Cuprins Introducere.................................................... 2 Actualitatea temei..........................................2 Scopul și Sarcinile.........................................2 Istoriografia problemei.....................................3 Conținutul lucrării.........................................5 Capitolul I. Premisele reformei................................5 1.1 Situația economică a Rusiei înainte de reforma agrară din 1861. Problema țărănească........................................ 5 1.2 Situația politică a Rusiei. Efectul Crimeii.............10 1.3 Personalitatea lui Alexandru al II-lea..................11 Capitolul II. Desfășurarea reformei agrare din 1861...........11 2.1 Etapele reformei agrare..............................11-14 2.2 Ucazul de Emancipare din februarie 1861..............15-16 2.3 Urmările reformei agrare.............................17-20 Încheiere..................................................... 21
Această temă este actuală întrucît, ținînd cont de necesitățile societății moderne, marile reforme
au permis patrunderea masivă a capitalului străin in Rusia la sfîșitul secolului al XIX-lea și începutul
secolului al XX-lea. De asemenea, s-a inregistrat un declin al nobilimii în paralel cu ridicarea unei
burghezii si a unui proletariat. Reînnoirea a avut loc fară ca regimul sa fie sensibil modificat, imperiul a
rămas o autocrație. Reformele au cauzat la randul lor nemulțumiri, atît în rîndul liberalilor, cît și de
partea cealalta a baricadei.
De asemenea, studierea acestei teme permite un studiu comparativ al schimbărilor care au avut
loc în societatea rusă și cele din țările occidentale. Observarea acestor deosebiri și caracterul diferit care
l-a avut emanciparea țăranilor iobagi în Rusia permite emiterea unor concluzii referitor la caracterul și
mentalitatea societății rusești.
Reforma agrară a avut o mare importanță în istoria Rusiei. Abolirea iobăgiei a impulsionat
inițierea altor reforme. Din cauza existenței problemei iobagilor, Alexandrul al II-lea a abordat calea
reformelor. Faptul că emanciparea a făcut ca imperiul să rămînă în continuare mult în urma unei mari
părți a Europei nu trebuie să pună în umbră impactul spectaculos pe care l-a avut acest proces asupra
Rusiei contemporane. Rezultatul emancipării a depins în mare măsură de celelalte reforme, fiind vorba
de noțiuni interdependente.
Scopul și Sarcinile
Avînd la bază studiile publicate și cele monografice, urmăresc drept scop cercetarea temei
„Reforma agrară din 19 februarie 1861” și evidenșierea problemelor principale ale acestui subiect. Se
remarcă următoarele obiective propuse:
o Să studiez situația economică și politică a Rusiei în ajunul reformei;
o Să cercetez situația țărănimii înainte de anul 1861;
o Să descriu personalitatea țarului Alexandru al II-lea și importanța acestuia în
realizarea reformei;
o Să analizez desfășurarea reformei;
o Să descriu urmările si importanța reformei agrare pentru societatea rusă modernă.
Istoriografia problemei
Aproape toți istoricii sunt de acord că Decretul de Emancipare a fost un eveniment memorabil
în istoria Rusiei,care a avut o mare importanță. Există păreri diverse referitor la reforma agrară.
Potrivit cercetătorilor țariști, proprietarii au realizat această reformă în ciuda beneficiilor sale.
Istoricii nobili oficiali (И. И. Иванюков «Падение крепостного права в России»,1882; Г. Г.
Джаншиев «Эпоха Великих реформ», 20 переизданий с 1883 по 1907 г.) au privit reforma ca "un
mare act de eliberare" , ca urmare a răspândirii ideilor umaniste. Accentul principal a fost pus pe
pregătirea reformei, nu pe realizarea ei. Așa deci Г. Г. Джаншиев a văzut în Manifest ideile dumelor
și aspirațiile poporului. И. И. Иванюков a pus accentul pe rolul care l-au avut "ideile uman-
progresiste" şi puterea de stat, aceste idei bazate pe o nobilime luminată. Ţărănimea nu a fost
considerată ca o forţă,care să afecteze dezvoltarea,planificarea și mersul revoluției. În 1891, Ходский
în lucrarea «Земля и земледелец» a reformulat ideea ca--reforma este un mare act de eliberare,datorită
nobilimii Ruse.1 (Крупина, 1971) La sfârșitul secolului 19 - începutul secolului 20, apare și concepția
liberală. В. О. Ключевский (1841—1911) , С. Ф. Платонов (1860—1933), şi alţii au fost de acord cu
ideea ca abolirea şerbiei ca și consecințele ulterioare,înfrângerea din războiul Crimeii,considerau ei, au
arătat o înapoiere tehnice în Rusia față de Țările de Vest şi submina prestigiul internațional al ţării.
Istoriografiei marxistă începînd cu Marx şi Engels a subliniat că cauzele reformei constau
în înfrângerea Rusiei în războiul Crimeii. K. Marx în lucrarea sa Заметки о крестьянской
реформе a subliniat că proprietarul a pierdut puterea asupra țăranului iobag, dar țăranul oricum a
continuat să rămînă dependent față de proprietarul său. 2 (Ионекава, 1965)
Istoriografia sovietică dinainte de război referitoare la această problema se caracterizează
printr-o lipsă de claritate în prezentarea acestei probleme. Nu a existat un singur concept. Mai mare
accent s-a făcut pe propagandă decît pe știință. La sfîrșitul anilor anului 1930, istoricii tineri, И. И.
Полосин и В. Н. Бочкарев au început să studieze aplicarea reformei şi, în special, au apelat la
studiul de instrumente statutare.
1 Крупина Т.Д., Теория "модернизации" и некоторые проблемы развития России конца ХIХ-начала XX в. История СССР. – 1971, c. 16.
2 Тэцуо Ионекава, СОВЕТСКАЯ ИСТОРИОГРАФИЯ РЕФОРМЫ 1861 ГОДА В РОССИИ., 1965, c. 91.
П. А. Зайончковский în lucrările sale «Проведение в жизнь крестьянской реформы» și
Отмена крепостного права в России» încearcă să analizeze complexul întreg de cerințe preliminare,
pregătirea reformei, conținutul, punerea în aplicare în diferite raioane ale ţării și impactul reformei. Mai
multe cercetări din alte poziţii a efectuat alt cercetător sovietic И. Д. Ковальченко. El credea, că
relaţiile marfă-bani in timpul crizei țărănești feudale a sistemului de iobăgie a avut un impact mare nu
numai asupra a boierilor, dar, de asemenea, și asupra proprietarilor de iobagi.
Abolirea iobăgiei din 1861, ocupă un loc important în lucrările istoricilor britanici şi americani.
În ciuda relaţiilor diferite, Anglia şi Statele Unite au apreciat importanța abolirii iobăgiei. Istoriografia
este extrem de variată şi eterogenă. Natura materialului variază semnificativ în funcţie de fazele
cronologice de dezvoltare a istoriografiei anglo-americane. Pentru sfârşitul sec.XIX-lea începutul sec.-
XX lea este caracteristic apariţia unor monografii ştiinţifice despre istoria Rusiei, locul central pe care
îl ocupă fenomenul abolirii iobăgiei.3 (Павловская, 1991) Pipes crede despre emancipare că a fost prea
prudentă,prea redusă și tardivă.4 (Sherman, 2001)
Un loc important în lucrările istoricilor apuseni din prima jumătate a secolului XX are
dezvoltarea industrială rapidă a Rusiei după 1861 , care , în opinia majorității este principalul rezultat
pozitiv al reformelor. Aproape toți autorii atribuie revoluția din 1905 cu reformele lui Alexandru al II-
lea , în primul rând cu reforma principală - desființarea iobăgiei . O serie de studii descriu reforma
agrară a lui Stolîpin ca o continuare a celei din 1861. Un centru pentru studiul istoriei Rusiei este pînă
în prezent în Anglia. Fondatorul studiului științific al istoriei Rusiei în Anglia este considerat B.Peyrs.
