20120922131208_265508.doc

Procedura hotărârilor preliminare


Planul lucrǎrii

Capitolul 1. Aspecte introductive. Obiectul interpretării dreptului comunitar prin intermediul hotărârii preliminare

Capitolul 2. Iniţiativa cererii pentru o hotărâre preliminară

2.1 Organele cu atribuţii jurisdicţionale îndreptăţite să adreseze întrebări preliminare2.2 Tipul de proceduri în care pot fi solicitate hotărâri preliminare2.3 Momentul procedural favorabil pentru a cere o hotărâre preliminară2.4 Rolul părţilor din litigiul naţional2.5 Conţinutul şi forma cererii de pronunţare a hotărârii preliminare2.6 Obligaţia sau facultatea de a solicita o hotărâre preliminară2.7 Limitele impuse obligaţiei de a cere o hotărâre preliminară2.8 Obligaţia de a cere o hotărâre preliminară praeter legem2.9 Cererea pentu pronunţarea unei hotărâri preliminare în legătură cu validitatea unui act comunitar

Capitolul 3. Aspecte procedurale

3.1 Procedura în faţa Curţii Europene de Justiţie3.2 Caracterul răspunsului3.3 Efectul pronunţării şi interpretării unei hotărâri preliminare de către Curte

Capitolul 4. Consideraţii finale

2


Lista de abrevieri

Art. - ArticolAlin. - AliniatAUE - Actul Unic EuropeanCEE - Comunitatea Economică EuropeanăCEEA / EURATOM - Comunitatea Europeană a Energiei AtomiceCJUE - Curtea de Justiţie a Uniunii EuropeneCPE - Comunitatea Politică EuropeanăJOUE - Jurnalul oficial al Uniunii Europenep. - paginaSCJ - Statutul Curţii de JustiţieTCE - Tratatul constituind Comunitatea EuropeanăTCEE - Tratatul constituind Comunitatea economică

europeană TCEEA - Tratatul constituind Comunitatea europeană a

energiei atomiceTUE -Tratatul privind Uniunea EuropeanăTFUE - Tratatul privind funcţionarea Uniunii EuropeneUE - Uniunea Europeană

3


Capitolul 1. Aspecte introductive. Obiectul interpretării dreptului comunitar prin intermediul hotărârii preliminare

1.1 Aspecte introductive

Procedura hotărârilor preliminare, prevăzută de art. 234 din Tratatul CEE1 (regula generală privind procedura), permite instanţelor naţionale ca, în cursul unui litigiu aflat în rol, să pună întrebări Curţii de Justiţie privind interpretarea sau validitatea unei norme comunitare, înainte de a pronunţa hotărârea în litigiul respectiv2.

Importanţa procedurii hotărârilor preliminare reiese cu claritate din studiul problematicii juridice comunitare. Prin intermediul acestui dialog dintre instanţele naţionale şi Curtea de Justiţie, a fost asigurată eficienţa şi uniformitatea aplicării dreptului comunitar. Datorită acestei proceduri, Curtea are o "vedere panoramică" asupra Comunităţii care conduce la o cunoaştere detaliată a modului în care instanţele naţionale îşi exercită funcţia de instanţe comunitare. Aceasta deoarece revine instanţei naţionale să evalueze relevanţa dreptului comunitar pentru soluţionarea litigiului aflat pe rolul său, prin aceea că judecătorul naţional este cel care decide dacă o trimitere este necesară şi care va fi conţinutul întrebărilor ce vor fi trimise. Sistemul creat de tratat nu conţine referiri la existenţa unor instanţe comunitare separate în ordinea judiciară statelor membre, întrucât porneşte de la premisa că instanţele naţionale sunt cele cărora li se adresează persoanele. Instanţele naţionale sunt instanţele de drept comunitar care judecă toate cazurile ce nu intră în competenţa CJUE, a Tribunalului sau a completelor specializate.

În scopul degrevării Curţii de Justiţie de numărul prea mare de cereri pentru pronunţarea de hotărâri preliminare, Tratatul de la Nisa a modificat art. 225 din TCE , acordând şi Tribunalului competenţa de a se pronunţa în procedura hotărârii preliminare, în anumite materii specificate de Statutul Curţii. Transferul de competenţe nu a avut loc în mod automat după intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa, ci presupunea o modificare a Statutului Curţii, care trebuia aprobată în unanimitate de către Consiliu, la propunerea Curţii sau a Comisiei.

În eventualitatea în care Tribunalul consideră că o decizie de principiu va afecta unitatea sau coerenţa dreptului comunitar, va putea trimite cauza Curţii pentru a se pronunţa. În plus, în circumstanţe excepţionale, hotărârile pronunţate de Tribunal pot fi supuse reexaminării de către Curte, în condiţiile şi limitările prevăzute de statut, în cazul în 1 Odată ce Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare, Articolul 234 (după numeroatare Articolul 267) a fost modificat după cum urmează: „Curtea de Justiţie este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar privire la: (a) interpretarea prezentului tratat; (b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile Uniunii.“2 Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C. H. Beck, Bucureşti , 2007, p. 260

4


care există un risc serios de subminare a unităţii şi a coerenţei dreptului umanitar.

1.2 Obiectul interpretării dreptului comunitar prin intermediul hotărârii preliminare

CJUE are competenţa de a interpreta Tratatele, actele instituţiilor comunitare (indiferent dacă sunt obligatorii sau nu), acordurile internaţionale încheiate de comunităţi şi acte ale instituţiilor create prin astfel de acorduri, prevederi ale dreptului comunitar la care se face referire în legislaţiile naţionale.

Singura condiţie este ca întrebările să se refere la prevederi de drept comunitar. Curtea nu se consideră competentă să răspundă unor întrebări care exced sfera de aplicare a dreptului comunitar.

