ISTORIA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

SECOLUL XX

Curs introductiv

1

Definiţii şi domeniul relaţiilor internaţionale

Termenul „internaţional” derivă din latinescul intergentes, care defineşte acea ramură a dreptului numită „dreptul

naţiunilor”/ jus gentium, intergentes - internaţional.

Relaţii care se stabilesc internaţiuni, diplomatice. După ce naţiunile au ajuns în faza istorică de state-naţiuni, relaţiile dintre

naţiuni suverane se pot numi relaţii internaţionale, având un caracter oficial.

Relaţiile internaţionale sunt o disciplină a secolului XX, care au luat o dezvoltare după primul război mondial (I RM) şi au

cunoscut o evoluţie spectaculoasă mai cu seamă după ce de-al doilea război mondial. Primele catedre de relaţii internaţionale (r.i ) au

luat fiinţă după primul război mondial, din dorinţa de a se evita o asemenea tragedie. Principala preocupare a relaţiilor

internaţionale era de a se evita războiul. Disciplinele de baza erau dreptul, filosofia, istoria universală. Relaţiile internaţionale

trebuiau să se bazeze ştiinţe sociale, să-şi poată construi explicaţiile.

Într-o a doua etapă, relaţiile internaţionale au fost înţelese ca interacţiunile reciproce, politice şi militare, dintre state, sau ca

studiul relaţiilor externe dintre state, dar nu este de ignorat faptul că acestea sunt influenţate, mai ales din punct de vedere economic,

de deciziile interne ale statelor, în condiţiile globalizării economice accentuate din ultimele decenii.

Astăzi, relaţiile internaţionale constituie o problematică vastă, deoarece nu se limitează doar la sfera acţiunilor statului, ci

privesc toate felurile de activităţi umane: fluxurile migratoare, între care turismul, raporturile culturale, activităţile economice.

Curentele transnaţionale, în particular cele religioase, joacă aici rolul lor. După 1945, relaţiile internaţionale au cunoscut o dezvoltare

excepţională, ca efect al mondializării schimburilor şi comunicaţiilor. Datorită posibilităţilor de a călători şi a afla imediat ce se

petrece pe întreaga planetă, se poate afirma că trăim într-un „sat planetar”. Aşadar, subiectul este de prea mari dimensiuni pentru a

putea fi surprins în integralitatea sa, motiv pentru care aspectele politice vor fi abordate cu prioritate în acest curs, actorii principali

fiind statele şi organizaţiile guvernamentale.

De fapt prezentul curs îşi propune o iniţiere în istoria relaţiilor internaţionale. Cele mai importate teme sunt: relaţiile

internaţionale interbelice, tratatele de pace, naşterea şi confruntarea unei lumi bipolare, coexistenţa paşnică, destinderea, noul război

rece, sfârşitul lumii bipolare, căutarea unei noi ordini mondiale.

Datele alese sunt doar repere relative, nu nişte graniţe fixe, deoarece, odată cu intrarea lumilor extra-europene în relaţiile

internaţionale, care erau până la jumătatea sec. al XX-lea privilegiul naţiunilor europene, aceste cicluri diferă.

De aici rezultă şi eterogenitatea perioadei, ceea ce îi conferă specificitatea în istoria umanităţii. Din secolul al XVI-lea, Europa a

dominat lumea, a „descoperit-o”, i-a impus limbile, religiile, obiceiurile sale. Încă în 1939, centrul mondial de putere se afla în

occident, chiar dacă se prefigurau semnele decăderii sale. După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, puterea nu mai e în Europa,

ci în afara ei.

Marile probleme ale planetei încetează să se confunde cu cele ale Europei. Relaţiile internaţionale sunt din ce în ce mai puţin

influenţate de lumea europeană şi din ce în ce mai mult de lumile din afara ei.

1

SISTEMUL TRATATELOR DE PACE DE LA PARIS -VERSAILLES (1919-1920)

2

În urma primului război mondial s-au ţinut, la Paris, lucrările conferinţei care a consacrat pacea pe continentul european şi în

lume. Lucrările s-au deschis la 18 ianuarie 1919 şi au ţinut până la 29 iunie 1920. Au fost prezente delegaţii din peste 27 de ţări, fiind

compuse din experţi militari, în istorie, geografie, etnografie, ziarişti, etc. Este important de reţinut care au fost principiile care au stat

la baza tratatelor de pace.

Principiului naţionalităţilor (1918-1920)

Realităţile politico-statele apărute după primul război mondial (1914-1918) au avut la bază anumite fundamente teoretice şi

principii. Acestea au fost transpuse în documente programatice, care au creat cadrul favorabil apariţiei noilor state pe ruinele

imperiilor defuncte. Principiul naţionalităţilor a fost recunoscut ca baza teoretică a noii organizări a lumii de către puterile Antantei şi

aliaţi acesteia (Franţa, Anglia, Rusia, SUA), în anii primului război mondial. Documentele programatice care au impus acest deziderat

de drept internaţional, au fost:

Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia (2/15 noiembrie 1917, Petrograd) recunoştea dreptul inalienabil al naţiunilor la

autodeterminare şi formarea de state independente.

Cele patrusprezece puncte ale preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson (8 ianuarie 1918, Washington), au

proclamat drepturile popoarelor la autodeterminare şi constituirea de state independente; în ceea ce priveşte popoarele din Austro-

Ungaria, a fost prevăzută doar autonomia lor. În februarie 1918, preşedintele Wilson a renunţat la această teză, pronunţându-se

pentru crearea statelor naţionale, libere şi independente. În cursul anului 1918, naţiunile oprimate din Austro-Ungaria au acţionat

fără echivoc pentru constituirea de state naţionale unitare (Congresul de la Kiev, noiembrie 1917, Congresul de la Roma, aprilie 1918,

Congresul de la Philadelphia, octombrie 1918). În contextul înfrângerii Puterilor Centrale în război şi al dezvoltării luptei de eliberare

naţională s-au constituit în centrul Europei, pe ruinele imperiilor destrămate (german, austro-ungar şi rus), state noi, aşa-numitele

state succesorale.

2

Tratatele de pace care s-au semnat, au pus bazele viitoarele state naţionale apărute pe teritoriile fostelor imperii

multinaţionale, ca rezultat al validării principiilor anunţate de preşedintele american Woodrow Wilson. Amintim câteva dintre

acestea: convenţii de pace publice; libertatea navigaţiei pe mări, desfiinţarea barierelor economice; reducerea armamentelor

naţionale; popoarele Austro-Ungariei au ocazia unei dezvoltări autonome (pe baza principiului autodeterminării); garanţii de

independenţă politică, economică, integritate teritorială; o asociaţie generală de naţiuni va trebui să fie constituită prin convenţii

speciale, pentru a da garanţii mutuale de independenţă politică şi integritate pentru statele mici şi mijlocii. În timpul tratativelor

secrete, Wilson a fost nevoit să sacrifice spiritul principiilor expuse înainte. Americanii au fost siliţi să renunţe la principiul libertăţii

mărilor, obţinând sprijin englez pentru înfiinţarea Ligii Naţiunilor.

Au existat dispute violente între învingători şi învinşi şi a fost marcat un amestec tot mai puternic al SUA în problemele

europene.

Iată principalele momente care au marcat apariţia statelor succesorale;

– Republica Cehoslovacă: octombrie-noiembrie 1918, în frunte cu Thomas Masaryk;

– Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor: noiembrie-decembrie 1918, în frunte cu regele Alexandru I

Karagheorghevici;

– Republica Polonia: noiembrie 1918, în frunte cu preşedintele Joseph Pilsudsky;

– Letonia, Estonia şi Lituania: octombrie-noiembrie 1918;

–România:

– 27 martie 1918 – unirea Basarabiei cu România

– 28 noiembrie 1918 – unirea Bucovinei cu România

– 1 decembrie 1918 – unirea Transilvaniei cu România

Conferinţa de Pace de la Paris, din 1919-1920, a statuat pe plan juridic internaţional noile realităţi din

Europa Centrală:

– Tratatul de pace cu Germania (iunie 1919, Versailles): a recunoscut statele baltice şi Polonia;

– Tratatul de pace cu Austria (septembrie 1919, Saint-Germain): a recunoscut existenţa Poloniei, unirea Bucovinei cu

România, Austria – stat naţional;

– Tratatul de pace cu Bulgaria (noiembrie 1920, Neuilly-sur-Seine): reconfirma frontierele în Balcani din 1913 (Pacea

de la Bucureşti);

– Tratatul de pace cu Ungaria (4 iunie 1920, Trianon): a recunoscut unirea Transilvaniei cu România, Cehoslovacia,

Iugoslavia, precum şi Ungaria – stat naţional;

– Tratatul de pace cu Turcia (august 1920, Sèvres): obliga Turcia să recunoască frontierele statelor central-europene,

conform tratatelor de pace; tratatul nu a fost ratificat de Turcia;

– Tratatul frontierelor, (august 1920), a definit trasarea frontierelor dintre statele succesoare fostului Imperiu Austro-

Ungar;

– Tratatul de la Paris (28 octombrie 1920), semnat de România, pe de o parte, Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia,

de cealaltă parte, a recunoscut unirea Basarabiei cu România;

- Tratatul de pace cu Turcia (iulie 1923, Lausanne): marile puteri şi-au împărţit o parte din posesiunile fostului

Imperiu Otoman; s-a constituit statul armean independent; tratatul a provocat multe mişcări naţionaliste în zonă.

3

Relaţiile internaţionale: 1921-1924

3

Conferinţele de la Washington şi de la Lausanne au completat şi încheiat sistemul tratatelor de organizare a lumii

după primul război mondial. Noul raport de forţe pe scena politică internaţională trebuia apărat şi menţinut prin măsuri şi

acţiuni diplomatice.

Conferinţa de la Washington (1 nov. 1921-ian. 1922)

A urmărit reglementarea problemelor navale între marile puteri şi problema Pacificului. Au fost 9 ţări participante

(SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia, Olanda, Belgia, Portugalia şi China). Profitând de faptul că puterile europene şi

SUA îşi concentrau atenţia asupra problemelor europene, Japonia şi-a întărit poziţiile în China şi regiunea Pacificului.

Administraţia americană a preşedintele Warren Harding nu era de acord cu acest lucru, dorind să impună principiul „porţilor

deschise”, a „posibilităţilor egale”, să împiedice prelungirea tratatului de alianţă anglo-japonez, care expira în iulie 1921. O

chestiune la ordinea zilei era şi necesitatea reglementării înarmărilor navale.

La 13 decembrie s-a semnat Tratatul celor patru puteri (SUA, Anglia, Japonia şi Franţa), cu privire la

garantarea posesiunilor insulare în Pacific.

La 6 februarie a fost încheiat Tratatul celor cinci puteri, referitor la îngrădirea cursei înarmărilor navale.

Tonajul maxim al flotei de linie era reglementat astfel:

- SUA şi Anglia - 525.000 tone

- Japonia – 315.000 tone

- Franţa şi Italia 175.000 tone.

Tot la 6 februarie s-a încheiat Tratatul celor nouă, care se referea la China şi a fost semnat de SUA, Marea Britanie,

Franţa, Japonia, Belgia, Olanda, Portugalia şi China. Părţile contractante se obligau să respecte suveranitatea, independenţa şi

integritatea Chinei, să-i dea posibilitatea de a se dezvolta şi de a avea un guvern viabil, să aplice şi să menţină principiul

posibilităţilor egale pentru comerţul şi industria tuturor naţiunilor pe întreg teritoriul Chinei. Tratatul reprezenta o lovitură

pentru Japonia, care era obligată să restituie Chinei peninsula Shantung.

Tratatul de la Washington reflecta noul raport de forţe creat în Extremul Orient prin colaborarea anglo-americană şi

prin aplicarea politicii „porţilor-deschise”. Absenţa URSS de la aceste tratate, creşterea în amploare a mişcării comuniste

chineze, nerespectarea prevederilor tratatelor, le-au făcut vulnerabile, fragile şi temporare.

Conferinţa de la Genova (mai 1922) a încercat să găsească soluţii pentru rezolvarea crizei economice europene. A eşuat

din cauza absenţei SUA: scopul fusese de a restabili comerţul internaţional şi Conferinţa de la Cannes stabilise nişte principii

în această privinţă. Guvernele aliate căutau să obţină de la sovietici:

1. recunoaşterea datoriilor statului rus de 12 miliarde franci aur, mai ales faţă de Franţa;

4

2. plata datoriilor faţă de străini (mai ales englezi şi francezi) care investiseră mari capitaluri în întreprinderile ruseşti,

naţionalizate de sovietici. Vroiau să obţină un regim special pentru străinii din Rusia şi libertatea de a înfiinţa întreprinderi

comerciale acolo. De asemenea, vroiau să împartă petrolul rusesc fie prin crearea unui consorţiu internaţional, fie prin

adoptarea de către URSS a politicii „porţilor deschise”. Conferinţa a fost un eşec, dar a avut totuşi o consecinţă neaşteptată.

Concomitent, Rusia Sovietică şi Germania au contrapus acestor încercări convenţia de la Rappalo, care a stabilit o largă

colaborare economică, politică şi militară între cele două state revizioniste.

Tratatul de la Rappalo (1922)

Învinsă în război, cu mari obligaţii de plată, Germania era interesată să stabilească raporturi bune cu Rusia sovietică,

pentru plasarea mărfurilor sale pe piaţa sovietică şi procurarea de materii prime.

La 16 aprilie 1922 a fost încheiat Tratatul de la Rappalo, între Germania şi Rusia Sovietică. Cele două state renunţau

reciproc la datoriile de război şi la reparaţii pentru pagubele militare pe care şi le datorau. Relaţiile diplomatice şi consulare

trebuiau imediat restabilite. Cele două puteri decideau să aplice în raporturile economice clauza naţiunii celei mai favorizate.

Importanţa tratatului: URSS ieşea din izolarea economică şi politică, iar Germania era primul mare stat occidental care

stabilea relaţii normale cu statul sovietic. Ruşii încercau să beneficieze de sprijinul tehnic al inginerilor germani, iar germanii

să deturneze Tratatul de la Versailles, experimentând în Rusia Sovietică arme interzise şi antrenându-şi personalul să le

utilizeze. Puterile occidentale au privit cu ostilitate tratatul, adresând o notă Germaniei şi acuzând-o că a încălcat Convenţia de

la Cannes.

După primul război mondial s-au definit două tendinţe şi politici în Europa:

– politica de menţinere şi respectare a tratatelor de pace şi a ordinii teritoriale confirmate de acestea, a status-quo-ului;

politică promovată de Franţa şi statele succesoare ale marilor imperii dispărute, din Centrul şi Sud-Estul Europei;

– politica de revizuire a tratatelor de pace, de revanşe, de modificare a frontierelor noilor state şi revenire la situaţia

antebelică; această politică era susţinută de Germania, URSS, Austria, Ungaria, Italia, Bulgaria. Perioada interbelică

a fost dominată de confruntarea dintre aceste două tendinţe şi politici.

Consolidarea ordinii politice şi teritoriale bazate pe tratatele de pace şi crearea unui sistem de securitate

generală s-au făcut pe cale diplomatică:

Protocolul de la Geneva (1924) (securitatea colectivă) califica războiul de agresiune drept o infracţiune la

adresa tuturor membrilor Societăţii Naţiunilor, fiind calificat crimă internaţională. Se punea problema securităţii

colective, care era legată de dezarmare.

Între francezi şi britanici a apărut o divergenţă profundă. Englezii erau adepţii dezarmării imediate şi

necondiţionate, dar francezii considerau că superioritatea forţelor faţă de Germania ar fi fost cel mai bun garant al

păcii. Francezii acceptau principiul dezarmării, dar numai după instituirea stării de securitate, dar aceasta însemna o

reformă a S.N., care implica arbitrajul obligatoriu al diferendelor şi, pe de altă parte, crearea unei armate

internaţionale.