O analiză a operei sale asupra problemelor de istorie a secolului al XIX-lea., este perioada pre-
revoluționară. Analiza critică a evenimentelor din 1860 a autorilor britanici și americani la începutul
secolului XX, reflectă ideea că reforma era necesară și chiar dacă ea nu a reușit, a dat libertate țăranului
rus.
3 Павловская Анна Валентиновна , Крестьянская реформа 1861 года в России в освещении английской и американской исторической литературы.— Москва, 1991, c. 15.
4 Russell Sherman, Rusia, 1815-1881.— București, 2001, p. 83.
Perioada modernă se caracterizează prin dezvoltarea istoriografiei în limba engleză. Aceasta a
recurs la studiul cauzelor reformei și pregătirea acesteia , rolul nobilimii în efectuarea desființării
iobăgiei. O trăsătură distinctivă a istoriografiei moderne anglo - americane este revigorarea
concepțiilor burghezo- liberale și populiste ale istoricilor ruși.
Conținutul lucrării
Lucrarea este alcătuită din introducere și două capitole. În Introducere se includ următoarele
componente: actualitatea temei, scopul și sarcinile lucrării respective, istoriografia și izvoarele
problemei studiate.
În Capitolul I am cercetat situația politică și structura socială a Rusiei înainte de reforma agrară
din 1861. Este descrisă situației în care era țărănimea în această perioadă și efectul războiului Crimeii –
două cauze majore care au impulsionat implimentarea reformei. De asemenea, în acest capitol este
descrisă personalitatea și caracterul țarului Alexandru al II-lea.
În Capitolul II se descrie desfășurarea propriu-zisă a reformei agrare: necesitatea reformei,
etapele ți urmările acesteia.
În Încheiere s-au făcut concluziile.
Capitolul I. Premisele reformei
1.1 Situația economică a Rusiei înainte de reforma agrară din 1861. Problema țărănească
În prima jumătate a secolului al XIX-lea Rusia se caracteriză prin mai multe trăsături
determinante: suprafața uriașă a statului constituia un impediment in vederea unei unitati mai mari și a
unei reale dezvoltări economice.Totuși, diferențele de climă, de relief, de limbă și chiar confesionale nu
au impiedicat cristalizarea unui spirit rusesc. Patria rusă era o entitate familiară tuturor locuitorilor
Imperiului, un stat multinațional. O treime din populația sa nu era slava și nici ortodoxă.
Minoritațile, majoritare in unele provincii, au conștientizat in secolul al XIX-lea particularitățile
ce-i separau de ruși: o limbă diferită, eventual si credințe diferite, un trecut istoric propriu. In creșterea
naționalismului minorităților din imperiu a contribuit decisiv naționalismul rus si politica țaristă.
După 1830 și în special dupa 1850, în Imperiul rus a avut loc o accentuată dezvoltare industrială,
însă nu se putea încă vorbi de o revoluție industrială. Burghezia, legată mai mult de comerț decît de
industrie, a crescut numeric. Aparatul administrativ era numeros (4-500000 functionari), dar ineficace.
Slăbiciunile administrației erau date de corupție, birocrația excesivă, clientelism și nepotism.
Șerbii reprezentau marea masă a populației, dar nu exista o repartizare uniforma a acestora. Cea
mai mare densitate a țăranilor dependenți se întîlnea în bazinul Moscovei, pe Volga superioară, în
regiunea Niprului de la Smolensk la Kiev. La polul opus, cu un numar mic de șerbi, se situau regiuni ca
Siberia, Kuban, Crimeea, Basarabia.
Ideologia imperială era unitară: "un țar, o credință, o limbă". Țarul era intermediarul dintre
Dumnezeu si supușii săi, judecătorul suprem, model de virtute, reprezenta ordinea si tradiția.5 (R.
Girault, 1989)
Țăranii erau împărțiți în două categorii: cei ai statului și cei ai moșierilor (iobagii). Aceste
categorii erau distribuite aproape în relație directă cu zonele geografice. În jurul Moscovei și în
provinciile vestice iobagii reprezentau peste 50 % din populație. Cu cît te îndreptai spre nord, sud sau
est, departe de influența directă a vechiului stat moscovit, cu atît numărul iobagilor scădea.
Ambele grupuri erau practic legate de glie, ceea ce însemna că nu puteau pleca fără permisiune.
În realitate doar iobagul era legat efectiv de glie, în timp ce țăranul statului se bucura de diverse grade
de libertate. Țăranii statului erau în principal locuitori din teritoriile Coroanei sau nu erau ruși. Ei nu
puteau să plece din sat fără permisiune, dar în general li se dădea voie să efectueze diverse activități
lucrative, cu condiția sa-și plătească dările. Ei își controlau într-o bună măsură viața, deși trebuiau să se
conformeze unui sistem juridic restrictiv, erau uneori la discreția guvernatorilor locali, care de multe ori
reacționau mai bine la mită decît la argumente.
Iobagii se aflau într-o situație diferită. Viețile lor erau dominate de mir, de familie și de nobilul
care exercita controlul. Mir-ul era o unitate colectivă care lua aproape toate deciziile pe plan local cu
privire la repartizarea și folosirea pămîntului, inclusiv cele referitoare la semănături și la strîngerea
recoltelor. De obicei, pamîntul era lucrat pe sistemul celor trei loturi, iar împărțirea se făcea pe parcele
dreptunghiulare. Unele terenuri erau mai rodnice decît celelalte. Pentru a face o împărțire echitabilă,
fiecare familie avea terenuri atît în zone fertile, cît și în cele aride. De asemenea, terenurile se
redistribuiau periodic, în funcție de schimbările care apăreau în viața diverselor familii.
Chiar dacă procedura era corecta, ea a avut o serie de neajunsuri. Sistemul de parcelare a adus la
folosirea ineficientă a pămîntului, iar redistribuirile funciare au fost considerate soluții provizorii, în
locul ameliorării solului și al adoptării unor tehnici inovatoare. Consiliul mir-ului era alcătuit din capii
5 R. Girault, M. Ferro, De la Russie a l'U.R.S.S.L'histoire de la Russie a nos jours, Editions Nathan. — Paris, 1989, p. 12.
de familie, din rîndul cărora se alegea, de obicei, un conducător sau „bstrîn”. Posibilitățile de apel
împotriva unei decizii a consiliului erau aproape nule. Însă în ciuda acestor defecte, cei mai mulți dintre
iobagi nu priveau mir-ul ca pe o povară, ci ca pe o binecuvîntare. Existența lui le conferea o identitate
colectivă.
Capul familiei deținea control asupra membrilor grupului. El le reprezenta punctele de vedere în
cadrul consiliului mir-ului și aveau ultimul cuvînt în deciziile care îi priveau familia. Fiii nu puteau să
plece de acasă, să se căsătorească sau să opteze pentru o ramură de activitate fără permisiune.