Cererile în legătură cu validitatea unei norme comunitare pot avea ca obiect numai legislaţia secundară, nu prevederile Tratatului (inclusiv prevederile acordurilor internaţionale încheiate de Comunităţi).

Instanţele naţionale nu pot să ceară Curţii Europene de Justiţie să interpreteze dreptul comunitar prin declararea unei prevederi din legislaţia internaţională ca fiind compatibilă sau incompatibilă cu dreptul comunitar, întrucât sarcina Curţii este să interpreteze dreptul comunitar, nu aplicarea acestuia în dreptul naţional. În Costa C. ENEL 3 , Curtea a arătat:

"Se susţine că intenţia aflată în spatele întrebării puse a fost aceea de a obţine, cu ajutorul art. 177, o hotărâre asupra conformităţii legii naţionale cu Tratatul CEE.

(…)Curtea nu poate, în temeiul acestei dispoziţii, nici să aplice Tratatul la un caz particular, nici să decidă cu privire la validitatea unei prevederi de drept intern în raport cu Tratatul, aşa cum ar putea să o facă în baza art. 169.

Cu toate acestea, Curtea poate să extragă din întrebarea imperfect formulată de către instanţa naţională numai acele întrebări care se referă la interpretarea Tratatului. Ca atare, Curtea are competenţa să hotărască nu asupra validităţii unei legi italiene în raport cu Tratatul, ci numai motivelor de drept expuse de către Judecătorul de Pace.

Capitolul 2. Iniţiativa cererii pentru o hotărâre preliminară

3 6/64, Costa C. ENEL, 1964, ECR 585

5


2.1 Organele cu atribuţii jurisdicţionale îndreptăţite să adreseze întrebări preliminare

Întrucât conceptul de instanţă nu are aceeaşi semnificaţie de la o ţară la alta Curtea de Justiţie a formulat propria definiţie.

Pentru ca un organ să fie îndrituit să trimită Curţii o cerere, aceasta trebuie să fie: o instituţie, stabilită prin lege, permanentă şi independentă, cu jurisdicţie obligatorie, ale cărei proceduri implică respectarea principiului contradictorialităţii, în mod similar cu procedura instanţelor judecătoreşti propriu-zise, părţile să fie obligate să apeleze la aceasta în vederea soluţionării litigiului, iar hotărârea să fie obligatorie pentru ele; să fie obligatorie aplicarea de către instituţie a regulilor statului de drept4.

Nu este necesar ca toate aceste criterii să fie îndeplinite pentru ca organismul să fie considerat o instanţă, întrucât ele contituie mai mult un mijloc de orientare pentru CJUE decât o definiţie exhaustivă. Având în vedere criteriile care trebuie luate în considerare, un organism poate fi considerat "instanţă", în ceea ce priveşte anumite competenţe, sau nu, atunci când e vorba de altele. Astfel, comitetul unei asociaţii profesionale (Comitetul de Apel pentru medicină generală din Olanda) a fost considerat instanţă, deoarece decizia pronunţată de acest organism, după o procedură contradictorie, era definitivă (nu există o cale de atac în sistemul juridic olandez). Nerecunoaşterea caracterului de instanţă ar fi pus în pericol bună funcţionare a dreptului comunitar, de vreme ce problema privea una din libertăţile fundamentale, dreptul de stabilire (în speţă înregistrarea medicilor generalişti care au obţinut o diplomă în alt stat membru Belgia).

Definiţia exhaustivă a conceptului de instanţă a atras critici, chiar din partea membrilor Curţii. În cauza de Coster5, AG Colomer, în timp ce analiza dacă un organ juridictional din Belgia, College Juridictionnel de la Region Bruxelles, este instanţa, a considerat că, criteriile Vaasen au devenit atât de vagi "încât dacă o întrebare este ridicată într-o trimitere preliminară de către Sancho Panza, în calitate de guvernator al insulei Brataria, ar fi acceptată".

2.2 Tipul de proceduri în care pot fi solicitate hotărâri preliminare

4 Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C. H. Beck, Bucureşti , 2007, p. 2635 C-17/00, Francois de Costel c. College des bourgmestre et echevins de Watermael-Boitsfort, 2001 ECR I-9445

6


Atât timp cât hotărârea preliminară este necesară pentru soluţionarea litigiului aflat pe rolul instanţei naţionale, toate tipurile de proceduri pot da naştere cererilor de hotărâri preliminare: procese civile, penale, comerciale, de dreptul muncii, contencios administrativ, inclusiv cele al căror obiect este constituţionalizarea legilor. Pot formula cereri de hotărâri preliminare instanţele care iau măsuri în proceduri de urgenţă (ordonanţe preşedinţiale), precum şi judecătorul cu atribuţii în faza de urmărire penală, chiar dacă anumite funcţii pe care le îndeplineşte în această fază a procesului penal nu sunt, strict vorbind, de natură judiciară6.

Totuşi, în situaţia în care instanţa se pronunţă că autoritate administrativă îndeplineşte funcţii nejudiciare (de exemplu, judecătorul delegat la registrul Comerţului), CJUE consideră că nu are competenţa de a se pronunţa în astfel de proceduri.

2.3 Momentul procedural favorabil pentru a cere o hotărâre preliminară

Decizia privind etapa din proces în care se poate trimite o cerere de hotărâre preliminară depinde numai de instanţa naţională, care este singura ce cunoaşte starea de fapt din dosarul aflat pe rol, argumentele părţilor şi ceilalţi factori ce ţin de eficienţa şi economia procedurii. Esenţial este ca procedura să nu se fi încheiat deja.

Curtea Europeană de Justiţie consideră că nu are competenţa pentru a se pronunţa asupra momentului din procedură ales de instanţa naţională pentru a trimite cererea.