Proiectul de protocol. Adunarea din 1924 a întreprins studiul unui proiect, prezentat de ministrul afacerilor

externe cehoslovac Eduard Beneş (Protocol pentru reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale sau Protocolul

de la Geneva). Acesta introducea un element nou: arbitrajul obligatoriu. Diferendele internaţionale trebuiau supuse fie

Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, fie arbitrajului. Dacă arbitrajul ar fi fost refuzat, în caz de război exista

o prezumţie de agresiune. Acelaşi lucru se întâmpla şi dacă una dintre părţi nu se conforma arbitrajului internaţional,

caz în care se aplicau sancţiuni financiare, economice şi militare. Consiliul S.N. se adăuga semnatarilor Pactului în

cazul aplicării sancţiunilor şi toate ţările membre erau obligate să urmeze aceste directive. Statele semnatare se

obligau să participe la o conferinţă internaţională pentru reducerea armamentelor. Conferinţa pentru dezarmare nu

5

a mai avut însă loc, datorită opoziţiei Angliei, a dominioanelor sale,Italiei şi a SUA. A fost un eşec pentru sistemul de

securitate colectivă.

Conferinţele de la Londra din 1922 şi 1924 au prevăzut un plan de refacere a economiei germane.

Planul Dawes, care în fapt a însemnat o amputare a cifrei datoriilor de război ale acestui stat şi inaugurarea

politicii de „appeasement” (conciliere), adică acceptarea ca fapt împlinit a modificării în favoarea Germaniei a

clauzelor Tratatului de pace de la Versailles. Comitetul Dawes s-a reunit la Paris între ianuarie - aprilie 1924.

Pe această linie se situează Conferinţa de la Londra a ţărilor învingătoare (16 iulie – 16 august 1924).

Dezbătând raportul Dawes (după numele bancherului american Charles Gates Dawes, care conducea Comitetul

internaţional de experţi în problema reparaţiilor de război ale Germaniei), Conferinţa a adoptat planul de execuţie a

acestor obligaţii. Planul a intrat în vigoare la 24 august 1924. În urma Conferinţei de la Londra, raportul de forţe s-a

schimbat în favoarea concurenţilor Franţei. N-a înlăturat contradicţiile existente între învingători, ci le-a adâncit.

Înviorarea economică a Germaniei a făcut să reapară antagonismul anglo-german. Planul Dawes a avut un rol

important în refacerea potenţialului economico-militar al Germaniei. Între 1924 şi 1929, Republica de la Weimar a

primit din partea SUA şi a Marii Britanii aproximativ 21 de miliarde mărci. Contradicţiile franco-engleze au favorizat

ascensiunea politică şi militară a Germaniei, care, în decembrie 1932, a căpătat drepturi egale de înarmare cu celelalte

state.

RELAŢIILE INTERNAŢIONALE: 1924-1933

4

Conferinţa şi tratatele de la Locarno

La sugestia ambasadorului Marii Britanii la Berlin, Gustav Stresseman, ministrul de externe al Germaniei a propus

guvernului englez încheierea unui pact de garanţie vest-european (ianuarie 1925). La 9 februarie 1925 a fost trimis guvernului

francez un proiect al acestui pact. Tratativele diplomatice dintre Anglia, Franţa, Italia, Belgia, Cehoslovacia şi Polonia s-au

desfăşurat la Locarno (5-16 octombrie 1925). Tratatele de la Locarno completau politiceşte planul Dawes. Cel mai important

dintre documentele semnate la conferinţă a fost Pactul de garanţie renan, parafat la 16 noiembrie şi semnat la Londra, în 1

decembrie 1925. Părţile contractante garantau fiecare pentru sine şi toate împreună menţinerea status-quo – ului teritorial,

inviolabilitatea frontierelor dintre Germania şi Belgia, şi între Germania şi Franţa. Germania şi Franţa se obligau ca, în

raporturile dintre ele, să nu recurgă la agresiune, cotropire, război, una împotriva celeilalte. Alte articole priveau problema

acordării de ajutor acelei părţi care ar cădea victimă unei agresiuni. Garanţii pactului erau Anglia şi Italia.

Prin garantarea numai a frontierelor vest-europene, conferinţa lăsa neasigurate frontierele estice ale Germaniei, cele

cu Polonia şi Cehoslovacia. Tratatele de garanţie încheiate de Franţa cu Polonia şi Cehoslovacia nu le puneau la adăpost pe

acestea de o posibilă agresiune germană şi dezvăluiau încercările diplomaţiei franceze de a mai atenua din prevederile Pactului

renan, care a creat o nelinişte în România, legată prin obligaţii ferme atât de Cehoslovacia, cât şi de Polonia. Aceste tratate au

consemnat reintrarea Germaniei pe scena politică ca mare putere, dar şi împărţirea Europei în ţări cu graniţe garantate şi ţări

cu graniţe negarantate. Franţa depindea acum de Anglia, care, în calitate de putere garantă a pactului renan, decidea cine se

făcea vinovată de agresiune.

6

Pactul Briand-Kellogg

Pactul Briand – Kellogg (iunie 1928): a condamnat recurgerea la război pentru reglementarea diferendelor

internaţionale şi a cerut renunţarea la război ca instrument de politică naţională şi în relaţiile mutuale. Aderarea majorităţii

statelor la acest pact (inclusiv a României) s-a făcut cu rezerva păstrării dreptului la legitimă apărare.

Guvernul francez a încercat ca, printr-o victorie diplomatică, să redreseze situaţia Franţei în lume. Ca urmare,

Aristide Briand, ministrul de externe al Franţei, a propus în aprilie 1927, în acest scop, guvernului american încheierea unui

pact de „prietenie veşnică”, interzicând „recurgerea la război” în relaţiile dintre cele două ţări. La 28 decembrie 1927, Frank

Kellogg, şeful Departamentului de Stat, adresa guvernului francez o notă în care menţiona că ideea este acceptată de

Washington, dar că ar fi util dacă acest pact ar fi multilateral, la care să participe toate statele lumii, ceea ce guvernul francez

n-a putut refuza. Astfel, la 28 august 1928, alături de Franţa şi SUA, a fost semnat de Germania, Japonia, Italia, Polonia şi

Cehoslovacia. Germania, Japonia şi Italia au manifestat rezerve. Mica Înţelegere a aderat în iunie 1928, sub rezerva menţinerii

tratatelor încheiate. URSS n-a fost invitată, dar şi-a exprimat acordul.

La 9 februarie 1929, la Moscova s-a încheiat protocolul prin care România, URSS, Polonia, Estonia, Letonia se

înţelegeau cu privire la punerea în vigoare cu anticipaţie a pactului.

Pactul Briand-Kellogg are meritul de a fi decis, printr-un act juridic internaţional, interzicerea războiului de

agresiune. El a pornit din intenţia Franţei de a-şi găsi un aliat puternic şi a devenit un tratat general. Din păcate, pactul nu

prevedea măsuri concrete pentru a evita conflictele.

Problema dezarmării

Contradicţiile dintre marile puteri au dus la o politică de înarmare, ceea ce a stârnit o vie nelinişte în sânul opiniei

publice. În acest context, Societatea Naţiunilor a considerat necesară discutarea acestei probleme, scop în care s-a creat o

comisie de pregătire a Conferinţei de dezarmare care şi-a început lucrările la Geneva, în anul 1926. La 30 noiembrie 1927,

Maksim Litvinov a expus Comisiei propunerile sovietice privind dezarmarea generală şi completă, care au fost prezentate la

următoarele sesiuni ale comisiei de pregătire a Conferinţei de dezarmare, în anii 1927-1928, dar ele au fost respinse. În această

situaţie, guvernul sovietic a venit cu un nou proiect, care avea în vedere măsuri de reducere parţială a înarmărilor, dar a fost

respins de reprezentanţii celorlalte state. Sovieticii au revenit cu un nou proiect, care viza aceeaşi chestiune, însă şi acesta a

împărtăşit soarta celor precedente.

Problema reparaţiilor şi a datoriilor de război

Problema reparaţiilor din 1929 a revenit în atenţia opiniei publice internaţionale. Sprijinite substanţial de oameni

politici din SUA, cercurile conducătoare din Germania se pronunţau împotriva Tratatului de la Versailles şi pentru revizuirea

prevederilor referitoare la plata reparaţiilor.

Îngrijorate de posibilităţile apropierii americano-germane, Londra şi Parisul s-au declarat de acord cu reexaminarea

problemei reparaţiilor, ajungându-se, în cele din urmă, la un nou plan Young (după numele preşedintelui Comisiei financiare,

Owen Young). Diplomaţia occidentală se preocupa numai de reparaţiile germane, lăsându-le nerezolvate pe cele orientale, în

care erau implicate ţările mici şi mijlocii, ca şi ţara noastră. Şi reprezentanţii micilor state au fost total nesatisfăcuţi de

conferinţă, ei determinând ţinerea unei a doua conferinţe. Planul Young a facilitat refacerea potenţialului militar al Germaniei

fiind, în acelaşi timp, un mijloc de pătrundere a capitalului american pe piaţa germană. Prin acest plan, reparaţiile datorate de

Germania erau reduse la 38 de miliarde mărci-aur, plătibile în 59 de ani, faţă de 132 de miliarde mărci-aur, sumă stabilită de

Comisia reparaţiilor în aprilie 1921. O prevedere importantă a fost desfiinţarea Comisiei Reparaţiilor şi a controlului străin

asupra căilor ferate şi a unor întreprinderi germane.

7

Datorită crizei economice, existenţa planului a fost extrem de scurtă, preşedintele Hindenburg cerând ajutorul

băncilor americane. Preşedintele american Herbert Hoover a anunţat, în 1931, suspendarea pe un an a plăţii tuturor

reparaţiilor de război, fapt care a stârnit indispoziţia unor ţări (Franţa, Belgia, Iugoslavia). Prim-ministrul englez, Ramsay

Macdonald, a avut iniţiativa convocării unei conferinţe a tuturor ţărilor interesate, la care marea majoritate au adoptat

moratoriul Hoover. Extinderea acestuia, în ianuarie 1932, a dus la sistarea oricărei plăţi.

Sub presiunea guvernelor american şi englez, guvernul francez a fost nevoit să-şi exprime acordul ca Germania să

plătească numai 3 miliarde mărci aur, în măsura în care situaţia economică se redresa. Aceasta însemna practic anularea

datoriilor germane. Anularea acestora a dus şi la anularea reparaţiilor orientale, datorate de Ungaria şi Bulgaria. Rămânea

problema datoriilor de război contractate de ţările europene de la guvernul SUA. Acesta nu vroia să renunţe la plata datoriilor

de război. Europenii încep să încline tot mai deschis pentru încetarea plăţii datoriilor de război faţă de SUA. Astfel, în

octombrie 1932 guvernul francez a încetat să mai plătească datoriile de război către SUA, exemplul acestuia fiind urmat şi de

celelalte ţări europene, cu excepţia Finlandei.

Conferinţa dezarmării de la Geneva

În 2 februarie 1932, la Geneva şi-a început lucrările Conferinţa pentru dezarmare. La aceasta au participat 61 de state,

printre care SUA şi URSS. În 8 februarie 1932, delegaţia sovietică (condusă de Litvinov) a propus un proiect de rezoluţie

privind dezarmarea generală şi totală. Proiectul a fost respins de majoritatea delegaţilor, situaţie în care delegaţia sovietică a

venit cu alte propuneri, de reducere treptată şi progresivă a înarmării, marile puteri având obligaţia să-şi reducă înarmările

mai mult decât celelalte. Şi această propunere a fost respinsă.

În cadrul conferinţei s-au cristalizat câteva opinii care au adâncit contradicţiile existente ducând la încordarea

relaţiilor interstatale.

a) Propunerea franceză (planul Tardieu) – să se constituie forţe armate internaţionale, puse la dispoziţia Societăţii

Naţiunilor. Aceste forţe de „poliţie internaţională” trebuiau să ocupe teritoriile unde ar fi fost posibilă izbucnirea

unui conflict armat. Numai după aceea se putea trece la limitarea înarmărilor. Delegaţiile României, Poloniei,

Cehoslovaciei şi Bulgariei au susţinut, cu unele rezerve, planul francez.

b) Propunerea britanică – interzicerea submarinelor şi necesitatea limitării radicale a forţelor de uscat - a fost

respinsă.

c) Delegaţia Germaniei a cerut egalitatea deplină a Germaniei cu celelalte ţări în materie de armament.

Prima sesiune s-a încheiat la 23 iulie 1932, pronunţându-se pentru reducerea armamentelor mondiale, împotriva

armelor de distrugere în masă şi pentru interzicerea bombardamentelor aeriene. Înainte de închiderea lucrărilor

sesiunii, reprezentaţii germani au condiţionat participarea în continuare la conferinţă de recunoaşterea egalităţii

Germaniei cu celelalte state. În urma sprijinului primit din partea Italiei şi Angliei, sub presiunea guvernelor acestor

ţări, guvernul francez a fost nevoit să cedeze. La 10 decembrie 1932, la Conferinţa de la Geneva, convocată din

iniţiativa guvernului britanic, Anglia, SUA, Franţa, Italia şi Germania au adoptat o rezoluţie prin care se recunoştea

egalitatea în drepturi a Germaniei, ceea ce a constituit un demers extrem de grav pentru viitorul păcii.

În contextul creşterii tensiunii internaţionale şi-a început lucrările cea de-a doua sesiune a conferinţei pentru

dezarmare, în martie 1933. Pe ordinea de zi se afla proiectul britanic, care prevedea reducerea armamentelor până la

limita care făcea imposibilă declanşarea războiului de agresiune. Planul britanicilor a căzut. Germania hitleristă,

pornită pe calea lichidării tratatelor de pace şi a status-quo- ului, a părăsit conferinţa în 14 octombrie 1933, situaţie în

care reprezentanţii URSS au propus transformarea Conferinţei într-un organ permanent pentru apărarea păcii, idee

care a fost respinsă. La începutul anului 1934, Conferinţa de la Geneva pentru dezarmare şi-a încetat lucrările.

8

EŞECUL POLITICII DE SECURITATE COLECTIVĂ

(1931-1939)

5

Perioada aceasta este apreciată ca fiind un preludiu al celui de-al doilea război mondial. Între 1931-1939, în fiecare an

au izbucnit crize, care au pregătit triumful dictatorilor. Multă lume credea că fascismul este regimul viitorului şi, de aceea,

înclina să-l accepte. În afara Manciuriei şi Etiopiei, crizele acestei perioade au fost europene. Ele au pus în cauză principalele

clauze ale tratatelor de la Versailles. Un prim mare fenomen în această perioadă l-a constituit eşecul Societăţii Naţiunilor.

Criza Manciuriană (China)

Prima criză dintr-un tablou ce va conduce la izbucnirea celui de-al doilea război mondial a arătat paralizia Societăţii

Naţiunilor.

Folosindu-se de un pretext, la 19 septembrie 1931 japonezii au ocupat toată Manciuria pentru a garanta securitatea

obiectivului de apărat.

Lovitura de forţă a japonezilor viola 3 documente diplomatice:

1. Tratatul de garantare a teritoriului Chinei (1922);

2. Pactul Briand-Kellogg;

3. Pactul Societăţii Naţiunilor (1919).

China, ca membră a Societăţii Naţiunilor, a denunţat acţiunea Japoniei. Lumea spera că reacţia Societăţii Naţiunilor va fi dură

şi eficace, dar nu a fost nimic de acest gen. Japonia, care cunoştea disfuncţionalităţile Societăţii Naţiunilor, a refuzat să evacueze

trupele sale din Manciuria, la apelul forumului internaţional.

În faţa neputinţei Societatea Naţiunilor, japonezii au creat statul marionetă Manciuko (martie 1932), plasând în fruntea

acestuia pe fostul împărat al Chinei (avea 5 ani când a fost detronat în 1912) Pouy, şi vor transforma ţara în protectorat japonez. Se

crea un precedent, când o mare putere smulgea o bucată din teritoriul unei alte puteri, fără ca să fie pedepsită. Pentru că iniţia un şir

lung de violări ale dreptului internaţional, afacerea manciuriană rămâne exemplară, ea relevând egoismul unei mari puteri şi

paralizia ce lovea Societatea Naţiunilor atunci când era obligată să reacţioneze.