Nobilul putea să determine cînd și cu cine aveau să i se căsătorească iobagii. De obicei acest
lucru însemna un mariaj timpuriu, fiindcă numărul mare de copii era încă perceput drept o sursă de
sporire a veniturilor și nu ca o solicitare suplimentară a resurselor. Același nobil putea să angajeze
iobagi în serviciul personal după plac.
Iobagii erau împărțiți în două categorii: cei care plăteau rentă(obrok) și cei care plăteau prin
munca prestată(corvoada sau barscina). Cei care plăteau barscina se limitau teoretic la maximum trei
zile de muncă săptămînal pe moșia nobilului, dar nu aveau cui să se plîngă dacă erau supuși să lucreze
mai mult. Durata scurtă a verii în Rusia însemna că toată munca de pe pămînturile proprii și de pe cele
ale moșierului trebuia încheiată într-o perioadă foarte limitată. Rezultatul obișnuit al acestei situații
erau perioadele de activitate intensiva, cu zile de muncă de 18-20 de ore, urmate de o relativă relaxare
în timpul lunilor lungi de iarnă.
Totuși era posibil ca și situația celor care plăteau renta să fi fost similară. Ei aveau relativa
posibilitae și libertate de a-și alege singuri munca, dar stăpînii lor modificau renta în funcție de
profiturile realizate sau de propriile nevoi. Aceste necesități nu se armonizau întotdeauna cu
productivitatea iobagilor. Cel puțin teoretic, singurul lucru care nu îi era permis proprietarului unui
iobag era crima, dar există dovezi care arată că uneori se ajungea și la aceasta.6 (Sherman, 2001)
Iobăgia era o povară aproape din toate punctele de vedere. Era o povară pentru iobagii înșiși, dar
și pentru nobilime. Ajunsese să fie o povară chiar și pentru stat, atît din punctul de vedere al
progresului economic, cît și al stabilității.
Iobăgia era o povară grea pentru iobagi în primul rînd pentru că sistemul nu putea să asigure o
creștere a productivității capabilă să facă față sporului demografic accelerat. Populația Rusiei s-a dublat
între 1800 și 1858. În anii 1840, 30% din țăranii din provinciile nord-estice trebuiau să-și cîștige
existența trăind departe de sat. Din cauza creșterii populației țăranii au constatat că sărăcia lor atingea
din ce în ce mai mult o limită intolerabilă. Iobăgia era împovărătoare și pentru nobili, fiindcă sistemul
6Russell Sherman, Rusia, 1815-1881.— București, 2001, p. 70-74.
pur și simplu nu le mai oferea un venit care să corespundă necesităților într-un climat economic
schimbător. În consecință, membrii nobilimii ajungeau să contracteze datorii tot mai mari. În 1860,
60% dintre toți iobagii privați fuseseră deja ipotecați de stat, aceeași soartă avînd-o peste 50% din
proprietățile funciare. Sistemul era păgubos și pentru stat, fiindcă nu încuraja inovațiile și
experimentele nici în industrie, nici în agricultură.
O parte din vină aici revenea stagnării relative a economiei ruse prin comparație cu America și cu
națiunile din Europa occidentală. Iobăgia nu mai oferea nici măcar stabilitate. În condițiile unui spor
demografic rapid, ale unor pămînturi limitate pe care să muncească țăranii și a unei creșteri foarte lente
a productivității, se întîmpla frecvent să fie o lipsă de hrană, apt care a dus la un val de tulburări din ce
în ce mai amenințător.
Manifestările de nesupunere ale țăranilor erau tot mai dese. Între 1826 și 1834 au existat 148 de
asemenea izbucniri. Între 1835 și 1844 numărul lor a crescul la 216, iar între 1845 și 1854 la 348.7 În
timpul războiului Crimeei, exista o creștere semnificativă a mișcărilor țărănești, cu un caracter de masă.
În 1854, în Tambov, Ryazan, Vladimir, Nizhny Novgorod și Kazan apar proteste în masă în legătură cu
decretul privind înființarea miliției marine. 8 (Зайончковский, 1968) „Fermierii au ieșit din ascultare
față de autoritatea proprietarului funciar și poliției, plecînd samovolnic la Tambol și Moscova lăsînd
pămîntul necultivat și animalele vîndute”9 (С.Б) informa pe Guvernatorul General A.A Zakrevsky unul
dintre proprietarii provincie Tambov. Numai timp de două săptămâni din iunie la Moscova și zona
înconjurătoare, după cum informa Zakrevskii pe șeful jandarmeriei, au fost reținuți mai mult de o mie
de țărani iobagi din diferite provincii. Această mișcare, la care au participat mai multe mii de țărani
reflectă nevoia lor de a fi liberi. În 1856 se observă evadări masive a iobagilor în Crimeea din
Ekaterinoslav , Kharkiv , Kherson și alte provincii din sud. Această mișcare a luat dimensiune enormă .
Conform Departamentului executiv de poliție , în luna iulie, din două județe din provincia
Ekaterinoslav au fugit aproximativ 900 oameni. Toate acestea sugerează că dorința iobagilor a provocat
teamă în rîndurile guvernului și nobilimii .10 (Зайончковский, 1968)
Din aceste motive, Alexandu a considerat că problema iobagilor avea o importanță capitală
pentru bunăstarea viitoare a statului rus. Iobagii erau factorul cheie al producției interne și totodată
7 Russell Sherman, Rusia, 1815-1881.— București, 2001, p. 68.
8 Зайончковский Петр Андреевич, Отмена крепостного права в России.— Москва, 1968, c. 64.
9 Сборник документов под редакцией Окуня С.Б., Крестьянское движение в России в 1850—1856 гг. с. 431.
10 Зайончковский Петр Андреевич, Отмена крепостного права в России.— Москва, 1968, c. 65.
sursa principală de recrutare pentru armată. Alexandru ținea neapărat să îmbunătățească situația
economică și industrială a Rusiei. Conform opiniei lui, principalul obstacol în calea atingerii scopului
propus îl constituia inerția rezultată din sistemul de organizare a iobagilor. Pe de altă parte, o
importanță tot mai mare dobîndea aspectul moral al chestiunii, cu atît mai mult cu cît dinspre vest se
răspîndeau în țară idei și standarde noi. La aceasta se adăuga amenințarea crescîndă a ordinii sociale a
țării, dat fiind că sistemul reușea din ce în ce mai puțin să satisfacă nevoile economice ale moșierilor și
iobagilor deopotrivă. Alexandu a înțeles că pentru rezolvarea acestor probleme era necesară
schimbarea sistemului însuși. Modificările erau indispensabile pentru ca Rusia să devină o forță
respectată în întreaga lume, conform misiunii divine pe care țarul fusese trimis s-o îndeplinească.11
(Sherman, 2001)
Politicienii, preocupați de acestă problemă știau că industralizarea tot mai rapidă a majorității
statelor europene dusese la o creștere a puterii acestora, reducînd influența Rusiei în viața
internațională. Adepții reformei considerau condițiile din zona rurală a Rusiei drept o problemă, în
parte pentru că agricultorii (peste 80%) din populație produceau prea puțin pentru a putea hrăni o
societate în curs de urbanizare. De asemenea, cu metodele lor învechite, țăranii nu puteau realiza un
surplus pe care sa-l vîndă în schimbul unor fonduri de investiții industriale. Fără desființarea șerbiei și
alte măsuri de modernizare a agriculturii, imperiul nu putea găsi destui muncitori pentru crearea unui
sistem de fabrici.
