Coperta: VASILE SOCOLIUC Redactor: ROMÂNITĂ CONSTANTINESCU

ROBERT MUSIL

OMUL F/W ÎNSUŞIRI 4OPERA POSTUMĂTraducere de MIRCEA IVĂNESCU

lO/waROBERT MUSILDer Mann ohne EigenschaftenRowohlt Verlag GmbH, Reinbek bei Hamburg, 1978© Toate drepturile asupra acestei versiunisînt rezervate Editurii UNIVERS, 79739 Bucureşti, Piaţa Presei Libere nr. lISBN 973-34-0338-5

După MufaBărbatul care intrase în viaţa Agathei acolo, în faţa mor-mîntului poetului, profesorul August Lindner, avea acum, în faţa ochilor, în timp ce cobora spre vale, imagini ale propriei salvări.Dacă, după ce se despărţiseră, ea ar mai fi privit în urmă, ar fi izbit-o mersul ţeapăn legănîndu-se, în jos, pe drumeagul pietros, al acestui bărbat, căci era un mers ciudat, senin, mîndru şi totuşi, în acelaşi timp, speriat parcă. Lindner îşi ţinea pălăria în mînă şi îşi netezea cu cealaltă mînă din cînd în cînd părul; atît de bine şi de în largul său se simţea acum deodată.„Ce puţini oameni" îşi spunea vorbind singur, „au un suflet cu adevărat simţitor!" îşi imagina un suflet care ar fi fost în stare să se transpună întru totul înlăuntrul semenilor, să sufere împreună cu ei suferinţele lor cele mai tainice şi să coboare pînă la slăbiciunile lor cele mai profunde. „Ce perspectivă ar fi asta!" exclama el în sinea lui. „Ce minunată apropiere de mila divină, ce mîngîiere, şi ce sărbătoare ar fi asta." îndată însă se gîndi că, de fapt, sînt atît de puţini oamenii care sînt în stare măcar să-i asculte cu atenţie pe cei care pot fi numiţi aproapele lor; căci el făcea parte dintre acei oameni bine intenţionaţi care se pierd în detalii infime şi nu mai reuşesc să facă diferenţierile necesare. „Cît de puţin sînt luate în serios, de exemplu, întrebările acestea obişnuite despre ce facem şi cum ne simţim", se gîndea el. „N-ai nevoie decît să răspunzi o dată mai amănunţit, exact aşa cum te simţi în clipa aceea, şi ai să şi vezi privirile celorlalţi deodată plictisite şi distrate!"De fapt însă el însuşi nu se făcuse vinovat de această greşeală. Potrivit principiilor sale, apărarea celor slabi era o doctrină necesară şi anume indicată pentru sănătatea celor puternici, care, fără o asemenea autolimitare binefăcătoare, ar fi putut ajunge prea uşor pradă brutalităţii; şi chiar şi cultura avea nevoie de dragoste şi de lucrarea iubirii pentru a se putea apăra de primejdiile pe care ea însăşi le ascunde. „Cine vrea să ne explice ce înseamnă cultura universală -" se confirma el acum singur printr-o explicaţie lăuntrică, dintr-o dată înviorat cu satisfacţie de acest fulger azvîrlit împotriva colegului său întru pedagogie Hagauer - „acela ar trebui, de fapt, întîi să asculte el însuşi sfatul: trăieşte tu însuţi ce simt cu adevărat ceilalţi! Să ajungi să cunoşti prin compasiune înseamnă de o mie de ori mai mult decît să cunoşti prin cărţi!" Era evident că el se descărca acum de o veche divergenţă de vederi, pe de o parte privind concepţia liberală despre cultură, pe de altă parte privind-o pe soţia confratelui lui de vocaţie, căci ochelarii lui Lindner sclipeau acum ca două scuturi ale unui luptător înzes-trat cu forţe îndoite, spre toate cele din jur. în prezenţa Agathei fusese paralizat de sfială; dacă ea însă 1-ar fi văzut acum, i-ar fi apărut sub chipul unui ofiţer, dar un ofiţer comandînd o trupă care nu era cîtuşi de puţin una de operetă. Căci un suflet cu adevărat viril este gata totdeauna să sară în ajutorul semenilor, şi este gata să le acorde ajutorul său, tocmai pentru că

este un suflet viril, îşi formula acum întrebarea dacă se comportase cum se cuvine faţă de această frumoasă femeie şi îşi răspunse: „Am minţi dacă am lăsa ca exigenţa supunerii faţă de lege să rămînă pe mîinile celor care sînt prea slabi pentru aşa ceva; şi ar fi un spectacol descura-jant dacă doar nişte pedanţi lipsiţi de spirit ar mai avea îngăduinţa să devină paznicii şi totodată normatorii comportamentului şi moravurilor; acesta este motivul pentru care le este impusă celor vii şi puternici datoria să pretindă din însuşi instinctul lor de forţă şi de sănătate impunerea unei discipline şi a unor limite: ei trebuie să-i sprijine pe cei slabi, să-i scuture la viaţă pe cei descreieraţi şi să-i reţină de la excese pe cei care şi-au pierdut controlul!" Şi avea impresia că el făcuse aceasta.Aşa cum sufletul pios al Armatei Salvării se slujeşte de uniforma şi de uzanţele militare, Lindner luase în subordi-nea sa anumite moduri de gîndire soldăţeşti, şi nu se sfia nici chiar de Einumite concesii făcute concepţiei despre omulînsufleţit de voinţa de putere al lui Nietzsche, care la vremea aceea constituia încă pentru spiritul burghez un motiv de iritare, dar pentru Lindner reprezenta în acelaşi timp şi o piatră de încercare, o tocilă de care să-şi ascută gîndirea. Obişnuia să spună despre Nietzsche că nu s-ar fi putut susţine că ar fi fost un om rău, dar învăţăturile sale erau excesive şi străine de viaţă, şi motivul pentru care ajunsese astfel era că el respingea compasiunea şi mila; căci nu recunoştea prin aceasta miraculosul dar cu care răspundeau cei slabi, şi anume că aceştia răspund cu tandreţe şi delicateţe celor puternici! Şi comparînd acum toate acestea cu propriile sale experienţe, se gîndea, simţindu-se năpădit de perspective luminoase: „Oamenii cu adevărat mari nu recunosc cîtuşi de puţin un cult arid al eului, ci ei fac să se nască şi să se dezvolte în ceilalţi propria lor nobleţe, prin faptul că se coboară pînă la ei şi, dacă trebuie, se jertfesc chiar pentru ei!" Privea acum în ochi, plin de certitudinea victoriei şi cu un reproş prietenos, care ar fi trebuit să-i îndemne spre virtute, pe doi tineri îndrăgostiţi, care, strîns îmbrăţişaţi urcau ieşindu-i în întîmpinare. Era însă doar o pereche de îndrăgostiţi foarte obişnuiţi, şi tînărul pierde-vară, care reprezenta jumătatea masculină a acestei perechi, strînse din pleoape cînd fu să-i răspundă privirii lui, îşi scoase pe neaşteptate limba şi spuse: „Be!...". Lindner, care nu se aşteptase la o asemenea insultă şi ameninţare grosolană, se sperie de-a binelea; dar se prefăcu acum că nu 1-a luat în seamă. Lui îi plăcea energia, şi căuta acum cu privirile un poliţai care ar fi trebuit să fie pe undeva pe aproape, pentru a garanta securitatea publică a celor onorabili; însă, făcînd aceasta, piciorul i se împiedică de o piatră, precipitarea stîrnită de această împleticeală stîrni un stol de vrăbii care se instalaseră în largul lor la masa oferită prin mila providenţei de o grămadă de baligă de cal, zborul zvîcnit al păsărilor îl readuse la realitate pe Lindner şi-i îngădui să treacă în ultimul moment, printr-un salt meşteşugit, ca într-un dans, peste acest dublu obstacol înainte de a cădea ridicol la pămînt. Nu se mai uită îndărăt, şi după o vreme era chiar foarte mulţumit de el însuşi. „Trebuie să ştii să fii dur ca un diamant şi plin de tandreţe ca o mamă!" se gîndea el, repetîndu-şi o veche sen-tinţă din secolul al şaptesprezecelea.Cum el însuşi era un om care preţuia virtutea modestiei, în nici o altă clipă n-ar fi folosit o asemenea formulă cu privire la propria persoană, însă Agathe îi făcuse acum8

psîngele să-i circule mai viu prin vene! Şi polul negativ al simţămintelor sale îl făcea pe de altă parte să-şi amintească acum că această femeie, divin de delicată, pe care el o găsise înlăcrămată aşa cum o găsise îngerul pe slujitoare scăldată în rouă - o, n-ar fi vrut să recurgă la asemenea comparaţii prezumţioase, dar iată că indulgenţa faţă de poezie te face pe dată să exagerezi! - şi continuă cu şi mai multă rezervă: că această femeie nefericită era pe punctul de

a rupe un legămînt aşezat în mîna Domnului; căci astfel privea el o asemenea intenţie de a divorţa. Din păcate, el nu-i expusese cu toată fermitatea care ar fi fost de dorit, atunci cînd se aflaseră faţă în faţă - Doamne, ce apropiere iarăşi în aceste cîteva cuvinte! — aşadar nu apucase să-i zugrăvească cu toată fermitatea situaţia; îşi amintea doar că îi vorbise în general despre moravurile prea libere şi despre mijloacele de a se apăra împotriva lor. De altfel, numele Domnului nici nu fusese invocat de buzele lui, decît cel mult în vreo formulă retorică fără nici un conţinut şi dezinvolutura, gravitatea nestînjenită, aproape, s-ar fi putut spune, lipsită de respect, cu care Agathe îl întrebase dacă el crede în Dumnezeu îl rănea acum numai amintindu-şi de acea clipă. Căci omul cu adevărat evlavios nu-şi îngăduie să se gîndească la Dumnezeu doar aşa ca să urmeze un impuls sau un capriciu şi să o facă într-un asemenea mod grosolan şi indiscret. Da, în clipa cînd Lindner îşi aminti de o asemenea îndrăzneală, i se făcu de-a dreptul silă de Agathe, ca şi cînd ar fi călcat fără să-şi dea seama pe un şarpe. Luă hotărîrea ca, dacă ar mai fi ajuns vreodată în situaţia să-i repete îndemnurile sale, să lase să domnească atunci numai şi numai puterea raţiunii, aşa cum se cuvine să se facă în împrejurările lumeşti şi care ne-a fost dată pe această lume tocmai pentru ca nu orice necioplit să mai aibă voie s'ă-1 asalteze pe Dumnezeu cu propriile lui probleme şi confuzii, de altfel demult rezolvate; şi din cauza aceasta începu încă din clipa aceea să se slujească astfel de raţiune şi îi veniră în gînd multe cuvinte potrivite a fi spuse unei asemenea fiinţe şovăielnice. De exemplu, că mariajul nu este o împrejurare privată, ci o instituţie publică; că ea avea sarcina sublimă să-şi dezvolte simţămîntul propriei responsabilităţi şi al simpatiei, precum şi datoria, de natură să călească spiritul popoarelor, de a îndemna fiinţele omeneşti să îndure chiar şi cele mai apăsătoare greutăţi; şi poate - chiar dacă un asemenea subiect ar fi trebuit abordat doar cu cel mai mare tact - căo căsătorie, tocmai atunci cînd durează mai mult reprezintă şi cea mai bună apărare împotriva unui exces de dorinţe şi concupiscenţe. El îşi făcea - şi poate nu pe nedrept - despre om imaginea unui sac plin de demoni care trebuie ţinut strîns legat la gură, şi o asemenea legătură care să-1 închidă el o vedea constînd în nişte principii de nezdruncinat.Felul cum, un asemenea om cumsecade şi plin de simpatie, al cărui fizic, în afară de înălţimea sa, nu înfăţişa nici un fel de exces în nici una din direcţiile sale de manifestare, ajunsese la convingerea că omul trebuie să se stăpînească şi să se constrîngă la fiecare pas şi în fiecare gest, ar putea într-adevăr reprezenta o enigmă, deloc uşor de descifrat afară de cazul că reuşeai să cunoşti profitul realizat de el însuşi. Ajunse acum la poalele colinei, drumul îi fu tăiat de un grup de soldaţi, şi el se oprise să-i privească, uşor emoţionat, pe aceşti tineri transpiraţi, care-şi împinseseră pe ceafă capelele, şi, cu chipurile, amorţite de oboseală, păreau un şir de omizi năclăite de praf. Repulsia stîrnită de frivolitatea cu care Agathe tratase chestiunea divorţului era acum îmblînzită, ca într-o reverie plăcută, de satisfacţia stîrnită de vederea acestor soldaţi, de gîndul că aşa ceva avea să i se întîmple colegului său, liber-cugetătorul Hagauer; dar pe de altă parte această reverie era menită să-i amintească iarăşi de neîncrederea inevitabilă în natura omenească, îşi propuse deci - dacă avea într-adevăr să se mai ivească un asemenea prilej, şi nu datorită lui însuşi - să o facă nemijlocit pe Agathe să înţeleagă faptul că forţele egoismului nu pot pînă la urmă decît să acţioneze în mod distructiv, şi că ea trebuia să-şi subordoneze propria inerţie, oricît de mare ar fi fost aceasta, recunoaşterii morale că adevărata piatră de încercare şi verificare a vieţii este doar traiul laolaltă cu o altă fiinţă.Dar era limpede că tocmai întrebarea dacă o asemenea ocazie avea să se mai ofere vreodată era punctul către care se îndreptau cu atîta ardoare forţele spirituale ale lui Lindner. „Există multe fiinţe înzestrate cu însuşiri nobile cărora le lipseşte doar faptul că nu au ajuns încă să se concentreze într-o convingere de nezdruncinat", se gîndea el să-i spună Agathei; dar cum ar fi putut să-i spună aceasta dacă nu avea să o mai vadă niciodată; şi, cu toate acestea, gîndul că ar fi putut să-1 caute ea, contrazicea întreaga sa concepţie despre feminitatea delicată şi nepătată. „Trebuie deci să-i deschid ochii imediat asupra acestui fapt şi cu toată fermitatea!" îşi10propuse el, şi, pentru că luase o asemenea hotărîre, acum nu se mai îndoia că ea avea să fie transpusă în practică într-adevăr cîndva. Se încuraja cu toată energia să prevadă, laolaltă cu ea, el însuşi în chip cu totul dezinteresat, temeiurile pe care ea ar fi trebuit să i le invoce drept

scuze înainte ca el să ajungă să o convingă de eroarea ei. Avea de gînd să lovească drept în inimă cu o răbdare pe care nimic nu avea să o dezarmeze, şi după ce îşi imagină şi această situaţie, în inima lui coborî un sentiment nobil de atenţie şi solicitudine fraternă, o evlavie ca între frate şi soră, despre care observă că se întemeia mai ales pe relaţiile ce ar trebui să caracterizeze legăturile dintre sexe. „Foarte puţini oameni - exclamă el în sinea lui într-un fel de iluminare lăuntrică - au vreo idee despre cît de adîncă este nevoia fiinţelor nobile feminine de un bărbat nobil, care să ştie să comunice cu ceea ce este omenesc în femeie fără să se lase numaidecît tulburat de cochetăria vulgară erotică!" Fără îndoială, aceste gînduri trebuie să-i fi dat aripi, căci nici nu-şi mai dădu seama cum ajunsese la staţia de capăt a tramvaiului, dar se regăsi deodată acolo şi îşi scoase ochelarii, înainte de a se urca în vagon, pentru a şi-i şterge de aburul pe care-1 lăsaseră asupra lor procesele lăuntrice atît de agitate din clipele de dinainte. Apoi se împinse într-un colţ, privi în jur prin vagonul gol, îşi pregăti banii pentru bilet, îi susţinu cu îndrăzneală privirea conductorului şi se simţea în largul său, gata să purceadă la drumul de întoarcere spre casă, în admirabila instituţie de ^transport în comun pe care o reprezintă tramvaiul municipal, îşi revărsă printr-un căscat voluptuos oboseala plimbării, pentru a se concentra spre îndatoririle noi care-1 aşteptau şi rezumă uimitoarele digresiuni pe care şi le îngăduise într-o singură frază: „Să uite de sine însuşi este totuşi lucrul cel mai sănătos care există pentru om!"

40 Cel cans vrea să procedeze tineExistă un singur remediu demn de încredere pentru agitaţiile imprevizibile ale unei inimi pasionate: respectarea cu stricteţe şi pînă la ultimele consecinţe a unei metode; şi acestei metode, pe care şi-o dobîndise devreme, îi datora Lindner atît succesul vieţii, cît şi credinţa că el ar fi fost de la natură un om puteriinic în pasiunile sale şi greu de disciplinat. Se trezea dimineaţa devreme, vara ca şi iarna, la aceeaşi oră, şi se spăla, la un mic lavoar de fier, pe fată, pe gît, pe mîini şi pe o suprafaţă reprezentînd a şaptea parte a carpului, fireşte în fiecare zi o alta, după care îşi freca restul trupului cu un prosop ud, astfel încît baia, acest proces voluptuos, dar de natură să atragă pierdere de timp, putea fi limitată la o singură seară o dată la două săptămîni. Aici se vedea o victorie înţeleaptă asupra materiei; şi cine a avut prilejul să facă observaţii cu privire la condiţiile insuficiente de abluţiune şi la paturile incomode cu care s-au mulţumit personalităţile devenite istorice, poate cu greu evita presupunerea că trebuie să existe o legătură între paturile de fier şi oamenii de fier, chiar dacă n-am vrea nici să exagerăm în această privinţă, căci altminteri ar trebui să dormim pe paturi de cuie. Şi aici i se impune deci reflexiunii o sarcină de conciliere, şi după ce Lindner se spăla astfel în răsfrîngerea unor exemple însufleţitoare, el se folosea de procesul de uscare doar în măsura în care putea impune oarecare mobilitate propriului său trup prin manevrarea abilă a prosopului. Căci este o confuzie plină de consecinţe rele dorinţa de a întemeia sănătatea pe partea animalică a omului, pentru că în mult mai mare măsură nobleţea spirituală şi morală sînt sursele din care se naşte capacitatea de rezistenţă fizică; şi chiar dacă asta nu e totdeauna exact în ce-i priveşte pe indivizii izolaţi, e cu atît mai sigur că acesta e cazul în mare, căci forţa unui popor reprezintă o consecinţă a unui spirit corect organizat şi nu invers. Din cauza aceasta Lindner acordase un rol formativ deosebit şi atent fricţiunilor sale, evitînd să slujească prin manevrări brutale obişnuitele idolatrii masculine, şi căutînd să intereseze în ele întreaga personalitate prin felul în care lega mişcările trupului său de nobile şi frumoase misiuni lăuntrice. Respingea îndeosebi cu oroare cultul primejdios al energiei care, provenind din afară, li se impunea acum unora, în propria sa patrie, drept ideal; şi, în toate privinţele, unul din scopurile exerciţiilor sate matinale îl constituia tocmai evitarea unei asemenea idolatrii, îi substituia, cu mare spirit de prevedere, un comportament mai politic în exercitarea atletică a membrelor sale şi lega încordarea forţei sale de voinţă de nişte destinderi oportun calculate, victoria asupra suferinţei fizice - de un umanism inteligent înţeles, şi atunci cînd, ca o probă finală a curajului, îşi impunea de pildă12un salt peste un scaun răsturnat pe duşumea, făcea aceasta cu tot atît de mult control reţinut ca şi de încredere în sine. O asemenea desfăşurare a întregii game a posibilităţilor omeneşti

transforma exerciţiile sale fizice, în cei cîţiva ani de cînd şi le asumase, în adevărate exerciţii spirituale.Cam astfel de lucruri s-ar putea spune în fugă şi împotriva absurdei şi efemerei prezumţii care, folosind lozinca igienei fizice, s-a înstăpînit asupra ideii sănătoase de sport. Dar s-ar mai putea adăuga şi cîteva remarci îndreptate împotriva formei anume feminine pe care o capătă această absurditate în cultivarea cu grijă a frumuseţii fizice. Lindner se măgulea cu gîndul că el făcea parte dintre cei puţini care ştiau şi aici să împartă cum se cuvine lumina şi umbrele, şi tot astfel cum era întotdeauna în stare să extragă din spiritul vremii un sîmbure nepervertit, recunoştea de asemenea, ca o datorie morală, şi obligaţia de a se înfăţişa cît mai sănătos şi agreabil cu putinţă. El însuşi îşi îngrijea cu toată atenţia în fiecare dimineaţă barba şi părul, îşi menţinea unghiile scurte şi pedant de curate, îşi aplica puţină briantină pe păr şi oarecare unguente protectoare pe picioarele care în tot cursul zilei erau puse la multe încercări; şi, în schimb, cine ar putea nega că o femeie de lume îşi petrece ziua acordînd un exces de atenţie propriului ei trup? Dar dacă într-adevăr nu o putea evita - el aborda cu plăcere o atitudine delicată faţă de femei, şi pentru că printre ele s-ar fi putut să se găsească şi soţiile unor bărbaţi influenţi - şi dacă sărurile de baie şi alifiile cosmetice, cremele şi compresele, artificiile manichiurii şi pedichiurii, mascurii şi coafezele se succedau în suită neîntreruptă, el recomanda totuşi, ca o echilibrare a unor asemenea îngrijiri trupeşti prea unilaterale, conceptul pe care-1 dezvoltase el însuşi în public, al îngrijirii frumuseţii interioare, sau mai pe scurt al cultivării lăuntrice. Ar fi fost de dorit, de exemplu, ca toaleta să ne îndemne spre puritatea lăuntrică, unguentele şi alifiile spre datoriile faţă de propriul suflet, masajele de mîna destinului în care ne aflăm oricum, şi lăcuirea unghiilor din vîrful picioarelor de faptul că trebuie să reprezentăm în ascunzişuri mai profunde un spectacol frumos. Astfel, el transpunea imaginea propriei formaţii asupra femeilor, lăsîndu-le însă lor Inselor grija de a adapta detaliile la necesităţile propriului lor sex.13Fireşte, s-ar fi putut întîmpla ca un nepregătit, privind spectacolul pe care-1 oferea Lindner în exercitarea serviciilor sale igienice şi sanitare, mai cu deosebire pe cînd se spăla şi se ştergea, să fie ispitit să rîdă; căci gesticulaţiile sale evocau, fie şi numai din punct de vedere strict fizic, imaginea unduirilor repetate ale unui gît de lebădă, imagine alcătuindu-se de altfel nu din rotunjimi, ci din elementele unghiulare ale genunchiului şi cotului; eliberaţi de ochelari, ochii miopi priveau cu o expresie de martir în gol, ca şi cînd privirea le-ar fi fost retezată foarte aproape de ochii înşişi, şi sub revărsarea bărbii buzele moi se contractau în suferinţa fizică a efortului. Dar cine ştie să vadă la modul spiritual, ar fi putut avea experienţa jocului forţelor exterioare şi lăuntrice în articulaţiile lor reciproce, matur cumpănite; şi dacă în vremea aceasta Lindner se gîndea la sărmanele femei care-şi petrec ceasuri întregi în camerele de baie şi de toaletă şi îşi stîrnesc imaginaţia unilaterală prin cultul propriului trup, atunci rareori se mai putea apăra de gîndul cît de bine le-ar fi făcut unor astfel de persoane dacă 1-ar fi putut urmări o dată şi pe el în asemenea exerciţii. Inocente şi pure, ele salută şi adoptă această igienă modernă, pentru că în neştiinţa lor nici nu bănuiesc că o asemenea mare atenţie, acordată părţii animalice din om, stîrneşte mult prea uşor pretenţii care le-ar putea distruge viaţa dacă nu sînt strunite cu stricteţe.De fapt, Lindner transforma absolut tot ceea ce se întîmpla să intre în contact cu el într-un comandament moral; şi, fie că era îmbrăcat sau nu, fiecare ceas al zilei pînă la intrarea în somnul fără de vise îi era umplut de cîte un conţinut plin de importanţă, căruia i se dedica rezervat odată pentru totdeauna. Dormea şapte ore; îndatoririle sale de profesor, pe care ministerul i le limitase ţinînd seama de activitatea sa literară bine primită de public, îi solicitau trei pînă la cinci ore pe zi, incluzînd aici şi prelegerile de pedagogie pe care le ţinea de două ori pe săptămînă la Universitate; cinci ore la rînd - asta însemnînd aproape douăzeci de mii de ore într-un deceniu! - erau rezervate lecturii; două ore şi jumătate slujeau redactării propriilor sale lucrări, care se revărsau fără oprelişti din stînca lăuntrică a personalităţii sale asemenea unui izvor limpede; mesele îi ocupau zilnic cîte o oră; o oră era dedicată plimbării şi în acelaşi timp elaborării marilor probleme profesionale şi vitale, în timp ce o altă oră rămînea consacrată unor14

mici reflecţii, cum le numea Lindner, şi care reprezentau concentrarea spiritului asupra semnificaţiei ocupaţiilor imediat trecute şi viitoare; alte fragmente de timp erau de asemenea prevăzute, unele odată pentru totdeauna, altele alternînd în cadrul săptămînii, pentru îmbrăcare şi dezbrăcare, gimnastică, scrisorilor, problemelor de menaj, autorităţilor şi divertismentelor utile. Şi e natural, de asemenea, ca realizarea acestui program de viaţă să urmeze nu numai liniile sale respectate strict, atît în mare cît şi în detaliu, ci să şi atragă după sine tot felul de particularităţi, cum ar fi duminica, avîndu-şi datoriile sale excepţionale, plimbarea de mai mare întindere care avea loc o dată la două săptămîni, sau baia propriu-zisă, precum şi activităţi suplimentare zilnice care n-au putut fi încă menţionate şi din care făceau parte de exemplu contactele lui Lindner cu fiul său la vremea meselor, sau cînd se ivea obli-gaţia de a se îmbrăca repede, exercitarea caracterului pentru a învinge cu toată răbdarea cine ştie ce dificultăţi neprevăzute.Exerciţii de caracter de o asemenea natură sînt nu numai posibile, ci şi cît se poate de utile, şi Lindner avea pentru ele o predilecţie înnăscută, „în micile lucruri pe care eu le fac bine, văd o imagine a tuturor lucrurilor mari care se fac aşa cum trebuie pe lume", se poate citi în Goethe, şi în sensul acesta o masă la care te aşezi să mănînci poate deveni, la fel de bine ca şi o misiune impusă de destin, cîmpul de acţiune al stăpînirii de sine ca şi locul victoriei asupra concupiscenţei; ba chiar, rezistenţa opacă opusă oricăror reflecţiuni adînci de un buton de guler permite unui spirit care vede mai în profunzime să înveţe cum să-şi menţină relaţiile cu propriii copii. Fireşte, Lindner nu-1 considera deloc pe Goethe ca reprezentînd un model în toate; dar ce preţioase lecţii de umilinţă nu cîştigase el din încercarea de a bate cu ciocanul un cui în perete, din a se apuca să-şi cîrpească singur o mănuşă deşirată sau de a repara o sonerie defectă; dacă se lovea peste degete sau se înţepa, atunci suferinţa fizică astfel stîrnită era depăşită, dacă nu imediat, oricum după cîteva secunde îngrozitoare, de bucuria trezită de spiritul întreprind al omului, care se regăseşte pînă şi în îndemînările mărunte şi în practica lor, cărora omul cultivat de azi li se consideră, cu aroganţă şi spre dezavantajul său general, atît de superior! Astfel că el simţise cu plăcere spiritul goethean renăscînd în el însuşi şi se bucurase cu atît mai mult de aceasta cu cît se considera pe sine însuşi transpus,15

rdatorită metodelor unui epoci mai moderne, mai presus de amatorismul practic al clasicului şi de gustul ocazional al acestuia pentru dexteritatea inteligentă. Lindner era în general liber de idolatria bătrînului autor care trăise într-o lume doar pe jumătate supusă Luminilor şi din cauza aceasta supraapreciase iluminismul şi îl lua deci pe acest bătrîn ca model mai curînd în detaliile amabile ale vieţii decît în lucrurile serioase şi mari, ca să nu se mai aducă vorba şi despre faimoasa senzualitate a seducătorului ministru de pe vremuri.Veneraţia lui era deci cu grijă drămuită. Totuşi, de cîtăva vreme se făcea simţită aici o ciudată indispoziţie, care-1 punea deseori pe gînduri pe Lindner. Crezuse dintotdeauna că el are o concepţie mai corectă în ce priveşte eroismul decît Goethe. Despre acei Scevola care-şi vîră mîinile în foc, despre Lucreţiile care se înjunghie sau ludithele care îi decapitează pe cei ce atentează la cinstea lor - „motive" pe care Goethe le considerase totdeauna ca fiind pline de semnificaţie, deşi el însuşi nu le-a tratat - despre toate acestea Lindner nu avea o părere prea bună; şi chiar era convins, în ciuda autorităţii clasicului, că aceşti bărbaţi şi aceste femei, care săvîrşiseră crime în numele propriilor convingeri personale, erau în zilele noastre mai la locul lor în sălile tribunalelor decît în public, pe coturni. El opunea înclinaţiilor lor spre agresiune şi vătămare fizică gravă o concepţie „interiorizată şi socială" a curajului. In conversaţii şi în propriile sale gînduri mergea chiar atît de departe încît să introducă în această privinţă în manualele şcolare un text matur chibzuit, sau nişte consideraţii pline de simţul răspunderii despre felul în care se cuvine certată o menajeră pentru zelul său intempestiv, deoarece nu trebuie să se dea ascultare doar propriilor pasiuni, ci trebuie ţinut seama şi de raţiunile pe care

le pot avea alte persoane. Şi cînd îşi exprima asemenea vederi el avea impresia că e îmbrăcat în hainele civile cît se poate de convenabile ale unui secol mai tîrziu, aruncînd o privire îndărăt asupra costumaţiei bombastice ale unei epoci mai vechi.Nuanţa de ridicol legată de asemenea exemple nu-i scăpa cîtuşi de puţin, însă el o denumea rîsul vulgarităţii spirituale; şi avea pentru aceasta două motivări, în primul rînd, afirma nu numai că orice prilej poate fi folosit deopotrivă pentru fortificarea ca şi pentru debilitarea naturii umane; ci şi că prilejurile de mai mică amploare i se păreau chiar mai indi-16cate pentru fortificare decît cele mai importante, căci prin exercitarea plină de strălucire a virtuţii se încurajează fără voie şi înclinaţia omenească spre prezumţie şi orgoliu, în vreme ce, dimpotrivă, practica neostentativă zilnică se bizuie nemijlocit pe virtutea pură şi fără artificii, în al doilea rînd însă, o exploatare planificată a patrimoniului naţional moral (Lindner preţuia mult această formulă, alături de termenul militar „disciplină", pentru tot ce avea ţărănesc ca şi, deopotrivă, modern în ea) nu dispreţuia „micile prilejuri". Aceasta şi pentru că credinţa atee, impusă de „liberali şi francmasoni", potrivit căreia marile realizări umane izvorăsc cum s-ar putea spune din nimic, chiar dacă am putea numi acest nimic geniu, era încă de pe atunci pe punctul de a ieşi din modă. Lumina mai vie a atenţiei publice făcea încă de pe acum ca eroii, din care o epocă mai veche făcuse nişte apariţii pretenţioase, să poată fi recunoscuţi drept nişte mici muncitori neobosiţi, pregătindu-se, prin zelul lor constant de învăţătură, pentru viitoare descoperiri, şi care, asemenea unor atleţi, îşi pregătesc propriul trup cu la fel de multă grijă ca şi cîntăreţii de operă propria voce, atunci cînd, în calitatea lor de înnoitori politici, trebuie să repete în nenumărate adunări publice mereu aceleaşi lucruri. Şi despre toate acestea, Goethe - care în tot cursul vieţii sale rămăsese un comod aristocrat burghez - nu avusese nici o idee; în schimb Lindner, el, vedea lucrurile de departe! Era de înţeles, deci, că el înţelegea să apere partea bună din Goethe împotriva celei caduce atunci cînd prefera sociabilităţii prudente, de care acel mare om dăduse atîtea dovezi îmbucurătoare, latura sa tragică; şi se putea afirma, de asemenea, că el nu adopta o asemenea atitudine fără să se fi gîndit bine, chiar dacă n-ar fi avut alt temei decît acela de a se considera el însuşi un om ameninţat de pasiuni primejdioase numai pentru că era un pedant.Este de asemenea adevărat că foarte curînd una dintre predilectele posibilităţi de manifestare omenească a devenit cea de a se supune unui „regim", procedeu care se aplică de pe acum cu aceleaşi rezultate favorabile ^atît împotriva obezităţii cît şi în politică şi în viaţa spirituală, în felul acesta, răbdarea, obedienţa, modul de viaţă regulat, egalitatea de spirit şi alte însuşiri foarte convenabile devin elementele componente principale ale omului în viaţa sa particulară, în vreme ce tot ceea ce este dezlănţuit, violent, maladiv şi primejdios (lucruri de17care el însuşi, ca un romantic excesiv ce este, nu se poate lipsi) îşi găsesc cîte un loc ideal în regimul său. Este probabil că această curioasă tendinţă de a se supune unui regim sau de a duce o viaţă penibilă, dezagreabilă şi sărăcăcioasă potrivit prescripţiilor unui medic, unui profesor de sport sau oricărui alt fel de tiran, - deşi s-ar putea la fel de bine renunţa la aşa ceva cu aceeaşi lipsă totală de succes - reprezintă un rezultat al evoluţiei spre un stat al muncitorilor, al războinicilor sau al furnicilor truditoare de care se apropie lumea; dar tot acolo se afla şi graniţa pe care Lindner nu mai era în stare să o depăşească şi dincolo de care privirea sa nu mai pătrundea, lucidă şi văzătoare, pentru că moştenirea lui goetheană i-o interzicea.Fireşte, pietatea sa nu era de genul celei care nu s-ar fi putut acomoda cu un asemenea viitor, căci el lăsa cele divine în grija Domnului şi sfinţenia neatinsă în grija sfinţilor, dar nu putea concepe gîndul de a renunţa la personalitatea sa, şi prin faţa ochilor minţii îi plutea ca ideal al lumii o comunitate a personalităţilor morale pe deplin responsabile care, asemenea unei armate civile a Domnului, să lupte împotriva inconsecvenţelor naturii inferioare şi să transforme viaţa de zi cu zi într-un adevărat sanctuar, pe care să-1 împodobească de asemenea şi cu marile opere ale artei şi ştiinţelor. Dacă cineva i-ar fi socotit în amănunţime orarul zilnic, ar fi băgat de seamă că în toate variantele sale se ajungea în el la un orar de douăzeci şi trei de ore, şi că lipseau deci şaizeci de minute dintr-o zi întreagă, iar din aceste şaizeci de minute, patruzeci erau prevăzute odată pentru totdeauna pentru conversaţii şi pentru studiul plin de

simpatie al eforturilor si modului de viaţă al altor oameni, în care se includeau şi vizitarea expoziţiilor de artă, concertelor, spectacolelor. El detesta asemenea instituţii. Aproape de fiecare dată conţinutul lor îi rănea sufletul, şi în felul său de a vedea lucrurile, în asemenea manifestări dezordonate şi cărora li se dădea prea multă preţuire pulsa faimoasa nevroză a prezentului, cu excepţiile ei excesive şi suferinţele ei reale, cu insaţietatea, lipsa ei de constanţă, curiozitatea şi inevitabila ei decadenţă morală. Surîdea chiar în barba sa rară, foarte emoţionat, cînd cu asemenea ocazii îi vedea pe tinereii de ambele sexe participînd cu obrajii înflăcăraţi la idolatrizarea culturii. Ei nu ştiau că forţa vitală este sporită prin limitare şi nu prin dispersie. Sufereau cu toţii de frica de a nu mai avea18timp pentru totul şi nu ştiau că a avea timp nu înseamnă altceva decît a nu mai avea deloc timp pentru totul. Lindner înţelesese că o structură nervoasă deficitară nu se naşte din muncă şi din ritmul ei prea grăbit, aşa cum sună acuzaţiile epocii noastre, ci, dimpotrivă, izvorăşte din cultură şi din umanism, din pauzele de odihnă, din întreruperea lucrului, din minutele libere, în care omul ar vrea să trăiască pentru sine însuşi şi caută ceva pe care să-1 poată considera frumos, sau distractiv, sau important; din asemenea minute se ridică miasmele nerăbdării, nefericirii şi absurdului. Acestea erau simţămintele sale, şi dacă ar fi fost după el, adică după viziunile pe care le avea în asemenea momente, ar fi măturat cu o mătură de fier toate aceste instituţii de artă şi adevărate sărbători ale muncii şi ale edificării morale, strîns legate de activitatea de zi cu zi, ar fi luat locul acelor pretinse evenimente spirituale; în fond, nici n-ar fi fost nimic altceva decît să se abstragă, dintr-o întreagă epocă, în fiecare zi, acele cîteva minute care-şi datorează existenţa maladivă unui liberalism prost înţeles. Dar Lindner nu ajunsese niciodată pînă la fermitatea necesară pentru a-şi apăra cu seriozitate şi deschis, altfel decît prin cîteva aluzii, o astfel de convingere.Şi Lindner îşi ridică deodată privirile, căci în tot cursul acestor reverii îngîndurate se aflase mai departe în tramvai, şi se simţea acum tulburat şi apăsat, ca atunci cînd eşti pradă incertitudinii şi te simţi reţinut de nişte obstacole, şi o clipă avu impresia confuză că toată vremea aceasta se gîndise la Agathe. Şi tot ei i se datora acum o indispoziţie, care începuse cu toată inocenţa ca un elogiu adus bucuros lui Goethe, dar care acum se contopea cu ea, fără nici un moti\ aparent pentru aşa ceva. După obişnuinţa sa, Lindner st încuraja acum singur: „Dedică-ţi o parte din singurătatea ta reflecţiei senine asupra aproapelui tău, mai ales atunci cînd nu eşti de acord cu el; poate că atunci vei înţelege şi vei învăţa să foloseşti mai bine ceea ce te respinge la el şi vei şti să-i cruţi slăbiciunea şi să-i încurajezi virtutea, care s-ar putea foarte bine să fie doar intimidată în cazul lui!" îşi şopti el cu buzele mute. Era una din axiomele fundamentale pe care le crease pentru a lupta împotriva activităţilor îndoielnice ale aşa-zisei culturi şi din care îşi scotea de obicei calmul necesar pentru a le putea tolera; însă succesul se lăsa acum aşteptat şi era limpede că nu dreptatea era ceea ce îi lipsea de data aceasta19îşi scoase ceasul. Se confirma faptul că îi dedicase Agathei mai mult timp decît îi era permis să-i consacre. Dar n-ar fi putut-o face dacă în programul său zilnic n-ar fi fost prevăzute restul de douăzeci de minute pentru pierderile de timp inevitabile; şi se vădi că din acest cont al pierderilor, din această rezervă excepţională de timp de urgenţă, din ale cărei picături preţioase se alcătuia uleiul protector al mecanismului muncii sale zilnice, chiar şi în această zi neobişnuită aveau să-i mai rămînă zece minute cînd ^avea să ajungă la el acasă. Ii spori oare curajul prin aceasta? îi veni în gînd o alta dintre sentinţele sale vitale, acum pentru a doua oară în această zi: „Cu cît mai nezdruncinată va fi răbdarea în tine", îşi spuse Lindner adresîndu-i-se lui Lindner, „cu atît mai sigur îl vei lovi pe celălalt drept în inimă!" Şi putinţa aceasta de a lovi în inimă îi stîrnea o plăcere care corespundea de asemenea şi laturii eroice a firii sale; că fiinţele astfel lovite nu loveau şi ele ca răspuns nu avea în cazul acesta nici o importanţă.

41 frate/e si sora a doua ziDespre omul acesta ajunseră să mai vorbească o dată Ulrich şi sora lui cînd se reîntîlniră în dimineaţa de după ^dispariţia neaşteptată a Agathei de la recepţia verişoarei lor. In ajun şi

Ulrich părăsise curînd după ea reuniunea în care se instalase o stare de spirit agitată şi belicoasă, dar nu mai reuşise să o întrebe de ce plecase atît de brusc; căci se închisese în camera ei şi sau adormise, sau lăsase dinadins fără răspuns întrebarea pe care i-o adresase el cu vocea scăzută, crezînd că mai e încă trează. Astfel că ziua cînd ea îl întîlnise pe acel străin ciudat se încheiase la fel de capricios cum începuse. Şi nici a doua zi nu se putu scoate de la Agathe nici o explicaţie. Nici ea însăşi nu-şi înţelegea, de fapt, propriile simţăminte. Cînd se gîndea la scrisoarea ce-i parvenise din partea soţului ei, şi pe care ea nu se putea convinge să o mai citească a doua oară, deşi din cînd în cînd o vedea lîngă ea, i se părea incredibil că de la primirea ei trecuse abia o zi; atît de des i se schimbase între timp starea de spirit. Uneori i se părea că acestei scrisori i s-ar fi putut aplica formula, ieftin impresionantă, de fantomă a trecutului; cu toate acestea i se şi făcea frică de ea cu adevărat. Şi uneori20stîrnea în ea o mică indispoziţie, aşa cum ar fi putut-o face vederea pe neaşteptate a unui ceas oprit; alteori însă gîndul că lumea din care venea scrisoarea aceasta avea pretenţia de a fi lumea adevărată pentru ea o adîncea în reverii sterile. Ceea ce în lumea ei lăuntrică nu reuşea să o atingă nici măcar vag, o înconjura imprevizibil din afară şi îşi păstra acolo coerenţa. Fără voie, compara cu senzaţia aceasta ceea ce se petrecuse între ea şi fratele ei după sosirea acestei misive. Fuseseră în primul rînd nişte conversaţii, şi deşi una din ele o împinse chiar să se gîndească la sinucidere, conţinutul ei era acum uitat, chiar dacă mereu gata să renască oricînd, şi nu-şi pierduse puterea de a o face să sufere. Astfel că, la drept vorbind, nici nu avea vreo însemnătate unde anume dusese vreuna din aceste conversaţii şi cîntărind cu aceeaşi unitate de măsură scrisoarea şi viaţa ei, acum atît de bogată în emoţii, avea impresia unei agitaţii profunde, continue, incomparabile, dar lipsite de forţă. Astfel că în dimineaţa aceasta se simţea în parte epuizată şi dezmeticită, în parte plină de tandreţe şi neliniştită, cum se simte un om multă vreme chinuit de febră, după cej-a scăzut temperatura.în starea aceasta de dezorientare însufleţită, ea spuse deodată:— Să participi în atît de mare măsură încît să trăieşti tu însăţi ceea ce simte un altul, asta trebuie să fie indescriptibil de greu!Spre surpriza ei, Ulrich îi răspunse imediat:— Există oameni care-şi închipuie că pot s-o facă.îi vorbise prost disjjus şi sarcastic şi nici nu o înţelesese decît pe jumătate. In cuvintele ei era ceva care se trăgea la o parte şi făcea loc unei iritări care rămăsese din ajun, chiar dacă el simţea că ar fi trebuit să găsească demn de dispreţ aşa ceva. Cu aceasta luă stîrşit pentru moment această explicaţie.Dimineaţa adusese o zi ploioasă şi-i închisese în casă pe cei doi fraţi. Frunzele copacilor străluceau mohorîte în faţa ferestrelor, asemenea unui linoleum ud; Prin golurile frunzişului asfaltul străzii lucea oglinditor asemenea unor cizme de cauciuc. Ochii nu reuşeau decît cu efort să cuprindă această privelişte scăldată în umezeală. Agathe îşi regreta remarca de adineauri, şi nici nu mai ştia de fapt pentru ce o făcuse. Suspină şi începu din nou:21— Lumea astăzi îmi aminteşte de camera noastră de copii.Făcea aluzie astfel la mansardele acum pustii din casa tatălui lor, în care ei amîndoi trăiseră sărbătoarea unei reîntoarceri pline de uimire. Părea să fie o amintire care venea de foarte departe; însă ea adăugă:— Este cea dintîi tristeţe a unei fiinţe umane în mijlocul jucăriilor sale şi care se întoarce mereu!Fără voie, după vremea constant frumoasă din ultima vreme aşteptările se întorseseră iarăşi spre o zi frumoasă şi din cauza aceasta gîndurile îi erau apăsate de plăceri refuzate şi de melancolii nerăbdătoare. Şi Ulrich privea acum prin fereastră afară. Dincolo de peretele de apă cenuşie, şiroitoare, oscilau proiectele nerealizate ale excursiilor, verdele crescînd în liber-tate şi lumea nesfîrşită; şi poate bîntuia acolo, asemenea unei fantome, şi dorinţa de a fi o dată singur şi a fi în stare să te mişti liber în orice direcţie, dorinţă a cărei suferinţă dulce este însăşi istoria Patimilor Domnului şi de asemenea cea a învierii iubirii. El se întoarse acum spre sora lui, păstrînd încă ceva din toate acestea în expresia chipului şi a trupului şi o întrebă, aproape cu violenţă:

— Probabil că eu nu fac parte dintre oamenii care pot participa într-o asemenea măsură, pentru a se identifica vreodată cu alţii?— Nu, într-adevăr nu! răspunse ea şi îi surîse.— Dar tocmai lucrul acesta pe care şi-1 închipuie despre ei asemenea oameni - continuă el, căci abia acum înţelesese cît de serios fuseseră rostite cuvintele ei - anume, că pot suferi laolaltă cu alţii, tocmai lucrul acesta sînt ei în stare să-1 facă mai puţin ca oricine altcineva. Ei au cel puţin abilitatea unor infirmiere, ghicesc anume ce ar vrea să audă un bolnav...— Adică, a celor care trebuie să ştie ce anume îi face bine unui asemenea om, obiectă Agathe.— Tocmai asta nu! repetă Ulrich cu şi mai multă încăpăţînare. Probabil că ei sînt în stare să aline o suferinţă numai prin faptul că vorbesc: cine vorbeşte mult descarcă suferinţa celuilalt picătură cu picătură, aşa cum ploaia descarcă electricitatea unui nor. Asta e bine cunoscuta alinare a unei suferinţe pe calea exprimării ei!Agathe tăcu.22— Asemenea oameni, cum este noul tău prieten - spuse Ulrich, acum provocator - acţionează poate aşa cum lucrează unele doctorii împotriva tusei: nu înlătură catarul, ci îi atenuează doar iritarea, şi pe urmă, tuşea se vindecă deseori de la sine! ^în oricare altă împrejurare ar fi putut să se aştepte la asentimentul surorii lui, însă începînd din ajun Agathe părea într-o dispoziţie stranie, cu slăbiciunea pe care o manifesta deodată faţă de un bărbat de a cărui valoare Ulrich se îndoia; surîdea mereu fără să cedeze argumentelor şi se juca cu propriile ei degete. Ulrich sări acum în picioare şi spuse, cu insistenţă:— Dar eu îl şi cunosc, de altfel, chiar dacă doar în treacăt; 1-am auzit vorbind de cîteva ori!— Ai spus chiar despre el că este un „măgar pretenţios", îl certă Agathe.— Şi de ce nu? îşi apăra Ulrich părerea. Oamenii de felul acesta se pricep şi mai puţin decît oricine să simtă laolaltă cu alţii! Nici nu ştiu măcar ce înseamnă aşa ceva. Pur şi simplu, ei nici nu înţeleg dificultatea, ambiguitatea imensă, a unei asemenea pretenţii!Acum întrebă Agathe:— Şi, în fond, de ce ţi se pare ambiguă o asemenea pretenţie?Acum tăcu Ulrich. îşi aprinse chiar o ţigară, pentru a confirma că nu avea să răspundă acestei întrebări, căci vorbiseră doar destul despre asta în ziua de dinainte! Şi Agathe ştia. Nici nu voia să pretindă o nouă explicaţie în acest sens. Asemenea explicaţii erau la fel de fascinante şi la fel de nocive ca şi tentaţia de a privi cerul cînd pe el nu se pot vedea cetăţi cenuşii, roze, galbene, dăltuite din marmura norilor. Se gîndea: „Ce frumos ar fi dacă el acum nu ar spune decît: «Am să te iubesc cum mă iubesc pe mine însumi, şi pe tine te pot iubi mai mult astfel decît pe toate celelalte, pentru că tu eşli sora mea!»" Şi pentru că el nu voia să spună aceasta, ea luă în mînă o mică foarfecă de undeva de acolo şi tăie cu grijă un fir care-i ieşea de undeva din rochie, exact ca şi cum un asemenea gest ar fi fost în clipa aceea singurul în întreaga lume care să merite atenţia ei deplină. Ulrich îi urmărea gestul cu exact aceeaşi atenţie, în clipa aceea ea era mai fascinant prezentă pentru toate simţurile sale decît oricînd pînă atunci, şi el ghicea acum ceva, chiar dacă nu totul, din ce23•w-ascundea ea. Căci, într-adevăr, între timp, ea avusese răgazul să ajungă la o decizie: dacă Ulrich era în stare să uite că ea însăşi îşi bătea joc de omul acesta străin care avea prezumţia să-şi închipuie că ar fi putut-o ajuta, atunci însemna că el nici nu merita să o afle de la ea. Şi, de altfel, ea avea şi un fel de presentiment, încărcat de speranţă, în ce-1 priveşte pe Lindner. Nu-1 cunoştea. Dar faptul că îi oferise atît de dezinteresat şi de convins ajutorul, trebuia să-i fi inspirat încredere, căci o tonalitate plină de bucurie a inimii, o rezonanţă dură, ca de trîm-biţă, a voinţei, a încrederii în sine şi a mîndriei, opunîndu-i-se atît de binefăcător propriei ei stări de spirit, păreau să adie, înviorătoare, de dincolo de întreg comicul situaţiei. „Oricît de mari ar fi dificultăţile, ele nu înseamnă nimic cînd vrei ceva cu toată seriozitatea!" se gîndea ea, şi fu cuprinsă pe neaşteptate de remuşcări, astfel că acum rupse tăcerea, cam aşa cum rupi o floare cînd vrei ca două capete să se poată apleca deodată asupra ei, şi adăugă primei ei întrebări o a doua:

— Nu-ţi mai aduci aminte că tu ai spus totdeauna că să iubeşti pe aproapele tău este ceva tot atît de diferit de o adevărată datorie cum este fericirea unei averse care se apropie diferită de mulţumirea adusă de o singură picătură?Fu surprinsă de violenţa cu care îi răspunse Ulrich:— Ironia situaţiei în care mă aflu eu îmi este cunoscută. De ieri încoace, şi probabil dintotdeauna, eu nu am făcut nimic altceva decît să dispun în ordine de bătaie o armată de temeiuri pentru a demonstra că această iubire a aproapelui nu este o fericire, ci o sarcină monstruos de măreaţă, pe jumătate irealizabilă! Nu poate fi deci nimic mai uşor de înţeles decît ca tu să încerci să te aperi de aşa ceva căutînd protecţia unui om care habar nu are de nimic din toate acestea; eu însumi în locul tău aş face la fel!— Dar nu e deloc adevărat că eu fac aşa ceva! îi răspunse scurt Agathe.Ulrich nu se putu împiedica să-i arunce o privire la fel de recunoscătoare pe cît de neîncrezătoare:— Nici n-ar merita să vorbim despre asta, o asigură el. La drept vorbind, nici n-am vrut s-o fac.Ezită o clipă, apoi continuă:— Dar vezi, cînd trebuie să-1 iubeşti pe un altul la fel de mult ca pe tine însuţi, şi uneori chiar îl şi iubeşti atît de mult, rămîne totuşi în fond o înşelăciune şi o autoînşelare, pentru că pur şi simplu nu poţi simţi laolaltă cu el cum îl24doare pe el capul sau degetul. E ceva cu totul intolerabil că nu poţi cu adevărat lua parte cu totul la viaţa unui om pe care-1 iubeşti şi este de asemenea ceva cît se poate de simplu. Aşa este făcută lumea. Noi ne purtăm pielea noastră de animale cu partea păroasă înăuntru şi nu putem s-o smulgem de pe noi. Şi spaima asta în mijlocul celei mai mari tandreţi, coşmarul acesta al unei apropieri care rămîne împiedicată la mijlocul drumului, pe aceasta nu le trăiesc niciodată oamenii exemplar buni, oamenii „pur şi simplu buni". Ceea ce ei numesc simpatia lor este chiar un surogat pentru aşa ceva, anume făcut ca să-i împiedice să simtă că le-ar lipsi ceva!Agathe uită că tocmai spusese ceva care semăna atît 'de mult cu o minciună, încît aproape nici nu mai era o minciună. Vedea în cuvintele lui Ulrich deziluzia, iluminată de acea participare-la-o-altă-fiinţă şi în faţa căreia dovezile obişnuite ale iubirii, bunătăţii şi interesului faţă de semeni îşi pierdeau importanţa; şi înţelegea că din cauza aceasta el vorbea mai adesea despre lume decît despre sine însuşi, căci într-adevăr ar fi trebuit să poată să se salte în sus, pe sine însuşi împreună cu realitatea întreagă, cum se ridică o uşă din ţîţîni, dacă ar fi vrut ca toate acestea^ să fie ceva mai mult decît o simplă reverie fără substanţă, în clipa aceea, ea era foarte departe de bărbatul acela cu barba rară şi de severitatea lui timidă, care îi dorea ei binele. Dar nu putea să spună aceasta, îl privi doar pe Ulrich în faţă, şi apoi îşi abătu privirile fără să spună nimic. Apoi ea făcu ceva, un gest oarecare, şi pe urmă se priviră iarăşi. Deşi nu trecuse decît foarte scurt timp, tăcerea făcea impresia că se scurseseră deja ceasuriîntregi.Visul de a fi două fiinţe şi în acelaşi timp una singură -; în realitate, efectul unei asemenea himere nu se deosebea prea mult în unele clipe de cea a unui vis trecînd dincolo de graniţele nopţii, şi chiar şi în clipa aceasta Agathe plutea între credinţă şi renegare într-o stare de spirit în care raţiunea nu mai avea nimic de spus. Era în primul rînd însăşi alcătuirea trupească, rezistînd oricărei influenţe exterioare, care respingea sentimentele înspre realitatea din afară, în faţa privirilor cercetătoare, aceste trupe îşi desfoiau existenţa, căci acum se iubeau, îşi arătau fiinţa lor de surprize şi încîntări, mereu reînnoindu-se asemenea unei cozi de păun rotindu-se şi plutind în curentele dorinţei; dar îndată ce privirea nu se mai oprea asupra sutelor de ochi, asupra spectacolului oferit de iubire25

iubirii, ci căuta să pătrundă pînă la fiinţa care gîndea şi simţea acolo în adîncuri, trupurile se metamorfozau în nişte temniţe înfricoşătoare. Se regăseau iarăşi unul în faţa celuilalt, ca atît

de deseori înainte, şi nu mai ştiau ce să spună, pentru că de tot ceea ce nostalgia şi dorul ar mai fi avut încă de spus sau de repetat, se lega o mişcare mult prea avîntată în afară, şi nu mai exista nici sprijin şi nici teren ferm pe care să înainteze.Şi nu trecu mult şi, fără voia lor, mişcările şi gesturile trupurilor le deveniră tot mai lente şi înţepeneau treptat. Dincolo de ferestre ploaia umplea mai departe aerul cu perdeaua sa fermecătoare de picături şi cu zvonurile ei adormitoare prin a cărei monotonie şiroia pustietatea înaltă cît cerul. Agathei i se părea că de secole întregi trupul îi rămăsese aici' însingurat; şi timpul se scurgea ca şi cum ar fi curs laolaltă cu apele cerului, în cameră era o lumină ca în interiorul unui club gol de argint. Eşarfe albastre, suave, de fum de la ţigările rămase să ardă singure îi înfăşurau, pe ea şi pe Ulrich. Ea însăşi nu mai ştia dacă era acum sensibilă şi plină de tandreţe pînă în adîncul fiinţei sau voia dimpotrivă, nerăbdătoare şi deodată rea, să-l^certe pe fratele ei, a cărui putere de a îndura totul o admira, îi căută ochii şi îi găsi plutind îngheţaţi ca două discuri lunare în atmosfera nesigură din jur. Şi în aceeaşi clipă i se întîmplă un lucru care nu mai părea să vină de la propria ei voinţă, ci de undeva din afară, şi anume apa şiroind în faţa ferestrelor deveni dintr-o dată carnală ca un fruct tăiat şi moliciunea ei unduitoare se insinua între ea şi Ulrich. Poate că i se făcu ruşine sau poate se şi ura, cît de puţin, din cauza aceasta, dar o exuberanţă cu totul senzuală - şi deloc nu numai ceea ce se numeşte o desfrînare a simţurilor, ci şi chiar, şi asta în mult mai mare măsură - o liberă desprindere a simţurilor de lume! - începu să se înstăpînească asupra ei; şi de abia mai avu timp s-o preîntîrnpine şi chiar să i-o ascundă lui Ulrich sărind în picioare şi, invocînd în cea mai mare grabă un pretext, anume că uitase să facă cine ştie ce lucru, părăsi camera.

42 "Pe scara Iul lacofr într-o locuinţă sttâ/ttă~De abia făcuse însă aceasta că şi luă hotărîrea de a-1 căuta pe omul ciudat care îi oferise ajutorul, şi trecu pe dată la26înfăptuirea acestei intenţii. Voia să-i mărturisească acum că nu mai ştia deloc ce să facă. Nu-şi putea face o idee precisă în ce-1 priveşte pe acest om; un bărbat, pe care-1 văzuse printre lacrimile care, în prezenţa lui, i se risipiseră, nu poate apărea în ochii altuia aşa cum este el în realitate. Astfel că, pe drum, începu să se gîndească la el. Credea că acum era în stare să facă aceasta cu sînge rece; însă în realitate era stăpînită de închipuiri fantastice. Se grăbea pe străzi şi mai avea în faţa ochilor lumina din camera fratelui ei. Se gîndea acum că nu fusese o lumină bună; mai degrabă ar fi spus că toate lucrurile din cameră îşi pierduseră dintr-o dată cumpătul sau felul de raţiune care ar fi trebuit să li se potrivească unor asemenea obiecte. Dacă adevărul ar fi fost că doar ea îşi pierduse cumpătul sau mintea, atunci însemna că totuşi situaţia nu se limitase doar la ea însăşi, căci s-ar fi produs o eliberare şi în cele din jurul ei şi de aici ar fi luat naştere adevărate miracole, „în clipa următoare asta ne-ar fi scos din vestmintele noastre, descojindu-ne din ele ca un cuţit de argint, fără ca noi să fi mişcat măcar vreun deget!" se gîndea ea.Treptat însă se liniştea în ploaia care acum îşi scutura apele cenuşii şi binefăcătoare peste pălăria şi mantaua ei şi gîndurile îi căpătară un curs mai măsurat. Poate că o ajuta la aceasta şi vestmîntul simplu pe care şi-1 aruncase în grabă pe ea, căci îi abătea amintirea spre drumurile pe care le făcuse fără umbrelă şi spre momentele de inocenţă pe care le trăise pe timpul cînd fusese şcolăriţă. Mergînd astfel, îşi aminti, pe neaşteptate, de o vară naivă, pe care o petrecuse împreună cu o prietenă şi părinţii acesteia pe o mică insulă undeva în nord; acolo descoperiseră, în mijlocul splendorii dure a cerului şi a mării, un cuib de păsări de mare, o covată plină de pene moi, albe, de pasăre. Şi acum ştiu deodată: bărbatul către care se simţea împinsă îi amintea de acel cuib. Imaginea aceasta îi făcea plăcere. Oricum, la vremea aceea, în sinceritatea severă care făcea parte din nevoia de experienţă a tinerilor, nu şi-ar fi permis uşor să cedeze în chip atît de ilogic, şi chiar de-a dreptul tineresc-nematur, să se lase stăpînită cu atîta zel, ca acum, în faţa imaginii de moliciune şi alb a unei asemenea orori suprafireşti. Oroarea era legată de profesorul Lindner; dar şi acel suprafiresc de asemenea.Presentimentul, încărcat de altfel de un fel de certitudine, că tot ceea ce îi ieşea în faţă se afla într-o relaţie fabu-27

loasă, ca de basm, cu ceva ascuns, îi era cunoscut din toate momentele agitate ale vieţii ei; simţea aceasta ca o prezenţă apropiată, o simţea undeva în spatele ei şi simţea dorinţa să aştepte un asemenea ceas al miracolului în care n-ar mai fi avut nimic de făcut decît să închidă ochii şi să se lase să alunece căuţînd un asemenea sprijin în spate. Ulrich însă nu vedea nici un ajutor pentru el în asemenea reverii supra-pămîntene, şi atenţia lui părea să fie captivată mai ales spre a metamorfoza asemenea conţinuturi supraterestre, treptat, în altele cu totul pămîntene. Agathe recunoştea aici motivul pentru care în mai puţin de douăzeci şi patru de ore îl părăsise, acum pentru a treia oară, refugiindu-se în aşteptarea confuză a ceva anume care să o ia sub protecţia unei puteri şi care să o lase să se odihnească de oboselile sau doar de nerăbdarea pasiunilor ei. îndată ce avea să se liniştească apoi, avea să revină alături de el şi să vadă toate posibilităţile de vindecare în ceea ce voia el să o înveţe; şi chiar şi acum starea asta de spirit o stăpîni o vreme. Cînd însă i se impuse iarăşi cu putere amintirea a ceea ce „aproape" se întîmplase acasă - şi totuşi nu se întîmplase! - fu iarăşi descumpănită în toată fiinţa ei. Voia acum, cînd să se convingă singură că tărîmul fără sfîrşit al inimaginabilului le-ar fi venit în ajutor dacă ar mai stărui încă o clipă în ce doreau, cînd îşi reproşa sieşi că nu mai aşteptase să vadă ce ar fi făcut Ulrich; în cele din urmă ajunse să viseze că lucrul cel mai bun ar fi fost să se abandoneze pur şi simplu iubirii şi să creeze pe această ameţitoare scară, ca cea a lui lacob urcînd spre cer şi pe care urcau amîndoi, un loc anume de odihnă pentru natura aceasta, de la care ei cereau prea mult. Dar abia îşi făcuse singură această mărturisire, că şi avu impresia că era una din acele creaturi, ca dintr-un basm, neputincioase, incapabile să se stăpînească şi care, în slăbiciunea lor feminină, încalcă înainte de vreme tăcerea sau orice alt legămînt, şi peste care se prăbuşeşte atunci totul, cu un tunet imens.Dacă acum aşteptările ei se îndreptau iarăşi spre acel bărbat care ar fi putut să-i dea un sfat, asta era nu numai pentru că el avea marele avantaj de a se fi ivit din ordine, din certitudine, din severitatea plină de bunătate şi dintr-o conduită plină de fermitate în faţa unui spectacol dezordonat, disperat; ci trebuia, de asemenea, să i se recunoască acestui necunoscut şi distincţia de a putea vorbi obiectiv şi sigur despre28Dumnezeu, ca şi cînd i-ar fi frecventat zilnic lăcaşul şi putea să dea de înţeles că acolo era dispreţuit tot ceea ce era doar pasiune şi imaginaţie. La ce putea deci Agathe să se aştepte de la un asemenea om? Cînd îşi puse această întrebare, pasul cu care mergea i se apăsă mai cu putere pe sol şi ea respiră răceala ploii ca să se trezească de-a binelea; atunci i se păru foarte probabil că Ulrich, chiar dacă îl judeca pe Lindner cu parţialitate, o făcea totuşi cu mai multă justeţe decît ea însăşi, căci în discuţiile cu el, cînd impresiile ei înseşi despre Lindner fuseseră încă naive, ajunse şi ea să aibă gînduri de-a dreptul ironice faţă de acest reprezentant al Binelui. Se minuna acum că picioarele o duceau totuşi spre acel om, şi luă chiar un tramvai în acea direcţie ca totul să meargă mai repede.Scuturată printre oamenii dinăuntru, care păreau nişte cîrpe grosolane, ude, îşi păstra cu greutate ţesătura lăuntrică, dar rămînea mai departe, acolo, în picioare, cu o expresie amară pe chipul pe care căuta să şi-1 apere de orice sfîşiere din afară. Voia să i-1 ducă intact lui Lindner. Căuta chiar să şi-1 facă mai mic. întreaga sa relaţie cu Dumnezeu, dacă ar fi trebuit să dea un nume unei asemenea îndrăzneli aventuroase, se limita la faptul că un fel de lumină crepusculară se năştea din ea de fiecare dată cînd viaţa îi devenea prea apăsătoare sau prea oribilă, sau, ceea ce era un lucru nou, prea frumoasă. Şi spre o asemenea lumină incertă se îndrepta ea acum, căuţînd. Era tot ce ar fi ştiut să spună cu sinceritate în această privinţă'. Ceea ce n-ar fi dus niciodată la nici un rezultat, îşi spunea toate acestea scuturată acum de vagonul în mers. Şi atunci îşi dădu seama că, la drept vorbind, de abia acum era cu adevărat curioasă cum avea să se descurce necunoscutul ei, în această situaţie care îi fusese, dacă s-ar fi putut spune aşa, încredinţată ca prin procură divină. Trebuia doar ca, în această situaţie, să fi obţinut şi el o oarecare autocunoaştere din partea Marelui Inaccesibil, căci ea acum îşi propusese, înghesuită acolo între tot felul de oameni, să nu-i facă cu nici un preţ o mărturisire completă. Cînd coborî însă din tramvai descoperi, în chip ciudat ascunsă adînc în sine, convingerea că acum lucrurile aveau să se producă altfel decît în mod obişnuit şi că era ferm hotărîtă ca, prin propriile ei forţe, dacă ar fi fost nevoie, să scoată întreg acest insesizabil din lumina aceasta incertă la lumina zilei. Poate că ar fi redus la tăcere repede asemenea gînduri

exagerate dacă s-ar fi gîndit măcar, lucid, la ele; dar29acum nici nu mai era vorba de cuvinte, ci doar de un simţămînt plin de uimire care-i răscolea sîngele, asemenea unui foc aprins.Bărbatul către care se îndreptau acum asemenea simţăminte şi închipuiri pasionate, era aşezat în vremea aceasta în compania fiului său Peter la masa de prînz, pe care el, urmînd o bună regulă din epocile mai vechi, o lua şi acum într-adevăr la ora reală a amiezii, în decorul care-1 înconjura nu exista nici un fel de lux sau, cum s-ar fi spus mai potrivit în buna limbă germană, nu era nici un fel de prisosinţă; căci un asemenea termen în germană ne dezvăluie înţelesul pe care termenii străini îl ascund. Şi un cuvînt asimilat cum e luxul are înţelesul prisosinţei şi al disponibilului de care te poţi lipsi şi pe care îl poate acumula bogăţia tihnită; prisosul în schimb nu este numai ceea ce depăşeşte imediatul, şi în măsura aceasta însemnînd acelaşi lucru cu luxul, ci mai degrabă şi ceea ce ajunge să se şi reverse şi deci înseamnă şi o umplutură a existenţei care se revarsă uşor peste margini sau cu alte cuvinte acel confort şi acea generozitate a inimii, excedentare, ale vieţii europene, care le lipseşte numai celor cu totul şi cu totul săraci. Lindner făcea deosebirea între aceste două concepte ale luxului şi la fel de mult cum luxul în primul înţeles al termenului lipsea din locuinţa sa, al doilea înţeles al conceptului se afla acolo. Chiar din clipa cînd se deschidea uşa de la intrare şi se oferea privirilor holul moderat de mare, se simţea această impresie anume, despre care nu s-ar fi putut spune de unde venea. Dacă s-ar fi aruncat apoi o privire în jur s-ar fi constatat că nu lipsea nici unul dintre aranjamentele calculate anume pentru a-1 sluji pe om prin cîte o invenţie utilă: un suport de umbrele, din tablă emailată şi pictată, avea grijă de umbrele. Un covoraş din fibre grosolane lua de pe încălţăminte noroiul pe care 1-ar mai fi putut lăsa pe ele peria, într-un suport de pînză prins în perete se vedeau două perii de haine şi nu lipsea nici cuierul de care să se atîrne pardesiele. încăperea era luminată de un bec, şi exista chiar şi o oglindă, şi toate aceste obiecte erau verificate cu grijă şi reînnoite la vreme, cînd se defecta vreunul. Dar becul era de exact intensitatea luminoasă minimă prin care să se mai poată distinge ceva; cuierul de haine avea doar trei agăţători; oglinda reflecta doar patru cincimi din faţa unui om matur; şi grosimea ca şi calitatea covoraşului erau exact cît să se simtă prin el podeaua30şi să nu se înfunde picioarele în moliciunea lui; de altfel, ar putea fi o încercare zadarnică să se descrie spiritul locului din asemenea detalii, astfel că ar fi fost doar deajuns să se intre, şi atunci s-ar fi simţit în totul ca un fel de adiere anume, care nu era nici severă, nici destinsă, nici de opulenţă, nici de sărăcie, nici condimentată, nici insipidă, ci tocmai ceva reprezentînd o afirmaţie ivită din două negaţii, care nu s-ar lăsa exprimată cel mai bine decît prin formula „lipsă a risipei". Aceasta nu excludea însă, atunci cînd s-ar fi pătruns în încăperile interioare, un simţămînt al frumosului şi chiar al confortului care se făcea remarcat pretutindeni. Pe pereţi erau gravuri rare, frumos înrămate, fereastra de lîngă masa de scris a lui Lindner era împodobită de un vitraliu colorat înfăţişînd un cavaler care, cu un gest ţeapăn, elibera o fecioară de sub stăpînirea unui balaur şi prin alegerea cîtorva vase pictate, care conţineau frumoase flori de hîrtie, prin achiziţionarea unei scrumiere de către acest nefumător, ca şi prin multele nimicuri făcînd să cadă, parcă, o rază de soare în cercul grav al datoriei pe care o reprezentau menţinerea şi administrarea unei asemenea gospodării, lui Lindner îi făcuse plăcere să-şi exprime un gust mai liber. Oricum se afirma însă peste toate acestea rigoarea paralelipipedică a încăperilor, ca o aducere aminte a durităţii vieţii, care nu se cuvine să fie uitată nici în comodităţile ei; şi chiar şi acolo unde, venind din timpuri trecute, vreo pernă brodată cu trandafiri sau vreun jupon al abajurului unei lămpi mai întrerupeau această unitate de ansamblu, totul păstra suficientă fermitate pentru a împiedica asemenea elemente volup-tuoase să iasă cu totul din cadrele lor.Cu toate acestea, în ziua de care e vorba, şi nu pentru prima dată din ajun, Lindner apăruse la masă cu o întîrziere de un sfert de oră. Masa era pusă; farfuriile, cîte trei în faţa fiecăruia din cele două scaune, îl fixau cu privirea rotundă a reproşului; suporturile din sticlă, pentru tacîmuri, pe care cuţitul, lingura şi furculiţa înţepeniseră asemenea unor ţevi de tun pe afet şi şervetele rulate în inelele lor erau în ordine de marş asemenea unei armate pe care generalul ar

fi lăsat-o descoperită. Lindner îşi vîrîse în fugă în buzunar scrisorile primite, pe care obişnuia să le deschidă la masă, se grăbise cu mustrări de conştiinţă în sufragerie şi, stînjenit, nici nu-şi dădea seama bine ce anume simţea - s-ar fi putut să fie ceva asemănător unei neîncrederi, şi în aceeaşi clipă, intră prin31••PW-fl^r

partea cealaltă şi la fel de grăbit ca şi el, fiul său Peter, ca şi cînd ar fi stat să-1 aştepte pe tatăl său.

Cel care vrea sâ~ facă tonele şi cel cane nu vrea să facă tonele, Dar şl AgatfaPeter era un băiat de-a dreptul bine făcut, de vreo şaptesprezece ani, în care înălţimea prăpăstioasă a lui Lindner se pătrunsese, scurtîndu-se oarecum, de o masivitate mai largă a trupului; îi ajungea numai pînă la umăr tatălui său, însă capul, care semăna cu o mare bilă de popice, cam colţuroasă în rotunjimea ei, îi era aşezat pe o ceafă de carne compactă ale cărei dimensiuni ar fi ajuns pentru coapsa tatălui său. Peter întîrziase, nu la şcoală, ci pe un teren de fotbal, şi printr-o întîmplare nefericită intrase în vorbă pe drumul de întoarcere cu o fată, de la care frumuseţea sa virilă obţinuse un fel de jumătate de promisiune a unei întîlniri viitoare; ajuns deci cu întîrziere din cauza aceasta se strecurase pe furiş în apartament şi pînă la uşa sufrageriei, nehotărît pînă în ultima clipă în ce priveşte explicaţiile pentru scuze, dar acolo, spre surprinderea lui, nu auzise pe nimeni, astfel că dăduse buzna înăuntru şi era tocmai pe punctul de a arbora o mină plictisită ca după o lungă aşteptare, astfel că era foarte încurcat cînd se ciocni, ca să spunem aşa, de tatăl său intrînd şi el exact în aceeaşi clipă. Faţa lui roşcată, acoperită acum de pete şi mai roşii, se revărsă imediat într-un val de cuvinte şi arunca priviri piezişe şi înfricoşate către tatăl său, cînd credea că acesta nu ar fi observat, în schimb lăsîndu-şi cu toată îndrăzneala privirile să le întîlnească pe cele paterne, cînd le simţea pe acestea oprite asupra lui. Era o atitudine bine gîndită şi deseori verificată, menită să creeze imaginea unui tînăr sincer pînă la naivitate şi necontrolat, şi care ar fi fost în stare de orice numai nu de a ascunde ceva. Dar dacă aceasta nu ar fi ajuns, Peter nu s-ar fi sfiit nici să scape, ca din neatenţie, cuvinte nerespectuoase sau în vreun alt fel neplăcute pentru tatăl său, jucînd apoi rolul unor ascuţişuri atrăgînd fulgerele şi abătînd atenţia de la direcţiile mai primejdioase. Căci Peter se temea de tatăl său, cum se temea iadul de cer, cu evlavie faţă de simţul onoarei,32cum se simte un biet trup de carne cuprins de flăcări cînd asupra lui coboară privirea spiritului, îi plăcea fotbalul şi chiar şi acolo îi plăcea şi mai mult să urmărească jocul cu aerul unui cunoscător, şi să lase să cadă aprecieri pline de importanţă, mai curînd decît să se obosească el însuşi jucînd. Avea de gînd să devină aviator şi să realizeze într-o zi fapte eroice; dar nu-şi propunea aceasta ca un ţel pentru care să trebuiască să muncească, ci ca pe o situaţie personală, aşa cum unele fiinţe, pentru care aşa ceva este firesc, pot zbura într-o zi. Şi nici faptul că aversiunea aceasta a lui faţă de muncă intra în contradicţie cu învăţăturile şcolii nu-1 influenţa: el, fiul unui pedagog cunoscut, nu punea nici un preţ pe recunoaşterea profesorilor săi; îi ajungea să fie cel mai puternic, în ce priveşte forţa fizică, din clasa sa, şi cînd vreun coleg i se părea prea isteţ, era gata să facă situaţia iarăşi suportabilă printr-un pumn în nas în stomacul celuilalt. Este ştiut că se poate duce şi în felul acesta o existenţă stimabilă şi comportamentul acesta al său avea doar singurul dezavantaj că nu-1 putea folosi şi acasă faţă de tatăl său, şi chiar că acesta din urmă trebuia să afle cît mai puţin despre aşa ceva. Căci în faţa acestei autorităţi spirituale, care-1 crescuse şi care îl menţinea într-o blîndă reţinere, impetuozitatea lui Peter se frîngea în nişte încercări jalnice de revoltă, pe care Lindner-senior le considera a fi ţipetele demne de milă ale concupiscenţei. Făcut de mic familiar cu cele mai bune principii de conduită, lui Peter îi venea greu să se închidă în faţa adevărului lor, şi nu-şi putea satisface onoarea şi bravura decît recurgînd, ca un indian, la şiretenii de război care evitau cu grijă lupta corp la corp a cuvintelor. E adevărat că se slujea, pentru a se adapta adversarului, şi de multe cuvinte, dar nu cobora niciodată pînă la necesitatea de a spune adevărul, căci aşa ceva ar fi fost în concepţia lui o vorbărie lipsită de bărbăţie.