Cele trei crize ale anului 1936

a. Remilitarizarea Renaniei (7 martie 1936)

9

Germania se afla, după ianuarie 1933, pe calea agresiunii. A fost introdus serviciul militar obligatoriu la 16 martie

1935 şi anunţată sporirea efectivelor la 36 de divizii, fapt încurajat şi de recunoaşterea „dreptului la egalizare” a potenţialului militar.

În virtutea Tratatului de la Versailles, malul stâng al Rinului, ca şi banda lată de pe malul său drept, trebuiau

demilitarizate (adică armata germană nu putea staţiona aici). Hitler a considerat această zonă demilitarizată ca un veritabil pericol

pentru securitatea Reichului şi a decis să o ocupe militar. Astfel, Hitler declanşat o acţiune temerară: a dat instrucţiuni şefilor militari

să intre în zonă şi, dacă vor întâmpină din partea francezilor o reacţie energică, să-şi ceară scuze şi să se întoarcă înapoi.

Hitler reuşea o lovitură şi îndrăzneala sa nepedepsită era o încurajare la recidivă. Acest fapt demonstra dictatorilor

neputinţa democraţiilor occidentale.

Prin remilitarizarea Renaniei, Hitler reuşise nu numai să apropie un teritoriu dorit, dar a rupt şi frontul de la Stressa (locul

unde se făcuse alianţa italo-franco-engleză), din aprilie 1935, care garanta independenţa Austriei. „Metoda denunţării unilaterale” a

tratatelor, utilizată de Germania, a fost condamnată. Coincidenţa crizei renane şi a războiului din Etiopia îi va aduce un alt succes:

detaşarea lui Mussolini din frontul anglo-franco-italian şi ataşarea acestuia la interesele lui Hitler.

b. Războiul din Etiopia (oct. 1935-mai 1936)

Italia nu era la prima tentativă de aservire a Etiopiei. Ea încercase în 1896 să includă Etiopia în imperiul său colonial aflat în

formare, dar înfrângerea catastrofală a italienilor la Adua a amânat planul italian, iar sentimentul umilinţei s-a transformat în

dorinţă de răzbunare.

Fascismul italian căuta pământuri noi, pentru a fi populate. Mussolini s-a folosit de un pretext (incidentul din 5 decembrie

1934, de la frontiera dintre Eritreea şi Etiopia) pentru a ataca Etiopia. Refuzând arbitrajul oferit de Societatea Naţiunilor, Italia a

întreprins concentrări de trupe în Eritreia, însă aproape un an s-a scurs între incident (5.12.1934) şi declanşarea ostilităţilor

(3.10.1935).

Reacţia altor mari puteri a fost timidă, mai ales după ce Societatea Naţiunilor a desemnat Italia ca responsabilă pentru

agresiunea din octombrie 1935. Au fost decise sancţiuni împotriva Italiei: interzicerea comerţului cu ea, să nu i se vândă produse

strategice (cărbune, petrol), în faţa eventualităţii unei victorii italiene totale în Etiopia.

Marea Britanie şi Franţa au încercat să limiteze dezmembrarea ţării. Două treimi din Etiopia ar fi trebuit anexate la Italia,

care era de acord să-i acorde statului etiopian mutilat acces la mare. Mussolini se afla într-o situaţie asemănătoare cu a lui Hitler, de

agresor, rămânea doar să se facă pasul final care să marcheze apropierea dintre duce şi führer, care are loc în 1936, marcând

formarea Axei Berlin- Roma.

Elementul decisiv în realizarea acestui bloc militar îl va constitui cea de-a treia criză: războiul civil din Spania.

c. Războiul civil din Spania

Anul 1936 a marcat o turnură importantă în istoria relaţiilor inter-europene, ca şi în evoluţia internă a numeroase ţări.

Naşterea Frontului Popular sau Spania Populară

În iulie 1936, generalul Franco şi alţi generali, nemulţumiţi de guvernul republican, au trecut la acţiune, intenţionând să ridice

la revoltă garnizoanele ţării, ca să măture echipa guvernamentală de la putere şi regimul republican apărut după retragerea regelui

Alfons al XIII-lea (1931). Garnizoanele nu s-au ridicat toate şi eşecul generalilor rebeli a transformat Spania într-un teatru al

războiului civil.

Înfruntarea îi opunea, pe de o parte, pe franchişti sau naţionalişti, formaţi din armata de uscat, ierarhia catolică, aristocraţia, o

parte a burgheziei şi, pe de altă parte, pe republicani sau guvernamentali. În tabăra guvernamentalilor se aflau marina, muncitorimea,

o parte a ţăranilor naţionalişti, basci, Biserica Catolică din ţara bascilor şi catalani. În urma luptelor din 1938 şi 1939, franchiştii,

superiori din punct din vedere material, susţinuţi de Germania şi Italia au ocupat Barcelona şi apoi Madridul, Spania democratică

încetând să existe.

10

Marile puteri totalitare s-au implicat în conflict, în funcţie de opţiunea ideologică, de partea uneia sau alteia din cele două

tabere. Războiul din Spania a luat dimensiunile unei înfruntări mondiale devenind periculos pentru pacea internaţională.

Anii 1936-1939 au fost cei în care s-a constatat eşecul Frontului Popular, iar dictaturile au triumfat. Alături de războiul din

Etiopia, războiul civil din Spania are ca şi consecinţă directă, în relaţiile internaţionale, formarea Axei Roma-Berlin. În octombrie

1936, Ciano semna o declaraţie de prietenie şi de comunitate de vederi asupra principalelor probleme internaţionale. Mussolini a

sărbătorit, într-un discurs faimos, apariţia Axei Roma-Berlin. Democraţiile occidentale erau slăbite, relaţiile lor cu Europa Centrală şi

Estică au fost deteriorate, iar URSS era izolată.

Scena politică internaţională în ajunul celui de-al doilea război mondial

6

Anschluss-ul

Hitler decide să pună în practică vechiul său proiect de uniune a Austriei cu Germania, Anschluss-ul, o anexare, în adevăratul

înţeles al cuvântului, a Austriei.

Condiţiile externe erau favorabile, Mussolini lăsând mână liberă lui Hitler. În Austria exista un partid nazist, care constituia

un stâlp al influenţei naziste.

Hitler se temea însă de reacţii violente din partea străinătăţii. Cancelarul Austriei, care ţinea mult la independenţa Austriei, a

anunţat un plebiscit naţional pentru ratificarea deciziei dorite de Germania. Consultarea a fost fixată la 13 martie 1938, dar n-a mai

avut loc. La 13 martie 1938, Hitler, care nu dorea consultarea populară, a pătruns cu trupele germane în Austria. Anschluss-ul,

interzis prin tratatul de la Versailles, era realizat. Un plebiscit nazist ţinut în Austria şi Germania va da o imensă majoritate fuziunii.

Lumea a rămas năucă, iar protestele cancelariilor europene nu au avut succesul scontat.

Criza cehoslovacă şi conferinţa de la Műnchen (30 septembrie 1938)

11

Între 1919-1936, problema sudetă (sudeţi=germanii din Ceholovacia) nu a fost sesizabilă. Dimpotrivă, ea a devenit acută din

momentul în care Hitler a decis să-i adune pe toţi germanii într-o mare patrie. În septembrie 1938, Hitler a declarat că soluţia

autonomiei era depăşită şi că singura ieşire din impas era ataşarea regiunii sudete Reichului.

Marile puteri, Franţa şi Anglia, s-au manifestat ca adepte ale principiului că este mai necesară salvarea păcii decât salvarea

aliatei. Guvernul englez, cu deosebire, a dus o politică conciliatoare, al cărei principiu era să tolereze acţiunile lui Hitler, să încerce să

le controleze, pentru a nu declanşa crize iremediabile.

Astfel, la München, în 30 septembrie 1938, Franţa, Anglia, Italia şi Germania au decis, fără să consulte Cehoslovacia,

amputarea teritoriului său naţional, în favoarea Germaniei. Dezmembrarea Cehoslovaciei a continuat şi în lunile următoare, părţi

din teritoriul acesteia fiind anexate de Ungaria şi Polonia. În final, la 15 martie 1939, Cehoslovacia a fost invadată de trupele

germane şi ungare şi ştearsă de pe harta Europei.

Guvernele francez şi englez au încercat, prin garanţiile unilaterale date la 13 aprilie 1939 României şi Greciei, şi la 31 martie

Poloniei, să-şi manifeste prezenţa în sud-estul Europei, fără a împiedica însă expansiunea germană în această zonă. Garanţiile au

avut doar un caracter moral, teoretic şi nici o eficienţă practică.

Tratatul de neagresiune germano-sovietic (Pactul Ribbentrop-Molotov: Moscova, 23 august 1939) Prevederile pactului:

- cei doi semnatari doreau să apere cauza păcii;

- se angajau să nu susţină o terţă putere, care ar intra în război cu una dintre ele;

- să nu se alăture unei alianţe ostile unuia dintre parteneri;

- să rezolve diferendele numai pe cale amicală sau prin arbitraj.

Exista şi un protocol adiţional secret, mult mai important, care avea trei articole principale:

1. plasa Finlanda, Letonia şi Estonia sub influenţă rusă, iar Lituania sub influenţă germană;

2. fixa linia zonelor de influenţă în Polonia pe linia Narev-Vistula-San; se adăuga faptul că necesitatea de a menţine un stat

polonez independent nu putea fi determinată decât de evoluţii politice ulterioare şi că, în orice caz, cele două guverne vor

rezolva chestiunea printr-o înţelegere amicală;

3. art. 3 sublinia interesul sovietic pentru Basarabia, Germania declarând că nu are nici un interes în această zonă.

CONSTITUIREA O.N.U.

7

După declanşarea celui de-al doilea război mondial, s-a pus problema creării unei organizaţii mondiale

complet nouă, profitând de experienţa Societăţii Naţiunilor, care a eşuat în misiunea sa interbelică. În Charta

Atlanticului (14 august 1941), preşedintele F.D. Roosevelt a trasat principiile fundamentale ale unei noi ordini

internaţionale. Aceasta prevedea „instituirea unui sistem de securitate generală stabilit pe baze mai largi”.

12

La 1 ianuarie 1942, mai mulţi conducători, între care şi Churchill şi Roosevelt, au adoptat o Declaraţie a

Naţiunilor Unite, prin care acestea se angajau să pună în scenă, imediat după sfârşitul războiului împotriva Axei, un

sistem de pace şi securitate. În cadrul conferinţelor din timpul războiului - de la Moscova (19-30 oct. 1943- s-a afirmat

principiul „egalei suveranităţi a tuturor statelor paşnice”), Teheran (8 nov. - 2 decembrie 1943, unde au convenit să

pună pe picioare această organizaţie), Dumbarton Oaks (sept.-oct. 1944) şi Yalta (4-11 februarie), s-au pus bazele

viitoarei organizaţii. Cei trei mari (SUA, URSS, Anglia) au decis să ţină o conferinţă constitutivă în aprilie-iunie 1945.

Conferinţele de la Dumbarton Oaks (21 septembrie-7 octombrie 1944) care s-a desfăşurat în etape, între

anglo-saxoni şi ruşi şi între anglo-saxoni şi chinezi, puneau bazele viitoarei organizaţii. Părţile s-au pus de acord

asupra unui număr de chestiuni:

- Organizaţia Naţiunilor Unite urma să fie compusă dintr-o Adunare Generală, un Consiliu de Securitate, un

Secretariat, o Curte Internaţională de Justiţie şi un Consiliul Economic şi Social.

- Au rămas în suspensie două probleme: cea a votului şi cea a admiterii celor 15 republici componente ale URSS ca

entităţi separate.

Hotărârile de la Yalta : erau admise Ucraina şi Bielorusia, ca membre ale Organizaţiei, iar votul ţărilor

membre în Consiliul de Securitate urma să aibă efect în toate cazurile. La Yalta, cei trei mari au introdus, în proiectul

lor, dispoziţii care garantau menţinerea preeminenţei lor. Societatea Naţiunilor a fost paralizată de principiul

unanimităţii. Noua organizaţie era condusă de un directorat al marilor puteri, membre permanente ale Consiliului de

Securitate care aveau drept de veto. Cei trei mari au căzut de acord ca să convoace o conferinţă la San Francisco pe 25

aprilie 1945, pentru pregătirea Cartei acestei organizaţii.

ONU a fost definitiv fondată prin Charta de la San Francisco, semnată la 26 iunie 1945, de către 50 de state.

Era vorba de a se crea o organizaţie eficace, realmente reprezentativă şi dotată cu largi competenţe.

Adunarea Generală încarnează democraţia la scara internaţională, limitată în exercitarea puterii de către

membrii permanenţi, cu condiţia ca să rămână solidari sau să ajungă la un compromis.

Pregătirea tratatelor de pace urma să fi e făcută de alte organizaţii: Consiliul celor trei Mari puteri şi Consiliul

celor cinci miniştri de externe (creat la Potsdam).

Carta Naţiunilor Unite (sau Constituţia ONU)

Carta conţine 19 capitole şi 111 articole, în care sunt definite principiile şi scopurile Organizaţiei, apoi sunt

descrise diferitele organe şi funcţionarea lor.

Scopul esenţial era acela de a menţine pacea şi securitatea internaţională, prin măsuri comune eficiente.

Pacea nu este unicul scop, semnatarii proclamând credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi

valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi între bărbaţi şi femei, precum şi între naţiunile mari şi mici; ei

sunt adepţii libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. Era reafirmat dreptul

popoarelor de a-şi hotărî singure soarta. Pentru ca libertatea să aibă baze solide, ONU erau decise să favorizeze

progresul social şi să instaureze condiţii mai bune de viaţă, într-o libertate mai mare”, cea mai bună metodă fiind

cooperarea internaţională pentru rezolvarea problemelor internaţionale de ordin economic, social, intelectual sau

umanitar.

Erau declarate membre ale Naţiunilor Unite:

1. toate statele participante la Conferinţa de la San Francisco (adică, cele care declaraseră război Germaniei şi

Japoniei);

2. toate celelalte state care acceptă obligaţiile cartei.

La 10 ianuarie, cu prilejul şedinţei inaugurale, Adunarea Naţiunilor Unite cuprindea 51 de membri.

13

Organismele:

- Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate (rol politic)

- Consiliul Economic şi Social (însărcinat cu cooperarea, în toate domeniile, referitoare la nivelul de viaţă material

şi cultural al oamenilor)

- Consiliul de Tutelă (însărcinat cu administrarea şi supravegherea teritoriilor aflate sub mandate ale Societăţii

Naţiunilor, unele teritorii desprinse din statele ex-inamice).

- Curtea Internaţională de Justiţie.

- Secretariatul.

TRATATELE DE PACE DE LA SFÂRŞITUL CELUI

DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

8

Pacea în Europa

După şase ani de război, aliaţii doreau reglementarea chestiunilor născute din conflict şi asigurarea păcii în

lume, prin crearea unui organism internaţional. Dar noua ierarhie mondială n-a însemnat şi reîntoarcerea la o

adevărată pace, datorită neîncrederii care s-a instalat între cei doi mari (SUA şi URSS).

Pentru a elabora Tratatele de Pace, cei trei mari decid crearea unui organism numit Consiliul Miniştrilor

Afacerilor Externe, compus din reprezentanţii celor cinci puteri, având drept de veto. Acest Consiliu s-a reunit în mai

multe reprize: în aprilie 1946 la Paris, în noiembrie – decembrie 1946 la New York, în martie aprilie 1947 la Moscova,

în decembrie 1947 la Londra.

Tratatele de pace

14

Conferinţa de la Paris (iulie-octombrie 1946) a permis învingătorilor să elaboreze tratatele cu foştii sateliţi ai

Germaniei (Italia, România, Ungaria şi Finlanda).

