45197142 23916073 Teoria Relatiilor Internationale

Anisoara Popa, Teoria Relaţiilor Internaţionale, Note de curs Anul I, semestrul I

Copyright © 2009 Universitatea Danubius. Toate drepturile rezervate 1

TEORIA RELA ŢIILOR INTERNA ŢIONALE

(Note de curs)

Conf. univ. dr. Anisoara Popa



I. TEORIA RELA ŢIILOR INTERNA ŢIONALE - CADRU ŞI INSTRUMENT DE ANALIZ Ă

CONSTITUIREA DISCIPLINEI DE TEORIA RELAŢIILOR INTERNA ŢIONALE

Disciplina de Teoria Relatiilor Internaţionale este o apariţie relativ recentă în câmpul ştiinţelor socio-umane. Prima catedra de Relaţii Internaţionale, disciplina considerată genul sau proxim, a fost infiinţată acum opt decenii în Ţara Galilor, la Aberystwyth, iar primii autori care au conturat diferenta specifica a domeniului, Edward Hallett Carr şi Hans Morgenthau, au scris imediat înainte şi după al doilea război mondial.

Există însă antecedente semnificative pentru efortul de a înţelege bazele raporturilor dintre state, preocupările legate de natura relaţiilor dintre state, cauzele războiului, problemele păcii, cooperării internaţionale, recunoaşterii actorilor internaţionali care au precedat cu milenii apariţia domeniului academic. Istoricul Tucidide medita în secolul al V-lea î.Hr. asupra cauzelor conflictului interstatal. Creatori de sistem în filosofia politică precum Machiavelli (secolul al XVI-lea) şi Thomas Hobbes (secolul al XVII-lea) au studiat raportul dintre natura umană şi relaţiile interstatale. Jurişti precum Hugo Grotius (la începutul secolului al XVII-lea) au încercat să codifice juridic practici ale relaţiilor internaţionale, iar economişti precum Adam Smith (secolul al XVIII-lea) s-au interesat de impactul politicilor economice interne asupra legăturilor dintre state.

La început disciplina de Relaţii Internaţionale a fost înglobată în domenii de cercetare mai largi, a căror influenţă se manifestă şi astăzi (istoria relaţiilor diplomatice subsumată studiului istoriei politice; dreptul internaţional; economia politică internaţională etc.)

Desprinderea de aceste orientări tradiţionale, extrem de utile pentru studiul sectorial al domeniului si constituirea disciplinei de Relaţii internaţionale s-a realizat prin afirmarea autonomiei sale de cercetare în interiorul Ştiinţei Politice. Hans Morgenthau, cel care formula chiar domeniul noii discipline, afirma că Relaţiile Internaţionale se ocupă cu studiul raporturilor de putere dintre actorii internaţionali. Aşezând în centrul preocupărilor conceptul de putere, în toate accepţiunile lui -ca putere-forţă, putere-influenţă, cu raportările sale inerente la concepte precum cele de autoritate, legitimitate sau suveranitate. Relaţiile Internaţionale se subsumează domeniului mai larg al Ştiinţei Politice ce reprezinta genul proxim al noţiunii.

Diferenta specifică e reprezentată de studiul raporturilor dintre actorii internaţionali, raporturi ce au o realitate epistemică aparte. Cu alte cuvinte, nu putem asimila analiza puterii în Relaţiile Internaţionale cu celelalte abordări din Ştiinţa Politică, respectiv cu cercetarea raporturilor de putere dintre forţele politice interne.

Dupa alţi autori1, prin relaţii internaţionale înţelegem “disciplina care studiază interacţiunile dintre state şi, într-un sens mai larg, funcţionarea sistemului internaţional ca întreg”.

u-se de la problemele războiului şi ale păcii aflate la inceput în centrul preocupărilor sale si ajungând să cuprindă „ toate formele de interacţiune socială care scapă unei voinţe supreme ce reglementează pe un teritoriu dat, adică statului”2 .

1 Anca Dinicu Acad F. terestre



Teoria Relaţiilor Interna ţionale reprezintă una din ramurile acestui domeniu al disciplinei de Relaţii Internaţionale. O împărţire mai degrabă tradiţională a preocupărilor din cadrul Relaţiilor Internaţionale cuprinde următoarele subdomenii3:

• Teoria Relaţiilor Internaţionale (vizând construirea abordărilor intelectuale specifice de natură a oferi o înţelegere cât mai profundă a fenomenelor studiate),

• Istoria Relaţiilor Internaţionale (pentru evoluţia în timp a politicii mondiale),

• Dreptul Internaţional

• Studiile de Securitate (unde sunt cuprinse mai ales cercetările legate de supravieţuirea statelor şi comunităţilor),

• Analiza de Politică Externă

• Studiile Strategice (aspectele militare ale politicului, cu accent pe factorul nuclear) şi

• Economia Politică Internaţională (care urmăreşte evoluţia schimburilor ce traversează frontierele).

Tr ăsături ale imaginii disciplinei de RI

• Cea mai pregnantă e imaginea de domeniu caracterizat de clivaje fundamentale generând „dezbateri” recurente de maximă importanţă care alcătuiesc problematica disciplinei de Teoria Relaţiilor Interna ţionale

Dezbaterile majore purtate până în prezent au vizat, pe rând, raportul între natura umană prezumată şi evoluţia politicii internaţionale, opţiunea între metoda calitativă şi cea cantitativă, adevăratul rol al instituţiilor internaţionale în politica mondială sau provocările la adresa epistemologiei pozitiviste. Liberalii şi realiştii s-au confruntat asupra binomului putere-valori şi relevantele lor asupra politicii internaţionale.

- Astfel, prima dezbatere majoră a fost, conform perspectivei standard, cea dintre „ idealismul” originar al disciplinei şi provocarea lansată de „realism”.

- „a doua mare dezbatere”, cum a fost numită de către participanţi, s-a desfăşurat între adepţii unei abordări „ ştiinţifice”, „ moderne” şi cei ai abordării tradiţionale

Cea de-a doua dezbatere a fost declanşată de provocarea adresată de curentul behaviorist - ce insista asupra căutării maximei obiectivităţi în ştiinţele sociale - teoriilor şi metodologiilor dominante ale epocii.

- A treia dezbatere a vizat natura şi implicaţiile relaţiilor între actorii internaţionali. În „a treia dezbatere” una din părţi a fost „neorealismul”(realismul „nu era mort, dispăruse doar la suprafaţă”-Banks, 1984, p.13)- nu este prea clar cine era adversarul: „globaliştii”( Maghroori şi Ramberg, 1982); „pluraliştii” şi „structuraliştii ”; „ globaliştii ”şi „ neo-marxiştii ” ; “ post-pozitivismul” ; “paradigma tranzacţională”şi paradigma globalistă; “abordările tip societate globală”şi “abordările structurale” ; “ interdependenţa” sau poate “ teoria critică a relaţiilor internaţionale” manual st pol, p. 354

2 Manual de Relaţii Internaţionale, coord. Miroiu, A., Ungureanu R-S., Editura Polirom, Iaşi, 2006. 3Idem p. 15.



Theory of International Politics a lui Waltz a reprezentat unul din principalele obiecte ale celei de „ a treia dezbateri” fiind considerată un contraatac realist la adresa „politicii birocratice”, “interdependenţei”şi a altor preocupări substatale şi transnaţionale

Ultima dezbatere, încă în desfăşurare, se poartă mai cu seamă pe tema regulilor ce trebuie urmate în generarea cunoaşterii:

- o altă axă a dezbaterii e cea legată de opţiunea etnocentrism sau eurocentrism în abordările actuale.

Eforturile teoretice sunt dominate de rezultatele obţinute în SUA unde a avut loc revoluţia behavioristă ( comportamentalistă) şi de studille şi realizările din aria europeană şi euroatlantică. E vorba nu doar de aspecte cantitative ci şi calitative, in sensul valorilor promovate de aceste paradigme. Apare firesc intrebarea dacă o asemenea perspectivă poate oferi înţelegerea realităţilor din spaţii culturale non-occidentale, unde există o altă atitudine faţă de valorile naţionale şi spirituale, de timp, de acţiune, faţă de libertate, de drepturile şi indatoririle individului etc. Mai ales apariţia celui de al doilea centru strategic al lumii, “ aria pacifică” pune problema acceptării diversităţii şi a unei alte atitudini faţă de “celălalt.

În mod firesc, prin extinderea şi aprofundarea studiilor, cercetătorii în Relaţiile Internaţionale au făcut apel şi au integrat tot mai mult cunoştinţe şi din alte domenii, precum geografia, istoria, ştiinţele militare, economia, dreptul, ştiinţele sociale, ca să le numim doar pe cele cu influenţe mai vizibile.

Diversitatea aparatului conceptual şi instrumentarului metodologic folosite azi în Relaţiile Internaţionale demonstrează, totodată, pluralitatea informaţiilor folosite şi complexitatea construirii cunoaşterii ştiinţifice într-un domeniu în continuă expansiune.

Ca ştiinţă a socialului, Relaţiile Internaţionale au parte de problemele epistemologice şi metodologice cunoscute din alte domenii, doar că mult augmentate, sublinia Andrei Miroiu în Manualul de Relaţii Internaţionale4. Originile filosofice ale tuturor formelor de cercetare ale interacţiunii umane sunt însă cu mult mai evidente în acest domeniu, dată fiind şi gravitatea temelor discutate. Doar dacă ne gândim la subiectul războiului vom observa că se poate identifica o serie de întrebări - de pildă, „Poţi să-ţi ucizi semenul? Dacă da, când, cum şi de ce ? Dacă nu, care e alternativa ? " - la care nu se poate răspunde cu „adevărat" sau „fals". Istoria acestei discipline este una a dezbaterilor intelectuale ce urmează în cascadă, atât datorită abordării unei realităţi din ce în ce mai complexe, cât şi din cauza subtilităţii teoretice crescânde.

Din scopuri predominant didactice, vom urmări, pentru un plus de coerenţă şi claritate, prezentarea celor mai influente curente teoretice, discutarea acestor dezbateri făcându-se în subsidiar.

Relaţiile Internaţionale îşi.datorează numele faptului că, cel puţin iniţial, s-au concentrat asupra raporturilor dintre entităţile politice suverane care sunt statele.Ca şi celelalte domenii ale ştiinţei politicului, Relaţiile Internaţionale au constatat o puternică presiune a altor actori asupra mediului în care evoluează statele. Organizaţii interguvernamentale, corporaţii, reţele sociale diverse şi chiar indivizi ce acţionează în nume propriu invadează un spaţiu transfrontalier până de curând rezervat acţiunii etatice. Din acest punct de vedere, numele disciplinei ar trebui, probabil, revizuit şi transformat în Relaţii Transfrontaliere sau Politică Mondială. Majoritatea lucrarilor de literatură de specialitate păstrează, în linii mari, o abordare în care principalele subiecte de discuţie sunt statele, fiind făcute corecţiile necesare ori de câte ori tema specifică discutată o impune.

4



Ca în orice altă ştiinţă, şi în Relaţiile Internaţionale se poate constata o continuă rafinare teoretică. Răspunsurile oferite de feluriţi teoreticieni de-a lungul timpului pentru decriptarea lumii pot oferi indicii în descoperirea marilor tendinţe ale politicii mondiale şi pot constitui un ghid pentru decidenţi politici. Din acest punct de vedere, şi Relaţiile Internaţionale sunt un domeniu pe care fiecare cercetător îl recreează individual. Scopul fundamental al acestui curs este acela de a oferi lectorilor săi cunoştinţele şi deprinderile academice minime necesare pentru a-şi construi propria cheie în înţelegerea unei realităţi vaste, dinamice şi provocatoare.

Nevoia de teorie sistemică şi structural ă

Ca domeniu de studiu, viata internationala si politica internaţională este caracterizată de „legi", afirma Waltz, adică enunţuri care evidenţiază relaţii - invariante sau probabile - între variabile (mărimi care pot lua diferite valori). Teoriile sunt constructe intelectuale menite să explice legile: „O teorie este un tablou, mintal alcătuit, al unui tărâm sau domeniu de activitate limitat. O teorie este o prezentare a organizării unui domeniu şi a conexiunilor dintre părţile sale" (TPI, p. 35).

În cadrul unei teorii se combină enunţuri descriptive şi enunţuri non-factuale (asumpţii) teoretice, rolul acestora din urmă fiind acela de a da sens datelor. Asumpţiile trebuie judecate nu după corespondenţa lor cu realitatea, ci pornind de la capacitatea teoriei care le include de a explica domeniul cercetat. Un demers strict inductiv, concretizat prin emiterea de ipoteze pornind de la observarea realităţii, este ineficient: el va pune în evidenţă legi, însă nu va genera teorii. Teoria presupune îmbinarea inducţiei cu deducţia, pornind de la o idee novatoare, care ar trebui să se refere, sub o formă sau alta, la conexarea părţilor disparate din cadrul tabloului simplificat, în aşa fel încât să se poată spune lucruri noi şi relevante despre acel domeniu.

În domeniul politicii internaţionale, conchide Waltz, teoriile analitice - care tind să studieze elementele ansamblului şi relaţiile dintre ele - nu sunt adecvate. Domeniul trebuie abordat într-o manieră sistemică, pentru că „rezultatele sunt afectate nu doar de proprietăţile şi interconexiunile variabilelor, ci şi de modalitatea în care ele sunt organizate" (TPI, p. 72). Discuţiile din volumul Omul, statul şi războiul5, la care se adaugă noua direcţie de critică a teoriilor imperialismului, formulată în TPI, sugerează nevoia de construcţie a unei astfel de teorii. „Acolo unde similaritatea rezultatelor prevalează, în pofida schimbărilor produse în factorii care par să le producă, suntem înclinaţi să bănuim că abordările analitice vor da greş. Ceva acţionează constrângător asupra agenţilor sau este interpus între ei şi rezultatele la care acţiunile lor contribuie" (ibidem, p. 73).

Structura sistemului este cea care „acţionează constrângător" asupra agenţilor. Sistemul trebuie definit prin trei elemente: unităţile componente, interacţiunea dintre ele, respectiv structura. Unităţile componente sunt statele (sistemul politic internaţional este înţeles ca sistem de state), iar structura este definită drept un set de condiţii constrângătoare care afectează comportamentul unităţilor, modelând astfel procesul politic din sistem. Waltz defineşte structura sistemului pe trei eşaloane:

• principiul organizator al sistemului,

• specificaţia funcţiilor unităţilor, respectiv

• distribuţia capabilităţilor între unităţi.

5 În continuare vom utiliza sigla OSR. Trimiterile sunt la ediţia în limba română, Editura Institutul European, Iaşi, 2001.



Principiul organizator al sistemului internaţional este anarhia. Nu există nici o autoritate deasupra statelor - nimeni nu este îndreptăţit să comande, nimeni nu este obligat să se supună. Caracterul anarhic al vieţii politice internaţionale distinge acest domeniu de cel al politicii interne, caracterizat de ierarhie. O schimbare la nivelul principiului organizator - şi numai la acest nivel - ar semnifica o transformare de sistem.

În privinţa specificaţiei funcţiilor unit ăţilor , în cadrul sistemului internaţional statele se află în relaţii de coordonare, între ele neexistând o diferenţiere funcţională - statele sunt unităţi similare sau „asemenea". Prin contrast, în domeniul intern, relaţiile de supraordonare - subordonare încurajează diferenţierea dintre unităţi, fiecare specializându-se în îndeplinirea anumitor funcţii.

În fine, cel de-al treilea eşalon al structurii se referă la distribu ţia capabilităţilor între unit ăţi. Statele au capabilităţi diferite de a-şi îndeplini sarcinile (similare), iar capabilităţile sunt subsumate conceptului de putere. însă cel de-al treilea eşalon se referă la putere nu ca atribut al unităţilor, ci ca o caracteristică la nivel de sistem: polaritatea, înţeleasă „distri-buţional" şi definită prin numărul marilor puteri din sistem. Polaritatea va condiţiona acţiunile statelor în arena internaţională, la fel cum, în politica internă, un anumit sistem de partide (definit prin numărul de partide relevante) condiţionează acţiunea unui partid politic oarecare. Astfel definită, structura se comportă ca un selector: fără a determina comportamentele actorilor, ea le constrânge, recompensându-le pe unele şi pedepsindu-le pe altele. Această influenţă se exercită prin intermediul a două mecanisme:

• socializarea actorilor (statele) şi

• competiţia dintre ei.

O teorie leagă, în principiu, un set de variabile independente de un set de variabile dependente: variaţia la nivelul primelor contribuie la explicarea variaţiei celor din urmă. Problema diferenţierii unei teorii sistemice de una non-sistemică presupune o discuţie despre localizarea celor două seturi de variabile: la nivel de sistem sau la nivelul unităţilor (Wendt, 1999, p. 11). într-un prim sens, o teorie este sistemică dacă variabilele dependente sunt plasate la nivelul sistemic. În domeniul internaţional, o astfel de teorie „internaţional-politică" ar fi sistemică dacă şi-ar propune să explice pattern-ul ale comportamentului statelor la un nivel agregat, la nivelul întregii „populaţii de state" (ibidem). Prin contrast, nu ar fi sistemică o teorie a politicii externe care şi-ar propune explicarea comportamentului unui stat oarecare. Teoria lui Waltz este, din acest punct de vedere, una sistemică.

„O teorie internaţional-politică", afirmă Waltz, „este menită, înainte de toate, să explice rezultatele internaţional-politice. De asemenea, ea ne spune câte ceva despre politica externă a statelor şi despre interacţiunile lor economice sau de altă natură. însă a afirma că o teorie despre economia internaţională ne spune ceva şi despre politică sau că o teorie despre politica internaţională ne spune ceva despre economie nu înseamnă că vreuna dintre aceste teorii poate sta în locul celeilalte" (TPI, p. 71). Aşadar, o teorie a politicii internaţionale, deşi „ne spune ceva" despre politica externă a statelor, nu trebuie considerată (şi evaluată ca şi cum ar fi) o teorie a politicii externe. În acest sens, trebuie menţionată remarca lui Wendt: „Este important faptul că în Relaţiile internaţionale se realizează ambele tipuri de teoretizare, însă variabilele dependente respective, comportamentul agregat versus comportamentul unităţii, se află pe niveluri de analiză diferite, şi astfel explicaţiile referitoare la ele nu sunt comparabile. Relaţia dintre ele este mai degrabă de complementaritate, decât de concurenţă" (Wendt, 1999, p. II). Din perspectiva variabilelor independente, o teorie este considerată sistemică (sau structurală) dacă evidenţiază potenţialul cauzal al structurii sistemului, în



explicarea comportamentului unităţilor. În cazul teoriei internaţional-politice, acesta este criteriul ce diferenţiază teoriile sistemice de cele „reducţioniste", care localizează variabilele independente la nivelul unităţilor (factori precum politica internă sau psihologia conducătorilor). Teoria lui Waltz, întrucât explică politica internaţională prin referirea la structură, are un caracter sistemic. Prin contrast, teoriile „reducţioniste" oferă explicaţii prin referire la agenţi (statele). Din nou, este relevantă observaţia lui Wendt: „Relaţia dintre cele două tipuri de teorii este concurenţială, sub aspectul ponderii relative a forţelor cauzale situate Ia niveluri diferite de analiză" (ibidem, p. 12). În ceea ce-1 priveşte, Waltz a afirmat în permanenţă ponderea cauzală superioară a nivelului sistemic, deşi a recunoscut că, în privinţa politicii externe, demersul trebuie completat prin luarea în considerare a nivelului unităţii.

Cum poate fi, eventual, construită o teorie a politicii internaţionale, care trebuie să clarifice un comportament nedefinit ? Aceasta este celebra întrebare din studiile internaţional-politice căreia nu i s-a dat un răspuns - şi mulţi cred că nici nu i se poate da." (TP1, p. 107)

Gândirea politică în domeniul Relaţiilor Internaţionale a fost structurată, încă de la început, de două mari direcţii de gândire filosofică, deja dezvoltate de gânditori clasici precum Thomas Hobbes, Immanuel Kant, Jean-Jacques Rousseau sau Machiavelli. Aceste două mari tradiţii filosofice dominante sunt: realismul şi liberalismul.

LIBERALISM SI INSTITUTIONALISM NEOLIBERAL

LIBERALISMUL consideră că natura umana este esenţialmente bună si oamenii îşi pot îmbunătăţi conditiile morale şi materiale , facand posibil progresul societăţii.Comportamentele umane rele sau daunatoare, precum injustitia sau războiul, reprezinta produsul unor institutii sociale inadecvate ori corupte si al neintelegerilor dintre lideri. Astfel, liberalii consideră ca injustitia, razboiul si agresiunea nu sunt inevitabile, dar ca ele pot fi limitate sau chiar eliminate printr-o reforma institutionala ori prin actiuni colective. In concordanta cu gandirea liberala, extinderea libertatii individului este cea mai buna alegere pentru democratie si pentru piata capitalista.

Originile teoriei liberale se regasesc in optimismul perioadei Iluministe, in liberalismul politic si economic al secolului al XIX-lea, precum si in idealismul wilsonian al secolului al XX-lea.Contributia iluminismului secolului al XIX-lea in privinta liberalismului consta in conceptia greaca si anumea, aceea ca indivizii sunt fiinte umane rationale, capabile sa inteleaga legile iniversale aplicabile, ce guverneaza atat natura, cat si societatea umana. Intelegerea acestor legi inseamna ca oamenii au capacitatea de a-si imbunatati conditia prin crearea unei societati juste. Daca nu se reuseste crearea unei societati juste, atunci greseala provine de la institutiile inadecvate, care sunt rezultatul unui mediu corupt.

Scrierile filosofului francez Baron de la Brede si ale lui Montesquieu (1689 – 1755) reflecta gandirea iluminista. Grupuri de state sunt unite cu respectarea legilor natiunilor, care regleaza conducerea chiar si in timp de razboi. Montesquieu a statuat optimist ca “se cuvine ca , in timp de pace, diferitele natiuni sa-si faca intre ele tot binele pe care il pot face, iar, pe timp de razboi, se cuvine sa-si faca cat mai putin rau cu putinta, fara a-si prejudicia interesele lor reale”.



La fel, scrierile lui Immanuel Kant formeaza miezul gandirii iluministe. Dupa parerea lui kant, anarhia internationala poate fi invinsa prin actiuni colective – o federatie de state, in care suveranitatea sa ramana intacta. Kant a creat speranta ca oamenii vor invata sa evite razboiul, dar a si admis ca aceasta sarcina nu este usoara.

Liberalismul secolului al XIX-lea a preluat ieile rationalismului iluminist al secolului al XVIII – lea si le-a reformulat, preferandu-se democratia in defavoarea aristocratiei si liberul schimb in defavoarea economiilor planificate. Impartasind viziunea optimista a iluminismului asupra naturii umane, liberalismul secolului al XIX-lea priveste omul ca pe o fiinta capabila sa-si satisfaca nevoile si aspiratiile in mod rational. Aceste nevoi si aspiratii pot fi realizate mai eficient individual prin cautarea de catre fiecare a propriei lui libertati, neingradit de structurile statale.In concordanta cu gandirea liberala, autonomia si libertatea individuala pot fi realizate cel mai bine intr-un stat democratic, neingradit de restrictii guvernamentale excesive. La fel , libertatea politica se realizeaza mai usor in statele capitaliste, unde fiintele umane rationale isi pot imbunatati conditia, maximizand astfel atat cresterea economica individuala si colectiva, dar si bunastarea economica. Pietele libere trebuie admise si incurajate, iar guvernele trebuie sa permita schimburile si comertul liber. Teoreticienii liberali considera ca schimburile si comertul liber creaza interdependente intre state, astfel crescand costurile unui razboi.

Idealisml secolului al XX-lea a contribuit de asemena la liberalism, gasindu-si cel mai mare aderent in presedintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, autorul Conventiei Ligii Natiunilor – de aici termenul “idealismul wilsonian”.Teorema clasica a idealismului este ca razboiul poate fi prevenit; mai mult de jumatate dintre cele 26 de prevederi al Conventiei Ligii sunt axate pe prevenirea razboiului. Conventia include chiar si o prevedere legata de notiunea de securitate colectiva, in care agresiunea din partea unui stat ar putea fi contracarata printr-o actiune colectiva, intruchipata intr-o “liga a natiunilor”.

Astfel, Liga Natiunilor a ilustrat importanta spatiului liberal asupra institutiilor nternationale care se ocupa cu tratarea chestiunilor de razboi, precum si oportunitatea unui forum multilateral pentru rezolvarea problemelor colective.De asemenea , liberalii cred si in legi internationale si instrumente legale – mediere, arbitraj si curti internationale. Unii liberali cred inca in faptul ca toate razboaiele ar putea fi eliminate prin dezarmare. Oricare ar fi solutia specifica recomandabila, bazele liberalismului sunt ferm incrustate in credinta existentei unui rationalism uman si a unui optimism nelimitat, care consta in aceea ca , prin cultura si educatie, oamenii pot crea institutii care sa-i reprezinte cel mai bine.

In perioada interbelica, cand Liga Natiunilor s-a dovedit a fi incapabila in mentinerea securitatii colective, precum si in timpul celui de al doilea razboi mondial,cand atrocitatea umana a determinat multe intrebari asupra bunatatii umane, liberalismul a fost supus unui intense interogări. S-a nascut umanitatea buna? Cum de o institutie moderna presupusa a fi foarte buna sa esueze atat de lamentabil? Liberalismul ca teorie s-a prabusit.

Incepand cu anii ’70, liberalismul a renascut sub forma neoliberalismului.

Institutionalistii neoliberali, precum Robert Axelrod si Robert O. Keohane s-au intrebat de ce statele au ales sa nu se implice in marea majoritate a cazurilor, chiar si in situatia unei anarhii in cadrul sistemului international. Unul dintre raspunsuri a fost gasit in simpla, dar, in acelasi timp, profunda poveste a dilemei prizonierului.

Dilema prizonierului este povestea a doi prizonieri, interogati fiecare separat pentru o presupusa crima. Cel care ii interoga a spus fiecarui prizonier in parte ca daca unul dintre ei marturiseste si celalalt nu, atunci cel care a marturisit va fi liber, iar cel care a pastrat tacerea va fi intemnitat pe termen lung. Daca amandoi ar marturisi, li



s-ar reduce termenul de intemnitare. Daca nici unul nu ar marturisi, atunci ambii ar primi pedeapsa minima din lipsa de probe. Solutia dilemei prizonierului? Ambii prizonieri vor marturisi si, astfel, fiecare va ispasi o pedeapsa mai lunga, decat daca ar fi cooperat pastrand tacerea.

Dar daca cooperarea nu izbuteste a se intampla? Fiecare prizonier se confrunta cu alegerea pe care trebuie sa o faca. Nici un prizonier nu stie ce va raspunde celalalt; pretul pe care il plateste daca nu marturiseste, in caz ca celalalt o face, este foarte mare. Deci ambii vor marturisi, fara a ajunge insa la un rezultat prea bun pentru fiecare.

Dar daca situatia se repeta, posibilitatea reciprocitatii determina o cooperare in mod rational. Daca cei doi prizonieri ar coopera intre ei, hotarand sa pastreze tacerea, atunci rezultatul ar fi cu mult mai bun pentru fiecare.Era in interesul fiecaruia sa coopereze! In caz similar, statele nu se confrunta cu aceeasi situatie; ele se confrunta mereu cu probleme specifice. Spre deosebire de liberalii clasici, institutionalistii neoliberali nu considera cooperararea dintre indivizi o caracteristica innascuta a umanitatii. Dilema prizonierului furnizeaza institutionalistilor neoliberali rationament pentru cooperare mutuala intr-un mediu in care nu exista nici o autoritate mandatara in asemenea cooperari.

Institutionalistii neoliberali ajung la aceeasi concluzie ca si liberalii – cooperare – dar explicatia lor pentru motivul necesitatii realizarii cooperarii este diferit. Pentru liberalii clasici, cooperarea reiese din institutii stabilite si reformate de oameni, care permit interactiuni cooperative si interzic actiuni coercitive. Pentru institutionalistii neoliberali, cooperarea reiese din aceea ca este in interesul participantilor sa coopereze, datorita interactiunilor continue dintre ei. Institutiile pot fi determinate chiar cu lezarea posibilitatii de cooperare, intrucat ei nu garanteaza cooperarea.

Pentru institutionalistii neoliberali, securitatea este esentiala, iar institutiile fac posibila realizarea acesteia. Institutiile furnizeaza cadrul garantat al interactiunilor; ele sugereaza care sunt perspectivele unor interactiuni viitoare. Aceste interactiuni vor surveni nu numai in aspectele legate de securitate, ci si in intreg ansamblul aspectelor internationale, inclusiv cele privind drepturile omului, mediul, imigrarea si economia.

Odata cu sfarsitul Razboiului Rece in anii ’90, liberalismul ca perspectiva teoretica generala a dobandit o noua credibilitate.Se disting doua categorii particulare.

• Prima, cea a cercetatorilor pacii democrate, care incearca sa stabileasca de ce democratiile nu luptă intre ele. O varietate de explicatii liberale furnizeaza raspunsul. Un argument este acela ca normele democratice si cultura inhiba agresiunea; liderii din cadrul acestor democratii sunt consiliati in a tinde catre restrangerea numarului factorilor de decizie pentru a reduce astfel riscurile unui razboi. Alt argument este acela ca institutiile internationale si transnationale leaga democratiile prin retele dense menite sa constranga unele comportamente. Aceste explicatii au la baza concepte liberale. Adeptii pacii democratice nu se bizuie inca totalmente pe explicatiile liberale. In concordanta cu un alt punct de vedere, democratiile nu au luptat intre ele dupa cel de al doilea Razboi Mondial, intrucat ele aveau un inamic comun, Uniunea Sovietica. Aceasta este o explicatie inradacinata in teoria realista.

• In al doilea rand, dupa Razboiul Rece, teoriticieni precum analistul politic Francis Fukuyama nu vad doar o renastere, ci o victorie a liberalismului international, in absenta oricarei alte alternative teoretice. El admite ca anumite grupuri, precum palestinienii si israelienii, vor continua sa aiba divergente. Dar, pe scara larga, conflictul este mai putin frecvent decat in perioada anterioara. Pentru prima data, Fukuyama sustine ca exista posibilitatea unei “universalizari a democratiilor liberale vestice ca forma finala a



guvernarii umane”. Intr-adevar, omul de stiinta John Mueller, expert in ştiinţe politice, intareste si mai mult argumentul liberal. Asa cum duelul si sclavia, acceptate candva, au devenit inacceptabile din punct de vedere moral, si razboiul a inceput din ce in ce mai mult sa fie privit de lumea civilizata ca imoral si respingator. Terifiantele momente din cele doua razboaie mondiale au condus catre disparitia razboiului, spune Mueller.

Asa cum liberalismul ca perspectiva teoretica acceptata s-a dezvoltat si apoi a decazut, tot astfel a devenit si realismul contrapunctul teoretic major catre liberalism.

Concluzii:

ELEMENTELE CHEIE ALE TEORIEI LIBERALE / INSTITUTIONALISMULUI NEOLIBERAL SUNT URMATOARELE:

ACTORI CHEIE Statele , organizatii nonguvernamentale, organizatii internaţionale

IMAGINEA INDIVIDULULUI

Bun de la natura, capabil de cooperare

OBIECTIVELE STATULUI

Nu e un actor autonom, urmăreşte interese multiple

OBIECTIVELE SISTEMULUI INTERNAŢIONAL

Interdependenta actorilor, este anarhic, se prezinta ca o societate internationala

POSIBILITĂŢI DE SCHIMBARE Schimbarea e probabila, e un proces de dorit

TEORETICIENI REPREZENTATIVI

Montesquieu, Kant, Wilson, Keohane, Mueller



REALISM SI NEOREALISM

Realismul, ca si liberalismul, reprezinta produsul unei lungi traditii istorice si filosifice, iar aplicabilitatea sa directa in problemele internationale este si astazi de actualitate. Realismul are la baza individul de un egoism primar si insetat de putere. Indivizii sunt organizati in state, fiecare dintre acestea actionand unitar in urmarirea interesului national, definit in termenii puterii. Aceste state exista intr-un sistem international anarhic, caracterizat de absenta unei ierarhii autoritare. Sub aceasta conditie a anarhiei, in sistemul international, statele se pot baza numai pe ele insele. Cea mai importanta preocupare a lor este sa-si gestioneze nesiguranta, care se naste din sistemul anarhic. Ele se bazeaza pe faptul ca vin in ajutorul altor state pe care le sprijina sa mentina inclinata balanta puterii in favoarea acestora, precum si pe pastrarea sistemului international intact pe cat de neamenintator cu putinta.

Cel putin patru principii esentiale ale realismului se regasesc in Istoria razboiului peloponesian al lui Thucydides. Primul: pentru Thucydides, statul (Atena sau Sparta) este personajul principal intr-un razboi si in politica, in general. Celelalte personaje, precum institutiile internationale, nu prezinta importanta.

A doile: statul se presupune a fi un actor unitar: desi Thucydides include dezbateri fascinante intre diversi oficiali din cadrul aceluiasi stat, el sustine ca odata luata o decizie de a declara razboi sau de a capitula, statul vorbeste si actioneaza printr-o singura voce.Nu exista personaje care sa nu faca parte din conducere si care sa incearce modificarea deciziilor guvernului sau sa submineze interesele statului.

A treilea: factorii de decizie care actioneaza in numele statului, se presupune a fi personaje rationale. Ca majoritatea grecilor educati, Thucydides considera indivizii ca fiind fiinte esentialmente rationale, care, in luarea deciziilor, luau in calcul atat puterea, cat si slabiciunea dintr-o varietate de optiuni. Thucydides a admis ca exista si impedimente pentru factorii de decizie rationali, precum ar fi modul de gandire al unora dintre lideri, confuzii intre intentii si interese nationale, perceptia gresita a unora dintre caracteristicile factorilor de decizie omologi. Dar miezul notiunii ramane, adica factorii de decizie rationali urmaresc realizarea interesului national. De asemenea, pentru realistii moderni, deciziile rationale promoveaza interesul national – interesul statului – oricat de ambiguu ar fi formulat acel interes national.

A patrulea: Thucydides, precum realistii contemporani, a fost preocupat de aspectele privind securitatea – nevoia statului de a se proteja de inamicii interni sau externi. Un stat isi mareste nivelul de securitate prin cresterea capacitatilor interne, prin realizarea progresului economic si prin realizarea unor aliante cu alte state, care au interese similare. De fapt, Thucydides a descoperit ca atat inainte, cat si in timpul Razboiului peloponesian, exista teama de rivalitate, ceea ce a motivat statele sa realizeze aliante, o decizie rationala din partea unor lideri. In dialogul melian, o sectiune a Istoriei razboiului peloponesian, Thucydides a pus clasica problema dintre gandirea realista si cea liberala: Au statele drepturi bazate pe conceptia ordinii morale si etice internationale, cum o sugereaza liberalii? Sau, in absenta unei autoritati internationale, factorul de decizie reprezint puterea unui stat?

ThucyDides nu a identificat toate principiile realismului. Intr-adevar, principiile si rationamentul realismului s-au dezvaluit de-a lungul secolelor si nu toti realistii sunt de acord cu ceea ce ele reprezinta. De exemplu, sase secole dupa Thucydides, episcopul crestin si filosoful St. Augustin (354 – A.D. 430) a adaugat un principiu realist fundamental, sustinand ca umanitatea este slaba, egocentrica si egoista, desi neaga acest fapt. St. Augustin dezaproba razboiul prin aceasta caracteristica primara a umanitatii. Desi unii realisti critica explicatia



biblica a lui Augustin pentru slabiciunea umana si natura sa egoista, unii realisti critica faptul ca indivizii sunt insetati de putere si preocupati de ei insisi.

Implicatiile pentru stat ale naturii slabe a umanitatii au fost relevate mai tarziu in scrierile filosofului politic italian Niccolo Machiavelli (1469 – 1527). El a sustinut in “Printul” ca un lider trebuie sa fie permanent preocupat de ideea ca securitatea sa personala, precum si cea nationala sunt amenintate in orice moment. Machiavelli a promovat realizarea aliantelor si a unor strategii ofensive si defensive in vederea protejarii statului.

Principiul fundamental acceptat de toti teoreticienii realisti este acela ca statele exista intr-un sistem international anarhic. Acest principiu a fost formulat pentru prima data de catre Thomas Hobbes. Hobbes a sustinut ca numai indivizii care apartin aceluiasi stat au responsabilitatea si dreptul de a se apara, deci asemenea procedeaza si fiecare stat in cadrul sistemului international. Hobbes a descris o situatie de anarhie internationala, in care tiparul statelor este “de a avea armele si privirea indreptate unii catre altii”.In absenta unei autoritati internationale, exista cateva reguli si norme care sa mentina existenta statelor.

In consecinta celui de al doilea Razboi Mondial,cea mai mare deziluzie a liberalismului, teoreticianul Hans Morgenthau (1904 – 80), specialist in relatii internationale, a scris sintezele realismului in politica internationala si a oferit accesul la metodologia pentru testarea teoriei sale. Pentru Morgenthau, ca si pentru Thucydides, Augustin si Hobbes, politicile internationale reprezinta o lupta pentru putere. Aceasta lupta poate fi explicata la cele trei nivele ale analizei: (1) slabiciunea individuala determina lupta pentru conservare; (2) statul unitar si autonom este implicat in mod constant in luptele pentru putere, prin detinerea controlului asupra balantei puterii prin putere si prin actiuni care sa mentina ceea ce este in interesul national; si (3) datorita faptului ca sistemul international este anarhic – nu exista o putere mai mare care sa puna capat competitiei – lupta este continua. Datorita imperativului de a asigura existenta statului, liberii sunt guvernati de un alt tip de moralitate decat indivizii obisnuiti. Moralitatea, pentru realisti, se judeca dupa consecintele politice.

La rândul său, un alt teoretician al relaţiilor internaţionale preocupat de relaţia dintre realitate şi ceea ce este dezirabil este Hans Morgenthau (1904-1980). Lucrarea sa, “Politics Among Nations: The Strugglefor Power and Peace” (1948), a devenit biblia realista dupa al doilea Razboi Mondial. Implicatiile politicii rezulta din teorie: cea mai eficienta tehnica pentru gestionarea puterii este detinerea controlului balantei puterii.

Morgenthau susţine necesitatea separării absolute dintre ceea ce este moral dezirabil şi ceea ce este politic real. Astfel că nu putem aplica în domeniul politicii concepte morale abstracte. Morgenthau susţine că realismul politic nu solicită şi nici nu scuză indiferenţa faţă de idealurile politice sau principiile morale, dar, într-adevăr, necesită o distincţie clară între ceea ce este dezirabil şi ceea ce este posibil, între ceea ce este dezirabil oriunde şi oricând şi ceea ce este posibil în condiţii concrete de timp şi spaţiu.

Viziunea lui Morgenthau asupra realismului politic este mult mai complexă decât cea a lui Carr, complexitatea sa fiind dată de cele trei niveluri ale construcţiei filosofice:

a. Nivelul individual - natura umană este viciată, egoistă prin naştere, îndreptată către lupta pentru putere, caracterizată de o dorinţă nesăţioasă de dominaţie (acel animus dominandi) şi neschimbătoare. Acesta este omul „politic". însă el nu constituie decât o parte a omului „real", care, în realitate, este un compozit de om politic, economic, religios, moral etc. Aceste caracteristici ale naturii umane se grupează în cele trei dimensiuni fundamentale ale acesteia: biologică, spirituală şi raţională. Diferenţa dintre cele trei dimensiuni o face în principal dorinţa omului de putere, care este caracteristică dimensiunii politice, raţionale. Din acest punct de



vedere, putem judeca deciziile oamenilor de stat din punctul de vedere al intenţiilor pe care le urmăresc în căutarea unor anumite poziţii de putere în sistemul internaţional. în 1939, Hitler a conceput o politică a relaţiilor externe care sâ-i justifice scopul de a transforma Germania într-un hegemon continental. Acest lucru se explică foarte uşor prin intermediul naturii umane a conducătorului însuşi, care resimte acel animus dominandi cu atât mai mult cu cât i se arată perspectiva unei puteri mai mari. în acest caz, nu numai că ia decizii politice în perspectiva interesului naţional orientat către maximizarea puterii naţionale, dar ca om, el ia decizii care să-i maximizeze propria putere.

b. Nivelul statal - statul (a se citi statul-naţiune) este principalul actor în relaţiile internaţionale. Sistemul internaţional este definit şi caracterizat de relaţiile (în cadrul său) dintre actori de un anume tip - statele-naţiune care domină gândirea în politica internaţională în epoca postwestfalică. Pentru Morgenthau, statul-naţiune este „punctul fundamental de referinţă al politicii externe". Starul este extrem de important în construcţia teoretică a lui Morgenthau, deoarece mediul internaţional este format strict din relaţiile între statele-naţiune în anumite condiţii. Astfel că statul are o serie de interese pe care şi le defineşte în termeni de putere, într-un mod raţional şi egoist, şi pe care le urmăreşte în vederea maximizării puterii şi securităţii proprii. Aceste interese pot fi uneori conflictuale, ceea ce poate determina declanşarea de conflicte armate. De exemplu, în 1916, SUA declara război Germaniei pe baza faptului că politica sa era una inacceptabilă din punct de vedere moral. în realitate însă, miza şi interesul Statelor Unite de a interveni în război au mers mai departe de atât: SUA încercase încă din vremea războiului americano-spaniol să limiteze accesul oricărei alte puteri europene în zona lor geografică de interes, emisfera vestică. în 1914, când în Europa cele trei puteri revizioniste, reunite sub numele de Puterile Axei, având în frunte Germania, declară război Serbiei, SUA realizează gravitatea situaţiei din punct de vedere al propriului interes naţional: o putere revizionistă în Europa, în special una precum Germania, ar putea periclita statusul Statelor Unite în emisfera vestică şi mai ales supremaţia americană asupra mărilor şi principalelor puncte ale rutelor comerciale din această zonă geografică. Ca atare, este perfect întemeiat motivul american de a intra în război împotriva Germaniei şi de partea Puterilor Centrale, pentru a restabili balanţa de putere în Europa. Dar Statele Unite nu au intrat în război pentru a opri injustiţia şi imoralitatea politicii Germaniei, ci pentru că poziţia sa de putere în cadrul emisferei vestice era ameninţată de destabilizarea balanţei de putere europene.

c. Nivelul sistemic - caracteristica principală a sistemului internaţional, care determină în mod fundamental relaţiile între statele-naţiune, este lipsa unei autdrităţi superioare recunoscută de state. Cu alte cuvinte, sistemul internaţional este anarhic. Acest principiu de ordonare a sistemului internaţional conferă statelor din interiorul său libertatea de a decide în mod suveran şi autonom care le sunt interesele şi care sunt cele mai bune metode şi căi de urmare şi promovare a acestora. Tensiunea existentă la nivelul sistemului - impusă de caracteristica sa de a fi anarhic - este amplificată de faptul că puterea statelor în sistem este inegal distribuită. Altfel spus, statele se diferenţiază între ele în funcţie de puterea pe care o deţin. însă puterea este întotdeauna relativă, ea nu poate fi măsurată cu exactitate, fiind mai degrabă o funcţie a unor elemente ale puterii naţionale: aşezarea geografică, resursele naturale, demografia, moralul naţional, caracterul naţional, calitatea guvernării şi a diplomatei, capacităţile tehnologice, economice şi militare. în funcţie de aceste variabile, fiecare stat îşi concepe propria politică externă. Dacă Statele Unite au avantajul de a avea o dimensiune continentală, fiind înconjurate de ape, un stat precum Franţa, care se situează pe continent, trebuie să-şi conceapă în mod diferit politica de apărare. în plus, un stat aflat în plină dinamică demografică are o bază de recrutare mult mai largă decât unul care se confruntă cu fenomenul îmbătrânirii populaţiei. Nivelul dezvoltării economice al unui stat este extrem de important din perspectiva potenţialului transformării capacităţilor economice în capacităţi



militare. Astfel că, la începutul primului război mondial, Statele Unite erau clar avantajate, având în vedere nivelul înalt de dezvoltare economică ce a putut fi rapid convertită în capacităţi militare - spre deosebire de Franţa, care, aflându-se în recesiune încă dinaintea izbucnirii războiului, nu şi-a putut reconverti cu aceeaşi uşurinţă capacităţile economice în putere politică.