Astfel că şi de data aceasta ţîşniră de îndată proteste şi grimase din partea lui, dar fără să găsească vreo reacţie din partea maestrului. Profesorul Lindner schiţase în grabă semnul crucii peste castronul cu supă şi acum mînca serios, tăcut şi grăbit. Doar din cînd în cînd i se opreau ochii, scurt şi fără a se concentra, asupra ţestei fiului său. Cărarea pe capul fiului era în ziua aceasta trasă, cu ajutorul pieptenului, apei şi unei mari cantităţi de pomăda, prin părul des, roşcat, asemenea unei căi ferate înguste prin hăţişul, doar fără voie lăsîndu-i drum33liber, al unei păduri. Cînd Peter simţea privirea tatălui său oprindu-i-se acolo, îşi pleca repede capul spre a-şi acoperi cu bărbia cravata frumoasă, de un roşu ţipător, pe care educatorul său nu i-o cunoştea încă. Căci o clipă mai tîrziu această privire s-ar fi putut coborî blîndă spre o asemenea descoperire şi gura i-ar fi urmat scoţînd cuvinte precum „supunerea faţă de lozincăria unor caraghioşi şi pierde-vară" şi „cochetărie socială şi vanitate servilă", care pe Peter îl răneau. De data aceasta însă nu se întîmplă nimic şi de abia după o vreme, pe cînd li se schimbau farfuriile, Lindner spuse, binevoitor şi parcă nesigur - nici măcar nu se putea şti bine dacă se referea la cravată sau fusese împins la această dojana de vreo privire inconştientă:— Oamenii care mai trebuie încă să lupte mult cu orgoliul lor, s-ar cuveni să evite în înfăţişarea lor exterioară tot ceea ce bate la ochi...Peter se folosi de această neaşteptată clipă de absenţă a tatălui său pentru a scoate la iveală povestea unei note proaste pe care ar fi primit-o din spirit de cavalerism pentru că, fiind scos la ascultare după un anume coleg se prezentase în mod deliberat ca neştiind lecţia, pentru a nu-1 pune în umbră pe cel dinainte în faţa unor întrebări mult prea pretenţioase şi la care elevi mai slabi n-ar fi reuşit în nici un fel să răspundă.Profesorul Lindner clătină doar din cap.Dar după ce se servise la masă şi felul al doilea şi venise desertul, el începu să vorbească, îngîndurat şi parcă plin de precauţii:— Vezi tu, tocmai la vîrsta cînd simţi mai multă poftă de mîncare poţi să cîştigi asupra ta însuţi cele mai importante victorii, şi asta cîtuşi de puţin iăsîndu-te să-ţi fie foame, ci după ce ai mîncat îndeajuns, renunţînd uneori tocmai la un fel de mîncare preferat!Peter tăcea şi nu arăta în nici un fel că ar fi înţeles, dar chipul i se acoperi din nou pînă la urechi de o roşcată vie.— Ar fi o greşeală, continuă tatăl său cu regret, să vreau să te pedepsesc pentru această notă proastă, dar cum tu pe lîngă asta mai şi minţi atît de copilăreşte, e vorba aici la tine de o asemenea lipsă a sentimentului moral al cinstei încît trebuie întîi curăţit terenul pe care pedeapsa să poată acţiona.34Nu cer deci din partea ta nimic mai mult decît să recunoşti tu însuţi asta şi sînt sigur că apoi ai să te pedepseşti singur!Acesta fu momentul în care Peter îşi aminti de starea proastă a sănătăţii cît şi de surmenajul din cauza prea marelui efort la învăţătură care ar fi putut fi vinovat de această carenţă la şcoală şi care îl făceau inapt să încerce să-şi oţelească acum caracterul prin renunţarea la ultimul fel la masă.— Filosoful francez Comte, răspunse calm profesorul acestui argument, obişnuia chiar şi fără un motiv anume ca după masă să mestece o bucată de pîine uscată în locul desertului, doar pentru ca în felul acesta să se gîndească la cei care nu au nici măcar pîine uscată. Este aici un gînd frumos care ne aduce aminte că orice fel de exerciţiu de temperanţă si de simplitate are o profundă semnificaţie socială!Peter nutrea încă de mult o opinie cît se poate de nefavorabilă despre filosofic, dar acum tatăl său îi punea într-o lumină neplăcută şi poezia, căci el continua:— Chiar şi marele scriitor Tolstoi spunea că renunţarea şi temperanţă constituie prima treaptă spre libertate. Omul arc multe pofte slugarnice, şi pentru ca lupta împotriva acestora toate să fie victorioasă, trebuie să înceapă cu cele mai elementare: lăcomia, lenevia şi plăcerile senzuale.Profesorul Lindner obişnuia să rostească fiecare din aceşti trei termeni, care în îndemnurile sale intcrveneau deseori, la fel de impersonal ca şi pe oricare din celelalte; şi cu mult înainte

ca Peter să fi fost în stare să lege de formula „plăcere senzuală" vreo reprezentare anume, el învăţase să cunoască lupta împotriva ei alături de lupta împotriva lăcomiei şi leneviei, fără ca să se mai gîndească în legătură cu aceste plăceri în alt fel decît se gîndea tatăl său, care nu avea nevoie să gîndească nimic în această privinţă, pentru că acesta era sigur că aici începea mvăţămîntu^ elementar în privinţa autodeterminării şi libertăţii personale, în felul acesta, se întîmplă că într-o zi cînd Peter nu cunoştea încă plăcerile senzuale în forma lor cea mai dorită, dar care ajunsese totuşi să-i atingă uşor fustele, să fie pentru prima dată surprins să constate că simţea deodată o furioasă repulsie faţă de combinaţia aceasta urîtă pe care tatăl său o prezenta de obicei între ele şi lăcomie şi trîndăvie; numai că nu-şi luă îngăduinţa să şi-o exprime direct, ci trebui să mintă şi să exclame:35

— Eu sînt un om simplu şi nu mă pot compara cu poeţii şi cu filosofii! Şi, în ciuda tulburării sale, nu-şi alese la întîmplare cuvintele.Educatorul său păstră tăcerea.— Mi-e foame! adăugă Peter cu şi mai multă pasiune. Lindner surîse dureros şi dispreţuitor.— Dar eu mă distrug dacă nu am îndeajuns de multă mîncare! behăi aproape Peter.— Primul răspuns al omului faţă de agresiunile şi atacurile din afară se produce pe calea organului vocal, îl dădăci tatăl său.Şi „ţipătul demn de milă al poftelor concupiscente", cum se exprima în acest sens Lindner, muri în faşă. Peter nu ar fi vrut să plîngă într-o asemenea zi virilă, însă obligaţia de a-şi dezvolta un spirit elocvent defensiv îl apăsa îngrozitor. Nu-i mai venea însă nici o idee şi în clipa aceea ura chiar şi minciuna, pentru care ar fi trebuit să vorbească spre a se sluji de ea. în privirile lui alternau dorinţa asasină şi urletul de imprecaţie. Cînd ajunsese la punctul acesta, profesorul Lindner îi spuse cu bunăvoinţă:— Trebuie să-ţi impui nişte exerciţii serioase de muţenie, pentru ca să nu mai vorbească din tine omul nechibzuit şi necioplit, ci doar cel cumpănit şi binecrescut, de la care pornesc cuvinte aducătoare de pace şi de fermitate!Apoi reflectă mai departe, cu o expresie prietenoasăpe faţă.— Nu am, dacă cineva ar vrea să-i facă buni pe ceilalţi, nici un sfat mai potrivit - îi dezvălui fiului său concluzia la care ajunsese - decît ca el însuşi să fie bun, însuşi Mathias Claudius spune: „Nu pot să mă gîndesc la nimic altceva decît că trebuie să fim noi înşine aşa cum vrem să-i facem pe copii să fie!"Şi cu aceste cuvinte profesorul Lindner împinse cu bunătate şi fermitate desertul din faţa sa, deşi era vorba de o preferinţă a lui, orez cu lapte, cu zahăr şi ciocolată, fără să se atingă de farfurie şi silindu-1 pe fiul său prin această rigoare plină de iubire să facă, scrîşnind din dinţi, acelaşi lucru.Acesta fu momentul în care menajera intră, anunţînd-o pe Agathe. August Lindner se ridică tulburat. „Aşadar, totuşi!" spuse o voce mută, dar îngrozitor de distinctă în sinea lui. Era gata să se simtă indignat, dar era de asemenea pregătit să36trăiască şi un sentiment de blîndeţe fraternă, de felul celui care se potriveşte atît de bine cu tactul moral, şi aceste două contrarii, trăgînd după ele o mare suită de principii, începură o goană nebunească în întregul său corp înainte de a reuşi să rostească indicaţia foarte simplă ca această doamnă să fie condusă în camera de primire.— Tu să mă aştepţi aici! îi spuse cu fermitate lui Peter şi se depărta cu paşi mari.Peter însă remarcase ceva neobişnuit la tatăl său, dar nu ştia exact ce; în orice caz, situaţia îi insuflă atîta dezinvoltură şi curaj încît, după ieşirea tatălui său şi după o scurtă ezitare, îşi vîrî în gură o lingură plină de ciocolată, care era pusă pe masă, apoi o linguriţă de zahăr şi în sfîrşit o lingură mare de orez, ciocolată şi zahăr, lucru pe care-1 repetă de mai multe ori, înainte de a netezi pentru orice eventualitate castronelele la loc.Şi astfel Agathe rămase o vreme singură, aşezată în acest apartament străin, aşteptîndu-1 pe profesorul Lindner, căci acesta se plimba de colo pînă colo într-o altă cameră şi îşi aduna gîndurile înainte de a se înfăţişa frumoasei şi primejdioasei femei. Ea privea în jur şi i se făcu

deodată frică, exact ca şi cum s-ar fi căţărat pe crengile unui pom visat şi acum se temea că nu avea să mai poată coborî din această lume de lemn contorsionat şi de mii de frunze. O ameţeau nenumărate amănunte aici, şi în gustul fad, meschin, pe care-1 exprimau ele se amesteca în mod straniu o anume acreală distantă cu un element contrar pe care, în tulburarea ei, nu-1 putea defini imediat. Ceea ce era distant ar fi putut să amintească de rigiditatea îngheţată a unor desene în creion, însă privind în jur s-ar fi spus că se simte în încăpere şi ceva din moliciunea răsfăţată a unei camere de bunicuţă, cu mirosuri de doctorii şi alifii şi că plutesc prin aer duhuri demodate, efeminate, căutînd cu insistenţe neplăcute să aline cine ştie ce suferinţe omeneşti. Agathe căută să adulmece în jur. Şi deşi prin aer aici nu erau decît propriile ei închipuiri, se simţea împinsă de simţămintele stîrnite de acest mediu tot mai departe îndărăt şi îşi amintea acum de sfioasa „mireasmă cerească", acea adiere de mirosuri sfinte, pe jumătate risipite prin aer şi pierzîndu-şi rădăcinile de odinioară care le rămîneau prinse de cutele sutanelor, aşa cum foştii ei profesori o duceau altădată cu ei, pe vremea cînd era o fetiţă crescută laolaltă cu micile ei prietene în instituţiile de37

învăţămînt pioase şi unde cu toatele erau departe de a se pierde în extaze religioase. Căci oricît de încurajatoare întru credinţă sînt asemenea miresme pentru cei care le asociază cele ce se cuvin devoţiunii, în inimile acelor adolescente acum maturizate, revoltate, şi care se îndreptaseră către cele lumeşti, influenţa lor mai rămînea doar în amintirea vie a altor miresme, acestea încărcate de proteste, legate de imaginea închipuită şi de primele experienţe ale unei mustăţi bărbăteşti sau ale obrajilor energici, mirosind a esenţe tari şi a pudră de ras. Dumnezeu ştie că nici asemenea adieri înmiresmate nu-şi ţin promisiunile pe care par să le aducă! Şi în timp ce Agathe şedea aşezată pe unul din scaunele lindneriene tapisate cu austeritate şi aştepta, mireasma vidă a lumii se asocia cu mireasma vidă a cerului unindu-se nemijlocit în jurul ei, ineluctabil să o închidă ca între două jumătăţi goale de sferă şi o legănă o clipă gîndul nelămurit că ar fi fost pe cale să recupereze o oră de şcoală la care ar fi lipsit fără să-şi fi datseama.Acum ştia unde se află. Hotărîtă, chiar dacă încăsfioasă, încerca să se adapteze acestui mediu şi să-şi amintească de lecţiile de la care se lăsase poate prea repede abătută, însă inima i se răzvrătea în faţa supunerii, asemenea unui cal care se arată nărăvaş la orice îmbunare prin vorbe, şi începu să-i bată deodată grăbită, cu o spaimă nebunească, aşa cum se întîmplă cînd îşi fac simţită prezenţa simţăminte pe care raţiunea ar vrea să le oprească şi nu găseşte cuvinte să o facă. Mai încercă totuşi, după o clipă, încă o dată; şi ca să-şi sprijine acest efort se gîndea la tatăl ei, care fusese un om cu vederi liberale şi care, în întreaga sa personalitate, afişase totdeauna un stil cam plat de gîndire iluministă, în ciuda căruia însă luase hotărîrea de a o trimite, pentru a-şi desăvîrşi formaţia, într-o şcoală confesională. Ea se simţea înclinată să vadă aici un fel de sacrificiu expiatoriu, un fel de încercare, determinată de o nesiguranţă lăuntrică tainică, de a face o dată contrariul celor pe care eşti convins că trebuie să le faci fiind ceea ce eşti convins că eşti; şi pentru că se simţea, acum, deodată, aproape de asemenea inconsecvenţe, o clipă situaţia aceasta în care se adusese ea singură îi apăru ca o repetare tainică, inconştientă, dar determinată de ascultarea filială, a gesturilor paterne. Dar nici acest al doilea fior, deliberat provocat, de pietate, nu dăinui mult; şi era evident că ea pier-38duse o dată pentru totdeauna, aşa cum trăise prea multă vreme la adăpostul prea molatec al liniştirii sufleteşti, capacitatea de a-şi mai găsi ancora în credinţă pentru toate agitatele ei ' presentimente. Căci era de-ajuns să mai privească în jur şi, cu luciditatea feroce pe care o are tinereţea pentru distanţa separînd infinitudinea unei doctrine de finitudinea limitată a doctrinarului, şi care chiar îngăduie uşor să se tragă, pornind de la servitor, concluzii în privinţa stăpînului, se văzu deodată irezistibil împinsă să rîdă de atmosfera acestui loc înconju-rînd-o acum, spre care singură venise ca o captivă şi căreia i se încredinţase plină de aşteptări.Insă îşi înfipse fără să vrea unghiile în lemnul fotoliului, căci i se făcuse ruşine de propria ei nehotărîre. Ar fi preferat acum să-i arunce acestui necunoscut, care-şi luase îndrăzneala să

încerce să o consoleze, tot ceea ce o apăsa acum, să facă aceasta cît mai repede cu putinţă şi dintr-o dată, şi ar fi liniştit-o acum să se arate aşa cum era în realitate: manevrele acelea urîte cu testamentul - cu totul de neiertat dacă te gîndeai fără prejudecăţi. Scrisorile lui Hagauer, desfigurîndu-i ei imaginea la fel de respingător cum ar fi făcut-o o oglindă deformantă, fără ca în acelaşi timp să se poată nega cu totul orice asemănare. Şi apoi, desigur, şi că voia să-1 distrugă pe acest om, chiar dacă poate nu cu adevărat să-1 omoare; şi că, şi asta, ea se măritase totuşi cu el odinioară, dar nici asta n-o făcuse cu adevărat, ci orbită de dispreţul faţă de sine însăşi. Viaţa ei era plină de asemenea jumătăţi de măsură neobişnuite; dar în cele din urmă, unindu-le pe toate acestea, ar fi trebuit să ajungă să vorbească şi despre presentimentul care plutea între Ulrich şi ea, şi această trădare nu putea totuşi niciodată, niciodată să o săvîrşească! Se simţea mohorîtă asemenea unui copil căruia i se dau totdeauna sarcini prea grele. De ce lumina aceasta pe care apuca să o zărească uneori se stingea de fiecare dată brusc asemenea unei lanterne purtate, legănată în mînă, prin întunericul nesfîrşit din jur, şi a cărei lucire este cînd înghiţită de întunecime, cînd iarăşi o clipă eliberată?! I se răpise orice putere de a hotărî ceva, şi pe deasupra îşi amintea acum că Ulrich spusese o dată că cel care caută această lumină trebuie să treacă peste un abis fără fund şi peste care nu există pod. Aşadar, în adîncul fiinţei lui însăşi nu credea nici el în. posibilitatea lucrului acesta pe care-1 căutau împreună? Astfel gîndea ea acum, şi deşi nu îndrăznea39i:fr"

să se îndoiască, se simţea totuşi zguduită în profunzimile propriei ei fiinţe. Nimeni deci nu ar mai fi putut-o ajuta, dacă nu abisul acesta el însuşi! Abisul acesta era Dumnezeu: o, dar ce mai ştia ea! Cu repulsie şi cu dispreţ cerceta acum cu privirile podeţurile care ar fi trebuit să o treacă dincolo, umilinţa acestei încăperi, imaginile pios atîrnate pe pereţi, tot ceea ce urmărea să creeze iluzia unor relaţii mai apropiate cu o asemenea forţă. Ea însăşi era la fel de aproape de a se umili ca şi de a se întoarce cu oroare de la această atmosferă. Şi poate că ar fi preferat mai degrabă să fugă încă o dată; dar cînd îşi aminti că ea fugea totdeauna, se gîndi încă o dată la Ulrich şi i se păru că este „groaznic de laşă". Tăcerea, acasă la ei, fusese însă asemenea calmului care se simte înaintea furtunii, şi tocmai apăsarea acestei apropieri a furtunii o împinsese să fugă aici. Aşa ajunse să vadă acum lucrurile, nu fără un început de surîs; şi era firesc de asemenea să-şi mai aducă aminte de ceva ce spusese Ulrich, căci el zisese o dată: „Niciodată un om nu se găseşte pe sine însuşi ca fiind un laş pe de-a întregul; căci atunci cînd se sperie de ceva, fuge exact atît de departe cît să i se pară iarăşi că e un erou!" Şi deci ea era acum aşezată aici!

44 O wpllcaţte v/o/etâfîn clipa aceea intră Lindner, şi el însuşi îşi pregătise la fel de multe lucruri de spus ca şi vizitatoarea sa; dar totul se petrecu altfel atunci cînd se găsiră unul în faţa celuilalt. Agathe trecu îndată la atac cu nişte cuvinte care spre uimirea ei erau cu mult mai banale decît le-ar fi anunţat premisele frămîntate deea înainte.— Vă amintiţi poate că v-am rugat să-mi explicaţi unele lucruri, începu ea. lată-mă acum. Ştiu încă foarte bine ce aţi obiectat împotriva intenţiei mele de a divorţa. Poate chiar că am înţeles de atunci încoace şi mai bine!Erau aşezaţi la o masă mare, rotundă şi îi despărţea întreaga lungime a diametrului ei. Agathe se simţea, în comparaţie cu ultimele momente în care mai fusese singură înainte, profund abătută, acum în clipa de început a conversaţiei lor, apoi însă începu să simtă pămîntul ferm sub40picioare; avansase cuvîntul divorţ ca o momeală, deşi curiozitatea ei de a afla părerea lui Lindner era şi sinceră.Şi acesta răspunse într-adevăr aproape în aceeaşi clipă:— Ştiu foarte bine de ce cereţi de la mine această explicaţie. Toată viaţa vi s-a insinuat, fără îndoială, că o asemenea credinţă în ceva supraomenesc şi ascultarea faţă de poruncile care-şi au originea în aceasta aparţin epocii medievale! Aţi fost făcută să învăţaţi că asemenea basme

ar fi fost anihilate de ştiinţă! Dar sînteţi sigură că aşa stau într-adevăr lucrurile?!Agathe remarcă spre surprinderea ei că, aproximativ la fiecare al treilea cuvînt, buzele lui Lindner se contractau, sub barba rărită, asemenea unor luptători pregătindu-se să se confrunte. Nu răspunse nimic.— Aţi reflectat la asta? continuă Lindner cu severitate. Cunoaşteţi dumneavoastră multiplicitatea reală a întrebărilor care depind de aceasta? Văd: nu le cunoaşteţi! Dar aveţi un gest suveran al mîinii cu care le daţi la o parte, şi probabil că în vremea asta nici nu ştiţi că nu faceţi altceva decît să acţionaţi sub influenţa unei constrîngeri străine!Se aruncase în înseşi ghearele primejdiei. Rămînea incert care ar fi fost acele voci insinuante Ia care se gîndea. Se simţea purtat de o forţă străină. Vorbele sale alcătuiau un tunel lung, pe care îJ săpase printr-un munte pentru a se arunca dincolo asupra unei concepţii scăldate în lumină glorioasă şi care suna: „Minciunile liber-cugetătorilor". Nu-i includea aici nici pe Ulrich şi aici pe Hagauer, dar pe de altă parte îi includea pe amîndoi, îi includea aici pe toţi.— Şr chiar dacă aţi fi reflectat la asta - strigă el cu glasul ridicîndu-i-se cu îndrăzneală - şi chiar dacă aţi fi convinsă de asemenea erezii: că trupul nu este decît un sistem de corpuscule moarte, sufletul - un joc al glandelor, societatea - un ghemotoc mizerabil de legi mecanico-economice; şi chiar dacă aceasta ar fi adevărat, ceea ce e departe de a fi cazul -eu aş refuza unei asemenea gîndiri cunoaşterea adevărului vieţii! Căci ceea ce se numeşte pe sine însuşi a fi ştiinţa nu are nici cea mai redusă competenţă să explice, cu ajutorul procedeelor ei exterioare, ceea ce trăieşte ca certitudine lăuntrică, spirituală în om. Adevărul vieţii este o ştiinţă fără de început şi faptele adevăratei vieţi nu vor fi niciodată comunicate prin dovezi; cine trăieşte şi suferă deţine în sine însuşi41h.-^n^ff"

acest adevăr ca fiind forţa tainică a exigentelor superioare şi ca reprezentînd interpretarea plină de viaţă a lui însuşi!Lindner se ridicase în picioare. Ochii îi străluceau ca ai unor oratori din amvon, de la înălţimea pe care i-o îngăduiau lungile lui picioare. De acolo, de sus, îşi cobora privirile cu un sentiment de putere asupra Agathei. „De ce vorbeşte de la început atît de mult?" se gîndea ea. „Şi ce are împotriva lui Ulrich? Abia dacă-1 cunoaşte, şi totuşi e limpede că acum vorbeşte ca să-1 atace pe el." Şi obişnuinţa pe care o au femeile să analizeze agitaţia sentimentelor îi insuflă, mai repede decît ar fi făcut-o reflecţia, certitudinea că Lindner vorbea^ în felul acesta numai pentru că, în chip ridicol, era gelos, îşi ridicase ochii spre el cu un surîs fascinant. El sta în picioare, înalt, fragil, înarmat, şi i se părea o lăcustă gigantică şi agresivă din vreo epocă preistorică. „Doamne", se gîndi ea, „acum am să-i spun iarăşi ceva care are să-1 înfurie, şi are să sară iarăşi pe mine: Unde sînt? Ce joc anume joc?" O făcea să se simtă confuză faptul că Lindner îi stîrnea rîsul şi că totuşi nu reuşea să se scuture de unele din formulele lui, cum ar fi fost „ştiinţă fără de început" sau „interpretare plină de viaţă", formule sunînd atît de straniu în lumea prezentă şi totuşi fiindu-i ei tainic familiare, ca şi cum ea însăşi le-ar fi folosit totdeauna fără să-şi mai amintească măcar să fi auzit înainte rostindu-se asemenea expresii. Se gîndea: „E înfiorător, dar unele din vorbele lui mi s-au şi cuibărit în inimă ca nişte copii!"Lindner remarcase că făcuse o anumită impresie asupra ei, şi această satisfacţie îl mai împăca puţin cu ea. Vedea în faţa lui o femeie tînără, pe faţa căreia excitaţia, indiferenţa simultană şi chiar şi insolenţa păreau să alterneze în chip suspect; şi cum credea că ar fi fost el însuşi un cunoscător avizat al sufletului feminin, nu se lăsă înşelat de această presupunere, ci îşi amintea că ispita orgoliului şi a vanităţii era extrem de puternică pentru femeile frumoase. De fapt, rareori putea contempla un chip frumos fără un amestec de compătimire. Căci după părerea lui, fiinţele astfel înzestrate erau aproape totdeauna nişte martiri ai exteriorului lor strălucitor, care le împingea spre înfumurare, cu întregul ei cortegiu respingător de răceală a inimii şi superficialitate. Oricum, se poate întîmpla ca şi în spatele unui chip frumos să fie un suflet, şi cîtă nesiguranţă nu se ascunde deseori dincolo de42•

:i^fl^P!!Pffi^WMflBP!PP™^™'PWn'WP^

orgoliu, cîtă deznădejde dincolo de frivolitate! Uneori tocmai fiinţele omeneşti cu deosebire nobile sînt cele cărora le lipseşte doar ajutorul unor convingeri drepte şi de nezdruncinat. Şi

Lindner era acum din nou treptat cucerit de gîndul că omul care a izbîndit trebuie să se transpună în starea de spirit a celui dezmoştenit; şi cînd făcu aceasta, deveni conştient de faptul că forma chipului şi trupului Agathei avea acea seninătate graţioasă proprie doar celor măreţi şi nobili, şi chiar genunchiul ei îi apărea prin faldurile vestmîntului ca cel al unei Niobe. îl uimi dintr-o dată faptul că i se impunea o asemenea comparaţie, care nu avea cum să fie în nici un fel potrivită cu formaţia sa ştiinţifică, dar fără îndoială aici se asociase nobleţea morală a propriei lui suferinţe morale cu imaginea suspectă a ^unei mulţimi de copii, căci se simţea nu atît atras cît speriat, îi remarca acum şi bustul, care respira în valuri grăbite, mici. Simţi o clipă că se înăbuşă, şi dacă nu i-ar fi venit şi de data aceasta în ajutor experienţa lui de viată, s-ar fi simţit descumpănit; ca îi şopti, chiar în clipa aceasta cînd confuzia lui atinsese un punct culminant, că acest bust trebuia să închidă în ci ceva cu neputinţă de exprimat şi că această taină, după tot ceea ce ştia el, trebuia să fie legată de divorţul de colegul său Hagauer; şi aceasta îl salvă de la o nebunie ruşinoasă, oferind u-i deodată posibilitatea de a dori să vadă dezvăluindu-i-se această taină şi nu bustul din faţa lui. îşi concentra toate forţele în această privinţă, şi asocierea păcatului cu gestul cavaleresc al uciderii dragonului reprezentînd acest păcat îi pluti o clipă prin faţa ochilor în culori strălucitoare, asemenea celor care licăreau pe vitraliul camerei sale de lucru.Agathe întrerupse aceste meditaţii cu o întrebare, pe care i-o adresă pe un ton măsurat, chiar reţinut, după ce îşi strînsesc gîndurile.— Aţi susţinut că acţionez sub influenţa insinuărilor unei constrîngeri străine; ce aţi vrut să spuneţi cu asta?Lindner îşi ridică buimac privirile care se opriseră asupra inimii ei, căutîndu-i acum ochii. Nu i se mai întîmplase niciodată pînă acum să nu mai ştie ce spusese cu o clipă înainte. O privise pe această tînără femeie ca pe o victimă a gîndirii liber-cugetătorilor, dintre cele care pervertesc epoca noastră, şi bucuria victoriei pe care credea că o obţinuse îl făcuse să uite totul.43

Agathe îşi repetă întrebarea cu o mică modificare:— V-am mărturisit dorinţa de a mă despărţi de profesorul Hagauer, şi dumneavoastră mi-aţi răspuns că aş acţiona sub influenţa unor insinuări din afară. Ar putea să-mi folosească să aflu ce înţelegeţi prin aceasta. Vă repet că nici unul din temeiurile obişnuite nu se aplică întru totul aici; nici măcar antipatia, măsurată după criteriile lumeşti, nu a fost de nedepăşit. M-am convins doar pur şi simplu că ea nu trebuie să fie depăşită, şi că ar trebui să fie sporită fără măsură de mult!— Prin ce?— Tocmai aceasta este întrebarea căreia dumneavoastră trebuie să mă ajutaţi să-i răspund, îl privea iarăşi cu un surîs tandru, care era, ca să spunem aşa, grozav de adînc decoltat şi care îi dezgolea lăuntrul bustului ca şi cînd n-ar mai fi rămas peste el decît o dantelă neagră.Involuntar, Lindner îşi apără ochii printr-un gest al mîinii care se prefăcea a-şi potrivi la loc ochelarii. Adevărul era că, în viziunea sa despre lume, ca şi în sentimentele cu care-i făcea faţă Agathei, curajului îi revenea un acelaşi rol anxios. El făcea parte dintre cei care au recunoscut faptul că umilinţei îi este uşurată victoria atunci cînd a zdrobit întîi orgoliul printr-o lovitură viguroasă de pumn, şi natura sa de erudit îl învăţase să nu se teamă de nici un fel de orgoliu mai mult decît de cel al ştiinţei libere şi independente care-i reproşează credinţei că nu este ştiinţifică. Dacă i s-ar fi spus că sfinţii, ridicîndu-şi mîinile goale şi rugătoare, sînt demodaţi şi că ar trebui înfăţişaţi acum cu săbii, pistoale sau strîngînd în pumn arme mai noi, s-ar fi putut ca lucrul acesta să-1 indigneze, însă nu voia ca armele ştiinţei să-i fie refuzate credinţei. Era aici o eroare aproape totală, dar nu era el singurul care o trăia; şi din cauză aceasta o bombardase pe Agathe cu cuvinte care şi-ar fi găsit un loc de cinste în publicaţiile' sale - şi unde probabil că-1 şi ocupaseră - dar părînd deplasate în faţa unei femei venite să i se mărturisească, îşi dădea seama acum el însuşi de aceasta, privind-o pe femeia din faţa lui, emisară a unor continente inamice lui, şi care-i fusese dată în mîini de un destin binevoitor sau demonic, aşezată în faţa lui cu o modestie gînditoare, şi era pus în încurcătură neştiind cum să-i răspundă.44

— Ah, spuse pe un ton cît mai general şi dispreţuitor cu putinţă, şi din întîmplare nici nu nimeri prea alături, mă gîndeam la spiritul care domină astăzi şi care-i face pe cei tineri să se teamă că ar putea părea stupizi, şi chiar lipsiţi de spirit ştiinţific, dacă nu-şi însuşesc toate superstiţiile acestea moderne. Ce ştiu eu ce lozinci s-ar putea să vi se agite prin minte: Să ne trăim viaţa! Să spunem da vieţii! Cultura personalităţii! Libertatea gîndirii sau a artei! în orice caz, totul, numai nu poruncile moralei simple şi eterne!Fericita gradaţie „stupid şi chiar lipsit de spirit ştiinţific" îl bucura prin subtilitatea ei şi îi stîrnise din nou spiritul de combativitate.— Vă veţi mira, continuă el, că în discuţia cu dumneavoastră pun preţ pe ştiinţă, fără să ştiu dacă dumneavoastră v-aţi ocupat mai mult sau mai puţin de aşa ceva...— Deloc! îl întrerupse Agathe. Eu sînt o femeie ignorantă. Sublinie această exprimare şi părea să-i facă plăcere să o rostească, poate cu un fel de falsă pietate.— Dar e aici mediul dumneavoastră! o corectă Lindner cu fermitate. Şi fie că e vorba de libertatea moravurilor, fie de cea a ştiinţei, în amîndouă se exprimă acelaşi lucru: spiritul desprins de morală!Agathe resimţi din nou şi aceste cuvinte ca pe nişte umbre prozaice care ar fi fost proiectate dintr-o întunecime ce le-ar fi fost în preajmă. Nu era dispusă să-şi ascundă dezamăgirea, dar şi-o mărturisi acum rîzînd.— Mi-aţi dat de curînd sfatul să nu mă gîndesc la mine însămi, şi dumneavoastră vorbiţi tot timpul despre mine, îl făcu cu ironie atent pe bărbatul din faţa ei.Acesta repetă:— Vă e frică să vă simţiţi inactuală!In ochii Agathei tresări o lumină de iritare.— Sînt descumpănită, atît de puţin mi se potriveşte mie ce-mi spuneţi dumneavoastră!— Şi eu vă spun: „S-a plătit mult pentru dumneavoastră, nu deveniţi sclava bărbaţilor!"Dicţiunea lui, care contrasta cu întreaga persoană fizică a lui Lindner, aşa cum o floare grea contrastează cu o tulpină prea fragilă, o înveseli pe Agathe. Insista, cu o voce aproape răguşită:45— Atunci, ce ar trebui să fac? Sper să aud de la dumneavoastră un răspuns precis.Lindner înghiţi şi faţa i se întunecă de gravitate.— Faceţi ce este datoria dumneavoastră!— Dar nu ştiu care este datoria mea!— Atunci trebuie să vă căutaţi îndatoririle!— Eu nu ştiu ce sînţ îndatoririle! Lindner surîse amar.— Iată că imediat ne apare în faţă libertatea personalităţii! exclamă el. Un joc van de oglinzi! Vedeţi chiar din exemplul dumneavoastră: cînd omul este liber, e nefericit! Cînd omul este liber, e o fantomă! continuă el.Şi jena pe care o simţea îl făcea să ridice şi mai mult vocea. Apoi însă îşi coborî iarăşi glasul şi încheie cu convingere:— Datoria este ceea ce a construit umanitatea dintr-o justă cunoaştere de sine însăşi împotriva propriilor ei slăbiciuni. Datoria este acel unic şi acelaşi adevăr pe care 1-au cunoscut toate marile personalităţi sau spre care au tins pre-simţindu-1. Datoria este lucrarea experienţei de sute de ani şi ceea ce se înfăţişează privirii vizionare a celor dăruiţi cu har. Datoria este însăşi ceea ce omul cel mai simplu cunoaşte exact în tainica lui lume lăuntrică cînd duce o viaţă sinceră şi loială!— Asta a fost o cîntare la lumina tremurătoare a luminărilor, constată ca o apreciere Agathe.Partea neplăcută era că şi Lindner simţea că de fapt cîntase fals. Ar fi trebuit să spună altceva, dar nu avea curaj să recunoască acum în ce anume consta abaterea de la glasul real al inimii sale. îşi îngădui doar gîndul că această tînără fiinţă trebuie să fi fost dezamăgită de soţul ei, pentru a se dezlănţui cu o furie atît de aspră şi de amară împotriva ei înseşi, şi că, în ciuda tuturor reproşurilor pe care le invoca asupra ei, ar fi fost demnă de un bărbat mai puternic; avea însă impresia că unui asemenea gînd ar fi vrut să-i urmeze unul cu mult mai primejdios, în vremea aceasta însă, Agathe clătina lent şi cu foarte multă hotărîre din cap; şi cu acea siguranţă de sine involuntară cu care un om iritat de un altul este împins spre un gest care să

ducă de-a dreptul la o criză într-o situaţie deja dubioasă, ea continuă:— Dar noi vorbim de divorţul meu! şi de ce nu mai spuneţi astăzi nimic despre Dumnezeu? De ce nu-mi spuneţi46pur şi simplu: „Dumnezeu îţi porunceşte să rămîi alături de profesorul Hagauer!"? Pentru că eu nu pot să-mi imaginez că el poate porunci aşa ceva!Lindner ridică involuntar din umerii săi înalţi; părea de fapt ca, în această mişcare ascendentă, el însuşi să plutească cu adevărat spre înălţimi.— Eu n-am vorbit niciodată cu dumneavoastră despre asta, asta aţi încercat-o doar dumneavoastră! se apără el cu brutalitate. Şi în ce priveşte restul, să nu vă apucaţi să credeţi că Dumnezeu se preocupă în vreun fel de micile demersuri egoiste ale sentimentelor noastre! Pentru asta este legea lui aici, care noi trebuie să o respectăm. Sau poate că asta nu vi se pare destul de eroic în zilele noastre, cînd omul vrea în toate nota „personală"? Foarte bine, atunci eu opun pretenţiilor dumneavoastră un eroism mai înalt, cel al supunerii eroice!Fiecare din cuvintele acestea spunea ceva cu mult mai semnificativ decît ar fi putut să-şi permită să o spună un laic, fie şi numai în gînd; Agathe, în schimb, în faţa unei sfidări atît de brutale, nu putea decît să surîdă fără să se oprească, dacă nu voia să se vadă silită să se ridice şi să-şi încheie vizita, şi acum surîdea firesc şi cu o atît de mare dezinvoltură încît Lindner se simţea tot mai iritat şi confuz, îşi urmărea ideile învîrtejindu-i-se neliniştitor şi era stăpînit tot mai mult de un fel de beţie incandescentă care-i răpea luciditatea şi-i contraria voinţa de a înfrînge încăpăţînarea supărătoare a celei care-i sta în fată şi poate chiar de a-i salva sufletul.— Datoria noastră este dureroasă! exclamă el. Datoria noastră poate fi odioasă, respingătoare chiar! Să nu credeţi că vreau să fiu avocatul soţului dumneavoastră şi că m-aş situa prin firea mea de partea lui. Dar dumneavoastră trebuie să ascultaţi legea, pentru că legea aceasta este singura care ne garantează linişte dăinuitoare şi ne apără pe noi de noi înşine!Agathe îi rîse de-a dreptul în faţă; descoperise acum care-i erau armele puse în mînă de efectele dorinţei ei de a divorţa şi acum întoarse încă o dată cuţitul în rană.— Eu înţeleg prea puţin din toate astea, spuse ea. Dar îmi daţi voie să vă mărturisesc sincer o impresie a mea? Cînd vă înfuriaţi deveniţi puţin cam libidinos!— Ah, lăsaţi asta! protestă Lindner.Făcu un salt îndărăt şi era acum stăpînit de o singură dorinţă - să nu-i permită ei cu nici un preţ o asemenea atitu-47

dine. îşi înălţă glasul ca să se apere, şi o conjură pe fantoma aceasta a păcatului aşezată în faţa lui.— Spiritul nu trebuie să se supună cărnii şi farmecelor şi spaimelor ei! Nici măcar sub forma repulsiei! Şi vă spun: Se poate ca strunirea acestei repulsii trupeşti, pe care după toate aparenţele v-a impus-o şcoala căsătoriei, să fie dureroasă, totuşi nu aveţi voie să fugiţi din faţa ei. Căci în oameni trăieşte o dorinţă de eliberare şi nu ne este îngăduit să fim sclavii repulsiei pe care o simte carnea noastră, cum nu trebuie să fim nici sclavii voluptăţii ei! Este evident că asta aţi dorit să mă auziţi spunînd, căci altminteri n-aţi fi venit la mine! încheie el, cu nu mai puţină măreţie cît perfidie.Se înfăţişa acum, ţeapăn, în toată înălţimea lui, în faţa Agathei, firele bărbii îi tremurau în jurul buzelor. Niciodată pînă atunci nu mai spusese asemenea cuvinte unei femei, cu excepţia propriei lui femei defuncte şi atunci sentimentele fuseseră de altă natură. Căci acum ele erau amestecate cu oarecare voluptate, ca şi cînd şi-ar fi legănat un bici în mînă pentru a pedepsi întregul glob pămîntesc, şi în acelaşi timp simţămintele acestea cuprindeau şi anxietate, ca şi cînd ar fi simţit că pluteşte, asemenea unei pălării smulse de vîrtejul îndemnurilor la penitenţă de care era acum stăpînit.— Şi iată că iarăşi aţi spus nişte lucruri stranii! remarcă Agathe cu răceală şi voia acum să-şi ascundă impertinenţa cu cîteva cuvinte seci; dar apoi măsură deodată abisul uriaş care i se căsca la picioare şi preferă să se umilească îmblînzită, întrerupîndu-şi vorbele, pentru a continua cu un glas care părea deodată întunecat de remuşcări:— Eu am venit doar pentru că voiam ca dumneavoastră să mă ghidaţi într-un fel.

Cu o ardoare confuză Lindner ridică din nou biciuşca cuvintelor; ghicea că Aghate îl abătea deliberat pe o cale greşită, dar găsea drumul îndărăt şi căuta să se încreadăîn viitor.— Să fii legată toată viaţa de un bărbat, fără a simţi o atracţie trupească, este desigur o pedeapsă grea, exclamă el. Dar nu ţi-ai atras o asemenea pedeapsă atunci cînd partenerul este nedemn, tocmai prin faptul că nu ai acordat o atenţie suficientă semnelor vieţii lui lăuntrice?! Multe femei se lasă ameţite de aparenţele exterioare şi cine ştie dacă nu vine o48P^ppasemenea pedeapsă tocmai pentru a le scutura şi deştepta la viaţă!Deodată vocea îi pieri. Agathe îi însoţise cuvintele cu mişcări aprobatoare din cap; dar gîndul că ar fi putut să şi-1 imagineze pe Hagauer ca pe un seducător în stare s-o ameţească fusese prea mult, şi veselia care-i izbucnise în ochi o trăda. Lindner, complet pierdut acum, tună cu o voce de falset:— Căci cel care cruţă varga de pedeapsă, acela îşi urăşte copilul, dar cel care şi-1 iubeşte, ştie să-1 pedepsească.Rezistenţa pe care i-o opunea victima făcuse din filosoful adăpostit în donjonul său, sigur acum pe de-a-ntregul, un poet al puniţiunilor şi al tulburătoarelor lor manifestări însoţitoare. Era ameţit cu totul de un simţămînt pe care nu-1 cunoscuse pînă atunci, care provenea dintr-o combinaţie intimă a dojanelor morale, menite să-şi îmboldească vizitatoarea, cu o tulburare a întregii sale virtualităţi, şi îşi dădea acum seama că putea socoti acest simţămînt ca fiind, la modul simbolic, voluptuos.însă „aroganţa cuceritoare", care ar fi trebuit pînă la urmă să fie împinsă de la vanitatea goală a frumuseţii ei lumeşti la disperare, trecu foarte realist peste ameninţările sale cu varga şi întrebă calmă:— De cine ar urma să fiu eu pedepsită? La cine vă gîndiţi? Vă gîndiţi la Dumnezeu?Şi asta tocmai că nu i se putea spune în cuvinte! Lindner îşi pierdu dintr-o dată curajul, îi apăruseră broboane de sudoare la rădăcina părului. Era cu neputinţă să rostească numele Domnului într-un asemenea context. Privirea lui, care se alungise asemenea unei furculiţe cu doi dinţi, se trase încet îndărăt din faţa Agathei. Agathe simţea aceasta. „Aşadar, nici el nu e în stare!" se gîndi ea. Avea o poftă nebunească să continue să-1 rănească pe acest om pînă cînd avea să-i ţîş-nească de pe buze lucrul pe care nu voia să i-1 mărturisească. Dar pentru această vizită era de-ajuns; conversaţia ajunsese la limitele ei extreme. Agathe înţelegea că fusese vorba doar de un" subterfugiu învăluind în incandescenţă vorbele, care lăsau să se vadă prin licărirea lor adevărul, la care el recursese numai pentru a nu spune ceea ce era important pentru el. De altfel şi Lindner ştia acum că tot ceea ce proclamase pînă acum, de fapt tot ceea ce îl tulburase astfel, însăşi exagerarea aceasta, se iscase din teama lui de exagerări, îşi dădea seama49că aspectul lor cel mai ameninţător era că el însuşi, împins în ;> mod evident de această tînără femeie excesivă, se apropia cu gînduri şi sentimente imprudente de ceva ce trebuia să rămînă ascuns în spatele unor cuvinte sublime, în sinea lui numea acum aceasta „un ultragiu adus decenţei credinţei". Căci în V aceste cîteva secunde sîngele i se retrăsese din obraji şi îşi reîncepuse circulaţia normală; el se trezi ca unul care se regăseşte deodată gol puşcă departe de propria sa casă şi îşi aminti că nu trebuia să o lase pe Agathe să plece fără consolare şi unele învăţături de bine. Respirînd adînc, se retrase din faţa ei, îşi netezi barba şi spuse pe un ton de reproş:— Aveţi o personalitate instabilă şi himerică!— Şi dumneavoastră aveţi un fel ciudat de a fi galant! răspunse Agathe cu răceală, căci ea nu mai avea acum nici o poftă să mai continue.Lindner considera însă că se impunea, pentru refacerea propriului său prestigiu, să mai spună ceva.— Dumneavoastră ar trebui să învăţaţi la şcoala realităţii să vă impuneţi un Mu implacabil propriei dumneavoastră subiectivităţi, căci pe cel care nu poate să facă asta, imaginaţia şi

capriciile sale nu vor întîrzia să-1 răstoarne lapămînt...!Se opri, căci femeia aceasta ciudată continua să-i smulgă din propriul său piept o voce neplăcut schimbată.— Vai de cel care se rupe de moralitatea sa, căci acela se rupe de realitate! adăugă el încet.Agathe ridică din umeri.— Sper să vă reîntîlnesc data viitoare la noi acasă,propuse ea.— La asta trebuie totuşi să vă răspund: Niciodată! protestă Lindner brusc, şi acum vocea îi era foarte pământeană. Intre fratele dumneavoastră şi mine există divergenţe în modul de a privi viaţa care fac să fie de preferat evitarea contactelor dintre noi, adăugă el drept scuză.— Atunci va trebui ca eu însămi să mă apuc să urmez cu sîrguinţă şcoala realităţii, îi răspunse liniştită Agathe.— Nu! repetă Lindner şi spunînd aceasta îi bara în chip ciudat şi aproape ameninţător drumul; căci rostind aceste cuvinte din urmă ea se pregătise de plecare. Aceasta nu trebuie să se întîmple! Nu aveţi voie să mă puneţi pe mine, faţă de50colegul meu Hagauer, în situaţia echivocă de a primi viziteledumneavoastră fără ştirea lui!— întotdeauna sînteţi atît de pătimaş ca astăzi? întrebă Agathe ironică şi îl sili să-i facă loc să treacă.Acum la sfîrşit se simţea golită pe dinăuntru, dar înviorată. Teama pe care o trăda faţă de ea Lindner o împingea spre atitudini străine felului ei de a fi natural; însă în vreme ce exigenţele fratelui ei reuşeau uşor să o descurajeze, bărbatul acesta îi reda libertatea de a-şi mişca sentimentele după voie şi o consola faptul că îl putea descumpăni astfel.„M-am compromis oare în vreun fel?" se întrebă Lindner după ce ea plecase, îşi îndreptă umerii şi mărşălui de cîteva ori în sus şi în jos prin cameră, în cele din urmă hotărî să continue această relaţie şi îşi rezumă sentimentul de jenă, care era foarte pronunţat, în termeni cazoni: „Trebuie să avem voinţa fermă a curajului faţă de tot ceea ce este penibil!"însă în vremea aceasta, la plecarea Agathei, Peter se retrase dintr-un salt de la gaura cheii de unde spionase, nu fără uimire, felul în care tatăl său procedase cu „gîsca aceasta masivă". ;

45 începutul unei serii de evenimente minunateCurînd după această vizită se repetă acel „Imposibil" care îi învăluia în chip aproape fizic pe Agathe şi pe Ulrich, şi de fapt lucrul acesta se întîmplă fără ca în realitate să se întîmple ceva.Fratele şi sora se schimbau tocmai pentru a merge la o serală, în toată casa nu mai era nimeni altcineva decît Ulrich ca s-o ajute pe Aghate, ei nu începuseră să se pregătească la timp şi din cauza aceasta de vreun sfert de oră fuseseră cît se poate de grăbiţi, cînd se produse o pauză. Pe spetezele şi pe suprafeţele plate ale camerei era răspîndit, piesă cu piesă, întregul arsenal războinic la care recurge o femeie în asemenea împrejurări, şi în clipa aceea Agathe tocmai se apleca peste propriul ei picior cu toată atenţia pe care o necesită încălţarea unui ciorap de mătase subţire. Ulrich era în picioare în spatele ei. îi vedea capul, gîtul, umerii şi spinarea aproape dezgolită;51trupul se arcuia puţin într-o parte asupra genunchiului ridicat şi încordarea cu care-şi urma gestul îi rotunjea pe gît trei cute care-i străbăteau, zvelte şi limpezi, pielea clară, ca trei săgeţi fine; graţia trupească a acestei imagini, răsărită din tăcerea care se crease în clipa aceea, părea sâ-şi fi pierdut cadrul şi trecuse atît de direct şi imediat în trupul lui Ulrich, încît acesta îşi părăsi locul unde se oprise pînă atunci şi, nici atît de total inconştient cum ar fi fost cazul cu un steag desfăşurat de vînt, dar nici cu o deliberare conştientă, se strecură mai aproape, în vîrful picioarelor, luînd-o prin surprindere pe cea astfel aplecată spre preocuparea ei şi, cu un fel de tandră sălbăticie, muşcă una din aceste săgeţi, în vreme ce cuprindea cu braţul trupul surorii sale. Apoi dinţii lui Ulrich părăsiră cu la fel de atentă precauţie gîtul celei astfel surprinse; mîna lui dreaptă îi cuprinsese genunchiul ei şi, în timp ce cu stînga îi strîngea trupul

lingă al său, el o smulse, încordîndu-şi deodată muşchii picioarelor, ridicînd-o o dată cu propriul său trup în aer. Agathe scoase atunci un ţipăt înfricoşat.Pînă în clipa aceea totul se petrecuse la fel de exuberant şi glumeţ ca multe alte momente înainte, şi chiar dacă gesturile fuseseră poate iluminate de culorile iubirii, fusese păstrată tot timpul intenţia la drept vorbind sfioasă de a ascunde natura insolită şi primejdioasă a unei asemenea iubiri sub vestmîntul unei intimităţi pline de bună dispoziţie. Dar cînd Agathe îşi învinsese primul moment de spaimă, simţin-du-se, nu atît zburînd, cît mai de grabă odihnindu-se în aer, dintr-o dată eliberată de toată greutatea proprie şi găsind în schimb îmbrăţişarea blîndă a unei mişcări încetinindu-se treptat tot mai mult, unul din acele hazarduri care nu stau în puterea nimănui o transpuse într-o linişte minunată, departe parcă de orice tulburare pămîntească; printr-o torsiune care-i schimbă deodată echilibrul trupului, şi pe care ar fi fost incapabilă să o mai repete vreodată, ea se scutură şi de ultimele fire mătăsoase ale acelei constrîngeri de cu o clipă înainte, se întoarse, lăsîndu-se căzînd, spre fratele ei, continuîndu-şi chiar în cădere mişcarea ascendentă dinainte şi se cufundă asemenea unui nor de fericire în braţele lui. Ulrich o purtă, strîngîndu-i cu tandreţe trupul lîngă al său, prin încăperea tot mai mult întunecîndu-se, spre fereastră, şi o aşeză acolo alături de el în lumina blîndă a serii care-i scălda ei faţa ca în lacrimi, în ciuda forţei care fusese necesară pentru toate acestea şi a52constrîngerii cu care Ulrich o atrăsese astfel la sine pe sora lui, li se părea că tot ceea ce făcuseră era ceva ciudat în afara oricărei forţe şi presiuni constrîngătoare; s-ar fi putut cel mult compara, întreaga scenă, cu fervoarea miraculoasă a unui tablou care, pentru cineva din afară care-1 ia în mîini, nu e decît o suprafaţă plană derizorie, vopsită în culori. Şi ei nici nu aveau altceva în minte decît această întîmplare, angajîn-du-le trupurile şi care le umplea cu totul conştiinţa, dar care mai păstra, pe lîngă aspectul ei de glumă inofensivă, de fapt la început poate chiar ceva cam grosolană şi care le pusese în mişcare muşchii, şi o altă a doua natură paralizîndu-le cu o extremă tandreţe tot trupul şi învăluindu-i totodată într-o sensi-bilitate de nedescris. îşi înlănţuiseră unul altuia, întrebători parcă, umerii cu braţele. Statura într-adevăr frăţească a trupurilor li se împărtăşea deopotrivă, ca şi cînd ar fi crescut amîndoi dintr-o aceeaşi rădăcină. Se priveau în ochi cu multă curiozitate, ca şi cum s-ar fi văzut atunci pentru prima dată. Şi deşi n-ar fi putut povesti ceea ce se petrecuse în realitate între ei, căci participaseră mult prea intim laolaltă la totul, credeau totuşi că ştiu că se regăsiseră, tocmai, pe neaşteptate, în această stare de spirit comună amîndurora, la ale cărei limite zăboviseră atîta vreme, pe care şi-o descoperiseră unul altuia atît de des şi pe care totuşi nu o priviseră pînă atunci decît din afară.Dacă ar fi examinat lucid această întîmplare, şi pe ascuns, amîndoi făceau acum aceasta, vedeau că, în fond, totul nu fusese aproape nimic mai mult decît un hazard tulburător şi care ar fi trebuit de-a dreptul să se risipească în aer, în momentul următor, sau cel puţin o dată cu întoarcerea la o altă preocupare; însă nu se întîmplă aşa. Dimpotrivă, ci se îndepărtară de fereastră, aprinseră lumina, îşi rcluară activitatea, dar curînd se întrerupseră iarăşi, şi fără să fi trebuit să se înţeleagă în privinţa aceasta, Ulrich se duse la telefon şi comunică acolo unde erau aşteptaţi că nu aveau să vină. El îşi îmbrăcase deja hainele de seară, însă rochia Agathei îi mai atîrna încă neîncheiată la umeri, şi se străduia de abia acum să-şi aranjeze părul. Rezonanţa mecanică a glasului său în aparat şi legătura cu lumea din afară, pe care o stabilise, nu-1 dezmeticiseră deloc pe Ulrich; se aşeză acum în faţa surorii sale, care se opri din ceea ce făcea ea însăşi şi cînd privirile li se întîlniră nu mai exista între ei nimic altceva sigur decît că53totul se hotărîse şi orice interdicţie le era acum indiferentă. Totuşi lucrurile continuară altfel, înţelegerea dintre ei li se făcea ştiută cu fiecare respiraţie; era dorinţa lor unită pe care o simţiseră, ca pe o suferinţă, în ciuda obstacolelor din afară, de a se elibera în sfîrşit de tristeţea nostalgiei pe care o simţiseră unul pentru altul, şi era o suferinţă atît de dulce încît imaginea împlinirii se desprinse, aproape, de ei înşişi şi îi şi unea acum în imaginaţie, aşa cum o furtună biciuie voalul de spumă al valurilor; dar o dorinţă şi mai mare le impunea liniştea, şi nu reuşeau nici măcar să se atingă unul pe altul. Ar fi vrut să înceapă s-o facă, însă gesturile trupeşti le deveniseră imposibile şi simţeau un fel de avertisment cu neputinţă de descris, care

nu avea nimic de a face cu comandamentele şi poruncile moralei. Li se părea că din lumea unirii mai desăvîrşite, chiar dacă încă fantomatice, din care se împărtăşiseră puţin mai înainte ca într-o metaforă exaltată, îi ajunsese o altă poruncă mai înaltă, că respiraseră, o clipă, o mai înaltă presimţire, o curiozitate, o premoniţie.Amîndoi aşteptau acum, tulburaţi şi îngînduraţi, şi după ce simţămintele li se mai liniştiseră începură să vorbească, încă ezitînd.Ulrich spuse, fără gînduri, ca un om care vorbeşte în gol:— Tu eşti luna... Agathe înţelegea. Ulrich spuse:— Tu ai zburat pînă la lună şi de acolo mi-ai fost mie dăruită...Agathe tăcu; asemenea dialoguri lunare sînt atît de uzate.Ulrich spuse:— Este o metaforă. „Eram scoşi din noi înşine", „Ne schimbasem unul cu altul trupurile, fără să ne fi atins", şi acestea sînt metafore! Dar ce înseamnă o metaforă? Puţin real cu foarte multă exagerare. Şi totuşi aş fi vrut să jur, pe cît este de adevărat cu cît este de imposibil, că exagerarea a fost acum foarte mică şi realitatea aproape cu totul imensă!Nu mai adăugă nimic. Se gîndea: „Despre care realitate vorbesc eu acum? Există o a doua?"Dacă s-ar părăsi aici conversaţia dintre frate şi soră pentru a urmări posibilitatea unei comparaţii, de care ea fusese54oricum cel puţin determinată, atunci ar fi de spus că această realitate era, la drept vorbind, foarte apropiată de cea care se naşte, fantastic metamorfozată, în nopţile cu lună plină. Dar dacă asemenea metamorfozări nu sînt înţelese decît doar ca un pretext pentru vreunele din exaltările care sînt de preferinţă reprimate în lumina zilei, ar fi o greşeală, căci mai degrabă, dacă am vrea să ne reprezentăm esenţialul, am constata lucrul cu totul incredibil că pe pămînt sentimentele se schimbă în realitate, ca vrăjite, îndată ce se cufundă, ieşind din vana agitaţie a zilei, în sensibilitatea carnală a nopţii! Nu numai că se dizolvă în jur circumstanţele exterioare într-un culcuş nupţial alene murmurător de lumină şi umbră, ci chiar şi circumstanţele lăuntrice se strîng laolaltă în chip nou: cuvîntul vorbit îşi pierde înţelesul propriu şi îşi cîştigă un altul învecinat. Toate încredinţările pe care le mai cauţi se strîng într-o singură trăire fluidă. Noaptea cuprinde toate contradicţiile în braţele ei materne licăritoare, şi acolo, la pieptul ei, nici un cuvînt nu mai este mincinos şi nici unul nu mai e adevărat, ci fiecare înseamnă naşterea fără asemănare a spiritului din întuneric, aşa cum omul o cunoaşte într-un gînd nou, niciodată încercat pînă atunci. Astfel că ceea ce se petrece în nopţile cu lună are caracterul irepetabilului. Are caracterul unei intensităţi mai presus de fire. Are caracterul generozităţii şi exteriorizării dezinteresate. Tot ceea ce se transmite şi se comunică aici este o împărtăşire fără nici un gînd ascuns. Fiecare dăruire este o acceptare. Orice asemenea acceptare este infinit împletită în tulburările nopţii. Şi această stare constituie singurul acces la cunoaşterea celor ce se petrec în jur. Căci, în asemenea nopţi, eul nu mai reţine nimic pentru sine, nici un fel de cristalizare a propriilor sale posesiuni, abia poate doar o amintire; şinele intensificat şi exaltat astfel iradiază într-o pierdere nelimitată de sine. Şi aceste nopţi sînt încărcate de simţămîntul absurd că se va întîmpla ceva cum nu s-a mai întîmplat încă niciodată, ceva ce înţelegerea sărăcită a zilei nici măcar nu şi-ar putea imagina. Şi nu gura e cea care delirează, ci trupul, din cap pînă în picioare, peste întunecimea pămîntului şi sub lumina cerului, a intrat într-o încordare care vibrează între două constelaţii. Şi şoapta schimbată cu cel din faţă este plină de o senzualitate cu totul necunoscută, care este nu senzualitatea unei fiinţe, ci a toate celor ce sînt pămîntene, senzualitatea a tot ce insistă să-şi afle primirea, tandreţea deodată dezvăluită a55

lumii, care ne cuprinde fără încetare simţurile şi care e cuprinsă de simţurile noastre.E adevărat că Ulrich nu constatase niciodată că ar fi avut o predilecţie deosebită faţă de beţiile nopţilor cu lună; dar tot astfel cum de obicei viaţa este înghiţită fără a i se simţi gustul, uneori mult mai tîrziu gustul ei spiritualizat revine pe limbă; şi tot astfel acum, simţea el tot ceea ce lăsase să treacă pe lîngă el din asemenea beţii şi extazuri, toate nopţile pe care le petrecuse singuratec şi fără să le ia în seamă, înainte de a o fi cunoscut pe sora lui, îi apăreau acum asemenea unor tufişuri nesfîrşite scăldate în argint, asemenea peticelor de lumină de lună pe

iarbă, asemenea unor meri încărcaţi de roade, asemeni ceţurilor cîntătoare şi apelor negre acoperite de aur. Erau doar detalii dezordonate care nu se reuneau laolaltă şi care nu fuseseră niciodată strînse la un loc, dai' care acum se contopeau asemenea miresmei ridicîndu-se dintr-o ameţitoare băutură, din nenumărate ierburi. Şi cînd îi spuse asta Agathei, ea simţea acelaşi lucru.Şi din cauza aceasta Ulrich rezumă în cele din urmă tot ceea ce spusese pînă atunci în această afirmaţie:— Ceea ce ne-a întors din prima clipă unul spre altul s-ar putea numi la drept vorbind o viaţă din nopţi cu lună!Agathe respiră adînc. Asta putea însemna orice, şi probabil că însemna: De ce nu cunoşti tu şi un farmec împotriva a ceea ce ne desparte încă în ultima clipă?! Ea suspină atît de firesc şi din toată fiinţa, încît nici măcar nu-şi dădu seama că o făcuse.Şi iarăşi se stîrni o mişcare care-i făcea să se încline unul spre altul şi în acelaşi timp îi menţinea departe unul de altul. Orice tulburare puternică, pe care două fiinţe au trăit-o împreună pînă la capăt lasă în urma ei intimitatea dezgolită a epuizării; chiar şi o luptă face aşa ceva, şi cu atît mai mult tandreţea şi ^e'^ateţea sentimentelor care fac ca oasele să se dezgolească pe dinăuntru ca nişte flaute! Tot aşa Ulrich, auzind-o pe Agathe plîngînd astfel fără cuvinte, ar fi îmbrăţişat-o aproape, profund emoţionat, pe Agathe, ca un îndrăgostit extaziat în dimineaţa urmînd primelor furtuni. Mîna lui îi atingea acum umărul care era încă dezgolit, şi ea se înfiora surîzînd la acesată atingere; însă îndată în ochii ei apăru iarăşi acea lumină prin care s-ar fi spus că, fără voia ei, ar fi căutat să-1 oprească. Imagini ciudate căpătau acum viaţă56în mintea lui Ulrich: Agathe în spatele unor gratii. Sau tot ea, de la o depărtare crescînd între ei, făcîndu-i speriată semne, smulsă tot mai departe de el de forţa sfîşietoare a unor pumni străini. Şi apoi, iarăşi, el nu mai era el însuşi, cel părăsit astfel, fără putere, ci s-ar fi spus tot el era cel care îi despărţea... Poate erau imaginile dintotdeauna ale îndoielilor iubirii, doar cele dintotdeauna folosite în viaţa obişnuită, poate era ceva mai mult. Ar fi vrut să-i vorbească despre asta, dar Agathe îşi abătuse acum privirea de la el către fereastra deschisă şi se ridică şovăind. Febra dragostei le cuprinsese trupurile, însă acestea nu mai îndrăzneau să-şi repete gesturile, şi dincolo de fereastra ale cărei draperii erau aproape complet desfăcute, se găsea ceea ce le fascinase imaginaţia, acel lucru fără de care carnea trupească nu poate fi decît sau brutală, sau lipsită de curaj. Cînd Agathe făcu primii paşi în acea direcţie, Ulrich, bănuindu-i asentimentul, stinse lumina, pentru a le elibera privirile întru noaptea de afară. Luna se înălţase deasupra vîrfurilor pinilor, al căror negru-verde licăritor se desprindea greoi pe fondul albăstriu-auriu al înălţimii şi pe întinderea palid-scînteietoare a nopţii. Agathe măsura nemulţumită cu privirea această profundă, dar limitată bucată de lume.— Aşadar, nimic mai mult decît romantism de clar de lună?! întrebă ea.Ulrich o privea fără să-i răspundă. Părul ei blond devenise incandescent în semiîntunecimea nopţii alburii, buzele îi erau întredeschise de umbre, frumuseţea ei era dureroasă şi irezistibilă.Probabil că el însuşi se înfăţişa tot astfel privirilor ei, cu orbitele albastre pe faţa albă, căci ea continuă:— Ştii tu cum arăţi acum? Exact ca Pierrot Lunairel Asta îndeamnă la prudenţă!Voia să-1 facă să sufere puţin, ea însăşi cuprinsă de tulburarea aceasta care aproape că o silea să plîngă. Toţi tinerii inutili au apărut dintotdeauna, stăpîniţi de suferinţele lor capricioase, sub masca lividă a unui Pierrot însingurat şi lunatec, pudraţi cu cretă albă pînă la buzele asemenea unor picături de. sînge şi părăsiţi de o Colombină pe care nici nu o posedaseră vreodată; astfel că o asemenea preferinţă pentru nopţile bîntuite de lumina lunii cobora simţitor în ridicol, .însă Ulrich se alătură de bunăvoie acestei suferinţe de la început, tot mai mari, a surorii lui.57T|P— Chiar şi o arie ca Riddi pagliaccio! a făcut să le treacă miilor de burghezi vulgari fiori reci de cel mai desăvîrşit asentiment prin şira spinării, cînd au auzit-o cîntată, o asigură el cu amărăciune.Apoi însă adăugă cu vocea scăzută, insinuantă:

— Tot acest ciclu sentimental este într-adevăr suspect! Şi totuşi te înfăţişezi în clipa de acum astfel încît aş putea să- mi dau toate amintirile vieţii mele pentru imaginea aceasta!Mîna Agathei o găsise pe cea a lui Ulrich. Ulrich continuă încet şi pasionat:— Vremea noastră nu mai socoteşte printre extazele sentimentelor decît extazul sentimental şi a degradat beţia clarului de lună la rangul unui exces de sentimentalisme. Ea nu presimte că un astfel de extaz nu poate fi decît sau o tulburare mentală de neînţeles sau un fragment dintr-o altă viaţă!Aceste cuvinte - tocmai pentru că erau poate excesive - aveau în ele fervoare, şi prin aceasta, înseşi aripile aventurii.— Noapte bună! spuse Agathe pe neaşteptate şi le luă deodată cu ea.Se desprinsese din locul ei şi trase atît de precipitat draperia, încît imaginea cuplului de adineauri oprit în clarul de lună dispăru dintr-o dată; şi înainte ca Ulrich să fi făcut lumină, ea reuşi să-şi găsească drumul spre ieşirea din cameră.Ulrich îi lăsă timp să se îndepărteze.— în noaptea asta ai să dormi tot atît de nerăbdătoare ca şi înaintea plecării într-o mare excursie, mai strigă el după ea.— Tocmai asta şi vreau! îi sună răspunsul în clipa cînd se închidea uşa.