Italia În ceea ce priveşte regiunea Trieste, disputată între iugoslavi (susţinuţi de către sovietici), şi italieni,

susţinuţi de către anglo-americani, s-a ajuns la o lungă dispută diplomatică. Tratatul de la Paris crea teritoriul liber al

Triestului, sub tutela ONU, dar această soluţie nu s-a dovedit viabilă, astfel că francezii, englezii şi americanii au

propus, în martie 1948, reîntoarcerea teritoriului liber al Triestului la Italia; sovieticii şi iugoslavii au refuzat şi

statutul a fost menţinut.

România- pierdea Basarabia şi Bucovina de Nord, anexate de URSS, dar recupera teritoriul Transilvaniei de

Nord, care fusese sub administraţie horthystă în perioada 1940-1944. A rămas cu o îngustă ieşire la Marea Neagră.

Bulgaria – a suferit modificări teritoriale, păstrând judeţele din sudul Dobrogei.

Ungaria – a revenit la frontierele din 1920, pierzând Transilvania de Nord, Rutenia subcarpatică, anexată de

Uniunea Sovietică, sudul Slovaciei, în profitul Cehoslovaciei.

Finlanda- a fost obligată să cedeze 43.700 km2 Uniunii Sovietice, căreia trebuia să-i plătească grele reparaţii.

Încheierea tratatelor de pace cu Germania, Austria şi Japonia au fost mult mai dificile.

Germania– în particular, a fost obiectul unei dezbateri permanente şi contradictorii. Tutela asupra

Germaniei, cea din iunie 1945, era comună celor patru puteri, implicând existenţa unei autorităţi supreme : Consiliul

de Control, compus din patru Comandanţi Şefi. Sediul său, Berlin, era împărţit în patru sectoare, dar o autoritate

interaliată de guvernământ, Kommandatura, subordonată Consiliului de Control, asigura administrarea oraşului.

Tutela comună presupunea înţelegere asupra unei politici. Dar, dacă toată lumea era de acord în privinţa obiectivului

final, extirparea naţional-socialismului şi asigurarea victoriei democraţiei în Germania, foştii aliaţi erau în dezacord

aproape asupra tuturor celorlalte probleme.

La 9 mai 1945, Stalin a abandonat ideea dezmembrării Germaniei. Anglo-americanii doreau să reintegreze

Germania în concertul naţiunilor, prin unificarea economică a zonelor sale – intrarea în vigoare a bi-zonei (zona

americană unificată cu cea engleză)–, francezii refuzau orice idee de unificare, câtă vreme nu vor fi satisfăcute toate

exigenţele lor de securitate. Regimului de tip marxist (naţionalizarea, laicizarea regimului şcolar şi reforma agrară

radicală), pe care sovieticii l-au stabilit, cele trei puteri occidentale i-au opus renaşterea instituţiilor politice şi

economice liberale în zonele pe care le controlau. Neputinţa loveşte organizarea cvadripartită la nivelul Consiliului de

Control, cum era Kommandatura. Tribunalul interaliat de la Nűrnberg este ultimul act de solidaritate a aliaţilor în

ceea ce priveşte problema germană.

NAŞTEREA UNEI LUMI BIPOLARE

perioada clasică a războiului rece (1946-1962)

9

Primele fricţiuni (1946)

Între aliaţi nu mai domneşte încrederea. Voinţa lui Stalin de a constitui o zonă de securitate în jurul Uniunii

Sovietice era evidentă. W. Churchill evoca „cortina de fier”, desemnând pericolul care ameninţa lumea: tirania

sovietică.

Ambasadorul american la Moscova, George Kennan, subliniază că primul imperativ al diplomaţiei

americane cu privire la Uniunea Sovietică este de a „stopa, cu răbdare, fermitate şi vigilenţă, tendinţele sale

expansioniste” (politica de containement).

15

Spiritul Rigăi (capitala Letoniei) a substituit spiritul Yaltei, care era cel al împăcării. Trecerea de la o

atitudine la alta a fost simbolizată de demisia secretarului de stat James Byrnes. Succesorul său, numit la 9 ianuarie

1947, a fost generalul Marshall. Astfel, la câteva luni de la terminarea războiului, învingătorii erau dezbinaţi în scopul

lor, acela de a construi o lume nouă, realţiile internaţinale îndreptându-se spre „războiul rece”.

Dezbinarea aliaţilor

Tensiunea era în creştere între cele două blocuri care se vor naşte, care se opun în toate domeniile. Această

confruntare condusă de SUA şi URSS şi este gata să degenereze într-un conflict deschis şi generalizat. Ea a fost

numită „războiul rece”.

Războiul rece (1947-1955)

Pactul de la Bruxelles

Europa, în cazul în care rămânea dezbinată, se temea de un nou război. Nici un tratat nu lega Franţa şi Marea

Britanie, divizate din cauza intereselor contradictorii cu privire la Orientul Apropiat şi Germania. După tergiversări,

Georges Bidault şi Ernest Bevin au semnat un tratat de alianţă la 4 martie 1947, la Dunquerque. Dar tensiunea

internaţională i-a dus pe francezi şi englezi la o înţelegere cu Belgia, Olanda şi Luxemburg, cu care au semnat un

tratat de alianţă: Uniunea Occidentală. Pactul de la Bruxelles, semnat la 17 martie 1948, este prima alianţă îndreptată

nu numai împotriva Germanei, ci împotriva oricărui agresor.

Astfel, în 1948, frica de război reapare în Europa şi-i determină pe europenii neputincioşi să se întoarcă spre

americani, ca aceştia să-i protejeze de pericolul sovietic.

De fapt, ameninţarea sovietică este simbolizată prin „blocada Berlinului” din anii 1948-1949. Astfel, problema

germană este în centrul „războiului rece” din 1948 până în 1953.

Constituirea a două state

Reprezentanţii aleşi din 11 landuri au elaborat un proiect de Constituţie pentru Germania, care a fost

acceptat în mai 1949. Scopul era de a da Germaniei toată autonomia compatibilă cu ocupaţia aliată. Apărarea şi

Afacerile externe rămâneau exclusiv în mâinile aliaţilor. Germania nu putea semna nici un tratat decât cu acordul lor

şi trebuia să rămână total dezarmată. Guvernarea militară a Germaniei era înlocuită de o Înaltă Comisie Aliată

(SUA, Franţa şi Marea Britanie).

Constituţia Germană - de natură federală

- Republica Federală era o federaţie de 11 state, fiecare dintre ele având o constituţie proprie.

- Conducătorul Partidului Creştin Democrat (CDU), Konradt Adenauer, a ieşit victorios în alegeri. Astfel s-a

născut Republica Federală Germană.

La 7 octombrie, URSS replică - făcând în propria sa zonă- o Republică Democrată Germană (RDG), cu o

constituţie centralizatoare. Începând cu acest moment, divizarea Germaniei este instituţionalizată.

Cele două tabere faţă în faţă

Convingerea că Uniunea Sovietică reprezintă un pericol mortal pentru lumea liberă o determină pe aceasta din

urmă să se înarmeze. Participanţii la Pactul de la Bruxelles (Franţa, Marea Britanie, Benelux) au constatat neputinţa

lor vis-à-vis de diviziile Armatei Roşii şi au cerut SUA să adere la Pact şi să le dea un sprijin militar. La 4 martie 1948,

Georges Bidault, ministrul de externe al Franţei, i-a scris lui George Marshall, secretarul Departamentului de Stat,

pentru a-l invita să reia colaborarea între lumea veche şi cea nouă pe teren politic şi militar.

De la Doctrina Truman, americanii preocupaţi să îndiguiască comunismul, au crescut cheltuielile lor militare,

care au atins 13℅ din PIB în 1952, ţinând forţele lor în alertă şi creând o centrală de informaţii (CIA). Dar, în SUA

orice tratat internaţional trebuie să fie, conform Constituţiei, aprobat cu două treimi de Senat, înainte de a fi ratificat.

16

Guvernul american a estimat că este mai înţelept să facă Senatul să voteze o rezoluţie prealabilă autorizând puterea

executivă să încheie alianţe în timp de pace. Astfel, s-a ajuns la rezoluţia Vandenberg (numele senatorului american

republican, preşedintele Comisiei de politică externă din Senat), votată la 11 iunie 1948. A fost vorba de o adevărată

revoluţie în politica externă americană, care până atunci n-a făcut alianţe decât pe timp de război. Pactele vor deveni

un instrument privilegiat al securităţii naţionale în timp de pace. De acum înainte, calea este deschisă alianţei

atlantice, negociate la sfârşitul anului 1948 şi începutul anului următor.

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.),

Tratatul, încheiat pentru 25 de ani, a fost semnat solemn la 4 aprilie 1949 în Washington, de reprezentanţii a

12 naţiuni (SUA, Canada, Franţa, Marea Britanie, Benelux, Italia, Norvegia, Danemarca, Islanda şi Portugalia).

Uniunea Europei Occidentale era practic golită de substanţa sa, mai multe din organismele sale au fost de altfel

absorbite de către NATO.

Grupul permanent, compus din reprezentanţii SUA, Marii Britanii şi Franţei, care avea sediul la Washington,

este însărcinat cu direcţia strategică a Alianţei.

NATO este în acest moment o organizaţie foarte suplă, care afirmă că un atac împotriva unuia dintre aliaţi din

Europa, sau împotriva unei insule din Atlantic, echivalează cu un atac împotriva teritoriilor tuturor. Acest ajutor

militar nu este automat şi fiecare ţară îşi păstrează propriul comandament şi propria armată. NATO a plasat Europa

Occidentală sub protecţie americană. Pactul a fost violent combătut de Uniunea Sovietică, care considera că este

îndreptat împotriva ei. În acest pact, comuniştii văd un mod de aservire al Europei Occidentale, SUA.

Evenimentele din Extremul Orient, şi în particular războiul din Coreea, au modificat profund sistemul

Pactului atlantic, prin accentuarea integrării militare.

Războiul rece este, înainte de toate, o confruntare ideologică, şi lupta împotriva comunismului se face prin

propagandă şi mobilizare ideologică. În SUA, senatorul Mac Carthy lansează o violentă campanie anticomunistă (9

februarie 1950), care se transformă într-o veritabilă „vânătoare de vrăjitoare”, punându-i sub acuzare pe toţi cei care

sunt suspectaţi de activităţi anti-americane.

În noiembrie 1952, republicanii au câştigat alegerile prezidenţiale. Generalul Eisenhower a fost ales preşedinte.

El a criticat, în campania sa electorală, politica administraţiei republicane, care a constat în a opri comunismul

(containement) şi a preconizat o politică de fermitate şi de respingere a comunismului (roll-back). În fapt, noua

administraţie a renunţat curând la această politică, care risca să ducă la un război generalizat. Noua înfăţişare a

politicii americane se rezumă la un aspect diplomatic: pactomania, şi la un aspect strategic: doctrina represaliilor

masive.

Din 1945, datele strategice au evoluat. URSS a făcut prima experienţă atomică în 1949. Conflictul din Coreea

apare ca un model de conflict limitat, sângeros, impopular şi ineficace. În aceste condiţii, republicanii americani

adoptau, în 1953, noua strategie, care poate fi rezumată prin trei formule: represalii masive (masive retaliation), riposta

imediată (instant retaliation), fără adăposturi (no sheltering), adică la orice atac, SUA vor răspunde imediat şi masiv cu

arma atomică. Nici un teritoriu nu va fi scutit. Aşa estimau SUA că vor obţine maximum de securitate la costurile cele

mai puţin ridicate.

Sistemul alianţelor

În Asia a devenit imperioasă stoparea expansiunii comunismului chinez şi de a duce la eşec „teoria

dominoului”: atunci când o ţară cade sub dominaţia comunismului, vecinele riscă să fie şi ele antrenate.

- În anul 1951 a fost perfectat tratatul militar între Australia, Noua Zeelandă, SUA (A.N.Z.U.S.).

- Deja aliate în Pacific cu Filipinele, Australia Noua Zeelandă şi Japonia, SUA a semnat tratate de apărare cu

Coreea de Sud (1953), Pakistan, China naţionalistă şi Vietnamul de sud (1954).

17

- Cel mai important este Tratatul de la Manila, care a creat Organizaţia Tratatului Asiei de Sud Est (S.E.A.T.O.),

la 8 septembrie 1954. SUA, Franţa, Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă, Filipinele, Pakistanul şi Thailanda

se angajau să dea o ripostă colectivă la un atac împotriva unuia dintre teritoriile lor şi la sud de paralele de 21, 30

grade, ceea ce includea Indochina, dar nu şi Taiwanul, legat printr-un tratat defensiv chino-american (2

decembrie 1954) şi subiectul unei vii tensiuni între 1954-1955.

- În Orientul Mijlociu, Pactul de la Bagdad (C.E.N.T.O., 24 februarie 1955) regrupa Turcia, Iranul, Irakul,

Pakistanul şi Marea Britanie, creând un cordon protector la frontierele sudice ale URSS (face legătura cu

SEATO şi NATO).

- În America latină, SUA a încercat să atragă statele de aici într-o cruciadă împotriva comunismului (Conferinţa

de la Caracas, martie 1954) şi de a întări coeziunea Organizaţiei Statelor Americane

- Japonia a jucat un rol limitat şi subordonat Statelor Unite. Acesteia, prin articolul 9 al Constituţiei din 3 mai

1947, i s-a impus un pacifism instituţional, prin care Japonia renunţă la recurgerea la forţă şi la întreţinerea

oricărui potenţial militar. Dar, de la începutul războiului împotriva Coreei, America i-a solicitat reînarmarea şi

încheierea tratatului din 1951. Japonia şi-a construit o forţă defensivă. Japonezii au cerut sovieticilor insulele

Kurile şi sudul insulei Sahalin şi, mai important decât orice, insulele de la nord de Hokkaido (Habomia, Sikotan).

În ciuda impasului asupra contenciosului continental, japonezii şi sovieticii au semnat o declaraţie comună,

punând capăt stării de război în octombrie 1956 permiţând restabilirea relaţiilor diplomatice normale. Japonia a

fost admisă în ONU la 18 decembrie 1956.

Tabăra estică şi primele semne ale dezgheţului Est-Vest

Coerenţa estului se manifestă printr-o unitate ideologică, al cărui simbol a fost Kominformul. El a denunţat

imperialismul american, vinovat de război, a căutat să impună modelul sovietic, susţine cultul personalităţii genialului

Stalin şi îl acuză pe Tito. Opozanţii sunt peste tot vânaţi.

Pe plan economic, accentul a fost pus pe industria grea şi pe colectivizarea agriculturii. În replică la

constituirea OECE, statele Europei de Est (Bulgaria, Ungaria, Polonia, România, Cehoslovacia, Uniunea Sovietică,

urmate de Albania şi Republica Democrată Germană) s-au regrupat, la 25 ianuarie 1949, în Consiliul de Ajutor

Economic Reciproc (C.A.E.R.), care avea rolul de a le facilita relaţiile comerciale, în parte, în profitul URSS.

Pe plan militar, Uniunea Sovietică a semnat cu democraţiile populare şi cu China tratate de asistenţă bilaterale.

Izolat de lumea occidentală, blocul de est s-a aliniat „marelui frate”. Ca urmare a intrării Germaniei în NATO, el a

creat, la 14 mai 1955, pactul de la Varşovia. Această alianţă regrupa, sub comandament sovietic, toate forţele armate

ale ţărilor Europei de est, cu excepţia Iugoslaviei.

După moartea lui Stalin (martie 1953) a fost instalată în funcţiune o conducere colectivă cu Hruşciov, ca prim

secretar al Partidului Comunist A fost inaugurată o perioadă numită a „dezgheţului”, după un termen dintr-un

roman al lui Ilya Ehrehburg. Dezgheţul intern, amnistia, reducerea pedepselor şi începutul perioadei destalinizării a

provocat, în acelaşi timp, o perioadă de agitaţie: tulburări în Cehoslovacia (iunie, 1953), o adevărată revoltă în

Berlinul de est (16-17 iunie 1953). Peste tot în democraţiile populare asistăm la o separare a funcţiilor între primul

ministru şi primul secretar al partidului.