Consideraţiile de la aceste trei niveluri de construcţie teoretică sunt prezentate de Morgenthau în cele şase principii ale realismului pe care le formulează în lucrarea sa Politics Among Nations: The Strugglefor Power and Peace:

1. Politica (internaţională) este guvernată de legi obiective ce se regăsesc în natura umană. Aceasta, susţine Morgenthau, este neschimbătoare şi orientată către câştigarea de putere şi dominaţie asupra celorlalţi. Pe baza acestor legi obiective ale politicii ce îşi au originea în natura umană este posibil să concepem o teorie raţională a politicii internaţionale care să le reflecte fidel. Prin teorie, Morgenthau înţelege atât afirmarea faptelor, cât şi conferirea unui anumit sens acestora prin intermediul comparaţiei obiective şi detaşate dintre alternativele raţionale ale unui actor politic în anumite circumstanţe şi alegerea făcută de acesta. Comparaţia interesează însă în măsura în care ne raportăm la consecinţele politice ale alegerii făcute. în viziunea lui Morgenthau, există două posibilităţi: fie investigăm motivele şi intenţiile actorului politic în alegerea politică făcută, fie investigăm consecinţele acelei politici. în ceea ce priveşte însă prima variantă, ea nu ajută construcţia raţională deoarece faptul că îi cunoaştem unui actor politic motivele şi intenţiile nu garantează succesul politicii respective. Mai mult decât atât, faptul că un actor are o motivaţie bună şi intenţii bune în aplicarea unei politici nu garantează succesul acesteia şi nici o serie de consecinţe benefice pe care, eventual, le-ar putea produce.

2. Interesul statelor este definit în termeni de putere - conceptul de putere este absolut necesar şi definitoriu pentru relaţiile internaţionale care, în esenţă, sunt relaţii de putere între statele naţionale ale sistemului internaţional. Puterea este un concept central al viziunii realiste, întrucât este motorul care determină toate raportările reciproce ale statelor în sistemul internaţional. Totodată, puterea este conceptul care transformă politica într-o sferă autonomă în raport cu economia, morala, religia şi alte domenii. Totodată, conferă continuitate politicii externe a unui stat şi o consistenţă şi o coerenţă interne,-în ciuda legislaturilor interne diferite. Din acest punct de vedere, puterea nu mai lasă loc în relaţiile internaţionale unor interpretări fundamental eronate care explică politica externă prin motivele oamenilor politici care o concep sau prin preferinţele ideologice ale acestora. Toţi conducătorii şi oamenii politici şi toate statele caută să-şi maximizeze puterea şi securitatea în raport cu celelalte state din sistemul internaţional. Aceasta este logica pe care ele îşi structurează în orice moment politică externă, indiferent de motivaţie sau coloratură politică.

Interesul naţional, în sensul folosit de Morgenthau, este foarte aproape de acel raison d'Etat al lui Richelieu, care susţinea decizia politică şi acţiunea externă printr-o serie de motive circumscrise interesul statului de a câştiga cât mai multă putere în sistemul internaţional. Statul impune luarea unor decizii politice şi realizarea unor acţiuni externe care nu trebuie judecate în termeni morali, pentru că interesul statului este în primul rând acela de supravieţuire şi siguranţă naţională prin maximizarea puterii sale.

3. Interesul definit în termeni de putere este o categorie obiectivă, universal valabilă, dar fără un înţeles fix şi definitiv. Acesta este conceptul-cheie al realismului clasic şi al politicii internaţionale. Toate statele acţionează în funcţie de interesele pe care şi le definesc singure în baza suveranităţii naţionale, în termeni de putere. Astfel că interesul devine parte a esenţei politice şi nu se alterează în timp sau spaţiu. Aşa cum susţinea şi George



Washington, citat de Morgenthau, „interesul este principiul guvernant" al statelor şi acţiunilor lor. Chiar dacă interesul ca putere este neschimbat în ceea ce priveşte statul, circumstanţele şi condiţiile particulare în care acesta operează se modifică totuşi în timp( şi spaţiu, ele depinzând de contextul cultural şi politic general în care este plasat statul. Ca atare, politica externă, urmărind interesul fundamental al statului de a-şi maximiza puterea, este afectată de contextul imediat în care este elaborată şi aplicată. Astfel că poziţiile statelor în sistemul internaţional se modifică, balanţele de putere se modifică şi ele, ceea ce necesită implicit o adecvare a politicii externe, în vederea interesului fundamental, la noile condiţii în care se regăsesc. Iar reconsiderarea politicii externe a statului trebuie făcută având în vedere legile obiective ale politicii provenite din natura umană şi nu principiile morale abstracte (aşa cum sugerează idealismul).

4. Principiile morale universale nu pot fi aplicate acţiunilor statelor naţionale în forma lor abstractă, ci trebuie filtrate prin intermediul circumstanţelor concrete de spaţiu şi timp. Principiile morale nu se pot substitui legilor obiective ale politicii internaţionale, deoarece ele nu sunt universale. Morala nu este unică în timp şi spaţiu - or, relaţiile internaţionale au nevoie de o serie de principii universal valabile în timp şi spaţiu. Puterea este astfel principiul suprem al relaţiilor internaţionale în paradigma realistă. Mai mult decât atât, nu putem judeca relaţiile internaţionale în termeni morali, pentru că aceştia nu sunt adecvaţi unei analize politice. Nu putem aplica acţiunii statelor aceleaşi precepte morale care funcţionează la nivel individual sau naţional, deoarece acestea se sprijină pe autoritatea naţională pentru a fi respectate şi aplicate. în sistemul internaţional anarhic însă, nu există o astfel de autoritate superioară care să reglementeze relaţiile dintre state - ca atare, aceste relaţii sunt reglementate de raporturile de putere dintre acestea. Mai mult decât atât, nu putem cădea în eroarea de a considera principiile morale individuale ca fiind aplicabile şi acţiunilor statului - deoarece, spre deosebire de individ, acesta are alte funcţii. Din acest punct de vedere, pentru stat, supravieţuirea naţională este un imperativ moral. Greşeala de a construi politica externă în termeni strict morali conţine două mari erori: pe de o parte, nu consideră cadrele de analiză a realităţii politice aşa cum este ea, legată de interesul naţional; pe de altă parte, nu ţine cont de faptul că la nivelul sistemului internaţional, în ciuda normelor legale universal recunoscute, statele nu sunt egale între ele (în termeni de putere, libertate etc). Aceste lucruri le reproşează Morgenthau şi izolaţionismului şi wilsonianismului american, care s-au concentrat pe o armonie de interese universale, în detrimentul interesului naţional american în emisfera vestică; astfel, wilsonianismul a condus la o extindere la nivel global a acţiunii Statelor Unite, care presupunea eforturi financiare mai mari, neglijând însă interesul propriu-zis american.

Din acest motiv, în relaţiile internaţionale este recomandată prudenţa, în sensul în care trebuie să judecăm acţiunile (chiar şi cele aparent morale, sau mai ales acestea) în funcţie de consecinţele politice pe care le vor produce. Astfel, trebuie dezvoltată şi asumată o etică politică prin care acţiunile politice să fie judecate în funcţie de consecinţele lor, spre deosebire de morala abstractă, care investighează conformitatea lor cu legile abstracte ale moralei. Există însă o mare interdependenţă între morală şi politică, în sensul că o politică fără nici un principiu moral călăuzitor s-ar transforma într-o Realpolitik lipsită de scrupule.

5. Trebuie făcută o distincţie clară între aspiraţiile morale la un moment dat ale unei naţiuni şi legile morale. în lupta lor pentru maximizarea puterii şi securităţii, statele care deţin o putere semnificativ mai mare decât celelalte pot exercita presiuni pentru universalizarea, generalizarea aspiraţiilor lor morale. Aceasta este o formă ascunsă de politică imperialistă, dar care nu trebuie să devină categorie obiectivă de analiză a moralităţii statelor sistemului internaţional. Deşi puterile majore sunt cele care impun regulile după care se ghidează relaţiile interstatale, totuşi trebuie evitată situaţia în care acestea urmăresc să transforme sistemul după chipul şi



asemănarea lor. Acest lucru ar antrena o libertate şi mai mică a puterilor minore ale sistemului de a acţiona în relaţiile internaţionale. în plus, această situaţie lasă puterea majoră respectivă într-o situaţie relativ dificilă, transformând-o din promotoare în agent de menţinere şi îndeplinire a respectivelor norme morale. Mai degrabă decât să aducă pacea, o astfel de situaţie stabileşte parametrii unui nou conflict, deoarece statefe vor căuta întotdeauna o politică de putere unele în raport cu celelalte, alegând riscurile care provin din promisiunea câştigurilor rezultate dintr-un război în defavoarea păcii. Astfel, politica internaţională este percepută în mod esenţial ca fiind un joc cu sumă nulă, gândit în termeni de „câştigul propriu, pierderea adversarului".

6. Principiile realismului menţin autonomia sferei politicii în raport cu toate celelalte care trebuie să i se subordoneze. Astfel, dimensiunea biologică şi cea spirituală vor fi considerate secundare în raport cu cea raţională - politică. Lupta pentru putere şi dominaţie în raport cu ceilalţi, puterea şi voinţa de putere în sine diferenţiază politica în mod fundamental de orice altă sferă, fie ea economică, morală, religioasă etc. Mai degrabă decât a se constitui într-un principiu propriu-zis, cel de-al şaselea punct reprezintă o statuare a autonomiei' domeniului politicii internaţionale ca domeniu de activitate şi cercetare distinct în raport cu celelalte. Acest lucru trebuie înţeles în contextul dificultăţilor pe care le-a întâmpinat încă de la început domeniul Relaţiilor Internaţionale, adesea încorporat ad-hoc în sfere mult mai cuprinzătoare, precum ştiinţele politice, economia etc.

Atat George Kennan (nascut in 1904), scriitor si membru in “State Department’s Policy Planning Staff” la sfarsitul anilor ’40 si apoi ambasadorul Statelor Unite in Uniunea Sovietica, cat si Henry Kissinger (nascut in 1923), consilier in politica externa si secretar de stat in peroada guvernarii presedintilor Richard Nixon si Gerald Ford, si-au fondat recomandarile politice pe teoria realista.

Kennan a fost unul dintre ctitorii politicii adoptate de Statele Unite in perioada Razboiului Rece, o interpretare a balantei puterii. Scopul a fost prevenirea extinderii puterii Uniunii Sovietice in afara sferei sale de influenta (Europa de Est). Kissinger, in perioada anilor ’70, a incurajat detinerea controlului balantei puterii prin sustinerea unor puteri slabe, precum China si Pakistan, pentru a le folosi ca parghii impotriva Uniunii Sovietice si pentru a contrabalansa cresterea puterii Indiei (India a fost un aliat al Uniunii Sovietice).

In timp ce realistii ofera prescriptii politice clare, nu toti realistii sunt de acord cu ceea ce inseamna o politica corecta. Realistii adepti ai teoriei defensive sustin, de exemplu, ca majoritatea statelor isi pot spori garantiile de securitate prin adoptarea unei atitudini defensive, fara a ameninta alte state, mai ales atunci cand balanta ofensiva- defensiva favorizeaza partea aparata. In orice caz, este dificil, daca nu chiar imposibil, sa diferentiezi armele ofensive de cele defensive, putandu-se ajunge, deci, la situatia ca asemenea arme sa fie privite ca o amenintare la adresa celeilalte parti. Realistii adepti ai teoriei ofensive, pe de alta parte, sustin ca statele nu pot fi sigure in totalitate de intentiile celorlalte. Toate statele trebuie sa caute solutii pentru imbunatatirea reciproca a pozitiilor lor si sa lupte pentru putere numai daca tinta lor este sa-si pastreze propria independenta.

De fapt, realismul cuprinde o familie de argumente inrudite, avand principii si premise comune. Nu este vorba despre o singura teorie.

In cadrul unei varietati de reinterpretari ale realismului, cea mai puternica este neorealismul (sau realismul structural), asa cum este descris in “Teoria politicilor internationale” a lui Kenneth Waltz. Walth preia aceasta reinterpretare clasica a realismului pentru realizarea unei teorii politice internationale realiste riguroase. Neorealistii sunt atat de curajosi, incat propun legi generale, capabile a explica evenimente: de aceea, ei incearca sa simplifice explicatii privind comportamentul.



Neorealistii creaza precedentul in analizele facute asupra structurii sistemului international ca un factor justificativ, asupra statelor, care sunt subliniate de catre realistii traditionali, precum si asupra caracteristicilor innascute ale fiintelor umane. Dupa parerea lui Waltz, cel mai important element de studiat este structura sistemului international. Structura unui sistem particular este determinata de principii ordinare, si anume absenta unei autoritati si distribuirea unor sarcini intre state. Aceste sarcini definesc pozitia unui stat in sistem. Structura internationala constituie o forta in sine; ea constrange comportamentul statului, iar statele s-ar putea sa nu fie capabile sa o controleze. In concordanta cu teoriile neorealistilor, mai curand structura internationala este cea care determina rezultate, decat statele individuale.

Ca si in realismul clasic, balanta puterii reprezinta miezul principiilor neorealismului. Dar, spre deosebire de realistii anteriori, neorealistii considera ca balanta puterii intre state este determinata de structura sistemului. Intr-un asemenea sistem, posibilitatile de cooperare internationala sunt, in mod logic, limitate:

Cand se are de a face cu posibilitatea cooperarii in vederea unui castig mutual, statele care se simt nesigure, trebuie sa se intereseze despre modul cum va fi divizat castigul. Ele nu sunt nevoite sa intrebe “Vom avea de castigat amandoi?”, ci “Cine va castiga mai mult?”. Daca un presupus castig va fi divizat, se spune, intr-un raport de doi la unu, ca un stat isi poate folosi castigul in mod disproportionat pentru implementarea unei politici care ar avea ca scop pagubirea sau distrugerea altora. Chiar si perspectiva unui mare si cert castig pentru ambele parti nu necesita o cooperare atat de lunga, astfel incat fiecare se teme cum vor utiliza ceilalti castigurile dobandite.

O problema se naste in privinta statelor preocupate de obtinerea castigurilor, intrucat aceste state intotdeauna incearca sa-si maximizeze puterea in detrimentul celorlalte state, in vederea inbunatatirii sanselor lor de suprematie. Importanta puterii rezulta si din faptul ca statele ezita sa se angajeze intr-o cooperare, daca beneficiile ce urmeaza a fi dobandite vor fi impartite intre statele participante. Chiar daca cooperarea poate determina castiguri garantate pentru oricare dintre statele implicate, acestor castiguri ar trebui sa li se faca un discount din partea statului prin a carui cooperare se relizeaza cele mai mari profituri pentru celelalte state. In viziunea neorealistilor, in cadrul balantei mondiale a puterii, suprematia unui stat consta in a detine cat mai multa putere comparativ cu alte state, desi aceasta putere (inclusiv profiturile de pe urma puterii) este privita in termeni relativi.

Neorealistii sunt preocupati de asemenea, de problema inselatoriei. Statele pot fi tentate sa fraudeze unele acorduri, in scopul obtinerii anumitor avantaje in detrimentul altor state. Teama ca unele dintre state vor nega existenta unor acorduri de cooperare se intalneste mai ales in zonele militare, in care orice schimbare poate determina o modificare a balantei puterii. Propriul interes reprezinta un stimulent puternic, astfel incat un stat sa incerce sa profite de pe urma altuia. Constientizarea existentei unor astfel de stimulente combinata cu dorinta rationala a statelor de a-si proteja propriile interese, tinde spre impiedicarea cooperarii dintre state.

Adeptii teoriei au dezvoltat la fel de bine si alte interpretari ale realismului. In timp ce neorealismul simplifica teoria realista clasica, focalizand-o spre un nou miez de concepte (structura sistemului si balanta puterii), alte reinterpretarii determina cresteri ale complexitatii fenomenului. Profesor in cadru Universitatii Princeton, Robert Gilpin, in lucrarea “Razboi si modificari in viata politica”, ne ofera o astfel de reinterpretare. Acceptand prezumtiile realiste care sustin ca statele sunt personajele principale, ca factorii de decizie sunt rationali, precum si ca structura sistemului joaca un rol cheie in determinarea puterii, Gilpin studiaza 2.400 de ani de istorie, descoperind ca “impartirea puterii intre state reprezinta principala forma de control in fiecare sistem



international”. Ceea ce Gilpin aduce nou este notiunea dinamismului, a istoriei ca serie ciclica de nasteri, a expansiunii si a decaderii puterilor dominante.Unde realismul clasic nu ofera un rationament satisfacator pentru decaderea puterii, o face Gilpin, bazandu-se pe importanta puterii economice. Hegemonii refuza, datorita acestor trei procese: cresterea marginala produce verficarea imperiului, ceea ce reprezinta un fenomen la nivel de stat; tendinta economica de a investi timp indelungat si bani putini, un alt fenomen la nivel national; raspandirea tehnologiei, fenomen la nivel de sistem, prin care noile autoritati provoaca hegemonii. Astfel, explica Gilpin, “dezordinea inlocuieste echilibrul si lumea se indreapta catre o noua runda de conflict hegemonic”.

Pe cand Gilpin aduce dinamism unei mai mari mase de teorii realiste, omul de stiinta Ann Tickner, specialista in politica, impreuna cu proprii sai colegi au adus complexitate realismului. Dupa Tickner, realismul clasic are la baza o notiune strict limitata la natura umana si la putere. Ea sustine ca natura umana nu este fixa si inalterabila; este multidimensionala si contextuala. Puterea nu poate fi pusa in ecuatie exclusiv alaturi de control si dominatie.Tickner considera ca realismul trebuie reorientat catre un spectru mai larg al notiunii de putere, unde puterea reprezinta abilitatea de a actiona la unison ori de a te afla intr-o relatie simbiotica (in ciuda competitiei existente). Cu alte cuvinte, puterea poate fi mai degraba un concept de conexiuni decat numai un concept de autonomie.

Pe scurt, nu exista o singura traditie a realismului politic. Exista, de fapt, “realisme”. Desi fiecare promoveaza un grup cheie de principii, totusi fiecare acorda in mod diferentiat importanta miezului problemelor. Ceea ce reuneste pe adeptii teoriei realiste – accentul lor pe statele unitare si autonome intr-un sistem anarhic international – ii distinge clar atat de liberali, cat si de radicali.

În concluzie, realismul este o paradigmă conservatoare a relaţiilor internaţionale, ce are la bază o concepţie a naturii umane neschimbătoare, dominată de voinţa de putere, de egoism şi de răutate. Ea este produsul încercărilor teoretice de a construi o teorie care să explice comportamentul statelor prin identificarea unor factori pereni, care se detaşează de circumscrierile situaţionale şi influenţează comportamentul statelor în sistemul internaţional. Principalul factor de acest fel este puterea. Punctul de plecare al teoriei realiste este natura sistemului internaţional, care este anarhic, ceea ce înseamnă că în cadrul sistemului internaţional nu există nici o autoritate executivă superioară statului, care să-i reglementeze comportamentul. Ca atare, statele nu sunt constrânse în comportamentul lor extern decât de acţiunile celorlalte state şi de propriile lor interese şi capacităţi. în momentul în care apar conflicte majore de interese între două sau mai multe state, conflictul este inevitabil, în lipsa unor mecanisme care să-1 suplinească. Aşadar, în sistemul internaţional, statele sunt întotdeauna suspicioase cu privire la ameninţarea cu folosirea forţei asupra lor de către alte state. De aceea, ele caută constant să-şi maximizeze puterea în vederea maximizării propriei securităţi. Balanţa de putere în această situaţie nu este decât un mecanism de reducere a posibilităţilor de izbucnire a războiului şi a conflictelor. Această concepţie realistă asupra sistemului internaţional se potriveşte în foarte mare măsură cu modelul mesei de biliard, în care sistemul internaţional este privit ca o masă de biliard pe care evoluează statele, asemenea unor bile de biliard, între care ciocnirile sunt neregulate şi inevitabile6.

6 Textele esenţiale ale realismului clasic sunt date după E.H. Carr, The Twenty Years' Crisis: 1919-1939. An Introduction to the Study of International Relations, Macmillan, New York, 1978 şi Hans Morgenthau, Politics among Nations: The Struggle for Power and Peace, ediţia a Vi-a, Alfred A. Knopf Inc., New York.



Concluzii:

ELEMENTELE CHEIE ALE TEORIEI REALISTE/NEOREALISTE SUNT URMATOARELE:

ACTORI CHEIE Sistemul internaţional, statele

OBIECTIVELE INDIVIDULULUI

Vizează puterea, mândria, acţionează antagonic

OBIECTIVELE STATULUI

Vizează puterea, e un actor unitar, urmăreşte interesul naţional

OBIECTIVELE SISTEMULUI INTERNAŢIONAL

Este anarhic, păstrarea stabilităţii prin balanta de putere

POSIBILITĂŢI DE SCHIMBARE Un scăzut potenţial de schimbare

TEORETICIENI REPREZENTATIVI

Predecesori- Tucidide, Sf. Augustin, Machiavelli, Hobbes

Morgenthau, Waltz, Gilpin Mearsheimer



Teoriile geopolitice

Pentru explicarea evenimentelor politice, sociale, economice, teoreticienii ştiinţei geopolitice au elaborat o serie de modele explicative, care, prin aplicare, au fundamentat un anumit comportament în relaţiile internaţionale.

Evoluţia geopoliticii este astfel marcată de geneza teoriilor ce explică comportamentul geopolitic al actorilor politici, sociali şi economici în cadrul sistemului internaţional.

Încă de la începuturile ei, geopolitica îşi bazează raţionamentele pe teorii specifice, chiar dacă uneori, greşit, domeniul teoriilor, ideilor, conceptelor şi, în general, al întregii construcţii ştiinţifice a fost considerat secundar în raport cu preocupările practice.

În acest sens, se impune o prezentare detaliată a principalelor teorii geopolitice, care vin să completeze aparatul metodologic impus unei ştiinţe în formare.

Abordarea teoriilor geopolitice va fi realizată într-o ordine cronologică7; în cadrul celor două direcţii

fundamentale ale gândirii geopolitice: geodeterministă şi geostrategică. În categoria teoriilor geodeterministe se încadrează teoria statului organic şi teoria spaţiului vital. In categoria teoriilor geostrategice intră: teoria puterii maritime, teoria puterii continentale, teoria ţărmurilor, teoria puterii aeriene, teoria spaţiilor globale.

7 Abordarea cronologică evidenţiind cel mai bine evoluţia gândirii geopolitice în raport cu contextul general istoric.



Fig. 1 Principalele curente şi teorii geopolitice

(Prelucrare după M.I.Glassner, 1996, p.333)

TEORII GEOPOLITICE

CURENTUL GEODETERMINIST

CURENTUL GEOSTRATEGIEI

FRIEDERICH RATZEL (1844-1904)

- elementele esenţiale ale analizei statului - llegi de expansiune a statelor (1897) - tteoria statului organic şi a spaţiului vital

RUDOLF KJELLEN (1864-1922)

- concepe termenul „geopolitică” (1900) - sistematizarea analizei statului (1916) - tteoria statului organic (1916)

ALFRED T. MAHAN

(1840-1914) - teoria puterii maritime (1890)

HALFORD JOHN MACKINDER (1861-1947)

- pivotul geografic al istoriei (1904) - tteoria Heartland-ului (1919)

KARL HAUSHOFER (1869-1947)

- tteoria statului organic - tteoria spaţiului vital - tteoria pan-regiunilor (1897)

NICHOLAS JOHN SPYKMAN (1893-1943)

- tteoria Rimland-ului (1944)

ALEXANDER P. DE SEVERSKY (1894-1974)

- tteoria puterii aeriene (1942)

SAUL B. COHEN (1928- )

- tteoria spaţiilor globale (1973)



2.1. Teoria statului organic

Teoria statului organic ia naştere în cadrul curentului ştiinţific organicist, specific Europei sfârşitului de secol al XLX-lea, sub influenţa darwinismului social şi determinismului geografic.

Acest curent, puternic reprezentat în cadrul gândirii germane, are ca principali reprezentanţi pe Friederich Ratzel, Rudolf Kjellen şi Karl Haushofer.

Friedrich Ratzel s-a remarcat în cadrul ştiinţei geografice prin importanţa acordată raportului existent între om şi mediu. Formaţia sa naturalistă, în spiritul gândirii darwiniene, a determinat reorientarea concepţiei sale geografice spre descifrarea şi explicarea influenţelor pe care mediul le exercită asupra populaţiei umane. Din aceasta rezultă un punct de vedere determinist în întreaga construcţie ştiinţifică la Ratzel, chiar dacă relaţia om-mediu este abordată în ambele direcţii.

Două lucrări fundamentale cuprind esenţa gândirii lui Ratzel: Antropogeografia, publicată în 1882 şi 1891, respectiv primul şi al doilea volum, lucrare de bază în noua orientare a geografiei umane, şi Geografia Politică, publicată în 1897, în care este prezentat în detaliu rolul geografiei în istoria politică a diferitelor state.

În concepţia sa ştiinţifică se recunoaşte viziunea biologizantă, ideea de bază în construcţia teoretică fiind asemănarea între stat şi organismul viu. Statul fiind subordonat „aceloraşi influenţe ca tot ce vieţuieşte". Limitele analogiilor sale de natură biologică sunt recunoscute de acesta, el afirmând că statul este un organism imperfect şi se bucură de o independenţă care nu este specifică plantelor şi animalelor. El susţine că, pe măsură ce are loc dezvoltarea tehnologică şi socială, statul politic se îndepărtează de fundamentul său organic.8

Cele patru elemente esenţiale în analiza statului sunt prezentate de Ratzel ca fiind: întinderea sau spaţiul (Rautri), poziţia (Lage), graniţele (Grenzen) şi centrul statal (Mittelpunk-tul). Spaţiul este văzut ca un element care contribuie la formarea caracterului politic al grupurilor umane, ce ocupă acel spaţiu şi care, la rândul lui, este dependent de acel caracter, deci o relaţie reciprocă de dependenţă între spaţiu şi caracterul său politic. Poziţia constituie, în viziunea lui Ratzel, factorul ce conferă unicitate spaţiului ocupat de un stat. Graniţa este privit ca un organ periferic ce reflectă mişcările istorice şi tendinţele naturale de creştere a statului.

Mittelpunkt-ul reprezintă punctul central, spaţiul primordial de formare a viitoarei entităţii statale. Aceste patru elemente reprezintă vectorii transformării statului, fiecare stat se naşte, trăieşte şi moare, trecând prin etape de tinereţe, maturitate şi bătrâneţe, cunoscând creşteri şi descreşteri.

Noţiunea de poziţie, care conţine o dimensiune materială măsurabilă (a fi central sau periferic) şi o dimensiune politică (jucător cu o putere globală sau locală), este considerată ca un concept explicativ principal. Spaţiul cunoaşte şi el o dimensiune materială măsurabilă, dar şi un ansamblu subtil de relaţii invizibile cu grupul social ce îl stăpâneşte, fiind considerat element esenţial. Acest spaţiu geografic şi politic esenţial pentru existenţa unui popor este numit de Ratzel spaţiul vital - Lebensraum: „.. .un popor creşte prin aceea că-şi măreşte numărul, o ţară prin aceea că-şi măreşte teritoriul. întrucât unui popor în creştere îi trebuie teritoriu nou, el creşte peste marginile ţării." 9 Graniţa nu este o simplă linie de demarcaţie, în dimensiunea sa materială este privită ca un „organ periferic", asupra căruia se exercită presiunile externe, iar în dimensiunea sa abstractă este privită ca un simbol. Mittelpimkt-ul reprezintă elementul primordial sau „nucleul etno-politic" de la care statul-organism 8 Alexandru Ilieş, Elemente de geografie politică, Editura Universităţii din Oradea, 1999. 9 Heyden, op.cit., p.129.



începe să se dezvolte. Istoria umanităţii oferă numeroase exemple de teritorii nucleu: Valea Tigrului şi Eufratului, pentru civilizaţiile mesopotamiene; Valea Nilului, pentru Egipt; Valea Indusului şi Gangelui pentru civilizaţia indiană, cele şapte coline ale Romei etc.

După cum se observă, în viziunea lui Ratzel, fiecare dintre aceste patru elemente este purtătorul unei dimensiuni materiale concrete şi a unei dimensiuni imateriale, spirituale şi psihologice. în final, din combinarea variabilă a celor patru elemente şi a caracteristicilor materiale şi imateriale rezultă stabilirea puterii unui stat. Ratzel constată, prin analiza comparată a statelor, că un stat de dimensiuni mari radiază şi că puterea depăşeşte realitatea, ceea ce duce la concluzia că acel stat, în creştere, trebuie să se extindă.

Plecând de la acest considerent, Ratzel elaborează, în 1896, celebrele şapte legi de expansiune a statelor, considerate punctul de referinţă al teoriei statului organic. Conţinutul sistematizat al celor şapte legi se prezintă astfel:

1. Spaţiul unui stat creşte o data cu creşterea culturii lui. Creşterea unui stat este precedată de difuziunea culturii acestuia. Ratzel susţine faptul că toate statele mari din trecut şi din prezent aparţin marilor culturi şi lumea va fi dominată de America anglo-saxonă, Brazilia, Rusia şi Australia, iar Europa de Prusia şi Italia.

2. Creşterea spaţială a statelor trebuie să fie precedată de alte manifestări ale dezvoltării lor, cum ar fi ideologia, producţia, activitatea comercială şi, mai ales, de creşterea numărului populaţiei. Ca un stat să exprime tendinţe de expansiune trebuie să ajungă la un anumit nivel de dezvoltare a conştiinţei colective, a economiei, comerţului etc.

3. Creşterea se realizează prin anexarea sau ocuparea unităţilor politice mici de către cele puternice. Prin acestea, legea organică a lanţului trofic este complet transferată în domeniul geopoliticii.

4. Graniţele constituie organul periferic al statului, reflectând toate transformările pe care acesta le suferă. Ele se extind şi se contractă o dată cu variaţiile în suprafaţă ale teritoriului respectiv.

5. În creşterea sa, statul încearcă să absoarbă poziţii şi teritorii valoroase (faţade litorale, bazine fluviale, teritorii cu resurse) din punct de vedere politic. Ratzel foloseşte exemplul procesului de colonizare când s-au ocupat mai întâi cele mai favorabile regiuni, adică zonele litorale, fluvii şi lacuri etc.

6. Stimularea pentru creşterea spaţială vine din afară, datorită prezenţei în apropiere a unor state nedezvoltate. Prezenţa în vecinătate a unui stat slab dezvoltat cu o populaţie puţin numeroasă, dar cu un teritoriu mare reprezintă întotdeauna o tentaţie.

7. Tendinţa generală spre anexări teritoriale este transmisă de la stat la stat, crescând continuu în intensitate. Tendinţa de expansiune teritorială este preluată şi de statele mai mici care intră în competiţie cu cele mari, teritoriul reprezentând un element esenţial în aprecierea puterii unui stat.

Rudolf Kjellen, continuator al muncii lui Ratzel şi adept al curentului organic, poziţionează geopolitica în câmpul ştiinţei politice, ea fiind doar un capitol al ştiinţei politice, care se ocupă cu studierea aşezării, formei şi teritoriului.

Esenţa gândirii lui Kjellen este exprimată în lucrarea Statul ca formă de viaţă (1916), în care el reia în analiza statului modelul organic, însă insistă asupra structurii ideologice a populaţiei.



El consideră statul ca un organism compus din cinci părţi, analizând aceste părţi în cinci capitole distincte ale lucrării Elementele unui sistem de politică (1920), fiecare capitol studiind câte un organ:

1. Geopolitica în care analizează statul din punct de vedere geografic, ea precedându-le pe celelalte patru. La rândul ei geopolitica este alcătuită din trei părţi:

a. Topopolitica - subdisciplina care studiază aşezarea statului;

b. Morfopolitica - studiază forma, graniţele şi reţeaua de circulaţie;

c. Fiziopolitica - studiază fizionomia teritoriului, resursele de sol şi subsol şi aşezarea matematică.

2. Ecopolitica - în care analizează statul ca gospodărie (relaţii comerciale externe, satisfacerea nevoilor economice proprii, viaţa economică).

3. Demopolitica - studiază statul ca neam (constituirea neamului, poporul, firea neamului).

4. Sociopolitica - starul ca societate (structură socială, viaţă socială).

5. Kratopolitica - studiază statul ca sistem, cu subdiviziunile:

a. Nomopolitica - forma de guvernământ;

b. Praxiopolitica - administraţia statului;

c. Arheopolitica - autoritatea statului.

Un alt urmaş a lui Ratzel, este generalul-geograf Karl Haushofer, în a cărui gândire geopolitică se întâlnesc elemente aparţinând atât curentului statului organic, cât şi celui geostrategic.

Contribuţia majoră adusă de Karl Haushofer la dezvoltarea geopoliticii nu poate fi trecută cu vederea, chiar dacă o lungă perioadă de timp aportul său a fost puternic contestat.

Datorită apropierii lui de cercurile de putere naţional-socialiste şi promovării unor idei folosite în cadrul ideologiei celui de al III-lea Reich, geopolitica lui Haushofer a fost deseori etichetată, imediat după cel de-al doilea război mondial, ca o operaţiune de propagandă care urmărea să justifice ştiinţific cuceririle hitleriste.

în direcţia organicistă, el preia de la Ratzel, în primul rând, concepţia despre stat ca organism viu, cu fazele sale variabile de existenţă (naştere, maturitate, declin) determinate de variaţiile frontierelor şi graniţelor, şi conceptul de spaţiu vital.

2.2. Teoria spaţiului vital

Teoria spaţiului vital îşi are originile în câmpul cultural specific Europei celei de-a două jumătăţi a secolului al XlX-lea, în care afirmarea identităţilor naţionale era o temă frecvent abordată.

Dacă ideea spaţiilor etnice şi istorice, a culturii şi conştiinţei naţionale, a starului şi suveranităţii aparţine întregii Europe, în schimb ideea organicităţii legăturii dintre un anumit spaţiu geografic şi populaţia care îl locuieşte este prin excelenţă o idee germană.10

10 Ionel Nicu Sava, Geopolitica. Teorii şi paradigme clasice. Şcoala geopolitică germană, Editura Info-Team, Bucureşti, 1997.



Friedrich Ratzel este primul care conceptualizează termenul lebensraum {spaţiu vital), dezvoltând teoria conform căreia evoluţia oricărei specii, inclusiv umane, depinde, în primul rând, de adaptarea acesteia la condiţiile de mediu. Ratzel, consideră necesară expansiunea teritorială în procesul de evoluţie a unei specii, spaţiul ini ţial devenind insuficient o dată cu creşterea numărului populaţiei. Pentru a se putea dezvolta, acea populaţie are nevoie să ocupe noi spaţii, să se extindă, acest lucru putând fi realizat prin ocuparea de noi teritorii, chiar şi în detrimentul altor populaţii mai puţin dezvoltate.

Ulterior, Ratzel renunţă la contextul general, referindu-se doar la populaţiile umane. Astfel spaţiul vital devine un teritoriu geografic delimitat de graniţe în interiorul căuia o populaţie îşi produce şi reproduce mijloacele necesare vieţii, se formează ca etnie (rasă, în accepţiunea lui Ratzel) şi îşi afirmă personalitatea istorică. în timp, acest teritoriu geografic al originii, al matricei etno-rasiale, o dată cu creşterea numărului populaţiei şi dezvoltarea civilizaţiei devine insuficient, fiind necesare noi spaţii pentru o dezvoltare sănătoasă.

Teoria prinde rădăcini puternice în Germania începutului de secol al XX-lea, fiind reluată în numeroase lucrări. Dintre acestea, atrag în mod deosebit atenţia prin puternicul impact asupra conştiinţei colective germane, lucrările: Germania şi viitorul război, publicată în 1912 de generalul Friedrich von Bernhardi, în care, sub inspiraţia ideilor lui Ratzel, apare explicit, pentru prima dată, identificarea Europei de Est şi Rusiei ca sursă pentru un nou spaţiu, atât de necesar unei Germanii dezvoltate şi suprapopulate, şi nu mai puţin celebra Un popor fără spaţiu („Volk ohne Raum”), publicată în 1926 de către Hans Grimm, devenită în scurt timp lucrare clasică în explicarea nevoii de spaţiu a germanilor. Titlul lucrării devine unul dintre principalele slogane ale naţional-socialiştilor.

Teoria spaţiului vital cunoaşte un moment de maximă afirmare prin contribuţia lui Karl Haushofer. Pornind de la convingerea că toate dificultăţile cu care s-a confruntat Germania după primul război mondial, se datorează lipsei spaţiului, Haushofer preia de la Ratzel teoria spaţiului vital şi o dezvoltă în sensul justificării creşterii naturale a Germaniei, lucrările sale devenind baza de inspiraţie a politicii externe naziste.

În acest sens, Haushofer, în lucrarea Bazele geografice ale politicii externe (1927) afirmă: „noi considerăm că baza pentru orice discuţie despre politica externă este spaţiul vital [...]. Este datoria esenţială a politicii externe de a veghea la acest spaţiu vital, de a-1 conserva la nivelul moştenirilor transmise de generaţiile trecute, de a-1 spori, atunci când a devenit prea strâmt..."11. în consecinţă, el militează pentru extinderea acestui spaţiu vital elaborând legea creşterii indefinite a statelor. Conform acestei legi populaţia unei naţiuni active se extinde până când atinge maximum de spaţiu necesar pentru satisfacerea nevoilor. Pentru satisfacerea acestor nevoi orice cale este justificată, chiar şi aceea a cuceriri şi ocupării de noi teritorii pe calea războiului.

El argumentează necesitatea creşterii teritoriale a Germaniei printr-o suprapopulare şi o diminuare a resurselor, aducând chiar şi argumente de ordin cantitativ ca suport al acestei teze. El stabileşte un plafon maxim de 100 loc/km2 pentru o dezvoltare normală a unui popor. Germania avea în 1930 o densitate medie de peste 130 loc/km2. Astfel, afirmă Haushofer, „în Germania 133 de oameni sunt nevoiţi să se înghesuie pe un km2 al unei regiuni alpine nordice cu totul incapabilă sa-i hrănească", în timp ce „în toate imperiile coloniale, pe aceeaşi suprafaţă şi cu un sol mult mai fertil trăiesc numai 7, 9, 15, 23 sau 25 de oameni"12, de unde rezultă că Germania este îndreptăţită să-şi modifice frontierele prin anexarea de noi teritorii.

11 Karl Haushofer, Grenzen in ihrer geographischen und politischen Bedeutung, Berlin, 1927, apud Paul Dobrescu, Geopolitica, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2003, p.95. 12 Idem Haushofer, 1927, apud Sava, 1997, p.123.



în plan extern, Haushofer considera că pierderea periferiilor germane din est, fapt statuat prin tratatele de pace ce au urmat războiului, va aduce Germania în pragul unei catastrofe.

Revenind în permanenţă la tema spaţiului vital, Haushofer aduce noi argumente. Astfel, în 1931, în cadrul unei conferinţe cu titlul Spaţiul vital german, Haushofer, constatând o deteriorare tot mai dramatică a situaţiei geopolitice a Germaniei, susţine necesitatea expansiunii în Est. Ajunge la această concluzie corelând cele două mari formule operaţionale germane ale vremii, prima referitoare la situaţia de suprapopulare a „solului" Germaniei şi nevoia lărgirii spaţiului economic, cu a doua, referitoare la deznaţionalizarea pe care o suferă populaţiile de origine germană, rămase în afara graniţelor politice, mai ales a celor din teritoriile est-europene. în acest fel, geopolitica haushoferiană devine o geopolitică a spaţiului vital.

2.3. Teoria puterii maritime

In lumea anglo-saxonă, chiar înainte ca termenul de geopolitică să fie pus în circulaţie, preocupările practice impuse de situaţii concrete au condus la elaborarea unor teorii ce se înscriu în curentul geostrategic al gândirii geopolitice.

O primă teză elaborată în acest context este cea a puterii maritime, prezentată de amiralul american Alfred T. Mahan în lucrările: The influence of Sea Power upon History (1660-1789) - Influenţa puterii maritime asupra istoriei (1660-1789) publicată în 1890, The Influence of Sea Powers upon the French Revolution and Empire - Influenţa puterii maritime asupra revoluţiei franceze şi imperiului (1892) şi The Interest of America in Sea Power - Interesul Americii în puterea maritimă (1897).

Bazându-se pe experienţa practică dobândită prin participarea activă la evenimentele acelei perioade (anexarea insulelor Hawai, a Cubei, a Filipinelor, cumpărarea de la Panama a teritoriului pe care se va construii Canalul Panama etc), Mahan observă importanţa strategică a forţei maritime în impunerea şi menţinerea unui statut de mare putere.

Pentru a ajunge la definirea intereselor americane asupra puterii maritime, Mahan realizează o incursiune în istoria imperiilor folosind numeroase exemple de bătălii în care victoria a fost hotărâtă de controlul asupra mării.

Începutul secolului al XX-lea reprezintă pentru Statele Unite un moment de definire a statutului în arena internaţională. Având în vedere perspectivele unui declin inevitabil al Angliei şi creşterea pretenţiilor la hegemonie ale Germaniei şi Japoniei, Statele Unite trebuie să-şi asigure statutul de superputere. Acest lucru poate deveni funcţional prin completarea statutului de putere continentală, pe care SUA deja îl are, cu cel de putere maritimă, condiţie realizabilă.