46 de lună ÎHCînd se revăzură dimineaţa, la început, era ca atunci cînd într-o locuinţă cunoscută întîlneşti un tablou neştiut, sau ca atunci cînd, în natura desfăşurîndu-ţi-se liberă în faţă, privirea îţi întîlneşte o statuie uriaşă; din fondul fluid al existenţei ţi se ridică pe neaşteptate înainte, asemenea unei întrupări accesibile simţurilor, o insulă de semnificaţie, o reliefare şi cristalizare a spiritului! Dar cînd apoi se apropiară unul de altul, ^rau58stînjeniţi şi din noaptea precedentă nu se mai cunoştea în privirile lor decît oboseala care le umbrea cu o căldură tandră.Cine ştie dacă iubirea ar mai fi la fel de admirată, dacă ea n-ar lăsa în urma ei o asemenea oboseală! Cînd simţeau acum undele lăsate în urmă de întreaga tulburare din ajun, îi făcea iarăşi să se simtă fericiţi, aşa cum îndrăgostiţii sînt mîndri de faptul că aproape au murit în extazul plăcerii. Totuşi bucuria pe care o găseau unul în altul, nu era numai un asemenea simţămînt, ci era şi o adevărată excitare a ochiului: culorile şi formele, care li se înfăţişau acum, erau dizolvate şi lipsite de fond, şi totuşi distinct conturîndu-se, asemenea unui buchet de flori alunecînd pe ape întunecate. Erau mai precis delimitate şi mai distincte decît oricînd înainte, dar nu s-ar fi putut spune dacă erau astfel prin claritatea întregii imagini sau prin însufleţirea ei mai în profunzime. Impresia lua naştere acum atît din domeniul definit al percepţiei şi atenţiei, cît şi din cel imprecis al sentimentului; şi tocmai aceasta o făcea să plutească între înăuntru şi afară, ca o suflare plutind între inspirare şi expirare, şi, într-un contrast ciudat cu propria ei intensitate, nu se mai putea deosebi acum cu uşurinţă dacă mai aparţinea încă lumii trupeşti sau dacă îşi avea sursa într-o participare lăuntrică mai intensă. Ei doi, de altfel, nici nu voiau să facă o asemenea distincţie, căci îi reţinea un fel de pudoare a raţiunii; şi chiar şi o vreme mai îndelungată care urmă după aceea, ceva îi silea să păstreze distanţă unul faţă de altul, deşi sensibilizarea lor dăinuia şi chiar ar fi putut lăsa să se creadă că, dintr-o dată, cursul fruntariilor, atît dintre ei, cît şi faţă de lumea din afară, se schimbase puţin.Venise din nou o vreme de vară şi rămîneau mult în aer liber; în grădini înfloreau florile şi arbuştii. Cînd Ulrich contempla o floare - ceea ce nu constituia la drept vorbind chiar o veche obişnuinţă pentru un asemenea om la început atît de nerăbdător - i se întîmpla uneori să nu mai poată ajunge la sfîrşit,ul şi, ca să spunem totul, nici la începutul unei asemenea contemplaţii. Dacă se întîmpla să cunoască numele florii, atunci găsea în aceasta o salvare în marea nesfîrşită din jur. Atunci stelele mici aurii, pe o tijă dezgolită, însemnau „zambile" şi frunzele, şi desfolierile precoce de dincolo erau „liliac". Dacă nu le cunoştea însă numele, îl striga şi pe grădinar, şi atunci acest bătrîn rostea un nume necunoscut şi totul intra în ordinea şi farmecul străvechi, prin care stăpînirea59

cuvîntului potrivit chezăşuieşte protecţie în faţa sălbăticiei nestăpînite a lucrurilor, îşi afirma puterea liniştitoare, aşa cum o făcea de zeci de mii de ani. Dar era cu putinţă şi altfel şi atunci Ulrich se găsea părăsit şi fără nici un ajutor în faţa unei asemenea crenguţe sau mici flori şi nici măcar Agathe nu era alături ca să-şi poată împărtăşi neştiinţa cu ea: atunci i se părea dintr-o dată imposibil cu totul să înţeleagă verdele limpede al unei frunze tinere şi plenitudinea de forme tainic delimitate ale unui mic caliciu deschis devenea un cerc de nimic întrerupt al unei alternanţe nesfîrşite. Şi pe lîngă aceasta, un om cum era el, dacă nu voia să se mintă singur, ceea ce, fie şi numai în numele Agathei, nu trebuia să se întîmple, aproape că nu mai avea posibilitatea să mai creadă într-o asemenea întîlnire sfioasă cu natura, ale cărei murmure şi încete priviri deschizîndu-se, a cărei evlavie şi muzică mută este în mare măsură privilegiul unei anumite simplităţi, care-şi închipuie că abia dacă şi-a lăsat capul în iarbă şi simte mîngîierea Domnului pe gît, chiar dacă pe de altă parte, în zilele de lucru ale săptămînii, nu vede nimic rău în specularea acestei naturi la piaţa de fructe. Ulrich detesta această mistică ieftină, cu orice preţ, care în fond, în entuziasmele ei divine necontenite, este peste măsură de ridicolă, şi prefera în schimb să se abandoneze neputinţei de a mai defini prin cuvinte o culoare distinctă şi concretă sau de a descrie una din formele în stare să vorbească pentru ele însele în chip atît de insistent şi spontan. Căci într-o asemenea stare de spirit cuvîntul nu mai este tăios şi fructul rămîne pe ramura lui, chiar dacă ţi-1 crezi .deodată în gură; aceasta este, în fond, prima taină a misticii la lumina zilei. Şi Ulrich se străduia să-i explice aceasta surorii lui, chiar dacă o făcea fie şi numai cu speranţa secretă că o asemenea taină nu avea să se risipească într-o zi asemenea unei iluzii.Din cauza aceasta, după asemenea stări de spirit pasionate, se alcătuia în jurul lor cîte una din conversaţiile mai liniştite, uneori chiar aproape distrate, care le slujeau drept pavăză înălţată între ei, deşi fără îndoială ei o străbăteau cu privirile lucide. Erau de obicei întinşi în grădină pe două mari şezlonguri, pe care le mutau mereu după soare; acest soare de vară timpurie strălucea pentru a milioana oară asupra vrăjii pe care el singur o stîrneşte în fiecare an; şi Ulrich spunea atunci60unele din ideile care-i treceau tocmai prin minte şi care se rotunjeau cu prudenţă asemenea lunii, care la vremea aceea era cu totul palidă şi puţin murdară, sau poate ca un balon de săpun; şi astfel se întîmplă atunci, chiar curînd după cele de mai sus, că el ajunse să vorbească despre complicata şi de mulţi blestemata absurditate care spune că orice înţelegere presupune un fel de superficialitate, o tendinţă spre superficial, ceea ce de altfel se exprimă şi prin termenul „a cuprinde cu înţelegerea" şi se leagă de faptul că experienţele de trăire originare nu sînt înţelese izolat, ci unele prin raport cu altele şi prin aceasta sînt în mod inevitabil legate mai mult la suprafaţă decît în profunzime. El continuă apoi:— Cînd eu susţin deci că această pajişte, de aici, din faţa noastră, este verde, atunci asta sună foarte precis, dar prin asta eu n-am spus prea mult. în realitate, nu mai mult decît dacă ţi-aş fi povestit despre un om care trece prin faţa noastră că aparţine familiei culorii verde. Şi, Doamne, cîte nuanţe de verde există! Şi deci mai bine ar fi dacă m-aş mulţumi să constat că pajiştea asta verde este de un verde de pajişte sau pur şi simplu că e verde ca o pajişte peste care a plouat de curînd...Clipea privind lenevos peste suprafaţa de iarbă tînără scăldată în soare din faţa lui şi vorbi mai departe:— Aşa că tu probabil că ai descrie-o cu adevărat, căci tu, prin experienţa stofelor de diferite nuanţe, percepi mai bine asemenea lucruri. Eu, dimpotrivă, aş măsura poate mai exact culoarea: ar trebui să aibă, după aprecieri superficiale, cam a cinci sute patruzecea milionime de milimetru în ce priveşte lungimea de undă; şi atunci s-ar părea că verdele acesta ar fi perceput realmente şi pornind de la un punct anume, precis! Şi uite că mi-a şi scăpat, căci vezi: această culoare a terenului are şi ea ceva material, care nu se lasă descris în termeni de culoare, căci e altfel decît un acelaşi verde în mătase sau în lînă. Şi atunci am ajuns la descoperirea profund iluminată că iarba verde este verde ca iarba!Agathe, solicitată să depună mărturie, găsea că e cît se poate de uşor de înţeles că nu se putea înţelege nimic, aşa că răspunse:— Te sfătuiesc să priveşti o dată o oglindă noaptea: este întunecată, este neagră, aproape că s-

ar putea spune pur şi simplu că nu vezi nimic; şi totuşi e foarte limpede că nimicul618 » IBPr

acesta e altceva decît nimicul întunecimii din jur. Simţi că e acolo sticla, dedublarea profunzimii de planuri, încă o anume posibilitate care mai rămîne, de a licări în vreun fel - şi totuşi nu vezi cu adevărat nimic!Ulrich rîse la această grabă a surorii lui de a nega orice întemeiere onorabilă a ştiinţei; fireşte că nici de departe el n-ar fi vrut să spună că astfel conceptele n-ar mai fi avut nici o valoare, şi chiar dacă nu lăsa să se vadă aceasta, ştia foarte bine care era rolul lor. Ceea ce voia însă să sublinieze era caracterul insesizabil al experienţelor de viaţă luate izolat, şi cărora dintr-un motiv foarte limpede trebuie să le faci faţă singură, chiar şi cînd încerci aceasta cu încă cineva alături. El repetă:— Eul nu-şi înţelege impresiile şi creaţiile proprii niciodată izolate, ci totdeauna în ansambluri, în acord real sau imaginat, de asemănare sau neasemănare cu altele deopotrivă; astfel că tot ceea ce are un nume se sprijină reciproc pe altele asemenea în perspective, în înşiruiri, ca membre ale unor între-guri uriaşe, de necuprins, înlănţuindu-se unele în altele şi străbătute de tensiuni comune. Dar tocmai din cauza aceasta - continuă el deodată pe un alt ton - cînd, din vreun motiv oarecare, aceste raporturi se desfac şi nici una din ierarhizările lăuntrice nu mai corespunde, ne regăsim dintr-o dată imediat şi iarăşi în faţa creaţiei inexprimabile şi inumane, mereu contestate şi mereu fără formă! Şi cu aceasta reajunseseră la punctul de unde plecaseră; însă Agathe simţea aici, în toate acestea, creaţia întunecată, abisul lumii, zeul care ar fi trebuit s-o ajute!Fratele ei spunea:— înţelegerea face loc unei iubiri inepuizabile şi cea mai măruntă experienţă de viaţă - acest fir mărunt de iarbă sau sunetul abia auzit pe care-1 scot buzele tale atunci cînd formează acolo un cuvînt - devine incomparabilă, unică pe lume, are o originalitate incomensurabilă şi din ea izvorăşte o beţie profundă...!Tăcu şi îşi răsucea nehotărît printre degete un fir de iarbă şi asculta cu bucurie cum Agathe, în aparenţă la fel de senină pe cît de nepăsătoare, reluă concreţea trupească parcă a discuţiei dintre ei. Căci ea îi răspunse acum:— Dacă ar fi mai uscat, aş fi vrut să mă întind pe iarbă aici! Haide să plecăm undeva! Atîta aş vrea să mă întind62pe o pajişte, să mă reîntorc cu toată umilinţa în natură, aşa, ca un pantof pe care-1 lepezi din picior!— Dar asta nu înseamnă decît că ai fi părăsit de toate sentimentele, îi obiectă Ulrich. Şi Dumnezeu mai ştie ce s-ar alege din noi dacă iubirea asta, şi ura, şi suferinţele, şi bunătăţile acestea, care în aparenţă îi aparţin fiecăruia dintre noi singur şi izolat, nu ar veni deodată toate laolaltă. Ar însemna că ni se răpesc dintr-o dată toate capacităţile de a acţiona şi de a gîndi, căci sufletul nostru este făcut pentru ceea ce se repetă şi nu pentru ceea ce iese deodată din obişnuit...Se simţea apărat, avea impresia că a fost aruncat în vid şi privea cercetător şi cu fruntea încruntată chipul surorii sale.însă chipul Agathei era şi mai limpede încă decît aerul care-1 înconjura şi i se juca în păr, acum cînd îi răspunse amintindu-şi de nişte lucruri citite:— Nu ştiu unde sînt, şi nici nu mă caut, şi nici nu vreau să mai ştiu nimic, nici nu aştept să aflu. Sînt pînă într-atît scufundată în izvorul iubirii sale, ca şi cînd ar fi în apele mării şi nici n-aş mai putea vedea sau simţi de nicăieri, din nici o parte altceva decît apa.— De unde e asta? întrebă Ulrich curios şi descoperi de abia atunci că ea ţinea în mîini o carte pe care o scosese din biblioteca lui.Agathe îşi feri de el cartea şi citi mai departe fără să-i răspundă la întrebare:— Mi-am depăşit toate putinţele, în afară de forţa aceasta obscură. Şi atunci am auzit fără sunet, am văzut fără lumină. Atunci inima mea nu a mai avut adîncuri, sufletul meu nu a mai avut, iubire, duhul meu n-a mai avut formă şi firea mea n-a mai avut substanţă.Acum Ulrich recunoştea cartea şi surîse, şi de abia în acea clipă îi răspunse Agathe:

— Din cărţile tale. Şi termină din memorie reproducerea citatului exclamînd în timp ce închidea cartea: Eşti tu însuţi sau nu mai eşti? Nu mai ştiu, nu mai ştiu nici asta, nu mai ştiu nici de mine. Sunt cuprinsă de dragoste, dar nu ştiu pe cine iubesc; nu mai ştiu nici măcar de iubirea asta a mea; am inima plină de iubire şi totodată golită de iubire!Memoria ei bună nu lucra de obicei atît de uşor elaborîndu-şi în felul acesta amintirile în concepte, ci şi le63păstra pe fiecare în parte în forma lor carnală, ca să spunem aşa, aşa cum se ţin minte poemele; şi din cauza aceasta exista totdeauna o participare greu de descris a trupului şi a sufletului ei în cuvintele pe care le rostea, chiar şi cînd vorbea cît mai neutru cu putinţă. Ulrich îşi aminti de scena dinaintea înmormîntării tatălui lor, cînd ea îi recitase versurile acelea sălbatic de frumoase din Shakespeare. „Cît de dezlănţuită este firea ei în comparaţie cu a mea! se gîndea el. Eu mi-am permis să spun prea puţin astăzi!" Se gîndea la explicaţia acelei „mistici la lumina zilei" pe care i-o propusese: în fond el nu făcuse altceva decît să recunoască posibilitatea unor abateri trecătoare de la ordinea obişnuită şi tradiţională a experienţei trăite; şi dacă lucrurile erau astfel înţelese, experienţele ei nu făceau decît să se conformeze unui principiu fundamental, mai pasionat şi mai bogat în emoţii decît cel al experienţelor obişnuite, asemenea unor copii de burghezi care au nimerit din întîmplare într-o trupă de comedianţi ambulanţi. El nici nu îndrăznise să spună mai mult, deşi fiecare părticică de spaţiu dintre el şi sora lui era de zile întregi plină de tot felul de evenimente neduse pînă la capăt! Şi treptat începu să se preocupe de întrebarea dacă nu ar fi fost aici de crezut că exista ceva mai mult decît ce-şi mărturisise el singur sieşi?După ce schimbul de replici dintre ei atinsese acest agitat punct culminant, Agathe şi el se lăsaseră din nou să cadă pe şezlongurile lor şi tăcerea grădinii se lăsă din nou asupra vorbelor care răsunaseră adineauri. In măsura în care s-ar fi putut spune că pe Ulrich începuse să-1 preocupe o întrebare, ar mai trebui adusă corectura că multe răspunsuri îşi preced propriile întrebări, aşa cum pe un om care se grăbeşte îl precede propria-i mantie fluturînd descheiată. Ceea ce îl reţinea pe Ulrich era o idee surprinzătoare, şi la drept vorbind nu-i cerea atît credinţa în ea, ci îi stîrnea, prin apariţia ei, uimirea şi-i crea impresia că o asemenea inspiraţie nu ar fi trebuit să mai fie vreodată uitată, lucru care era de fapt destul de inconfortabil, avînd în vedere pretenţiile ce s-ar fi putut lega de ea. Ulrich era obişnuit să aibă o gîndire nu atît lipsită de Dumnezeu cît independentă faţă de Dumnezeu, ceea ce raportînd situaţia la ştiinţe însemna că orice întoarcere spre Dumnezeu ar fi trebuit lăsată pe seama sentimentului, pentru că ştiinţa nu poate să favorizeze cunoaşterea, ci doar să o seducă pe drumuri neumblate. Şi nici în clipa aceea nu se64îndoia cîtuşi de puţin că aceasta ar fi fost singura metodă justă; căci succesele cele mai tangibile ale spiritului omenesc au fost obţinute doar de-abia din clipa în care acest spirit s-a abătut de la drumul lui spre Dumnezeu, însă ideea aceasta care-1 ispitea îi spunea: „Şi dacă tocmai această cale a nedum-nezeirii nu ar fi altceva decît drumul actual, din zilele noastre, spre Dumnezeu? Fiecare epocă a avut doar pentru asta cîte un alt drum de gîndire corespunzător cu cele mai vii forţe spirituale ale ei; n-ar fi deci destinul nostru, destinul unei epoci de experienţe înţelepte şi întreprinzătoare, să negăm toate visele, legendele şi noţiunile mai subtile pentru simplul motiv că, ajunşi pe piscurile explorării şi descoperirii lumii, ne întoarcem iarăşi spre El şi restabilim cu El relaţii de experienţă şi cunoaştere?"Această concluzie nu avea nici o forţă demonstrativă, şi Ulrich ştia asta; poate chiar că celor mai mulţi li s-ar fi părut o inversiune absurdă, dar asta nu-1 deranja. Nici el însuşi de altfel n-ar fi avut dreptul să gîndească aşa: atitudinea ştiinţifică - doar el însuşi explicase puţin înainte că aşa ar fi fost drept - constă, în afară de logica propriu-zisă, din a cufunda noţiunile, dobîndite la suprafaţă din „experienţă", în profunzimile fenomenelor şi a le explica pe acestea din urmă prin cele dintîi; domeniul terestru este golit şi aplatizat pentru a putea fi luat în stăpînire şi aici s-ar mai putea adăuga şi că acest procedeu ar putea fi extins şi asupra celor supra-pămîntene. Dar tocmai această obiecţie o combătea acum Ulrich: un asemenea domeniu golit, pustiit, nu este o obiecţie, el a fost dintotdeauna locul unde au luat naştere nişte viziuni cereşti; şi pe lîngă aceasta, asemenea perspective, asemenea speranţe care n-au fost încă

realizate nici nu se lasă prezise! îi scăpa în situaţia aceasta faptul că poate se găsea acum într-o a doua contradicţie faţă de sine însuşi sau că apucase într-o direcţie care se abătea de la cea ce-i era proprie: credinţa, spune sfîntul Pavel, este aşteptarea plină de încredere acelor pe care le nădăjduieşti şi convingerea în ceea ce nu vezi; şi tocmai contrariul acestei definiţii orientate spre tangibil şi care a devenit convingerea oamenilor cultivaţi, se număra printre certitudinile cele mai ferme ale lui Ulrich. Credinţa considerată ca o formă de atenuare şi micşorare a ştiinţei era ceva contrar firii lui Ulrich, căci o asemenea credinţă este totdeauna ceva „contrar propriilor convingeri"; dimpotrivă, îi fusese dat să65

nmrecunoască în „presentimentul «potrivit» cu propriile convingeri" o stare de spirit anume şi un cîmp de acţiune liber pentru spiritele intrepide. Că această contradicţie se mai atenuase acum era un lucru care mai tîrziu avea să-1 coste multă osteneală, dar pentru moment nu-şi dădea seama de aceasta, căci în clipa aceea era înconjurat de un roi de gînduri şi idei laterale care-1 ocupau şi îi disţrăgeau atenţia.Alegea la întîmplare exemple. Viaţa devenea tot mai uniformă şi impersonală, în toate distracţiile, motivele de excitare a interesului, în toate recreaţiile, şi chiar şi în pasiuni, se strecura ceva tipic, mecanic, statistic, de serie. Voinţa de a trăi se lăţea fără adîncime, curgînd leneşă asemenea unui fluviu care se îndreaptă spre gura de vărsare. Voinţa de a crea îşi devenise sie înseşi aproape suspectă. Se părea că epoca însăşi începea să-şi devalueze exemplarele individuale, fără a putea echilibra această pierdere prin realizări noi comune. Aceasta era acum fizionomia ei care era atît de greu de înţeles; şi acesta era chipul pe care Ulrich îl iubise odată şi pe care încercase să-1 preschimbe în craterul în ebuliţie al unui vulcan fremătător, pentru că se simţise pe atunci tînăr, asemenea miilor de alţi tineri; şi de la acest chip el îşi întorsese faţa, asemenea acestor alţii, mii, pentru că nu mai suportase să-1 vadă astfel desfigurat; şi acest chip se transfigurase acum, devenise senin, căpătase o frumuseţe vicleană şi era lăuntric iluminat de un singur gînd! Căci dacă Dumnezeu însuşi ar fi fost cel care despuia astfel lumea de propria ei valoare? N-ar fi recîştigat ea atunci, prin aceasta, dintr-o dată înţeles, şi bucurie a plăcerii? Şi Dumnezeu însuşi n-ar fi trebuit oare să-i smulgă lumii valoarea şi preţul ei doar şi la cel mai mic pas pe care 1-ar fi făcut pentru a se apropia de ea? Şi n-ar fi fost atunci singura aventură reală simpla percepere a umbrelor prevestitoare ale unei asemenea apropieri? Aceste înşiruiri de reflecţii aveau consecvenţa neraţională a unei serii de aventuri şi erau atît de străine în mintea lui Ulrich încît el avea impresia că visează. Arunca din cînd în cînd cu precauţie cîte o privire spre sora lui ca şi cînd s-ar fi temut că ea înţelegea ce-1 preocupa pe el, şi de cîţeva ori îi văzu astfel capul blond, ca o lumină în lumina profilîndu-se pe cer şi aerul care i se juca în păr îl vedea jucîndu-se, de asemenea, şi cu norii.Cînd simţea aceasta şi ea, îşi îndrepta puţin trapul şi privea uimită în jur. încerca atunci să-şi imagineze cum ar fi66fost să fie părăsită de toate sentimentele vieţii. Chiar şi spaţiul din jur, acest cub vid, mereu asemănător sie însuşi, care-i cuprindea, părea acum schimbat, se gîndea ea. Cînd îşi păstra o vreme ochii închişi şi apoi şi-i deschidea iarăşi, şi grădina i se ivea neatinsă în privire, ca şi cînd ar fi fost creată în clipa aceea, ea remarca, limpede şi material ca într-o viziune, că linia ideală care o lega pe ea de fratele ei se deosebea de toate celelalte linii posibile: Grădina se „înălţa nemişcată" de o parte şi de alta a acestei linii şi, fără ca să se fi schimbat ceva în ce priveşte pomii, aleile şi celelalte componente ale acestui mediu din jur - lucru de care se putea convinge uşor - totul fusese atras acum pe această linie de legătură ca pe o axă şi în felul acesta scena întreagă se schimbase în mod vizibil primind o modificare invizibilă. Ar putea suna contradictoriu; dar ea ar fi putut spune la fel de bine că lumea era acum acolo mai dulce, poate mai dureroasă de asemenea; lucrul remarcabil era că s-ar fi putut crede că asta era acum vizibil ochilor. Şi în plus, ceea ce era frapant aici era că toate formele din jur erau acum ciudat de părăsite, dar în acelaşi timp, şi aceasta era, de asemenea, la modul cel mai straniu îmbătător, erau însufleţite, cu aparenţa unei morţi pline de tandreţe sau a unei neputinţe pasionate, ca şi cum ar fi fost părăsite de ceva ce ar fi fost cu neputinţă de numit, dar care le

împrumutase o senzualitate şi o emotivitate de-a dreptul omenească. Şi de altfel sentimentul timpului suferise o asemenea identică schimbare ca şi senzaţia spaţiului; această bandă fluidă, această scară rulantă cu sinistra ei relaţie laterală cu moartea părea să se imobilizeze în anumite clipe, iar în altele curgea mai departe liberă de orice legături. Şi pe durata cîtc unei singure clipe exterioare ea putea să dispară cu totul, lăuntric, fără să mai lase nici o urmă, care să poată spune dacă se oprise astfel o oră sau un singur minut.O dată, Ulrich o surprinse pe sora lui într-una din aceste tentative şi ghici fără îndoială ceva, căci spuse cu voce înceată şi surîzînd:— O profeţie spune că pentru zei un mileniu nu e mai mult decîţ deschiderea şi închiderea ochiului! Apoi se lăsară iarăşi amîndoi pe şezlongurile lor şi continuară să asculte vorbele visătoare ale tăcerii.Agathe se gîndea: „El singur a creat toate acestea, şi totuşi se îndoieşte de fiecare dată cînd surîde!" Dar soarele67continua să-şi reverse, ca o cascadă continuă, căldura, blînd ca un somnifer peste buzele lui întredeschise, căci Agathe o simţea şi pe ale ei şi se ştia devenită una singură cu fiinţa lui. încerca să se transpună în el şi să-i ghicească gîndurile lui, lucru care la drept vorbind trecea drept nepermis între ei, căci era ceva care venea din afară şi nu dintr-o participare creatoare; dar tocmai pentru că era o excepţie de la regulă era ceva cu atît mai intim. „El nu vrea ca între noi să fie o simplă poveste de dragoste!" se gîndea ea; şi adăugă: „Asta este şi pe gustul meu", îndată după aceea se gîndi: „El nu va mai iubi nici o femeie după mine, căci aceasta nu mai este o poveste de dragoste; de fapt, aceasta este ultima poveste de iubire care mai poate exista!" Şi îşi mai spuse: „Noi vom fi fără îndoială un fel de ultimi mohicani ai iubirii!" Era capabilă să adopte tonul acesta ironic faţă de sine însăşi în clipa aceea, căci dacă încerca să înţeleagă situaţia cu toată sinceritatea, atunci fireşte grădina aceasta feremecată în care se găsea ea acum împreună cu Ulrich era mai curînd o dorinţă decît o realitate. Ea nu credea într-adevăr că împărăţia Milenară ar fi putut începe de fapt, în ciuda acestei denumiri evocînd pămîntul ferm sub picioare pe care i-o dăduse Ulrich odată. Se simţea chiar de tot părăsită de forţele ei de a dori şi în adîncurile fiinţei, nici nu ştia unde, unde i se năşteau de obicei visele, era acum amară şi lucidă, îşi amintea că înainte de a-1 fi regăsit pe Ulrich, îi fusese, la drept vorbind, mai uşor să-şi imagineze un somn în stare de trezie, ca cel în care i se legăna acum sufletul, şi care ar fi putut-o conduce dincolo de viaţă, în spatele vieţii, într-o deşteptare de după moarte, aproape de Dumnezeu, spre forţe care să vină să o ia cu ele, sau pur şi simplu alături de viaţă, spre o încetare a tuturor conceptelor şi spre o trecere în pădurile şi pajiştile închipuirilor; nu-i fusese niciodată limpede ce anume erau toate acestea! Astfel că-şi dădea acum osteneala să-şi amintească de toate aceste închipuiri. Dar nu-i mai revenea în memorie decît un hamac întins între două degete enorme şi legănat de o răbdare nesfîrşită; pe urmă era o suspendare tăcută, tot mai sus, ca peste nişte arbori înalţi, de care se simţea agăţată şi dispărînd între ei; şi în sfîrşit un neant care, în chip de neînţeles avea un conţinut concret: acestea erau fără îndoială toate imaginile, amestecate laolaltă, provenind din sugestii şi imaginări, în care dorinţa ei găsise vreodată consolare. Dar fuseseră oare cu adevărat numai68^P UFasemenea imagini amestecate, confuze sau jumătăţi de imagini? Spre uimirea ei, ge Agathe începea să o cuprindă treptat ceva cu totul straniu. „Intr-adevăr - se gîndea ea - e aşa cum se spune: ţi se deschide o lumină înaintea ochilor! Şi pe măsură ce durează mai mult, se extinde tot mai mult!" Căci într-adevăr, tot ceea ce ea îşi imaginase vreodată se regăsea acum, aproape în tot ceea ce i se înfăţişa, liniştit şi dăinuitor, în faţă, îndată ce-şi întorcea privirea spre afară! Era ceva care pătrunsese fără nici un sunet în lume. La drept vorbind - cu totul altfel decît ar fi trăit poate o asemenea experienţă un om care crede în înţelesul literal al cuvîntului - Dumnezeu rămăsese departe de aventura pe care o trăia ea, dar în schimb ea nu mai era acum singură în această aventură: acestea erau singurele două modificări prin care se deosebea realizarea de anunţarea ei dinainte, şi ele fuseseră în avantajul realităţii naturale şi pămîntene.

oameni

în timpul care urmă, ei se retraseră dintre toţi cunoscuţii şi stîrniră uimire prin faptul că pretextară o călătorie, astfel că nu mai erau în nici un fel accesibili din afară.De cele mai multe ori erau retraşi în taină acasă la ei, şi, cînd ieşeau, evitau locurile în care ar fi putut întîlni pe cei din aceleaşi cercuri sociale cărora le aparţineau şi ei; dar mai mergeau totuşi în unele locuri de distracţii sau în mici teatre, unde credeau că pot fi siguri că nu aveau să întîlnească asemenea cunoscuţi şi, în general, cînd ieşeau din casă urmau curentele marilor oraşe, care sînt de fapt o imagine a nevoilor unor asemenea metropole şi care, în alternanţa orelor, în unele locuri comprimă, în altele aspiră, traficul mulţimii. Se abandonau acestui ritm fără nici o intenţie precisă, îi mulţumea să facă şi ei ce făceau atîţia alţi oameni, şi să ia parte la un mod de viaţă care le lua lor înşile pentru moment răspunderea sufletească pentru propria lor viaţă. Şi încă niciodată pînă atunci oraşul în care trăiau nu li se păruse atît de frumos şi în acelaşi timp atît de străin. Casele în ansamblu le ofereau o mare revelaţie, chiar dacă, în detalii sau fiecare în parte, nu erau frumoase; zgomotele şiroiau prin aerul subţiat de căldură69

Fca un fluviu care ar fi atins înălţimea acoperişurilor; în lumina puternică, acum atenuată în profunzimile străzilor, îi vedeau pe oamenii din jur ca fiind mai pasionaţi şi mai tainici decît ar fi meritat probabil să fie priviţi. Totul răsuna, părea, emana mirosuri - în chip la fel de unic şi de neuitat ca şi imaginea pe care o alcătuiau aceste detalii, aşa cum păreau să şi-o facă ele însele în prezentul lor de o clipă; şi ei doi, fratele şi sora, acceptau nu fără plăcere invitaţia care le cerea să se întoarcă spre lume.Dar aceasta nu se întîmpla totuşi fără o anumită reţinere, căci ei ghiceau fisura care trecea prin toate în jur. Acel lucru tainic şi incert care-i lega laolaltă, chiar dacă nu erau în stare să vorbească liber despre aceasta, îi deosebea de ceilalţi oameni; însă pasiunea pe care o trăiau permanent, tocmai pentru că nu se frînsese deodată în faţa unei interdicţii, mai curînd decît a unei făgăduinţe, îi lăsase într-o stare de spirit care avea asemănări cu interludiile tulburi ale unei uniri trupeşti. Plăcerea, care nu-şi găsea un drum spre afară, recădea în propriile lor trupuri şi le umpleau de o tandreţe care era la fel de nelămurită ca şi o zi de toamnă tîrzie sau de primăvară timpurie. Şi chiar dacă nu trăiau faţă de fiecare fiinţă din jur sau faţă de lumea întreagă, aceleaşi simţăminte cum erau cele pe care le aveau unul pentru altul, ei simţeau totuşi cum umbra frumoasă a acelui „Cum ar putea să fie" le cade pe suflet, şi inima lor nu putea nici să creadă cu totul în această blîndă iluzie, orice ar fi ajuns să se întîmple, după cum nu putea nici să i se sustragă pe de-a-ntregul.Aceasta făcea asupra celor doi, care-şi aleseseră voluntar statutul de gemeni, impresia că anume, prin aşteptarea şi asceza lor, deveniseră sensibili faţă de toate visele şi înclinaţiile nevisate pînă la capăt ale lumii, dar în acelaşi timp şi faţă de limitele pe care realitatea şi luciditatea le impun oricăror emoţii; şi le devenea foarte vizibilă natura, anume, ambiguă a vieţii care îngreunează orice aspiraţie mai înaltă printr-o alta mai vulgară. Şi această natură condiţionează orice progres de un pas îndărăt, şi fiecare forţă de o slăbiciune; natura aceasta ambiguă a vieţii nu acordă nimănui vreun drept pe care să nu i-1 fi luat altuia, nu ordonează nici o complicaţie fără să creeze o altă dezordine şi pare chiar să creeze sublimul decît doar pentru a copleşi la prima ocazie ceea ce e plat cu onorurile cuvenite tocmai sublimului. Astfel, o organizareabsolut inextricabilă, şi poate profund necesară, combină toate nobilele eforturi omeneşti cu apariţia contrariilor lor şi face ca - mai presus şi dincolo de toate celelalte contradicţii şi divizări - viaţa să fie foarte greu suportabilă pentru oamenii plini de spirit, sau, cum s-ar spune, tocmai din cauza aceasta doar pe jumătate plini, dar în acelaşi timp îi şi împinge să caute o explicaţie acestei realităţi.Această reuniune a feţei bune şi a reversului monezii vieţii a fost în consecinţă judecată în mod foarte diferit. Sfioşii dispreţuitori ai omului au văzut aici o consecinţă a vulnerabilităţii şi caducităţii vieţii; cei duri, bucata cea mai gustoasă şi plină de suc a fripturii vieţii; cei mediocri se simt în această contradicţie la fel de în largul lor ca între propriile lor mîini,

dreaptă şi stîngă; şi cel care gîndeşte cu prudenţă spune pur şi simplu că lumea nu a fost creată pentru a corespunde noţiunilor omeneşti. S-a văzut deci o imperfecţiune, o nedesăvîrşire a lumii sau a modurilor de reprezentare omeneşti, şi aceasta a fost acceptată deopotrivă cu o încredere puerilă, ca şi cu melancolie, sau cu o indiferenţă arogantă, şi în cele din urmă poate mai degrabă o chestiune de temperament decît o sarcină onorabilă a raţiunii; încercare de a ajunge la o judecată în privinţa aceasta. Pe de altă parte însă, pe cît e de sigur că lumea nu a fost creată pentru a corespunde exigenţelor omeneşti, pe atît de sigur e şi că aceste concepte omeneşti au fost create pentru a-i corespunde lumii, căci aceasta este şi misiunea lor; şi rămîne o întrebare, ciudat de deschisă, de ce ele nu reuşesc să-şi îndeplinească această misiune exact în domeniul Binelui şi Frumosului. Rătăcirile fără ţel pe care le încercau ei doi păreau să demonstreze aceasta, întocmai ca o carte cu poze şi dădeau naştere între ei la conversaţii care erau însoţite de tulburări suple şi mereu schimbătoare, întocmai asemenea celor cu care ar fi fost răsfoite asemenea cărţi.Nici una din aceste conversaţii nu-şi trata concret şi pe de-a înrcgul subiectul, toate se abăteau cu timpul spre direcţiile şi legăturile de idei cele mai diferite; şi în felul acesta complexitatea de gînduri în întregul ei devenea tot mai amplă, articularea lor după prilejurile vii care se urmau unul altuia se destrăma de fiecare dată în fluxul mereu crescînd al observaţiilor tot mai agitate; şi, cu pierderi, ca şi cu cîştiguri, totul continuă multă vreme înainte ca să poată fi prevăzut un rezultat incontestabil.

7071Şi astfel Ulrich ajunse întîi - din întîmplare sau nu, din convingere sau din pur hazard - să recunoască posibilitatea ca atît limita impusă sentimentului, cît şi avasurile şi retragerile, sau cel puţin ezitările vieţii, cu un cuvînt întreaga sa inconsistenţă spirituală, să îşi aibă sarcina, deloc inutilă, de a produce şi de a menţine o stare medie de viaţă.El nu voia deloc să-i pretindă lumii ca ea să fie o grădină de plăceri a geniului. Istoria lumii nu e decît o istorie a personalităţilor, şi nu a derivatelor, o istorie a geniului şi a operelor sale; în esenţă, este o istorie a oamenilor medii. Aceasta este substanţa cu care lucrează ea şi care se naşte mereu din ea. Poate că acest gînd era rezultatul unui moment de oboseală. Poate că Ulrich gîndea astfel copleşit, spunîndu-şi că mediul şi mediocrul este robust şi oferă cele mai bune perspective în ce priveşte conservarea propriei specii; ar fi trebuit să-şi asume opinia că prima lege a vieţii ar fi cea de a se conserva pe sine însăşi, şi s-ar putea chiar ca asta să şi fie adevărat. Dar sigur era că în acest început de meditaţie se mai amesteca şi o altă perspectivă. Căci s-ar putea chiar să fie sigur faptul că istoria omenească nu-şi primeşte impulsurile şi avînturile exact de la omul mediu, obişnuit; în totul, judecind lucrurile laolaltă, geniul şi prostia, eroismul şi inerţia, ea este tocmai o istorie a milioanelor de incitaţii şi rezistenţe, de însuşiri, decizii, amenajări, pasiuni, descoperiri şi erori, pe care le primeşte din toate părţile, şi le repartizează în toate direcţiile, în el ca şi în ea se amestecau aceleaşi elemente; şi în felul acesta este ea în orice caz o istorie a mediei sau, după cum vrem să înţelegem lucrurile, o medie a milioane de istorii, şi chiar dacă ea ar trebui să oscileze veşnic în jurul mediei, ce ar putea fi la urma urmelor mai absurd decît a-i lua în nume de rău unei medii mediocre propria ei mediocritate!La aceste gînduri se adaugă încă şi amintirea calculului mediilor, aşa cum îl înţelege calculul probabilităţilor: Regulile probabilităţii încep cu o seninătate rece, aproape lipsită de ruşine, de la faptul că evenimentele pot evolua, cînd într-un fel, cînd într-altul, şi chiar pot duce la contrariul a ceea ce sînt ele. Pentru a forma şi conserva o medie trebuie ca valorile superioare şi speciale să fie deci mult mai puţin frecvente decît cele medii, şi chiar ca ele să nu apară aproape niciodată, şi această condiţie se aplică şi valorilor anormal de joase. Şi unele ca şi altele rămîn, în cele mai bune ca şi în72cele mai rele din cazuri, doar valori marginale, limitate, şi aceasta nu numai în metoda de calcul, ci şi în experienţă, pretutindeni unde domină condiţiile de ordine arbitrară. Această experienţă e poate cîştigată în datele privind asigurarea împotriva grindinei şi în tabelele de mortalitate; dar însuşi faptul că, pînă şi în istorie, creaţiile unilaterale şi realizarea deplină a

exigenţelor extreme au fost rareori fenomene de durată corespunde în mod limpede tocmai slabei probabilităţi a apariţiei valorilor acestora limită. Şi dacă în anumite privinţe aceasta poate părea ceva hibrid şi şovăitor, în alte privinţe ea a contribuit nu rareori la salvarea umanităţii de geniile prea temerare şi, nu mai puţin, şi de prostia turbulentă. Fără să vrea, Ulrich transpunea vederile sale asupra probabilităţii tot mai departe, aplicîndu-le evenimentelor intelectuale şi istorice şi impunea noţiunea mecanică a unei asemenea medii şi domeniului moral; revenea, astfel, la acea dualitate de feţe ale vieţii de la care pornise. Căci limitele şi inconstanţa ideilor şi emoţiilor, caracterul lor tranzitoriu, relaţia enigmatică şi înşelătoare dintre sensul şi realizarea tocmai a contrariului lor, toate acestea şi altele asemenea sînt date sub forma unor consecinţe naturale, o dată cu recunoaşterea ipotezei că un lucru este la fel de posibil ca şi oricare altul. Această ipoteză constituie însă şi principiul fundamental din care-şi ia conţinutul şi calculul probabilităţilor, şi este şi definiţia pe care i-o dă el hazardului; faptul că asta caracterizează şi evoluţia lumii permite, de asemenea, şi concluzia că această evoluţie n-ar decurge într-un chip foarte diferit decît ar face-o dacă totul ar fi lăsat de la început doar pe seama hazardului.Agathe întrebă dacă n-ar fi constituit un mod de a întuneca în chip capricios adevărul, şi dacă n-ar fi, în fond, un pesimism romantic această atitudine în care evoluţia lumii se identifică în fond cu hazardul.— Cîtusi de puţin! răspunse la aceasta Ulrich. Am pornit de la vanitatea tuturor speranţelor nobile şi ni s-a părut că ar fi vorba aici de o taină vicleană. Dar dacă o comparăm acum cu regulile calculului probabilităţilor, atunci lămurim taina aceasta, pe care, cu un cuvînt care se joacă la modul ironic cu faimosul său termen contrar, am putea-o numi „dizarmonia prestabilită" a creaţiei, şi totul la un mod cît se poate de puţin pretenţios, arătînd că nu e nimic care să i se opună! Evoluţia este lăsată mai departe pe seama ei însăşi, nu73i se impune nici o ordine spirituală ordonatoare; ea urmează în aparenţă întîmplării; şi dacă în aceste condiţii adevărul nu poate lua naştere, atunci ipoteza aceasta fundamentează cel puţin probabilul! Şi prin aceasta explicăm, pornind de la probabil, şi media care se afirmă ca singura stabilizatoare şi care-şi simte prin aceasta şi propria ei sporire şi stabilizare, oricît de indezirabilă ar fi. în toate acestea deci nu e nimic romantic, şi poate chiar nici nimic întunecat; ar fi mai degrabă, fie că vrem sau nu vrem asta, o tentativă plină de curaj şi de iniţiativă!Cu toate acestea nu vru să vorbească mai departe, şi opri astfel aici, fără să fi trecut de introducere, această cercetare în aparenţă atît de plină de spirit. Avea impresia de a fi atins, cu stîngăcie şi prea contorsionat, o temă foarte importantă. Această temă mare era profunda ambiguitate a lumii, care pare să progreseze, cît şi să regreseze deodată, care este deopotrivă deprimantă ca şi exaltantă; şi care, asupra unui om de spirit nu poate face o altă impresie, tocmai din cauză că istoria ei nu este cea a oamenilor superiori, ci în mod evident cea a omului mediocru, al cărui chip echivoc şi tulbure se răsfrînge în ea. Dar acest demers de gîndire, rapid ca însăşi manifestarea ideilor, îi fusese îngreunat de prolixitate, tocmai prin încercarea de a adăuga esenţei bine cunoscute a omului mediu, obişnuit, recurgînd la comparaţie cu substanţa probabilităţii, un conţinut şi un fundal de o noutate care nu ajunsese încă să fie explorată. Fără îndoială, în această comparaţie ideea fundamentală era aparent simplă; căci ceea ce este mediu e totdeauna probabil, şi omul mediu este sedimentul oricărei probabilităţi. Dar dacă Ulrich compara ceea ce spusese cu ceea ce ar mai fi fost de spus, era aproape gata să renunţe de a mai continua ceea ce începuse, atunci cînd confruntase probabili-tatea cu istoria.Agathe spuse cu o ezitare plină de îndrăzneală: — Portăreasa visează la loterie şi speră să cîştige! Dacă ar fi să mă socotesc demnă de a te fi înţeles, atunci sarcina istoriei ar fi aceea de a lăsa în urma ei o rasă de oameni din ce în ce mai mediocri şi de a-şi întemeia propria viaţă, şi poate că sînt unele lucruri care vorbesc sau cel puţin murmură în favoarea unei asemenea teze; şi pentru asta ea n-ar avea nimic mai bun şi mai plauzibil de făcut decît să urmeze74hazardul şi să lase pe seama legilor lui repartiţia şi dozarea evenimentelor?Ulrich aprobă din cap.— Aici este un joc de Dacă... Atunci. Dacă istoria umanităţii ar avea în fapt o misiune, şi

dacă ea ar fi aceasta, atunci ea n-ar putea fi mai bună decît este şi şi-ar atinge în chip straniu un ţel tocmai prin faptul că nu are nici unul!Agathe rîse.— Şi din cauza asta tot povesteşti tu că tavanul acesta scund sub care trăim ar avea de îndeplinit o sarcină „deloc inutilă"?— O sarcină profund necesară, favorizarea mediocrităţii! confirmă Ulrich. Şi acesta este scopul pentru care ea are grijă ca nici un sentiment, nici o formă de voinţă să nu ajungă să crească pînă la cer!— Aş prefera să se întîmple mai degrabă contrariul! spuse Agathe. Atunci nu mi-ar mai ţiui urechile de atîta atenţie pînă ajung să aflu şi să ştiu şi eu totul!O conversaţie ca aceasta despre geniu, mediocritate sau medie şi probabilitate i se părea Agathei, pentru că ea se preocupa doar de inteligenţă, fără a atinge emoţia şi inima, -a fi timp pierdut. Dar nu acestea erau întru totul şi sentimentele lui Ulrich, deşi el era din inimă nemulţumit cu ceea ce spusese. Nu fusese nimic solid în toate acestea decît formula: dacă exista într-adevăr un joc al hazardului, atunci rezultatul ar fi arătat o aceeaşi repartiţie a şanselor şi neşanselor, ca şi în evoluţia însăşi a vieţii. Dar din faptul că a doua parte a unei asemenea fraze condiţionale este adevărată, nu se poate cîtuşi de puţin deduce adevărul primei jumătăţi a formării! Pentru a fi credibilă, reversibilitatea acestui raport ar avea nevoie de o comparaţie mai precisă şi care să permită în primul rînd aplicarea noţiunilor de probabilitate asupra evenimentelor istorice şi intelectuale şi confruntarea, unul cu altul, a două domenii atît de diferite. Ulrich nu avea acum deloc chef de aşa ceva; dar cu cît simţea mai mult omisiunea acestei condiţii, cu atît era cu certitudine mai conştient de importanţa misiunii pe care o atinsese. Nu numai că influenţa crescîndă a maselor mai puţin coerente din punct de vedere spiritual, şi care face ca umanitatea să fie tot mai mediocră, face să cîştige în impor-tanţă toate problemele privind structura mediocrităţii; dar şi problema fundamentală, şi anume, care este esenţa probabilului75™I^^^Hip'P'F'PJlWŞi

.mppare să vrea tot mai mult, şi aceasta si din alte motive, printre care şi cele ale raţiunilor generale şi de origine spirituală, să ia locul problemei esenţei adevărului — deşi la început ea constituia doar o unealtă pentru rezolvarea unor probleme izolate, determinate.S-ar fi putut exprima toate acestea şi prin cuvintele că treptat „omul probabil" şi „viata probabilă" începeau să se ridice în locul omului şi vieţii „adevărate", care n-ar fi fost altceva decît imaginaţie şi iluzie vane; aşa cum Ulrich făcuse aluzie puţin înainte, spunînd că toată problema aceasta nu ar fi fost decît urmarea unei evoluţii neglijente. Evident, semnificaţia tuturor acestor observaţii nu-i apărea nici lui însuşi pe de-a-ntregul, dar tocmai nedesăvîrşirile unor asemenea observaţii le permitea să lumineze pe spaţii largi, asemenea fulgerelor de vară, şi Ulrich cunoştea şi el încă multe alte exemple, din viaţa şi gîndirea contemporană, cărora li s-ar fi putut aplica, astfel că se simţea acum îndemnat să preschimbe noţiunea încă sentimentală pe care o mai avea despre ele, într-una mai precisă. Astfel că necesitatea unei continuări a discuţiei se impunea şi el se hotărî să nu neglijeze să o facă la un prilej mai prielnic.Spre surprinderea sa, se simţi obligat să surîdă atunci cînd, luînd această decizie îşi dădu seama că şi păşise pe calea cea mai bună, fără să fi vrut de fapt, pentru a-i vorbi Agathei despre o noţiune a lui mai veche, pe care mai demult, reflectînd la aceasta, o denumise deseori „lumea în care se întîmplă mereu acelaşi lucru". Era lumea unei nelinişti fără sens, care curge asemenea unui pîrîu prin nisipuri lipsite de verdeaţă; el o numea acum lumea „oamenilor probabili". Cu o curiozitate pe care şi-o simţea reînnăscută el contempla acum fluviile omeneşti care îi urmau malurile şi de a căror pasiuni, obişnuinţe şi plăceri străine, ei erau prin ei înşişi despărţiţi: era. lumea acestor pasiuni şi plăceri şi nu cea a unei posibilităţi care să nu fi fost visată pînă la capăt! Era deci tocmai din cauza aceasta şi lumea limitelor, care impun fruntarii chiar şi emoţiilor celor mai debordante şi lumea condiţiilor medii de viaţă. Pentru prima dată, Ulrich se gîndea nu numai la modul sentimental, ci şi în felul în care se aşteaptă

ceva real, la faptul că deosebirea care, într-un caz, face cu neputinţă emoţiei lumeşti să-şi atingă liniştea şi o realizare durabilă, iar în alt caz să găsească o evoluţie progresivă şi profană, s-ar fi76putut reduce în cele din urmă la unele specii esenţial diferite de sentiment şi emoţii.Spuse, întrerupîndu-se:— Priveşte!Şi amîndoi fură cuceriţi deodată de spectacolul ce li se oferea.Tocmai traversau, cînd li se întîmplă aceasta, o piaţă cunoscută şi, dacă se poate spune aşa, universal respectată. Era acolo clădirea noii Universităţi, o imitaţie de baroc supraîncărcat de detalii meschine; nu departe se afla, în construcţia ei costisitoare cu două turnuri, o biserică „neogotică" care arăta ca o glumă reuşită de noapte de carnaval; şi fundalul îl constituia, pe lîngă două clădiri inexpresive aparţinînd universităţii şi palatul unei bănci, o mare clădire, sumbră si sărăcăcioasă, cu-prinzînd tribunalul şi închisoarea, veche de mai multe decenii. Vehicule grăbite şi masive străbăteau această imagine, şi o singură privire ajungea pentru a cuprinde atît soliditatea celor construite deja aici, ca şi pregătirile pentru realizările viitoare, şi pentru a îndemna spiritul spre admirarea activităţii omeneşti, nu mai puţin decît la a-1 otrăvi printr-un reziduu imperceptibil de inexpresivitate şi neînsemnătate. Şi fără să schimbe, la drept vorbind, subiectul conversaţiei, Ulrich continuă:— închipuie-ţi că o trupă de briganzi şi-ar fi înstăpînit dominaţia mondială, o bandă de oameni înzestraţi cu nimic altceva decît cu instinctele şi principiile cele mai grosolane! După cîtăva vreme, chiar din pămîntul acesta sălbatic vor creşte creaţii spirituale! Şi, iar după o vreme, cînd spiritul se va fi format, el va începe din nou să-şi pună singur piedici în cale! Recolta sporeşte, şi calitatea i se pierde; ca şi cînd fructele înseşi ar căpăta gust de umbră atunci cînd toate crengile sînt încărcate! Nu întreba de ce.Alesese pur şi simplu această comparaţie pentru a spune că, în cea mai mare parte a ei, ceea ce se numeşte cultură se afla într-o stare intermediară între starea de spirit a unei trupe de briganzi şi cea a maturizării oţioase; căci dacă astfel ar fi stat într-adevăr lucrurile, atunci aceasta ar fi putut fi şi o scuză pentru întreaga conversaţie în care se lăsase antrenat, deşi începutul ei îl constituise o adiere de tandreţe.77

Blflll

uliii! .....i|ifi

O coMştf/Hţd cam s-a îndreptatspre lucruri Importante şl începutul unef conversaţii pe aceasta' tentăDacă se ajunge să se vorbească despre natura ambiguă şi dezordonată a fiinţei omeneşti, atunci asta presupune că cel care vorbeşte astfel are impresia că ar fi în stare să-şi imagineze că ar putea să-şi imagineze o natură mai bună.Un credincios poate face aceasta, şi Ulrich nu era aşa ceva. Dimpotrivă: credinţa era suspectă în ochii lui de o tendinţă spre precipitare şi, fie că în fond cuprinsul unei asemenea atitudini intelectuale ar fi fost o idee terestră, fie una suprapămînteană, însăşi o astfel de mobilitate spirituală îl făcea pe el să se gîndească la vanele tentative de a-şi lua zborul ale unei găini domestice. Numai Agathe îl determinase să facă în această privinţă o excepţie; el afirma că o invidiază pentru că ea putea crede cu atîta grabă şi cu atîta fervoare şi resimţea uneori caracterul feminin al acestui defect aproape ca pe un amănunt la fel de trupesc ca şi cel al altor deosebiri^ sexuale a căror cunoaştere naşte o orbire aproape senină, îi ierta ei această latură imprevizibilă a fiinţei chiar şi atunci cînd i se părea la drept vorbind nescuzabilă, cum era cazul legăturii cu ridicolul personaj care era profesorul Lindner, despre care sora lui trecea multe sub tăcere. Simţea alături de el muţenia acestui trup cald şi îşi amintea de o afirmaţie pasionată care avusese, aproximativ, înţelesul că nici un fel de fiinţă omenească nu este în sine frumoasă sau urîtă, bună sau rea, superioară sau plicticoasă, ci că valoarea ei depinde

totdeauna de felul în care cei din jur sau cred în el, sau se îndoiesc în ce-1 priveşte. Era o remarcă neimpunîndu-şi limite, şi generoasă, dar care era atenuată şi de o imprecizie lăsînd deschise tot felul de concluzii diferite; şi întrebarea ascunsă aici, anume dacă în fond remarca nu i s-ar fi putut aplica şi acestui ţap al credinţei, acestui Lindner, căruia Ulrich abia dacă-i cunoştea doar umbra, făcu să răsară în fluxul grăbit, subpămîntean, al gîndurilor sale o undă de gelozie înspumată. Cînd se gîndea însă acum mai bine, Ulrich nu-şi mai putea aminti dacă Agathe fusese cea care formulase această afirmaţie sau el însuşi şi una dintre aceste posibilităţi i se părea la fel de reală78ca şi cealaltă. Şi în această confuzie, în care se pierdeau toate deosebirile sufleteşti şi trupeşti, valul geloziei se sparse într-o spumă delicată şi, acum de abia, ar fi fost în stare să explice care era, în fond, adevărata sa rezervă faţă de orice disponibilitate spre credinţă. Să crezi ceva, să crezi în ceva, sînt stări sufleteşti care-şi trag dintr-o altă stare de spirit forţa pentru a o exploata sau chiar a o risipi; însă această altă stare de spirit nu era numai, cum apărea evident, cea fermă a ştiinţei, ci putea fi dimpotrivă şi o stare încă mai puţin densă decît cea a credinţei însăşi: şi faptul că tot ceea ce îi emoţiona, pe el şi pe sora lui, îl împingea pe Ulrich să vorbească în această direcţie; dar gîndurile lui erau încă departe de intenţia de a se angaja în această privinţă, şi din cauza aceasta preferă să schimbe tema discuţiei.Chiar şi un om genial poartă în sine o măsură care 1-ar putea împuternici să gîndească la un moment dat că pe lume, în chip de-a dreptul inexplicabil, lucrurile merg deopotrivă îndărăt ca şi înainte; dar cine este un asemenea om genial? Ulrich nu avusese iniţial nici cea mai mică dorinţă de a se gîndi la aceasta; însă problema îl reţinea, nici el nu ştia de ce.— Trebuie să facem o distincţie între geniul ca specie şi geniul ca superlativ individual, începu el şi încă nu-şi găsise termenii potriviţi. Uneori, înainte, mă gîndeam că nu există decît două rase importante de oameni, cea a geniilor şi cea a stupizilor, şi care nici nu sînt uşor compatibile. Oamenii de rasă genială sau oamenii geniali nici nu trebuie, de fapt, să fie genii. Acesta, geniul atît de admirat, se naşte de abia la bursa vanităţilor; în strălucirea lui îşi găsesc strălucirea oglinzile prostiei din jur; el este totdeauna legat de ceva anume care-i dă prestigiu, ca şi bani sau onoruri; şi oricît de mare i-ar fi meritul, fenomenul lui este, la drept vorbind, doar o genialitate împăiată:Agathe îl întrerupse, curioasă să afle celălalt lucru:— Bun, dar genialitatea însăşi?— Dacă ai să scoţi din momîia asta împăiată paiele, trebuie să mai rămînă fireşte ceva, spuse Ulrich, dar se mai gîndi o clipă şi adăugă plin de îndoială: N-am să ştiu niciodată cu adevărat ce e genial, şi nici nu ştiu cine ar putea decide în sensul acesta!— Un senat al celor ştiutori! spuse Agathe surîzînd.79Cunoştea părerea aceasta foarte nedemocratică cu care fratele ei o tachinase de multe ori în conversaţiile lor, şi îi aminti, puţin ipocrită, prin cuvintele acestea ale ei, de celebra invitaţie a filosofici, nerealizată în timp de două mii de ani, de a vedea încredinţîndu-se conducerea lumii unei academii a celor mai înţelepţi.Ulrich clătină din cap.— Asta se trage deja de la Platon. Şi dacă acest proiect ar fi putut fi tradus în practică, atunci în fruntea acestor spirite conducătoare i-ar fi urmat lui un platonician, şi tot aşa mai departe pînă într-o zi cînd - Dumnezeu ştie de ce -discipolii lui Platon ar fi fost socotiţi drept adevăraţii filosofi. Aşa stau lucrurile şi în ce-i priveşte pe cei care sînt consideraţi geniali. Şi ce ar fi făcut plotinienii cu platonicienii, şi înainte aceştia din urmă cu cei dintîi, dacă nu ceea ce orice adevăr face cu eroarea: i-ar fi stîrpit fără milă? Dumnezeu a acţionat cu toată prevederea atunci cînd a poruncit ca dintr-un elefant să nu se nască decît tot un elefant şi dintr-o pisică o pisică; dintr-un filosof se naşte însă un papagal şi un contra-filosof!— Atunci, deci, ar trebui ca Dumnezeu însuşi să decidă ce este genial! exclamă Agathe nerăbdătoare, nu fără a simţi un uşor fior de mîndrie la această idee, dîndu-şi seama de propria ei violenţă prematură.— Mi-e teamă că asta îl plictiseşte! spuse Ulrich. Cel puţin pe Dumnezeul creştin. El se concentrează asupra inimilor, fără să se mai preocupe dacă în inimi există multă sau puţină

inteligenţă şi raţiune. De altfel, eu cred că părerea aceasta proastă pe care o are biserica despre genialitate are multe care s-o recomande!Agathe mai aşteptă ceva, apoi răspunse simplu:— înainte vorbeai altfel!— Aş putea să-ţi răspund că acea credinţă păgînă, că toate ideile care-i pun în mişcare pe oameni trebuie să se fi aflat la început în duhul dumnezeiesc, trebuie să fi fost foarte frumoasă, numai că e greu să se conceapă emanaţiile divine de cînd, printre cele care înseamnă atît de mult pentru noi, se găsesc idei numite fulmicoton sau pneumatică, răspunse imediat Ulrich.Pe urmă însă păru să ezite şi să se fi săturat de tonul ironic; şi dintr-o dată îi mărturisi surorii lui ceea ce voia ea să afle. Spuse:80— Eu am crezut aproape dintotdeauna, si poate din naştere, că spiritul, tocmai pentru că omul îşi simte în sine puterea lui, îi impune şi prin aceasta datoria să-i asigure lui, spiritului, valoarea în lume. Am crezut că ceea ce merită cu adevărat osteneala este să trăieşti la modul superior şi mi-arn dorit ca eu însumi să nu fac niciodată ceva indiferent. Şi ceea ce urmează de aici, pentru mentalitatea generală ar putea părea un chip desfigurat de orgoliu, dar cu neputinţă de negat este aceasta: Numai ceea ce e genial e suportabil, şi oamenii medii, mediocri, trebuie să fie comprimaţi, pentru ca ei să producă un geniu sau să-1 facă să se afirme în toată valoarea lui! Amestecate laolaltă cu mii de alte gînduri, ceva din toate acestea intră în convingerea generală: este deci cu adevărat ruşinos pentru mine să trebuiască să-ţi răspund acum că eu n-am ştiut niciodată să-ţi spun ce anume e genial şi că nici acum nu ştiu asta, chiar dacă abia acum cîteva secunde am lăsat să se înţeleagă în toată inocenţa că i-aş atribui o asemenea însuşire mai puţin unui om anume cît unei categorii omeneşti.Părea să nu vadă lucrurile chiar atît de în negru, şi atunci cînd el tăcu, Agathe avu grijă să menţină conversaţia în continuare.— Nu-ţi vine şi ţie uneori uşor să vorbeşti despre un acrobat genial? întrebă ea. Se pare deci că astăzi ceea ce e dificil, neobişnuit, şi deosebit de reuşit, aparţine de obicei concepţiei de geniu.— Asta a început cu cîntăreţii; şi cînd unul care poate să cînte în registru mai înalt decît ceilalţi este numit genial, de ce nu ar fi acelaşi lucru şi cu unul care sare mai sus! în felul acesta se ajunge însă şi la 'genialitatea unui prepelicar; şi cei care nu se lasă intimidaţi de nimic o consideră chiar ca fiind mai autentică decît cea a oamenilor în stare să-şi smulgă coardele vocale din gîtlej. Evident, aici este vorba de o neclaritate în ce priveşte ambiguitatea limbajului; în afară de genialitatea unei reuşite, noţiunea se poate extinde pretutindeni; astfel că pînă şi gluma cea mai proastă poate fi genială „în felul ei", mai există şi gradaţia, demnitatea sau semnificaţia lucrului reuşit, deci o gradaţie şi ierarhizare a genialităţii.O expresie de bună dispoziţie înlocuise gravitatea în ochii lui Ulrich, astfel că Agathe îi ceru să spună în continuare ceea ce el părea acum să vrea să treacă sub tăcere.81i l|^HHŞl»PP™ff— îmi aduc aminte acum că am discutat o dată cu prietenul nostru Stumm problema geniului, povesti Ulrich. Şi el insista asupra utilităţii de a face distincţie între o concepţie militară şi una civilă despre geniu. Pentru ca să-1 înţelegi însă, trebuie să-ţi explic poate ceva din lumea asta militară chezaro-crăiască. Trupele de geniu - pînă şi sintagma asta terminologică este minunată - continuă el - sînt folosite pentru lucrări de fortificaţii şi altele asemănătoare, şi constau din soldaţi, subofiţeri şi ofiţeri care nu au nici un fel de viitor deosebit, afară poate de cazul că ar urma vreun „curs superior de geniu", după care intră în „statul-major al geniului". „Mai presus de geniu în armată se află statul-major al geniului", spune Stumm von Bordwehr. „Şi sus de tot, deasupra, fireşte, încă statul-major general al geniului, pentru că ăsta e cel mai deştept lucru pe care 1-a făcut Dumnezeu". Şi astfel, chiar dacă el vorbeşte totdeauna despre sine însuşi cu multă plăcere ca despre un antimilitarist, a încercat să mă facă să înţeleg faptul că folosirea corectă a geniului poate fi găsită în armată şi că acolo este ea bine organizată, în vreme ce toate vorbăriile civililor despre aşa ceva sînt lipsite în mod regretabil tocmai de o asemenea organizare. Şi cum el reuşeşte să întoarcă totul astfel încît să ajungi să vezi în fond adevărul bine ordonat, n-am face nici noi deloc rău dacă i-am urma indicaţiile.Ceea ce spuse în continuare Ulrich despre diferitele înţelesuri ale genialităţii se refereau mai

puţin la treapta ei supremă de geniu propriu-zis, cît la forma tipică a genialităţii sau a superiorităţii, al cărui caracter ambiguu îi apărea ca fiind tulburător şi penibil. I se părea că e mai uşor să se ajungă la o judecată cu privire la ceea ce este cu totul superior decît la una despre superioritate în general, în primul caz, este vorba doar de un pas mai departe decît acel ceva a cărui valoare a ajuns de acum necontestată, deci de ceva care se întemeiază întotdeauna pe o ordine mai mult sau mai puţin tradiţională de valori intelectuale; al doilea caz, dimpotrivă, pretinde ca primul pas să se facă într-un spaţiu nedeterminat şi infinit şi care nu oferă aproape nici o speranţă de a se mai putea deosebi corect ce este superior de ceea ce nu este. Astfel că e firesc ca uzajul limbii să prefere să se menţină la genialitatea ierarhiei şi a reuşitei, mai degrabă, decît la valoarea genială a lucrului care reuşeşte; dar este, de asemenea, de înţeles ca acea obişnuinţă care s-a creat, de a socoti genială orice îndemînare greu imitabilă, este legată şi de un sentiment al conştiinţei82vinovate; sentiment care, bineînţeles, nu este altul decît cel creat de sarcinile părăsite şi din datoriile date uitării. Ulrich şi Agathe ajunseseră la început, din întîmplare şi în glumă, să vorbească despre asta, dar acum continuau cu toată seriozitatea.— Cel mai evident apare acest lucru, îi spunea Ulrich surorii sale - cînd, aproape din întîmplare, devii conştient de un detaliu exterior, pe care 1-ai luat prea puţin în seamă, de pildă cînd pronunţăm cuvintele geniu şi genial în mod diferit, şi nu ca şi cînd cel de al doilea ar proveni din cel dintîi.Agathe se miră puţin auzindu-1, aşa cum se întîmplă oricui i se atrage atenţia asupra unei obişnuinţe pe care nu şi-o ştia ca atare.— Atunci, după conversaţia mea cu Stumm, am consultat Dicţionarul fraţilor Grimm, se scuză Ulrich. Termenul militar geniu, adică soldatul din arma geniului, ne-a parvenit fireşte, cum e cazul cu multe exprimări de ordin militar, din franţuzeşte. Acolo, la ei, arta inginerească se numeşte Le g6nie; şi de aici vine corpul de geniu, arma geniului, şcoala de geniu, dar şi termenul englezesc Engine, franţuzescul Engin şi în italiană Ingegno macchina, maşinăria, unealta ingenioasă; toată familia asta, însă, îşi trage originea din latina tîrzie, genium şi ingenium, cuvinte al căror g dur a devenit, străbătînd frontierele, un sch moale, şi al căror înţeles principal' este cel al abilităţii şi al putinţei; o asociere oarecum asemănătoare celei arhaizante a formulei „arte şi meserii", cu care ne mai fericesc încă şi astăzi uneori inscripţiile şi documentele oficiale. De aici o evoluţie dezastruoasă ar duce deci şi la fotbalistul genial şi chiar la cîinele poliţist sau la calul de curse geniali, dar ar fi logic să se pronunţe şi acest termen genial ca şi celălalt referitor la geniu. Căci există şi o a doua categorie de geniu şi genial, al căror înţeles poate fi de asemenea întîlnit în toate limbile şi care nu se trage din genium, ci din genius, din acel mai-mult-decît-omenesc, sau cel puţin din acel grad cel mai înalt al omenescului ca fiind ceea ce e cel mai mult venerat în ce priveşte spiritul şi conştiinţa. Sigur că nici nu mai e nevoie să spun mai departe că aceste două înţelesuri s-au confundat şi s-au amestecat iremediabil încă de secole, şi în limbă ca şi în viaţă, şi asta nu numai în ce-i priveşte pe germani; dar în mod semnificativ aici, cu germanii, în gradul cel mai înalt, astfel că se poate spune că e o împrejurare anume germană faptul că genialul şi ingeniosul nu mai83

ajung să se deosebească între ele. Şi pe lîngă aceasta, confuzia asta are în Germania o istorie care mă atinge pe mine personal într-un anumit punct.Agathe urmărise această lungă explicaţie aşa cum se întîmplă de obicei, în asemenea cazuri, puţin neîncrezătoare şi gata să se plictisească, dar aşteptînd o întorsătură care să o elibereze de această nesiguranţă.— M-ai considera un pedant al limbajului dacă ţi-aş propune ca noi doi de acum încolo să reluăm în folosinţă termenul genialisch, genialoid? întrebă Ulrich.Fără voie, un surîs şi un gest din cap al surorii lui exprimară rezistenţa ei faţă de acest cuvînt arhaic, contemporan cu teatralisch, infernalisch, physikalisch şi moralisch, dar care o dată cu senlimentalisch, idealisch, kolossalisch, kolle-gialisch şi altele a ieşit din uz şi mai păstrează doar, agăţat de el, un miros de lăzi vechi şi de costumaţii arhaice.— E un cuvînt îmbătrînit, recunoscu Ulrich, însă în ce epocă frumoasă era el folosit! Şi, cum

ţi-am spus, am consultat dicţionarul în privinţa aceasta; şi, dacă nu te jenează faptul că sîntem pe stradă, am să mă mai uit o dată să văd ce ţi-aş mai putea spune despre asta!Scoase surîzînd un bilet din buzunar şi descifra de acolo cîteva pasaje scrise cu creionul.— Goethe, anunţă el: „Aici am văzut remuşcarea şi penitenţa împinsă pînă la caricatură, şi am văzut cum orice pasiune înlocuieşte în chip cu adevărat genialoid geniul"; şi în alt loc: „Liniştea ei genială mi se arătase deseori într-un extaz strălucitor". Wieland: „Rostul unor ceasuri genialoide"; Holderlin: „Grecii sînt şi acum un popor frumos, genial şi plin de bună dispoziţie". O asemenea folosire a termenului o mai găseşti la Schleiermacher în anii de primă tinereţe. Dar încă şi la Immermann ai cuvintele: „Economie genială" şi „Libertinaj genial". Poţi urmări astfel această evoluţie peiorativă a noţiunii spre sensul şleampăt şi decăzut, legat parcă de meşteşugul spoitorilor de tingiri, care face ca astăzi cuvîntul genialisch să fie înţeles mai ales la modul ironic:îşi întoarce biletul în toate sensurile în mînă, îl băgă la loc în buzunar şi apoi şi-1 mai scoase o dată în ajutor.— însă preistoria şi cauza lui originară se întorc încă şi mai îndărăt în timp, completă el. Chiar şi Kant condamnă „tonul la modă al unei libertăţi de gîndire imitată după geniu" şi vorbeşte cu neplăcere despre „oamenii de geniu" şi84„maimuţele de geniu". Ceea ce îl supără pe el este deci un moment considerabil al istoriei spirituale germane: căci, atît înainte de el, cît şi, asta e semnificativ, nu mai puţin, şi după el, în Germania s-a vorbit în parte cu fanatism, în parte cu dispreţ, despre „avîntul spre geniu", „febra geniului", „furtunile geniului", „tensiunile geniului", „apelurile geniului" şi „ţipetele geniului" şi nici chiar filosofia nu şi-a păstrat totdeauna unghiile curate, cel puţin atunci cînd îşi închipuia că poate să-şi lingă de pe degete adevărul independent.— Şi cum defineşte Kant ce este un geniu? întrebă Agathe, care lega de numele celebru al filosofului doar amintirea de a fi auzit că el îi depăşea pe toţi ceilalţi.— El a subliniat în esenţa geniului aspectul creator şi originalitatea, „spiritul original", lucru prin care el a rămas pînă în zilele noastre una din influenţele cele mai însemnate, răspunse Ulrich. Goethe mai tîrziu se sprijinea poate pe el cînd a descris calitatea genială prin cuvintele care desemnau putinţa „de a avea prezente în minte multe obiecte şi de a lega uşor laolaltă noţiunile cele mai depărtate. Şi aceasta fără urmă de egoism şi de suficienţă", însă este o concepţie care are de a face în mare măsură cu realizările intelectuale, şi duce la reprezentarea oarecum acrobatică a genialului căreia îi sîntem tributari astăzi.Agathe întrebă cu un rîs neîncrezător:— Şi tu ştii acum ce înseamnă geniu, şi genial, şi genialoid?Ulrich acceptă ironia ridicînd din umeri.— Oricum am aflat cel puţin că printre germani, chiar dacă nu se arată „spiritul de originalitate" sever kantian, o conduită exagerată şi care bate la ochi va fi resimţită ca fiind genială, spuse el.

vonConversaţia cu Stumm la care făcuse aluzie Ulrich avusese loc cu prilejul unei întîlniri întîmplătoare şi nu durase mult. Generalul părea apăsat de griji, însă nu vorbise despre aceasta, ci începuse prin a condamna haosul creat de existenţa atîtor genii printre civili.85— Ce înseamnă, de fapt, un geniu? întrebă el. Pe un general nu 1-a socotit nimeni niciodată ca fiind un geniu.— Excepţie făcînd Napoleon, spuse Ulrich.— El, poate, recunoscu Stumm. Dar asta se întîmplă, probabil, mai degrabă pentru că întreaga sa carieră este paradoxală!La aceasta Ulrich nu ştiuse ce să-i răspundă.— Acasă la verişoara ta am avut multe prilejuri să cunosc oameni din aceştia despre care se spune că sînt genii, explică Stumm îngîndurat, şi continuă: Cred că pot să-ţi spun ce este un geniu: Este nu numai unul care a avut mare succes, dar şi care trebuie să-şi fi început treaba, într-un anumit fel, invers decît ceilalţi!

Şi Stumm produse imediat exemple măreţe din psihanaliză şi din teoria relativităţii.— Că nu se ştie cutare lucru, asta s-a mai întîmplat deseori şi înainte, începu el în felul său caracteristic, dar tocmai din cauza aceasta nimeni nu-i dădea faptului prea mare importanţă, şi dacă aşa ceva nu se întîmplă la vreun examen, nici nu făcea vreun rău nimănui. Dintr-o dată însă a fost scos la iveală aşa-numitul inconştient, şi astăzi toată lumea îşi are, fiecare, atît de mult inconştient cît sînt de multe lucrurile pe care nu le ştie, şi se consideră acum mult mai important să se ştie de ce nu se ştie ceva, decît ce anume nu se ştie! Şi asta, omeneşte vorbind, a făcut, cum se zice, ca lucrurile să se întoarcă cu dosul în sus; probabil că aşa lucrurile sînt mult mai simple.Cum Ulrich încă nu înţelegea care era urmarea faptului în sine, Stumm continuă:— Omul care a inventat toate astea a mai stabilit încă şi următoarea lege: îţi mai aduci aminte că înainte, la regiment, cînd tinerii stînd de vorbă între ei ajungeau să spună prea multe porcării, li se tăia scurt cuvîntul cu vorbele: „Lucruri din astea nu se spun, astea se fac doar!" Şi care e contrariul unui asemenea fapt? Ceva de genul invitaţiei: Dacă tu, pentru că eşti un om civilizat, nu poţi să faci ce ai vrea, atunci cel puţin stai de vorbă despre asta cu un om cultivat; acela are să te convingă, adică, pînă la urmă, că tot ceea ce există se bazează pe ceva care nu trebuie să existe! Eu fireşte că nu pot să judec asta din punct de vedere ştiinţific, dar, oricum, se vede din exemplul acesta că regulile noi sînt exactinversul celor care au avut trecere pînă acum, înainte, şi omul care le-a introdus trece astăzi drept un geniu cu totul şi cu totul grozav.Cum în aparenţă Ulrich nu era convins încă, şi cum Stumm însuşi nu simţea că ar fi ajuns la ţintă, îşi repetă argumentaţia, referindu-se la teoria relativităţii aşa cum o înţelegea el:— Tu ai fi învăţat, ca şi mine, la şcoală că tot ceea ce se mişcă face asta „în spaţiu şi în timp" - fu punctul de pornire al gîndirii sale. Dar cum stau lucrurile în privinţa asta în practică? Dă-mi voie să-ţi spun ceva cu totul obişnuit: Trebuie să ajungi, în fruntea escadronului tău, la cutare şi cutare oră într-un anumit punct fixat pe hartă. Sau trebuie să-ţi comanzi în dispozitiv călăreţii într-un front nou care nu mai are nici un raport cu liniile drepte care există pe cîmpul de exerciţiu - asta e ceva care se întîmplă în spaţiu şi timp; dar nu se face niciodată fără incidente şi nu se potriveşte niciodată exact cu ce ai vrea tu. Mie cel puţin, aşa ceva mi-a dat totdeauna mare bătaie de cap cînd eram cu trapa, ţi-o spun sincer. Şi tot astfel, încă din şcoală mi-a fost, ca să zicem aşa, totdeauna peste mînă cînd eram scos la tablă şi mi se dădea să calculez o mişcare mecanică în spaţiu şi timp. Din cauza asta - am înţeles imediat că e o idee genială cînd am auzit că e unul care a descoperit în sfîrşit că spaţiul şi timpul sînt nişte .noţiuni foarte relative, care se modifică instantaneu reciproc de cum vrei să te foloseşti serios de ele, şi asta chiar dacă de la Facerea Lumii au fost ţinute ca fiind lucrurile cele mai solide şi ferme care există. Şi din cauza asta, omul acesta, şi după părerea mea pe bună dreptate, este astăzi cel puţin la fel de celebru ca oricare altul; dar şi despre el se poate spune că şi-a apucat calul de coadă, lucru care, cel puţin astăzi, pare să fie prima idee fixă a geniilor! Asta e ce voiam eu să te fac pe tine să înţelegi, dacă pui preţ pe experienţa mea, conchise Stumm.în slăbiciunea lui pentru general, Ulrich recunoscuse şi el că principalele doctrine ştiinţifice ale prezentului lăsau să li se vadă o anumită înclinare spre strident şi excesiv, sau că cel puţin nu se sfiau s-o arate. S-ar fi putut ca aceasta să nu însemne prea mult; dar, dacă voiai, puteai să vezi aici un simptom. Extravaganţa aceasta acceptată, gustul paradoxului, ambiţia personală, surpriza şi modificarea ansamblului,87^••MfiUWUytMiSite j^^^Hnf F™!^!™

pornind de la detalii contradictorii, înainte de-abia luate în seamă, toate acestea constituiau, fără îndoială de cîtăva vreme, o parte componentă din gîndirea de bon ton, căci începuseră să se vadă încununate de succes exact în domeniile unde nu ar fi fost de aşteptat aşa ceva şi unde reuşeau de obicei o administraţie mai sigură şi o creştere prudentă a proprietăţilor intelectuale.— Dar de ce oare? se întreba Stumm. Cum s-a ajuns la asta?Ulrich ridică din umeri, îşi amintea de propriul lui domeniu ştiinţific, pe care-1 părăsise, de succesiunea întrebărilor fundamentale de acolo, şi care, toate, se reduceau la o critică a logicii. Şi nici în alte ştiinţe lucrurile nu stăteau altminteri; îşi simţeau structurile ameninţate de noile descoperiri care erau greu de integrat în vechile cadre. Erau fatalităţile şi violenţele

adevărului. Totuşi se părea că s-ar fi putut vorbi şi de un fel de saţietate în ce priveşte progresul cotidian, nici o clipă oprindu-se, şi care pînă atunci şi încă de mult timp, în vacarmul tuturor opiniilor, constituise obiectul unei mari credinţe tăcute. Nu se putea nega faptul că în toate domeniile de activitate se insinua o uşoară îndoială faţă de valoarea simplei înaintări pas cu pas. Şi aceasta ar fi putut fi o motivaţie, în cele din urmă Ulrich răspunse:— Poate că e pur şi simplu acelaşi lucru ca atunci cînd oboseşti deodată; ai nevoie de o perspectivă care să te învioreze, sau de un ghiont care să-ţi pună picioarele în mişcare.— Dar de ce n-ar fi mai bine să ne aşezăm acolo pe loc? întrebă Stumm.— Nu ştiu. în orice caz, după o perioadă mai lungă de relaxare paşnică a spiritului, preferi să începi să faci cu ochiul revoluţiei. Şi se pare că se pregăteşte aşa ceva. Poate că ajunge de exemplu să-ţi aminteşti de extravaganţa asta tot mai pronunţată care se manifestă în arte. La politică mă pricep prea puţin: Dar poate are să se spună odată că această nerăbdare a spiritului tocmai asta anunţa — o revoluţie.— Pfui drace! exclamă Stumm, care cînd se vorbea despre arte şi neliniştea revoluţionară, îşi amintea de impresiile stîrnite de reuniunile de seară de la Diotima acasă.— Poate numai ca o tranziţie spre o nouă stabilitate de mai tîrziu, îl linişti Ulrich.88 ;Asta îi era indiferent lui- Stumm.— De la chestiunea aceea atît de lipsită de tact, care s-a produs în prezenţa Ministrului de Război, eu am evitat seratele de la Diotima, povesti el. Te rog să mă înţelegi bine: n-aş vrea să obiectez în nici un fel împotriva geniilor stabilite, de felul celor despre care tocmai vorbeam; cel mult că mi se pare exagerat modul în care sînt venerate. Dar în privinţa haimanalelor ăstora am vederi foarte categorice!Iar după o clipă scurtă, după toate aparenţele plină de amărăciune, se stăpîni şi trecu la o întrebare:—• Spune-mi sincer, genialitatea asta are chiar o atît de mare valoare?Ulrich nu se putu împiedica să surîdă, şi în ciuda a tot ceea ce tocmai spusese înainte, propuse acum soluţia extraordinară - el îi spunea chiar: feerică - aşa cum poate fi socotită soluţia acelor probleme care i-au preocupat mult şi zadarnic pe cei mai înzestraţi şi importanţi specialişti: Geniul ar fi singura valoare omenească absolută, ar fi valoarea umană în sine, spuse el. Fără intervenţia genialităţii, nuA ar exista nici măcar specia animală a,maimuţelor superioare, în zelul său, el elogie acum vehement chiar şi genialitatea, pe care mai tîrziu avea să o treacă doar în rîndul ierarhizărilor şi â îndemnurilor, în măsura în care ele nu coincideau în structura lor esenţială.Stumm dădea din cap, sătul să mai asculte.— Ştiu: descoperirea focului şi a roatei, a prafului de puşcă şi a tiparului şi aşa mai departe! Cum s-ar spune pe scurt: de la maimuţa din copac la Einstein!Dar după ce arătase astfel că pricepea cum stau lucrurile continuă:— Dar acuma să-ţi spun ceva, şi chiar ceva din discuţiile de la Diotima acasă: „De la Sofocle la Feuermaul!" Asta a pretins atunci un maimuţoi din ăia tineri de acolo şi încă cu toată seriozitatea!— Şi ce nu-ţi place la Sofocle?— Ei! Despre ăsta eu habar n-am. Dar pe Feuermaul îl ştiu! Şi tu spui că geniul ar fi o valoare absolută!— Contactul cu geniul este singurul moment „în care detestabilul şi confuzia didactică a Domnului care este omul e cu adevărat ceva frumos şi loial", îl supralicita Ulrich. Dar eu n-am spus că e uşor de deosebit ce anume e geniul şi ce e doar o simplă iluzie. Spun doar că totdeauna unde intră o89yBjhp^valoare nouă în jocul acesta al omenirii, în spatele ei se află geniul!— Şi cum poţi să ştii dacă e vorba într-adevăr de „o nouă valoare"?Ulrich ezită surîzător.— Şi pe urmă, mai ales dacă valoarea asta valorează într-adevăr ceva! adăugă Stumm cu o curiozitate mohorîtă.

— Asta o simţi deseori de la prima privire, spuse Ulrich.— Mie mi s-a spus că de la această primă privire poţi deseori să te înşeli!Schimbul de replici se opri aici. Stumm îşi pregătea poate o nouă întrebare fundamentală. Ulrich spuse:— Auzi primele măsuri din Bach sau Mozart; citeşti o pagină din Goethe sau din Corneille şi ştii că ai atins acolo genialitatea!— La Mozart şi la Goethe, poate, pentru că o ştiu de la început; dar nu cu un necunoscut! se apără generalul.— Crezi că şi cînd erai tînăr nu te-ar fi electrizat la fel? Entuziasmul tinereţii este, în sine, înrudit cu genialitatea!— De ce „în sine"? Dar, dacă trebuie neapărat să-ţi răspund: o divă de operă putea probabil să mă entuziasmeze. Şi eu mă dădeam pe vremuri în vînt după Alexandru cel Mare, Cezar şi Napoleon. Dimpotrivă, în sine, cîte un scriitor sau compozitor din ăştia mi-au fost totdeauna complet indiferenţi!Ulrich bătu în retragere, deşi ştia că nu făcuse altceva decît să abordeze greşit o problemă justă.— Am vrut să spun că un tînăr care este încă în stadiul de dezvoltare spirituală intuieşte genialul aşa cum păsările migratoare îşi ghicesc direcţia. Dar asta ar însemna probabil că fac o confuzie. Căci în ce priveşte superioritatea, unui asemenea tînăr îi este accesibilă doar într-o măsură foarte restrînsă. El nu are un simţ anume pentru ceea ce e superior, ci doar pentru ceea ce îl atinge pe el personal. El nici măcar nu caută genialul, ci se caută pe sine însuşi, laolaltă cu tot ce poate să dea conţinut contururilor prejudecăţilor lui. Ce e elocvent pentru el - explica Ulrich - este ceea ce e asemenea lui, cu tot vagul care decurge de aici. Este aproximativ ce crede el că ar putea fi el însuşi, şi pentru formaţia lui înseamnă acelaşi lucru ca şi oglinda în care se contemplă pe90

lsine însuşi cu plăcere, dar deloc doar din vanitate. Din cauza asta nici nu trebuie să ne aşteptăm ca tocmai operele geniale să aibă asupra lui un asemenea efect; de obicei cele obişnuite, actuale, fac asta, şi printre ele mai ales cele care stîrnesc emoţiile, decît cele clar formulate din punct spiritual, tot aşa cum el le preferă oglinzilor limpezi pe cele în care chipul îi apare subţiat sau umerii mai largi...— Se poate să fie aşa, îl aprobă Stumm gînditor. Dar tu crezi că pe măsură ce trece timpul omul se mai deşteaptă?— Fără îndoială, omul matur este capabil şi are şi experienţa necesară pentru a recunoaşte într-o măsură mai mare ceea ce este superior; dar şi propriile lui scopuri şi puteri personale, maturizate o dată cu el, îl determină şi ele să se închidă în faţa multor lucruri. Ei refuză nu din lipsă de înţelegere, ci pur şi simplu lasă la o parte mai multe!— Asta e! exclamă Stumm uşurat. Un astfel de om nu mai e atît de limitat ca un om tînăr; dar aş putea să spun, e mai mărginit! Şi aşa şi trebuie. Cînd unul ca noi trebuie să aibă de a face cu tineri din ăştia necopţi, ca cei pe care-i protejează verişoara ta, trebuie să fii mai dur, Dumnezeu ştie, şi să ai superioritatea asta de a nici nu înţelege jumătate din lucrurile pe care le spun ei!— Dar poţi să-i şi critici!— Dar verişoara ta spune: ăştia sînt nişte genii! .Cum se poate dovedi contrariul?Lui Ulrich nu i-ar fi displăcut să răspundă şi la această întrebare.— Un geniu este un om care, acolo unde mulţi au căutat zadarnic o soluţie, o şi găseşte, făcînd ceva la care nici unul din ceilalţi nu s-a gîndit nici un moment înainte, defini el, pentru a-şi putea depăşi în sfîrşit propria curiozitate.