Dezgheţului URSS, în politica externă, i-au urmat alte demersuri internaţionale specifice. Au fost reluate, la 20

iulie 1953, relaţiile întrerupte cu Israelul. La 27 iulie a fost semnată Convenţia de Armistiţiu în Coreea. Uniunea

Sovietică a acceptat propunerea lui Churchill de a se ţine o reuniune a celor patru miniştri de externe la Berlin, dar

acest obiectiv n-a fost atins. La 31 martie 1954, Uniunea Sovietică a propus încheierea unui pact de securitate

18

europeană. Şi-a adus o contribuţie în ce priveşte Conferinţa de la Geneva asupra Indochinei (26 aprilie-21 iulie 1954).

La 11 octombrie 1954, forţele sovietice au evacuat Port Arthur. La 26 ianuarie 1955, URSS a pus capăt stării de

război cu Germania. În primăvara anului 1955, URSS a promis să-şi retragă trupele din Austria, cu condiţia ca

această ţară să-şi păstreze neutralitatea. Un tratat devenea posibil. La 15 mai 1955, cele patru mari puteri au semnat

la Viena tratatul prin care se punea capăt ocupaţiei Austriei, care se obliga să rămână neutră şi să respingă orice

uniune cu Germania. Austria putea fi membru ONU şi să intre în organizaţiile nonmilitare. Spiritul destinderii a

permis ţinerea la Geneva a unei conferinţe la vârf, în 18-23 iulie 1955, care-i reunea pe preşedintele Eisenhower,

mareşalul Bulganin, însoţit de Hruşciov, premierul britanic Eden, preşedintele Consiliului de miniştri francez Edgar

Fauré. Dezacordul asupra Germaniei a fost total, dar „spiritul Genevei” a lăsat loc speranţei că destinderea va lua

locul războiului rece. De fapt, deschiderea sovietică faţă de Germania s-a concretizat prin călătoria lui Adenauer la

Moscova (9-13 septembrie 1955) şi stabilirea relaţiilor diplomatice între RFG şi URSS.

Problema germană n-a mai fost principalul pol al tensiunii între est şi vest. URSS a reacţionat cu vigoare la

eventualitatea creării unei Comunităţi Europene a Apărării, cu unităţi militare germane, şi la elaborarea unei Uniuni

a Europei Occidentale (UEO), care a urmat eşecului Comunităţii Defensive Europene (CED). URSS a înmulţit

apelurile la dezarmare şi securitate în Europa şi a convocat la Moscova o conferinţă (29 noiembrie-2 decembrie

1954), la care au participat numai democraţiile populare. Sovieticii au răspuns integrării RFG în NATO prin crearea

Tratatului de la Varşovia (14 mai 1955), regrupând în jurul URSS şapte democraţii populare (Polonia, Cehoslovacia,

Germania de Est, România, Bulgaria, Albania, Ungaria). Tratatul de la Varşovia era un tratat de prietenie, cooperare

şi asistenţă mutuală, care avea un comandament militar unic, încredinţat unui mareşal sovietic. El conferea blocului

estic o structură solidă şi îşi asumă de acum înainte rolul de gardian al blocului.

Relativa liberalizare a permis o apropiere a Uniunii Sovietice de Iugoslavia. Hruşciov, Mikoian şi Bulganin

(26 mai-3 iunie 1955) au făcut o vizită la Belgrad, în semn de reconciliere, după ruptura din 1948. URSS recunoştea

diversitatea căilor care duceau la socialism. În acelaşi timp competiţia est-vest s-a mutat în afara Europei, unde

Uniunea Sovietică exploata voinţa de emancipare colonială, care se răspândea în lumea a treia.

1955-1962

Anii 1955-1962 n-au însemnat sfârşitul lumii bipolare, născută după cel de-al doilea război mondial. Această

perioadă intermediară, care a însemnat trecerea lumii de la confruntarea a două blocuri la destindere, a fost plasată

sub semnul co-existenţei paşnice. Aceasta a însemnat un nou mod de relaţii Est-Vest şi o consecinţă a „naşterii lumii a

treia”. Primei faze a decolonizării asiatice îi succede un al doilea val, cel african. La Bandung, în aprilie 1955, în

absenţa marilor puteri, statele recent decolonizate şi-au proclamat voinţa lor de independenţă şi de coexistenţă

paşnică şi la Suez, în 1956, două mari puteri coloniale europene au avut parte de o replică diplomatică din partea unui

stat din Orientul Apropiat, Egiptul.

Urmare a mişcărilor de decolonizare s-a născut un ansamblu de ţări situate în Asia şi în Africa, care aveau în

comun subdezvoltarea economică şi au cunoscut o importantă creştere demografică: este „Lumea a Treia” (expresie

creată de Alfred Sauvy, în 1952). Aceasta a luat cunoştinţă de existenţa sa în timpul conferinţei de la Bandung. Ea a

repurtat o victorie diplomatică la Suez. Într-un timp de 4 ani, statele lumii a treia s-au înmulţit şi au transformat

ONU.

Lumea a III-a şi-a proclamat mai mult sau mai puţin paşnic intenţiile sale de a nu mai fi tratată ca un obiect al

relaţiilor internaţionale. Dintr-o dată, ea a complicat şi îmbogăţit relaţiile internaţionale, raporturile de forţe Est-

Vest. Competiţia economică, cursa înarmărilor şi a spaţiului se substituie puţin câte puţin confruntării ideologice.

Opoziţia ideologică face imposibilă o adevărată pace. Echilibrul nuclear face improbabil războiul, după formula lui

Raymond Aron: „Pace imposibilă, război improbabil”. Între cele două blocuri, coexistenţa paşnică triumfă, chiar

dacă crize violente (Berlin, Cuba) au punctat această perioadă. Chiar şi în interiorul blocurilor linii de ruptură apar,

mai ales în blocul estic, unde, ca urmare a destalinizării, au urmat crizele din Polonia şi Ungaria şi fisurile din alianţa

chino-sovietică. În blocul occidental, ţările europene, ieşite din reconstrucţie, se organizează puţin câte puţin.

19

Reculul diplomatic anglo-francez în criza canalului de Suez a deschis porţile Orientului Apropiat pentru cele

două superputeri care vor duce de acum înainte o luptă pentru impunerea influenţei proprii, fără a se înfrunta

întotdeauna. Ţările nealiniate au fost „recuperate” de diplomaţia sovietică, în timpul Conferinţei de solidaritate afro-

asiatică de la Cairo (decembrie 1957) şi la ONU, în timpul tumultoasei sesiuni din 1960.

Naţiunile Unite

Între mişcarea de decolonizare şi evoluţia O.N.U., interacţiunile sunt evidente. O.N.U., prin dezbaterile sale

privitoare la decolonizare, accentuează necesitatea independenţei coloniilor. A trebuit totuşi să se aştepte anul 1961,

pentru ca Naţiunile Unite să voteze o declaraţie conform căreia toate coloniile trebuie să-şi câştige independenţa.

Pe de altă parte decolonizarea a provocat o bulversare a structurii diplomatice internaţionale, în particular a

O.N.U., unde apariţia noilor state a zguduit o majoritate tradiţional inspirată de SUA în Adunarea Generală. Noile

state s-au servit de Adunarea Generală ca de o tribună unde poziţiile occidentale erau puse în discuţie.

Evoluţia blocurilor

Puţin câte puţin, cele după blocuri au început să-şi înţeleagă raporturile ca netinzând să ducă în mod necesar

la un război deschis. Primele semne ale „dezgheţului” au apărut după moartea lui Stalin (Congresul al XX –lea al

P.C.U.S.). Destalinizarea este la originea fisurilor care au apărut în blocul estic. În blocul occidental un nou pol de

putere era în curs de a se naşte în jurul pieţei comune. Coexistenţa paşnică n-a însemnat sfârşitul tensiunilor, s-a

instalat un sistem de echilibru al terorii, zguduit de crize (Berlin şi Cuba).

Limitele coexistenţei paşnice

După moartea lui Stalin s-a constatat un dezgheţ în relaţiile internaţionale. Semnarea tratatului de pace

privind Austria şi reconcilierea lui Tito cu conducătorii sovietici sunt semne clare ale schimbării politicii externe

sovietice.

Factorii esenţiali au fost afirmarea lumii a treia şi echilibrul terorii. În Asia şi în Africa s-au născut state care

vroiau să trăiască în pace. Un nou actor – Lumea a Treia – tulbura echilibrul bipolar. Pe de altă parte, ameninţarea

atomică, echivalentul distrugerii totale n-a mai fost monopolul unei singure puteri. Ea este bilaterală şi echilibrată, pe

scurt: s-a neutralizat. Pe plan mondial, criza Ungariei şi a Suezului au demonstrat că super puterile nu vroiau să se

confrunte. Sovieticii, în mod particular Hruşciov au fost mai rapizi decât americanii. Adaptându-şi politica la această

evoluţie, în raportul său, din 31 octombrie 1959, Hruşciov a abandonat ideea unei confruntări militare inevitabile

între sistemul capitalist şi comunist. Chiar dacă victoria comunismului devine un obiectiv pe termen lung, competiţia

trebuie să se limiteze pe teren economic şi ideologic.

Între ’55 şi ’62 s-a schimbat stilul din relaţiile internaţionale, conducătorii sovietici şi-au înmulţit vizitele în

străinătate. Hruşciov l-a întâlnit pe Eisenhower în SUA, în septembrie 1959, pe de Gaulle, în Franţa în 1960, pe

Kennedy la Viena, în iulie 1961. El a încurajat de acum înainte competiţia economică cu SUA, predicând că, în 1980,

Uniunea Sovietică va depăşi SUA în materie de producţie. Victoria comunistă trebuie să se facă pe tărâm economic.

Dar războiul rece a continuat. El a afectat mai ales epicentrul, Berlinul, iar începând din 1958 s-a întins în

Africa cu ocazia conflictelor de decolonizare, în America Latină cu criza cubaneză şi în Asia; în strâmtoarea Formosa,

în care comuniştii chinezi au bombardat insulele Chinei naţionaliste Quemoy şi Matsu (22-23 august 1958).

Echilibrul terorii

Diplomaţia sovietică a ştiut să profite de jocul ameninţărilor nucleare, ameninţând Franţa şi Anglia, în

momentul crizei Suezului, cu folosirea armelor nucleare, intimidând SUA cu succesul recent în spaţiu.

Lansarea primului satelit artificial Sputnik de către sovietici la 4 octombrie 1957 şi primul zbor al omului în

spaţiu, sovieticul Gagarin la (12 aprilie 1961), au reprezentant câştiguri ştiinţifice importante şi au dovedit că Uniunea

20

Sovietică dispunea de rachete cu rază lungă, care puteau atinge teritoriul american. SUA a luat cunoştinţă de

întârzierea lor în acest domeniu. Ele au decis să întreprindă un efort gigantic pentru a depăşi URSS. Kennedy a

recunoscut public sfidarea şi a cerut Congresului, la 25 mai 1961, un efort sporit, pentru a realiza cucerirea spaţiului.

A fost începutul unei noi curse a înarmărilor, destinată nu ştergerii de pe faţa pământului, ci mai degrabă să-i insufle

teamă în arătarea superiorităţii. SUA şi-a remodelat strategia ei.

Riposta graduală americană

SUA şi-au remodelat strategia lor. Noul preşedinte, democratul J.F. Kennedy, a afirmat dorinţa SUA de a

proteja lumea liberă, dar sub impulsul secretarului apărării, Robert Mac Namara, democraţii au înlocuit ”doctrina

represaliilor masive” cu cea a „ripostei graduale”. Aceasta a proporţionat riposta cu ameninţarea şi miza pusă în joc,

urmând o escaladare savantă, care mergea de la conflictul convenţional la războiul nuclear. Noua strategie implica

posesia tuturor categoriilor de arme şi, în special, întărirea armamentului convenţional american, dezvoltarea noilor

mijloace de ripostă, cum erau noile rachete Polaris. În ciuda neliniştilor americane, în privinţa avansului sovietic în

domeniul rachetelor, URSS era, în realitate, în mare întârziere în cursa armamentelor strategice. În 1962, Moscova

dispunea de 75 de rachete intercontinentale, care puteau fi lansate de la sol şi fabricau 25 pe an. SUA posedau deja

294 de rachete intercontinentale şi fabricau 100 pe an. Superioritatea americană este şi mai zdrobitoare în domeniul

rachetelor submarine şi a bombardierelor intercontinentale.

Primele negocieri pentru dezarmare

O altă consecinţă a „echilibrului terorii” a fost relansarea dezarmării. Uniunea Sovietică s-a făcut campionul

ideii, sprijinind planul Rapacki, de denuclearizare a Europei Centrale (1957 – 1958), şi a declarat un moratoriu

asupra testelor nucleare. În 1958 s-au deschis negocieri între cele trei puteri cu arsenal atomic, cu scopul de a se

ajunge la un acord privind încetarea experienţelor nucleare în atmosferă. Paralel cu aceste convorbiri, guvernele

sovietic şi american au decis să reia negocierile într-un nou organism, „comitetul celor 18”, format din reprezentanţii

puterilor vestice, estice şi ai ţărilor nealiniate. În timpul întâlnirii la vârf de la Viena (3-4 iunie 1961), Hruşciov i-a

cerut lui Kennedy ca negocierile asupra experienţelor nucleare să fie replasate în cadrul mai general al dezarmării. În

septembrie 1961, negociatorii american şi sovietic şi-au asumat un obiectiv ambiţios, dezarmarea generală şi

completă. Realizarea sa urma să fie progresivă, pe etape, de durată, echilibrată. În fapt, convergenţa americano-

sovietică va antrena abandonul perspectivei unei reduceri generale a armamentelor. Cele două superputeri au

preferat, de acum înainte, negocieri pentru acorduri parţiale şi selective.

21

D E S T I N D E R E A R E L A T I VĂ (1962-1975)

Anul 1962 a deschis o eră nouă de apropiere şi cooperare. Reglementarea afacerii rachetelor din Cuba, care

corespunde sfârşitului crizei Berlinului, a pus bazele destinderii. Consecinţele au fost imense. Pe de altă parte, în

cursul anilor ’60 se constată bipolarizarea crescândă a vieţii internaţionale şi o eroziune a monolitismului celor două

blocuri. Coeziunea NATO şi a Tratatului de la Varşovia au slăbit, şi o schismă a apărut între URSS şi China

populară. Cele două superputeri au început un dialog care viza limitarea cursei înarmărilor: este era destinderii.

Această acomodare a făcut din aceşti actori adversari, parteneri. Confruntarea a continuat în conflictele locale din

Asia, Africa şi Orientul apropiat. Ordinea bipolară, contestată la Conferinţa de la Bandung, de către naţiunile lumii a

treia, părea consolidată de convergenţa relativă a intereselor celor doi mari, şi ameninţată de noile forţe ce se năşteau

în sânul celor două blocuri şi în interiorul lumii a treia. Ţările lumii a treia, cu toată slăbiciunea lor economică şi

militară, exercitau o influenţă crescândă, din simple mize ale confruntării Est – Vest ele devenind, puţin câte puţin,

agenţi ai politicii mondiale.

Bipolarismul americano-sovietic

Evoluţia acestei perioade este marcată de voinţa de pacificare a celor doi mari, care au renunţat la o strategie a

tensiunii şi s-au angajat pe calea destinderii.

Această perioadă corespunde cu apogeul puterii americane, pe plan strategic şi economic, cu intruziunea unui

satelit sovietic (Cuba) în emisfera occidentală.

Din partea sovietică, după căderea lui Hruşciov (1964), criticat pentru eşecurile în politica agricolă dar, de

asemenea, în politica externă a început o lungă perioadă de guvernare a lui Brejnev (decedat la 10 noiembrie 1982).

Echipa Brejnev a înregistrat una din marile succese pe terenul politicii externe. URSS a făcut proba unui dinamism

extern contrastant cu imobilismul intern, penetrând adânc Lumea a Treia, întărind integrarea „ţărilor frăţeşti” şi mai

ales obţinând un dialog privilegiat cu SUA, care au sfârşit prin a le recunoaşte puterea.