La mijlocul sec. al XIX-lea, mulți ruși erau de părere că este imoral să ai șerbi și aceasta necesita
adoptarea unor măsuri, indiferent de considerentele economice. Asemenea idei au mărit dorința de
emancipare, la fel și teama de o revoltă în masă a șerbilor. Însuși țarul i-a avertizat pe aristocrați că
eliberarea șerbilor va veni „de jos” dacă alții nu se îngrijeau să o facă „de sus”.12 (Barber)
1.2 Situația politică a Rusiei. Efectul Crimeii
Cînd Alexandru al II-lea a devenit țar al Rusiei, el domnea peste cel mai întins stat din lume și
peste o populație de 75 000 000 locuitori. El era mai sensibil decît tatăl său, inspirînd mai puțină teamă
celor din jur. Cu toate acestea, și el credea cu fermitate că autocrația era singura cale spre progres a
poporului. Avea o concepție patriotică, religioasă și conservatoare, însă experiența guvernării îl
convinsese că erau nevoie de multe schimbări în structura statului.
11 Russell Sherman, Rusia, 1815-1881.— București, 2001, p. 68
12 John R. Barber, Istoria Europei moderne. — București, p. 299.
Războiul Crimeii a acționat ca o forță a schimbării. Structura statului rus a fost examinată și
considerată deficitară. Ea nu era capabilă să concureze cu puterile europene mai moderne. Rusia din
1855 era aceeași cu Rusia din 1812. În acel an 1812 țara involuase și, ca să obțină victoria, avea nevoie
de ajutorul unei ierni rusești ca să distrugă o jumătate de milion de soldați ai lui Napoleon. De atunci se
făcuseră progrese, dar ele fuseseră foarte limitate în comparație cu națiunile europene concurente. Mai
mult, în 1855 Rusia făcuse și mai mulți pași înapoi, iar „iarna rusească” din Crimeea nu era atît de
aspră ca aceea din jurul Moscovei. Rezultatul a fost înfrîngerea rușinoasă și tocmai această înfrîngere a
declanșat măsuri concrete. Nicolae murise într-un moment cînd situația rușilor în Crimeea părea
definitiv compromisă. Noul țar nu dorea ca primul lui act să fie o capitulare. Mai mult decît atît, el era
profund convins că o asemenea decizie ar fi dezonorat numele Rusiei.
Alexandrul a hotărît să continue războiul cu și mai multă vigoare. La început norocul a părut să le
surîdă rușilor, însă la începutul lui septembrie 1855, după un asediu de 349 de zile, Sevastopolul a
căzut. Alexandru a refuzat și atunci să negocieze sfîrșitul războiului, iar Rusia a mai reușit să lupte
patru luni. Totuși, în cele din urmă, amenințarea intrării în război a Austriei l-a silit pe țar să accepte
pacea, chiar dacă decizia finală a fost luată în clipa expirării ultimatumului austriac. Acest dezatru a
arătat limpede că Rusia era un stat retrograd, incapabil să reziste în fața puterilor moderne din Europa.
Poate pentru prima dată în istoria acestei țări, majoritatea oamenilor infrluenți au fost de părere că era
nevoie de schimbări autentice. Prioritatea numărul unu a lui Alexandru a fost emanciparea.
Înfrîngerea din Crimeea l-a afectat pe Alexandru pe bună dreptate mai mult decît pe ceilalți.
Țarul și-a dat seama că situația și structura țării erau un motiv crucial al slăbiciunilor statului. Războiul
Crimeii a scos la iveală neajunsurile societății ruse și a reorientat atenția asupra șerbiei.13 (Sherman,
2001)
1.3 Personalitatea lui Alexandru al II-lea
Alexandru al II-lea a avut un mare avantaj față de tatăl lui cînd a urcat pe tron: era pregătit pentru
așa ceva. Nicolae decisese ca fiul lui să fie antrenat pentru misiunea de a conduce Rusia. Cînd i-a murit
tatăl, Alexandru avea 37 de ani. El primise o educație completă, călătorise mult și avusese parte de o
bogată experiență practică a guvernării, toate acestea pentru a deprinde mai bine exercițiul puterii. De
mic copil îl avea pe educator pe capitanul Merder. De la virsta de nouă ani educația lui trecuse la V.A
Jukovski. Acesta a întocmit de mai înainte planul de educare a lui Alexandru, plan ce fusese confirmat
imperatorul Nicolai.13 Russell Sherman, Rusia, 1815-1881.— București, p. 67-68.
Fusese primul membru al familiei imperiale care vizitase Siberia, iar vizita îl făcuse să înțeleagă,
fie și parțial, în ce condiții trăiau exilații.
Făcuse parte din Consiliul de Stat timp de 14 ani, dar totodată activase și în comisii mai restrînse,
ca de exemplu comisia secretă pentru studierea iobăgiei și a căilor ferate. Acest fpt i-a permis să
cunoască în profunzime problemele Rusiei.14 (Sherman, 2001)
Alexandru se afla sub puternica influență a tatălui său. El nu dispunea de voința pe care o avea
Nicolai. Admirîndu-și tatăl el repede preluă viziunile acestuia. Însă natura sensibilă a lui Alexandru nu
i-a permis sa dobîndească acea tărie de caracter de care dispunea Nicolai.15 (Платонов, 2000)
Capitolul II. Desfășurarea reformei agrare din 1861
2.1 Etapele reformei agrare
Alexandru s-a folosit de înfrîngerea Rusiei pentru a sublinia ideea de schimbare. Argumentul lui
a fost că, dacă Rusia avea de gînd să facă progrese economice și sociale, iobăgia trebuia să ia sfîrșit. În
demersul lui, țarul a fost ajutat de activitățile desfășurate de intelectuali pe durata ultimilor 30 de ani.
Aceștia nu convinseseră efectiv multă lume, dar creaseră climatul intelectual în care schimbările de
acest gen erau considerate niște mutări moderne și progresiste. Acest sentiment fusese consolidat de
faptul că și Nicolae declarase de cîteva ori că la un moment dat avea să fie necesară abolirea iobăgiei.
În al doilea rînd, Alexandru s-a folosit de tulburările tot mai frecvente din rîndul iobagilor ca să insiste
la teama unei revoluții izbucnite în păturile inferioare ale societății. Strategia a dat roade, în ciuda
probabilității extrem de reduse ca majoritatea țăranilor să dorească o revoluție sau măcar să înțeleagă
un concept atît de complex. În cele din urmă, cu sprijinul acestor doi factori care au măcinat rezistența
la schimbare, țarul a fost pregătit să-și folosească din plin puterea autocratică pentru a orienta țara pe
drumul emancipării.16 (Sherman, 2001)
14 Ibidem, p. 66.
15 Платонов Сергей, Полный курс лекций по русской истории.— Санкт-Петербург, 2000, p. 782.
16 Russell Sherman, Rusia, 1815-1881— București, p. 75.
In manifestul care anunța sfîrșitul războiului Crimeii, noul țar, Alexandru al II-lea, promitea
reforma: "legi egale pentru toți, protecție egală pentru toți".17 (Riasanovsky, 1969)
În 1856, cînd necesitatea reformei devenise evidentă, Alexandru a invitat nobilii pentru a discuta
intenția sa de a pune capăt iobăgiei. După aceasta a început lucrul în cadrul Ministerului de Interne și
adresarea în soocietate precum și în diverse sfere de guvernămînt a unor note personalizate privitoare la
metodele de lichidare a iobăgiei. Aceste note reflectă starea de spirit (în favoarea eliberării ţăranilor), a
unei mari părți a nobilimii.