Părţile din proces, inclusiv procurorul, nu pot cere sau obliga instanţă să solicite o hotărâre preliminară şi nici să stabilească momentul în care trebuie formulată, încât textul legislativ include şi libertatea de a alege momentul în care se face trimiterea, indiferent de stadiul procedurii.

Cu toate acestea, instanţa naţională nu are libertatea nelimitată în alegerea momentului. Dacă trimiterea se face la primele termene ale procedurii, fără că instanţa să se lămurească cu privire la starea de fapt şi de drept naţional, nu se va afla în posesia datelor necesare pentru formularea întrebărilor şi va induce Curţii o incertitudine cu privire la modul în care hotărârea preliminară este de natură să ajute la soluţionarea litigiului naţional. În aceste condiţii există riscul ca trimiterea să fie tratată ca o simplă cerere ipotetică de exprimare a unei opinii, la care Curtea nu va răspunde.

Pe de altă parte, stabilirea corectă a stării de fapt şi de drept naţional presupune administrarea de probe ceea ce înseamnă că

6 Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C. H. Beck, Bucureşti , 2007, p. 265

7


momentul procedural al trimiterii s-ar situa cel puţin după administrarea probelor, înainte de concluziile pe fon, care ar urma să fie puse de către părţi după repunerea pe rol a cauzei ca urmare a pronunţării Curţii.

2.4 Rolul părţilor din litigiul naţional

Părţile implicate în litigiul naţional nu au dreptul să se adreseze direct CJUE pentru a solicita o hotărâre preliminară. Tratatul nu conţine prevederi exprese în această privinţă, iar din formularea legislativă rezultă cu claritate că instanţele sunt cele care se adresează CJUE. Dacă părţile ar beneficia de această posibilitate, aceasta ar putea crea ca efect limitarea competenţelor şi a independenţei instanţei la nivel naţional, iar pe de altă parte, întregul scop ar fi golit de conţinut.

În mod similar, exercitarea acestor competenţe de către instanţă la nivel naţional nu poate fi împiedicată prin acorduri încheiate între persoane fizice în încercarea de a determina instanţa competentă la nivel naţional să solicite o hotărâre preliminară, deposedân-o de exercitarea în mod independent a rolului conferit prin Tratat7.

Totuşi, părţile au dreptul să îşi prezinte observaţiile în faţa CJUE dacă instanţa naţională a înaintat deja solicitarea în vederea unei examinări preliminare8.

2.5 Conţinutul şi forma cererii de pronunţare a hotărârii preliminare

Judecătorul naţional este cel care determină conţinutul cererii. Părţile pot face propuneri pentru întrebările ce vor fi formulate, dar instanţa naţională decide dacă le acceptă în întregime, o parte din ele, sau va formula altele din oficiu, deoarece este singura competentă să evalueze relevanţa acestora pentru interpretarea dreptului comunitar necesar soluţionării litigiului9.

Decizia prin care judecătorul naţional adresează o întrebare prealabilă Curţii poate îmbrăca orice formă pe care o admite dreptul naţional pentru incidentele procedurale. Trebuie, totuşi avut în vedere faptul că acest document reprezintă baza procedurii ce se derulează în faţa Curţii şi că aceasta are nevoie de toate elementele care să îi permită să furnizeze un răspuns util instanţei naţionale. Mai mult, doar cererea de hotărâre prealabilă este notificată celor interesaţi în drept să depună observaţii în faţa Curţii şi face obiectul traducerii.

7 Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C. H. Beck, Bucureşti , 2007, p. 2668 Dacă o fac în limitele legale stabilite de către instanţa naţională, întrucât termenul de părţi din Statutul Curţii se referă la părţile din procesul naţional.9 Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C. H. Beck, Bucureşti , 2007, p. 268

8


Necesitatea traducerii cererii presupune o redactare simplă, clară, precisă. O cerere care să nu depăşească 10 pagini este considerată suficientă pentru a expune cadrul factual şi legislativ în mod adecvat.

Cererea de hotărâre preliminară trebuie să conţină: un scurt rezumat al obiectului litigiului, precum şi al faptelor relevante, astfel cum au fost constatate sau cel puţin, explicarea datelor factuale pe care se bazează întrebarea prealabilă; reproducerea conţinutului dispoziţiilor naţionale susceptibile să se aplice şi identificarea, dacă este cazul a jurisprudenţei naţionale relevante, indicând de fiecare dată în mod precis elementele de identificare (ex. Pagina din Monitorul Oficial sau din culegeri, eventual adresa de internet); identificarea cu cât mai mare precizie a dispoziţiilor comunitare relevante în speţă; explicarea motivelor care au determinat instanţa naţională să se întrebe cu privire la interpretarea sau validitatea anumitor dispoziţii comunitare, precum şi a legăturii pe care o stabileşte între aceste dispoziţii şi legislaţia naţională aplicabilă litigiului naţional; eventual un rezumat al esenţialului argumentelor pertinente ale părţilor10. Întrebarea sau întrebările ca atare trebuie să figureze într-o parte dinstinctă şi clar identificabilă a hotărârii sau încheierii instanţei naţionale, de obicei la începutul sau la sfârşitul acesteia. Ele trebuie să fie comprehensibile, fără a se referi la expunerea motivelor cererii, care va furniza, totuşi, contextul necesar pentru o apreciere adecvată. Introducerea unei întrebări preliminare antrenează suspendarea producerii naţionale, până când Curtea statuează cu privire la ea.