Conform teoriei lui Mahan, pentru ca un stat să devină putere maritimă, trebuie să îndeplinească trei condiţii:

a. să se învecineze pe o întindere considerabilă cu Oceanul Planetar sau să aibă acces la acesta printr-o mare deschisă;

b. să nu aibă în vecinătatea imediată vecini puternici;

c. să dispună de o capacitate navală şi de un potenţial militar ridicat al flotei maritime.



Toate aceste criterii, apreciază Mahan, au fost întrunite de Marea Britanie în perioada deţinerii supremaţiei mărilor şi pot fi atinse de SUA în perspectiva completării statutului de superputere.

Meritul deosebit a lui Mahan este acela de a fi formulat în termeni clari dimensiunea strategică a forţei maritime.

Focalizând analiza asupra puterii maritime, Mahan observă în lucrarea Influenţa puterii maritime asupra istoriei (1660-1789) publicată în 1890, că există poziţii geografice avantajoase, dar ele au doar o valoare strategică potenţială atâta vreme cât nu beneficiază de o forţă economică în măsură să le pună în valoare. Tot aici, Mahan, identifică şase elemente fundamentale care influenţează puterea maritimă a unui stat:

1. poziţia geografică: ieşirea la mare, zone litorale expuse, baze navale strategice în alte mări şi oceane, controlul asupra unor rute comerciale importante;

2. natura coastelor, prezenţa unor regiuni de coastă cu estuare naturale favorabile construirii de porturi - pentru dezvoltarea comerţului industriei navale şi marinei militare; prezenţa râurilor navigabile – pentru comerţ interior sau ca şi cale de penetrare a teritoriilor inamice;

3. extinderea teritoriului: lungimea ţărmurilor, uşurinţa cu care o coastă poate fi apărată;

4. numărul populaţiei: o populaţie numeroasă poate construi şi menţine o marină comercială şi militară puternică;

5. caracterul naţional: aptitudinea pentru comerţ, deoarece „puterea maritimă se bazează pe un comerţ extins şi paşnic ";

6. caracterul guvernului: felul în care guvernul valorifică condiţiile oferite de mediu şi caracteristicile populaţiei pentru a promova puterea maritimă.

Întreaga practică acumulată de Mahan din analiza rolului puterii maritime în istorie o aplică asupra SUA, publicând în 1897 Interesul Americii în puterea maritimă. în această lucrare el îşi defineşte propria doctrină conform căreia SUA ar trebui să se asocieze cu puterea navală britanică pentru împărţirea controlului mărilor, să determine Germania să se limiteze la rolul său continental şi, nu în ultimul rând, stabilirea unei apărări coordonate a europenilor şi americanilor în stare să limiteze ambiţiile asiatice. Toate acestea nu aveau decât un singur scop, atingerea de către SUA a supremaţiei mondiale.

La o analiză atentă se poate observa că multe din ideile elaborate de Mahan la sfârşitul secolului XIX au fost preluate ulterior în politica externă americană, menţinându-şi actualitatea.

2.4. Teoria puterii continentale sau a Heartland-ului

În cadrul curentului geostrategic, geograful britanic Halford Mackinder se distinge ca cel mai cunoscut susţinător al teoriei continentaliste.

În elaborarea propriei viziuni asupra lumii, Mackinder pleacă de la poziţia de mare putere pe care Anglia trebuie să şi-o menţină în noua conjunctură internaţională de la începutul secolului al XX-lea, accentul punându-1 pe raportul acesteia cu masa continentală euro-asiatică, în cadrul căreia puteri precum Germania şi Rusia încep să exercite puternice presiuni geopolitice.



Teza centrală a gândirii lui Mackinder, a fost enunţată pentru prima dată în 1904 într-un articol intitulat The Geographical Pivot of Histoty — Pivotul geografic al istoriei, publicat în Geographical Journal.

Articolul oferă o concepţie largă asupra istoriei mondiale, elementul central de analiză constituindu-1 lumea ca întreg şi conflictele ei, care dintotdeauna au opus puterea continentală celei maritime.

„Puterea continentala", afirmă Mackinder, îşi are originea în inima Eurasiei, în Asia Centrală, de aici articulându-se toate dinamicile geopolitice ale planetei. Acest spaţiu, reprezentând aria pivot a istoriei, centrul insulei mondiale (World Island), este plasată în reprezentarea cartografică europocentristă în partea centrală a planisferei.

Acest vast teritoriu ocupat în prezent de Rusia, fapt ce-i oferă un puternic avantaj în politica internaţională, se întinde „dinspre ţinuturile vecine cu Pacificul până în zona cuprinsă, la vest, între Marea Caspică şi Marea Neagră, de la Oceanul îngheţat până la munţii şi podişurile care despart zona de nord şi centrală a Asiei de cea de sud"13.

Mackinder imaginează la nivelul planisferei o construcţie geopolitică completă a noii teorii. Astfel, la exteriorul ariei pivot se conturează două arce de cerc: primul, „inner crescenf, cuprinde Germania, Austro-Ungaria, imperiul Otoman, India şi China, al doilea, „outer crescenf este format din Marea Britanie, Japonia, Canada, SUA, Africa de Sud şi Australia.

Acest decupaj geopolitic prezentat de Mackinder, schimbă complet modul tradiţional de divizare a globului în cinci continente şi cinci oceane şi propune o viziune dinamică, într-o perspectivă istorică, în organizarea geografică a planetei.

Un alt aspect important al teoriei constă în ideea conform căreia ansamblul fenomenelor geopolitice se poate explica începând de la lupta care opune pivotul central arcelor de cerc, interior şi exterior. El consideră că puterea care controlează aria pivot a insulei mondiale poate controla lumea.

Văzându-şi punctele de vedere confirmate de primul război mondial, Mackinder îşi aprofundează propria teză, elaborând în 1919 o amplă lucrare cu titlul Democratic Ideals and Reality: a study in the Politics of Reconstruction - Idealuri democratice şi realitatea: un studiu despre politica reconstrucţiei.

Mackinder îşi reia acum propria teză într-un context mult mai larg, lucrarea putând fi considerată un veritabil tratat despre ştiinţa păcii.

În acest nou studiu, autorul aduce modificări atât în ce priveşte denumirea de arie pivot, care este înlocuită cu conceptul de Heartland, cât şi poziţia acesteia. Astfel, Heartlandul translatat spre vest include acum şi bazinele Mării Baltice, Mării Negre şi întreaga Europă central-orientală până la aliniamentul Elba-Marea Adriatică, investind astfel Europa de Est cu o poziţie geopolitică-cheie în controlul Eurasiei.

13 Paul Dobrescu, Geopolitica, Editura comunicare.ro, Bucureşti, 2003.



În această lucrare, el formulează, ca o concluzie, celebra reflecţie geopolitică, conform căreia: „Cine stăpâneşte Europa de Est stăpâneşte Heartland-ul. Cine stăpâneşte Heartland-ul stăpâneşte Insula lumii. Cine stăpâneşte

Insula lumii stăpâneşte lumea." Peste ani, această teză va face carieră, devenind una dintre cele mai celebre formule geopolitice.

Fig. 2 Puterea continentală – modelul lui Halford Mackinder

(sursă: P. Dobrescu, 2003, p.59)

Poziţia centrală în cadrul Heartland-ului, conferă, în viziunea lui Mackinder, Europei de Est un statut vital, acest spaţiu fiind unul de legătură între cele două mari puteri ale vremii: Rusia şi Germania. în plus, stăpânirea acestui spaţiu de către una sau alta dintre aceste două ţări ar demonstra supremaţia la nivelul Heartland-ului, ceea ce ar genera un nou dezechilibru.

Pentru o Europă devastată de război, stabilitatea şi pacea reprezentau dezideratul dezvoltării. Trebuia asigurat un echilibru

între statele lumii, astfel încât nici unul dintre ele să nu mai poată deveni atât de puternic încât să dorească dominarea celorlalte, fapt ce ar constitui cauza principală a unui alt război. Acest echilibru nu poate fi menţinut decât prin menţinerea unui echilibru în interiorul Heartland-ului.

Viziunea lui Mackinder asupra echilibrului între naţiuni, ca primă condiţie a păcii, se regăseşte, prin asemănare, în principiul care a stat la baza constituirii Ligii Naţiunilor. Astfel, „testul Ligii va fi în Heartland", afirma Mackinder. Test pe care Liga nu 1-a trecut, peste doar două decenii echilibrai rupându-se chiar în interiorul Heartland-ului.

În 1943, Mackinder revine asupra tezei puterii continentale, în articolul The Round World and the Winning of the Peace, publicat în numărul din iulie aPrevistei Foreign Affairs, precizând;că actualitatea teoriei Heartlandului, „este mai validă şi mai folositoare astăzi decât era cu douăzeci sau cu patruzeci de ani în urmă".

În noul context geopolitic în care se prefigura victoria forţelor aliate, Mackinder îşi reconsideră teoria, modificând încă o dată contururile Heartland-ului. Astfel, „Heartland-ul este constituit din partea de nord şi din centrul Eurasiei. Se întinde de la coasta arctică până la deserturile centrale şi are ca limită vestică istmul larg dintre Marea Baltică şi Marea Neagră." In liniile sale mari, această zonă coincidea cu teritoriul URSS-ului, una dintre puterile ce pot ieşi învingătoare din război. Victoria şi stăpânirea unui imens teritoriu, peste 10 mii. km, îi vor asigura Uniunii Sovietice supremaţia terestră. Pornind de la acest raţionament, Mackinder concluzionează: „Dacă Uniunea Sovietică iese din acest război cucerind Germania, ea se va clasa ca prima putere terestră a lumii", având un potenţial de creştere uman, teritorial şi material greu de stopat în perspectiva unor noi tendinţe



expansioniste pe care această ţară le poate avea. Soluţia găsită de Mackinder constă în constituirea unei comunităţi euro-atlantice, capabilă să opună o forţă credibilă procesului de creştere a Uniunii Sovietice şi de limitare a expansiunii acesteia dincolo de centrul Europei.

2.5. Teoria ţărmurilor sau a Rimland-ului

Un alt demers în cadrul curentului geostrategic este reprezentat de teoria ţărmurilor , mai bine cunoscută sub denumirea de teoria rimland-ului, elaborată de profesorul american Nicholas John Spykman.

Contribuţia acestuia în domeniul geopoliticii este redată în lucrările America's Strategy in World Politics (Strategia americană în politica mondială, 1942) şi The Geography of the Peace (Geografia păcii, 1944).

Prima lucrare, Strategia americană în politica mondială, reprezintă o pledoarie a implicării globale a Statelor Unite în cel de-al doilea război mondial, în antiteză cu larg răspândita concepţie americană a menţinerii unui izolaţionism continental. În argumentarea acestei opinii, Spykman avansează teza conform căreia spaţiul american n-ar fi posibil de apărat împotriva unei puteri continentale hegemone şi ca atare, SUA nu ar putea supravieţuii din punct de vedere economic dacă ar pierde pieţele europeană şi asiatică.

În lucrarea Geografia păcii, apărută postum, Spykman se ocupă de ordinea mondială ce se va instaura la sfârşitul războiului şi la strategia SUA în viitoarea conjunctură internaţională.

Ca discipol al scrierilor lui Mackinder, Spykman recunoaşte meritele teoriei Heartland-ului, apreciind pe de-o parte perspectiva globală oferită de aceasta în abordarea relaţiilor dintre state, cât şi modul în care Mackinder opune în cadrul relaţiilor internaţionale, tipul de putere maritimă celei continentale. Cu toate acestea, Spykman, îşi construieşte propria teorie pornind de la o poziţie critică faţă de rolul geopolitic mondial al Heartland-ului.

El diminuează, dar nu elimină rolul geopolitic al heartland-ului lui Mackinder, oferind ca alternativă, cu importanţă maximă în construcţia strategică a relaţiilor internaţionale, un teritoriu aflat la " exteriorul zonei centrale a Eurasiei, un spaţiu al ţărmurilor, prin controlul căruia se asigură dominarea inimii lumii {Heartland).

Folosindu-se de argumente teoretice, dar şi practice, el identifică şi demonstrează această nouă zonă pivot a geopoliticii mondiale, reprezentată de o „regiune intermediară dintre Heartland şi mările riverane". în acest spaţiu se defineşte „adevăratul raport de forţe între puterea continentală şi cea maritimă".

Făcând o incursiune în istorie, Spykman observă numeroasele confruntări ale populaţiilor acestei zone atât cu puteri continentale aparţinând heartland-ului, cât şi cu puteri maritime aparţinând spaţiilor insulare, precum Marea Britanie şi Japonia. Din această zonă de contact s-au declanşat „asalturile către supremaţia mondială ale lui Napoleon, ale Germaniei şi ale Japoniei".



Această bordură uneori continentală, de cele mai multe ori maritimă, care înconjoară din cele mai multe părţi Heartland-ul eurasiatic şi care cuprinde Finlanda şi Ţările Scandinave, continuând cu Polonia, România şi Turcia, şi se prelungeşte cu ţări aparţinând Orientul Apropiat şi Mijlociu, până în India şi Mongolia,

funcţionează ca un spaţiu tampon între uscat şi mare. Acest spaţiu apare şi în teoria lui Mackinder, sub denumirea de inel interior („inner crescent"), dar fără a i se acorda aceiaşi importanţă.

Fig. 3 Dominarea Heartland-ului de către Rimland

(sursă: P. Claval, 2001, p.129)

Pentru a denumi această nouă zona pivot a geopoliticii mondiale, Spykman elaborează conceptul de rimland (spaţiu de ţărm).

Evidenţiind importanţa acestui spaţiu, Spykman modifică celebra formulă geopolitică a lui Mackinder, afirmând: „Cine controlează rimland-ul, conduce Eurasia, cel ce conduce Eurasia, controlează destinul lumii."

Această nouă teorie elaborată din perspectiva geopolitică a problemelor de securitate cu care se confruntă SUA în acea perioadă, oferă soluţia eliminării influenţei din ce în ce mai puternice a Germaniei şi Japoniei asupra rimland-ului în detrimentul puterii anglo-saxone. Astfel, Spykman propune cooperarea forţelor terestre şi maritime ale Angliei, Rusiei şi Statelor Unite, în vederea înlăturării influenţei Germaniei şi Japoniei şi instaurarea unui nou echilibru de forţe. Controlul acestui inel al litoralului eurasiatic constituind cheia stabilităţii şi păcii.

Dacă în perioada celui de-al doilea război mondial, teoria rimland-ului oferă rezolvarea problemei raporturilor de forţă prin formarea unei coaliţii între Anglia, Rusia şi Statele Unite, o dată cu declanşarea războiului rece în 1947 şi delimitarea în tabere antagoniste a celor două mari puteri, teoria rimland-ului oferă o bază în elaborarea strategiei de „îndiguire" a URSS-ului, în vederea limitării posibilităţilor de acţiune ale acesteia.

Această nouă teorie, cunoscută sub denumirea de „containement", de „reţinere", este aprofundată de diplomatul american George Frost Kennan, devenind strategia de bază a SUA în timpul războiului rece.



2.6. Teoria puterii aeriene

Rapida dezvoltare a aviaţiei impusă de puternica cursă a înarmărilor în cel de-al doilea război mondial, a atras atenţia cercetătorilor în domeniul geopoliticii care au înţeles rolul acestei noi forme de putere în raporturile dintre state.

O contribuţie deosebită în acest sens a avut-o americanul de origine rusă Alexander de Seversky, care preluând o serie din ideile geostrategice referitoare la avântul puterii aeriene, elaborează o teză în care puterea aeriană poate depăşi în importanţă puterea terestră şi cea maritimă.

Fig. 4 Puterea aeriană – modelul lui Alexander de Seversky

(sursă: M.I.Glassner, 1996, p.330)

Două lucrări reţin în mod deosebit atenţia: A Victory Trough Air Power (Victoria prin puterea aeriană, 1942), în care prezintă importanţa folosirii aviaţiei în cadrul războiului, criticând totodată puterile aliate pentru insuficienta folosire a acestui nou mijloc, indispensabil unui război de anvergură şi Air Power: key to survival (Puterea aeriană: cheia supravieţuirii, 1950), în care demonstrează superioritate puterii aeriene asupra puterilor terestră şi maritimă.

În argumentarea teorie sale, de Seversky foloseşte o hartă în care clasica proiecţie Mercator, europocentristă, este înlocuită cu o

proiecţie azimutală echidistantă, centrată pe emisfera nordică, tocmai pentru a demonstra apropierea pe această direcţie a celor două mari puteri aflate în confruntare. Prin două cercuri mari suprapuse peste America de Nord şi Eurasia, delimitează vastele areale de dominare aeriană a SUA şi URSS. Aria de suprapunere, centrată pe zona polară nordică, este denumită ara de decizie, iar ariile nesuprapuse ale celor două cercuri sunt denumite aria de dominare aeriană a URSS şi respectiv aria de dominare aeriană a SUA.

Conform acestei teorii, proiectarea globală a puterii prin intermediul forţei aeriene depinde în cea mai mare măsură de controlul acelui areal central, denumit arie de decizie.

Este des împărtăşită opinia conform căreia teoria puterii aeriene, elaborată de Alexander de Severski ar reprezenta baza strategiei americane' de apărare a teritoriilor nord-americane prin instalarea unei reţele de radare şi a mai multor baze aeriene, pentru prevenirea unei posibile invazii sovietice pe această direcţie, peste polul nord. Acelaşi lucru a putut fi observat şi din partea URSS-ului, care şi-a dezvoltat o puternică forţă aeriană, prin



intennediul căreia să câştige controlul aerian al acestei zone nordice a planetei, considerată de maxim interes geostralegic.

Ulterior, prin apariţia rachetelor intercontinentale şi prin dezvoltarea unei dense reţele de baze militare atât americane, cât şi sovietice, pe întreg globul, strategia inspirată de teoria lui de Seversky a fost considerată depăşită.

2.7. Teoria spaţiilor globale

Într-o perioadă când preocupările geopolitice se diminuează până la dispariţie, Saul B. Cohen, geograf american, este unul dintre puţinii performeri în această disciplină.

În 1963, prin lucrarea Geography and Politics in a World Divided (Geografie şi politici într-o lume divizată), reeditată în 1973, Coheh propune un nou model de înţelegere a realităţii internaţionale bipolare. Acest model global de analiză împarte lumea în regiuni geostrategice şi regiuni geopolitice.

Regiunile geostrategice sunt în număr de două, fiind configurate pe criterii multicaracteristice, în care ordinea ideologică ocupă primul ioc. Astfel, blocul coordonat de SUA poartă denumirea de lumea comercială maritimă, iar cel polarizat de URSS, reprezintă lumea continentală euro-asiatică. Celor două mari regiuni geostrategice li se adaugă o miniregiune strategică constituită din subcontinentul indian, care se găseşte în afara înfruntării celor două blocuri.

În cadrul regiunilor geostrategice, Cohen identifică regiunile geopolitice, care au la bază criteriul unităţii caracteristicilor geografice ca factor al formării unui cadru de manifestare a acţiunilor politice şi economice comune;

Lumea comercială maritimă este formată din cinci regiuni geopolitice:

- anglo-americană şi caraibiană;

- europeană maritimă şi maghrebiană;

- sud-americană;

- africană transsahariană;

- Oceania cu Japonia şi Coreea de Sud.

Lumea continentală euro-asiatică este alcătuită doar din două regiuni geopolitice:

- Europa Orientală;

- Asia Orientală (chineză).

Fiecare regiune geopolitică se individualizează printr-o structură internă proprie, dar se regăseşte printr-o anumită formulă integrativă în blocul geostrategic căruia îi aparţine.

În 1982, Cohen publică A New Map of Global Geopolitical EquUibrium (O noua hartă globală a echilibrului geopolitic), care prezintă o versiune îmbunătăţită a modelului din 1973, pentru ca în 1998 să elaboreze teoria



spaţiilor globale, apărută în lucrarea Global Geopolitical Change in the Post-Cold War Era (Schimbări geopolitice majore în era post Războiul Rece).

De această dată lumea este dispusă într-o ierarhie geopolitică ale cărei elemente se constituie, într-o ordine descrescătoare, ca: spaţii geografice globale (realms), regiuni, naţiuni-state şi unităţi subnaţionale.

Spaţiile geografice globale sunt în număr de două, unul maritim şi altul continental. Astfel, în noua formulă, spaţiile globale se identifică cu vechile regiuni geostrategice.

Regiunile actuale, conţinute în spaţiile globale, sunt vechile regiuni geopolitice asupra cărora Cohen revine, reducându-le numărul. Astfel, spaţiul global maritim conţine de această dată patru astfel de regiuni: America de Nord şi zona caraibiană, Europa Maritimă şi Maghrebul, Asia de coastă şi Africa Subsahanană. Pentm spaţiul global continental păstrează cele două regiuni geopolitice, din studiul publicat în 1963: Europa Orientală şi Asia Orientală.

America de Sud, Africa şi Asia de Sud se găsesc în afara acestor zone globale, Cohen numindu-le „a patra sferă de marginalitate".

Între spaţiile geografice globale, Cohen identifică zone fragmentate din punct de vedere politic, ca rezultat al intereselor divergente al celor două spaţii globale sub influenţa cărora se află, cunoscute sub denumirea de zone aflate sub presiune geopolitică (shatterbelts).

Una dintre cele mai celebre astfel de zone aflate sub presiune geopolitică este Orientul Mijlociu, care în toată perioada războiului rece, sub influenţa celor două blocuri-spaţii, a cunoscut o permanentă stare de insecuritate. După dispariţia blocului estic, Orientul Mijlociu pare să migreze spre spaţiul global maritim, cu toate că probleme precum gradul de fragmentare politică şi tensiunile etnice şi religioase menţin încă această zonă sub presiune geopolitică.

Între regiuni, Cohen plasează porţile de trecere (gateway). Acestea joacă rol integrator între regiuni şi sunt reprezentate din zone distincte din punct de vedere cultural, istoric şi economic faţă de zonele din jur.

Cea mai importantă şi reprezentativă poartă de trecere este zona formată de statele central şi est-europene, care asigură legătura între regiunile marginale ale celor două mari spaţii globale.

Constructivismul în Relaţiile Interna ţionale

In Manualul de Relatii Internaţionale publicat la Editura Polirom, în 2006, Olivia Toderean schiţa principalele trăsături ale teoriei constructiviste în Relaţiile Internaţionale. Se subliniază cu indreptăţire cădeşi structurat în ultimii ani constructivismul se dovedeşte a fi unul dintre cele mai noi, inovatoare şi mai des invocate curente teoretice utilizate pentru a înţelege relaţiile internaţionale şi a progresa în cercetarea lor. Popularitatea lui a devenit atât de mare în cercurile academice ale relaţiilor internaţionale, mai ales în spaţiul euro-atlantic, încât adeseori conceptele sale, limbajul său şi maniera sa de a concepe o agendă proprie de cercetare au devenit o „modă" care se insinuează chiar şi în discursul politic. În momentul de faţă, constructivismul în Relaţiile Internaţionale este cel mai frecvent asociat cu numele lui Alexander Wendt, actualmente profesor la Ohio State University, autorul care a publicat câteva articole de răsunet în anii '90, printre care celebrul „ Anarchy is what States Make of It: The Social Construction of Power Politics" (1992). În urma unui efort teoretic notabil,



pornind de la reunirea şi elaborarea argumentelor sale prezente în studiile anilor '90, Wendt a publicat, în 1999, prima ediţie a cărţii sale de acum celebre, intitulată Social Theory of International Politics14.

Constructivismul nu a debutat însa odată cu primele articole ale lui Wendt, ci câţiva ani mai devreme.

Retrospectiv, aspecte ale constructivismului pot fi detectate în scrierile din anii '50 ale lui Karl Deutsch şi Ernst Haas, în cartea lui Peter Berger şi Thomas Luckmann The Social Construction of Reality, în lucrările lui Hayward Alker, Emanuel Adler, Peter Haas, Peter Katzenstein, Andrew Linklater, Richard Ashley, Nicholas Onuf şi Friedrich Kratochwill de la finele anilor '80 şi începutul anilor '90. Toţi aceşti autori împărtăşesc anumite premise metodologice, epistemologice şi ontologice constructiviste, fără a fi fost etichetaţi drept constructivişti şi grupaţi în aceeaşi şcoală de gândire, în acea perioadă ; avansarea constructivismului la rang de teorie a relaţiilor internaţionale este meritul unei generaţii noi de autori, în frunte cu Wendt. Ca şi în alte situaţii similare din istoria disciplinei Relaţiilor Internaţionale, acest fenomen a fost mult facilitat de apartenenţa autorilor la cercurile academice din SUA şi de publicarea studiilor lor în câteva dintre cele mai renumite reviste şi edituri de specialitate. Chiar dacă autori din mediile academice europene (britanice, germane şi scandinave, în principal) construiseră în paralel argumente similare, dinamica proprie competiţiei academice pe plan internaţional şi-a pus încă o dată amprenta specifică asupra istoriei şcolilor de gândire din Relaţiile Internaţionale, paternitatea curentului fiind astfel atribuită autorilor americani.

Termenul „constructivism" a ajuns în ultimii ani să desemneze două aspecte distincte

• într-o primă accepţiune, el se referă la o anumită abordare teoretică a relaţiilor internaţionale şi a ştiinţelor sociale în general, cu implicaţii asupra agendei de cercetare şi a metodelor folosite, împărtăşită de mai mulţi autori,

• într-o a doua accepţiune, constructivismul desemnează o poziţie metateoretică referitoare la ştiinţele sociale, bazată în principal pe argumente de factură epistemologică şi ontologică, reunind un număr mare de teorii distincte15.

Ne vom referi in continuare la primul sens, abordând constructivismul ca o teorie a relaţiilor internaţionale. Al doilea sens se suprapune în mare măsură peste ceea ce Keohane denumea, în 1998, curent reflectivist sau ceea ce autorii din ştiinţele sociale britanice şi o parte dintre autorii americani numesc postpozitivism (Tickner, 2005).

Premise, principii şi linii de cercetare ale teoriei constructiviste

Pentru constructivism sistemul internaţional este o creaţie socială în ansamblul său, la fel cum componentele sale definitorii - mai exact, procesele, actorii şi structurile internaţionale - sunt produse sociale. Potrivit adepţilor constructivismului, lumea socială se constituie din înţelesuri intersubiective (sensul pe care membrii unei comunităţi îl atribuie unui lucru), cunoaştere subiectivă (cunoaşterea deţinută de fiecare actor) şi obiecte materiale, a căror existenţă fizică este incontestabilă.

14 Titlul este o parafrază la lucrarea lui Waltz din 1979, Theory of International Politics, constituind ea însăşi un mesaj. 15 Din păcate, ştiinţele sociale par să nu reuşească performanţa de a fi la fel de sistematice ca şi ştiinţele exacte nici la capitolul terminologie. In Relaţiile Internaţionale, realismul, raţionalismul, teoria critică şi postmodernismul sunt câţiva dintre termenii care generează confuzii similare.



Una dintre premisele esenţiale ale constructivismului este că factorii materiali prezenţi în relaţiile internaţionale - de exemplu, teritorii, distanţe, capacităţi militare, resurse naturale - nu semnifică nimic în absenţa unor procese sociale complexe prin care li se atribuie un anumit sens.

Resursele materiale dobândesc un sens pentru acţiunea umană numai prin intermediul structurii de cunoaştere larg împărtăşite în care sunt inculcate (Wendt, 1995, p. 73).

Pentru a evoca aici o exemplificare sugestivă dată de Kratochwill (2000, p. 74) acestei teze, înţelegerea unor semne trasate pe o hârtie drept „semnătură" poate avea loc doar într-un anumit context social, caracterizat de reguli, sensuri culturale, de o anumită limbă şi de utilizarea unui anumit alfabet. Schimbarea contextului social poate genera diferenţa dintre o semnătură-autograf, cu semnificaţiile ei, şi o semnătură pe un contract privat sau pe un tratat internaţional, toate aparţinând chiar aceleiaşi persoane. Date materiale identice produc consecinţe sociale distincte .în diferite contexte sociale. Pentru cineva din afara acestor contexte, datele materiale, semnele pe o hârtie, pot fi simple mâzgăleli fără sens şi fără valoare.

Mutând accentul spre lumea internaţională, dacă statul B şi statul C, vecini ai statului A, au capacităţi militare similare, aceasta nu înseamnă automat, cum ar rezulta din aplicarea unei scheme neorealiste, că B şi C reprezintă un risc similar pentru statul A. Depinde de istoria relaţiilor A-B, A-C şi B-C, de încărcătura actuală a acestora, de identitatea pe care statul A o atribuie fiecăruia dintre celelalte două, plecând de la aceste aspecte. Dacă statele A şi B se recunosc reciproc ca state partenere, state prietene sau sunt state membre ale unei organizaţii internaţionale funcţionale, gradul de risc pe care îl reprezintă unul faţă de celălalt poate fi semnificativ mai redus decât cel pe care statul C îl presupune, ca stat inamic, fost inamic sau ca membru al unei alianţe cu interese opuse statului A. Constructivismul vine să sublinieze că aceleaşi coordonate dure, de tip hard security, pot să semnifice lucruri complet diferite, în funcţie de modul în care actorii implicaţi se percep pe sine, se percep reciproc şi percep raporturile dintre ei.

O a doua premisă fundamentală a teoriei sociale constructiviste este că actorii acţionează faţă de obiectele sociale (fenomene, procese, alţi actori) în baza semnificaţiei percepute a acestora. Exemplul statelor A, B şi C ilustrează şi acest principiu. La prima lectură, el pare un principiu evident al lumii sociale. Rămâne însă meritul constructivismului de a-1 fi sesizat, definit şi a fi făcut conexiunea cu lumea internaţională, ca spaţiu social. Este un principiu exemplificat de-a lungul istoriei internaţionale în momentele de schimbare majoră şi rapidă sau atunci când sunt analizate perioade îndelungate de timp. State care multă vreme au fost inamice tradiţionale, acum sunt partenere tradiţionale autentice, precum Germania şi Franţa. Dacă în acest caz a fost nevoie de o jumătate de secol pentru „reconstruirea" identităţilor şi recunoaşterea lor reciprocă, intersubiectivă - în limbaj constructivist -, în alte situaţii, reconfigurarea de sensuri, de „etichete" de identificare pe plan internaţional se produce mult mai repede: după revoluţiile din 1989 a fost nevoie de mai puţin de un an pentru ca NATO şi statele Europei Centrale şi de Est să nu se mai perceapă reciproc ca inamici inveteraţi şi chiar să iniţieze un proces de interacţiune şi de reconsiderare reciprocă prin care, în timp, să devină parteneri. În perioada 1989-1990, distribuţia capabilităţilor la nivel statal nu s-a schimbat esenţial. Un constructivist ar argumenta că schimbările relevante s-au petrecut în modul în care societăţile est-europene s-au redefinit pe sine, şi-au redefinit relaţiile cu ceilalţi actori internaţionali - care, la rândul lor, s-au redefinit în noul context şi au regândit relaţiile cu foştii inamici.

A treia premisă majoră a teoriilor constructiviste este că înţelesurile pe care le atribuim lumii sociale, inclusiv lumii internaţionale, rezultă din interacţiunile agenţilor . Cu alte cuvinte, actorii internaţionali (statele,



organizaţiile, corporaţiile) atribuie sensuri, identităţi, roluri celorlalţi actori şi structurilor (ca de altfel şi sistemului internaţional în ansamblul său) plecând de la interacţiunile trecute, prezente şi anticipate cu aceştia. Interesele actorilor sunt ingredientul de bază al identităţilor, iar identităţile (şi interesele) se constituie prin interacţiune. Actorii nu apar în relaţiile internaţionale dotaţi ab initio, în mod autonom, cu un set de interese, -ci îşi construiesc şi reconstruiesc interesele şi, prin ele, identitatea în procesul de definire a situaţiilor în care se află. În limbajul constructiviştilor, înţelesul şi existenţa „reală" a lumii interna ţionale rezultă din atribuirea, confirmarea, reconfirmarea şi contestarea intersubiectivă a identităţilor şi a sensurilor de către agenţi, acţionând în cadrul structurilor.

De pildă, un stat este o mare putere la nivel global în măsura în care se percepe pe sine ca mare putere, îşi defineşte interesele şi îşi planifică acţiunile în consecinţă, iar celelalte state cu care interacţionează îi recunosc această identitate şi acţionează, la rândul lor, în consecinţă. Pentru a extrage doar valoarea academică dintr-o dezbatere care nu face obiectul prezentului capitol, se discută mult, în ultimii ani, despre rolul Chinei ca viitoare superputere la nivel mondial. Adoptând premisele constructiviste, China va fi o superputere în momentul în care se autodefineşte ca atare, îşi asumă un rol în consecinţă pe plan global, iar această identitate îi este recunoscută în interacţiunile cu ceilalţi actori internaţionali. O altă faţetă a aceluiaşi principiu al interacţiunilor ca producătoare de sens subliniază că nici un comportament, nici un actor şi nici o structură din spaţiul social nu are înţeles altfel decât într-un context social intersubiectiv (între mai mulţi agenţi). Aceeaşi conduită poate avea un înţeles complet diferit în contexte sociale diferite. Aceeaşi acţiune internaţională a unui actor poate avea o semnificaţie diferită în contexte internaţionale distincte şi poate duce, în baza acestor semnificaţii, la consecinţe diferite.

Sistemul internaţional este aşadar, în accepţiunea constructiviştilor, un fapt social. La fel ca oricare fapt social, „existenţa" lui depinde de conştientizarea ei la nivelul actorilor - şi chiar al indivizilor - şi de elaborarea unei „codificări" a acestei conştientizări în limbaj. Constructiviştii atrag atenţia, cu alte cuvinte, că realitatea socială există doar dacă există conştientizarea ei la nivelul percepţiilor umane colective şi dacă ea este depozitată, gândită şi comunicată prin limbaj.

Pornind de la premisele sus-amintite, constructivismul statuează că sistemul internaţional, ca parte a realităţii sociale, „ construieşte" actorii, contribuie la constituirea lor şi la modul în care ei se autodefinesc. În egală măsură, sistemul internaţional este „construit", „constituit" şi reconstituit prin fiecare interacţiune dintre actorii sistemului. Cu alte cuvinte, în termenii clasicei dileme a ştiinţelor sociale - care se întreabă dacă structura determină agenţii sau agenţii determină structura -, constructivismul este una dintre încercările solide de a rezolva dilema prin afirmarea modalităţilor sociale complexe şi continue prin care agenţii şi structurile sociale se construiesc reciproc. Sistemul internaţional este rezultatul agregat al interacţiunilor actorilor internaţionali. Orice interacţiune îl reafirmă sau îl modifică, în parte sau radical. O serie de interacţiuni inovatoare pot aduce, pentru constructivişti, o schimbare a sistemului. Simultan însă, actorii internaţionali există ca actori sociali determinaţi doar prin înţelesul, rolul şi acţiunea lor, toate concepute în interiorul şi în funcţie de percepţia asupra coordonatelor sistemului internaţional.

Una dintre cele mai importante modalităţi în care sistemul internaţional construieşte actorii este influenţarea decisivă a proceselor prin care actorii îşi definesc interesele. Într-un sistem internaţional ghidat de principii (neo)realiste, un stat superputere îşi va defini interesul în anumite coordonate. Un sistem internaţional dominat de principii neoliberale va determina o definire diferită a interesului naţional.



În procesele de atribuire a identităţilor şi definire a intereselor, actorii internaţionali sunt ghidaţi de anumite reguli. În sens larg, ele sunt depozitarele succinte ale aşteptărilor unei colectivităţi date (comunităţi intersubiective) referitoare la identitatea, rolul şi conduita agenţilor şi structurilor.

Una dintre cele mai importante implicaţii ale acestor teze este cea dezvăluită de Wendt în legătură cu anarhia şi principiul autoajutorării (self-help). Anarhia, ca structură, şi politica de putere, bazată pe autoajutorare ca proces, nu există independent de practicile care le creează şi le dau conţinut. Structura nu există fără proces, iar procesul nu există fără reiterările lui în fiecare interacţiune dintre actori. Autoajutorarea şi politica de putere sunt instituţii ale anarhiei, nu caracteristici exogene şi imuabile ale ei. Acelaşi statut îl au şi concepţiile despre securitate care se bazează exclusiv pe considerarea propriului interes; ele sunt doar instituţii particulare existând într-un mediu anarhic - cel internaţional, unde instituţiile se definesc ca seturi relativ stabile de identităţi şi interese (Wendt, 1992, p. 399). Odată ce realizăm că politica de putere, securitatea concepută ca un joc cu sumă zero sunt instituţii şi nu părţi definitorii, determinate exogen ale sistemului internaţional anarhic, se deschide, conceptual şi practic, posibilitatea pentru schimbarea acestor instituţii,. Cea mai importantă cale sugerată de Wendt este schimbarea imaginii despre sine, acest sine (self) care trebuie ajutat, şi despre ceilalţi actori similari. Dacă sinele (self) devine sistemul internaţional, de exemplu, o comunitate de state apropiate prin valori comune sau specia umană în ansamblul ei, concepţiile despre securitate şi instituţiile de prezervare a ei se vor modifica fundamental odată cu identitatea de sine şi identitatea atribuită celorlalţi actori. Ei pot să devină, din surse de risc perpetuu, surse de sporire în comun a capacităţilor de asigurare a unei securităţi „construite" altfel.

După cum reiese implicit din rezumarea argumentului lui Wendt, una dintre direcţiile de cercetare bogat reprezentate de autori constructivişti, în ultimii ani, este cea a Studiilor de Securitate. Constructivismul propune regândirea conceptului de securitate, schimbându-i subiectul de referinţă (individ, umanitate, ecosistem) şi accentuând rolul proceselor de construire a identităţii proprii şi de atribuire a identităţii celorlalţi actori în determinarea interesului naţional şi de modelarea politicii externe a statelor.

Teoria constructivistă a adus în studiile internaţionale o reevaluare a importanţei discursului şi limbajului, în absenţa cărora realitatea internaţională nu există şi nu poate fi comunicată. Actele de comunicare internaţională, modalităţile în care, discursul internaţional modelează realitatea prin generarea unor aşteptări de convergentă între normele declarate şi conduita practică, modalităţile în care realităţile construiesc discursul politic, toate acestea au devenit subiecte de cercetare pentru constructivişti. O ramură interesantă în cadrul acestor preocupări este constituită de autorii care îşi concentrează atenţia asupra modalităţilor în care limbajul şi discursurile academice despre relaţiile internaţionale contribuie la „construirea" realităţii internaţionale. Autorii constructivişti, precum Kratochwill, subliniază că actele de vorbire sunt mijloace de construire a înţelesurilor intersubiective. La fel de important, ele au şi o dimensiune „ilocuţionară", cuvintele având consecinţe practice directe în anumite cazuri. Anunţarea descoperirii unor noi resurse de petrol, de exemplu, va duce imediat la consecinţe directe pe piaţa bursieră internaţională şi la anumite acţiuni ale actorilor internaţionali, chiar înainte de demararea măsurării acestor resurse şi de iniţierea exploatării lor. Ca atare, actele de vorbire nu descriu pur şi simplu realitatea, ci - de multe ori - o şi „construiesc".

Printre temele de interes deosebit pentru constructivişti se numără, după cum se poate deduce cu uşurinţă, studiul identităţilor, intereselor şi normelor, aşa cum sunt ele constituite prin interacţiunea actorilor internaţionali. În această categorie se înscriu identităţile etnice şi impactul lor asupra relaţiilor internaţionale,



interesele politice, de securitate, economice, în plan global, procesele de construire a unor identităţi proprii statelor (stat terorist, stat democratic, stat european - toate au implicaţii distincte pentru conduita actorilor internaţionali) sau organizaţiilor internaţionale, guvernamentale sau nonguvernamentale. în construirea identităţilor, normele existente şi modul lor de înţelegere de către actori au un rol decisiv. De aceea, constructiviştii acordă o foarte mare importanţă studiului modalităţii în care normele se conturează în spaţiul internaţional şi se „umplu" cu un conţinut particular, prin procese de construcţie socială. În acelaşi spirit, întâlnim în şcoala constructivistă multe cercetări valoroase referitoare la construcţia suveranităţii, identitatea instituţiilor internaţionale precum ONU, NATO, UE, FMI, rolul reţelelor transnaţionale militante în constituirea lumii internaţionale contemporane ş.a.

Deşi una dintre cele mai viguroase critici la adresa constructivismului este eclectismul lui metodologic - care include metode cantiative, calitative, pozitiviste, postpozitiviste sau combinarea lor sui generis -, în planul manierei de tratare a subiectelor, constructivismul accentuează rolul teoriilor constitutive ca fundamental distincte de teoriile cauzale şi caracterul central al interpretării ca instrument de cunoaştere al teoriilor constitutive, spre deosebire de explicare, proprie teoriilor cauzale.

Deşi atât de popular în ultimii zece ani - sau poate tocmai datorită popularităţii sale - constructivismul a stârnit numeroase critici . Pentru unii autori, încercarea explicită a constructiviştilor de a găsi o altă cale de mijloc, celebra via media între neorealism şi neoliberalism, pozitivism şi postpozitivism, materialism şi idealism, îl face să fie o construcţie teoretică şubredă, mozaicată, cu un grad de generalitate care se pretează la adaptări în fiecare dintre cele două tabere enumerate în dihotomiile de mai sus şi căruia, prin urmare, îi lipseşte unitatea proprie unui nou curent de gândire. în acelaşi context, adepţii radicali ai fiecăreia dintre poziţiile menţionate critică teoria constructivistă tocmai pentru că este diferită, în anumite aspecte, de convingerile şi asumpţiile lor elementare. Din acest punct de vedere, într-un mod radical, constructivismul poate fi atacat ca neaparţinând nici uneia dintre abordările clar conturate în Relaţiile Internaţionale şi contestat ca atare din cauza eclectismului său. Pentru un adept al premiselor şi viziunii constructiviste despre lumea internaţională, constructivismul reuşeşte să constituie, în mod coerent şi promiţător pentru viitorul disciplinei, al treilea pol teoretic în Relaţiile Internaţionale.

O altă critică, amintită succint anterior, este diversitatea metodologică excesivă. Tocmai pentru că este o poziţie metateoretică laxă, constructivismul poate fi afiliat, în funcţie de metodologia aleasă de un cercetător sau altul, diferitelor şcoli de gândire deja existente, fapt care nu contribuie, desigur, la întărirea identităţii şi contribuţiei sale distincte la dezvoltarea disciplinei. Adler consideră că adevăratul impact al constructivismului asupra domeniului Relaţiilor Internaţionale se va judeca în primul rând în funcţie de gradul în care adepţii lui vor reuşi să constituie o bază metodologică proprie, solidă şi coerentă (2002).