Dintre notele de o importanţă deosebită se remarcă nota pentru D. Kavelina, S. SANDU.
Samarina, ÎN. precum şi o nota Marii Ducese Elena Pavlovna (văduva Marelui Duce Mikhail
Pavlovich al Rusiei) "gînduri preliminare despre relaţia dintre proprietari şi țărani". Avînd o inteligență
deosebită, nobilă și informată, Marea Ducesă susținea cauza pentru eliberarea țăranilor. Ea susținea
această idee unde și cum putea, aduna în jurul său susținători ai acesteia și chiar a putut influența
suveranul în această privință. Pe de altă parte, în aceeaşi direcţie a fost fratele împăratului, Marele
cneaz Konstantin Nikolayevich, care pleda în favoarea reformei. Influența persoanelor apropiate
suveranului în acestă direcție este esențial importantă. Dar şi mai mare impact asupra deciziilor în
favoarea eliberării țărănimii a avut persoana apropiată lui Alexandru, şeful instituțiilor militare I. Ş.
Rostovtsev care, de asemenea, era un aparător înverșunat al reformei agrare.
Deci , mai devreme decât munca oficială a început pe chestiunea țărănească , acest caz a fost un
subiect de proiecte private și influențe neafișate. Sub aceste influențe din exterior , a fost început, în
cele din urmă, și lucru oficial. La începutul anului 1857 a început să funcționeze un comitet "secret ",
stabilit pentru a discuta despre măsurile privitoare la problema țăranilor. Comitetul a sugerat să facă
eliberarea țăranilor treptat , fără răsturnări bruște. Dar aceasta nu a corespuns intențiilor lui Alexandru
al II-lea , care a dorit o soluție rapidă și sigură la problema țărănească . Astfel, atunci cînd comisia a
primit o declarație de la nobilimea provincială lituaniană( Vilnius , Kaunas, și Grodno ), în care își
exprimau dorința să elibereze țăranii fără pămînt, împăratul a ordonat să accelereze discutarea acestui
caz. Rescriptul dat ( în noiembrie 1857) guvernatorului Vilniusului - generalul Nazimov , a vestit în
întreagul stat că reforma a început. Nobilii lituanieni au format comitetele provinciale pentru a discuta
condițiile pentru emanciparea țăranilor . Conducerea se aștepta ca aflînd înființarea comitetelor
provinciale în provinciile lituaniene, societatea aristocratică din alte provincii își va da seama de
necesitatea de a preceda la o discuție a condițiilor reformei țărănești și vor înființa aceleași comitete
provinciale pentru problemele țărănești. Într-adevăr, din diferite provincii se primeau înștiințări despre
17 N. Riasanovsky, A history of Russia.— Oxford University Press, 1969, p. 409.
disponibilitatea de a prelua îmbunătățirea vieții țăranilor, și împăratul permitea formarea comitetelor
provinciale formate din nobili locali.
Astfel, așa a început discuția oficială referitoare la reforma agrară. Când comitetele provinciale
au elaborat proiectele normative cu privire la îmbunătățirea vieții țăranilor, au trebuit să le prezinte la
comisia principală și să trimită adjuncții lor la Sankt Petersburg pentru discutarea în comun a
problemei în comisia principală. Deoarece proiectele comitetelor provinciale erau diferite în mare
măsură, pentru revizuirea și aprobarea acestora a fost formată în cadrul Comitetului principal o comisie
de redactare prezidată de J.I. Rostovțev.(1859). Prevederile au abordat toate motivele și metodele de
înfăptuire a reformei agrare și a elaborat un proiect pentru eliberarea țăranilor. 18 (Платонов, 2000)
Involuntar, activitățile iobagilor i-au dat o mînă de ajutor lui Alexandru. Urcarea lui pe tron a
produs zvonuri susținute printre iobagi în legătură cu emanciparea. La aceasta s-a adăugat sentimentul
de speranță al iobagilor, care fuseseră luați la armată în timpul războiului și care așteptau să fie eliberați
la sfîrșitul conflictului. Era o practică obișnuită pentru cei care plecau din armată după ce își satisfăceau
întregul stagiu. În momentul cînd aceste speranțe nu s-au materializat, au apărut dezamăgiri și tulburări
pe deplin justificate.
Alexandru a abordat problema pe ocolite cînd a anunțat semnarea tratatului de pace.Țăranii de pe
malul Mării Negre s-au revoltat. Nu se știe cum, ei au căpătat convingerea că Napoleon al III-lea
semnase tratatul după ce i se oferise garanții exprese referitoare la eliberarea iobagilor. Un alt zvon
susținea că țarul aștepta în orășelul Perecop din Crimeea, gata să ofere libertatea tuturor celor care se
prezentau în fața lui. Mii de oameni au plecat să întîlnească țarul. Majoritatea au fost întorși din drum
sub amenințarea puștilor. Cei care au ajuns la așa-zisul loc de întîlnire au avut parte doar de o deziluzie.
În timpul altor țari de pînă atunci, o asemenea întîmplare ar fi dus la intensificarea cenzurii și a
represiunilor. Totuși, Alexandru vroia să facă schimbări – dacă nu din alt motiv, macăr fiindcă simțea
că era de datoria lui să se asigure că Rusia era destul de puternică pentru a se putea apăra. Pentru a evita
alte incertitudini, el a ținut următorul discurs în fața nobililor ruși în martie 1856: „...Pentru dezmințirea
anumitor informații fără temei, consider necesar să vă declar că deocamdată nu am hotărît să desființez
iobăgia; cu siguranță însă, așa cum știți prea bine, felul în care sunt luați în stăpînire iobagii nu mai
poate rămîne la fel. E mai bine să abolim iobăgia de la vîrf decît să așteptăm să se desființeze cu de la
sine putere de jos. De aceea domnilor, vă cer să vă gîndiți cum se poate face acest lucru și să le
transmiteți cuvintele mele și celorlalți nobili, spre a chibzui pe marginea lor...”.
18 Платонов Сергей, Полный курс лекций по русской истории.— Санкт-Петербург, 2000,, p. 787.
Dacă Alexandru mizase pe o reacție pozitivă din partea nobililor, avea să fie dezamăgit. Cei mai
mulți păreau să spere că țarul avea să renunțe la planurile pe care le avea, așa cum făcuseră și
predecesorii lui, dacă decizia putea fi amînată suficient de mult. După 18 luni de presiuni permanente,
în care nu s-a înregistrat însă nici un progres real, Alexandru s-a hotărît să forțeze nota. El i-a ordonat
Ministrului de Interne să elaboreze un plan de acțiuni timp de o săptămînă. Planul a fost dat publicității
în noiembrie 1857. S-a dat dispoziție ca în fiecare provincie să se înființeze o comisie care să analizeze
propunerile. Oamenii s-au conformat pentru simplul fapt că ordinele imperiale nu puteau fi trecute cu
vederea.