Curtea de Justiţie este singura îndrituită să dea un răspuns detaliat şi precis, dacă este familiarizată cu elementele de fapt şi de drept ale speţei transmise de către judecătorul naţional. Acestea sunt raţiunile pentru care, deşi întrebările unui judecător trebuie să îmbrace o anumită formă, acestea trebuie bine fundamentate şi, în special, trebuie să prezinte temeiurile în baza cărora Curtea trebuie să soluţioneze cauza. Cererea de hotărâre preliminară şi documentele relevante (dosarul litigiului, în copie) trebuie expediate direct Curţii de jurisdicţie naţională prin plic recomandat (adresat "Grefei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, L-2925 Luxemburg", tel. 0203524303-1). Până la pronunţarea deciziei, grefa Curţii vă rămâne în contact cu instanţa naţională căreia îi va transmite copii de pe actele procedurale.

2.6 Obligaţia sau facultatea de a cere o hotărâre preliminară

Se face o distincţie între instanţe din punct de vedere al libertăţii pe care o au de a cere pronunţarea unei hotărâri preliminare: instanţele ale căror decizii nu pot fi atacate au obligaţia de a cere, conform alin. (3);

10 Notă informativă cu privire la formularea cererilor pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare de către organele jurisdicţionale naţionale (2005/C 143/01)

9


celelalte instanţe, ale căror hotărâri sunt susceptibile de atatc au facultatea de a o cere, potrivit alin. (2).

Explicaţia acestei distincţii este pragmatică: din moment ce instanţele de la un nivel jurisdicţional inferior, de regulă respectă, urmează deciziile instanţelor superioare, în acest fel se evită supraîncărcarea CJUE.

Două teorii s-au născut în legătură cu definiţia instanţelor ale căror decizii nu pot fi atacate: cea abstractă sau instituţională, în care numai instanţele supreme vor fi cele ale căror decizii nu pot fi atacate conform legii interne şi cea concretă sau funcţională, în care se încadrează orice instanţă, dar datorită naturii cauzei aflate pe rol şi a regulilor de procedură, deciziile sale nu pot fi atacate. CJUE favorizează această ultimă interpretare.

Această distincţie a generat unele probleme pentru sistemele de drept din Uniunea Europeană care folosesc procedura certiorari (permisiunea prealabilă) în căile de atac, ca Marea Britanie şi statele scandinave.

În cauza Lyckeskog 11 , Curtea de Apel pentru vestul Suediei a solicitat CJUE să îi răspundă unor întrebări privind interpretarea alin. (3) al art. 234 din Tratatul CEE şi a unui regulament comunitar privind stabilirea exceptărilor de taxele vamale. În conformitate cu acest regulament, bunurile a căror valoare nu depăşeşte 175 euro pe persoană, importate dintr-un stat terţ, nu sunt supuse taxării vamale. Aceste întrebări au fost ridicate în cursul procesului penal împotriva domnului Lyckestrog pentru că a încercat să introducă prin contrabandă în Suedia 500kg de orez cumpărat din Norvegia, fără să îl declare la trecerea graniţei dintre cele două state.

Tribunalul districtual îl condamnase pe dl. Lychestrog pentru că a introdus mai mult de 20 de kg de orez, acesta fiind cantitatea de orez permisă de vamă suedeză în aplicarea regulamentului.

În apel, Curtea de Apel a considerat că poate să se pronunţe asupra problemei de drept comunitar, întrucât nu existau dificultăţi în acest sens. Problemele au avut loc la calificarea acestei instanţe ca "ultima instanţă" în sensul art. 234 (3) din Tratatul CEE .

În conformitate cu dispoziţiile procedurale suedeze, fondul unui recurs împotriva deciziei Curţii de Apel poate fi examinat de Curtea Supremă a Suediei, numai dacă aceasta îl declară admisibil, în condiţii limitativ prevăzute de lege, în special dacă este important pentru interpretarea legii.

Curtea a stabilit că în aceste cazuri, deciziile curţilor de apel pot fi atacate de părţi în faţa unei instanţe supreme şi că mecanismul iniţial, al declarării ca admisibil, nu face decât să limiteze posibilitatea examinării recursului, dar nu îl interzice. De aceea, Curtea de Apel pentru vestul

11 C-99/00, Kenny Roland Lyckeskog, 2002 ECR I-4839

10


Suediei nu este o instanţă obligată să trimită întrebări preliminare în sensul alin. (3) al alt. 234 din Tratatul CEE 12.

2.7 Limitele impuse obligaţiei de a cere o hotărâre preliminară

Instanţele prevăzute de alin. (3) al fostului art. 234 din Tratatul CEE au totuşi libertatea de a evalua pertinenţa şi utilitatea interpretării date de Curtea pentru soluţionarea cauzei deduse judecăţii.

Instanţa trebuie să parcurgă mai multe etape logice13: dacă întrebarea formulată este identică cu o întrebare formulată în altă cauză (identică sau similară) şi la care Curtea a răspuns deja, nu este obligată să trimită întrebarea; dacă întrebarea formulată nu e perfect identică cu întrebări formulate în alte cauză, dar există o jurisprudenţă constantă a Curţii (indiferent de procedură folosită, tot hotărâre preliminară sau acţiuni directe) privind soluţionarea problemei de drept respective, nu este obligată să trimită întrebarea; dacă modul de aplicare a normei comunitare este foarte clar, astfel încât nu există loc de îndoială, nu este obligată să trimită întrebarea.

Această ultimă situaţie cunoscută sub numele de "doctrina acte claire" (a actului clar) este însă foarte greu de întâlnit.

Instanţa trebuie să fie convinsă că modul de soluţionare a problemei respective este în mod vădit acelaşi pentru organele de jurisdicţie ale celorlalte state membre, ceea ce presupune sarcina dificilă a unui exerciţiu de drept comparat.

Instanţa trebuie să evalueze situaţia în contextul general al dreptului comunitar, ceea ce presupune compararea versiunilor lingvistice şi stăpânirea conceptelor de drept comunitar.