Destinderea n-a însemnat dezarmarea. Pericolul corespundea unui creşteri considerabile a armamentelor, cu

deosebire în tabăra sovietică, care a făcut un enorm efort pentru a recupera rămânerea sa în urmă în domeniul

armamentelor strategice, deoarece în 1962 Washingtonul dispunea de o netă superioritate. A avut loc o cursă a

înarmărilor, mai ales în domeniul rachetelor cu rază medie (2000-4000 km) I.R.B.M. (Intermediate Range Ballistic

Missile), la rachete cu rază lungă de acţiune (10.000 km) I.C.B.M. (Intercontinental Ballistic Missile) sau la rachete

lansate de pe submarin S.L.B.M. (Submarine Launched Ballistic Missile). Cei doi mari ajung, la sfârşitul anilor ’70, la

acumularea unui arsenal impresionant.

22

Cu toate că ambele superputeri cresc fără încetare potenţialul lor limitat, ele evită cu cea mai mare grijă orice

înfruntare directă şi se menajează, fiind constrânse de greutăţile lor interne, care-i obligă să găsească un modus

vivendi.

Avansul american în domeniul tehnologic

După ce a luat un avans ştiinţific şi militar (Sputnik 1957, Gagarin 1961), Uniunea Sovietică a acumulat

întârzieri în domeniul tehnologiei de vârf. Americanii au fost primii care au ajuns pe Lună (21 iulie 1969) şi ei au

lansat primul laborator spaţial în 1973. În competiţia mondială, meritele socialismului n-au triumfat uşor. Şi din

punct de vedere american există probleme de dezvoltare a capitalismului. Îndoiala înlocuieşte încrederea pe motivul

menţinerii zonelor de sărăcie, de segregaţie rasială, războiul din Vietnam şi scandalurile politice.

Reducerea tensiunilor internaţionale

Anii ’60 au fost marcaţi de reluarea tratativelor între USA şi Uniunea Sovietică. Perioada ’69 – ’73 este faza

cea mai fecundă a destinderii. Ea corespunde venirii la putere în Washington a preşedintelui Richard Nixon şi a

consilierului său pentru securitate naţională, Henry Kissinger, care au manifestat convingerea despre necesitatea

dezangajării. SUA se consideră prima putere mondială, dar nu vor să mai conducă singuri. Ei acceptă paritatea

nucleară cu URSS şi în curând se va ajunge la o diplomaţie triunghiulară, ceea ce explică atât acordurile privind

domeniul ştiinţific şi comercial, cât şi în domeniul militar. Un fel de înţelegere, de acceptare, s-a stabilit între

americani şi sovietici, care a dus la apariţia unei co-gestiuni a afacerilor internaţionale: fiecare din cei doi mari

recunoaşte dreptul celuilalt de a face să domnească ordinea în tabăra sa şi să evite cu grijă orice confruntare directă.

Războiul din Vietnam este un exemplu remarcabil al unui conflict în timpul destinderii care priveşte o ţară din tabăra

socialistă, Vietnamul, susţinută de Moscova. În cele mai grele momente ale angajamentului militar aici, Moscova a

menţinut şi întărit raporturile sale cu Washington-ul. Intervenţia sovietică în Cehoslovacia n-a mai afectat procesul

destinderii.

Acordurile de limitare a armamentelor

De la 1 decembrie 1959, cei doi mari au convenit la demilitarizarea Antarcticii. După criza din 1962,

convergenţa intereselor sovieto-americane a apărut şi mai clar.

Tratatul de la Moscova

O altă măsură a fost simbolică, chiar dacă nu este vorba de o dezarmare propriu–zisă. Din 1958 se pune

problema interzicerii testelor nucleare în atmosferă, încercare care a făcut obiectul unui moratoriu, întrerupt în

septembrie 1961. Ca urmare a crizei cubaneze, SUA şi URSS au ajuns la un punct final, după ani de negocieri. Ele au

fost iniţiatorii Tratatului de la Moscova (5 august 1963), semnat pentru mai mult de 100 de ani, care interzice

experienţele nucleare în atmosferă. Franţa şi China, care şi-au pus la punct echipamentele lor atomice, au refuzat să

adere. În realitate, Tratatul de la Moscova n-a limitat arsenalul militar al celor doi mari, care au conservat, fără

posibilitatea de control, stocuri enorme şi pe care le sporeau. Acestor puteri atomice nu li se interzicea mare lucru, în

schimb ele invitau alte ţări să adere la el, privându-le de mijloace de a poseda ele arme nucleare. Însemnătatea

militară a tratatului este nulă, dar cea politică este imensă. El concretizează o schimbare de climat între cei doi mari,

care încheie un acord ce respinge cu indignare China din tabăra estică şi Franţa din tabăra occidentală.

Tratatul asupra non-proliferării armelor atomice

Întâlnirea dintre preşedintele Johnson şi preşedintele Consiliului de Miniştri Kosîghin, la Glassboro (New

Jersey), în 23 -25 iunie 1967, permite încheierea, în iulie 1968, a unui Tratat asupra non-proliferării armelor atomice,

23

semnat de SUA, URSS şi Marea Britanie, respins din nou de Franţa şi China, care experimentează bomba cu

hidrogen în 1967-1968 şi refuză să adere la un tratat care le interzice să adere la clubul atomic.

Coeziunea NATO şi a Tratatului de Varşovia au slăbit, şi o schismă s-a dezvoltat între URSS şi China

populară. Cele două superputeri au început un dialog care viza limitarea cursei înarmărilor: este era destinderii.

Această acomodare a făcut din aceşti actori adversari-parteneri. Confruntarea a continuat în conflictele locale din

Asia, Africa şi Orientul Apropiat. Ordinea bipolară, contestată la Conferinţa de la Bandung, de naţiunile lumii a treia,

părea consolidată de convergenţa relativă a intereselor celor doi mari şi ameninţată de noile forţe ce se năşteau în

sânul celor două blocuri şi în interiorul lumii a treia.

Politica controlului armamentului

Mai întâi americanii şi sovieticii au convenit să stabilească un contact direct pentru a evita escalada fatală. S-a

creat (anunţată la 20 iunie 1963) o legătură între Washington şi Moscova (a apărut telefonul roşu).

La 27 ianuarie s-a semnat un tratat de nemilitarizare a spaţiului, a lunii şi a corpurilor celeste şi interdicţia de

a lansa pe orbită armele nucleare.

14 februarie 1967- tratatul de la Tlateloloco, trebuia să ducă la crearea unei zone libere de arme nucleare în

America Latină. Există un comitet al ONU, format din 18 membri, care a elaborat un tratat de denuclearizare a

marilor (11 februarie 1971) şi o convenţie de interzicere a armelor biologice (10 aprilie 1972). Cele mai multe din

aceste acorduri sunt încheiate pe baza filosofiei „controlului armamentului”. Nu e vorba de dezarmare, ci de fixarea

limitelor asupra înarmării.

Limitarea armamentelor strategice

Statele Unite şi URSS erau în curs de a acumula arme din ce în ce mai perfecţionate şi erau îngrijorate de

costul tot mai ridicat al rachetelor antibalistice (Antiballistic Missile sau ABM). ABM, al căror cost este considerabil,

sunt capabile să oprească în zbor rachetele inamice înainte să-şi atingă obiectivul. Sovieticii le-au construit în jurul

Moscovei şi americanii în jurul Washingtonului. Se repunea în discuţie „echilibrul terorii”, apărând riscul ca prima

lovitură să ducă la declanşarea unui conflict nuclear. Al doilea progres a fost apariţia rachetei cu capete multiple sau

MIRV (Multiple Independently Targeted Return Vehicle), care permitea atingerea mai multor obiective o singură

dată.

Acordurile SALT I

În iunie 1968 au început negocierile asupra limitării armelor strategice, SALT (Strategic Arms Limitation

Talks), duse de consilierul principal al preşedintelui Nixon, Henry Kissinger. S-au deschis la Helsinki, în noiembrie

1969, ca urmare a nenumăratelor reuniuni, permiţându-i lui Nixon şi Brejnev, la 26 mai 1972, semnarea acordurilor

SALT. Era compus din două părţi: un acord provizoriu şi un tratat. Acordul consistă din îngheţarea pentru cinci ani

a armamentelor strategice, încetarea construirii de rampe de lansare fixe pentru ICBM, rachetele intercontinentale şi

a lansatoarelor balistice pe submarine (SLBM).

Plafonul pentru ICBM era de 1054 pentru americani, 1409 pentru sovietici, pentru SLBM, de 650 pentru

americani şi 950 pentru sovietici. Tratatul a limitat la două poziţii sistemele de apărare antirachetă (ABM), în jurul

Moscovei şi Washingtonului. Logica echilibrului terorii era aceea ca insistenţa în a descuraja să ducă la împiedicarea

izbucnirii războiului.

A fost pentru prima dată când cele două puteri, depăşind problema controlului, au încheiat un acord privitor

la armamente, care nu cere nimic de la alte ţări. Acordul limita producţia la anumite tipuri de arme. În sfârşit, este un

acord care recunoaşte accesul la paritate pentru URSS, ceea ce constituie o mare victorie pentru ea. Uniunii Sovietice

i s-a recunoscut o superioritate numerică, sub pretextul unei înapoieri economice.

24

Întâlnirile între cei doi mari

Cu ocazia vizitei lui Nixon la Moscova (mai 1972), care a fost cea dintâi vizită oficială a unui preşedinte

american în URSS, s-a semnat o declaraţie comună, în 12 puncte, care a „definit bazele raporturilor reciproce între

SUA şi URSS”, un veritabil cod de conduită. Acest acord întăreşte bipolarismul americano-sovietic şi apropie două

sisteme politice în care raţiunea de stat prevalează asupra exigenţelor ideologiei. În mai puţin de 3 ani, conducătorii

celor două ţări s-au întâlnit de patru ori.

În toamna anului 1972, o comisie consultativă permanentă instituţionalizează dialogul sovieto-american. Este

vorba de a transforma acordul provizoriu într-un tratat definitiv. Acesta s-a făcut cu ocazia vizitei lui Brejnev în SUA

(18-25 iunie 1973). Noi acorduri, convenţii sau declaraţii au fost semnate, care angajau cele două ţări să prevină

războiul nuclear, nu numai între ele, ci şi între ele şi alte ţări. Prin aceasta, cele două ţări îşi acordau dreptul de

arbitru, pentru a controla crizele care riscă să degenereze.

A treia întâlnire la vârf (27 iunie-3 iulie1974) i-a permis lui Nixon şi Brejnev diferite acorduri privitoare la

limitarea experienţelor nucleare subterane. Întâlnirea Acord de la Vladivostok, din 23-24 noiembrie 1974, este ultima

întâlnire la vârf a destinderii. El prevedea, pentru ambii, un plafon de 2400 lansatoare (focoase) de rachete (ICBM şi

SLBM), care trebuiau să servească de cadru pentru viitorul tratat SALT 2. Dar negocierile destinate să pregătească

un acord definitiv s-au împotmolit după aceasta.

Destinderea în Europa şi Östpolitikul

Întreaga problematică a destinderii rezidă în reglementarea problemei germane şi îmbunătăţirea relaţiilor

între Germania de Vest şi statele Europei de Est.

Trei chestiuni nu-şi găsiseră o soluţie în timpul perioadei războiului rece: situaţia teritorială moştenită din

război, statutul Berlinului şi existenţa a două entităţi politice germane, simbol al diviziunii lumii: RFG şi RDG.

Reglementarea problemei teritoriale. Până în anul 1969 politica externă a RFG, condusă de cei trei cancelari

creştin-democraţi (Konrad Adenauer -1949-1963; Ludwig Erhard -1963-1966 şi Kurt Kissinger 1966-1969) a fost cea

definită de cea a cancelarului Adenauer, fondată pe alegerea Occidentului. Ea reia din 1955 relaţiile diplomatice cu

URSS şi a început o apropiere prudentă faţă de Polonia, dar greutăţile politice, cea a refugiaţilor şi a repatriaţilor, au

constrâns-o la o mare prudenţă şi a imprimat o anumită rezervă politicii externe vest-germane. Această politică este

fondată pe două principii contradictorii. Voinţa de a ancora RFG la Occident şi, în particular, ancorarea în

construcţia europeană şi, în acelaşi timp, revendicarea unei Germanii unificate şi pretenţiile RFG de a-i reprezenta pe

toţi germanii. Doctrina Hollstein (după numele secretarului de stat la afaceri externe) consistă în a ameninţa cu

ruperea relaţiilor diplomatice cu toate statele care recunoşteau regimul din Pankow (Berlinul de Est).

Östpoltikul (politica pentru est)

Ca urmare a eforturilor de destindere americano-sovietică şi politicii pentru est a generalului de Gaulle, RFG,

care profită de pieţele Europei de est, s-a deschis pentru est. Östpolitikul, schiţat din 1966, de guvernele „marii

coaliţii” (înţelegând aici pe creştin-democraţi, social-democraţi şi liberali), a fost dezvoltat, începând cu 1969, de Willy

Brandt, care iese învingător în alegeri în fruntea unei coaliţii restrânse a social-democraţilor şi a liberalilor. El va

duce o politică de apropiere de est, imitând ceea ce a făcut preşedintele de Gaulle şi Nixon.

Apropierea între cele două Germanii s-a făcut prin întâlnirile de la Erfurt, la 19 martie 1970 şi de la Kassel, la

21 mai 1970, între Willy Brandt şi prim-ministrul est-german Willy Stoph.

25

Acordul RFG-URSS

Germanii au început negocierile cu sovieticii, care au condus la acordul de la Moscova, din 12 august 1970.

Părţile au declarat că obiectivul cel mai importat al lor este pacea şi destinderea, recunoscând inviolabilitatea

frontierelor europene şi menţinând drepturile celor patru puteri asupra Berlinului.

Recunoaşterea frontierelor germano-poloneze

Au avut loc discuţii cu Polonia, pe chestiunea linia Oder-Neisse, pe care Germania federală n-a vrut niciodată

să o recunoască. Finalmente, tratatul semnat la 7 decembrie 1970 afirmă intangibilitatea acestei frontiere. Imaginea

cancelarului W. Brandt, îngenuncheat în faţa monumentului ridicat în memoria victimelor Ghetoului din Varşovia,

dă o dimensiune umană reconcilierii germano-poloneze.

Statutul Berlinului

Între cele două Germanii rămâne problema Berlinului, libertatea de acces în Berlinul de vest. Lungi negocieri

au permis încheierea la 3 septembrie 1971 a unui acord cvadripartit asupra Berlinului, stipulând menţinerea

drepturilor celor patru puteri ocupante şi un nou statut. Occidentalii acceptă ca oraşul să nu mai fie considerat un

land al RFG. Căile de acces au fost reglementate cu minuţiozitate. .

Recunoaşterea celor două Germanii

Cele două state s-au recunoscut şi şi-au schimbat reprezentaţii diplomatici. Până în acest moment, RFG s-a

considerat reprezentanta celor două Germanii. Tratatul cu Germania de Est recunoaşte explicit că nici unul din cele

două state n-au suveranitate în afara frontierelor actuale. Tratatul între cele două Germanii a fost finalmente

notificat la 21 decembrie 1972. Una din consecinţele esenţiale ale acestui tratat a fost de a obţine recunoaşterea RDG

de către numeroase state occidentale şi admiterea celor două Germanii în ONU, în septembrie 1973, consacrarea

separaţiei juridice a celor două state germane şi ostpolitikul au meritul de a umaniza condiţia populaţiei germane

separate; dar faptul de a ajunge la viaţa internaţională a consolidat structurile statului est-german.