În martie 1859 țarul a numit „comisii de lucru” care să examineze comentariile și propunerile
comisiilor regionale sau provinciale. El l-a însărcinat cu supravegherea acestor comisii pe generalul
Rostovțev. Acesta a colaborat strîns cu Miliutin, adjunctul ministrului de interne și cu slavofilul
Samarin. Propunerile primite se împărțeau în două categorii: unele susțineau reforma, altele nu.
Propunerile proreformiste au venit din 19 provincii. În general ele sprijineau emanciparea și
repartizarea anumitor pămînturi țăranilor. S-a insistat, pe de altă parte, pe administrația locală și nu pe
cea centrală. Previzibil, au existat și voci care au criticat reforma, atacîndu-i pe Rostovțev și pe colegii
lui pentru vederile periculos de liberale pe care le nutreau.
Reprezentanții provinciilor proreformiste au fost invitați la Moscova spre sfîrșitul lui 1859. Ei au
fost primiți în grupuri mici și și-au exprimat opiniile prin viu grai. După analizarea lor, opozanții
reformei au fost primiți și ei la începutul anului 1860. Imediat după aceea, Rostovțev a murit, iar în
locul lui a fost numit un reacționar cunoscut pe nume Panin. Conservatorii exercitau presiuni asupra
țarului. Alexandru a continuat să insiste puternic în favoarea reformei. S-au făcut unele concesii
conservatorilor, dar ele au fost relativ minore.19 (Sherman, 2001)
La 28 ianuarie 1851 Alexandru al II-lea a ținut un discurs în Consiliul de Stat în care argumenta
necesitatea înfăptuirii reformei agrare: „Cazul de eliberare a țăranilor, care a fost primit la
reexaminarea de către Consiliul de Stat, după importanța sa, îl consider o problemă vitală pentru
Rusia, problemă de care va depinde dezvoltare și măreția acesteia. Eu cred că voi toți, doamnelor și
domnilor, la fel ca și mine sunteți siguri de utilitatea și necesitatea măsurii. Am, de asemenea, o
siguranță că examinarea acestui caz nu trebuie întîrziată. De aceea, eu cer consiliului de stat, ca cazul
să fie finisat la începutul lunii februarie și să se poată anunța pînă la începutul muncilor agricole. Eu
nu pot să nu mă mir și să nu mă bucur de calmul și încrederea poporului nostru cu privire la această
problemă. Aș dori să pot spune aceasta și despre nobilime, cu toate că unele temeri ale ei sunt ușor de
19 Russell Sherman, Rusia, 1815-1881.— București, p. 79.
înțeles întrucît acestea ating interesele materiale ale fiecăruia. Dar nu uitați că îndemnul de a examina
această problemă a venit chiar de la nobilime și eu sunt fericit ca mi-a fost predestinat să mărturisesc
aceasta în fața urmașilor mei... Sper, domnilor, că atunci când se vor analiza proiectele prezentate la
Consiliul de Stat, să vă asigurați că tot ce s-a putut face pentru protecția beneficiilor proprietarilor a
fost făcut. Baza acestui caz trebuie să fie îmbunătățirea vieții țăranilor, o îmbunătățire nu doar din
cuvinte și de pe hîrtie, dar și în realitate.”20 (Хрестоматия по истории СССР (1861–1917), под
ред. В. Г. Тюкавкина, 1990)
Acest discurs reflectă deplin atitudinea și intenția țarului în ceea ce privește problema iobagilor.
Acesta se arată profund preocupat de acestă problemă și își exprimă intenția de a grăbi cît mai mult
procesul de soluționare a acesteia.
2.2 Ucazul de Emancipare din februarie 1861
Decretul din 19 februarie 1861 consta dintr-o serie de legi separate. Cea mai importantă dintre
acestea a fost „Decretul general despre țăranii care au ieșit din dependența moșierească” care sublinia
condițiile de bază pentru abolirea iobăgiei. Agricultorii au primit personal libertatea și dreptul de a
dispune în mod liber de proprietatea lor.21 (Зайончковский, 1968)
Ieșind din condiția de iobăgie, țăranii se organizează în comunităși rurale, primesc
autoguvernarea. Astfel, întreagul act de eliberare consta din trei lucruri: 1) unitatea societății rurale, 2)
acordarea de teren țăranilor în folosință permanentă și 3) răscumpărarea terenurilor alocate pentru
utilizare permanentă.22 (Ключевский, 1904)
Țarul a susținut personal planurile sale în cadrul Consiliului de Stat, fapt care le-a garantat
aprobarea. Ucazul (decretul) de emancipare a fost publicat la 19 februarie 1861 și, în pofida
concesiilor, a păstrat spiritul propunerilor inițiale.
Următorul fragment din Decret arată multiplele cauze care l-au făcut pe Alexandru să dorească
abolirea iobăgiei:
20 Хрестоматия по истории СССР (1861–1917), под ред. В. Г. Тюкавкина. М., 1990. c. 12–13.21 Зайончковский Петр Андреевич, Отмена крепостного права в России.— Москва, 1968, c. 124.
22 В.О. Ключевский, Курс русской истории.,— Москва,1904, Лекция 86.
„...Întrucît caracterul părintesc al relațiilor dintre proprietari și țărani a slăbit și, mai mult decît
atît, fiindcă autoritatea seniorială a încăput uneori pe niște mîini a căror grijă era numai și numai
interesul personal, aceste legături de încredere reciprocă s-au dteriorat și s-a ivit posibilitatea unor
decizii arbitrare care au apăsat asupra țăranilor, le-au amenințat bunăstarea și i-au făcut indiferenți
la toate formele de progres, date fiind condițiile în care trăiau...
Am ajuns astfel la convingerea că realizarea unei îmbunătățiri serioase a situației țăranilor este
o moștenire sfîntă pe care ne-au lăsat-o strămoșii, o misiune pe care, în tumului întîmplărilor, pronia
cerească ne-a poruncit să o îndeplinim...
Invocînd aici sprijinul providenței, ne-am hotărît să ducem această treabă la bun sfîrșit.
În virtutea acestor noi dispoziții...țăranii legați de glie vor fi învestiți într-un termen prevăzut de
lege cu toate drepturile cultivatorilor liberi.”
Decretul era lung, complex și pe alocuri neclar. El conținea 17 articole. Fiecare dintre ele avea
minimum 100 de secțiuni. Totuși primul articol era limpede : „dreptul de a avea iobagi” era „abolit
pentru totdeauna”. Iobagii urmau să primească pămînt de pe moșiile nobililor. Teoretic, suprafața care
trebuia să li se dea era cam aceeași ca aceea pe care o cultivaseră înainte de emancipare. Statul asigura
despăgubiri nobilimii, ele urmînd să fie achitate de către țărani sub forma plăților de răscumpărare.
Mir-ul a devenit organul central al autoguvernării. El deținea pămîntul colectiv. Același organism era
responsabil de înfăptuirea justiției prin intermediul tribunalelor speciale. Iobagii puteau acum sa-și
aleagă diverse meserii sau să se căsătorească fără să ceară voie, dar aveau parte în continuare de un
sistem de justiție separat de restul Rusiei.
În cele din urmă, emanciparea a fost înfăptuită, însă a existat un decalaj între teorie și practică.
Complexitățile Decretului și modul cum avea să fie traduse în fapt prevederile lui aveau să provoace
multe probleme.