CJUE a preluat într-un mod creator o doctrină specifică dreptului francez care a apărut în acel sistem de drept ca urmare a faptului că intrepretarea tratatelor internaţionale era, în mod tradiţional, în competenţa excusivă a executivului (de regulă Ministerul de Externe) şi era acordată doar "permisiunea" instanţelor naţionale să aplice normele tratatelor. În aceste circumstanţe, instanţele franceze au dezvoltat această doctrină pentru a restrânge rolul executivului, alocându-şi competenţa de a determina dacă există sau nu diferenţe mari de interpretare.

Doctrina actului clar în dreptul comunitar este expresia unui compromis subtil, în care Curtea a căutat să întărească colaborarea cu instanţele supreme, prin permisiunea ce le-o acordă de a-şi asuma responsabilitatea de a decide asupra dreptului comunitar în chestiuni al căror răspuns este evident, iar pe de altă parte să le încurajeze pe

12 A. Arnull, European Union Law, Ediţia a V-a, Ed.Sweet and Maxwell, Londra, 2006, cap. 1413 Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C. H. Beck, Bucureşti , 2007, p. 275

11


această cale să folosească procedura hotărârii preliminare în celelalte chestiuni, asupra cărora au dubii.

În al doilea rând, condiţiile sunt atât de stricte tocmai pentru a determina instanţele supreme să nu abuzeze de doctrină atunci când nu doresc să respecte jurisprudenţa CJUE.

De asemenea, hotărârea Curţii trebuie privită şi în contextul reacţiei unor instanţe naţionale la doctrina efectului direct al prevederilor directivei, unele din acestea nefiind chiar entuziasmate de jurisprudenţa CJUE în acest sens.

Daniel "cel roşu" Cohn Bendit, cetăţean german, unul din conducătorii revoltei studenţeşti din mai 1968, a fost expulzat ca urmare a unui ordin al ministrului francez de interne, deoarece prezenţa sa în Franţa prezenta un pericol pentru ordinea publică. În 1975, când a dorit să se întoarcă în Franţa pentru a se angaja, ministrul a refuzat să revoce ordinul de expulzare, fără a-i comunica motivele. În faţa instanţei administrative din Paris, Cohn Bendit a susţinut că măsura încalcă libera circulaţie a persoanelor prevăzută de art. 39 din Tratatul CEE şi Directiva 64/221. Curtea Administrativă a solicitat pe calea proceduri hotărârii preliminare interpretarea dreptului comunitar, dar ministerul a apelat hotărârea la Consiliul de Stat. Consiliul a declarat că directiva nu are efect direct şi în consecinţă, trimiterea la CJUE este irelevantă şi superfluă. O posibilă explicaţie pentur atitudinea celei mai înalte instanţe de contencios administrativ francez ar fi faptul că aceasta, spre deosebire de Curtea de Casaţie, soluţionând cauze ce implicau autorităţile executiveale statului, era mult mai reticentă în adoptarea unor decizii în conformitate cu jurisprudenţa CJUE.

2.8 Oligaţia de a cere o hotărâre preliminară praeter legem

O execepţie de la libertatea conferită de parag. 2 al fostului art. 234 este reprezentată de situaţia în care o instanţă, din cele menţionate, are dubii cu privire la validitatea unui act, al unei instiuţii comunitare. Procedura hotărârii preliminare pentru evaluarea validităţii unui act comunitar [art. 234 parag. 1lit. b)] are ca scop controlul judiciar indirect asupra normelor comunitare, atunci când problema este ridicată în faţa instanţelor naţionale pe cale incidentală şi are relevanţă pentru soluţionarea litigiului. Ceea ce distinge această procedură de cea prevăzută de art. 234 parag. 1 lit a) este scopul ei, întrucât procedura în interpretare este destinată să asigure aplicarea uniformă a dreptului comunitar.

În această situaţie, instanţa naţională trebuie să solicite hotărâre preliminară la CJUE şi nu se poate prevala de faptul că textul menţionează facultatea de a trimite. Curtea a explicat de ce teoria actului clar din CILFIT nu poate fi extinsă la problemele de validitate ale actelor

12


instituţiilor comunitare în cauză C 314/85, Foto Frost c. Hauptzollant Lubeck-Ost; "Chiar dacă se conferă instanţelor naţionale, ale căror hotărâri pot face obiectul unei căi de atact în dreptul intern, posibilitatea să adreseze Curţii întrebări preliminare privind intepretarea sau legalitatea unor acte, art. 177 nu clarifică aspectul competenţei acestor instanţe de a constata ele însele nulitatea unor acte ale instituţiilor comunitare"

Curtea suplineşte lacunele Tratatului în această privinţă din trei motive: divergenţele între instanţele naţionale în ceea ce priveşte legalitatea unui act comunitar ar pune în pericol unitatea dreptului comunitar; necesitatea de a asigura coerenţa sistemului de protecţie jurisdicţională instituit prin Tratat impune să fie rezervă numai Curţii competenţa invocată în faţa instanţei naţionale; Curtea este cea mai în măsură să se pronunţe asupra validităţii actelor comunitare. În temeiul art. 20 din Protocolul privind Statutul Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, instituţiile comunitare ale căror acte sunt contestate au dreptul să intervină în faţa Curţii pentru a susţine legalitatea acestor acte. Mai mult, în temeiul art. 21 alin. (2) din acelaşi protocol, Curtea poate cere instituţiilor comunitare care nu sunt parte la proces orice informaţii pe care le consideră necesare pentru soluţionarea cauzei aflate pe rolul său. Singura libertate lăsată la îndemâna instanţelor ale căror hotărâri sunt atacabile este că aceste instanţe pot analiza legalitatea unui act comunitar şi dacă apreciază ca nefondate motivele de nulitate invocate de părţi, le pot respinge, constatând că actul în cauză este legal. Printr-o asemenea acţiune, instanţele nu pun în discuţie existenţa actului comunitar.