Urmările conferinţei de la Helsinki asupra evoluţiei relaţiilor internaţionale

Conferinţa de la Helsinki a fost punctul de maximă importanţă al destinderii, chiar dacă a existat o anumită

ambiguitate a Actului final. URSS era preocupată de garantarea frontierelor europene, născute din război, cerând o

conferinţă asupra securităţii europene. Occidentalii, care n-au acceptat formal situaţia de fapt a Europei după

conferinţa de la Yalta şi cortina de fier, au pus condiţiile lor, în special încheierea unui acord asupra Berlinului, la

care să participe SUA şi Canada. Destinderea a dat ocazia de a se deschide convorbiri preparatorii la Helsinki, din 22

noiembrie 1972 până la 8 iunie 1973, apoi veritabile negocieri din 3 la 7 iulie, în sfârşit din septembrie 1973, în iulie

1975.

Această conferinţă asupra securităţii şi cooperării în Europa (C.S.C.E.), la care erau reprezentate 35 de state

europene, a adoptat la 1 august 1975 un act final semnat de numeroşi şefi de state şi guverne, între care Leonid

Brejnev şi Gerald Ford. Subîmpărţit în trei capitole sau „coşuri”, Actul final consacră marile principii: egalitatea

statelor, ne-amestecul în afacerile interne ale altui stat, autodeterminarea popoarelor, inviolabilitatea frontierelor şi

renunţarea la recurgerea la forţă pentru reglarea conflictelor. El prevedea dezvoltarea cooperării economice, ştiinţifice

şi tehnice. În sfârşit, garanta apărarea drepturilor omului şi, în special, noţiunea de liberă circulaţie a persoanelor şi

ideilor.

26

Negocierile diplomatice ale Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare (C.S.C.E.) în Europa au marcat

profund relaţiile internaţionale, vorbindu-se de o Europă până la conferinţa de la Helsinki şi o Europă după

Conferinţa de la Helsinki. Ea a fost legată în mod direct de procesul destinderii, care a fost confirmat şi întărit.

Spiritul de colaborare şi de compromis au prevalat. În interiorul blocului sovietic s-au creat condiţiile apariţiei unor

revendicări ale drepturilor omului, recunoscute de statele comuniste în teorie. Acest fapt va încuraja vocile

dizidenţilor. Actul final mai este considerat şi ca o Cartă a relaţiilor intereuropene, în condiţiile destinderii relative,

care prevala pe continent la începutul anilor ’70.

O lume destabilizată (1979 - 1989)

Cu toată criza anului 1973, destinderea a continuat până în anul 1975, considerat ca un punct de echilibru

într-o lume în evoluţie.

În 1975, Conferinţa de la Helsinki a consacrat status-quo-ul teritorial al Europei şi participanţii au afirmat

voinţa de a aprofunda destinderea. Dar, sub efectul crizei petroliere, a dezordinii monetare şi a înmulţirii tensiunilor,

destabilizarea s-a făcut simţită în toate domeniile. Căderea Saigonului, la 30 aprilie 1975, semnifică terminarea

războiului de 30 de ani, dar şi părăsirea politicii americane de îndiguire. Puterea americană părea condamnată la

doliu, pierzându-şi toată influenţa în Indochina, dă înapoi în America centrală. Uniunea Sovietică profită de această

pierdere a prestigiului de către americani. Conflictele vechi renasc sau apar altele noi, cum au fost: creşterea

integrismului islamic, revoluţia iraniană, aventurismul Libiei lui Gadafi, războiul din Vietnam, conflictele din

America Latină şi Africa, sunt manifestări ale acestei destabilizări.

Caracteristicile acestei perioade sunt creşterea problemelor în sud, apariţia tensiunilor în părţi ale planetei

cunoscute pentru calmul lor. Antagonismul între Nord şi Sud, fondat pe schimburile de materii prime şi produse

industriale, s-a exacerbat. Accentul s-a deplasat de la problemele Est-Vest la problemele Nord-Sud şi mai ales Vest-

Sud.

Diferitele aspecte ale crizei

Dezordinea monetară internaţională s-a produs în urma căderii dolarului, adevărat etalon monetar, minat

de decizia luată de preşedintele Nixon de a detaşa dolarul de aur, la 15 august 1971.

Şocurile petroliere

Declanşarea şocului petrolier din 1973 se datorează deciziilor luate de ţările arabe producătoare de petrol în

16 şi 17 octombrie 1973 asupra embargoului vânzării de petrol spre anumite state, reducerea producţiei şi, mai ales,

creşterea preţurilor. Factorii unei crize sunt prezenţi de mult timp. Cel mai important dintre toate este creşterea

enormă a utilizării petrolului ca sursă de energie şi voinţa producătorilor de a trage cele mai mari beneficii posibile.

Creşterea petrolului în consumul mondial de energie este remarcabilă. În 1950 el reprezenta 37,8% faţă de 55,

7% pentru cărbune. În anul 1967 petrolul şi gazul reprezentau 64,4% din total. Aşadar, petrolul a urcat la 64,4%,

adică de la o treime la două treimi, în condiţiile în care consumul de energie anuală s-a triplat.

Al doilea motiv este voinţa crescândă a statelor producătoare de petrol de a obţine cele mai mari avantaje.

Până spre anul 1960 exploatarea zăcămintelor de petrol era dreptul marilor companii petroliere, care, în schimbul

concesionării exploatărilor, vărsau statelor anumite drepturi în bani. Mexicul şi Iranul s-au debarasat de acest

ascendent în 1951. Cu excepţia SUA şi URSS, cea mai mare parte din ţările industrializate nu produceau sau

27

produceau foarte puţin petrol. În Europa Occidentală producătoare erau numai Marea Britanie şi Norvegia iar în

extremul Orient Japonia.

În vest producţia este concentrată în Venezuela şi Nigeria, în Indonezia şi mai ales în Golful Persic,în Arabia

Saudită, Iran, Irak, Behrein,Kuweit şi Qatar. Concentrarea are implicaţii politice şi strategice. Cea mai mare parte a

producţiei trece prin strâmtoarea Ormuz, de unde şi importanţa Golfului Persic şi a Oceanului Indian pe plan

geostrategic, deoarece producătorii îşi pot concentra eforturile mai uşor. Cinci dintre aceştia: Venezuela, Iran, Irak,

Arabia Saudită şi Kuweit au creat, la 15 septembrie 1960, la Bagdad, Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol

(O.P.E.C.), la care au aderat treptat alte state. De acum îniante ţările din OPEC au căutat an de an să obţină avantaje

în ce priveşte drepturile lor şi apoi naţionalizarea totală a producţiei de petrol. Iniţiativa a aparţinut Algeriei şi Libiei.

Statele din sud, producătoare de materii prime, altele decât petrolul, cresc preţurile şi iau controlul sectoarelor

economice deţinute până acum de companiile străine. Semnele bulversării ordinii mondiale existau încă înainte de

octombrie 1973.

La 16 octombrie 1973, ţările din OPEC decideau ca preţul barilului de petrol să treacă de la 3 la 5 $. La 17

octombrie producătorii arabi au făcut un embargou împotriva ţărilor care ajutau Israelul, în special SUA şi Olanda.

Ele decid, de asemenea, să reducă producţia, în raport cu cea din septembrie, de la 15 la 20% şi apoi cu 5% până când

Israelul va elibera teritoriile ocupate. Din 1974 acest sistem a fost abandonat. În martie 1974, preţul petrolului se

mărise de patru ori.

În timp ce efectul primului şoc se atenua, efectul cererii de petrol provoca un al doilea şoc, marcat prin

dublarea preţului în 1979, de revoluţia iraniană urmată de o a treia dublare datorată războiului dintre Iran şi Irak.

Preţul petrolului a ajuns la 34 de dolari pe baril la sfârşitul anului 1981.

Consecinţele crizei

Au fost grave mai ales asupra ţărilor industrializate, ele remodelând fizionomia planetei.

Ameninţate de penurie, Europa Occidentală şi Japonia, ale căror economii se bazau pe petrol, au fost

cuprinse de panică. S-a accentuat inflaţia, combătută în unele ţări (SUA, Germania şi Japonia), prin planuri de

austeritate, care au provocat scăderea producţiei şi a nivelului de trai. Creşterea PIB a fost negativă în ţări ca SUA,

Marea Britanie şi Germania. Între efecte se mai pot adăuga dificultăţi pentru întreprinderi, falimente, şomaj în

creştere. Ţările subdezvoltate n-au fost afectate în aceeaşi măsură de criză. De exemplu, Arabia Saudită a devenit o

nouă ţară industrială, PIB-ul său crescând la 250%, într-un an. Pentru ţările sărace, care nu erau producătoare de

petrol, preţurile importurilor au devenit insuportabile.

Criza raporturilor sovieto-americane

Între 1975-1985, lumea a traversat o nouă fază a tensiunilor internaţionale atât din cauza crizei economice,

cât şi a dificultăţilor din raporturile dintre SUA şi URSS. A avut loc o eroziune a influenţei americane în lume.

Afacerea Watergate, traumele provocate de războiul din Vietnam, demisia lui Nixon (8 august 1974), au dus, pe de o

parte, la pierderea influenţei şi la o criză de conştiinţă a politicii externe americane.

În 1973 şi 1974, obsedaţi de ideea de a evita orice nouă intervenţie, americanii par să fi renunţat la exerciţiul

responsabilităţii în lume. Mijloacele lor de influenţă s-au erodat. Retragerea diplomatică este generală, cu excepţia

Orientului Apropiat, cu privire la care preşedintele Carter semnează acordul de la Camp David, în 17 septembrie

1978. Divergenţele echipei de la putere şi voinţa moralizatoare a preşedintelui Carter, care pune pe primul plan

apărarea drepturilor omului şi renunţarea la fabricarea armei neutronice, întăreşte impresia unei Americi nesigure şi

aflată în declin. Schimbarea de orientare a intervenit în timpul lui Carter, care a prevenit, în ianuarie 1980, că orice

tentativă a unei ţări de a-şi asigura controlul asupra golfului Persic va fi considerată ca un atac lansat împotriva

intereselor vitale ale SUA.

28

Alegerea lui Ronald Reagan (1980-1988) a însemnat reafirmarea Americii din nou ca lider al lumii libere,

decis să se redreseze, pentru a se reînarma masiv şi a restabili autoritatea SUA în lume, în faţa ameninţărilor Uniunii

Sovietice, „imperiul răului”.

Cursa înarmărilor

Din 1973 sovieticii au experimentat cu succes rachete cu capete multiple (MIRV). Între altele, sovieticii au

pus la punct o rachetă cu rază medie de acţiune 4-5000 de km, este SS 20, care putea lovi orice punct din Europa

occidentală.

La începutul anilor ’80, URSS apărea ca prima putere militară din punct de vedere nuclear şi al armelor

convenţionale de pe glob. URSS, a instalat în Europa de Est, începând cu 1977 o reţea de 330 de rachete SS 20. Forţa

de lovire a URSS şi SUA era uriaşă, împreună puteau să distrugă de câteva zeci de ori întreaga viaţă de pe pământ.

Negocierile privitoare la limitarea armamentelor au fost mai dificile. În ciuda tuturor acestor împrejurări

nefavorabile s-a semnat, la Viena (15-18 iunie 1979), Tratatul SALT 2. Brejenv şi Carter au semnat un acord care

prevedea limitarea numărului la 2250 şi a tipului de rachetă (maximum 1320 de rachete cu capete multiple, dintre

care 820 ICBM sol-sol) lansatoare nucleare pentru fiecare ţară. Tratatul n-a redus cursa înarmărilor, ci doar a

încetinit progresul acesteia.

Din cauză ca acordurile au fost văzute ca fiind prea favorabile URSS, Senatul american a refuzat să-l

ratifice. Nici negocierile pentru reducerea forţelor în Europa (Mutual Balanced Forces Reduction), angajate la Viena,

în octombrie 1973, cu participarea a 12 state NATO şi şapte ale tratatului de la Varşovia, nu s-au soldat cu rezultate

efective. Nici întâlnirile pe tema forţelor nucleare cu rază intermediară (FNI), care s-au angajat la Geneva (30 nov.

1981), n-au dus la nici un rezultat pozitiv. Negocierile START (Strategic Arms Reduction talks), începute la 20 iunie

1982, la Geneva, au ajuns repede în impas. Problema euro-rachetelor era mai gravă.

Euro-rachetele (SS 20)

Instalarea progresivă a euro-rachetelor SS 20 în Europa de Est a dus la alarmarea europenilor. Ele

ameninţau direct Europa şi nu intrau în calculele militare ale armelor strategice, deoarece raza lor de acţiune era mai

mică de 5500 de km.

NATO denunţă instalarea rachetelor SS 20 şi ia, în decembrie1979, o dublă decizie: să facă negocieri cu

URSS sau în absenţa sa, să întărească şi să modernizeze armamentul NATO în Europa. Până în acest moment, armele

tactice americane erau interpuse între statele europene, neputând atinge teritoriul URSS. Americanii însă au instalat

rachete cu rază medie de acţiune în Europa de vest, Pershing II, cu o singură ogivă şi o rază de acţiune de 1800 km şi

464 rachete de croazieră de 2500 de km, expunând teritoriul sovietic la o lovitură nucleară din apropiere. În această

situaţie, americanii au lansat ideea opţiunii zero, propusă de Reagan la 18 nov. 1981 ( îndepărtarea rachetelor

sovietice SS20 în contrapartidă cu îndepărtarea celor americane Pershing şi Cruise). Între 1981-1983 un val de

pacifism s-a afirmat în întreaga Europă dar, ca urmare a victoriei CDU şi aliaţilor ei,la alegerile din martie 1983,

primele rachete Pershing II au fost instalate în Germania de Vest. Uniunea Sovietică s-a retras din toate negocierile

pentru dezarmare şi a anunţat o masivă creştere a arsenalului său nuclear. A urmat o perioadă de confruntare, cursa

înarmărilor fiind reluată. Prezentată ca un mijloc de a pune capăt echilibrului terorii, ea a fost relansată de SUA, sub

numele de „războiul stelelor” (star wars).

Iniţiativa de Apărare Strategică (IDS), anunţată în 23 martie 1983 de preşedintele Reagan, a constat într-un

proiect de instalare a unui scut spaţial de protecţie împotriva rachetelor balistice. Era vorba de a elibera SUA de

teama nucleară şi de depăşirea de către umanitate a riscului atomic. Ideea era de a crea un sistem defensiv care

trebuia, în anul 2000, să facă ineficiente armele nucleare ofensive sovietice, interceptându-le şi distrugându-le înainte

de atinge solul SUA. Programul cu un cost uriaş (26 de miliarde de dolari), şi inovaţia tehnologică, aveau un caracter

destabilizator al raporturilor dintre cei doi mari şi constituia un risc în plus de decuplaj între defensiva SUA şi cea a

29

Europei şi apărea ca o înfrângere a URSS. Conducătorii URSS vor cere, fără încetare, renunţarea SUA la iniţiativa de

apărare, în acelaşi timp cu reluarea negocierilor cu privire la dezarmare.

Cursa înarmărilor n-a fost oprită sau limitată, cheltuielile militare fiind în 1981 de 450 de miliarde de dolari.

Vânzările de arme au fost afacerea cea mai importantă în comerţul mondial. SUA şi URSS singure aveau 72% din

această afacere, în timp ce Franţa şi Marea Britanie doar 18%. Cumpărătorii cei mai importanţi erau ţările din

Orientul Mijlociu (57% din vânzări), 13% Africa şi 12% America Latină.

Este o perioadă foarte dificilă în raporturile sovieto-americane. Influenţa celor doi mari descreşte pe fondul

afirmării noilor puteri avide de responsabilitate: China, Japonia şi Comunitatea Europeană, ţările exportatoare de

petrol, cele nealiniate. Dintr-o dată, marile puteri n-au mai controlat conflictele periferice, actorii regionali şi

terorismul internaţional.

SFÎRŞITUL LUMII BIPOLARE (prăbuşirea comunismului)

Preşedintele Nixon, mai ales datorită unora dintre consilierii săi (Henry Kissinger), a urmărit crearea unei

relaţii aparte între SUA, China şi URSS. Unele dintre consecinţe au fost în perioada războiului rece: sfârşitul

războiului din Vietnam, acordul care garanta accesul în Berlinul divizat, reducerea influenţei sovietice în Orientul

Mijlociu şi începutul procesului de pace arabo-israelian, Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa.