Stumm îi era recunoscător:— Eu însumi pot să mă mulţumesc cu faptele, remarcă el. Acasă la doamna von Tuzzi am cunoscut personal destui critici şi profesori, şi de fiecare dată cînd vreunul din ei ajungea la declaraţii mai ciudate cu privire la geniile astea care îmbunătăţesc atît de mult viaţa sau arta, eu le ceream cu toată prudenţa un sfat.Ulrich se lăsă atras în această paranteză.— Şi ce ai aflat?91

•••HW•iî'ţp'ŞppPljKţifFpFi' •

— O, erau totdeauna foarte respectuoşi cu mine şi îmi spuneau: „Asta nu v-ar spune nimic, domnule general!" Fireşte poate că e aici şi un fel de aroganţă din partea lor; căci deşi ei îi laudă de-a dreptul cu evlavie pe toţi artiştii ăştia noi, par cu toate acestea să fie foarte încîntaţi că artiştii, în propriile lor afirmaţii, se contrazic unii pe alţii în chip aproape primejdios şi chiar se înfurie unii pe alţii şi în cele din urmă poate că nici nu mai ştiu ce fac!— Şi ai aflat şi ce gîndesc oamenii aceştia de spirit care au făcut insolaţie şi pe care Diotima îi răcoreşte cu frunze de laur, ce gîndesc ei despre critici şi profesori în măsura în care aceştia nu-i mai laudă pe ei, pe artişti? întrebă Ulrich. Ca şi cum ei ar fi cei care-i hrănesc cu carnea trupului lor pe animalele astea raţionale; şi ceilalţi, criticii, ar fi transformat întreaga umanitate într-o luptă pentru nişte oase!— Aici i-ai observat bine! îl aprobă Stumm mulţumit, ca un adevărat cunoscător.— Dar, în sfîrşit, printre atîtea contradicţii, cum îţi mai dai seama şi dumneata bine dacă cel de care întrebai este într-adevăr un geniu sau nu este? întrebă Ulrich ca o urmare logică.Stumm răspunse la aceasta, dacă nu peremptoriu, cel puţin sincer:•— Pînă la urmă toată chestia e indiferentă! spuse el.Ulrich îl privea fără să mai spună nimic. Dacă voia pur şi simplu să-şi acopere retragerea şi să se sustragă întrebărilor care s-ar fi dovedit mai dificile decît cele cerate de împrejurări, atunci făcea o greşeală că nu se folosise de acest moment pentru a „se desprinde de adversar", aşa cum i-ar fi cerut-o tactica corectă. Dar nici el nu ştia ce simţea. Aşa că pînă la urmă spuse:— Prin nimic nu şi-au cîştigat falsele genii atît de mult prestigiu în faţa lumii decît prin lipsa de înţelegere pe care geniile veritabile, şi după exemplul lor şi cele pe jumătate adevărate, o au unii faţă de alţii; în fond, cei care spală felinarele nu pot chiar din primul moment să-1 lustruiască pe Prometeu!La această încheiere, Stumm îi aruncă o privire pe cît de neînţelegătoare pe atît de plină de înţelegere. '— Tu^ trebuie să mă înţelegi în ce-ţi spun, preciza ci ' cu prudenţă, îţi aduci aminte cu cît zel căutam o idee mare92 ,:;acolo, la Diotima. Eu ştiu ce înseamnă nobleţea spiritului. Eu nu sînt contele Leinsdorf, pentru care toate astea rămîn, orice s-ar spune ca un fel de mică nobilime de ţară. Adineauri mi-ai dat o definiţie cît se poate de bună a geniului. Cum era? El găseşte o soluţie făcînd ceva la care nimeni nu se gîndise pînă la el! La drept vorbind, asta spune exact acelaşi lucru ca ce-am spus eu: prima chestie e că un geniu se apucă de treaba lui de-a-ndoaselea. Dar asta nu e încă nobleţea spiritului! Şi de ce nu e nobleţea spiritului? Pentru că steaua polară care conduce epoca noastră este, oricum, ideea că, în indiferent ce condiţii, trebuie să se petreacă ceva superior; dar că lucrul acesta se numeşte genialitate, sau nobleţe a spiritului, progres sau, aşa cum se aude acum deseori, un record, pentru epoca noastră asta e un lucra mai puţin important!— Dar atunci de ce vorbeai despre o nobleţe din astea a spiritului? îl împinse Ulrich nerăbdător.— Tocmai asta nu pot să ştiu nici eu exact! se apără Stumm. De altfel, continuă el îngîndurat, poate că într-un fel s-ar ajunge să se spună că nobleţea de spirit este ceva care nu are voie să lase caracterul să adoarmă. N-am dreptate?— Aşa este! îl încuraja Ulrich, care, de altfel, cu totul lateral în clipa aceea, fusese îndemnat să se gîndească pentru prima dată la deosebirea dintre genius şi genium.— Da, repetă Stumm gînditor. Şi pe urmă întrebă:— Dar ce este caracterul? Este ceea ce îl ajută pe un om să aibă nişte idei care să-1 deosebească de ceilalţi; sau este ceea ce îi interzice să aibă asemenea idei? Căci un om de caracter nu e unul

care să trăncănească verzi şi uscate!Ulrich preferă să ridice din umeri şi să surîdă.— Probabil că asta depinde de ceea ce, de obicei, are numele de idei mari. Atunci nobleţea asta de spirit nu ar fi nimic altceva decît posesiunea unor asemenea idei mari, continuă Stumm cu îndoială. Dar după ce se cunoaşte că o idee e într-adevăr mare? Există atîtea genii, în fiecare specialitate cel puţin cîteva; e chiar o caracteristică a epocii noastre faptul că are prea multe genii: cum, deci, să-i mai înţelegi pe toţi şi să nu-1 treci pe nici unul cu vederea! Intimitatea aceasta dureroasă cu problema reprezentată de ideile cu totul şi cu totul mari îi readusese atenţia la problema geniului.Ulrich mai ridică o dată din umeri.93— Căci există cu adevărat oameni, şi am cunoscut şi eu din ăştia - spunea Stumm - care nu lasă să le scape nici cea mai mică fărîmă de genialitate de care se aude pe undeva!Ulrich răspunse:— Aceştia sînt şi nişte afectaţi. Generalul:— Dar şi Diotima este una dintre persoanele acestea. Ulrich:— Chiar dacă. O fiinţă omenească în stare să îndese în sine însăşi tot ceea ce găseşte pe drum, este în mod sigur fără nici o formă, exact ca un sac.— E adevărat, spuse generalul cu oarecare reproş, că tu ai mai spus deseori despre Diotima că este o snoabă. Şi ai spus asta uneori şi despre Arnheim. Din cauza aceasta eu îmi închipuiam, de fapt, că un snob trebuie să fie o persoană foarte interesantă! Mi-am dat chiar sincer toată osteneala să ajung şi eu aşa ceva şi să nu mai las să-mi scape nimic. Şi acum îmi vine greu să te aud că spui dintr-o dată că nici pe snobi nu te poţi bizui ca ei să înţeleagă ce e genialitatea. Adică, spuneai adineauri că tinereţea nu constituie o garanţie în sensul acesta, şi nici bătrîneţea. Şi pe urmă am constatat că asta n-o fac nici geniile şi criticii, nici măcar ei. Pînă la urmă are să reiasă de la sine că, în fond, genialitatea se manifestă faţă de toată lumea!— Asta vine cu timpul! îl linişti Ulrich rîzînd. Majoritatea oamenilor sînt de părere că timpul va produce de la sine, în mod cît mai natural, ceea ce este superior.— Da, aşa se aude. Dar explică-mi dacă poţi - se rugă Stumm nerăbdător - pot să înţeleg şi eu că la cincizeci de ani eşti mai deştept decît la douăzeci. Dar la ora opt seara nu sînt mai deştept decît eram la ora opt dimineaţa; şi că la o mie nouă sute paisprezece ani trebuie să fii mai deştept decît la o mie opt sute paisprezece, asta chiar că nu poate să-mi intre în cap!Şi astfel ajunseră ei să mai discute puţin acest capitol dificil al genialităţii, singurul, după părerea lui Ulrich, care ar fi justificat omenirea; dar în acelaşi timp şi cel mai pasionant şi cel mai penibil, pentru că nu ştii niciodată dacă ai în faţă veritabila genialitate sau una din imitaţiile ei prosteşti. Cum se poate face aici deosebirea? Cum se transmite genialitatea? S-ar putea ea dezvolta şi mai mult, dacă n-ar fi în permanenţă94împiedicată? Este ea, de fapt, cum întrebase Stumm, un lucru care trebuie chiar atît de mult dorit? Erau întrebări care pentru Stumm făceau parte din frumuseţea şi dezordinea supărătoare a vieţii civile, şi, dimpotrivă, pentru Ulrich se puteau asemăna numai cu un buletin meteorologic, care nu numai că nu putea spune dacă mîine avea să fie frumos, dar nici măcar dacă ieri fusese vreme frumoasă. Căci judecăţile în legătură cu ce anume este genial se schimbă o dată cu spiritul timpului, presupunînd că în primul rînd s-a pus problema geniului, ceea ce nu trebuie în mod necesar să constituie pur şi simplu semnul măreţiei sufleteşti şi spirituale.Asemenea enigme ar fi meritat să fie desluşite, şi din cauza aceasta se întîmplă în această fază a discuţiei că Stumm, după ce clătinase de cîteva ori din cap, îşi expuse consideraţiile cu privire la Statul Major al Geniului, pe care Ulrich i le repetase după aceea surorii sale. Această afirmaţie, că geniul mai avea încă nevoie de un Stat Major al Geniului, amintea, de altfel, oarecum dureros, de ceea ce Ulrich însuşi definise odată pe jumătate ironic drept secretariatul general al preciziei şi al sufletului, şi Stumm nu neglijase să-i amintească şi el că vorbise despre asta în prezenţa lui şi a contelui Leinsdorf cu acel ultim prilej, la nefericita serată de la Diotima.— Şi tu ai propus atunci ceva foarte asemănător - îi readuse el în minte momentul - şi dacă

nu mă înşel, fusese vorba despre un birou despre genialităţi şi despre nobleţea spiritului.Ulrich aprobă tăcut din cap.— Căci nobleţea spiritului, continuă Stumm, ar fi în fond ceea ce le lipseşte geniilor obişnuite. Indiferent de ce s-ar înţelege prin asta: Geniile noastre sînt genii, şi atît, nişte specialişti pur şi simplu! Am dreptate? Pot să înţeleg foarte bine că multă lume spune: Astăzi nici nu mai există genii!Ulrich aprobă din nou din cap. Urmă o pauză.— Dar un lucru tot aş vrea să ştiu, întrebă Stumm cu o răbufnire de încăpăţînare, de felul celei stîrnite de un gînd care se reîntoarce mereu: Este, în fond, un reproş sau un compliment că lumea nu spune niciodată despre nici un general: ăsta e un geniu?— Şi una şi alta.— Şi una şi alta? Şi de ce şi una şi alta, amîndouă0

95

•niHRiPtt^BWiHfiiWto

— Nici eu nu ştiu, la drept vorbind.Stumm rămăsese surprins, dar după ce meditase un timp, spuse:— Aici vorbeşti ca din carte! Un ofiţer este, adică, iubit de popor atîta vreme cît poporul nu a ajuns să se încălzească; şi el învaţă să cunoască poporul: poporului puţin îi pasă de genii! Dar pînă ajunge general, ofiţerul ăsta trebuie să fie un specialist, şi dacă chiar ar ajunge un geniu în specialitatea lui, el intră totuşi în acea categorie despre care se spune că nu are genii. Şi, în felul acesta, nu ajunge la punctul acela despre care aş vrea să vorbesc eu, anume în care ar fi indicat să se folosească de termenul acesta urîcios. De altfel, ştii, am auzit, de curînd ceva cu totul inteligent?! Eram la verişoara ta, într-un cerc cu totul intim, deşi acuma Arnheim e iar plecat în călătorie, şi vorbeam şi noi despre problemele astea intelectuale. Şi unul din ei mă ia de braţ şi-mi explică, aşa pe furiş cum s-ar zice: Ăsta e chiar un geniu, zice. Mai mult decît ceilalţi toţi. Un specialist universali De ce taci? - Ulrich nu găsea nimic de spus - Posibilităţile care se află într-o asemenea concepţie m-au surprins de-a dreptul. De altfel, şi tu însuţi eşti un fel de specialist universal din ăştia. Şi tocmai din cauza aceasta n-ar trebui să-1 neglijezi aşa pe Arnheim; căci pînă la urmă Acţiunea Paralelă are să primească tocmai de la el o idee salvatoare şi asta ar putea să fie ceva primejdios! Eu aş prefera, mereu şi tot mai mult, ca ea să vină din partea ta!Şi deşi pînă la urmă Stumm vorbise cu mult mai mult decît Ulrich, se despărţi de acesta din urmă cu cuvintele:— A fost, ca totdeauna, pentru mine o mare plăcere să stau de vorbă cu tine, căci tu înţelegi totul de facto mult mai bine decît ceilalţi!

5OcaUlrich îi povestise deci surorii sale despre această conversaţie. De fapt, încă dinainte el îi mai vorbise despre dificultăţile legate de ideea de genialitate. Ce-1 îndemnase la aceasta? Nu voia nici să treacă el însuşi drept un geniu, nici să se informeze politic de condiţiile în care ar fi putut ajunge aşa ceva. Dimpotrivă, era mai curînd convins că toată ambiţia96

uriaşă consumată în epoca sa pentru obţinerea unei reputaţii de a fi genial nu era un indiciu al măreţiei spiritului sau sufletului, ci doar rezultatul unei neînţelegeri. Dar tot astfel cum toate problemele actuale ale vieţii se complică doar într-un amestec inextricabil asemenea unui hăţiş sălbatic, la fel se întîmplă cu cele privind genialul; şi asta pe de o parte ispiteşte gîndurile să încerce să-şi croiască drum prin el, pe de altă parte le lasă agăţate de dificultăţile ivite acolo la tot pasul.După ce-şi terminase povestirea, Ulrich revenise imediat la această chestiune. Sigur, ceea ce este genial trebuie să fie în acelaşi timp semnificativ; căci genială se cheamă acea realizare superioară şi plină de semnificaţie apărată în anumite circumstanţe excepţionale; dar

semnificativ şi important este nu numai ceea ce e rar, ci şi generalul. Aşa că întîi trebuia examinată şi această noţiune. Căci deja termeni ca semnificaţie şi semnificativ au, ca toţi cei mult folosiţi, mai multe înţelesuri. Pe de o parte, ei sînt legaţi de gîndire şi de cunoaştere. Ceva înseamnă ceva sau are cutare semnificaţie, asta înseamnă că trimite la ceva, dă acel ceva de înţeles, proclamă, în anumite cazuri sau chiar în general acordă puterea de reprezentare, că este echivalentul cutărui lucru sau intră în aceeaşi noţiune şi ca atare poate fi cunoscut şi interpretat ca fiind acest alt lucru. Este vorba aici de o relaţie abordabilă prin raţiune şi care-i priveşte însăşi natura sa; şi e evident că în felul acesta totul şi orice poate să însemne ceva, tot astfel cum, la rîndul său, poate fi interpretat astfel. Pe de altă parte există în folosinţă şi termenul „a însemna ceva", se spune că ceva arc o semnificaţie sau este ceva însemnat. Nici din acest înţeles nu se exclude nimic. Nu numai un gînd poate să fie însemnai, ci şi o faptă, o operă, o personalitate, o situaţie, o virtute şi o particularitate emotivă izolată. Deosebirea faţă de alte semnificaţii este atunci că acelui lucru astfel semnificat i se atribuie un rang şi o valoare.Că ceva este semnificativ sau însemnat, înseamnă, în acest sens, că c mai semnificativ, mai însemnat decît altceva, sau pur şi simplu că e neobişnuit de însemnai. Şi după ce criterii se decide aceasta? Atribuirea aceasta dă să se înţeleagă faptul că obiectul aparţine unei ierarhii, unui sistem, care e deziderabil, de forţe spirituale şi intelectuale, chiar dacă criteriul de ordonare al sistemului spre care se tinde poate fi în97

multe privinţe la fel de vag pe cît e în altele de ferm. Şi există această ierarhie?Ea este însuşi spiritul omenesc; şi anume, nu ca noţiune naturală, ci ca ceea ce se denumeşte ca spiritul obiectiv.Agathe întrebă ce se înţelege prin aceasta; era o noţiune pe care oamenii care aveau o formaţie mai ştiinţifică • decît a ei o învîrteau mereu în jurul lor, în aşa fel încît de fiecare dată ei îi venea să-şi vîre capul între umeri.Ulrich făcu acum aproape acelaşi lucru. Cuvîntul era pentru el ceva cît se poate de obişnuit. La vremea aceea se recurgea la acest termen în expunerile ştiinţifice şi pe jumătate ştiinţifice, încît acum aproape părea că ajunsese să se învîrtă în jurul lui însuşi.— Doamne! începi să devii pedantă! răspunse el.La drept vorbind, expresia aceasta îi scăpase lui însuşi, fără să se gîndească, de pe buze.De obicei, prin spirit obiectiv se înţeleg operele spiritului, contribuţia pe care şi-o aduce el, în chip aproape continuu, prin cele mai diverse forme şi semne, la mersul lumii, spre deosebire de spiritul subiectiv înţeles ca fiind însuşirea şi experienţa personală; sau se mai înţelege - lucru care nu se putea face în mod separat de prima accepţie a termenului — spiritul eficient şi valabil, cel care-şi păstrează şi afirmă valoarea, spre deosebire de inspiraţiile capriciului şi ale erorilor. Cu aceasta se atingeau două contradicţii, a căror semnificaţie fusese în viaţa lui Ulrich nu numai de ordin formativ şi didactic - ceea ce el ştia bine şi o şi spusese îndeajuns de des - ci şi ajunsese, în cea mai mare măsură, o sursă de fascinaţie şi de preocupări. De aceea, ceea ce voise să înţeleagă prin acest termen avea cîte ceva din ambele aceste înţelesuri.Poate că ar mai fi putut să-i spună, de asemenea, surorii lui că prin spirit obiectiv se înţelege tot ceea ce a gîndit, a visat şi a voit omul; dar aceasta nu ca reprezentînd componente ale unei evoluţii sufleteşti, istorice sau de vreo altă natură temporală şi reală, şi în mod sigur nici ca ceva suprasensibil şi spiritual, ci pur şi simplu ca ceva în sine, potrivit cu propriul lor conţinut şi context. Şi ar mai fi putut spune, de asemenea, ceea ce în aparenţă ar fi contrazis cele de mai sus, dar pînă la urmă ar fi însemnat acelaşi lucru, şi că acest spirit era considerat şi sub rezerva tuturor raporturilor şi98

ierarhizărilor de care era el capabil. Căci el asimila ceea ce un anumit lucru înseamnă sau este în sine cu ceea ce reprezintă produsul semnificaţiilor pe care le-ar putea căpăta în toate circumstanţele posibile.Toate acestea se pot exprima şi altfel şi atunci vor doar să spună că, în sine şi pentru sine, ceva este tocmai ceea ce acest ceva nu este niciodată în sine şi pentru sine, ci mai degrabă în

raport cu circumstanţele sale şi, de asemenea, şi că semnificaţia sa este tot ceea ce el ar putea semnifica; ajunge deci să împingem această expresie pînă la extrema ei pentru ca să apară imediat limpede îndoielile care-i sînt inerente. Căci, fireşte, se obişnuieşte, în contradicţie cu toate acestea, să se presupună, fie şi numai din simpla obişnuinţă a vorbirii, ca ceea ce este sau în cele din urmă înseamnă în sine şi pentru sine un lucru constituie originea şi centrul a tot ceea ce se poate spune despre el în relaţiile şi condiţiile schimbătoare cu restul. Ulrich se lăsase deci condus de o anumită concepţie cu privire la esenţa noţiunii şi a semnificaţiei; şi, cu atît mai mult cu cît această concepţie nu e ceva necunoscut, ea poate fi astfel aproximativ reprodusă: orice s-ar înţelege în vreo teorie logică prin esenţa unei noţiuni, ca noţiune a ceva anume, ea nu este în practică nimic altceva decît contravaloarea şi disponibilitatea acumulată a tuturor exprimărilor adevărate care sînt posibile despre acel ceva. Acest principiu, care inversează procedeele logicii, este „empiric", adică el evocă, dacă trebuie să-i aplicăm o denumire autentificată, acea cunoscută orientare a gîndirii filosofice, fără ca totuşi să se înţeleagă exact acelaşi lucru cu acea orientare. Şi dacă acum Ulrich ar fi trebuit să-i explice însoţitoarei sale ce anume era empirismul în forma sa primitivă şi în accepţia lui nouă, poate îmbunătăţită? Cum se întîmplă deseori cînd gîndirea cîştigă în exactitate, reflecţia tot mai concentrată renunţă la falsele răspunsuri şi, de asemenea, şi la unele întrebări mai profunde.Ceea ce în limbaj filosofic a fost botezat drept empirism a fost o doctrină care explica prezenţa dată dinainte, evident surprinzătoare, iar dominaţia imuabilă a legilor din natură şi a regulilor spiritului se reducea pur şi simplu la o iluzie care se creează din obişnuinţa cu repetarea frecventă a aceloraşi experienţe. Ceea ce se repetă îndeajuns de des pare să trebuiască să fie aşa cum e, aproximativ aceasta fusese formula clasică în acest sens; şi, în această formă exagerată pe99care i-o dăduseră secolul al optsprezecelea şi al nouăsprezecelea, era o reacţie faţă de lungile speculaţii teologice de dinainte, adică faţă de credinţa în Dumnezeu, care îşi închipuie că poate explica operele Sale cu ajutorul a ceea ce-ţi pui singur în cap. Conceptele şi ideile dau dovadă, cînd au vreo putere, de aceeaşi înclinaţie de a se lăsa adorate şi de a emana decizii arbitrare ca şi oamenii; şi astfel empirismului modern i s-a adăugat, încă de la originile sale, o reacţie oarecum superficială împotriva raţionalismului, în esenţă credincios care atunci ajunsese el însuşi la putere şi aceasta a făcut ca o filosofic naturală şi socială, în sine plat materialistă să fi devenit între timp aproape populară.Ulrich surîse gîndindu-se la un exemplu în acest sens, dar nu mai spuse de ce surîdea. Căci i se reproşa cu destulă plăcere empirismului prea simplist şi limitat în propriile sale reguli că se complăcea în ideea că dacă soarele răsărea la est şi apunea la vest, asta se întîmpla din nici o altă necesitate decît pentru că totdeauna pînă acum făcuse astfel. Şi dacă i-ar fi spus asta acum surorii sale şi ar fi întrebat-o ce gîndea ea despre acest lucru, ea i-ar fi răspuns fără îndoială, fără să-şi bată capul cu argumente şi contraargumente, pur şi simplu că soarele ar fi putut proceda odată şi altminteri. Din cauza asta surîdea el acum, gîndindu-se la acest exemplu; căci înrudirea tinereţii cu empirismul i se părea profund naturală şi tendinţa ei de a experimenta ea însăşi şi de a se aştepta la experienţele cele mai surprinzătoare, îl împingea acum pe el să considere empirismul ca fiind filosofia ei actuală. De la afirmaţia însă că era vorba doar de o certitudine născută din obişnuinţa care te face să aştepţi ca soarele să răsară în fiecare dimineaţă dinspre răsărit, e numai un pas pînă la cea că orice cunoaştere omenească este trăită personal şi determinată de timp sau de impresiile unei clase sau unei rase, ceea ce, de altfel, şi apare tot mai pregnant în întreaga istorie spirituală europeană. Probabil că ar trebui să se mai spună aici că a apărut chiar o nouă specie de oameni, începînd cam de prin vremea străbunicilor noştri; cea a omului empiric sau a empiristuiui, problema, ajunsă să rămînă supărător deschisă, a omului experienţei, care ştie să scoată din o sută de experienţe trăite alte o mie de experienţe noi, dar care rămîn toate în acelaşi cerc al experienţei, problema deci a omului care a creat uniformitatea gigantică, în aparenţă profitabilă, a epocii tehnice. Empirismul100ca filosofic ar putea fi socotit, deci, ca boala filosofică a copilăriei acestei noi specii umane...

lufa&Pe pe apiwpele tăk ca pe tine însuţiS -ar fi putut spune despre multe lucruri că ar fi ajuns să determine cuvintele lui Ulrich sau că ar fi fost legate, ferm sau fugar, de gîndurile sale. De exemplu, nu trecuse mult de cînd el îi vorbise surorii lui, şi chiar şi altora, cu prilejul acelei nefericite serate de la Diotima, despre marea dezordine a sentimentelor, căreia i se datorează marea istorie, nu mai puţin cît şi despre micile confuzii de vederi şi istoriile urîte, de felul celor din care tocmai se stîrnise una. Dar îndată ce acum spunea ceva care ar fi putut avea o semnificaţie generală, avea impresia că asemenea cuvinte îi ieşeau de pe buze cu cîteva zile prea tîrziu. îi lipsea acum dorinţa de a se mai ocupa de lucruri care nu ajungeau să-1 privească direct, sau, dacă o avea, nu dura decît foarte scurt timp; căci sufletul Iui era mai mult decît pregătit să se abandoneze, cu toate simţurile, lumii, oricare ar fi fost lumea aceasta. Judecata lui nu mai juca în privinţa aceasta aproape nici un fel de rol. Şi chiar nu mai însemna aproape nimic dacă ceva îi plăcea sau nu. Căci pur şi simplu totul îl cuprindea şi îl emoţiona acum în mult mai mare măsură decît era el în stare să înţeleagă. Ulrich era obişnuit să se ocupe de alţii; dar aceasta se întîmplase întotdeauna în felul în care îl determinau emoţiile şi părerile care se aplică în general, dar acum asta se întîmpla în mic, în detalii izolate, şi se lega fără nici un motiv aparent de fiecare din aceste detalii separate; şi era aproape acea stare pe care el însuşi puţin mai înainte, o suspectase la Agathe ca şi cum ar fi reprezentat mai degrabă dorinţa de a simţi compasiune a unei firi care nu participă cu adevărat la nimic, decît o adevărată compasiune. Aceasta se întîmplase atunci cînd, cu prilejul unei divergenţe de vederi destul de vii despre semnificaţia personalităţii, lui puţin cunoscute, a profesorului Lindner, el formulase afirmaţia, în fond agresivă, că nimeni nu participă aşa cum ar trebui s-o facă la altcineva sau altceva din afară. Şi într-adevăr, cînd starea în care se găsea el acum durase prea mult sau atinsese vreun punct în care i se părea a fi atins prea plinul, devenea101neplăcut şi pentru el sau i se părea ridicolă, şi atunci era gata să se abandoneze sau, cu la fel de puţine motive, să renunţe la un asemenea abandon.Dar, de data aceasta, lucrurile nu stăteau prea mult altfel nici în ce-o priveşte pe Agathe, chiar dacă la ea se petreceau în felul ei anume, îşi simţea conştiinţa apăsată, îndată ce părăsea avîntul care o însufleţise cu cîteva clipe înainte; căci i se părea că îşi luase un avînt prea mare, şi se simţea asemenea unei femei rămasă înîr-un scrînciob şi expusă acolo privirilor tuturor. In asemenea clipe, se temea că lumea avea să se răzbune pentru modul capricios cu care-i trata de obicei pe bărbaţii din jur, care-i vorbeau cu toată seriozitatea despre realitate; cam ar fi fost soţul ei, pe care-1 provocase astfel, sau profesorul, care se străduia să-i salveze sufletul, şi care conserva amintirea soţului, în multipla şi stimulanta activitate de oare este plină viaţa zi şi noapte, nu s-ar fi găsit pentru ea nici o singură ocupaţie la care să participe din toată inima; şi de orice ar fi încercat să se apuce, era sigur că nu s-ar fi putut aştepta de la ceilalţi la altceva decît la blam, minimalizări sau chiar dispreţ. Şi totuşi, ce linişte ciudată se ascundea într-o asemenea stare! Poate că ar mai fi îngăduit să se spună aici, modificînd oarecum un proverb, că o conştiinţă încărcată oferă poate o mai bună pernă de odihnă decît una liniştită, în măsura în cart e într-adevăr încărcată! Acea perpetuă activitate accesorie a spiritului care se desfăşoară în intenţia de a cîştiga pînă la urmă din toate nedreptăţile în care e implicat o bună şi liniştită conştiinţă personală se opreşte în sfîrşit şi lasă sufletului senzaţia unei nemăsurate independenţe. O tandră însingurare, un orgoliu înalt pînă la cer îşi revarsă uneori strălucirea peste asemenea exteriorizări în lume. Alături de propriile ei impresii, lumea îi putea părea în asemenea clipe umflată şi rotundă asemenea unui balon captiv pe care-1 împresoară în zbor rîndunicile, sau răsturnată ca un decor şi mică asemenea unei păduri la marginea cîmpului vizual. Obligaţiile burgheze pe care le-ar fi nesocotit astfel nu erau mai neliniştitoare decît un zgomot grosolan şi depărtat, abia apropiindu-se; erau lipsite de importanţă, dacă nu chiar ireale. O ordine imensă, care pînă la urmă nu mai e nimic decît o absurditate imensă, asta era atunci lumea. Şi totuşi, tocmai prin aceasta, fiecare detaliu, ieşindu-i Agathei înainte, avea tensiunea înaltă şi plină de riscuri a acelui „Odată şi niciodată iarăşi", tensiunea aproape102excesivă a unei prime descoperiri personale care se produce vrăjitoreşte şi nu mai îngăduie

nici o repetare; şi dacă voia să vorbească despre aceasta atunci o făcea cu conştiinţa că nici un cuvînt nu avea să se mai lase spus a doua oară fără să-şi schimbe sensul. Toate acestea laolaltă împrumutau iresponsabilităţii plimbărilor ei împreună cu Ulrich printre oameni o răspundere nouă, greu de înţeles.. La vremea aceea, atitudinea adoptată de fratele şi sora lui faţă de lume era, de fapt, exprimarea, nu cu totul ireproşabilă, a interesului lor faţă de ceilalţi din jur şi cuprindea, într-un fel anume, laolaltă, simpatia şi antipatia într-o stare emotivă plutind asemenea unui curcubeu, în loc ca aceste contradicţii să se fi amestecat durabil, aşa cum e cazul în starea de spirit sigură de sine a vieţii cotidiene. Astfel se întîmplă că, într-o zi, conversaţia dintre ei capătă o orientare caracteristică pentru comportarea lor unul faţă de altul şi faţă de lumea din jur, chiar dacă nu putea încă deloc să-i conducă dincolo de ceea ce cunoşteau deja. Ulrich întrebă:— Ce înseamnă, de fapt, porunca asta: „Iubeşte-1 pe aproapele tău ca pe tine însuţi?"Agathe îl privea dintr-o parte.— Evident: Iubeşte-1 şi pe cel mai depărtat şi pe cel cu-totul-depărtat! continuă Ulrich. Dar ce vrea să însemne: ca pe sine însuşi? Cum se iubeşte cineva pe sine însuşi? în cazul meu, răspunsul ar fi: Deloc! în cele mai multe din celelalte cazuri: Mai mult decît totul! Orbeşte! Fără să mai pui întrebări şi fără să-ţi impui limite!— Eşti prea agresiv; cine este împotriva lui însuşi este şi împotriva celuilalt! răspunse Agathe clătinînd din cap. Şi dacă tu nu-ţi ajungi ţie însuţi, cum aş mai putea eu să-ţi ajung ţie?Spuse aceasta pe un ton care ezita între cel al suferinţei senin îndurate şi al unei conversaţii politicoase. Insă Ulrich nu auzi aceste vorbe, rămăsese la generalităţi şi privea fix în gol. El continuă:— Poate aş spune mai bine: De obicei fiecare se iubeşte pe sine cel mai mult şi se cunoaşte pe sine cel mai puţin! Iubeşte-1 pe aproapele tău ca pe tine însuţi ar avea atunci conţinutul: Iubeşte-1 fără să-1 cunoşti şi în orice fel de condiţii. Şi destul de ciudat e, dacă ar fi îngăduită aici o103glumă, că s-ar găsi şi în iubirea pentru aproapele, ca şi în orice altă iubire, păcatul originar, muşcătura din roadă pomului cunoaşterii!Agathe îşi ridică încet ochii.— Mi-a plăcut că ai spus odată despre mine că eu aş fi dragostea ta pentru tine însuţi, cea pe care tu ai pierdut-o şi ai regăsit-o. Dar acum spui că tu nu te iubeşti pe tine, şi pe mine, după toate regulile şi exemplele logicii, numai pentru că nu mă cunoşti! Să nu mă jignească deloc că eu sînt dragostea ta pentru tine însuţi?Suferinţa din glasul ei făcuse acum loc cu totul bunei dispoziţii.Şi Ulrich glumea. O întrebă direct dacă nu ar fi fost mai bine ca să o iubească, deşi o cunoştea. Căci şi aceasta face parte din definiţia iubirii pentru aproapele. Descrie sentimentul de stînjeneală în care-i plasează pe cei mai mulţi dintre oameni. Ei se iubesc unii pe alţii, chiar dacă nu pot să se sufere.— îşi displac unul altuia, sau ştiu că au să ajungă s-o facă atunci cînd se vor fi cunoscut mai multă vreme; şi îşi iau un avînt prea mare pentru a se arunca unii în braţele celorlalţi! susţinu el.Buna dispoziţie cu care se desfăşura acest schimb de cuvinte era artificială. Totuşi slujea şi ea misiunii de a explora frontierele unui gînd şi iile unui sentiment, a cărui prezicere -orice s-ar mai fi întîmplat sau nu s-ar mai fi întîmpiat de atunci - începuse încă de cînd Ulrich, pe marginea patului surorii sale, obosită de drum şi de emoţiile sosirii, folosise pentru prima dată formula „Tu eşti amorul meu propriu pierdut"; în cursul unei conversaţii în care el recunoscuse că şi-1 pierduse pentru sine ca şi pentru lume, şi care se încheiase prin faptul că se declarase „gemeni siamezi". Acea călătorie de explorare era de atunci îmbogăţită de toate consideraţiile pe care le mai făceau despre viaţa obişnuită şi medie, chiar dacă se răneau singuri, cum se întîmplase adineauri, cu veselia aceasta artificială pe care o arborau.Şi nemijlocit, căzînd într-un ton mai posomorit, Ulrich spuse:— Ar fi trebuit, de fapt, să spunem că „Iubeştc-1 pe aproapele tău ca pe tine însuţi" nu este nimic altceva decît acest sfat practic: Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face!

104Agathe clătină ca şi mai înainte din cap, însă privirea ei era acum caldă.— Este o poruncă nobil pasionată şi plină de o bucurie generoasă! exclamă ea cu reproş. Exemplificările ei sînt: Iubeşte-ţi duşmanii! Răsplăteşte faptele lor rele prin fapte bune! Iubeşte fără măcar să pui întrebări!Dintr-o dată se opri şi îşi privi descumpănită fratele.— Dar ce iubeşti, în fond, la un om dacă nici măcar nu-1 cunoşti? întrebă ea cu inocenţă.Ulrich îşi luă timp să-i răspundă.— N-ai observat că eşti la drept vorbind stînjenit astăzi cînd ne întîlnim cu un om care ne place personal şi care este atît de frumos încît ai vrea să spui ceva cum se cuvine despre el?Agathe aprobă din cap.— Aşadar, sentimentele noastre, recunoscu ea, nu se orientează nici după lumea reală nici după oamenii reali?— Aşadar ar trebui să răspundem la întrebarea: către ce parte anume a lumii se îndreaptă aceste sentimente, sau către ce fel de reaşezare şi transfigurare a oamenilor reali şi a lumii reale? întregi Ulrich cu vocea scăzută.Acum Agathe era cea care nu răspunse numaidecît; dar privirea i se însufleţise şi îi era visătoare, în cele din urmă replică timid cu o contrapropunere:—• Poate că dincolo de adevărul obişnuit, iese la vedere, atunci, marele adevăr?Ulrich clătină din cap, negînd încă şovăielnic; însă afirmaţia pe care Agathe o formulase ca pe o întrebare avea în ea înţelesul unei evidenţe profund licăritoare. Aerul parcă voluptuos al acestor zile era atît de senin şi tandru încît se năştea fără voie impresia că oamenii şi lumea trebuiau să se înfăţişeze astfel cuprinşi în ci mai reali decîţ erau în realitate. Un fior mic, suprasensibil şi aventuros, străbătea această transparenţă, aşa cum străbate transparenţa fluidă a unui pîrîu şi care lasă privirii, ajungînd prin ea fundul şi încă plutind nesigură, să apară pietricele colorate şi tainice asemenea trupurilor unor peşti sub al căror luciu ceea ce o clipă părea să se fi dezvăluit se ascunde acum definitiv, inaccesibil. Agathe nu avea nevoie decît să-şi destindă puţin privirile şi atunci, înconjurată de lumina soarelui, putea să primească în toată fiinţa ei simţămîntul de a fi pătruns într-un tărîm supranatural;105îi era atunci uşor să creadă, pentru cea mai mică fărîmă de timp, că se atinsese de un adevăr şi de o realitate superioară, sau că cel puţin că ar fi ajuns pe un plan al existenţei unde o portiţă dincolo de cele pămînteşti îi deschidea tainică drumul din grădina aceasta terestră spre suprapămîntesc. Cînd, însă, îşi recăpăta concentrarea obişnuită a privirii şi lăsa viaţa să se reverse iarăşi cu violenţă în ea, atunci vedea ce ar fi putut fi, de fapt, acolo; poate un steguleţ fluturat vesel de mîna unui copil, dar fără nici un fundal pe care să se profileze, o dubă de poliţie cu prizonieri înăuntru, a cărei suprafaţă lăcuită negru-verde strălucea în lumină; un bărbat cu o şapcă bălţată, care mătura gunoaiele de cal printre vehicule, şi în sfîrşit un detaşament de soldaţi ale căror puşti sprijinite pe umeri îşi îndreptau ţevile spre cer. Şi toate acestea erau scăldate în ceva care avea o anumită înrudire cu iubirea; şi chiar şi toţi oamenii păreau să fie gata să se deschidă în mai mare măsură decît oricînd pînă atunci acestui simţămînt; dar să poţi crede că acum împărăţia iubirii ar fi fost cu adevărat acolo, spuse în cele din urmă Ulrich, aceasta ar fi fost totuşi la fel de greu ca şi să-ţi închipui că într-un asemenea moment nici un cîine n-ar muşca şi nici un om n-ar putea face vreun rău!S-ar putea să fie curios că există atîtea încercări de a oferi o explicaţie; şi că unele dintre ele dau socoteală de această impresie omenească nupţială, cum s-ar spune, prin faptul că în aceste clipe de dragoste şi devoţiune faţă de viaţă, dincolo de omul şi bun şi rău, dar în mod sigur prezent, de fiecare zi, pare să iasă la iveală un altul, mai depărtat, dar mai adevărat. Cei doi fraţi examinau fiecare din aceste încercări de explicaţie, toate bine intenţionate, şi nu le credeau pe nici unele. Nu credeau nici în înţelepciunea duminicală spunîndu-le că în zilele de sărbătoare natura scotea la iveală tot ceea ce era bun şi frumos ascuns în creaturile sale. Nu credeau nici explicaţia, în mai mare măsură apropiată de psihologic, spunînd că omul însuşi, în această transparenţă delicată, chiar dacă nu se dovedea a fi un altul, se arăta cu toată amabilitatea la iveală aşa cum i-ar fi plăcut să fie văzut; transpirînd prin toţi porii propria iubire de sine însuşi şi toată indulgenţa faţă de sine însuşi. Nu credeau nici în acea

transformare prin care oamenii să-şi afirme bunăvoinţa care, de fapt, nu-i împiedică niciodată să facă răul, dar care în asemenea zile, pe neaşteptate, din reaua-voinţă care-i stăpîneşte de cele mai106multe ori, apare miraculoasă asemenea lui lona din pîntecul chitului. Şi, desigur, nu credeau nici unul din ei doi nici în explicaţia cea mai scurtă şi cea mai îmbătătoare, la care Agathe mai făcuse aluzie cu timiditate o dată în plus, şi anume că aceasta ar fi partea noastră nemuritoare, care uneori mai licăreşte prin cea muritoare. De altfel, toate aceste ipoteze solemne aveau în comun faptul că ele căutau mîntuirea omului într-o stare anume, care nu reuşeşte să se impună printre stările de spirit obişnuite şi superficiale; şi cum presentimentul unei asemenea stări este o orientare limpede spre mai sus, mai trebuie menţionat şi un al doilea grup nu mai puţin numeros de autoiluzionări către care o asemenea tendinţă se orientează la fel de limpede spre în jos; e vorba aici de bine cunoscutele profesiuni de credinţă şi profeţii, unele din ele intrate în istorie, potrivit cărora omul şi-ar fi pierdut inocenţa existenţei sale naturale, inocenţa sa naturală, din vina orgoliului intelectual şi a altor nefericiri ale civilizaţiei.Ar fi deci doi „oameni adevăraţi" posibili, care să se înfăţişeze spiritului cu o aceeaşi ocazie şi cu cea mai mare precizie; dar, în măsura în care unul din ei ar fi un supraom ceresc, iar celălalt o creatură imaculată, ei se găseau fiecare din ei la extremele cele mai depărtate ale omului adevărat, şi Ulrich spuse deci sec:— Comun le este doar faptul că omul real, chiar şi în clipele lui de exaltare, nu apare ca fiind omul adevărat, decît. dacă n-ar mai fi mai mult sau mai puţin ceva prin care el însuşi să aibă impresia că ar fi vrăjitoreşţe ireal!Astfel, cei doi fraţi trecuseră de la un caz limită al interpretării la celălalt, şi nu le mai rămînea în cele din urmă decît o singură posibilitate de a explica această dragoste blîndă şi care lega laolaltă, fără să mai facă vreo deosebire, toate lucrurile din jur, semănînd în aceasta cu o dimineaţă scăldată în rouă. Agathe vorbi şi despre această posibilitate, cu un suspin de iritare plin de graţie:— Aşadar străluceşte acum soarele şi iată-ne cuprinşi de un elan inconştient, ca o şcolăriţă şi un şcolar!Iar Ulrich o completă:— La lumina soarelui necesităţile sociale se dilată asemenea mercurului în termometre şi asta pe socoteala nevoilor egoiste, care de obicei le menţin pe celelalte în echilibru!107Acum, fratele şi sora erau obosiţi să mai simtă ceva; şi li se întîmpla uneori că într-o asemenea discuţie care se referea numai la sentimentele lor, uitau pur şi simplu să mai simtă asemenea emoţii. Şi, de asemenea, pentru că prea plinul de emoţii, care nu ajungeau să-şi găsească o cale de revărsare, devenea dureros, ei se răzbunau uneori pe un asemenea belşug de simţire cu puţină nerecunoştinţa. Dar după ce vorbiseră astfel, Agathe îl privi iarăşi dintr-o parte pe fratele ei şi se grăbi să retracteze:— Şi totuşi, nu e deloc doar ceva asemenea unei poveşti cu şcolari care n-au fost cuminţi, şi care ar vrea să îmbrăţişeze lumea întreagă şi nu ştiu de ce simt aşa ceva!Şi de-abia exclamase aceste cuvinte că iarăşi simţiră amîndoi că nu erau acum împinşi doar spre o închipuire, ci spre o întîmplare a cărei evoluţie şi sfîrşit nu mai erau previzibile, în această stare de spirit, care se revărsase acum, plutea un adevăr, sub aceste aparenţe se ascundea realitatea iar posibilitatea de a schimba şi modifica lumea pîndea asemenea unei umbre din însăşi lumea reală! Era, e adevărat, O realitate ciudat de lipsită de centru, doar pe jumătate concretă, pe care o simţea nelămurit, şi o jumătate de realitate la fel de familiară pe cît de familiar insesizabilă, şi care se străduia să devină credibilă; nu era o realitate banală, şi o realitate pentru lumea întreagă, ci doar una tainică numai pentru îndrăgostiţi. Dar era limpede că ea nu era doar un capriciu sau o iluzie; şi şoaptele ei cele mai tainice spuneau: Trebuie doar să mi te laşi fără nici o grijă mie în seamă, şi atunci vei afla întregul adevăr! Dar era greu să auzi asta rostindu-ţi-se în cuvinte; căci limbajul iubirii este un limbaj secret şi în cea mai înaltă dcsăvîrşire a lui e la fel de mult ca o îmbrăţişare.Agathe îşi încruntă sprîncenele surîzînd şi acum privea în mulţime; Ulrich o imita şi împreună urmăreau din ochi fluviul acesta uman care-i însoţea şi care le ieşea întru întîmpinare.

Simţeau oare uitarea de sine şi forţa, fericirea, bunătatea, profunda şi sublima inocenţă care domnesc înlăuntrul unei comunităţi omeneşti, fie ea doar şi cea a unei străzi întîmplător animate, pînă într-atît încît nici nu se mai poate crede că ar mai exista acolo răul şi ceva care să-i despartă pe oameni? Fiinţa lor proprie, strict delimitată şi cu dificultate integrîndu-se aici, şi de asemenea fiinţa oricăruia dintre trecătorii care păşea obscur prin această aversă şi revărsare de tandrenţe care-i inundau ochii, se desprindeau108acum miraculos de limpede, în clipa aceea, care reproducea ca într-o imagine toate întrebările despre „împărăţia iubirii" şi" despre înţelesul şi îndoielile iubirii de aproapele şi care le răspundea de asemenea întru totul, Ulrich se aplecă spre Agathe pentru a-i vedea chipul şi o întrebă:— Poţi tu oare, altminteri decît umbros şi fantomatic, să iubeşti o fiinţă fără ca să existe în această iubire nici vreo convingere morală şi nici vreo dorinţă senzuală?De cînd îşi începuseră aceste plimbări era pentru prima dată că o întreba atît de direct.La început Agathe nu-i răspunse. Ulrich întrebă:— Şi ce s-ar întîmpla dacă 1-am opri aici pe unul din aceştia care trec pe lîngă noi şi i-am spune: „Rămîi cu noi, frate!" sau: „Opreşte-te, suflet grăbit! Vrem să te iubim pe tine cum ne iubim pe noi înşine!"?— S-ar uita la noi cu totul uimit, răspunse Agathe. Şi pe urmă ar lua-o din loc de două ori mai repede.— Sau ar deveni grosolan şi ar chema un poliţist, o completă Ulrich. Căci, sau va avea impresia că are în faţa lui nişte nebuni inofensivi, sau nişte oameni care vor să-şi permită un anumit fel de glume cu el.— Şi dacă i-am ţipa deodată în faţă nişte vorbe cum ar fi „Criminalule, omule de nimic!" încercă Agathe.— Şi s-ar putea ca el să nu ne considere nici nebuni, nici glumeţi, ci doar ca pe nişte oameni dintre cei despre care se spune că sînt disidenţi; adepţii unor vederi sau unor partide şi care 1-au confundat pe el cu unul de-ai lor. Căci s-ar zice că asociaţiile astea de oameni orbiţi de ura faţă de aproapele lor nu sînt cu nimic mai puţin numeroase decît cele ale celor care-şi iubesc semenii!Agathe aprobă din cap; dar apoi îşi scutură iarăşi capul şi-şi ridică ochii spre cer. Aerul era exacl ca înainte. Ea îşi coborî acum privirile spre pămînt, şi cîte un detaliu umil din jur, fereastra vreunei pivniţe, vreo frunză de salată căzută pe jos, păreau să ardă cu flacără înceată în lumina cerului, în cele din urmă îşi roti ochii în jur, căutînd ceva care să-i placă doar, faţa vreunui trecător sau vreun obiect într-o vitrină, şi găsi ceva. Dar un asemenea obiect cu adevărat plăcut era doar o pată oarbă în strălucirea zilei din jur; Ulrich spusese ceva care se apropia de senzaţia ei în clipa aceea, dar acum contrastul i se părea şi mai viu. Un astfel de detaliu mai109curînd tulbura iubirea asta de lume şi de oameni în întregul ei, în loc s-o sporească prin adaosul său însuşi. Astfel că Agathe răspunse:— Totul e atît de ireal! Şi astăzi nici nu mai ştiu dacă iubesc oamenii şi lucrurile adevărate, dacă iubesc cu adevărat ceva!— Şi ăsta ar trebui să fie răpunsul la întrebarea mea, îi ceru Ulrich să spună, modificîndu-şi oarecum întrebarea, dacă o iubire oarecare, fie ea oricît de mare, fără împlinirea simţurilor poate să fie ceva mai mult decît umbra unei iubiri? în orice dorinţă care nu le dăruie ceva de făcut simţurilor, este o tristeţe tăcută!— Sînt plină de iubire şi goală de iubire, şi amîndouă deodată, 'se plînse Agathe surîzînd şi arătînd cu un gest mic, timid, către lumea din jur...Era suspinul inimii în care Dumnezeu a pătruns la fel de adînc ca şi un spin pe care nu 1-ai fi putut apuca nici cu vîrful degetelor, în mărturisirile misticilor, care se străduiesc, cu întregul lor suflet omenesc şi cu tot trupul lor, spre Dumnezeu, asemenea disperare doar lor cunoscută le întrerupe mereu clipele în care transfigurarea pare atît de aproape; şi fratele şi sora îşi aminteau acum amîndoi de acel ceas din grădină cînd Agathe îi citise fratelui ei astfel de exemple dintr-o carte. După ce îşi spuseră aceasta, Ulrich adăugă:

— Ceva din mistica aceasta este şi în iubirea de aproapele; toţi simt asta şi îi dau ascultare, fără să înţeleagă. Şi poate fiecare mare iubire cuprinde ceva mistic, poate chiar şi fiecare mare pasiune. Poate chiar într-o viaţă măsurată, în clipele care se deschid spre profunzimi, participarea la oamenii şi lucrurile din jur este mistică şi cu totul altceva decît o participare reală!— Şi ce este o „participare mistică" dacă nu pur şi simplu una care nu e adevărată? întrebă Agathe.La drept vorbind Ulrich nu se opri să se gîndească la asta, dar ezita totuşi să răspundă, în cele din urmă spuse cu multă hotărîre:— Vezi tu, poţi să fii în acelaşi timp plin de iubire şi gol de iubire. Iubeşti totul şi nimic izolat, anume. Nu te poţi desprinde de cel mai mărunt dintre detaliile mărunte, şi în acelaşi timp simţi că toate luate laolaltă nu înseamnă nimic important; astea sînt contradicţii; se pare că amîndouă laolaltă nu pot fi în acelaşi timp adevărate. Şi totuşi e real lucrul110acesta; nu ar avea nici un sens să negi asta! Dacă deci eu nu te pot ruga să înţelegi prin participare mistică o vrăjitoare religioasă, atunci nu mai rămîne decît presupunerea că există două feluri de a trăi realitatea care ni se impun cu mai multă sau mai puţină putere!Uneori, în cîţe un moment privilegiat, se nasc strîns unite laolaltă răspunsurile la multe întrebări care, izolate şi rămase în suspens, creează o nelinişte mereu schimbătoare. Uneori, o asemenea concentrare prescurtată a emoţiilor înşală; dar ea rămîne totdeauna ca o privire aruncată spre viitor. Un asemenea moment fu cel în care Ulrich avu impresia că există pe lume două feluri de realităţi, mai bine spus, că există două feluri de realitate lumească, temporală. Cînd rostise această impresie, şi chiar înainte ca ei, fratele şi sora, să se fi convins de credibilitatea acestor spuse, nu mai exista în viaţa lor nici o singură întrebare pe care acest răspuns să nu o fi atins. 'Nenumăratele experienţe de viaţă şi presupuneri atît de neobişnuite şi de nemăsurat de strîns legate laolaltă din ultima vreme şi presentimentele de dinainte, nu-şi găseau, e drept, vreo explicaţie, dar prin toate străbătea o nouă încredere şi siguranţă. Astfel se strînge laolaltă o flacără întunecîndu-se şi îşi reţine suflul, înainte de a zvîcni să lumineze mai înaltă.

Cowetsaffl despns dragosteOmul, mai la drept vorbind animalul vorbitor, este singurul care are nevoie de perpetuarea conversaţiilor. Şi aceasta nu numai pentru că el vorbeşte oricum; ci probabil şi deoarece capacitatea sa de a iubi este legată în esenţă şi de capacitatea sa de a vorbi, şi asta în chip atît de tainic încît aproape că aminteşte de cei antici, a căror filosofie considera că Dumnezeu, oamenii şi lucrurile s-au născut din „Logos", prin care ei înţelegeau cînd Duhul Sfînt, cînd Raţiunea sau Vorbirea. De altfel, nici psihanaliza şi nici sociologia nu au mai adăugat ceva esenţial în această privinţă, deşi aceste două din cele mai tinere ramuri ale ştiinţei concurează catolicismul în privinţa amestecului în toate domeniile omenescului. Trebuie deci să încercăm să înţelegem cu propriile noastre puteri de ce anume conversaţiile ajung să joace în dragoste un111rol aproape mai important decît orice altceva. Iubirea este cel mai locvace dintre toate sentimentele şi emoţiile şi constă în mare parte doar din locvacitate. Dacă e vorba de un om tînăr, conversaţiile acestea care se extind asupra a totul şi a toate se preocupă de fenomenele creşterii; dacă e vorba de un om matur, atunci aceste conversaţii constituie coada sa de păun, care, chiar dacă n-ar fi alcătuită decît din tije şi peneluri de pene, se desfăşoară cu atît mai vie cu cît o face mai tîrziu. Motivul s-ar putea să-1 constituie fenomenul deşteptării gîndirii contemplative prin sentimentele şi emoţiile iubirii şi în legătura lor durabilă cu aceste sentimente; e adevărat că spunînd aceasta nu am face decît să deplasăm problema, căci dacă termenul de contemplaţie este folosit aproape la fel de frecvent ca şi cel de iubire, nici el însuşi nu e mai clar.De altfel dacă ceea ce îi lega între ei pe Agathe de Ulrich putea fi sau nu deplîns ca fiind sentimentul iubirii, nu era un lucru ce ar fi putut fi lămurit, deşi ei discutau neobosiţi • între ei despre asta. Şi e adevărat că tot ceea ce discutau ei se rotea în jurul iubirii, mereu şi în orice

privinţe. Dar e valabil şi pentru iubire ceea ce e valabil pentru toate sentimentele, şi anume că fervoarea ei se dezvoltă tot mai mult în cuvinte cu cît aceste cuvinte sînt mai departe de acte; şi ceea ce, după primele lor experienţe sentimentale obscure şi violente, îi împingea pe ei amîndoi să se lase pradă acestor conversaţii şi li se părea uneori să constituie o adevărată vrajă dominîndu-i, era în primul rînd conştiinţa faptului că nu ştiau cum ar fi putut acţiona. Sfiala decurgînd de aici în faţa propriilor sentimente şi curiozitatea cu care pătrundeau în aceste sentimente venind dinspre limitele lor spre afară, făceau ca asemenea conversaţii să-şi găsească, în fapt, cuvintele în chip mai superficial decît se potrivea cu profunzimea intenţiilor urmărite.

Dtflcultăti acolo nude HU suit cartate m modCum stau lucrurile cu atît de celebrul ca şi atît de bucuros experimentatul exemplu al iubirii dintre ceea ce se numesc două persoane de sexe diferite? Ea reprezintă un caz particular al comandamentului „Iubeşte-1 pe aproapele tău fără să ştii112cum e el"; şi e o verificare a relaţiilor care există între iubire şi realitate.Fiecare îşi face din celălalt păpuşa cu care se juca încă din visele de iubire.Şi ceea ce spune, gîndeşte şi este în realitate celălalt nu are nici o influenţă în privinţa aceasta?Atîta vreme cît celălalt îl iubeşte şi pentru că îl iubeşte totul este fascinant, vrăjitoresc; dar inversul nu este exact. Niciodată o femeie nu a iubit un bărbat pentru părerile şi gîndurile lui sau un bărbat pe o femeie pentru ale ei. Acestea joacă doar un important rol secundar. De altfel, acelaşi lucru e adevărat şi în ce priveşte mînia: dacă înţelegem fără idei preconcepute ce spune celălalt, nu numai că mînia ne este dezarmată, ci şi, împotriva tuturor aşteptărilor, de cele mai multe ori şi dragostea.Dar mai ales la început, nu este deseori esenţial faptul că armonia aceasta a opiniilor constituie un factor de încîntare?Cînd aude vocea femeii, bărbatul îşi simte spusele repetate de o minunată orchestră scufundată undeva jos la locul ei, şi femeile sînt ventriloci cît se poate de spontani şi inconştienţi; ele se aud dînd răspunsurile cele mai inteligente, fără ca acestea să fi ieşit de pe buzele lor. De fiecare dată este ca o bună vestire; o fiinţă cade din nori alături de o alta, şi tot ceea ce spune ea i se pare celeilalte a fi o coroană anume făcută după măsura propriului ei cap! Mai tîrziu, fireşte, o astfel de fiinţă se simte asemenea unui beţiv care a adormit ca să-i treacă mahmureala.Dar mai sînt operele! Nu sînt operele iubirii, fidelitatea lor, jertfa şi atenţiile lor, cea mai frumoasă dovadă ce s-ar putea aduce? Dar operele sînt echivoce ca toate cele ce sînt mute! Dacă stai să-ţi aminteşti propria viaţă ca pe un lanţ viu de întîmplări şi acte, atunci ea pare o piesă de teatru din al cărei dialog nu ai desprins nici un singur cuvînt, şi ale cărei scene sînt de-a dreptul monotone şi au totdeauna aceleaşi puncte culminante!Astfel că nu este iubită o fiinţă după merit şi după răsplată, şi în cîntarea alternată a spiritelor nemuritoare, mortal îndrăgostite?Faptul că o fiinţă poate să nu fie iubită aşa cum merită ea, este tristeţea tuturor fetelor bătrîne de ambele sexe!113Agathe fusese cea care răspunsese astfel. Frumuseţea tainic de frumoasă a iubirii fără motiv şi beţia uşoară a nedreptăţii urcau din iubirile trecute şi o împăcau pînă şi cu lipsa de demnitate şi de seriozitate de care se acuza uneori din cauza jocurilor ei cu profesorul Lindner şi de care i se făcea ruşine ori de cîte ori se regăsea aproape de Ulrich. Dar Ulrich adusese conversaţia la această temă şi cît timp ea se prelungi simţise că-i venise cheful să o mai întrebe pe Agathe cîte ceva despre amintirile ei; căci ea gîndea despre asemenea delicatese ale amintirii la fel cum făcea el însuşi despre ale lui.Acum ea îl privea rîzînd.— Nu ti s-a întîmplat niciodată să iubeşti pe cineva mai presus de orice altceva şi să te dispreţuieşti din cauza aceasta?— Pot să-ţi răspund negativ; dar nici n-aş refuza cu indignare o asemenea posibilitate, spuse Ulrich. S-ar fi putut întîmpla.

— N-ai iubit niciodată o fiinţă, în ciuda convingerii sinistre că fiinţa aceasta - continua acum Agathe înfierbîntată - fie că are barbă sau dimpotrivă piept de femeie, şi pe care ai impresia că o cunoşti exact, şi că o preţuieşti, şi care vorbeşte fără încetare despre ea şi despre tine, nu e decît, ca să spunem aşa, în vizită în această iubire? Ai putea să-i laşi la o parte conştiinţa şi meritele unei asemenea fiinţe, i-ai putea schimba destinul, ai putea-o împodobi cu o altă barbă şi cu alte picioare, ai putea aproape s-o laşi la o parte pe ea însăşi, şi cu toate acestea să continui să o iubeşti! Adică, în măsura în care o iubeşti cu adevărat, adăugă ea moderîndu-şi singură spusele.Vocea ei avea o rezonanţă adîncă, şi cu o claritate neliniştită în profunzimile ei, ca şi cum ar fi izvorît de la un foc aprins. Acum se aşezase, conştientă parcă de o vinovăţie, căci în fervoarea ei involuntară de acum cîteva clipe sărise în picioare.Ulrich se simţea şi el oarecum vinovat de această conversaţie şi surîdea acum. El nu avusese în nici un caz intenţia de a vorbi despre dragoste ca despre unul din acele sentimente care la vremea aceea păreau echivoce şi care se numeau, după gusturile cele mai noi, „ambivalenţe", ceea ce înseamnă aproximativ că sufletul, aşa cum e obiceiul printre coţcari, clipeşte totdeauna din ochiul stîng atunci cînd jură cu mîna dreaptă. Se amuzase doar la gîndul că dragostea, pentru a114lua naştere şi a dăinui, nu depinde de nimic esenţial. Asta înseamnă, că se poate iubi o fiinţă în ciuda a toate şi la fel de bine şi fără nici o cauză; şi asta mai înseamnă că totul în întregul său este o închipuire şi că această închipuire eLste un tot, aşa cum lumea este un asemenea tot în care nici o păsărică nu cade de pe acoperiş fără ca Cel care le simte şi le vede pe toate să nu o ştie.— Aşadar toate astea nu depind în fond de absolut nimic! exclamă Agathe ca o concluzie. Nici de ceea ce eşti, nici de ceea ce spui, nici de ceea ce vrei şi nici de ceea ce faci!înţelegeau acum că ei, de fapt, vorbeau despre certitudinea sufletului, sau, pentru că e mai bine să se evite asemenea cuvinte mari, despre incertitudinea pe care - pentru a folosi cuvîntul acum la modul general şi în înţelesul cît mai modest vag - o simţeau în suflet. Şi dacă era vorba despre iubire - şi aici îşi aminteau unul altuia de mobilitatea şi modul artistic cu care ştia să se transforme acest sentiment: - aceasta se întîmpla doar pentru că iubirea este unul din sentimentele cele mai intense şi mai bine definite, şi rămîne în acelaşi timp totuşi un sentiment atît de suspect, încît comparat cu un sentiment atît de riguros al cunoaşterii care să ordoneze totul, e în stare să-1 zdruncine pe acesta din urmă. Dar ei găsiseră deja un punct de început, pe cînd se plimbau astfel în soarele iubirii de aproapele; şi acum, amintindu-şi de afirmaţia că, pînă şi într-o asemenea stare de amorţeală luminoasă, nu mai puteai şti dacă iubeai cu adevărat fiinţele omeneşti, dacă iubeai nişte fiinţe omeneşti reale, sau dacă erai pur şi simplu înşelat, prin cine ştie ce însuşiri, de vreo iluzie sau vreo transformare a unei iluzii, Ulrich se simţea cu toată elocvenţa îndemnat să oprească din vorbăria asta, abia acum doar o clipă amuţită -cel puţin pentru o clipă şi aşa cum se cuvenea s-o facă -printr-un nod anume, relaţia aceasta îndoielnică dintre sentiment şi cunoaştere.— Aceste două contradicţii sînt totdeauna prezente într-o asemenea situaţie şi ele alcătuiesc un fol de atelaj de patru cai, spuse el. Iubeşti o fiinţă omenească pentru că o cunoşti, dar şi pentru că nu o cunoşti. Şi o descoperi pentru că o iubeşti; şi nu o cunoşti pentru că o iubeşti. Uneori situaţia asta devine atît de intensă încît este dintr-o dată concretă, o simţi. Sînt atunci clipele acelea faimoase cînd Venus descoperă în Apolo şi Apolo descoperă în Venus o păpuşă găunoasă şi115goală şi sînt cuprinşi de mirare că au putut vedea vreodată altceva unul în celălalt. Iar dacă atunci iubirea este mai puternică decît uimirea, se ajunge la o luptă între ele două, şi uneori din lupta aceasta iubirea - chiar dacă epuizată, deznădăjduită şi rănită de moarte - mai iese o dată învingătoare. Dar dacă nu mai e atît de puternică, atunci se ajunge la o luptă între două persoane care se consideră înşelate; la răniri, la izbucniri brutale ale realităţii, la cele de pe urmă dezonoruri, care ar vrea să facă să se uite că ai fost odinioară de o asemenea naivitate...Ulrich cunoscuse destul de des asemenea intemperii ale iubirii pentru ca astăzi să le poată descrie cu atîta nonşalanţă.Agathe însă fu cea care încheie acum discuţia.— Dacă nu ai nimic împotrivă, aş vrea să mai fac remarca şi că unor asemenea chestiuni de onoare conjugale şi extraconjugale li se acordă totuşi în general mult prea multă importanţă! afirmă ea şi îşi căută iarăşi o poziţie mai confortabilă.

— Dragostei în ansamblul ei i se acordă prea multă importanţă! Nebunul, care în delirul lui înşfacă un cuţit şi străpunge cu el pe un nevinovat aflat tocmai întîmplător pe locul unde îşi vedea el halucinaţiile...; în dragoste, el este cel normal! defini Ulrich rîzînd.

54 Nu e simplu săPoziţia comodă în care se instalau şi soarele liniştit şi blînd, fără să ajungă să fie supărător de insistent, favorizau asemenea conversaţii; şi acestea aveau loc mai ales între cele două şezlonguri, trase nu atît la adăpostul şi umbra casei, cît mai degrabă în lumina umbrită, venind din grădină şi găsindu-şi pe zidurile matinal luminate o limitare a propriei libertăţi. De fapt n-ar fi fost exact să se creadă că aceste scaune alungite erau acolo pentru ca cei doi fraţi - însufleţiţi de nerodnicia în sensul obişnuit a relaţiilor dintre ei şi care poate ajungea ameninţătoare într-un înţeles mai înalt al cuvîntului - ar f i avut intenţia să schimbe între ei replici, în stilul indianizat schopen-hauerian, despre esenţe înşelătoare a iubirii şi să se apere prin116analize complicate împotriva nebuniei fascinante care împinge spre perpetuarea speciei; de fapt ar fi mult mai uşor de explicat ce anume îl făcea să aleagă penumbra, menajamentele şi o anume curiozitate prudentă. Obiectul conversaţiilor, el însuşi, era de o asemenea natură încît lăsa să se distingă, prin experienţa nelimitată prin care se desluşeşte treptat noţiunea de iubire, căile de comunicare cele mai diverse conducînd de la o întrebare la alta. Şi astfel şi cele două întrebări, anume cum îşi poate iubi cineva aproapele pe care nu-1 cunoaşte şi cum se poate cineva iubi pe sine însuşi, un sine pe care-1 cunoaşte încă şi mai puţin, conduceau curiozitatea spre o altă întrebare care le cuprindea pe amîndouă, şi anume cum iubeşte de fapt cineva în adevăratul înţeles al cuvîntului; sau altfel spus, ce este, la drept vorbind, iubirea. La prima vedere o asemenea întrebare poate părea oarecum pedantă şi cu adevărat cam prea raţională pentru o pereche de îndrăgostiţi. Dar ea devine tot mai tulburătoare şi creatoare de confuzii îndată ce e extinsă la milioanele de perechi de îndrăgostiţi, fiecare din ele atît de diferite de celelalte.Aceste milioane de cupluri nu sînt diferite doar în persoanele lor (ceea ce şi constituie titlul lor de mîndrie), ci şi prin diferitele lor moduri de a acţiona, de a constitui un obiect al discuţiilor şi prin relaţiile dintre ele. Uneori nici nu se poate măcar vorbi despre o pereche de îndrăgostiţi, ci totuşi despre iubire; uneori despre perechi de îndrăgostiţi, dar nu despre dragoste, caz care e mai obişnuit. Şi termenul în ansamblul lui cuprinde la fel de multe contradicţii cît şi o duminică într-un mic oraş de provincie, unde tinerii ţărani se duc la ora zece la biserică, la ora unsprezece vizitează casa de plăceri situată în cîte o mică uliţă laterală şi pe la douăsprezece intră în restaurantul din piaţa principală ca să mănînce şi să bea. Are vreun sens să căutăm să dăm tîrcoale unui asemenea termen pentru a-1 examina pe toate părţile? Dar folosindu-1, acţionăm fără să ne dăm seama, ca şi cum i s-ar putea găsi, în ciuda tuturor diferenţierilor, un fond comun în înţelesurile lui! Există o mare deosebire între a iubi un baston de plimbare sau a iubi onoarea, şi nimănui nu i-ar trece prin gînd să pomenească laolaltă aceste două feluri de iubire dacă n-ar exista obişnuinţa de a face aşa ceva în fiecare zi. Se mai pot menţiona aici prin cuvinte şi alte varietăţi ale unor asemenea lucruri care diferă ca de la cer la pămînt, fiind totuşi în acelaşi timp unul şi acelaşi lucru: să iubeşti sticla, tutunul şi încă alte otrăvuri şi117r"1

mai rele. Spanacul şi plimbarea în aer liber. Sportul sau intelectul. Adevărul. Femeia, copilul, cîinele. Cei care vorbeau despre asta mai completau aici: Dumnezeu. Frumuseţea, patria şi banii. Natura, prietenul, vocaţia şi viaţa. Libertatea. Succesul, puterea, dreptatea sau pur şi simplu virtutea. Pe toate acestea le iubeşte omul; şi pe scurt, de dragoste se leagă aproape la fel de multe moduri de a visa şi de a vorbi cîte există. Dar care sînt deosebirile şi care este punctul comun al acestor iubiri?Poate că ne-ar ajuta dacă am aminti de cuvîntul „furculiţă". Există furculiţe pentru mîncare, furci de grădină, furci pentru muncile de cîmp, furca puştii, furca sternului, furcile drumurilor la răspîntii şi alte feluri de formare ale furcilor şi bifurcărilor; şi tuturor acestora le este

comună o caracteristică formatoare - „înfurcarea şi bifurcarea". Acesta constituie datul hotărîtor, calitatea de furcă, configuraţia de furcă în cele mai diferite obiecte care poartă acest nume. Dacă plecăm de la aceste obiecte, atunci se vădeşte că ele toate se subordonează unui aceluiaşi concept; dacă se pleacă de la impresia iniţială a formei de furcă, atunci se vădeşte că această noţiune este hrănită şi îmbogăţită de impresiile create de diferitele furci anume. Ceea ce le este comun este deci o formă, o structură, şi diferenţierile se află la început în formele multiple pe care le poate căpăta această structură; apoi însă, pentru obiectele care au o asemenea formă, în materia, în destinaţia lor şi aşa mai departe. Dai' dacă fiecare furcă sau furculiţă se poate compara nemijlocit cu fiecare alta şi este concretă simţurilor, fie chiar şi numai printr-o trăsătură de creion sau în reprezentările imaginaţiei, nu la fel stau lucrurile cu diferitele forme ale iubirii; şi întregul profit al acestei întrebări se restrînge deci la întrebarea dacă nu există şi aici, corespunzător cu caracterul de furcă sau furculiţă al furcilor şi furculiţelor, în toate cazurile un indiciu capital, un caracter amoros şi plin de iubire. Dar iubirea nu este un obiect de cunoaştere sensibilă, care ar putea fi cuprinsă dintr-o privire sau chiar şi cu un singur sentiment, ci este un eveniment moral, cum sînt o crimă premeditată, dreptatea sau dispreţul; şi asta înseamnă printre altele că este posibilă între toate exemplele ei o înlănţuire de comparaţii cu nenumărate ocolişuri şi devieri, multiplu fondate, ale căror termeni cei mai depărtaţi s-ar putea să nu mai aibă nici un fel de asemănare între ei, şi chiar să se deosebească pînă la a fi de-a dreptul contradictorii,118rămînînd însă legaţi între ei prin raporturi de rezonanţă şi dependenţă. Tratînd problema dragostei se poate ajunge chiar şi pînă la ură; şi totuşi cauza nu este deloc mult invocata „ambivalenţă", scindarea sentimentelor, ci tocmai ansamblul însuşi al vieţii.Totuşi şi un asemenea termen ar fi putut introduce continuarea spre care se îndreptau asemenea conversaţii. Căci lăsînd la o parte furculiţele şi alte asemenea unelte ajutătoare nevinovate, conversaţia oamenilor cultivaţi din zilele noastre ştie să manevreze fără ezitări cele ce ţin de centrul şi esenţa iubirii, şi poate să vorbească în chip atît de convingător despre toate acestea, ca şi cînd esenţa centrală a iubirii s-ar afla înfiptă acolo, asemenea caracterul de furcă în furca sternului sau în furculiţa de salată. Se spune atunci - şi chiar şi Ulrich şi Agathe ar fi putut fi împinşi la aşa ceva de obişnuinţa generală - că esenţialul în tot ceea ce constituie iubirea este libidoul, sau se spune că ar fi Erosul. Cuvintele acestea, amîndouă, nu au o aceeaşi istorie, dar totuşi, în felul în care prezentul vede lucrurile, au o istorie comparabilă. Cînd anume psihanaliza (căci o epocă nicăieri dispusă să se ocupe de profunzimile intelectuale ia notă cu multă curiozitate de faptul că ea posedă o psihologie a profunzimilor) a început să devină o filosofic la modă şi să întrerupă monotonia burgheză, totul a ajuns să fie explicat prin libido, astfel că pînă la urmă nu se mai poate spune despre această cheie, sau falsă cheie, a vieţii, nici ceea ce n-ar fi în fond, cum la fel de puţin s-ar putea spune şi ceea ce e ea în realitate. Şi exact acelaşi lucru e valabil şi în ce priveşte Erosul; numai că cei care sînt cît se poate de convinşi că toate relaţiile trupeşti şi sufleteşti ale lumii se trag de aici, au procedat încă de la început la fel şi cu propriul lor Eros personal. Ar fi zadarnic să se traducă libidoul prin instinct şi dorinţă, sexuală sau presexuală, şi Erosul dimpotrivă prin tandreţe spirituală sau supraspirituală; ar trebui atunci să introducem aici o digresiune istorică. Saţietatea face aici din ignoranţă o plăcere. Din cauza aceasta se ajunse la situaţia că asemenea conversaţii între cele două şezlonguri evitau să apuce pe direcţia indicată şi găseau că e mai atractiv şi mai odihnitor să recurgă la procedeul naiv şi insuficient care constă în a contabiliza cît mai multe exemple cu putinţă despre ceea ce se numeşte iubire şi de a le înşira ca într-un joc unele după altele, procedînd toată vremea cît mai degajat şi fără să le neglijeze nici pe cele stupide din aceste exemple.119Şi discutînd astfel, instalaţi comod, îşi clasificau exemplele aşa cum le treceau prin cap şi în ordinea în care le treceau prin cap, fiecare după sentimentul şi după obiectul la care se refereau, precum şi după acţiunea în care-şi găseau expresia. Era însă util să se examineze întîi comportamentul şi să se observe dacă el îşi merita numele în mai mare sau mai mică măsură, sau în înţelesul propriu sau figurat. In felul acesta strîngeau laolaltă material foarte diferit provenind din diferite direcţii.

însă fusese vorba încă de la început şi în chip cu totul involuntar despre sentimente, căci s-ar părea că întreaga natură a iubirii este un sentiment, trăirea unei emoţii. Cu atît mai surprinzător este răspunsul că de fapt sentimentul constituie partea cea mai mică şi mai puţin însemnată din iubire. Pentru inexperienţa pură el ar fi ceva asemănător cu zahărul sau cu durerea de dinţi; nici chiar atît de dulce şi nici chiar atît de dureros, şi totuşi avînd ceva din neliniştea unei vite chinuită de un tăune. Poate că o asemenea comparaţie nu i se va părea celui care este el însuşi chinuit de iubire ca fiind chiar genială; totuşi nici chiar descrierile obişnuite ale iubirii nu sună mult diferit: o adăstare şi o înfiorare, un dor şi o durere, şi un jind fără ceva lămurit în el! încă din vechime, se pare că o asemenea descriere^ nu e în stare să spună nimic precis despre această stare, însă această lipsă de originalitate afectivă nu este caracteristică doar iubirii. Fie că cineva este fericit sau trist, acel cineva nu e în stare să distingă atît de irevocabil şi de nemijlocit între aceste stări, cum poate face deosebirea între neted sau aspru, şi mai sînt şi alte sentimente care se lasă la fel de puţin deosebite după felul în care le simţi sau, s-ar putea spune, le pipăi. Astfel că, chiar de la această cotitură pe care o cunoscuseră conversaţiile lor, Ulrich se văzuse silit să facă o remarcă pe care ar fi putut-o completa amîndoi cum se cuvine şi anume despre deosebirile în ce priveşte dispunerea şi elaborarea sentimentelor. Acestea erau denumirile pe care le gîndise în acest sens Ulrich; şi ar fi putut spune la fel de bine şi dispunere, elaborare şi cristalizare.Căci începuse prin enunţarea unei experienţe naturale, şi anume, că orice sentiment aduce cu sine o certitudine convingătoare a propriei sale experienţe, care face parte în mod evident din germenul şi substanţa sa, şi el mai adăugase şi că, din motive la fel de generale, trebuie recunoscut de asemenea că încă de la acest germene începe nu mai puţin şi120diferenţierea sentimentelor. Exemplele pe care le dădea exprimau aceasta. Iubirea pentru un prieten are o altă origine şi alte particularităţi decît iubirea pentru o fată, iubirea pentru o femeie aflată în plină înflorire este alta decît cea pentru o femeie încă închisă în imacularea ei sfîntă; şi cu atît mai mult, sentimentele care se diferenţiază şi mai departe, cum ar fi, pentru a rămîne la domeniul iubirii, iubirea, venerarea, iubirea lubrică, devoţiunea sau variantele iubirii şi cele ale respingerii iubirii, şi toate acestea erau încă din sursa lor diferite între ele. Dacă se admit amîndouă aceste ipoteze, atunci toate sentimentele ar trebui să fie de la început pînă la sfîrşit ferme şi transparente asemenea unor cristale. Şi totuşi nici un sentiment nu este la un mod inconfundabil ceea ce pare să fie; şi nici autoobservarea şi nici actele pe care le provoacă nu oferă vreo certitudine în privinţa lui. Această deosebire între siguranţa de sine şi incertitudinea sentimentelor nu este desigur mică. Dar dacă se ia în considerare naşterea sentimentului în raport cu cauzele lui atît fiziologice cît şi sociale, atunci lucrul devine natural. Cauzele acestea trezesc anume, în linii generale, cum s-ar putea spune, doar o specie a sentimentului, fără a-1 determina în detalii; căci fiecărui instinct şi fiecărei situaţii de viaţă care-1 pune în mişcare, îi corespunde un întreg complex de sentimente capabile să le dea răspuns. Şi ceea ce este dat de la început e poate ceea ce se cheamă germenele sentimentului, care pluteşte încă între fiinţă şi nefiinţă; dar dacă s-ar încerca descrierea lui, atunci nu s-ar putea spune despre el, oricum ar fi alcătuirea lui, nimic mai precis decît că este un Ceva anume, care în decursul dezvoltării sale, şi depinzînd de multe din cele ce îi vor fi sau nu adăugate, se va alcătui în sentimentul care trebuie să ia naştere din el. Astfel că orice senti-ment are, în afară de dispoziţia sa originară, şi un destin propriu; şi din faptul că evoluţia sa ulterioară depinde de circumstanţele care i se vor adăuga, nu există nici un sentiment care să fie de la început şi în chip infailibil el însuşi, şi poate chiar nu există nici un sentiment care să fie, în mod neîndoielnic şi pur, sentiment. Altfel spus, din această colaborare a dispoziţiei şi elaborării, nu mai domină în domeniul sentimentelor evenimentul şi realizarea neechivocă, ci o aproximaţie progresivă şi o realizare treptată. Şi ceva asemănător e valabil şi pentru tot ceea ce are nevoie de sentimente pentru a fi înţeles.121Cu aceasta se încheie remarca pe care o introdusese Ulrich şi care cuprinsese explicaţiile acestea, aproximativ în această ordine. Aproape la fel de pe scurt şi de exagerat ca şi afirmaţia că sentimentul constituia partea cea mai puţin importantă din iubire, s-ar mai fi putut de asemenea adăuga şi că iubirea, fiind un sentiment, ea nu putea fi recunoscută prin sentiment.