Jurisprudenţa recentă a Curţii a menţinut această abordare.O instanţă olandeză a avut de soluţionat un litigiu în care a fost

pusă la îndoială validitatea unui regulament al Comisiei privind 14zahărul, ce era identic cu un alt regulament al Comisiei privind carnea de pui. Deşi pare ciudat, acest lucru este posibil, întrucât ambele regulamente privesc taxele de import ale acestor produse şi nu produsele respective. Regulamentul Comisiei privind carnea de pui a fost declarat nelegal de către Curte. Cum ar fi trebuit să procedeze instanţă olandeză: să menţioneze cauza C317/99 şi să declare Regulamentul privind zahărul nelegal sau să solicite o hotărâre preliminară CJUE? Curtea a susţinut că instanţa olandeză trebuia să solicite o hotărâre preliminară, chiar dacă Regulamentul privid carnea de pui a fost declarat nelegal anterior.

2.9 Cererea pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare în legătură cu validitatea unui act comunitar

14 C-317/99, Klosterboer Rotterdam BV c. Minister van Landbow, Natuur n Voedselkwaliteit, 6 dec. 2005

13


Situaţia în care o instanţă are dubii serioase cu privire la validitatea unui act al unei instituţii comunitare poate fi considerată ca o excepţie de la libertatea conferită de alin. (2) al art. 234 din TRATATUL CEE .

Procedura hotărârii preliminare pentru evaluarea validităţii unui act comunitar [art. 234 parag. 1 lit. b) din TRATATUL CEE ] are ca scop controlul judiciar indirect asupra normelor comunitare, atunci când problema este ridicată în faţa instanţelor naţionale pe cale incidentală şi are relevanţă pentru soluţionarea litigiului15.

Instanţele naţionale pot analiza legalitatea unui act comunitar, dar au numai competenţa de a constata legalitatea sa, după examinarea motivelor de nulitate invocate de părţi. În schimb, nu pot constata nulitatea actului, chiar dacă îşi formează o opinie în acest sens. Numai Curtea este cea competentă să se pronunţe asupra legalităţii actelor comunitare.

În temeiul art. 20 din Protocolul privind Statutul Curţii de Justiţie, instituţiile comunitare ale căror acte sunt contestate au dreptul să intervină în faţa Curţii pentru a susţine legalitatea acestor acte16.

Capitolul 3. Aspecte procedurale

3.1 Procedura în faţa Curţii Europene de Justiţie

După ce au fost înregistrate la grefa Curţii, cererile sunt traduse în toate limbile oficiale ale UE şi sunt trimise principalelor părţi, precum şi tuturor statelor membre, Comisiei şi dacă legislaţia comunitară în cauză este emisă de către Consiliu, acestuia. Aceste părţi trebuie să transmită

15 Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C. H. Beck, Bucureşti , 2007, p. 27816 Mai mult, în temeiul art. 21 alin. (2) din acelaşi Protocol, Curtea poate cere institutilor comunitare care nu sunt parte la proces orice informaţii pe care le consideră necesare pentru soluţionarea cauzei aflate pe rolul său.

14


în două luni comentariile scrise. În general, Comisia şi principalele părţi transmit opiniile lor. Statele membre fac acest lucru atunci când cred că interpretarea ceva fi dată poate conduce la punerea în discuţie a validităţii legislaţiei sale interne. Părţile cauzei sunt notificate de comentariile făcute. Acestea sunt suplimentate de comentariile făcute în cursul audierilor. O destul de recentă schimbare a regulilor procedurale îi permit Curţii să judece fără audieri, cu excepţia cazurilor în care partea a solicitat acest lucru într-o cerere bine fundamentată. De asemenea, poate solicita clarificări de la instanţa naţională. În ultimul rând, la cererea instanţei naţionale şi în cazuri excepţionale Preşedintele, la propunerea, de regulă, a Avocatului General, poate să ceară soluţionarea cauzei în procedura de urgenţă, atunci când circumstanţele invocate o impun. În aceste circumstanţe Preşedintele fixează data audierilor, precum şi perioada de timp (ce nu trebuie să dureze mai mult de 15 zile) în care rapoartele scrise trebuie transmise17.

3.2 Caracterul răspunsului

Răspunsul Curţii reflectă unicitatea unui sistem cu 20 de limbi oficiale18. Nu există opinii separate, ca în cazul unor instanţe naţionale din statele membre. Ca un rezultat al multilingvismului şi unanimităţii, raţionamentul Curţii este destul de greu de urmărit, avand uneori platitudinea unui raport guvernamental19.

Hotărârile, în special în perioada anilor '60, erau elaborate în stilul deciziilor instanţelor franceze şi de aceea cele de la începutul activităţii Curţii conţin o serie lungă de clauze subordonate [ "întrucât (…)"] care conduc la o singură propoziţie principală "Curtea hotărăşte".

Când o întrebare preliminară este similară cu o alta asupra căreia Curtea s-a pronunţat, atunci când răspunsul poate fi dedus în mod clar din jurisprudenţă sau nu lasă loc unei îndoieli rezonabile, după ce informează instanţa naţională şi acultă părţile şi AG, Curtea poate hotărî numai printr-un ordin, citând motivele şi referinţele hotărârilor anterioare sau jurisprudenţa în cauză.

3.3 Efectul pronunţării şi interpretării unei hotărâri preliminare de către Curte

Datorită faptului că Tratatul de la Roma tace în ceea ce priveşte autoritatea şi efectul interpretării dreptului comunitar asupra instanţelor 17 Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C. H. Beck, Bucureşti , 2007, p. 28218 Fiecare cu valoare egală şi compus din 25 de sisteme de drept mai mult sau mai puţin diferite.19 Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C. H. Beck, Bucureşti , 2007, p. 288

15


naţionale, în domeniul hotărârilor preliminare, răspunsul la această problemă a fost dezvoltat gradual de CJUE.

