îndreptată spre realizarea unui scop concret corespunzător
unor obiective specifice fiecărei zone şi perioade din programele de protecţie.
În acest context, protecţia consumatorilor îmbracă atât forma unei mişcări
generale pentru respectarea intereselor consumatorilor, cât şi a unor acţiuni
speciale, cu programe bine determinate în timp şi spaţiu.
1.3. Cunoaşterea comportamentului consumatorului - condiţie de bază a asigurării
protecţiei sale
Cum arătam, consumatorul constituie o entitate complexă, diversă şi dinamică
care derivă din multitudinea factorilor implicaţi, ca şi din posibilităţile lor, practic
nelimitate de agregare.
Comportamentul consumatorului este un element al comportamentului
economic al acestuia, care la rândul său, reprezintă o formă de manifestare a
comportamentului uman în general.
Cum se arată în literatura de specialitate, comportamentul este „ o manieră
specifică prin care organismul uman…este determinat să răspundă, printr-un
ansamblu de reacţii, la solicitările mediului intern şi extern, căutând să se
adapteze la necesităţile nou intervenite“.
În definirea comportamentului uman se consideră ca fiind esenţiale
următoarele trei elemente: stimul (cauză), nevoia (dorinţă), obiectiv (scop). În
consecinţă comportamentul este efortul de a elimina tensiunea dată de nevoie prin
urmărorea obiectivelor, a căror realizare, neutralizează cauzele tensiunii create.
Lato sensu, comportamentul consumatorului cuprinde întreaga conduită a
utilizatorului final de bunuri materiale şi imateriale, incluzând spre exemplu şi
comportamentul alegătorilor sau al pacienţilor unui medic.
FComportamentulconsumatorului
14
În acelaşi timp, comportamentul consumatorului a mai fost descris şi ca fiind
o interacţiune dinamică referitoare la impresie şi percepţie, conduită şi întâmplări
naturale comune, prin care fiinţele umane îşi dirijează schimbările survenite în
propriile vieţi (American Marketing Association). În raport de cele prezentate
putem formula următoarele concluzii:
- comportamentul consumatorului este dinamic;
- comportamentul consumatorului determină interacţiuni;
- comportamentul consumatorului determină schimburi între oameni.
Este şi motivul pentru care comportamentul consumatorului impune pentru
investigarea sa o abordare interdisciplinară.
În contextul analizei de mai-sus putem defini comportamentul consumatorului
ca reprezentând totalitatea actelor decizionale ale persoanei sau grupului de
persoane, legate în mod direct de dobândirea şi utilizarea bunurilor şi serviciilor
în vederea satisfacerii nevoilor prezente şi viitoare, inclusiv procesele decizionale
care preced şi determină aceste acte.
1. Drepturile fundamentale ale consumatorilor şi apărarea lor
Într-o societate democratică, fundamentată pe economia de piaţă, trebuie să
existe raporturi contractuale negociabile iar nu relaţii de constrângere sau
dominare.
Calitatea de consumator aparţine tuturor cetăţenilor, iar drepturile cetăţeanului
în calitatea sa de consumator, sunt drepturi fundamentale ale omului.
Fenomenele de dezechilibru ale raportului dintre comercianţi şi consumatori
au impus cu necesitate statuarea unor drepturi ale consumatorilor. În acelaşi timp,
necesitatea protecţiei drepturilor consumatorilor a apărut datorită multiplicării
practicilor abuzive în domeniul concurenţei, precum şi a utilizării unor forme
agresive sau şocante de vânzare care, echivalează, de cele mai multe ori cu o
presiune exercitată asupra consumatorilor.
15
1.1. Drepturile consumatorilor la nivel mondial
Conceptul privind „drepturile consumatorilor“ îşi are originea în „Carta
drepturilor consumatorilor“, definită de preşedintele Kennedy, în anul 1962, sub
forma unui mesaj special adresat Congresului american.
Acesta este considerat primul semn prin care administraţia recunoştea justeţea
principiilor pentru care luptau reprezentanţii consumatorilor.
În viziunea Cartei, drepturile consumatorilor comportă următoarele elemente:
dreptul la siguranţă, dreptul de a fi informat, dreptul de a alege şi dreptul de a fi
ales.
La rândul său, preşedintele Nixon a adăugat alte două drepturi ale
consumatorului, şi anume: dreptul de a-i fi înregistrată insatisfacţia şi dreptul de
a-i fi auzite reclamaţiile.
În anul 1975, preşedintele Gerald Ford a afirmat că trebuie să-i fie recunoscut
consumatorului şi dreptul la educaţie în calitatea sa de consumator. Sub presiunea
mişcării consumeriste s-a adăugat al şaptelea drept, anume cel al unui mediu
nepoluat.
În anul 1977, în urma întâlnirilor avute cu mai mulţi activişti pentru protecţia
consumatorilor, preşedintele Carter a instituit aceste drepturi ca fiind
fundamentale.
Ulterior, la nivelul O.N.U. prin Rezoluţia nr. 39-248 din aprilie 1985, s-a
elaborat un set de principii şi măsuri fundamentale cu scopul de a proteja
consumatorii faţă de produsele, serviciile sau procesele care pot să le pună în
pericol sănătatea, precum şi să promoveze interesele legitime ale consumatorilor.
În acest document sunt exprimate următoarele drepturi ale consumatorilor:
- protecţia consumatorilor faţă de produsele care le afectează sănătatea şi
siguranţa;
- protecţia intereselor economice ale consumatorilor;
- accesul la informaţii corecte, care să permită consumatorilor să facă o alegere în
conformitate cu necesităţile exprimate;
- dreptul de a fi educat în calitate de consumator;
16
- dreptul de a fi despăgubit în mod eficient;
- libertatea consumatorilor de a-şi prezenta interesele în cadrul proceselor
decizionale care îi afectează.
La rândul său, Organizaţia Internaţională a Uniunilor de Consumatori –
IOCU, constituită în anul 1960, a elaborat următoarea formulare a drepturilor
consumatorilor:
- dreptul la satisfacerea nevoilor;
- dreptul la siguranţă;
- dreptul de a fi informat;
- dreptul de a alege;
- dreptul de a fi ascultat;
- dreptul la despăgubiri;
- dreptul la educare;
- dreptul la un mediu ambiant sănătos.
Pentru statele membre ale Comunităţii Europene, Consiliul Europei a adoptat
în anul 1973 „Carta pentru protecţia consumatorilor“, unde sunt precizate
principiile unei politici eficiente de asistenţă, de reparare a daunelor, informare,
educare şi reprezentare a consumatorilor. Sunt avute în vedere următoarele
drepturi care figurează de altfel în documentele oficiale ale ţărilor europene:
- dreptul la protecţia împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de a i se
presta un serviciu care ar putea să-i prejudicieze sănătatea, securitatea sau viaţa,
ori să-i afecteze drepturile şi interesele legitime;
- dreptul de a fi informat complet, corect şi precis asupra caracteristicilor esenţiale
ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o va lua în legătură cu
achiziţionarea unui produs sau solicitarea unui serviciu să corespundă cât mai
bine nevoilor sale;
- libertatea consumatorului de a alege produsele şi serviciile pe care le apreciază
ca fiind cele mai potrivite pentru satisfacerea nevoilor lui de consum;
17
- dreptul consumatorului de acces liber la pieţele, magazinele, furnizorii de
produse şi servicii;
- dreptul consumatorului de a fi despăgubit pentru prejudiciile cauzate de calitatea
necorespunzătoare a produselor şi/sau serviciilor;
- dreptul consumatorului de a se organiza în diverse forme asociative.
1.2. Drepturile consumatorilor în legislaţia română
Cadrul legislativ existent în România în domeniul protecţiei consumatorilor,
rezultat al procesului de armonizare cu acquis-ul comunitar, asigură fundamentul
recunoaşterii şi respectării drepturilor fundamentale ale consumatorilor. Astfel,
O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, instituite în cuprinsul art. 3
principalele drepturi ale consumatorilor, şi anume:
- dreptul de a fi protejaţi împotriva riscului de achiziţiona un produs sau de a li se
presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea sau securitatea
ori să le afecteze drepturile şi interesele legitime;
- dreptul de a fi informaţi complet, corect şi precis asupra caracteristiclor esenţiale
ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu
acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor;
- dreptul de a fi educaţi în calitatea lor de consumatori;
- dreptul de a avea acces la pieţe care le asigură o gamă variată de produse şi
servicii de calitate;
- dreptul de a fi despăgubiţi pentru pagubele generate de calitatea
necorespunzătoare a produselor şi serviciilor, folosind în acest scop mijloacele
prevăzute de lege;
- dreptul de a se organiza în asociaţii pentru protecţia consumatorilor, în scopul
apărării intereselor lor.
În raport de textul legal, putem concluziona că exprimarea drepturilor
consumatorilor este consfinţită prin:
- existenţa unui cadru legislativ şi instituţional;
- disponibilităţile autorităţilor de a ţine seama de grupurile din societatea civilă;
F
18
- posibilitatea ca individul să-şi exprime interesele prin intermediul unor
organizaţii nonguvernamentale care se constituie în mod voluntar.
Pentru realizarea în practică a acestor dispoziţii menţionăm mai multe
modalităţi. Prima implică un consumator educat, informat, dar presupune un
proces de educare a consumatorului. A doua modalitate este cea administrativă,
prin care cetăţenii responsabilizează administraţia să acţioneze pentru restabilirea
legii. Cea de-a treia modalitate este cea judecătorească, care presupune o acţiune
în justiţie pentru soluţionarea unui litigiu de consum.
Existenţa drepturilor implică şi responsabilităţi. În primul rând consumatorii
trebuie să fie conştienţi de rolul şi funcţia lor în economie. În al doilea rând
consumatorii pregătiţi şi informaţi trebuie să acţioneze efectiv. Totodată
consumatorii au o mare responsabilitate de a evita poluarea aerului, a apei, a
solului, de a exercita un consum responsabil, de evitare a risipei. Consumatorii au
responsabilitatea de a fi oneşti în tot ceea ce fac. Vânzătorii oneşti şi cumpărătorii
oneşti promovează interese reciproce. Într-o societate liberă consumatorii au
dreptul şi responsabilitatea de a protesta. Funcţia protestului poate fi exercitată fie
individual fie colectiv. Ei pot exercita această funcţie prin a sprijini sau ase opune
la propunerile legislative.
2.3. Apărarea drepturilor consumatorilor
Crearea mişcărilor de apărare a consumatorilor este răspunsul dat de către
aceştia imperfecţiunilor pieţei. Ea constituie o contraputere a consumatorilor faţă
de puterea deţinută de producători şi distribuitori.
Caracterul organizat al mişcării, larga audienţă la public a acţiunilor
întreprinse, presiunea exercitată asupra întreprinderilor soldată cu plata unor
despăgubiri, retragerea anumitor produse şi servicii de piaţă, recunoaşterea
publică a unor erori, cât şi asupra legiuitorului pentru elaborarea unor
reglementări care să apere efectiv interesele consumatorilor, au transformat
consumerismul într-o mişcare de amploare, o forţă care nu mai poate fi ognorată.
Mişcarea consumeristă este descrisă ca un grup eterogen de indivizi
independenţi, grupuri şi organizaţii care urmăresc să protejeze drepturile
consumatorilor.
Fresponsabilitaţi
19
În viziunea altor specialişti consumerismul este mai degrabă o forţă socială
abstractă, alcătuită din părţi componente nelegate între ele.
Aceste componente includ Sindicatul Consumatorilor, avocaţi ai
consumatorilor, publiciştii Rapoartelor Consumatorilor, agenţiile de reglementări
guvernamentale şi Biroul de Afaceri prospere.
Cu toate că, la nivel mondial problema apărării drepturilor consumatorului
datează de o perioadă relativ scurtă de timp, există ţări unde se poate vorbi de o
tradiţie în această activitate. Dintre acestea, menţionăm S.U.A. ca ţară promotoare
a mişcării consumeriste.
Marile probleme cu care se confruntă în zilele noastre consumatorii îşi au
originea în anii 60 ca rezultat al unor evenimente precum:
- proiectul de lege al preşedintelui Kennedy privind drepturile consumatorilor
(1962);
- cartea lui Ralph Nader despre industria automobilului (Unsafe at Any Speed,
1965);
- cartea lui Vince Packard despre abilitatea afaceriştilor de a convige (Hidden
Persuaders, 1966);
- cartea lui Rachel Carson despre degradarea mediului înconjurător de către
concernele industriale (Silent Spring, 1968).
Oficialităţile americane au fost nevoite să ia poziţie faţă de acestea astfel încât
în anul 1967, preşedintele S.U.A. a declarat în faţa Congresului recunoaşterea
acestei mişcări. În următorii 4-5 ani această recunoaştere a fost urmată de
adoptarea unor legi referitoare la protecţia consumatorilor.
O analiză a istoriei consumerismului evidenţiază că mişcarea acestuia este
ciclică, devenind, iarăşi, o forţă puternică în viitorul apropiat. Astfel, după
scăderea interesului faţă de consumator în perioada anilor 80, asistăm în prezent
la o revigorare a protecţiei caracterizată prin acţiuni intense şi variate precum şi
prin elaborarea unor reglementări ample şi eficiente în domeniu.
Criticii mişcării consumeriste o consideră idealistă sau orientată spre
bunăstare. În realitate ea este rezultatul unor nevoi crescânde ale consumatorilor
Fconsumerismul
20
care trebuiau să fie auzite iar punctele lor de vedere trebuiau luate în considerare
de către lumea afacerilor şi de către guvernanţi.
Mişcarea consumeristă, ca expresie a conflictului dintre consumatori şi
vânzători pe piaţă, este o mişcare economică şi nu una socială. Atâta timp cât va
exista piaţa, va exista şi o mişcare a consumatorilor.
Primele manifestări ale mişcării consumeriste au avut loc în S.U.A. Aici s-a
constituit Consumers Union, o asociaţie cu peste 5 milioane de membri, cu
publicaţii şi acţiuni recunoscute de factorii de decizie guvernamentali şi de
managerii marilor companii.
Primele asociaţii de consumatori apar în Anglia secolului al XIX-lea sub
forma unor cooperative de consum constituite în scopul de a cumpăra produse de
consum individual direct de la depozitele en-gros. În S.U.A., în anii 30, apar
asociaţiile de consumatori cu obiectivele din prezent. Ele sunt organizate pe
probleme generale ale protecţiei consumatorilor cât şi pe grupe de produse.
Activitatea acestor asociaţii se remarcă printr-o serie de elemente inedite ca de
exemplu, publicarea rezultatelor obţinute în urma efectuării de comparaţii între
produsele de acelaşi tip, oferite de producători.
În ţările Europei occidentale, dezvoltarea economică accelerată după anii 50
asociată cu libertatea de exprimare a cetăţeanului, au generat apariţia asociaţiilor
de consumatori.
State precum Marea Britanie, Belgia, Olanda, Franţa, Germania înregistrează
evoluţii semnificative ale activităţii asociaţiilor de consumatori de la aspecte
punctuale, cu caracter revendicativ, la elaborarea unor strategii de amploare.
Ca o etapă firească în evoluţia lor, asociaţiile consumatorilor din S.U.A,
Marea Britanie, Olanda, Belgia, Australia formează, în anul 1960, IOCU
(International Organisation of Consumers Unions - Organizaţia Internaţională a
Uniunilor de Consumatori) cu sediul la Londra.
Fixându-şi ca obiective fundamentale: structurarea mişcării internaţionale a
consumatorilor şi reprezentarea lor în cadrul organizaţiilor internaţionale, IOCU
este reprezentantul intereselor consumatorilor în:
21
- Consiliul economic şi social al ONU (ECOSOC);
- Organizaţia pentru Educaţie, Stiinţă şi Cultură a ONU (UNESCO);
- Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OECD);
- Consiliul Europei;
- Comisia Codex Alimentarius;
- Organizaţia Mondială a Sănătăţii;
- Organizaţia pentru Agricultură şi Alimentaţie;
- Organizaţia Internaţională de Standardizare.
Două categorii de indicatori ai consumerismului pot determina audienţa
mişcării consumeriste. Aceştia sunt indicatorii de atitudine şi indicatorii de
comportament.
Indicatorii de atitudine identifică consumeriştii plecând de la scoruri asupra
scărilor de atitudine în ceea ce priveşte publicitatea, conştiinţa socială, atitudinea
privitoare la întreprindere.
Indicatorii de comportament sunt, la rândul lor, foarte diverşi. Unii identifică
consumeriştii ca fiind cei care se abonează la publicaţii ale organizaţiilor de
apărare a consumatorilor iar alţii îi definesc ca fiind membri ai asociaţiilor de
consumatori sau militanţi ai unei asociaţii.
Încă din perioada 1965-1970, consumatorul nu mai este considerat un simplu
cumpărător sau utilizator de bunuri sau servicii, ci o persoană interesată de
aspecte ale vieţii sociale care pot direct sau indirect să-l afecteze în calitatea sa de
consumator.
În România, mişcarea consumeristă este legată de apariţia pieţei libere şi
constă în:
- constituirea unor organizaţii şi asociaţii proprii ale consumatorilor (prima
asociaţie care promovează interesele consumatorilor s-a format în anul 1990, când
s-a constituit Asociaţia pentru Protecţia Consumatorilor);
- implicarea puterii publice în procesul de protecţie a consumatorilor prin
elaborarea unei legislaţii care să răspundă necesităţilor generate de asigurarea
Findicatori
22
protecţiei consumatorilor şi prin organizarea unor instituţii de specialitate care să
vegheze asupra protecţiei consumatorilor.
2. Componentele sistemului de protecţie a consumatorilor
În condiţiile unei economii de piaţă reale s-au constatat numeroase deficienţe
ale funcţionării mecanismelor care ar regla, teoretic, poziţia în cadrul pieţei a
diverşilor actori economici. Evident că defavorizaţii sunt consumatorii ale căror
interese sunt adeseori variate şi care nu dispun de capacitatea necesară de
negociere cu agenţii economici. În acest context se identifică necesitatea unei
politici de protecţie a consumatorilor, în ea fiind implicaţi o serie de factori,
fiecare având un rol bine definit.
2.1. Politica de protecţie a consumatorilor pe plan mondial
Necesitatea unei politici coerente privind protecţia consumatorilor este
determinată de constatarea că funcţionarea corectă a pieţei este împiedicată, în
mod semnificativ de eşecurile şi distorsiunile funcţionalităţii ei. Toate acestea
limitează rolul şi influenţa consumatorului pe piaţă şi aceasta din cauza:
- deficitului concurenţial generat de practicile monopoliste şi contractele
restrictive;
- deficitului informativ determinat de limitele impuse prevederilor legate de
informarea consumatorilor;
- deficitului contractual sau de tranzacţie cauzat de poziţia slabă în cadrul
negocierilor sau chiar absenţa totală a unui reprezentant al consumatorilor în
cadrul unui comerţ din ce în ce mai standardizat;
- deficitului de securitate datorat circulaţiei unui număr nepermis de bunuri care
produc accidente, a produselor defectuoase şi periculoase pe o piaţă fără frontiere
etc.;
- deficitului accesului la justiţie şi aplicării legilor câtă vreme bariere financiare,
psihologice şi culturale acţionează contra asistenţei legale şi accesului la
organismele judiciare;
23
- deficitului de reprezentare determinat de numeroase dificultăţi privind
asigurarea unei reprezentări eficiente a consumatorilor în forurile politice,
economice şi juridice de luare a deciziilor la nivel local şi statal.
Sunt cauze şi eşecuri a căror prezenţă este şi mai accentuată în economiile
şi/sau pieţele în tranziţie iar acestă situaţie impune necesitatea unor măsuri
corective prin care să se dea posibilitatea consumatorilor să exercite un rol eficace
aşa cum se întâmplă pe pieţele cu adevărat concurenţiale. Este motivul pentru care
trebuie acordată prioritate consolidării instrumentelor concurenţiale şi
informaţionale: interzicerea contractelor care diminuează concurenţa liberă şi
favorizează abuzurile celor cu poziţii dominante; interzicerea reclamelor
înşelătoare; etichetarea produselor şi indicarea preţurilor şi tarifelor; amplificarea
volumului informaţiilor referitoare la caracteristicile de siguranţă ale produselor şi
serviciilor etc.
Problemele protecţiei consumatorilor se află în centrul atenţiei teoriei şi
practicii economice şi juridice din toată lumea. Teoria protecţiei consumatorilor
este din ce în ce mai mult studiată la nivelul diverselor comunităţi internaţionale,
guvernamentale şi nonguvernamentale, împreună cu stabilirea cadrului necesar,
legislativ şi instituţional pentru asigurarea unei protecţii reale a consumatorilor.
În acest context Organizaţia Naţiunilor Unite a considerat să pună în discuţia
structurilor sale problematica protecţiei consumatorilor, elaborându-se în acest
sens documentul intitulat „Principiile directoare pentru protecţia
consumatorilor“ prin care s-a urmărit ca guvernele tuturor ţărilor să dezvolte, să
întărească şi să menţină o politică eficientă de protecţie a consumatorilor în acord
cu principiile directoare declarate.
Principiile directoare se referă, în principal, la următoarele domenii:
- siguranţa de consum, adică, produsele achiziţionate pentru consum să nu
prezinte pericol pentru sănătatea consumatorilor;
- promovarea intereselor economice ale consumatorilor;
- adoptarea de standarde privind siguranţa în utilizarea bunurilor de consum;
- asigurarea condiţiilor de distribuţie pentru bunurile de consum esenţiale;
Fdomenii
24
- asigurarea posibilităţilor de compensare a daunelor suferite de consumatori;
- realizarea de programe pentru educarea şi informarea consumatorilor.
Un rol important în protecţia consumatorilor îl are Organizaţia Internaţională
a Uniunilor de Consumatori care sprijină organizaţiile consumatorilor din întreaga
lume. Organizată ca o fundaţie nonprofit ea reprezintă interesele a peste 200 de
organizaţii din toată lumea. Direcţiile de sprijin afirmate în cadrul IOCU vizează
următoarele aspecte:
- promovarea colaborării între membrii săi;
- extinderea mişcării consumeriste şi sprijinirea organizaţiilor consumeriste nou
create;
- reprezentarea intereselor consumatorilor în forurile internaţionale.
De altfel, „Principiile Directoare“declarate de către O.N.U. sunt rezultatul
eforturilor pe plan internaţional ale acestei organizaţii.
În anul 1978 a fost creat în cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii Louvain-
Neuve din Belgia, Centrul de Drept al Consumatorilor ce are ca obiectiv
participarea la realizarea programelor de cercetare în domeniul dreptului
consumatorilor. Încercând să impună dreptul consumatorilor între preocupările
ştiinţifice ale institutelor de studiere a dreptului, Centrul de Drept al
Consumatorilor pune la dispoziţia celor interesaţi documente legate de această
ramură a dreptului.
2.2. Sisteme de protecţie a consumatorilor în Uniunea Europeană
Politica comunitară în domeniul protecţiei consumatorilor a beneficiat de o
reglementare specifică prin Tratatul de la Maastricht care a introdus în Tratatul
CE un nou titlu XI (devenit XIV) - „Protecţia consumatorilor“.
Primele acţiuni concrete venite în sprijinul protecţiei consumatorilor le-au
constituit elaborarea a două programe preliminare pentru informarea şi protejarea
drepturilor fundamentale ale consumatorilor adoptate de Consiliu la 14 aprilie
1975 şi 19 mai 1981.
În cadrul acestor programe au fost stabilite 5 obiective fundamentale menite
să asigure protecţia consumatorilor şi anume:
25
- protecţia intereselor economice ale consumatorilor;
- protecţia sănătăţii şi securităţii consumatorilor;
- dreptul la repararea daunelor provocate prin utilizarea normală a bunurilor;
- dreptul de participare şi reprezentare la luarea deciziilor;
- dreptul la informare şi publicitate.
Primul obiectiv vizează domenii esenţiale precum: încheierea contractelor,
indicarea corectă a preţurilor, combaterea publicităţii mincinoase, controlul de
calitate al bunurilor, protecţia originii produselor etc.
Al doilea obiectiv are menirea de a determina crearea unui sistem rapid de
informare asupra calităţii produselor, măsuri de control şi verificare ce se impun
în cazul unor produse specifice (produse cosmetice, farmaceutice etc.), controlul
de securitate pe care îl implică folosirea jucăriilor, a produselor electrice etc.
Pentru punerea în practică a celui de–al treilea obiectiv s-au adoptat
numeroase directive care reglementează răspunderea pentru produsele
defectuoase. Acestora li se adaugă Directiva nr. 85/374 a Consiliului care
reglementează accesul consumatorilor la justiţie şi Directiva nr. 1998/27 care
priveşte acţiunile în justiţie pentru protecţia consumatorilor.
Realizarea următorului obiectiv este asigurată prin activităţi organizate în
cadrul structurilor instituţionalizate precum: Comitetul consumatorilor – serviciu
care funcţionează la nivelul Comisiei Europene din 1973 - şi Biroul european al
consumatorilor.
Aceste structuri îndeplinesc atribuţii de informare şi consultare, prezentând
Comisiei propuneri în sprijinul adoptării de acte normative comunitare care să
protejeze interesele consumatorilor.
În martie 1995 a fost creată Direcţia Generală XXIV, cu un caracter distinct în
aparatul administrativ al Comisiei, care este organizată în următoarele
compartimente:
- relaţii cu alte instituţii comunitare şi cu organizaţiile de consumatori;
- conceperea şi aplicarea legislaţiei;
Fobiective
26
- siguranţa produselor şi serviciilor;
- politica pentru calitate şi accesul pe piaţă;
- informarea şi educarea consumatorilor;
- tranzacţii financiare.
Dreptul la informare şi publicitate este consacrat într-un număr însemnat de
acte juridice comunitare precum:
- Directiva nr. 79/112 a Consiliului din 18.12.1979 privind etichetarea,
prezentarea şi publicitatea produselor alimentare modificată prin Directiva 97/4
din 27. 01. 1997 care stabileşte în sarcina producătorilor obligaţia de a indica
denumirea produselor şi alte caracteristici cum sunt: termenul de valabilitate,
compoziţie, cantitate etc.;
- Directiva nr. 98/6 a Parlamentului European şi a Consiliului din 16.02.1998
privind modalităţile de indicare a preţurilor produselor comercializate;
- Directiva nr. 84/450/CEE din 10 septembrie 1984 prin care se interzice
publicitatea mincinoasă, modificată prin Directiva 97/ 55/CE din 6 octombrie
1997.
- Prin Recomandarea nr. 28/276 din 30 martie 1998, Comisia a stabilit principiile
aplicabile autorităţilor naţionale, altele decât tribunalele competente, să
reglementeze litigiile consumatorilor. Aceste principii se referă la: eficacitatea si
legalitatea măsurilor, la dreptul de reprezentare, la accesul liber la aceste
proceduri, la independenţa, transparenţa si caracterul contradictoriu al
procedurilor de soluţionare pe cale amiabilă a litigiilor;
- Prin Recomandarea 2001/1016 a Comisiei din 4 martie 2001 au fost indicate
organele extrajudiciare cu atribuţii in solutionarea pe cale amiabilă a litigiilor
consumatorilor;
- La 12 ianuarie 2000, Comisia a publicat Cartea albă asupra securităţii
alimentare. Dintre obiectivele stabilite în acest document privind protecţia
consumatorilor cele mai importante se referă la:
27
- necesitatea instituirii unei Autorităţi europene independente cu atribuţii în
domeniul monitorizării măsurilor privind siguranţa alimentară;
- elaborarea unui cadru juridic adecvat;
- crearea unor sisteme de control naţionale armonizate;
- instituirea unui dialog social organizat intre consumatori, producători şi
comercianţi.
În prezent Uniunea Europeană concepe politica de protecţia a
consumatorilor ca o doctrină de sine stătătoare cu obiective, priorităţi şi mijloace
proprii, specifice. Este o orientare recunoscută clar prin Tratatul de la Maastricht
care legitimează pe deplin caracterul distinct şi autonom al politicii faţă de
consumator şi o recunoaşte ca parte integrantă a politicii generale privind piaţa
internă.
O politică activă în ceea ce-i priveşte pe consumatori este strâns legată de
imperfecţiunile inerente ce caracterizează funcţionarea pieţei interne.
De altfel, încă de la instituirea Pieţei comune, întreaga ideologie comunitară a
fost fundamentată pe baza respectării a 4 libertăţi fundamentale:
- libertatea de circulaţie a mărfurilor;
- libertatea de circulaţie a persoanelor;
- libertatea de circulaţie a capitalurilor;
- libertatea de circulaţie a serviciilor.
Piaţa comună a reprezentat un mijloc important de realizare a obiectivelor
comunitare propuse la un moment dat, având ca scop o liberalizare cât mai mare a
schimburilor de bunuri şi servicii între statele membre. Realizarea pieţei comune
a constituit prima etapă în cadrul procesului de integrare comunitară.
Deoarece progresele înregistrate până în jurul anului 1980 nu s-au ridicat la
nivelul obiectivelor comunitare propuse, Comunitatea a hotărât să procedeze la o
abordare nouă, calitativ superioară, cu metode mai eficiente de aplicare în practică
astfel că a propus realizarea unei „pieţe interne“.
FPiaţa comună
28
Piaţa internă este definită ca: „un spaţiu fără frontiere, în care libera
circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor se desfăşoară fără
nici un control la frontierele interne ale Comunităţii, funcţionând pe principiile
unei pieţe naţionale“.
Actul Unic European, semnat în 1986 şi intrat în vigoare în 1987, a încorporat
conceptul de piaţă internă în Tratat şi a stabilit ca termen limită pentru finalizarea
acesteia, data de 31 decembrie 1992.
În acest context a fost liberalizată circulaţia capitalului, au fost eliminate
controalele la frontierele interne asupra bunurilor şi persoanelor, s-au înregistrat
progrese în privinţa libertăţii de stabilire şi prestări servicii.
În acest cadru se poate afirma că realizarea pieţei interne în care produsele şi
serviciile să poată circula liber, pe de o parte, şi protecţia consumatorilor din
statele ce alcătuiesc această piaţă, pe de altă parte, reprezintă două politici
distincte cu obiective oarecum contradictorii. În timp ce constituirea pieţei unice
urmăreşte eliminarea barierelor comerciale dintre statele integrate, pentru a
asigura o circulaţie liberă, statele şi cetăţenii lor obstrucţionează, nu de puţine ori,
aceste iniţiative invocând pretextul apărării şi garantării securităţii consumatorilor
de pe pieţele naţionale. În acest context realizarea echilibrului necesar între
interesul de a crea şi consolida piaţa unică şi de a asigura protecţia consumatorilor
este o sarcină dificilă pentru orice stat şi autoritate multinaţională.
Promovarea intereselor consumatorilor trebuie privită înainte de toate ca parte
integrantă a unei politici generale axate pe bunăstarea cetăţenilor. Înfiinţarea unei
vaste pieţe interne constituie mijlocul şi nu scopul creării Uniunii Europene.
Ori de câte ori se naşte un conflict între politica pieţei interne şi reglementările
naţionale ce au ca obiect protecţia consumatorilor se găseşte un remediu, câtă
vreme măsurile naţionale nu reprezintă forme deghizate de protecţionism, care de
cele mai multe ori îl constituie armonizarea prevederilor legislative ale statelor
membre. Asperităţile şi chiar elementele de conflict dintre normele dreptului
comunitar şi normele juridice ale statelor membre nu vor putea fi eliminate decât
prin „armonizarea legislaţiei“, proces care a început chiar din momentul
FPiaţa internă
29
adoptării Tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene şi care este în
continuă desfăşurare şi în prezent.