Aceasta, de altfel, şi arunca oarecare lumină asupra împrejurării că Ulrich numise iubirea un eveniment moral. Cele trei denumiri socotite principale în acest sens, dispunerea, elaborarea şi cristalizarea fuseseră articulaţiile principale care ordonau înţelegerea fenomenului sentimental, cel puţin într-o anumită concepţie principială la care recurgea fără ezitare cînd avea nevoie de o asemenea explicaţie. Dar cum o expunere corespunzătoare a acestora toate i-ar fi impus nişte exigenţe mai mari şi mai în profunzime doctrinare decît era dispus să-şi asume, el întrerupse la acest punct discuţia începută.Urmarea conversaţiei se îndreptă în două direcţii. Potrivit cu intenţiile pe care şi le propuseseră în această discuţie, ar fi trebuit să urmeze acum la rînd obiectul şi acţiunile dragostei pentru a putea determina, pornind de la ele, ce anume provoacă extrema diversitate a manifestărilor ei; şi pentru a putea afla ce anume era „în fond şi la drept vorbind" iubirea. Din cauza aceasta fusese vorba şi de influenţa acţiunilor asupra definirii sentimentului încă de la originile lui, şi cu atît mai mult s-ar fi cuvenit să se discute despre asta şi în ce priveşte evoluţia lui ulterioară, însă Agathe mai puse acum o întrebare; ar fi fost anume cu putinţă - şi ea avea motive daca nu să bănuiască aceasta, în orice caz să se teamă de aşa ceva - ca' explicaţia aceasta aleasă de fratele ei să fie valabilă doar pentai un sentiment palid, fără putere, sau pentru o experienţă care ar fi refuzat orice intensitate?Ulrich răspunse:— Cîtuşi de puţin! Tocmai atunci cînd este cel mai intens, este sentimentul cel mai puţin sigur, în momentele de cea mai mare spaimă eşti paralizat, sau ţipi fără voie, în loc să fugi sau să te aperi, în cea mai profundă fericire există o suferinţă anume. Chiar şi cea mai mare febră a unei dorinţe „strică numai", cum se spune. Şi, în general, se poate susţine că atunci cînd sînt simţite cu cea mai mare putere sentimentele îşi pierd, ca într-o orbire, culoarea şi pier. Poate că întreaga lume a sentimentelor cunoscută nouă a fost făcută doar pentru o viaţă medie şi încetează cînd parvine la treptele ei cele mai122înalte, tot aşa cum nici nu începe la treptele cele mai de jos. Şi indirect făceau parte din asemenea experienţe şi cele pe care ajungi să le trăieşti atunci cînd îţi observi propriile senti-mente, mai ales atunci cînd le examinezi „cu lupa", mai adăugă el. Atunci, sentimentele devin imprecise şi greu de deosebit. Ceea ce ele pierd prin aceasta în intensitate şi claritate, ar trebui să recîştige, cel puţin într-o anumită măsură, prin atenţia cu care sînt examinate, şi totuşi nu reuşesc nici măcar asta.Astfel răspunse Ulrich, şi nu asocia întîmplător o asemenea abolire a sentimentelor în analiza propriei sensibilităţi cu cea care se produce în cel mai înalt grad al excitabilităţii nervoase. Căci amîndouă sînt stări în care acţiunea este suspendată sau tulburată; şi pentru că relaţia dintre sentimente şi acţiune este atît de strînsă, încît unii le socotesc chiar ca alcătuind o unitate, aceste două exemple erau nu fără motiv complementare.Ceea ce el evita să spună însă, era tocmai ceea ce amîndoi ştiau din experienţă personală, şi anume că de cea mai înaltă treaptă a sentimentului iubirii poate fi legată o stare de slăbiciune intelectuală şi de descumpănire trupească. Şi din cauza aceasta, în mod oarecum arbitrar, el abătu discuţia de la semnificaţia pe care o poate avea acţiunea asupra sentimentului; în aparenţă cu intenţia de a reveni la diviziunile iubirii prin raport cu obiectele spre care se îndreaptă. La prima vedere s-ar fi părut de altfel că o asemenea posibilitate, poate puţin himerică, să fie mai indicată pentru a pune puţină ordine în multiplicitatea de senzaţii. Căci dacă este - pentru ca să începem cu un exemplu anume - o blasfemie să desemnăm printr-un acelaşi cuvînt iubirea de Dumnezeu ca şi iubirea de pescuit, atunci fără îndoială că aceasta provine de la deosebirea existentă între obiectele către care se îndreaptă iubirea; şi importanţa aceasta pe care o are obiectul iubirii se poate măsura şi după alte exemple. Ceea ce introduce deosebiri atît de imense în relaţia pe care o constituie dragostea pentru ceva este deci nu iubirea în sine, ci obiectele către care se îndreaptă ea. Există astfel obiecte care fac iubirea bogată şi sănătoasă; şi altele care o fac săracă şi maladivă, ca şi cum aceasta ar depinde numai de ele. Există obiecte care trebuie să răspundă iubirii, pentru ca aceasta să-şi poată dezvolta întreaga ei forţă şi originalitate; şi există şi altele pentru care o asemenea cerinţă ar fi absurdă de la început, în principiu, în asta constă123

deosebirea între iubirea pentru fiinţele vii faţă de iubirea pentru cele neînsufleţite; dar, chiar şi neînsufleţit, obiectul este adevăratul partener în iubire şi însuşirile sale le influenţează pe cele ale iubirii însăşi.Cu cît este mai inegală valoarea acestui partener, cu atît mai dezechilibrată, ca să nu spunem desfigurată de pasiune, este dragostea însăşi.— Compară, o îndemnă Ulrich, dragostea sănătoasă a unor oameni tineri unii pentru alţii cu cea ridicol de exagerată a unui singuratic pentru clinele, pisica sau canarul său. Vezi cum pasiunea între un bărbat şi o femeie se stinge sau devine supărătoare ca un cerşetor pe care vrei să-1 goneşti atunci cînd nu i se răspunde sau nu i se răspunde pe de-a întregul. Şi nu uita că în relaţii inegale, cum sînt cele între părinţi şi copii sau între stăpîn şi slugă, între un bărbat şi obiectul ambiţiei sau viciului său, problema iubirii reciproce constituie partea cea mai nesigură şi, în fond, cea mai vulnerabilă. Pretutindeni unde lipseşte un schimb regulator natural între starea de iubire şi partenerul în această iubire, dragostea degenerează ca un organism bolnav!Gîndul acesta părea să-1 atragă într-un mod anume deosebit pe Ulrich. Ideea în sine s-ar fi putut dezvolta în multiple exemple; dar pe cînd el se mai gîndea încă la aceasta, ceva, un gînd pe care el însuşi nu-1 prevăzuse, dar care-i însufleţi deodată drumul proiectat, cu un fel de aşteptare, asemenea unei miresme neaşteptate şi frumoase, îi abătu, s-ar fi zis aproape din neatenţie, meditaţia spre ceea ce în pictură se numeşte natură statică, sau, după un procedeu contrariu, dar nu mai puţin corect, într-o limbă străină, nature morte.— într-un sens e ridicol ca un om să ajungă să preţuiască un homar bine pictat, continua Ulrich nemijlocit, nişte struguri care oglindesc realitatea din jur şi un iepure atîrnat de picioare, alături de care mai e încă şi un fazan; căci pofta de mîncare omenească este ceva ridicol şi o poftă de mîncare pictată e ceva şi mai ridicol decît cea naturală.Şi amîndoi aveau senzaţia că această comparaţie mergea mai în profunzime decît părea la prima vedere şi că făcea parte din continuarea celor ce ei renunţaseră să mai spună mai departe.Căci în naturile statice reale - cu obiecte, animale, plante, peisaje şi trupuri omeneşti imobilizate ca printr-o vrajă în cercul artei - apare altceva decît ceea ce reprezintă ele,124

lanume demonia tainică a vieţii pictate. Există asemenea tablouri celebre, astfel că ei doi, şi Ulrich şi Agathe, ştiau despre ce era vorba; dar ar fi mai bine să nu se vorbească de unele tablouri anume, ci de o categorie de asemenea opere de artă, care de altfel nici nu aparţin unei şcoli oarecare, ci apar pur şi simplu la un semn al spiritului creator. Agathe întrebă după ce criterii anume ar fi putut fi ele recunoscute. Ulrich evita în mod evident să-i indice o caracteristică incontestabilă, dar îi răspunse, articulîndu-şi lent cuvintele şi surîzînd nu fără ezitare:— Ecoul stimulator, nelămurit, infinit pe care-1 au!Şi Agathe îl înţelese. E ca şi cum dintr-o dată te simţi ajuns pe nisipul de la malul mării. Nişte mici insecte bîzîie în jur. Aerul aduce cu sine sute de miresme dinspre pajişte, neştiute. Gîndurile şi sentimentele rătăcesc preocupate, alături. Insă în faţa ochilor este pustiul, care-ţi refuză răspunsul, al mării, şi ceea ce mai are vreun înţeles pe ţărm, se pierde în monotona emoţie a perspectivei nesfîrşite. Ea se gîndea că toate naturile moarte pot trezi asemenea tristeţi insaţiabile, fericite. Cu cît le priveşti mai mult, cu atît e mai limpede că obiectele pictate acolo par să se afle la ţărmul colorat al vieţii, cu ochii plini de imensitate şi cu limba paralizată.Ulrich răspunse acum cu o altă perifrază.— La drept vorbind toate naturile moarte zugrăvesc lumea în cea de a şasea zi a Creaţiei; cînd Dumnezeu şi lumea erau numai între ei, fără oameni!Şi la un surîs întrebător al surorii sale, spuse:— Ceea ce stîrnesc ele în om ar fi deci poate gelozia, curiozitatea tainică şi grija.

Era aproape un aperşu asupra unei asemenea situaţii, şi nici măcar unul dintre cele mai nepotrivite; şi Ulrich remarcă aceasta cu neplăcere, căci nu-i plăceau asemenea subtilităţi lustruite şi fugar poleite, asemenea unor bile. Dar nu făcu nimic să se mai corecteze şi nici n-o întrebă nimic pe sora lui. Constatau amîndoi că era ceva care-i împiedica acum să discute mai în amănunt despre arta ciudată a naturii statice sau aşa-numite nature morte, poate tocmai pentru că simţeau că existau aici anumite asemănări stranii cu propria lor viaţă.Analogia aceasta juca aici un rol important. Fără să fi fost nevoie să mai reia în detalii tot ceea ce pornea încă din amintirile lor comune din copilărie, tot ceea ce se trezise din nou la reîntîlnirea lor şi imprima un anume suflu straniu de125atunci încoace tuturor trăirilor lor şi celor mai multora dintre conversaţiile dintre ei, nu se putea* trece sub tăcere că, în ele toate, se simţea boarea paralizantă a naturii moarte. Fără voie şi fără să accepte o definiţie care ar fi putut să-i ghideze, ei îşi îndreptau acum curiozitatea spre tot ceea ce ar fi putut avea vreo înrudire cu esenţa naturii moarte; şi de aici rezultă mai mult sau mai puţin dialogul care urmă între ei, care încorda încă o dată asemenea unui vîrtej conversaţia şi o împinse din nou înainte.Cînd trebuie să implore cerînd ceva de la un chip ce nu se lasă în nici un fel zdruncinat, şi care nu dă nici un răspuns, o fiinţă omenească se vede împinsă într-o beţie de deznădejde, de agresivitate sau de josnicie. Şi tot atît de profund tulburător, dar inexprimabil de frumos, este dimpotrivă să îngenunchezi în faţa unui chip imobil, de pe care viaţa s-a stins doar de cîteva ceasuri şi a lăsat în urma ei o răsfrîngere asemenea unui apus de soare.Acest al doilea exemplu este chiar un loc comun al sentimentului, dacă există ceva care să se poată numi astfel! Lumea vorbeşte despre demnitatea sacră a morţii; există de sute, dacă nu de mii de ani motivul poetic al iubitei pe patul de moarte; există înrudită cu aceasta o întreagă poezie lirică a morţii. E probabil ceva adolescentin aici. Cine îşi poate închipui că moartea i-ar dărui cea mai nobilă dintre iubiri? Doar cel căruia îi lipseşte curajul sau posibilitatea de a avea una vie!De la acest infantilism poetic duce o linie dreaptă spre fiorii invocaţiei spiritelor sau al morţilor; o a doua linie spre oroarea adevăratei necrofilii; poate o a treia spre cele două contrarii morbide ale exhibiţionismului şi ale constrîngerii prin siluire şi violenţă.S-ar putea ca asemenea apropieri să fie surprinzătoare şi în parte sînt cît se poate de puţin atrăgătoare. Dar dacă nu ne lăsăm intimidaţi de ele şi le considerăm, ca să spunem aşa, din punct de vedere medical şi psihologic, se dovedeşte că tuturor le este dat ceva comun: o imposibilitate, o neputinţă, o lipsă de curaj natural sau de curaj de a trăi natural.Şi dacă urmărim un asemenea scop ne-am permis totuşi asemenea comparaţii îndrăzneţe, mai putem spune că se mai poate cîştiga din ele şi descoperirea că tăcerea, neputinţa şi toate formele de nedesăvîrşire ale partenerului sînt legate,126sînt determinate de excesul de încordare în care este împins spiritul.Şi astfel iese încă o dată la lumină ceea ce spuneam mai sus, şi anume că un partener de valoare inegală dezechilibrează iubirea; ar mai fi de adăugat şi că tocmai dezechilibrul sentimentului este cel care împinge la alegerea unui asemenea partener. Şi invers, tocmai partenerul care răspunde, trăieşte şi acţionează este cel care ordonează şi precizează sentimentele, şi fără el aceste sentimente ar degenera în comedie.Dar într-o asemenea natură moartă, farmecul ei straniu nu este şi el tot o comedie? un fel de necrofilie eterată?Şi totuşi, o asemenea comedie apare chiar şi în privirile îndrăgostiţilor fericiţi, ca expresie a paroxismelor lor. Se privesc unul pe altul în ochi, nu-şi mai pot desprinde privirile şi se pierd într-un sentiment, la nesfîrşit extinzîndu-se, asemenea unui gumilastic.Cam în felul acesta începuse deci schimbul lor de cuvinte, dar la punctul acesta firul discuţiei rămăsese suspendat în gol; şi chiar destul de mult timp înainte de a începe să se depene mai departe. Ulrich şi Agathe se priviseră cu adevărat unul pe altul şi în felul acesta căzuseră într-o tăcere adîncă.Dacă ar fi însă nevoie aici de o remarcă în stare să explice aceasta şi mai ales să mai justifice o dată asemenea conversaţii şi să le exprime semnificaţia; atunci poate că ar trebui să se spună ceea ce Ulrich, într-un fel de înţeles, lăsase în clipa aceea să rămînă în situaţia unei simple idei tăcute, şi anume că nu e nici de departe atît de simplu să iubeşti aşa cum ar vrea să facă să se creadă natura, prin faptul că i-a încredinţat uneltele ei, poate la întîmplare, unui cîrpaci oarecare, ales dintre

creaturile ei.

Adierile ms/ z/le de vatâîntre timp soarele urcase mai sus pe cer; ei îşi părăsiseră scaunele, asemenea unor bărci eşuate în umbra fără adîncime a casei, şi erau acum întinşi pe o peluză în grădină în deplina profunzime a zilei de vară. Trecuse o bună bucată de vreme de cînd se retrăseseră aici, şi deci împrejurările se schimbaseră, ei abia dacă îşi dădeau seama că se petrecuse o schimbare. La drept vorbind nici amuţirea conversaţiei dintre ei nu le127pătrunsese în conştiinţă; vorbele rămăseseră între ei în suspensie, fără să fi lăsat vreo urmă.Revărsarea cu totul tăcută a unei ninsori de flori fără strălucire plutea prin lumina soarelui, venind dinspre un pîlc de pomi care-şi scuturau florile; şi suflul care o purta era atît de blînd încît nu se clintea nici o frunză. Nici o umbră nu cădea dinspre ele pe verdele pajiştei, dar ea părea să se întunece dinspre înăuntru, ca apele unei priviri. Pomii şi tufişurile, delicat şi generos înfrunziţi de vara tînără, care erau în jur sau constituiau fundalul imaginii unde erau cuprinşi, creau impresia unor spectatori descumpăniţi care, surprinşi şi vrăjiţi în vestmintele lor vesele, ar fi luat parte la un cortegiu de îngropăciune şi la o sărbătoare a naturii. Primăvara şi toamna, limbajul şi tăcerea naturii, şi de asemenea magia vieţii şi a morţii se amestecau în această imagine. Inimile păreau să se fi oprit, şi răpite din piepturi, să se fi unit acum prin aerul înmiresmat cu acest convoi tăcut. - „Atunci inima mi-a fost răpită din piept", a spus un mistic; Agathe îşi amintea de vorbele acestea.Şi mai ştia de asemenea că îi citise lui Ulrich acest pasaj dintr-una din cărţile lui.Aici, în grădină, nu departe de locul unde erau acum, se întîmplase aceasta. Amintirea se desăvîrşea treptat. Şi îşi aducea acum aminte şi de alte spuse din acea carte pe care i le amintise fratelui ei: „Eşti tu sau nu eşti tu? Eu nu ştiu unde sînt; şi nici nu vreau să ştiu de asta!"; „Mi-am depăşit toate puterile, pînă la forţa aceea lăuntrică! M-am îndrăgostit şi nu ştiu de cine! Am inima plină de iubire, şi goală de iubire în acelaşi timp!" - Şi suna în ea însăşi şi plînsetul misticilor în a căror inimă Dumnezeu a pătruns, adînc, precum un spin pe care vîrfurile degetelor nu-1 puteau cuprinde. Multe asemenea plîngeri ale beatitudinii îi citise ea atunci lui Ulrich. Poate că nici nu şi le repeta acum exact, amintirea procedează poate cam prea tiranic cu ceea ce doreşte să se audă spunînd; dar ea înţelegea sensul acestor nuanţe şi astfel luă o hotărîre. Aşa cum în clipa aceea, de altfel, convoiul florilor ningînd alene făcea grădina să pară iarăşi tainic părăsită şi în acelaşi timp însufleţită, şi aceasta exact după ce-i căzuseră în mînă mărturisirile mistice pe care le avea Ulrich printre cărţile sale. Timpul se oprise, o mie de ani cîntăreau la fel de uşor ca şi deschiderea şi închiderea ochilor, ea ajunsese în împărăţia128Milenară, poate că acum Dumnezeu însuşi îşi făcea simţită apropierea. Şi pe cînd ea, deşi acum timpul n-ar mai fi trebuit să existe, simţea toate acestea petrecîndu-se unele după altele; şi pe cînd fratele ei, tocmai pentru ca ea să nu fie cuprinsă de spaimă în visul acesta, se afla alături de ea, deşi acum nu mai părea să mai existe nici spaţiul; în ciuda acestor contradicţii, lumea părea să fie în toate componentele ei năpădită de o transfigurare.Ceea ce ea trăise de atunci nu putea să-i mai apară altfel decît ca nişte vorbe înşirîndu-se măsurate, în comparaţie cu ceea ce le precedase; dar ce amploare şi ce putere îi insuflau acestei stări, chiar dacă ea îşi jpierduse iminenţa caldă, aproape carnală, a primei inspiraţii! In aceste condiţii Agathe hotărî să întîmpine de data aceasta cu prudenţă o asemenea fascinaţie plină de încîntare, de felul celei care o cuprinsese aproape ca într-un vis în chiar această grădină. Nu ştia de ce anume numea această stare împărăţia Milenară. Era o denumire luminoasă şi încărcată de sensibilitate, şi aproape tangibilă, ca un obiect concret, dar neclară raţiunii. Din cauza aceasta putea să se joace cu o asemenea idee, ca şi cînd împărăţia Milenară ar^ fi putut să izbucnească în fiecare clipă. Ea este denumită şi împărăţia Iubirii, Agathe ştia şi aceasta; dar de-abia la urmă de tot se gîndea că ambele aceste denumiri sînt transmise prin tradiţie încă din vremurile biblice şi că ele însemnau împărăţia lui Dumnezeu pe pămînt, a cărei venire iminentă este astfel desemnată în înţelesul cel mai real al cuvîntului. De altfel Ulrich însuşi folosea uneori aceste cuvinte, fără ca pentru aceasta să creadă în Scripturi, şi o

făcea la fel de spontan ca şi sora lui; astfel că ea nu se mai mira acum că, după toate aparenţele, ştia fără nici un efort să afle cum anume trebuia să se comporte în împărăţia Milenară. „Trebuie să te comporţi cu cel mai mare calm", îi spunea o anume inspiraţie. „Nu trebuie să mai laşi loc nici unui fel de dorinţe; nici măcar celei de a mai pune vreo întrebare. Trebuie să te lepezi şi de cuminţenia asta cu care îţi vezi de treburile tale. Trebuie să-ţi lipseşti spiritul de toate uneltele lui, pentru ca să împiedici astfel ca el să mai poată sluji ca o unealtă. Trebuie să-1 despoi de ştiinţă şi de voinţă; trebuie să alungi de la tine realitatea şi dorinţa şi pofta de a te mai îndrepta spre ea. Trebuie să te restrîngi în tine însuţi, pînă cînd capul, inima şi mădularele tale, toate, sînt o mare tăcere. Dar dacă ai atins129o asemenea despuiere de şinele propriu, cea mai desăvîrşită care poate exista, atunci în cele din urmă exteriorul şi lăuntricul se sting, ca şi cînd ar fi fost aruncată în lături o pană pînă atunci despărţind lumea...!"Poate că asemenea gînduri nu erau cu totul şi cu totul lipsite de exaltare. Dar Agathei i se părea că, dacă ar fi vrut aceasta cu toată tăria, o asemenea stare i-ar fi fost accesibilă; şi se concentra în această direcţie, ca şi cînd ar fi vrut să se prefacă moartă. Dar curînd se vădi că era o sarcină la fel de imposibil de dus pînă la capăt să-şi imobilizeze cu totul gîndurile, comunicările simţurilor şi voinţei, cum îi fusese în copilărie să nu facă nici un păcat între spovedanie şi împărtăşanie; şi după cîteva eforturi renunţă pe de-a întregul la această încercare, îşi dădu seama astfel, surprinsă, că ea nu mai era legată decît la modul exterior de această intenţie şi că atenţia îi fugise încă de mult de la aşa ceva. Căci atenţia i se apleca acum asupra unei probleme cu totul diferite, asupra unui mic monstru de recalcitranţă; se întreba anume, la modul cel mai nebunesc, şi era cu totul pasionată de această nebunie: „Am fost eu oare vreodată violentă, rea, plină de ură şi nefericită?" îşi amintea acum de un bărbat fără nume; căruia îi lipsea numele pentru că ea însăşi îl purta agăţat pe fiinţa ei şi îl purtase cu ea pînă aici. Cînd se gîndea la el, îi simţea numele ca pe o cicatrice; dar nu simţea de fapt nici o ură faţă de Hagauer, şi acum îşi repeta întrebarea cu obstinaţie oarecum melancolică, aşa cum rămîi uneori cu privirea după un val depărtîndu-se. Unde se risipise dorinţa de dinainte de a-1 răni aproape mortal? Pierduse, parcă fără să-şi dea seama, această dorinţă şi i se părea că ar mai fi putut-o regăsi aici undeva aproape de ea. De altfel Lindner însuşi era poate un ; succedaneu al unei asemenea dorinţe de a-şi manifesta ostili- ; tatea; se întrebă şi asta, şi se gîndi o clipă, fugar, la el. Poate că o surprindea acum tot ceea ce i se întîmplase în vremea din ? urmă; căci tinerii, în faţa multelor experienţe de viaţă cărora t. trebuie să le facă faţă, trăiesc mai uşor sentimentul de uimire decît cei mai vîrstnici, cărora mobilitatea pasiunilor şi stărilor de spirit le-a devenit ceva obişnuit asemenea schimbărilor vremii. Dar ce ar fi putut să-i fie mai aproape Agathei decît acest cer limpede al reveriei liniştite care se ridica enigmatic în clipa aceea pe fondul mişcător al vieţii, cu fuga pasiunilor şi stărilor ei de spirit, purtate de fluxul miraculos al senti-130mentelor - din care tinereţea, care ştie atît de puţine despre ele, are impresia că-şi recapătă splendoarea naturală ~ şi din care ea îşi dădea seama că se trezise tocmai?Astfel, gîndurile îi erau cuprinse încă în farmecul convoiului de îngropăciune floral; însă nu i se mai mişcau o dată cu el şi în muta lui solemnitate, ci s-ar fi putut spune că acum „gîndea intermitent", oarecum în opoziţie cu starea de spirit în care viaţa dăinuie „o mie de ani" fără nici o singura bătaie din aripi. Deosebirea dintre aceste două stări de spirit îi era foarte clară; şi era puţin surprinsă să constate cît de adesea tocmai această deosebire, sau ceva înrudit îndeaproape cu ea, mai fusese atinsă şi înainte în conversaţiile ei cu Ulrich. Se întoarse acum fără voie spre el şi, fără să piardă din ochi spectacolul din jurul ei, întrebă respirînd adînc:— Nu ţi se pare şi ţie în clipa aceasta şi în comparaţie cu ea că tot restul e trecător şi fără substanţă?Aceste cîteva cuvinte sfîşiară deodată norul greu al tăcerii şi al amintirii. Căci şi Ulrich privise pînă atunci ninsoarea acestei boare de fiori continuîndu-se lină şi fără ţel; şi pentru că acum gîndurile şi amintirile lui erau atît de desăvîrşit armonizate cu cele ale surorii lui, nu mai era nevoie de nici o altă introducere pentru ca să poată spune ceea ce ar fi constituit un răspuns chiar şi celor mai ascunse gînduri ale ei. Se întinse încet şi îi spuse:

— Am vrut să-(l spun încă demult ceva, încă de pe cînd vorbeam despre ceea ce se cheamă natură moartă, şi de fapt toate zilele acestea din urmă am vrut să-ţi spun ceva, chiar dacă nu aş găsi exact cele mai exacte cuvinte pentru aceasta: dacă împingem foarte departe contradicţia, vedem că există două feluri de a trăi la modul pasionat şi două categorii de fiinţe pasionate. Sau izbucneşti de fiecare dată în urlete de mînie, sau de nefericire, sau de entuziasm, ca un eonii, şi te descarci de emoţii într-un vîrtej scurt şi inconsistent, în cazul acesta, şi e cazul cel mai obişnuit, emoţia este pînă la urmă intermediarul de toate zilele al vieţii de toate zilele; şi cu cît emoţia este mai violentă şi mai uşor de stîrnit, cu atît mai mult te face să te gîndeşti la neliniştea care domneşte într-o cuşcă de fiare sălbatice la ora de masă, atunci cînd li se aduce carnea în faţa gratiilor, şi curînd după aceea la oboseala saţietăţii. Nu-i aşa? Celălalt mod de a fi pasionat şi de a acţiona astfel este însă şi acesta: Te controlezi şi refuzi absolut131cu totul să schiţezi cel mai mic act spre care te împinge şi te trage acea emoţie. Şi în cazul acesta viaţa devine un fel de vis ciudat în care sentimentul şi emoţia urcă pînă în coroanele arborilor, pînă în vîrfurile turnurilor, pînă în creştetul cerului. Este foarte probabil că la aceasta ne gîndeam atunci cînd ne prefăceam că discutăm despre tablouri şi despre nimic altceva decît despre tablouri.Agathe se sprijinea acum într-un cot, curioasă.— N-ai spus tu o dată, întrebă ea, că există două posibilităţi, diferite profund, de a trăi şi că ele corespund tocmai cu două modalităţi diferite ale sentimentului? Una ar fi cea a sentimentului „profan", care nu ajunge niciodată la odihnă şi la împlinire; cealaltă, nu ştiu dacă i-ai dat vreun nume - dar ar trebui să fie fără îndoială cea a sentimentului „mistic", a cărui armonie dăinuie, dar nu ajunge niciodată la „deplina realitate"?Deşi spusese aceasta cu ezitare, vorbise precipitat şi termină acum stăpînită de confuzie.Ulrich recunoştea însă bine ce lăsase atunci impresia că ar fi voit să spună; şi înghiţi acum, ca şi cînd ar fi avut ceva fierbinte în gură; căuta în vremea aceasta să surîdă. Spuse:— Dacă am vrut cu adevărat să spun asta, atunci cu atît mai mult trebuie să mă exprim acum mai puţin pretenţios! Am să numesc acum, folosindu-mă de un exemplu cunoscut, cele două feluri de existenţă pasionată, pur şi simplu modul de existenţă apetitiv şi drept opus al lui, cel neapetitiv, chiar dacă o asemenea denumire sună sau nu urît. Căci în fiecare om trăieşte o foame care-1 face să se comporte asemenea unui animal de pradă; sau nu există o asemenea foame, ci ceva eliberat de aviditate şi de saţietate, care se maturizează cu tandreţe, ca strugurii la soarele de toamnă. Şi chiar, în fiecare. din sentimentele omeneşti există şi una şi cealaltă.— Aşadar o dispoziţie vegetativă, dacă nu chiar de-a dreptul vegetariană, alături de una animalică?O nuanţă de mulţumire şi de dorinţă tandră de a tachina era în această întrebare a Agathei.— Aproape! răspunse Ulrich. Poate că o asemenea contradicţie fundamentală a concupiscentelor animale şi a celor vegetale ar constitui chiar o descoperire cît se poate de profundă pentru un filosof! Dar atunci ar trebui ca eu să vreau să fiu un filosof. Dar ce mă hazardez eu să vreau, este pur şi132simplu ce am spus, şi anume ceea ce am spus acuma în urmă, cu ambele moduri de a trăi pasionat îşi au un model, şi poate chiar şi originea, în fiecare sentiment, în fiecare sentiment se pot deosebi aceste două faţete, continuă el.Dar curios era că vorbi apoi numai despre ceea ce înţelegea el prin aspectul apelativ. Aceasta e cel care împinge la acţiune, la mişcare, la plăcere; prin influenţa lui, sentimentul se transformă într-o operă, dar şi într-o idee şi o convingere, sau într-o dezamăgire. Toate acestea sînt forme ale destinderii sale, dar pot fi şi ale unei noi încordări şi ale unei puteri noi. Căci, în felul acesta sentimentul se schimbă, se uzează, se pierde în propriul lui succes şi-şi găseşte acolo un sfîrşit; sau se închistează astfel şi îşi preschimbă acum forţa vie într-o forţă de acumulare, care mai tîrziu îi redă forţa vie şi deseori în anumite prilejuri sporită cu dobîndă.— Şi în felul acesta nu devine de înţeles că activitatea viguroasă a sentimentului nostru profan şi caducitatea lui, despre care te plîngeai tu în chip atît de agreabil, nu mai constituie pentru noi o mare deosebire, chiar dacă o asemenea diferenţă poate fi profundă? îşi încheie

Ulrich pentru moment răspunsul.— S-ar putea să ai chiar prea multă dreptate, îi confirmă Agathe. Dumnezeule, toată lucrarea asta a sentimentului, bogăţia lui profană, toate aceste voinţe şi bucurii, acţiunile acestea şi infidelităţile, toate pentru nimic, doar pentru că există un asemenea impuls al mişcării! Şi aici intră şi tot ceea ce trăieşti ca experienţă de viaţă şi tot ce uiţi, tot ce gîndeşti şi vrei cu toată pasiunea, şi pe urmă uiţi iarăşi; şi toate astea sînt frumoase, ca un pom plin de mere de toate culorile, dar sînt şi diforme şi monotone ca toate cele care, an după an şi în acelaşi fel se maturizează şi cad la pămînt!Ulrich aprobă dînd din cap acest răspuns al surorii lui, acum însufleţită de e boare de vehemenţă şi de sentiment al renunţării.— Părţii acesteia apetitive a sentimentului îi datorează lumea toate operele şi întreaga frumuseţe, întregul progres, dar şi toată neliniştea, şi în cele din urmă această absurdă mişcare circulară! o confirmă el. Şi ştii tu, de fapt, că prin cuvîntul acesta, „apetitiv", se înţelege pur şi simplu partea pe care instinctele noastre înnăscute o au în fiecare sentiment? Deci,133adăugă el, am spus prin asta că instinctele sînt cele cărora lumea le datorează frumuseţea şi progresul ei.— Şi neliniştea ei confuză, repetă Agathe.— Aşa se spune de obicei; şi din cauza asta mi se pare util să nu uităm nici celălalt aspect! Căci este un lucru cel puţin neaşteptat, ca omul să-i datoreze progresul său propriu tocmai lucrului acela care reprezintă treapta sa animalică!Surîdea spunînd asta. Şi el se ridicase, sprijinindu-se într-un cot şi se întoarse acum cu totul spre sora lui, ca şi cum ar fi vrut să-i explice mai bine; dar vorbea mai departe ezitînd, ca unul care vrea să se simtă lămurit el însuşi de-abia prin cuvintele pe care şi le caută.— Fără îndoială, sentimentele care au iniţiativele activa ale omului, spuse el, şi pe drept cuvînt ai vorbit tu aici de o dispoziţie animalică, au în esenţă aceleaşi cîteva instincte pe care le are şi animalul. Lucrai e cît se poate de clar în ce priveşte sentimentele primordiale: foamea, mînia, bucuria, încăpăţînarea sau iubirea, în fiecare din ele voalul sufletesc abia dacă acoperă voinţa în starea ei cea mai brutală...S-ar fi zis că ar fi vrut să continue în acelaşi fel. Dar deşi conversaţia lor - pornită dintr-un vis al naturii, din contemplarea convoiului de flori ningînd peste ei, şi care părea mai departe să plutească, static parcă, prin toată această desfăşurare sentimentală - nu lăsa să transpară prin nici un cuvînt problema destinului, fratelui şi a surorii; mai degrabă era plasată de la început şi pînă la sfîrşit sub influenţa acestui simbol, stăpînită de reprezentarea profund tainică a unei „întîmplări în care nu se întîmplă nimic" şi avea loc sub o dulce apăsare; deşi totul, începuse astfel, schimbul lor de cuvinte dusese în cele din urmă la contrariul imaginii iniţiale şi al stării de spirit pe care o determinase atunci cînd Ulrich nu se putuse împiedica să sublinieze şi activitatea constructivă a unor instincte violente alături de cea distructivă. O reabilitare atît de clară a instinctelor, şi o dată cu ele a omului instinctual şi activ, căci şi asta însemnau cuvintele lui, ar fi putut fi integrată „mentalităţii occidentale, apusene, faustice", astfel denu-mită în cărţi, spre deosebire de ceea ce acelaşi limbaj, hrănindu-se din propriile lui resurse, numeşte o mentalitate „orientală" sau „asiatică". El îşi amintea de asemenea expresii pretenţioase, pe atunci la modă. Dar nu era în intenţia, şi n-ar134fi corespuns obişnuinţelor celor doi fraţi, să dea o semnificaţie înşelătoare unei trăiri de care erau atît de profund emoţionaţi, folosindu-se de nişte noţiuni atît de dezrădăcinate, căzute pur şi simplu din cer; mai degrabă tot ceea ce spuneau ei acum în aceste discuţii era luat în sensul cel mai adevărat şi autentic, chiar dacă punctele de pornire la primele cuvinte păreau să fie mişcătoare asemenea norilor alunecînd pe cer.Şi din cauza aceasta Ulrich avusese o clipă chef sădea acestor ceţuri delicate de sentimente o explicaţie în stilştiinţific; şi aceasta - chiar dacă în aparenţă ar fi favorizatmentalitatea „faustică" - în realitate doar pentru că spiritulştiinţific promitea să excludă tot ceea ce ar fi fost o imaginaţiedisproporţionată. Cel puţin el atinsese punctul de plecare al

unei asemenea explicaţii. Era deci cu atît mai ciudat că el nuindicase aceasta decît cu privire la ceea ce el însuşi numeapartea apetitivă a sentimentelor; şi lăsase, dimpotrivă, la oparte posibilitatea aplicării unei asemenea idei şi în aspecteleneapetitive ale sentimentelor, deşi la început el nu acordasemai puţină importanţă şi acestor aspecte. Dar existau raţiuni şipentru aceasta. Poate că analiza psihologică şi biologică aacestor faţete ale sentimentelor i s-ar fi părut mai greoaie,poate că ar fi socotit-o în fond doar ca pe un experimentneplăcut; s-ar fi putut ca ambele aceste considerente să fi fostcauza; altceva fusese ceea ce îl influenţase în această privinţă,şi el lăsase să se întrevadă asta încă de mai multe ori şiînainte, încă din clipa în care suspinul profund al Agatheiexprimase durerosul şi îmbătătorul contrast dintre pasiunileneliniştite din trecut şi actuala pasiune, în aparenţănetrecătoare, care năpădise acum tăcerea atemporală arevărsării florale din umbra casei. Căci - pentru a repeta încăo dată ceea ce el repetase cu diferite prilejuri şi înainte - nunumai în fiecare sentiment izolat se pot deosebi douădispoziţii, prin care şi potrivit cărora, un asemenea sentimentse transformă în pasiune; ci există şi două categorii de fiinţeomeneşti, sau în fiecare fiinţă omenească diferite momente aledestinului ei care se deosebesc între ele tocmai prin faptul căuna sau alta din aceste dispoziţii ajung să precumpănească.Ulrich vedea aici o deosebire importantă. Fiinţele din prima categorie, cum s-a mai spus deja, iau o iniţiativă vie în toate problemele şi le abordează pe toate; trec asemenea unor torente peste toate obstacolele sau se revarsă înspumate prin135alte albii; pasiunile lor sînt puternice şi schimbătoare, şi rezultatul îl constituie o carieră solid articulată care nu lasă în urma ei decît vuietul trecerii ei. Acestei categorii de fiinţe omeneşti i se aplica denumirea de apetitive, din care Ulrich voise să facă o caracteristică principală a vieţii pasionate; iar cealaltă categorie este în contrast cu aceasta, cît se poate de diferită; oamenii aceştia sînt timizi, visători, vagi; se hotărăsc greu, sînt încărcaţi de reverii şi nostalgii şi sînt interiorizaţi în propriile lor pasiuni. Uneori, în gîndurile lui despre care nu este vorba acum - Ulrich folosea pentru ele şi denumkea de „contemplative", un cuvînt care de obicei este folosit în alt fel, aproximativ cu înţelesul edulcorat de „recules"; dar care pentru el însemna ceva mai mult decît în înţelesul lui obişnuit, şi care se identifica, de fapt, cu cel menţionat mai sus, de oriental şi antifaustic. Poate că acest înţeles de contemplativ, şi mai ales asociat cu cel contrar de apetitiv exprima o deosebire capitală a vieţii: Asta îl atrăgea pe Ulrich mai mult decît orice altă doctrină. Dar faptul că asemenea noţiuni trăite, complexe şi ambiţioase, puteau fi reduse la o diviziune în două straturi aşa cum poate fi aplicată oricărui sentiment, această posibilitate elementară de explicaţie reprezenta totuşi pentru el un prilej de satisfacţie.Fireşte că îşi dădea seama că ambele aceste categorii de fiinţe omeneşti despre care era vorba aici nu însemnau altceva decît opoziţia dintre un om „fără însuşiri" şi unul avînd toate însuşirile pe care le-ar putea demonstra vreodată o asemenea fiinţă umană. Primul ar fi putut fi denumit un nihilist care visează visele lui Dumnezeu; în contrast cu activistul care şi în stilul său nerăbdător de a acţiona este şi el un fel de visător al viselor Domnului şi nimic mai puţin decît tot un realist, capabil de a acţiona în lume şi de a înţelege limpede lumea.„De ce nu sîntern deci, în fond, realişti?" se întreba Ulrich. Nu erau aşa ceva, nici el şi nici ea, în privinţa aceasta gîndurile şi acţiunile lor nu mai lăsau demult nici o îndoială; însă nihilişti şi activişti erau, pe rînd şi alternativ, după cum se potrivea după împrejurări.13656

Constelaţia fratelui şl a surorii sau Nlcf despărţiţi, rid reuniţiChiar şi în anii cînd Ulrich îşi căutase singur şi nu fără insolenţă drumul în viaţă, cuvîntul Soră i se păruse deseori încărcat de o nostalgie nelămurită, deşi pe vremea aceea nu se gîndise aproape niciodată că el însuşi avea o soră vie şi adevărată. Aici era o contradicţie avînd o origine obscură şi despre ea s-ar fi putut spune şi diferite alte lucruri cărora, de obicei, fratele şi sora nu le acordau prea multă atenţie. Nu că ele li s-ar fi părut în mod necesar false, dar, în raport cu adevărul de care ei se simţeau aproape, nu însemnau mai mult decît înseamnă un unghi constituind un intrînd în rotunjirea unui zid larg arcuit.Fără discuţie, aşa ceva se întîmplă frecvent, în unele vieţi, o soră ireală, imaginată, nu este altceva decît forma juvenilă, insesizabilă, a unei nevoi de dragoste care mai tîrziu, cînd visele au ajuns să-şi piardă căldura iniţială, se mulţumeşte cu o pasăre sau vreun animal oarecare sau se îndreaptă către umanitate sau către semenul cel mai apropiat, în viaţa altor oameni ea este sfiala tinerească faţă de viaţă şi singurătatea, un dublu imaginar, plin de o graţie simultană, care îndulceşte frica de singurătate prin tandreţea unei apropieri singuratice. Şi despre alte firi s-ar mai putea spune că o asemenea imagine pe care creaturile de acest fel o cultivă cu toată pasiunea nu este nimic altceva decît o formă foarte personală a amorului propriu şi a egoismului; o dorinţă nemăsurată de a fi iubit care a intrat într-o alianţă vicleană cu un dulce dezinteres. Nu poate exista însă nici o îndoială că mulţi bărbaţi şi femei poartă în inimă asemenea înclinaţii. Ele reprezintă, în fond, însăşi iubirea şi constituie totdeauna semnul unor relaţii nemulţumitoare şi încordate cu lumea. Şi nu numai cei estropiaţi şi cei dezechilibraţi de la natură cunosc asemenea dorinţe, ci şi cei bine aşezaţi în viaţă.Astfel Ulrich începu să-i povestească surorii lui o experienţă pe care i-o mai evocase şi altă dată, şi-i repetă istoria acelei femei, cea mai de neuitat, cu excepţia Agathei însăşi, care îi ieşise în faţă vreodată. Această femeie fusese de fapt un copil, o fată poate de doisprezece ani, care, minunat de137desăvîrşită în înfăţişarea şi gesturile ei, făcuse o dată, împreună cu o persoană care o însoţea şi cu el însuşi, o scurtă bucată de drum în acelaşi vagon de tramvai şi îl fermecase atunci, asemenea unui poem de dragoste tainic, vorbindu-i de o iubire trecută prin aluzii încărcate de o fericire niciodată trăită cu adevărat. O asemenea izbucnire, ca în flăcări, a unei îndrăgostiri îi trezise mai tîrziu unele scrupule, căci fusese ceva ciudat şi de natură să-i inspire unele deducţii pline de îndoială. Tocmai din cauza aceasta nu reproduse acum cu toată emoţia aceste amintiri, ci vorbi despre scrupulele pe care i le inspirase şi pe care le generaliza totuşi nu fără oarecare emoţie.— La o asemenea vîrstă, se întîmplă foarte des ca o fată să aibă picioare mai frumoase decît oricînd mai tîrziu -spuse el. Scurtarea şi îngroşarea lor provine probabil din faptul că sînt nevoite să suporte nemijlocit greutatea trupului; cînd perioada de creştere nu s-a încheiat încă, picioarele sînt lungi şi libere şi pot alerga în voie, şi cînd fustele, la o mişcare mai vie dezgolesc coapsele, a căror rotunjime prinde să aibă o împlinire suavă - o, mă gîndesc aici la craiul nou către sfîrşitul primei faze lunare de tandră feciorelnică adolescenţă -atunci se înfăţişează cu adevărat superbe! Mai tîrziu m-am întrebat cu toată seriozitatea cum se explică o asemenea frumuseţe. Părul are la vîrstă aceea cea mai dulce şi blîndă strălucire. Faţa îşi arată dispunerea frumoasă a trăsăturilor. Ochii sînt ca mătasea lucie, încă niciodată ajungînd să fi fost mototolită. Spiritul, care în viitor e menit să devină meschin şi concupiscent, mai este încă, printre dorinţe obscure, o flacără pură fără prea multă claritate. Şi ceea ce la vîrstă aceasta desigur nu e încă frumos, de exemplu pîntecele copilăresc sau expresia oarbă a pieptului, cîştigă prin vestminte, în măsura în care acestea imită cu abilitate vîrstă matură ca şi datorită impreciziei visătoare a iubirii, tot ceea ce ar putea exprima o mască teatrală fermecătoare. Este deci cu totul firesc să admiri o asemenea creatură şi cum ai putea-o face altfel decît printr-o zvîcnire de iubire!— Şi nu e adică împotriva naturii să îndrepţi asemenea simţăminte asupra unui copil? întrebă Agathe.

— Contrarie naturii ar fi doar o concupiscenţă grosolană şi directă, răspunse Ulrich. Dar un asemenea om implică şi făptura nevinovată şi în orice caz nedesăvîrşită şi138dezarmată, în nişte întîmplări pentru care nu este făcută. El trebuie să facă abstracţie de nematuritatea trupului şi spiritului încă în formare şi va trebui să-şi joace pasiunea cu un partener amuţit şi neluminat; nu, nu numai că nu mai ţine seama de tot ceea ce ar putea constitui pentru el obstacole, ci chiar trecea peste asemenea obstacole cu toată brutalitatea! Asta înseamnă o cu totul altă atitudiune şi cu urmări cu totul diferite!— Dar poate că o asemenea trecere brutală peste obstacole este atît de nocivă tocmai prin faptul că ea provine din faptul că nu a ţinut seama de situaţie? spuse Agathe. Era poate geloasă pe reveriile fratelui ei; în orice caz îi rezistau acum. Eu nu văd o mare deosebire între a nu lua în seamă nişte obstacole şi a nu le simţi ca obstacole pur şi simplu!Ulrich răspunse:— Ai şi nu ai dreptate. Ţi-am povestit istoria aceasta doar pentru că ea constituie o treaptă premergătoare a iubirii dintre frate şi soră!— Iubirea între frate şi soră? întrebă Agathe, şi se prefăcu surprinsă ca şi cum auzea această expresie pentru prima dată; dar cum îşi înfipse din nou unghiile în braţul lui Ulrich, o făcu poate acum prea violent, şi îi tremurau degetele.Ulrich, căruia în clipa aceea i se părea că cinci mici izvoare calde se deschiseseră unul lîngă altul în braţul său, spuse deodată:— Cel ale cărei emoţii mai violente sînt legate de trăiri, fiecare în parte şi toate la un loc, fiindu-i imposibile într-un fel sau altul, acela nu mai vrea să aibă asemenea trăiri posibile! Se poate ca imaginaţia să fie o fugă din faţa vieţii, un refugiu al laşităţii şi o peşteră a viciilor, aşa cum susţin mulţi; eu cred că povestea asta cu micuţa aceea, şi de asemenea şi toate celelalte exemple despre care am vorbit, nu se referă la ceva contra naturii sau la o slăbiciune şi la vreun defect în viaţă, ci la un refuz al lumescului şi la o nesupunere violentă, la o dorinţă mult prea exagerată şi mult prea pătimaşă de iubire!El uitase că Agathe nu avea de unde să ştie despre celelalte exemple şi despre comparaţiile îndoielnice cu care gîndurile lui asociaseră înainte problema aceasta a iubirii dintre frate şi soră; acum el se simţea din nou lucid şi depăşise de data aceasta gustul de beţie, de alunecare în letargie şi inerţie care făceau de obicei parte din trăirile lui, astfel că139Ut.

raluzia aceasta ivită de la sine i se strecurase fără voie în gîndurile sale.Gîndurile acestea continuau să se îndrepte spre generalităţi, de felul celor cu care cazurile personale s-ar fi putut la fel de bine compara cît şi desprinde şi detaşa; şi dacă lăsăm la o parte, în numele coeziunii lăuntrice a acestor gînduri, modul în care ele se formau şi se urmau unele altora, atunci din ele mai rămîne un conţinut mai mult sau mai puţin impersonal, care ar fi putut căpăta aproximativ o asemenea configuraţie: pentru edificiul vieţii ura poate fi la fel de importantă ca şi iubirea. Se pare că pot exista la fel de multe motive de a iubi lumea ca şi de a o detesta. Şi în natura umană ambele instincte există disponibile într-un raport variabil de forţe, diferit după persoane. Dar nu se poate spune cum se menţine echilibrul între plăcere şi neplăcere pentru ca viaţa să poată fi totuşi trăită mai departe: Falsă este oricum în mod evident părerea deseori auzită potrivit căreia ar fi nevoie de un excedent al plăcerii, căci continuăm să trăim mai departe şi în neplăcere, cînd există un excedent al nefericirii, al urii sau al dispreţului faţă de viaţă, şi o facem cu la fel de multă siguranţă ca şi atunci cînd există un excedent al fericirii. Ulrich se gîndea însă că ambele alternative, atît cea a omului care iubeşte viaţa, cît şi a celui apăsat de neplăcere, constituie situaţii extreme, şi din cauza aceasta ajunse să se gîndească Ja compromisul multiplu pe care-1 constituie omul obişnuit, în acest compromis de iubire şi ură, ca şi în metodele şi imaginile cu ajutorul cărora aceste două

sentimente se pun de acord, se întîlnesc, de exemplu, dreptatea şi toate celelalte forme ale păstrării măsurii; dar se întîlnesc nu mai puţin şi alcătuirile de două sau de nenumărate asemenea forţe, nişte reuniuni şi alianţe care sînt asemenea unor cuiburi bine căptuşite şi prezentînd înspre afară cîte o centură de spini; dar aici se găseşte şi acea încredere în existenţa lui Dumnezeu; şi Ulrich ştia că în aceste configuraţii îşi găsea locul în sfîrşit şi imaginea spirituală şi senzuală a „Surorii", ca reprezentînd unul din mijloacele cele mai îndrăzneţe şi riscate. Din ce anume slăbiciune a sufletului visul acesta îşi dobîndea umiditatea era o întrebare trecută pe planul al doilea, şi pe primul plan se afla, ca origine de la care pornea totul, o neînţelegere la drept vorbind supraomenească. Şi probabil că şi din acest motiv vorbise Ulrich despre refuzul lumescului, căci pentru cel140care cunoaşte profunzimile pasiunii bune şi a celei rele, toate aranjamentele care slujesc drept intermediar între aceste feluri de pasiuni se sfărîmă, astfel că nu pentru a-şi cruţa pasiunea pentru propriul său sînge vorbise el astfel.Fără să-şi poată explica de ce făcea aceasta, el îi povesti Agathei şi o a doua istorioară, care la început părea să nu aibă nici o legătură cu prima.— Mi-a căzut o dată sub ochi şi fără îndoială că asta trebuie să se fi petrecut p& vremea Războiului de Treizeci de Ani, cînd oamenii individuali şi popoarele fuseseră aruncaţi într-o confuzie fără precedent, începu el. Dintr-un grup de ferme mai izolate cei mai mulţi dintre ţărani fuseseră smulşi din modul lor obişnuit de viaţă de muncile acestea ale războiului, nici unul din ei nu se mai întorcea, şi femeile duceau singure gospodăriile, ceea ce le era peste măsură de obositor şi de neplăcut. Şi atunci se întîmplă o dată că unul dintre bărbaţii astfel dispăruţi se reîntoarse prin locurile natale şi după multe aventuri se înfăţişă în faţa soaţei sale. Prefer să-ţi spun de la început că nu fusese vorba de adevăratul ei bărbat, ci de un vagabond şi un şarlatan, care împărtăşise timp de cîteva luni rătăcirile şi viaţa de tabără cu cel dispărut şi care poate pierise de atunci, şi acest înşelător îşi întipărise atît de bine în minte povestirile bărbatului ei atunci cînd dorul de casă îi dezlegase limba, încît era în stare să se dea drept acela. Cunoştea şi numele de dezmierdare al femeii şi al vacii şi numele, şi obiceiurile vecinilor, care de altfel nici nu locuiau prea aproape. Avea şi barbă de mărimea şi de felul celei pe care o avusese celălalt. Avea un anumit fel de a privi cu ochii lui, care nici nu aveau o culoare sau o nuanţă anume, care te-ar fi putut face să te gîndeşti că nici înainte nu privise lumea altfel, şi chiar dacă vocea lui ar fi putut părea la început străină, asta s-ar fi putut explica gîndindu-te că nimeni nu luase seama în chip atît de atent la el ca acum. Pe scurt, omul acesta se pricepea să-1 imite trăsătură cu trăsătură pe cel care ocupase înainte locul său de acum, aşa cum o imagine cam grosolană şi neasemănătoare la început te respinge, dar devine cu atît mai asemănătoare cu cea evocată cu cît rămîi mai mult singur cu ea, şi în cele din urmă i se impune complet memoriei. Mă gîndesc că poate uneori ceva ca un fior o va fi prevenit pe nevastă că acesta s-ar fi putut să nu fie bărbatul ei; dar ea dorise să-şi aibă înapoi bărbatul, şi poate la urma urmei doar141un bărbat, şi astfel străinul a ajuns să se simtă tot mai sigur în rolul său...— Şi cum s-a terminat totul? întrebă Agathe,— Nu mai ştiu. Probabil că omul acesta va fi fost demascat prin vreo întîmplare oarecare. Dar omul în general nu e niciodată demascat cît trăieşte!— Vrei să spui: îl iubeşti întotdeauna doar pe înlocuitorul celui adevărat? Sau vrei să spui: Cînd o fiinţă omenească iubeşte o a doua oară, el poate că nu confundă persoanele, dar imaginea celei noi este în multe locuri doar o simplă retuşare, pictată pe deasupra celei vechi? întrebă Agathe căscînd cu graţie.— Voiam să spun încă mult mai mult decît atît, şi e ceva mult mai plicticos, îi răspunse Ulrich. încearcă să-ţi închipui un om orb în faţa culorilor, pentru care luminozităţile şi umbririle reprezintă aproape în întregime lumea colorată; el nu vede nici o singură culoare, dar poate totuşi să se comporte în aşa fel încît să nu se remarce aceasta, căci ceea ce este el în stare să vadă ţine loc pentru el de ceea ce nu poate vedea, însă ceea ce se petrece aici într-un anumit domeniu, se întîmplă cu noi toţi în ce priveşte întreaga realitate. Ea ni se înfăţişează în trăirile şi cercetările noastre nu altfel decît ca printr-o sticlă, care lasă în parte să treacă

privirea, şi în parte îl oglindeşte pe cel care o priveşte înlăuntrul sticlei. Cînd îţi contemplu albul delicat, uscat al mîinii tale sau cînd simt în degetele mele interioritatea care mi se împotriveşte a cărnii tale, eu am ceva real în faţa mea, dar nu aşa cum e în realitate această realitate; şi la fel de puţin ca şi dacă aş reduce-o pînă la ultimii atomi şi formule.— Şi atunci de ce să ne mai străduim s-o reducem la ceva care e de fapt respingător?— îţi mai aduci aminte ce ţi-am spus despre reproducerea prin spirit a naturii, despre imaginea fără păstrarea asemănării? Poţi să înţelegi în chipuri foarte diferite ceva ca fiind imaginea exactă a altceva; dar trebuie totdeauna ca tot ceea ce apare în acea imagine sau se desprinde din ea să fie exact din acest punct de vedere precis o reproducere -a ceea ce arată analiza imaginii originare. Dacă lucrul acesta se păstrează chiar şi acolo unde iniţial nu ar fi putut fi prevăzut, atunci imaginea, tabloul, este justificată în singurul fel în care era posibilă. Este o concepţie foarte generală şi foarte imaterială a142figurativului. Ea stabileşte o relaţie precisă între două domenii şi dă de înţeles că se poate considera ca fiind o reproducere ceea ce se extinde fără excepţie asupra ambelor domenii, în acest sens o formulă matematică poate fi o imagine a unui proces natural, la fel de bine cum asemănarea exterioară concretă justifică o reproducere. O teorie poate coincide în urmările sale cu realitatea şi realitatea cu teoria, în muzică, un vals este o reproducere, copia unei melodii, şi o acţiune -copia unui sentiment oscilant, în matematică, unde simpla dezvoltare a gîndirii face de preferinţă să nu se mai acorde încredere decît în ceea ce se poate calcula pe degete, oamenii se mulţumesc de obicei să vorbească doar de exactitatea coordonării care trebuie să fie posibilă punct cu punct, însă în fond, tot ceea ce se numeşte corespondenţă, aplicabilitate la un scop, echivalenţă şi permutabilitate sau egalitate prin raportare la ceva, sau indistincţie sau conformitate reciprocă potrivit vreunui anume criteriu, poate fi considerat şi ca fiind o formă de reproducere. O reproducere este deci în linii generale o relaţie de corespondenţă integrală cu privire la oricare din termenii acestei relaţii...Agathe întrerupse această expunere pe care Ulrich o continuase cam fără chef şi parcă mai mult din sentimentul datoriei şi o întrerupse anume cu aceste cuvinte de avertisment:— Cu toate astea ai putea, de fapt, să-1 entuziasmezi pe vreunul din pictorii aceştia noi...— O, de ce nu? răspunse el. Gîndeşte-te, ce rost are să vorbeşti de fidelitatea faţă de natură şi despre asemănare acolo unde spaţiul a fost deja înlocuit printr-o suprafaţă sau culorile vieţii prin metal sau piatră. Şi din cauza aceasta, artiştii care resping aceste concepte ale imitaţiei concrete şi asemănării ca fiind doar fotografice şi care nu recunosc în afara cîtorva legi transmise în acelaşi timp cu materialul şi instrumentarul, decît inspiraţia şi vreuna din teoriile care le sînt lor revelate, nici nu se înşală cu totul; însă nici clienţii portretizaţi astfel, şi care după punerea în aplicare a acestor legi, au impresia că ar fi asemenea unor victime ale vreunei erori justiţiare, nici ei nu se înşală în cea mai mare parte a cazurilor...Ulrich făcu o pauză. Deşi intenţia sa fusese să nu vorbească despre noţiunea strict logică a reproducerii doar143pentru a putea trage consecinţele libere, dar cîtuşi de puţin arbitrare, de care sînt dominate diferitele relaţii de la imagine la model pe care le oferă viaţa, el tăcu acum. Nu-1 mulţumea deloc felul în care se surprindea pe sine însuşi în această încercare de a se justifica prin expunerea de pînă acum. în ultimul timp el uitase mult din ceea ce înainte îi fusese familiar, sau mai bine zis, lăsase multe de acest fel la o parte; chiar exprimările şi noţiunile precise ale fostei sale profesii, de care se folosise atît de de des, nu-i mai erau acum uşor de manevrat, şi simţea, căutîndu-le, nu numai o uscăciune neplăcută, ci se şi temea că vorbeşte acum asemenea unui cîrpaci.— Spuneai că unuia care e orb faţă de culori nu-i lipseşte nimic atunci cînd priveşte lumea! îl încuraja Agathe.— Da. Fireşte, că n-ar fi trebuit s-o fi spus chiar în felul acesta, răspunse Ulrich. Este, în fond, o problemă încă rămasă neclară. Chiar dacă ne mărginim la imaginea intelectuală pe care şi-o dobîndeşte raţiunea despre ceva, din momentul în care-ţi pui întrebarea dacă ea este adevărată ajungi în cele mai mari dificultăţi, chiar dacă în asemenea momente respiri un aer pur şi străbătut de lumină. Acum, imaginile pe care ni le facem în viaţă pentru a putea acţiona

şi simţi corect, sau chiar pentru a putea acţiona şi simţi eficient, nu depind doar de raţiune, şi chiar sînt deseori imagini cît se poate de iraţionale şi neasemănătoare judecate după criteriile raţiunii; totuşi ele trebuie să-şi îndeplinească treaba pentru ca noi să putem rămîne în acord cu realitatea şi cu noi înşine. Ele trebuie deci să fie şi precise şi complete, potrivit unei anumite chei de aplicare a imaginilor sau a unor oarecare indicaţii de folosire şi conforme cu noţiunea care determină modul de reproducere, şi trebuie să fie astfel precise şi complete chiar şi dacă această noţiune lasă loc liber pentru realizări diferite...Agathe îl întrerupse cu vioiciune. Ea înţelesese deodată raportul ia care se referea Ulrich.— Ţăranul cel mincinos era deci o asemenea reproducere a celui adevărat? întrebă ea.Ulrich aprobă din cap.— La origine, o imagine îşi reprezenta totdeauna întru totul obiectul său. Ea transmitea putere asupra acestui obiect. Cel care înţepa ochii sau inima unuia înfăţişat într-o imagine, îl omora pe cel reprezentat. Cine se înstăpînea în taină asupra144portretului unei frumoase inaccesibile, simţea că ea va cădea sub stăpînirea lui. Şi numele chiar face parte dintr-o asemenea imagine; şi astfel Dumnezeu a putut fi conjurat cu numele său, ceea ce însemna că el răspundea acestei chemări. După cum ştii, se mai sustrag încă şi astăzi pe furiş obiecte servind ca amintire sau se dăruiesc reciproc inele avînd gravat numele şi se poartă direct peste inimă imagini şi bucle de păr drept talis-mane. Aşadar, în decursul timpului ceva s-a scindat în două; întregul s-a degradat în superstiţie şi una din părţi s-a ridicat în schimb la demnitatea seacă a fotografiei, a geometriei sau la altele asemănătoare. Dar gîndeşte-te numai la cel hipnotizat care muşcă afişînd toate semnele deliciului dintr-un cartof care pentru el ţine locul unui măr gustos, sau gîndeşte-te la păpuşile din copilăria ta, pe care le-ai iubit cu o pasiune cu atît mai mare cu cît ele erau mai simple şi mai depărtate de asemănarea omenească, şi atunci să vezi că nu exteriorul contează, şi te-ai întors dintr-o dată la totemul drept şi ţeapăn care reprezintă un zeu...— N-ar trebui atunci aproape să spunem că pe cît este o imagine mai neasemănătoare, cu atît mai mare este pasiunea pe care o inspiră, din clipa în care ne-am legat de ea? întrebă Agathe.— într-adevăr, da! o confirmă Ulrich. în problema aceasta, raţiunea noastră şi percepţia noastră s-au despărţit de sentimentele noastre. Se poate spune că substitutele cele mai emoţionante au totdeauna ceva care le face să fie mai neasemănătoare modelului. O privea, surîzînd, dintr-o parte şi adăugă:— Cînd nu sînt în prezenţa ta, eu nu te văd în faţa ochilor mei ca semănînd cu tine însăţi, aşa cum ar vrea, de pildă, să te picteze cineva; ci mi se pare mai curînd că tu te-ai fi privit în apă şi eu mă străduiesc acum zadarnic să-ţi urmăresc cu degetul imaginea ta acolo. Aş putea să afirm că nu vezi corect şi asemănător cu modelul decît ceea ce îţi este indiferent.— Ciudat!' răspunse sora lui. Eu te văd foarte precis în faţa mea! Poate pentru că memoria mea este în general prea precisă şi nu îndeajuns de independentă.— Asemănarea reproducerii este o aproximare a ceea ce raţiunea găseşte ca fiind real şi asemănător; este o concesie făcută raţiunii, spuse Ulrich amabil, şi continuă conciliant: Pe145lingă acestea, există şi imaginile care ni se adresează simţurilor noastre, şi un tablou, de exemplu, este un amestec din aceste amîndouă exigenţe. Dacă vrei însă ca de aici să mergi şi mai departe, pînă la punctul în care un lucru nu mai reprezintă altceva decît adresîndu-se sentimentului, atunci trebuie să te gîndeşti la nişte exemple cum ar fi cel al unui steag fluturînd, şi care în anumite clipe speciale este o imagine a onoarei noastre...— Asta se mai poate spune doar despre un simbol, dar nu despre o imagine, obiectă Agathe.— Simbol, comparaţie, imagine, toate se confundă aici, spuse Ulrich. Aici intră şi unele exemple, cum ar fi cel al diagnosticului şi al terapeuticii, al planului de vindecare pe care şi-1 face un medic. Asemenea planuri au imprecizia inventivă a imaginaţiei, dar şi precizia realizabilului. Această limită suplă între imaginarea planurilor şi imaginea care să rămînă să se afirme în faţa realităţii, sînt în viaţă pretutindeni importante şi greu de găsit.— Cît de deosebiţi sîntem noi! repetă Agathe îngîn-durată.

Ulrich respinse surîzînd acest reproş.— Foarte! Eu vorbesc despre imprecizia care constă în a lua un lucru drept altul, ca despre o divinitate care dăruie viaţă şi mă străduiesc să-i imprim exact atîta ordine cît e în stare să suporte; şi tu nici nu-ţi dai seama că eu vorbesc încă de mult despre posibilitatea reală care li se oferă gemenilor, în care fiecare e dublul celuilalt, posibilitatea de a avea două suflete şi de a fi o singură fiinţă?Continuă cu multă însufleţire:— Imaginează-ţi nişte gemeni care seamănă unul cu altul încît să nici nu-i poţi deosebi, imaginează-ţi-i într-o aceeaşi atitudine, despărţiţi doar de un perete indicat printr-o simplă linie şi care-ţi confirmă că ei sînt două fiinţe independente. Şi acum închipuie-ţi-i într-o gradaţie cît mai ciudată, cum se reproduc şi se repetă unul pe altul în ceea ce fac, astfel că fără să vrei ţi-i presupui la fel de asemănători şi în viaţa lor cea mai lăuntrică: şi care e lucrul cel mai ciudat într-o asemenea închipuire? Că nu putem să-i deosebim prin nimic, şi că totuşi ei sînt două fiinţe! Că, în tot ceea ce putem face cu ei şi în raport cu ei, unul din ei poate să fie la fel de bine celălalt, deşi în fiecare din ei se desăvîrşeşte totuşi ceea146

lce este destinul său personal! Pe scurt, că pentru noi ei stat identici, dar pentru ei nu sînt deloc astfel!— Şi de ee-mi spui mic poveştile astea tainice şi sinistre cu gemenii? întrebă Agathe,— Pentru că acesta este un caz care se repeta adesea, Este cazul confuziei, al echivalenţei, al viziunilor şi abordărilor globale, al puterii de a imagina reprezentativul... deci un capitol esenţial în obişnuinţele şi utilitarismele vieţii. Eu 1-am mai ornamentat aici. doar ca să-1 fac mai vizibil. Căci acum inversez datele: In ce circumstanţe gemenii aceştia ar deveni pentru noi două fiinţe şi pentru ei înşişi sînt una şi aceeaşi fiinţă? Şi asta e o poveste cu care să te sperii?Agathe îi strînse braţul lui Ulrich oftînd, Apoi recunoscu:— Dacă este posibil ca două fiinţe să fie identice pentru lumea din jur, atunci s-ar putea foarte bine ca o singură fiinţă să ni se pară dublă. Dar mă sileşti să spun prostii! adăugă ea.— Imaginează-ţi doi peştişori aurii într-un bocal, o rugă Ulrich.— Nu! spuse Agathe fermă, chiar dacă rîdea. Nu mă mai joc aşa!— Te rog, imaginează-ţi-i! Un bocal mare, în formă de sferă, aşa cum vezi uneori în vreun salon. Poţi să-ţi închipui de asemenea că bocalul acesta poate să fie mare cît proprietatea asta a noastră. Şi doi peştişori aurii, roşcaţi, care-şi tremură aripioarele ca nişte pînze şi se leagănă încet urcînd şi coborînd. Să lăsăm de-o parte gîndul dacă sînt într-adevăr doi sau unul singur. Unul pentru altul, ei au să fie în orice caz la început doi; de asta are grijă oricum instinctul care-i împinge să se împerecheze. De altfel, cînd ajung prea aproape unul de altul, se şi evită. Dar pot să-mi imaginez foarte bine şi că ei pentru mine devin o singură făptură; n-am nevoie decît să iau aminte la această mişcare, care se desfo-liază şi se împătureşte încet, şi atunci este o singură făptură licăritoare care e o parte fără independenţă proprie a acestei alunecări deopotrivă urcînd şi coborînd prin apă. Şi acum întreb cînd anume el înşişi ar putea să trăiască lucrurile astfel,— Dar ei sînt doar nişte peştişori aurii! îl avertiză Agathe. Şi nu un corp de balet care să sufere influenţa unor închipuiri supranaturale!147— Ei sînt tu şi cu mine, îi răspunse fratele ei gînditor, şi din cauza aceasta aş vrea să încerc să duc această comparaţie pînă la capăt. Mi se pare o sarcină cu putinţă de rezolvat să stau să-mi imaginez cum anume lumea alunecă prin faţa mişcării acesteia a lor, unică şi divizată. La fel se întîmplă şi atunci cînd pe lîngă un tren care înaintează pe ocolurile şinelor lui lumea

alunecă ea însăşi mai departe; numai că pentru peştii aceştia fenomenul se petrece în chip dublu, astfel că fiecărei clipe a acestei făpturi duble care sînt ei doi îi corespund două poziţii ale lumii, care într-un fel trebuie să coincidă psihic, adică lor nu are să le vină niciodată ideea să facă vreo mişcare prin care să treacă de la unul la altul; nu are să se nască niciodată pentru ei ideea unei îndepărtări care să existe între ei; şi nici altceva de felul acesta. Cred că pot să-mi imaginez acum că am putea să ne orientăm şi într-o asemenea lume, şi că am putea inventa într-un fel sau altul şi configuraţia necesară a instrumentelor senzoriale şi a operaţiilor intelectuale de care am avea nevoie pentru aşa ceva.Ulrich se opri o clipă să mediteze, îi veniseră în minte unele obiecţii la cele spuse pînă acum şi i se conturau şi posibilităţile de a le respinge. Surîdea conştient parcă de o anume vinovăţie. Apoi spuse:— Dar dacă admitem că o asemenea configuraţie este asemănătoare cu cea a propriilor noastre organe, atunci sarcina este cu mult mai uşoară! Aceste două creaturi plutitoare vor avea atunci senzaţia că sînt o singură făptură, fără să se lase tulburaţi în aceasta de diversitatea propriilor percepţii, şi fără să mai fie nevoie pentru aşa ceva de o geometrie şi o fiziologie mai speciale şi mai înalte, căci ajunge doar să vrei să crezi că aceste făpturi sînt mai legate sufleteşte una de alta mai puternic decît sînt legate de lumea din jur. Dacă ceva care este pentru ele amîndouă important este nesfîrşit mai puternic decît diversitatea trăirilor lor; dacă acest ceva se suprapune peste această diversitate şi n-o mai lasă să parvină pînă la propria lor conştiinţă; dacă ceea ce vine de la lume care să-i tulbure nu li se mai pare demn de atenţia conştiinţei lor, atunci au să ajungă la o asemenea unitate. Şi, de exemplu, o sugestie pe care o împărtăşesc împreună poate să aibă un asemenea rezultat; sau o dulce inerţie şi pierdere a preciziei în obişnuinţele percepţiei care să-i facă să confunde totul; sau o încordare şi o supraîncordare unilaterală care să nu mai lase să treacă decît148ceea ce e dorit; fiecare din acestea, mi se pare mie, poate avea asemenea rezultate...Acum Agathe îi rîdea în faţă:— Şi atunci de ce mi-a mai trebuit să fac atîtea exerciţii cu precizia asta în relaţiile dintre reproducere şi model? întrebă ea.Ulrich ridică din umeri.— Toate astea depind împreună una de alta, răspunse el şi apoi tăcu.Ştia şi el singur că în toate aceste divagaţii nu răzbise nicăieri, şi însăşi diversitatea lor îi stîrnise acum confuzii în amintire. Prevedea că ele aveau să se repete. Dar obosise. Şi aşa cum lumea, atunci cînd lumina îşi pierde puterea, se îngreunează mai insistentă şi absoarbe în sine mădularele propriului nostru trup, tot astfel apropierea fizică a Agathei pătrundea iarăşi, trupeşte parcă, printre gîndurile lui acum cînd propriul lui spirit părea să renunţe. Se deprinseseră amîndoi cu asemenea conversaţii dificile, şi de acum încă mai multă vreme se amestecau în ele efervescenţele imaginaţiei şi încercările zadarnice ale raţiunii de a le controla, încît acum nici pentru el şi nici pentru ea nu mai era un lucra nou nici să spere astfel în vreo decizie, nici să se lase legănaţi de propriile lor cuvinte, fie că discutau astfel plimbîndu-se, fie că erau aşezaţi în grădină, ca atunci cînd asculţi monologul melodic şi copilăresc al unui pîrîu murmurînd, revărsîndu-se, despre chemările eternităţii. Şi reîntors într-o asemenea stare, Ulrich se gîndi retrospectiv la încă altceva şi îşi reluă parabola pe care o elaborase cu atîta grijă.— E un lucra uimitor de simplu, dar şi straniu, şi nu ştiu cum aş putea să ţi-1 spun mai convingător, spuse el. Tu vezi norul acela de acolo ca fiind într-un loc oarecum diferit de cel în care-1 văd eu, şi probabil că-1 vezi şi oarecum altfel; şi noi am şi vorbit despre faptul că ceea ce vezi şi faci tu şi ceea ce-ţi trece ţie prin gînd, nu va fi niciodată identic cu ceea ce mi se întîmplă mie şi ceea ce fac eu. Şi am analizat şi întrebarea asta dacă nu ar fi totuşi cu putinţă să fim pînă la ultima expresie o singură fiinţă şi să trăim în doi cu un singur suflet? Am tot încercat tot felul de răspunsuri cît mai riguros trase cu compasul, dar eu 1-am uitat tocmai pe cel mai simplu: şi anume că asemenea două fiinţe ar putea să se hotărască, şi să şi fie în stare să traducă în fapt o asemenea hotărîre, să ia tot ceea ce trăiesc şi experimentează ele doar ca o simplă149

comparaţie! Gîndeşte-te numai că fiecare comparaţie poate să fie echivocă pentru raţiune, dar pentru sentiment nu are decît uri singur sens. Cel pentru care lumea este doar o simplă comparaţie ar putea deci să trăiască după propriile sale măsuri drept o singură experienţă ceea ce după măsurile lumii se înfăţişează ca dedublat, ca fiind două asemenea experienţe diferite.în clipa aceea prin mintea lui Ulrich plutea chiar posibilitatea ca, în relaţiile unei vieţi în care existenţa în lumea de aici să fie doar o comparaţie pentru existenţa din lumea de dincolo, însăşi ideea acelei absolute neputinţe de a fi o singură fiinţă în două trupuri mişcîndu-se despărţite unul de altul îşi pierdea acum spinul imposibilităţii, şi îşi propuse în sinea lui să mai vorbească despre aceasta cîndva, mai departe.însă Agathe îl întrerupse cu locvacitate arătînd spre norul de care vorbise el:— Hamlet: Vezi norul de acolo, aproape ca-n formă de cămilă? Polonius: Pe Dumnezeul meu, arată într-adevăr ca o cămilă. Hamlet: Dar mi se pare că seamănă cu o nevăstuică. Polonius: E adus din spate ca o nevăstuică. Hamlet: Sau ca o balenă? Polonius: Chiar ca o balenă! înşirase replicile acestea astfel că erau caricatura unui consimţămînt conştiincios.Ulrich înţelese obiecţia, dar continuă să vorbească fără să se lase oprit:— Se spune şi despre o comparaţie că ar fi o imagine. Şi la fel de bine s-ar putea spune şi despre orice imagine că este o comparaţie. Dar nici una din ele nu este o identitate, o egalitate. Şi tocmai din faptul că o asemenea imagine face parte dintr-o lume organizată nu după egalitate, ci după principiul posibilităţii de comparare, se explică marea capacitate de reprcxentativitatc şi eficacitatea vie care le sînt proprii tocmai imitaţiilor cu totul obscure şi neasemănătoare despre care am vorbit adineauri!Gîndul acesta însuşi creştea din însăşi nedesluşirea în care se mişca şi Ulrich nu-1 mai duse pînă la capăt; amintirea directă a celor pe care le spuseseră despre reproducerile unor modele din realitate se lega aici cu imaginea gemenilor şi cu încremenirea în care se oprise o clipă, frumoasă ca o imagine, Agathe însăşi, aşa cum fratele ei o vedea înfăţişîndu-i-se mereu în faţă; şi întreg acest complex de trăiri era parcă de departe însufleţit cînd îşi amintea cît de adesea asemenea conversaţii între ei, tocmai atunci cînd erau mai frumoase şi150veneau mai din adîncul inimii, vădeau înclinaţia de a-şi găsi expresia tot în comparaţii de asemenea natură, în ziua aceasta însă nu se întîmplase aşa ceva şi Agathe găsi dintr-o singură intuiţie fericită punctul sensibil, atunci cînd îl descumpăni iarăşi pe fratele ei cu o remarcă pe care i-o adresă.— De ce adică, la urma urmelor, toate dorinţele şi toate vorbele tale se îndreaptă de fapt spre o femeie, care, cu o precizie fantastică, trebuie să fie copia exactă, ca o ediţie a doua, a ta însuţi? exclamă ea fără nici o intenţie vinovată de a-1 răni.Totuşi îi era puţin frică de răspunsul pe care 1-ar fi putut primi şi se apără întorcîndu-şi spusele spre generalităţi:— Cum mai putem să înţelegem de ce în numele a tot ce există pe lume idealul tuturor celor îndrăgostiţi este să devină o singură fiinţă cu fiinţa iubită, fără să mai ţină seama că pentru asemenea fiinţe nerecunoscătoare aproape întregul farmec al iubirii constă exact în realitatea că ei sînt două fiinţe şi sînt atrăgători şi fermecători unul pentru altul din punct de vedere sexual din cauză că sînt astfel neasemănători? Şi adăugă ipocrită, dar încă şi mai maliţioasă în intenţia sa: Ei îşi mai şi spun de altfel uneori unul altuia, ca şi cînd ar vrea să-ţi răspundă ţie, - tu eşti păpuşica mea!Ulrich acceptă această ironie. O considera îndreptăţită şi era greu să i se răspundă printr-o nouă acomodare a discuţiei. De altfel, în clipa aceea nici nu era nevoie s-o facă. Căci deşi ei doi spuneau lucruri diferite, erau totuşi de acord. De la o anumită limită începînd, ei se simţeau ca fiind o singură fiinţă; aşa cum din două fiinţe care cîntă la pian la patru mîini sau care citesc tare cu două glasuri o scriere importantă pentru mîntuirea sufletului lor, se naşte o esenţă ale căror contururi tremurătoare, mai luminoase, se desprind nedesluşite pe un fundal de umbră. Ca într-un vis le plutea prin minte dorinţa de a se contopi într-o singură formă - şi era un vis deopotrivă de insesizabil, de convingător şi pătimaş de frumos ca cel în care două fiinţe apar una alături de alta deşi în taină ele sînt o singură şi aceeaşi fiinţă; şi visul acesta fusese în parte înconjurat şi în parte tulburat de reveriile şi îngîndurările în care-i evocaseră în ultima vreme. Despre toate aceste îngîndurări şi reflecţii s-ar putea spune că nu ar trebui să fie

cu neputinţă ca ceea ce emoţia reuşeşte să realizeze în somn să se poată reproduce şi în starea conştiinţei lucide; şi poate, cu unele restricţii, desigur în alte feluri şi prin procedee151de alt fel, ar fi poate de aşteptat că aşa ceva s-ar realiza atunci cu o mai mare capacitate de a rezista împotriva influenţelor dizolvante ale lumii din starea de trezie şi luciditate. La drept vorbind, ei se simţeau încă departe de aşa ceva, şi chiar şi alegerea mijloacelor pe care fiecare din ei le-ar fi preferat îi deosebea unul de altul, în măsura în care Ulrich înclina mai degrabă spre o atitudine calculată şi Agathe spre decizii negîndite de ordinul credinţei.Din cauza aceasta se întîmpla adesea ca, în aparenţă, sfîrşitul unei asemenea conversaţii să se înfăţişeze ca mai depărtat de ţinta ei decît fusese începutul, cum era cazul şi de data aceasta în grădină, cînd întîlnirea debutase aproape asemenea unei încercări de a se priva de respiraţie şi trecuse parcă de-a dreptul în considerente despre arhitectura diverselor castele de cărţi de joc imaginare, în fond, era însă firesc ca amîndoi să se simtă împiedicaţi în dorinţa lor de a acţiona potrivit cu gîndurile lor mult prea îndrăzneţe. Căci cum ar fi putut ei să îndeplinească ceva ce ei înşişi proiectaseră ca o irealitate pură şi cum ar fi putut să le fie uşoară acţiunea într-un asemenea spirit, care era de-a dreptul un spirit vrăjitoresc al inactivităţii. Şi tocmai din cauza aceasta îşi doriră acum dintr-o dată în miezul discuţiei lor atît de depărtată de lume - şi doreau asta acum cu toată violenţa - să reintre în contact cu oamenii.