Deşi menţionează deseori propria jurisprudenţă, Curtea nu se consideră obligată să îşi urmeze propriile hotărâri aşa cum a procedat de exemplu în Keck .

O hotărâre preliminară este obligatorie pentru instanţa naţională care a solicitat-o. Curtea a decis că "scopul hotărârii preliminare este de a decide asupra dreptului, iar această hotărâre este obligatorie pentru instanţa naţională în ceea ce priveşte interpretarea prevederii comunitare şi a actului comunitar în cauză". Instanţa naţională care judecă un apel împotriva hotărârii primei instanţe naţionale care a cerut interpretarea preliminară, este obligată să respecte hotărârea Curţii.

Instanţele naţionale de fond nu sunt obligate să respecte deciziile instanţei supreme din statul membru privind interpretarea dreptului comunitar. Chiar dacă instanţa supremă obţine o hotărâre preliminară de la Curte, instanţa de fond este obligată de hotărârea preliminară, nu de decizia instanţei naţionale superioare. În principiu, interpretarea dată de Curte se aplică legislaţiei din momentul intrării în vigoare şi se aplică şi relaţiilor juridice existente înainte de hotărâre. O prevedere declarată de Curte ca fiind invalidă, trebuie considerată ca atare din momentul intrării în vigoare. În orice caz, în virtutea respectării principiului certitudinii raporturilor juridice şi atunci când constatarea nulităţii unui act comunitar are consecinţe economice şi legale prea oneroase, Curtea limitează în timp efectele hotărârii sale.

Astfel, în cauza Defrenne, în cadrul unui litigiu între doamna Defrenne, însoţitoare de bord şi angajatorul său, compania aviatică Sabenna s-a pus problema dacă art. 141 din Tratatul CEE referitor la principiul egalităţii remuneraţiei între femei şi bărbaţi are efect direct. Doamna Defrenne primea un salariu mai mic decât colegii săi bărbaţi care prestau acelaşi gen de muncă. Instanţa belgiană a consultat Curtea prin procedura hotărârii preliminare, pentru a afla dacă art. 141 are efect direct şi în caz afirmativ de la ce dată trebuie recunoscut acest efect.

În faţa Curţii, câteva state membre au atras atenţia asupra consecinţelor economice care ar putea rezulta din recunoaşterea efectelor directe ale prevederilor art. 141. Au susţinut că în multe domenii ale vieţii economice, datorită numărului mare de persoane vizate, asemenea reclamaţii care nu puteau fi prevăzute de companii, ar avea implicaţii serioase asupra situaţiei lor financiare, până la a le aduce în stare de faliment. În acea perioadă toate însoţitoarele de bord erau plătite mai puţin decât colegii lor bărbaţi în majoritatea companiilor aeriene. Curtea a răspuns că art. 141 are efect direct de la expirarea perioadei de tranziţie, respectiv de la 1 ianuarie 1962, în statele membre fondatoare, în timp ce în alte state de la data intrări în vigoare a tratatelor de aderare. De asemenea, a avut în vedere faptul că sistemul practicat

16


de companiile aeriene era de mult în vigoare în conformitate cu prevederile legilatiilor naţionale, iar Comisia nu a acţionat împotriva statelor membre în culpă şi că, având în vedere aceste circumstanţe, companiile au înţeles greşit semnificaţia şi obiectivul urmărit de art. 141.

Necunscându-se nivelul global la care ar fi fost stabilite remuneraţiile, "consideraţii imperioase de certitudine a raporturilor juridice, ţinând de ansamblul intereselor publice şi private care sunt în joc, împiedică în principiu rediscutarea remuneraţiilor corespunzătoare unor perioade din trecut". În consecinţă, Curtea a limitat efectul direct al art. 119 şi deci posibilitatea ca acesta să poată fi invocat în sprijinul unor acţiuni în pretenţii cu obiect asemănător celei introduse de doamna Defrenne, la acţiunile privind perioade de remunerare anterioare, deja introduse pe rolul instanţelor naţionale la data pronunţării hotărârii Curţii20.

Într-o altă cauză Skov Aeg c. Bilka 21, litigiul în faţa instanţei naţionale a pornit de la faptul că doi cetăţeni danezi au cumpărat ouă de la un magazin aparţinând companiei Bilka, ce le achiziţionase de la producătorul Skiv. Din nefericire ouăle erau stricate şi cele două persoane s-au îmbolnăvit de salmonella. Consumatorii au solicitat despăgubiri de la vânzător, care a cerut ca şi producătorul să răspundă solidar. În procedura hotărârii preliminare, Curtea a fost solicitată să interpreteze dreptul comunitar în materia răspunderii pentru produsele defectuase şi rolul proiectelor actelor unei instituţii comunitare în interpretarea actutului după adoptare. Deşi răspunsurile Curţii sunt interesante şi în aceste materii, ceea ce este relevant aici se referă la efectul temporal al hotărârii preliminare a Curţii. În observaţiile scrise, guvernul danez şi părţile din litigiul naţional au solicitat Curţii să limiteze efectele temporale ale hotărârii, în sensul aplicării numai de la data emiterii hotărârii. Curtea a respins cererea. A statuat că, în principiu, o hotărâre emisă în procedura art. 234 din Tratatul CEE clarifică şi defineşte scopul dreptului comunitar, aşa cum trebuia înţeles din momentul în care actul comunitar intră în vigoare. În consecinţă, dreptul interpretat de către Curte trebuie să fie aplicat de către instanţa naţională raporturilor juridice născute înainte de emiterea hotărârea preliminare. Curtea a subliniat că numai în mod execeptional va restrânge pentru orice persoană interesată oportunitatea de a-şi valorifica dreptul conferit de legislaţia comunitară ce a fost interpretată. Pentru a se impune o asemenea limitare, două condiţii trebuie să fie îndeplinite: cei în cauză să fi acţionat cu bună-credinţă şi să existe riscul unor dificultăţi serioase.