Normele comunitare referitoare la protecţia consumatorilor impun un înalt
nivel de protecţie însă, în anumite domenii, statele membre pot aplica nivele de
protecţie mai ridicate, norme mai severe decât cele din legislaţia comunitară, cu
condiţia ca ele să nu creeze piedici în schimburile comerciale.
Spaţiul Uniunii Europene cunoaşte mai multe sisteme de protecţie a
consumatorilor.
Un prim sistem este cel german care lărgeşte sfera intereselor protejate de
dreptul concurenţei neloiale. Aici afirmarea drepturilor de protecţie a
consumatorilor s-a realizat în cadrul Legii pentru reprimarea concurenţei neloiale
ce are un dublu scop, respectiv apărarea intereselor individuale ale comercianţilor,
îmbinată cu apărarea intereselor consumatorilor.
În sistemul francez, alături de dreptul concurenţei neloiale care rămâne în
cadrul său clasic, s-a dezvoltat în paralel un drept al consumatorilor, protecţia
acestora fiind asigurată prin reglementări speciale care prevăd, în majoritatea
cazurilor, răspunderi penale.
Sistemul suedez asigură protecţia consumatorilor, în principal, prin intervenţia
statului, neexistând organizaţii independente care au drept scop exclusiv acest
domeniu.
Menţionăm şi sistemul italian în care există un fel de cod privat de
autoreglementare, care are la bază libertatea contractuală şi sistemul belgian unde
este reglementată amănunţit obligaţia de informare a consumatorului, sunt
definite şi sancţionate clauzele abuzive fiind constituită o Comisie specială, care
poate fi sesizată în legătură cu asemenea clauze.
Fsisteme
30
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
I. Tratate şi monografii.
1. Livia Mocanu, Note de curs, 2007;
2. Robert Morar, Sisteme de protecţie a consumatorilor, Editura Lumina Lex,
Bucureşti;
3. Nechita V.C. (coordonator), Economie politică, vol. II, Editura Porto Franco,
Galaţi, 1991;
4. Attali J., Guillaume M., L, Anti- economique, PUF, Paris, 1974;
5. Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ediţia a VII-a, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007;
6. E. Bojin, Educaţia ecologică a consumatorului, Facultatea de Management a
Universităţii Ecologice, Bucureşti;
7. J. Blythe, Comportamentul consumatorului, Editura Teora, Bucureşti, 1998;
8. D. Patriche, GH. Pistol (coordonatori), Protecţia consumatorilor, Academia
de Studii Economice, Bucureşti, 1998;
9. H. Leavit, Managerial Psychology, Chicago, The University of Chicago
Press, Second Ed., 1964;
10. P.L. Dubois, A. Jolibert, Marketing, teorie şi practică, Universitatea de Stiinţe
Agricole, Cluj, 1994;
31
11. Viorel Marcu, Drept instituţional comunitar, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
12. Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Partea speciala, Politicile
comunitare,Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2007;
13. ***Protectia consumatorului, Ghid complet armonizat cu directivele C.E.,
Editura Con Fisc, Bucuresti, 2007;
14. O. G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor publicată în M. Of. partea
I, nr. 212 / 28 august 1992;
15. Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, publicată în Monitorul Oficial
al Romaniei nr. 593 din 01 iulie2004;
16. IOCU –Principiile Directoare pentru Protecţia Consumatorilor, Londra,
1985
32
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Arătaţi care sunt sistemele de protecţie a consumatorului în Uniunea europeană ?
TEMĂ DE REFLECŢIE
Drepturile fundamentale ale consumatorilor
MODELE DE ÎNTREBĂRI
Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare întrebare.
1. Consiliul Europei a adoptat in anul 1973:
a) “Carta drepturilor consumatorilor”;
33
b) “Carta pentru protecţia consumatorilor”;
c) “Principii directoare pentru protecţia consumatorilor”;
d) nici-un răspuns valabil.
2. Protecţia consumatorilor presupune:
a) un transfer de fonduri de la stat către consumator;
b) un transfer de fonduri de la operatorii economici către
consumator;
c) protejarea acestora împotriva riscului de a achiziţiona sau de a i
se presta un serviciu care să-i pună în pericol viaţa, sănătatea ori
interesele legitime;
d) nici-un răspuns valabil.
3. Intervenţia statului ca modalitate de asigurare a protecţiei consumatorului
este specifică:
a) - sistemului german;
b) – sistemului francez;
c) - sistemului italian;
a) - nici-un răspuns valabil.
RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI
1. b); 2. c); 3. d).
34
CAPITOLUL IIPROTECŢIA CONSUMATORILOR ÎN
ROMÂNIA
1. Cuprins2. Obiectiv general3. Obiective operaţionale4. Timpul necesar studiului capitolului5. Dezvoltarea temei6. Bibliografie selectivă7. Temă de reflecţie8. Modele de teste9. Răspunsuri şi comentarii la teste
Cuprins
� Mijloace prin care statul asigura protectia consumatorilor� Principiile dreptului consumatorului� Obligaţia de informare
� Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe asupraprincipiilor protectiei consumatorilor si analiza obligatiei de informare,principal instrument de asigurare a protectiei consumatorilor.
� Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunilor specifice materieişi înţelegerea semnificaţiei acesteia.
= 3 ore
35
CAPITOLUL IIPROTECŢIA CONSUMATORILOR ÎN ROMÂNIA
Stadiul atins de protecţia consumatorilor în România reclamă în continuare
perfecţionarea formelor şi mijloacelor care să asigure un caracter permanent
acestui proces. Deşi apropierea legislativă şi comportamentală de standardele
comunitare a înregistrat progrese, România trebuie să asigure ca legislaţia sa să
devină compatibilă cu cea a Comunităţii.
1. Mijloace prin care statul asigură protecţia consumatorilor
Principalele mijloace prin care statul asigură protecţia consumatorilor au în
vedere următoarele direcţii:
- instituirea unor drepturi - garanţii referitoare la calitatea produselor şi serviciilor;
- informarea consumatorului;
- garanţii contractuale preventive ;
- sancţionarea practicilor comerciale abuzive.
Totodată, reglementările în domeniul protecţiei consumatorilor sunt guvernate
de o serie de principii cu rol esenţial în interpretarea şi aplicarea normelor legale.
Astfel, din punctul de vedere al protecţiei consumatorilor distingem
următoarele principii:
1. Principiul liberei concurenţe.
O componentă de bază a economiei de piaţă o constituie libera competiţie,
concurenţa dintre agenţii economici. Însăşi Constituţia României prevede că statul
trebuie să asigure „libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea
cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie“(art.135).
Prin legi speciale sunt stabilite limitele în care trebuie să se manifeste libera
concurenţă precum şi consecinţele pe care le au încălcările acestora.
Concurenţa este protejată de lege sub dublu aspect.
Fdirecţii
36
Pe de o parte, legea interzice înţelegerile anticoncurenţiale şi abuzul de poziţie
dominantă care periclitează existenţa concurenţei, protecţie care este realizată prin
dispoziţiile Legii nr. 21/1996 asupra concurenţei.
Pe de altă parte, legea are în vedere sancţionarea folosirii mijloacelor nelicite
în scopul atragerii clientelei (concurenţa neloială), protecţie ce face obiectul Legii
nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale.
Regulile juridice ale concurenţei instituite prin Legea nr. 21/1996 în acord cu
reglementările Uniunii Europene au în vedere atingerea următoarelor scopuri:
- protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei;
- protecţia consumatorilor;
- lupta împotriva comportamentelor monopoliste, practicilor anticoncurenţiale
care tind să falsifice sau să înlăture concurenţa.
2. Principiul protecţiei vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor.
Protecţia vieţii şi integrităţii fizice a persoanelor este un drept natural regăsit
de-a lungul timpului în toate civilizaţiile, filosofiile şi religiile. Acestui principiu
etic fundamental al umanităţii îi corespunde formularea juridică a obligaţiei de
securitate. Dreptul fundamental al consumatorului de a fi protejat împotriva
riscului achiziţionării de produse care îi pot pune în pericol viaţa, sănătatea sau îi
pot prejudicia interesele legitime este consacrat expres în art. 3 lit. a) din O.G. nr.
21/1992. La rândul său art. 4 din acelaşi act normativ interzice comercializarea de
produse sau prestarea de servicii care, utilizate în condiţii normale, pot pune în
pericol viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor. Dispoziţii similare
întâlnim şi în art. 22 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului care
interzice comercializarea produselor ce imită produsele alimentare, fără a fi astfel
de produse şi care prezintă riscul de a pune în pericol sănătatea sau securitatea
consumatorilor.
Regăsim acest principiu şi în Legea nr. 245/2004 privind securitatea generală
a produselor ce are ca scop asigurarea consumatorilor că produsele puse pe piaţă
sunt sigure (art.1). În acelaşi timp, potrivit art. 3 din lege, producătorii sunt
obligaţi să pună pe piaţă numai produse sigure legea instituind în sarcina lor dar şi
37
a distribuitorilor obligativitatea informării consumatorilor cu privire la riscul
produselor.
Si O.G. nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă
obligă deopotrivă producătorii şi importatorii să introducă pe piaţă numai produse
sigure pentru viaţa, sănătatea şi securitatea consumatorilor.
3. Principiul protecţiei intereselor economice ale consumatorului.
Este consacrat în art. 8 şi 9 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia
consumatorilor, ambele plasate în Capitolul 3 al legii intitulat „Protecţia
intereselor economice ale consumatorilor“.
Conform acestor reglementări agenţii economici sunt obligaţi să pună pe piaţă
numai produse sau servicii care corespund caracteristicilor prescrise sau declarate,
să se comporte în mod corect în relaţiile cu consumatorii şi să nu folosească
practici comerciale abuzive.
2. Obligaţia de informare
În contextul interesului manifestat pe plan european şi naţional pentru
protecţia consumatorilor, obligaţia de informare a câştigat teren. În acest fel, s-a
apreciat că se reîntregeşte echilibrul contractual în condiţiile în care, datorită
complexităţii vieţii economice şi a existenţei unor produse de asemenea
complexe, posibilităţile de informare ale consumatorului se dovedesc sumare.
În România, cadrul legal general privind obligativitatea informării şi educării
consumatorilor este instituit în Capitolul VI din Codul consumului. Consumatorii
informaţi sunt consumatorii protejaţi iar în raport de reglementările legale
distingem între:
- dreptul la informare consacrat de O.G. nr. 21/1992 [art. 3 lit. b); art. 10 alin. (1)
lit. b)] şi,
- obligaţia de informare instituită prin dispoziţiile aceluiaşi art. 3 lit. b) din O.G.
nr. 21/1992.
Într-o definiţie pe care o reţinem, obligaţia de informare constă în obligaţia de
a comunica consumatorului în calitate de creditor al acestei obligaţii, un summum
F
38
de cunoştinţe necesare formării unui consimţământ valid la încheierea
contractului, executării în bune condiţii a acestuia, sau folosirii produsului ori
serviciului achiziţionat în mod corespunzător propriilor nevoi.
Punctele de vedere exprimate în analiza acestei obligaţii au generat mai multe
clasificări ale obligaţiei de informare, în raport de diferite criterii.
O primă clasificare distinge între:
- obligaţia de informare propriu-zisă atunci când priveşte fapte obiective cum ar
fi preţul, caracteristicile produselor ori serviciilor etc.;
- obligaţia de consiliere atunci când priveşte sfătuirea potenţialului contractant în
legătură cu oportunitatea încheierii contractului.
Unii autori au considerat că între obligaţia de informare şi cea de consiliere
există o diferenţă de nuanţă, prima având un domeniu mai redus decât cealaltă şi
privind o categorie diferită de informaţii în timp ce alţi autori au apreciat,
dimpotrivă, că obligaţia de consiliere nu este decât o expresie a informării.
O altă clasificare a obligaţiei de informare cuprinde:
- obligaţia de informare precontractuală menită să asigure un consimţământ
valid pentru încheierea sau modificarea contractului;
- obligaţia de informare contractuală menită să asigure executarea în bune
condiţii a contractului.
Primei categorii i-ar corespunde o răspundere delictuală, angajată pe tărâmul
viciilor de consimţământ, iar celei de a doua, o răspundere contractuală ce poate
îmbrăca forme diferite.
După aria de cuprindere distingem între:
- obligaţia de informare generală care poate fi precontractuală sau contractuală;
- obligaţia de informare specială făcută în scopul cunoaşterii unor aspecte tehnice
legate de mijloacele electronice utilizate la încheierea contractului.
Din punctul de vedere al debitorului obligaţiei de informare aceasta poate fi:
- unilaterală când incumbă doar uneia dintre părţi, de regulă comerciantului;
F
F
F
39
- bilaterală când cade atât în sarcina comerciantului cât şi a consumatorului care
îl informează pe vânzător în legătură cu scopul pentru care achiziţionează un
produs sau un serviciu.
Din perspectiva obiectului obligaţiei de informare reţinem că aceasta va purta
asupra tuturor informaţiilor apte de a influenţa voinţa beneficiarului de a
achiziţiona un produs/serviciu sau necesare şi utile folosinţei acestuia.
Pentru a ne afla în prezenţa obligaţiei de informare trebuie îndeplinite anumite
condiţii. În acest sens doctrina reţine următoarele:
- informaţiile pe care le deţine debitorul obligaţiei să fie pertinente (apte să
influenţeze consimţământul creditorului obligaţiei) şi;
- ignoranţa creditorului să fie legitimă în sensul că lipsa de cunoştinţe privind
obiectul contractului să nu îi fie imputabilă.
Indiferent de formele pe care le îmbracă obligaţia de informare asigură o reală
protecţie a consumatorului în relaţiile sale cu comerciantul profesionist.
Este adevărat că obligaţia de informare este o creaţie a dreptului modern al
statelor occidentale care a consacrat în vederea asigurării protecţiei
consumatorului mai multe remedii al căror regim general se depărtează
substanţial de cel al obligaţiilor civile şi comerciale.
Plecând de la reglementările legale existente doctrina apreciază că instituirea
prin lege a obligaţiei de informare are o dublă justificare:
- remedierea situaţiei juridice a dezechilibrelor contractuale şi,
- remedierea limitelor teoriei clasice a viciilor de consimţământ, în mod particular
eroarea şi dolul.
Sintetizând opiniile exprimate putem reţine ca fundament juridic pentru
instituirea prin lege a obligaţiei de informare, buna-credinţă ce trebuie manifestată
cu prilejul executării contractelor şi care este necesar a fi extinsă şi în perioada
precontractuală tocmai datorită inegalităţii de informaţie a părţilor contractante.
Modalităţile de punere în executare a obligaţiei de informare sunt din cele mai
diverse. O primă modalitate reprezentând forma principală de transmitere a
40
informaţiei este cea scrisă. O consacră art. 20 din O.G. nr. 21/1992 şi art. 13 din
Legea nr. 178/2000 privind produsele cosmetice. Astfel, potrivit dispoziţiilor
O.G. nr. 21/1992, informaţiile trebuie să fie concretizate în înscrisuri care conţin
date specifice: eticheta, cartea tehnică şi instrucţiuni de utilizare [art. 20 alin. (2)
modificat] pentru produsele de folosinţă îndelungată. Tot pentru produsele de
folosinţă îndelungată, se cere să fie însoţite de o declaraţie de conformitate
(eventual) şi de un certificat de garanţie. Informaţiile trebuie scrise obligatoriu în
limba română fără a exclude posibilitatea prezentării produsului şi într-o limbă
străină alături de limba română (art. 20 alin. ultim). De asemenea, potrivit Legii
legii nr. 178/2000, produsele cosmetice pot fi puse pe piaţă numai dacă pe
recipient şi pe ambalaj informaţiile sunt inscripţionate vizibil, lizibil şi cu
caractere care nu se şterg uşor.
Demonstraţia este o altă modalitate de punere în executare a obligaţiei de
informare aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 22 din O.G.nr. 21/1992, potrivit
căruia agenţii economici sunt obligaţi să demonstreze consumatorilor, la cerea
acestora, cu ocazia cumpărării, modul de utilizare şi funcţionalitatea produselor ce
urmează a fi vândute; la lansarea pe piaţă a produselor, aceştia sunt obligaţi să
efectueze demonstraţii de utilizare.
De mare actualitate şi în continuă expansiune în direcţia informării
consumatorilor este pagina de web. Ea este utilizată la încheierea contractelor
prin mijloace electronice, regimul juridic al acestor contracte fiind reglementat de
Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică şi Legea nr. 365/2002 privind
comerţul electronic care finalizează cadrul de reglementare a operaţiunilor
comerciale desfăşurate cu ajutorul instrumentelor IT& C. De altfel acest demers
legislativ s-a bazat pe dispoziţiile unor acte normative europene care au reuşit
deja să contribuie, într-un mod semnificativ, la dinamizarea comerţului virtual în
spaţiul Uniunii Europene.
Aceste acte normative constituie un instrument juridic aflat la îndemâna
consumatorilor on-line care pretind o protecţie juridică adecvată în raporturile cu
orice comerciant din spaţiul virtual. Consumatorii se bucură astfel de un tratament
de favoare în domeniul încheierii contractelor prin mijloace electronice, fiind mai
eficient protejaţi decât ceilalţi destinatari, în raporturile cu furnizorii de servicii.
Fdemonstraţia
41
Prin dispoziţiile art. 5 şi art. 8 din Legea nr. 365/2002 se instituie o obligaţie
precontractuală de informare în sarcina furnizorului de servicii informaţionale ce
poartă asupra unor elemente necesare formării consimţământului destinatarului.
O altă modalitate de realizare a obligaţiei de informare o constituie
publicitatea comercială. Ea are menirea de a asigura cunoaşterea existenţei
diferitelor produse şi servicii cu accent pe comunicarea elementelor de noutate,
spre deosebire de etichetare care este destinată cunoaşterii mărcii, a naturii
produselor, a caracteristicilor lor precum, greutate, termen de valabilitate, conţinut
etc.
Legiuitorul defineşte publicitatea în art. 4 din Legea nr. 148/2000 aceasta fiind
văzută ca orice formă de prezentare a unei activităţi comerciale, industriale,
artizanale sau liber-profesioniste, având ca scop promovarea vânzării de bunuri şi
servicii, de drepturi şi obligaţii.
Scopul publicităţii este sporirea vânzărilor şi pentru a combate efectele
negative ale publicităţii înşelătoare s-a adoptat Legea nr. 148/2000. Potrivit art. 5
din lege publicitatea trebuie să fie decentă, corectă şi să fie elaborată în spiritul
responsabilităţii sociale, legiuitorul interzicând în art. 6 formele de publicitate
înşelătoare.
Neexecutarea obligaţiei de informare atrage după sine o varietate de sancţiuni
dată fiind natura diferită a informaţiilor. Acestea pot fi grupate în:
- sancţiuni extracontractuale: nulitatea relativă şi daunele interese având temei
delictual, atunci când neexecutarea obligaţiei de informare întruneşte condiţiile
dolului reticent. Răspunderea delictuală intervine atât pentru fapta proprie cât şi
pentru fapta lucrului în condiţiile art. 1000 C.civil în măsura în care conţinutul
informaţiei poate fi considerat „lucru“în sensul legii civile. Putem reţine aici
răspunderea furnizorilor de conţinut angajată potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr.
365/2002. Furnizorul de conţinut este persoana care pune la dispoziţia terţilor
informaţii (text, imagine, muzică). Se consideră că un furnizor de conţinut este
ţinut să răspundă de exactitatea acestuia iar răspunderea intervine pentru un
conţinut ilicit sau prejudiciabil;
Fpublicitatea
42
- sancţiuni contractuale: daune-interese pe temei contractual sau
rezoluţiune/reziliere. Răspunderea poate fi angajată pentru vicii ascunse, pentru
evicţiune sau pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei de predare în contractele
translative de proprietate.
Sarcina probei executării obligaţiei de informare revine debitorului obligaţiei
adică comerciantului (art. 72 din Codul consumului) în timp ce sarcina probei
existenţei obligaţiei de informare incumbă consumatorului în calitate de creditor
al acestei obligaţii, conform art. 1169 C. civ.
În dreptul român obligaţia de informare este consacrată expres şi în cuprinsul
altor acte normative din sfera protecţiei consumatorilor. Menţionăm aici O.G. nr.
107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice
care consacră, în Capitolul 2, intitulat „Informarea consumatorului de servicii
turistice“ o obligaţie de informare.
Potrivit legii, orice informaţii privind pachetul de servicii turistice, preţul
acestuia şi toate celelalte condiţii aplicabile contractului, comunicate de
organizator sau de detailist consumatorului, trebuie să conţină indicaţii corecte şi
clare, care să nu permită interpretări echivoce. Materialele publicitare turistice
puse la dispoziţia consumatorului în vederea încheierii contractului – cataloage
sau pliante – trebuie să indice, în mod lizibil, clar şi precis, preţul şi informaţiile
corespunzătoare referitoare la: destinaţie, ruta de parcurs, mijloacele de transport
utilizate, serviciile de masă oferite şi categoria de clasificare a unităţilor de
alimentaţie (art. 5 lit. a-j), precum şi o serie de alte informaţii care trebuie
furnizate turistului înaintea plecării (art. 8 lit. a-d). Aceste informaţii privesc faza
precontractuală. Pentru perioada contractuală este reglementată obligaţia de
informare din partea furnizorului de servicii turistice în cadrul Capitolului 3
intitulat „Contractul de organizare de călătorii turistice“. Conform art. 13, în cazul
în care agentul de turism modifică unilateral (în situaţii speciale) una din
prevederile esenţiale ale contractului, are obligaţia să informeze despre aceasta pe
consumator cu cel puţin 15 zile înainte de plecare. Din acest moment, se naşte în
sarcina consumatorului obligaţia de a comunica agenţiei dacă acceptă noile
condiţii sau reziliază unilateral contractul, în termen de 5 zile de la înştiinţarea
modificării survenite.
43
Obligaţia de informare se regăseşte şi în domeniul asigurărilor principalul
debitor fiind în acest caz asiguratul. Existenţa acestei obligaţii îşi are temeiul în
art. 13 al Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România.
Primul alineat al articolului citat se referă la comunicarea faţă de asigurător a
parametrilor riscurilor la data încheierii contractului iar alineatul secund are în
vedere modificările riscului survenite pe perioada derulării contractului.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
I. Tratate şi monografii.
1. Livia Mocanu, Note de curs, 2007;
2. Octavian Căpăţână, Noţiunea concurenţei comerciale, în „Revista de drept
comercial“ nr. 1/1992, p. 32-33;
3. Y. Lambert – Faivre, L ethique de la responsabilite, în „Revue trimestrielle de
droit civil“, nr. 1/1998, p.9;
4. Vasile Pătulea, Obligaţia de informare în formarea contractelor , în „Revista
de drept comercial“ nr. 6/1998, p. 77;
5. Ion Turcu, Liviu Pop, Contractele comerciale, vol.I, Formarea contractelor,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
6. A. Benabent, Droit civil. Les obligations, Ed. Montchrestien, Paris, 1999;
7. Ionuţ – Florin Pop, Dolul şi obligaţia de informare în contractele
sinalagmatice, în revista„Dreptul“ nr. 7/2002, p. 62-70;
44
8. Cătălin Băiculescu, Horaţiu Dan Dumitru, Legea privind comerţul electronic
(Partea I), în revista „Pandectele române“ nr. 6/2002, p. 253-259;
9. Legea nr. 21/1996 asupra concurentei, publicată în „Monitorul oficial al
României“, partea I, nr. 80 din 30 aprilie 1996, cu modificarile si completarile
ulterioare;
10. Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurentei neloiale, publicată în
„Monitorul Oficial al României“ partea I, nr. 24/1991, cu modificarile si
completarile ulterioare;
11. Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, publicată în „Monitorul
Oficial al României“, partea I, nr. 593 din 1 iulie 2004;
12. Legea nr. 245/2004 privind securitatea generala a produselor, publicată în
„Monitorul oficial al României“, partea I, nr. 565 din 25 iunie 2004;
13. O.G. nr. 99/2000 privind comercializarea produselor si serviciilor de piata,
publicată în „Monitorul oficial al României“, partea I, nr. 424 din 1
septembrie 2000, cu modificarile si completarile ulterioare;
14. . - Legea nr. 178/2000 privind produsele cosmetice, publicată în „Monitorul
Oficial al României“ partea I, nr. 525 din 25 octombrie 2000, cu modificarile
si completarile ulterioare;
15. Legea nr. 455/2001 privind semnatura electronica, publicată în „Monitorul
Oficial al României“, partea I, nr. 429 din 31 iulie 2001;
16. Legea nr. 365/2002 privind comertul electronic, publicată în „Monitorul
Oficial al României“, partea I, nr. 483 din 5 iulie 2002;
17. O.G. nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor turistice,
publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 431 din 31 august
1999, cu modificarile si completarile ulterioare;
45
18. Legea nr. 136/1995 privind asigurarile si reasigurarile in Romania, publicata
in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.303 din 30 decembrie 1995, cu
modificarile si completarile ulterioare.
TEST DE AUTOEVALUARE
Prezentaţi obligaţia de informare
TEMĂ DE REFLECŢIE
Natura juridica a obligaţiei de informare
46
MODELE DE ÎNTREBĂRI
Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare întrebare.
1. Asigură un consimţământ valabil pentru încheierea contractului:
a)- obligaţia de consiliere;b)- obligaţia de informare specială;c)- obligaţia de informare precontractuală;d)– nici-un răspuns valabil.
2. Publicitatea asigură:
a)- cunoaşterea naturii produselor;b)- cunoaşterea existenţei produselor;c)- cunoaşterea mărcii produselor;d)– nici-un răspuns valabil.
3. Sarcina probei existenţei obligaţiei de informare revine:
a) -consumatorului;b) – comerciantului;c) – furnizorului de conţinut;a) - nici-un răspuns valabil.
RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI
1. c) ; 2. b); 3. a).
47
CAPITOLUL IIIREPRIMAREA CLAUZELOR ABUZIVE
1. Cuprins2. Obiectiv general3. Obiective operaţionale4. Timpul necesar studiului capitolului5. Dezvoltarea temei6. Bibliografie selectivă7. Temă de reflecţie8. Modele de teste9. Răspunsuri şi comentarii la teste
Cuprins
� Noţiuni introductive� Buna – credinţă în contracte� Contractele de adeziune� Aspecte de drept comparat� Clauzele abuzive în dreptul intern
� Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe cu privire laregimul juridic al clauzelor abuzive.
� Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunilor specifice materieişi înţelegerea semnificaţiei acestora.
= 3 ore
48
CAPITOLUL IIIREPRIMAREA CLAUZELOR ABUZIVE
1. Preliminarii
Reprimarea clauzelor abuzive constituie unul din elementele esenţiale alese de
legiuitor pentru protecţia intereselor economice ale consumatorilor.
Dreptul la protecţia intereselor economice constituie unul dintre drepturile
fundamentale ce se regăsesc în programele preliminare ale comunităţilor
europene, iar mai nou, sunt enumerate exhaustiv în art. 129A din Tratatul de la
Maastricht (modificat prin Tratatul de la Amsterdam).
Având în vedere situaţia economică a ţării – simpla raportare la indicatorul
PSB (produsul social brut) alcătuit din adiţionarea PIB (produsul intern brut) la
PEB (produsul extern brut) arată că România, cel puţin în momentul actual, este o
ţară de consumatori şi nu de producători – precum şi cerinţele de armonizare cu
legislaţia comunitară, legiuitorul nostru se află într-o reală dilemă.
Principiile clasice enunţate de codul civil sunt încă de actualitate dar cu toate
acestea, în dreptul civil român nu există un principiu general de natură să asigure
în mod direct echilibrul contractual, în situaţia în care un consumator consimte la
încheierea unui contract ce conţine o clauză abuzivă. Astfel, odată încheiat
contractul, acesta se va impune, conform vechiului adagiu: “Qui dit contractuel,
dit juste„.
În căutarea unui echilibru contractual, dat fiind principiul autonomiei de
voinţă, al libertăţii contractuale şi forţei obligatorii jurisprudenţa şi doctrina au
dezvoltat teorii remediu în cadrul sistemului. Dintre acestea amintim:
- teoria cauzei. Potrivit dispoz. art. 966 C. civ.: „Obligaţia fără cauză sau fondată
pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect“. Raţionând potrivit
textului de lege, un contract cu titlu oneros va fi nul dacă nu va exista o
proporţionalitate între contraprestaţii;
49
- teoria leziunii viciu de consimţământ. Leziunea, ca viciu de consimţământ, are
un domeniu restrâns de aplicare în sfera actelor juridice civile comutative şi
lezionare pentru minorul de 14-18 ani care încheie acte de administrare fără
încuviinţarea ocrotitorului legal. Totodată, precizăm că leziunea, viciu de
consimţământ, vizează dezechilibrul dintre prestaţiile principale şi nu caracterul
abuziv al anumitor clauze contractuale;
- teoria abuzului de drept cu diversele sale variante, cu o aplicaţie quasi
inexistentă în raporturile contractuale. Cu toate acestea în Codul civil sunt
considerate abuzive şi, prin urmare, susceptibile de sancţiunea nulităţii clauzele
prin care: - una din părţi îşi rezervă facultatea discreţionară de a nu-şi executa
obligaţia, clauză cunoscută sub numele de condiţie potestativă (art. 1006 C. civ.);
- se permite unei părţi să determine în mod unilateral preţul vânzării, contractul
fiind anulabil în lumina dispoz. art. 1303 C. civ., potrivit căruia preţul trebuie să
fie serios şi determinat între părţi; - se suprimă sau se reduce obligaţia de
garanţie ce incumbă vânzătorului în caz de vicii ascunse a lucrului vândut, chiar
dacă, potrivit dispoz. art. 1354 C. civ.: „vânzătorul este răspunzător de viciile
ascunse chiar când nu le-a cunoscut, afară numai dacă, în cazul acesta nu se va
fi învoit cu cumpărătorul ca să nu răspundă de vicii“; - clauzele de
nerăspundere, clauze leonine;
- teoria bunei - credinţe, adică acea atitudine prezumată de lege, de corectitudine,
fidelitate, temperanţă, lealitate pe care cocontractantul trebuie să o aibă la
încheierea şi executarea contractului. Astfel, conform art. 970 C. civ.:
“Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă” .
2. Buna -credinţă în contracte
La 6 decembrie 2000 a intrat în vigoare Legea nr. 193 privind clauzele
abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori unde, în art. 4, se
defineşte noul concept: „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu
consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte
prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar
50
cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi
obligaţiile părţilor“.
În vederea creării unui nou concept care se bucură de o autonomie aparte,
norma legală a trebuit să-şi găsească o sursă justificativă. Din definiţia normativă
a clauzei abuzive rezultă că aceasta este buna-credinţă.
Este motivul pentru care vom proceda la o scurtă discuţie asupra bunei-
credinţe. Pentru început arătăm că noţiunea a fost folosită pentru cele mai variate
domenii ale dreptului privat: de la sancţionarea manoperelor dolozive sau a
reticenţei în informare ajungând până la diversele şi variatele forme ale fraudei.
Buna-credinţă a cunoscut o întruchipare cu totul specială în domeniul
contractului. Exemplul cel mai semnificativ îl constituie interpretarea
jurisprudenţială a citatului art. 970 C. civ. Interpretarea ad litteram a textului de
lege evidenţiază că se are în vedere buna-credinţă legată de executarea obligaţiilor
contractuale. De altfel, acesta pare să fi fost şi înţelesul pe care autorii codului au
vrut să-l confere textului. Totuşi, numeroase hotărâri judecătoreşti au apelat la
textul legal pentru a justifica interpretări ale comportamentului uneia dintre părţi,
specific perioadei precontractuale. Prin astfel de aplicaţii, interpretarea art. 970
alin. (1) C. civ. [art. 1134 alin. (3) C. civ. fr.], a rupt barierele impuse de
interpretarea gramaticală şi, în absenţa unor prevederi legale, a extins obligaţia de
bună-credinţă şi la faza precontractuală, „forţând“astfel, textul legal.