Edttie speciala a wul grila/ deSe întîmpla astfel curînd ca ei doi, fără să fi fost nevoie de o înţelegere în acest sens, să se angajeze lent pe un drum care-i apropie de fiinţele omeneşti, adică de graniţele micului lor imperiu al grădinii, şi ar mai fi fost încă de constatat aici că lucrai acesta nu se întîmpla pentru prima dată. Cînd ajunseră într-un loc de unde se putea vedea strada care li se deschidea în faţă, însufleţită dincolo de grilajul înalt de fier, ridicîndu-se pe un soclu de piatră, ei părăsiră aleea, profitînd mai departe de adăpostul pomilor şi al tufişurilor, şi se opriră pe o mică eminenţă de teren, unde pămîntul uscat alcătuia locul de desfăşurare al cîtorva arbori mai bătrîni. Aici imaginea tihnei152se pierdea în jocul de lumini şi umbre. Era improbabil fie descoperiţi de priviri dinspre stradă; şi totuşi erau atît de aproape de ea, încît trecătorii care-şi vedeau de dram fără să le bănuiască prezenţa trezeau în ei doi mai puternică impresia ciudată de exterioritate care se naşte de fiecare dată cînd observi agitaţia şi mişcarea vieţii fără să iei parte la ea. Chipurile acestor trecători păreau sărăcăcioase asemenea unor obiecte din realitatea de fiecare zi, şi poate chiar şi mai sărace decît acestea, semănînd cu nişte discuri plate, nişte discuri de semnalizare, dinspre care, în toată graba aceasta din jur nu veneau nici un fel de semnale. Şi cînd dintr-o dată le erau purtate de acolo spre ei cîteva cuvinte, atunci erau izolate, risipite şi nu li se deosebea înţelesul; dar aveau din cauza asta o rezonanţă cu atît mai puternică, aşa cum o capătă în încăperile pustii. Ei doi, observînd aceasta, nici nu mai aveau nevoie să aştepte mult pentru ca unul sau altul dintre oamenii de dincolo, din stradă, să se apropie şi mai mult de ei, aşa cum se opriseră pe jumătate doar ascunşi. De altfel, cîte unul din aceşti trecători se oprea şi privea surprins verdeaţa bogată care i se deschidea pe neaşteptate în drum; alteori cîte un altul se simţea îndemnat de prilejul ce i se oferea pentru a lăsa cîteva clipe din mînă pe soclul de piatră al grilajului obiectul pe care 1-ar fi purtat cu sine, sau pentru a-şi sprijini piciorul şi a-şi lega şiretul pantofului; şi alteori două persoane se opreau în umbra scurtă pe care o aruncau pe drum barele grilajului schimbînd între ei cîteva cuvinte, în vreme ce dincolo de ei ceilalţi îşi continuau trecerea. Şi cu cît mai întîmpiătoare păreau să fie asemenea ezitări izolate în fluxul trecătorilor, cu atît mai clar se detaşa din diversitatea şi aparenta bogăţie a atîtor agitaţii diferite în timp prezenţa eficace, dăinuitoare, asemenea unei curse întinse, de care ceilalţi nu erau conştienţi, a grilajului grădinii. Ea îşi proclama aproape ironică monotonia ca un fundal al texturii colorate a agitaţiei şi sentimentelor însoţitoare ale străzii.Grilajul era însă şi într-un alt fel un simbol; el despărţea şi unea totodată. Fratele şi sora îi descoperiseră această semnificaţie în ziua în care rătăciseră mînaţi de o febră nesigură pe străzi, şi ceea ce îi fascinase era această înclinaţie a fiinţelor omeneşti spre liniştea lăuntrică la care nu ajungeau, ca şi cea a fiinţelor una spre alta, şi mai ales a celor îndrăgostiţi spre fiinţa

la care ar fi dorit cel mai mult să153ajungă să participe; ca şi înţelegerea faptului că întregul acest joc al binelui şi răului, al fervoarei şi al ostilităţii, al nobleţei şi brutalităţii, căruia îi urmăreau inutila agitaţie în cerc în ei înşişi şi în viaţa celorlalţi, nu conta cu nimic mai mult decît libertatea oferită de o fereastră prevăzută cu gratii. Cele mai multe din lucrurile pe care Agathe şi Ulrich şi le spuseseră atunci păreau acum depăşite, de-a dreptul, ca o pierdere copilărească de timp; însă denumirea pe care i-o dăduseră, cînd erau în acea stare, grilajului datorită simbolismului său, şi prin asta şi locului însuşi în care se găseau ei, datorită avantajelor oferite, locul celor „şi nedespărţiţi şi neuniţi", denumirea aceasta căpătase de atunci pentru ei tot mai mult conţinut, căci nedespărţiţi şi neuniţi erau ei înşişi, şi credeau că pot recunoaşte într-un fel de presentiment că şi toate celelalte pe lume erau astfel, neseparate şi neunite. Este un adevăr care-şi poartă o aură raţional de resemnată, şi care este în acelaşi timp unul din adevărurile cele mai ciudate, deşi aceasta nu-1 împiedică să fie şi unul din cele mai general răspîndite, că lumea, aşa cum este, lasă să se străvadă pretutindeni, acea lume care ar fi putut fi sau care ar fi trebuit să fie; astfel încît tot ceea ce se naşte din activităţile ei se înfăţişează amestecat cu un soi de exigenţe care nu ar fi de înţeles decît într-o altă lume. însă în ochii fratelui şi ai surorii, ceea ce se amestecă în sufletele fiinţelor izolate ca şi ale comunităţii, erau acum scindate; echilibrul tăcut între sublimul pasiunilor frumoase şi profunzimea celor rele; ideile mediatoare; în sfîrşit chiar şi în propria lor fiinţă cumpănirea firească între pasiune şi reţinere. Era fără îndoială destinul lor ca ei să socotească şi această viaţă extatică, înfăţişîndu-se nelămurit, parcă spartă, pe sub cea a vieţii obişnuite, ca fiind la fel de adevărată ca aceasta din urmă, şi de altfel nu nutreau nici un fel de dispreţ sau de sentiment de superioritate faţă de viaţa obişnuită - oricît de mult ar fi căutat să se izoleze de ea - şi dacă ei căutau acum simbolul acesta brutal al grilajului grădinii o făceau cu dorinţa de a-şi impune o probă, pe jumătate cu seriozitate şi pe jumătate în glumă, faţă de ceilalţi oameni.Agathe îşi lăsă mîna, a cărei căldură uşoară şi uscată părea să fie cea a unei împletituri din lîna cea mai fină, pe capul lui Ulrich, i-1 întoarse înspre stradă, îşi lăsă apoi mîna să-i alunece pe umăr şi-i gîdilă fratelui său urechea şoptindu-i cuvintele:154— Acuma să ne verificăm iubirea pe care o avem faţă de aproapele nostru. Ce-ar fi dacă am încerca să-i iubim pe vreunul din trecătorii aceştia de acolo ca pe noi înşine?— Eu nu mă iubesc pe mine însumi! o contrazise Ulrich.— Atunci e destul de puţin măgulitor ce înţelegi cînd spui că eu aş fi amorul tău propriu, dragostea pentru tine însuţi preschimbată în femeie!— O, nu aşa! tu eşti cealaltă iubire de mine însumi, cea bună!— Explică-te! comandă Agathe fără să-şi ridice ochii.— Un om bun are defecte care pot fi iubite, şi la un om rău chiar şi virtuţile sînt rele. Aşa că unul va avea chiar şi amorul propriu, dragostea pentru sine însuşi, bună, iar la celălalt va fi rea.— Cred asta, dar nu mi-e limpede.— Şi asta vine totuşi de la unul din cei mai mari gînditori, de la care creştinismul a învăţat mult, numai că din păcate tocmai asta nu! Cu o jumătate de mileniu înainte de Hristos el îşi învăţa discipolii că cine nu are dragostea bună de sine nu are o dragoste bună nici pentru alţii!— Nici asta nu face lucrurile mai clare!— încearcă să inversezi formula, propuse Ulrich. Nu te gîndi că cel care e un om bun trebuie în mod necesar să fie în regulă şi în ce priveşte dragostea pentru sine însuşi, ceea ce înseamnă de obicei că se iubeşte cu măsură; ci spune că cel care are o bună iubire de sine este prin aceasta bun! Şi atunci spusele acestea stau pe picioare cum trebuie. Şi atunci dreaptă şi sigură pe picioarele ei este acum şi afirmaţia că cine nu se iubeşte pe sine nu poate să fie bun, şi aceasta este un mesaj de-a dreptul contrar creştinismului. Căci nu cel care e bun cu ceilalţi trece atunci drept un om bun; ci acela care e bun cu sine însuşi este în mod necesar astfel şi faţă de ceilalţi. Asta este deci o modalitate creatoare de iubire de sine, fără slăbiciuni şi fără efeminare, un acord războinic între fericire şi virtute, o virtute în înţelesul nobil al cuvîntului!— Tu eşti un profesor de gimnastică nesuferit, din cei care vin în fiecare dimineaţă să ne dea

lecţii! protestă Agathe. Cum cîntă cocoşul şi trebuie să începi să dai din mîini! Acuma mi s-a făcut somn!— Nu, am nevoie de ajutorul tău!155Erau întinşi pe pămînt cu faţa în jos, unul lîngă altul. Dacă îşi ridicau capul vedeau strada; dacă şi-1 ţineau mai departe plecat, vedeau frunze şi crengi uscate căzute dintr-un arbore mare risipite prin iarba subţire şi tînără. De ce oare vorbeau despre „dragostea de sine"? Poate pentru că erau astfel întinşi foarte aproape unul de altul şi căldura fiecăruia din trupuri se strecura spre celălalt, ca două făpturi care n-ar mai fi avut cap. Poate tocmai din cauză că nici unul din ei nu se iubea pe sine însuşi şi viaţa sa de dinainte, şi pentru că îşi căutau unul în celălalt o răsplată pentru ceea ce le lipsea în înţelesul obişnuit al cuvîntului. Şi poate pentru problema aceasta dureroasă şi aducătoare de fericire a gemenilor consta în faptul că fiecare voia să-1 iubească pe celălalt exact aşa cum s-ar fi iubit pe sine.— Cine a fost cel care a spus asta? întrebă Agathe.— Ei, nu ştiu; poate că Aristotel, răspunse Ulrich şi rămase apoi tăcut.Acum se întorseseră iarăşi spre afară, cu ochii deschişi spre strada unde fluxul pietonilor şi al vehiculelor le plutea prin faţa privirii rămase încă fără ţel precis, în această delăsare a trupurilor li se pierdeau şi gîndurile în mase mari tremurătoare, din care cîte un gînd sau altul se desprindea mai mult sau mai puţin la întîmplare.Noţiunea aristotelică a iubirii de sine, philautia, relaţia virilă şi frumoasă faţă de sine însuşi, care nu este egoism, ci iubire esenţială a părţii inferioare a sufletului pentru şinele mai înalt, aşa cum ne face să înţelegem un anumit fel iniţial de a citi textul, această idee, în aparenţă foarte morală, în realitate însă capabilă de multe dezvoltări, îl fascinase pe vremuri pe Ulrich, atunci cînd o întîlnise prima dată în treacăt, şi din păcate rămăsese doar la această cunoaştere superficială a ei şi după ce-şi încheiase anii de studiu. Tradiţia erudită şi creştină, a redus această iubire de sine aşa cum o înţelegeau grecii, şi fără să-i înţeleagă pasiunea spirituală, mai mult sau mai puţin la plăcerea şi satisfacţia cu care un profesor îşi poate gîndi disciplina şcolară. O epocă mai novatoare - şi asta de cînd se acordă iarăşi o mai mare atenţie pasiunilor, şi mai ales celor inferioare - ar prefera să o identifice relaţiei pedagogice stabilită între eul moral tronînd pe cărbuni aprinşi şi domeniul unduitor în profunzimi al instinctelor; şi nici aceasta nu-i plăcea lui Ulrich. El îşi avea propria sa ipoteză personală, şi ar fi fost cu uşurinţă posibil ca şi ea să fie greşită; însă dintot-156deauna legătura dintre capacitatea de a fi bun faţă de alţii şi cea de a fi bun faţă de sine însuşi - şi mai ales, pornind de aici, descrierea posibilă cu puţină îndrăzneală a comportării bune ca identică însăşi pornirii cuprinzîndu-i deodată din afară şi dinăuntru şi pe fiinţa iubită şi pe cel care iubeşte, şi pe cel care este dorit ca şi pe cel care voieşte, pe scurt, şi pe cel ce dăruie ca şi pe cel care primeşte - i se păruse lui Ulrich una din asociaţiile de idei posibile doar unei fiinţe căreia experienţele mistice nu i-ar fi fost cu totul străine. Şi pentru că oamenii sînt astfel făcuţi încît au impresia că au un teren mai ferm sub picioare atunci cînd pot recunoaşte urmele de paşi ale unui predecesor, el nu se despărţi chiar imediat de această idee, şi astfel se făcu treptat că aceste cîteva momente de jocuri ale gîndirii, şi senine şi dureroase, cărora întreaga conversaţie le datora începutul, îşi căpătară o infrastructură îndeplinind parcă rolul unei adevărate preistorii, în care intrau acum obiecţii şi intervenţii din partea Agathei.— De ce te gîndeşti la nişte istorii atît de vechi? întrebă ea la început, căci ea lega în primul rînd de numele acestui filosof doar o neîncredere, de felul celei pe care ar fi resimţit-o faţă de o barbă ceţos încărunţită, nesfîrşit de lungă.— îţi mai aminteşti de simţămintele pe care le-am trăit pe cînd, înlănţuiţi aşa unul de altul, am trecut discutînd pe aici? răspunse Ulrich. Cînd tu spuneai cîte ceva, în clipa următoare eu aveam senzaţia că propria mea voce ar fi rostit acele cuvinte. Cînd ceva se schimba în glasul tău, mi se schimbau şi mie gîndurile. Şi cînd tu simţeai atunci ceva, urmările acestor sentimente mi se făceau simţite în propriile mele simţăminte.Agathe rîse.— Cred că tu minţi acum, scumpa mea iubire de mine însămi! după cîte îmi aduc eu aminte, în unele momente atunci eu nici nu te-am înţeles, şi uneori am fost de păreri diferite!

— Altminteri ar fi între noi doar o simplă armonie de gînduri, şi poate chiar un soi de sentimentalism! se apără Ulrich. Dar a fost mai mult decît atît. O anumită modalitate specială de a ne completa unul pe altul, aşa cum două oglinzi îşi răsfrîng una alteia aceeaşi imagine, care devine tot mai pregnantă. Şi natura însăşi era la fel de concentrată spre o asemenea comunicare ca şi noi înşine.— Şi asta era philautia? întrebă Agathe într-un fel care arăta limpede neîncrederea ei faţă de asemenea consideraţii.157— Tocmai că şi da, şi nu, ezită Ulrich. Există aici şi o a doua nuanţă, şi s-ar putea ca eu să le fi amestecat una cu alta. Acel mare maestru al gîndirii a mai expus şi ideea că există cauze de anumite feluri, care nu trec să se contopească în urmările lor, aşa ca celelalte, ci care sînt legate de aceste efecte ale lor încă de dinainte, cam aşa cum un vorbitor este influenţat de cel care-1 ascultă, astfel că toată vremea ele, cauzele şi efectele, se influenţează reciproc. O cauză finală determină evenimentele şi în acelaşi timp acestea slujesc în a dezvolta cauza; şi vei găsi situaţia aceasta pretutindeni unde sînt în joc intenţii, procese de creştere şi de adaptare, interacţiuni, efecte bilaterale, deci şi în întîmplările vieţii reale, şi mai ales în cele sufleteşti şi în domeniul finalităţii. Din cauza asta s-a crezut în anumite epoci că am avea aici un antidot faţă de observaţiile pe care le fac ştiinţele cu răceala lor şi chiar şi astăzi ideea aceasta mai bîntuie ca o fantomă unele minţi. Dar iartă-mă că-ţi mai vorbesc despre asemenea amintiri pe care eu le-am uitat pe jumătate şi care probabil nici n-au însemnat vreodată ceva limpede şi definitiv!— Dacă asta ţi se pare ţie inevitabil! exclamă Agathe mulţumită; şi era parcă pe jumătate o ascultătoare tandră, şi pe jumătate încrezătoare că pînă la urmă spera că avea să înţeleagă şi ea toate acestea.— în descrierea aceasta a micilor noastre plimbări sau a vieţii noastre, a ta şi a mea, continuă apoi Ulrich, s-a mai amestecat deci ceva care e foarte neclar, dar şi foarte cunoscut şi în fond reprezintă nu mai puţin o învăţătură ezoterică. Dar poate că nici n-am greşit amestecînd aici şi asta. Căci experienţa originară este totuşi starea aceasta sufletească la care luăm parte eu şi cu tine, fiinţa omenească şi natura, care se lasă legănate ca pe o aceeaşi creangă; şi dacă un mistic are impresia că trăieşte astfel însufleţirea lumii întregi, şi dacă cercetătorul care caută cu umilinţă sau cel care descoperă ceva descoperă de fapt aici un principiu fundamental al descrierii naturii vii în opoziţie cu cea moartă; acestea sînt poate doar interpretări diferite!Privea în sus spre coroana arborelui pe care ochii lui o vedeau tremurînd uşor în albastrul cerului; şi dincolo de grilaj fiinţele omeneşti se scurgeau mai departe cu foşnetul ciudat şi fluid al unui pîrîu care-şi împinge apele, şlefuind pietrişul albiei, aşa cum îl auzi cînd te laşi purtat de valurile lui mici.158— Cu ce să începem? întrebă deodată Agathe, după ce îi urmase privirea care i se îndreptase iarăşi spre stradă.— Asta nu se poate face astfel, la comandă, o dojeni Ulrich surîzînd.— Nu, dar de încercat putem încerca. Şi puţin cîte puţin ne vom încredinţa unei asemenea încercări,— Trebuie ca lucrurile să vină de la sine.— Dar să facem ceva în sensul acesta! propuse Agathe. De pildă, acum să încetăm să mai spunem ceva, orice, şi să ne lăsăm doar cu totul în voia celor pe care le vedem!— Din partea mea! conveni Ulrich.Un moment rămaseră tăcuţi şi nemişcaţi şi Agathe simţea ceva care-i amintea de clipa cînd cortegiul molatec al florilor ningînd din pomi plutise prin aer şi le oprise în loc toate simţămintele şi emoţiile. Dar puţin mai tîrziu îi şi venise un alt gînd.— Dar în fond, a iubi ceva la modul obişnuit, poate, înseamnă a-1 prefera altui obiect? şopti ea. Astfel că şi noi ar trebui să ne străduim să-1 primim pe unul din aceştia care trec pe acolo, pe afară, în însuşi simţâmîntul nostru, dar s-o facem, aşa, cum s-ar spune, lăsînd uşa larg deschisă!— Taci acuma! Mai mult decît orice trebuie să taci! respinse Ulrich această tulburare a

liniştii.Priviră iarăşi o vreme afară în stradă.— Şi totuşi nu ne reuşeşte! se plînse Agathe încet; se sprijinise în coate şi-1 privea acum plină de îndoială pe fratele ei. La drept vorbind sîntem nişte leneşi îngrozitori, nu sîntem buni de nimic.Ulrich rîse:— Uiţi că însăşi beatitudinea nu este deloc o muncă!— Haide să facem o faptă bună, propuse ea deodată. Acolo, la grilaj, are să se ivească un prilej pentru aşa ceva!— Dar pentru asta trebuie noi înşine să fim buni. Altfel nici n-ai să ştii ce înseamnă binele. Din cauza asta am vorbit eu despre philautia; acuma înţeleg eu însumi.Agathe răspunse cu o amărăciune înveselită:— Ce principiu comod! Dacă eşti bun, e bun totul din ce faci şi renunţi să faci.— Poate, spuse Ulrich şi continuă, cu acel amestec de gravitate şi neseriozitate care de obicei i se impută simplei virtuozităţi intelectuale, dar care în realitate este un produs al ezitărilor fără rost ale sentimentelor: Un om bun poate şi să159omoare pe cineva. El are voie în orice caz să se apere. O gravitate profundă şi la urma urmelor fericită, care este contrariul brutalităţii combative, va introduce pînă şi în ostilitatea sa mai multă seninătate fericită decît simpla duşmănie!— Dar nici tu singur nu crezi că ai putea să lupţi fără brutalitate! exclamă Agathe.— O, Doamne, nu! îi confirmă Ulrich şi această afirmaţie. Pentru un om al epocii noastre, aşa cum sînt şi eu unul, dispreţul faţă de moarte este doar dispreţ faţă de viaţă, în fond deci dispreţ faţă de sine însuşi. Noi preţuim mai mult moartea decît fericirea...— Şi deci nu vrei să faci chiar nimic? îi întrerupse Agathe aceste meditaţii.Ulrich rîse. Era enervat. Ar fi trebuit adică să mărturisească faptul că, în clipa aceea, alături de sora lui, luptele bărbăteşti şi curajul i se păreau încă o dată ca fiind de invidiat şi ca singura formă a fericirii virile, şi asta poate doar pentru că avea experienţa dulce-amară a felului în care orice altă formă de fericire te face laş şi nehotărît.Numai că acum Agathe nu mai înţelegea gluma.— Şi astea toate tu le crezi chiar cu toată seriozitatea? întrebă ea.— E umbra seriozităţii mele!însă ea se ridicase în picioare şi era limpede că-i opunea rezistenţă.

Botunsle străluceşte deopotrfrd peste ce/ dnspţlşl peste cel nedrepţi &Mtr-o 'schiţă mal veche a capitoluluiEdiţie specială a unul grilă/ deAgathe îi opunea acum, cu toată seriozitatea, rezistenţă:— In fond, noi nu trebuie să închidem aici o anchetă, ci, dacă-mi îngădui să folosesc o asemenea exprimare, să ne deschidem inima, pretinse ea cu oarecare agresivitate ironică. Şi nici chiar modul în care ar trebui să începem nu mai este de cîtăva vreme nou, anume încă din vremea Evangheliilor. Alungă de la tine ura, împotrivirea, agresivitatea; încetează să mai crezi că toate acestea există! Nu mai condamna, nu te mai160mînia, nu-i mai face răspunzători pe alţii, nu te mai apăra de nimic altceva! Nu mai lupta; nu mai formula şi nu mai gîndi şi nu te mai tîngui; uită totul şi dezvaţă-te să mai negi ceva! Umple-ţi fiecare falie, fiecare fisură dintre tine şi ceilalţi; iubeşte, teme-te, roagă-te şi mergi laolaltă cu ei; şi ia tot ceea ce se petrece în timp şi în spaţiu, tot ceea ce vine şi pleacă, tot ceea ce e frumos şi ceea ce tulbură, nu ca fiind ceva real, ci ca un cuvînt şi un simbol venind de la Dumnezeu. Astfel trebuie să le întîmpinăm pe toate.Aşa cum i se întîmpla de obicei, chipul Agathei se colorase mai puternic în timpul acestei replici lungi şi pătimaşe şi care fusese rostită cu o neobişnuită fermitate.

— Minunat! Fiecare cuvînd este o literă într-o scriere măreaţă! exclamă Ulrich cu admiraţie. Şi noi trebuie să ne insuflam nouă înşine curaj. Dar un asemenea curaj? Chiar asta vrei tu cu adevărat?Agathe îşi depăşi tulburarea de adineauri şi negă din cap, mută şi sinceră.— Nu chiar! adăugă ea, ca o- explicaţie, pentru ca să nu se dezică cu totul chiar.— Este învăţătura celui care ne-a sfătuit să întoarcem şi obrazul stîng atunci cînd am primit o palmă peste cel drept. Şi aceasta este cea mai blîndă dintre exagerările de comportament care pot să existe, continuă Ulrich gînditor. Dar să ajungi să treci cu vederea că şi această învăţătură bună este în aplicarea ei o practică psihologică! Intră aici o anumită purtare în viaţă şi un anumit grup de idei şi sentimente ce se sprijină între ele. Mă gîndesc prin asta la tot ceea ce înseamnă pentru noi durerea, îndurarea suferinţei, încercarea de a fi tandru, pasionat, protector, tot ce înseamnă dăruire, pe scurt dragoste. Şi este o atît de mare distanţă de aici şi pînă la tot restul, şi mai ales pînă la ceea ce este dur şi agresiv şi activ şi dătător de viaţă, încît toate aceste simţăminte şi idei de un alt fel şi toate amarele necesităţi ale vieţii se pierd cu totul din vedere. Aceasta nu înseamnă că ele dispar din realitate, ci doar că nu te mai irită, că nu le mai negi şi că te-ai dezvăţat să mai ştii de ele; este ceva de felul unui acoperiş pe sub care vîntui poate pătrunde şi care nu va rezista niciodată prea mult...— Dar totuşi crezi în Bunătate! Exista o credinţă! Uiţi asta! îi reproşa Agathe.161— Nu, nu uit asta, dar s-a ajuns la asta prea tîrziu... învăţătura asta despre împărăţia care va să vină la sfîrşitul tuturor zilelor, în locul celei despre fericirea pe care Fiul Omului a trăit-o pe pămînt, asta e ceva pe care am vrea să-1 avem la îndemînă!— Asta a fost o făgăduinţă. De ce o vorbeşti de rău? Nu are nici o valoare dacă poţi să crezi în ceva nu doar cu tot sufletul, ci şi cu pielea şi cu părul, cu umbrela şi cu vestmintele tale toate?— însă suflul acesta al Bunei Vestiri nu a fost tocmai o făgăduinţă şi credinţă, ci un presentiment. O stare de spirit în care iubeşti comparaţiile şi simbolurile! O stare de spirit mai îndrăzneaţă decît credinţa! Şi eu nu sînt primul care să remarc aceasta. Şi Mîntuitorul a socotit ca într-adevăr reală doar experienţa aceasta presimţită a unei bucuroase neîmpotriviri şi a iubirii; şi tot acel rest cît se poate de penibil şi vinovat pe care noi îl numim realitate, viaţa naturală, greoaie, primejdioasă s-a oglindit în sufletul său doar dematerializată, asemenea unei figuri alcătuind o ghicitoare. Şi, pe lehova şi pe Jupiter! aceasta presupune în primul rînd civi-lizaţie, căci nimeni nu este atît de sărac încît să nu găsească un tîlhar care să-1 omoare; şi presupune şi o pustietate în care să bîntuie fireşte duhuri rele, dar nu lei. în al doilea rînd această evanghelie sublimă şi luminoasă s-a născut totuşi, după cît se pare, în deplină necunoştinţă de oricare civilizaţie contemporană ei. Ea este departe de diversitatea multilaterală a culturii şi spiritului, departe de îndoieli, dar şi de alegere, de maladii, dar departe şi de practic toate descoperirile capabile să le combată; pe scurt, este departe de toate slăbiciunile, dar şi de toate avantajele ştiinţei şi puterilor omeneşti, care totuşi la vremea lor nu au fost atît de restrînse. Şi, ca o remarcă în trecere, ea îşi face totuşi din cauza aceasta o idee cam simplistă despre Bun şi Rău, frumos şi urît. Acum, în clipa în care faci loc unor asemenea obiecţii şi condiţionări, va trebui să te mulţumeşti şi cu modul meu de a proceda, care este ceva mai puţin simplist...Agathe îl contrazise totuşi.— Tu uiţi un lucru, răspunse ea, că această învăţătură ridică pretenţia că vine de la Dumnezeu; şi din clipa aceea toate complicaţiile mai mari care se abat de la ea sînt fie false, fie indiferente!162— Taci! o rugă Ulrich punîndu-i degetul pe gura. Nu poţi doar să vorbeşti atît de concret şi de brutal despre Dumnezeu, ca şi cînd El s-ar afla în spatele tufişului de acolo, ca în primele secole ale creştinismului!— Din partea mea, sft zicem că nu pot, recunoscu Agathe. Dar lasă-mă să-ţi mai spun ceva! Tu însuţi eşti gata, cînd îţi imaginezi beatitudinea pe pămînt, să renunţi la ştiinţă, la produsele artistice, la confort şi la toate noutăţile astea ale zilelor de

azi. Şi atunci, de ce mai iei astfel, în nume de rău orice altceva?— Aici ai desigur dreptate, conveni Ulrich.îi căzuse între degete o crenguţă uscată şi zgîndârea îngîndurat cu ea în pămînt. Se trăseseră puţin îndărăt de la locul lor, astfel că acum doar capetele li se mai ridicau iarăşi deasupra acelei uşoare ridicaturi de teren, şi chiar şi asta doar atunci cînd se ridicau puţin în coate. Erau întinşi unul lîngă altul, pe burtă, ca doi ţintaşi care ar fi uitat o clipă ce anume pîndeau; şi Agathe îşi petrecuse acum, emoţionată parcă de inerţia pe care o presimţea la fratele ei, braţul pe după gîtul lui şi făcu chiar şi o concesie.— Ia te uită, ce face ea acolo? exclamă şi arătă cu degetul pe lîngă acea crenguţă dintre degetele lui o furnică părînd în clipa aceea să o atace pe alta.— Ea ucide, enunţă cu răceală, ca o certitudine, Ulrich._ — Opreşte-o! îl rugă Agathe şi, de enervare, îşi ridică unul din picioare spre cer, astfel că acum i se sprijinea pe genunchi.Ulrich propuse:— încearcă să vezi aici doar o comparaţie. N-ai timp, acum în grabă, nici măcar să-i dai faptului acesta o semnificaţie anumită, lipseşte-1 doar de semnificaţia lui proprie. Atunci are să fie doar ca un suflu arid de aer, sau ca mirosul sulfuros al frunzelor putrede toamna; vreo picătură oarecare de melancolie gata să se evaporeze care face să tremure acea capacitate de a se dizolva singur a sufletului. Pot să-mi închipui că în felul acesta ai putea să treci împăcat şi peste propria moarte, dar asta la urma urmei doar pentru că mori o singură dată şi atunci iei asta foarte în serios; căci în faţa acestei permanente mici dezordini a naturii şi a dezacor-163durilor ei, raţiunea sfinţilor şi eroilor este foarte puţin glorioasă!în timp ce el vorbea Agathe îi luase dintre degete bucăţica de creangă şi încercase să salveze cu ea furnica atacată, cu rezultatul că aproape că le strivi pe amîndouă, dar în cele din urmă reuşi să le despartă. Acum se tîrau cu o vitalitate diminuată spre alte aventuri.— A avut vreun sens? întrebă Ulrich.— înţeleg că vrei să spui prin asta că ceea ce am fi încercat noi să facem acolo la grilaj, ar fi fost împotriva naturii şi a raţiunii, îi răspunse Agathe.— Şi de ce nu aş spune-o? spuse Ulrich. Oricum, am vrut să spun, poate spre surprinderea ta, că Măreţia Domnului nu tremură nici cît o clipire cînd se produce o catastrofă. Poate şi că viaţa înghite cadavre şi murdării, fără ca surîsul să i se tulbure. Şi sigur şi asta încă: fiinţa omenească este fascinantă atîta vreme cît nu se pun în ea exigenţe morale... Ulrich se întindea acum la soare, uitîndu-şi de orice responsabilităţi. Căci ajungea ca ei amîndoi să-şi schimbe doar puţin poziţia, nici măcar să se ridice cît de puţin de la locul lor, ca să dispară lumea pe care o pîndiseră şi să se preschimbe într-o mare pajişte mărginită de tufişuri foşnitoare care se întindea într-o pantă blîndă pînă la casa lor frumoasă şi veche aşa cum li se înfăţişa acolo în deplina lumină a soarelui. Lăsaseră acum furnicile la o parte şi se dăruiseră aproape fără să-şi dea seama razelor limpezi de soare, mîngîiaţi din cînd în cînd de cîte o boare de vînt mai proaspăt.— Soarele străluceşte deopotrivă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi! rosti Ulrich, cu o ironie paşnică, un fel de binecuvîntare peste această scenă.— Se şi spune „lubiţi-vă duşmanul, căci el lasă soarele să răsară şi peste cei răi şi peste cei buni", îl contrazise Agathe vorbind atît de încet, ca şi cînd i s-ar fi mărturisit văzduhului din jurul ei.— Chiar? Cum îţi spun eu, ar fi ceva miraculos de firesc!— Dar tu o spui greşit.— Eşti sigură? Unde se află, de fapt, citatul acesta?— în Biblie fireşte. Am să-1 controlez în casă! Vreau să-ţi arăt o dată că şi eu pot să am dreptate!164El ar fi vrut s-o reţină, însă ea se şi ridicase de "lîngă el şi se grăbi spre casă. Ulrich îşi închise ochii, apoi şi-i deschise şi îi închise iarăşi la loc. Singurătatea fără Agathe era părăsită de totul şi de toate; ca şi cum el însuşi n-ar mai fi fost acolo. Apoi paşii se întoarseră. Urme mari sonore împlîntîndu-se în tăcere ca în zăpada moale. Apoi se instala senzaţia indescriptibilă a

apropierii şi în cele din urmă această apropiere se umplu cu un rîs bine dispus care introduce cuvintele ce urmau:— Se spune: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi"!— Şi unde este asta?— Nicăieri altundeva decît în Predica de pe Munte, pe care se pare că o cunoşti atît de bine, dragul meu.— Mă simt demascat ca un prost teolog, recunoscu Ulrich rîzînd şi-i ceru: Citeşte!Şi Agathe avea o Biblie mare în mîini, nu o carte deosebit de veche sau de preţioasă, dar, oricum, nu o ediţie foarte nouă, şi citi din ea: - „Aţi auzit că s-a zis: Să iubeşti pe aproapele tău şi să uraşi pe vrăjmaşul tău. Iar Eu vă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvîntaţi pe cei care vă blesteamă, faceţi bine celor care vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei care vă vătăma şi vă prigonesc. Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi".— Şi mai ştii poate şi altceva încă? întrebă Ulrich plin de curiozitate.— Da, continuă Agathe. Scrie: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu ucizi; iar cine va ucide vrednic va fi de osîndă. Eu însă vă spun vouă că, oricine se mînie pe fratele său vrednic va fi de osîndă; şi cine va zice fratelui său nebunule vrednic va fi de gheena focului". Şi pe urmă şi asta, pe care de asemenea o ştii atît de bine: „Eu însă vă spun vouă: Să nu staţi împotriva celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept întoarce-i şi pe celălalt. Celui care voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina lasă-i şi cămaşa. Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două".— Nu ştiu, asta nu-mi place, spuse Ulrich. Agathe răsfoia cartea.165— Poate îţi place asta: „Şi dacă mîna ta cea dreaptă te sminteşte taie-o şi o aruncă de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decît tot trupul tău să fie aruncat în gheenă".Ulrich îi luă cartea din mîini şi o răsfoi şi el.— Are chiar mai multe variante, exclamă el.Apoi lăsă cartea în iarbă, o atrase pe Agathe lîngă el şi o vreme nu mai spuse nimic, în sfîrşit, răspunse:— Serios vorbind, sînt şi eu ca toţi oamenii, sau cel puţin îmi este şi mie firesc, ca oricărui om, să întorc aceste cuvinte invers. Dacă mîna lui te sminteşte, atunci taie-o şi dacă unul te loveşte peste obraz, atunci pentru ca să fii pregătit pentru orice eventualitate, arde-i una ca lumea drept în inimă.59Twtatt/a de a iuti HH (Varfatâf a cap/to/ulul£dlţle specială a unul tfrf/tf/ deAltă dată însă Agathe întrebă:— Cu ce drept îţi iei tu permisiunea să vorbeşti despre o „imagine a lumii" sau chiar despre o „lume a iubirii"? Despre iubire „ca despre lumea însăşi"? Eşti uşuratic, dragul meu!Avea impresia că se leagănă pe o creangă înaltă, care ameninţă să se frîngă în orice clipă sub această apăsare; dar ea întreba mai departe:— în fond, dacă tot vorbim despre o asemenea imagine a unei lumi a iubirii, pînă la urmă n-am putea vorbi şi despre una a niîniei, a invidiei, a mîndriei, a brutalităţii?— Toate celelalte sentimente au o durată mai scurtă, răspunse Ulrich. Ele nici măcar nu ridică pretenţia că ar dăinui veşnic,— Dar nu găseşti că e puţin ridicol ca iubirea să ridice o astfel de pretenţie?

întrebă Agathe.Ulrich răspunse:— Cred că am putea vorbi şi de faptul că şi altor sentimente ar trebui să le fie posibil s£ dea naştere unor configuraţii anume ale lumii, ca să spunem aşa, unor lumi unilaterale sau monocolore; dar totdeauna lucrurile au stat166astfel încît iubirii i s-a acordat un anume avantaj neclar şi dreptul la o anumită pretenţie specială de a avea puterea să creeze o lume... Brutalitatea asta generală este astăzi intolerabilă. Dar pentru că ea este astfel, trebuie ca şi bunătatea să fie falsă! Acestea două nu depind una de alta şi nu stau laolaltă ca pe o balanţă, unde un prea mult pe o parte egalizează ceea ce e prea puţin pe altă parte, ci stau împreună ca două părţi ale unui trup care sînt bolnave şi sănătoase laolaltă. Nimic nu e deci mai greşit, continuă el, decît să ne închipuim, cum se întîmplă de obicei, că de o predominanţă a conştiinţei rele ar fi vinovată o lipsă a celei bune; dimpotrivă, Răul creşte după cum se vede limpede dintr-o creştere a unui fals Bun.— Asta am mai auzit-o deseori înainte, răspunse Agathe cu o ironie uscată, dar plăcută. Dar după cît s-ar părea, nu e deloc simplu să fii bun în felul cel bun!— Nu, nu este simplu să iubeşti! repetă Ulrich rîzînd. Erau astfel întinşi şi priveau în înalturile luminate desoare; şi apoi iarăşi prin grilaj spre stradă, care acum, pentru ochii lor orbiţi de cerul însorit, se învîrtejea într-un cenuşiu tremurător şi ceţos. Se coborîse asupra lor liniştea, încet, sentimentul propriei lor existenţe, aşa cum luase naştere în cursul conversaţiei dintre ei, se pierdea într-o neputinţă, şi chiar într-o destrămare a ceea ce ar fi trebuit să fie eul propriu. Ulrich povestea acum cu vocea înceată:— Eu am inventat o pereche de noţiuni minunat de pretenţioase şi înşelătoare, „egocentric şi alocentric". Lumea iubirii este trăită fie egocentric, fie alocentric; Lumea obişnuită cunoaşte însă numai egoismul şi altruismul, o pereche fraternă care, în comparaţie cu cealaltă, e doar rezonabil de certăreaţă. A fi egocentric înseamnă a te simţi ca şi cum ai purta în punctul central al propriei tale persoane punctul central al lumii. Alocentric înseamnă mai ales să nu mai ai nici un fel de punct central. Să participi la lume fără nici o rezervă şi să nu mai pui deoparte pentru tine nimic, împinsă la gradul cel înalt, starea aceasta înseamnă pur şi simplu să încetezi să mai fii. Aş putea să spun şi că lumea se întoarce spre înăuntru şi că eul se întoarce spre afară. Sînt, adică, aici extazele iubirii de sine şi desprinderii de sine. Şi deşi extazul pare să fie o excrescenţă a vieţii sănătoase, am avea, după cît se pare, voie să spunem şi că noţiunile morale ale vieţii sănătoase sînt o degenerare şi ofilire a celor la origine extatice.167"™

Agathe se gîndea: „O noapte cu lună... Două mile..." Şi multe altele îi pluteau de asemenea prin minte. Ceea ce îi povestea Ulrich constituia doar o altă versiune din toate acestea; nu avea impresia că ar fi pierdut ceva, dacă nu asculta cu toată atenţia, deşi îi făcea plăcere să-1 asculte vorbind. Pe urmă se gîndea că Lindner susţinuse că trebuie să trăieşti pentru ceva anume şi să nu te gîndeşti la tine însuţi, şi se întrebă dacă şi asta ar fi însemnat să fii alocentric. Să te pierzi cu totul într-o anume misiune, aşa cum cerea el? Se îndoia de asta. Au existat oameni pioşi care şi-au apăsat buzele pe plăgile leproşilor; oribil să-ţi închipui aşa ceva! O „exagerare străină cu totul vieţii", cum spusese Lindner! Dar ceea ce el considera că e un lucru plăcut Domnului, să construieşti un spital, asta pe ea o lăsa rece. Şi astfel se întîmplă că îl trase acum pe fratele ei de braţ şi-1 întrerupse spunîndu-i: — Uite că între timp a apărut omul nostru! îşi aleseseră anume, în parte în glumă, în parte pentru că-şi creaseră obişnuinţa,

un individ deosebit de neplăcut, pe care-1 foloseau pentru experienţele lor de gîndire, şi acesta era un cerşetor care-şi făcea în fiecare zi cîtăva vreme meseria în faţa grilajului grădinii lor. Se folosea de soclul de piatră al grilajului ca de o bancă pusă lui la dispoziţie, întindea în fiecare zi la început o bucată de hîrtie murdară de grăsime cu resturi de mîncare alături de el, în faţa căreia îşi satisfăcea comod foamea, înainte de a se apuca să-şi practice meseria cu mina cuvenită şi împacheta la loc ce-i mai rămăsese; era un bărbat scurt şi îndesat, cu părul des, cenuşiu ca fierul, avea chipul cenuşiu şi viclean al unui beţiv, şi se arătase deja de cîteva ori de o mare brutalitate în apărarea locului pe care şi-1 alesese atunci cînd alţi cerşetori se apropiaseră fără să fi bănuit ceva; fratele şi sora îl detestau pe acest intrus, care li s-ar fi vrut partener şi care le insulta într-un fel proprietatea - şi anume ceea ce le aparţinea în sensul cel mai subtil ca proprietate a lor, singurătatea - şi simţeau asta ca un instinct naiv al proprietăţii, de care erau siliţi să şi rîdă, căci li se părea cu totul nepermis; şi tocmai de aceea se foloseau de acest oaspete urît şi rău în cele mai îndrăzneţe şi mai îndoielnice încercări ale lor de a conjura iubirea de aproapele.De abia îl zăriseră de data aceasta că Ulrich spuse surîzînd:168— Iţi repet: Dacă te pui doar, aşa cum se spune, în locul lui sau simţi în mod oricît de puţin precis vreo complicitate în ce priveşte responsabilitatea socială, cu el, şi chiar dacă el ţi se pare doar o imagine pitorească a mizeriei, atunci tot sînt aici cîteva miimi dintr-o unitate a adevăratei putinţe „de a te pune în situaţia altuia". Dar acum trebuie să încerci asta în proporţie de sută la sută!Agathe clătină din cap rîzînd.— Imaginează-ţi că ai fi în toate de acord cu omul acesta, aşa cum eşti totdeauna cu tine însăţi! propuse Ulrich.Agathe se apără:— Eu n-am fost niciodată de acord întru totul cu mine însămi!— Dar ai să fii atunci, spuse Ulrich.îi apucase mîna. Agathe îl lăsă s-o facă şi îl privea acum pe omul acela. Devenise ciudat de serioasă şi explică după o vreme:— îmi este mai străin decît moartea.Ulrich îşi închise şi mai deplin mîna peste mîna ei şi îi propuse încă o dată:— încearcă numai!După o vreme Agathe spuse:— Am senzaţia că aş fi suspendată de figura omului ăsta; eu însămi şi nu numai curiozitatea asta a mea!Faţa îi căpătase, prin încordarea atenţiei şi prin concentrarea asupra unui singur obiect, o expresie involuntar-somnambulică.Ulrich căuta s-o ajute:— E ca într-un vis; e ceva şi aspru şi dulce, şi străin şi apropiat de tine însuţi cînd te întîlneşti astfel pe tine în înfăţişarea altuia?Agathe protestă cu un alt surîs.— Nu, chiar atît de fascinant de senzual ca în asemenea vise nu e acum, sigur asta, spuse ea.Ochii lui Ulrich se odihneau acum pe faţa ei.— încearcă acum, cum ar veni, să visezi! o sfătui el cît mai convingător putea. Sîntem asemenea unora care economisesc cu prudenţă, şi ne păstrăm în starea asta de trezie mai ales din ce dăruim şi din ce primim îndărăt; luăm partea şi în acelaşi timp ne păstrăm. Dar în vis, simţim - o presimţire169tremurătoare - cît de splendidă este o lume care e alcătuită cu totul şi chiar cu totul din risipă!— Poate că aşa e, răspunse Agathe ezitînd şi întorcîndu-se într-o parte. Ochii îi rămăseseră pironiţi pe omul acela.Mulţumesc lui Dumnezeu, spuse încet, după o vreme, acum a devenit iarăşi un monstru obişnuit!Bărbatul se ridicase în picioare, îşi strînsese lucrurile şi se îndepărtă.— S-a simţit prost! susţinu Ulrich rîzînd.Cînd el tăcu, zvonul monoton al străzii se ridică din nou audibil, amestecîndu-se cu lumina

soarelui într-un simţămînt ciudat, anume, al tăcerii. După o vreme, Ulrich întrebă îngîndurat:— Nu e ciudat că fiecare om luat în parte se cunoaşte pe sine însuşi cel mai puţin şi se iubeşte pe sine cel mai mult? Dar e evident aici un mecanism de autoapărare. Şi chiar şi porunca „Iubeşte-1 pe aproapele tău ca pe tine însuţi" înseamnă atunci: iubeşte-1, fără ca să-1 cunoşti, înainte de a-1 cunoaşte, deşi îl cunoşti. Pot să înţeleg că asta e socotită doar ca fiind un mod de exprimare exagerat, însă mă îndoiesc de faptul că în felul acesta dai ascultare poruncii; căci, dacă o urmezi cu toată seriozitatea, ea îţi cere: Iubeşte-1 fără amestecul raţiunii şi al inteligenţei. Şi astfel, chiar şi o chemare în aparenţă banală, de toate zilele, trece, dacă o iei în înţelesul ei exact, într-o chemare extatică!Agathe răspunse:— Şi prin asta, „monstrul" de adineauri a ajuns cu adevărat aproape frumos!Ulrich spuse:— Cred că iubeşti ceva nu numai pentru că e frumos, ci că el devine frumos pentru că îl iubeşti. Frumuseţea nu e nimic altceva decît expresia faptului că ceva este iubit, toată frumuseţea artei şi a lumii îşi are originea în puterea de a face iubirea cu putinţă de a fi înţeleasă...Agathe se gîndea la bărbaţii cu care viaţa o adusese laolaltă. Simţămmtul de a fi umbrită de o fiinţă străină întîi, apoi de a deschide ochii în această umbră, este straniu. Căuta să şi-1 facă iarăşi prezent. Nu se contopea ceva străin, aproape duşmănos în sărutul pe care-1 schimbă două vieţi?! Trupurile rămîn, chiar şi unite, despărţite. Dacă-ţi îndrepţi atenţia asupra170lor, atunci simţi cu toată puterea ce e respingător şi odios în ele. Chiar şi cu spaimă. Şi simţi de asemenea certitudinea că nu ai, din punct de vedere intelectual, nimic de a face cu cealaltă fiinţă. Deosebirile şi despărţirea persoanelor una de alta sînt dureros de limpezi. Dacă ar fi existat la început iluzia că ar fi fost între ele un acord tainic, că cele două fiinţe ar fi fost identice sau asemănătoare una cu alta, ea se şi risipeşte în clipa aceasta ca o ceaţă. Nu, nu îţi poţi face nici în cea mai mică măsură vreo iluzie, se gîndea Agathe. Şi totuşi capacitatea eului de a fi el însuşi se stinge în parte, eul e sfărîmat, şi dînd toate semnele că a fost vorba nu mai puţin de o violenţă ca şi de un dulce sacrificiu, el se dăruie noii sale stări. Şi toate acestea le stîrneşte o „excitaţie epidermică"? Fără îndoială celelalte moduri de iubire nu reuşesc să facă atît de mult. Poate că Agathe simţise atît de frecvent înclinaţia de a iubi bărbaţi care-i displăceau, pentru că în asemenea cazuri această stranie metamorfoză avea loc în chipul cel mai iraţional. Chiar şi atracţia ciudată pe care o exercitase de curînd Lindner asupra ei nu însemna nimic altceva, în privinţa asta nu mai avea nici o îndoială. Dar aproape că nici nu-şi rnai dădea seama că se gîndea la asta; Ulrich însuşi îi mărturisise o dată că el iubea deseori ceea ce-i displăcea, şi ea credea acum că se gîndea la el. îşi aducea acum aminte că ea crezuse toată viaţa ei că ea însăşi rămîne deznădăjduit de asemănătoare cu ea însăşi într-un mediu în continuă mişcare: niciodată nu avusese puterea să se schimbe cu propriile ei puteri, şi totuşi acum pătrunsese, ca şi cînd i s-ar fi dăruit puterea aceasta, şi fără nici un efort, părăsind locurile dezgustului şi silei, într-o stare de plutire purtată de forţele verii din jur. îi spuse cu recunoştinţă lui Ulrich:— Tu m-ai făcut să fiu ceea ce sînt, pentru că mă iubeşti!Mîinile lor, pînă atunci împreunate se desprinseseră acum şi se odihneau sprijinite una de alta doar cu vîrfurile degetelor; acum mîinile acestea se treziră din nou la conştiinţă, şi Ulrich o cuprinse într-a lui pe cea a surorii.— Tu m-ai schimbat pe mine cu totul, răspunse el. Poate că eu am o anumită influenţă asupra ta, dar în toată vremea asta doar tu eşti cea care trece deodată prin toată fiinţa mea!171Agathe îşi strîngea mîna mulînd-o după cea care ocuprindea.— La drept vorbind, tu nici nu mă cunoşti! spuse ea.— Pe mine nu mă interesează absolut deloc cunoaşterea omenească, răspunse Ulrich. Singurul lucru pe care trebuie să-1 ştim despre o fiinţă omenească este să-ţi dai seama că această fiinţă ne face rodnice propriile noastre gînduri. Nici nu trebuie să existe vreo altă cunoaştere a unei fiinţe omeneşti în afară de aceasta!Agathe întrebă:— Şi atunci cum sînt eu cu adevărat?— Tu de fapt nici nu eşti adevărată, răspunse Ulrich rîzînd. Eu te văd pe tine aşa cum am eu nevoie de tine, şi tu mă faci pe mine să văd aşa cum am eu nevoie. Cine ar putea să spună aici

uşor unde este punctul de origine, temelia. Sîntem o panglică plutind prin aer.Agathe întrebă rîzînd:— Şi dacă am să te dezamăgesc, tu ai să fii vinovatde asta?— Fără îndoială, spuse Ulrich. Căci există înălţimi de la care nu mai are nici un sens să deosebeşti între: m-am înşelat în ce te priveşte, şi: m-am înşelat în ce mă priveşte pe mine însumi. De exemplu, în ce priveşte credinţa, iubirea, generozitatea. Cine acţionează din generozitate, sau, cum se spune, din simţul propriei măreţii, acela nu-şi mai pune întrebări nici în ce priveşte iluziile, nici certitudinile. El are voie chiar să nu mai vrea să ştie unele lucruri, el îndrăzneşte saltul peste neadevăr...— Şi n-ai putea să fii generos şi în ce-1 priveşte pe profesorul Lindner? întrebă Agathe, în chip mai curînd surprinzător; căci ea nu vorbea niciodată despre Lindner dacă fratele ei nu deschidea discuţia în această direcţie. Ulrich ştia că ea îi trecea ceva sub tăcere. Ea nu-i ascundea exact faptul că se afla într-un anumit gen de relaţii cu Lindner, dar nici nu-i spunea care anume erau aceste relaţii. El le ghicea vag şi se acomoda cu neplăcere acestei necesităţi, de a o lăsa pe Agathe să-şi urmeze un drum personal ocolit. Ea însăşi, în clipa cînd Dumnezeu ştie din ce motive, această întrebare îi răsărise pe buze, constatase imediat cît de greşit se acordau cuvintele profesorului Lindner cu cuvîntul generozitate. Ea simţea că generozitatea era într-un anume sens ceva neprofe-172sional, dar simţea deopotrivă şi că Lindner era bun într-un anume fel neplăcut. Ulrich amuţise acum. Ea încerca să-i citească pe faţă, şi cum el încerca să şi-o întoarcă pe cît se putea într-o parte, ea îl trase de mînecă. Folosi această mînecă drept cordon de sonerie exact atît timp pînă cînd chipul, acum rîzîndu-i înainte, al lui Ulrich apăru iarăşi în canatul îngrijorării şi neplăcerii şi el îi ţinu ca avertisment un mic discurs în sensul că mult prea uşor alunecă în ridicol cel care în generozitatea lui părăseşte prea repede pămîntul ferm al realităţii. El lega însă aceasta nu mai de disponibilitatea spre generozitate a Agathei în ce-1 priveşte pe acel suspect personaj Lindner, ci căuta să formuleze o îndoială şi faţă de acea sensibilitate reală, căreia îi era imposibil să se lase înşelată, pentru care adevărul şi eroarea au infinit mai puţină importanţă decît puterea de radiaţie dăinuitoare a sentimentului şi capacitatea sa de a readuce totul la sine.6ODe la acea scenă, Ulrich avea impresia că era împins tot mai înainte; la drept vorbind ar fi fost de spus doar că se produsese ceva nou şi de neînţeles, un adaos pe care el îl socotea însă ca fiind un spor de realitate. Acţiona în privinţa aceasta poate într-o orecare măsură ca cineva care-şi citeşte propriile păreri tipărite undeva şi este de atunci convins de imposibilitatea de a-i mai fi respins; dar chiar dacă ar fi putut să surîdă într-o asemenea situaţie, nu o putea totuşi schimba. Şi exact în momentul în care el era pe punctul să-şi tragă concluziile din cartea despre împărăţia Milenară, sau poate doar intenţiona doar să-şi mai exprime o dată surpriza, Agathe îi răspunsese întrerupîndu-1 cu exclamaţia:— Dar despre asta noi am discutat încă demult!Şi Ulrich ştia bine că ea avea totdeauna dreptatea de partea ei, chiar şi atunci cînd nu avea dreptate! Şi deşi nu era cu totul adevărat că între ei s-ar fi spus destule - şi cu atît mai puţin Adevărul adevărat sau cel Decisiv! - şi că tocmai un asemenea eveniment eliberator, o asemenea formulă magică pe care la început ar mai fi putut-o încă spera era ceea ce rămăsese nespus; el ştia totuşi şi că întrebările acestea care-i stăpîneau viaţa de aproape un an i se strînseseră acum tot mai173aproape în jur apăsătoare si într-un fel care nu mai era intelectual perceptibil, ci de-a dreptul însufleţite şi vii. Exact în felul în care, poate curînd, ar fi fost cazul sa se spună că se vorbise destul despre ele, chiar dacă răspunsul la ele nu se exprima de-a dreptul în cuvinte.El nici măcar nu-si putea aminti pe deplin ce spusese şi ce gîndise în decursul timpului, şi de altfel aproape că nu mai era în stare s-o facă. Sigur, începuse prin a avea intenţia să stea de

vorbă cu toţi cei din jur despre asta; dar însuşi proiectul acesta făcea ca nimic din ceea ce s-ar fi putut spune în această privinţă să nu se lege în mod progresiv şi articulat, ci că totul era deopotrivă de risipit în toate direcţiile pe cît ar fi trebuit să se lege laolaltă. Se năştea de aici o mereu aceeaşi mişcare a spiritului, care se deosebea în mod evident de cea obişnuită, şi bogăţia detaliilor cuprinse aici creştea continuu; însă oricare ar fi fost aceste detalii de care Ulrich să vrea să-şi aducă aminte, rămînea totdeauna de la oricare din aceste detalii luminoase pînă la oricare altul o aceeaşi distanţă, cum era şi faţă de oricare al treilea detaliu de acest fel, şi de nicăieri nu se ridica vreo afirmaţie de pe vreo poziţie privilegiată, în felul acesta el îşi amintea acum şi de faptul că odinioară o asemenea „echidistanţă", cum domnea acum aproape apăsătoare şi descurajatoare între gîndurile lui, existase atunci într-un chip care i se păruse că reprezintă o fericire cît se poate de mare între el şi întreaga lume din jur; în aparenţă sau reală, fusese o suspendare a spiritului acesta care-1 îndemna să separe, o suspendare aproape a spaţiului însuşi. Aceasta se întîmplase, în primii ani ai virilităţii sale atunci deşteptate, pe insula unde se refugiase din faţa Doamnei Maior, cu imaginea ei mai departe în inimă. O şi descrisese, starea aceasta, aproape cu aceleaşi cuvinte. Starea aceasta de plenitudine a iubirii schimbase într-un fel de neînţeles dar vizibil totul, ca şi cum înainte de asta n-ar fi cunoscut decît starea unei adevărate sărăcii. Chiar şi suferinţa fusese o fericire. Aproape că şi fericirea lui era o suferinţă. Totul se înclina acum, depinzînd de el însuşi. S-ar fi parat că toate lucrurile ştiau de el, şi el de ele; că toate fiinţele ştiau unele de altele, şi că de fapt nu mai exista o ştiinţă anume, şi că iubirea, cu toate atributele ei de plenitudine fremătătoare şi de devenire matură, domnea asupra acelei insule ca singura lege absolută. Mai tîrziu, doar cu mici modificări, el folosise destul de des această experienţă ca bază de discuţii, şi ar fi putut reînnoi mai mult sau mai puţin174această descriere în cursul ultimelor săptămîni; nu-i era deloc greu să continue în această direcţie, şi cu cît o făcea cu mai puţine scrupule, cu atît îi era mai rodnică. Dar tocmai această nedeterminare şi nedesluşire era lucrul care acum era pentru el cel mai important. Căci dacă acum gîndurile îi erau atît de legate laolaltă încît nu li s-ar mai fi putut adăuga nimic esenţial care să nu fie, asemenea unui adaos întîrziat, îndată făcut să dispară într-un ansamblu, ele îşi mai dovedeau în felul acesta, doar asemănarea cu senzaţiile prin care ele însele fuseseră chemate la viaţă pentru prima dată în viaţa lui Ulrich; şi această modificare a lumii simţurilor, care părea trăită acum graţie Agathei pentru a doua oară şi care părea să se fi înstăpînit asupra lumii din jur acordată cu o gîndire schimbată ea însăşi - şi despre care s-ar fi putut spune şi că se învălmăşea acum pe loc în vise nesfîrşite; şi din care mai ieşiseră o dată pînă la urmă epuizate! - această ciudată potrivire a unor stări de spirit atît de depărtate în timp, de care Ulrich îşi dădea de-abia acum întru totul seama, îi inspira şi curaj şi frică. Mai ştia de asemenea că pe atunci el folosise pentru această situaţie expresia că se simţise căzînd în inima lumii. Exista aşa ceva? Era cu adevărat ceva mai mult decît o simplă perifrază? Nu se plecase atunci în faţa exigenţelor misticii cerîndu-i să se abandoneze cu totul pe sine însuşi excluzînd capul şi mintea; dar nu trebuia oare acum să-şi mărturisească, că tocmai din cauza aceasta astăzi el nu ştia mult mai multe despre toate aceste asemenea lucruri decît atunci, înainte?înainta mai departe pe aceste terenuri largi care păreau să nu lase nicăieri o cale de acces spre profunzimile lor. Altă dată, el socotise toate acestea ca fiind „viaţa corectă"; poate chiar de curînd, dacă nu se înşela; şi chiar cînd, mai înainte, ar fi fost întrebat ce mai făcea, chiar pe vremea ocupaţiilor sale care-i cereau cea mai mare precizie, n-ar fi avut alt răspuns decît că toate acestea erau pregătiri pentru viaţa adevărată şi corectă. Să nu se mai gîndească la asta îi era de altfel imposibil. E adevărat că nu s-ar fi putut spune cum ar fi trebuit să arate o asemenea viaţă, şi nici măcar dacă exista cu adevărat o asemenea viaţă, şi poate că era doar una din acele idei, care sînt mai degrabă indicatoare decît adevăruri; dar o viaţă fără sens, o viaţă care să asculte doar de aşa-numitele cerinţe, şi de destinul ei deghizat în necesitate, aşadar o viaţă de permanentă şi veşnică instantaneitate - şi aici îi veni în minte iarăşi o175^^^^^^•HPP^

expresie la care ţinuse pe vremuri: zădărnicia secolelor! - o asemenea viată era acum pur şi simplu pentru el o reprezentare intolerabilă! Dar nu mai puţin şi o viaţă „pentru ceva anume",

asemenea unui drum arid umbrit de pietre kilometrice prin mijlocul unor întinderi fără margini. Toate acestea, el ar fi putut să le denumească simplu o viaţă dinainte de descoperirea moralei. Căci şi aceasta era una din ideile lui, anume că morala nu este creată de oameni şi nu se schimbă cu ei, ci că ea a fost revelată, se desfăşoară în epoci şi în zone, că ea tocmai poate fi descoperită. Gîndul acesta, pe cît de inactual cît şi de actual, nu exprima poate decît cerinţa ca şi morala să trebuiască să-şi aibă o morală, sau speranţa că o şi avea, în taină, şi că morala nu era doar o trăncăneală rotindu-se în jurul ei înseşi pe o planetă rotindu-se ea însăşi în jurul ei înşişi pînă la prăbuşirea finală. Fireşte că nu crezuse niciodată că s-ar fi putut descoperi dintr-o dată conţinutul exact al unei asemenea cerinţe şi aşteptări; i se părea doar dezirabil să se gîndească din cînd în cînd la asta, adică într-un punct din timp care, după cîteva milenii de asemenea învîrteală fără rost în jurul propriului eu, părea să fie relativ favorabil şi indicat pentru cîştigarea unei experienţe din toate aceste date. Dar la urma urmei, ce ştia el cu adevărat despre toate acestea? în totul nimic mai mult decît că în cursul vieţii lui şi acest cerc de întrebări şi probleme fusese subordonat aceleiaşi legi sau aceluiaşi destin ca şi celelalte cercuri care se întretăiau din toate părţile fără a alcătui undeva vreun centru.Dar fireşte că ştia mai multe despre toate astea! De exemplu că a filosofa astfel, aşa cum o făcea acum, trecea drept grozav de neserios, şi voia în clipa aceea cu toată tăria să poată să respingă o asemenea eroare. Ştia, de asemenea, cum se porneşte spre aşa ceva: cunoştea într-o oarecare măsură istoria gîndirii; ar fi putut găsi acolo eforturi asemănătoare şi lupta înverşunată sau ironică, sau calmă, împotriva lor; ar fi putut să-şi organizeze şi să-şi ordoneze materialul; ar fi putut să-şi stabilească o bază de pornire şi să se depăşească pe sine însuşi în clipa aceea. O vreme îşi aminti în chip dureros de propria lui activitate dinainte, şi anume de acea mentalitate care-i fusese atît de firească încît odată îi atrăsese porecla ironică de „activist". Nu mai era el oare cel care susţinut totdeauna că trebuie să te străduieşti spre o „ordine a ansamblului"; nu comparase el oare odată, cu o anumită obstinaţie, lumea cu un „laborator" al unei „comunităţi experimentale";176nu vorbise el odinioară despre „conştiinţa neglijentă a umanităţii", care ar fi trebuit să fie metamorfozată într-o singură voinţă; nu ceruse să se „facă" în mod necesar istoria; nu ceruse el oare, în sfîrşit cu adevărat, chiar dacă o făcuse la modul ironic, un „secretariat general al preciziei şi al sufletului"? Toate acestea nu erau uitate, căci în această privinţă nu te puteai schimba deodată; numai că pentru moment ieşiseră din funcţiune! Şi de asemenea nici nu se putea ignora de ce anume se ajunsese aici. Ulrich nu ţinuse niciodată o contabilitate a gîndurilor sale; dar chiar dacă ar fi fost în stare să şi le reamintească pe toate dintr-o dată, nu i-ar fi fost cu putinţă, şi ştia bine asta, să le preia, să le compare, să le verifice potrivit explicaţiilor posibile şi în cele din urmă să scoată la iveală foiţa pură, atît de fină, de metal, a adevărului, din aburii învăluitori. Era, de altfel, una din caracteristicile acestei categorii de gînduri că nu progresau către adevăr; şi deşi Ulrich presupunea în fond că un asemenea progres avea totuşi să înceapă o dată prin procesul nesfîrşit de lent al întregului, totuşi aceasta nu reprezenta pentru el nici o consolare, căci nu mai avea acum răbdare de a-şi aduce doar, asemenea unei furnici, o contribuţie^ oarecare la ceva care avea pînă la urmă să-i supravieţuiască, încă de mult gîndurile lui nu se mai aflau în termeni prea buni cu adevărul, şi din nou aici i se părea a fi problema care ar fi avut nevoie cel mai urgent de o lămurire. Revenise astfel, şi de data aceasta, la opoziţia dintre adevăr şi dragoste, care pentru el nu era deloc nouă. îşi amintea acum cît de frecvent în cursul ultimelor săptămîni Agathe rîsese de dragostea lui pentru adevăr, care pentru gustul ei constituia o înclinaţie mult prea pedantă; şi uneori probabil că ea suferise chiar, din cauza aceasta! Şi, dintr-o dată, se surprinse gîndindu-se că, la drept vorbind, nu ar fi putut exista vreo formulă mai plină de contradicţii decît dragostea de adevăr. „Căci adevărul poate fi situat în cadrul sublimului în Dumnezeu ştie cîte feluri, doar că el nu trebuie iubit, pentru că în iubire el se dizolvă îndată", se gîndi el. Şi această afirmaţie - cîtuşi de puţin identică în fapt cu cea meschină care spune că dragostea nu suportă adevărul — era pentru el la fel de familiară şi de inepuizabilă ca şi toate celelalte, îndată ce o fiinţă omenească întîlneşte iubirea nu ca pe o experienţă de viaţă, ci ca pe viaţa însăşi, cel puţin ca pe un fel de viată, ea cunoaşte mai multe adevăruri. Cel care judecă fără dragoste le numeşte păreri, concepţii personale, subiectivitate,

177capriciu; dar cel care iubeşte ştie, el nu este insensibil fată de adevăr, ci este hipersensibil. El se află într-un fel de entuziasm al gîndirii în care cuvintele se deschid pînă în străfunduri. Fireşte că asta poate fi o iluzie, şi Ulrich se gîndea şi la aşa ceva, poate fi urmarea naturală a unei participări prea vii a sentimentelor. Adevărul se naşte cînd se păstrează sîngele rece; sentimentul îi este defavorabil, şi a te aştepta să găseşti adevărul acolo unde e vorba de o „chestiune de sentimente" e, potrivit oricăror experienţe de viaţă, ceva la fel de absurd ca a pretinde dreptate de la un om pradă furiei. Cu toate acestea era dincolo de orice îndoială că dragostea, ca fiind „viaţa însăşi", se deosebeşte de dragoste ca fiind experienţa unei persoane, era tocmai acel conţinut general, participarea la fiinţă şi la adevăr. Şi Ulrich se gîndea, meditînd acum la acestea, cît era de limpede că dificultăţile pe care i le punea în faţă ordonarea propriei sale vieţi erau totdeauna legate şi dependente de această noţiune despre o iubire covîrşitoare şi despre care s-ar fi putut spune că-şi depăşeşte propriile competenţe. De la locotenentul care dădea în însăşi inima lumii, pînă la acest Ulrich din anul acesta din urmă, afirmînd cu mai multă sau mai puţină convingere că existau două stări esenţial diferite si imperfect potrivite ale vieţii, ale eului şi poate chiar ale lumii întregi, fragmentele acestea ale amintirii, atît cît el reuşea să şi le strîngă prezente laolaltă, erau toate legate, într-o formă sau alta, cu dorinţa nostalgică de iubire, de tandreţe şi de pajişti sufleteşti liniştite şi izolate, asemenea unei grădini calme. In aceste spaţii se afla şi ideea acestei „vieţi corecte"; oricît ar fi fost de vide în lumina limpede a înţelegerii, pe atît de bogat le umplea sentimentul cu umbre abia începînd să se adune.Nu-i era deloc plăcut să întîlnească în gîndirea sa un privilegiu atît de neechivoc ancorat iubirii; s-ar fi aşteptat de fapt să găsească aici mai multe lucruri şi alte elemente, şi ca zguduirile cum fuseseră cele din acest an din urmă să-şi fi purtat mişcarea în direcţii diferite; de fapt i se părea cu adevărat straniu ca la început cuceritorul, apoi inginerul moralei, înfăţişări în care se aşteptase să se vadă pe sine însuşi devenind în anii maturităţi sale, avea să se maturizeze în cele din urmă ca un poet al iubirii şi un însetat de iubire.17861Pe buzele Clarissei rîsul se lupta cu tot felul do dificultăţi; cînd i se întredeschideau bu/elc, cînd şi Ic strîngea subţiri laolaltă. Se trezise din somn foarte devreme; Waltor mal dormea, ea îşi îmbrăcase în grabă o rochie uşoară şi ieşise la plimbare. Se auzeau păsările cîntînd dinspre pădurea prin tăcerea vidă a dimineţii. Emisfera cerului nu începuse să se încarce de căldură. Pînă şi lumina mai era încă despărţită, fără profunzime, „îmi ajunge doar pînă la glezne" se gîndea Clarisse, „cocoşului dimineţii de-abia i s-a întors arcul! Totul e încă înainte de timp!" Fără să lege de toate acestea o idee precisă, ea era acum pe punctul să izbucnească în plîns.Clarisse mai fusese o a doua oară, fără să le fi spus ceva despre asta lui Walter sau lui Ulrich, la casa de nebuni. De atunci era deosebit de vulnerabilă faţă de orice iritare din afară. Lega tot ceea ce văzuse în cursul acestor două vizite de propria sa persoană. Dar mai ales o preocupau trei fapte: primul era că i se adresase cuvîntul ca şi cînd ea ar fi fost fiul împăratului şi bărbat, şi fusese salutată ca atare. Cînd această afirmaţie se repetase, Clarisse simţise foarte limpede cum rezistenta ei scade, ca şi cum vreun obstacol banal, care ar fi contrazis altminteri elementul acesta princiar, ar fi dispărut. Şi fusese cuprinsă de o bucurie indescriptibilă. Al doilea fapt care o tulbura era că Meingast se transforma şi el, şi profita pentru aceasta de prezenta lor, a lui Walter şi a ei. De cînd - şi poate că de atunci trecuseră chiar cîteva săptămîni! - îl demascase în grădina de legume şi îl speriase cu exclamaţia ei cu adevărat premonitorie că şi ea se metamorfoza şi ar fi putut deveni bărbat, el îi evita tovărăşia. De atunci nu-1 mai văzuse prea des nici la mese; se încuia la lucrul lui sau rămînea toată ziua plecat de acasă, şi cînd i se făcea foame îşi lua pe furiş cîte ceva din cămară. De-abia de puţină vreme în urmă mai reuşise să stea de vorbă singură cu el. Ea îi spusese:— Walter mi-a interzis să mai vorbesc despre faptul că tu aici la noi te schimbi! şi clipise des din ochi,Meingast îşi continuase însă şi atunci jocul şi se prefăcuse surprins, şi chiar iritat. Clarisse însă îi spusese:

— Am să ţi-o iau poate înainte!179Şi pusese în legătură aceasta cu prima întîmplare. Nu s-ar fi putut spune că ar fi stat să se gîndească mai atentă la toate astea, şi poate că astfel nici nu era sigur că toate acestea aveau vreo legătură cu realitatea; dar era limpede că simţise cum, aproape cu voluptate, o altă fiinţă se străduia să iasă din străfundurile propriei ei fiinţe.Clarisse era acum convinsă că nebunii ghiciseră ce era cu ea. Şi cum nici de la generalul von Stumm, care în taină se împotrivea, nici de la Ulrich, nu mai venea nici o invitaţie de a repeta acea vizită întreruptă, îi telefonase ea, după îndelungi îndoieli, doctorului Friedenthal şi-1 anunţase că avea să-1 caute la ospiciu. Şi doctorul îşi găsise numaidecît timp pentru Clarisse. Cînd, îndată ce sosise, ea îl întrebase dacă într-adevăr nebunii nu ştiau multe din lucrurile pe care cei sănătoşi nici nu le bănuiau, el clătinase surîzînd din cap, însă o privise adînc în ochi şi-i răspunsese cu multă bunăvoinţă: „Doctorii nebunilor ştiu multe lucruri pe care cei sănătoşi nici nu le bănuiesc!" Şi cînd trebuise să-şi înceapă vizitele, se oferise să o ia cu el pe Clarisse la Moosbrugger şi să înceapă de acolo de unde se opriseră data trecută. Clarisse se înfăşurase din nou în halatul alb pe care i-1 ţinuse Friedenthal, ca şi cînd lucrul acesta ar fi fost cu totul firesc.Dar - şi acesta fusese cel de al treilea eveniment, care o tulburase şi acum, retrospectiv, şi încă şi mai mult decît celelalte - nici de data aceasta nu se ajunsese ca ea să-1 vadă pe Moosbrugger. Căci i se întîmplase ceva lui Moosbrugger. Cînd ieşiseră din ultimul pavilion şi înaintau acum pe pajişte respirînd aerul înmiresmat al parcului, în timp ce Friedenthal spunea bine dispus: „Acum vine Moosbrugger la rînd", iarăşi venise un paznic în fugă aducînd cu el un mesaj. Friedenthal ridicase din umeri spunînd;— Ciudat! Nici de data asta nu se poate! în momentul de faţă e acolo, la Moosbrugger, şeful cu o comisie întreagă. Nu vă pot duce acolo cu mine!Şi după ce îi promisese din proprie iniţiativă să o invite îndată ce va fi fost posibil să continue această vizită, se îndepărtase cu paşi mari, pe cînd Clarisse fusese condusă îndărăt de acel paznic pînă la stradă.Clarisse considera acest al doilea eşec al vizitei sale ca fiind semnificativ şi neobişnuit, şi bănuia că în spatele lui se ascundea o anumită cauză. Avea impresia că nu era în mod180deliberat lăsată să ajungă la Moosbrugger şi că se inventa de fiecare dată cîte un pretext, şi că poate exista chiar intenţia de a-1 face să dispară pe Moosbrugger înainte ca ea să ajungă pînă la el.Gîndindu-se acum iarăşi la toate acestea, Clarissei îi venea aproape să plîngă. Se lăsase păcălită, şi din cauza aceasta îi era acum foarte ruşine; căci de la Friedenthal iarăşi nu mai venea nici o veste. Dar deşi se enervase astfel, pe de altă parte se şi liniştise, îi venise anume gîndul, care acum o preocupa deseori, că în decursul istoriei omeneşti mulţi oameni mari fuseseră ignoraţi sau chinuţi şi chiar mulţi fuseseră făcuţi să dispară în case de nebuni. „Ei nu s-au putut apăra şi nici explica, deoarece ei nu simţeau altceva decît dispreţ pentru vremea lor!" se gîndea ea. Şi îşi aminti de Nietzsche, pe care-1 diviniza, cu mustaţa lui mare şi tristă, şi care în spatele ei se instalase^ într-o muţenie absolută.însă în toată vremea aceasta avea un simţămînt cu totul straniu. Ceea ce cu puţin chiar înainte o rănise şi o umilise, înfrîngerea ei în faţa acestui doctor viclean, i se păru deodată un semn plin de lumină că şi ei putea să-i fie menit destinul unui asemenea om mare. Ochii căutau să i se întoarcă în direcţia în care se afla azilul şi ştia acum că acea direcţie ea avea să o simtă totdeauna ca pe ceva deosebit, chiar dacă nu s-ar fi gîndit conştientă la aceasta. Era teribil de apăsător să se ştie astfel atît de contopită cu nebunii, dar „a te identifica astfel cu ceea ce este neliniştitor este o caracteristică decisivă a geniului!" îşi spuse ea.între timp răsărise soarele şi peisajul părea astfel şi mai vid şi pustiu; era o privelişte verde şi rece, cu dungi sîngerii; lumea era în continuare scundă şi apăsătoare şi-i ajungea Clarissei, care se oprise acum pe o mică eminenţă de teren, doar pînă la glezne. Ici şi colo, ţipa cîte o pasăre asemenea unui suflet chinuit. Gura subţiată a Clarissei se deschise şi ea surîdea acum dimineţii din jur. Se înălţa astfel, prinsă în cingătoarea aceasta a surîsului ci, ca Maica

Domnului păşind pe pămîntul împresurat de păcate (adică pe craiul nou ai lunii). Se gîndea la ce avea de făcut. O stăpînea o stare de spirit ciudată, ca şi cînd ar fi fost ofranda unui sacrificiu: Prea multe îi trecuseră în ultima vreme prin minte. Mereu şi mereu crezuse că totul avea să înceapă acum cu ea: să facă din tot sufletul ceva! Dar nu ştia ce.181Simţea că era ceva, acum, aproape, aşteptînd-o. I se făcuse frică şi era ceva în ea care dorea această spaimă, în vidul acestei dimineţi îi plutea parcă o cruce peste umeri. Dar la drept vorbind era ceva care semăna mai degrabă cu o suferinţă activă. O mare faptă. O metamorfoză. Şi iarăşi era această legătură tainică. Gîndurile acestea şi încercările de a şi-o imagina îi străbăteau încolo şi încoace mintea, între timp şi rîndunicile începuseră să săgeteze într-un sens şi într-altul prin aer.Dintr-o dată Clarisse îşi recîştigă buna dispoziţie, fără însă ca simţămîntul acesta nefiresc şi ameninţător s-o părăsească pe de-a întregul. I se părea că se îndepărtase foarte mult de casă. Se întoarse, şi revenind astfel pe drum începu deodată să danseze, îşi desfăcuse braţele orizontal şi ridica acum mult genunchii. Şi astfel parcurse tot drumul de întoarcere.înainte însă de a ajunge acasă, la o cotitură a cărării se întîlni cu generalul von Stumm.