În categoria criticilor se situează şi autorii care consideră că abordarea constructivistă s-a dezvoltat predominant în plan metateoretic şi filosofic mai larg (vezi Wendt, 1999), elaborarea implicaţiilor internaţionale ale acesteia sau, cu alte cuvinte, a unei teorii constructiviste a relaţiilor internaţionale fiind încă într-un stadiu incipient. Completarea acestei critici subliniază nevoia de a creşte cantitativ şi calitativ numărul cercetărilor care tratează implicaţiile teoriei constructiviste pentru practicile internaţionale şi pentru transformarea acestora.



Concluzii

O contribuţie majoră a constructivismului este (re)descoperirea caracterului de „produs social" al lumii internaţionale. Sistemul internaţional anarhic nu este un fapt natural al vieţii comunităţilor umane, precedând actorii internaţionali şi existând în afara interacţiunii umane, ci este un construct social validat şi revalidat prin „reificarea" lui, prin prezentarea lui ca dat obiectiv. Ceea ce considerăm a fi realitatea internaţională este produsul percepţiilor şi identităţilor sedimentate de-a lungul timpului, confirmat sau transformat prin interacţiunile internaţionale şi procesele de construcţie ale actorilor de astăzi.

Constructivismul nu vine să afirme că lumea este mai bună, mai rea sau fundamental diferită decât o descriu marxiştii, realiştii sau idealiştii. El susţine că resorturile înţelegerii lumii internaţionale sunt altele decât cele propuse de paradigmele anterioare, ceea ce se reflectă în modalităţile prin care poate fi cunoscută, comunicată şi transformată ceea ce considerăm îndeobşte a fi „realitate" internaţională. Este cu siguranţă o teorie socială a realităţii internaţionale care deschide, cu generozitate, nu lipsit însă de probleme metodologice şi epistemologice, calea spre transformarea relaţiilor internaţionale prin reconstruirea conceptuală a actorilor, intereselor, identităţilor, structurilor şi sensurilor interacţiunii dintre ele16.

Niveluri de analiză

în Relaţiile Interna ţionale

Ionuţ Apahideanu arata in articolul sau publicat in recentul Manual de Relatii Internationale17 că „în disciplina Relaţiilor Internaţionale, discuţia structurată privind nivelurile de analiză a fost inaugurată în 1959, odată cu publicarea de către Kenneth N. Waltz a cărţii Omul, statul şi războiul - o formă rafinată a tezei sale de doctorat susţinute în 1954. Termenul „niveluri" a fost menţionat explicit, însă tangenţial şi izolat de către Waltz, care i-a preferat o altă etichetă -„imagini", pentru a semnifica diferite categorii de factori care determină războiul: factori depinzând de oameni, de state, respectiv de sistemul internaţional. Sintagma explicită „nivel de analiză" a fost consacrată în 1961 într-un articol publicat de David J. Singer, care sugera că diferitele concluzii asupra cauzelor războiului izvorăsc de fapt din distincţii analitice necesare între explicaţii ale evenimentelor internaţionale construite unele la nivelul statului, altele la cel al sistemului în ansamblul său.

Confuziile şi controversele ulterioare pe marginea nivelurilor de analiză pot fi sugerate de multitudinea de întrebări frecvent asociate problematicii în discuţie: La ce/cine anume ne uităm atunci când dorim să analizăm un eveniment internaţional ? Despre cine este util să ascultăm ştiri, pentru a înţelege politica internaţională? Care evenimente au importanţă şi care nu, atunci când ne propunem să înţelegem relaţiile internaţionale contemporane? Ce actori contează? Ce fel de explicaţie poate fi dată unor aspecte din relaţiile internaţionale ?

16 În afară de titlurile deja citate, vezi, de exemplu, Checfcel (1998), Guzzini (2000), Hopf (1998), Onuf (1998). 17



Deşi sunt menite a răspunde tocmai unor asemenea întrebări, nivelurile de analiză rămân în continuare subiectul unor largi controverse, posibil de explicat prin chiar recursul la cei doi autori sus-menţionaţi, ale căror conceptualizări diferă substanţial: în timp ce Waltz se referă la categorii de factori explicativi ai evenimentelor internaţionale (ai războiului, prin excelenţă), Singer se referă preponderent la diferite tipuri de entităţi sociale ca obiecte ale unor descrieri, explicaţii sau predicţii. Pornind de la această distincţie originară, literatura de specialitate a Relaţiilor Internaţionale consemnează în continuare două accepţiuni şi, aferent, funcţii ale conceptului nivel de analiză: a. identificarea, izolarea şi analiza unei entităţi (pe linia conceptualizării lui Singer), pentru a înţelege evenimente, procese, fenomene; b. localizarea sursei explicaţiei unui eveniment, fenomen, proces (pe linia lui Waltz).

Înţelese ca semnificând entităţi de studiat, nivelurile de analiză luate în considerare de marea majoritate a autorilor sunt în număr de trei, în ordinea relaţiei de incluziune: individual (în special, dar nu exclusiv, decidenţii politici), statal (intern, naţional) şi sistemic (internaţional, global). Alternativ, unii autori iau în considerare un nivel „birocratic" situat între individual şi statal, alţii includ un nivel „proces" între statal şi sistemic, pentru a completa dimensiunea structurală a clasificării; iar alţii, pornind de la aceeaşi clarificare, divizează nivelul sistemic într-unui „structural" şi altul „al interacţiunilor". în sfârşit, fără a epuiza lista, alţi autori extind la cinci numărul nivelurilor de analiză, suplimentând triada clasică cu nivelul subunităţilor (grupuri organizate în cadrul unităţilor care sunt capabile să influenţeze comportamentul celor din urmă: grupuri de interes, partide politice ş.a.) şi cu cel al subsistemelor, regionale sau nonregionale (grupuri de unităţi puternic interdependente şi interacţionând într-un mod aparte în cadrul sistemului).

Dacă diferenţele de conceptualizare de mai sus sunt determinate în cele din urmă de diferenţe de denumire şi izolare a aceloraşi entităţi (ca unităţi de analizat) şi, ca atare, avem de a face cu aceeaşi operaţie analitică, abordarea nivelurilor de analiză ca surse explicative ale relaţiilor internaţionale este mult mai problematică, în această a doua accepţiune, nivelurile de analiză sunt considerate în continuare a fi cele distinse de Waltz - însă ceea ce diferă între teoriile relaţiilor internaţionale şi, uneori, chiar de la un autor la altul, în cadrul aceleiaşi teorii, este ponderea atribuită fiecăruia dintre niveluri ca sursă explicativă. De aceea, în cele ce urmează vom prezenta cele trei niveluri separat, împreună cu principalele critici la adresa lor şi cu schiţarea unor exemple, pentru o mai bună înţelegere şi contextualizare a subiectului în abordarea Relaţiilor Internaţionale.

Primul nivel de analiză {individual) caută explicaţiile evenimentelor internaţionale pornind de la indivizi. într-o accepţiune mai exactă, la acest nivel se remarcă două categorii de variabile independente (factori cauzali), ambele ţinând de indivizi, care determină evenimentele internaţionale (ca variabilă dependentă): prima este natura umană într-o reprezentare generică, iar a doua se referă la personalitatea şi, pornind de aici, deciziile liderilor consideraţi individual.

Identificarea cauzei evenimentelor internaţionale în natura umană porneşte de la asumpţia că politica internaţională este finalmente expresia instinctelor umane în general, dincolo de diferenţele specifice dintre indivizi şi de contextul temporal sau spaţial particular. Prezumţia metodologică a acestei explicaţii este analogia dintre individ şi stat, conform căreia statul se comportă în arena internaţională precum un individ în „starea de natură", acea stare imaginată anterioară autorităţii politice şi a societăţii. Deşi tehnica acestei analogii este comună tuturor adepţilor primului nivel de analiză, interpretarea naturii umane şi, de aici, a istoriei şi a vieţii internaţionale diferă fundamental între cele două şcoli de gândire care stau la baza disciplinei: idealismul (de factură optimistă) versus realismul (clasic, dar numit iniţial „biologic" tocmai datorită accentului pus în explicaţie pe natura umană), de factură pesimistă.



Pentru optimişti (în speţă idealiştii, adepţii liberalismului în relaţiile internaţionale), oamenii au o structură psihică raţională, fiind capabili să evalueze costurile şi beneficiile asociate acţiunilor lor. E adevărat, în condiţii particulare, precum incertitudinea şi insecuritatea din relaţiile internaţionale, emoţionalitatea poate interfera cu raţionalitatea, însă idealiştii apreciază că natura umană este perfectibilă prin educaţie, de unde şi posibilitatea stăpânirii emoţiilor. Consecutiv, viziunea idealiştilor asupra istoriei umane este evolutivă, de progres continuu al oamenilor şi al istoriei lor, susţinut prin raţiune şi educaţie.

Pentru pesimişti (sau sceptici, în speţă realiştii), natura umană a rămas aceeaşi dintotdeauna - fundamental slabă, egoistă, conflictuală, failibilă, dominată de dorinţa de putere, iar posibilitatea ameliorării ei este o utopie, istoria nefiind decât o demonstraţie a acestei afirmaţii. într-un rtiediu anarhic precum cel internaţional, lipsit de autoritate, ierarhie şi ordine, natura umană se manifestă liber, iar statele se comportă precum oamenii din starea de natură descrisă de Hobbes în Leviathanul - de aici aşadar anarhia şi ostilitatea culminând cu conflictele militare din relaţiile internaţionale. Astfel, în viziune realistă, istoria este o constantă, posibil de figurat sub forma unei repetiţii de secvenţe cauză-efect şi determinată, în ultimă instanţă, de limitele naturii umane.

Analiza variabilei independente „indivizi" porneşte de la identificarea liderilor relevanţi ocupând poziţii de autoritate şi continuă prin căutarea cauzelor acţiunilor şi evenimentelor internaţionale în trăsăturile psihice, biografia, contextul deliberativ, deciziile lor şi tipul de leadership al indivizilor analizaţi. în general, utilizarea variabilei în discuţie acoperă iniţial o arie largă de indivizi, care apoi este restrânsă progresiv la liderii consideraţi relevanţi. Demn de remarcat este faptul că indivizii supuşi analizei nu sunt exclusiv lideri de stat, ci pot fi lideri ai unor organizaţii internaţionale (de exemplu, secretarul general ONU), ai unor companii trans- sau multinaţionale (de pildă, preşedinţii unor concernuri petroliere a căror influenţă o poate egala sau chiar depăşi regional pe cea a liderilor statelor furnizoare), fondatori, ideologi şi lideri ai unor organizaţii de eliberare sau membri ai unor organizaţii teroriste, pentru a oferi doar câteva categorii de exemple.

Înţelegând astfel primul nivel de analiză, izbucnirea şi desfăşurarea celui de-al doilea război mondial, de exemplu, ar trebui explicată prin recursul la analiza personalităţii lui Hitler, a principalilor lui consilieri, a influenţelor doctrinare şi personale asupra lui, aceleaşi investigaţii cuvenindu-se a fi extinse şi asupra lui Stalin, Roosevelt, Churchill... La acest nivel de analiză fac recurs, de pildă, acele documentare istorice asupra hotărârii şi a convingerii aproape iraţionale a lui Churchill în capacitatea Marii Britanii de a rezista şi de a învinge (atitudine decisivă în rezistenţa britanicilor şi poziţia Marii Britanii în perioada războiului) şi asupra impactului medicaţiei psihostimulatoare combinate cu consumul de alcool asupra deciziilor premierului britanic. Similar, intervenţia militară din 2003 în Irak s-ar explica prin preferinţele, valorile şi convingerile preşedintelui american George W. Bush şi ale secretarului Apărării Donald Rumsfeld, prin acţiunile şi deciziile fostului preşedinte Saddam Hussein, prin personalitatea secretarului general al ONU, Kofi Arman, pregătirea profesională, convingerile şi personalitatea inspectorilor ONU şi AIEA din Irak ş.a.m.d.

Ambele variante ale primului nivel de analiză comportă diverse critici în literatura de specialitate. Utilizarea variabilei „natura umană" este criticată, de exemplu, ca fiind prea simplistă şi neştiinţifică în a explica războiul şi pacea preponderent în baza viciilor/virtuţilor firii umane. Cât priveşte analiza indivizilor, principalul ei inconvenient rezidă în dificultatea empirică a colectării de date suficiente şi corecte pentru conturarea unei imagini clare, complete şi veridice referitoare la decidenţii politici individuali, în condiţiile în care majoritatea unor astfel de informaţii „din culise" devine accesibilă doar la mult timp după consumarea evenimentelor, de unde şi utilitatea ei mai mult istorică decât predictivă. Mai mult, contextul instituţional şi social al adoptării deciziilor de politică externă are adeseori un impact specific asupra deciziilor luate, însă unul dificil de



identificat şi cuantificat. într-o dictatură, precum cea a lui Hitler sau Stalin, deciziile se iau într-un anumit mod, în timp ce într-o democraţie parlamentară sau prezidenţială, deciziile se iau altfel, „lanţul" posibilelor influenţe şi determinisme individuale rămânând greu de detectat. Deciziile, indiferent de conţinutul lor, sunt adoptate într-un anumit context social, în numele şi pentru o societate cu un anumit istoric şi anumite valori şi interese de politică externă. Toţi aceşti factori, care exercită un impact cert în determinarea deciziilor şi acţiunilor care alcătuiesc sau generează evenimente internaţionale, rămân nerefiectaţi la primul nivel de analiză. Consecutiv, majoritatea autorilor nu îi recunosc nivelului individual o utilitate semnificativă în înţelegerea relaţiilor internaţionale, ci cel mult un rol de completare, de furnizare a unor detalii suplimentare în înţelegerea evenimentelor.

Al doilea nivel de analiză (statal) (intern, naţional) orientează explicaţia în direcţia inside→out [lb. engl. „din interior în afară"], în sensul în care structura şi procesele politice, economice şi sociale din interiorul statelor constituie cauza proceselor şi evenimentelor internaţionale. Principalele variabile independente decelate la acest nivel sunt: tipul de regim (democratic sau nedemocratic), structura şi activităţile economice (economie liberă de piaţă sau centralizată, tipul de producţie internă, interese legate de accesul la materiile prime, nevoia unor pieţe de desfacere externe), populaţia (omogenă sau fragmentată etnic, religios, cultural, puternic sau slab polarizată socioeconomic, coezivă sau nu din punct de vedere socioidentitar etc), resursele (de toate tipurile) şi caracteristicile societăţii (istorie, tradiţii, valori relevante pentru prezenţa internaţională a statului), toate participând la determinarea în mod direct a comportamentului internaţional al statului, ca variabilă dependentă.

Pentru a oferi câteva exemple, utilizarea acestui nivel de analiză ar explica: extinderea democraţiei la nivel global (variabila dependentă), prin dezvoltarea în interiorul statelor a mişcărilor şi solicitărilor de democratizare (variabila independentă) ; colonizarea şi cucerirea de noi teritorii, prin nevoia statelor puternic industrializate de a avea pieţe de desfacere tot mai mari sau acces la materii prime vitale; decolonizarea şi creşterea numărului statelor lumii, prin ascensiunea mişcărilor de eliberare naţională şi istoricul lor; izbucnirea celui de-al doilea război mondial, pornind de la ascensiunea politică, într-un anumit context social, politic şi economic, a extremei drepte în Germania şi în Italia şi revizionismul celor două state.

La acest nivel doi se înscrie şi teza cristalizată în anii '90 - şi de mare actualitate în sferele academică şi politică din SUA: pacea democratică (vezi şi capitolul „Teza pacifismului democratic"). Teza identifică drept variabilă independentă tipul de regim politic şi statuează că democraţiile se comportă mai puţin conflictuăl între ele (variabila dependentă fiind comportamentul lor în arena internaţională). Subsecvent şi prescriptiv, răspândirea democraţiei în lume ar restrânge războaiele până la posibila lor dispariţie.

Problemele utilizării în general a nivelului al doilea de analiză constau în primul rând în nevoia unui studiu extrem de detaliat şi de laborios. în analiza guvernului ca variabilă independentă, de exemplu, trebuie urmărită nu doar structura în sine a instituţiei guvernamentale, ci şi aspectele subsidiare ţinând de macroprocesul guvernării, precum cadrul legislativ ce reglementează actul guvernării, relaţiile politice dintre ministere, departamente şi organele administraţiei, grupurile de lobby, de interes şi de presiune etc. în al doilea rând, o dificultate majoră într-o astfel de analiză constă în distingerea efectului separat al fiecărui factor din sfera internă şi ponderea sa în cadrul efectului agregat exercitat de toate variabilele asupra comportamentului internaţional al statului. în al treilea rând, adepţilor nivelului doi li se impută, mai ales de către cercetătorii care optează pentru nivelul trei de analiză, faptul că accentuează descrierea în detrimentul explicaţiei. Cei din urmă, de pildă, susţin că toate statele, fie ele democratice sau nu, alocă resurse semnificative pentru domeniul militar, şi că există o regulă generală a sistemului internaţional de formare a unei balanţe de putere atunci când un stat



tinde spre hegemonie, fapt independent şi inexplicabil prin recursul la variabilele interne, naţionale. în acest spirit, Waltz, de pildă, contestă în Omul, statul şi războiul utilitatea celei de-a doua „imagini", pe care o apreciază ca nesurprinzând cele mai importante cauze ale fenomenelor internaţionale şi având, prin urmare, o putere explicativă insuficientă. Teoriile ce operează la primele două niveluri, realiste sau idealiste, sunt considerate astfel „reducţioniste" şi „inductive" - şi de aceea viciate explicativ, spre deosebire de teoria ce operează la al treilea nivel, considerată „sistemică" şi „deductivă".

Al treilea nivel de analiză (sistemic) (internaţional, global) se referă la sistemul internaţional în ansamblul său şi susţine ca variabile independente, în funcţie de autor şi teoria îmbrăţişată, structura sistemului (în special de către neorealişti), dinamica (procesele din sistem) şi instituţionalizarea sa (în special de către instituţionaliştii neoliberali). Prin contrast cu nivelul precedent, al treilea orientează observaţia şi explicaţia în direcţia outside→in [lb. engl. „din afară în interior"], în sensul în care - în formularea lui Waltz - „statele nu acţionează, ci reacţionează" la presiunile sistemului. Sistemul este caracterizat de structuri, reguli şi principii care constrâng statele să se comporte pe plan internaţional într-un anumit mod, indiferent de factori care ţin de indivizi sau de specificul intern al fiecărui stat. Astfel, sistemul internaţional este cauza (variabila independentă) care determină (ca variabilă dependentă) comportamentul statelor, cauzalitatea inversă (inside->out) fiind mult mai slabă sau chiar inexistentă.

Pentru neorealişti, structura sistemului este esenţială în înţelegerea relaţiilor internaţionale. Compunând, împreună cu unităţile (statele), sistemul internaţional, ea se defineşte (după Waltz) prin trei elemente: principiul ordonator - ierarhie sau anarhie; diferenţierea funcţională a unităţilor - inexistentă în sistemul internaţional, statele îndeplinind aceleaşi funcţii de reprezentare a populaţiei în forurile internaţionale, de organizare a propriei apărări şi de asigurare a supravieţuirii lor economice; distribuţia capabilităţilor între unităţi - ca indicator al puterii fiecărui stat.

Ca principiu ordonator caracterizând sistemul internaţional, anarhia nu înseamnă haos şi conflictualitate, ci doar absenţa unei autorităţi mondiale juridice, politice şi/sau militare superioare statelor, a unui guvern mondial care să ordoneze autori taţi v relaţiile internaţionale, să adopte decizii general obligatorii în sistem şi să le implementeze.

Anarhia internaţională este însoţită de incertitudine şi insecuritate, ceea ce face ca dinamica sistemului să fie dictată finalmente de structura sistemului - mai exact, de distribuţia capabilităţilor, care constrânge statele să urmeze anumite cursuri de acţiune şi să renunţe la altele. Regula care stă la baza acestei dinamici este cea a self-help-ului („autoajutorare"); bazându-se astfel preponderent pe propriile resurse sau pe alianţe flexibile şi temporare în tiparul general al balanţei de putere în funcţie de distribuţia capabilităţilor în sistem, fiecare stat urmăreşte să se apere de încercările potenţiale sau manifeste de cotropire, atac, subjugare, influenţă economică etc. venite din direcţia altor state. în această viziune, indiferent de natura particulară a regimului politic, personalitatea liderilor sau natura umană, scopul supravieţuirii şi al sporirii capabilităţilor pentru asigurarea supravieţuirii este comun tuturor statelor. Regula sistemului îi constrânge pe toţi şi determină direct acţiunile fiecăruia, fără a putea fi schimbată de unul sau altul dintre actori.

Utilizând al treilea nivel de analiză, atentatul de la 11 septembrie, de exemplu, s-ar explica prin existenţa unei singure superputeri în sistem - SUA (variabila independentă) -, judecând după distribuţia capabilităţilor, ceea ce cauzează frustrări şi tendinţe antihegemonice, de echilibrare, din partea multor altor actori statali şi nonstatali (variabila dependentă). La acelaşi nivel, se cuvine remarcată ca explicaţie şi actuala răspândire difuză şi



incontrolabilă a armamentului, ceea ce pare să indice pe viitor luarea în considerare, în calculele balanţei de putere, nu doar a statelor, ci şi a unor actori nonstatali cu interese politice majore.

Raportându-ne la acelaşi nivel de analiză, al doilea război mondial (variabila dependentă) s-a produs într-o logică a balanţei de putere, prin echilibrarea de către SUA, URSS şi Marea Britanie a Axei Germania-Italia-Japonia, a cărei concentrare de capabilităţi risca să dezechilibreze sistemul internaţional şi ameninţa supravieţuirea altor state. Cât priveşte ordinea bipolară instaurată, ea nu a fost cauzată nici de expansionismul constitutiv al Uniunii Sovietice şi internaţionalismul ideologiei comuniste, şi nici de încercarea Statelor Unite de a-şi instaura şi extinde sfera de influenţă în Europa, ci ca urmare a „vidului de putere" creat într-o Europă slăbită, care a fost acoperit în mod mecanic şi automat de către cele două puteri. Mai recent, faptul că SUA, Franţa şi Germania au manifestat poziţii divergente faţă de intervenţia militară în Irak, în ciuda faptului că toate sunt democraţii şi economii de piaţă (nivelul doi), s-ar putea explica prin temerea ultimelor două faţă de consolidarea hegemoniei americane în sistem - o explicaţie aşadar structurală, a cărei sursă se află la al treilea nivel de analiză.

În sfârşit, variabila instituţionalizarea sistemului internaţional este considerată (în special de către adepţii instituţionalismului neoliberal) ca exercitând un impact . major asupra relaţiilor internaţionale. Opus neorealiştilor, care consideră că statele rămân principalii actori ai sistemului, iar instituţiile ar fi cel mult o variabilă dependentă, o expresie a intereselor statelor, autorii aparţinând acestui curent atribuie o importanţă majoră instituţiilor internaţionale şi actorilor nonstatali în general, fie ei organizaţii inter- sau nonguvernamentale, convenţii sau regimuri internaţionale. Indiferent de motivaţia creării lor, instituţiile internaţionale diminuează anarhia, modificând ulterior percepţiile şi comportamentul statelor membre sau nonmembre, pe care le impulsionează înspre interacţiuni mai cooperante şi mai puţin conflictuale. Alternativ şi de pe o poziţie de acomodare a celor două perspective, unii autori consideră că statele membre şi instituţia deopotrivă se cuvin considerate simultan variabilă independentă şi dependentă, într-un mecanism biunivoc în care statele creează, menţin şi modifică instituţiile internaţionale pentru a-şi satisface interesele, dar acestea le influenţează subsecvent şi direct deciziile şi comportamentul. Pentru a parafraza un autor contemporan de prestigiu, „instituţiile contează" în sistemul internaţional. Puterea lor de explicare a relaţiilor internaţionale variază, în funcţie şi de alte coordonate, dar rămâne în orice circumstanţă importantă pentru a înţelege dinamica relaţiilor internaţionale şi a sistemului internaţional.

Asemenea primelor două niveluri de analiză, şi al treilea comportă diverse observaţii critice. Dincolo de natura independentă sau nu a variabilei instituţii internaţionale (sau, altfel spus, „cât" din relaţiile internaţionale pot explica instituţiile internaţionale - problemă care constituie de altfel unul din punctele-cheie ale dezbaterii dintre neorealism şi neoliberalism), o critică majoră la adresa nivelului al treilea vizează caracterul pe cât de general, pe atât de simplu al explicaţiilor oferite - şi, poate tocmai de aceea, aparent infailibil. Deloc întâmplător, Waltz însuşi recomandă analize integrate combinând nivelurile al doilea şi al treilea, la fel cum mulţi autori ulteriori apreciază că analiza la nivelul al treilea furnizează explicaţii generale şi profunde, analiza la al doilea nivel reliefează cauze intermediare, iar cea de la primul nivel pune în lumină cauze imediate ale proceselor şi evenimentelor internaţionale.

Alte două critici vizează preponderent maniera neorealistă de abordare a nivelului al treilea de analiză. Prima este o critică mai generală la adresa şcolii de gândire realiste a disciplinei şi se referă la accentul tradiţional pus asupra statelor ca unităţi de analiză şi, totodată, variabile independente. Ascensiunea actorilor nonstatali de-a lungul ultimelor decenii (a organizaţiilor teroriste transnaţionale, de exemplu, dar şi a corporaţiilor



multinaţionale, dintre care unele cu cifre de afaceri ce depăşesc net bugetele multor state ale lumii) complică mult „calculele" balanţei de putere din sistem, oferind surse alternative de explicaţie. Cea de-a doua critică se referă la posibilitatea schimbării în relaţiile internaţionale: dacă sistemul constrânge statele şi nu invers, atunci cum se explică tranziţiile de la un sistem la altul în decursul istoriei ? Răspunsul oricărui adept al utilităţii nivelului al treilea de analiză ar fi, probabil, acela că schimbările inteligibile,,de explicat, sunt doar cele în cadrul sistemului, nu şi cele de sistem.

În general, diversele teorii şi modele explicative din Relaţiile Internaţionale recurg în explicaţiile lor la unul sau două dintre cele trei niveluri de analiză, ceea ce explică în bună măsură şi diferenţele specifice între descrierile, explicaţiile, judecăţile normative şi predicţiile lor. Idealismul, de pildă, oferă explicaţii atât la nivel individual (vezi rolul potenţial sau faptic acordat indivizilor în formularea politicii externe), cât şi la cel statal, la care se formulează, de exemplu, teza păcii democratice. Realismul clasic consideră statele ca principale unităţi ale sistemului internaţional şi având ca scop menţinerea-maximizarea puterii, indiferent de alte variabile domestice. Realiştii neoclasici păstrează în general explicaţiile la nivelul al doilea, cu precizarea că unii dintre autorii săi (de exemplu, John J. Mearsheimer - cu teoria politicii marilor puteri -, Randall L. Schweller - cu teoria balanţei intereselor - sau Dale Copeland - cu teoria cooperării marilor puteri) se plasează între nivelurile doi şi trei atunci când încearcă să explice simultan evenimentele sistemice şi comportamentul politic extern al unor state individuale. Versiunea realistă structurală (neorealismul) operează strict la nivelul sistemic, considerând că structura anarhică a sistemului constrânge statele la aplicarea principiului autoajutorării şi la formarea de balanţe de putere. Opus neorealismului, instituţionalismul neoliberal operează tot la nivel sistemic, însă îşi orientează observaţia nu doar asupra statelor, ci şi (sau poate mai ales) asupra instituţiilor internaţionale ca variabilă independentă modelând comportamentele statelor, indiferent de puterea lor, şi relaţiile internaţionale în general.

In afara celor două mari linii de gândire - realistă şi idealistă -, marxiştii rămân greu încadrabili, întrucât folosesc nivelurile de analiză în accepţiunea singeriană, vizând ca entităţi în principal clasele şi capitalul, ale căror interese şi dinamică transgresează statele şi naţiunile. Teoria dependenţei şi cea a sistemelor mondiale, ca exemplificări particulare ale unor proiecţii de influenţă marxistă în disciplina Relaţiilor Internaţionale, se plasează la nivelul al treilea, analizând însă complementar şi procese care aparţin de nivelul doi. înrudit acestora, unii autori din economia politică internaţională (de exemplu, Susan Strânge) oferă explicaţii la nivelul sistemului (economic) internaţional, la acelaşi nivel plasându-se şi autorii unor modele şi teorii normative precum cele al societăţii mondiale (J. Burton) sau a cosmopolitismului (D. Held). în ceea ce priveşte constructivismul, ca una dintre cele mai recente „producţii" teoretice majore ale Relaţiilor Internaţionale, trebuie precizat că raportarea la niveluri a adepţilor lui diferă mult de la un caz la altul, oscilând între nivelurile doi şi trei. El se constituie însă ca o şcoală de gândire aparte, relativ nouă şi cert înclinată spre latura teoretizării 18, dificultatea precizării nivelurilor de analiză prezente în teoria constructivistă reieşind inclusiv din absenţa unei tradiţii solide de studii empirice.

În concluzia discuţiei pe marginea nivelurilor de analiză în Relaţiile Internaţionale probabil că remarca esenţială este că ele nu se exclud reciproc şi nu sunt alternative decât în interpretări izolate ale unor autori. Poziţia dominantă în cadrul disciplinei este însă aceea a recunoaşterii complementarităţii lor, combinarea acestora

18 Vezi şi infra, capitolul „Constructivismul în Relaţiile Internaţionale".



având potenţialul de a elimina inconvenientele fiecăruia în parte. în lumina acestei înţelegeri a utilităţii şi a modului de utilizare a nivelurilor de analiză, o explicaţie pertinentă a celui de-al doilea război mondial, ca exemplu repetat în capitolul de faţă, ar trebui să combine toate cele trei niveluri de analiză, pornind de la explicaţii profunde, la nivel trei, bazate pe dezarticularea balanţei de putere internaţionale din sistemul interbelic şi reafirmarea Germaniei ca mare putere, continuând cu cauze intermediare legate de ascensiunea extremei drepte pe fondul deprecierii economice şi al climatului public revanşard în Italia, dar mai ales în Germania, şi terminând cu rolul personalităţii lui Hitler, Stalin, Churchill ş.a.m.d. Similar, o explicaţie comprehensivă a intervenţiei militare din 2003 în Irak ar trebui să integreze, inter alia, factori legaţi de structura unipolară a sistemului internaţional şi tensiunile sistemice, distribuţia capabilităţilor, accesul la resurse, regimul nedemocratic şi expansionist regional din Irak, convingerile şi opiniile societăţii americane după 11 septembrie, tradiţiile politicii externe ale Statelor Unite, valorile predominante ale elitelor politice şi ale cercurilor de influenţă din jurul Casei Albe, ale Departamentului de Stat şi ale Departamentului Apărării şi personalităţile lui George W. Bush şi Saddam Hussein, ca indivizi în poziţii de autoritate.

în căutarea înţelegerii şi a explicării cu acurateţe a evenimentelor şi proceselor, relaţiile internaţionale nu pot fi separate deplin de indivizi particulari jucând roluri excepţionale, reprezentând autoritatea politică, sau de natura umană în general. Oamenii influenţează în forme diferite societăţile în care trăiesc, inclusiv pe plan internaţional, le modelează, dar, în mod cert, determinismul este reciproc. La fel, procesele interne din cadrul statelor determină în proporţii diferite o anumită prezenţă internaţională şi influenţă a statelor asupra regulilor sistemului, dar sistemul impune statelor anumite constrângeri, prin structura şi caracteristicile sale. Ponderea explicaţiilor diferă în funcţie de contextul considerat şi de cadrul conceptual la care un autor sau altul aderă, iar posibilitatea cuantificării lor rămâne o sursă de controverse şi, ca atare, o provocare deschisă. Astfel de provocări tind să ia forma unor întrebări metateoretice, filosofice, dar cu atât mai interesante, referitoare la legătura dintre natura umană şi societăţile în care ea se organizează, dintre comunităţi şi statele care le guvernează, dintre legitimarea internă şi cea internaţională şi autoritatea internă şi cea internaţională, dintre caracteristicile statelor, deciziile şi acţiunile reprezentanţilor statelor şi sistemul internaţional în general19.

SISTEMUL INTERNAŢIONAL

• De ce este conceptul de sistem un mijloc puternic descriptiv si explicativ?

• Cum este sistemul internaţional vazut de un politician liberal?

• Ce concepte adoptă realiştii pentru a analiza sistemul internaţional?

• Cum văd radicalii sistemul internaţional?

• Cum sunt explicate schimbările din sistemul internaţional din perspectivă teoretică?

19 Pentru această temă, vezi, de exemplu, Buzan (1995, pp. 198-216), Nye (1997, pp. 29-32), Singer (1961, pp. 77-92), Ray (2001, pp. 355-388), Waltz (2001, cap. II, IV, VI).



NOŢIUNEA DE SISTEM

Fiecare perspectivă teoretică analizată in cap.3 descrie un sistem internaţional. Pentru realişti şi radicali conceptul de sistem internaţional este vital pentru analizele lor, în timp ce pentru liberali, sistemul internaţional este mai puţin exact, precis ca un mecanism explicativ şi mai puţin important, iar pentru constructivişti, conceptul de sistem internaţional este irelevant.

Pentru a înţelege sistemul internaţional trebuie clarificată în primul rând noţiunea de sistem: Definit pe scurt, sistemul este un ansamblu de unităţi, obiecte sau părţi reunite de o interacţiune totală. Conceptul de sistem este esenţial pentru fizică şi biologie;sistemele sunt formate din diferite unităţi care interacţionează, fie la nivel micro (celule, plante, animale) sau macro( ecosistem natural sau climat global). Din cauza faptului că aceste unităţi interacţionează, orice schimbare a unei unităţi provoacă schimbări în toate celelalte. Sistemele, datorită faptului că sunt formate din unităţi ce interacţionează, tind să reacţioneze ca un şablon. Sistemele sunt separate dar se întâlnesc schimburi între ele. Un sistem se poate „strica”, descompune, în momentul în care schimbările apărute în cadrul lui sunt atât de însemnate încât pot da naştere unui sistem nou.

În anul 1950, schimbările apărute în ştiinţele sociale şi acceptarea realismului politic în relaţiile internaţionale a condus la conceptualizarea politicii internaţionale ca un sistem. Pornind de la presupunerea că oamenii acţionează şi interacţionează conform unor şabloane, realiştii au făcut un salt constând în afirmaţia că politica internaţionalăeste un sistem ai căror actori majori sunt statele individuale. Această noţiune de sistem este întipărită, încrustată în ideile a trei şcoli teoretice, dominante, de relaţii internaţionale.

SISTEMUL INTERNAŢIONAL POTRIVIT LIBERALILOR

Sistemul internaţional nu este central, în viziunea liberalilor. Aşadar, nu este surprinzător faptul că se pot găsi cel puţin trei concepţii diferite în gândirea liberală, privind sistemul internaţional.

Prima concepţie, primul concept priveşte sistemul internaţional nu ca pe o structură ci ca pe un proces, în care multiple interacţiuni apar între diferite partide şi în care diferiţi actori învaţă din această interacţiune. Actorii acestui proces sunt nu doar statele ci şi organizaţiile guvernamentale internaţionale(cum ar fi Naţiunile Unite), organizaţiile nonguvernamentale(cum ar fi Supravegherea Drepturilor Omului) şi corporaţiile multinaţionale precum şi actori ca parlamentele şi birocraţiile. Fiecare tip de actor interacţionează cu celălalt. Cu o diversitate atât de mare de actori, o multitudine de interese naţionale defineşte sistemul internaţional liberal.

În timp ce interesele privind securitatea, dominante pentru realişti, sunt la fel de importante şi pentru liberali, alte interese, cum ar fi cele economice şi problemele sociale sunt de asemenea luate în considerare în funcţie de timp şi de circumstanţe.

În lucrarea „Power and Interdependence”(Putere şi Interdependenţă), oamenii de ştiinţă din domeniul politic Robert Keohane şi Joseph Nye descriu sistemul internaţional ca un sistem interdependent în care diferiţii actori sunt afectaţi şi vulnerabili, răspunzători deopotrivă de acţiunile celorlalţi. În sistemele interdependente, există numeroase canale care conectează statele. Aceste canale există între elitele guvernamentale, elitele



nonguvernamentale şi organizaţiile transnaţionale. Numeroase probleme apar în sistemul internaţional, dar acestea nu au o anumită ierarhie. Folosirea forţei militare este evitată în general. Implicit, în noţiunea de interdependenţă există noţiunea de sistem.

O a doua concepţie liberală privind sistemul internaţional rezultă din tradiţia engleză a societăţii internaţionale. Conform celor doi specialişti ai acestei tradiţii, Hedley Bull şi Adam Watson, în timp ce sistemul internaţional cuprinde un grup de comunităţi politice independente, o societate internaţională reprezintă mai mult decât atât. Într-o societate internaţională, diferiţi acroti comunică; ei sunt de acord cu reguli comune şi instituţii şi recunosc interesele comune. Actorii societăţii internaţionale împart o identitate comună; fără această identitate o societate nu poate exista. Acest concept de sistemul internaţional are implicaţii normative: liberalii văd sistemul internaţional ca pe un proces şi o „arenă” de desfăşurare a unor interacţiuni pozitive.

O a treia viziune liberală a sistemul internaţional este cea a instituţionalismului neoliberal, o viziune mai propiată de gândirea realistă. Instituţionalismul neoliberal priveşte sistemul ca pe unul anarhic în care fiecare stat individual actionează în interesul propriu. Spre deosebire de mulţi realişti, ei privesc rezultatul interacţiunii dintre actori ca unul pozitiv, în care instituţiile create din interesul propriu servesc pentru a modera funcţionarea statului, statele realizând că vor avea viitoare interacţiuni cu ceilalţi actori implicaţi.

Toţi liberalii aprobă şi întâmpină schimbările din sistemul internaţional. Liberalii văd schimbările ca venind din diferite surse. În primul rând, schimbările din sistemul internaţional apar ca rezultat al dezvotării tehnologice, ceea ce presupune un progres care are loc independent sau in afara controlului actorilor din sistem. De exemplu, schimbările din comunicaţii şi transporturi sunt responsabile pentru nivelul în creştere al interdependenţei dintre statele din cadrul sistemul internaţional.

În al doilea rând, schimbările pot apărea din cauza modificărilor în importanşa diferitelor probleme. În timp ce realiştii acordă prioritate problemelor de securitate naţională, liberalii acorda prioritate altor probleme. Mai ales, în ultimile decenii ale sec.XX, problemele de tip economic au înlocuit problema securităţii naţionale în agenda internaţională, în timp ce în sec XXI, problemele globalizării, drepturile omului şi mediul înconjurător pot avea întâietate. Acestea reprezintă schimbări fundamentale în sistemul internaţional, conform gândirii liberale.

În al treilea rând schimbările pot apărea când noi actori, incluzând aici corporaţiile multinaţionale, organizaţiile nonguvernamentale sau alţi participanţi ai societăţii civile globale, pot înlocui actorii statului. Diferiţi noi actori pot dezvolta noi tipuri de relaţii şi sunt capabili de a influenţa atât sistemul internaţional cât şi funcţionarea statului. Aceste tipuri de schimbări sunt compatibile cu gândirea liberală şi sunt analizate de către scriitorii liberali. Totuşi, ca şi adversarii lor realişti, liberalii recunosc că schimbările pot apărea în structura puterii dintre state la nivel global. Aceasta este viziunea schimbării cea mai apropiată de gândirea realistă.

TEORIE PE SCURT – PERSPECTIVA LIBERALĂ ASUPRA SISTEMUL INTERNAŢIONAL

Caracterizare – trei interpretări liberale: interdependenţa între actori, societate internaţională, anarhie;

Actori – statele, instituţiile nonguvernamentale, corporaţii multinaţionale;

Constrângeri – nu există, interacţiuni continue;

Posibilitatea de schimbare – Imposibilitate de schimbare radicală deoarece actorii sunt implicaţi în noi relaţii.



SISTEMUL INTERNAŢIONAL ÎN PERSPECTIVA REALISTĂ

Realiştii politici au noţiuni clare privind sistemul internaţional şi caracteristicile sale esenţiale. Toţi realiştii caracterizează sistemul internaţional ca fiind anarhic. Nu există o autoritate mai importantă decât statul; statul este suveran. Această structură anarhică constrânge acţiunile celor care iau decizii şi afectează distribuţia capabilităţilor diferiţilor actori. Realiştii diferă între ei în ceea ce priveşte gradul de autonomie a unui stat în sistemul internaţional. Tradiţionaliştii realişti confirmă faptul că statul acţionează si formează sistemul, în timp ce neorealiştii cred că statele sunt constrânse de structurile sistemului. Totuşi, pentru amândouă, anarhia constituie principiul conducerii de bază în fiecare stat aflat în sistem, trebuie deci să urmărescă, mai presus de tot, interesul propriu.

Realiştii diferenţiază sistemul internaţional de-a lungul dimensiunilor polarităţii şi stratificării.

POLARITATE

Sistemul de polaritate se referă la numărul statelor care exercită putere în sistemul internaţional. Realiştii sunt interesaţi în mod direct de polaritate datorită focalizării sale pe putere. Există trei tipuri de sisteme ale polarităţii: unipolaritate, bipolaritate şi multipolaritate.

Este sistemul unul unipolar? Există un singur grup sau chiar stat care deţine influenţa în sistemul internaţional? Imediat după sfârşitul Războiului din Golf în anul 1991, numeroase state, inclusiv aliaţii cei mai apropiaţi ai SUA şi toate statele în curs de dezvoltareau fost ingrijoraţi de faptul că sistemul internaţional a devenit unipolar, fără a contrabalansa puterea SUA. În timpul Războiului rece, în special între 1950-1960, sistemul internaţional era bipolar – SUA, aliaţii săi din NATOşi Japonia versus Uniunea Sovietică şi aliaţii săi ( în urma Pactului de la Varşovia). Însă în timpul Războiului rece, caracterul bipolar al sistemului a variat, deorece state puternice precum Republica Populară Chineză şi Franţa au urmat căi independente.

POLARITATEA ÎN SISTEMUL INTERNAŢIONAL

SISTEMUL UNIPOLAR: Perioada de după Războiul rece

SUA

Celelalte state



SISTEMUL BIPOLAR: Perioada Războiului rece

SISTEM MULTIPOLAR: balanţa de putere sec. XIX

Dacă există un anumit număr de actori influenţi în sistemul internaţional, se formeazăo balaţă a puterii sau un sistem multipolar. În clasica balanţă de putere actorii sunt exclusiv state şi trebuie să fie cel puţin cinci la număr. Balanţa puterii din sec. XIX – între Marea Britanie, Rusia, Prusia, Franţa, Austria – este antecedentul lumii reale discutat în cap.2. În sistemele multipolare, mai multe state – cel puţin trei – se bucură de o putere relativ asemănătoare.