Noua ipostază a obligaţiei de bună - credinţă rămâne însă extrem de difuză
sau, mai bine spus, „straniu de omniprezentă“în relaţiile contractuale. Acest lucru
se datorează, după cum s-a subliniat, lipsei de autonomie a principiului bunei -
credinţe la care s-ar adăuga şi vocaţia sa universală de a completa normele legale.
Este motivul pentru care obligaţia de bună - credinţă a fost calificată ca o
obligaţia absolută şi totodată implicită.
Aceste considerente trimit la principii şi mai vaste, deja enunţate, cum ar fi
autonomia de voinţă sau subspecia sa, libertatea de a contracta. Evoluţia dreptului
vădeşte necesitatea ca aceste principii să fie regândite de pe alte poziţii, generate
de apariţia şi amploarea unor fenomene economice şi sociale noi, cum ar fi
bunăoară „consumerismul“. Aceste fenomene impun dreptului o serie de limtări
FBuna-credinţă
51
profund nonliberale dacă avem în vedere fundamentele ideologice care au stat la
baza redactării Codului civil. În relaţiile de consum, libertatea contractuală a
consumatorului este strivită de puterea economică a profesionistului. Ca un
revers, libertatea contractuală a profesionistului este îngrădită de normele legale
menite să - l protejeze pe consumator şi care îi impun o serie de reguli drastice.
Cum arătam, buna - credinţă în contracte semnifică o normă obiectivă de
comportament: a nu dăuna celeilalte părţi. În concluzie, încălcarea obligaţiei de
bună - credinţă, reprezintă un veritabil abuz de drept. Afirmaţia nu este exagerată
dacă se are în vedere că, în dreptul ţărilor europene (cu excepţia Angliei şi
Suediei), abuzul de drept este conceput ca o încălcare a exigenţei generale de
bună - credinţă în exercitarea unui drept.
Iată de ce, definirea clauzei abuzive, adică a unei clauze întemeiate pe abuzul
uneia dintre părţi, trebuia să aibă ca punct de plecare buna-credinţă. Acesta este
motivul pentru care, şi reglementarea comunitară trimite la buna - credinţă atunci
când defineşte clauzele abuzive (art. 3.1 din Directiva 93/13/CEE privind clauzele
abuzive în contractele încheiate cu consumatorii).
3. Contractele de adeziune
Raporturile contractuale din domeniul protecţiei consumatorilor îşi au izvorul,
în majoritatea covârşitoare a cazurilor, în contracte de adeziune. Acestea au
devenit în ultimii ani o prezenţă din ce în ce mai des întâlnită în planul relaţiilor
contractuale. Încă de la apariţia lor, ca un complement inevitabil al producţiei şi
distribuţiei de masă, aceste forme contractuale au fost privite cu circumspecţie.
Produs al revoluţiei industriale din secolul al XIX-lea, contractul cuprinzând
(aproape) în întregime clauze preredactate a cunoscut o cvasigeneralizare în
societatea de consum a acestui secol. În acest context, odată cu standardizarea
producţiei de bunuri şi servicii, din raţiuni de ordin economic şi juridic, s-a impus
şi standardizarea clauzelor contractuale în temeiul cărora aceste bunuri şi servicii
sunt puse la dispoziţia publicului. Acest fenomen a avut drept rezultat
restrângerea substanţială a libertăţii contractuale. Astfel, beneficiind de puterea sa
52
financiară ce îi asigură o poziţie privilegiată, agentul economic poate impune
celeilalte părţi din contract (consumatorul) unele clauze pe care nu le supune
negocierii. În aceste cazuri, consumatorul poate să accepte ori să refuze încheierea
unui contract de adeziune. Pe bună dreptate sunt autori care arată că şi această
opţiune este iluzorie, datorită poziţiei monopoliste a agentului economic:
contractele de furnizare a apei, gazelor, energiei electrice, prestarea serviciilor de
telecomunicaţii etc.
Este clar că existenţa unui raport contractual în cadrul căruia conţinutul
contractului este opera exclusivă a voinţei profesionistului implică o prezumţie
absolută de inegalitate a părţilor. În acelaşi timp, versatilitatea patentă a
comerciantului care urmăreşte profitul dă naştere unei prezumţii simple de abuz.
De aceea, s-a arătat că, în asemenea contracte există întotdeauna o doză mai mică
sau mai mare de injusteţe, datorată inegalităţii părţilor. În asemenea condiţii,
restabilirea echilibrului contractual este o sarcină complexă pentru dreptul modern
al contractelor care trebuie să răspundă acestei provocări.
Mult timp s-a considerat că justeţea contractuală provine din raportul de
egalitate dintre părţi. S-a mai spus, în temeiul unei interpretări liberale asupra
contractului, că nu se poate vorbi de un contract „just“decât dacă acesta a fost
liber acceptat, ceea ce presupune o informare corectă şi, în acelaşi timp, o voinţă
liberă (şi în sensul de a nu fi supusă presiunilor economice).
Se pune întrebarea, cum se poate interveni atunci când contractul este
„injust“? Nu avem aici în vedere mijloacele care duc la anularea contractului sau
la daune - interese (cum sunt acţiunile care sancţionează viciile de consimţământ,
cauza ilicită sau imorală etc.) ci modalitatea concretă de operare asupra
contractului, înţeleasă într - un sens oarecum procedural. Intervenţia are loc prin
aşa - numita justiţie comutativă, care poate fi înţeleasă ca modalitatea de
echilibrare a contractului (mai precis a intereselor părţilor) sau dacă nu se poate
realiza un astfel de echilibru, de aneantizare a contractului. De regulă părţile nu
pot avea acces la această justiţie decât prin intermediari: judecătorul, arbitrul sau
o altă autoritate căreia i se atribuie o putere regulatoare. Suntem în prezenţa unui
fenomen care a fost denumit procesualizare a contractului.
53
O modalitate concretă de intervenţie asupra contractului rezultă din apelul la
un concept de maximă generalitate şi anume: ordinea publică. Regula este că
aceasta apare ca o limitare a libertăţii de a contracta şi implicit a autonomiei de
voinţă însă, în domeniul protecţiei consumatorului, rolul ordinii publice este
contrar. El tinde tocmai la protejarea autonomiei de voinţă a consumatorului şi la
extinderea libertăţii acestuia. De aceea, eliminarea dintr - un contract a unei
clauze care nu a fost negociată cu consumatorul reprezintă o modalitate de
conservare a autonomiei de voinţă a consumatorului care nu a putut, cu ocazia
încheierii contractului, să opteze între a accepta sau nu o atare stipulaţie.
Ordinea publică reprezintă un concept fără de care principiul bunei - credinţe
ar fi lipsit de eficienţă. Si în contextul acestui raport, buna - credinţă reprezintă un
principiu de bază în definirea clauzelor abuzive, principiu care era necesar pentru
ca ordinea publică să-şi justifice abilităţile intervenţioniste. Codul civil nu mai era
suficient, „trebuia ceva nou şi clauzele abuzive vor încarna această noutate“.
4. Aspecte de drept comparat
Potrivit unei definiţii generale o clauză este abuzivă, atunci când este în
prealabil redactată de partea contractuală mai puternică economic şi care, tinde
să acorde acestuia din urmă un avantaj excesiv faţă de celălalt contractant. Alţi
autori definesc clauza abuzivă ca fiind acea clauză ce figurează într-un contract
încheiat între un agent economic profesionist şi un agent economic neprofesionist
sau consumator, şi care are ca obiect sau ca efect, crearea în detrimentul
acestora din urmă, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile
părţilor din contract. Drept exemple de cauze abuzive sunt date: clauzele
limitative sau exoneratorii de răspundere, clauzele penale disproporţionat de mari,
clauze atributive de competenţă etc.
Încă din antichitate, atât grecii cât şi romanii au elaborat dispoziţii care aveau
ca principală funcţie protecţia celor mai slabi din punct de vedere economic.
Astfel, Codul lui Diocleţian interzicea vânzarea imobilelor sub jumătate din preţul
just, adică inferior jumătăţii valorii reale a lucrului. Dispoziţiile erau edictate
FOrdinea publică
Fdefiniţie
54
numai în favoarea vânzătorului şi urmărea să ocrotească interesele micilor
proprietari (tenuiores) care puteau fi siliţi de lipsuri sau constrânşi prin violenţă
să-şi vândă ogoarele marilor proprietari (potentes). În situaţia în care totuşi
vânzarea se efectua, ea putea fi anulată datorită acestei grave leziuni (lesio
enormis). Cu toate acestea, principiul justului preţ nu s-a cristalizat decât în
perioada feudală sub influenţa moralei creştine, fiind mai târziu perfecţionat sub
influenţa dezvoltării comerţului şi a economiei de tip liberal.
În sistemul de comon law un rol important în evoluţia conceptului de clauză
abuzivă l-au jucat Curţile in equity care au permis configurarea ideii de
unconscionability. Erau definite ca unconscionability acele clauze care „
şochează conştiinţa curţii“ ( etimologic provenind din termenul conscience –
conştiinţă).
Doctrina clasifică clauzele abuzive astfel: a) – clauze abuzive ce ţin de etapa
redactării contractului (de exemplu, clauze prin care consumatorul recunoaşte că
este de acord cu starea bunului vândut); b)- clauze abuzive care privesc modul de
executare a contractului (exemplul agenţiei de turism care îşi ia libertatea
contractuală să înlocuiască serviciul plătit cu unul de calitate inferioară); c) –
clauzele referitoare la eventualele litigii (cum ar fi clauzele care acordă
posibilitatea denunţării unilaterale a contractului de către agentul economic fără
ca acest drept să fie stipulat şi în favoarea consumatorului).
În Statele Unite ale Americii clauza abuzivă, “unconscionable clause“a fost
prezentă în practica instanţelor, iar începând cu 1962, se elaborează reglementări
exprese. Astfel, potrivit Uniform Commercial Code (UCC Sales – section 2-302)
judecătorul poate să:
- anuleze orice clauză sau contract care îi apare abuzivă,
- restrângă punerea în aplicare a contractului făcând abstracţie de acea clauză,
- limiteze aplicarea unui contract astfel încât să evite orice efct abuziv asupra
consumatorului.
Sarcina probei clauzei abuzive se face potrivit regulilor de drept comun (onus
probandi incumbit actori), reclamantul trebuind să dovedească caracterul
păgubitor al clauzei sau contractului.
55
Creaţie a curţilor de equity, această noţiune se configurează aproape cu acelaşi
rezultat numai temeiul fiind diferit, în cazul judecăţii de către instanţele de
common law, care de regulă îşi fundamentează deciziile pe principiile de
interpretare a contractelor, ale ofertei şi acceptării, dar mai cu seamă pe teoria
elementului consideration. Aici se face o distincţie între o abuzivitate
substanţială (unfair surprise) şi una procedurală (oppression). Abuzivitatea de
ordin procedural este legată de incapacitatea fizică sau educaţia normală a unei
persoane, elemente care nu-i permit să înţeleagă conţinutul concret al convenţiei
în momentul încheierii ei. Sunt avute în vedere acele situaţii în care o persoană nu
a putut consimţi liber la condiţiile pe care cealaltă parte a dorit să le impună.
Abuzivitatea de ordin substanţial ia naştere prin acele clauze contractuale care
creează o disproporţie vădită în echilibrul contractual (exemplu: clauze
exoneratorii de răspundere, stipularea unor tarife excesive, căi de atc exclusive
etc.).
Si în ţările europene, sub influenţa dreptului american, începând cu anii 1970
s-au fundamentat programe de acţiune împotriva clauzelor abuzive şi mai multe
state occidentale au adoptat legi cadru în acest domeniu: Suedia (1971), Marea
Britanie (1973, 1977), Danemarca (1974), Franţa (1978).
O dezvoltare deosebită au cunoscut preocupările referitoare la clauzele
abuzive în Franţa. Astfel, conform art. L 132-1 din Codul consumului: “În
contractele încheiate între agenţii economici profesionişti şi ne-profesionişti sau
consumatori, sunt abuzive acele clauze care au ca obiect sau ca efect de a crea în
detrimentul ne-profesioniştilor sau consumatorilor, un dezechilibru semnificativ
între drepturile şi obligaţiile părţilor ce decurg din contract“.
În acest context, şi la nivelul Uniunii Europene, pentru asigurarea
imperativelor de funcţionare a pieţei unice la 5 aprilie 1993 a fost adoptată
Directiva 93/13/CEE a Consiliului care are ca obiectiv “armonizarea dispoziţiilor
legale a statelor membre în domeniul clauzelor abuzive încheiate între un agent
economic profesionist şi un consumator“ (art. 1).
Directiva a fost elaborată în condiţiile în care legislaţiile naţionale nu furnizau
consumatorului decât mijloacele tradiţionale de a se apăra împotriva abuzurilor
56
comercianţilor profesionişti. În acest context s-a vădit necesitatea unei
reglementări europene unitare care să impună politicii de protecţie din acest sector
un caracter pe cât posibil unitar şi menit să înlăture sau măcar să reducă
disparităţile între diferitele regimuri de protecţie instituite în legislaţiile naţionale.
În dispoziţiile sale de început (art. 2-3) Directiva prezintă definiţiile legale ale
anumitor noţiuni de bază din cuprinsul său, cum ar fi cea de comerciant,
consumator, clauză abuzivă, clauză care nu a fost negociată direct. Astfel, potrivit
art. 3: “o clauză dintr-un contract care nu face obiectul unei negocieri este
considerată abuzivă când contrar cerinţelor de bună-credinţă, creează în
detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi
obligaţiile părţilor ce decurg din contract. O clauză este considerată întotdeauna
abuzivă când nu a făcut obiectul unei negocieri, când ea a fost în prealabil
redactată şi când, consumatorul nu a putut prin acest fapt să aibă o influenţă
asupra conţinutului ei, în special în cazul unui contract de adeziune. Faptul că
unele elemente ale contractului sau o clauză izolată au făcut obiectul unei
negocieri nu exclude aplicarea acestei prevederi restului unui contract, dacă
aprecierea globală permite să se tragă concluzia că este vorba de un contract de
adeziune“.
Pentru a simplifica aprecierea unei clauze ca fiind abuzivă, Directiva conţine
o anexă unde sunt enumerate cu titlu exemplificativ, clauzele considerate abuzive.
Aşadar, există o definiţie generală, precum şi o listă enunţiativă a clauzelor
abuzive.
În ceea ce priveşte modalitatea de protecţie efectivă a consumatorilor
împotriva unor astfel de practici, reglementarea comunitară obligă statele membre
la găsirea unor mijloace adecvate şi eficiente pentru stoparea şi prevenirea
utilizării de clauze abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi
consumatori. Aceste mijloace trebuie să dea posibilitatea unei posibilitatea unei
persoane sau unei organizaţii care dovedeşte un interes legitim în acest domeniu,
să apeleze la instanţa de judecată sau la autoritatea administrativă competentă ori
de câte ori se constată inserarea de către comercianţi a unor clauze abuzive în
contractele încheiate.
F
57
Vorbind despre sfera de aplicare a dispoziţiilor comunitare reţinem că:
a) – Ratione materiae, Directiva menţionează expres că prevederile sale nu se vor
aplica în cazul clauzelor contractuale rezultate din dispoziţii cu caracter imperativ
de natură statutară sau reglementară ori din prevederi sau principii ale
convenţiilor internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt parte. În
acest fel Directiva exclude în mod expres de la aplicarea sa contractele încheiate
în domeniul transporturilor, dar şi cele încheiate în domeniul asigurărilor de
persoane.
b) – Ratione personae, art. 2 din Directivă defineşte noţiunile de „consumator“ şi
„agent economic“. Criteriul utilizat în definirea celor două noţiuni este conturat
de scopurile în care acţionează o persoană fizică la încheierea contractului:
protecţia este acordată numai în măsura în care această persoană nu urmăreşte
realizarea comerţului, afacerii sau profesiei sale. În caz contrar, persoana fizică în
cauză va fi considerată agent economic.
În conformitate cu dispoziţiile art. 4 din Directivă, evaluarea unei clauze ca
fiind abuzivă se va face luînd în considerare natura bunurilor sau serviciilor ce fac
obiectul contractului, precum şi a tuturor circumstanţelor legate de încheierea
contractului. Interpretarea contractului va urma regula interpretării sistematice dar
va ţine cont şi de raportul de accesorietate în care s-ar putea afla contractul din
care face parte clauza analizată faţă de un alt contract.
Potrivit art. 5 din Directivă, în cazul în care o anumită clauză este susceptibilă
de mai multe înţelesuri, va prevala întotdeauna interpretarea în favoarea
consumatorului.
Având în vedere locul şi rolul acestei reglementări în cadrul legislaţiei
comunitare, art. 7.2. din Directivă lasă la latitudinea statelor membre atribuirea
competenţei de a aprecia şi stabili caracterul abuziv al unor clauze contractuale fie
instanţelor judecătoreşti, fie unor organe administrative specializate. Totodată, în
baza aceluiaşi art. 7.2. organizaţiile şi asociaţiile ce promovează interesele
consumatorilor, vor putea acţiona în conformitate cu legislaţiile naţionale ale
statelor membre în faţa organelor administrative sau judecătoreşti competente, în
scopul prevenirii folosirii în continuare a unor clauze abuzive în contractele
58
nenegociabile. De asemenea, potrivit art. 7.3. aceste drepturi pot fi exercitate
chiar şi împotriva unor asociaţii ale agenţilor economici ce utilizează frecvent
clauze abuzive sau recomandă membrilor lor folosirea unor astfel de clauze, în
vederea interzicerii lor în viitor. Organismele competente în a stabili caracterul
abuziv al unor clauze contractuale vor fi în măsură şi să aplice sancţiunile
corespunzătoare atunci consideră necesar.
În acest context, Directiva obligă statele membre să adopte dispoziţii
legislative corespunzătoare, în temeiul cărora clauzele contractuale abuzive
urmează a fi lipsite de efect juridic. Acest lucru însă nu va afecta contractul ce va
continua să fie obligatoriu pentru părţi, dar nu va mai conţine clauzele abuzive
care vor fi considerate nescrise.
5. Clauzele abuzive în dreptul intern
5.1. Noţiuni introductive
În ultimele trei decenii problema protecţiei consumatorilor s-a impus în
atenţia autorităţilor legislative din diverse state. Cum arătam, la nivelul legislaţiei
comunitare europene există Directiva Consiliului nr. 93/13/ CEE, un act
normativ special ce vizează armonizarea legislaţiilor statelor membre ale Uniunii
Europene (la acea dată Comunitatea Europeană – n.n. L.M.) în materia protecţiei
consumatorului împotriva clauzelor abuzive din contractele de adeziune. La
momentul elaborării Directivei, în legislaţia românească această problematică a
fost abordată într - un mod incomplet de O.G. nr. 21/1992 privind protecţia
consumatorilor, în Capitolul al III-lea intitulat „Protecţia intereselor economice
ale consumatorului“. Aici, la art. 8 sunt enunţate drepturile consumatorilor la
încheierea contractelor asigurându-se: libertatea de a lua decizii, fără a se impune
clauze care pot favoriza folosirea unor practici abuzive; redactarea clară şi
precisă a clauzelor contractuale; dreptul de a fi exoneraţi de plata produselor
care nu au fost solicitate şi acceptate etc. După cum rezultă chiar din art. 8 al
ordonanţei, aceste reglementări au un caracter general, pentru viitor, guvernului
F
59
revenindu-i sarcina de a edita „ reglementări specifice în scopul prevenirii
practicilor ce dăunează intereselor economice ale consumatorilor“.
În acest context, prin O.G. nr. 58/2000, legiuitorul defineşte pentru prima oară
noţiunea de clauză abuzivă, definiţie reluată şi de legea cadru ce va fi fost
adoptată. Răspunzând cerinţelor enunţate mai sus a fost adoptată Legea nr.
193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi
consumatori. În raport de cele arătate putem reţine că, reglementarea generală în
acest domeniu al protecţiei consumatorilor este O.G. nr. 21/1992 privind protecţia
consumatorilor ale cărei dispoziţii au cunoscut modificări de substanţă prin Legea
nr. 37/2002. Alături de reglementarea generală dreptul românesc cunoaşte şi o
reglementare specială cuprinsă în dispoziţiile Legii nr. 193/2000, cele două acte
normative, ale căror prevederi se inspiră din textul Directivei nr. 93/13/CEE,
configurând un adevărat drept comun în această materie. Totodată, aceste texte
legale se pot corobora cu cele din Codul civil, în principal art. 970 alin. (1) dar şi
art. 977 - 985 C. civ. sau 966 - 968 C. civ.
5.2. Clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi
consumatori
Pentru a expune definirea clauzelor abuzive în dreptul intern este necesar a
determina în prealabil câmpul de aplicare al definiţiei legale cuprinsă în art. 4
alin. (2) din Legea nr. 193/2000.
5.2.1. Determinarea părţilor contractante
1. Comercianţii. Tendinţa de definire a părţilor raportului de consum în cadrul
fiecărei reglementări este specifică dreptului comunitar. O.G. nr. 21/1992 se
referă la „agenţi economici“, adică la “persoana fizică sau juridică autorizată
care în cadrul activităţii sale profesionale fabrică, importă, transportă sau
comercializează produse ori părţi din acestea sau prestează servicii“ (art. 2 pct.
3). Definiţia cuprinsă în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 se referă la
„comerciant“ văzut ca „orice persoană fizică sau juridică ce încheie un contract
în cadrul unei activităţi autorizate, comerciale sau profesionale. În raport şi de
Fdefiniţie
60
celelalte dispoziţii legale rezultă că, în acest cadru se regăsesc: producătorii,
distribuitorul şi prestatorul de servicii. În plus, activitatea comerciantului trebuie
să fie autorizată. Se remarcă faptul că, şi în dreptul intern, pentru definirea
noţiunii de comerciant s-au avut în vedere cele două linii directoare ce
caracterizează noţiunea conferindu-i unitate: - lipsa importanţei calităţii de
persoană fizică sau juridică şi caracterul organizat, de profesie obişnuită a
comerciantului.
Deşi Legea nr. 193/2000 a ocolit problema calităţii de comerciant profesionist
a persoanelor de drept public, fără să preia textul corespunzător din Directiva
93/13/CEE apreciem că generalitatea definiţiei permite aplicarea dispoziţiilor sale
şi acestor persoane.
Totodată, din definiţia cuprinsă în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000,
rezultă că protecţia conferită de ea nu ar putea fi invocată în raporturile dintre un
consumator şi un ne-comerciant profesionist câtă vreme dispoziţia legală se referă
expres la „activitate profesională sau comercială autorizată“. Este limitată astfel
aplicabilitatea legii numai la categoria comercianţilor, aspect negativ care
restrânge sfera de protecţie acordată consumatorilor, prin excluderea celorlalţi
agenţi economici profesionişti, specializaţi, cum sunt cei care exercită profesii
liberale sau fără caracter comercial. Numai că, termenii trebuie interpretaţi larg
fără o rezumare strictă la noţiunea de comerciant astfel cum este definită de Codul
comercial. De exemplu, un student poate susţine caracterul abuziv al unei clauze
contractuale strecurate într-un contract de studii, deşi calitatea de comerciant a
unei universităţi este discutabilă. De asemenea, calitatea de comerciant a unui
medic sau a unei clinici private poate fi contestată însă ar fi absurd să se refuze
protecţia unui pacient în calitate de consumator. Si în aceste cazuri se regăseşte
necesitatea care a generat adoptarea legislaţiei protecţioniste: protecţia
contractantului aflat într-o poziţie defavorabilă.
2. Consumatorii. Normele speciale se vor aplica numai raporturilor dintre
comercianţii profesionişti şi „consumatori“. În art. 2 alin. (1) din Legea nr.
193/2000 este definită noţiunea de consumator. Potrivit textului legal: „[…] prin
61
consumator de înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice
constituite în asociaţii, care încheie un contract în afara activităţii lor autorizate,
profesionale sau comerciale“. Este o redactare fidelă textului art. 2 lit. b) din
Directiva 93/13/CEE.
În raport de prevederile enunţate reţinem următoarele criterii care determină
persoanele ce pot invoca protecţia conferită de lege:
a) - consumatorul este o persoană fizică sau un grup de persoane fizice
constituite în asociaţii. Legea are în vedere asociaţiile de protecţie a
consumatorilor şi nu alte persoane juridice asociaţii. Din ansamblul dispoziţiilor
legale se deduce că o persoană juridică (alta decât asociaţiile menţionate) nu poate
invoca drepturile de care dispune consumatorul. Determinarea din cadrul legii
este o constantă în domeniul protecţionist normativ din ţara noastră, care se referă
expres la consumatorii persoane fizice. Orientarea legiuitorului român este
specifică şi jurisprudenţei europene. Astfel, potrivit Curţii de Justiţie a
Comunităţilor Europene: „Noţiunea de consumator, astfel cum este ea definită de
art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE (…), trebuie să fie interpretată în sensul că
ea vizează în mod exclusiv persoanele fizice“.
b) – caracterul extraprofesional al contractelor. Contractele încheiate de
consumator cu comerciantul profesionist trebuie să aibă un caracter non -
profesional din prisma cauzei care îl animă pe cel dintâi. Esenţiale pentru
determinarea calităţii de consumator sunt atât situaţia sa de profan (cu înţelesul de
necunoscător, nespecialist) în raport cu actul juridic analizat, cât şi caracterul
extraprofesional al acestuia din urmă. Scopul neprofesional al actului juridic
încheiat de consumator trebuie privit într - un mod strict întrucât textul de lege se
referă în mod expres la servicii/produse dobândite „ în afara profesiei“ [art. 2
liniuţă 2 din O.G. nr. 21/1992; art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000].
Fconsumator
62
5.2.2. Definirea clauzelor abuzive
Clauza abuzivă reprezintă o stipulaţie contractuală impusă de către comerciant
consumatorului şi de natură a produce un dezechilibru semnificativ între
drepturile şi obligaţiile părţilor, în sensul naşterii unei poziţii avantajoase pentru
comerciant, contrar bunei - credinţe. Cu alte cuvinte, o clauză este abuzivă de
îndată ce rupe echilibrul contractual.
Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000: „o clauză care nu a fost
negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă, dacă prin ea însăşi
sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul
consumatorului şi contrar cerinţelor bunei - credinţe, un dezechilibru
semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor“.
În urma analizei textului legal identificăm elementele constitutive ale clauzei
abuzive şi anume:
a) – caracterul nenegociat sau insuficient negociat al acestor clauze, cu alte
cuvinte, lipsa negocierii directe consumator şi comerciant.
Negocierile reclamă eforturi comune ale potenţialilor contractanţi pentru
formarea unui contract care să exprime voinţa lor concordantă. De aceea, dacă un
contract este rezultatul negocierilor se prezumă că el exprimă voinţa comună a
părţilor. Negocierea poate lipsi atunci când informarea nu îşi are vreun sens
(exemplu: achiziţionarea unui bilet la spectacol) sau poate fi obligatorie atunci
când legea o cere. Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, o clauză va fi
considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost
stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei.
Economia de piaţă, economia consumului dă naştere unor raporturi care de
cele mai multe ori exclud comunicarea dintre contractanţi şi, pe cale de
consecinţă, negocierea termenilor acordului de voinţe. Cum arătam deja,
fenomenul vânzării de masă a dat naştere unui contract a cărui expresie este astăzi
specifică dreptului consumului: contractul de adeziune. Legiuitorul român a
preluat şi de această dată concepţia Directivei 93/13/CEE, potrivit căreia existenţa
clauzelor abuzive este indisolubil legată de insinuarea acestor contracte în viaţa
economică de zi cu zi. Aceste contracte presupun într-un fel existenţa unui „viciu
FElemente
constitutive
63
permanent de consimţământ“şi sunt rezultatul unui dezechilibru economic şi
social între contractanţi.
În accepţiunea Legii nr. 193/2000, contractul de adeziune este denumit
„contract standard preformulat“, iar clauzele sale „clauze standard
preformulate“ (art. 4).
Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, interpretarea noţiunii de
contract standard preformulat se realizează într-o manieră extensivă deoarece,
noua reglementare se aplică şi clauzelor inserate în: bonurile de comandă,
bonurile de livrare, bilete, tichete şi alte asemenea înscrisuri, în cazul în care
conţin stipulări sau referiri la condiţiile generale prestabilite. În toate aceste cazuri
este prezumată lipsa negocierii prealabile. Ca o inovaţie, poate fi privită şi cerinţa
avizului din partea Oficiului pentru Protecţia Consumatorului şi a Consiliului
Concurenţei, pentru contractele între furnizorii de servicii ce constituie monopol
natural sau legal şi consumatori.
Pentru a fi în prezenţa unui contract de adeziune este necesar să lipsească
negocierea iar în acest sens legiuitorul defineşte cu abilitate indirect şi această
noţiune: „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu
consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului
să influenţeze natura ei (…)“ (art. 4 alin (2)).
În cazurile în care numai unele clauze au fost negociate cu consumatorul,
reglementarea se poate aplica la celelalte clauze contractuale [art. 4 alin. (3)].
Interpretarea per a contrario a textului mai-sus enunţat duce la concluzia că
norma privind protecţia consumatorului în această materie nu se aplică în cazul în
care clauza a fost negociată de părţi, chiar dacă în defavoarea consumatorului.
Potrivit legii, proba negocierii unei clauze revine comerciantului [art. 4 alin. (3)
teza ultimă]. Clauzele îndoielnice se interpretează în favoarea consumatorului
[art. 1 alin. (2)]. Asemănătoare contractelor de adeziune este şi situaţia
contractelor obligatorii. Un exemplu în acest sens este contractul de asigurare
obligatorie pentru răspundere civilă unde legea prevede doar obligativitatea
încheierii contractelor, lăsând însă părţilor posibilitatea să negocieze clauzele
contractuale; în realitate suntem în prezenţa unui contract preredactat, unde
FContractul de
adeziune
64
persoana ce va dobândi calitatea de asigurat nu poate decât să-şi exprime voinţa în
legătură cu încheierea contractului.
În scopul eliminării discuţiilor legate de determinarea naturii clauzei abuzive,
legiuitorul a prevăzut, după modelul normelor comunitare, că este obligatorie
redactarea clară şi fără echivoc a clauzelor, astfel încât să nu fie necesare
cunoştinţe de specialitate pentru înţelegerea lor. Dacă totuşi există îndoieli asupra
interpretării clauzei ea va fi interpretată în favoarea consumatorului [art. 2 alin.
(2) din Legea nr. 193/2000 care reia într-un domeniu specific dispoziţiile art. 983
C.civ. – in dubio pro reo - şi care exclude a priori interpretarea subiectivă a
contractelor].
În acest context, este justificată aplicarea normei protective în cazurile în care
clauzele sunt scrise într-o altă limbă, cu minuscule greu de descifrat, cu caractere
a căror culoare se confundă cu aceea a înscrisului pe care sunt aplicate etc.
Esenţial de reţinut este faptul că regulile clauzelor abuzive se vor aplica şi atunci
când consumatorul a înţeles clauzele contractului. Legea pune pe picior de
egalitate pe consumatorul care a înţeles clauza cu cel care nu a înţeles clauza
ambii putând utiliza pârghiile reglementării.
b) – încălcarea exigenţelor generale de bună - credinţă.