62 VOH &tmnt şt Cltutese— Bună dimineaţa, stimată doamnă! Ce mai faceţi? strigă generalul încă de departe.— Foarte bine, răspunse Clarisse cu chipul sever şi cu o voce moale, atonă.Stumm era în uniformă şi picioarele lui scurte şi rotunjoare era înfipte în cizme şi în pantaloni de călărie de culoare reglementară cu vipuşca roşie de general. El explica la minister, plin de spirit războinic, faptul că din cînd în cînd, înainte de a-si începe serviciul, făcea lungi partide de călărie; în realitate făcea mici plimbări galante în compania Clarissei pe cîmpui'ilc şi pajiştile din jurul casei ei. La ora aceea Walter dormea încă, ştiu era obligai să se ocupe singur de toaletă şi de micul dejun, ca să nu întîrzie la birou; şi dacă mai arunca vreo privire pe fereastră vedea plin de gelozie soarele strălucind pe nasturii şi culorile uniformei, alături de care o rochie de vară roşie sau albastră se înfoifa în vînt, cum fac în tablourile vechi vestmintele îngerilor în elanul coborîrii spre pămînt.182— Să mergem pînă la trambulina de schi? întrebă Stumm bine dispus. „Trambulina de schi" era o carieră de piatră micuţă printre coline şi care nu avea nimic comun cu o astfel de denumire, însă Stumm considera că această poreclă aleasă de Clarisse era „şarmantă şi plină de dinamism".— Ca iarna! exclama el. Rîd de fiecare dată cînd mă gîndesc la ea. Şi o adevărată trambulină de schi probabil că aţi numi-o pregătire a saltului în apă, stimată doamnă?Clarissei îi făcea plăcere ca el să-i spună „stimată doamnă", şi se învoi imediat să se întoarcă împreună, căci de cînd se obişnuise cu el, prezenţa generalului îi era foarte plăcută, în primul rînd, pentru că, oricum, era general; nu „nimic", cum era Ulrich, şi Meingast, şi Walter. Apoi, pentru că descoperise că era o situaţie specială să ai totdeauna asupra ta o sabie, exprima o relaţie, de un fel anume, faţă de lume, corespunzînd cu sentimentele măreţe şi înfricoşătoare care o preocupau şi pe ea deseori. Mai departe, ea aprecia şi aspectul locvace al lui Stumm, pentru că ghicea

aici, inconştient, că el nu o dorea ca toţi ceilalţi într-un fel care, dacă ea însăşi n-ar fi avut dispoziţie spre aşa ceva, ar fi făcut-o să se simtă dezonorată. „E ceva ciudat de pur în el", spusese ea vorbind despre asta într-o conversaţie cu gelosul ei soţ. Da, în sfîrşit, ea avea nevoie şi de o fiinţă omenească să mai schimbe cîte un cuvînt, căci toate ideile şi inspiraţiile care o copleşeau şi pe care trebuia să le păstreze numai pentru ea o apăsau în cele din urmă. Şi simţea că tot ceea ce spunea şi făcea ea era bun atunci cînd o asculta generalul.— Scumpă doamnă, dumneavoastră aveţi ceva care vă înalţă mai presus de toate celelalte femei pe care am avut onoarea să le cunosc mai îndeaproape, obişnuia el să o asigure.— De la domnia-voastră învăţ eu energia, curajul militar şi victoria asupra indolenţei austriece!Surîdea spunînd acestea, dar ea nu credea deloc că el ar fi" putut să nu fie serios spunînd asemenea cuvinte.Principalul lor subiect de discuţie îl constituia însă, aşa cum spun normele şi în iubire, amintirea pe care o păstrau despre marele eveniment pe care-1 trăiseră în comun, vizita la ospiciul de nebuni, astfel că şi de astă dată Clarisse începu prin a-i mărturisi generalului că de atunci ea mai fusese o dată acolo.183— Dar cu cine? întrebă acesta care deja saluta ideea că el însuşi fusese cruţat de o asemenea obligaţie neplăcută.— Singură, spuse Clarisse.— Sapristi! exclamă Stumm şi se opri locului, deşi nu făcuseră decît cîţiva paşi. - Chiar singură? Dar nu vă lăsaţi speriată de nimic? Şi aţi mai văzut ceva deosebit? întrebă el curios.— Casa crimei, răspunse Clarisse surîzînd.Aceasta era denumirea folosită de doctorul Friedenthal, care era un bun regizor, pe cînd se îndreptaseră, păşind pe muşchiul tăcut de sub copacii vechiului parc, spre un grup de clădiri mai mici, dinspre care răzbeau pînă la ei nişte ţipete îngrozitoare continuîndu-se cu o regularitate curioasă. Friedenthal însuşi surîsese şi-i povestise Clarissei, aşa cum Clarisse însăşi îi povestea acum generalului, că fiecare din cei care ocupau acum acest grup de căsuţe, omorîse cel puţin un om, unii dintre ei chiar şi mai mulţi.— Şi ţipă acuma, cînd e prea tîrziu! spuse Stumm pe tonul unuia care se acomodează, doar protestînd, la mersul treburilor lumeşti.însă Clarisse nu-i preţuia acest răspuns, îşi amintea că şi ea întrebase ce însemnau ţipetele acestea. Şi Friedenthal îi răspunsese că erau crize de frenezie; dar îi vorbise cu vocea foarte scăzută şi cu prudenţă, ca şi cînd n-ar fi trebuit să-i tulbure pe bolnavi. Şi în momentul acela îşi făcuse apariţia în jurul lor iarăşi paznicii aceia, ca nişte uriaşi care le deschideau uşile blindate; iar Clarisse reintrase în starea de spirit de atunci cînd îi repetase, ca într-o piesă de teatru pasionantă, şoptind uşor, expresia „crize de frenezie" şi privindu-1 cu înţeles pe general în ochi.îşi întoarse apoi capul şi făcu repede cîţiva paşi luîndu-i-o înainte, astfel că Stumm fu aproape silit să alerge ca s-o ajungă. Cînd el o ajunse iarăşi, ea îl întrebă ce gîndea el anume despre pictura asta nouă, şi înainte ca el să-şi fi putut strînge impresiile să-i răspundă, îl luă prin surprindere comu-nicîndu-i că această pictură nouă corespundea în chip cît se poate de curios unei arhitecturi născute în spiritul azilului de alienaţi mintal.— Clădirile sînt nişte cuburi şi bolnavii locuiesc, deci, în cuburi de beton goale pe dinăuntru, îi explică ea. E acolo cîte un coridor central, şi în stînga şi în dreapta sînt nişte184celule, aşa, şi în fiecare celulă nu e decît cîte un om şi jur împrejurul lui e spaţiul. Pînă şi banca pe care stă el e turnată într-un singur bloc cu peretele. E adevărat că toate asperităţile şi ieşiturile sînt rotunjite cu grijă ca el să nu-şi poată face singur vreun rău, adăugă ea cu precizie, căci observa totul cu cea mai mare atenţie.Nu-şi găsea acum cuvintele pentru ceea ce ar fi vrut la drept vorbind să spună. Cum toată viaţa fusese înconjurată de artişti şi-i ascultase vorbind despre grijile şi preocupările legate de arta lor, insula pe care o reprezentau ei rămăsese relativ rezistentă la schimbările apărute

altminteri în gîndirea ei; şi aceasta cu atît mai mult cu cît propriile ei preocupări artistice nu se năşteau nemijlocit dintr-o pasiune, ci erau doar accesorii ale orgoliului şi urmări ale condiţiilor în care trăia, judecata nu i se falsificase în acest domeniu, în ciuda maladiei care în ultima vreme făcuse progrese, şi nu îi fusese afectată mai mult decît se întîmplă în unele cazuri în activitatea artiştilor. Din cauza aceasta era perfect în stare să manevreze o terminologie ca cea vorbind dspre „arhitectură funcţională" sau „stil arhitectonic impus de destinaţia unui spital de boli mintale", şi doar faptul că asemenea construcţii moderne erau populate de nebuni o surprindea şi-i tulbura simţul olfactiv asemenea unor mirosuri de esenţe arse.însă Stumm von Bordwehr o întrerupse remarcînd cu modestie că el îşi imaginase totdeauna că celulele unor asemenea nebuni în crize de frenezie trebuiau să fie capitonate.Clarisse deveni deodată nesigură de ea însăşi, căci s-ar fi putut ca acele celule să fi fost construite din cauciuc luminos, astfel că opri scurt obiecţia celuilalt.— înainte, poate, spuse ea cu fermitate, pe vremea mobilelor căptuşite şi a cortinelor cu franjuri, s-ar fi putut ca şi celulele nebunilor furioşi să fi fost capitonate, însă astăzi, cînd avem o gîndire obiectivă şi spaţială, aşa ceva e cu totul imposibil. Evoluţia intelectuală nu se opreşte nici chiar în pragul caselor de nebuni!Stumm ar fi preferat să mai afle cîte ceva despre nebunii furioşi decît să se oprească asupra problemei reprezentate de legătura din ei şi pictură şi arhitectură, astfel că răspunse:185— Cît se poate de interesant! Dar acum sînt cu adevărat în culmea curiozităţii să aflu cum s-au petrecut lucrurile, acolo în clădirile acestea moderne?!— Veţi fi surprins, povesti Clarisse. E o linişte ca într-un cimitir!— Interesant! îmi amintesc că şi în curtea aceea cu asasini pe care am văzut-o împreună cîteva clipe a fost o asemenea linişte!— De data aceasta doar un singur om era îmbrăcat într-o bluză din astea în dungi, continuă Clarisse. Un bătrîn scund şi slab, cu ochii strălucitori. Şi deodată izbucni în rîs. Visase că nevasta lui îl înşela şi dimineaţa cînd s-a trezit a omorît-o cu un toc de cizme!Şi Stumm rîse.— Chiar cînd s-a trezit, şi cu tocul cu care-şi trăgea cizmele? Asta e grozav! o susţinu Stumm. E limpede că era grozav de grăbit! Şi ceilalţi? De ce spuneaţi că numai el era îmbrăcat cu o asemenea bluză?— Pentru că ceilalţi erau negri. Erau mai liniştiţi şi mai tăcuţi decît morţii, răspunse Clarisse cuprinsă de gravitate.— Şi mai ales s-ar părea că nu sînt deloc nişte oameni veseli! spuse Stumm.— O, amintiţi-vă de spărgătorul de nuci! obiectă Clarisse.în prima clipă generalul nu-şi amintea la cine se gîndea ea.— Cel care avea dinţii ca nişte spărgătoare de nuci şi care mi-a spus mie că Viena e un oraş frumos!— Şi aceştia, de data asta ce v-au mai spus? întrebă generalul surîzînd.— V-am povestit doar că erau muţi cu toţii!— Dar, scumpă doamnă, se scuză Stumm, aşa ceva nu se cheamă totuşi nebunie furioasă?— Se aşteptau să-i vadă intrînd în criză!— Cum aşa, se aşteptau?! Ciudat că se aşteaptă o criză de nebunie furioasă, aşa cum aştepţi un comandant de corp de armată să vină în inspecţie. Şi mai spuneţi că erau îmbrăcaţi în negru; deci, ca să zicem aşa, o ţinută de paradă? Tare mi-e teamă, scumpă doamnă, că în clipa aceea domnia-voastră aţi făcut nişte observaţii greşite! Vă rog cu tot respec-186tul să mă iertaţi, dar eu obişnuiesc ca în asemenea probleme să-mi imaginez totul cu cea mai mare precizie!Clarisse, căreia nu-i displăcea deloc faptul că Stumm insista asupra preciziei, căci şi pe ea o preocupa un detaliu pe care nu-1 înţelesese, răspunse:— Aşa mi-a explicat doctorul Friedenthal şi eu nu pot decît să vă repet, domnule general, aşa stăteau lucrurile. Aşteptau acolo trei domni; şi toţi trei erau îmbrăcaţi în nişte costume negre, şi părul şi barba le erau negre. Unul era doctor, altul avocat şi al treilea era un negustor bogat. Arătau ca nişte martiri politici care trebuiau să fie imediat împuşcaţi.

— De ce adică să fi arătat aşa? întrebă Stumm, nevenindu-i să creadă.—- Pentru că nu aveau la gît nici cravată şi nici guler.— Poate că domnii aceştia tocmai fuseseră internaţi?— Dar deloc, Friedenthal îmi spusese că ei sînt demult, acolo, în ospiciu! îl asigură Clarisse care se încălzise în discuţie. Şi cu toate acestea arătau aşa ca şi cînd s-ar fi putut ridica în picioare dintr-o clipă într-alta ca să se ducă la serviciu sau să vadă un pacient. Tocmai din cauza asta erau arît de ciudaţi!— Mda, la urma urmei, astea pot să-mi fie indiferente, scumpă doamnă, răspunse Stumm schimbînd vorba, dar cu o demnitate care era pentru el nouă, şi în vremea aceasta îşi lovea curajos cizmele cu cravaşa. Eu am mai văzut nebuni în uniformă şi-i socotesc nebuni pe mult mai mulţi oameni decît s-ar zice cînd te uiţi la mine. Dar pe aceştia „furioşi" eu mi-i închipuiam mai... mai vioi, chiar dacă recunosc că nu poţi să pretinzi de la nimeni să fie tot timpul, fără întrerupere, nebun furios. Şi ca să fi fost chiar toţi trei deodată atît de liniştiţi...; îmi pare rău că n-am fost eu însumi acolo de faţă, căci pe doctorul ăsta Friedenthal eu îl socotesc în stare să facă aşa ceva ca să te tragă pe sfoară!— în timpul cît vorbea el, ei îl ascultau fără să scoată nici un cuvînt, raporta mai departe Clarisse. Nici nu ţi-ai fi dat seama că erau bolnavi, dacă nu i-ai fi întîlnit tocmai într-un loc ca acela. Şi, ce credeţi, cînd am plecat de acolo, acela dintre ei care era doctor s-a ridicat în picioare şi m-a lăsat cu un gest cu adevărat cavaleresc să trec eu înainte şi i-a spus lui Friedenthal: „Doctore, dumneavoastră ne aduceţi mereu pe cîte187cineva în vizită. Mereu aduceţi oaspeţi. Dar astăzi vin şi eu o dată cu dumneavoastră".— Şi atunci, bineînţeles, cîinii aceia de pază, brutele acelea de gardieni au şi...! începu generalul cu însufleţire, chiar dacă fusese poate mai impresionat de tragediană decît de tragedia povestită.— Nu, nu 1-au înşfăcat, îl întrerupse Clarisse. L-au împiedicat doar, dar cu tot respectul, să mă urmeze. Şi vă asigur că tocmai din cauza asta, a felului manierat, politicos şi tăcut în care o făceau, a fost totul atît de emoţionant. Lumea acolo e parcă acoperită cu o stofă scumpă, şi grea, şi cuvintele pe care le-ai putea rosti nu mai au nici o rezonanţă. Greu poţi să-i înţelegi pe oamenii aceştia! Trebuie să trăieşti tu însăţi multă vreme într-o casă de nebuni pentru ca să poţi pătrunde în lumea lor!— Ce idee! Dar Doamne fereşte de aşa ceva! răspunse Stumm repede. Dumneavoastră ştiţi, scumpă doamnă, că eu vă datorez domniei voastre faptul că înţeleg acum mai bine că şi crima şi boala pot avea o valoare eliberatoare pentru spiritul burghez; dar anumite limite trebuie totuşi păstrate!Vorbind astfel, ajunseseră la colina spre care se îndreptaseră şi generalul îşi trase sufletul înainte de a porni la asaltul acestui urcuş fără nici o cărare ajutătoare. Clarisse îl urmărea din ochi cu o expresie de solicitudine plină de recunoştinţă, dar şi cu o oarecare ironie tandră, pe care ea o trăia rareori.— Unul totuşi a avut o criză furioasă! îi spuse ea acum cu maliţiozitate, aşa cum scoţi la iveală un dar pînă atunci tăinuit.— Aha, aşa! Ei, vedeţi! exclamă Stumm şi nu-i mai trecu prin cap ce să mai spună altceva.Dar rămăsese cu gura căscată, căutînd, fără participarea spiritului, un cuvînt, şi deodată Stumm izbi iarăşi cu cravaşa în cizmă.— Dar fireşte, ţipătul acela! adăugă el. Scumpă doamnă, aţi vorbit doar de la început despre ţipetele care se auzeau, şi asta simţeam eu că lipseşte în tăcerea aceea de moarte! Dar dumneavoastră povestiţi atît de minunat încît uiţi de toate!— Cînd ne-am oprit atunci, în faţa porţii, de dincolo de care răzbea, cînd un ţipăt îngrozitor, cînd un suspin şi un188geamăt sinistre, începu Clarisse, Friedenthal m-a mai întrebat o dată dacă într-adevăr voiam să intru. De-abia puteam să-i răspund, atît eram de tulburată, dar paznicii nu-şi mai băteau capul cu mine şi începuseră deja să descuie. Puteţi să vă închipuiţi, domnule general, că în clipa aceea mi se făcuse o frică nemaipomenită, căci, la urma urmelor, eu sînt doar femeie. Aveam aşa, o senzaţie - dacă se deschide uşa, nebunul ăsta furios se aruncă asupra mea...!— Tot auzim mereu că nebunii ăştia au o forţă nemaipomenită, o ajută şi generalul.

— Da, dar cînd s-a deschis uşa şi eram cu toţii acolo în prag: el nu ne-a dat nici o atenţie!— Nici o atenţie?! întrebă Stumm.— Nici nu-i păsa de noi! Era aproape la fel de înalt ca şi Ulrich, şi poate de o vîrstă cu mine. Era în picioare în mijlocul celulei, cu capul plecat şi cu picioarele desfăcute. Uite aşa! şi Clarisse îi imită postura.— Şi era îmbrăcat în negru? întrebă generalul.— Nu, era gol de tot.(Generalul o priveşte pe Clarisse de sus pînă jos.)— Avea o spumă groasă în barba lui tinerească, şatenă, blondă, în slăbiciunea lui muşchii îi ieşeau mult în evidenţă, era gol puşcă, şi părul, vreau să spun, un anume păr...— Dumneavoastră, scumpă doamnă, povestiţi în chip atît de plastic, încît reiese totul cum trebuie! interveni Stumm liniştitor.— Era fără strălucire, luminos, indecent de luminos; ne privea de acolo, ţintă, cu un ochi deschis parcă, şi care te priveşte ţintă şi în acelaşi timp nici nu te ia în seamă!(Atîta intimitate i se ridică pînă la urmă totuşi la cap generalului.)Clarisse ajunsese pe culmea colinei, generalul i se aşezase la picioare. De aici, de pe această „trambulină de schi" se vedeau pajiştile şi viile coborînd în pantă, case mai mici şi mai mari, risipite fără vreo ordine şi urcînd dinspre poalele colinei pe pantă, şi într-un loc privirea pătrundea pînă în adîncurile fascinante ale peisajului de coline,- care departe în fundal era mărginit de munţi înalţi. Cînd însă, aşa cum era cazul cu Stumm, te-ai fi aşezat pe un ciot de copac mai scund, n-ai mai fi văzut decît pîlcuri de arbori, întortochindu-se pe189fundalul cerului, norii albi în acele bine ştiute scămoşări, îndepărtîndu-se groase şi plutitoare, şi pe Clarisse. Aceasta era în picioare, cu gambele depărtate, chiar în faţa generalului, şi îl imita pe nebunul furios despre care tocmai vorbise adineauri, îşi ţinea un braţ zvîcnit în unghi drept şi ţeapăn în raport cu trupul, îşi înclinase capul şi executa cu partea de sus a corpului în ritm regulat o mişcare înainte şi înapoi, semicirculară şi sacadată, în timp ce-şi încovoia cîte un deget după altul, ca şi cînd ar număra. Şi fiecare din aceste mişcări le însoţea cu un ţipăt gîfîit căruia îi atenua cu toată grija intensitatea.— Dar ceea ce îi era cu adevărat al lui, în gestul acesta, nu se poate imita, explica ea. Era, la fiecare zvîcnire, un efort şi o torsiune enormă, ca şi cînd omul acesta s-ar fi smuls de fiecare dată dintr-o menghină...— Dar asta este „mora"! strigă generalul. Dumneavoastră nu cunoaşteţi jocul acesta? Cine ghiceşte exact cîte degete au numărat cîştigă. Dar nu aveţi voie să strîngeţi aşa un deget după altul, ci trebuie doar să arătaţi exact cîte vreţi dumneavoastră! Jocul ăsta-1 joacă la graniţa cu Italia toţi ţăranii noştri.— Este într-adevăr mora, spuse Clarisse, care văzuse şi ea aceasta în călătoriile ei. Şi făcea exact aşa cum îl descrieţi dumneavoastră.— Aşa deci, mora, repetă Stumm mulţumit. Dar aş vrea să ştiu cum ajung nebunii la ideile astea ale lor! adăugă el, şi cu aceasta de-abia începu partea mai importantă a conversaţiei.Clarisse se aşeză alături de general pe ciotul de copac, puţin mai departe de el, astfel încît, dacă ar fi fost nevoie, sâ-1 poată „ţine în ochi", şi de fiecare dată cînd făcea asta el avea o senzaţie de teamă puţin ridicolă, ca şi cînd 1-ar fi pişcat o gînganie. Ea era gata să-i explice viaţa afectivă a nebunilor, aşa cum o înţelesese ea însăşi după reflecţii îndelungi. Unul din elementele esenţiale ale acestei explicaţii era anume ideea - prin care ea lega totul de propria ei persoană - că aşa-numiţii bolnavi mintali erau un fel de fiinţe geniale, făcute să dispară şi apoi lipsite de drepturile lor, în vreme ce bolnavii înşişi, din anumite motive pe care Clarisse nu le descoperise încă, nu se puteau apăra. Era firesc deci că generalul nu putea'190sprijini o asemenea concepţie, şi lucrul acesta nu îi miră nici pe ea, nici pe el,— Am să recunosc, scumpă doamnă, că un nebun de soiul ăsta poate cîteodată să ghicească ceva ce unul ca noi nu-1 ştie, protestă el. Şi din cauza asta ne şi

închipuim noi că ei au un fel de aureolă; dar că ei ar fi în stare să gîndească mai mult decît noi, oamenii sănătoşi, asta - vă rog foarte mult!Clarisse insista însă cu toată seriozitatea că cei sănătoşi mintal gîndeau mai puţin decît cei nesănătoşi mintal.— Vi s-a întîmplat vreodată, domnule general, să simţiţi că o luaţi razna în gîndurile dumneavoastră? îl întrebă pe Stumm, şi el fu nevoit să răspundă afirmativ. Dar vi s-a întîmplat alteori să faceţi asta în sens invers, să bateţi cîmpii pornind de la locul unde aţi fi ajuns data trecută? îl întrebă ea mai departe, şi Stumm, după ce stătu o vreme să se gîndească anume ce ar fi putut să însemne asta, era şi mai puţin în stare să nege, căci orgoliul omului stă în eforturile pe care e gata să le facă pentru a ajunge pînă la ultima expresie, pe care o denumeşte atunci adevărul.Dar Clarisse trăgea consecinţele raţionamentului:— Vedeţi, şi tocmai reflecţia asta, totdeauna ordonată şi cumpănită, asta nu e nimic altceva decît laşitate! Oamenii n-au să ajungă niciodată nicăieri tocmai din cauza laşităţii lor!— Asta e chiar un lucru pe care nu 1-am mai auzit niciodată! protestă Stumm revoltat.Clarisse se apropie de el cu privirea.— Dar sigur că v-a şoptit şi dumneavoastră o dată o femeie: „O, eşti Dumnezeu?!"Stumm nu-şi amintea de aşa ceva, dar nu voia să recunoască asta şi atunci schiţă doar un gest, care ar fi putut însemna la fel de bine: din păcate, nu, ca şi: asta o tot auzi pînă te saturi! Şi, în cuvinte, răspunse:— Sînt unele femei exaltate! Dar ce legătură are asta cu discuţia noastră de acuma? Asta la urma urmei e doar un compliment exagerat!— Vă amintiţi de pictorul acela ale cărui desene ni le-a arătat doctorul? întrebă Clarisse.— Da, fireşte. Era cu totul excepţional, ce făcea el acolo!— Era nemulţumit de Friedenthal pentru că acesta nu se pricepe la artă. „Arată-i-o domnului acestuia!" a spus atunci191şi arăta spre mine, continuă Clarisse, şi din nou îl prinse pe general cu privirea ei. Dumneavoastră credeţi că asta a fost doar aşa un compliment, cînd mi s-a adresat mie ca şi cînd aş fi fost bărbat?!— Asta e în fond, aşa, una din ideile lor, spuse Stumm. La asta, de fapt, nici nu m-am gîndit. Aş putea spune, la rigoare, că asta e ceea ce se cheamă o asociaţie de idei, sau o analogie, sau ceva de genul acesta. Trebuie să fi avut el un motiv oarecare ca să vă ia drept bărbat!Deşi Stumm fusese convins că prin aceste cuvinte din urmă îi explicase ceva Clarissei, fu totuşi surprins de căldura cu care ea îi strigă deodată:— Excelent observat! Atunci nu mai e nevoie decît să vă spun că e acelaşi motiv qare-i face pe unii oameni să şoptească atunci cînd iubesc despre alţi oameni că ar fi Dumnezeu! Lumea e plină adică de dubluri, de fiinţe duble!Fireşte că nu am avea voie să credem că lui Stumm îi era plăcut să o audă pe Clarisse vorbind astfel, şi pe lîngă aceasta şi s-o vadă arancîndu-i din ochii pe jumătate închişi o privire despicată; şi se şi gîndea acum dacă n-ar fi făcut mai bine să nu mai aibă asemenea conversaţii cîtă vreme era în uniformă şi să-şi facă apariţia data următoare în civil. Pe de altă parte, bunul Stumm, care o admira pe Clarisse cu multă prudenţă, dacă nu chiar cu o spaimă ascunsă, nutrea dorinţa ambiţioasă de a ajunge să o cunoască pe această tînără femeie pătimaşă şi de a ajunge să fie şi el înţeles de ea, şi din cauza aceasta el desprinse repede din spusele ei un aspect favorabil. Interpreta acum ce auzise de la ea în sensul că, în ce-i priveşte pe oameni şi lumea întreagă, aproape toate lucrurile sînt echivoce, ceea ce se acorda foarte bine cu pesimismul său de ultimă oră, şi se linişti el însuşi cu presupunerea că şi apelativul Dumnezeu aplicat unui bărbat, ca şi un termen ca femeie-bărbat puteau fi înţelese ca atunci cînd se putea spune despre oricine că este puţin un om nobil şi puţin şi un pungaş vulgar. Oricum, căută acum să readucă discuţia la nişte vederi fireşti şi începu să-şi dezvolte cunoştinţele în ce priveşte analogiile, comparaţiile, modul de exprimare simbolic şi altele asemenea.— Vă rog să mă iertaţi scumpă doamnă şi să-mi permiteţi să dau urmare o clipă stimulului pe

care 1-am primit de la dumneavoastră şi să-mi imaginez că aţi fi şi dumneavoastră în realitate bărbat, astfel începu el sfătuit de îngerul192păzitor al intuiţiei, şi continuă în acelaşi fel: căci atunci aţi putea să vă închipuiţi ce înseamnă cînd o doamnă poartă un văl gros şi nu-şi arată decît puţin din chip; sau, ceea ce e aproape acelaşi lucru, cînd o toaletă de bal se ridică în timpul dansului puţin de la pămînt şi lasă să se vadă o gleznă: aşa se punea problema pînă acum cîţiva ani, cam pînă cînd am ajuns eu maior; şi asemenea aluzii au un efect şi mai puternic, aş spune aproape: în chip mai pasionat, decît cînd o vezi pe doamna în chestiune pînă la genunchi, sau ca să zicem aşa, fără obstacole - da, tocmai „obstacole" este cuvîntul! Căci astfel aş descrie eu în ce constă o analogie sau o comparaţie sau un simbol: ele opun gîndirii nişte obstacole şi o excită deci cu atît mai puternic decît e de obicei cazul. Cred că asta înţelegeţi dumneavoastră atunci cînd spuneţi că reflecţia obişnuită are în ea o anumită laşitate.Dar Clarisse nu voia deloc să spună aşa ceva.— Omul are datoria să treacă dincolo, depăşind simplele aluzii! îl provocă ea.— Cît se poate de straniu! strigă Summ acum, sincer zguduit. Bătrînul conte Leinsdorf spune exact acelaşi lucru ca şi dumneavoastră! Chiar acum de curînd am avut o discuţie foarte amănunţită cu acest august domn despre comparaţii şi simboluri, şi el s-a exprimat în legătură cu Acţiunea patriotică exact în acelaşi sens ca şi dumneavoastră, scumpă doamnă, că am avea adică toţi datoria să trecem dincolo de starea de spirit a simbolurilor şi să ajungem la realitate!— Eu i-am scris o dată o scrisoare şi J-am rugat să intervină pentru punerea în libertate a lui Moosbragger, povesti Clarisse.— Şi ce v-a răspuns? De fapt, el nici nu poate face asta; vreau să spun, chiar dacă ar putea, n-ar putea asta, pentru că e un domn mult prea conservator şi cu mult prea mult respect pentru lege!— Dar dumneavoastră aţi putea? întrebă Clarisse.— O, nu; ce e în casa de nebuni, trebuie să rămînă acolo. Oricît ar putea părea asta de echivoc. Ştiţi şi dumneavoastră, prudenţa este mama înţelepciunii!— Şi asta ce este? întrebă Clarisse surîzînd, căci descoperise brodat pe dragona de la sabia generalului vulturul bicefal, insigna blazon a monarhiei cezaro-crăieşti. Ce este vulturul ăsta cu două capete?193— Nu înţeleg. Ce poate să fie vulturul bicefal? Tocmai asta e, vulturul bicefal.— Dar ce e un vultur bicefal? Un vultur cu două capete? Pe lumea asta zboară numai vulturi cu un singur cap?! Vreau să vă fac atent că purtaţi pe sabia dumneavoastră simbolul unei fiinţe duble, Vă repet, domnule general, lucrurile astea care pot să ne farmece se bazează probabil toate pe o nebunie străveche!— Sst! N-am voie să ascult aşa ceva! protestă generalul surîzînd...65Armistiţiu mcuHUMt cu lauri fan Wafor şl dartssg (&cftt$Pe cînd revenea spre casă, ea se simţea însoţită de senzaţia teatrală de a fi o fiinţă omenească revenind de undeva de departe. Renunţase să mai danseze acum pe drum, dar dintr-un motiv sau altul, îi răsuna prin cap ca un zumzet cîntarea psalmodiată a acelei replici: „Tatăl meu Parsifal îi poartă coroana, Cavalerul său, eu, sînt numit Lohengrin". Cînd trecu pe uşă şi, printr-o bruscă schimbare de atmosferă, se simţi ieşind din luminozitatea de acum dură şi treptat încălzindu-se a dimineţii tinere şi intrînd în crepusculul adormit al casei scărilor; avea dintr-o dată impresia că fusese prinsă într-o cursă. Treptele pe care urca scoteau sub greutatea ei firavă cîte un sunet mărunt, părînd doar un suspin asemenea unui suflu şi căruia nu-i răspundea nimic în întreaga casă. Clarisse apăsă cu precauţie clanţa camerei de culcare; Walter mai dormea încă. O întîmpinară lumina de culoarea cafelei cu lapte pătrunzînd printre draperiile grele şi mirosul de cameră de copii al nopţii trecute. Buzele lui Walter păreau calde şi îmbufnate ca ale unui adolescent; însă faţa îi era acum simplă, sărăcită parcă. Erau acum de

găsit pe întinderea ei mult mai puţine nuanţe decît lăsa de obicei impresia că ar fi ascuns în expresia ei obişnuită. Nu se citea acum pe ea decît o voluptuoasă nevoie de putere care altminteri nu se arăta privirilor. Clarisse oprită lîngă culcuşul lui, îl contempla nemişcată; şi el se simţi nelămurit, prin somn, tulburat de intrarea ei şi se întoarse pe cealaltă parte. Ea savura cum, simţind că ezită, superioritatea194pe care o are o fiinţă trează asupra uneia care doarme; simţea impulsul să-1 sărute sau sâ-1 mîngîie sau să-1 sperie, dar nu se putea decide să facă ceva din acestea. Nu voia nici să se expună riscului legat de camera de culcare, şi era evident că nu se aşteptase să-1 găsească pe Walter încă dormind. Rupse dintr-o bucată de pungă de hîrtie rămasă pe masă de la nişte cumpărături un colţ şi scrise pe el cu litere mari: „I-am făcut o vizită celui adormit şi-1 aştept în pădure".Cînd Walter se trezi curînd după aceea şi văzu patul gol de alături de al său, îşi aminti tulbure că în timp ce el dormea se petrecuse ceva în cameră, se uită la ceas, descoperi biletul şi îşi alungă repede amorţeala somnului, căci îşi pusese în gînd să se trezească mai deveme în dimineaţa aceasta şi să se apuce de lucru. Cum asta nu mai era însă posibil, i se păru, după oarecare reflecţii, de asemenea justificat să mai amîne o dată lucrul, şi deşi se vedea acum silit să-şi îngrijească singur, cu toate plictiselile decurgînd de aici, de micul dejun, ajunse curînd într-o stare de bună dispoziţie, sub razele soarelui de dimineaţă. Presupunea că acum Clarisse se ascundea pe undeva şi că avea să se manifeste sub forma unei ambuscade îndată ce el însuşi avea să pătrundă în pădure; şi apucă pe drumul obişnuit într-acolo, un drum larg, bătătorit, de căruţe, pe care-1 străbătea în mod obişnuit în vreo jumătate de oră. Era pe jumătate o zi de sărbătoare, aceasta însemnînd una din zilele acelea care sînt de fapt sărbătoare, dar nu sînt socotite oficial ca atare, avînd ca rezultat oarecum straniu că într-o zi ca asta tocmai serviciile publice şi cele depinzînd de ele aveau liber cu totul, în vreme ce oamenii şi prăvăliile mai puţin importante lucrau jumătate de zi. Şi de aici decurgea faptul că Walter avea posibilitatea de a se plimba ca persoană particulară într-o natură doar pe jumătate particulară, şi prin care, în afară de el, nu se mai învîrteau decît cîteva găini nesupravegheate, îşi tot întindea gîtul să vadă dacă la marginea pădurii, sau poate chiar pe drum pînă acolo, nu ar fi descoperit o rochie colorată, însă nu se vedea nimic şi deşi drumul la început fusese frumos, o dată cu căldura tot mai apăsătoare începea să-i scadă călătorului gustul de mişcare. Mersul grăbit făcuse să i se moaie gulerul şi porii feţei, pînă cînd se instala acea senzaţie neplăcută de căldură umedă care degradează trupul omenesc la statutul de rufă spălată. Walter îşi promise să se obişnuiască din nou să se acomodeze cu natura; îşi195menaja drept scuze gîndul că poate se îmbrăcase prea călduros; se nelinişti şi la ideea că poate era vorba de un început de boală; şi gîndurile, care la început îi fuseseră foarte vioaie, îi deveneau în felul acesta treptat tot mai incoerente şi în cele din urmă îi alunecară înmuiate şi nesigure în pantofi, în vreme ce drumul nu mai voia să se termine.La un moment dat se gîndi: „Adevărul e că şi un om aşa-zis normal nu gîndeşte cu nimic mai puţin incoerent decît un nebun!" şi apoi îi veni şi gîndul: „De altfel se şi spune: e o căldură nebună!" Şi surîdea palid la ideea că, desigur, nu se spusese chiar fără nici un temei astfel, căci de pildă schimbarea pe care o provoacă într-un cap fierbintelea febrei este într-adevăr ceva la mijloc între simptomele unei arşiţe obişnuite şi cele ale unei alienări mintale. Şi astfel, fără să se fi vrut aceasta cu tot dinadinsul, se spunea şi despre Clarisse poate că ea fusese totdeauna ceea ce se cheamă o nebună, fără ca să fi fost bolnavă în sensul acesta. Walter ar fi vrut din toată inima să aibă răspunsul la o asemenea întrebare. Fratele ei, medicul, spunea că nu ar fi existat nici cea mai mică primejdie. Insă Walter avea impresia că ştie de mult că, de fapt, Clarisse se afla acum deja dincolo de o anumită graniţă. Uneori i se părea că ea, Clarisse, pluteşte prin preajma lui chiar ca un suflet defunct, despre care se şi spune că nu se poate despărţi imediat de ceea ce iubise în viaţă. Ideea aceasta nu era deloc neindicată să-i inspire mîndrie, căci puţini alţi oameni ar fi fost în măsură să ducă asemenea lupte - cum le spunea el acum, înfiorător de frumoase - lupte de iubire cu oribilul şi monstruosul! La drept vorbind, era uneori speriat. Un şoc neaşteptat sau o prăbuşire nervoasă ar fi putut-o arunca pe de-a întregul pe soţia lui în lumea respingătorului şi a untului, şi asta n-ar fi fost lucrul cel mai rău, căci ce

s-ar fi întîmplat dacă într-o asemenea eventualitate ea nu avea să-i inspire lui oroare? - Nu, Walter presupunea că ea avea în mod necesar să-1 dezguste, căci spiritul degenerat este cu adevărat groaznic! Şi Clarisse ar fi trebuit atunci internată într-un ospiciu, iar pentru asta lipseau banii. Toate acestea erau foarte deprimante. Şi totuşi, uneori, cînd sufletul ei plutea parcă dincolo de geamurile ferestrei, el se simţise atît de plin de îndrăzneală încît nici nu mai voise să ştie dacă n-ar fi vrut s-o tragă înăuntru lingă el sau mai degrabă să se arunce el însuşi afară spre ea. 54196

lCu astfel de gînduri, el uită mersul acesta istovitor în soare, renunţă chiar pînă la urmă să se mai gîndească şi rămase doar într-o stare de animaţie mai vioaie, dar la drept vorbind fără ca aceste gînduri să mai aibă vreun conţinut, sau păstrîndu-şi doar conţinuturile obişnuite deprimante, pe care le mai primea cu oarecare patetism; rătăcea astfel ca un ritm fără melodie, şi cînd o găsi pe Clarisse aproape că s-ar fi împiedicat de ea. Şi ea urmase la început drumeagul acesta lat, şi găsise la marginea pădurii un mic loc adăpostit unde lumina revărsată a soarelui venea, la fiecare suflare de vînt, să amuşine umbra, aşa cum ar face un animal cu o zeiţă. Terenul urca acolo în pantă dulce, şi cum ea se întinsese pe spate, vedea acum lumea ca pe o cupolă minunat suspendată deasupra ei. Printr-o înlănţuire oarecare de forme închipuite, starea de spirit nefirească într-o zi ca cea de astăzi, atît de uşor amestecîndu-i-se în seninătatea gîndurilor, i se înstăpîni din nou în conştiinţă, şi începu, pierdută în această privire neîntre-ruptă cufundîndu-i-se în peisajul parcă turtit din faţa ei, să simtă aceeaşi tristeţe, ca şi cînd ar fi fost silită să preia asupra ei însăşi o suferinţă sau un păcat sau un destin pe care nu le-ar fi putut respinge. O mare singurătate, o neîmplinire precoce, o predispoziţie de a se jertfi, apăsau acum peste lume, tot astfel cum atunci cînd ieşise prima dată din casă în dimineaţa aceea simţise că ziua îi ajungea numai „pînă la glezne". Fără să vrea ochii îi căutau locul unde, dincolo de colinele depărtate, şi nevăzute ei de aici, treuiau să se afle clădirile risipite ale ospi-ciului de nebuni; şi cînd crezu că le-a găsit, asta o linişti, aşa cum pe îndrăgostiţi îi linişteşte să cunoască direcţia în care pornind gîndurile lor ar putea-o întîlni pe fiinţa iubită. Gîndurile ei însă nu „zburau" într-acolo. „S-au chircit acuma, amuţite cu totul ca nişte păsări mari negre, lîngă mine la soare", se gîndea ea, şi senzaţia de măreţie şi de melancolie legată de toate acestea dăinui astfel pînă cînd Clarisse îl văzu de departe pe Walter apropiindu-se. Atunci i se păru deodată că s-a săturat de suferinţa aceasta, se ascunse în spatele unor copaci, îşi ridică mîna pîlnie la gură şi strigă pe cît de tare era în stare: „Cucu!" Apoi se ridică şi alergă mai departe în pădure, îşi schimbă însă curînd iarăşi intenţia şi se aruncă, aproape de cărarea pe care ar fi trebuit s-o apuce Walter, în ierburile şi bălăriile calde de soare. Chipul lui Walter apăru exact atunci şi crezîndu-se neobservat, nu exprima nimic197altceva decît atenţia inconştientă, mereu schimbătoare, pe care o acorda obstacolelor ivite în drum şi aceasta îi crease o înfăţişare ciudată, în fond viril hotărîtă. Cînd se apropiase fără să bănuiască nimic, Clarisse îşi întinse braţul şi-1 apucă de picior şi aceasta fu clipa în care Walter alunecase aproape şi o văzu atunci, coborîndu-şi privirea, pe soţia lui întinsă aproape sub ochii lui şi ea însăşi cu privirile surîzătoare ridicate spre el, şi în ciuda propriilor sale temeri de pînă acum o clipă, ea nu arăta cîtuşi de puţin oribilă.Clarisse rîdea, Walter se aşeză alături de ea pe un ciot de copac şi îşi ştergea gîtul cu batista.— Ei, tu...! începu el, şi apoi mai spuse, de-abia după o vreme: Cînd te gîndeşti că astăzi avusesem de gînd să lucrez...— Aşa ai avut de gînd? îl ironiza Clarisse.Dar de data aceasta nu mai reuşi să-1 rănească. Cuvintele îi ţîşniseră de pe buze şi se amestecaseră în zumzetul vioi al insectelor de pădure, care zvîcneau asemenea unor mici săgeţi de metal prin soare pe lîngă urechile lor. El răspunse:— Recunosc acum că în ultima vreme nu am mai socotit, că merită să lucrez cînd aş fi putut la fel de bine să gust mireasma florilor tinere. Lucrul este ceva care rămîne unilateral şi

contravine datoriei de integralitate!Cum el făcuse o scurtă pauză, Clarisse aruncă o mică ghindă de braţ care-i căzuse sub mînă de mai multe ori în sus în aer şi o prinse de fiecare dată iarăşi.— Ştiu, bineînţeles, şi ce se poate spune împotriva unei asemenea păreri! o asigură Walter.Clarisse lăsă ghinda să cadă la pămînt şi întrebă plină de vioiciune:— Vrei deci să începi iarăşi să lucrezi? Astăzi e nevoie de o artă făcută din trăsături largi de penel şi din intervale muzicale uite aşa mari! şi făcu o mişcare cu braţele, largă poate de un metru.— N-am nevoie să încep chiar imediat, obiectă Walter. De altfel, toată problematica asta a artistului individual mi se pare în continuare suspectă. Avem astăzi nevoie de o problematică a ansamblului...198De-abia pronunţase cuvîntul „problematică" şi i se păru că sună, în tăcerea pădurii din jur, cu totul excesiv. Mai adăugă din cauza aceasta ceva nou:— La drept vorbind, este ceva împotriva vieţii să-i ceri unui om să picteze ceva ce iubeşte; în cazul pictorului de peisaje, natura!— Dar un pictor îşi pictează totuşi şi iubita, obiectă Clarisse. Un pictor în parte iubeşte, în parte pictează!Walter vedea această ultimă şi frumoasă idee a lui cum i se chirceşte în faţa ochilor. Nu mai avea dispoziţie să-i mai insufle o viaţă nouă; oricum, rămînea convins că acel gînd al său fusese plin de semnificaţii şi că ar mai fi avut nevoie doar de o prelucrare atentă. Şi ciripitul cintezoiului, ciocănitul ciocănitoarei, zumzetul micilor insecte: toate acestea nu îndemnau la lucru, ci mai curînd la scufundarea în profunzimile nesfîrşite ale leneviei.— Semănăm totuşi foarte mult, tu şi cu mine, spuse el cu satisfacţie parcă, cum n-am mai găsi uşor o altă pereche! Alţii pictează, fac muzică, scriu, şi eu îmi refuz toate astea; este în fond ceva la fel de radical ca şi fervoarea asta a ta!Clarisse se întoarse pe o parte spre el, se sprijini în coate şi îşi deschise gura într-o replică furioasă.— Am să te eliberez curînd şi de asta! spuse ea repede.Walter o privea de sus cu tandreţe.—- Ce vrei tu să spui atunci cînd afirmi că noi trebuie să ajungem să ne mîntuim de trupul nostru de păcat? întrebă el cu curiozitate.De data aceasta Clarisse nu răspunse. Avea senzaţia că dacă ar fi vorbit acum, totul s-ar fi deschis deodată şi apoi s-ar fi închis la loc prea repede, şi deşi ar fi avut intenţia să spună ceva se simţea ameţită de pădurea din jur; dar pădurea era de partea ei, un lucru ca acesta nu se poate exprima de-a dreptul în cuvinte, dar poate fi limpede simţit.Walter învîrtea mai departe cuţitul în rana aceasta dulce.— Şi chiar ai mai stat de vorbă despre asta cu Meingast? întrebă el insistent, dar în acelaşi timp ezitînd, şi chiar speriat de gîndul că ea ar fi putut face aceasta deşi el i-o interzisese.199Clarisse minţi, căci clătină din cap; dar în vremea aceasta surîdea.— îţi mai aduci aminte de epoca în care noi am luat asupra noastră „păcatele" lui Meingast? o cerceta el mai departe. ^Ii luă acum mîna. Clarisse nu-i lăsă însă decît un deget. E o situaţie ciudată cea în care un bărbat îşi aduce aminte cu egală repulsie, cît şi insistenţă că aproape tot ceea ce îi dăruieşte iubita a aparţinut deja înainte unui altuia; poate că acesta e semnul unei iubiri mult prea puternice, poate al unui suflet slab, şi Walter căuta uneori exact această stare. El o iubise pe Clarisse care avusese pe atunci cincisprezece ani şi pînă împlinise şaptesprezece şi ea nu-i aparţinuse niciodată cu totul şi fără rezerve pe atunci, dar el o iubise aproape mai mult decît pe cea de acum, şi amintirea gesturilor ei de tandreţe, poate fiind doar răsfrîngerea îndrăznelilor lui Meingast, îi excita cu adevărat mai mult decît realitatea incontestabilă, dar în comparaţie plină de răceală, a căsniciei. Ii făcea aproape plăcere să ştie că în momentul de faţă Clarisse mai aruncă cîte o privire piezişă spre Ulrich şi mai ales spre acest nou şi atît de magnific metamorfozat Meingast, şi felul în care aceşti doi bărbaţi acţionau negativ asupra imaginaţiei Clarissei, îi sporea dorinţa pe care o simţea pentru soţia lui, aşa cum umbrele

desfrîului şi ale plăcerii sub ochi îi fac să pară mai mari. Desigur, bărbaţii pe care gelozia îi face să nu mai suporte nimic alături de ei, bărbaţii „întregi", nu vor cunoaşte asemenea simţăminte; însă gelozia lui era plină de iubire, şi în asemenea cazuri chinul este atît de precis, de apăsător, atît de viu, încît aproape că devine o plăcere trăită. Cînd Walter îşi imagina soţia dăruindu-i-se altuia, el trăia senzaţii mai puternice decît atunci cînd o strîngea el însuşi în braţe, şi acum, emoţionat, se gîndea, ca o scuză pentru el însuşi: „Dacă în calitatea mea de pictor, vreau să văd un chip cu cele mai fine inflexiuni ale trăsăturilor lui, atunci nu-1 privesc direct, ci într-o oglindă..." (Ca toţi diletanţii, el acorda o valoare deosebită unor asemenea idei), îl tulbura acum şi gîndul că îi treceau asemenea idei prin minte exact acum cînd se afla în pădure, în mijlocul naturii sănătoase, şi mîinile, ca-re-i strîngeau degetul Clarissei, începură să-i tremure. Trebuia să spună ceva, dar asta nu putea fi ceea ce gîndea el de fapt. încercă să glumească, simţind mai departe această apăsare:200— Acuma, dacă ai vrea să iei tu asupra ta păcatele mele, cum ai face asta?«Surîdea; dar Clarisse remarcase că un uşor tremur i se extindea tot mai mult pe buze. în clipa aceea lucrul îi displăcea, deşi era întotdeauna ceva ciudat şi care stîrneşte rîsul o asemenea imagine, a unui bărbat, care trage după sine un balot prea mare de gînduri inutile şi care se încăpăţînează să treacă prin toate uşile, oricît de mici, către care se simte atras. Se ridicase acum cu totul în capul oaselor, îl privi pe Walter cu ochii ironic serioşi, clătină încă o dată din cap şi începu gînditoare:— Tu nu crezi că pe lumea asta a noastră epocile de manie alternează cu epocile de depresiune? Epocile de elan dense, animate, fecunde, creatoare, cele care aduc noul, cu secole sau decenii descurajate, înfrînte, într-un cuvînt rele?Walter o privea neliniştit.— Aşa stau lucrurile totuşi, numai că eu n-aş putea să-ţi precizez datele, continuă ea şi încheie: Avîntul acesta nici nu trebuie să fie frumos, poate chiar să zguduie multe din cele ce sînt oricum frumoase, poate să se înfăţişeze asemenea unei boli; eu sînt convinsă că omenirea trebuie să fie din cînd în cînd bolnavă mintal pentru a reînnoi sinteza şi a desăvîrşi sănătatea celor superiori!Walter nu voia să înţeleagă aceasta. Clarisse vorbea mai departe:— Oamenii care au o sensibilitate ca a ta şi ca a mea simt asta! Trăim acum într-o epocă de decadenţă şi din cauza asta nici tu nu poţi să lucrezi. Şi, pe lîngă asta, sînt secole şi secole care întorc spatele senzualităţii. Trebuie să te pregăteşti să suferi...Walter era ciudat de emoţionat că o auzise pe Clarisse spunînd: Eu şi cu tine. Ea nu mai vorbise demult astfel.— Şi fireşte există epoci de tranziţie, adăuga Clarisse. Şi oameni ca loan Botezătorul, premergători; poate sîntem noi doi asemenea precursori...Acum răspunse Walter:— Acum că ţi-ai făcut voia şi ai fost în vizită la ospiciu, poate şi noi vom ajunge pînă la urmă la un acord!— Vrei să nu trebuiască să mă mai duc acolo? îl întrerupse Clarisse surîzînd.201— Nu te duce acolo! o rugă Walter. însă o făcea fără nici o putere de convingere, simţea şi el că rugămintea aceasta îi slujea doar ca un fel de acoperire.Clarisse îi răspunse:— Toţi „premergătorii" se plîng de nehotărîrea asta a spiritului, căci ei nu au încă credinţa deplină, dar nici nu îndrăznesc, nici unul din ei, să pună capăt nehotărîrii acesteia! Nici Meingast nu îndrăzneşte, adăugă ea.Walter întrebă:— Si ce ar trebui în fond să se îndrăznească?— înţelegi tu, un popor nu poate fi dement în totul, spuse Clarisse cu o voce şi mai scăzută. Exista doar o nebunie personală. Dacă toţi sînt nebuni, atunci înseamnă că şi cei sănătoşi sînt nebuni, nu-i aşa? Deci poporul nebunilor este poporul celor sănătoşi; doar că trebuie să fie tratat ca popor şi nu ca o adunătură de bolnavi. Şi îţi spun, nebunii gîndesc mai mult decît cei sănătoşi, şi duc o viaţă deschisă, plină de hotărîre, pentru care noi nu avem niciodată destul curaj! E adevărat,

sînt siliţi să trăiască în trupul lor de păcat, sau poate nici ei nu pot face altfel.Walter înghiţi cu efort şi întrebă:— Dar ce înseamnă asta, trupul păcatului? Vorbeşti atît de des despre asta, şi tot astfel şi despre metamorfoză, despre a-lua-asupra-ta-păcatul, despre dublul fiecărei fiinţe şi multe altele de felul acesta, pe care eu şi le înţeleg şi nu le înţeleg.Clarisse surîdea, şi o făcea de data aceasta cu surîsul ei stînjenit şi oarecum excitat.— Asta nu se poate spune aşa, în două cuvinte, răspunse ea. Bolnavii, de pildă, sînt fiinţe duble.— Ei da, asta ai mai spus-o. Dar ce înseamnă asta, la urma urmei?Walter insista, voia să ştie ce anume simţea ea; acuma nici nu mai ţinea să o menajeze.Clarisse îşi gîndea acum răspunsul:— Apolo este în unele reprezentări ale lui şi bărbat şi femeie. Pe de altă parte, Apolo cu săgeţi nu era Apolo cel cu lira, şi Diana din Efes nu era cea din Atena. Zeii greci erau fiinţe din acestea duble, şi noi am uitat asta, dar şi noi sîntem fiinţe duble.După o vreme Walter spuse:202— Exagerezi. Fireşte, zeul cînd ucide este altul decît cel care face muzică...— Nu e deloc firesc, îl contrazise Clarisse. Tu ai fi acelaşi. Ai fi fost doar în mod diferit împins să faci ceva. Puţin şi tu eşti, aici în pădure, diferit de cel de dincolo, din cameră, dar nu eşti altul. Aş putea să spun că nu te schimbi niciodată cu totul în ceea ce faci; numai că nu aş vrea să spun prea mult. Am pierdut noţiunile potrivite pentru asemenea procese. Cei vechi le aveau, grecii, poporul lui Nietzsche.— Da, spuse Walter, poate; poate că am putea fi alţii decît cei care sîntem.Şi apoi tăcu. Făcu să trosnească o crenguţă. Erau întinşi acum amîndoi pe pămînt, cu capetele întoarse unul spre altul, în cele din urmă Walter întrebă:— Şi ce fel de fiinţă dublă sînt eu, în fond? Clarisse rîse.El îşi luă crenguţa de adineauri şi o gîdilă pe faţă. —• Tu eşti ţap şi vultur, spuse ea, şi rîdea iarăşi.— Eu nu sînt ţap, protestă Walter scoţîndu-şi buzele în afară.— Eşti un ţap cu aripi de vultur! îşi completă Clarisse afirmaţia.— Asta ai inventat-o chiar acuma, pe moment? întrebă Walter.Era un gînd care îi venise într-adevăr în clipa aceea, însă acum mai putea adăuga un lucru pe care-1 ştia dinainte:— Fiecare om are un animal în care-şi poate recunoaşte soarta. Nietzsche avea vulturul.— Te gîndeşti poate la ceea ce cheamă totemul. Ştii, încă din vremea grecilor zeii aveau anumite animale care-i însoţeau; lupul, taurul, gîsca, lebăda, cîinele...— Vezi? spuse Clarisse. Eu nu ştiam asta, dar e adevărat. Şi dintr-o dată adăugă: Tu ştii că bolnavii fac tot felul de porcării? Exact ca omul acela de atunci sub fereastra mea!Şi îi spuse povestea cu bătrînul din sala spitalului, care-i făcuse ei semn şi apoi se comportase atît de necuvenit.— Frumoasă poveste, şi asta încă de faţă şi cu generalul! spuse Walter agitat, într-adevăr, nu ai voie să mai mergi acolo!203— Dar, te rog! Generalului i-e pur şi simplu frică de mine, se apără Clarisse.— De ce i-ar fi frică?— Asta nu ştiu. Dar şi ţie ţi-e frică, şi tatii îi era frică, şi chiar şi lui Meingast îi e frică de mine, spuse Clarisse. Probabil că eu am o putere blestemată, aşa încît oamenii, care au în ei ceva care nu e în regulă, trebuie să mi se ofere mie. Şi, pe scurt, îţi spun, bolnavii sînt fiinţe duble, făcute din zei şi ţapi!— Mie mi-e frică pentru tine!Walter şoptise mai degrabă cu vocea scăzută şi cu tandreţe aceasta, decît o rostise cu adevărat.— Bolnavii însă sînt nu numai fiinţe duble din zei şi ţapi, ci şi din copii şi bărbaţi şi din tristeţe şi seninătate, continua Clarisse fără să-1 mai ia în seamă.Walter clătină din cap.— Pentru tine, toţi bărbaţii au ceva de ţap în ei?— Doamne, aşa e! se apără liniştită Clarisse. Eu însămi port doar figura asta a ţapului în fiinţa mea.— Figura! o ironiza puţin Walter, dar fără voia lui; căci schimbarea aceasta continuă a

stărilor ei de spirit îl obosea.— Imaginea, modelul, demonul... numeşte-1 cum vrei! Walter avea nevoie de o clipă de răgaz, ar fi vrut s-oîntrerupă, şi răspunse:— De alfel, recunosc că în multe privinţe noi cu toţii sîntem cu adevărat fiinţe duble. Psihologia mai nouă...Clarisse îl întrerupse cu vioiciune:— Fără psihologie! Voi cu toţii gîndiţi mult prea mult!— Dar adineauri susţineai tocmai că nebunii gîndesc şi mai mult decît noi cei sănătoşi?! întrebă Walter fără voie.— Atunci m-am exprimat prost. Ei gîndesc altfel. Mai energic! răspunse ea, şi continuă: De altfel e indiferent ce gîndeşti; îndată ce acţionezi este cu totul indiferent ce ai gîndit înainte. Din cauza asta găsesc că e bine să nu mai vorbesc atîta, ci să mă duc la nebuni la ei acasă.— O clipă! îi spuse Walter. Care e dublul tău?— Eu sînt în primul rînd bărbat şi femeie!— Dar chiar acum o clipă ziceai ceva despre ţap?— Şi asta. Şi asta! Aşa ceva nu se poate stabili, aşa, cu rigla şi compasul.204— Nu, aşa nu mai merge, gemu Walter deodată; îşi acoperi ochii cu mîinile şi-şi strînse pumnii. Cînd rămase întins astfel, nemişcat şi mut, Clarisse se tui pînă la el, îşi petrecu braţele pe după umerii lui şi-1 sărută de cîteva ori.Walter zăcea mai departe întins fără să se mişte.Clarisse îi şoptea şi îi murmura ceva la ureche, îi explica anume că omul acela de sub fereastra ei îi fusese ei trimis de ţap, şi că ţapul însemna senzualitatea care pretutindeni se despărţise de restul fiinţei omeneşti. Seara toţi oamenii se strecoară unul spre altul în pat, şi lasă lumea în plata Domnului; trebuie să fie împiedicate în sfîrşit aceste risipe josnice ale marilor forţe ale plăcerii care se ascund în fiinţe omeneşti, şi atunci ţapul va ajunge cu adevărat zeu! Asta o auzea spunîndu-i Walter. Şi în fond nu avea dreptate? Şi cum se făcea că era acum pentru el o plăcere să o asculte? Şi cum se întîmplase că încă de demult nimic altceva nu-i mai făcuse astfel plăcere? Nici tablourile pe care le admirase altă dată; maeştrii muzicii, pe care-i iubise, nici ei; nici versurile măreţe şi nici gîndurile sublime? Şi că-i făcea atîta plăcere să o asculte pe Clarisse cînd îi povestea astfel lucruri pe care oricare alţii le-ar fi luat drept simple închipuiri fără rost? Acestea erau întrebările care-i treceau acum prin minte lui Walter. Atîta vreme cît viaţa i se deschisese în faţă, el simţise că toate în ea erau pline de plăcere şi de fantezie; de atunci însă puterea Erosului se desprinsese într-adevăr de toate. Mai făcea el oare acum ceva cu tot sufletul? Nu era tot ceea ce atinge el acum lipsit de substanţă? într-adevăr, de pe vîrful degetelor lui, de pe vîrful limbii lui, din măruntaiele lui, din ochii şi din urechile lui iubirea se rupsese, se despărţise şi ceea ce mai lăsase în urmă era doar cenuşa imitînd forma vieţii, sau, cum îi venea să spună acum cam pretenţios, „zeamă putredă şi puroi într-un pahar de sticlă scumpă"... era „ţapul". Şi alături de el, lîngă urechea lui, era Clarisse; o păsărică deodată începîndu-şi cîntecul profetic în pădure. El nu găsea tonul sugestiv, tonul poruncitor, cu care să-i atragă atenţia unde anume ea mergea prea departe în ideile ei, şi unde nu. Ea era acum toată numai imagini amestecîndu-se nebuneşte una într-alta; şi la fel de plin de imagini fusese şi el odată, îşi spunea acum. Şi despre aceste imagini uriaşe şi măreţe nu ştii niciodată care se vor lăsa să prindă realitate, şi care nu. Fiecare fiinţă omenească poartă deci în sinea ei un205trup de lumină, aşa susţinea acum Clarisse, cei mai mulţi însă dintre oameni se mulţumeau să trăiască în trupul de păcat, şi Walter găsea că poate şi despre el s-ar fi putut spune că purta un trup de lumină în el însuşi, deşi el, poate pentru a face penitenţă, în orice caz de bună voie, trăia în cenuşă. Şi există şi un trup de lumină al lumii. Găsea că această imagine e de-a dreptul măreaţă. E adevărat că nu explica nimic, dar de ce ar fi fost nevoie să explice ceva? Ambiţia înaltă a umanităţii, străduindu-se mereu să iasă la lumină din toate înfrîngerile, se exprima în aceasta. Şi abia în clipa aceea îi trecu prin minte lui Walter că de cel puţin un an de zile Clarisse nu-1 mai sărutase astfel din proprie iniţiativă şi că acum o făcea pentru prima dată

după tot acest răstimp.