În această cauză, Curtea a constatat că nu sunt în discuţie dificultăţi serioase care să impună limitări ale efectului temporal.

20 Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C. H. Beck, Bucureşti , 2007, p. 29021C-302/04, Ynos kft c. Janos Varga, 10 ian. 2006

17


Capitolul 4. Consideraţii finale

Procedura hotărârii preliminare în cadrul pilonului I comunitar reprezintă cel mai important instrument de dialog dintre instanţele naţionale şi Curtea de Justiţie.

Prin intermediul acestei proceduri, instanţele naţionale pot trimite întrebări legate de interpretarea prevederilor Tratatelor şi ale actelor comunitare şi de validitatea actelor comunitare.

Instanţele naţionale ale căror hotărâri nu mai pot fi atacate sunt obligate să trimită cereri pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare,

18


dacă apreciază că sunt pertinente şi utile soluţionării cauzei deduse judecăţii. Instanţele naţionale nu trebuie să trimită întrebări dacă întrebarea a fost rezolvată de către Curte într-o cauză identică sau similară sau dacă există jurisprudenţa constantă comunitară în materia supusă judecăţii care nu lasă îndoială în legătură cu răspunsul. De asemenea, instanţele pot să nu trimită întrebări dacă modul de aplicare a dreptului comunitar se impune în mod atât de evident încât să nu mai lase loc de nicio îndoială rezonabilă privind modul de rezolvare a problemei puse.

Instanţele naţionale nu pot constata că motivele de nulitate a unui act comunitar invocate de părţi sunt întemeiate şi deci nu pot constata că un act comunitar este nul. Dacă au îndoieli serioase cu privire la legalitatea unui act comunitar, sunt obligate să trimită întrebarea la Curte.

Necesitatea trimiterii unei cereri conform art. 234 din TRATATUL CEE poate fi invocată de către una dintre părţi sau de către instanţa din oficiu. Numai instanţa însă este cea competentă să decidă dacă trimite cererea sau nu. Pe parcursul soluţionării cererii de către Curtea de Justiţie se suspendă judecată în litigiul principal. Hotărârea Curţii este obligatorie. Dacă instanţa naţională, după repunerea pe rol a cauzei, în cursul soluţionării acesteia potrivit hotărârii Curţii este obligatorie. Dacă instanţa naţională, după repunerea pe rol a cauzei, în cursul soluţionării acesteia potrivit hotărârii Curţii, are noi întrebări, nimic nu o împiedica să trimită o nouă cerere.22

Curtea s-a declarat necompetentă să interpreteze dreptul comunitar dacă faptele care au dat naştere litigiului principal s-au petrecut înaintea aderării la UE.

Bibliografie

Tratate, cursuri, monografii

Arnull A. , European Union Law, Ediţia a V-a, Ed. Sweet &Maxwell, Londra, 2006;

22 Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C. H. Beck, Bucureşti , 2007, p. 296

19


Duculescu Victor, Duculescu Georgeta, Justiţia europeană. Mecanisme, deziderate şi perspective, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002;

Fuerea Augustin, Instituţiile Uniunii europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002;

Fuerea Augustin, Manualul Uniunii europene, ediţia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004;

Ştefan Tudorel, Andreşan-Grigoriu Beatrice, Drept comunitar, Ed. C. H. Beck, Bucureşti , 2007;

Manolache Octavian, Drept comunitar, ediţia a V- a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2006;

Mathijsen P. , Compendiu de drept european, ediţia a VII-a, Ed. Clud Europa, Bucureşti, 2002.

Petrescu Oana-Măriuca, Dreptul procesual al Uniunii Europene, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011

Legislaţie

Tratatul CEE Tratatul TUE Tratatul de la Lisabona Versiunea consolidată a regulamentului de procedură al Curții de justiție a Uniunii Europene

Cuprins

Capitolul 1. Aspecte introductive. Obiectul interpretării dreptului comunitar prin intermediul hotărârii preliminare........................................4

20


1.1 Aspecte introductive........................................................................41.2 Obiectul interpretării dreptului comunitar prin intermediul hotărârii preliminare.............................................................................................5

Capitolul 2. Iniţiativa cererii pentru o hotărâre preliminară........................52.1 Organele cu atribuţii jurisdicţionale îndreptăţite să adreseze întrebări preliminare...............................................................................52.2 Tipul de proceduri în care pot fi solicitate hotărâri preliminare........62.3 Momentul procedural favorabil pentru a cere o hotărâre preliminară...............................................................................................................72.4 Rolul părţilor din litigiul naţional.......................................................82.5 Conţinutul şi forma cererii de pronunţare a hotărârii preliminare.....82.6 Obligaţia sau facultatea de a cere o hotărâre preliminară...............92.7 Limitele impuse obligaţiei de a cere o hotărâre preliminară...........112.8 Oligatia de a cere o hotărâre preliminară praeter legem...............122.9 Cererea pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare în legătură cu validitatea unui act comunitar..............................................................14

Capitolul 3. Aspecte procedurale............................................................143.1 Procedura în faţa Curţii Europene de Justiţie................................143.2 Caracterul răspunsului...................................................................153.3 Efectul pronunţării şi interpretării unei hotărâri preliminare de către Curte....................................................................................................15

Capitolul 4. Consideraţii finale.................................................................18

21

Date post:	25-Dec-2015
Category:	Documents
Upload:	reya-iu
View:	213 times
Download:	0 times

20120922131208_265508.doc

Documents