Buna-credinţă contractuală este prezumată de lege, art. 970 C.civ. având o
aplicare generală. Existenţa clauzelor abuzive implică încălcarea obligaţiei de
bună - credinţă. Sursa acestui criteriu îl constituie Directiva 93/13/CEE ai cărei
autori au avut drept model Legea germană din 9 decembrie 1976 referitoare la
condiţiile generale de afaceri. Dreptul comparat ne oferă şi alte exemple cum
sunt: Legea spaniolă din 19 iulie 1984 privind protecţia consumatorilor, Decretul
- Lege portughez 446/1986 etc. Alte legislaţii, cum este cea franceză, au rămas
indiferente la acest criteriu ceea ce a făcut ca legiuitorul francez, cu ocazia
transpunerii Directivei în dreptul intern, să elimine prevederea din textul legal a
bunei - credinţe.
În concordanţă cu poziţia legiuitorului nostru apreciem că noţiunea de clauză
abuzivă rămâne ataşată bunei - credinţe. De altfel, ar părea inadmisibilă noţiunea
FBuna-credinţă
65
de clauză „abuzivă“în afara ideii de bună-credinţă, pentru că abuzul nu este
altceva decât o subdiviziune a relei-credinţe.
c) – clauza, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, trebuie să
creeze în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile
şi obligaţiile părţilor.
Legea nu defineşte dezechilibrul semnificativ. În fapt, acest element se
obiectivează în funcţie de specificul fiecărei clauze abuzive sesizate. Este vorba
de un dezechilibru de natură obiectivă care se apreciază de judecător prin
raportare la un echilibru ideal. Esenţial nu este ca efectul clauzei să fie pe cale să
se producă sau să se fi produs căci, ceea ce contează este „faptul obiectiv“ al
dezechilibrului, indiferent că acesta a produs sau nu efecte asupra patrimoniului
consumatorului. În acelaşi timp este vorba despre un dezechilibru economic câtă
vreme clauzele abuzive au drept scop protecţia intereselor economice ale
consumatorului.
În ceea ce priveşte momentul în funcţie de care se apreciază dezechilibrul ca
regulă, acesta se raportează la starea părţilor din momentul încheierii contractului.
Este o concluzie firească în condiţiile în care un dezechilibru ulterior încheierii
contractului care nu poate fi localizat decât ca ţinând de împrejurări legate de
executare, nu poate constitui obiect al protecţiei. Un astfel de dezechilibru ţine
mai degrabă de impreviziune.
Cum se precizează în lege dezechilibrul trebuie să fie semnificativ, deoarece
nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă. Caracterul semnificativ al
dezechilibrului poate fi apreciat în funcţie de natura prestaţiei, reciprocitatea sau
nereciprocitatea unor drepturi şi obligaţii în contextul unei interpretări sistematice
a contractului.
Aceste reglementări speciale derogă de la dreptul comun, în ce priveşte
regimul juridic sancţionator al leziunii.
În principiu, Codul civil nu sancţionează leziunea căci aceasta are un domeniu
de aplicare restrâns atât din punctul de vedere al persoanleor ce o pot invoca drept
cauză de anulare a unui act juridic (minorii cu vârsta între 14-18 ani), cât şi al
actelor juridice susceptibile de anulare pentru leziune (actele juridice civile care,
FDezechilibrusemnificativ
66
cumulativ îndeplinesc următoarele condiţii: a)- sunt acte de administrare, b)- au
fost încheiate de minorul între 14-18 ani, singur, fără încuviinţarea ocrotitorului
legal, c)- sunt lezionare pentru minor şi d)- sunt comutative).
Legea specială are în vedere atât echilibrul juridic cât şi economia
contractului. Ruperea echilibrului contractului, prin inserarea de clauze abuzive,
în favoarea comerciantului şi având efect lezionar asupra consumatorului atrage
sancţiunile instituite de lege. Astfel, legiuitorul recunoaşte existenţa unui
principiu de echilibru în relaţiile contractuale, ceea ce contravine dreptului comun
deoarece leziunea – în afara cazurilor menţionate- nu este cauză de nulitate a
contractelor încheiate între majori. În acest context, putem spune că echitatea
prevalează asupra securităţii contractuale.
5.2.3.Enumerarea clauzelor abuzive
Art. 4 alin. (4) din Legea nr. 193/ 2000 face trimitere la lista cuprinsă în anexa
actului normativ cu menţiunea că enumerarea are un caracter exemplificativ,
enunţiativ şi nu limitativ. În anexă găsim un număr de 19 exemple de clauze
abuzive pe care, ţinând seama de cuprinsul lor, le putem grupa pe 3 categorii: a)
clauze care permit comerciantului modificarea unilaterală şi discreţionară a
contractului (lit. a, d, e, p, s şi t); b) clauze de nerăspundere sau de limitarea a
răspunderii contractuale a comerciantului (lit. g, h, k, l, m şi n); c) clauze de
agravare a răspunderii consumatorului (lit. i, j, o şi r).
O altă clasificare adapatată după dreptul francez reţine următoarele categorii:
a) clauze prezumate abuzive (incluse în lista din Legea nr. 193/2000) şi b) clauze
virtual abuzive (care nu îmbracă nici una din formele predeterminate de listă, dar
care sunt declarate ca atare în justiţie).
Varietatea clauzelor abuzive este infinită motiv pentru care lista cuprinsă în
anexa la Legea nr. 193/2000 nu poate fi decât sugestivă. De multe ori cazurile
practice nu se încadrează întocmai în prevederile anexei un alt motiv pentru care
lista are un caracter exemplificativ. Exemplificativă, iar nu exhaustivă, lista nu
înlătură obligaţia comerciantului de a face dovada că o clauză - standard a fost
negociată direct cu consumatorul [art. 4 alin. (3) teza finală].
67
5.2.4. Reprimarea clauzelor abuzive
Legiuitorul român, respectând îndrumările Directivei 93/13. CEE, a alocat o
parte din textul normativ tocmai pentru reglementarea prevenirii şi sancţionării
utilizării clauzelor abuzive. Înainte de analiza acestor reglementări observăm că
inserarea în contracte de clauze abuzive atrage răspunderea civilă,
contravenţională sau chiar penală a comerciantului. Sancţiunile aplicabile în plan
civil clauzelor abuzive sunt arătate în cuprinsul art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000.
Răspunderea contravenţională face obiectul art. 15 iar pentru stabilirea
caracterului abuziv al unei clauze se aplică un regim procedural mixt, prevăzut de
art. 8-14 din lege. Oricum, problema sancţiunii juridice la care este supus un
contract care cuprinde o clauză abuzivă este una dificil de soluţionat în baza
principiilor clasice ale dreptului civil.
I. Sancţiunile în plan civil.
În acest sens dispoziţiile art. 6 şi 7 sunt extrem de confuze din multe puncte de
vedere. Astfel, art. 6 nu prevede sancţiunea specifică aplicabilă clauzei abuzive: „
clauzele abuzive (…) nu vor produce efecte asupra consumatorului (…). Ce poate
rezulta de aici în privinţa sancţiunilor, câtă vreme gama ineficacităţilor unui act
juridic oferă mai multe soluţii. Poate fi vorba de inopozabilitatea clauzei faţă de
consumator sau poate fi vorba de nulitate sau, eventual, de considerarea clauzei ca
nescrisă.
În lipsa unei prevederi exprese în textul legal, opinia dominantă la care ne
raliem este aceea a nulităţii clauzelor abuzive, întrucât stipularea lor este
rezultatul încălcării unei norme imperative exprese: „ se interzice comercianţilor
stipularea de calauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii“[art. 3
alin. (3)] din Legea nr. 193/2000).
O problemă, de altfel esenţială pentru efectele pe care le produce asupra
prescripţiei acţiunii în anulare, este aceea a felului nulităţii: absolută sau relativă.
Chiar dacă o parte a doctrinei ataşează chestiunea clauzelor abuzive sferei viciilor
de consimţămânr (eroare, dol, leziune) ceea ce ar însemna că sancţiunea ar trebui
să fie nulitatea relativă, aceasta nu este însă proprie clauzelor abuzive mai multe
68
considerente fundamentând teza nulităţii absolute a clauzei. În primul rând,
clauza abuzivă este strâns legată de noţiunea relei - credinţe ca nerespectare a
exigenţei de bună - credinţă. În sfera contractului, reaua - credinţă se asociază
noţiunii de cauză ilicită pentru care sancţiunea este nulitatea absolută (art. 966 şi
968 C. civ.). Cu toate acestea argumentul poate fi contestat câtă vreme şi dolul
presupune rea - credinţă dar atrage nulitatea relativă. În al doilea rând,
reglementarea instituită prin Legea nr. 193/2000, nu ocroteşte numai interese
personale ale fiecărui consumator individual, ci reprezintă o normă de ordine
publică destinată a ocroti un interes colectiv, al consumatorilor în general sau al
unei întregi categorii de consumatori cărora li se propune acelaşi contract tip ce
conţine clauze abuzive. Acest lucru atrage sancţiunea nulităţii absolute prin
raportare la dispoziţiile art. 5 C.civ. În al treilea rând trebuie menţionat că Legea
abilitează anumite instituţii să cenzureze contractul, conform prevederilor
Capitolului 3 (A.N.P.C. sau alte organe ale administraţiei publice, respectiv
instanţele de judecată). În ceea ce priveşte alte organe decât instanţa, legea
prevede expres că verificarea contractelor se poate face chiar din oficiu. Această
manieră de control este specifică regimului juridic al nulităţii absolute. Nu în
ultimul rând, însoţirea sancţiunii civile a „lipsirii de efecte“ (în exprimarea
ambivalentă din lege) de sancţiuni contravenţionale sau chiar penale după caz,
este specifică normelor care ocrotesc un interes general.
În subsidiar se poate discuta şi de posibilitatea desfiinţării întregului contract
ca efect al caracterului esenţial al clauzei determinate abuzive cum rezultă din
partea a doua a textului legal. Astfel, conform art. 7 din Legea nr. 193/2000: „în
măsura în care contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea
clauzei abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului,
putând solicita după caz, şi daune-interese“. Această prevedere se află în legătură
cu teza finală a art. 6 care prevede că după eliminarea clauzelor abuzive „(…)
contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă
după eliminarea acestora mai poate continua“. Interpretarea corelativă a celor
două texte legale generează următoarele concluzii:
- după anularea clauzei contractul va continua să-şi producă efectele dacă se va
putea derula şi fără clauza abuzivă. Prin urmare, este vorba de o nulitate absolută
69
parţială a contractului. Aici legiuitorul revine la teoria cauzei proxime în materia
executării obligaţiilor. Contractul, după anularea clauzei abuzive care avea un
caracter esenţial pentru una dintre părţi, rămâne lipsit de cauză;
- în situaţia în care contractul nu mai poate continua, datorită lipsirii sale de
cauză, ne aflăm în prezenţa unei nulităţi absolute totale însă, contrar acestei
soluţii fireşti, legea se referă la „rezilierea“ contractului. Soluţia la care se opreşte
legiuitorul excede dreptului comun.
În mod cert ne aflăm în prezenţa unei utilizări improprii a noţiunii de
„reziliere“, inserarea unei clauze abuzive nefiind o neexecutare culpabilă a unei
obligaţii contractuale, ci o încălcare a unei prohibiţii impuse de lege. Din
redactarea textului de lege, ar rezulta că acesta este aplicabil numai contractelor
sinalagmatice cu executare succesivă, cu excluderea contractelor unilaterale. Atât
rezilierea cât şi rezoluţiunea sunt cauze de ineficacitate ulterioare încheierii
valabile a contractului ori, clauza abuzivă îşi produce efectul în momentul
realizării acordului de voinţă. Astfel, rezilierea reglementată de aceste texte legale
se depărtează de regimul dreptului comun aplicabil rezilierii/rezoluţiunii
contractului, întrucât sancţiunea nu este aplicată, cum deja arătam, pentru
neexecutarea unei obligaţii contractuale din partea comerciantului, ci pentru
nerespectarea unor norme imperative. Aşadar, este vorba de o reziliere improprie,
într-o anumită măsură apropiată nulităţii, deoarece obligaţia nerespectată de către
comerciant izvorăşte din norme imperative şi nu din contract, nefiind o consecinţă
a neexecutării culpabile. De altfel, s-a susţinut în mod corect că sancţiunea
proprie în această privinţă ar fi trebuit să fie nulitatea şi nu rezilierea.
Ambiguitatea terminologiei legale lasă nerezolvată această problemă. Odată ce
legea instituie rezilierea vom reţine că acesteia i se aplică un anumit termen de
prescripţie (de 3 ani) în vreme ce în cazul nulităţii absolute acţiunea este
imprescriptibilă. Cu toate acestea, chiar şi în absenţa unei prevederi exprese,
apare evident că se va putea invoca direct nulitatea absolută în temeiul art. 6,
făcându-se abstracţie de dispoz. art. 7. La fel de bine poate fi invocată şi rezilierea
reglementată de dispoz. art.7 din Legea nr. 193/2000.
Acelaşi text de lege (art. 7) are în vedere şi daunele interese care vor putea fi
solicitate în combinaţie cu oricare din sancţiunile prezentate mai-sus. Temeiul
70
acestor daune este unul delictual căci este vorba nu de neexecutarea unei obligaţii
contractuale, ci a unei obligaţii legale anterioare contractului şi independente de
executarea acestuia fără clauza anulată.
II.Procedura constatării caracterului abuziv al unei clauze.
În raport de dispoz. art. 8-14 din Legea nr. 193/2000 se conturează mai multe
variante:
a) Procedura administrativ-jurisdicţională reglementată de art. 8-13 din lege.
Potrivit acestor dispoziţii, organele abilitate în domeniul protecţiei
consumatorului, la sesizarea consumatorilor sau din oficiu, pot efectua verificări
ale contractelor pe care comercianţii sunt obligaţi să le pună la dispoziţie. În
situaţia în care, analiza contractului duce la constatarea existenţei clauzelor
abuzive, aceste organisme încheie un proces - verbal în care indică cele constatate
şi pe care îl transmit judecătoriei competente, urmând regulile de la art. 12. Prin
urmare, organele de control sunt abilitate să încheie procese - verbale de
constatare a faptelor şi nu de „constatare şi sancţionare a contravenţiilor“, potrivit
dreptului comun în materia contravenţiilor. Competentă teritorial este instanţa în
raza căreia comerciantul îşi are domiciliul sau sediul. Competentă material este
judecătoria. În cazul în care instanţa stabileşte existenţa unei clauze abuzive
aplică sancţiuni contravenţionale (amenzile indicate la art. 15) şi dispune sub
sancţiunea „daunelor“ modificarea clauzelor contractului (în cazul în care
contractul se menţine) sau „desfiinţarea contractului“ cu daune interese. Judecata
trebuie să fie cea de drept comun impunându - se citarea comerciantului, a
A.N.P.C. şi eventual a consumatorului. Deşi legea nu o prevede, hotărârea
pronunţată de judecătorie este supusă recursului în raport de dispoziţiile speciale
în materia sancţionării contravenţiilor şi de prevederile Codului de procedură
civilă;
b) Procedura dreptului comun. Este reglementată de art. 14 din Legea nr.
193/2000 care face trimitere la Codul civil şi la Codul de procedură civilă.
Această procedură este complet independentă de procedura administrativ -
F
71
jurisdicţională fiind expresia dreptului exclusiv al consumatorului individual sau
organizat în asociaţii. Acţiunea are ca obiect sancţiunile indicate de lege arătate
mai sus şi este scutită de taxa de timbru. Trebuie menţionat că, „sancţiunea
lipsirii de efecte“a clauzei abuzive poate fi invocată şi din oficiu de către instanţă
în cadrul unui litigiu şi de către consumator pe cale de excepţie.
c) Comisia pentru Clauze Abuzive. Prin Ordinul nr. 531/2001 al Autorităţii
Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, a fost înfiinţată Comisia pentru
Clauze Abuzive, ca organism independent, cu rol consultativ, alcătuită din
reprezentanţi ai agenţilor economici şi ai consumatorilor. În principal, atribuţiile
Comisiei sunt legate de emiterea unui punct de vedere autorizat (dar având un
caracter consultativ) referitor la clauzele cuprinse în contractele preformulate
pentru servicii de interes public sau care se adresează unui număr mare de
consumatori. Conform art. 2 din Ordin, principalele teme asupra cărora se
pronunţă Comisia sunt: 1) – eliminarea sau modificarea clauzelor abuzive; 2) –
includerea în contracte a unor stipulaţii menite să asigure informarea
consumatorilor; 3) – includerea în contracte a unor stipulaţii menite să prevină un
dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor; 4) – formularea clară a
clauzelor contractuale astfel încât să se asigure înţelegerea lor de către
consumatori.
Avizul consultativ este elaborat de către Comisie la solicitarea A.N.P.C., a
Comitetului Interministerial pentru Supravegherea Pieţei Produselor şi Serviciilor
şi Protecţiei Consumatorilor precum şi a instanţelor de judecată, cărora trebuie să
le răspundă în termen de 30 de zile de la sesizare. Cu toate că legea nu prevede
expres, apreciem că trebuie să se recunoască dreptul Comisiei de a se pronunţa şi
fără a fi sesizată de către autorităţile indicate asupra chestiunilor menţionate mai
sus. În acelaşi context, era necesar ca legea să recunoască şi asociaţiilor de
protecţia consumatorilor constituite în baza O.G. nr. 21/1992, dreptul de a sesiza
Comisia pentru a da posibilitatea acestora de a-şi apăra interesele şi fără
intermediari.
F
72
5.2.5. Clauzele abuzive în alte contracte decât cele încheiate cu consumatorii
Cum arătam deja, Legea nr. 193/2000 a adoptat, asemeni modelului său
european, un criteriu personalist de determinare a consumatorului, eliminând
posibilitatea invocării reglementării protecţioniste de către persoanele juridice sau
de către persoanele fizice care încheie un act juridic conex activităţilor
profesionale proprii. În raport de această reglementare se pune întrebarea dacă şi
persoanele excluse pot să invoce caracterul abuziv al unei clauze contractuale,
întemeidu-şi cererea pe normele dreptului comun ?
Doctrina a subliniat deja un răspuns afirmativ cu precizarea că persoanele
vătămate trebuie să recurgă la dreptul comun sau la dispoziţii adiacente, dar care
nu ţin de protecţia consumatorului, neputând să invoce prevederile legilor
consumeriste. În acest context jurisprudenţa a prezentat câteva soluţii după cum
urmează:
1. Sunt numeroase contractele de distribuţie în care se stipulează clauze de
determinare unilaterală a preţului de către una din părţi. Caracterul arbitrar al
acestor clauze a determinat instanţele franceze să recurgă la dispoziţiile art. 1129
C.civ.fr. (art. 964 C.civ.rom.) care se referă la obligativitatea caracterului
determinat sau determinabil al obiectului obligaţiei, ca modalitate de a verifica
loialitatea contractuală în fixarea preţului. După o practică bogată în materie s-a
renunţat la acestă soluţie, recent statuându-se în jurisprudenţă că, folosirea
abuzivă a prerogativelor conferite de clauza de fixare unilaterală a preţului dă
celeilalte părţi dreptul să ceară rezoluţiunea contractului şi daune-interese. De
regulă, în aceste situaţii şi în altele similare, nu suntem în prezenţa unei clauze
abuzive ci are loc o utilizare abuzivă a unor clauze contractuale (prin raportare la
dispoziţiile art. 969 C.civ.). În mod excepţional, am putea fi în preznţa unei clauze
cu caracter abuziv, atunci când se probează că, partea nu ar fi acceptat o asemenea
prevedere contractuală dacă nu s-ar fi aflat într-o poziţie de evidentă inferioritate
economică faţă de cocontractant. Este cazul producătorului monopolist când
distribuitorii sunt practic constrânşi să accepte clauza de fixare unilaterală a
73
preţului, clauză pe care nu ar fi acceptat-o în condiţii normale de concurenţă. Este
o ipoteză care exclude posibilitatea oricărei negocieri.
2. O altă situaţie de practică judiciară evidenţiată din perspectiva echilibrului
contractual o reprezintă utilizarea art. 1131 C. civ. fr. (art. 966 C.civ.rom.) privind
condiţiile generale ale cauzei contractului. Avem în vedere nulitatea unei clauze
contractuale pe motiv că lipseşte pe unul dintre contractanţi de contraprestaţia
necesară pe care era îndreptăţit să o aştepte de pe urma contractului. Astfel
instanţa a considerat că nu poate produce efecte o clauză inserată într-un contract
prin care o societate de servicii de curierat era exonerată de răspunderea nelivrării
în termenul contractual a corespondenţei către destinatar, faţă de contractantul
expeditor. De regulă, când se stabileşte o astfel de clauză între profesionişti nu ne
aflăm în prezenţa unui abuz. Cu toate acestea, împrejurările concrete ale cauzei
pot releva contrariul. Astfel, în situaţia expusă mai sus, furnizorul de servicii de
curierat beneficia de un oarecare monopol În piaţa de poştă rapidă iar renumele
său se baza tocmai pe seriozitatea si promptitudinea serviciilor. Această poziţie
impunea contractanţilor o variantă uniformă de contract ce includea clauza
menţionată şi care excludea orice eventuală negociere, mai cu seamă datorită
rapidităţii încheierii contractului, cerută de circumstanţe. Soluţia sugerează
existenţa unei veritabile clauze abuzive.
Există şi o variantă mixtă când, utilizând atât conceptul de cauză ilicită cât şi
concepte adiacente, numeroşi autori au opinat pentru dreptul judecătorului de a
interveni în contract, reducând cuantumul unei clauze penale de exemplu. Si
jurisprudenţa cunoaşte soluţii în acest sens. Unele din acestea (cele prin care s-a
admis dreptul judecătorului de a interveni în contract şi în alte situaţii decât cel
prevăzut expres de art. 1070 C.civ., atunci când clauza penală are un caracter
excesiv), exprimă de fapt generalitatea noţiunii de clauză abuzivă ceea ce are
drept consecinţă, generalitatea aplicării sancţiunilor specifice. Deosebirea faţă de
regimul clauzei abuzive rezidă în genul diferit al mijloacelor de intervenţie asupra
contractului care, în raporturile comerciant-comerciant nu beneficiază de o
reglementare specifică. Este motivul pentru care aceştia trebuie să găsească
instrumentele adecvate pentru a evita incidenţa clauzei abuzive. În practică
descoperirea acestor instrumente este de multe ori anevoioasă (instanţele fiind
74
reticente la „inedit“) însă coordonatele principale ale acestui demers sunt buna-
credinţă şi echitatea. Mai simplu spus buna-credinţă căci, aşa cum s-a subliniat în
literatura de specialitate: „buna-credinţă semnifică totodată echitate“.
1. Si în multe contracte încheiate între comercianţi profesionişti, lipsa de
informare cu privire la aspecte importante în accepţiunea cocontractantului poate
avea ca efect un dezechilibru contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor. În
astfel de situaţii, reechilibrarea prestaţiilor se poate realiza şi prin invocarea
nulităţii parţiale a unei clauze cu privire la care nu s-a îndeplinit obligaţia de
informare. Sancţiunea este admisibilă în măsura în care clauza nu are un caracter
esenţial în accepţiunea părţilor întrucât, într-o astfel de situaţie, sancţiunea ar fi
nulitatea totală.
2. Si mijloacele adiacente dreptului comun permit corectarea dezechilibrului
contractual. Este vorba despre utilizarea dreptului concurenţei pentru obţinerea
nulităţii clauzelor contractuale care se raportează la practici anticoncurenţiale. Pe
acest temei a fost considerată nulă clauza prin care debitorul era obligat să
restituie în natură rezervoarele de combustibil primite de la furnizorul exclusiv. O
eventuală încercare a debitorului de a se aproviziona de la un furnizor concurent
ar fi fost sancţionată cu demolarea staţiei de combustibil întrucât, doar astfel
puteau fi restituite către furnizor rezervoarele care erau îngropate în pământ.
În raport de soluţiile prezentate apreciem că nevoia generală de loialitate,
resimţită în materia contractelor, permite eliminarea clauzelor abuzive şi în afara
raporturilor comerciant profesionist-consumator. Sigur că, aprecierea va fi mai
severă atunci când este vorba de doi comercianţi. Simpla lipsă de profesionalism
în afaceri nu poate constitui temei pentru pierderile suferite de încheierea neatentă
a unui contract.
75
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
I. Tratate şi monografii.
1. Livia Mocanu, Note de curs, 2007;
2. Daniel Dascalu, Consideratii privind protectia intereselor economice ale
consumatorului in contractele de adeziune cu clauze abuzive, în „Revista de
drept comercial“ nr. 1/1999, p. 51-61;
3. Ioan I. Balan, Clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianti si
consumatori , în revista „Dreptul“ nr. 6/2001, p. 35-43;
4. Catalin Ciubota, Clauzele abuzive în contractele comerciale, în „Revista
romana de dreptul afacerilor“ nr. 2/2004, p. 26-34;
5. Norel Popescu, Clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianti si
consumatori, în „Revista de drept comercial“ nr. 2/2005, p. 47-49;
6. Monna Lisa BELU MAGDO, Clauzele abuzive din contractele incheiate intre
comercianti si consumatori, în „Revista de drept comercial“ nr. 12/2006, p. 9-
15;
7. Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre
comercianti si consumatori, publicată în „Monitorul oficial al României“,
partea I, nr. 560 din 10 noiembrie 2000, cu modificarile si completarile
ulterioare;
76
TEST DE AUTOEVALUARE
Procedura constatării caracterului abuziv al unei clauze
TEMĂ DE REFLECŢIE
Contractele de adeziune
MODELE DE ÎNTREBĂRI
Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare întrebare.
77
1. Dezechilibrul semnificativ generat de clauzele abuzive se apreciază la
starea părţilor :
a)- din momentul încheierii contractului;
b)- din momentul verificării contractului de către organele de control;
c)- din momentul sesizării instanţei;
d)– nici-un răspuns valabil.
2. Potrivit legii atunci când, după înlăturarea clauzei abuzive, contractul
nu îşi mai poate produce efectele, consumatorul este în drept să ceară:
a)- rezilierea contractului;
b)- rezoluţiuneacontractului;
c)- anularea contractului;
d)– nici-un răspuns valabil.
3. Hotărârea pronunţată de judecătorie prin care se stabileşte existenţa
unei clause abuzive este supusă:
a) - recursului;
b) – apelului;
c) – contestaţiei la Comisia pentru Clauze Abuzive;
d)- nici-un răspuns valabil.
RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI
1. a) ; 2. a); 3. a).
78
CAPITOLUL IVCONTRACTELE COMERCIALE LA
DISTANŢĂ
1. Cuprins2. Obiectiv general3. Obiective operaţionale4. Timpul necesar studiului capitolului5. Dezvoltarea temei6. Bibliografie selectivă7. Temă de reflecţie8. Modele de teste9. Răspunsuri şi comentarii la teste
Cuprins
� Noţiuni introductive� Domeniul de aplicare a ordonanţei guvernului nr. 130/2000
privind regimul juridic al contractelor la distanţă� Momentul încheierii contractului� Obligaţia de informare� Denunţarea unilaterală a contractului� Executarea contractului la distanţă� Soluţionarea litigiilor
� Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe cu privire laregimul juridic al contractelor la distanţă.
� Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunilor specifice materieişi înţelegerea semnificaţiei acestora.
= 3 ore
79
CAPITOLUL IVCONTRACTELE COMERCIALE LA DISTANŢĂ
1. Noţiuni introductive
Orice persoană fizică sau juridică îşi poate manifesta liber voinţa în raport de
interesele sale; voinţa unei persoane este ţărmurită numai de respectarea legii şi
moralei (art. 5 C.civ.).
În materia încheierii contractelor, părţile îşi manifestă liber voinţa în sensul
naşterii, modificării, transmiterii sau stingerii unor drepturi şi obligaţii. Libertatea
manifestării voinţei părţilor contractante se defineşte ca o libertate contractuală
fiind o expresie a drepturilor şi libertăţilor omului.
Libertatea contractuală este un principiul al dreptului privat, adică al dreptului
civil şi al dreptului comercial.
În dreptul comercial român, principiul libertăţii contractuale a fost interpretat
ca exprimând dreptul unei persoane de a încheia orice contract, cu orice partener
şi cu clauzele pe care părţile le convin, cu singurele limite impuse de ordinea
publică şi bunele moravuri.
Ca o consecinţă a principiului libertăţii contractuale, părţile sunt libere să
aleagă modalitatea în care îşi exprimă voinţa la încheierea contractului astfel încât
aceasta să corespundă propriilor interese (de exemplu, verbal, telefonic, prin
corespondenţă, prin fax, videotext, e-mail etc.).
Multitudinea şi varietatea contractelor pe care le încheie comercianţii, precum
şi exigenţele celerităţii operaţiunilor comerciale, au determinat o extindere a sferei
contractelor încheiate între absenţi (inter absentes) - „între persoane
depărtate“cum se exprimă legiuitorul în art. 35 C. com. -, prin utilizarea unor
tehnici de comunicaţie la distanţă.
Prin urmare, o dată cu dezvoltarea tehnicilor de comunicaţie la distanţă – în
special a telematicii definite drept tehnica de transmitere si prelucrare a
FLibertatea
contractuală
80
informatiei la mare distanta prin intermediul satelitilor si al altor procedee de
comunicatie – s-au amplificat şi diversificat tehnicile de comercializare la
distanţă.
În ceea ce priveşte încheierea contractelor între absenţi, relevantă nu este
depărtarea spaţială dintre părţile contractante, cât intervalul de timp dintre ofertă
(policitaţiune) şi acceptare, determinată de împrejurarea că ofertantul şi
acceptantul nu se află de faţă în momentul în care primul propune oferta iar cel
de-al doilea o acceptă.
În timp, noile tehnici contractuale au ridicat probleme juridice, mai ales, în
legatura cu stabilirea momentului şi locului încheierii contractului, dreptului de
denunţare unilaterală a contractului etc.
De altfel, posibilitatea încheierii contractelor comerciale în orice formă a
determinat existenţa, pe de o parte, a unor reguli speciale care guvernează
încheierea contractului între absenţi, faţă de situaţia în care contractul se încheie
între părţile contractante aflate faţă în faţă iar, pe de altă parte, a unor
reglementări care să protejeze părţile mai slabe în contract dacă, contractul este
încheiat între comercianţi şi consumatori, iar legea nu prevede o formă obligatorie
la încheierea acestuia, formă care, prin exigenţele sale, ar proteja prin ea însăşi
părţile aflate pe o poziţie defavorizată.
În acest context s-a procedat la elaborarea unui cadru legal adecvat
contractelor la distanţă şi menit, în principal, să protejeze consumatorii care
achiziţionează produse sau servicii la distanţă.
Noile reglementări definesc ansamblul actelor normative elaborate în sprijinul
protecţiei consumatorilor pe piaţă căci, într-o civilizaţie ce tinde a fi, în acelaşi
timp, de protecţie şi de consum, protecţia consumatorilor trebuie să fie punctul de
convergenţă al tuturor preocupărilor legiuitorului.
În vederea armonizării legislaţiei române cu legislaţia comunitară, a fost
adoptată, O.G. nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distanţă.
Reglementarea naţională este inspirată de dispoziţiile Directivei 97 / 7 / CE,
din 20 mai 1997 privind protecţia consumatorilor în materie de contracte la
distanţă.
F
81
Normele comunitare în materie dau expresie nevoii de reglementare a
regimului juridic al contractelor încheiate la distanţă în contextul dezvoltării
„pieţelor tehnice“, în cadrul cărora, contractul tradiţional, bazat pe prezenţa în
acelaşi timp şi acelaşi loc atât a vânzătorului, cumpărătorului cât şi a lucrului
vândut, nu mai este în măsură să satisfacă cerinţele unor astfel de situaţii. Acest
mod simplificat de a încheia un contract, fără posibilitatea consumatorului de a
vedea ceea ce cumpără, poate prejudicia pe consumator, motiv pentru care se
impune o readaptare a regulilor de bază ce guvernează materia contractelor, în
scopul protecţiei consumatorului.