2.3 Urmările reformei agrare
În primele patru luni ulterioare Decretului de Emancipare au avut loc 647 de incidente serioase,
cu iz de revoltă. În 1861 au existat 499 de răscoale mai mici sau mai mari, pentru a căror înăbușire a
fost nevoie de intervenția trupelor armate. Cu trecerea timpului, nici țăranii nu s-au arătat mult mai
atrași de condițiile Decretului. Nemulțumirea unor moșieri era normală, fiindcă în cazul lor se pierdeau
atît pămînturi, cît și iobagi.
Cea mai importantă cauză a nemulțumirii țăranilor era aceea că ei nu înțelegeau de ce li se cerea
să plătească pentru niște pămînturi pe care familiile lor le lucraseră de generații întregi. Din punctul lor
de vedere, acele pămînturi le aparțineau de drept. Mulți iobagi erau convinși că țarul nu le ceruse să
plătească pentru ceva ce era indiscutabil al lor și că totul era o minciună a moșierilor.
Situația nu s-a îmbunătățit nici după reglementarea detaliilor privind împărțirea pămînturilor,
dublată de explicații pe marginea naturii plății de răscumpărare. Repartizarea terenurilor s-a decis la
nivel local, împreună cu moșierii, care în multe cazul s-au ocupat personal de împărțire, rezervîndu-și
cele mai bune porțiuni pentru ei. Ca să cumpere pămînturile, țăranii erau obligați la o plată inițială de
20%, urmată de 49 de „plăți de răscumpărare” pe an, care înglobau și dobînda. Operațiunea ar fi fost
suportabilă dacă prețul fixat pentru pămînturi nu ar fi fost umflat atît de des, cu mult peste valoarea
reală.23 (Sherman, 2001)
Aranjamentul financiar s-a dovedit nerealist. Țăranii trebuiau sa plăteasca foștilor stăpîni lotul ce
le revenea, dar cum majoritatea nu aveau banii necesari, statul s-a transformat în intermediar între
țărani si nobili. Statul a compensat proprietarii in bonuri de trezorerie, iar țăranii trebuiau să
ramburseze Statului banii datorați pentru lotul primit in 49 de unități cu o dobîndă de 6%. În anul 1905
cînd datoriile țăranilor către stat s-au încheiat, suma totală dată de șerbi pentru rascumpărarea
pămîntului era de aproape 2 miliarde ruble.24 (Riasanovsky, 1969)
80% dintre tranzacții s-au facut sub forma acestor certificate nominale. Ca alternativă exista
dispoziția conform căreia șerbii puteau lua un sfert din parcela de pamînt cuvenită fără să plătească
nimic. Dacă cumpărarea nu era efectuată, proprietarul își conserva drepturile feudale și primea
privilegiile anterioare în continuare, pe pamîntul pe care țăranul îl muncea.
Transferul de pămînt în favoarea comunei și nu în proprietatea individuală a țăranului a cauzat
stagnarea, slăbiciunea societății ruse și suprapopularea satelor. Perpetuarea "obschinei" a făcut ca
modernizarea și dezvoltarea agriculturii sa fie limitată. Dupa 1861, în majoritarea provinciilor
Imperiului s-a produs o agravare a situației țărănimii. Revoltele erau numeroase. Pentru multe familii
de țărani (42% din totalul familiilor ruse a căror principala activitate era agricultura) lotul de pămînt era
insuficient subzistenței. 25 (Sherman, 2001) Astfel, această reformă a avut în vedere mai multe
23 Russell Sherman, Rusia, 1815-1881.— București, p. 79-80.
24 N. Riasanovsky, A history of Russia.— Oxford University Press, 1969, p. 414.
25 Russell Sherman, Rusia, 1815-1881.— București, p. 79-80.
principii. Pămîntul răscumpărat de la proprietar aparținea nu individului, ci comunității. Se urmarea
astfel trecerea de la un sat dependent de nobil la un sat dependent de Stat.26 (M. Laran, 1991)
Această reformă nu i-a mulțumit nici pe nobili și nu i-a îmbogățit în mod sesizabil. Reforma a
eșuat privind obiectivul de a crea o clasă economică viabilă de proprietari țărani, însă impactul
psihologic a fost imens. Totuși, abolirea șerbiei a fost o tentativă neîndemînatică de adaptare în secolul
al XIX-lea, o tardivă manifestare a despotismului luminat.27 (R. Girault, 1989)
În medie, iobagilor din provinciile vestice li se cera un preț corect pentru pămînturile pe care le
primeau. Însă acest lucru nu mai este valabil în alte regiuni. În cazul cel mai rău, cel al provinciilor fără
cernoziom din nord, ei erau puși să plătească dublu față de valoarea reală a pămîntului.
Guvernul nu a arătat înțelegere pentru moșierii polonezi din provinciile vestice. Rusia nu avea
motive sa-i sprijine pe moșierii care trăiau acolo. Diferențele semnificative apar în celelalte două
regiuni. Acest lucru s-a datorat parțial dorinței lui Alexandru de a nu-i înstrăina și de a nu-i slăbi prea
mult pe nobilii pe care îi considera o forță importantă de menținere a stabilității. În aceste două regiuni
Alexandru a căutat să protejeze interesele moșierilor. În provinciile cu sol fertil mulți moșieri au fost în
favoarea emancipării. Dacă putea fi folosit eficient ca să producă grîne pentru exporturile din ce în ce
mai bine dezvoltate, pămîntul valora mai mult decît munca iobagilor. De asemenea, o mulțime de
moșieri din regiune au anticipat că metodele moderne aveau să aducă profituri considerabil mai mari.
În consecință iobagii de pe aceste teritorii trebuiau să plătească doar o mică bonificație de 15-20%
peste valoarea de piață a pămîntului pe care îl primeau. Cu toate acestea, în regiunile nordice situașia
era total diferită. Pămîntul de acolo nu produsese niciodată nimic mai mult peste limita de subzistență.
Nobilimea se bazau în principal pe rentă și nu pe muncă. Această rentă era deseori legată de producția
iobagului și nu de valoarea pamîntului. Cînd s-a ajuns la despăgubiri, pe nobili nu i-a interesat valoarea
pămîntului, ci pierderea surselor de venit.
Mir-ul nu a fost abolit. Mai mult, el a fost înființat în locurile unde nu existase pînă atunci, ca să
asigure uniformitatea și o stabilitate extrem de necesară în condițiile unor schimbări rapide. Sub aspect
economic, el a perpetuat multe dintre cele mai rele elemente din Rusia de dinaintea emancipării. În
multe locuri a coninuat să existe vechiul sistem de parcelare, ca de altfel și cel al redistribuirii periodice
și al celor trei terenuri. Aceste practici au descurajat efectiv inovția și progresul.
Țăranii se supuneau mir-ului și tribunalelor speciale care funcționau pe baza lor. Acestea se aflau
în continuare înafara corpurilor legiuitoare și lucrau, în marea lor majoritate, potrivit tradițiilor și 26 M. Laran , J.L. Regemonter, Russie-U.R.S.S. (1870-1984).— Editions Masson, 1991, p. 10
27R. Girault, M. Ferro, De la Russie a l'U.R.S.S.L'histoire de la Russie a nos jours, Editions Nathan. — Paris, 1989, p. 41.
obiceiurilor. Mir-ul îi lega pe țărani de modul lor de viață de atunci aproape la fel de strîns cum o
făcuse iobăgia. În locurile unde nu existase anterior, înființarea lor a însemnat un pas înapoi din mai
multe puncte de vedere. Țăranii rămîneau o clasă aparte, supusă unor legi și instituții diferite, care le
ofereau drepturi mai puține și o protecție mai redusă. Nobilimea privea cu ochi buni mir-ul pentru că
răspundea de plățile de răscumpărare. La rîndul lor, mulți țărani aveau încredere în mir întrucît părea să
ofere o siguranță colectivă. Problema era că elementelor mai progresiste din rîndul țăranilor le era
deseori imposibil să se desprindă de colectiv, limitîndu-și astfel drastic opțiunile, iar caracterul colectiv
al acestui organism ajuta la perpetuarea ideilor și atitudinilor vechi
Foștii șerbi au pierdut numeroase drepturi cutumiare asupra pădurilor și a pășunilor comune.