Într-un sistem de balanţă a puterii, normele esenţiale ale sistemului sunt clare pentru actori.Lista Focus de mai jos enumeră normele de bază de funcţionare. Dacă un actor principal nu respectă aceste norme, sistemul de balanţă a puterii poate deveni instabil. Dacă numărul de state scade la 3, echilibrul este ameninţat, deoarece o coaliţie între două dintre ele este posibilă, lăsând al treilea stat singur si vulnerabil. Când se formează alianţe în sistemele de balanţă a puterii, acestea au un anume scop, o durată scurtă şi se ghidează mai curând după ideea obţinerii de avantaje decât după o anumită ideologie. Orice război izbucnit va fi limitat şi va avea ca scop menţinerea balanţei de putere.

SUA

Canada, Franţa, Israel, Japonia, Norvegia, Marea Britanie, Germania de Vest, etc.

Uniunea Sovietică

Bulgaria, Cuba, Cehoslovacia, Germania de Est, Ungaria, Polonia, România, Siria, etc.

Marea Britanie Austria

Rusia Franţa

Prusia



Focus

Norme de bază ale sistemului balanţei de putere

• Orice actor sau coaliţie care încearcă să domine trebuie să fie constrâns;

• Statele doresc să-şi mărească puterea adjudecându-şi teritorii, mărind numărul populaţiei şi dezvoltându-se din punct de vedere economic;

• Negocierea este mai bună decât lupta;

• Lupta este mai bună decât eşuarea în mărirea puterii, deoarece nimeni nu va dori să apere un stat „slab”;

• Celelalte state sunt văzute ca posibili aliaţi;

• Statele îşi urmează propriile interese definite în termenii de putere.

În cadrul sistemului bipolar, normele esenţiale sunt diferite. În sistemul bipolar al Războiului rece, fiecare bloc (NATO şi Pactul de la Varşovia) au preferat negocierea luptei, au preferat să poarte războaie minore în locul celor majore şi să poarte războaie majore mai degrabă decât să eşueze în a elimina blocul rival, deşi Războiul rece nu s-a transformat niciodată într-unul „fierbinte”. În cadrul sistemului bipolar alianţele tind să fie încheiate pe termen lung, bazate pe interese permanenteşi neschimbate. Într-un sistem bipolar strâns, organizaţiile internaţionale nu se dezvoltă sau sunt complet ineficiente, cum au fost Naţiunile Unite în timpul Războiului rece. Într-un sistem bipolar mai slab, organizaţiile internaţionale pot apărea ca mediatoare între cele două blocuri, iar statele individuale din aceste coaliţii pot folosi organizaţiile internaţionale în propriul avantaj.

Polaritatea este de asemenea o caracteristică importantă a sistemul internaţional realist datorită relaţiei sale cu administrarea şi stabilitatea sistemului.

Există anumite polarităţi mai uşor de manevrat şi deci mai stabile decât celelalte? Unde există o probabilitate mai mare de apariţie a războaielor: în sistemele bipolare, multipolare sau unipolare? Aceste întrebări au fost discutate îndelung de realişti dar studiile referitoare la aceste relaţii nu sunt concludente.

Sistemele bipolare nu sunt uşor de regularizat în mod formal, din moment ce statele neimplicate sau organizaţiile internaţionalenu sunt capabile să controleze acţiunile celor două blocuri. Regularizarea neformală poate fi mai uşor de realizat. Dacă oricare dintre cele două blocuri acţionează într-un mod diversionist, care dezbină, consecinţele sunt vizibile imediat, mai ales dacăp un bloc îşi consolidează astfel poziţia şi puterea. Kenneth Waltz susţine că tocmai din această cauză, sistemul bipolar internaţional este cea mai stabilă structură pe termen lung: ambele părţi „sunt capabile să modereze, să atenueze uzul puterii de către celălalt şi să amortizeze eventualele schimbări destabilizatoare care pot apărea în urma folosirii violenţei în situaţii care pot fi controlate”.

Într-un asemenea sistem, există o diferenţă clară între puterea deţinută de cei doi poli comparată cu puterea celorlalţi actori – state din afara sistemului. Din cauza acestei inegalităţi a puterii fiecare din cele două părţi este capabilăsă îşi focalizeze activitatea asupra celuilalt şi poate anticipa acţiunile celuilalt, precum şi răspunsurile sale datorită interacţiunii repetate dintre cele două părţi. Fiecare încearcă să păstreze balanţa puterii pentru a se menţine pe sine şi sistemul bipolar.



Subliniând stabilitatea obţinută în cadrul sistemului bipolar din timpul Războiului rece, John Mearsheimer a produs anumite controverse sugerând că lumea va simţi lipsa stabilităţii şi predictibilităţii „falsificate” de Războiul rece. Odată cu sfârşitul sistemului bipolar al Războiului rece vor apărea mai multe conflicte şi deci mai multe posibilităţi de izbucnire a unui război, afirma Mearsheimer. El credea că împiedicarea lor va fi foarte dificil ă iar neînţelegerile vor fi mult mai probabile. El a evidenţiat o implicare politică clară: „Vestul are un interes în menţinerea păcii în Europa. Are deci un interes în menţinerea ordinii oferite de Războiul rece şi deci are un interes în continuarea confruntării Războiului rece; modificările care pot duce la încheierea sa sunt periculoase. Antagonismul Războiului rece poate fi continuat la nivele de tensiune mai scăzute între Est şi Vest decât cele prevăzute în trecut; deci Vestul nu este asigurat în urma relaxării tensiunii Est-Vest, dar încheierea totală a Războiului rece va crea mai multe probleme decât va rezolva.” Cei mai multi analişti nu-i împărtăşesc aceste concluzii provocatoare, în parte pentru că ceilalţi din afara polarităţii pot afecta stabilitatea sistemului. Teoretic, în sistemele multipolare şi de balanţă a puterii, reglarea stabilitătii sistemului ar trebui să fie mai uşoară decât în sistemele bipolare. Scopul rolului de asigurator al echilibrului, precum cel jucat de Marea Britanie în sec. XIX, este de a acţiona ca un regulator pentru sistem, care intervine pentru a corecta dezechilibrări perceptibile ale balanţei – ca atunci când Marea Britanie a intervenit în Războiul Crimeei din 1854-1855, opunându-se Rusiei în numele Imperiului Otoman. În cazul multipolarităţi numeroase interacţiuni au loc între diferite părţi şi deci există o probabilitate redusă de a se insista asupra unui anumit de relaţie. Interacţiunea unui actor stat cu o varietate de state duce la încălcarea alianţelor şi loialităţilor şi deci duce la apariţia ostilităţilor sau a întelegerilor cu oricare alt stat decât actorii-state. Este mai puţin probabil ca statele să răspundă înarmării unei singure părţi din sistem, făcând ca războaiele să fie evitate.

Apărătorii unipolarităţii susţin că este cel mai stabil sistem. Teoreticienii stabilităţii hegemonice susţin că unipolaritatea, sau dominaţia de către un hegemon, duce la cel mai stabil sistem international. Istoricul Paul Kennedy, în „The Rise and Fall of the Great Powers” (Ascensiunea şi prăbuşirea marilor puteri) susţine că hegemoniile Marii Britanii în sec.XIX şi a SUA în perioada de după al II-lea Război Mondial au dus la cel mai mare echilibru. Alţi susţinătoriai acestei teorii, cum ar fi Keohane, afirmă că statele hegemonice sunt dispuse să aplice norme unilaterale dacă este necesar pentru a asigura continuitatea sistemului care le aduce beneficii. Când hegemonul pierde puterea şi intră în declin , stabilitatea sistemului este pusă în pericol.

Este evident că realiştii nu sunt de acord între ei în ceea ce priveşte importanţa polarităţii. Eforturile individuale şi în grup de a testa relaţiile între polaritate şi stabilitate nu au fost concludente. Au fost însă testate două ipoteze deduse din raportul polaritate-stabilitate. Singer şi Small au presupus că, cu cât numărul angajamentelor alianţelor în sistem este mai mare, cu atât sistemul va suferi mai multe războaie. În orice caz, nici un argument nu a fost validat de-a lungul timpului, dacă luăm în considerare perioada 1815-1945. În sec. XIX angajamentele alianţelor au împiedicat izbucnirea războaielor, în timp ce în sec XX, alianţele proliferate păreau să prezică războaiele.

Dovezi ale acţiunilor pentru stabilitatea hegemonică au fost analizate de oamenii de ştiinţă în domeniul politic Michael Webb şi Stephen Krasner. În anii 70, SUA a început declinul din statutul de hegemon, conform măsurilor economice, deşi declinul a fost stabilizat în cele din urmă. Totuşi pe perioada de declin a SUA sistemul economic international a rămas relativ stabil. Aceste descoperiri sugerează că stabilitatea unui sistem poate persista chiar dacă hegemonul este în declin. Deci stabilitatea sistemului nu depinde în totalitate de puterea hegemonului. Analiza realiştilor nu este deci concludentă în ceea ce priveşte relaţia dintre polaritate şi stabilitatea sistemului.



Din perspectivă politică, sistem internaţional al sec XXI se confruntă cu o singură problemă. În mod curent, un stat este dominant: cheltuielile de apărare ale SUA sunt mai mari decât ale următoarelor 15 state la un loc; economia sa este de 3 ori mai puternică decât a următorilor trei rivali la un loc. Aceste statistici sugereză un sistem internaţional unipolar. Care sunt implicaţiile normative şi practice ale acestui tip de lume? Poate o lume unipolară, cu SUA ca hegemon să conducă la pacea internaţională? (Poate eventuala hegemonie SUA să conducă la pacea internaţională?)

DA:

- Ordinea liberală internaţională poate fi obţinută dacă SUA îşi mobilizează toată puterea;

- Hegemonia SUA este necesară pentru a împiedica un vid de putere în relaţiile internaţionale;

- Unele ţări şi-au abrogat responsabilităţile internaţionale, aşa că , SUA trebuia să preia conducerea;

- SUA a oferit un important sprijin democraţiei, drepturilor omului şi valorilor liberale, iar aceste valori trebuie menţinute în vederea obţinerii păcii internaţionale.

NU:

- Supremaţia SUA poate atrage animozitatea faţă de SUA atât a prietenilor cât şi a duşmanilor

- Pentru a-şi menţine hegemonia, SUA va fi obligată să adopte măsuri care nu corespund eticii şi valorilor americane.

- SUA nu este singura forţă pentru pace şi ordine internaţională liberală; alte state pot şi ar trebui mobilizate;

- Ca orice hegemon, SUA va intra în declin ca putere, şi deci , trebuie să fie pregătită să coopereze cu celelalte state ca un stat normal.

STRATIFICAREA

Structura sistemului internaţional include stratificarea, la fel ca şi polaritatea. Stratificarea se referă la diviziunea inegală a resurselor în diferite grupe de state; sistemul internaţional este stratificat în funcţie de statele care au resurse vitale, cum ar fi petrolul, forţă militară sau putere economică. În timp ce stratificarea este cheia înţelegerii noţiunii radicale de sistem internaţional, este de asemenea importantă pentru unii realişti.

Diferite sisteme internaţionale au avut diferite grade de stratificare. În 2000, sistemul de stratificare a fost întradevăr puternic. Potrivit unor studii, mai multe puteri ale lumii (SUA, Japonia, Germania, Franţa, M. Britanie, Rusia, China) au justificat aproximativ jumătate din produsele domestice ale lumii, în timp ce celelalte state, mai mult de 180, au împărţit cealaltă jumătate. De la stratificarea puterii şi a resurselor porneşte diviziunea între cele mai mari puteri, caracterizată ca aparţinând Nordului, iar statele mai slabe economic, aparţinând Sudului. Această diferenţiere este vitală în tratarea politicii economiei mondiale din cap.9.



Stratificarea influenţei şi resurselor are implicaţii în abilitatea unui sistem de a se autoregla, precum şi în stabilitatea sistemului. În momentul în care puterile dominante sunt „provocate” de statele inferioare în ceea ce priveşte accesul la resurse, sistemul poate deveni instabil. De exemplu, încercările Japoniei şi Germaniei de a pretinde şi de a obţine anumite resurse în anii 1930 a dus la izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial. Un asemenea grup de puteri poate câstiga o asemenea confruntare, în timp ce cei inferiori dintr-un sistem stratificat nu au această putere(cu toate că pot cauza importante dezechilibre). Puterile în ascensiune, în special cele care achiziţionează resurse, caută să obţină, chiar şi prin război, locuri în frunte.

CUM SE SCHIMBĂ SISTEMUL INTERNAŢIONAL

Deşi realiştii apreciază continuitatea sistemelor, ei recunosc faptul că aceste sisteme internaţionale se schimbă. De exemplu, la sfârşitul sec. XIX, balanţa multipolară de puteri s-a prăbuşit şi a fost înlocuită de un strâns sistem de alianţe, Tripla Alianţă ce luptă împotriva Antantei. De ce se schimbă sistemele? Realiştii atribuie schimbările sistemelorunor 3 factori: schimbarea actorilorşi deci a distribuţiei de putere, schimbări în normele sistemelor şi schimbări apărute în afara sistemului.

Schimbările apărute fie în numărul actorilor majori sau a relaţiei puterii între actori pot participa la schimbarea fundamentală a sistemului internaţional. Războaiele sunt, de regulă, responsabile pentru schimbările fundamentale în relaţiile de putere. De exemplu, sfârşitul celui de-al doilea Război mondial a adus relativul deces al Marii Britanii şi al Franţei, cu toate că aceste state au fost învingătoare. Războiul a însemnat de asemenea nu numai sfârşitul aspiraţiilor imperiale ale Germaniei şi Japoniei dar şi sfârşitul abilităţilor naţionale de bază ale acestora. Armatele lor au suferit înfrângeri răsunătoare; societăţile civile au fost distruse, infrastructura de asemenea. Două alte puteri au devenit puteri dominante – SUA, dispusă acum să-şi asume rolul internaţional avut după al doilea Război mondial şi Uniunea Sovietică, ajutată de această victorie, deşi nu era puternică din punct de vedere economic. Sistemul internaţional s-a schimbat fundamental; lumea multipolară a fost înlocuită de una bipolară.

Robert Gilpiu, în „Războiul şi schimbările în politica lumii” vede o altăformă de schimbare a sistemului, unde statele acţionează în interes propriu, modificându-se astfel sistemul internaţional. Asemenea schimbări pot apărea deoarece statele răspund în mod diferit în faţa dezvoltării politice, economice şi tehnologice. De exemplu, rapida industrializare a statelor din Asia – Coreea de Sud, Taiwan, Hong-Kong(acum parte din China) – au răspuns cel mai repede la schimbările tehnologice. Răspunzând cel mai rapid, aceste state şi-au putut îmbunătăţi poziţia în stratificarea sistemului. Deci caracteristicile sistemului internaţional pot fi schimbate de acţiunile unora.

Schimbările normelor sociale ale unui sistem pot conduce de asemenea la schimbări fundamentale ale sistemului. Nu toate normele pot cauza asemenea schimbări dar unele o pot face.

TEORIE PE SCURT: Perspectiva realistă asupra sistemului internaţional

- Caracterizare – anarhic;

- Actori – statul – principal actor;

- Constrângeri – polaritate, stratificare;



- Posibilitate de schimbare – schimbare lentă când balanţa puterii se schimbă.

Debutul tehnologiei nucleare în strategiile de luptă, de exemplu, rezultă în ceea ce a fost etichetat drept o schimbare fundamentală a regulilor. Odată cu derularea Războiului rece fără folosirea armelor nucleare, normele de interzicere a folosirii lor s-au întărit. Cei care luau decizii în SUA şi Uniunea Sovietică au considerat pragul nuclear ca fiind foarte important. Întradevăr, în anii 1990 chiar testarea acestor arme, de către Franţa în 1995, Republica Populară Chineză în 1996, India şi Pakistan în 1998, a fost dezaprobată de către comunitatea internaţională; se consideră că aceste ţări au încălcat normele comunităţii internaţionale. Aceste schimbări ale normelor au implicări profunde în menţinerea sistemului bipolar. Marile puteri, împiedicate de a se lupta între ele de anumite norme, s-au confruntat prin intermediul delegaţiilor, folosind tehnologii militare neconvenţionale şi evitând încălcarea normelor folosirii armelor nucleare.

O altă normă iesită la iveală, care are puterea de a transforma sistemul este intervenţia militară. De-a lungul timpului, mai ales de la cel de-al doilea Război mondial, a apărut o idee conform căreia, în anumite circumstanţe, statele sunt obligate să intervină. Această idee a luat amploare în 1990. În caz de violare a drepturilor omului, iar căile domestice de redresare fiind epuizate, şi în cazul în care acţiunile altor state pot duce la încheierea abuzului, celelalte state trebuie să intervină pentru soluţionarea problemelor apărute în statul respectiv. Această modificare a normelor, deşi contestată, poate transforma sistemul central al unui stat şi poate fi avantajoasă pentru unele state cu posibilităţi reduse şi dezavantajoasă pentru cele care nu se pot opune intervenţiilor externe. Modificările de acest tip pot determina schimbări ale sistemului politic internaţional. Descoperirile tehnologice – instrumente pentru navigare pe oceane, avioane transoceanice, sateliţi, rachete pentru explorarea spaţială – nu numai că au lărgit graniţele accesibilităţii spaţiului geografic, dar au adus de asemenea modificări ale graniţelor sistemului politic internaţional. Sistemul eurocentric de dinaintea celui de-al doilea Război mondial a fost transformat într-un adevărat sistem internaţional. Odată cu această schimbare s-a înregistrat o creştere masivă a numărului statelor-actori, reflectând nu numai interese politice diferite ci şi diverse tradiţii culturale.

Deci, în viziunea realiştilor, sistemele internaţionale se pot schimba. Realiştii sunt de acord că există anumite şabloanedupă care sistemele se pot schimba, deşi se pot contrazice în privinţa perioadei de timp care trebuie analizată pentru a studia aceste modificări. Eforturile realiştilor de a verifica ideile lornu au rezultate concludente.



SISTEM INTERNAŢIONAL CONFORM RADICALILOR

În timp ce realiştii definesc sistemul internaţional în termeni ce privesc structura şi puterea politică a statelor ce interacţionează, radicalii caută să explice şi să descrie structura în sine. Sistemul văzut de ei este total diferit faţă de cel descris de liberali şi realişti. Spre deosebire de realişti, care preţuiesc stabilitatea sistemului, radicalii doresc schimbarea şi dorescsă descopere de ce această schimbare este atât de greu de obţinut.

Radicalii sunt preocupaţi în mod deosebit de stratificarea sistemul internaţional. Poate fi accesul şi influenţa asupra resurselor împărţită în mod egal? Raspunsul lor este că nu. Există un anumit grup de putere major care controlează un procent mai mare a resurselor lumii şi un grup de putere inferior care deţine foarte puţin? Răspunsul lor este fără îndoială, da. Întrebarea centrală este: De ce anumite state sunt avantajate din punct de vedere economic, în timp ce unele state sunt permanent dezavantajate?

Pentru Marxişti, la fel ca mulţi radicali, stratificarea din cadrul unui sistem internaţional este determinată de capitalism. Capitalismul structurează relaţiile dintre avantajaţi si dezavantajaţi, împuternicindu-i pe cei bogaţi şi dezavantajându-i pe cei slabi. Marxiştii susţin despre capitalism că îşi formează propriile instrumente de dominaţie, incluzând aici instituţiile internaţionale ale căror reguli sunt structurate de statele capitaliste, corporaţii multinaţionale ale căror cartiere generale se află în state capitaliste dar care activează în zone dependente şi chiar indivizi(deseori conducători) sau clase (burghezia naţională) care rezidă în state slabe, cooptate pentru a participa şi pentru a perpetua un sistem economic care plasează masele într-o poziţie de dependenţă permanentă.

Radicalii cred că cele mai multe nemulţumiri vor fi resimţite în sistemele unde stratificarea este extremă. Aici, în aceste sisteme, cei săraci tind să fie nu numai nemulţumiţi ci şi agresivi. Vor anumite schimbări, dar cei bogaţi nu-şi vor schimba comportamentul. Formarea noii ordini economice internaţionale(NIEO) în 1970 a fost determinată de reformatorii radicali şi liberali din ţările dezvoltate. Cei săraci, statele în dezvoltare din Sud, cei curesurse reduse cantitativ, au suferit schimbări fundamentale, inclusiv anulări ale unor datorii, control internaţional asupra unor corporaţii multinaţionale. Au beneficiat de o parte mai mare din resursele lumii şi posibilitatea de a exercita o putere însemnată. Alte state din Sud, inclusiv cele aflate în proces de dezvoltare, împreună cu aliaţii din nord, au beneficiat de un program mult mai reformist, incluzând refinanţări ale datoriilor, precum şi control voluntar alo corporaţiilor multinaţionale. Pe scurt, radicalii cred că marile diferenţe economice sunt induse în structura sistemului internaţional şi că toate acţiunile şi interacţiunile sunt constrânse de această structură. Realiştii recunosc aceste constrângeri, dar pentru ei acestea sunt pozitive, inhibând acţiunile agresive. Pentru marxişti constrângerile sunt negative, împiedicând schimbările economice şi dezvoltarea. Versiunea marxiştilor pentru sistemul lumii, elucidată de Immanuel Wallerstein susţine că structura sistemului este capitalistă, care depăşeşte graniţe geografice, politice şi economice. Încă din sec.XVI, capitalismul a constituit caracteristica definitorie a sistemului internaţional.

Teoreticienii sistemului lumii, ca şi ceilalţi radicali, văd anumite schimbăpri în sistemul capitalist. Schimbarea este evidentă în amestecul statelor din centrul sistemului: olqandezii au fost înlocuiţi de englezi, iar englezii de americani. Modificările pot apărea în semiperiferie şi periferie, statele schimbându-şi poziţiile relative unele faţă de altele. Capitalismul parcurge qanumite cicluri de dezvoltare şi expansiune, cum s-a întâmplat în perioada colonialismului şi imperialismului, urmate de perioade de declin. În concluzie, capitalismul însuşi este o forţă dinamică.



Dar poate fi acest sistem capitalist schimbat? Este posibilă o transformare a sistemului, precum schimbarea de la sistemul feudal la cel capitalist? Aici , radicalii diferă între ei. Wallerstein, spre exemplu, este pesimist, susţinând că orice schimbare care poate apărea este foarte lentă. Alţii sunt mai optimişti. La fel cum realiştii care au păreri diferite asupra dimensiunii critice a sistemului interneţional, radicalii nu sunt de acord cu posibilitatea că stratificarea sistemului va fi alterată.

TEORIE PE SCURT: Perspectiva radicală asupra sistemului internaţional

• Caracterizare – stratificare;

• Actori – state capitaliste vs. State dezvoltate

• Constrângeri – capitalism, stratificare

• Posibilitate de schimbare – Doresc modificări radicale, însă sunt limitate de structura capitalistă.

AVANTAJE ŞI DEZAVANTAJE ALE SISTEMULUI INTERNAŢIONAL CA NIVEL DE ANALIZ Ă

Există avantaje pentru folosirea sistemului internaţional ca nivel de analiză. Limbajul teoriei sistemelor permite compararea şi contrastarea sistemelor: sistemul internaţional, la un moment dat, poate fi comparat cu un altul într-un alt moment, sistemele internaţionale pot fi comparate cu sistemele interne ale statelor; sistemele politice pot contrasta cu sisteme sociale sau biologice. Modul în care aceste sisteme interacţionează este obiectul de analiză a ştiinţelor sociale şi naturale.

Pentru toate ştiinţele, cel mai important avantaj al acestui tip de analiză este gradul de înţelegere al teoriei sistemelor. Ajută studenţii să poată organiza părţile asemănătoare dar separate într-un întreg; le permite crearea unor ipoteze legate de felul în care diferite părţi, actori şi reguli ale sistemului sunt în legătură unele cu altele şi arată cum modificarea unei părţi a unui sistem provoacă schimbarea întregului sistem. Din acest punct de vedere, noţiunea de sistem este o importantă unealtă de cercetare.

Pe scurt, teoria sistemelor constituie o abordare de ansamblu. Deşi nu poate furniza descrieri la un nivel micro(cum ar fi comportamentul unui individ la un moment dat), permite găsirea unor explicaţii plauzibile la un nivel mai general. Pentru realişti, generalizarea derivată din această teorie a sistemelor permite formarea unor previziuni, scopul suprem al oricărei ştiinţe. Pentru liberali şi radicali, aceste generalizări au implicaţii normative; liberalii susţin o mişcare către un sistem pozitiv iar radicalii confirmă concluziile pesimiste privind locul statelor în sistemul economic internaţional.

Teoria sistemelor are însă anumite slăbiciuni şi insuficienţe. Sublinierea la nivelul sistemului internaţional înseamnă că problemele politice sunt adesea neglijate, în timp ce generalizările sunt largi şi evidente. Cine contestă faptul că cele mai multe state caută să îşi menţină capabilităţile sau că cele mai multe state preferă să



negocieze în loc să lupte în anumite împrejurări? Cine se îndoieşte că unele state ocupă o poziţie dominantă care determină un anumit status faţă de toţi ceilalţi?

La fel cum această teorie a sistemelor are anumite slăbiciuni, testarea unor astfel de teorii este foarte complicată. Puţinii teoreticieni ai sistemelor, în afară de unii radicali, analizează sisteme de dinainte de 1648. În cele mai multe cazuri, teoreticienii sunt constrânşi de o lipsă de informaţie istorică. De fapt, toate încep în sec. XIX. Deşi aceste slăbiciuni nu sunt fatale, ele restricţionează posibilitatea testării unor ipoteze pe termen lung.

Teoreticienii sistemului internaţional au fost întotdeauna împiedicaţi de problema graniţelor. Dacă ei folosesc noţiunea de sistem internaţional, se referă la sistemul politic internaţional? Ce factori se află în afara sistemului? Dacă nu se pot face distincţii clare între ceea ce se află în interiorul şi în exteriorul sistemului, putem vorbi întradevăr de sistem? Şi cel mai important, ce formează un sistem? Care este relaţia reciprocă dintre constrângerile sistemului internaţional şi acţiunile statului? Ca un mijloc de stabilire a unui contrast, constructiviştii nu recunosc astfel de graniţe. Ei afirmă că nu există nici o diferenţă relevantă între sistemul internaţional şi stat sau între politicile internaţionale sau cele din interiorul statului.

DE LA SISTEMUL INTERNAŢIONAL LA STAT

Din cele trei abordări teoretice, realiştii şi radicalii acordă cea mai mare atenţie nivelului de analiză al sistemului internaţional. Pentru realişti, caracteristica definitorie a sistemului internaţional este polaritatea; pentru radicali este stratificarea. Pentru ambii, sistemul internaţional constrânge statele, deşi pentru realişti este o constrângere pozitivă, împiedicând statele să se implice în activităţi agresive, în timp ce pentru radicali constrângerile sunt negative, împiedicând statele cu deficit economic să beneficieze de dreptate şi egalitate. Păstrarea status-quo-ului este scopul realiştilor, în timp ce scopul radicalilor este schimbarea semnificativă a sistemului. Liberalii, pe de altă parte, văd sistemul internaţional ca pe o cale de a conceptualiza interacţiuniledincolo de nivelul statal. Pentru liberali, sistemul internaţional este privit într-o lumină pozitivă, ca o arenă şi un proces pentru interacţiuni.

Datorită dificultăţilor în determinarea graniţelor dintre sistem şi părţile sale, nu este surprinzător faptul că numeroşi analişti preferănivelul de analiză al statului, pe care îl vom analiza în continuare.



CAP. 5: STATUL

- Cum este definit statul, actor major în relaţiile internaţionale?

- Care sunt diferitele viziuni asupra statului din diferite perspective teoretice?

- Cum este măsurată puterea statului?

- Ce metode folosesc statele pentru a-şi exercita puterea?

- Care sunt modelele care ne ajută să explicăm modul în care sunt luate decizii privind politica externă?

- Care sunt cele mai importante provocări contemporane ale statului?

Când ne gândim la relaţiile internaţionale statul ocupă primul loc. Vedem SUA versus Rusia, Franţa şi Germania ca aliaţişi Coreea de Sud şi cea de Nord duşmani. Statul, suveranitatea şi naţiunea s-au dezvoltat în tandem. Două perspective teoretice, realismul şi liberalismul, recunosc supremaţia statului. Însă, în ciuda acestei sublinieri a importanţei statului, aceasta este conceptualizată inadecvat. James Rosenau afirmă: „Prea multe studii denumesc statul un simbol fără conţinut, ca un actor a cărui natură, motive şi comportament sunt atât de evidente încât să înlăture orice nevoie de conceptualizare. Deseori, conceptul pare a fi folosit ca o categorie reziduală pentru a explica ceea ce este alfel inexplicabil în macropolitică”. Trebuie să facem mai mult decât atât.

STATUL ŞI NAŢIUNEA

Pentru ca o entitate să fie considerată stat, patru condiţii fundamentale trebuiesc îndeplinite.

În primul rând, statul trebuie să aibă o bază teritorială, o graniţă definită geografic. În al doilea rând, în interiorul acestor graniţe trebuie să existe o populaţie stabilă. În al treilea rând, această populaţie trebuie să se supună unui guvern, iar în ultimul rând un stat trebuie să fie recunoscut de celelalte state.

Aceste criterii legale nu sunt absolute. Cele mai multe state au o bază teritorială deşi graniţele precise sunt deseori subiect de dispută. Până când Autorităţii Palestiniene nu i-a fost oferit controlul asupra teritoriului Gaza, Palestina nu avea bază teritorială. A fost însă văzută aproape ca un stat. Cele mei multe state au o populaţie stabilă, însă populaţia migratoare şi cea nomadă care traversează graniţele, cum se întâmplă cu populaţia Massai din Kenya şi cea din Tanzania, nedetectate de autorităţi. Cele mai multe state au un tip de structură instituţională de guvernare, dar dacă oamenii i se supun nu se ştie, din cauza lipsei informaţiilor, sau poate fi problematic deoarece legitimitatea instituţională a guvernului este pusă sub semnul întrebării. Un stat nu trebuie să aibă o anumită formă de guvernământ, dar majoritatea populaţiei trebuie să recunoască legitimitatea guvernului. În 1997, populaţia Zairului (acum Republica Democratică Congo) a declarat comunităţii internaţionale că nu mai recunoaşte legitimitatea guvernului condus de Mobutu Sese Seko, acesta conducând ţara către un război civil. În sfârşit celelalte state trebuie să recunoască statul din punct de vedere diplomatic;



dar cum recunoaşterea mai multor state poate duce la îndeplinirea acestui criteriu? Republica Transkei – o mică parte a Africii de Sud – a fost recunoscută doar de un singur stat, Africa de Sud. Aceasta s-a dovedit a nu fi suficient ca Transkei-ul să obţină statutul de stat, iar teritoriul său a fost reîncorporat în statul Africa de Sud. În timp ce condiţiile legale pentru obţinerea statutului de stat constituie un etalon, acesta nu este întotdeauna absolut. Unele entităţi care nu îndeplinesc toate criteriile legale sunt încă state.

Definiţia statului diferă faţă de cea a naţiunii. O naţiune este un grup de oameni care au anumite caracteristici. Împart oamenii o istorie şi o moştenire comună, o limbă comună, obiceiuri şi un stil de viaţă similar? Dacă da, atunci oamenii formează o naţiune. A fost acest spirit comun, al oamenilor uniţi pentru a susţine o cauză, baza Revoluţiei Franceze şi s-a întins în America şi în Europa centrală. A fost naţionalismul – credinţa că naţiunile ar trebui să formeze propriile state – factorul care a determinat formarea Italiei şi Germaniei unite în sec XIX. În centrul noţiunii de naţiune este faptul că oamenii care au lucruri în comun datorează supunere naţiunii şi reprezentantului său legal, statul. Recunoaşterea lucrurilor comune între oameni şi deci a diferenţelor faţă de alte grupuri se întinde prin noi tehnologii şi prin educaţie.

Odată cu apariţia şi utilizarea tiparului, oamenii puteau citi în limba lor naţională; cu ajutorul mijloacelor de transport, oamenii au putut călători, observând asemănări şi deosebiri între diversele grupuri. Prin intermediul comunicaţiilor, elitele puteau folosi media pentru a promova unitatea sau uneori pentru a exploata diferenţele.

Unele naţiuni, cum ar fi Danemarca şi Italia, formează propriile lor state. Această coincidenţă între stat şi naţiune, statul-naţiune este baza propriei determinări naţionale, ideea că cetăţenii care împart aceeaşi naţiune au dreptul să determine cum şi în ce condiţii vor trăi. Alte naţiuni sunt împărţite în mai multe state. Spre exemplu, germanii trăiesc nu numai într-o Germanie unită ci şi în cele mai îndepărtate colţuri ale Europei de Est ; kurzii trăiesc în Irak, Iran şi Turcia; somalezii trăiesc în Kenya, Etiopia şi Djibouti, la fel ca şi în Somalia. Alte state au în interiorul graniţelor diferite naţiuni – India, Rusia, Africa de Sud sunt exemple concludente. În aceste cazuri, statul şi naţiunea nu coincid. Unele naţiuni vor să aibă propriul stat, cum este cazul kurzilor de decenii, alte naţiuni, cum ar fi basciidin Spania şi Franţa doresc o reprezentare corectă şi adecvată în respectivele state, locuri speciale în cadrul organelor reprezentative, concesii privind diversitatea limbii, sau chiar teritorii demarcate pentru naţionalităţile speciale. Astfel, statul post westfalian poate lua diverse forme. Poate fi un stat-naţiune, unde există o egalitate între stat şi naţiune, cum este cazul Danemarcăi şi Italiei. Poate fi un stat cu diferite naţiuni, cum sunt Africa de Sud şi India. SUA şi Canada prezintă altă formă, în fiecare, un număr de diferite naţiuni native americane fac parte din stat, din moment ce există numeroase comunităţi imigrante. Statul şi naţiunea nu coincid. Însă de-a lungul timpului, o identitate şi o naţionalitate comună sunt impuse, chiar în absenţa similarităţilor religioase, etnice sau culturale. În cazul SUA, valorile naţionale ce reflectă idei comune sunt exprimate în ritualuri publice ce includ recitarea Angajamentului de supunere, cântarea imnului naţional şi voluntariat civic. Statele sunt complexe şi într-o continuă evoluţie.

Disputele asupra teritoriilor statelor şi dorinţele naţiunilor de a-şi forma propriile state au fost cauzele a numeroase conflicte între state. Între aceste conflicte nici unul nu a fost mai de amploare decât cel dintre israelieni si palestinieni, care revendicau acelaşi teritoriu. Complicat de diferiţi factori – deoarece evrei, creştini, musulmani pretindeau acelaşi teritoriu sau unele monumente ca fiind sacre, intensa opoziţie a statelor arabe faţă de existenţa statului şi expansiunea teritoriului Israelului. S-au purtat patru războaie între state şi au avut loc două răscoale ale poporului palestinian pe teritoriul ocupat de Israel de la formarea statului Israel în 1948. Acest lucru ridică o întrebare: Teritoriile Israelului şi Palestinei ar trebui împărţite în două state diferite?



DA:

- Un stat palestinian ar întări angajamentul faţă de principiul determinării naţionale;

- Un stat palestinian ar putea aduce stabilitate în regiune, rezultând în formalizarea relaţiilor între Israel şi statele arabe din regiune;

- Un stat palestinian ar încuraja reîntoarcerea refugiaţilor plecaţi în timpul războiului arabo-israelian;

- Statul Palestinian ar putea împiedica dezvoltarea unor mişcări extremiste, cum ar fi Hamas sau Hezbollah;

- Crearea unui stat palestinian ar pune capăt stăpânirii israeliene asupra West-Bank şi Fâşiei Gaza şi transfera autoritatea palestinienilor, aceştia guvernând populaţia acelui teritoriu, asigurându-le securitatea şi bunăstarea;

- Palestinienii care trăiesc în Israel ar putea să aleagă să trăiască în noul stat palestinian

NU:

- Securitatea Israelului ar putea fi ameninţată de puterea militară a statului Palestinian vecin;

- Securitatea internă a Israelului ar putea fi compromisă pentru că evreii de dreapta ar fi obligaţi să se mute în zone sărace ale Israelului;

- Separarea statelor ar presupune un important transfer de populaţie, facilitând declanşarea unui război etnic;

- Statele separate pot fi menţinute doar de un al treilea partid tampon între Palestina şi Israel;

- Prea multe probleme trebuie rezovate: stabilirea graniţelor, statutul Ierusalimului şi a altor locuri sfinte şi religioase, statutul aşezărilor israeliene, drepturile asupra apelor.

CONCEPŢII PRIVIND CONŢINUTUL STATELOR

La fel cum naţiunea este mai mult decât o entitate istorică, statul este mai mult decât o entitate legală. Există numeroase concepţii asupra statului, multe dintre care subliniază concepte din punct de vedere legal.

Alte concepte asupra statului includ: Statul este o ordine normativă, un simbol alunei societăţi particulare şi include credinţele care leagă cetăţenii care locuiesc între graniţele statale. Este de asemenea entitatea care deţine monopolul asupra folosirii legitime a violenţei într-o societate. Statul este o unitate funcţională care include un număr de reponsabilităţi importante, centralizându-le şi unificându-le. Între aceste concepţii diferite, trei perspective ale statului pun în paralel teoriile generale discutate în cap.3 şi 4. Pentru două din aceste perspective teoretice, statul deţine supremaţia.



VIZIUNEA LIBERAL Ă ASUPRA STATULUI

În viziunea liberală, statul se bucură de suveranitate dar nu este un actor autonom. La fel cum liberalii cred că sistemul internaţional reprezintă un proces a cărui funcţii sunt de a menţine regulile de bază ale „jocului”, aceste reguli asigură faptul că diferite interese (guvernamentale şi sociale) concurează în mod corect şi efectiv în jocul politic. Nu există un interes naţional explicit sau consistent; sunt mai multe. Aceste interese concurează adesea între ele într-un cadru pluralist. Interesele naţionale ale unui stat se schimbă, reflectând interesele şi poziţiile relative ale puterii, ale grupurilor politice din interiorul şi uneori din exteriorul statului.

VIZIUNEA REALISTĂ ASUPRA STATULUI

Realiştii păstrează în general o viziune statică asupra statului. Ei cred că statul este un actor autonom, constrâns numai de structura anarhică a sistemului internaţional. Statul se bucură de suveranitate, însemnând deţinerea puterii de a guverna problemele din interiorul graniţelor, care afectează cetăţenii, economia, securitatea şi forma de guvernământ. Ca entitate suverană, statul are un set de scopuri – interesul naţional – definit în termenii de putere. Diferite tipuri de putere pot fi transformate în putere militară. În timp ce primează în viziunea realistă, ideile contează de asemenea; ideologia, spre exemplu, poate determina natura unui stat, cum se întâmplă cu statul Nord Coreean, aflat sub comunism. Dar în relaţiile internaţionale, odată ce statul (cu puterea şi ideiile sale) acţionează, conform realiştilor , ca un tot unitar şi autonom.

VIZIUNEA RADICAL Ă ASUPRA STATULUI

Radicalii oferă două viziuni alternative asupra statului, fiecare subliniând rolul capitalismului şi a clasei capitaliste în formarea şi funcţionarea statului. Viziunea instrumentală Marxistă vede statul ca agentul executiv al burgheziei. Burghezia direcţionează presiunile sociale, în special pe cele vebite din partea clasei capitaliste.

Viziunea structurală Marxistă vede statul ca operând în cadrul structurii sistemului capitalist. În acel sistem, statul este condus spre extindere, nu din cauza presiunilor directe capitaliste ci din cauza imperativelor sistemului capitalist. În nici una din viziuni nu există un interes naţional; acţiunile statului reflectă scopuri economice. În nici un caz nu este posibilă o adevărată suveranitate, din moment ce statul reacţionează în mod continuu presiunilorcapitaliste externe şi interne.

VIZIUNILE CONTRASTANTE ALE LIBERALILOR, REALIŞTILOR ŞI RADICALILOR

Cele trei concepţii ale statului pot fi comparate folosind exemplul unei resurse importante – petrolul. Liberalii cred că interesele naţionale multiple influenţează acţiunile statelor; grupurile de consum doresc petrolul la cel mai mic preţ posibil; manufacturierii, care depind de cantitatea de rezerve pentru a-şi conduce fabricile, preferă stabilitatea stocurilor de petrol, altfel riscă să-şi piardă slujbele; producătorii de petrol vor preţuri mari pentru a avea profit şi a investi în forări. Statul însuşi nu reflectă o viziune consistentă asupra petrolului; datoria sa este



de a se asigura că regulile procedurale sunt aceleaşi pentru numeroşii producători de pe piaţă. Venitul substanţial al acestui „joc”- interesele cărui grup predomină – se schimbă depinzând de circumstanţe. Când au loc negocieri, statul se asigură că diferitele interese sunt exprimate. Nu există nici un interes naţional singular sau consistent: din când în când, este preţul scăzut al consumatorului; în alte momente stabilitatea preţurilor;uneori preţuri înalte pentru a stimula producţia internă.

O interpretare realistă, pe de altă parte, poziţionează interesul naţional ca fiind articulat de stat. Statul doreşte stabilitatea în disponibilitatea şi preţurilor mărfurilor primare. De exemplu, SUA trebuie să asigure o rezervă sigură de petrol şi încearcă să-l achiziţioneze la un preţ relativ uniform. Când SUA negociază în forurile internaţionale, cu state-furnizor, sau în companiile multinaţionale, interesul naţional al statului este cel mai important în cadrul negocierilor.

În perspectiva radicală, politica bunurilor primare reflectă interesele clasei capitaliste, aliniată burgheziei (în viziunea instrumental Marxistă) şi reflectă structura sistemului capitalist internaţional (în gândirea structurală Marxistă). Ambele viziunivăd procesul de negociere ca fiind unul de exploatare, unde cei slabi (săracii şi statele sau grupurile dependente) sunt exploataţi în scopul avansării capitaliştilor sau a statelor capitaliste. Conform gândirii radicale, companiile petroliere internaţionale sunt capitaliste, aliniate cu state hegemonice. Ele sunt capabile să negocieze preţuri favorabile în detrimentul celor săraci, dezvoltând statele producătoare de petrol, cum ar fi Mexicul sau Nigeria. Aşadar liberalii, realiştii şi radicaliinu împărtăşesc aceeaşi părere asupra statului. Diferenţele pot fi observate in patru domenii diferite: natura puterii statului, ce este puterea? Care sunt importantele surse de putere? Folosirea puterii de către state; cum se desfăşoară politica externă, determinanţii politicii externe (importanţa factorilor interni şi internaţionali)

NATURA PUTERII STATULUI

Statele sunt actori critici pentru că deţin putere, ceea ce presupune nu numai posibilitatea de a-i influenţa pe ceilalţi, dar şi de a controla rezultate care nu ar fi putut fi posibile. Statele au putere unele faţă de altele. Puterea este însă multidimensională; există diferite tipuri de putere. Rezultatul relaţiei de putere se determină în funcţie de potenţialul de putere al părţilor implicate.