2. Domeniul de aplicare a ordonantei guvernului nr. 130/2000 privind
regimul juridic al contractelor la distanta
Urmărind linia generală a normelor comunitare, Ordonanta Guvernului nr.
130/2000 reglementează condiţiile încheierii şi executării contractelor la distanţă
între comercianţii care furnizează produse sau servicii, pe de o parte, şi
consumatori, pe de altă parte.
I. Noţiunea de „contract la distanţă“
Referindu-se la modul de încheiere a contractelor pe care le analizăm, dreptul
comun vorbeşte de „contracte încheiate prin corespondenţă“, „contracte
încheiate între absenţi“, „contracte între persoane depărtate“.
Cum arătam deja, privind în acest mod încheierea contractelor între persoane
care nu sunt coprezente la exprimarea acordului de voinţă, în doctrină se arată că
ia în considerare de fapt nu distanţa între părţile contractante, ci intervalul de timp
care se scurge între manifestările lor de voinţă, în sensul că o parte nu ia
cunoştinţă în mod direct şi nemijlocit de voinţa celeilalte părţi, ci prin intermediul
unor mijloace de comunicare şi după trecerea unui anumit interval de timp.
Noţiunea de „mijloc de comunicare“necesară dată fiind situaţia în care se
încheie contractul, este ocultată în norma de drept comun de noţiunea „timp“ căci,
unui contract încheiat prin telefon (printr-un mijloc de comunicare la distanţă) i se
vor aplica regulile încheierii contractelor între prezenţi, chiar dacă părţile se află,
în mod evident, la distanţă una faţă de cealaltă.
82
În comparaţie cu regulile dreptului comun, O.G. nr. 130/2000 marchează un
real progres deoarece reglementează precis cazurile în care contractele trebuie
considerate ca fiind la distanţă, criteriul esenţial în stabilirea acestei caracteristici
a contractului nemaifiind noţiunea de „timp“, ci aceea de „tehnică de comunicare
la distanţă“.
Deşi Ordonanţa nu califică expres contractele la distanţă ca fiind comerciale,
acest lucru rezultă în mod cert din prevederile art. 1, unde se arată că obiectul său
de reglementare îl constituie: „Condiţiile încheierii şi executării contractelor la
distanţă între comercianţii care furnizează produse sau servicii şi consumatori“.
Art. 2 al O.G. nr. 130/2000 este rezervat definirii termenilor de bază utilizaţi
în cuprinsul său. Astfel, în sensul legii, prin contract la distanţă se înţelege
contractul de furnizare de produse sau servicii încheiat între un comerciant şi un
consumator, în cadrul unui sistem de vânzare organizat de către comerciant, care
utilizează în mod exclusiv, înainte şi la încheierea acestui contract, una sau mai
multe tehnici de comunicaţie la distanţă. În raport de redactarea textului legal [art.
2 alin. (1) lit. a) din O.G.nr. 130/2000] putem califica contractul la distanţă ca
făcând parte din categoria convenţiilor reglementate (legale) nenumite.
Totodată, O.G. nr. 130/2000 este cea care stabileşte cadrul legal de încheiere
şi executare a unor astfel de operaţiuni juridice. Prin urmare, vom fi în prezenţa
unui contract comercial la distanţă numai în cazul acelora care sunt încheiate şi
executate potrivit prevederilor actului normativ.
De altfel, legiuitorul circumscrie prin art. 2 cadrul realizării contractelor
comerciale la distanţă de unde se desprinde ideea că suntem în prezenţa unor
astfel de operaţiuni juridice dacă:
- se desfăşoară în cadrul unui sistem de vânzare organizat de către comerciant şi,
- comerciantul utilizează, în mod exclusiv, înainte şi la încheierea acestui
contract, una sau mai multe tehnici de comunicaţie la distanţă.
Prin tehnică de comunicaţie la distanţă se înţelege: „orice mijloc ce poate fi
utilizat pentru încheierea unui contract între comerciant şi consumator şi care nu
necesită prezenţa fizică simultană a celor două părţi“[art. 2 alin. (1) lit. d) din
O.G. nr. 130/2000].
Fdefinitie
F
83
Ordonanţa nu defineşte expres sistemul de vânzare organizat de către
comerciant însă îl determină prin enumerarea, din anexa ce face parte integrată
din lege, a tehnicilor de comunicaţie la distanţă şi anume:
-imprimat neadresat;
- imprimat adresat;
- scrisoare tipizată; publicitate tipărită cu bon de comandă;
- catalog;
- telefon cu intervenţie umană;
- telefon fără intervenţie umană (automat de apel, audiotext);
- radio;
- videofon (telefon cu imagine);
- videotext (microordinator, ecran TV cu tastatură sau ecran tactil);
- poştă electronică (e-mail);
- telecopiator (fax);
- televiziune (teleshopping).
Precizăm că, potrivit dispoziţiilor art. 15 din O.G. nr. 130/2000, sistemul
automatizat de apel fără intervenţie umană şi telecopiatorul pentru a fi utilizate
necesită acordul prealabil al consumatorului. Utilizarea altor tehnici de
comunicaţie individuală la distanţă în afara celor de mai-sus nu este permisă dacă
există un refuz manifestat de consumator (art.16).
II.Părţile contractului comercial la distanţă
Părţile contractului comercial la distanţă sunt: consumatorul şi comerciantul,
pe care legea îi defineşte.
Comerciant este orice persoană fizică sau juridică autorizată să desfăşoare
activitate de comercializare a produselor sau serviciilor de piaţă în cadrul
activităţii sale [art. 2 alin. (1) lit. c)].
84
Noţiunea de consumator desemnează persoana fizică sau grupul de persoane
fizice constituite în asociaţii, care cumpără, dobândesc, utilizează sau consumă
produse ori servicii în afara activităţii lor profesionale [art. 2 alin. (1) lit. b)].
Remarcăm în noua redactare a legii, după modificarea adusă prin Legea nr.
51/2003, un real progres în definirea noţiunii de consumator câtă vreme în forma
iniţială a textului legal se consacra înţelesul stricto sensu al noţiunii de
consumator ce are în vedere numai persoana fizică achizitoare de produse/servicii
în afara activităţii sale profesionale. Erau astfel excluse grupurile de persoane
fizice constituite în asociaţii.
Nu sunt beneficiari ai legislaţiei protecţioniste micii comercianţi, agricultorii,
meşteşugarii etc., chiar dacă încheie contracte la distanţă cu un comerciant în
afara activităţii lor profesionale.
De altfel sintagma „în afara activităţii lor profesionale“ delimitează
contractele la distanţă de furnizare de produse sau servicii încheiate în interes
personal şi/sau familial de contractele necesare, inerente exerciţiului activităţii
profesionale specifice a contractantului astfel că, numai prima categorie a
contractelor la distanţă cade sub incidenţa prevederilor O.G. nr. 130/2000.
III.Contracte care exced reglementării speciale
Conform art. 6 al O.G. nr. 130/2000 sunt excluse în mod expres din sfera de
aplicare a reglementării unele tipuri de contracte. În acest sens ordonanţa nu se
aplică:
- contractelor privind serviciile de investiţii, operaţiuni de asigurare-reasigurare şi
supravegherea asigurărilor, servicii bancare, operaţiunile de bursă, operaţiuni
futures şi options;
- contractelor încheiate prin intermediul distribuitoarelor automate sau în
localurile comerciale automatizate;
- contractelor încheiate prin intermediul telefoanelor publice;
- contractelor încheiate pentru construirea şi vânzarea de bunuri imobiliare sau
care se referă la alte drepturi privind bunurile imobiliare, cu excepţia contractelor
de închiriere;
Fpărţile
85
- contractelor încheiate în cadrul vânzărilor la licitaţii.
Instituirea acestor excepţii este determinată, pe de o parte, de faptul că unora
dintre contractele amintite li se aplică reglementări speciale privind anumite
operaţiuni (serviciile bancare, operaţiunile de asigurare-reasigurare), iar, pe de
altă parte, de caracterul complex al majorităţii operaţiunilor de mai sus, care nu se
împacă cu o formă expeditivă de încheiere, cum este folosirea de tehnici de
comunicare la distanţă.
3. Momentul încheierii contractului
O.G. nr. 130/2000, atât în redactarea sa iniţială, cât şi în cea modificată prin
Legea nr. 51/2003, lasă părţilor posibilitatea să stabilească prin propriul acord de
voinţă momentul încheierii contractului. Această regulă operează şi în dreptul
comun căci dispoziţiile ce guvernează materia momentului încheierii contractelor
civile sau comerciale au caracter supletiv: ele se aplică numai dacă părţile nu
înţeleg să convină altfel.
În absenţa acordului părţilor, legiuitorul stabileşte un moment inedit de
încheiere a contractului deoarece, în formularea sa iniţială, art. 5 al O.G. nr.
130/2000 stipula că, dacă părţile nu cad de acord, respectivul contract se
consideră încheiat în momentul primirii comenzii de către comerciant, adică în
momentul în care ofertantul primeşte acceptarea ofertei (teoria recepţiunii), ca
derogare de la dispoziţiile art. 35 C. com., care consacră teoria informaţiunii.
Astfel, se consacra legislativ, soluţia adoptată în doctrină şi jurisprudenţă, potrivit
căreia, în pofida regulilor din dreptul comun, momentul încheierii contractului
este considerat cel al primirii de către ofertant a acceptării ofertei.
Derogarea privitoare la momentul încheierii contractului este explicată de
imperativul protejării consumatorului, partea slabă în contractul ce analizăm. În
acest scop era de preferat ca legea să instituie, prin norme imperative, de ordine
publică, un moment al încheierii contractului diferit de cel consacrat în dreptul
comun, demers justificat de necesitatea armonizării dreptului intern cu normele
comunitare în materie chiar dacă acestea au caracter de simplă recomandare şi nu
conţin, la rândul lor, o dispoziţie specială în legătură cu momentul încheierii
contractelor la distanţă.
86
În legea română ne aflăm în prezenţa unui text supletiv deoarece, legiuitorul
nu se substituie în mod imperativ voinţei părţilor pe care le lasă să aleagă liber
momentul încheierii contractului, reglementând doar în mod subsidiar un alt
moment. Cum se arată şi în literatura de specialitate, acest mod de a proceda ar
putea fi, totuşi, interpretat ca lăsând consumatorului, partea în principiu protejată,
dreptul să renunţe la regimul de favoare pe care legiuitorul i-l creează.
În redactarea actuală a art. 5, dacă părţile nu au convenit altfel, momentul
încheierii contractului la distanţă îl constituie momentul primirii mesajului de
confirmare de către consumator, referitor la comanda sa.
Reglementând practic aceeaşi materie, ordonanţa instituie un sistem complex
şi complicat de manifestări de voinţă, care presupune mai multe momente şi
anume:
1)- ofertantul comerciant emite oferta;
2) consumatorul primeşte oferta;
3) consumatorul acceptă oferta;
4) acceptantul consumator face comanda, expediind acceptarea;
5) ofertantul comerciant primeşte comanda (contractul se considera încheiat în
redactarea iniţială);
6) ofertantul comerciant ia cunoştinţă de acceptarea ofertei;
7) ofertantul comerciant confirmă comanda;
8) ofertantul comerciant expediază confirmarea comenzii;
9) acceptantul consumator primeşte confirmarea comenzii;
10) acceptantul consumator ia cunoştinţă de confirmarea comenzii.
Oricare din etapele menţionate, adăugate în noua redactare, ar putea constitui
moment al încheierii contractului însă, legiuitorul o alege pe penultima, fără a
avea o justificare în raport de obiectul reglementării.
În raport de noile sale dispoziţii, şi în redactarea sa actuală O.G. nr. 130/2000
derogă de la regulile comune în materie (art. 35-39 C. com.), consacrând în fapt
aceeaşi soluţie ca şi în redactarea iniţială. Modificarea de redactare relevă o
F
87
concepţie subiacentă diferită a legiuitorului în legătură cu calificarea
manifestărilor de voinţă ale cocontractanţilor în cazul contractelor la distanţă.
În legătură cu specificul formării acordului de voinţă în cazul contractelor la
distanţă se ridică o problemă evidenţiată recent de doctrină în cazul contractelor
încheiate prin mijloace electronice.
Astfel, în redactarea sa iniţială, ordonanţa lăsa să se înţeleagă că manifestarea
de voinţă a comerciantului trebuie interpretată drept ofertă, iar cea a
consumatorului drept acceptare a ofertei, astfel încât contractul să se poată
considera încheiat în momentul primirii comenzii de către comerciant, adică în
momentul în care ofertantul primeşte acceptarea ofertei.
În redactarea actuală, se lasă deschisă posibilitatea analizării celor două
manifestări de voinţă în sens contrar celui deja expus.
Astfel, momentul ales de legiuitor drept moment de încheiere a contractului
indică următoarele: în fapt, manifestarea iniţială de voinţă a comerciantului,
realizată printr-un mijloc de comunicare la distanţă din cele arătate în lege, este o
invitaţie de a face o ofertă adresată consumatorului, trimiterea comenzii de către
consumator reprezentând oferta propriu-zisă, confirmarea comenzii
consumatorului de către comerciant reprezintă acceptarea ofertei, iar momentul în
care consumatorul primeşte mesajul de confirmare a comenzii sale echivalează cu
momentul încheierii contractului.
O explicaţie a acestei situaţii rezultă din analiza elementelor pe care trebuie să
le întrunească oferta. Se ştie că pentru a putea califica o manifestare de voinţă
drept ofertă, aceasta trebuie să întrunească simultan elementul material şi pe cel
moral.
În ceea ce priveşte elementul material, calificarea manifestării de voinţă a
comerciantului drept ofertă nu ridică probleme. De altfel, legiuitorul instituie în
sarcina comerciantului o serie de obligaţii, care pot fi grupate sub semnul unei
obligaţii generale de informare, manifestarea de voinţă a comerciantului putându-
se caracteriza, din această perspectivă drept o ofertă precisă şi completă.
Discutabilă este însă prezenţa elementului moral al ofertei, adică voinţa autorului
său de a fi legat prin manifestarea de voinţă pe care a exprimat-o.
F
88
În principiu, s-ar putea califica manifestarea de voinţă a comerciantului drept
ofertă, deoarece, aflându-ne în prezenţa unui element material atât de bine
caracterizat, s-ar putea prezuma conform regulilor generale în materie, existenţa
materialului moral.
Numai că, redactarea însăşi a ordonanţei lasă comerciantului posibilitatea ca,
prin neconfirmarea comenzii consumatorului, să îşi exprime voinţa în sens contrar
încheierii contractului. Prin urmare, prezumţia că, informându-l în mod amănunţit
pe consumator cu privire la elementele viitorului contract încheiat între ei,
comerciantul îşi exprimă simultan acordul privitor la încheierea contractului este
răsturnată chiar de către legiuitor.
Ca o consecinţă a acestui mod de calificare a manifestărilor de voinţă ale
părţilor contractante rezultă că, în redactarea sa actuală, O.G. nr. 130/2000
consacră acelaşi sistem ca cel instituit iniţial: contractul se consideră încheiat în
momentul în care ofertantul primeşte acceptarea ofertei, în cazul de faţă ofertantul
fiind, însă, consumatorul, iar nu comerciantul, iar acceptarea ofertei luînd forma
confirmării comenzii consumatorului de către comerciant.
În art. 14 din O.G. nr. 130/2000 se stabileşte că este interzisă livrarea de
produse sau prestarea de servicii fără o comandă prealabilă din partea
consumatorului, dacă livrarea implică solicitarea efectuării unei plăţi. Pentru
ipoteza livrării de produse fără o comandă prealabilă, în acelaşi text de lege se
prevede expres că tăcerea (lipsa răspunsului consumatorului la livrarea efectuată)
nu poate fi interpretată ca o manifestare de voinţă în sensul încheierii contractului.
4 Obligaţia de informare
Dreptul contemporan a lărgit şi a consolidat un formalism informaţional
minuţios care să protejeze consumatorii.
În ce priveşte informaţiile, inegalitatea părţilor poate prejudicia tot pe-atât pe
cât inegalitatea lor economică. De aceea mijloacele juridice menite să protejeze
consumatorii au în vedere posibilitatea oferită acestora de a-şi exprima un
consimţământ liber, neviciat şi bine informat.
În cadrul activităţii lor profesionale, comercianţii dispun de informaţii pe care
trebuie să le comunice consumatorilor, în vederea informării şi consilierii
89
acestora. Prin urmare, obligaţiei negative tradiţionale de a nu înşela consumatorul
i se alătură, în ultimii ani, obligaţia pozitivă de a-l informa; aşadar
consimţământul este protejat atât prin teoria viciilor de consimţământ, cât şi prin
generalizarea unei obligaţii precontractuale de informare.
Actul normativ ce analizăm este menit să completeze cadrul legal al protecţiei
consumatorilor ce intră în relaţii contractuale cu comercianţii, O.G. nr. 21/1992
fiind cea care a stabilit principiile de bază în această materie. În acest sens, O.G.
nr. 21/1992 stabileşte în sarcina comerciantului obligaţia de informare a
consumatorului, care era privită la acea dată în strânsă corelaţie cu obligaţia de
predare ce incumbă vânzătorului-comerciant în cadrul contractului de vânzare-
cumpărare.
O.G. nr. 130/2000 reglementează obligaţie comerciantului de a-l informa pe
consumator, având în vedere domeniul de aplicare al actului normativ –
contractele încheiate la distanţă.
În ceea ce priveşte această obligaţie, este de observat că ea există atât în
timpul executării contractului, dar mai ales înainte de încheierea contractului.
Potrivit art. 3 din O.G. nr. 130/2000 comerciantul trebuie să-l informeze pe
consumator, înainte de încheierea contractului , în timp util, în mod corect şi
complet asupra diferitelor elemente cum ar fi cele privind: identitatea
comerciantului, caracteristicile esenţiale ale produsului sau serviciului, preţul de
vânzare al produsului, cheltuielile de livrare, modalităţi de plată, dreptul de
denunţare unilaterală a contractului.
Potrivit legii, aceste informaţii al căror scop comercial trebuie să rezulte fără
echivoc, vor fi comunicate în mod clar, uşor de înţeles de către consumator, prin
orice mijloc adaptat tehnicii de comunicaţie la distanţă utilizate, ţinându-se seama
de principiile de bună practică comercială în tranzacţii şi de principiile care
guvernează protecţia minorilor şi a altor persoane lipsite de capacitate de
exerciţiu, precum şi de principiile referitoare la bunele moravuri [art. 3 alin. (2)].
Potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, în cazul comunicărilor telefonice, la
începutul oricărei conversaţii cu consumatorul comerciantul are obligaţia de a-şi
90
declina identitatea, precum şi de a indica în mod explicit scopul comercial al
apelului.
Cum arătam, obligaţia de informare subzistă şi în timpul executării
contractului (art. 4), comerciantul trebuind să transmită consumatorului, în scris
sau pe un alt suport de informaţii durabil, la dispoziţia sau accesibil acestuia, în
timp util, confirmarea informaţiilor prevăzute de art. 3, informaţii referitoare la
dreptul consumatorului de a denunţa unilateral contractul sub forma clauzei
enunţate în art. 4 alin. (1) lit. b), precum şi alte informaţii.
În cazul serviciilor a căror execuţie este realizată cu ajutorul unei tehnici de
comunicaţie la distanţă, dacă sunt furnizate o singură dată şi facturate de
operatorul de comunicaţie, comerciantul va comunica numai sediul, numărul de
telefon/fax precum şi adresa de e-mail, la care consumatorul poate să şi prezinte
reclamaţiile.
Nerespectarea obligaţiei de informare atrage sancţiuni diverse, urmând să
distingem sub acest aspect între obligaţia de informare precontractuală şi cea
contractuală.
În situaţia neinformării consumatorului în faza precontractuală, suntem în
prezenţa dolului prin reticenţă care, în acelaşi timp, reprezintă un viciu de
consimţământ dar şi o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. Prin urmare,
sancţiunile care pot interveni sunt nulitatea relativă şi obligarea comerciantului la
despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin fapta sa ilicită.
În ceea ce priveşte obligaţia de informare contractuală reglementată de
dispoziţiile art. 4 din O.G. nr. 130/2000, sancţiunea care poate interveni în caz de
neexecutare este reglementată în art. 7 şi constă în prelungirea termenului de
denunţare unilaterală a contractului de la 10 zile la 90 de zile.
5. Denunţarea unilaterală a contractului la distanţă
În perioada executării contractului, comerciantul trebuie să transmită
consumatorului condiţiile şi modalităţile de exercitare a dreptului de denunţare
unilaterală, pentru cazurile prevăzute în O.G. nr. 130/2000, sub forma unei clauze
ce va fi redactată cu caractere îngroşate.
91
În cazul omiterii acestei clauze, produsul sau serviciul este considerat livrat
fără cerere de comandă din partea consumatorului, acesta fiind exonerat de orice
contraprestaţie, lipsa răspunsului neavând valoare de consimţământ.
Prin această reglementare se instituie un mecanism care oferă consumatorului,
destinatar al ofertei comerciantului, posibilitatea de a reflecta asupra propunerii
cuprinse în ofertă şi, eventual, de a compara cu alte oferte (concurente).
Derogând de la principiul potrivit căruia părţile sunt legate irevocabil din
momentul realizării acordului de voinţă asupra clauzelor contractuale (art. 969 C.
civ.), dreptul de denunţare unilaterală a contractului la distanţă permite celui în
favoarea căruia a fost recunoscut prin lege de a-şi revoca, într-un anumit termen,
consimţământul.
Într-o opinie, dreptul de denunţare unilaterală a contractului la distanţă
constituie o „regretabilă atingere adusă principiului forţei obligatorii a
contractului“.
Dreptul consumatorului de denunţare unilaterală a contractului se manifestă ca
un corolar al protecţiei acestuia în relaţiile sale contractuale cu comercianţii iar în
Capitolul II al O.G. nr. 130/2000 sunt reglementate condiţiile în care acesta se
poate exercita.
Consumatorul poate denunţa unilateral contractul în mod discreţionar, fără a fi
susceptibil de exercitarea abuzivă a dreptului şi fără să fie obligat la plata unor
penalităţi, singurele costuri care pot cădea în sarcina sa fiind cheltuielile directe
de returnare a produselor. Conform art. 7 alin. (1) din O.G. nr. 130/2000,
consumatorul are dreptul de a denunţa unilateral contractul la distanţă, în termen
de 10 zile lucrătoare, cu suportarea cheltuielilor directe ocazionate de returnarea
produselor.
Termenul de 10 zile începe să curgă:
- pentru produse, de la data primirii lor de către consumator, dacă au fost
îndeplinite prevederile art. 4 din ordonanţă;
F
92
- pentru servicii, din ziua încheierii contractului sau după încheierea contractului,
din ziua în care obligaţiile prevăzute în art. 4 au fost îndeplinite, cu condiţia ca
întârzierea să nu depăşească 90 de zile.
Când comerciantul a omis să transmită consumatorului informaţiile prevăzute
la art. 4, termenul pentru denunţarea unilaterală a contractului este de 90 de zile şi
începe să curgă:
- pentru produse, de la data primirii lor de către consumator;
- pentru servicii, de la data încheierii contractului.
Dacă în perioada celor 90 de zile, informaţiile prevăzute în art. 4 din O.G. nr.
130/2000 sunt furnizate consumatorului, termenul de 10 zile lucrătoare pentru
denunţarea unilaterală a contractului începe să curgă din acel moment [art. 7 alin.
(3)].
În raport de reglementarea legală considerăm că termenele în care se poate
denunţa unilateral contractul au natura juridică a unor termene de decădere
nesusceptibile de suspendare, întrerupere sau repunere în termen.
În cazul exercitării dreptului de denunţare unilaterală a contractului de către
consumator în condiţiile art. 7, comerciantul are obligaţia să ramburseze sumele
plătite de consumator fără a-i solicita acestuia cheltuielile aferente rambursării
sumelor. Potrivit legii, rambursarea sumelor se va face în cel mult 30 de zile de la
data denunţării contractului de către consumator (art. 8).
Dacă părţile nu au convenit altfel, consumatorul nu poate denunţa unilateral
următoarele tipuri de contracte:
- contractele de furnizare de servicii a căror execuţie a început, cu acordul
consumatorului, înaintea expirării termenului de 10 zile lucrătoare prevăzut de art.
7 alin. (1) din O.G. nr. 130/2000;
- contractele de furnizare de produse sau servicii al căror preţ depinde de
fluctuaţiile cursurilor pieţei financiare care nu pot fi controlate de comerciant;
- contractele de furnizare a unor produse executate după specificaţiile
consumatorului sau a unor produse distinct personalizate, precum şi a acelora
care, prin natura lor, nu pot fi returnate sau care se pot degrada ori deteriora rapid;
F
FTipuri decontracte
93
- contractele de furnizare a înregistrărilor audio, video sau a programelor
informatice, în cazul în care au fost desigilate de către consumator;
- contractele de furnizare a ziarelor, periodicelor, jurnalelor-magazin;
- contracte de servicii de pariuri sau loterii.
Cum arătam, aceste dispoziţii cuprinse în art. 10 al O.G. nr. 130/2000, au
caracter supletiv, în raport cu voinţa părţilor contractante.
În raport de reglementarea protecţionistă subliniem faptul că dispoziţiile
legale privind dreptul de denunţare unilaterală a contractului sunt de ordine
publică; mai mult, comercianţii sunt obligaţi de a le aduce la cunoştinţa
consumatorilor, sub sancţiunile prevăzute de lege.
Pe de altă parte, precizăm că „de îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului
şi asupra preţului“(art. 1295 C. civ.), prin semnarea contractului sau a cererii de
comandă, contractul se consideră valabil încheiat. Astfel, dreptul de denunţare
unilaterală a contractului suspendă doar eficacitatea acestuia, în ce priveşte
obligaţia plăţii de către consumator, pe durata termenului legal, în care poate fi
exercitat.
Prin împlinirea termenului legal, fără ca să fi fost exercitat dreptul de
denunţare unilaterală a contractului, contractul la distanţă va dobândi, de plin
drept, eficacitate pentru viitor (ex nunc); în caz contrar, contractul la distanţă
devine caduc.
În cazul în care, pentru produsul sau serviciul ce face obiectul contractului la
distanţă, comerciantul creditează consumatorul, direct sau în baza unui acord
încheiat de comerciant cu un terţ, o dată cu denunţarea unilaterală a contractului
la distanţă încetează de drept şi contractul de acordare a creditului, fără penalităţi
pentru consumator (art. 9). Aici legea reglementează şi soarta unui eventual
contract de împrumut ce ar fi fost încheiat pentru plata produselor ori serviciilor
prestate la distanţă.
94
6. Executarea contractului la distanţă
Potrivit art. 11 din O.G. nr. 130/2000, comerciantul trebuie să îşi
îndeplinească obligaţiile contractuale în termen de cel mult 30 de zile de la data la
care consumatorul a transmis comanda, cu excepţia cazului în care părţile au
convenit altfel. Observăm că termenul de 30 de zile calendaristice instituit de lege
curge de la data de la care consumatorul a transmis comanda.
Nerespectarea termenului atrage răspunderea comerciantului în condiţiile
dreptului comun, cu obligarea acestuia la despăgubiri (daune interese) moratorii.
În situaţia în care comerciantul nu îşi poate executa obligaţia de predare
pentru că produsul sau serviciul nu este disponibil, trebuie să îl informeze pe
consumator asupra acestui aspect. În acest caz el este ţinut a rambursa în cel mult
30 de zile sumele încasate în contul preţului [art. 11 alin. (2)].
Comerciantul poate livra consumatorului un produs sau serviciu de o calitate
şi la un preţ echivalente cu cele solicitate numai dacă acest lucru a fost prevăzut
înainte de încheierea contractului şi/sau în contract, astfel încât consumatorul să
fie informat în mod clar despre această posibilitate [art. 11 alin. (3)]. În caz
contrar furnizarea unor produse sau servicii similare celor solicitate va fi asimilată
cu livrarea fără comandă, astfel cum este reglementată în art. 14 din O.G. nr.
130/2000 iar cheltuielile de returnare a produselor sunt în sarcina comerciantului,
element asupra căruia consumatorul trebuie să fie informat.
Conform art. 12 din ordonanţă, dispoziţiile acesteia privind informarea
consumatorului, cele referitoare la dreptul de denunţare unilaterală a contractului,
precum şi cele în legătură cu îndeplinirea obligaţiilor contractuale de către
comerciant, în termen legal, nu se aplică contractelor privind:
- vânzarea de produse alimentare, de băuturi sau de produse de uz curent utilizate
în gospodărie, livrate cu regularitate de către comerciant la domiciliul, reşedinţa
sau la locul de muncă al consumatorului;
95
- furnizarea de servicii de cazare, de transport, de furnizare de preparate culinare,
de agrement, atunci când comerciantul se angajează prin contract încheiat să
efectueze aceste prestaţii la o dată precisă sau într-o perioadă specificată.
În mod excepţional, în cazul activităţilor de agrement organizate în aer liber,
comerciantul îşi poate rezerva dreptul de a nu respecta prevederile art. 11 în
circumstanţe specifice.
Potrivit art. 13, în cazul utilizării frauduloase a cărţii de credit a unui
consumator, pentru plata preţului contractului, consumatorul poate cere anularea
plăţii, sumele plătite urmând a fi recreditate/restituite consumatorului, potrivit
reglementărilor aspecifice acestor sisteme de plată.
O.G. nr. 130/2000 interzice livrarea de produse ori prestarea de srvicii fără
comandă prealabilă a consumatorului, dacă livrarea implică efectuarea unei plăţi
(art. 14). Este asimilată livrării fără comandă omisiunea transmiterii
consumatorului a clauzei privind dreptul de denunţare unilaterală a contractului,
în forma prevăzută la art. 4 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 130/2000.
7. Soluţionarea litigiilor
Potrivit art. 17, încălcarea prevederilor art. 8 şi 11 din O.G. nr. 130/2000,
referitoare la nerespectarea termenelor de rambursare, constituie contravenţii,
dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să
constituie infracţiuni.
Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor contravenţionale se face
la sesizarea consumatorilor sau, din oficiu, de către reprezentanţii împuterniciţi ai
Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor (art. 20).
În caz de litigiu, sarcina probei revine comerciantului în ce priveşte:
- îndeplinirea obligaţiei de informare prevăzută la art. 4;
- respectarea termenelor instituite prin O.G. nr. 130/2000;
- acordul consumatorului, în cazurile prevăzute de art. 5, art. 11 alin. (1) şi,
respectiv, art. 15.
F
96
Totodată, consumatorii prejudiciaţi prin contractele la distanţă, încheiate cu
nesocotirea prevederilor legii, pot intenta acţiuni în justiţie, în condiţiile dreptului
comun.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
I. Tratate şi monografii.
1. Livia Mocanu, Note de curs, 2007;
2. Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ediţia a VII a, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007;
3. Ion Albu, Libertatea contractuală, în revista „Dreptul“ nr. 3/1993, p. 29 şi
urm.
4. -*** Secţia economică, decizia nr. 92/1992, în revista „Dreptul“ nr. 5-6/1993,
p. 127; C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 1632/1998, în „Revista de drept
comercial“ nr. 4/1999, p. 132;
5. Y. Guyon, Droit des affaires, ( Droit commercial general et societes), 9-e,
ed., Economica, Paris, 1996;
6. Gianluca Sepe, Implementing European Directives on unfair terms, distance
contracts, consumer credit and timesharing, în „New European Contract Law
and Consumer Protection“, ed. W. Heuse Koln, 1999;
7. Raluca Bercea, Momentul încheierii contractelor comerciale la distanţă, în
„Revista de Drept Comercial“, nr. 6/2004, p. 106-107;
8. Moise Bojinca, Contractele comerciale la distanţă, în „Revista de Drept
Comercial“ nr. 1/2002, p.86.
9. Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a
obligaţiilor, Editura ALL, Bucureşti, 1998;
10. F. Collart Dutilleul, Ph. Delebeque, Contrats civils et commerciaux, 4-e ed.,
Dalloz, Paris, 1998, p. 84;
11. Octavian Căpăţână, Obligaţia vânzătorului comercial de informare a
cumpărătorului, în „Revista de drept comercial“, nr. 10/1999, p. 6 şi urm.;
97
12. Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil, Ediţia a V-a, Casa de Editură şi Presă Sansa SRL, Bucureşti,
1998, p. 308 şi urm.;
13. D. Chirică.Obligaţia de informare şi efectele ei în faza precontractuală a
vânzării-cumpărării, în „Revista de drept comercial“ nr. 7-8/1999, p. 57;
14. O.G.nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distanta, publicată
în Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 431 din 2 septembrie 2000.
TEST DE AUTOEVALUARE
Denunţarea unilaterală a contractului la distanţă
98
TEMĂ DE REFLECŢIE
Momentul încheierii contractului la distanţă
MODELE DE ÎNTREBĂRI
Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare întrebare.
1. Obligaţia de informare nu subzistă:
a)- înainte de încheierea contractului;
b)- în timpul executării contractului;
c)– în legatură cu dreptul de denunţare unilaterală a contractului;
d)– nici-un răspuns valabil.
2. Consumatorul poate denunţa unilateral contractul la distanţă în termen de:
a)- 10 zile lucrătoare;
b)- 30 zile lucrătoare;
c)- 7 zile lucrătoare;
d)– nici-un răspuns valabil.
3. Termenele în care se poate denunţa unilateral contractul la distanţă sunt:
a) - termene de decădere;
b) – termene de prescripţie;
c) - termene de recomandare
d)- nici-un răspuns valabil.
RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI
1. d) ; 2. a); 3. a).
99
CAPITOLUL VCONTRACTELE ÎNCHEIATE ÎN AFARA
SPAŢIILOR COMERCIALE
1. Cuprins2. Obiectiv general3. Obiective operaţionale4. Timpul necesar studiului capitolului5. Dezvoltarea temei6. Bibliografie selectivă7. Temă de reflecţie8. Modele de teste9. Răspunsuri şi comentarii la teste
Cuprins
� Noţiuni introductive� Domeniul de aplicare a ordonanţei guvernului nr. 106/1999
privind contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale� Forma contractului� Obligaţia de informare� Dreptul de denunţare unilaterală a contractului� Soluţionarea litigiilor
� Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe cu privire laregimul juridic al contractelor încheiate in afara spaţiilor comerciale.
� Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunilor specifice materieişi înţelegerea semnificaţiei acestora.
= 3 ore
100
CAPITOLUL VCONTRACTELE ÎNCHEIATE ÎN AFARA SPAŢIILOR
COMERCIALE
1. Noţiuni introductive
Disciplinarea climatului contractual din România, în raporturile dintre părţi
inegale din punct de vedere economic: comercianţii şi consumatorii, s-a realizat
printr-un ansamblu de acte normative specifice anumitor operaţiuni. De altfel,
instituirea unor garanţii contractuale preventive reprezintă una din măsurile
importante prin care se asigură protecţia consumatorilor distingând aici domeniul
reprimării clauzelor abuzive, al contractelor comerciale la distanţă precum şi al
contractelor încheiate în afara spaţiilor comerciale.
Regimul juridic al contractelor încheiate în afara spaţiilor comerciale este
reglementat de dispoziţiile Ordonantei Guvernului nr.106/1999, act normativ care
vizează o nouă formă de manifestare a raporturilor contractuale ce iau naştere pe
piaţa produselor şi serviciilor.
Textul legal a fost inspirat din Directiva 85/ 577/ CEE, prin adoptarea sa
legiuitorul român preluând în dreptul intern normele adoptate în Comunitatea
Europeană pentru acest domeniu.
2. Domeniul de aplicare a ordonantei guvernului nr. 106/1999 privind
contractele incheiate in afara spatiilor comerciale
Reglementarea are în vedere condiţiile încheierii şi executării contractelor
încheiate între un comerciant care furnizează bunuri sau servicii şi un consumator.
Suntem în prezenţa unei noi forme, specifice economiei de piaţă, pe care o
îmbracă clasicul contract de vânzare-cumpărare.
I.Noţiunea de „contract încheiat în afara spaţiilor comerciale“
Conform art. 3 din O.G. nr. 106/1999, legea se aplică în cazul contractelor
încheiate în următoarele situaţii:
101
a)– vânzarea are loc în timpul unei deplasări organizate de comerciant în afara
spaţiilor sale comerciale;
b)– vânzarea are loc în timpul unei vizite efectuate de comerciant în locuinţa unui
consumator, la locul de muncă al consumatorului ori la locul unde se află pentru
lucru, pentru studii ori tratament. Potrivit legii vizita nu trebuie să fi avut loc la
solicitarea expresă a consumatorului;
c)- vânzarea are loc în orice alte locuri publice ori destinate publicului, în care
comerciantul prezintă o ofertă pentru produsele sau serviciile pe care le
furnizează, în vederea acceptării acesteia de către consumator.
În înţelesul legii, prin „spaţiu comercial“se are în vedere orice loc sau spaţiu
autorizat conform reglementărilor legale, folosit în mod obişnuit de comerciant în
scopul desfăşurării activităţii pentru care a fost autorizat.
Potrivit art. 4 din O.G. nr. 106/1999, sunt supuse dispoziţiilor sale şi
contractele încheiate în urma solicitării de către consumator a unei vizite a
comerciantului pentru alte produse sau servicii decât cele pentru care
consumatorul a solicitat vizita, cu condiţia ca, în momentul solicitării,
consumatorul să nu fi cunoscut şi nici să nu fi avut în mod rezonabil posibilitatea
de a cunoaşte faptul că furnizarea produsului sau serviciului respectiv face parte
din activitatea comercială sau profesională a comerciantului.
De asemenea, intră sub incidenţa acestei reglementări şi propunerile de
contract făcute de consumator, în condiţii analoage celor specificate în art. 3 şi 4
din O.G. nr. 106/1999.
II.Părţile contractului încheiat în afara spaţiilor comerciale
În raport cu exigenţele normelor comunitare în materie legea defineşte părţile
contractelor încheiate în afara spaţiilor comerciale.
Comerciant este orice persoană fizică sau juridică care, încheind contractul în
cauză, acţionează în cadrul activităţii sale autorizate conform legii. De asemenea,
parte în contract poate fi şi orice reprezentant care acţionează în numele
comerciantului.
FSpaţiu
comercial
102
Consumator este orice persoană fizică care achiziţionează şi utilizează sau
consumă produse ori beneficiază de prestarea unor servicii în baza unui contract
încheiat cu un comerciant. Se cere ca utilizarea să nu fie legată de activitatea sa
profesională.
III.Contracte care exced reglementării speciale
În art. 6 din O.G. nr. 106/1999 legiuitorul dispune în mod expres că
dispoziţiile actului normativ nu se aplică următoarelor tipuri de contracte:
a) – contractelor pentru care valoarea totală care urmează să fie achitată de
consumator este mai mică decât echivalentul în lei a 30 de euro la cursul zilei al
Băncii Naţionale a României;
b) – contractelor privind construirea, vânzarea şi închirierea de bunuri imobile,
precum şi contractelor care conţin alte drepturi referitoare la bunuri imobile, cu
excepţia contractelor privind furnizarea de produse ce urmează să fie încorporate
în bunuri imobile şi, de asemenea, a contractelor privind repararea de bunuri
imobile;
c) - contractelor privind furnizarea de produse alimentare, băuturi sau de produse
de uz curent utilizate în gospodărie, livrate cu regularitate de către comerciant;
d) - contractelor de asigurări;
e) - contractelor privind valorile mobiliare;
f) - contractelor referitoare la furnizarea de bunuri sau servicii, în cazul în care
sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
- contractul s-a încheiat pe baza unui catalog al comerciantului, pe care
consumatorul a avut posibilitatea să îl consulte în absenţa acestuia, pentru a fi
corect informat în vederea luării unei decizii;
- contractul prevede o continuitate a relaţiilor comerciale dintre consumator şi
comerciant în cadrul unor livrări succesive de produse sau servicii;
- atât catalogul, cât şi contractul menţionează expres dreptul consumatorului de a
returna produsul într-un termen de 7 zile lucrătoare începând de la data primirii
103
acestuia sau de a denunţa unilateral contractul în decursul aceleiaşi perioade, fără
o altă obligaţie decât aceea de a avea grijă în mod rezonabil de bunuri.
Situaţiile de excepţie privesc acele contracte guvernate de reglementări
speciale precum şi contractele a căror complexitate reclamă un regim juridic
corespunzător.
3. Forma contractului
Contractul de vânzare-cumpărare trebuie să fie întocmit în formă scrisă şi să
conţină cel puţin datele complete de identificare a părţilor contractante, obiectul şi
preţul contractului, data şi locul încheierii acestuia (art. 7). Aşadar, suntem în
prezenţa unui contract solemn, prin derogare de la regulile dreptului comun.
Potrivit aceluiaşi text de lege, contractul de vânzare-cumpărare trebuie
încheiat cel mai târziu în momentul livrării produsului sau serviciului.
4. Obligaţia de informare
La rândul său, actul normativ ce analizăm completează cadrul legal al
protecţiei consumatorilor ce intră în raporturi contractuale cu comercianţii
reglementând, dincolo de principiile de bază stabilite în această materie prin O.G.
nr. 21/1992, obligaţia comerciantului de a-l informa pe consumator.
În ceea ce priveşte această obligaţie, observăm că ea există înainte sau cel mai
târziu în momentul încheierii contractului.
Astfel, potrivit art. 8 din O.G.nr. 106/1999, comerciantul trebuie să îl
informeze în scris pe consumator, înainte sau cel mai târziu în momentul
încheierii contractului, despre dreptul acestuia din urmă de a denunţa unilateral
contractul în termenul prevăzut de lege, indicând numele şi adresa persoanei faţă
de care îşi poate exercita acest drept.
Informaţia trebuie să fie completă, precisă, uşor de înţeles de către
consumator.
În contextul consolidării unui formalism informaţional minuţios care să
protejeze consumatorii, legiuitorul dispune şi prin această reglementare că dreptul
de denunţare unilaterală trebuie stipulat în contract, cu caractere mari şi în
imediata vecinătate a locului rezervat pentru semnătura consumatorului. Prin
F
104
urmare suntem în prezenţa unei clauze exprese despre dreptul de denunţare a
contractului cu precizarea termenelor şi condiţiilor prevăzute de lege şi cu
indicarea numelui şi adresei comerciantului faţă de care consumatorul poate să îşi
exercite acest drept.
Comerciantul este obligat să înmâneze consumatorului un exemplar din
contractul încheiat şi să poată proba acest lucru în faţa organelor de control [art. 8
alin. (3)]. Aşadar, sarcina probei înmânării unui exemplar din contract către
consumator, revine comerciantului.
Nerespectarea obligaţiei de informare atrage nulitatea relativă a contractului şi
obligarea comerciantului la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin fapta sa
ilicită. Soluţia se impune deoarece, în astfel de situaţii, ne aflăm în prezenţa
dolului prin reticenţă care, în acelaşi timp, reprezintă un viciu de consimţământ
dar şi o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
5. Dreptul de denunţare unilaterală a contractului
O particularitate a acestei vânzări o reprezintă dreptul consumatorului de a
denunţa unilateral contractul.
Potrivit art. 9 din ordonanţă, consumatorul are dreptul de a denunţa unilateral
contractul, fără a fi necesară invocarea unui motiv, în termen de 7 zile lucrătoare.
Pentru produse termenul curge de la data încheierii contractului, dacă aceasta
este concomitentă cu data livrării produsului sau de la data primirii produsului,
dacă livrarea a fost efectuată după data încheierii contractului.
Pentru servicii termenul de 7 zile începe să curgă de la data încheierii
contractului de prestări servicii.
Legea lasă la latitudinea părţilor stipularea unui termen mai mare ori de câte
ori consideră necesar.
Pentru a-şi exercita dreptul de denunţare unilaterală consumatorul este obligat
să anunţe comerciantul, în scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de
primire. Data expedierii acesteia trebuie să se încadreze în termenul prevăzut în
contract. Potrivit art. 9 teza finală din O.G. nr. 106/1999, anunţarea
comerciantului îl exonerează pe consumator de orice obligaţie, mai puţin obligaţia
F
105
de a înapoia comerciantului produsele livrate, contractul considerându-se
desfiinţat.
Dacă comerciantul a omis să transmită consumatorului informaţiile prevăzute
la art. 8, termenul pentru denunţarea unilaterală a contractului se prelungeşte cu
60 de zile lucrătoare şi începe să curgă:
- pentru produse, de la data primirii lor de către consumator;
- pentru servicii, de la data încheierii contractului.
Deşi legea nu o prevede expres considerăm că, prin analogie cu alte
reglementări similare şi în raport de scopul urmărit de legiuitor, termenele în care
se poate denunţa unilateral contractul au natura juridică a unor termene de
decădere nefiind susceptibile de suspendare, întrerupere sau repunere în termen.
În cazul denunţării unilaterale a contractelor de livrare a produselor,
consumatorul este obligat să le returneze în starea în care au fost primite, cu
eventualele modificări necesare în vederea examinării acestora şi cu gradul
normal de uzură, cauzat de folosirea conform instrucţiunilor de utilizare care i-au
fost aduse la cunoştinţă (art. 12). Termenul pentru returnarea produselor este de 7
zile sau 60 de zile, după caz. Produsul se consideră returnat în momentul în care a
fost predat la oficiul poştal sau unui alt expeditor ori predat direct comerciantului
sau persoanei desemnate de acesta. În acest din urmă caz se încheie între părţi un
înscris care să consemneze data predării-primirii. Comerciantul este obligat să
primească produsele returnate de consumator în termenele prevăzute de lege.
Cheltuielile de expediere cad în sarcina comerciantului.
În situaţia denunţării contractelor de prestări de servicii, dreptul de denunţare
nu poate fi exercitat asupra serviciilor deja prestate conform stipulaţiilor din
contract (art. 13).
În cazul exercitării dreptului de denunţare unilaterală a contractului de către
consumator în condiţiile art. 9, comerciantul are obligaţia să ramburseze
consumatorului toate sumele plătite de acesta, precum şi eventualele cheltuieli
aferente. Potrivit legii, rambursarea sumelor se va face în termen de 15 zile de la
primirea comunicării conform art. 9 sau, după caz, art. 10 din ordonanţă. Sumele
Freturnare
FRambursarea
sumelor
106
se consideră rambursate la termenele la care au fost efectiv restituite, expediate
sau a fost ordonată plata lor [art. 16 alin. (2)].
Potrivit legii este nulă orice clauză care prevede limitări la rambursarea către
consumator a sumelor datorate.
Totodată, părţile nu pot stipula în contract ori separat de acesta, nici o clauză
sau înţelegere prin care să anuleze dreptul de denunţare unilaterală a contractului.
În astfel de situaţii, clauza sau înţelegerea este considerată nulă de drept (art. 17).
6. Soluţionarea litigiilor
Conform art. 18, încălcarea prevederilor O.G. nr. 106/1999, atrage
răspunderea materială, civilă, contravenţională sau penală, după caz.
Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor prevăzute de lege se fac de
către reprezentanţii împuterniciţi ai Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor.
Potrivit legii constituie contravenţii, nerespectarea prevederilor art. 7 şi 8 din
O.G. nr. 106/1999, referitoare la întocmirea contractului în formă scrisă şi la
îndeplinirea obligaţiei de informare precum şi, încălcarea dispoziţiilor art. 11, art.
15 alin. (3) şi ale art. 16 referitoare la primirea produselor returnate de
consumator şi la rambursarea către acesta a sumelor plătite precum şi a
eventualelor cheltuieli aferente.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
I. Tratate şi monografii.
1. Livia Mocanu, Note de curs, 2007;
2. Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ediţia a VII a, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007;
3. Camelia Toader, Consideraţii asupra ordonanţei privind contractele încheiate
în afara spaţiilor comerciale, în Revista de Drept Comercial nr. 12/1999, p.
77 şi urm.
4. O.G. nr. 106/1999 privind contractele incheiate in afara spatiilor comerciale,
publicată în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 431/ 31august 1999 şi
107
aprobată prin Legea nr. 60/2002, publicată în Monitorul Oficial al Romaniei,
partea I, nr. 65/ 30 ianuarie 2002.
TEST DE AUTOEVALUARE
Denunţarea unilaterală a contractului
TEMĂ DE REFLECŢIE
Domeniul de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 106/1999
108
MODELE DE ÎNTREBĂRI
Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare întrebare.
1. Contractul încheiat in afara spaţiilor comerciale este:
a)- un contract autentic;
b)- un contract solemn;
c)– un contract consensual;
d)– nici-un răspuns valabil.
2. Consumatorul poate denunţa unilateral contractul încheiat în afara spaţiilor
comerciale in termen de:
a)- 10 zile lucrătoare;
b)- 30 zile lucrătoare;
c)- 7 zile lucrătoare;
d)– nici-un răspuns valabil.
3. Termenele in care se poate denunţa unilateral contractul la distanţă sunt:
a) - termene de decădere;
b) – termene de prescripţie;
c) - termene de recomandare
d)- nici-un răspuns valabil.
RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI
1. b) ; 2. c); 3. a).
109
CAPITOLUL VIGARANŢIA CALITĂŢII PRODUSELOR ÎN
CONDIŢIILE REGLEMENTĂRII SPECIALE APROTECŢIEI CONSUMATORILOR
1. Cuprins2. Obiectiv general3. Obiective operaţionale4. Timpul necesar studiului capitolului5. Dezvoltarea temei6. Bibliografie selectivă7. Temă de reflecţie8. Modele de teste9. Răspunsuri şi comentarii la teste
Cuprins
� Reglementarea ordonanţei guvernului nr. 21/1992 privindprotecţia consumatorilor
� Reglementarea legii nr. 449/2003 privind vânzarea produselorşi garanţiile asociate acestora
� Reglementarea legii nr. 240/2004 privind răspundereaproducatorilor pentru pagubele generate de produsele cudefecte
� Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe cu privire laregimul juridic instituit în materia răspunderii pentru calitatea produselor.
� Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunilor specifice materieişi înţelegerea semnificaţiei acestora.
= 3 ore
110
CAPITOLUL VIGARANŢIA CALITĂŢII PRODUSELOR ÎN CONDIŢIILE
REGLEMENTĂRII SPECIALE A PROTECŢIEI CONSUMATORILOR
1. Reglementarea ordonanţei guvernului nr. 21/1992 privind protecţiaconsumatorilor
Potrivit art. 1 din Ordonanta Guvernului nr. 21/1992 privind protectia
consumatorilor, statul protejează prin mijloacele prevăzute de lege, pe cetăţeni în
calitatea lor de consumatori, asigurând cadrul necesar accesului neîngrădit la
produse şi servicii, informării lor complete despre caracteristicile esenţiale ale
acestora, apărării şi asigurării drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor
fizice împotriva unor practici abuzive, participării acestora la fundamentarea şi
luarea deciziilor ce îi interesează. Regăsim aceste obiective şi în Codul
consumului – Legea nr. 296/2004.
În raporturile cu profesioniştii consumatorii au dreptul de a fi protejaţi
împotriva riscului de a achiziţiona un produs care ar putea să le prejudicieze viaţa,
sănătatea sau securitatea ori să le afecteze drepturile şi interesele legitime precum
şi de a fi despăgubiţi pentru prejudiciile cauzate de calitatea necorespunzătoare a
produselor. În acest scop consumatorii pot utiliza toate mijloacele prevăzute de
lege. Sub acest aspect Ordonanţa Guvernului nr. 12/1992 reglementează
răspunderea agenţilor economici pentru calitatea produselor.
Regimul juridic instituit prin prevederile ordonanţei priveşte două perioade
succesive distincte:
- răspunderea în termenul de garanţie şi,
- răspunderea în cadrul duratei medii de utilizare a produselor.
În contextul acestei reglementări vom analiza în cele ce urmează aspectele
caracteristice ale răspunderii pentru calitatea produselor.
F
111
A. Răspunderea pentru calitatea produselor în termenul de garanţie
Conform art. 12 din ordonanţă, consumatorii au dreptul de a pretinde
vânzătorilor remedierea sau înlocuirea gratuită a produselor obţinute, precum şi
despăgubiri pentru pierderile suferite ca urmare a deficienţelor constatate în
cadrul termenului de garanţie sau de valabilitate.
Prin urmare, în termenul de garanţie sau de valabilitate a produselor, agentul
economic răspunde pentru toate deficienţele constatate în cadrul acestui termen,
fără nici-o distincţie între viciile aparente şi viciile ascunse.
Prin lege termenul de garanţie este definit ca limita de timp, stabilită de
producător, în cadrul căreia produsul achiziţionat trebuie să-şi păstreze
caracteristicile calitative prescrise, iar cumpărătorul are dreptul la remedierea sau
înlocuirea gratuită a acestuia, câtă vreme deficienţele nu îi sunt imputabile.
Termenul de valabilitate este definit de lege ca limita de timp, stabilită de
producător, în care produsul poate fi consumat şi în care acesta trebuie să-şi
menţină caracteristicile calitative prescrise, dacă au fost respectate condiţiile de
transport, manipulare, depozitare şi consum. El priveşte anumite produse care pot
fi folosite numai într-un anumit termen precum produsele alimentare,
farmaceutice ori cosmetice.
Ambele termene curg de la data dobândirii produsului de către consumator.
Potrivit legii, consumatorul care constată în termenul de garanţie anumite
deficienţe ale produselor are dreptul să ceară agentului economic remedierea sau
înlocuirea lor ori restituirea preţului.
În cazul produselor cu termen de valabilitate, consumatorul poate cere
înlocuirea produsului ori restituirea preţului.
Remedierea deficienţelor se face gratuit într-un termen maxim stabilit prin
reglementări în cazul produselor de larg consum şi acelor de folosinţă
îndelungată, ori prevăzut în contract, în cazul celorlalte produse (art. 13).
Înlocuirea produselor cu deficienţe calitative are loc gratuit în situaţia în care
timpul de nefuncţionare din cauza acestor deficienţe depăşeşte 10% din termenul
FTermen de
garanţie
FTermen devalabilitate
112
de garanţie, precum şi în cazul produselor alimentare, farmaceutice sau cosmetice
care prezintă abateri faţă de caracteristicile calitative prescrise (art. 14 alin 1).
Timpul de nefuncţionare menţionat de lege prelungeşte în mod corespunzător
termenul de garanţie şi curge din momentul sesizării vânzătorului până la
aduverea produsului în stare de utilizare normală.
Restituirea preţului se face în aceleaşi condiţii ca şi înlocuirea produselor
consumatorul având un drept de opţiune între a cere înlocuirea produselor şi
restituirea contravalorii acestora.
Restituirea contravalorii produsului se face la valoarea actualizată a acestuia,
calculată în funcţie de indicele de inflaţie comunicat de Institutul Naţional de
Statistică.
Înlocuirea produselor ori restituirea preţului se face imediat după constatarea
imposibilităţii folosirii produselor, dacă această situaţie nu este imputabilă
consumatorului.
Potrivit art. 16 din ordonanţă, în cazul remedierii sau al înlocuirii produselor
necorespunzătoare calitativ, consumatorul poate solicita despăgubiri, în condiţiile
stabilite în contract sau în cele prevăzute de dreptul comun.
B. Răspunderea pentru calitatea produselor în cadrul duratei medii de
utilizare a produselor.
După expirarea termenului de garanţie, consumatorul poate pretinde
remedierea sau înlocuirea produselor care nu pot fi folosite potrivit scopului
pentru care au fost realizate, ca urmare a unor vicii ascunse apărute pe durata
medie de utilizare a acestora (art. 12).
Aşadar, răspunderea operatorului economic pentru calitatea produselor nu
încetează la expirarea termenului de garanţie. El va răspunde în continuare, dar
numai pentru viciile ascunse ale produselor apărute în cadrul duratei medii de
utilizare a acestora.
Este exclusă o astfel de răspundere pentru produsele pentru care există un
termen de valabilitate.
113
Potrivit art. 2 din O.G. nr. 21/1992, viciile ascunse sunt deficienţe calitative
ale unor produse, care, existând în momentul predării, nu au fost cunoscute şi nici
nu puteau fi cunoscute de către consumator prin mijloace obişnuite de verificare.
Durata medie de utilizare a produselor este definită ca intervalul de timp,
stabilit în documentele tehnice normative sau declarat de producător ori convenit
de părţi, în cadrul căruia produsele, altele decât cele cu termen de valabilitate,
trebuie să-şi menţină caracteristicile calitative prescrise, dacă au fost respectate
condiţiile de transport, manipulare, depozitare şi exploatare.
În situaţia apariţiei unor vicii în cursul duratei medii de utilizare a produselor,
consumatorul (cumpărătorul) este în drept să pretindă operatorului economic
(vânzător) remedierea sau înlocuirea produselor, dacă acestea nu mai pot fi
folosite potrivit scopului pentru care au fost realizate.
Dacă se face dovada că nu au fost respectate de către consumator condiţiile de
transport, manipulare, depozitare şi exploatare a produselor, operatorul economic
este exonerat de răspundere.
Potrivit art. 13 alin. 2 din ordonanţă, remedierea deficienţelor se face într-un
termen maxim, stabilit ca şi în cazul răspunderii în termenul de garanţie, cu
precizarea că termenul curge de la finalizarea expertizei tehnice efectuate de un
organism tehnic neutru.
În cazul când remedierea nu asigură menţinerea caracteristiclor calitative
prescrise ale produselor se poate cere înlocuirea acestora iar dacă datorită viciilor
produselor, consumatorul a suferit un prejudiciu, el este în drept să ceară
despăgubiri, conform clauzelor contractuale sau dreptului comun.
Reclamarea viciilor ascunse are loc în termenul de prescripţie de 6 luni, afară
de cazul când viciile au fost ascunse cu viclenie (art. 5 din Decretul nr. 167/1958).
Termenul va curge de la data descoperirii viciilor, dar numai dacă acestea au
fost descoperite în cadrul duratei medii de utilizare a produselor. Prin urmare, în
temeiul art. 11 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, termenul de un an este înlocuit
cu durata medie de utilizare a produselor.
FDurata medie de
utilizare
114
Pentru a proteja interesele consumatorului legiuitorul a prevăzut în art. 17 din
ordonanţă, obligaţia vânzătorului de a asigura toate operaţiunile necesare
repunerii în funcţiune, înlocuirii produselor în cadrul termenului de garanţie sau
de valabilitate, după caz, precum şi pentru viciile ascunse apărute în cadrul
duratei medii de utilizare a produselor. De asemenea, vânzătorul trebuie să
asigure şi operaţiunile ocazionate de transportul, manipularea, diagnosticarea,
expertizarea, demontarea, montarea şi ambalarea acestora, precum şi să suporte
cheltuielile legate de acestea. De menţionat că aceste obligaţii ale vânzătorului nu
exclud răspunderea producătorului.
2. Reglementarea legii nr. 449/2003 privind vanzarea produselor si garantiile
asociate acestora
2.1. Noţiuni introductive
Pentru transpunerea Directivei Parlamentului european şi a Consiliului
1999/44/CE din 25 mai 1999 asupra anumitor aspecte ale vânzării şi ale garanţiei
bunurilor destinate consumului, a fost adoptată Legea nr. 449/2003 privind
vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora.
Reglementarea românească preia ad literam dispoziţiile Directivei a cărei
elaborare a fost determinată de necesitatea unificării deosebirilor existente între
legislaţiile statelor membre ale Uniunii Europene cu privire la vânzarea bunurilor
de consum, pentru a asigura o protecţie egală cumpărătorului, indiferent pe
teritoriul cărui stat a făcut achiziţia şi pentru a crea reguli comune aplicabile
acestor vânzări, indiferent de locul încheierii lor.
Actul normativ comunitar este important din punct de vedere juridic şi pentru
că are în vedere atât contractele de vânzare-cumpărare dar şi alte contracte
reglementate în codurile civile. Directiva reprezintă o reglementare generală de
drept privat iar adoptarea ei a fost posibilă şi datorită semnificaţiei politice şi
economice căci este vorba pentru prima dată de o directivă privind protecţia
consumatorilor ce va afecta potenţial circa 340 milioane de consumatori din
Uniunea Europeană.
115
Totodată, această directivă afectează în mod substanţial dreptul civil prin
referire la complexa problemă a garanţiilor. Astfel nici-un contract de vânzare
cumpărare sau de antrepriză nu va mai fi negociat şi încheiat în mod autonom,
adică exclusiv pe baza unui drept naţional şi orice hotărâre judecătorească,
indiferent de cât de prudent ar fi motivată, nu poate face abstracţie de modul de
interpretare a directivei.
În acelaşi timp, inspirată amplu de Convenţia de la Viena – care este
aplicabilă comercianţilor, directiva este aplicabilă consumatorilor iar problemele
pe care le tratează (autonomia de voinţă, condiţiile generale, noi tehnici de
vânzare, garanţiile etc.) constituie baza unui adevărat drept privat modern.
În acest context, Directiva poate fi privită ca un model general de drept privat
contractual, iar nu doar ca un model pentru dreptul consumatorilor.
2.2. Domeniul de aplicare
Din punct de vedere personal legea se aplică consumatorilor, definiţi persoane
fizice sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii care, încheind contracte
la care se referă actul normativ, achiziţionează bunuri în scopuri care nu intră în
cadrul activităţii lor profesionale sau comerciale; vânzător este orice persoană
fizică sau juridică autorizată, care, în cadrul activităţii sale, comercializează
produse în condiţiile unui contract încheiat cu consumatorul (vinde bunuri de
consum în cadrul activităţii sale profesionale sau comerciale); noţiunea de
producător pe care o utilizează are aceeaşi arie de cuprindere ca şi cea folosită de
Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru produsele cu
defecte.
Se remarcă astfel o preluare fidelă a dispoziţiilor relative la domeniul personal
de aplicare a Directivei 1999/44CE astfel cum acesta este determinat în chiar
art.1.
Totodată, legea română ca şi textul comunitar exclude din câmpul său
personal de aplicare persoanele juridice (care nu contractează în cadrul activităţii
lor profesionale sau comerciale) şi profesioniştii persoane fizice, care nu sunt
incluşi în noţiunea de „consumator“.
116
Din punct de vedere material, legea are ca obiect bunurile destinate
consumului denumite generic produse. Legea precizează că sunt vizate numai
bunurile materiale mobile, cu următoarele excepţii: bunurile vândute în urma
confiscărilor, în cadrul procedurii de executare silită sau pe baza unui alt act emis
de autorităţile judecătoreşti, apa şi gazele care nu sunt ambalate într-un volum
limitat sau într-o cantitate fixă, energia electrică şi produsele folosite care sunt
vândute prin procedura licitaţiei publice, la care consumatorul are posibilitatea să
participe personal [art. 2 lit. b) şi art. 3].
Este o dispoziţie similară Directivei cu precizarea că în literatura juridică s-a
recunoscut că excluderea gazului sau a electricităţii cu destinaţie casnică sau
industrială nu se justifică fiind introdusă numai pentru a se asigura o cât mai mare
apropiere de Convenţia de la Viena.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 449/2003, intră sub incidenţa acestor dispoziţii şi
produsele care vor fi achiziţionate pe baza unui contract de vânzare de produse ce
urmează a fi fabricate sau prelucrate.