Această problemă s-a acutizat din cauza creșterii permanente a unei populații care se dublase deja între
1800 și 1860. Pe durata următorilor 40 de ani această populație a cunoscut practic o redublare. Reacția
țăranului rus la efectele presiunii demografice era să caue mai multe pămînturi. Deși fiecare țăran în
parte era liber să cumpere și să vîndă terenuri, suprafața tranzacțională era foarte mică. Capacitatea de a
cumpăra și a vinde pămînturi a avut consecințe serioase. Ea a dus la o creștere a numărului țăranilor
fără pămînt. O altă consecință a reprezentat-o datoriile tot mai mari acumulate de mulți țărani care, deși
erau deja îndatorați, împrumutau noi sume de bani ca să cumpere alte terenuri.
O atreia problemă a fost că decretul de emancipare nu a intrat în vigoare în toată țara pe parcursul
a doi ani, așa cum se stipulase inițial. Perioada de tranziție în care foștii iobagi continuau să aibă o
obligație temporară față de stăpînii de pînă atunci, s-a prelungit în multe regiuni ale Rusiei pînă în
decembrie 1881, cînd transferul de pămînturi a devenit în cele din urmă obligatoriu.
Astfel, din mai multe motive, emanciparea nu a reușit să producă o transformare a țărănimii.
Plățile de răscumpărare au fost prea mari, mir-ul a acționat ca o frînă în calea inovațiilor și a metodelor
noi, baza industrială nu s-a extins suficient de repede ca să atragă numărul tot mai mare de țărani fără
pămînt, terenurile au fost incorect perartizate și întregul proces de transfer funciar a durat cîteva
decenii. Rezultatul net a fost că, deși productivitatea a crescut, situașia în sine a constituit o stagnare
relativă ilustrată de faptul că, în aceeași perioadă, productivitatea agricolă a Japoniei a crescut cu peste
100 %.
Emanciparea a vut un efect mult mai rău asupra nobilimii. În cea mai mare parte nobilii au fost
total nepregătiți pentru rigorile existenței într-o societate concurențială, în care nu se mai puteau baza
pe iobagi. Emanciparea nu a reușit să asigure supraviețuirea nobilimii, ba chiar a grăbit dispariția
acesteia. Banii care i-au primit nobilii nu le-au fost de mare ajutor. Jumătate din sumele încasate în
primii ani după 1861 au fost folosiți la plata datoriilor existente. În 1905 nobilimea era deja silită să
vîndă o treime din pămînturile pe care le deținea în 1861. Din ceea ce le rămăsese, peste jumătate
fusese ipotecat sub o formă sau alta.
Motivația inițială pentru introducerea emancipării a fost dorința de consolidare a tatului rus din
punct de vedere militar, economic și industrial. Însă, aufost luați bani din sectorul agricol, dar s-a pus
foarte puțin la loc pentru încurajarea metodelor noi și a productivității crescute. Rusia a făcut progrese,
însă nu și prin comparație cu progresele economice ale țărilor din Europa occidentală. Sub aspect strict
comparativ, ea se găsea în continuare cu mult în urma concurenților. În societatea rusă au apărut noi
tensiuni, fără să se fi îndeplinit scopul principal al reformei.28 (Sherman, 2001)
Încheiere
Reforma agrară din 1861 a avut o importanță majoră pentru Rusia cu toate că nu a atins în
totalitate scopul propus. Cheia pentru o mai bună înțelegere a succeselor și eșecurilor emancipării e
examinarea lor în contextul celorlaltor probleme pe care le întîmpina Rusia. Aceste probleme puteau fi
evitate dacă țarul renunța la momentul oportun la autocrație, lucru care însă nu s-a întîmplat.
Așa cum a subliniat în 1865, Alexandru continua să creadă ferm în principiul autocrației, convins
că puterea care o avea îi fusese dăruită „de Dumnezeu însuși”29. (Sherman, 2001)
Lui Alexandru al II-lea i-a fost greu să fie autocrat reformator. Principala lui motivație a fost să
transforme Rusia într-o țară puternică și să își servească poporul. Efectul numeroaselor eșecuri a fost
neîndeplinirea scopurilor propuse inițial. Cu toate acestea, aproape toți istoricii sunt de acord că
Decretul de Emancipare a fost un eveniment memorabil în istoria Rusiei, care a avut o mare
importanță. Totuși ezistă păreri divirgente cu privire la cauzele acestui eșec.
Însă, nici o astfel de încercare nu poate transforma astfel de societate mare peste noapte. Prin
actul de emancipare, Rusia avea calea deschisă spre a deveni un stat cu adevarat modern. Această
primă acțiune reformatoare, dar și caracterul arhaic al societății, un aparat administrativ neeficace, o
armată rusă ce-și arătase slăbiciunile în timpul războiului din Crimeea impuneau necesitatea unor alte
schimbări radicale. Alexandru al II-lea a mers pe premisa unor reforme generatoare de ameliorări
practice, neacceptînd însă o modificare radicală.
28 Russell Sherman, Rusia, 1815-1881.— București, p. 80-86.
29 Russell Sherman, Rusia, 1815-1881.— București, p. 86
Bibliografie
Хрестоматия по истории СССР (1861–1917), под ред. В. Г. Тюкавкина. (1990).
Barber, J. R. (n.d.). Istoria Europei moderne. București.
M. Laran, J. (1991). Regemonter, Russie-U.R.S.S. (1870-1984). Paris.
R. Girault, M. F. (1989). De la Russie a l'U.R.S.S.L'histoire de la Russie a nos jours. Paris.
Riasanovsky, N. (1969). A history of Russia. Oxford University Press.
Sherman, R. (2001). Rusia, 1815-1881. București.
Зайончковский, П. А. (1968). Отмена крепостного права в России. Москва.
Ионекава, Т. (1965). СОВЕТСКАЯ ИСТОРИОГРАФИЯ РЕФОРМЫ 1861 ГОДА В РОССИИ. Москва.
Ключевский, В. (1904). Курс русской истории. Москва.
Крупина, Т. (1971). Теория "модернизации" и некоторые проблемы развития России конца ХIХ-начала XX в. История СССР.
Павловская, А. В. (1991). Крестьянская реформа 1861 года в России в освещении английской и американской исторической литературы. Москва.
Платонов, С. (2000). Полный курс лекций по русской истории. Санкт-Петербург.
С.Б, О. (n.d.). Сборник документов под редакцией Окуня С.Б., Крестьянское движение в России в 1850—1856.
UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVAFACULTATEA DE ISTORIE ŞI FILOSOFIE
CATEDRA ISTORIE UNIVERSALĂ
Reforma agrară de la 19 februarie 1861 din Rusia
Teză de an a studentei Cobuşcean Dana, gr. Arheologie