Toate cele trei perspective teoretice aprobă importanţa puterii. Dar pentru realişti, puterea constituie caracterul curent al relaţiilor internaţionale. Este mijlocul prin care actorii internaţionali relaţionează între ei. De aceea, ne vom axa pe viziunea realistă asupra puterii, apoi vom arăta cum liberalii, radicalii şi constructiviştii văd puterea în mod diferit.

SURSELE DE PUTERE

În exerciţiul puterii, statele au influenţă unele asupra altora şi pot controla direcţiile politicilor şi evenimentelor. Faptul că puterea influenţează anumite rezultate depinde, în parte, de potenţialul de putere al fiecărei părţi. Potenţialul de putere al unui stat depinde, în parte, de sursele sale naturale de putere, fiecare dintre ele fiind



critice în perspectivele radicale şi realiste. Cele mai importante surse naturale de putere sunt: poziţia şi întinderea geografică, resursele naturale şi populaţia.

Poziţia şi întinderea geografică sunt primele surse naturale ale puterii recunoscute de teoreticienii relaţiilor internaţionale. O întindere geografică vastă îi conferă automat putere statului (ne referim aici la state foarte mari – Rusia, China, SUA, Australia, India, Canada sau Brazilia). Graniţele lungi pe de alta parte pot constitui o slăbiciune; ele trebuie apărate, o sarcină scumpă şi uneori problematică.

Două viziuni diferite asupra importanţei geografice în relaţiile internaţionales-au format în tradiţia realistă. La sfârşitul anilor 1890, ofiţerul naval şi istoricul Alfred Mahan(1840-1914) a scris despre importanţa controlului asupra mărilor. El afirma că statul care controlează rutele oceanice controlează lumea. Pentru Mahan, suveranitatea teritorială ( pe uscat) nu este la fel de importantă ca accesul şi controlul asupra rutelor marine. În 1904, geograful britanic Sir Halford Mackinder(1861-1947) a contrazis acea teorie. Pentru Mackinder, statul care deţinea cea mai mare putere era cel care controla „inima” Eurasiei: „ Cel care controlează Europa de Est, controlează „inima” Eurasiei; cine controlează inima controlează Europa insulară, Asia şi Africa iar cine controlează lumea insulară controlează lumea”.

Ambele viziuni au validitate empirică. Puterea britanică în sec XVIII şi XIX era determinată în mare parte de dominaţia asupra mărilor, o putere care permitea Marii Britanii să colonizeze locuri îndepărtate, inclusiv India, o mare parte din Africa, America de Nord şi centrală. Lipsa accesului Rusiei la mare şi faptul că nu a stăpânit o putere navală au fost văzute ca o slăbiciune în potenţialul puterii statului. Controlul asupra punctelor maritime de întâlnire – strâmtorile Malacca, Gibraltar, Hormuz, Dardanele, Golful Persic, Canalele Suez şi Panama este văzut ca un indicator pozitiv al potenţialului puterii.

Dar, totuşi pozişia geografică a lui Mackinder in centrul Eurasiei s-a dovedit a fi o sursă semnificativă de putere. Mai mult decât orice alt stat, Germania a acţionat pentru a-şi asigura puterea prin controlul asupra centrului Eurasiei, acţionând într-un mod concret, conform lui Mackinder, în interpretarea geografului german Karl Hausshofer (1869-1946). Hausshofer,care a activat în armatele bavariană şi germană, a fost dezamăgit de înfrângerea Germaniei în Primul Război mondial. Afirmând că Germania ar putea deveni un stat puternic dacă ar captura centrul Eurasiei, a transformat geopolitica într-un domeniu legitim al cercetării academice. El a fondat un institut şi un ziar, declarându-se susţinătorul de bază al expansiunii naziste.

Însă potenţialul puterii geografice este mărit sau constrâns de resursele naturale, o a doua sursă a puterii naturale. Controlul unui teritoriu geografic larg nu este un ingredient pozitiv al puterii decât dacă acest teritoriu conţine resurse naturale. State exportatoare de petrol, cum ar fi Kuweitul, Qatarul şi Emiratele Arabe Unite, care sunt mici geografic dar care au resurse naturale însemnate, au mai multă putere decât sugerează dimensiunile lor. Statele au nevoie de petrol şi sunt gata să plătească foarte mult pentru el, sau chiar să pornească războaie dacă accesul la el le este împiedicat. Statele care au aceste resurse valoroase, indiferent de dimensiunea geografică, deţin puterea pe care alte state nu o au. SUA, Rusia şi Africa de Sud exercită puteri însemnate datorită diferitelor resurse naturale – petrol, cupru, bauxită, vanadiu, aur şi argint , etc.

Statele deţinătoare ale unor astfel de resurse pot deveni ţintele unor acţiuni de agresiune, cum a fost cazul Kuweitului în 1990. Absenţa resurselor naturale nu înseamnă că statul nu are putere; Japonia nu este bogată în resurse naturale dar a negociat alte elemente de putere, transformându-se într-o mare putere economică.

Populaţia este a treia sursă naturală de putere. Populaţii numeroase, cum ar fi cea din China (1,3 miliarde de persoane), India (1mld), SUA(284 milioane) şi Rusia(145miloane) oferă automat potenţial de putere şi un statut



de mare putere statului. Deşi o populaţie însemnată produceo mare varietate de produse şi servicii, caracteristicile populaţiei (nivelul scăzut al educaţiei, al serviciilor sociale) pot constrânge puterea statului. Statele cu o populaţie redusă, cu un nivel înalt al educaţiei, talentată (cea din Elveţia, Norvegia, Austria, Singapore) pot acoperi deficitul economic şi politic.

Aceste surse naturale ale puterii sunt modificate de folosirea şi organizarea puterii în surse tangibile şi intangibile. Sursele tangibile care modifică, constrâng sau sporesc sursele naturale ale puterii unui stat sunt: dezvoltarea industrială şi accesul la resurse; sursele intangibile sunt: imaginea naţională, sprijinul public, conducerea.

SURSELE TANGIBILE DE PUTERE

Între sursele tangibile de putere, dezvoltarea industrială este una dintre cele mai importante. Cu o capacitate industrială avansată, avantajele şi dezavantajele geografice sunt diminuate. Transportul aerian, de exemplu, anulează barierele comerciale, dar în acelaşi timp vulnerabilizează statele din punct de vedre militar. Odată cu industrializarea, importanţa populaţiei este modificată. Armatele numeroase dar slab echipate nu se compară cu cele mici dar foarte bine dotate. Statele industrializate, in general au nivelul educaţiei mai înalt, tehnologii mai avansate, o folosire mult mai eficientă a capitalului care se adaugă la potenţialul tangibil de putere.

Ca şi realiştii, radicalii acceptă importanţa surselor de putere şi potenţialului de putere, dar unde realiştii organizează puterea în jurul statului, radicalii văd puterea în termenii claselor. Potrivit radicalilor, diferenţele între cei care au acces la sursele de putere duc la crearea unor diferite clase, unele mai puternice (clasa capitalistă care deţine mijloacele de producţie) decât celelalte (muncitorii). Aceste clase traversează state şi graniţe naţionale.

SURSELE INTANGIBILE DE PUTERE

Sursele intangibile de putere – imaginea naţională, sprijinul public, conducerea – pot fi la fel de importante ca cele tangibile. Oamenii din interiorul statelor au anumite imagini asupra potenţialului puterii statelor, imagini care transferă un potenţial de putere intangibil. Canadienii s-au privit ca responsabili internaţionali şi sunt dornici să participe la misiuni multilaterale de menţinere a păcii, să furnizeze ajutoare umanitare şi să răspundă urgenţelor intenaţionale. Acestea au transformat Canada într-un actor puternic, în ciuda populaţiei de numai 31 milioane de locuitori.

Percepţia altor state despre suportul public şi coeziunea este o altă sursă intangibilă de putere. Puterea Chinei s-a intensificat în timpul conducerii lui Mao Yedong (1893-1976), când a beneficiat de sprijinul fără precedent pentru conducerea comunistă şi un grad înalt al coeziunii sociale. Campaniile de succes ale Israelului în Orientul Mijlociu în 1967 şi 1973 pot fi atribuite în mare parte puternicului sprijinpublic, inclusiv disponibilităţii cetăţenilor israelieni de aplăti cu preţul vieţii pentru ţara lor în caz de necesitate. Când sprijinul public este absent, mai ales în cadrul statelor democrate, potenţialul de putere al unui stat se diminuează. Pierderea sprijinului public poate de asemenea inhiba sistemul autoritar. În războiul din Golf din 1991 şi în cel



din Irak din 2003, sprijinul lui Saddam Hussein din partea trupelor sale nua fost adecvat; mulţi nu erau gata să moară pentru regimul irakian.

Conducerea este o altă sursă intangibilă de putere. Vizionarii şi liderii carismatici, ca Charles de Gaull în Franţa, Franklin Roosvelt în SUA, Otto von Bismarkîn Germania şi Winston Churchill în Marea Britanie, au sporit puterea statelor lor prin luarea unor iniţiative îndrăzneţe. Conducătorii slabi, cei care irosesc resursele şi abuzează de încrederea publică, diminuează puterea statului şi capacitatea sa de a exercita puterea pe termen lung. Liberalii, în special, acordă atenţie conducerii: bunii conducători pot evita recurgerea la război; conducătorii mai puţin buni este posibil să nu poată evita acest fenomen.

Liberalii, care au o noţiune mai expansivă asupra puterii, vor considera aceste „ ingrediente” intangibile mai importante. Totuşi diferitele combinaţii ale resurselor de putere pot avea diferite rezultate. Victoria NATO împotriva forţelor lui Milosevici în Iugoslavia în 1999 poate fi motivată de resursele naturale de putere însemnate ale alianţei, împreună cu puternicele surse tangibile de putere. Dar cum se poate explica victoria Afganistanului asupra Uniunii Sovietice în 1980, sau victoria Nord vietnameză asupra SUA în 1970 sau victoria Algeriei asupra Franţei în 1950 ? În acele cazuri statele limitate natural şi resursele naturale intangibile au fost capabile să le depăşească pe cele cu resurse naturale tangibile. În aceste cazuri, sursele intangibile ale puterii, inclusiv disponibilitatea populaţiei de a lupta, explică victoria părţilor mai slabe. Succesul în folosirea formelor variate ale puterii statelor depinde de contextul specific.

Constructiviştii, pe de altă parte, oferă o perspectivă unică asupra puterii. Ei afirmă că puterea include nu numai surse tangibile şi intangibile. În plus, puterea include de asemenea puterea ideilor şi a limbajului – spre deosebire de ideologie, care alimenta victoria improbabilă a părţilor mai slabe din cazurile anterioare. Prin puterea ideilor şi a limbajului identităţile statelor şi naţionalismul sunt schimbate.

FOLOSIREA PUTERII STATULUI

În toate perspectivele teoretice, puterea nu este doar posedată ci trebuie şi folosită. Folosirea puterii statului este o sarcină dificil ă.

Statele folosesc o varietate de tehnici pentru a transforma puterea potenţială în putere efectivă. Toate statele folosesc tehnici de exercitare a puterii: diplomaţie, mijloace economice şi forţă. Într-o situaţie particulară, un stat poate începe cu o anumită abordare, apoi poate încerca mai multe pentru a-şi atinge scopul . în alte cazuri, diferite tehnici pot fi utilizate în acelaşi timp.

ARTA DIPLOMATICĂ

Diplomaţia tradiţională determină statele care încearcă să influenţeze alte state prin negocieri, prin anumite acţiuni sau împiedicându-le anumite acţiuni, sau conducând o anumită diplomaţie publică. În folosirea diplomaţiei pentru a proteja puterea statele pot:

• Exprima statului-ţintă, în mod public sau privat, nemulţumirile faţă de politica aleasă



• Sugera că o relaţie mai bună ar urma dacă statul ţintă acţionează într-un mod diferit

• Ameninţa dacă consecinţele negative vor continua dacă statul continuă să se îndrepte într-o anumită direcţie;

• Îndreptarea spre un corp internaţional cautând legitimizarea multilaterală a poziţiei sale şi atragerea de partea sa a sprijinului altor state;

• Să dea statului ţintă ceea ce doreşte (recunoaştere diplomatică, ajutor din exterior) în schimbul actiunilor dorite;

• Îndepărta dorinţele statului ţintă(reducerea sprijinului extern, retragerea diplomaţilor= când au loc acţiuni nedorite.

TEHNICI DE EXERCITARE A PUTERII

Statul exercită puterea prin intermediul mijloacelor: diplomatice(negocieri); economice (sancţiuni pozitive sau negative); militare (forţări, împiedicări).

Diplomaţia începe de obicei cu negocierile, prin comunicare directă sau indirectă, în încercarea de a ajunge la o înţelegere asupra unei anumite probleme. Această negociere poate fi condusă în mod tactic între părţi, fiecare recunoscând faptul că o mişcare într-o anumită directie atrage o anumită reacţie din partea celuilalt. Negocierea poate fi condusă deschis, unde o parte formulează o propunere formală iar cealaltă răspunde în consecinţă; aceasta se repetă de mai multe ori până se ajunge la un compromis. În orice caz, reciprocitatea apare de obicei, fiecare stat reacţionând în conformitate cu acţiunile celuilalt.

Rareori statele intră într-o negociere ca având puteri egale. Fiecare cunoaşte puterea sa şi a oponentului său, precum şi informaţii despre scopurile fiecăruia. Rezultatul negocierii este de obicei pozitiv pentru ambele părţi, dar nu în totalitate.

Negocierile sunt procese complexe, complicate de cel puţin doi factori critici. În primul rând, cele mai multe state poartă două tipuri de negociere simultan: negocieri internaţionale între state şi negocieri între negociatorii unui stat şi constituenţii săi, ambele părţi trebuind să ajungă la un consens şi sa ratifice acordul dintre statele respective.

Specialistul în ştiinţe politice Robert Putnam se referă la faptul că negocierea este ca un joc între două state. Negocierile internaţionale din cadrul Organizaţiei mondiale sunt de asemenea jocuri între două state. De exemplu, Japonia şi Coreea de Sud au negociat, s-au „tocmit” privind liberalizarea pieţelor orezului. SUA susţine liberalizarea pentru a îmbunătăţi balanţa comercială între ele şi susţine de asemenea puterile asiatice respective; susţinând această poziţie, SUA susţine de asemenea producţia proprie de orez şi producătorii aflaţi în statele California şi Texas. Japonia şi Coreea de Sud au interese proprii ce se opun liberalizării, incluzând fermierii situaţi în mod strategic în toate zonele electorale. În fiecare caz, SUA şi Japonia sau Coreea de Sud poartă două tipuri de negociere: unul cu celălalt stat şi în interiorul cadrului politic al statului. Ceea ce face acest „joc” mai complex este faptul că lucrurile, mişcările raţionale pentru unul dintre jucători pot fi impolitice pentru celălalt. Negociatorul este legătura oficială între cele două niveluri ale negocierii. Realiştii văd acest joc



pe două planuri ca fiind constrâns în primul rând de structura sistemului internaţional, în timp celiberalii recunosc presiunile domestice şi stimulările.

În al doilea rând, negocierile sunt, în parte, activităţi legate de cultură. Abordarea negocierilor variază in funcţie de cultură – aceasta este o concepţie liberală care acordă o importanţă deosebită diferenţelor dintre state. Au fost identificate cel puţin două tipuri diferite de negociere. Acestea pot duce la unele rezultate contrastante.

În cadrul negocierilor din anii 1970 pentru Noua Ordine Economică Internaţională (NIEO), spre exemplu, cultura a influenţat stilul negocierilor din Sud. În mod special, în timpul negocierilor pe anumite probleme, Sudul a acţionat într-un mod deductiv – de la un principiu general la aplicaţii particulare. Sudul a dorit atunci ca statele să se înţeleagă între ele privind principiile de bază ale NIEO, lăsând chestiunile particulare pentru o altă dată. Această abordare a mascat conflictele posibile privind detaliile. Abordarea Sudului contrastează cu cea a celor din Nord, care favorizează discuţiile despre detalii, evitând dezbaterile filozofice, SUA şi Marea Britanie, actori cheie din Nord, au favorizat, ambele, ridicarea unor probleme concrete şi rezolvarea lor înaintea cristalizării unor principii. Aceste diferenţe în abordarea negocierilor au condus, în parte, la un impas în negocieri şi eventual la eşuarea ajungerii la anumite concesii.

Folosirea diplomţiei publice este o tehnică diplomatică din ce în ce mai populară într-o lume bogată în comunicare. Diplomaţia publică implică încercarea de creare a unei imagini de ansamblu care intensifică abilitatea unei ţări de a-şi atinge obiectivele diplomatice. De exemplu, călătoriile lui Hillary Redham Clinton, de promovare a rolului femeii, au fost efectuate pentru a spori imaginea umanitară a SUA, construită în jurul atenţiei acordate oamenilor, femeilor şi copiilor mai ales, promovării valorilor democraţiei şi drepturilor omului.

Înaintea şi în timpul războiului din Irak, diplomaţia publică a devenit un instrument diplomatic folositor. Oficialii administraţiei americane, secretarul de stat Colin Powell, Condoleeza Rice, expert în probleme de securitate şi secretarul apărării Donald Rumsfeld, nu numai că au prezentat războiul poporului american prin intermediul mass-mediei,dar au făcut lobby şi s-au opus statelor nu numai direct în negocieri ci şi indirect prin numeroase apariţii televizate, incluzând şi studioul arab independent Al Jazeera. Departamentul de stat a efectuat campanii media cu ţintă în lumea arabă şi a alocat de atunci peste 30 milioane de $ pentru o reţea radio pentru tinerii arabi. Reţeaua va difuza muzică pop americană şi arabă, iar unul din scopurile sale este de a influenţa gândirea arabilor despre americani. În era comunicării, statele mai au un instrument diplomatic.

EXERCITAREA PUTERII PRIN MIJLOACE ECONOMICE

Statele folosesc mai mult decât cuvintele pentru a-şi exercita puterea. Ele pot folosi mijloace economice în exercitarea puterii – sau acţiuni pozitive şi negative – în încercarea de a influenţa alte state. Sancţiunile pozitive includ oferirea unui „morcov”, determinând statele să acţioneze într-o direcţie dorită, recompensându-le pentru acţiunile lor. Sancţiunile negative, pe de altă parte, constau în ameninţările unor acţiuni sau unele acţiuni întreprinse pentru a pedepsi statul-ţintă pentru mişcări în direcţia nedorită. Scopul folosirii sancţiunilor negative poate fi de a pedepsi şi de a influnţa statele să acţioneze într-un mod dorit.

Abilitatea statelor de a folosi aceste mijloace economice depinde de potenţialul de putere. Statele cu varietate însemnată de surse de putere au mai multe instrumente la dispoziţie. În mod cert, doar statele puternice



economic pot recunoaşte licenţe, oferi inverstiţii garantate, trata preferenţial anumite state, sau boicota efectiv. Radicalii punctează aceste lucruri pentru a puncta hegemonia sistemului capitalist.

În timp ce radicalii neagă acest lucru, liberalii afirmă că statele în dezvoltare au anumite pârghii economice în circumstanţe deosebite. Dacă un stat sau un grup de state deţine o resursă cheie, cu producţie limitată, puterea lor este amplificată. Printre primele resurse, petrolul are acest potenţial şi le-a oferit membrilor arabi ai Organizaţiei Statelor Exportatoare de Petrol (OPEC) abilitatea de a impune taxe la petrol pentru SUA din cauza sprijinului acordat Israelului în războiul Arabo-israelian din 1973.

Statele slabe pot de asemenea folosi măsuri mai puţin constrângătoare, încercând să influenţeze procesul politic interior al unui stat în direcţia dorită. Aceste state pot încerca să influenţeze persoanele care iau decizii prin intermediere, folosind contacte personale şi tactici de convingere, de multe ori împiedicând canalele guvernamentale normale. De exemplu, la sfârşitul anilor 80, guvernul sud-coreean l-a angajat pe Michael Deaver, fost şef de personal la Casa Albă, pentru a prezenta negociatori coreeni la nivel oficial înalt în SUA. Statele slabe pot folosi mecanismele de procedură sau sistemul legal în statele mai puternice pentru a interveni administrativ sau pentru a iniţia dezacorduri pentru a promova agenda de stat. Astfel, Coreea plăteşte mai mult de 100 de avocaţi americani pentru a trasa tendinţele SUA, pentru a găsi inadvertenţe şi pentru a servi interesele Coreei de Sud.

Statele slabe pot de asemenea folosi abordări cum ar fi stabilirea unor conexiuni între problemele apărute, penetrarea sistemului social, precum şi unirea grupurilor dincolo de graniţele sociale. Taiwanul a împiedicat investigaţia SUA asupra practicilor comerciale ale Taiwanului în 1980, cumpărând bunurile americane pentru export în Taiwan de la companii însemnate. Reprezentanţii acestora au devenit mai puţin interesaţi în investigarea Taiwanului. Într-un număr limitat de cazuri, statele mai puţin dezvoltate pot încerca să folosească mobilizarea maselor – bazându-se pe sistemul social. Israelul şi alegătorii pro-israel din SUA au adoptat această tehnică, direcţionând sume de bani politicienilor care susţineau Israelul şi scriind editoriale în presa locală a SUA în beneficiul Israelului. Aceleaşi strategii sunt echivalente şi relevante si pentru statele mai puternice; cei puternici au doar mai multe opţiuni. Teoreticienii liberali subliniază căile diplomatice, economice şi cele mai puţin constrângătoare, din moment ce ei văd puterea ca fiind multidimensională. Teoreticienii realişti cred necesară folosirea sau ameninţarea cu folosirea forţei pe motive totale.

FOLOSIREA FORŢEI

Forţa (şi ameninţarea cu forţa) este un alt instrument critic de exercitare a puterii şi este elementul central în viziunea realistă. Similară cu cea economică, această tehnică poate fi folosită fie pentru a determina un stat-ţintă să facă ceva sau pentru e reveni la o stare iniţială, fie pentru a împiedica un adversar să acţioneze într-un anumit mod. Teoreticienii liberali sunt mai capabili să susţină strategiile obligatorii, în timp ce realiştii promovează reţinerea, împiedicarea lor. Prin strategia de obligare un stat încearcă, prin ameninţarea cu folosirea forţei, să convingă un alt sta să facă ceva sau să anuleze o acţiune deja efectuată. Perioada de dinaintea Războiului din Golf(1991) este un bun exemplu: SUA, ONU şi membrii coaliţiei încercau să-l determine pe Saddam Hussein să-şi schimbe acţiunile folosind această strategie de obligare prin folosirea ameninţărilor. Invazia Irakului în Kuweit a fost iniţial condamnată, apoi Consiliul Securităţii din cadrul ONU a luat unele măsuri, dând astfel legitimitate multilaterală acestei acţiuni. În continuare, bunurile economice externe ale Irakului au fost



„îngheţate” şi au fost impuse de asemenea sancţiuni economice. În cele din urmă, forţele militare ale coaliţiei conduse de SUA au fost mobilizate, iar Irakul a primit termene limită precise pentru a se retrage din Kuweit. În mod similar, alianţa vestică a incercat să oprească Serbia de la abuzul asupra drepturilor omului împotriva albanezilor din Kosovo şi să forţeze Serbia să-şi retragă trupele. În timpul acţiunilor din cadrul acestei strategii de obligare, Irakul a primit un mesaj clar: retrage-te din Kuweit sau vor urma alte măsuri de constrângere.

Obligarea, forţarea a fost de asemenea folosită înainte de 2003, când SUA şi aliaţii l-au ameninţat pe Saddam Hussein că va urma un război dacă nu efectua anumite acţiuni. Ameninţările au început când George W. Bush a etichetat Irakul ca aparţinând „axei răului”. În martie 2003, Marea Britanie, unul dintre membrii coaliţiei, i-a acordat Irakului 10 zile pentru a se supune rezoluţiei ONU, pentru ca în 17 martie ultima ameninţare să aibă loc: Bush i-a acordat regimului Baathist 48 de ore pentru a părăsi Irakul ca ultima şansă de a împiedica războiul. În toate aceste cazuri, a fost necesară apelarea la acţiuni de invazie deoarece strategia ameninţărilor a eşuat. Obligarea ia sfârşit atunci când „intervine” forţa.

În cazul strategiei împiedicării, statele se angajează să pedepsească statul-ţintă dacă acesta acţionează într-un mod nedorit. Ameninţările unui război sunt folosite ca un instrument al politicii de oprire a statelor de la anumite acţiuni. Dacă statul reacţionează în modul dorit, împiedicarea şi intimidarea au avut succes şi conflictul a fost evitat.

De la apariţia armelor nucleare(1945) intimidarea a căpătat o însemnătate deosebită. Astăzi, dacă un stat alege să apeleze la violenţă împotriva unui stat deţinător de arme nucleare, este posibil ca aceste arme să fie folosite împotriva sa. Dacă acest lucru se întâmplă, preţul agresiunilor va fi inadmisibil, în acest caz viabilitatea ambelor societăţi fiind în pericol. Teoretic, statele care recunosc capacităţile destructive ale armelor nucleare şi care ştiu că celălalt are posibilitatea unui contratac nu vor acţiona, intimidarea fiind în acest caz încununată de succes.

Pentru ca intimidarea şi obligarea să fie aibă succes, statele trebuie să-şi comunice foarte clar obiectivele, să aibă mijloace de a-şi pune ameninţările în aplicareşi să ofere credibilitate ameninţărilor. Pe scurt, obligarea şi intimidarea depind atât de puterea cât şi de credibilitatea statului.

De asemenea, aceste tehnici pot eşua. Dacă se întâmplă acest lucru, statele pornesc războiul, dar şi în timpul acestuia, statele au posibilitatea de a alege: tipul de armă folosit(nuclear sau nenuclear, strategic sau tactic, convenţional sau chimic, biologic), tipul ţintelor (militar sau civil, oraş, stat, regiune). Statele pot alege de asemenea să răspundă în consecinţă, să agraveze sau să amelioreze conflictele. În război, au loc atât negocieri implicite cât şi explicite, privind modul în care să poarte sau să încheie războiul.

TEORIA JOCULUI

Forţa şi măsurile economice sunt tehnicile majore pe care un stat le poate folosi pentru a transpune potenţialul de putere în putere. Teoreticienii privind strategiile militare şi economice au dezvoltat mai multe căi pentru a analiza alegerile făcute de state şi rezultatele lor. Metoda este numită „teoria jocului”. Aceasta presupune faptul că fiecare stat este autonom în luarea deciziilor şi are un set unic de opţiuni şi beneficii stipulate, asociate fiecărei opţiuni. Aceste presupuneri ale unui stat unitar cu interes naţional constituie un interes al realiştilor privind teoria jocului.



În cazul dilemei prizonierului: doi prizonieri au opţiunea de a mărturisi o anumită infracţiune dar nu ştiu alegerea făcută de celălalt. Scopul fiecăruia este să evite deznodământul cel mai nefavorabil. Soluţia jocului este că dacă ambii prizonieri mărturisesc, acest rezultat nu este nici cel mai bun dar nici cel mai rău pentru ei; soluţia nu este cea optimă dacă ambii cooperează.

Teoria jocului poate fi utilizată în situaţiile în care un jucător pierde iar celălalt câstigă, jocuri cu sumă zero. În confruntări militare, o parte pierde iar cealaltă câstigă, sau în crizele internaţionale (unde avem un câştigător şi un învins). Jocurile pot fi de asemnea cu sumă pozitivă, în cazul mai multor jucători. Există elemente atât pentru cooperare cât şi pentru conflict. În general, relaţiile internaţionale sunt concepute ca un joc cu sumă diferită de zero, cu mulţi jucători, pe o perioadă îndelungată. Există anumite avantaje ale folosirii teoriei jocului, ca o simplificare a complexelor decizii luate de state. Această teorie obligă analiştii să examineze presupunerile, ajutând la clarificarea variantelor şi oferind posibilităţi care nu ar fi fost disponibile în alt mod. Ajută de asemnea la stabilirea nu numai a poziţiei propriului stat, ci şi a celorlalte state.

Există totuşi limite clare ale teoriei jocului. Aceasta face anumite presupuneri critice: presupune un stat unitar, în care factorii interni au un rol minor în determinarea preferinţelor statului. Presupune că statele unitare acţionează raţional, dar statele aleg cea mai bună variantă existentă. Oferă structuri de beneficii arbitrare în avans, în timp ce în realitate statele pot să nu cunoască valorile relative ale diferitelor alegeri făcute de statul respectiv sau de alte state.

Întradevăr, teoria jocului permite o anume simplicitate: alegerile sunt văzute ca fiind interdependente, determinate de acţiunile altora. Dar cum sunt luate deciziile în interiorul statelor? Având în vedere ceea ce ştim despre politica stăină de luare a deciziilor, este noţiunea de stat-actor unitar o noţiune validă?

MODELE ALE LUĂRII DECIZIILOR POLITICE

Cum sunt aceste decizii luate? Realiştii, liberalii şi radicalii văd acest proces al luării deciziilor în moduri diferite.

Modelul raţional

Realiştii şi cei mai mulţi politicieni încep cu modelul raţional, în care politica străină este concepută ca o acţiune aleasă de guvernul naţional care maximizează obiectivele sale strategice. Statul se presupune a fi un actor unitar cu scopuri bine stabilite, cu un set de opţiuni şi un algoritm pentru a decide care este cea mai bună opţiune.



Un mod raţional de luare a deciziilor este exemplul următor. În anul 1996, China testa rachete lansându-le deasupra Taiwanului. Deciziile de ripostă ale Taiwanului într-un mod raţional:

1. China testează proiectile deasupra Taiwanului într-o ameninţare directă a securităţii naţionale.

2. Taiwanul şi susţinătorul major (SUA) au ca scop încetarea focului.

3. Taiwanul are mai multe opţiuni: să nu facă nimic; să aştepte până la finalizarea alegerilor care aveau loc în acea perioadă, sperând că China va înceta testele; iniţierea unui protest diplomatic; aducerea problemei în faţa Consiliului de Securitate al ONU; ameninţând sau acţionând militar împotriva Chinei, bombardând locurile în care se aflau proiectilele sau punând la cale o invazie a teritoriului Chinei; sau ameninţa prin folosirea mijloacelor economice(încetarea comerţului, impunerea unor sancţiuni sau a embargoului).

4. Guvernul de la Taipei a analizat beneficiile şi costurile acestor opţiuni. O invazie echivala cu distrugerea Taiwanului, consecinţă inadmisibilă.

5. Taiwanul, cu ajutorul SUA, a început printr-un protest diplomatic, sperând că focul va înceta după alegeri. Făcând nimi, ar fi sugerat că acceptă testarea proiectilelor, ceea ce nu era adevărat. Acţiunea militară era extremă, cu consecinţe dezastoase.

În momente de criză, când cei care iau decizii se confruntă cu evenimente ameninţătoare, având puţin timp la dispoziţie pentru a decide, folosirea modelului raţional constituie o alegere bună. Dacă un stat nu ştie foarte multe lucruri despre procesele interne ale unui alt stat – cazul SUA vis-a-vis de China în perioada Mao Zedong – atunci cei care iau decizii nu pot decât să presupună că şi celelalte state vor adopta acelaşi model raţional. Întradevăr, concluziile SUA privind deciziile luate de Uniunea Sovietică în timpul Războiului rece, în absenţa unor informaţii mai bune, au fost bazate pe modelul raţional: Uniunea Sovietică avea un scop, alternativele sale erau expuse clar, iar deciziile au fost luate pentru atingerea scopului. Doar odată cu deschiderea arhivelor guvernamentale sovietice după Războiul rece, istoricii au aflat că, de fapt, ruşii nu aveau planuri concrete de a transforma state ca Polonia, Ungaria, România şi alte state est europene în dictaturi comuniste sau economii socialiste cum a crezut SUA. Sovieticii păreau a fi fost ghidaţi de evenimentele care au avut loc în regiune, nu de un plan regional sau o ideologie. SUA a greşit în atribuirea modelului raţional decizional Uniunii Sovietice, dar în lipsa informaţiilor a fost abordarea cel mai puţin riscantă în contextul anarhiei sistemului internaţional.

Statul actor unitar Identifică problema 1. Stabileşte scopul 2.

Determină politica alternativă 3. alternativă

Analizează costurile+ beneficiile alternativei 4.

Selecţionează acţiunile care duc la scopul dorit cu costuri minime 5.



MODELUL ORGANIZAŢIONAL AL DEPARTAMENTELOR DE STAT

În modelul organizaţional britanic, deciziile sunt văzute ca produse ale organizaţiilor guvernamentale subnaţionale sau ale aparatelor de stat (departamente sau ministere ale guvernului). Politica organizaţională subliniază operaţiunile standard şi procesele organizaţiilor. Deciziile rezultate din procesele organizaţionale depind în mare parte de precedente; schimbările majore ale politicii sunt improbabile. Conflictele pot apărea când diferite subgrupuri din cadrul organizaţiei au scopuri şi proceduri diferite.

Politica departamentelor de stat, pe de altă parte, are loc între membri săi, care reprezintă interese diferite. Deciziile determinate de acestă polică apar în urma competiţiei dintre aceste departamente, grupuri sau indivizi. În oricare scenariu politic, decizia finală depinde de forţa relativă a jucătorilor acestor departamente de stat sau a organizaţiilor care le reprezintă.

Politica de schimb oferă posibilitatea de a observa punerea în practică a acestor modele. De exemplu, piaţa agricolă sud-coreeană era închisă mărfurilor stăine. Această închidere era menită să apere producătorii coreeni de produse agricole majore: orez, carne, tutun. În 1980, presiunea SUA de a deschide aceste pieţe a crescut. Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Pescuitului sud-coreean s-a opus vehement deschiderii pieţelor agricole, motivând faptul ca producătorii vor rămâne fără slujbe. Dar Ministerul de Finanţe şi Ministerul Comerţului şi Industriei erau îngrijorate din cauza măsurilor punitive pe care SUA le putea lua împotriva manufacturierilor sud-coreeni care intrau pe piaţa americană. Schimbarea politicii a survenit în urma competiţiei dintre diferitele ministere. Ministerul Agriculturii a capitulat , liberalizând piaţa, dar procesul a fost foarte lent. Situaţiile de noncriză, ca în cazul politicii externe sud-coreene sunt apte să descrie modelul organizaţional al departamentelor de stat. Când timpul nu constituie o constrângere şi departamentele au vreme să se mobilizeze, deciziile nu sunt întotdeauna cele mai raţionale, ele mai curând satisfac toţi constituienţii, fără a ostraciza pe niciunul.

Liberalii apelează la acest model decizional, din moment ce pentru ei statul nu este decât terenul luării deciziilor. Modelul este relevant în statele democratice mari care au structuri instituţionale diferite de decizie şi în care jurisdicţia şi responsabilitatea sunt împărţite între diferite unităţi.

Dar pentru a folosi acest model în procesul decizional, al analizării sau anticipării acţiunilor altor state este nevoie de o cunoaştere detaliată a structurii politicii externe a unui stat şi a departamentelor sale de stat. În absenţa acestor informaţii, modelul raţional este singura soluţie.

MODELUL PLURALIST

Modelul pluralist, spre deosebire de celelalte, atribuie deciiziile negocierilor dintre sursele interne – publicul, grupurile de interese, mişcările de masă, corporaţiile multinaţionale. În situaţiile de noncriză sau în cazuri economice particulare, grupurile sociale joacă roluri importante. Nimeni nu se îndoieşte de puterea influenţei producătorilor de orez din Japonia sau Coreea în prevenirea importului de orez ieftin american. Nimeni nu contestă succesul podgoriilor franceze în împiedicarea importului vinurilor din Grecia sau Spania sau puterea producatorilor de pantofi din SUA împotriva importurilor din Brazilia, deşi guvernul aprobă importurile din ţările în curs de dezvoltare.



Grupurile de acest gen au anumite metode de a forţa luarea deziilor în favoarea lor. Ele pot mobiliza media şi opinia publică, pot influenţa agenţiile guvernamentale responsabile de luarea deciziilor, pot influenţa grupările reprezentative (Congresul SUA, Dieta japoneză, Adunarea Naţională franceză), iar în cazuri speciale, pot stabili contacte cu oficialii guvernamentali cei mai înalti. Deciziile luate vor reflecta interesele sociale şi strategiile – un rezultat care este compatibil cu gândirea liberală. Mişcarea de interzicere a minelor antipersonal din 1990 este un exemplu de „decizie pluralistă”.

În timp ce realiştii acceptă modelul raţional decizional, liberalii modelul organizaţional al departamentelor de stat (pluralist), radicalii nu cred că cei care iau decizii într-un stat au alternative reale. În viziunea radicală, interesele statelor capitaliste sunt determinate de structura sistemului internaţional, iar deciziile lor sunt dictate de imperativele economice ale clasei dominante.

Fiecare model alternativ oferă o simplificare a procesului decizional. Fiecare oferă o „fereastră” asupra modului în care grupurile guvernamentale şi nonguvernamentale influenţează procesul decizional. Dar aceste modele nu oferă răspunsuri pentru alte probleme critice. Ele nu ne arată conţinutul unei decizii şi nici nu indică eficienţa implementării politicii externe.

PROVOCĂRI ALE STATELOR

Statul se confruntă cu probleme legate de globalizare, mişcări transnaţionale bazate pe religie şi ideologii şi mişcări etnonaţionale. Jessica Mathews explică în seminarul „Afaceri Externe” că a intervenit o schimbare a puterii: „concentrarea puterii în mâinile statului, care a început în 1648 cu Pacea de la Westfalia, s-a încheiat, cel puţin pentru moment”.

GLOBALIZAREA

Extern, statul este lovit de globalizare; integrarea sporită a lumii în termeni de politică, economie, comunicaţii, cultură este un proces ce subminează suveranitatea tradiţională a statului. Din punct de vedere politic, statul se confruntă cu probleme ale globalizării – degradarea mediului şi epidemiile – pe care guvernele nu le pot rezova singure. Asemenea probleme implică o cooperare politică fără precedent. Aşa s-a întâmplat în 2003 cu SARS (Sindromul Respirator Acut Sever), când guvernele lumii dezvoltate au trebuit să răspundă unei epidemii în dezvoltare în China şi Asia de sud-est, unde autorităţile locale nu puteau ţine problema sub control. Din ce în ce mai mult, asemenea acţiuni au presupus compromiterea suveranităţii. Economic, statele şi pieţele financiare sunt legate între ele; corporaţiile multinaţionale şi internaţionalizarea producţiei şi consumului fac regularizarea economiei statelor din ce în ce mai dificilă.

Cultural, tehnologiile noi – e-mailul, faxul, transmisiunile prin satelit, televiziunile cu reţea internaţională cum ar fi CNN – subminează tot mai mult controlul statului asupra informaţiilor si asupra cetăţenilor.

Ţări ca Arabia Saudită şi altele din regiunea Golfului Persic au luptat bătălii deja pierdute încercând să-şi protejeze populaţiile împotriva valorilor vestice transmise prin intermediul media. China, de asemenea, pierde lupta limitării informaţiilor care intră în ţară prin intermediul internetului.



„Cel mai puternic motor de schimbare, declinul statelor şi ridicarea statelor nou-actori este computerul şi revoluţia telecomunicaţiilor, ale căror consecinţe sociale au fost ignorate... În orice sferă de activitate, accesul instantaneu la informaţie şi posibilitatea de a o folosi multiplică numărul jucătorilor care contează şi reduce numărul celor care au autoritate însemnată.”(Jessica Mathews).

MIŞCĂRILE TRANSNAŢIONALE

Unul dintre produsele globalizării îl constituie mişcarea transnaţională, în special mişcările religioase şi ideologice. În mişcările principale sunt penticostalismul şi evanghelicanismul. Acum în număr de 400 de milioane şi cu expansiune rapidă în ţările în curs de dezvoltare, aceste mişcări resping secularismul şi încearcă să îndepărteze loialităţile politice, sociale şi individuale de stat şi să le îndrepte spre religie. Ca şi fundamentalismul islamic, aceste mişcări sunt antiseculare şi antimoderniste, cu toate că nu constituie o problemă pentru stat ca Islamul.

Statele se confruntă de asemenea şi cu fundamentalismul islamic. În timp ce fundamentaliştii islamici vin din mai multe ţări şi dezvoltă mai multe strategi pentru a-şi atinge scopul, credincioşii sunt uniţi de dorinţa de a schimba statele şi societăţile bazându-le pe ideile textului islamic.

Aceste mişcări prezintă o bază critică a ceea ce este greşit în statele creştine şi islamice şi soluţii care presupun transformări radicale ale statelor. Fundamentalismul islamic vede o discrepanţă între aspiraţiile politice şi economice ale statelor şi condiţiile actuale ale distribuţiei economice inegale şi conducerea de către elite corupte.

Unii susţin violenţa ca mijloc de a îndrepta conducătorii corupţi şi de a lupta poporul palestinian care a fost nedreptăţit de Israel şi de susţinătorii din vest; alţii susţin că schimbarea poate apărea şi fără folosirea violenţelor.

Lupta afganilor şi a suporterilor islamici împotriva Uniunii Sovietice în 1980 s-a dovedit a fi un eveniment galvanizant pentru mişcarea fundamentalistă islamică. A adus împreună tineri islamici implicaţi şi dedicaţi religios dar defavorizaţi economic şi politic; iar lupta împotriva armatelor sovietice le-a permis să-şi îmbunătăţească tacticile de guerilă. Aceşti mujahedini (războinici sfinţi) au câştigat încredere învingând trupele sovietice. Când s-au întors în Arabia Saudită, Egipt şi alte ţări din Orientul Mijlociuau fost însărcinaţi cu o nouă misiune – declanşarea jihadului (războiul sfânt) împotriva a ceea ce ei considerau regimuri ilegale.