Cu privire la noţiunea de vânzare, nici legea română şi nici Directiva, nu o
defineşte, dar este îndeobşte admis că suntem în prezenţa unui contract
sinalagmatic prin care părţile convin asupra transmiterii unui lucru în schimbul
unui preţ. De altfel, referirea generală pe care Directiva o face la noţiunea de
„vânzare“ permite acoperirea unei sfere largi de astfel de contracte precum:
vânzări civile sau comerciale, vânzarea unui bun al vânzătorului sau vânzarea
bunului altuia, vânzarea unui lucru existent sau a unui lucru viitor, în vrac sau
individual, sub condiţie sau la comandă, vânzarea pe încercate etc.
Nu intră în sfera de aplicare a Directivei actele sau contractele premergătoare
vânzării, cum ar fi promisiunea sinalagmatică sau unilaterală.
2.3. Conţinut şi terminologie relevantă
Importante pentru înţelegerea domeniului de aplicare a legii şi, prin urmare, a
semnificaţiei ei aparte în planul dreptului civil, este însăşi noţiunea de „garanţie“,
precum şi cea de „conformitate“.
117
A. Garanţie
Potrivit art. 1 lit. e) din Legea nr. 449/2003, prin garanţie se înţelege orice
angajament asumat de vânzător sau producător faţă de consumator, fără
solicitarea unor costuri suplimentare, de restituire a preţului plătit de consumator,
de reparare sau de înlocuire a produsului cumpărat, dacă acesta nu corespunde
condiţiilor enunţate în declaraţiile referitoare la garanţie sau în publicitatea
aferentă.
Textul este în conformitate cu dispoziţiile Directivei care atribuie noţiunii
polisemantice de garanţie un anumit sens, comunitar ce vizează exclusiv garanţia
convenţională în timp ce în dreptul statelor membre exiostă garanţii legale şi
garanţii convenţionale. Originea acestei reglementări se află în practicile
comerciale ale unor vânzători, care prin clauze contractuale aparent avantajoase
pentru cumpărători, îşi diminuau în fapt răspunderea în raport cu dispoziţiile
legale în vigoare, făcându-şi apoi reclamă pentru a se evidenţia în raport cu
concurenţa.
Conţinutul garanţiei este reglementat în art. 20. Debitorul acesteia este
profesionistul care se obligă să predea bunul consumatorului. Cum prevăd dispoz.
art. 1 lit. c) şi d), acest profesionist poate fi vânzătorul sau producătorul. Dacă cel
care comercializează produsul are dubla calitate de producător şi de vânzător
atunci şi producătorul va fi ţinut de obligaţiile prevăzute în art. 20 şi urm. în
calitate de vânzător.
Cum se arată şi în literatura juridică, garanţia nu este o obligaţie legală impusă
vânzătorului deşi în art. 19 din Legea nr. 449/2003 se arată că: „Garanţia este
obligatorie din punct de vedere juridic pentru ofertant, în condiţiile specificate în
declaraţiile referitoare la garanţie şi în publicitatea aferentă“.
Garanţia, în sensul art. 1 lit. e) din lege, a fost concepută ca un angajament
suplimentar al vânzătorului sau al producătorului în raport cu regimul legal al
vânzării bunurilor de consum. Dar dacă a făcut-o, atunci este necesar să se
conformeze dispoziţiilor art. 19, 20 şi 21 care se referă, pe de o parte, la forma
cerută – declaraţie de garanţie şi, după caz, publicitatea aferentă- document scris
sau suport durabil, disponibil şi accesibil consumatorului, apoi la menţiunile
F
118
obligatorii care trebuie să figureze în garanţie - menţiunea că sunt menţinute
drepturile conferite consumatorului de legislaţia în vigoare şi care să ateste în
mod clar că aceste drepturi nu sunt afectate prin garanţia oferită şi precizarea, în
termeni simpli şi uşor de înţeles, care este conţinutul concret al garanţiei şi
anume: termenul de garanţie, modalităţile de asigurare a garanţiei – întreţinere,
reparare, înlocuire-, inclusiv denumirea şi adresa garantului.
Nerespectarea dispoziţiilor referitoare la redactarea şi conţinutul garanţiei nu
afectează valabilitatea acesteia, consumatorul având dreptul de a solicita
vânzătorului îndeplinirea condiţiilor incluse în declaraţiile referitoare la garanţie
[art. 21 alin. (2)]. Este o dispoziţie favorabilă consumatorului inspirată, la rândul
său, din textul comunitar (art. 6 pct. 5 al Directivei) care îi permite acestuia să-şi
întemeieze pretenţiile fie pe garanţia care i-a fost acordată (chiar dacă ea nu ar
include menţiunile obligatorii anterior precizate), fie pe dispoziţiile legale.
Totodată, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 449/2003, clauzele
contractuale sau înţelegerile încheiate între vânzător şi consumator înainte ca lipsa
de conformitate să fie cunoscută de cel din urmă şi comunicată vânzătorului, care
limitează sau înlătură, direct ori indirect, drepturile consumatorului prevăzute de
reglementarea protecţionistă, sunt nule de drept.
Este vorba de îndeplinirea a două condiţii: clauzele sau înţelegerile să fie
convenite între consumator şi vânzător anterior informării vânzătorului despre
lipsa de conformitate şi, în al doilea rând, ele să înlăture sau să limiteze direct sau
indirect drepturile consumatorului, astfel cum sunt acestea reglementate de lege.
Per a contrario, după înştiinţarea vânzătorului de către consumator, între cei
doi poate interveni un acord amiabil, chiar împotriva dispoziţiilor legii, deoarece
consumatorul nu este obligat să-şi exercite drepturile ce decurg din aceasta.
Textul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 449/2003 preia dispoziţiile art. 7 alin. (1)
din Directiva nr. 1999/44/CE potrivit cărora: „clauzele contractuale sau
acordurile încheiate cu vânzătorul, înainte de aducerea la cunoştinţa acestuia a
defectului de conformitate şi care înlătură sau limitează direct sau indirect
drepturile rezultate din prezenta Directivă, nu îl leagă pe consumator, în
condiţiile prevăzute de dreptul naţional.“
Fcondiţii
119
Remarcăm aici o asemănare cu art. 6 alin. (1) al Directivei privind clauzele
abuzive – expresia „nu îl leagă pe consumator“. De altfel, spre deosebire de art.
81 alin. (2) din Tratatul CE care declară nule de drept acordurile şi deciziile
incompatibile cu regulile concurenţei, directivele din domeniul protecţiei
consumatorului nu prevăd sancţiunea nulităţii, dar cer statelor membre să prevadă
reguli care să garanteze că eventualele clauze interzise nu îi leagă pe consumatori.
De aceea s-a propus ca în procesul de transpunere să se folosească mai degrabă
sancţiunea ineficacităţii sau inaplicabilităţii lor faţă de consumator, fără a le
declara nule. Dar aceasta nu va însemna că sancţiunea astfel denumită nu va
conduce la acelaşi efect, caracteristic regulilor imperative, care rezultă din scopul
edictării normei, din structura sau formularea ei.
Remarcăm faptul că legiuitorul român a adoptat o poziţie mai severă decât
textul comunitar sancţionând cu nulitatea astel de clauze sau înţelegeri.
Spre deosebire de Directiva 93/13/CE privind clauzele abuzive Directiva
1999/44/CE nu conţine nici-o listă anexă cu clauze interzise. Situaţia este similară
şi în dreptul intern unde Legea nr. 449/2003 nu cuprinde o astfel de listă pe care o
întâlnim în Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive.
Cu toate acestea textele în materie au în vedere situaţii precum: derogările de
la obligaţia de conformitate; inversarea sarcinii probei cunoaşterii defectului la
data predării; derogările de la prezumţia existenţei defectului de conformitate la
data predării, dacă el a apărut în interval de 6 luni; derogări de la prevederile
legale în materie de remedii sau de termene.
B. Conformitate
O altă noţiune care a fost introdusă în cuprinsul Directivei şi în legea română,
preluată din Convenţia ONU de la Viena din 1980 privind vânzarea internaţională
de mărfuri – la care România este parte – este aceea de „conformitate“.
Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 449/2003, vânzătorul este ţinut să
predea consumatorului un bun conform contractului de vânzare- cumpărare.
Legea instituie anumite prezumţii de conformitate după cum rezultă din
dispoziţiile art. 5 alin. (2).
120
Potrivit legii se consideră că produsele sunt în conformitate cu contractul de
vânzare-cumpărare dacă:
- corespund descrierii făcute de vânzător şi au aceleaşi calităţi ca şi produsele pe
care vânzătorul le-a prezentat consumatorului ca mostră sau model;
- corespund oricărui scop specific solicitat de către consumator, scop făcut
cunoscut vânzătorului şi acceptat de acesta la încheierea contractului de vânzare-
cumpărare;
- corespund scopurilor pentru care sunt utilizate în mod normal produsele de
acelaşi tip;
- fiind de acelaşi tip, prezintă parametrii de calitate şi performanţe normale, la
care consumatorul se poate aştepta în mod rezonabil, date fiind natura produsului
şi declaraţiile publice privind caracteristicile concrete ale acestuia, făcute de
vânzător, de producător sau de reprezentantul acestuia, în special prin publicitate
sau prin înscriere pe eticheta produsului.
Această ultimă referire, întâlnită şi în textul Directivei, este considerată un
exemplu caracteristic al obligaţiei de informare în etapa precontractuală în dreptul
european al contractelor.
În aparenţă, legea stabileşte o răspundere a unei persoane (vânzătorul) pentru
fapta altuia (publicitatea făcută de producător sau de reprezentantul său). Cum se
arată însă în doctrină, beneficiile generate de publicitate revin în principal
vânzătorului şi astfel, potrivit adagiului cuius commodum eus periculum, el va fi
ţinut să răspundă şi în acest caz, cu excepţiile prevăzute de lege (art. 7) a căror
îndeplinire trebuie să o probeze. Este vorba despre a demonstra că:
- nu a cunoscut şi nu ar fi putut, în mod rezonabil, să cunoască declaraţiile în
cauză;
- declaraţia fusese corectată la momentul încheierii contractului de vânzare-
cumpărare;
- decizia consumatorului de a cumpăra produsul nu putea fi influenţată de
declaraţiile publice în cauză.
F
121
Dimpotrivă, conform art. 6 din Legea nr. 449/2003, se presupune că nu există
defect de conformitate dacă în momentul încheierii contractului de vânzare-
cumpărare consumatorul a cunoscut sau nu putea, în mod rezonabil, să nu
cunoască această lipsă de conformitate ori dacă lipsa de conformitate îşi are
originea în materialele furnizate de consumator.
Precum o face legiuitorul comunitar şi în dreptul intern art. 8 din Legea nr.
449/2003 extinde obligaţia de conformitate la obligaţiile accesorii predării
dispunând că: „Orice lipsă a conformităţii rezultată dintr-o instalare incorectă a
produselor va fi considerată echivalentă cu o lipsă a conformitătii produselor,
dacă instalarea face parte din contractul de vânzare a produselor şi produsele au
fost instalate de vânzător sau pe răspunderea sa [art. 8 alin. (1)]. Aceste
prevederi se aplică şi în cazul în care produsul destinat a fi instalat de consumator
este instalat de acesta şi instalarea incorectă este datorată unei deficienţe în
instrucţiunile de instalare [art. 8 alin. (2)].
Aceste dispoziţii sunt rezultatul faptului că obligaţia de conformitate este o
obligaţie principală în contract. De altfel, cea mai importantă condiţie, aceea ca
bunul să fie potrivit scopurilor pentru care sunt utilizate în mod normal produsele
de acelaşi tip, se aseamănă cu cea prevăzută în art. 1352 C. civ., când are în
vedere viciile care fac bunul impropriu întrebuinţării după destinaţie. În această
situaţie, aprecierea se va face in abstracto, în raport de aşteptările unui
consumator mediu, în vreme ce, toate celelalte condiţii care ţin de tratativele
anterioare încheierii contractului şi de promisiunile făcute de vânzător, vor fi
apreciate in concreto, în funcţie de interesele părţilor.
Prin conformitate se înţelege faptul că neexecutarea contractului este privită
unitar, în sensul că bunul trebuie să fie predat consumatorului exact în condiţiile
care au fost convenite, fie că este vorba despre calitatea dreptului transmis, despre
cantitatea, calitatea sau tipul produsului, despre întârzierea executării sau
neexecutarea obligaţiei de predare.
Observăm că aprecierea conformităţii se face, în primul rând, după criterii
subiective câtă vreme avem în vedere conţinutul convenţiei părţilor. În absenţa
unui acord expres sau implicit al prăţilor, bunul este considerat conform dacă el
Fconformitatea
122
corespunde unei folosinţe obişnuite. Apare astfel, primul criteriu obiectiv
prevăzut expres şi în Directivă. Cel de-al doilea criteriu obiectiv, care nu este
prevăzut expres în lege şi nici în textul comunitar este acela că bunul este
conform în măsura în care corespunde calităţii obişnuite. Acest criteriu este
cuprins în dispoziţiile Convenţiei de la Viena din care s-a inspirat Directiva dar şi
unele legislaţii naţionale.
O particularitate a obligaţiei vânzătorului de a livra un bun conform constă în
dispariţia diferenţei tradiţionale existentă în dreptul intern, ca de altfel şi în alte
sisteme de drept, între obligaţia de garanţie împotriva evicţiunii şi obligaţia de
garanţie împotriva viciilor. Prin urmare, remediile oferite de lege sunt identice,
indiferent că bunul are deficienţe calitative sau dreptul transmis este afectat.
Cum am văzut deja legea română preia, la rândul său, inovaţia pe care
Directiva o introduce în ceea ce priveşte răspunderea vânzătorului pentru greşita
instalare a produselor, dacă această operaţiune era inclusă în contract şi a fost
efectuată de vânzător sau un împuternicit al acestuia. În acest context, asimilată
defectului de conformitate este şi situaţia în care produsul este destinat a fi instalat
de către consumator, iar montajul defectuos este consecinţa unei deficienţe în
instrucţiunile de instalare.
2.4. Drepturile consumatorului şi remediile
În cazul nerespectării obligaţiei de conformitate legea prevede în favoarea
consumatorului patru remedii: repararea produselor, înlocuirea produselor,
reducerea adecvată a preţului şi rezoluţiunea contractului în privinţa produselor în
cauză.
Aceleaşi remedii le întâlnim şi în textul Directivei, text care reprezintă o
noutate majoră în materie în condiţiile în care legislaţiile naţionale nu includ, de
regulă, posibilitatea pentru cumpărător de a cere repararea sau înlocuirea bunului.
Aceste drepturi îi sunt recunoscute consumatorului dacă deficienţele de
conformitate existau la data predării bunului. Este o dispoziţie ce reaminteşte că
neconformitatea reprezintă o neexecuatre a contractului, astfel încât cumpărătorul
suportă riscul oricărei deteriorări a bunului intervenită ulterior predării.
123
Potrivit art. 11 alin. (10) din Legea nr. 449/2003, consumatorul are dreptul la
repararea bunului sau la înlocuirea acestuia, în fiecare caz fără plată, cu condiţia
ca această formă de reparaţie să nu fie imposibilă sau disproporţionată. O măsură
reparatorie va fi considerată ca disproporţionată dacă ea impune vânzătorului
costuri care sunt nerezonabile în comparaţie cu cealaltă măsură reparatorie,
luându-se în considerare:
a) – valoarea pe care ar fi avut-o produsele dacă nu ar fi existat lipsa de
conformitate;
b) – importanţa lipsei de conformitate;
c) – dacă cealaltă măsură reparatorie ar putea fi realizată fără un
inconvenient semnificativ pentru consumator [art. 11 alin. (2)].
În acelaşi timp, o măsură reparatorie este considerată ca imposibilă dacă
vânzătorul nu are un produs identic pentru înlocuire [art. 11 alin. (3)].
Sunt interesante aceste dispoziţii referitoare la echilibru într-o legislaţie din
domeniul protecţiei consumatorului.
Potrivit art. 11 alin. 40 din lege, orice reparare sau înlocuire a produselor
urmează a fi făcută în cadrul unei perioade rezonabile de timp, stabilită de comun
acord între vânzător şi consumator, şi fără nici un inconvenient semnificativ
pentru consumator, luându-se în considerare natura produselor şi scopul pentru
care acesta a solicitat produsele.
Ca şi în textul Directivei, şi în dreptul intern, reducerea preţului sau
rezoluţiunea sunt remedii subsidiare pentru consumator.
Ele pot fi solicitate doar dacă:
- consumatorul nu beneficiază nici de repararea, nici de înlocuirea produsului;
- vânzătorul nu a luat măsura reparatorie într-o perioadă de timp rezonabilă sau
fără inconveniente majore pentru consumator (art. 13).
Rezoluţiunea contractului nu poate fi cerută de către consumator dacă defectul de
conformitate este minor [art. 14 alin. (1)].
F
124
Acest lucru este expresia principiului bunei-credinţe, care nu-l poate lipsi total
pe unul din contractanţi, şi anume vânzătorul, de preţul obţinut câtă vreme
neajunsul cauzat cumpărătorului este nesemnificativ.
Cu privire la efectele rezoluţiunii acestea sunt cele din dreptul comun. De
altfel, aici Directiva nu prevede nimic, ceea ce înseamnă că fiecare stat urmează
să aplice regulile proprii cu luarea în considerare a dispoziţiei comunitare care
este protectoare a intereselor consumatorului.
Cumpărătorul are dreptul la restituirea preţului, precum şi la dobânda preţului
între data achitării lui şi cea a restituirii de către vânzător având obligaţia de a
restitui bunul pe cheltuiala vânzătorului.
În raport de lista remediilor instituite în favoarea consumatorului putem
afirma că aceasta nu este limitativă, el putând solicita şi daune – interese, pe lângă
oricare din aceste remedii. De asemenea poate fi invocată excepţia de neexecutare
chiar dacă Legea nr. 449/2003, asemeni Directivei, nu o prevede aceasta fiind
recunoscută în majoritatea sistemelor de drept, precum şi în Principiile Unidroit
privind contractele comerciale internaţionale. Totodată, consumatorul are
posibilitatea de a suspenda plata preţului atunci când există riscul neexecutării din
partea vânzătorului astfel cum se prevede în dreptul comun (art. 1364 C. civ.)
Pentru a pretinde remediile recunoscute în favoarea sa, consumatorul nu
trebuie să promoveze neapărat o acţiune în justiţie fiind suficientă o înştiinţare a
vânzătorului despre lipsa conformităţii şi soluţia pentru care optează.
2.5. Acţiunea în regres
În art. 15, Legea nr. 449/2003 prevede şi posibilitatea intentării unei acţiuni în
regres a vânzătorului împotriva producătorului ori a unui agent economic din
acelaşi lanţ contractual (vânzătorul anterior) în condiţiile legii. O reglementare
similară conţine şi Directiva în art. 4 având în vedere protecţia intereselor
consumatorului chiar dacă, la prima vedere, pare surprinzătoare includerea în
textul său protecţionist a reglementării unor raporturi contractuale stabilite numai
între comercianţi. Cum se arată în doctrină, faptul că în costul produsului va fi
inclusă şi garanţia datorată în caz de neconformitate îi va stimula pe toţi
125
participanţii la procesul de distribuţie, mergând până la producător, să fie mai
atenţi la nevoile consumatorului.
În ceea ce priveşte sarcina probei în acţiunea în regres legea nu face nici-o
menţiune urmând ase aplica regulile dreptului comun- probatio incumbit actori.
De altfel nici Directiva nu rezolvă această problemă ea fiind lăsată la aprecierea
fiecărui legiuitor naţional.
2.6. Termene
Capitolul V din Legea nr. 449/2003 se ocupă de termenele de garanţie.
Potrivit art. 16, răspunderea vânzătorului se va angaja dacă defectul de
conformitate apare într-un termen de 2 ani, ce se calculează de la livrarea
produsului. Este un termen de prescripţie susceptibil de întrerupere, suspendare
sau repunere în termen.
Pentru a beneficia de drepturile recunoscute de lege, consumatorul trebuie să
îl înştiinţeze pe vânzător despre lipsa de conformitate în termen de două luni de la
data la care a constatat-o (art.17).
În art. 18 se instituie prezumţia (relativă) a existenţei defectelor de
conformitate la momentul livrării, dacă ele au apărut într-un termen de şase luni
de la acel moment, cu singura excepţie în care această prezumţie nu este
compatibilă cu natura produsului sau a lipsei de conformitate. Totodată, textul
legal reglementează şi sarcina probei care în această materie este inversată căci
lipsa de conformitate se prezumă că exista la data livrării dacă a apărut într-un
interval de şase luni, proba contrară fiind admisibilă. Este o inversare a sarcinii
probei pe care o interpretăm restrictiv: ea nu are în vedere decât lipsa
conformităţii şi nu operează decât timp de 6 luni de la data predării. În acest fel
legiuitorul român preia dispoziţiile comunitare în materie cuprinse în Directiva
1999/44/CE.
126
3. Reglementarea legii nr. 240/2004 privind raspunderea producatorilor
pentru pagubele generate de produsele cu defecte
3.1. Noţiuni introductive
3.1.1. Reglementarea comunitară în domeniul produselor defectuoase.
Necesitate şi izvoare.
Dreptul comun în materie de securitate a produselor este Directiva 85/374/
CEE din 25 iulie 1985 privind răspunderea pentru produsele defectuoase, act
normative care se încadrează în categoria măsurilor privind dreptul
consumatorilor la sănătate şi securitate.
Adoptată în temeiul art. 100 (actualmente art. 94) din Tratatul CE, Directiva
este o încercare de unificare a unui sector determinat al dreptului civil al statelor
membre ale Uniunii Europene, cel al răspunderii civile pentru produsele
defectuoase. După cum se arată în preambulul său, directiva urmăreşte apropierea
legislaţiilor statelor membre privind răspunderea producătorului pentru daunele
cauzate de caracterul defectuos al produselor întrucât deosebirile de reglementare
pot să distorsioneze concurenţa, să afecteze libera circulaţie a mărfurilor în
interiorul pieţei comune şi să determine diferenţe ale nivelului de protecţie al
consumatorilor împotriva daunelor cauzate sănătăţii şi bunurilor acestora de către
un produs defectuos.
Directiva instituie un nou regim juridic, inexistent în legislaţiile naţionale dar
permite menţinerea dispoziţiilor existente în dreptul intern care reglementează
mai mult sau mai puţin diferit aceeaşi problemă. Spre deosebire de drepturile
naţionale unde există o distincţie netă între răspunderea contractuală şi
răspunderea delictuală, directiva are ca scop să armonizeze dreptul răspunderii
fără a distinge cu privire la natura civilă contractuală sau delictuală a acesteia. Iată
de ce directiva nu va fi nici contractuală, nici delictuală. În literatura juridică se
vorbeşte chiar de „o răspundere de tipul al treilea“născută ca urmare a
reglementării comunitare.
F
127
Eliminând distincţia dintre răspunderea contractuală şi cea delictuală,
Directiva 85/374 introduce o răspundere cu adevărat obiectivă, pe care nici unul
dintre drepturile naţionale ale statelor membre ale Uniunii Europene nu au
cunoscut-o.
În acelaşi timp, din punct de vedere juridic, directiva elaborează noţiuni
autonome care se substituie noţiunilor clasice cunoscute precum termenul de
„producător“ care nu face parte din limbajul juridic tradiţional.
Regimul juridic novator instituit de reglementarea comunitară s-a clădit şi pe
un temei economic deoarece, uniformitatea reglementărilor juridice a răspunderii
pentru produsele defectuoase este o condiţie absolut necesară pentru o bună
desfăşurare a confruntării care are loc pe piaţă între produse similare. O astfel de
răspundere întemeiată pe culpă în unele state, iar în altele având caracter obiectiv,
ar genera o situaţie de inegalitate atât pentru consumatori cât şi pentru producători
fiind afectate deopotrivă concurenţa şi libera circulaţie a mărfurilor în interiorul
pieţei unice. Chiar şi în cazul unui temei juridic identic, o legislaţie mai strictă în
materie de răspundere pentru produsele defectuoase într - un stat membru va
defavoriza producătorii acestui stat, în comparaţie cu cei dintr - un stat vecin,
unde răspunderea în materie este mai lejeră. Pentru eliminarea unui asemenea risc
este necesară armonizarea legislativă a reglementărilor din toate ţările membre,
înlăturându - se astfel un obstacol important la libera circulaţie a mărfurilor în
interiorul pieţei unice.
Ţinând seama de interesele producătorilor şi de cele ale pieţii, directiva nu
putea ignora interesele consumatorilor, mai exact îmbunătăţirea protecţiei
acestora. De altfel, interesele producătorilor nu coincid întotdeauna cu cele ale
pieţei şi implicit ale unei concurenţe loiale motiv pentru care nici o asociaţie de
producători nu s-a declarat favorabilă unei directive privind produsele
defectuoase.
În acest context putem vorbi despre temeiul social al directivei căci ideea
protecţiei consumatorului a jucat un rol esenţial în promovarea şi aplicarea
practică a acestei reglementări. Mai mult decât atât, propunându-şi să asigure
protecţia consumatorului, directiva se înscrie într-un regim juridic de ordine
128
publică pentru un teritoriu unde coabitează din punct de vedere economic, dar şi
juridic, 27 de state membre. În acest context, un elementar principiu de echitate şi
de egalitate a cetăţenilor se traduce în viaţa de zi cu zi, între altele, prin nivelul de
protecţie în faţa produselor care se găsesc pe o piaţă la care au acces toţi locuitorii
din ţările membre.
Iată de ce, restabilirea unui echilibru pe piaţă între consumatori şi producători
a constituit o preocupare constantă a instituţiilor europene, cu precădere a
Comisiei Europene care, în raport de evoluţiile înregistrate în această materie, a
considerat calitatea de consumator drept „o nouă formă de cetăţenie“.
Dreptul consumatorului la repararea prejudiciului suferit din cauza unui
produs cu defecte decurge în principal din dreptul său la protecţia sănătăţii şi a
securităţii sale astfel că, o politică care se preocupă de garantarea acestui drept
depăşeşte luarea în considerare a intereselor economice ale cumpărătorului sau
utilizatorului unui produs.
Rezultă de aici dublul temei al directivei, cel economic care se referă la
concurenţă şi la libera circulaţie a mărfurilor în interiorul pieţei unice şi cel social,
de protecţie a consumatorilor care se află la originea acesteia.
Grija pentru soarta consumatorului constituie o preocupare mai veche în
dreptul ţărilor europene unde numeroase reglementări se refereau în mod expres
la sănătatea şi securitatea acestuia.
Dreptul comunitar dezvoltă şi perfecţionează aceste preocupări pentru a
asigura un nivel înalt de protecţie consumatorului – cetăţean european. Circulând
în interiorul Uniunii Europene cetăţeanul european trebuie să se bucure de
aceleaşi garanţii, cel puţin la fel de precise ca cele de care se bucură mărfurile.
Consumatorul european are acces nu numai la produsele provenind din
propria-i ţară dar şi la produsele din celelalte ţări membre situaţie în care trebuie
să fie protejat în mod identic. De altfel, în preambulul directivei necesitatea
adoptării acestei reglementări este justificată nu doar prin argumente de ordin
economic: concurenţă şi liberă circulaţie a mărfurilor dar şi prin necesitatea
eliminării diferenţelor în gradul de protecţie al consumatorului.
129
Cum arătam deja preocupările în materie nu sunt de dată recentă iar ideea unui
regim special de răspundere pentru produsele cu defecte nici nu aparţine la
origine instituţiilor Uniunii Europene.
O primă încercare aparţine Consiliului Europei care a iniţiat elaborarea unui
tratat multilateral denumit Convenţia de la Strasbourg. Pentru a intra în vigoare şi
a deveni aplicabil, documentul trebuia să fie ratificat de statele semnatare numai
că, această tentativă de armonizare a dreptului civil în materia răspunderii civile
delictuale, a eşuat întrucât numai patru state au semnat-o: Belgia, Franţa, Austria
şi Luxemburg, iar ratificarea ei s-a blocat.
Iniţiativa Consiliului Europei a fost preluată de către Comisia europeană care
a început elaborarea Directivei 85/374 în condiţiile unor consultări reciproce între
cele două organizaţii internaţionale.
Conţinutul directivei este inspirat în bună măsură de lucrările Convenţiei între
cele două documente existând atât puncte de convergenţă cât şi orientări
divergente.
Finalitatea este aceeaşi în cele două texte. Convenţia urmăreşte în mod clar
asigurarea unei mai bune protecţii a consumatorilor scop în care adoptă principiul
răspunderii obiective, stricte, a producătorilor, preconizând unificarea regimurilor
de răspundere contractuală şi delictuală prin instaurarea unui regim obiectiv de
răspundere, fără să se ţină seama de culpa producătorului. Aceste elemente ale
Convenţiei se regăsesc şi în prevederile directivei.
Cu toate acestea filozofiile celor două texte nu coincid. În cuprinsul
Convenţiei condiţia consumatorului este favorizată consumerismul fiind văzut sub
unghiul social în opoziţie cu unghiul economic. Practic, domeniul Convenţiei
rămâne juridic şi social textul pomenind în mod incidental de interesele
producătorilor, marginalizând astfel aspectul economic al problemei.
Al doilea izvor al Directivei este reglementarea cu privire la răspunderea
pentru produsele defectuoase existentă în dreptul american. Experienţa americană
a permis înţelegerea noului mod de funcţionare a răspunderii pentru produsele
defectuoase cât şi eficacitatea acestuia. În SUA evoluţia dreptului răspunderii în
această materie a fost mai rapidă decât pe continentul european, ea găsindu-şi
F
F
130
temeiul în ideea inegalităţii între producător şi consumator, inegalitate care
trebuie remediată. Raţionamentul sistemului american este simplu: cel mai în
măsură să suporte riscul produsului defectuos este cel mai bine situat din punct de
vedere economic. Evitarea dezechilibrului social pe care îl generează un produs
defectuos, conjugat cu dreptul legitim al cumpărătorului care îl achiziţionează şi
care are încredere în produsul cumpărat, în sfârşit obligaţia producătorului, care a
conceput şi produs bunul respectiv, de a asigura un produs lipsit de defecte, duc la
“strict Liability”.
Momentul punerii pe piaţă a produsului constituie unul dintre principiile
fundamentale ale acestui sistem iar fundamentarea răspunderii pentru produsele
defectuoase capătă o justificarea de ordine publică: prezenţa pe piaţă a unui astfel
de produs constituie o ameninţare pentru sănătatea şi securitatea cetăţenilor care
trebuie împiedicată.
Progresele înregistrate în această materie de dreptul american au influenţat
elaborarea directivei. Răspunderea obiectivă „dură“, raportul de cauzalitate
defect-prejudiciu, sistemul probatoriu şi prezumţiile aferente sunt preluate din
dreptul american. O răspundere pentru produse de tip obiectiv, a cărui centru de
greutate este defectul produsului constituie în opinia specialiştilor una din
influenţele esenţiale pe care dreptul American al răspunderii civile a exercitat-o
asupra dreptului comunitar.
De altfel şi Convenţia de la Strasbourg a beneficiat de experienţa americană
iar răspunderea obiectivă întemeiată pe defectul produsului existentă în prezent în
dreptul american şi european reprezintă un progres permitând soluţionarea unor
probleme cărora dreptul clasic al răspunderii civile nu le-a găsit rezolvarea.