Destinderea dăduse o nouă eficienţă diplomaţiei europene, care fusese „îngheţată” timp de două decenii. SUA

interpretau însă diferit rolul relaţiilor internaţionale în era destinderii. Diplomaţia comunistă a început să fie tratată

ca adversar şi colaborator în acelaşi timp. Cu toate acestea, începutul anilor ’80 nu a însemnat renunţarea la

bipolarism şi dispariţia conflictelor.

Războiul din Afganistan, un eşec al strategiei militare sovietice, a anulat efectul înţelegerii SALT 2, de

neproliferare a armelor atomice, semnată la Viena de către preşedinţii Brejnev şi Carter, neratificată de Senatul

american.

Cele două personalităţi care au marcat relaţiile internaţionale şi diplomaţia sfârşitului de secol XX au fost

preşedintele sovietic Mihail Gorbaciov şi preşedintele american Ronald Reagan. În timp ce Gorbaciov a înţeles că

Imperiul sovietic va rezista doar reformat, Reagan a fost primul preşedinte american de după război care a preluat

ofensiva pe plan mondial atât ideologic, cât şi geostrategic. Gorbaciov a elaborat un program puternic de reforme –

glasnostul şi perestroika. Glasnostul a însemnat deschidere spre negocieri şi discuţii, reexaminarea critică a fiecărui

capitol din istoria U.R.S.S., iar perestroika – restructurarea – a avut efectul unei a doua revoluţii din 1917, îndreptând

regimul sovietic spre democratizare. Diplomaţia sovietică nu a înţeles la timp că reformarea comunismului în URSS

nu era posibilă de realizat. Democratizarea a însemnat începutul prăbuşirii unui sistem osificat, care nu putea

30

supravieţuit decât prin teroare. O urmare a fost aceea că în republicile din marele imperiu roşu au început mişcări de

secesiune.

La rândul lor, statele satelite au intrat pe noul făgaş, renunţând la trecutul comunist. Polonia a fost liderul

mişcării protestatare din blocul est-european, fiind urmată de toate ţările din acest spaţiu, unde au izbucnit mişcări de

contestare, unele dintre ele chiar violente. Izolarea regimului Ceauşescu a devenit totală; printre altele, în 1988, s-a

renunţat la clauza naţiunii celei mai favorizate, care oferea României o relaţie economică privilegiată cu SUA.

Anul 1989 a fost cel al prăbuşirii comunismului. Deşi conducătorii sovietici nu şi-au dorit acest lucru, prin

liberalizare regimului, încercată de Gorbaciov, s-a dat semnalul începutului sfârşitului utopiei comuniste prin

reforme (Polonia, Ungaria), revoluţii de catifea (Cehoslovacia) sau mişcări sociale sângeroase în România (decembrie

1989). Căderea comunismului aici a antrenat şi căderea comunismului în Uniunea Sovietică şi dezmembrarea

acesteia. Blocul politic şi militar occidental s-a întărit. Tratatul de la Varşovia s-a desfiinţat în 1991. Căderea Zidului

Berlinului, simbol al comunismului şi al dominaţiei sovietice în Europa, a fost semnalul prăbuşirii definitive a

regimurilor comuniste.

Întâlnirea de la Malta, din decembrie 1989, a celor doi preşedinţi Mihail Gorbaciov şi Ronald Reagan, a

marcat un fapt împlinit – sfârşitul „războiului rece”. Următorul pas a fost destrămarea Uniunii Sovietice. Colapsul

Uniunii Sovietice a adus schimbări radicale în relaţiile economice şi politica internaţională. La 12 septembrie 1990 la

Moscova a fost semnat de miniştrii de externe ai R.F.G., R.D.G., U.R.S.S., (S.U.A., Marea Britanie şi Franţa), Tratatul

asupra reglementării definitive privind Germania. Printr-un tratat s-a reglementat între Germania unită şi U.R.S.S.,

condiţiile şi duratei prezenţei armatei sovietice pe teritoriul fostei R.D.G. şi al Berlinului, retragerea acestora până cel

târziu în 1994. Puterile ocupante (SUA, URSS, Marii Britanii şi Franţei) prin miniştrii lor de externe au semnat, la

New York, declaraţia prin care erau suspendate drepturile şi obligaţiile acestor ţări (puteri de ocupaţie) privind

Berlinul, şi Germania în ansamblul ei.

Anul 1990 a adus schimbări cruciale în Uniunea Sovietică, unde republicile care formau uniunea s-au opus

monopolului Moscovei în domeniul economic şi politic, după ce a fost înlăturat la monopolul puterii de către partidul

comunist:

- În martie 1990, Lituania a fost prima republică care şi-a proclamat independenţa, dar prezenţa

Armatei Roşii a stopat procesul de eliberare.

- În 1991, Estonia şi-a cerut independenţa. Puciul din august 1991 nu a putut opri procesul de

cucerire a independenţei republicilor baltice şi al Ucrainei precum şi democratizarea sistemului

- În septembrie 1991, guvernul sovietic a recunoscut independenţa celor 3 republici baltice, iar în

decembrie 1991, la referendumul din Ucraina, 90 % au votat pentru independenţă

- În septembrie, liderii Rusiei, Ucrainei şi Belarusului s-au întâlnit şi au afirmat că Uniunea

Sovietică a fost dizolvată şi a fost înlocuită de Comunitatea Statelor Independente.

Prăbuşirea sistemului sovietic a însemnat şi sfârşitul „războiului rece”, marcat prin summitul sovieto-

american din iulie 1991, între Gorbaciov şi George Bush. Cele două puteri au pus bazele unui parteneriat sovieto-

american, care a funcţionat în cazul războiului din Golf, SUA căutând să menajeze suspiciunile Rusiei, care s-a văzut

decăzută de la statutul de super putere. Războaiele apărute după căderea comunismului au deschis drumul SUA spre

rolul de „jandarm mondial”, fiind singura superputere rămasă, care, prin intermediul NATO, s-a implicat în conflicte

ca războiul din Golf şi cel din Iugoslavia. Noua lume era mai liberă, dar mult mai instabilă, iar SUA, care în secolul al

XX-lea au oscilat între izolaţionism şi implicare, şi-au asumat, pentru a treia oară, după primele două războaie

mondiale rolul de lider la scara planetară.

Statele din Europa centrală şi de est şi-au dobândit independenţa şi în politica externă.

- În 1991 s-a autodizolvat CAER, care, în ultimii ani ai comunismului, se transformase într-un

organism nefuncţionabil.

31

- Din martie 1991, miniştrii de externe ai statelor membre ale Tratatului de la Varşovia au decis

încetarea existenţei acestuia în mod oficial.

- Vidul lăsat de dispariţia acestor organisme a fost „umplut” de alianţe regionale, în principal, cu

statele occidentale.

După căderea sistemului comunist şi destrămarea Uniunii Sovietice, SUA au început să se implice tot mai

accentuat în problemele ONU. Evenimentele din anii 1989 – 1990 au adus Naţiunile Unite, după decenii de paralizie,

din nou în centrul politicii internaţionale. Noua strategie a NATO în relaţiile internaţionale a fost adoptată în 1991 la

summitul alianţei de la Roma, când a fost adoptată Declaraţia de pace şi cooperare. Hotărârile de la Roma au deschis

un nou capitol în istoria organizaţiei transatlantice, NATO devenind o alianţă deschisă, o sursă de stabilitate şi un

garant al securităţii internaţionale, cu o nouă strategie.

Summitul din noiembrie 1991 inaugura parteneriatul cu statele din centrul şi răsăritul Europei, ţări invitate

să participe la întâlnirile alianţei şi cărora li se acordă expertiză în domeniile politic, militar, economic şi ştiinţific.

Diplomaţia sovietică, în 1991, în perioada lui Gorbaciov şi apoi a lui Boris Elţîn, s-a lovit de procesul de

destructurare definitivă a U.R.S.S., făcând mari eforturi de consolidare a Comunităţii Statelor Independente.

În Iugoslavia au izbucnit războaie, ca urmare a imposibilităţii găsirii unei alte soluţii diplomatice pentru

convieţuire: Slovenia (iunie – decembrie 1991); Croaţia (1991-1993) şi în Bosnia (1994-1995). Comunitatea

internaţională a recunoscut independenţa Bosniei şi Herţegovinei în aprilie 1992, conflictul de aici durând din 1992

până în 1995. Acordurile de pace s-au semnat în noiembrie 1995, la Dayton, după negocieri îndelungate, sub egida

S.U.A. Diplomaţia vest-europeană, a fost ineficace faţă de conflictele din Iugoslavia.

O NOUĂ ORDINE MONDIALĂ

Diplomaţia a fost pusă în faţa unor diverse schimbări şi provocări pe plan internaţional în ultimele două

decenii ale secolului XX, când, concomitent cu apariţia şi dezvoltarea fenomenului globalizării, s-a accentuat criza

comunismului în întreaga lume şi, în special, în Uniunea Sovietică şi Europa de est.

Aspectul care a influenţat semnificativ relaţiile internaţionale a fost prăbuşirea regimurilor comuniste din

centrul şi sud-estul Europei, destrămarea Uniunii Sovietice, care a decăzut din statutul de super putere. În Orientul

Mijlociu, conflictele s-au adâncit. Un fenomen nou, globalizarea, şi-a pus amprenta asupra evoluţiei economice,

politice şi militare a statelor lumii. Acestea erau provocări pentru diplomaţie. Globalizarea (mondializarea) din

ultimele două decenii ale secolului al XX-lea a însemnat realizarea unui sistem economic şi informaţional unic, context

în care diplomaţia părea depăşită. Se prefigura apariţia unui sistem mondial unipolar, cu SUA drept lider, care ar fi

avut puterea de decizie. Unii se puteau teme de impunerea principiilor, valorilor şi modului de viaţă american.

Metamorfoza relaţiilor internaţionale s-a concretizat în dezvoltarea unui sistem multipolar. Rolul cel mai important

revine organismelor internaţionale, care stabilesc regulile diplomatice şi supraveghează respectarea lor: ONU,

OSCE, NATO, Uniunea Europeană. În jurul lor s-au închegat relaţiile internaţionale, prin sprijinirea, la începutul

secolului XXI, a instrumentelor diplomatice tradiţionale – tratatele, convenţiile, înţelegerile existente pe plan mondial.

ONU ar fi trebuit să fie organizaţia cea mai importantă. Tribuna de la care statele membre, mari sau mici,

îşi puteau spune cuvântul, trebuia făcută funcţională. Disputele S.U.A. şi U.R.S.S. din Consiliul de Securitate au dus,

în timp, la pierderea credibilităţii organizaţiei. Trebuia să renască şi să joace rolul reprezentativ în relaţiile

internaţionale, pentru care fusese creată.

CSCE, care era o alianţă regională, europeană, s-a adaptat repede la noile realităţi de după căderea

comunismului şi s-a transformat într-un organism regional de securitate, redenumit Organizaţia pentru Securitate şi

Cooperare din Europa (OSCE), care a promovat, după 1995, cooperarea cu toate statele lumii.

32

SUA dominau NATO, fiind cea mai mare putere militară şi economică a lumii, având puterea să impună

orientările sale, chiar dacă acestea au dus la anumite divergenţe în sânul alianţei, în timpul războaielor din fosta

Iugoslavie (1991-1995 şi 1999). Eficienţa NATO a constat în alianţele sau tratativele cu marii actori ai relaţiilor

internaţionale – Uniunea Sovietică cu OSCE, Uniunea Europeană. Procesul de lărgirea a NATO, prin primirea

statelor din centrul şi sud-estul Europei, a avut ca rezultat extinderea sferei sale de acţiune.

Comunitatea Economică Europeană s-a transformat în Uniunea Europeană, dezvoltând o nouă perspectivă

în relaţiile sale cu statele Europei centrale şi de sud-est, dar şi cu state din alte părţi ale lumii. Realizând neputinţa sa

de a interveni eficient în Balcani, U. E. a început să-şi construiască „braţul militar”, care să-i permită să joace un rol

mai activ în timpul conflictelor. O concluzie care s-ar putea desprinde, este aceea că avem de-a face cu un nou sistem

internaţional, marcat de globalizarea relaţiilor economice şi de diverse modificări pe scena politică internaţională.

BIBLIOGRAFIE:

I. Specială şi generală:

33

1. x x x, Marea conflagraţie a secolului XX, Bucureşti, 1971, coordonatori Alexandru Vianu,

Constantin BUŞE; cota III 2112; III 3947

2. x x x, Istoria contemporană universală, vol I, coordonatori Alexandru Vianu, Constantin

BUŞE, Ed. Did. Şi Ped., Bucureşti, 1975

3. Mircea POPA, Primul război mondial, Bucureşti, 1979

4. Emilian BOLD, De la Versailles la Lausanne, (1919-1939), Iaşi, 1973

5. Idem, Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920), Iaşi, 1983

6. Camil MUREŞAN, Alexandru VIANU, Preşedinte la Casa Albă, Editura Politică, Bucureşti,

1974, 669 p.

7. Leonida LOGHIN, Mari conferinţe internaţionale 1939-1945, Bucureşti, 1989

8. Constantin BUŞE, Nicolae DASCĂLU, Diplomaţie în vreme de război, Ed. Univ. Bucureşti,

1995

9. André FONTAINE, Istoria războiului rece, vol. I-IV, Bucureşti, Editura 1992-1994

10. Allan M. WINKLER, Eseuri şi documente despre America de după cel de-al doilea război

mondial, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 423 p.

11. Henry KISSINGER, Diplomaţia, Editura ALL, Bucureşti, 1998, 807 p.

12. Pascal BONIFACE, Relaţiile est-vest (1945-1991), Institutul European, 1998, 75 p.

13. Sergio ROMANO, 50 de ani de istorie mondială, Editura Fundaţiei Culturale Române,

Bucureşti, 1999, 253 p.

14. Martin MACCAULEY, Rusia, America şi războiul rece 1941-1991, Iaşi, Editura Polirom, 1999

15. Camil MUREŞAN, Downing Street 10, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984

16. Camil MUREŞAN, Imperiul Britanic, Editura Ştiinţifică, Buucreşti, 1967, cota II 4692

17. Alan FARMER, Marea Britanie: Politica externă şi colonială 1919-1939, Ed. All, Bucureşti,

1996

18. C. Bogdan, Eugen PREDA, Sferele de influenţă, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1986, cota II 19.064

19. Stefano GUZZINI, Realism şi relaţii internaţionale, Institutul european, Iaşi, 2000

II. Colecţii de documente:

Relaţii internaţionale în acte şi documente, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, vol II cota II 11218

III. Enciclopedii şi dicţionare:

1 British Encyclopaedia Bibl. Univ. Oradea ( B.U.O.) ( presă), Bibl. Jud. „Gh Şincai” (Sala cataloage)

2. Il mondo contemporaneo, B.U.O. cota II 13.362

3. Marcel POPA., Mică enciclopedie de istorie universală, Bucureşti, 1993; BUO cota II 22.269

4. The new american encyclopedia, BUO, cota II 13.362

5. xxx, Istoria lumii în date, BUO, cota II 12.243

34

6. J. Parrish, Enciclopedia războiului rece, Bucureşti, 2003

Listă personalităţilor politice ale secolului XX

- prima parte –

(SEMINAR- Relaţii internaţionale)

1. Woodrow WILSON

2. Georges CLEMENCEAU

3. Lloyd GEORGE

4. Aristide BRIAND

5. Gustav STRESSEMAN

6. Winston CHURCHILL

7. Benito MUSSOLINI

8. Adolf HITLER

9. Ioachim von RIBBENTROP

10. Miklos HORTHY

11. Iosif Vissarionovici STALIN

12. Viaceslav MOLOTOV

13. Maxim LITVINOV

14. Nicolae TITULESCU

15. Neville CHAMBERLAIN

16. Mahatma GHANDI

17. Thomas MASARYK

18. Eduard BENEŞ

19. MAO ZE DUN

20. Cian KAI ŞI

21. HIROHITO

22. Charles de GAULLE

35