În timpul războiului din Afganistan, Osama Bin-Laden, naţionalist saudit, a devenit un lider carismatic. Când talibanii au obţinut puterea în Afganistan în 1996, Bin-Laden şi ce a rămas din mujahedini a format Al Qaeda. După cum vom vedea Al Qaeda este una din numeroasele grupări fundamentaliste islamice şi atacul de la 11 septembrie 2001 a facut-o cea mai renumită. Deşi fundamentalismul islamic reprezintă doar o mică proporţie din cei peste 1 miliard de musulmani din întreaga lume, este o mişcare transnaţională puternică şi o problemă pentru multe state (Filipine, Indonezia, Nigeria, Algeria, etc.). După cum arată atacurile teroriste din SUA, Europa şi Israel, aceste spaţii sunt de asemenea ţinte ale fundamentaliştilor islamici. Aceste atacuri i-au determinat pe mulţi să creadă spusele lui Samuel Huntington, om politic care a prezis în anii 1990 că următorul conflict internaţional major va fi o ciocnire a civilizaţiilor izvorâtă din diferenţele dintre democraţia vestică şi fundamentalismul islamic. Argumentul lui Huntington rezultă în mare parte din schimbările secolului XXI.



MIŞCĂRILE ETNONAŢIONALE

O altă problemă dramatică a statelor este mişcarea etnonaţională. Mai mult de 90 de milioane de oameni aparţin la 233 de subgrupări naţionale din întreaga lume, care cer drepturi în mod permanent. Aceste mişcări etnonaţionale se identifică mai mult cu o cultură decât cu un stat. Experimentând discriminări şi persecuţii, multe din aceste grupuri acţionează în susţinerea propriilor hotărâri. Nicholas Kittrie, din cadrul ONU a scris „ cine v-a spune bosniacilor, palestinienilor, kurzilor,scoţienilor, bascilor, celor din Quebec sau bretonilor că nu sunt un popor şi nu au dreptul la hotărâri proprii”.

Dar nu toţi etnonaţionaliştii au aceste dorinţe. Puţini caută însă separarea de stat. Unii preferă iredentismul – o politică care nu constă numai în părăsire statelor stabile ci şi reunirea cu alte persoane de aceeaşi naţionalitate, din alte state, pentru a crea un nou stat, sau reunirea cu un stat populat de etnonaţionalişti. Al ţii caută soluţii în aranjamente federale, sperând să obţină garanţia autonomiei într-un anumit stat, iar alţii nu caută decât recunoaşterea oficială a statului lor unic, incluzând dreptul de a-şi folosi limba naţională şi practicarea propriei religii.

Una dintre cele mai complexe mişcări etnonaţionale include Kaşmirul, o zonă muntoasă la graniţa Indiei cu Pakistanul şi China, poporul preponderent musulman dar care a fost condus în mod tradiţional de hinduşi. Când India (dominată de hinduşi) şi Pakistanul (dominat de musulmani) s-au separat în două state independente în 1947, maharajahul Hari Siugh a optat să se alăture Indiei spre dezaprobarea populaţiei care dorea afilierea la Pakistan. În 1947-1948 şi din nou în 1965, India şi Pakistanul s-au luptat pentru teritoriul care de atunci se confruntă cu tensiuni. O linie de control LOC a fost restabilită în 1972 împărţind Kaşmirul în zona administrată de India, în est şi sud(9 milioane de locuitori) şi zona de nord şi vest administrată de Pakistan (3 milioane de locuitori). Pe lângă pretenţiile dintre India şi Pakistan, din 1989 o puternică mişcare separatistă a luptat împotriva dominaţiei Indiei în Kaşmir. Cea mai proeminentă mişcare de acest gen este pro-Pakistani Hizbul Mujahideen, care doreşte unirea cu Pakistanul, dar influenţa sa este în declin.

Unele dintre aceste probleme etnonaţionale duc la conflicte civile sau chiar război cum este cazul Kaşmirului. Jack Snyder, specialist în ştiinţe politice a identificat mecanismul cauzal prin care naţionaliştii etnici provoacă statele în baza legitimităţii limbii, a culturii sau religiei. Elitele din cadrul acestor mişcări pot incita masel la război.

STATUL ŞI PROBLEMELE SALE

Caracterul central al statelor în polita internaţională nu poate fi disputat. În acest capitol statul a fost privit din trei perspective teoretice. Au fost descrise formele puterii statului, modul în care statul poate folosi puterea prin mijloace economice, diplomatice şi militare, au fost analizate modalităţile în care globalizarea, mişcările transnaţionale şi cele etnonaţionale pot ameninţa suveranitatea statelor. Aceste mişcări depind însă de indivizii care le conduc. Unii fac parte din elite, alţii din mişcări ale maselor. În cap 6 vom vorbi despre aceşti indivizi.



Relaţiile internaţionale ca disciplină academică se află în plină expansiune, prin translaţia teoriei de la un nivel sistemic la unul de mediu. Mai mult, în rândul cercetătorilor din domeniu există o discrepanţă în privinţa obiectului preocupării majore: pacea şi securitatea, relaţiile economice internaţionale, interdependenţa sau integrarea, internaţionalizarea sau globalizarea. La fel de diverse sunt şi concepţiile care vizează statutul relaţiilor internaţionale: avem de-a face cu o ştiinţă de sine stătătoare, cu o ramură a ştiinţelor politice sau cu un domeniu de interferenţă în care analiza nu poate fi făcută în lipsa cunoştinţelor din domeniile politic, economic şi military

1. METODE ŞI NIVELE DE ANALIZ Ă

ÎN DOMENIUL RELA ŢIILOR INTERNA ŢIONALE

Prin „relaţii interna ţionale“ înţelegem disciplina care studiază interacţiunile dintre state şi, într-un sens mai larg, funcţionarea sistemului internaţional ca întreg. Poate fi concepută

- fie ca un domeniu multi-disciplinar, concentrând laolaltă aspecte internaţionale ale politicii, economiei, securităţii, istoriei, dreptului şi sociologiei,

- fie ca o metadisciplină care se concentrează pe structurile sistemice şi modelele de interacţiune ale speciei umane luate ca întreg.

Principalele ramuri adiţionale teoriei includ

- economia politică internaţională, - organizarea internaţională, - politica externă - studiile strategice şi chiar - cercetările asupra păcii [1].

Disciplina şi-a dobândit propria-i identitate după Primul Război Mondial, dar s-a dezvoltat cu adevărat, în mod extensiv, devenind domeniu independent de studiu universitar în anii ’70-’80 ai secolului trecut, în partea „liberă“ a lumii.

La nivel academic, există controverse legate nu numai de identitatea disciplinei (este o disciplină distinctă, este un subdomeniu al ştiinţei politice sau este o interdisciplină), de metodele şi nivelele de analiză, chiar neînţelegeri privind titulatura . În acest sens, s-au înregistrat opinii potrivit cărora eticheta de „studii internaţionale“ devine mai potrivită, termenul făcând referire la totalitatea interacţiunilor din cadrul sistemului internaţional.

În fapt, atunci când studiem mediul internaţional, avem în vedere nu numai simplele legături stabilite între state, în principal. Pe lângă faptul că, astăzi, este tot mai evidentă existenţa unor agenţi colectivi care joacă un rol tot mai important (şi ne gândim aici la organizaţiile internaţionale, corporaţiile internaţionale şi grupurile de



interese transnaţionale) şi care vin să provoace statul în poziţia sa de actor principal, ne interesează contextul în care se stabilesc respectivele relaţii, factorii cerţi, posibili şi probabili care le pot favoriza sau altera.

METODE DE ANALIZ Ă A RELAŢIILOR INTERNA ŢIONALE

Şi în acest caz, practica a luat-o înaintea teoriei, pentru că relaţiile internaţionale ca atare au apărut cu mult înainte de conturarea lor într-o disciplină. Dacă existenţa lor pare veche decât lumea şi nimeni nu-şi mai pune problema identificării în timp a primelor forme organizate de interacţiune la nivel de conducere statală (oricare ar fi fost forma de organizare a ceea ce astăzi numim „stat“), analiza acestui domeniu presupune, totuşi, înainte de toate, stabilirea unor metode de cercetare. De-a lungul timpului, comentatori ai vieţii internaţionale au avut abordări diferite [2].

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, studiul relaţiilor internaţionale a fost axat pe istoria diplomaţiei – adică „cine“ a făcut „ce“ la un anumit moment dat. Metoda a avut drept obiect de studiu statul-naţiune, marii diplomaţi şi ministerele de resort. Deşi se atingea acurateţea în privinţa datelor (nume, structuri, ani, iniţiative diplomatice şi evenimente), acest tip de abordare nu pătrundea în profunzimea relaţiilor internaţionale (mecanisme, proceduri, politici). Ca modalitate de înţelegere a unei serii particulare de evenimente, istoria diplomaţiei a fost (şi este) excelentă. Ca modalitate de înţelegere a contextului ori de dezvoltare a unor baze teoretice de studiere a relaţiilor internaţionale, istoria diplomaţiei avea (şi are) o utilitate redusă.

Alte metode dezvoltate în aceeaşi perioadă de timp au imaginat relaţiile internaţionale la o scară globală. Analizele strategice şi geopolitice, folosite şi astăzi, îşi au rădăcinile în concepte dezvoltate de către amiralul american Alfred Mahan (la sfârşitul secolului al XIX-lea) şi de către geograful britanic Sir Halford Mackinder (la începutul secolului al XX-lea). Fiecare stat ocupă o anumită poziţie geografică – mai bună sau mai puţin avantajoasă, stimulativă sau nu pentru dezvoltarea economică şi echilibrul social, propice sau nu în determinarea configuraţiei geopolitice a regiunii căreia îi este subsumată. Pentru Mahan, oceanele lumii erau principalele căi de comunicaţie iar cine le controla putea stabili şi cursul relaţiilor internaţionale. Mahan, aşadar, a fost un promotor al „puterii maritime“ şi un susţinător al dezvoltării puternice a marinei americane. Deloc surprinzător, el şi-a bazat cele mai multe dintre analizele sale folosind exemplul Marii Britanii şi al Marinei Regale. În parte şi datorită îndemnului venit din partea lui Mahan, Statele Unite şi-au întărit flota la sfârşitul secolului al XIX-lea, reuşind importante achiziţii teritoriale (Hawaii, Samoa, Guam, Filipine). La rândul lui, Sir Mackinder a subliniat importanţa „puterii terestre“ – ţara care domina Centrul Eurasiei (hearthand), domina inevitabil politica mondială.

Predominanţa uneia sau alteia dintre puteri a trecut. Mijloacele de exercitare a puterii în general s-au înmulţit şi perfecţionat. Iar la dimensiunea teritorială şi maritimă a spaţiului se adaugă o a treia: cea aeriană (astăzi, chiar cosmică).

Al ţi analişti de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea au fost de părere că istoricii diplomaţiei şi teoreticienii strategiei şi geopoliticii nu au înţeles rădăcinile cauzelor care au determinat problemele internaţionale. Pentru aceşti analişti, teoriile socio-economice oferă un tablou mai inteligibil al modului şi cauzelor de funcţionare a sistemului internaţional. Astfel, în secolul al XIX-lea, Karl Mar x



considera că Statele Unite s-au extins către Vest datorită presiunii exercitate de excesul de populaţie şi de lipsa locurilor de muncă. Fără îndoială, cea mai influentă teorie socio-economică a vremii a fost cea promovată de Lenin şi prezentată în 1916, în faimoasa lucrare „Imperialismul – stadiu cel mai înalt al capitalismului“. Lenin prezenta posibilitatea unei revoluţii socialiste imediate, bazate pe analiza făcută de el schimbărilor fundamentale intervenite în natura capitalismului, de la concurenţă la monopol.

Trauma produsă de Primul Război Mondial a determinat promovarea unor noi metode de analiză a relaţiilor internaţionale. Cele două noi şcoli de gândire, care au dominat perioada interbelică, au pus accentul,

- una – pe modalitatea cea mai bună de a preveni un nou conflict internaţional major, iar - cealaltă – pe modalitatea cea mai bună de a-ţi organiza, impune şi consacra puterea naţională.

Adică, s-a încercat analizarea sistemului relaţiilor internaţionale din perspectiva idealismului politic, pe de o parte, şi a naţional socialismului (fascismul), pe de altă parte.

Ambele curente au fost puternic orientate politic şi au promovat soluţii total diferite. Pentru idealiştii politici, oamenii erau esenţialmente buni şi erau preocupaţi, în general, de bunăstarea proprie, dar şi de cea a celor din jurul lor. Cei mai mulţi dintre reprezentanţii acestei şcoli erau convinşi că aranjamentele structurale şi instituţionale rele de la nivel mondial determinau comportamentul uman rău de la nivel individual. Războiul, cauzat de aranjamentele structurale şi instituţionale rele, nu era inevitabil. El putea fi prevenit, iar idealismul politic devenea eficient doar dacă structuri adecvate erau create. De exemplu, Societatea (Liga) Naţiunilor Unite, sub auspiciile căreia s-au făcut primii paşi către recunoaşterea unanimă a principiului interzicerii recurgerii la folosirea forţei armate, a reuşit să marcheze relaţiile interstatale interbelice. Sistemul adoptat prin Pactul Societăţii Naţiunilor (1919) lăsa părţilor în conflict posibilitatea de a alege modul de rezolvare a diferendului. Pactul se baza pe două prevederi principale: pe de o parte, obligaţia de neagresiune şi asistenţa mutuală, iar pe de altă parte, se lăsa statelor libertatea de a recurge la război, dar numai după epuizarea mijloacelor paşnice. Prin respingerea oricăror îmbunătăţiri ulterioare, statele-părţi au blocat perfecţionarea procedurii instituite. Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a însemnat căderea definitivă a acestui sistem.

Pentru alţi idealişti politici, doar dreptul interna ţional putea statornici pacea, Pactul Briand-Kellogg din 1928 putând fi interpretat drept o asemenea încercare [3]. Actul statua că toate ţările semnatare vor renunţa la război, ca instrument al politicii naţionale, exceptând cazurile de auto-apărare. În acest context trebuie menţionat că, dacă înainte de Primul Război Mondial, convenţii precum Conferinţele de la Haga din 1899 şi 1907 au încercat să stabilească nişte legi ale războiului, idealiştii politici au căutat să creeze legi împotriva războiului. Au existat şi reprezentanţi ai idealismului politic pentru care armele însele erau cauza războiului. Un număr de studii din perioada interbelică au scos în evidenţă că marii producători de armament, precum Krupp, au susţinut Primul Război Mondial, urmărind profitul. Situaţia pentru evitarea războiului era eliminarea acestor „mercenari ai morţii“ şi reducerea cantităţii de armament.

Alte idei susţinute de idealiştii politici f ăceau referire la reforma sistemelor sociale naţionale, redistribuirea bogăţiilor, crearea unui sistem internaţional de comerţ liber sau stabilirea unor criterii universal acceptate privind auto-determinarea.

Dar toate aceste propuneri privind prevenirea războiului ar fi putut să aibă un succes mai mare şi pe o perioadă mai îndelungată de timp dacă şcoala naţional-socialismului nu s-ar fi dezvoltat atât de rapid precum a făcut-o. Şi naţional-socialismul a avut o orientare politică, dar punea accentul pe creşterea şi consolidarea puterii naţionale.



În varianta germană cunoscută sub denumirea de nazism, naţional-socialismul a combinat o formă externă de naţionalism (inclusiv credinţa net rasistă şi antisemită a superiorităţii comunităţii germanice-ariene asupra celorlalte popoare şi culturi) şi un concept distinct de socialism de stat, foarte departe atât de marxismul revoluţionar, cât şi de social-democraţie [4]. Liderul naţional era divinizat, iar armata – glorificată. Expansiunea teritorială era

considerată dovada superiorităţii sistemului. Liderii fascişti ai Germaniei şi Italiei considerau războiul ca inevitabil, şi dacă era inevitabil, înţelegeau să îl câştige [5]. Idealismul politic devenea, iată, ineficient în intenţia sa de prevenire a războiului.

Prin urmare, oamenii nu erau în mod inevitabil buni, afirmau, după al Doilea Război Mondial, reprezentanţii realismului politic , în fruntea cărora se aflau, în Statele Unite, Hans Morgenthau, George Kennan şi Henry Kissinger. În cel mai bun caz, oamenii au înclinaţii egale înspre „bine“ şi „r ău“. În cel mai rău caz, ei au o dorinţă instinctuală de a-i domina pe alţii. În acest caz, războiul este întotdeauna o posibilitate şi de multe ori o probabilitate. Responsabilitatea fiecărui stat-naţiune, din perspectiva realpolitikului, este de a-şi asigura propria apărare şi securitate. Securitatea colectivă este interpretată drept un rafinament teoretic, ce poate fi folosit de alianţe şi organizaţii internaţionale pentru a întări securitatea statului dar care nu constituie baza garantării securităţii statului. De aceea, măsura înţelepciunii la nivel de decizie politică este ca strategia propusă să urmărească şi să stimuleze interesul naţional interpretat ca o creştere de putere sub diversele ei forme, dar în mod particular, a puterii militare. Logica realismului politic merge pe ideea că pacea nu poate fi asigurată, dar poate fi atinsă tocmai prin intermediul unei balanţe a puterii, apărută în procesul de asigurare a securităţii şi apărare a intereselor, prin alinierea statelor împotriva oricărui stat-naţiune apărut prea puternic. Prin urmare, realismul politic statuează primatul politicii externe asupra celei interne, menţinerea unor forţe militare deosebite şi importanţa naţionalismului. Abordarea realistă a relaţiilor internaţionale respinge elementele etice din politica externă şi nu ia în considerare natura regimurilor politice din alte state. Interesul naţional primează iar pentru atingerea lui se acceptă parteneriate atât cu puterile democratice, cât şi cu cele autoritare. Prin urmare, şcoala realistă este interesată de relaţiile de putere dintre state, fără a conta amprenta ideologică, natura sistemului politic sau economic, standardele etice ale statelor faţă de proprii cetăţeni sau gradul de moralitate din politica internaţională. Se ajunge, astfel, ca protecţia şi promovarea intereselor naţionale să fie urmărite prin alianţe cu alte state, indiferent de natura lor internă.

Şcoala realistă este foarte critică la adresa acelor curente care susţin că natura internă a statelor, regimul lor politic, contează în relaţiile internaţionale (şi vorbim aici de şcoala liberală sau idealismul politic). Preşedintele american Woodrow Wilson (care a avut o contribuţie deosebită la crearea Ligii Naţiunilor) a ajuns să fie desconsiderat pentru încercarea de a introduce elemente de etică în politica externă. La fel s-a întâmplat mai târziu cu preşedintele Jimmy Carter sau cu secretarul britanic de externe Robin Cook (care a avut o atitudine critică în mod public faţă de intervenţia din Irak). Realiştii argumentează că o astfel de atitudine este un lux periculos, care distorsionează analiza interesului naţional, aflat la baza sistemului internaţional [6]. Politica specifică şi limbajul impuse de realismul politic domină comportamentul american pe scena internaţională, începând cu sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Fiecare preşedinte american postbelic, cu posibila excepţie reprezentată de Jimmy Carter, şi-a bazat politica pe acest concept.

Totuşi, în mediul academic, dar şi guvernamental s-au ridicat unele probleme. Astfel:



- cum poate realpolitikul să explice mişcarea lentă, dar reală din spaţiul occidental către relaţiile economice transnaţionale?

- într-o lume în care graniţele naţionale şi interesele naţionale deveneau tot mai puţin bine definite, cine putea stabili ce alimenta sau nu interesul naţional?

- cine definea, de fapt, interesul naţional?

Astfel, noul accent pus pe studierea ştiinţifică a relaţiilor internaţionale a fost descris drept o „revoluţie behavioristă“, care a cunoscut o propagare deosebită la sfârşitul secolului trecut. Promotorii noii metodologii au fost toţi de acord cu necesitatea unui studiu mult mai sistematic şi riguros al relaţiilor internaţionale, dar au eşuat în stabilirea consensului asupra modului de aplicare a metodelor ştiinţifice asupra relaţiilor internaţionale. Pentru behaviorism, studiul acestui domeniu trebuia să pornească de la o afirmaţie clară asupra unei probleme particulare, cuprinzând o analiză a variabilelor din problemă şi a relaţiilor dintre ele şi o discuţie asupra condiţiilor în care aceste relaţii continuă să evolueze. Studiul evenimentelor cuantificabile şi aplicarea unei metodologii extinse au atras critica, behaviorismul fiind considerat ca având relevanţă limitată asupra „lumii reale“ a relaţiilor internaţionale, în care rapiditatea schimbărilor alterează condiţiile de relaţionare dintre variabile determinând modificarea întregului mediu înainte de finalizarea studiului.

Prin urmare, de mai bine de un secol avem parte de o serie de propuneri de studiere a relaţiilor internaţionale, fără ca niciuna să-şi găsească „împlinirea“ şi viabilitatea perpetuă, deşi realpolitikul guvernează, încă, politica marilor puteri.

Metodele prezentate, la care se adaugă altele precum:

- teoria societăţii interna ţionale, - feminismul, - teoriile despre naţiune,

trebuie să încerce abordări noi în concordanţă cu complexitatea cadrului actual, dar şi în perspectivă.

Modul în care administrăm relaţiile internaţionale trebuie să reflecte lumea nouă aflată în plin proces de modelare.

Contextul relaţiilor interna ţionale a fost revoluţionat de:

- ruperea barierelor dintre politica internă şi cea externă; - deplasarea centrului de decizie dinspre naţional către supra-naţional şi sub-naţional; - implicarea deosebită în relaţiile internaţionale a actorilor non-statali; - fragmentarea diplomaţiei tradiţionale; - revoluţia tehnologică; - interdependenţa din plan economic; - libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalului.

Mediul internaţional este într-o permanentă transformare. A surprinde la timp modificările sau chiar a intui evoluţii viitoare constituie esenţa succesului unei analize pertinente a relaţiilor internaţionale.



Diferenţele dintre metodele de analiză a relaţiilor interna ţionale

Istoria diplomaţiei

Marxism-leninismul

Realismul Idealismul Behaviorismul

Actorii principali

Statele-naţiune

Diplomaţii

Clasele economice

Statele-naţiune

Multiplii Multiplii

Temele principale

Personalităţile Securitatea naţională

Economiile Securitatea naţională

Moralitatea Multiple

Metodele de analiză

Analiza (memoria istorică)

Clasa economică

Capacităţile statului

Valorile Cantitative

Perspectiva Primordial naţională

Naţională şi globală

Naţională Naţională,

regională sau globală

Naţională, regională sau

globală

Sursă: Daniel S. Popp, Contemporany International Relations, New York, Macmillan Publishing Company, 1991, p. 14

NIVELE DE ANALIZ Ă

Nivelele de analiză sunt considerate un instrument analitic acceptat în mare măsură în studiul relaţiilor internaţionale.

Evenimentele internaţionale au mai multe surse şi, arareori, există o singură modalitate corectă de examinare a scenei mondiale [7].

Individual

Poziţia individului

Structurile birocratice de decizie

Statul-naţiune sau alţi actori

Sistemele regionale

Sistemul global

Sursă: Daniel S. Popp, Contemporany International Relations, New York, Macmillan Publishing Company, 1991, p. 15



Nivelele de analiză ajută la înţelegerea afacerilor internaţionale, a faptului că toţi indivizii implicaţi în mecanismul de funcţionare a sistemului global, fie că vorbim de preşedintele iranian sau de cel american, acţionează din motive pur individuale sau pe baza unui consens pornit de la interesul naţional. Cum trebuie, totuşi, interpretată atitudinea unui stat?

- Ca o reflectare a unor preferinţe subiective a liderului naţional? O astfel de abordare ne-ar putea conduce la concluzia că relaxarea şi îmbunătăţirea deosebită a relaţiilor americano-sovietice din anii ’80 şi începutul anilor ’90 ai secolului trecut ar fi urmarea unei relaţii personale de succes între Reagan – Gorbaciov şi Bush – Gorbaciov, şi nu un consens bilateral statal asupra unei noi ordini mondiale.

- Ar trebui ca acţiunea unui stat să fie interpretată din perspectiva birocratic-organizaţională a structurilor politice? Atunci, Reagan, Bush şi Gorbaciov nu au acţionat ca urmare a unor impulsuri individuale proprii sau ca reprezentanţi ai unor state, ci ca răspuns la presiunile interne exercitate de partidele politice, interesele de afaceri, organizaţiile birocratice guvernamentale sau de alt tip.

- Ar trebui ca atitudinea statului să fie pur şi simplu o oglindă a politicii izvorâtă din interesul naţional? Atunci, relaxarea americano-rusă a servit ambelor interese naţionale ceea ce a determinat acţiunea în direcţia cunoscută şi devenită, deja, istorie.

- Sau comportamentul statului nu este altceva decât produsul acţiunii forţelor active la nivelul sistemului instituţional? La acest nivel de analiză, statele şi liderii lor (în fapt, centre de putere şi de decizie care determină soarta lumii) apar ca victime ale unor circumstanţe situate în afara sferei lor de control.

Fiecare nivel de analiză oferă o interpretare particulară a evenimentelor. La nivel individual, analiza se centrează direct pe procesul decizional individual. Elementele considerate ca importante în acest caz sunt: valorile îmbrăţişate de decident, impresia acestuia asupra propriei persoane, asupra actorului în beneficiul căruia acţionează şi asupra lumii, precum şi modalitatea, mecanismul „intern“ de luare a deciziei. La acest nivel, individul este unitatea primară decizională şi, adeseori, singura. Printr-o asemenea analiză, reuşim să înţelegem, de exemplu, de ce valorile creştine puternice ale lui Jimmy Carter au constituit baza politicii americane privind drepturile omului din timpul mandatului său prezidenţial.

Al doilea nivel de analiză este acela al poziţiei pe care individul o ocupă în structura decizională, pentru că gradul de responsabilitate adeseori influenţează percepţia individului asupra vieţii şi comunităţii, asupra problemelor de politică internă şi externă. Altfel spus, „atitudinea ta depinde de locul pe care-l ocupi“.

Cel de-al treilea nivel de analiză este cel al structurii birocratice a actorilor . Este scoasă în evidenţă lupta pentru putere în procesul decizional şi influenţa exercitată de organizaţii la nivel sub-naţional.

Al patrulea nivel de analiză urmăreşte actorul propriu-zis . În forma cea mai pură, acest instrument imaginează fiecare actor ca o entitate monolitică, neafectată de diviziuni interne sau de tentaţii externe. Politica apare ca rezultat al unui proces decizional raţional, întemeiat pe urmărirea obiectivelor şi intereselor.

Cel de-al cincilea nivel de analiză este cel al sistemului regional, care oferă o panoramă superioară asupra dimensiunii acţiunii politice pe scena internaţională. Astfel, Războiul din Vietnam este mai bine înţeles, nu dacă este abordat ca un conflict local, ci, ca unul având un scop regional.

Cel de-al şaselea nivel de analiză este centrat pe sistemul global, mai precis pe influenţa actorilor şi a politicilor lor asupra altora. Model complex de abordare a problemelor internaţionale, acest nivel de analiză poate fi



aplicat în multiple domenii, de la problema sărăciei şi subnutriţiei la cea privind consecinţele ploii acide, de la democratizarea globală la militarizarea globală. Abordarea pe nivele de analiză a relaţiilor internaţionale este importantă nu numai la nivel academic, dar şi la nivel politic-decizional. Capacitatea de a înţelege lumea de pe poziţii diferite stimulează formularea de politici eficiente.

Relaţiile internaţionale sunt complexe iar imaginile noastre asupra mediului internaţional sunt adesea discordante, ceea ce reflectă tocmai existenţa modalităţilor diferite de abordare a lumii contemporane. De aceea, indiferent de doctrina căreia îi suntem tributari şi de şcoala la care ne-am format, o abordare inteligentă presupune azi o perspectivă macropolitică menită să atragă atenţia asupra:

- caracteristicilor, capabilităţilor şi intereselor principalilor actori din politica mondială; - problemelor principale de securitate şi bunăstare de pe agenda globală; - pattern-urilor de cooperare care influenţează interacţiunea dintre actori şi determină inseparabilitatea

dintre sistemele sociale globale.

TERMENI -CHEIE

- istoria diplomaţiei; - analize strategice şi geopolitice; - teorii socio-economice; - idealism politic; - realism politic; - behaviorism; - perspectivă macropolitică.

NOTE BIBLIOGRAFICE

1. Dicţionar de politică, Oxford, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001, p. 379

2. Papp, Daniel, S., Contemporany International Relations, New York, Macmillan Publishing Company, 1991, pp. 9-14

3. Pactul Briand-Kellogg este primul document internaţional care a consacrat principiul reglementării paşnice a diferendelor dintre state şi a interzis războiul ca mijloc al politicii naţionale a statelor. Tratatul reprezintă începutul evoluţiei care tindea să statornicească, prin acte interguvernamentale excluderea forţei din viaţa internaţională. Pactul, semnat din primul moment de 15 state (SUA, Franţa, Marea Britanie, Italia, Germania, Belgia, Japonia, Polonia, Cehoslovacia, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud, Islanda, India), are la bază un pact de amiciţie dorit perpetuă între SUA (Franck Kellogg, ministru de externe) şi Franţa (Aristide Briand, ministru de externe). În 1933 existau 63 de state-părţi. România a ratificat Tratatul şi anexele sale prin Decretul nr. 333 din 6 februarie 1929, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 30 din 7 februarie 1929

4. Dicţionar de politică, Oxford, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001, p. 296

5. Cu militarismul dezlănţuit în Germania, Italia şi Japonia, anii ’30 ai secolului trecut au reprezentat o decadă a conflictului. Japonia a invadat Etiopia în 1935, iar Germania a respins autoritatea a numeroase prevederi ale



Tratatului de la Versailles, care încheia în mod formal Primul Război Mondial. Prima în 1939, neutrii semnalizaseră Zona Rinului, preluaseră Austria şi anexaseră o mare parte a Cehoslovaciei (urmare a Acordului de la München, 1938). Liniştea de la München, unde Londra şi Parisul au fost de acord cu preluarea de către Berlin a părţii sudate din Cehoslovacia, l-a convins pe Hitler că nici Marea Britanie, nici Franţa nu vor lupta. Astfel, pe 1 septembrie 1939, forţele nemţeşti au atacat Polonia, marcând începerea celui de-al Doilea Război Mondial

6. Riordan, Shaun, Noua diplomaţie, Bucureşti, Editura Antet, 2004, p. 34

7. Popp, Daniel, S., Contemporany International Relations, New York, Macmillan Publishing Company, 1991, pp. 14-18



2. ACTORII VIE ŢII INTERNA ŢIONALE

Analiza relaţiilor internaţionale presupune, pe lângă identificarea metodelor şi nivelelor de analiză, şi studierea actorilor în lipsa cărora nu ar exista sistemul internaţional.

STATUL-NA ŢIUNE

Apărut în Europa de Vest din ruinele sistemului feudal, statul a dominat politica globală mai bine de 300 de ani.

Supremaţia statului este legată de Pacea de la Westphalia din 1648, care a pus capăt Războiului de 30 de ani în Europa şi a dus la crearea unui sistem de entităţi suverane care a respins subordonarea faţă de autoritatea politică a Papei şi a Bisericii romano-catolice. Vechiul sistem al acceptării autorităţii papale asupra principatelor europene a fost răsturnat şi un nou sistem de entităţi definite geografic şi bazate pe autoguvernare politică a apărut. Pacea de la Westphalia a marcat sfârşitul Sfântului Imperiu Roman şi a dus la inaugurarea unui sistem internaţional modern de state [1].

Naşterea noului sistem de state a fost, evident, graduală, evoluţia sa întinzându-se de-a lungul secolelor:

- 1648, Tratatul de la Westphalia stabileşte sistemul modern de state;

- secolele al XVI-XVIII-lea, statele europene creează imperiile coloniale, în special în America de Nord şi de Sud; este primul val de colonizare;

- 1775-1780, revoluţiile americană şi franceză contestă monarhia;

- 1804-1815, imperiul francez al lui Napoleon ameninţă cu răsturnarea sistemului european de state;

- 1815-1870, Concertul Europei apără legitimitatea statelor şi a dominaţiei regale;

- 1870-1914, statele europene îşi împart Africa şi o mare parte din Orientul Mijlociu şi Asia, în cadrul celui de-al doilea val de colonizare; SUA şi Japonia achiziţionează şi ele teritorii de peste mări;

- 1914-1918, Primul Război Mondial zguduie sistemul internaţional de state;

- 1870-1930, numărul statelor-naţiune în Europa creşte de la aproximativ 15 la peste 35, aceasta fiind prima etapă a proliferării statelor ;

- 1918-1939, venirea la putere a bolşevicilor în Rusia şi a naziştilor în Germania constituie adevărate provocări la adresa legitimităţii statelor;

- 1939-1945, al Doilea Război Mondial;

- 1945-1990, al doilea val al proliferării statelor are loc, în timp ce imperiile coloniale se destramă; numărul statelor creşte de la aproximativ 55 în 1945 la circa 170 în 1990; această perioadă este cea mai îndelungată din punctul de vedere al existenţei păcii între marile puteri de la începutul creării sistemului de state;

- după 1990, au loc reaşezări pe scena mondială, regrupări de state şi reorientări ale politicilor lor, precum şi o serie de conflicte locale; din nou se înregistrează o creştere (este adevărat, mai mică) a numărului de state (destrămarea URSS, a RSF Iugoslavia şi divizarea Cehoslovaciei).



Secolele al XVII-XIX-lea au fost, evident, mult mai simple decât secolul al XX-lea. Conceptele de legitimitate, suveranitate şi obligaţie, pe care se baza Pacea de la Westphalia, nu mai sunt universal acceptate sau nu mai sunt recunoscute ca având o relevanţă semnificativă în epoca actuală. Chiar şi sensul conceptului de „stat“ a căpătat înţelesuri diferite. Termenele de „stat“, „naţiune“ şi „stat-naţiune“ sunt adesea folosite unul în locul altuia în discuţiile referitoare la relaţiile internaţionale. Din punct de vedere tehnic, aceste concepte au înţelesuri diferite. În anumite contexte, diferenţele de înţeles pot fi semnificative.

Statul este o entitate demarcată geografic, guvernată de o autoritate centrală care are abilitatea de a emite legi, reguli şi decizii, şi de a le impune în interiorul graniţelor.

Statul este şi o entitate legală, recunoscută de dreptul internaţional ca fiind unitatea decizională fundamentală în cadrul sistemului legal internaţional. Statele îşi stabilesc propriile lor politici (cel puţin, în mod teoretic) şi hotărăsc asupra formei de guvernare. În dreptul internaţional, statele sunt apreciate drept subiecte principale în relaţie cu alţi actori nestatali recunoscuţi drept subiecte de drept internaţional [2]. De asemenea, ele au mai fost calificate ca fiind subiecte universale, deoarece exercită drepturi şi îşi asumă obligaţii în orice domeniu al relaţiilor internaţionale, precum şi ca subiecte tipice şi primordiale sau originare ale dreptului internaţional. Pentru a fi socotit ca atare, statul trebuie să întrunească trei elemente: teritoriu, populaţie şi guvern. Însă acestea nu sunt suficiente pentru ca statul să existe şi să funcţioneze ca subiect nou în ordinea juridică internaţională, fiind necesară recunoaşterea lui. Acest proces poate fi definit ca actul unilateral prin care unul sau mai multe state admit, explicit sau tacit, că ele consideră o nouă entitate juridică drept stat şi că, în consecinţă, îi recunosc această personalitate juridică internaţională, respectiv capacitatea de a obţine drepturi şi de a contracta obligaţii internaţionale [3]. Indivizii care populează teritoriul unui stat pot sau nu să fie cetăţenii acelui stat, dar ei se supun dreptului intern al statului respectiv. Legătura juridică permanentă dintre o persoană şi stat se exprimă prin „cetăţenie“. Legătura permanentă sau temporară a unei persoane cu teritoriul este dată de „domiciliu“. Constituţia României şi întreaga legislaţie conferă cetăţenilor toate drepturile, inclusiv cele politice, în timp ce persoanelor care nu au această calitate nu le conferă decât o parte din aceste drepturi. Străinii şi persoanele fără cetăţenie nu se pot bucura de drepturi politice, deoarece numai cetăţenii exercită puterea şi numai astfel ei pot participa la guvernarea societăţii din care fac parte şi de destinele căreia sunt legaţi. Cetăţenia poate fi definită ca legătura politică şi juridică permanentă dintre o persoană fizică şi un anumit stat. Această legătură se exprimă prin totalitatea drepturilor şi obligaţiilor reciproce dintre o persoană şi statul al cărui cetăţean este, şi, mai mult, este o legătură juridică specială, reflectată pe plan extern, păstrată şi prelungită oriunde s-ar găsi persoana, în statul său de origine, în alt stat, pe mare, în cer sau în cosmos. Cetăţenii străini şi apatrizi care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi.

Naţiunea, prin contrast, nu trebuie în mod necesar să fie definită legal sau delimitată geografic. Naţiunea este o grupare de oameni care se consideră legată de o altă asemenea grupare prin anumite moduri sau datorită anumitor aspecte. Asemenea grupuri pot fi legate între ele în mod cultural, lingvistic, religios. Naţiunile pot să existe fără un control teritorial, aşa cum a existat naţiunea evreiască până în 1947, când statul Israel a fost fondat printr-o rezoluţie a Naţiunilor Unite. Alte grupuri care se autointitulează „mişcări de eliberare naţională“ există şi caută să-şi stabilească un control teritorial într-o anumită zonă şi, prin aceasta, să devină stat (cazul palestinian).

Prin urmare, statul-naţiune este statul ai cărui locuitori se consideră ca formând o naţiune. Conceptul de „stat-naţiune“ este, din punct de vedere istoric, mult mai recent decât cel de „stat“ sau „naţiune“, şi reflectă crescânda convergenţă din ultimii ani dintre aceşti doi ultimi termeni. Astăzi, ţările sunt privite ca state-naţiune, deşi în



destul de multe cazuri acestea nu (mai) sunt. În Africa, de exemplu, teritoriul inclus în multe state care şi-au câştigat independenţa în anii ’50 şi ’60 ai secolului trecut, se afla cuprins în graniţele aceleiaşi colonii. În mod similar, URSS a fost formată din multe grupuri naţionale care, aşa cum s-a dovedit, nu şi-au subordonat identitatea celei sovietice. Prin urmare, în unele cazuri, un stat cuprinde mai multe naţiuni sau triburi ca locuitori, iar, în alte cazuri, datorită arbitrariului vechiului sistem colonial, o singură naţiune se află împărţită între graniţele mai multor state. Din punct de vedere tehnic, asemenea entităţi sunt doar state.

Statele-naţiune au fost supuse de-a lungul existenţei lor (şi, cu siguranţă, vor mai fi supuse) unor influenţe şi ameninţări care, nu de puţine ori, s-au dovedit a fi destul de serioase, determinându-le în mod considerabil acţiunea în arena mondială:

- Interdependenţa economică. În ultimii 50 de ani a devenit tot mai evident pentru decidenţii politicilor naţionale că bunurile şi serviciile pot fi obţinute mult mai ieftin în alte locuri decât în propriile ţări. Totuşi, statele lumii depind în grade diferite de comerţul mondial. În prezent, tot mai puţine produse finite sunt realizate pe de-a întregul într-o singură ţară. Interdependenţa economică a devenit o realizare a zilelor noastre. Prin urmare, având în vedere volumul crescut al comerţului mondial şi legăturile care s-au dezvoltat în cadrul procesului de producţie, presiunea pe care o are de suportat statul-naţiune (presiune cauzată de interdependenţa economică) devine tot mai puternică. Criticii statului-naţiune se întreabă de ce mai este nevoie ca acesta să existe dacă auto-suficienţa economică este de domeniul trecutului şi dacă eficienţa industrială şi cea economică pot fi îmbunătăţite de o diviziune internaţională a muncii. În Europa de Vest şi de Est, în America Latină şi în Asia de Sud-Est barierele create pentru a asigura autonomia economică naţională au fost desfiinţate. Ca atare, din perspectivă economică, există argumente pentru a afirma că lumea ar putea intra într-o eră post-statală. Este adevărat că unele state sunt mai „interdependente“ decât altele. De exemplu, Japonia trebuie să importe aproape toate materiile prime de care are nevoie, dar, în schimb, trebuie să exporte produse finite pentru a plăti aceste importuri. Gradul de interdependenţă este, de altfel, un factor important în condiţionarea comportamentului internaţional al unui stat. După Pacea de la Westphalia, timp de 300 de ani, puterea militară a însemnat prestigiu şi influenţă iar cucerirea armată constituia mijlocul preeminenţei politice şi economice. Astăzi, tot mai mult se:

afirmă că politica mondială se va croi în funcţie de temele economice, iar destinele naţionale vor fi determinate de competiţia comercială şi nu de cucerirea militară a teritoriului. Se naşte, prin urmare, ideea că geoeconomia (distribuţia bogăţiei) va deveni mult mai importantă decât subiectele convenţionale de geopolitică (distribuţia puterii politice şi militare). Nu trebuie omis, însă, faptul că interdependenţa economică şi legăturile comerciale strânse pot să intre în colaps, transformându-se în dispute comerciale şi rivalităţi politice [4];

- Tehnologia militară. Nu există nicio îndoială că statul-naţiune este mai vulnerabil ca niciodată din punct de vedere militar. Răspândirea capacităţilor militare este consecinţa dezvoltării economice şi sociale globale. În ultimele decenii ale secolului al XX-lea, multe naţiuni non-occidentale au creat facilităţi de producere prin mijloace indigene a armamentului. În timpul Războiului Rece, SUA şi URSS s-au angajat într-o competiţie clasică a înarmării, dezvoltând arme nucleare din ce în ce mai sofisticate din punct de vedere tehnologic. Astăzi, în epoca post Război Rece, competiţia centrală a armelor se derulează într-un mod diferit. Mărimea şi capacităţile arsenalului nuclear al Occidentului nu sunt parte în competiţie. Consecinţele unei curse a înarmărilor depind de resursele, încrederea şi competenţa tehnologică a părţilor. Eforturile Occidentului pot încetini producţia de armament în alte societăţi, însă nu o pot opri. El promovează non-proliferarea ca reflectând interesele tuturor naţiunilor de a avea o ordine şi o stabilitate internaţională. Totuşi, alte naţiuni privesc non-proliferarea ca servind interesele hegemoniei occidentale;



- Organizaţiile guvernamentale internaţionale. Deşi organizaţiile guvernamentale nu sunt noi, ameninţarea pe care acestea o reprezintă la adresa statelor-naţiune este de dată mai recentă. Multe dintre problemele politice, economice, sociale şi militare cu care se confruntă statele lumii contemporane traversează frontiere, afectând părţi importante ale globului. Încercând să răspundă şi să facă faţă unor asemenea realităţi, guvernele au creat organizaţii internaţionale, în speranţa că acestea vor putea face faţă mult mai bine problemelor. În anumite cazuri, guvernele şi-au delegat autoritatea unor asemenea organizaţii, putându-se afirma că în sens funcţional au compromis suveranitatea naţională;

- Mi şcările transnaţionale şi sistemele de gândire. Sistemul actual de state s-a născut şi a evoluat din ruinele unui extins imperiu religios european. În mod ironic, statul-naţiune contemporan este ameninţat de unele mişcări transnaţionale, de natură religioasă, în special [5]. La rândul său, marxismul a respins şi el, în sens teoretic, legitimitatea statului. În „Manifestul Comunist“, Karl Marx şi Frederich Engels afirmau că statul-naţiune şi naţionalismul erau doar nişte unelte folosite de burghezia conducătoare pentru a diviza şi slăbi proletariatul. În cele din urmă, credea Marx, proletariatul îşi va dezvolta conştiinţa de clasă internaţională şi va vedea falsul naţionalism perpetuat de burghezie. Multă vreme, ortodocşii marxismului au crezut în dispariţia statului-naţiune odată ce revoluţiile proletariatului aveau să învingă în întreaga lume. Aşadar, ideologia (comunistă, ca reminiscenţă a Războiului Rece) şi, îndeosebi, religia promovată într-o manieră fundamentalistă continuă să străpungă graniţele naţionale şi să străbată teritorii, rămânând, în continuare, o ameninţare la adresa statului-naţiune;

- Fragmentările interne . În epoca actuală, există mulţi indicatori că naţionalismul, forţa care a condus la existenţa statelor-naţiuni, rămâne încă puternic, înregistrând chiar o revigorare. Naţionalismul este un derivat imediat al conceptului de „naţiune“. Se referă la mândria pe care o naţiune o are faţă de propria fiinţă. Naţionalismul poate fi exprimat într-o multitudine de moduri: dorinţa de a obţine standarde de viaţă mai ridicate sau de a câştiga mai multe medalii de aur decât alte state participante la Olimpiadă sau de a cuceri noi teritorii. Începând cu secolul al XVIII-lea şi într-un mod susţinut în secolul al XX-lea, naţionalismul s-a manifestat probabil cel mai adesea prin dorinţa membrilor unei naţiuni de a controla şi guverna teritoriul locuit de ei. Ironic este faptul că acest naţionalism poate duce la o fragmentare a statelor şi la crearea unor „ministate“ care prin ele însele, de unele singure, nu pot fi entităţi politico-economice viabile [6]. Pentru unele state, fragmentarea internă, privită ca o provocare la adresa existenţei lor, poate conduce la adevărate crize; pentru altele, această provocare nu constituie decât o glumă. Chiar dacă statul-naţiune nu mai poate să ofere independenţa economică, să asigure prin forţe proprii securitatea privită în sens militar sau să facă faţă problemelor transnaţionale, existenţa lui este încă necesară, chiar şi numai pentru faptul că poate asigura un sentiment de identitate locuitorilor săi.