3.1.2. Răspunderea pentru produse în dreptul român
Răspunderea pentru produse este reglementată succint prin O.G. nr. 21/1992
privind protecţia consumatorilor precum şi în Legea nr. 105/1992 cu privire la
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat (art. 114-116).
Protecţia specială a consumatorului instituită prin O.G. nr. 21/1992, se referă
doar la situaţia produsului prejudiciat, iar nu la consecinţele produsului
prejudiciabil. Deşi în art. 3 lit. a) legiuitorul se referă la problema răspunderii
FCadrul legal
131
pentru prejudiciile cauzate vieţii, sănătăţii sau securităţii consumatorului nu o şi
detaliază situaţie în care se impunea recurgerea la regulile dreptului comun.
Astfel, legea cadru în domeniul protecţiei consumatorilor nu reuşea să acopere
întreaga sferă a problematicii destul de complexe relativă la răspunderea pentru
produsele defectuoase.
Obligaţia de garanţie contractuală a comerciantului care, în raporturile de
consum este, în mod obişnuit, un vânzător profesionist, diferă de obligaţia
prevăzută în art. 1336 C. civ., potrivit căruia vânzătorul răspunde faţă de
cumpărător pentru evicţiune şi pentru vicii ascunse. În rapoturile comerciant -
consumator este dificil să se pună problema evicţiunii, iar obligaţia de garanţie
împotriva viciilor îmbracă o altă formă, şi anume, aceea a obligaţiei pentru
calitatea produselor, care cuprinde atât viciile ascunse, cât şi pe cele aparente.
Ca o primă tentativă de transpunere în dreptul intern a Directivei 85/374/
CEE, notăm O.G. nr. 87/2000 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele
generate de produsele defectuoase.
Un demers ulterior în acest domeniu s-a materializat prin Legea nr. 240/2004
privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu
defecte.
Noua reglementare din dreptul intern cuprinde dispoziţii mai precise şi
detaliate în concordanţă cu prevederile Directivei 85/374/CEE care stabilesc
regimul juridic al răspunderii pentru produsele defectuoase. Aceste dispoziţii se
referă la produs, la responsabili, la victimă, cauze de exonerare de răspundere,
definesc defectul produsului etc.
Pentru actul normativ recent adoptat reţinem câteva trăsături caracteristice
care definesc noul regim juridic al răspunderii civile a producătorilor pentru
prejudiciile cauzate de produsele cu defecte şi anume:
a) – Legea instituie răspunderea obiectivă, independentă de culpă a
producătorilor pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte;
b) – prevederile legii transced distincţia dintre răspunderea civilă delictuală şi cea
contractuală deoarece „producătorul răspunde pentru prejudiciul actual şi cel
F
132
viitor, cauzat de defectul produsului său“(art. 3), indiferent dacă a contractat sau
nu cu partea vătămată;
c) – legea nu se substituie dreptului comun, ci îi alătură un regim suplimentar ceea
ce crează posibilitatea persoanei vătămate/prejudiciate de a opta între acţiunea în
răspundere contractuală, delictuală sau „al altui regim special de răspundere“
[art. 9 alin. (1)];
d) – dispoziţiile legale extind sfera persoanelor răspunzătoare pentru daunele
cauzate de produsele cu defecte de la producător la persoanele asimilate lui [art. 2
alin. (1) lit. a), pct. 1 –5].
Vom examina în cele ce urmează particularităţile acestui regim specific de
răspundere făcând trimitere la reglementările corespunzătoare din textul
comunitar.
3.2. Domeniul de aplicare a Legii nr. 240/2004
I. Privind produsele:
a) Noţiunea de produs
Noţiunea de produs semnifică „orice bun mobil chiar dacă acesta este
încorporat într-un alt bun mobil sau imobil” [art. 2 alin. (1) lit. b) fraza întâi; art.
2 din Directivă].
Definind noţiunea de produs legiuitorul are în vedere înţelesul uzual din
dreptul comercial şi dreptul consumului, respectiv de „bun material destinat
consumului sau utilizării finale individuale sau colective“(art. 2 liniuţa a patra din
O.G. nr. 21/1992).
Aşadar nu se are în vedere distincţia tradiţională dintre fructe şi produse şi nici
distincţia dintre bunurile naturale şi cele industriale.
Conform legii, imobilele nu constituie produse; în schimb sunt considerate
produse bunurile mobile utilizate la construirea imobilelor, precum şi cele
încorporate mobilelor.
Legea mai arată că, „prin produse se înţelege şi energia electrică” [art. 2 alin.
(1) lit. b)].
FTrăsături
caracteristice
133
În raport de noua reglementare tot produse urmează a fi calificate elementele
corpului uman (organe, ţesuturi, sângele etc.) precum şi medicamentele.
Produsele agricole de origine vegetală şi animală, produsele piscicole şi
vânatul nu sunt asimilate noţiunii de produs această lacună a legii excluzând
posibilitatea angajării răspunderii producătorilor din domeniul agroalimentar
pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte.
Deşi produsul constituie elementul fundamental al acestei noi forme de
răspundere, noţiunea juridică de produs nu este definită în directiva europeană
care vorbeşte însă de „orice bun mobil“. Definind produsul ca orice bun mobil, cu
excepţia materiilor prime agricole şi a produselor de vânătoare, articolul 2 al
Directivei precizează că bunul mobil în cauză este produs chiar dacă el este
încorporat altui bun mobil sau unui bun imobil.
În acest context doctrina juridică a încercat să definească mai circumstanţiat
noţiunea de produs. Urmărind o largă protecţie a consumatorului directiva are în
vedere totuşi, în primul rând produsele industriale fabricate în serie, cele mai
susceptibile de defecte, fără a le exclude însă pe altele. Recent o directivă
complementară faţă de Directiva 85/374/ CEE, dă o definiţie mai completă
noţiunii de produs văzut ca: „orice produs care, chiar în cadrul unei prestări de
servicii, este destinat consumatorilor şi care este susceptibil, în condiţii
previzibile în mod rezonabil, să fie utilizat de către aceştia chiar dacă nu le este
destinat, şi care este furnizat sau pus la dispoziţie în cadrul unei activităţi
comerciale cu titlu oneros sau gratuit indiferent dacă este nou, de ocazie sau
recondiţionat“.
Dispoziţiile directivei nu sunt aplicabile produselor nucleare, materiilor prime
agricole şi produselor pe bază de vânat, chiar dacă formează o parte a unui alt
produs mobil sau imobil şi nici serviciilor. În ceea ce priveşte produsele agricole,
o nouă Directivă din 1999 extinde prevederile Directivei privind produsele
defectuoase la toate produsele agricole, fără excepţie. Pentru servicii Comisia
Europeană pregăteşte o directivă privind răspunderea pentru serviciile
defectuoase întemeiată şi ea pe răspunderea obiectivă.
b) Noţiunea de produs cu defecte
Fdefiniţie
134
Conform art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 240/2004, constituie produs cu
defecte „produsul care nu oferă siguranţa la care persoana este îndreptăţită să se
aştepte“ ţinându-se seama de toate împrejurările, inclusiv de modul de prezentare,
utilizările previzibile şi data punerii în circulaţie a produsului.
„Modul de prezentare a produsului“exprimă obligaţia de informare a
producătorului şi are în vedere instrucţiunile de utilizare, avertismentele privind
eventualele riscuri pe care le prezintă uzul/consumul produsului, modul de
păstrare şi / sau întreţinere etc.
„Utilizările previzibile ale produsului“privesc utilizarea lui potrivit scopului
căruia îi este destinat, siguranţa produsului excluzând utilizarea abuzivă a
acestuia.
Lipsa de siguranţă a produsului nu se confundă cu viciile ascunse deoarece
priveşte pericolul pe care îl prezintă produsul cu defecte pentru persoane şi
bunuri, altele decât produsul cu defecte, iar nu utila folosinţă a acestuia.
La rândul său art. 6. 1 al Directivei defineste produsul defectuos, ca cel care
nu prezintă siguranţa la care ne putem aştepta în mod legitim. Caracterul
„legitim“al aşteptării consumatorului este o garanţie a echilibrului care trebuie să
existe între interesele victimei şi cele ale fabricantului produsului.
Litera b a art. 6 menţionează printre împrejurările de care trebuie să se ţină
seama la aprecierea securităţii produselor „utilizarea lui în scopul căruia îi este
destinat“. Si aici importantă este prezentarea produsului care marchează trecerea
de la sfera producţiei la cea comercială şi de utilizare. Din prezentarea produsului
face parte şi condiţionarea lui în vederea comercializării şi care poate fi o sursă
importantă de defecte, mai cu seamă când este vorba de produse alimentare sau
medicamente. Aparţin prezentării produsului şi operaţiunile de publicitate care
urmăresc să facă cunoscută existenţa şi virtuţile produsului.
c) Produs pus în circulaţie
Aprecierea defectului produsului nu se poate face înainte de momentul punerii
lui în circulaţie. Spre deosebire de alte legislaţii, legiuitorul român nu defineşte
noţiunea de produs pus în circulaţie. Doctrina a conturat aici o definiţie apreciind
că produsul este pus în circulaţie în momentul înstrăinării sale voluntare iniţiale
135
de către producător cu menţiunea că produsul poate face obiectul unei singure
puneri în circulaţie.
În consecinţă, producătorul nu va răspunde pentru produsele defecte aflate în
posesia sa, pentru cele care i-au fost sustrase ori furate, pentru cele înstrăinate în
scop de testări, verificări, probe etc. precum şi pentru cele predate în vederea
distrugerii (rebuturi, deşeuri etc.).
Si Directiva exonerează de răspundere producătorul dacă dovedeşte că nu a
pus produsul în circulaţie. Momentul crucial pentru angajarea răspunderii
producătorului faţă de defectele produsului este cel de ieşire din sfera producţiei,
atunci când producătorul încetează de a mai fi în posesia produsului, şi acesta îşi
face apariţia pe piaţă.
I. Privind persoanele:
a) – Persoana vătămată/prejudiciată
Obligaţia de securitate are o sferă largă de cuprindere în ce priveşte
persoanele care au vocaţie de a solicita despăgubiri, în condiţiile legii.
Nu prezintă relevanţă dacă persoana vătămată/prejudiciată are calitate de
cumpărător, locatar, utilizator, chiriaş ori de simplu terţ sau că a contractat ori nu
cu persoana răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat de defectul produsului. În
acelaşi timp, legea nu distinge între calitatea de consumator şi aceea de
comerciant a persoanei vătămate/prejudiciate dar condiţionează ca aceasta să fi
folosit produsul cu defecte „pentru uz sau consum personal“ [art. 2 alin. (1) lit.
c), pct. 2-3)].
Distincţia pe care Directiva o face între profesionişti şi neprofesionişti în ce
priveşte răspunderea pentru produsele defectuoase – cei din urmă nefiind
răspunzători în măsura în care au fabricat produsul pentru uzul propriu fără a-l
scoate pe piaţă- nu operează în cazul victimelor. Unificarea răspunderii pentru
produsele defectuoase care rămâne incompletă în ce-i priveşte pe responsabili,
devine completă atunci când este vorba de victime. Se produce astfel un concept
unic şi universal de consumator în condiţiile în care Convenţia de la Strasbourg
justifica necesitatea „tratamentului egal între consumatorul care cumpără şi
ceilalţi consumatori“.
F
136
Astfel, s-a lărgit noţiunea de victimă care, incluzându-i pe profesionişti, o
depăşeşte pe cea de consumator stricto sensu.
b) - Producător şi persoanele asimilate producătorului
Stricto sensu, producător este fabricantul produsului finit, producătorul unei
materii prime sau fabricantul unei părţi componente a produsului, în cadrul
activităţii sale profesionale, de aceea definiţia legiuitorului român „ fabricantul
produsului finit al unei materii prime sau părţi componente ale produsului este
confuză şi ignoră caracterul profesional al activităţii producătorului.
Potrivit art. 3.1. din Directivă, termenul de producător desemnează fabricantul
produsului finit, producătorul unei materii prime sau fabricantul unei părţi
componente a produsului. Conceptul de producător constituie una din invenţiile
Directivei, ce o individualizează in mod evident faţă de răspunderea delictuală
bazată pe culpă. Istoricul elaborării Directivei demonstrează evoluţia conceptului,
care incepe cu o definiîie ce îl include pe cel care a finalizat şi a pus pe piaţă
produsul, ca apoi sa ajungă la o abordare bazată pe distincţia dintre producătorul
produsului final, furnizorul de materii prime, producătorul produselor
componente şi cei asimilaţi producătorului. Definiţia producătorului exprima
considerentul de politică legislative exprimat in Preambul: ”protejarea
consumatorului impune ca toţi cei care participă la procesul de producţie să
poată fi traşi la răspundere, dacă fie produsul final, fie materia primă, fie
componentul livrat de aceştia au fost defectuoase”. In plus, Directiva vine in
sprijinul consumatorului pentru a-i uşura situaţia în cazul în care produsul
defectuos provine din afara Pieţei Interne, ceea ce ar ingreuna posibilităţile
persoanei prejudiciate de a identifica producătorul acestuia şi valorificarea
pretenţiilor sale in afara Comunităţii. Pe acest considerent, conceptul de
producător include şi importatorul din Uniunea Europeană care a introdus
produsul defectuos pe Piaţa Internă.
Preluând aceste elemente de identificare a producătorului, legiuitorul roman
defineşte producătorul prin termeni de asimilare a unor categorii de persoane
precum:
Fproducător
137
- producătorul aparent, respectiv, „orice persoană care se prezintă ca producător,
prin faptul că îşi înscrie pe produs numele, marca sau un alt semn distinctiv“ [art.
2 alin. (1) lit. a) pct. 2];
- importatorul produsului în România/ Comunitatea Europeană, în vederea
vânzării, închirierii, cumpărării sau altei forme de înstrăinare în cadrul activităţii
profesionale [art. 2 alin. (1) lit. a) pct. 3-4];
- distribuitorul produsului care nu comunică consumatorului, într-un termen
rezonabil, datele de identificare a producătorului sau a persoanei care i-a furnizat
produsul, dacă producătorul produsului nu poate fi identificat. Potrivit directivei
în cazul în care producătorul produsului nu poate fi identificat, orice furnizor va fi
considerat producător. Dispoziţia este utilă în cazul în care produsul este anonim
sau întreprinderea care-l comercializează a şters numele producătorului pentru a îl
înlocui cu al său. În orice caz, întrucât furnizorul este cel mai uşor identificabil
pentru că este cel care a avut un raport direct cu victima, este normal ca el să
răspundă. Aceeaşi soluţie şi în cazul produsului importat, dacă nu este indicată
identitatea importatorului, chiar dacă este precizat numele producătorului [art. 2
alin. (1) lit. a) pct. 5]. Răspunderea distribuitorului este subsidiară deoarece acesta
este exonerat de răspundere în cazul în care indică persoanei vătămate datele de
identificare a producătorului/persoanei asimilate producătorului.
Ideea unei răspunderi largi în cadrul căreia nu numai producătorul să fie
responsabil ci şi distribuitorul sau importatorul vine în sprijinul concepţiei
consumeriste în virtutea căreia consumatorul trebuie să fie protejat de o manieră
eficace. Soluţia aleasă şi de legiuitorul român este cea a răspunderii tuturor celor
care participă nu numai la procesul de producţie, dar şi la cel al punerii produsului
pe piaţă.
3.3. Condiţiile răspunderii pentru produsele cu defecte
a) Paguba.
Prin lege termenul de pagubă este definit în sens larg şi priveşte:
- „Prejudiciul cauzat prin moartea sau vătămarea integrităţii corporale sau a
sănătăţii unei persoane“ [art. 2 alin. (1) lit. c) pct. 2]. Este vorba de despăgubiri
138
cu titlu de cheltuieli de înmormântare, cheltuieli cu titlu de obligaţii de întreţinere
ale persoanei vătămate, cheltuieli de transport, tratament medical etc.
Deşi directiva tace în privinţa despăgubirilor pentru daunele morale fără a le
exclude însă, legea română, potrivit art. 2 alin. (3) „nu împiedică aplicarea
dispoziţiilor legale referitoare la daunele morale“ în condiţiile dreptului comun.
- „Deteriorarea sau distrugerea oricărui bun, altul decât produsul cu defecte“
destinat folosinţei sau consumului privat şi folosit de persoana vătămată pentru uz
sau consum personal în valoare de peste 2 milioane lei, respectiv 500 euro
echivalent în lei.
Este exclus prejudiciul cauzat prin deteriorarea sau distrugerea produsului cu
defecte, atât în substanţa sa – degradare sau distrugere- cât şi în valoarea sa
economică – diminuarea valorii sale de circulaţie. Aceasta nu exclude
posibilitatea ca, în aceste cazuri, persoana vătămată să pretindă despăgubiri în
condiţiile dreptului comun- acţiunea redhibitorie sau estimatorie.
Prevederile legii nu se aplică pagubelor cauzate de accidentele nucleare şi celor
cauzate de produsele puse în circulaţie anterior datei intrării sale în vigoare.
b) Defectul.
Defectul unui produs este calificat în raport de lipsa de siguranţă - „siguranţa
la care persoana este îndreptăţită să se aştepte“- respectiv, pericolul pe care îl
prezintă produsul cu defecte faţă de persoane şi bunuri, altele decât produsul cu
defecte, şi nu în raport cu folosinţa utilă a produsului. Directiva fundamentează
conceptul de defect pe un standard abstract. Legiuitorul comunitar intemeiază
răspunderea pe determinantele comportamentului de piaţă al producătorului.
Determinantul central al standardului îl constituie aşteptările coroborate ale
consumatorului şi ale producătorului, având în vedere circumstanţele proiectării,
fabricării, comercializării si utilizării produsului defectuos. Prin urmare, produsul
va fi calificat, în scopul stabilirii răspunderii, nu în temeiul comportamentului
producătorului, ci în temeiul modului in care produsul corespunde aşteptărilor
pieţei.
c) Raportul de cauzalitate dintre defect şi pagubă.
139
Persoana vătămată trebuie să facă dovada (şi a) raportului de cauzalitate
dintre defect şi pagubă potrivit regulilor dreptului comun în materia răspunderii
civile delictuale, în sensul că defectul a cauzat paguba. Reclamantul nu va fi
obligat însă să prezinte dovezi privind culpa producătorului, răspunderea instituită
de lege fiind o formă de răspundere fără culpă. Pentru valorificarea pretenţiilor
sale în faţa instanţei, el va trebui însă să identifice persoana producătorului care a
pus pe piaţă produsul ce a generat prejudiciul. Comparat cu sarcina probei in
materia răspunderii delictuale bazate pe culpă, poziţia persoanei prejudiciate este
mult îmbunătăţită.
3.4. Cauzele de exonerare de răspundere
a) Nu constituie cauză de exonerare de răspundere a producătorului defectul
cumulat cu „acţiunea sau omisiunea unei terţe persoane ce a concurat la
producerea pagubei” (art. 4 fraza întâi).
Prin urmare, producătorul răspunde pentru paguba cauzată ca rezultat cumulat
al produsului cu defecte cu acţiunea/omisiunea unei terţe persoane. Acest lucru nu
aduce atingere dreptului producătorului de a promova acţiuni împotriva terţului.
b) Producătorul este exonerat în tot sau în parte de răspundere când paguba este
cauzată, cumulativ, de defectul produsului şi „culpa persoanei vătămate ori
prejudiciate sau a altei persoane pentru care aceasta este ţinută să
răspundă“(art. 8). În acest caz producătorul trebuie să facă dovada culpei
persoanei vătămate sau, după caz, a persoanei pentru care aceasta este ţinută să
răspundă.
c) Potrivit art. 7 alin. (1), producătorul este exonerat de răspundere dacă
dovedeşte că:
- Nu este cel care a pus produsul în circulaţie. Producătorul va răsturna prezumţia
punerii produsului în circulaţie făcând dovada că nu a consimţit la înstrăinarea
acestuia.
- În funcţie de împrejurări, defectul care a generat paguba nu a existat la data la
care produsul a fost pus în circulaţie sau a apărut ulterior punerii în circulaţie a
produsului, din cauze neimputabile lui. Această cauză de exonerare de răspundere
140
este o aplicaţie a dispoziţiilor potrivit cărora defectul produsului urmează a fi
calificat ţinându-se seama de data punerii lui în circulaţie;
- Defectul se datorează respectării unor condiţii obligatorii impuse prin
reglementări emise de autorităţile competente. Producătorul va face dovada că
defectul are la origine respectarea dispoziţiilor imperative edictate de autorităţile
competente;
- Produsul nu a fost fabricat pentru a fi comercializat sau pentru orice altă formă
de distribuţie în scop economic a producătorului şi nu a fost fabricat sau distribuit
în cadrul activităţii sale profesionale. Legiuitorul are în vedere cazurile speciale
de înstrăinare a produsului cu defecte cum sunt cele în scop de testări, probe,
experimentări sau, după caz, pentru a fi distruse;
- Nivelul cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice existente la momentul punerii în
circulaţie a produsului nu i-a permis depistarea defectului în cauză. Această cauză
de exonerare configurează conceptul de risc de dezvoltare având ca efect
limitarea răspunderii pentru produse defectuoase la ceea ce producătorul poate să
îndeplinească în cadrul activităţii sale si la ceea ce poate fi cerut din partea lui in
mod legitim. De sorginte germană riscul de dezvoltare constituie orice risc
necunoscut în momentul conceperii, fabricării ori comercializării unui produs şi
care era imprevizibil în raport cu nivelul cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice. Riscul
de dezvoltare permite fabricantului să invoce lipsa culpei ca motiv de exonerare
cu privire la defectul produsului ceea ce atrage nefuncţionarea regimului de
răspundere obiectivă. Introducerea riscului de dezvoltare în textul Directivei a fost
argumentată de necesitatea protejării echitabile a producătorilor împotriva unor
riscuri care ar compromite activitatea lor de producţie şi îndeosebi de inovaţie. S-
a realizat un compromis intervenit atât între statele membre, cât şi între asociaţiile
de consumatori şi cele de producători. Statele pot însă exclude în dreptul intern
această cauză de exonerare;
- Defectul se datorează nerespectării de către consumator a instrucţiunilor de
utilizare furnizate în documentele tehnice care însoţesc produsul, demonstrate în
baza expertizei tehnice de specialitate;
141
- Potrivit art. 8 alin. (2) din lege, producătorul de componente este exonerat de
răspundere în măsura în care dovedeşte că defectul este imputabil proiectării
greşite a ansamblului în care acesta a fost montat sau instrucţiunilor date de
producătorul produsului.
Potrivit art. 10 „orice clauze contractuale de limitare sau exonerare de
răspundere a producătorului sunt lovite de nulitate absolută“. Per a contrario,
sunt permise clauzele de agravare a răspunderii producătorului.
Aceeaşi reglementare o regăsim şi în art. 12 al directivei printre astfel de
clauze având în vedere scurtarea termenelor de prescripţie sau de decădere sau
plafonarea indemnizării.
Dar dacă clauzele limitative sunt interzise cu privire la victime în mod
imperativ ele sunt permise atunci când este vorba de persoanele răspunzătoare în
mod solidar pentru daunele cauzate de produsul defectuos. Aceste persoane, adică
producătorul, importatorul sau distribuitorul pot stipula asemenea clauze în
contractele care le leagă între ele.
3.5. Acţiunile în răspundere pentru repararea pagubei
Termenele instituite prin lege sunt preluate din directivă. Distingem astfel
două termene: unul de prescripţie şi altul de decădere. Termenul de prescripţie
este de 3 ani şi are ca punct de plecare data la care persoana vătămată/prejudiciată
„a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de existenţa pagubei, a defectului şi a
identităţii producătorului“. Ca şi textul directivei sunt puse trei condiţii
cumulative pentru ca prescripţia să înceapă să curgă.
Suspendarea şi întreruperea prescripţiei dreptului la acţiunea pentru repararea
pagubelor sunt supuse dreptului comun.
Termenul de decădere este de 10 ani şi curge de la data la care „producătorul
a pus produsul respectiv în circulaţie“. Victima nu mai poate să ceară repararea
prejudiciului dacă timp de zece ani nu a introdus acţiunea.
Acest termen are ca punct de plecare - dies a quo- data punerii produsului în
circulaţie fără vreo legătură cu data remiterii sale părţii vătămate/prejudiciate.
F
142
Sarcina probei revine persoanei vătămate/prejudiciate „pentru angajarea
răspunderii civile a producătorului, persoana prejudiciată trebuie să facă dovada
pagubei, a defectului şi a raportului de cauzalitate dintre defect şi pagubă“.
3.6. Răspunderea solidară şi acţiunea în regres
a) Solidaritate pasivă legală. Prin dispoz. art. 5 din lege se instituie răspunderea
solidară pentru ipoteza când „mai multe persoane sunt răspunzătoare pentru
pagubă“.
b) Acţiune în regres. Persoana răspunzătoare (codebitor solidar) care a despăgubit
în tot persoana vătămată are la îndemână două acţiuni pentru a se întoarce
împotriva celorlalte persoane răspunzătoare (codebitori solidari):
- acţiunea derivând din subrogarea legală în drepturile persoanei vătămate (art.
1108 pct. 3 C. civ.);
- acţiunea personală, derivând din mandat, gestiune de afaceri sau îmbogăţirea
fără justă cauză.
c) Competenţa teritorială a instanţei judecătoreşti sesizate cu acţiunea pentru
repararea pagubelor cauzate de produsele cu defecte este alternativă, aceasta
revenind „instanţei de judecată în a cărei rază teritorială s-a produs paguba, se
află sediul sau, după caz, domiciliul pârâtului“.
3.7. Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de produsele cu
defecte
Răspunderea pentru produsele defectuoase introduce o răspundere întemeiată
pe defect, fără prezumţie de culpă. Defectul constituie prin el însuşi faptul
generator al răspunderii.
Pe de altă parte, caracterul obiectiv al acestei răspunderi se manifestă prin
eliminarea oricărei diferenţe între contractant şi terţ. Aceştia sunt supuşi unei
reguli unice de răspundere.
Această răspundere „dură“este atribuită tuturor celor care se găsesc pe traseul
producţie-distribuţie. Ideea unei raspunderi largi in cadrul careia nu numa
producatorul sa fie responsabil de prejudicial cauzat de produsul defectuos, ci si
143
distribuitorul sau importatorul, vine in sprijinul unei conceptii consumeriste in
virtutea careia consumatorul trebuie sa fie protejat de maniera eficace.
Caracterul obiectiv al răspunderii pentru produsele defectuoase este consolidat
şi de teoria aparenţei - error communis facit jus - fiind vizaţi aici marii
distribuitori precum şi vânzarea prin corespondenţă.
In acest context putem afirma că evoluţia dreptului răspunderii civile
delictuale cunoaşte, prin instituirea răspunderii pentru produsele defectuoase, un
fel de incoronare care poate fi un nou inceput.
Concepţia tradiţională a răspunderii pentru culpă este eschivată fără drept de
apel căci, dupa cum spuneau prestigioşi civilişti francezi, principala grijă a
Directivei este evitarea cât mai hotărâtă a probei culpei producătorului.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
I. Tratate şi monografii.
1. Livia Mocanu, Note de curs, 2007;
2. Stanciu D. Carpenaru, Drept comercial roman, Editia a VII –a, Editura
Universul Juridic, Bucuresti, 2007;
3. Th. Wilhelmsson, Contract Law Enforcement of Provisions on Marketing:
The Solution of the Consumer Sales Directive, în „The Forthcoming EC
dIrective on Unfair Commercial Practices – Contract, Consumer and
Competition Law Implications“, ed. Hugh Collins, Kluwer Law International,
for SECOLA (Society or European Contract law), 2004, p. 223 şi urm.;
4. Camelia Toader, Noi reglementări europene în materia contractelor:
Directiva asupra anumitor aspecte ale vânzării şi ale garanţiei bunurilor
destinate consumului, în Curierul Judiciar nr. 11-12/2004;
5. Th. Wilhelmsson, Contract Law Enforcement of Provisions on Marketing:
The Solution of the Consumer Sales Directive, în „The Forthcoming EC
dIrective on Unfair Commercial Practices – Contract, Consumer and
144
Competition Law Implications“, ed. Hugh Collins, Kluwer Law International,
for SECOLA (Society or European Contract law), 2004, p. 223 şi urm.;
6. Constantin Teleagă, Directiva 85/374/ CEE cu privire la răspunderea pentru
produsele defectuoase – o tentativă novatoare de armonizare a răspunderii
civile în cadrul dreptului european, în Revista română de Drept al afacerilor
nr. 1/2004;
7. Helene Gaudemet-Talon, „Droit prive et droit communautarie“ în Revue du
Marche commun et de I’Union européene, nr. 437, avril 2000;
8. *** „Dix ans de politique communautaire a l egard des consommaterus: une
contribution a l Europe des citoyens“, Rapport de la Commission Europeene,
Office des Publications Officielles des Communautes Europeennes, 1985;
9. G. Petitpierre, „La responsabilite du fait des produits. Les bases d une
responsabilite speciale en droit suisse a la lumiere de l experience des Etats
Unis“, Geneve, 1974;
10. Camelia Toader, Andreea Ciobanu, Un pas important spre integrarea
europeană: Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, Ordonanţa
Guvernului nr. 87/2000 privind răspunderea producătorilor şi Ordonanţa
Guvernului nr. 130/2000 privind contractele la distanţă, în Revista de drept
comercial nr. 3/2001, p. 69-74.
11. Veronique Pire, La directive 2001/95/ CE du Parlement Europeen et du
Conseil du 3.12.2001 relative a la securite generale des produits, în Revue
Europeenne du droit de la Consommation nr. 3/2001, p. 245.
12. Yvan Markovits, „La directive CEE du 25 juillet 1985 sur la responsabilite
du fait des produits defectueux“, Paris, LGDJ, 1990;
13. Carmen Tamara Ungureanu, Drept international privat. Protectia
consumatorilor si raspunderea pentru produsele nocive,Editura ALL BECK,
Bucuresti, 1999;
14. Mónika Józon, Raspunderea pentru produse defectuoase in Uniunea
Europeana, Editura C.H. BECK, Bucuresti, 2007;
15. C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil
român, vol. I, Editura Naţională S. Ciornei, Bucureşti, 1928;
16. Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil, Editura Sansa, Bucureşti, 1998;
145
17. Legea nr. 449/2003 privind vanzarea produselor si garantiile asociate acestora,
publicată în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 812 din 18 noiembrie
2003;
18. Legea nr. 240/2004 privind raspunderea producatorilor pentru pagubele
generate de produsele cu defecte, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 552 din 22 iunie 2004.
TEST DE AUTOEVALUARE
Răspunderea pentru calitatea produselor în termenul de garanţie
146
TEMĂ DE REFLECŢIE
Fundamentul răspunderii producătorului pentru pagubele generate de
produsele cu defecte
MODELE DE ÎNTREBĂRI
Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare întrebare.
1. În termenul de garanţie sau de valabilitate a produselor operatorul economic
răspunde:
a)- numai pentru viciile ascunse;
b)- numai pentru viciile aparente;
c)- atât pentru viciile ascunse cât şi pentru viciile aparente;
d)– nici-un răspuns valabil.
2. În cazul nerespectării obligaţiei de conformitate legea recunoaşte
consumatorului numai:
a)- dreptul de denunţare unilaterală a contractului;
b)- dreptul de a solicita rezilierea contractului;
c)- dreptul de a cere înlocuirea sau repararea bunului;
d)– nici-un răspuns valabil.
3. În temeiul Legii nr. 240/2004 producătorul răspunde:
a) - pentru culpă în activitatea sa;
b) – pentru comportamentul produsului după punerea sa în circulaţie;
c) – pentru viciile ascunse ale produselor;
d)- nici-un răspuns valabil.
RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI
1. c) ; 2. d); 3. d).