Există şi alte domenii pe agenda internaţională care necesită o concentrare şi cooperare maximă din partea guvernelor naţionale.

Mediul – cea mai mare ameninţare în acest domeniu se pare că vine din partea statelor în curs de dezvoltare care, în goana după creşterea economică şi reducerea sărăciei, acordă o atenţie cel mult superficială indicatorilor de calitate specifici. Problemele ambientale contemporane creează o falie globală în organizarea şi activitatea



umană, exercitând o presiune fundamentală asupra statelor. Cercetători ai fenomenului (precum David Held, sociolog şi universitar britanic) au identificat trei tipuri de probleme:

- probleme comune privind bunuri comune, adică elementele fundamentale ale ecosistemului: atmosfera, sistemul climateric, oceanele, provocările cele mai mari fiind determinate de încălzirea globală şi deteriorarea stratului de ozon;

- probleme apărute în urma conexării expansiunii demografice cu resursele consumabile: extinderea zonelor de deşert paralel cu ameninţarea cu dispariţia a unor specii;

- probleme create de poluarea transfrontalieră de diferite tipuri, precum ploaia acidă, dar şi cele legate de locaţia şi funcţionarea centralelor nucleare.

Sănătatea – în condiţiile creşterii mobilităţii indivizilor şi a intensificării schimburilor de produse agro-alimentare dintre state, acestea din urmă nu mai pot soluţiona prin intermediul propriilor sisteme naţionale de sănătate (în mod individual) combaterea şi eradicarea diverselor epidemii.

Statul-naţiune este departe de a-şi fi utilizat for ţa propulsivă, bună sau rea. Iar această forţă trebuie judecată prin prisma unui deficit de institu ţii eficiente, unitare şi majoritar/unanim acceptate pentru gestionarea problemelor globale.

Situându-se deasupra evoluţiilor de pe plan mondial şi a discuţiilor teoretice legate de noua abordare a relaţiilor internaţionale, indivizii v ăd sursa securităţii naţionale în stat. Pentru ei, acest fapt este posibil datorită întregii legislaţii existente la un moment dat, accesului liber la justiţie, încrederii pe care populaţia o are, de regulă, în Armată, precum şi politicii externe a statului cu segmentul său cel mai vizibil şi mai cuprinzător, relaţiile bilaterale promovate în direcţia cooperării cu entităţi de aceeaşi natură.



ORGANIZA ŢIILE GUVERNAMENTALE INTERNA ŢIONALE

Organizaţiile internaţionale reprezintă un cadru deosebit de important al cooperării între state, în variate domenii, şi constituie un fenomen relativ nou în procesul de dezvoltare a relaţiilor internaţionale şi a dreptului internaţional.

Caracteristicile esenţiale care definesc organizaţiile guvernamentale internaţionale constau, în esenţă, în următoarele:

- natura lor interstatală, având la baza existenţei şi activităţii lor un tratat multilateral cu denumiri diferite: cartă, statut, constituţie;

- calitatea de instrument de cooperare, caracterul lor permanent şi obiectivele comune pentru care au fost create;

- înzestrarea cu organe proprii şi cu personalitate juridică internaţională necesară realizării scopurilor pentru care au fost înfiinţate.

Aceste organizaţii pot fi catalogate în funcţie de numărul membrilor sau de scopul urmărit. Ele pot fi globale, regionale sau de alt tip. De exemplu, atât Liga Naţiunilor, cât şi ONU au urmărit să fie organizaţii globale, având o cuprindere cât mai mare posibilă.

Organizaţiile regionale sunt definite din perspectivă geografică: Organizaţia Statelor Americane, Organizaţia Unităţii Africane sau Asociaţia Naţiunilor din Sud-Estul Asiei (ASEAN).

O organizaţie definită într-un alt mod decât ca globală sau regională este, de exemplu, Commonwealth-ul Britanic, care cuprinde fostele colonii ale Imperiului Britanic.

Organizaţiile guvernamentale internaţionale pot avea scopuri restrânse sau extinse. Ultimele acţionează într-o gamă variată de domenii: politic, economic, militar, cultural, social, tehnic, juridic. La rândul lor, ele pot fi organizaţii globale, regionale sau de alt tip:

- ONU – organizaţie globală având scopuri/obiective în multiple domenii; - NATO – organizaţie regională având scopuri/obiective în multiple domenii; - Commonwealth – organizaţie de alt tip având scopuri/obiective în multiple domenii.

Organizaţiile cu scopuri restrânse, limitate, numite şi organizaţii funcţionale, îşi concentrează activitatea într-un singur domeniu.

Întrebarea primordială care se pune atunci când discutăm despre organizaţiile guvernamentale internaţionale este: de ce statele le găsesc atât de folositoare şi continuă să le creeze în ciuda faptului că unele dintre aceste organizaţii constituie o reală provocare la adresa existenţei şi dominaţiei/supremaţiei statului-naţiune?

Structur ă şi funcţionare. Ca regulă, organizaţiile internaţionale sunt create pe baza unor tratate sau acorduri între două sau mai multe state. Statele creează asemenea organisme pentru a-şi asigura un mijloc şi un forum de colaborare între ele, în anumite domenii în care cooperarea oferă avantaje tuturor sau aproape tuturor statelor. Ca atare, aceste organizaţii sunt numite uneori şi instituţii transnaţionale. Personalul care deserveşte aceste organizaţii trebuie să prezinte loialitate faţă de acestea, şi nu faţă de statul de origine.



Obiectivele pe termen lung sunt dezbătute şi adoptate în conferinţe şi adunări, care sunt programate să se întâlnească la intervale regulate. Comisiile executive au ca primă responsabilitate dezvoltarea de planuri operaţionale în care să se reflecte obiectivele pe termen lung adoptate în adunări. La rândul lor, secretariatele trebuie să implementeze planurile operaţionale stabilite de comisiile executive.

Cea mai cunoscută organizaţie guvernamentală internaţională este Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), care a fost creată imediat după al Doilea Război Mondial (aprilie 1945, San Francisco) în scopul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale şi întăririi cooperării în soluţionarea problemelor economice, sociale, culturale şi umanitare internaţionale.

Merită de analizat o arie specifică de acţiune – peacekeeping, în fapt, adevăratul motiv al creării ONU. În cazul apariţiei unui conflict, în loc să se impună măsuri militare de constrângere, Consiliul de Securitate poate opta pentru implementarea operaţiunilor de peacekeeping în zonele de conflict. Pentru aceasta trebuie îndeplinite trei condiţii:

- toate părţile implicate în conflict trebuie să accepte prezenţa operaţiunilor ONU; - toţi cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate şi cel puţin patru din ceilalţi zece membri

(nepermanenţi) ai Consiliului trebuie să sprijine operaţiunea; - membrii ONU trebuie să fie dispuşi să asigure forţele necesare operaţiunilor de peacekeeping şi să

plătească pentru desfăşurarea lor.

Există două tipuri majore de operaţiuni de peacekeeping ale ONU. Primul, for ţele de peacekeeping, face referire la trupele dotate cu armamentul uşor care sunt autorizate să utilizeze forţa numai pentru auto-apărare. Al doilea tip, misiunile militare de observare, face referire la trupele, de obicei neînarmate, care sunt autorizate doar să observe evenimentele – un fel de reporteri la faţa locului. În schimb, prima categorie de trupe, cele dotate cu armament uşor, trebuie:

- să patruleze în zonele de tampon dintre forţele ostile; - să asigure servicii de urgenţă medicală; - să supravegheze trupele aflate în retragere; - să investigheze cazurile de violare a încetării focului; - să ajute la restabilirea refugiaţilor; - să servească la reamintirea părţilor aflate în conflict că respectiva problemă este de interes global.

Totuşi, de ce acţiunile Naţiunilor Unite nu au avut un succes deosebit în acţiunile de prevenire a războaielor sau de diminuare a escaladării lor? Principalul răspuns este „suveranitatea naţională“. În ciuda rolului care i-a fost atribuit la crearea sa şi a funcţiei pe care o are în soluţionarea problemelor globale, ONU rămâne „doar“ o organizaţie internaţională.

Statele lumii, şi în special membrii Consiliului de Securitate, şi-au păstrat dreptul de a acţiona în modul în care le convine şi de a frustra Naţiunile Unite de acţiunile pe care le-ar putea întreprinde, dar care ar putea intra în contradicţie cu propriile lor obiective şi interese.

Există şi alte cauze decât „suveranitatea naţională“. În unele situaţii, membrii ONU nu au dorit să-şi angajeze propriile forţe în operaţiuni de peacekeeping, temându-se că ar putea exista o reacţie adversă din partea



populaţiei statului unde ar fi urmat să fie desfăşurate, sau pur şi simplu datorită faptului că acţiunea nu le-ar fi adus niciun avantaj. În alte cazuri, nu au putut fi procurate fondurile necesare desfăşurării unor asemenea acţiuni sau au fost procurate mult prea târziu astfel încât conflictul a fost escaladat, iar forţele ONU de peacekeeping nu mai aveau obiect de activitate sau acţiunea lor devenea deosebit de complicată.

CORPORAŢIILE MULTINA ŢIONALE - CMN

O corporaţie multinaţională sau o societate transnaţională este o societate care îşi are cartierul general sau centrul de operaţii într-o ţară şi deţine filiale în alte ţări – este o corporaţie care operează într-o multitudine de medii naţionale.

Dintre actorii vieţii internaţionale, CMN se bucură de o atenţie aparte, în sensul că nici un altul nu a stârnit o asemenea controversă pro şi contra.

Pe de o parte, apărătorii cei mai înfocaţi ai CMN afirmă că acestea oferă mijloacele dezvoltării economice globale şi, deci, ocuparea pe o scară extinsă a forţei de muncă; de asemenea, stabilesc o modalitate eficientă şi raţională de maximizare a producţiei paralel cu minimizarea costului internaţional de producţie. Ele reprezintă victoria economicului asupra politicului, constituind un pas important spre managementul eficient şi raţional al economiei globale. Din această cauză sunt avantajoase atât pentru economiile industrializate, cât şi pentru cele în curs de dezvoltare – contribuie la utilizarea eficientă şi productivă a resurselor globale, ceea ce sporeşte bogăţia mondială şi prosperitatea economică [7].

Pe de altă parte, criticii cei mai zeloşi ai CMN afirmă că aceştia sunt agenţi ai imperialismului economic şi controlului politic, care caută să-şi maximizeze profitul fără a ţine cont de consecinţele pe plan uman/social şi ambiental, fiind conduse de tehnocraţi şi manageri elitişti care doresc şi caută în permanenţă să-şi sporească propriile puteri şi influenţe.

Făcând abstracţie de aceste două atitudini extreme, se poate afirma că perspectivele CMN sunt importante nu doar datorită mărimii lor, dar şi datorită prezenţei lor globale. Cu greu o ţară nu serveşte drept gazdă pentru o CMN sau pentru una din filialele sale.

În unele cazuri, CMN li se permite un control deplin asupra filialelor, dar în alte cazuri, ţara-gazdă solicită un anumit grad de control, care ar putea veni de la nivel local sau chiar din partea guvernului, adică de la nivel central.

Ca regulă generală, CMN preferă să-şi menţină controlul asupra filialelor. Dar nu întotdeauna se întâmplă astfel. În unele cazuri se realizează aşa-numitele „joint venture“ cu grupuri economice de stat sau private, care deţin capital important şi experienţă necesară asigurării succesului viitoarei filiale din ţara aleasă drept ţintă. În altă ordine de idei, participarea sub o formă sau alta a statului-gazdă are şi darul de a reduce riscul politic pe care l-ar ridica operarea pe o anumită piaţă. În plus, există cazuri în care chiar legislaţia statului-gazdă impune o asemenea cooperare dintre elementul naţional şi cel extern. Pornind de la faptul că aceste CMN există pe piaţa afacerilor pentru a produce bani, obiectivul lor major este maximizarea profitului pentru care sunt elaborate mai multe strategii. Datorită mărimii lor şi accesului global la resurse şi informaţii, CMN pot să-şi maximizeze profiturile minimizând costurile, dominând piaţa unui produs specific într-o anumită ţară sau regiune sau mutându-şi activitatea într-o anumită ţară unde mediul economic este mult mai favorabil operaţiunilor lor. Au fost cazuri când CMN au intervenit activ pentru modificarea mediului economic sau politic pe care-l percepeau



ca fiind nefavorabil. Un caz notabil a survenit în 1972, când ITT în cooperare cu CIA au contribuit la înlăturarea regimului Salvador Allende în Chile, creându-se astfel un mediu de afaceri mult mai favorabil ITT, dar şi altor investitori străini.

În sens economic, CMN pot să facă sau să distrugă economia la nivel local, iar în cazul statelor-naţiuni mai mici, chiar la nivel naţional. Pentru că aceste CMN vin cu fonduri de investiţii, folosesc tehnologie avansată, creează noi locuri de muncă şi sunt avide de ultimele informaţii, stimulând procesul educaţional cu abilitatea lor de a transfera producţia din zonele de muncă scumpă în cele ieftine, ele s-au dovedit a fi temelia pe care multe miracole economice naţionale, precum Singapore, Hong Kong şi Taiwan, şi-au clădit prosperitatea.

Importanţa acestor CMN este atât de mare, încât atunci când factorii decizionali ai acestora se află în străinătate ei se bucură de un tratament acordat, îndeosebi, şefilor de state şi guverne. Când Nissan şi Toyota şi-au exprimat dorinţa, în anii ’80, de a deschide fabrici în SUA, guvernatorii din nu mai puţin de 8 state americane au contactat cartierele generale ale celor două corporaţii pentru a-i atrage pe japonezi în statele lor. De ce? Pentru că investiţiile CMN înseamnă locuri de muncă.

CMN şi statul-naţiune: suveranitatea în pericol? Operaţiunile globale ale CMN reprezintă o adevărată provocare la adresa guvernelor statelor-naţiuni. Deciziile luate în cartierele generale ale CMN pot creşte sau descreşte nivelul de angajare/ocupare al populaţiei active dintr-o ţară, compromite sau întări securitatea statului şi conduce la o dependenţă mai mare sau mai mică a unui stat faţă de altul. Rata de creştere economică poate fi accelerată sau încetinită de deciziile corporaţiilor.

Datorită operaţiunilor întreprinse de către CMN şi puterii lor economico-financiare, guvernele unor state-naţiune au pierdut o parte din abilitatea lor de a influenţa şi controla deciziile din propriile ţări. Metodele pe care statele le-au ales pentru a încerca dominarea şi controlul asupra CMN sunt variate:



- elaborarea de către guverne a unor legi prin care se stipulează că mai mult de 50% din capitalul filialei să fie deţinut de persoane juridice având naţionalitatea statului-gazdă sau chiar de către guvernele statelor-gazdă;

- limitarea sau interzicerea repartizării profitului. În unele cazuri, această metodă a dat greş, CMN preferând să investească în altă ţară;

- o metodă apropiată celei privind controlul repatrierii profitului este refuzul guvernamental de a permite exportul lichidităţilor. Din această cauză, CMN se văd nevoite să cumpere produse fabricate în statele-gazdă, să le exporte şi apoi să le vândă. Cu alte cuvinte, ele servesc ca agenţi de marketing pentru statele-gazdă [8].

În privinţa relaţiilor de altă natură dintre stat şi o corporaţie multinaţională, merită de amintit faptul că, în ultimii ani, CMN şi-au asumat o crescândă responsabilitate socială, transformându-se într-un, am putea spune, actor politic . Adică, s-a ajuns să se depăşească acel cadru al abordării clasice, al responsabilităţii exclusiv faţă de acţionari. Azi, CMN se simt responsabile şi dornice să intre în diverse parteneriate cu angajaţii, clienţii, furnizorii şi distribuitorii mass-media şi opinia publică în general, inclusiv cu agenţiile guvernamentale. Activităţile sociale în care se implică aceste corporaţii sunt de ajutorare în caz de calamităţi naturale, îmbunătăţire a nivelului educaţional din statele în curs de dezvoltare, crearea unui mediu de lucru amical (chiar prietenos), dezvoltarea comunităţilor locale, susţinerea activităţilor sportive, de artă şi cultură, de protecţie a mediului înconjurător şi a celor legate de sănătatea omului. Bineînţeles, că aceste acţiuni determină opinii pro şi contra [9].

Astfel, avantajele care decurg din asumarea responsabilităţii sociale sunt:

- asigurarea profitului pe termen lung; - îndeplinirea obligaţiilor din punct de vedere moral; - îmbunătăţirea imaginii publice a companiei; - atragerea în proporţie mare a unei opinii publice favorabile.

Pe de altă parte, contraargumentele au, în primul rând, în vedere costurile ridicate, uitându-se că neasumarea anumitor obligaţii ar putea conduce la costuri sociale mult mai mari.

Revista americană „Business Ethics“ dă publicităţii, de 5 ani de zile, „lista celor 100 de cei mai buni cetăţeni corporativi ai anului“. În stabilirea clasamentului se urmăresc următoarele elemente [10]:

- implicarea în prezervarea mediului – se au în vedere programele pozitive în domenii precum: reducerea poluării, reciclarea şi măsurile de conservare a energiei, dar şi nivelul de poluare produs prin propria activitate sau numărul de litigii în care corporaţia este implicată ca urmare a degradării mediului;

- relaţiile cu şi în cadrul comunităţii – se au în vedere acţiunile filantropice, activitatea desfăşurată de fundaţia finanţată de CMN, proiectele în slujba comunităţii, bursele de studii oferite;

- relaţiile cu angajaţii – adică nivelul salarizării comparativ cu media existentă în ramura respectivă, atitudinea prietenească faţă de familiile angajaţilor, managementul de echipă eficient, gradul de libertate sau de împuternicire a angajaţilor în luarea unor decizii;

- diversitatea – care face referire la procentajul reprezentat de minorităţi şi femei în totalitatea angajaţilor, managerilor şi consiliilor de conducere;



- relaţiile cu clientul – urmăresc calitatea programelor de management, premiile câştigate pentru calitatea obiectului de activitate, măsurile de satisfacere a clientului, dar şi numărul de procese în care CMN este implicată în calitate de pârât de către un client lezat în drepturile şi interesele sale.

Această recunoaştere a activităţii CMN în plan extra-economic este un început. Ea se va extinde pe măsură ce se va amplifica interesul lor pentru domeniile existenţei „sociale“.

Corporaţiile multinaţionale nu prezintă ameninţări doar pentru statele-naţiuni, dar şi pentru grupurile sau indivizii care nu percep lumea contemporană în termeni globali – pentru că perspectiva corporaţiilor multinaţionale este, de fapt, globală. Iar interdependenţa economică accentuată, ai cărei martori suntem, face ca aceste admirate sau nu societăţi transnaţionale să rămână un pion central pe arena globală în următorii ani. Totuşi, în „lupta“ pe care o duce cu aceste CNM pentru asigurarea supremaţiei în etapa actuală a globalizării economice, statul are toate şansele să învingă.

CMN apar şi dispar, îşi schimbă locaţia, dau faliment, fuzionează sau încorporează alte firme. În schimb, statele sunt entităţi stabile, durabile în timp, ele neputând migra, fiind „obligate“ să existe în cadrul unor graniţe naţionale unanim şi oficial recunoscute (desigur, cu excepţia unor circumstanţe trecătoare, inevitabile în construcţia istorică, date de cuceriri sau pierderi teritoriale).

Strict economic vorbind, statele sunt adevăraţi agenţi economici, prin variatele moduri de intervenţie fiscală şi monetară – stabilirea de taxe, adoptarea de politici de redistribuire, asigurarea de utilităţi publice de către stat şi, de ce nu, planificarea dirijată de stat.

Tot ele sunt cele care creează organizaţiile internaţionale, inclusiv cele de orientare economică şi care, la rândul lor, stabilesc politici comune de urmat de persoanele juridice economice, într-un anumit areal geoeconomic.

În final, dar nu în ultimul rând, statele sunt cele care dezvoltă sistemele de învăţământ şi cercetare, sursă a competitivităţii firmelor în exterior.

ORGANIZA ŢIILE NEGUVERNAMENTALE, INDIVIZII

ŞI AL ŢI ACTORI INTERNA ŢIONALI

Această categorie de actori internaţionali (organizaţii neguvernamentale, indivizi, mişcări religioase sau politice) prezintă mari diferenţe în ceea ce înseamnă mărimea, compunerea, obiectivele şi capacitatea lor de influenţare.

Organizaţiile neguvernamentale – ONG

Acestea sunt extrem de diverse în ceea ce înseamnă mărime, compunere, obiective. Toate însă sunt organizaţii structurate, care cooperează la nivel internaţional, fără a avea legături formale cu guvernele statelor. Organizaţiile internaţionale neguvernamentale (pe care le vom numi în lucrare ONG, deşi sintagma nu cuprinde atributul de internaţional), deşi se constată o creştere a numărului lor dar şi a ponderii implicării lor în relaţiile internaţionale, nu beneficiază de o definiţie consacrată şi general acceptată în literatura de specialitate, tocmai datorită diversităţii lor, ca scopuri şi dimensiuni. Menţionăm, totuşi, două definiţii:



- ONG-ul este o asociaţie internaţională (persoană juridică) creată din iniţiativă privată sau mixtă, grupând persoane fizice sau juridice având naţionalităţi diferite, asociaţie care nu urmăreşte scopuri lucrative [11].

- ONG-ul reprezintă o uniune de mai multe organizaţii naţionale nonguvernamentale sau o singură organizaţie, fondată pe înţelegeri încheiate între acestea, ele având o structură democratică, un obiectiv comun, apelând în consecinţă la mijloace comune pentru a-l realiza pe plan internaţional [12].

Deşi unele ONG-uri, cum ar fi CIRC (Comitetul Internaţional al Crucii Roşii) sau INTERPOL (Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale) au o colaborare susţinută şi eficientă cu guvernele naţionale, totuşi, potrivit actualelor norme de drept internaţional, nu li se recunoaşte calitatea de subiecte de drept internaţional. Din această perspectivă, a discuţiilor legate de influenţa lor asupra procesului decizional internaţional, putem să vorbim de o apropiere între ONG-uri şi CMN-uri.

Iată, de exemplu, de ce există o diferenţă (covârşitoare în planul efectelor asupra individului) între relaţiile internaţionale, bazate pe puterea obţinută prin cele mai diverse mijloace, şi dreptul internaţional public, bazat pe ordinea obţinută prin instrumente legale. Reglementarea teoretică, doctrinară şi legală tinde să rămână în urma realităţii (practice) evidente. Apreciem că acest neajuns poate fi considerat sursă a inegalităţii şi inechităţii actuale.

Deosebirea esenţială între ONG-uri şi CMN-uri este profitul, de fapt, modul de utilizare a acestuia. Deşi se mai numesc şi „non-profit“, ONG-urile au şi o caracteristică economică: le este permisă obţinerea de profit, dar le este interzisă împărţirea acestuia între persoanele care execută controlul asupra lor. ONG-urile sunt generatoare de bunuri şi servicii sociale/umanitare, iar non-profitul vizează faptul că orice venit realizat este destinat finanţării altor programe sau dezvoltării celor existente. Ca activităţi non-profit menţionăm: cultură şi recreere, educaţie şi cercetare, sănătate, servicii sociale, mediu, dezvoltare şi locuinţe, iniţiativă legislativă, consultanţă şi analiză politică, acţiuni filantropice şi de promovare a voluntarismului, religie, asociaţii şi misiuni de afaceri şi profesionale.

În privinţa structurii şi organizării interne a ONG-urilor, acestea au la bază un act constitutiv, prin care se justifică înfiinţarea lor, şi un birou permanent. Structura democratică impune organizarea a cel puţin unei adunări generale pe an, prin care să se sintetizeze realizările şi să se evidenţieze neajunsurile în activitate, precum şi să se stabilească noi programe şi surse de finanţare.

În privinţa clasificării lor, literatura de specialitate a stabilit existenţa a trei tipuri [13]:

- ONG-uri care au în componenţa lor doar membri neguvernamentali, reunind reprezentanţi din diverse grupuri aparţinând a două sau mai multe state – Comitetul Olimpic Internaţional, Consiliul Mondial al Bisericilor, Armata Salvării;

- ONG-uri hibride în a căror compunere se includ reprezentanţi neguvernamentali, dar şi guvernamentali – Consiliul Internaţional al Uniunilor de Ştiinţă, ai cărui membri provin din misiunile de ştiinţă internaţionale, academiile de ştiinţă, consiliile naţionale de cercetare;

- organizaţii transguvernamentale, care au rezultat din relaţiile între actori guvernamentali. Asemenea relaţii sunt destul de obişnuite pentru orice persoană implicată în procesul de conducere a unei ţări (în domeniul legislativ, judiciar sau executiv), la nivel naţional dar şi regional şi local. Deşi multe dintre aceste colaborări tind a fi doar formale sau neinstituţionalizate, organizaţiile există, totuşi: Uniunea Internaţională a Autorităţilor Locale (care reuneşte autorităţile guvernamentale locale din cadrul Consiliului Europei), Consiliul Internaţional pentru Exploatarea Mărilor (care a stabilit o reţea de cooperare între laboratoarele de cercetare marină), Uniunea Interparlamentară.



Importan ţa ONG-urilor în relaţiile internaţionale contemporane dominate de interdependenţă, velocitate şi mobilitate, de politici regionale şi strategii globale rezidă tocmai în caracterul non-profit şi în gradul superior de specializare şi interes al activităţilor lor, în altruismul deosebit născut din simpatia faţă de oameni transformată în dedicaţie. Aceasta face ca la nivel de activitate politică naţională şi locală să se simtă o puternică presiune competitivă din partea ONG-urilor. Implicaţi şi interesaţi de schimbările politice (politica înţeleasă aici ca mod de viaţă, formă de conducere şi organizare socială în cadrul aceluiaşi regim), oamenii nu mai văd întotdeauna partidele ca fiind cel mai bun instrument al acestor schimbări. Guvernele nu mai sunt unicii arhitecţi ai destinelor naţionale. ONG-urile se implică în soluţionarea nevoilor sociale mobilizând comunităţile, nu doar pe cele asupra cărora încearcă să acţioneze, influenţându-le, ci şi pe acelea care dispun de diversele tipuri de resurse necesare implementării programelor lor. Este un fapt constatat în societăţile capitaliste că oamenii îşi oferă timpul, banii şi bunurile disponibile mai degrabă ONG-urilor, decât organismelor guvernamentale. În aplicarea politicilor lor, guvernele naţionale sau instituţiile executive ale organizaţiilor internaţionale exercită, în mod inerent, presiuni asupra colectivităţilor naţionale, determinând, conştient sau nu, rupturi şi dezechilibre sociale. Interesează, în primul rând, proiectul în ansamblul lui, rezultatul final al demersului politic. Aici intervine rolul ONG-urilor, ca mobilizator şi susţinător al „victimelor colaterale“.

ONG-urile pot să asigure un grad ridicat de complementaritate cu sectorul guvernamental şi de afaceri, determinând, uneori, o acoperire mai bună a activităţii sectoarelor şi regiunilor geografice. Ele urmăresc reaşezarea relaţiilor societale, stabilind adeseori ritmul (în locul conducerii oficiale) prin noile curente de gândire oferite.

Din punctul nostru de vedere, ne interesează acele ONG-uri care contribuie substanţial la consolidarea democraţiei. Ele au un rol deosebit în succesul globalizării politice . Intervin în acele societăţi aflate în perioada de tranziţie, când, după instaurarea unui regim democratic, cetăţenii trăiesc sentimente contradictorii faţă de instituţiile nou apărute şi faţă de strategiile promovate de acestea: nu ştim cu siguranţă ce e bine şi ce e rău, dacă e bine sau dacă e rău. Sunt perioadele în care informaţiile despre „lumea liberă“, primite până atunci prin canale neoficiale, par să nu mai fie atât de atractive. Cetăţenii au nevoie de garanţii că procesul competiţional de ocupare a funcţiilor decizionale şi executive este unul corect şi va putea fi încadrat într-un tablou de consecinţe previzibile. Posesoare a unor fonduri considerabile şi fiind deservite de un personal calificat, unele ONG-uri cu sediul social într-un stat capitalist (cu economie de piaţă puternic structurată şi implementată, şi cu o conducere democratică, de acum, tradiţională) au o capacitate extraordinară de intervenţie în noile democraţii. Acţionează în direcţia apărării drepturilor omului, a protecţiei minorităţilor, a monitorizării alegerilor, a consultanţei economice şi a încurajării schimburilor la nivel academic.

Deplasarea sprijinului internaţional pentru consolidarea democraţiei dinspre canalele publice, interguvernamentale, de influenţă către organizaţiile private, neguvernamentale, ar putea fi interpretată ca un atac la adresa statului şi a organizaţiilor internaţionale (creaţie a statelor) în gestionarea procesului de democratizare şi de evoluţie „normală“ a unei societăţi. Dar, să nu uităm, ONG-urile se supun legislaţiilor naţionale (creaţie a puterii legislative, deci a puterii politice naţionale, conducătoare şi în opoziţie) susceptibile, aşa cum arătam, de a fi modificate sau abrogate (atribut ce revine aceleiaşi puteri politice naţionale).

Există şi organizaţii nestructurate sau cu un grad structural foarte redus care operează la nivel internaţional şi nu au legături formale cu guvernele, dar care joacă un rol major în arena mondială, în relaţiile internaţionale contemporane, cum ar fi organizaţiile teroriste. Mişcările politice transnaţionale şi grupurile religioase transnaţionale sunt, de asemenea, actori internaţionali importanţi. Pe de o parte, social-democraţii europeni,



de exemplu, au dezvoltat legături care transcend graniţele naţionale, iar, pe de altă parte, în lumea creştină, impactul transnaţional al catolicismului, al Bisericii Catolice şi al Papei este imens.

Indivizii în rela ţiile internaţionale

Rolul pe care o persoană luată ca atare îl poate juca în afacerile internaţionale este adeseori dificil de determinat datorită poziţiei pe care aceasta o poate avea într-o organizaţie, agenţie sau chiar guvern participant activ la rezolvarea problemelor globale. Astfel, când Richard Nixon a călătorit în China în timpul Administraţiei Carter a făcut-o în calitate de persoană particulară, de simplu cetăţean, dar, evident, el a fost perceput de către chinezi ca fiind mai mult decât atât. De asemenea, când, în timpul mandatului lui Roland Reagan, trei foşti preşedinţi americani (Nixon, Ford şi Carter) au participat la funeraliile preşedintelui egiptean Anwar Sadat, egiptenii i-au primit cu cele mai înalte onoruri. La celălalt capăt, sunt milioanele de turişti care traversează Atlanticul şi Pacificul din ambele sensuri. La o bază individuală, aceşti turişti aproape că nu au niciun rol în afacerile internaţionale. La o bază cumulativă, impactul lor devine considerabil – aduc impresii despre ţările vizitate în schimbul imaginilor pe care le lasă despre ţările lor, prin comportamentul adoptat în timpul călătoriilor. Exemplele privind rolul pe care-l joacă indivizii în relaţiile internaţionale sunt multiple:

- Muhammad Ali s-a autoproclamat, în timpul Administraţiei Carter, ambasador neoficial al Americii în Africa; apoi, chiar a fost solicitat de Administraţia Carter să se implice în diferite activităţi diplomatice formale;

- în timpul crizei ostaticilor din Iran, Administraţia Carter a apelat la persoane particulare franceze şi columbiene care aveau contacte la nivelul guvernului de la Teheran, în încercarea de a se obţine eliberarea ostaticilor;

- în timpul preşedinţiei lui Jonhson, persoane particulare au fost folosite în încercarea de a se deschide canale de comunicare între Washington şi Hanoi;

- Maica Teresa a devenit cunoscută în întreaga lume datorită eforturilor sale constante şi susţinute îndreptate în direcţia ameliorării nivelului de trai al săracilor din India, şi nu numai;

- schimbările survenite în URSS şi în întreaga Europă Centrală şi de Est au determinat un flux de oameni de afaceri din lumea liberă, care au adus cu ei diverse atitudini şi practici de afaceri şi manageriale. În general, acţiunile întreprinse de persoanele private în străinătate sunt susţinute de guvernele statelor lor sau sunt privite cu neutralitate. Totuşi, nu întotdeauna este aşa. Călătoria întreprinsă, în timpul războiului din Vietnam, de către Jane Fonda la Hanoi, ca un simplu cetăţean american, a primit serioase critici din partea Administraţiei Nixon, deranjând atât vizita în sine, cât şi afirmaţiile pe care actriţa le-a făcut în privinţa războiului. Câţiva ani mai târziu, Nixon însuşi a fost criticat de către cercurile de la Casa Albă, din timpul Administraţiei Carter, pentru vizita făcută în China.

Prin urmare, indivizii pot să joace diverse roluri în lumea contemporană globală: în transmiterea de culturi şi valori, în formularea şi implementarea de politici, şi chiar în afacerile economice.



Organizaţiile de eliberare naţională/etnică

Mişcările de eliberare naţională/etnică nu sunt nou-venite pe scena internaţională. Istoria biblică este plină de poveşti despre poporul evreu şi despre eforturile sale de a-şi crea un stat independent, sub propriul control.

Revoluţiile americană şi franceză (secolul al XVIII-lea) au reprezentat două tipuri diferite de conflict ce aveau drept scop eliberarea naţională/etnică: în cazul american – împotriva puterii coloniale, iar în cazul francez – împotriva guvernării interne opresive.

Căderea Imperiului Otoman la începutul secolului al XX-lea a fost ultimul capitol al unei drame de sute de ani, în urma căruia bulgarii, grecii, românii, sârbii şi turcii şi-au creat propriile lor state din punct de vedere politic. În perioada ce a urmat după cel de-al Doilea Război Mondial, mişcările de eliberare naţională/etnică au jucat un rol deosebit în lumea internaţională, nu numai datorită impactului evident asupra statului-naţiune, dar şi datorită raporturilor pe care le-au dezvoltat cu anumite ţări. În mod inevitabil, o mişcare de eliberare naţională/etnică, decisă să aleagă violenţa ca mijloc de soluţionare a problemelor sale, are nevoie de armament, ceea ce înseamnă că trebuie să găsească o sursă de aprovizionare. Prin urmare, apelează la anumite state-naţiune disponibile pentru a-şi procura armament, susţinere politică şi ajutor economic.

În anii ’60 şi ’70 ai secolului trecut, cele mai multe mişcări de eliberare naţională au primit arme din partea URSS şi a altor state comuniste. În anii ’80, SUA au fost cele care au început să furnizeze armament unor aşa-zise mişcări de eliberare naţională din Angola, Afganistan, Cambogia şi Nicaragua.

Legitimitatea unei astfel de mişcări este percepută în mod diferit de actorii internaţionali, în funcţie de interesele pe care aceştia din urmă le au în/asupra problemei şi cauzei pentru care luptă respectiva mişcare.

Mi şcările şi grupurile teroriste

În funcţie de perspectiva fiecăruia, poate sau nu să existe o linie de demarcaţie între grupurile şi mişcările teroriste şi alţi actori, precum şi grupurile de eliberare naţională/etnică, extremist religioase şi alte mişcări care apelează la violenţă în acţiunea lor de atingere a unui anumit interes politic. Ca regulă generală, dacă un observator este de acord cu obiectivele unui grup care apelează la violenţă, atunci observatorul consideră respectivul grup ca luptând pentru libertate; dacă observatorul nu este de acord cu obiectivele grupului, atunci îl cataloghează ca fiind terorist. Evident, definirea terorismului prezintă probleme. Unele cazuri sunt destul de simple şi pot fi uşor considerate ca fiind teroriste. De exemplu, uciderea unui vârstnic american, imobilizat într-un scaun cu rotile, în timpul atacului din 1985 asupra unui vas de linie italian („Achille Lauro“) şi explozia unei bombe care a distrus un avion Pan American (zborul 103), deasupra Scoţiei, la Lockerbie, în decembrie 1988, sunt unanim apreciate ca fiind acte teroriste.

Cu toate că nu există, încă, o definiţie universal acceptată, în forma sa cea simplă, terorismul denotă utilizarea violenţei pentru atingerea unui obiectiv politic. În mod normal, moartea şi distrugerea cauzate de terorism sunt limitate, cel puţin în comparaţie cu cele produse de război. Dar teroriştii sunt cel mai adesea tentaţi să ridice nivelul violenţei. Scenariul cel mai sumbru este acela în care un grup terorist ar obţine arma nucleară şi ar ameninţa cu distrugerea unui oraş în caz de nesoluţionare a doleanţelor lui.

Obiectivele teroriştilor variază şi pot include:

- independenţa politică a unui stat; - schimbarea structurii economice sau sociale dintr-un stat sau regiune;



- menţinerea unei anumite structuri socio-economice; - sau chiar publicitatea privind o anumită cauză.

Ţintele grupurilor teroriste pot fi:

- personalităţile; - corporaţiile transnaţionale; - clădirile guvernamentale; - bazele militare.

Sistemul internaţional este complex

Repartiţia neuniformă a câştigurilor, evitarea crizelor internaţionale produse ca urmare a unor transferuri speculative de capital, concurenţa neproductivă de la nivel local din cauza potenţialelor ameninţări venite din partea companiilor multinaţionale, efectul de seră, fenomenul migraţiei, criminalitatea internaţională şi diseminarea armelor de distrugere în masă sunt realităţi cărora statul nu le poate face faţă singur. Devine prea mic şi prea ineficient. Aceasta nu înseamnă dispariţia statului-naţiune sau anularea rolului său conducător în afacerile internaţionale. Sintagma „statul-naţiune în declin“ este aproape la fel de veche precum statul însuşi. În 1795, Immanuel Kant îşi prezenta ideile legate de sfârşitul statului în eseul „Pacea perpetuă“, pentru ca, în secolul următor, Karl Marx să-şi lanseze vestita sa teorie potrivit căreia statul ar trebui să dispară.

Cert este că problemele globale necesită o soluţionare politică la nivel global, prin conjugarea eforturilor tuturor actorilor vieţii internaţionale într-un proiect comun sub o strategie politică. Aceasta ar presupune, însă, extinderea ariei de aplicare a calităţii de subiect de drept internaţional şi altor structuri economice, sociale şi politice. Autoritatea se manifestă prin acţiunile întreprinse, dar se instituie prin lege. Noua ordine mondială care se conturează tot mai pregnant impune abordarea şi implicarea statului drept coordonator în managementul afacerilor globale.

TERMENI -CHEIE

- stat-naţiune; - interdependenţă economică; - mişcări transnaţionale şi sisteme de gândire; - organizaţii internaţionale guvernamentale; - organizaţii neguvernamentale; - corporaţii multinaţionale; - globalizare politică.



BIBLIOGRAFIE SELECTIV Ă

Goodin R.E., Klingemann H-D., Manual de Ştiinţă Politică, Editura Polirom, Iasi, 2006.

Mingst K. A., Essentials of International Relations, Third edition, W. W. Norton & Company, New York-London, 2004.

Miroiu A., Ungureanu R-S., Manual de Relatii Internaţionale, Editura Polirom, Iasi, 2006.

Kenneth N. Waltz, Theoria Politicii Internationale,Editura Polirom, Iasi, 2007.

Hans J. Morgenthau, Politics Among Nations. The Struggle for Power and Peace, Alfred A. Knopf, New York, 1985.

Martin Griffiths, Relaţii internaţionale: şcoli, curente, gânditori , Editura Ziua, Bucuresti, 2003.

Guzinni, Stefano, Realismul si relatiile internationale, Editura Institutului European, Iasi, 2000.

J. Tinbergen, Coord. - Restructurarea ordinii internationale:Raport catre Clubul de la Roma- Editura Politica, Bucuresti,1978.

A. Toffler – Al treilea val – Ed. Politica, Bucuresti, 1983.

A. Toffler – Socul viitorului – Ed. Politica, Bucuresti, 1973.

C. Bogdan, E. Preda – Sferele de influenta – Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1986.

B. Guetta - Geopolitica: Ratiune de stat – Ed. Aion, Oradea, 2000.

G. Tabuis – 20 de ani de tensiune diplomatica – Ed. Poltica, Bucuresti, 1965.

Bull, Hedley - Societatea anarhica - un studiu al ordinii mondiale - Chisinau, Moldova, 1998.

Date post:	02-Dec-2015
Category:	Documents
Upload:	mariana-caracada
View:	62 times
Download:	4 times

45197142 23916073 Teoria Relatiilor Internationale

Documents