64 O ftete de futile, furnalul MDeseori Ulrich se gîndea că ceea ce trăia el laolaltă cu Agathe era doar o sugestie reciprocă şi nu putea fi înţeles decît ca urmare a influenţei gîndului că un destin extraordinar i-ar fi ales pe ei anume. Destinul acesta îl plasa cînd sub semnul gemenilor siamezi, cînd sub cel al împărăţiei Milenare, al iubirii serafice sau al miturilor experienţelor „concave" ale lumii. Aceste conversaţii nu se mai repetau, e adevărat, dar în trecut ele căpătaseră umbra pregnantă a unor evenimente reale despre care fusese vorba odată. S-ar fi putut spune că ar fi fost vorba despre o jumătate de convingere, dacă vrem să spunem că o convingere presupune o gîndire care trebuie în mod necesar să fie sigură de problema care o preocupă; dar există de asemenea şi o convingere deplină care se naşte pur şi simplu din absenţa oricăror obiecţii, pentru că o stare emoţională puternică şi concentrată într~o singură direcţie ţine orice îndoieli departe de propria conştiinţă; uneori Ulrich se simţea aproape convins dinainte şi nici măcar nu ştia de ce anume era astfel convins. Dar dacă atunci se întreba - căci era obligat să pornească de la premisa că suferea de pe urma imaginaţiei şi închipuirilor - ce anume îşi închipuiseră Agathe şi el însuşi la început unul despre altul, şi anume acel simţămînt minunat şi straniu al unuia faţă de celălalt sau acea nu mai puţin minu-206nată şi stranie modificare de gîndire în care se exprima simţămîntul respectiv, constata că nu ştia ce şi-ar fi putut răspunde, căci şi una şi alta îşi făcuseră apariţia încă de la început şi oricare din ele ar fi fost, luat în parte, la fel de lipsit de justificare ca şi alternativa.Asta îl aduce uneori aproape de situaţia de a crede că era vorba de o sugestie, şi trăia atunci acea frică stranie care cuprinde voinţa independentă cînd se simte atacată prin surprindere şi imobilizată dinăuntru. „Ce trebuie să înţeleg eu din toate acestea? Cum se poate explica ce înseamnă această noţiune vulgară de sugestie, pe care o folosea la fel de curent ca toată lumea, fără să o înţeleg? Am citit astăzi ceva despre asta", scria Ulrich pe o bucată de hîrtie. „Limbajul animalelor constă din manifestări ale unor afecte, care provoacă aceleaşi afecte la cele din aceeaşi speţă. Sînt ţipete, apeluri de avertisment, de căutare a hranei, de iubire. Pot să mă adaug şi că ele trezesc nu numai aceleaşi afecte, ci nemijlocit chiar şi acţiunea corespunzătoare. Ţipătul de spaimă, cel de iubire străbate întreaga fiinţă, o înfioară. Cuvîntul tău e în mine şi mă însufleţeşte, dacă animalul ar fi o fiinţă omenească, ar simţi atunci că e aici o unire tainică, dincolo de trupesc. Această sugestibilitate afectivă ar trebui să rămînă intactă şi la om, în ciuda dezvoltării limbajului intelectual. Afectul e contagios; panica, sau căscatul. El stîrneşte uşor reprezentările care-i corespund; un om bine dispus creează în jurul lui veselie. El se extinde şi asupra unor eventuali purtători nepotriviţi; aceasta se poate întîmpla la toate nivelurile şi pe toate treptele, de la stupiditatea unui gaj de iubire pînă la intenţiile de-a dreptul demne de casa de nebuni ale iubirii nebune şi magnifice în nebunia ei. Dar afectul ştie de asemenea să excludă ceea ce nu-i convine, şi într-un fel sau într-altul el provoacă acel comportament uniform şi persistent omenesc, de natură să dea stării de sugestie forţa ideilor fixe. Hipnoza nu este decît un caz particular al acestor relaţii generale. Explicaţia aceasta îmi place şi o adopt acum. Un comportament anume, .uniform şi persistent, care ne izolează însă de viaţă în ansamblul ei; aceasta este starea noastră, situaţia noastră!"Ulrich începuse acum să scrie multe asemenea bilete cu astfel de însemnări. Ele constituiau un fel de jurnal, cu al căror ajutor căuta să-şi păstreze în minte claritatea pe care şi-o simţea ameninţată, îndată ce pusese pe hîrtie această primă207însemnare, îi mai veni în minte şi aceasta a doua: „Ceea ce am numit generozitate, este poate şi ceva înrudit cu sugestia. Sugestia, atunci cînd neglijează ceea ce nu face parte din ea şi cînd atrage la sine ceea ce îi slujeşte, este generoasă". Cînd le transcrisese însă, fireşte că aceste observaţii nu i se mai păreau nici de departe atît de pline de semnificaţii ca atunci cînd şi le însemnase, şi reîncepu să caute o caracteristică, anume, neîndoielnică a acestei stări speciale în care se găseau el şi sora lui. Şi descoperi încă o dată că şi gîndirea ca şi sentimentul erau aici schimbate în acelaşi sens, şi că nu numai că se armonizau în chip cu totul remarcabil, ci şi că se desprindeau ca ceva exclusiv, ca ceva rămas în suspensie şi în stare de aşteptare, de

stările obişnuite în care aspiraţiile şi ideile de orice fel ajung să se amestece indistinct. Cînd asemenea conversaţii între ei îşi găseau ritmul cuvenit - şi în privinţa aceasta sensibilitatea le era destul de puternică - atunci ele nu lăsau niciodată impresia că vreun cuvînt rostit acolo 1-ar fi constrîns pe un altul anume să-1 urmeze sau că vreun gest 1-ar fi determinat pe un altul urmîndu-1, ci că se trezise ceva anume în spirit căreia îi urma un răspuns pe o treaptă supe-rioară. Orice mişcare sufletească devenea descoperirea unei mişcări noi încă şi mai frumoase, şi în aceasta ei se ajutau unul pe altul, şi în felul acesta aveau senzaţia unei gradaţii fără sfîrşit şi a unei enunţări rostindu-se fără coborîri ale tonului. Niciodată nu s-ar fi părut cu putinţă că s-ar ajunge la un ultim cuvînt, căci fiecare sfîrşit era un început şi fiecare ultim rezultat era cel dintîi dintr-o nouă deschidere, astfel că fiecare secundă strălucea în raze asemenea unui răsărit de soare, dar aducea în acelaşi timp cu sine şi înţelegerea liniştită legată de amurg a adevărului că toate sînt trecătoare. „Dacă aş crede în Dumnezeu, aş găsi acum aici confirmarea acelei greu de înţeles afirmaţii potrivit căreia apropierea de Dumnezeu ne face să simţim deopotrivă o înălţare inexprimabilă spre sublim ca şi neputinţa noastră atît de greu apăsătoare!" însemnă Ulrich. ^îşi amintea că mai devreme, la intrarea în viaţa spirituală şi intelectuală, citise cu simţurile incandescente descrierea unor senzaţii asemănătoare în tot felul de cărţi pe care nu le continuase niciodată pînă la capăt, pentru că nerăbdarea şi o anume voinţă de autoritate personală îl împiedicau, cu toate că simţea că ele îl impresionau profund, şi208poate tocmai din cauza aceasta în fond nu mai persista. Apoi el nu mai trăise, de fapt, aşa cum ar fi fost de aşteptat să trăiască, şi dacă se mai întîmpla acum să reia unele din aceste cărţi, şi asta era ceva ce el făcea acum cu plăcere, i se părea că revedea aceste mărturii vechi ca şi cînd ar fi pătruns pînă la ele prin nişte porţi pe care odinioară le trîntise cu dispreţ. Viaţa i se părea că i se întinde netrăită în spate, sau poate chiar în faţă. Proiectele nerealizate pot părea asemenea unor iubite respinse în vis, şi care ar fi rămas frumoase prin trecerea multor ani, în timp ce acela care s-ar fi întors acum la ele ar constata surprins că el însuşi a fost ruinat de trecerea vremii; printr-o minunată extindere a propriilor puteri un astfel de om care ar căuta să se întoarcă şi-ar putea închipui că ar întineri reapropiindu-se de ele, şi Ulrich se găsea acum de cele mai multe ori într-o asemenea stare de spirit plutind între dorinţa de a acţiona şi îndoială, între izbucniri de flăcări şi stingerea în cenuşă. Citea mult acum. Şi Agathe citea mult. Ea era conştientă acum de simplul fapt că pasiunea aceasta de lectură care o stăpînise în toate momentele vieţii, nu mai slujea doar pentru a o distra, ci avea un ţel şi ţinea acum pasul cu fratele ei asemenea unei fete căreia vestmintele fluturîndu-i în vînt nu-i mai lasă timp să se gîndească la drumul pe care-1 străbate. Se întîmpla uneori acum ca cei doi fraţi să se trezească în timpul nopţii, după ce de-abia se duseseră la culcare, şi se reîntîlneau în faţa cărţilor lor sau că în ciuda ceasurilor înaintate nu se lăsau unul pe altul să doarmă. Ulrich scria în însemnările sale în legătură cu aceasta: „Pare să fie singura pasiune pe care ne-o îngăduim. Nici cînd sîntem obosiţi de-a binelea nu vrem să ne despărţim. Agathe spune: «Nu sîntem noi frate şi soră?», adică gemeni siamezi; căci altminteri o asemenea denumire nu ar avea nici un sens. Chiar şi cînd sîntem prea obosiţi ca să mai vorbim, ea nu vrea să se ducă Ia culcare, pentru că nu putem dormi împreună. Eu îi promit că am să rămîn aşezat lîngă ea pînă cînd va adormi, dar ea nu vrea să se dezbrace şi să se întindă în pat, nu pentru că i-ar fi ruşine, ci pentru că astfel ea s-ar găsi într-o situaţie mai comodă, mai altfel decît a mea. Ne îmbrăcăm în haine de casă. De cîtcva ori am şi adormit astfel sprijiniţi unul de altul. Ea ardea toată, ca de febră, de fervoare poate. Fără să-mi fi dat seama, îmi petrecusem, ca s-o sprijin braţul pe după mijlocul ei. Ea are mai puţine gînduri decît mine, dar în209schimb o temperatură mai ridicată. Trebuie să aibă pielea foarte fierbinte. Dimineaţa sîntem palizi de oboseală şi dormim ziua. De altfel de aici nu se naşte nici cel mai mic progres intelectual. Ardem la cărţile acestea ca fitilul în ulei. Nici nu le luăm în mîini altfel în fond pentru a cîştiga din ele altceva decît acest simplu fapt că ardem noi în ele..."Ulrich adăugă: „Omul tînăr ascultă doar cu jumătate de ureche glasul cărţilor care îi devin lui destin; el se şi desprinde în fugă de ele pentru ca să-şi poată ridica propria voce! Căci el nu caută adevărul, el se caută pe sine. Asta s-a petrecut şi cu mine. Urmarea, în linii mari: există

mereu oameni noi şi mereu vechile întîmplări, doar că altfel amestecate între ele! Precaritatea morală a epocii noastre, a secolelor. Ele sînt în esenţă, ca şi cititul acesta pătimaş al nostru, ardere de dragul arderii. Cînd mi-am spus asta pentru ultima oară? Puţin înainte de sosirea Agathei. Ultima cauză a acestui fenomen? Lipsa sistemului, principiului, ţelului, deci şi a posibilităţilor de gradaţie şi a consecvenţei logice în viaţa asta omenească. Sper să pot reţine şi cîteva din ideile care mi-au mai venit în sensul acesta. E vorba de „Secretariatul general" pe care mi-1 imaginasem. Partea ciudată în situaţia mea actuală este însă că sînt mai departe decît am fost vreodată pînă acum de o asemenea participare activă la evoluţiile spirituale de felul acesta. Aici e influenţa Agathei. Ea răspîndeşte imobilitatea în jurul ei. Şi totuşi starea aceasta de incoerenţă are o greutate şi o pierdere a ei. E plină de conţinut. Aş putea spune: tocmai conţinutul acesta mare de beatitudine este ceea ce o caracterizează, şi îmi dau seama că termenul acesta de beatitudine este la fel de vag ca oricare altul. E aici o autodelimitare ezitantă de care eu singur mă fac vinovat! Starea noastră de acum este cea a celeilalte vieţi, care dintotdeauna mi-a plutit prin faţa ochilor. Agathe acţionează aici şi eu mă întreb: este oare o asemenea stare realizabilă ca o viaţă adevărată? De curînd s-a întrebat şi ea asta..."însă Agathe, cînd făcuse acest lucru, îşi lăsase doar cartea să-i cadă în poală şi întrebase:— Poţi iubi două fiinţe omeneşti care îşi sînt duşmani una alteia?Adăugase sub formă de explicaţie:— Uneori citesc în cîte o carte ceva care contrazice ce citisem într-o alta, şi constat că-mi plac, şi una şi cealaltă. Şi210pe urmă stau şi mă gîndesc şi că noi doi, tu şi cu mine, ne contrazicem unul pe altul în multe. Asta n-are nici un fel de importanţă? Sau e vorba aici de cfi deficit de conştiinţă?Ulrich îşi amintise imediat că ea îi mai pusese o întrebare asemănătoare şi cînd se aflase în acea stare de iresponsabilitate cînd modificase testamentul. Aceasta îi crease, în straturi mai adînci, pe sub starea lui de spirit actuală, profunzimi ciudate, o adevărată cavernă, căci curentul principal al gîndurilor lui îl purta, fără ca el să se fi gîndit anume această exprimare a Agathei, îndărăt spre Lindner. Ştia că ea îl vizita pe acest bărbat; e adevărat că nu-i comunicase asta niciodată, dar nici nu făcuse vreo încercare să i-o ascundă.Răspunsul la această formă deschisă de tăinuire a unor fapte îl constituia jurnalul lui Ulrich.Agathe nu trebuia să ştie de existenţa acestui jurnal.Cînd scria în el, avea simţămîntul că săvîrşeşte o infidelitate. Sau că era ceva care îl însufleţea şi în acelaşi timp îi aducea o uşurare, boarea aceasta de răceală simţind-o urcînd dintr-o asemenea faptă rea săvîrşită în taină îi sfîşia farmecul ca de vrajă spirituală, de care i se făcea frică la fel de mult pe cît o dorea.Şi din cauza aceasta, la întrebarea Agathei Ulrich surîsese doar fără să-i dea vreun alt răspuns.Şi acum Aghate întrebase deodată:— Tu ai iubite?Era pentru prima dată că ea îi adresa iarăşi o asemenea întrebare.— Sigur că trebuie că ai, adăugă ea, dar mi-ai spus chiar tu că nu le iubeşti?!Apoi întrebă:— Mai ai vreun alt prieten în afară de mine?Asta o spusese în treacăt, ca şi cînd nu s-ar fi aşteptat acum la vreun alt răspuns, dar de asemenea şi într-un fel de joacă uşoară, fără gînduri, ca şi cînd ar fi ţinut în palmă o grămăjoară micuţă din vreo substanţă preţioasă şi ar fi fost acum cu totul preocupată de ea.Ulrich scrise noaptea tîrziu în jurnalul său răspunsul pe care i-1 dăduse.211

O însemnam ÎH Jurnal, Bcfifţd pertw o itPople a v/efff„Faptul că ea mi-a pus această întrebare a fost doar o mică provocare a vieţii, şi asta ar trebui să însemne: tu şi cu mine trăim doar şi în afara acestei «stări»! La fel de bine s-ar fi putut exclama: «Te rog, dă-mi puţină apă!» Sau: «Stai! nu stinge încă lumina!» Este o rugăminte de moment, ceva grăbit, spontan, şi nimic mai mult. Spun: «nimic mai mult», dar ştiu totuşi: e ca şi cînd o zeiţă ar fugi după un autobuz rugîndu-se s-o ia şi pe ea. Un demers lipsit de orice misticism, o prăbuşire în ruină a delirului! Din asemenea mici incidente se vede limpede în ce

mare măsură starea noastră are drept premisă o anumită dispoziţie determinată a inimii şi sentimentelor şi se răstoarnă pe loc în clipa cînd se tulbură echilibrul.Şi totuşi asemenea clipe sînt cele care ne fac cu adevărat fericiţi. Ce frumoasă e vocea Agathei! Cîtă încredere vibrează într-o asemenea rugăminte atît de mică atunci cînd apare într-un context elevat, solemn! E emoţionantă, cum ar fi, într-un buchet de flori scumpe, un fir de lînă agăţat acolo de la rochia fiinţei iubite, sau o bucăţică de sîrmă îndoită pe care mîinile florăresei n-au avut puterea s-o rupă. In asemenea clipe ştii perfect de bine că-ţi dai prea multă importanţă, şi totuşi tot ceea ce înseamnă mai. mult decît însemni tu însuti, toate gîndurile omenirii ţi se par o pînză de păianjen şi trapul întreg este atunci ca un deget care o sfîşie într-o secundă şi de care mai rămîne prinsă o bucăţică.Spuneam tocmai: mîinile florăresei, şi m-am lăsat în legănarea unei comparaţii, ca şi cum o asemenea femeie n-ar fi putut fi o persoană bătrînă şi grasă. E ca un clar de lună mincinos! Şi din cauza asta am preferat să~i fac Agathei o expunere metodică în loc să-i dau un răspuns nemijlocit. Dar la drept vorbind n-am făcut altceva decît să-i descriu viaţa la care visez eu. Am să repet asta aici şi, dacă am să fiu în stare, într-o versiune îmbunătăţită.In centru se află ceva, un lucru căruia eu i-am dat denumirea de motivare, în viaţa obişnuită, noi nu acţionăm potrivit unor motivaţii, ci potrivit necesităţii, într-o înlănţuire212de la cauză la efect; e adevărat că intră întotdeauna în această înlănţuire ceva din noi înşine şi din cauza asta ne considerăm ca fiind liberi. Această libertate de voinţă este capacitatea oamenilor de a face de bunăvoie ceva ce ei vor să facă involuntar, însă motivaţia n-are nici o legătură cu voinţa; ea nu poate fi considerată potrivit legii opoziţiei dintre constrîngere şi libertate, ea este deopotrivă cea mai riguroasă constrîngere ca şi cea mai mare libertate. Am ales acest termen pentru că nu am găsit altul mai bun; el este poate înrudit cu termenul motiv din limbajul pictorilor. Cînd un pictor de peisaj porneşte dimineaţa de acasă cu intenţia de a-şi căuta un motiv, are să şi-1 şi găsească de cele mai multe ori, adică are să găsească exact ceva care să împlinească aceste intenţii; sau, s-ar putea i spune mai exact, ceva care să se potrivească acestor intenţii -laşa cum un cuvînt se potriveşte unei guri dacă nu e prea volu-Iminos pentru o asemenea gură. Căci ceva care împlineşte nişte J aşteptări, e un lucru rar poate, mai degrabă e ceva care umple pşi se revarsă, depăşeşte aceste intenţii şi cuprinde omul întreg. Pictorul care ar voi să picteze «ceva», fie şi numai într-o „concepţie personală", pictează în sine, pictează pentru mîntuirea sufletului său, şi numai în asemenea clipe are un motiv în faţă, în toate celelalte clipe caută doar să se convingă Ide fapt că 1-ar avea. A coborît ceva asupra lui care îi distruge S intenţia şi voinţa. Dacă spun că acest ceva nici n-ar avea ceva i comun cu intenţia şi voinţa, exagerez fireşte. Dar trebuie să S exagerezi cînd ai în faţă patria sufletului tău propriu. Există desigur tot felul de nuanţe, dar aşa cum există nuanţe în spectrul culorilor: treci prin nenumărate tranziţii de la verde la roşu, dar o dată ce ai ajuns la roşu eşti acolo cu adevărat cu totul şi cu totul şi nu mai e nici cea mai mică urmă de verde. Agathe spune că e aici aceeaşi gradaţie ca între a lăsa să se facă cele mai multe lucruri, a face unul sau două lucruri din înclinaţie şi în sfîrşit a acţiona din iubire.Oricum, există aceeaşi gradaţie şi în limbaj. Se poate face limpede o deosebire între un gînd care este doar^ gînd şi unul care pune în mişcare întreaga fiinţă omenească. Intre ele există tot felul de tranziţii. I-am spus Agathei: să nu mai vorbim decît despre ceea ce emoţionează şi mişcă omul în întregul lui!Dar cînd sînt singur văd deodată cît de neclar e asta. Pe mine mă poate emoţiona şi un gînd ştiinţific, însă aceasta213nu e felul de emoţie care e importantă pentru mine. (Pe de altă parte şi un afect poate să mă emoţioneze în toată fiinţa, şi totuşi după aceea tot ce-mi rămîne este doar un fel de stupoare.) Cu cît este mai adevărat ceva, cu atît ajunge asta să fie îndepărtată de noi într-un fel anume, ciudat, oricît de îndeaproape ne-ar fi atins. De o mie de ori deja m-am întrebat despre relaţiile acestea ciudate. S-ar putea spune, de pildă, că pe cît e mai puţin «obiectiv» ceva, adică «subiectiv», cu atît ar trebui atunci să fie întors spre noi în acelaşi fel; dar nu e deloc aşa; subiectivitatea întoarce spatele fiinţei noastre lăuntrice la fel de mult ca şi obiectivitatea. Eşti subiectiv în anumite probleme, atunci cînd gîndeşti astăzi aşa şi mîine altfel, fie pentru că nu

eşti destul de bine informat, fie pentru problema aceasta anume depinde de arbitrariul sentimentului; dar ceea ce am vrea să ne spunem unul altuia eu şi Agathe nu este expresia prematură sau întîmplătoare a unei convingeri pe care un prilej mai bun ar putea-o ridica la rangul de adevăr, dar care ar putea fi la fel de bine recunoscută ca o eroare, şi nimic nu e mai străin acestei stări în care ne aflăm noi decît iresponsabilitatea şi nedesăvîrşirea unor asemenea inspiraţii spirituale, căci între noi toate sînt dominate de o lege strictă, chiar dacă nu am putea-o exprima în cuvinte. Graniţa între subiectivitate şi obiectivitate o străbate pe cea de-a lungul căreia noi ne mişcăm fără a o atinge.Sau ar trebui poate să mă refer aici la subiectivitatea efervescentă a polemicilor pe care le-am dus cu cei cu care mi-am trăit laolaltă tinereţea? La amestecul de sensibilitate personală şi obiectivitate, la convertirile şi ipostaziile lor? Prin conţinutul lor oscilant şi nelămurit ele constituie treapta pregătitoare a politicii, istoriei, umanismului. Ele emoţionează întreaga persoană, ele intră în legătură cu pasiunile şi caută să le dea demnitatea unei legi spirituale şi aparenţa unui sistem infailibil. Importanţa pe care o au pentru noi constă în faptul că ne indică anume cum trebuie să ne comportăm. Şi ceea ce e bine şi atunci cînd Agathe îmi spune ceva este că totdeauna cuvintele ei trec parcă prin toată fiinţa mea, şi nu numai prin domeniul intelectual căruia ele i s-ar fi adresat. Dar ceea ce se petrece între noi nu are probabil mare importanţă. E ceva atît de liniştit. Se sustrage cunoaşterii, îmi vin acum în minte cuvintele lăptos şi opalin: ceea ce ajunge să se întîmple între noi este ca o mişcare anume într-un lichid licăritor, dar nu214^HP" 'foarte translucid, şi care se lasă mişcat şi purtat de această mişcare. Este aproape total indiferent ce se întîmplă; totul trece prin centrul vieţii. Sau vine de acolo înspre noi. Se naşte cu sentimentul ciudat că tot ceea ce am făcut vreodată sau am fi putut face ia parte la asta. Dacă vreau să descriu asta la modul cel mai concret cu putinţă, trebuie să spun: Agathe îmi dă un răspuns oarecare, sau face ceva, şi îndată acest ceva capătă pentru mine exact la fel de multă importanţă cît şi pentru ea, probabil aceeaşi importanţă sau una asemănătoare. Poate că în realitate eu nu o înţeleg deloc cum trebuie, dar o completez în direcţia propriei ei mişcări interioare. Ghicim în mod evident, pentru că sîntem amîndoi stăpîniţi de o aceeaşi tulburare, ce anume poate spori această excitaţie, şi sîntem siliţi să o urmăm irezistibil în evoluţia ei... Cînd două fiinţe trăise o aceeaşi mînie sau iubire, ele se exaltă reciproc într-un acelaşi fel. însă extraordinar este tocmai caracterul particular anume al excitaţiei şi semnificaţia pe care o capătă toate în această tulburare.Dacă aş putea spune că aveam sentimentul de a trăi în acord cu Dumnezeu, atunci ar fi simplu; dar cum s-ar putea descrie la un mod cu totul necondiţionat ce anume ne excită astfel tot timpul? «în acord» e exact, dar nu se poate spune cu ce anume. Sîntem însoţiţi de sentimentul că am atins centrul fiinţei noastre, că am atins centrul tainic în care s-a pierdut forţa de a evada a vieţii, în care încetează neîncetata învîrtejire a trăirii, în care banda rulantă a impresiilor şi expulzărilor care-i imprimă sufletului asemănarea cu o maşină, s-a oprit locului, în care mişcarea este odihnă, senzaţia că am ajuns pe axa pe care se învîrteşte sfîrleaza. Acestea toate sînt exprimări simbolice, şi detest aceste simboluri tocmai pentru că ni se oferă cu atîta uşurinţă şi se desfăşoară astfel la nesfîrşit fără să dea vreun rezultat. Prefer să încerc încă o dată şi cu cît mai multă răceală îmi e cu putinţă: excitaţia în care trăim noi este excitaţia justeţei. Mă simt într-o oarecare măsură liniştit de acest cuvînt, la fel de neobişnuit cît e de plin de răceală într-o asemenea accepţiune, în sentimentul acesta al justeţei se cuprind satisfacţia şi saţietatea dorinţelor, convingerea intră de asemenea aici, şi împăcarea este starea aceea profundă în care te scufunzi după atingerea ţelului. Dacă am să continuu să-mi reprezint acestea şi mă întreb, ce ţel anume a fost atins? atunci văd că nu ştiu. Este din nou vorba de acordul cu acel indefinit215«ce» anume. Şi, în fond, nici nu e cu totul exact să vorbim aici despre starea de atingere a ţelului; cel puţin este la fel de adevărat faptul că această stare cuprinde o impresie durabilă de gradaţie. Dar o gradaţie fără progres. Tot astfel, este o stare a celei mai mari fericiri, dar care nu ne duce dincolo de un surîs fără putere. Ne simţim în fiecare clipă ridicaţi spre înalt, dar lăuntric ca şi în afară rămînem cît se poate de nemişcaţi; mişcarea nu încetează niciodată, dar este doar o pendulare într-un spaţiu cît se poate de îngust. Şi este şi o concentrare profundă aliată cu o risipă largă, şi conştiinţa unei activităţi vii e legată de cea a covîrşirii de o

întîmplare pe care nu o înţelegem îndeajuns. Şi astfel proiectul meu de a mă limita la cea mai rece descriere se încheie iarăşi deodată în contradicţii neliniştitoare. Dar ceea ce i se prezintă spiritului într-o atît de profundă sfîşiere este ca trăirea de o mare naturaleţe. Pur şi simplu lucrurile stau astfel; şi aşa ar trebui să fie ele şi pentru înţelegerea justă.Şi de altfel nu există între Agathe şi mine nici cea mai mică deosebire de vederi, atunci cînd la întrebarea: «Cum ar trebui să trăiesc?» pe care ne-am pus-o amîndoi răspunsul este: «Aşa trebuie trăit!»Şi uneori asta mi se pare nebunesc".

gfrşttul fftsewttarf/. (Sfaturi vff„Acum văd problema încă şi mai limpede. Există ceva în viaţa omenească în măsură să dea fericirii durata ei scurtă, şi asta în atît de mare măsură încît fericirea şi durata ei restrînsă par să fie de nedespărţit ca fratele şi sora. Aceasta face ca toate ceasurile mari şi fericite ale existenţei noastre să fie acum incoerente — un timp care rămîne sfărîmat în cioburi în timp -şi aceasta e ceea ce imprimă tuturor celorlalte ceasuri coerenţa lor necesară, coerenţa lor de urgenţă. Şi acest ceva face ca viaţa pe care o ducem să nu ne mai emoţioneze profund. Acest ceva are ca efect că am putea la fel de bine să mîncăm oameni ca şi să construim catedrale. Este cauza principală pentru care se întîmplă în permanenţă «doar acelaşi lucru», ceea ce e real doar la modul exterior. Acest ceva este de vină că sîntem216acum înşelaţi de toate pasiunile noastre. Acest ceva scoate la iveală zădărnicia mereu repetîndu-se a tinereţii şi veşnica revoluţie fără sens a epocilor. Acestui ceva trebuie să i se atribuie faptul că acţionează numai nevoia de activitate şi nu omul, că acţiunile noastre se îndeplinesc în chip atît de necesar ca şi cînd ar fi mai legate ele între ele unele de altele şi nu de noi, că trăirile noastre rămîn în aer în loc de a intra în propria noastră voinţă. Acest ceva înseamnă că, în ciuda risipei de spirit pe care o dăm la iveală, nu sîntem în stare să realizăm nimic bun, el face ca noi înşine să nu ne mai iubim pe noi înşine, şi ca oricît ni s-ar părea că sîntem de înzestraţi să nu mai găsim în nimic în jur vreun scop.Şi acest ceva asta este: că ieşim mereu, iarăşi şi iarăşi, din starea de semnificaţie pentru a pătrunde în cea a lipsei de semnificaţie în sine şi pentru sine, pentru a încerca să aducem acolo o semnificaţie. Ieşim din starea a ceea ce este plin de sens pentru a intra în starea necesarului şi a necesităţilor, ieşim din starea vieţii pentru a intra în lumea morţii. Dar acum, cînd am transcris asta, constat că ceea ce spun eu e o tautologie şi în aparenţă ceva care nu spune nimic. Dar înainte de a scrie asta, în mintea mea era acest gînd: «Agathe îmi dă un răspuns oarecare, un semn; asta mă face fericit!», şi apoi şi gîndul: «nu ieşim din lumea spiritului pentru a aşeza spiritul într-o lume nespirituală». Şi mi se părea că acest gînd ar fi fost desăvîrşit şi că prin cuvîntul acesta de «ieşire» exprimam exact ce voiam să spun. Ajunge deci să mă reîntorc în această stare pentru ca să mi se pară mai departe că astfel stau lucrurile.Trebuie să mă întreb acum cum ar putea să mă înţeleagă un străin. Dacă spun «semnificaţie», el va înţelege desigur: «ceea ce este semnificativ». Cînd spun «spirit», el înţelege în primul rînd «însufleţire», gîndire vie, percepţie şi voinţă. Şi i se pare natural că el trebuie să iasă din lumea spiritului şi să poarte semnificaţia ei în viaţă, şi chiar va considera o asemenea dorinţă de «spiritualizare», drept cea mai demnă împlinire dintre toate sarcinile omeneşti. Cum pot eu explica acum că «spiritualizarea» este de acum păcatul originar, şi că «a nu părăsi lumea spiritului» este o poruncă dintre cele care nu cunoaşte trepte de realizare, ci pur şi simplu trebuie îndeplinită cu totul sau absolut deloc?între timp mi-a venit în minte o explicaţie mai bună. Excitaţia, febra aceasta în care ne găsim Agathe şi cu mine nu217împinge nici spre acte şi nici spre adevăruri, adică nu întrerupe şi nu secţionează nimic, ci curge prin ceea ce provoacă şi scoate la iveală, revenind iarăşi în sine însăşi. Fireşte, aceasta este numai o descriere a formei sub care se înfăţişează fenomenul de care e vorba. Dar dacă descriu' ceea ce trăiesc în felul în care o fac, atunci cuprind în această descriere şi rolul schimbat, cu totul altul, pe care-1 are acum comportamentul, acţiunea mea: ceea ce fac eu nu mai este descărcarea tensiunii mele şi forma definitivă a unei stări în care m-am găsit eu, ci

este o trecere, un releu pe drumul de întoarcere spre semnificaţie.Oricum, aproape că aş fi spus: reîntoarcere spre o intensificare a tensiunii mele; dar aici înţeleg acum una dintre contradicţiile pe care le dă la iveală starea noastră, anume că nu arată nici un progres, şi că deci nu poate comporta nici o intensificare. Apoi am crezut că trebuie să spun «întoarcere spre mine însumi» - atît de imprecis este totul! - însă starea aceasta nu este cîtuşi de puţin egocentrică, ci este întoarsă plină de iubire spre lume. Şi iarăşi am scris pînă la urmă «semnificaţie» şi cuvîntul stă acum bine şi firesc în contextul său, fără ca pînă acum să fi reuşit să-i descojesc, cum ar veni, cuprinsul.Oricît de nesigur ar rămîne totul, adevărul e că am visat totdeauna la o viaţă în care aceasta ar fi elementul esenţial, în oricare alt mod de viaţă am avut totdeauna senzaţia că am văzut acest element, că 1-am uitat şi nu 1-am mai regăsit niciodată. Asta mi-a răpit satisfacţia din tot ceea ce este doar calcul şi gîndire pură, m-a făcut să mă întorc în mine însumi după oricare din aventurile şi pasiunile mele, cu gustul fad al eşecului, pînă cînd în cele din urmă mi-am pierdut aproape orice poftă de a mai face ceva. Asta s-a întîmplat pentru că n-am vrut să mă las silit de nimic să părăsesc domeniul semnificaţiei. Acum aş putea să spun de asemenea şi ce este „motivul". Motivul este ceea ce duce din semnificaţie în semnificaţie. Se întîmplă ceva sau se spune ceva şi aceasta sporeşte sensul a două vieţi omeneşti şi le leagă prin acest sens, şi ceea ce se întîmplă, ce noţiune fizică sau juridică reprezintă această întîmplare, rămîne toată vremea perfect indiferent, nici nu mai face parte din acest eveniment propriu-zis.218Dar pot eu să-mi reprezint ce spune asta în întreaga sa accepţie, o, fie şi numai în accepţia sa cea mai elementară? Trebuie să încerc. Un om face ceva: nu, nu am voie să evit chestiunea, profesorul Lindner face ceva! El stîrneşte o înclinaţie a Agathei. Eu simt ceea ce se întîmplă, aş vrea să zădărnicesc şi să contrazic asta şi - în clipa în care cedez aversiunii mele, ies din cercul semnificaţiei. Ceea ce simt eu nu poate deveni niciodată un motiv pentru Agathe. Pieptul meu poate să fie plin de iritare sau de mînie, capul poate fi un arsenal de obiecţii extreme şi scînteietoare - inima îmi este goală! Starea mea e atunci deodată negativă! Starea mea nu mai e pozitivă! Şi aici mi-a căzut iarăşi în mînă un minunat cuplu de noţiuni. De ce ajung iarăşi la calificativele acestea pozitiv şi negativ? îmi amintesc pe neaşteptate de o zi cînd eram de asemenea aşezat în faţa foii de hîrtie şi făceam încercarea de a scrie - atunci trebuia să fie vorba de o scrisoare către Agathe. Şi îmi amintesc treptat: O stare a lui «Fă!» şi una a lui «Să nu faci!» cînd acestea două erau părţi componente amestecate ale oricărei morale, cea a lui «Fă!» predominînd cînd morala e în faza ei de creştere, cea a lui «Să nu faci!», cînd ea şi-a atins saţietatea şi suveranitatea, - şi această relaţie între «comandament» şi «interdicţie» nu este exact aceeaşi cu ceea ce astăzi denumesc pozitiv şi negativ? Relaţia dintre Agathe şi mine nu e caracterizată prin faptul că totul este comandament şi nu interdicţie? îmi amintesc că am vorbit atunci despre bunătatea pasionată, afirmativă a Agathei, care într-o epocă în care lucrurile acestea nu mai sînt înţelese, apare asemenea unui viciu străvechi, barbar. Am spus: e ca întoarcerea acasă după ce a trecut foarte multă vreme şi bei iarăşi apa din fîntîna satului tău! Şi comandamentul nu înseamnă fireşte că am comanda, ci că tot ceea ce facem ne comandă ceea ce este cel mai înalt lucru din noi.Să nu mai părăsim deci cercul semnificativului, ar însemna atunci acelaşi lucru ca a trăi o viaţă în pura pozitivi-tate? Mă sperii aproape la gîndul că aceasta este şi acelaşi lucru cu «a trăi la modul esenţial», deşi trebuia să mă aştept şi la asta. Căci ce altceva ar însemna «la modul esenţial»? Termenul vine, fără îndoială, din mistică sau din metafizică şi defineşte opusul tuturor întîmplărilor terestre, neliniştite şi îndoielnice; dar de cînd ne-am despărţit de ce e ceresc, ceea ce defineşte acest termen trăieşte pe pămînt sub forma dorinţei219pasionate de a o găsi printre miile de convingeri morale pe acea unică în măsură să-i dea vieţii un sens neschimbător. Conversaţii interminabile între mine şi Agathe în legătură cu asta! Dorinţa ei juvenilă de a găsi învăţăminte morale alături de sfidarea pe care o reprezintă intenţia ei de a-1 omorî pe Hagauer şi care cel puţin a făcut-o să-1 lezeze cu adevărat în posesiunea şi averile lui! Şi aceeaşi căutare a convingerilor pretutindeni în lume: presentimentul că omul nu poate trăi fără morală, şi profunda nelinişte provenind din constatarea că propriile sentimente subminează orice morală! Şi unde se află oare posibilitatea

unei vieţi «totale», unei convingeri «totale», unei iubiri care să fie fără nici un fel de amestec de neiubire, fără nici un rest de egocentrism şi egoism? Şi aceasta înseamnă totuşi: a trăi doar la modul pozitiv. Şi înseamnă: să nu accepţi nici un eveniment fără «semnificaţie», de fiecare dată cînd vorbesc de o «stare niciodată luînd sfîrşit», prin opoziţie cu «instantaneitatea veşnică şi zadarnică» a restului activităţii noastre .obişnuite sau de subordonarea fiecărei stări de o clipă faţă de o «stare dăinuitoare» a sentimentului, care să ne redea «responsabilitatea». Aş putea continua pe pagini întregi să repet asemenea formulări care ar descrie sub un aspect sau altul ceea ce vrem să spunem. Noi am rezumat asta ca însemnînd a «trăi la modul esenţial», şi am auzit asta formulat astfel şi de alţii, dar am fost totdeauna stînjeniţi de rezonanţele emfatice, supraterestre ale acestui termen, numai că nu aveam la îndemînă nici un altul pe care să-1 fi putut folosi. Şi deci nu e mică acum surpriza cu care îmi găsesc deodată aproape dăruit în mînă ceea ce căutam adineauri în nori!E adevărat că face parte dintre caracteristicile stării noastre faptul, că fiecare observaţie nouă le absoarbe în sine pe toate cele mai vechi, astfel că nu mai există nici o ierarhie între ele, şi par mai degrabă să fie nesfîrşit de complex implicate unele în altele. Aş putea continua şi aş putea la fel de bine denumi starea aceasta a noastră ca fiind generoasă, şi asta de altfel am şi făcut-o acum cîteva zile, după cum aş putea s-o caracterizez şi ca fiind creatoare, căci facerea şi creaţia sînt posibile numai într-un comportament cu totul şi cu totul pozitiv, şi de altfel şi asta concordă întru totul; în sfîrşit, o asemenea viaţă în care fiecare clipă ar fi cît mai semnificativă ar putea fi cu putinţă, ar fi şi acea «viaţă în înţelesul exigenţei220maximale» pe care mi-am imaginat-o uneori ca fiind completarea sufletească a acelui laconism hotărît al ştiinţei reale. Dar fie că aş alege pentru a le defini termeni ca maximale, generoase, creatoare sau semnificative, esenţiale sau totale, cum aş putea face eu ca sentimentele mele în ce-1 priveşte pe profesorul Lindner să poate fi astfel caracterizate? Aceasta este întrebarea la care e vorba să revenin, experimentam cruciş, răspîntia principală! îmi amintesc că i-am refuzat acestui individ posibilitatea de a se mai interesa de Agathe. De ce? Pentru că interesul, fie chiar şi numai înţelegerea, nu sînt niciodată posibile prin «punerea-în-locul-altuia», ci doar în faptul că şi unul şi altul participă împreună la ceva mai important şi mai mare. Nici eu nu pot simţi laolaltă cu ea durerea de cap a surorii mele; dar mă simt transpus împreună cu ea într-o stare în care nu mai există dureri sau în care şi durerea are aripile zvîcnitoare ale seninătăţii.Simt îndoieli, văd că aici e o exagerare. Dar poate asta se întîmplă doar pentru că eu nu sînt în stare de extaz?Şi în ce-1 priveşte pe Lindner trebuie deci să mă comport aproximativ în felul în care aş fi legat de el întru Dumnezeu. Ar ajunge pentru aşa ceva şi un ansamblu mai mic, cum ar fi naţiunea sau oricare altă fraternitate. Cel puţin ajunge pentru a-mi caracteriza propria atitudine. Ajunge chiar şi o idee comună. Trebuie să fie doar ceva viu şi nou, care doar să nu fie nici Lindner şi nici eu însumi. Astfel că şi răspunsul la întrebarea Agathei ce anume înseamnă o contradicţie între două cărţi pe care le iubeşte pe amîndouă, sună: nu e vorba deloc de un calcul, de o cumpănire, ci înseamnă o a treia entitate vie care să închidă în sine ambele părţi. Şi aşa era şi viaţa pe care am avut-o totdeauna, chiar dacă rar fiind clară, în faţa ochilor: oamenii uniţi între ei, eu unit cu oamenii prin ceva anume care ne face să renunţăm la sutele noastre de aversiuni personale. Contradicţiile şi adversităţile care există între noi, pe acestea nu le poţi nega, dar putem să le gîndim ca fiind «suspendate», abolite, aşa cum cursul puternic al unui fluviu aboleşte ceea ce întîlneşte în cale. Atunci n-ar mai exista între oameni anumite senzaţii şi ar exista altele. Toate senzaţiile imposibile ar putea fi înţelese ca fiind neutre şi negative; sau ca fiind meschine, iritante, opre-sante, josnice, dar şi ca fiind indiferente sau doar născute din relaţiile pur necesare. Şi atunci cele care rămîn ar fi măreţe,221debordante, exaltante, greoaie, afirmative, ascendente: nu le pot descrie acum în grabă aşa cum trebuie, dar erau înfipte ca un vis în adîncurile trupului meu, şi pînă la urmă nu voiam în fond, pur şi simplu, să-i iubesc pe toţi oamenii şi viaţa întreagă?! Şi, în fond, n-aş fi eu cu braţele mele, cu muşchii mei antrenaţi astfel pînă la încordarea răutăţii înseşi, o fiinţă care simte nevoia iubirii, care e nebună de dragoste? Asta să fie formula secretă a vieţii mele?

Pot să-mi imaginez asta cînd fantazez astfel şi cînd mă gîndesc la lume şi la oameni, dar nu cînd mă gîndesc la Lindner, la omul determinat, ridicol, la bărbatul pe care Agathe poate că-1 va vizita iarăşi mîine ca să vorbească împreună cu el ceea ce nu discută cu mine. Şi atunci ce rămîne? Faptul că există două grupuri de sentimente care ar putea fi aproximativ separate între ele şi pe care n-aş putea să le categorisesc acum iarăşi decît ca fiind stări pozitive şi negative, fără ca prin aceasta să le judec în ce priveşte valoarea, ci doar după natura apariţiei lor; deşi pe una din aceste două stări generale eu o iubesc cu ce e mai profund (şi asta înseamnă şi: mai bine ascuns) în sufletul meu. Şi rămîne o realitate faptul că eu mă aflu acum în această stare aproape constant, şi Agathe de asemenea! Poate că aceasta e o mare încercare pe care destinul o face acum cu mine. Poate că tot ceea ce am încercat eu nu a fost decît pentru ca eu să trăiesc asta. însă mi-e teamă, de asemenea, că, în tot ceea ce am avut impresia că văd pînă acum, se ascunde un cerc vicios. Căci eu nu vreau - dacă acum mă întorc iarăşi la motivul iniţial - să ies din starea de „semnificaţie", şi dacă vreau să îmi spun ce anume e semnificaţia, atunci recad mereu în starea în care mă aflu acum, adică asta însemnînd că nu vreau să ies dintr-o anumită stare. Astfel că nu cred că văd adevărul; dar, sigur, ceea ce trăiesc eu acum nu este nici pur şi simplu ceva subiectiv, e ceva care tinde cu mii de braţe spre adevăr. Din cauza aceasta ar putea într-adevăr să mi se pară ca o sugestie. Toate sentimentele mele sînt ciudat de asemenea sau avînd toate o asemenea orientare, şi cele care li se opun sînt excluse şi această stare afectivă, care reglementează unitar acţiunile, este tocmai ceea ce se consideră de obicei a fi elementul caracteristic al unei sugestii. Dar poate fi considerată ca fiind o sugestie tocmai ceva al cărei presentiment, ale cărei prime urme eu sînt în stare să le regăsesc aproape pe tot parcursul vieţii mele?222Deci ce rămîne? Nu imaginaţia, şi nici realitatea; dacă nu e nici sugestie, ar trebui aproape să conchid că e un început de suprarealitate."

vw6?

lansează o MtMffa/ a/ P&liUn soldat nu trebuie să se lase intimidat de nimic, şi astfel generalul Stumm von Bordwehr fu singurul care reuşi să pătrundă pînă la Ulrich şi Agathe; poate fusese şi singurul căruia ei nu-i făcuseră aşa ceva cu totul imposibil, căci chiar şi cei care fug de lume pot lua măsuri ca să le parvină totuşi poşta o dată la paisprezece zile. Şi astfel, acum cînd el îi tulbură prin intrarea lui din continuarea conversaţiei lor, el exclamă cît se poate de satisfăcut:— Nu a fost uşor să înfrîng toate obstacolele liniilor avansate şi să pătrund pînă la poziţia principală! îi sărută cavalereşte Agathei mîna şi i se adresă ei în special cu vorbele: Am să ajung un om renumit pur şi simplu pentru că v-am văzut! Toată lumea întreabă ce evenimente anume i-a înghiţit pe cei doi inseparabili, vă reclamă prezenţa, şi eu sînt într-un anumit fel delegatul societăţii întregi, chiar al patriei, pentru a descoperi cauza dispariţiei dumneavoastră! Vă rog să mă iertaţi dacă aş părea prea insistent!Agathe îi urmă bun venit, aşa cum se cuvine în asemenea împrejurări; însă nici ea şi nici fratele ei nu reuşiră să-i ascundă imediat vizitatorului care le stătea acum înainte ca o personificare a slăbiciunii şi nedesăvîrşirii viselor lor, adevărul că fuseseră cu gîndurile aiurea; şi cînd generalul Stumm se retrase cu cîţiva paşi din faţa Agathei se lăsă o tăcere ciudată. Agathe era în picioare de o parte a mesei celei lungi, Ulrich de cealaltă parte, şi generalul asemenea unei corăbii cu pînze imobilizată deodată de căderea vîntului, se afla acum aproximativ la jumătatea distanţei între ei doi. Ulrich ar fi vrut să-i iasă în întîmpinare vizitatorului, dar nu se clintise din loc. Stumm remarcă acum că într-adevăr îi deranjase, şi se gîndea cum ar fi putut salva situaţia. Pe toate trei chipurile întîrzia schiţa crispată a unui surîs prietenos. Această tăcere dură doar o fracţiune de secundă; dar tocmai atunci223privirea lui Stumm căzu pe o mică figurină din carton presat reprezentînd un căluţ, care se afla, singuratic precum un monument între ei toţi pe mijlocul mesei.Strîngînd laolaltă călcîiele, el arătă cu un gest solemn cu toată palma deschisă spre figurină şi strigă uşurat:— Dar ce e asta? Văd în locuinţa asta a voastră marele totem, animalul sfînt, idolul oferit adoraţiei tuturor, al cavaleriei?

La această remarcă a lui Stumm se risipi şi stînjeneala lui Ulrich, şi grăbindu-se să înainteze acum spre el, dar în acelaşi timp întorcîndu-se spre sora lui, îl asigură cu vioiciune pe Stumm:— Este un cal de tracţiune, de fapt, dar în realitate ai ghicit cît se poate de bine! Vorbeam tocmai în clipa asta despre idoli şi despre felul în care au luat naştere. Şi acum, spune~mi şi dumneata, domnule general, ce iubeşte un om, ce parte, ce transformare sau transfiguraţie iubeşte cineva atunci cînd îl iubeşte pe aproapele lui, fără să-1 cunoască? In ce măsură depinde dragostea de lume şi de realitate şi în ce măsură adevărul e invers?Stumm von Bordwehr îşi îndreptase întrebător privirile spre Agathe.— Ulrich vorbeşte despre bibeloul acesta, asigură ea puţin stînjenită şi arătă şi ea spre figurina de pe masă. Acum cîtăva vreme făcuse un fel de pasiune pentru el.— Dar sper că asta a fost o chestie de demult, se exprimă Stumm uimit. Căci, dacă nu mă înşel, e vorba de o bombonieră!?— Asta nu e o bombonieră, îl conjură aproape Ulrich, care fusese cuprins de un fel de plăcere răutăcioasă îndemnîndu-1 să vorbească acum exact despre asta. Prietene Stumm! Dacă dumneata te îndrăgosteşti deodată de o şa mai fistichie, care e prea scumpă pentru mijloacele dumitalc, sau de o uniformă, sau de o pereche de cizme de călărie pe care o vezi într-o vitrină: ce se cheamă că iubeşti dumneata atunci?— Nu ţi-e ruşine? Nu poţi să spui că iubeşti aşa ceva! protestă generalul.— Nu nega! îi răspunse Ulrich. Există oameni care ar putea visa zi şi noapte la o stofă de haine sau la un geamantan pe care să le fi văzut în vitrina vreunui magazin; si ceva de genul acesta a trăit fiecare din noi vreodată; şi dumitale ţi s-a224întîmplat asta cel puţin cînd ţi-ai avut prima uniformă de locotenent! Ai să recunoşti că o stofă sau un cufăr din astea s-ar putea să nici nu ai nevoie de ele, nici să nu ţi le doreşti cu adevărat; deci, e una din experienţele cele mai simple şi mai la îndemîna oricui să iubeşti ceva înainte de a cunoaşte obiectul acestei iubiri şi chiar fără să ajungi să-1 cunoşti, îmi dai voie să-ţi amintesc de altfel că şi dumneata ai iubit-o pe Diotima chiar de la prima vedere?!De data aceasta generalul îşi ridică ochii cu o expresie vicleană, între timp Agathe îi oferise un loc şi-i dăduse şi o ţigară de foi, căci fratele ei îşi uitase de îndatoririle de gazdă; acum generalul era înconjurat de un norişor albăstrui şi el răspunse cu nevinovăţie:— Ea a devenit între timp un manual de dragoste şi eu nu am ajuns să iubesc cu adevărat manualele nici pe vremea cînd mergeam la şcoală. Dar o admir şi o stimez mai departe pe femeia aceasta, adăugă el, cu un calm plin de demnitate, care era nou pentru el.Din păcate Ulrich nu-i prea dădea atenţie chiar în acea clipă acestei noi atitudini.— Toate astea nu sînt altceva decît nişte idoli, continuă el să-şi dezvolte întrebările pe care i le adresa lui Stumm. Şi acum poţi să vezi şi dumneata cum ajung să ia naştere. Instinctele cu care sîntem înzestraţi în natura noastră n-au nevoie decît de un minim de mobile şi de justificări exterioare; ele sînt nişte mecanisme uriaşe care sînt puse în mişcare doar de un mic buton. Şi ele asigură obiectului către care se îndreaptă exact atîtea reprezentări cît să poată face faţă unei verificări, cam cum ar fi alternanţele de lumină şi umbră în condiţiile unui luminat experimental, improvizat...— Stai! îl conjură Stumm din norul său de fum. Ce înseamnă aici „obiect"? Iar vrei să vorbeşti despre cizme şi geamantane?— Vorbesc despre pasiuni. Despre dorinţa asta pasionată de Diotima, exact la fel ca şi de cea după o ţigară pe care nu ai voie s-o fumezi. Vreau să te fac să înţelegi că orice relaţie afectivă îşi face drum la început prin percepţii şi reprezentări provizorii care fac parte din realitate; dar că ele provoacă la rîndul lor, îndată, percepţii şi reprezentări pe care şi le înzestrează la rîndul lor. Pe scurt, afectul, sentimentul îşi aranjează obiectul cum are el nevoie, aşa că pînă la urmă225ajunge să se aplice unui obiect care, născut şi creat astfel, nici nu ar mai fi de recunoscut. Dar tocmai că un obiect ca acesta nici nu e făcut pentru cunoaştere, ci exact pentru o pasiune! Şi acest obiect, născut dintr-o pasiune care pluteşte apoi în el, conchise acum Ulrich întorcîndu-se la punctul lui de plecare, este fireşte altceva decît obiectul de care se leagă pasiunea şi pe care pasiunea îl poate lua în stăpînire, şi asta e valabil şi în ce priveşte iubirea. „Te" iubesc, „pe tine", este o confuzie; căci „tu", această persoană de care e stîrnită pasiunea şi pe care o

poţi cuprinde în braţe, pe ea crezi că o iubeşti, şi persoana provocată de pasiune, această imagine barbară, religioasă, pe ea o iubeşti cu adevărat, dar ea e alta.— Ascultîndu-te acuma pe tine, îşi întrerupse fratele Agathe cu o nuanţă de reproş care-i trăda participarea lăuntrică la spusele lui, atunci s-ar crede că nu o iubeşti cu adevărat pe adevărata persoană, ci o iubeşti cu adevărat pe una neadevărată...!— Tocmai asta am vrut să spun, şi lucruri care seamănă foarte mult cu asta te-am auzit şi pe tine spunînd.— Dar în realitate astea două sînt în cele din urmă acelaşi lucru!— Tocmai asta e principalul, că în toate relaţiile exterioare, persoana pe care o visează iubirea trebuie să fie reprezentată de persoana reală, chiar să fie una şi aceeaşi. De aici se ajunge la toate confuziile astea care imprimă unei chestiuni atît de simple cum e iubirea caracterul acesta atît de fascinant fantomatic!— Dar poate atunci şi persoana adevărată devine abia în iubire cu totul adevărată? Poate că înainte ea nici nu a fost completă, desăvîrşită?!— Dar cizmele sau geamantanul la care visezi nu sînt în realitate deloc altele decît cele pe care ai putea să le şi cumperi!— Poate că şi geamantanul nu ia naştere decît la sfîrşit, atunci cînd ajungi să-1 iubeşti!— într-un cuvînt, ajungem iar la întrebarea asta, ce anume e real. Vechea întrebare a iubirii! exclamă Ulrich nerăbdător şi în acelaşi timp satisfăcut.— Ei, să lăsăm geamantanul!Spre uimirea lor, vocea generalului fu cea care le întrerupse duelul simulat. Stumm se aşezase comod, picior226peste picior, o atitudine care, atunci cînd îi reuşea, îi insufla o mare siguranţă de sine.— Să rămînem la persoane, continuă el, aducîndu-i acum un elogiu lui Ulrich, pînă acum ai spus nişte lucruri minunat de bine! Oamenii tot cred mereu că nu e nimic mai simplu decît să se iubească unii pe alţii, şi atunci pînă la urmă trebuie să te apuci să-i dăscăleşti în fiecare zi, „Staţi niţel, stimată doamnă, asta nu e, aşa, o chestie la fel de simplă cum ar fi pentru bătrînica aia din colţ care vinde mere!"Se întoarse politicos spre Agathe ca să-i explice această exprimare mai mult militară decît civilă:— Pe vînzătoarele astea de mere de pe stradă noi le invocăm, scumpă doamnă, atunci cînd vrem să ne imaginăm că ceva e mai uşor de făcut decît e în realitate, în matematica superioară de pildă, cînd un tip prescurtează de la început atît de tare, încît, pînă apuci să-ţi dai seama, a şi ajuns la un rezultat greşit! Atunci îi ieşi în faţă cu bătrîna care vinde mere, anume atunci cînd un om obişnuit ar spune: „asta nu-i chiar aşa de simplu!" Se întoarse iarăşi spre Ulrich şi continuă: Ipoteza asta a ta cu cele două persoane mă interesează atîta tocmai pentru că şi eu le tot spun mereu la toţi că nu poţi iubi o fiinţă omenească decît în două părţi: în teorie, sau, cum spui tu, ca persoană visată, din partea mea, trebuie să o iubeşti; dar în practică, trebuie să te porţi faţă de o asemenea fiinţă cu asprime, şi pînă la urmă, chiar cu duritate! Aşa stau lucrurile în relaţiile dintre bărbat şi femeie, şi aşa se şi întîmplă în viaţă. Pacifiştii, de exemplu, cu dragostea lor care nici nu atinge pămîntul cu tălpile, n-au nici cea mai vagă idee despre aşa ceva, şi un locotenent se pricepe la dragoste de zece ori mai bine decît toţi diletanţii ăştia!Prin seriozitatea cu care vorbise, prin discursul acesta atît de cumpănit, şi, nu în ultimul rînd, prin îndrăzneala cu care, în ciuda faptului că Agathe era de faţă, o condamnase pe femeie la ascultare, Stumm von Bordwehr crea impresia unui bărbat care a trăit o experienţă importantă şi care s-a străduit, nu fără succes, să o domine, însă Ulrich nu înţelesese încă asta, şi acum îi propunea:— Deci, decide dumneata, către care anume persoană se îndreaptă în realitate iubirea, şi care persoană rămîne o simplă figurantă în toată relaţia!227— Asta e prea subtil pentru mine, îl asigură Stumm fără să se tulbure, şi trase din ţigara de foi, adăugind calm: Eu m-am bucurat să te aud iarăşi cît de frumos vorbeşti; dar în realitate, tu tot vorbeşti aşa, că ai putea sta să te gîndeşti dacă nu cumva asta e singura ta ocupaţie. Trebuie să-ţi mărturisesc că mă aşteptam să te regăsesc, acum după dispariţia asta a ta,

preocupat de nişte treburi mai importante!— Dar, Stumm, şi asta e foarte important! exclamă Ulrich. Istoria omenirii este, cel puţin pe jumătate, o istorie de dragoste! Fireşte, aici intră toate felurile de iubire!Generalul clătina din cap, nelăsîndu-se convins.— Se poate să fie aşa.Se retranşase acum în spatele efortului de a-şi aprinde o altă ţigară, şi mormăi:— Dar atunci cealaltă jumătate este o istorie a mîniei. Şi nu trebuie să subestimăm furia. Eu sînt de cîtăva vreme un specialist în dragoste, şi ştiu asta!Acum înţelese şi Ulrich în sfîrşit că prietenul său se schimbase într-un fel, şi-1 rugă, plin de curiozitate, să-i povestească ce i se întîmplasc.Stumm von Bordwehr îl privi o vreme fără să-i răspundă, apoi o privi şi pe Agathe, şi în sfîrşit răspunse în aşa fel încît nu se putea înţelege bine dacă ezitase să răspundă din iritare sau pentru a-şi mări satisfacţia:— O, poate că nici n-are să ţi se pară că merită să vorbim despre asta, în comparaţie cu preocupările tale. S-a întîmplat doar asta: Acţiunea Paralelă şi-a găsit un scop!Această noutate cu privire la o chestiune căreia i se dedicase atîta interes şi participare, chiar dacă acestea nu fusese poate reale, ar fi trebuit să impresioneze şi nişte spirite mai puţin retrase şi mai destinse, şi cînd Stumm constată efectul produs, se reîmpăcă iarăşi cu situaţia în care se văzuse pus şi îşi recapătă pentru o bună bucată de timp vechea şi candida sa bucurie de a se lăsa ascultat de ceilalţi.— Dacă preferi, pot să spun la fel de bine şi aşa: Acţiunea Paralelă şi-a găsit un capăt! anunţă el prevenitor.Lucrul se petrecuse parcă pe de-a întregul în treacăt.— Ne obişnuisem cu toţii cu gîndul că nu se întîmplă nimic, dar că trebuie totuşi să se întîmple ceva, povesti Stumm. Şi atunci deodată cineva a venit, în loc de o propunere obişnuită, pur şi simplu cu ştirea că la toamnă va avea228loc un Congres mondial pentru Pace, şi încă va avea loc aici la noi!— Asta e într-adevăr ciudat! spuse Ulrich.— De ce ciudat? Noi nu ştiusem absolut nimic despre aşa ceva!— Tocmai asta vreau să spun şi eu.— Aici într-adevăr se poate spune că nu greşeşti cu totul, îl confirmă Stumm von Bordwehr. Acum se pretinde chiar că ar fi fost vorba de o ştire lansată de undeva din străinătate. Leinsdorf şi cu Tuzzi au presupus chiar că ar putea să se ascundă aici o intrigă rusească împotriva Acţiunii nostre patriotice, dacă nu, pînă la urmă, chiar de una dinspre Reichul german. Căci trebuie să te gîndeşti că noi nu avem nevoie să fim gata cu toată chestia decît peste patru ani, aşa că ar fi cu totul posibil ca să se urmărească să fim atraşi în cine ştie ce treabă în care n-avem deloc de gînd să intrăm. Versiunile diferă în privinţa aceasta; dar adevărul nu a mai putut fi stabilit, deşi fireşte că noi am scris imediat peste tot, tot căutînd să aflăm ceva mai precis. Ciudat este că pretutindeni se ştia deja ceva despre un asemenea Congres de Pace - te asigur: în întreaga lume! Şi de către persoane particulare, ca şi la redacţiile ziarelor şi în cancelariile guvernamentale — dar sei presupusese, sau tocmai se lansase zvonul în acest sens, că totul pornise de la noi şi că asta face parte din marea noastră Acţiune mondială, şi cu toţii s-au mirat foarte tare că la toate interpelările şi întrebările lor nu s-a putut obţine nici un răspuns raţional. Poate că cineva şi-a permis o farsă cu noi; Tuzzi ne-a putut face rost pe furiş de cîteva invitaţii la acest' Congres al Păcii; semnăturile erau ce-i drept destul de naiv falsificate, dar hîrtia de scrisori şi stilul erau cu adevărat ca adevărate! Natural că atunci ne-am adresat şi poliţiei, şi ea a descoperit repede că toată chestia arată că ar fi vorba de o sursă de aici din ţară, şi pînă la urmă a şi ieşit la iveală că există într-adevăr aici asemenea oameni care ar vrea să convoace la toamnă un Congres mondial al Păcii - pentru că e anume o doamnă care a scris un roman pacifist, care să împlinească atunci nu ştiu cîţi ani, sau în cazul că a murit deja, ar fi urmat să împlinească nu ştiu cîţi ani. Dar s-a putut stabili că toţi oamenii ăştia n-au nimic de a face cu toată vînzoleala care s-a aruncat în capul nostru; astfel că pînă la urmă originea chestiei întregi a rămas mai departe în umbră,

229

lspuse Stumm descurajat, dar oricum cu mulţumirea pe care ţi-o dă o povestire dusă cu bine pînă la capăt.Expunerea aceasta laborioasă a dificultăţilor întîmpinate îi umbrise chipul, dar pînă la urmă soarele surîsului îi răzbi prin întreaga această dezorientare şi mai adăugă acum cu un accent, deopotrivă inocent cît şi sincer, de dispreţ:— Partea cea mai nostimă e că toată lumea s-a declarat de acord cu un asemenea Congres sau că cel puţin nimeni n-a vrut să i se opună! Şi acum te întreb pe tine: ce ne mai rămîne nouă de făcut, mai ales dacă noi am spus dinainte că vom face ceva care să fie un model pentru lumea întreagă, şi cînd toată vremea am dat mereu parole şi îndemnuri în care ceream să se facă ceva? A trebuit să muncim ca nişte apucaţi paisprezece zile, pentru ca să ajungă lucrurile toate să arate la sfîrşit carn cum ar fi trebuit să se înfăţişeze în alte împrejurări încă de la început. Şi aşa că pînă la urmă ne-am arătat şi noi la înălţimea superiorităţii organizatorice a prusacilor -presupunînd în primul rînd că prusacii au pus asta la cale! Vorbim acuma despre o sărbătoare premergătoare. Guvernul are grijă de partea politică a chestiei şi noi, cei de la Acţiune, pregătim mai mult aspectul festiv şi cultural, pentru că aşa ceva ar da prea mult de lucru unui minister...— Dar, oricum, rămîne o chestie cît se poate de ciudată! spuse acum Ulrich grav, deşi îi venea să rîdă de felul în care se aranjaseră pînă la urmă lucrurile.— E în fond un hazard istoric, spuse generalul mulţumit şi el. Asemenea mistificări s-au vădit în cele din urmă a avea şi ele importanţa lor.— Şi Diotima? se interesă Ulrich cu precauţie.— Ei, ea a trebuit să lase cît mai repede la o parte pe Amor şi pe Psyche, şi acum proiectează, în colaborare cu un pictor, costumaţia pentru ceremoniile de rigoare. Are să se cheme „Popoarele Austriei şi Ungariei aduc un omagiu păcii interne şi externe", raportă Stumm şi se întoarse acum rugător spre Agathe, cînd remarcase că şi ei îi juca pe buze un surîs. Vă conjur, scumpă doamnă, nu mai ridicaţi nici o obiecţie, şi nu-1 mai lăsaţi nici pe el să ne mai pună -beţe în roate, o rugă el. Căci cortegiul ăsta costumat, şi probabil şi o paradă militară, sînt deocamdată singurul lucru sigur în toate sărbătoririle şi ceremoniile astea. Au să fie în primul rînd tiraliorii tirolezi230care să treacă în paradă pe Ring, căci ei fac totdeauna un tablou pitoresc cu pantalonii lor verzi, cu penele de cocoş şi cu bărbile lor lungi; şi pe urmă, sigur, berea şi vinul de aici, din Monarhia noastră, au să aducă cinstire berii şi vinului din restul lumii, şi atunci caracterul ospitalier al austriecilor are să se arate în postură cu atît mai ospitalieră cu cît nu ne aşteptăm la vreun omagiu reciproc din partea lor; de fapt, nici nu ştim pînă acum dacă berea şi vinul din străinătate n-au să aducă şi ele cinstire alor noastre, şi dacă au să plătească sau nu vamă pentru asta. Oricum, un lucru e sigur, la noi nu se face şi nici nu s-a făcut vreodată vreun asemenea cortegiu sărbătoresc fără personaje în haine de epocă tradiţionale germane şi cu căruţe cu cai cu butoaie de vin şi de bere; şi nici nu pot să-mi închipui cum s-or fi făcut chestiile astea chiar pe atunci, în evul mediu, cînd costumaţia asta străveche germană nu era deloc veche, şi nu părea deloc mai istorică decît arată astăzi un smoking!?După ce această întrebare îşi găsise aprecierea cuvenită, Ulrich formulă însă o alta mai serioasă:— Aş vrea să ştiu ce au să spună naţionalităţile noastre negermane despre toate astea!— E simplu; să iasă şi ele la paradă o dată cu noi! îl asigură Stumm satisfăcut. Căci dacă n-au să vrea s-o facă, atunci aducem un regiment de dragoni boemi în cortegiul ăsta de sărbătoare şi facem războiul husit cu ei, şi mai aducem şi un regiment de ulani care să fie pe post de

polonezi eliberînd Viena de turci.— Şi ce spune Leinsdorf despre toate planurile astea? întrebă cu oarecare ezitare Ulrich.Stumm îşi coborî, alături de celălalt, piciorul pe care şi-1 ţinuse pînă atunci încălecat în poziţia sa comodă, şi deveni deodată serios.— E adevărat că nu e chiar încîntat, recunoscu el şi povesti că în discuţiile respective contele Leinsdorf nu folosea niciodată cuvîntul „cortegiu festiv", ci rămînea cu încăpăţînare la expresia „demonstraţie".— Probabil că i-au rămas în minte demonstraţiile de care a avut el parte, spuse Ulrich şi Stumm îl aprobă:— Mi-a spus şi mie de o grămadă de ori, relată el, că cine scoate poporul în stradă îşi ia o mare răspundere, domnule general! Exact aşa îmi spune, ca şi cînd eu aş putea231avea ceva de spus aici, pentru sau contra! Trebuie să mai ştii, de altfel, că de cîtva timp noi sîntem foarte mult împreună, el şi cu mine...Stumm tăcu o clipă, ca şi cînd ar fi vrut să le lase răgazul să pună vreo întrebare, dar cum nici Agathe şi nici Ulrich nu făcuseră aceasta, continuă el, prudent:— Adică Alteţa Sa a mai fost obiectul unei demonstraţii, într-o călătorie pe care a facut-o la B., acuma de curînd, aproape că a fost luat la bătaie, atît de cehi cît şi de germani.— Dar de ce? exclamă Agathe plină de compătimire, şi chiar şi Ulrich îşi manifestă curiozitatea.— Pentru că el e cunoscut ca pacifist! anunţă Stumm. Iubirea asta faţă de patrie şi faţă de oameni nu e în realitate un lucra chiar atît de simplu...— Ca şi cu bătrînica vînzătoare de mere! interveni Agathe rîzînd.— La drept vorbind, eu vroiam să spun simplă ca o bombonieră, o corectă Stumm şi adăugă la acest reproş discret la adresa lui Ulrich şi un compliment pentru Leinsdorf: Totuşi, un om ca el, cînd şi-a pus asta în gînd o dată, îşi îndeplineşte funcţia pe care o are, pe deplin şi pînă la capăt!— Dar ce funcţie? întrebă acum Ulrich.— Orice funcţie! îl asigură generalul. Are să stea în tribuna oficială alături de împărat, fireşte doar în cazul că Majestatea Sa are să stea în tribună; şi în afară de asta el lucrează acum la proiectul adresei de omagiu al popoarelor noastre către Atotputernicul Suveran, şi pe care el are să i-o înmîneze. Dar chiar dacă pentru moment asta ar fi tot ce s-a- stabilit, sînt convins că lucrurile nu se opresc aici; Leinsdorf,dacă n-are nici o altă grijă, imediat găseşte el să-şi facăvreuna: e un caracter foarte activ şi energic! Acum ar vrea dealtfel să stea de vorbă cu tine, strecură Stumm aici o insinuare.Ulrich păruse să nu audă, dar devenise totuşi atent.— Dar lui Leinsdorf nu i se „dă" aşa, oricum, o funcţie?! întrebă el bănuitor. De cînd îl ştiu, el a fost totdeauna factorul activ în orice!— Da! spuse generalul Stumm cam cu rezerve. Nu vreau să ai impresia că aş fi zis ceva; el rămîne oricum un mare domn. Dar uite, de exemplu acum, de curînd, Tuzzi ăsta m-a tras la o parte şi mi-a spus, aşa, în confidenţă: „Domnule232general! dacă pe vreo străduţă mai întunecoasă trece unul pe lîngă mine şi mă atinge, atunci eu mă dau fireşte la o parte; dar dacă în acelaşi timp mă mai şi întreabă foarte prietenos cît e ceasul, atunci nu-mi scot numai ceasul, ci mă şi pipăi după pistol!" Ce zici de asta?— Ce să spun? Nu înţeleg care e legătura!— Păi, adică e prudenţa pe care o afişează acum guvernul, explică Stumm. Cînd e vorba de un Congres mondial pentru Pace, guvernul se gîndeşte la toate posibilităţile, pe •cînd Leinsdorf, pînă la urmă, rămîne cu ideile lui.Ulrich înţelese deodată.— Aşadar, într-un cuvînt - Leinsdorf e scos acuma din postul lui de comandă pentru că unora le e frică de el?!La această întrebare generalul nu răspunse nemijlocit.— El te roagă prin mine să reiei bunele relaţii cu yerişoara ta, doamna Tuzzi, ca să mai afle şi

el ce se întîmplă: îţi spun de la început că s-a exprimat fireşte cu mai multă rezervă, relată Stumm, şi după o scurtă ezitare adăugă scuzîndu-se: Pur şi simplu lui nu i se spune totul! Dar, la urma urmei, asta e o obişnuinţă a ministerelor, noi nu ne spunem unul altuia totul.— Dar în ce relaţii era Ia urma urmelor fratele meu cu verişoara noastră? întrebă acum Agathe.Fără să bănuiască ceva rău, Stumm dădu îndată asigurări lăsîndu-se legănat de iluzia plăcută că făcea o glumă apreciată de societate:— El este o dragostea secretă a ei! şi adăugă imediat, încurajator, pentru Ulrich: Eu nu ştiu ce s-a petrecut între voi, dar sigur e că ea regretă! Zice că eşti un atît de prost patriot încît eşti de neînlocuit, pentru că le placi fără nici o îndoială tuturor duşmanilor noştri care, la urma urmei, trebuie făcuţi să se simtă bine la noi. Nu e aşa că e drăguţ din partea ei? Numai că bineînţeles, ea nu poate face primul pas după ce tu te-ai retras cu atîta îndărătnicie!Formulele de despărţire care urmară fură mai degrabă laconice, şi Stumm fu foarte necăjit să se vadă silit să plece într-un chip lipsit de strălucire după ce o vreme strălucise în zenitul său.Dar la urmă Ulrich şi Agathe mai aflară ceva care le readuse buna dispoziţie şi care făcu şi ca chipul generalului să se însenineze din nou.233— De Feuermaul am scăpat! relată el mulţumit că-şi adusese aminte la timp de aceasta şi mai adăugă cu mult dispreţ pentru dragostea de oameni a poetului: Oricum, chestiile alea ale lui nu mai au nici un sens! Chiar şi rezoluţia aceea „respingătoare" de la ultima şedinţă, în sensul că nimeni nu putea fi silit să moară pentru nişte idei străine, dar că dimpotrivă fiecare ar fi trebuit s-o facă pentru propriile idei, chiar şi această rezoluţie, în fond pacifistă, fusese, după cum reieşea acum, anulată împreună cu toate cele ce aparţineau trecutului, şi la sugestia generalului nu mai fuseseră nici măcar preluate în procesul-verbal al şedinţei. Am şi interzis o revistă care o publicase; asemenea extravaganţe nu le mai crede astăzi nimeni! îşi completă Stumm această comunicare, care, dacă s-ar fi ţinut seama de pregătirile în vederea unui Congres pacifist, nu mai părea foarte clară.Agathe le luă totuşi puţin apărarea acelor tineri, şi chiar şi Ulrich îi aminti în cele din urrnă prietenului său că în fond Feuermaul nu fusese vinovat de incidentul de atunci. Stumm însuşi recunoscu aceasta fără greutate şi recunoscu , faptul că Feuermaul, pe care-1 cunoscuse în casa protectoarei sale, era un om încîntător.— E atît de plin de interes pentru toate! Şi de altfel, în realitate, luat în totul, e un om bun! exclamă el recunoscîndu-i celuilalt nişte merite.— Dar atunci el ar fi din toate punctele de vedere o achiziţie apreciabilă pentru acest Congres! mai insistă Ulrich.Dar Stumm, care acum se hotărîse să plece, clătină energic din cap.— Nu! Nu pot să explic acum aşa, în cîteva cuvinte, de ce, spuse el ferm. însă Congresul trebuie să evite cu orice preţ excesele!

Descrierea UHU! oraş C/arianPâ~ a capftoluM 6jeHeralul von lansează o kotvM. Dffftr-o schiţă aîn realitate, pe cînd Ulrich şi Agathe trăiau în spatele unor pereţi de cristal - şi făceau asta deloc la un mod ireal şi care să nu le permită perspective asupra lumii, ci într-o lumină234neobişnuită, limpede - lumea aceasta a lor era scăldată în fiecare dimineaţă în strălucirea incomensurabilă a unei zile noi. In fiecare dimineaţă se trezeau pe lume oraşe şi sate, şi oriunde se întîmpla aceasta, lucrurile au loc, ştie Dumnezeu, totdeauna în acelaşi fel; dar, de pildă un vapor uriaş străbătînd dramul între două continente nu exprimă un acelaşi drept la existenţă cu cel cu care zboară două păsărele de pe o creangă pe alta. Şi astfel, tot ceea ce se întîmpla pe lume este deopotrivă uniform şi simplificat, pe cît este în nenumărate feluri totul metamorfozat într-o abundenţă iremediabilă şi fericită, care aminteşte de splendidele cărţi cu imagini, superbe şi limitate la lumea lor, din epoca copilăriei. Ulrich şi Agathe simţeau atunci amîndoi că această carte a lumii le era deschisă, căci B..., nu era alt oraş decît cel în care se regăsiseră ei, după ce tatăl lor trăise şi murise acolo.

— Şi tocmai în B..., a trebuit el să se ducă să i se întîmple aşa ceva! repetă generalul cu prudenţă.— Şi dumneata ai fost odinioară acolo cu garnizoana, spuse Ulrich.— Şi poetul Feuermaul s-a născut acolo, adăugă Agathe.— Exact! exclamă Ulrich. în spatele teatrului! De aici are el probabil orgoliul acesta de a fi poet. îţi mai aduci aminte de teatru? Trebuie să fi existai prin anii optzeci sau nouăzeci un arhitect care construia, în cele mai multe din oraşele mai mari, cutii din astea care să slujească drept teatre, şi care erau pe urmă acoperite cu totul de ornamente şi statui. Şi Feuermaul a venit într-adevăr pe lume în oraşul acesta de ţesătorii şi textile de tot^ felul; era dintr-o familie de mari comisionari de pînzeturi. îmi aduc aminte că, niciodată n-am ştiut din ce motive, asemenea intermediari comerciali cîştigau mai mult decît fabricanţii înşişi; şi familia Feuermaul era dintre cele mai bogate din oraş, înainte ca tatăl lui să fi începui o viaţă nouă, pe picior şi mai opulentă, în Ungaria, cu afaceri cu salpetru sau Dumnezeu mai ştie cu ce; ai venit de fapt ca să mă întrebi despre Feuermaul? întrebă Ulrich.— La drept vorbind, nu, răspunse prietenul său. Am aflat că tatăl lui fusese un mare furnizor de praf de puşcă pentru Ministerul de Război, în felul acesta se poate spune că filantropia asta a fiului a fost de la început bine strunită. Dar rezoluţia aia a lui rămîne doar un simplu episod, de asta garantez.235Dar Ulrich nu-1 mai asculta. De multă vreme nu mai gustase satisfacţia aceasta de a se asculta vorbind astfel despre chestiuni care ţineau de viaţa obişnuită de fiecare zi; şi s-ar fi părut că şi Agathe simţea la fel.— Acest bătrîn oraş B... este de altfel o aşezare neplăcută, începu el din nou. In centru, pe o colină e un fel de fortăreaţă veche, cu nişte cazemate care, cam de pe la mijlocul secolului al optsprezecelea pînă la cel al celui de al nouăsprezecelea, au servit de închisoare de stat şi erau renumite în sensul acesta, iar tot oraşul era foarte mîndru de asta!— Da, Lachberg, Spielberg, sau Gnadenberg* confirmă generalul politicos.— Un adevărat Munte în care să rîzi! exclamă Agathe şi se irită singură de nevoia aceasta a ei de a face jocuri de cuvinte banale, pe cînd Stumm găsi replica ei plină de spirit şi o asigură că el petrecuse doi ani în garnizoană în B..., fără să-i fi venit în minte o asemenea apropiere.— Adevăratul B... este fireşte oraşul fabricilor, al pînzeturilor şi ţesăturilor, continuă Ulrich şi i se adresă acum Agathei. Ce de case, ca nişte cutii, mari, înguste, murdare, cu nenumărate goluri de ferestre, ulicioare numai ziduri de grădină şi porţi de fier, străzi care pornesc largi, şi ajung desfundate şi întortocheate fără rost!După moartea tatălui său străbătuse de cîteva ori aceste cartiere. Revedea acum în gînd hornurile înalte de unde atîrnau steagurile murdare ale Imperiului, şi apoi amintirea i se pierdu fără tranziţii prin cîmpurile care începeau într-adevăr dincolo de zidurile fabricilor, cu pămîntul greu, gras, roditor, care părea primăvara negru brun, cu satele cu case scunde, prelungi, aliniindu-se de-a lungul drumurilor, tencuite nu numai în culori ţipătoare, ci dc-a dreptul stridente în înfăţişările lor neînţelese. Era o regiune ţărănească, umilă şi în acelaşi timp tainică şi străină, din care industria (spiritul întreprinzător al oraşelor) îşi extrăgea muncitorii şi muncitoarele, căci aici cîmpurile lor erau strîmtorate printre întinderile de sfeclă de zahăr ale marilor proprietari, care nu le mai lăsau ţăranilor nici minimul de trai necesar, în fiecare dimineaţă, sirenele fabricilor chemau din aceste sate grupuri de ţărani spre oraş şi-i risipeau apoi iarăşi scara peste cîmpuri, dar cu* Lachberg - „muntele rîsului", Spielberg - „muntele jocului", Gnadenberg - „muntele harului".236trecerea anilor tot mai mulţi dintre aceşti cehi cu pielea de pe chipuri şi de pe degete înnegrită de praful uleios din ţesătorii, rămîneau în oraş şi sporeau forţa micii burghezii slave care exista deja acolo.De aici relaţiile se complicară, pentru că oraşul era de fapt german. Se afla chiar într-o insulă de limbă germană, chiar dacă într-unul din vîrfurile ei exterioare, şi se ştia împlîntat încă din secolul al treisprezecelea în mîndrele tradiţii şi amintiri ale istoriei germane, în şcolile germane de aici copiii puteau învăţa că pe aceste meleaguri predicatorul misionarilor spre Turcia, Kapristan, îşi ţinuse predicile şi împotriva husiţilor, într-o vreme cînd bunii austrieci

se mai puteau încă naşte la Neapole; că pactul de fraternitate şi succesiune reciprocă dintre dinastiile habsburgică şi ungară, cea care pusese în 1364 temelia monarhiei austro-ungare, nu se încheiase în altă parte decît aici; că suedezii, într-unul din războaiele acelor epoci, asediaseră o vară întreagă acest oraş curajos fără să-1 poată cuceri, şi încă şi mai puţin reuşiseră asta prusacii în timpul războiului de şapte ani. Fireşte prin aceasta oraşul se găsea implicat la fel în amintirile pline de mîndrie ale cehilor husiţi şi în cele de istorie independentă ale Ungariei, poate chiar şi în cele ale neapolitanilor, suedezilor şi prusacilor, şi în şcolile negermane ale oraşului nu lipseau deloc aluzii la faptul că acest oraş nu ar fi fost de fapt german: „şi că germanii erau un popor de hoţi care-şi însuşeau pînă şi trecuturi străine". Era ciudat că asemenea aluzii nu erau interzise, dar ele făceau parte din politica înţeleaptă şi cumpănită a Kakaniei. Erau^pe acolo multe asemenea oraşe, şi toate semănau între ele. în punctul cel mai înalt trona o închisoare, în cel de al doilea punct mai înalt al oraşului o reşedinţă episcopală, şi de jur împrejur, bine răspîndite prin oraş, se mai găseau încă vreo zece mînăstiri şi cazărmi. O dată ce erau astfel stabilite ceea ce se numea „necesităţile de stat", în rest nu se mai exagerau nici uniformitatea şi nici armonia, căci Kakania era însufleţită acum de o neîncredere, dobîndită în decursul marilor experienţe istorice, faţă de orice fel de alegeri absolute şi păstra mai departe presentimentul că în lume mai existau încă multe contradicţii care-i provocaseră pînă la urmă ruina. Principiul ei de guvernare era „atît, cît şi", sau încă şi mai bine, cu o înţeleaptă măsură, „Nici, nici", în Kakania se respecta deci concepţia potrivită căreia nu este prudent ca oamenii simpli să înveţe prea mult, căci oricum nu237au nevoie de aşa ceva, şi nici nu se acorda prea multă importanţă faptului că economia acestor oameni funcţiona, dincolo de orice modestie, bine. Celor care aveau deja mult li se mai dădea cu plăcere, pentru că o asemenea politică nu creează nici un fel de primejdii, şi se pornea de la premisa că dacă ceilalţi aveau ceva bun în ei, asta avea să se arate de la sine, căci dificultăţile sînt anume făcute ca să-i călească pe oameni. Şi aşa se adeverea şi acum: se formau oameni adevăraţi din rîndul adversarilor, şi germanii, pentru că capitalul şi cultura în B... erau germane, primeau cu ajutorul statului tot mai mult capital şi cultură. Dacă treceai acum prin străzile din B... puteai constata aceasta după faptul că frumoasele mărturii arhitectonice ale trecutului, încă păstrate, se înălţau printre multele asemenea mărturii ale vremurilor noi, care nu se mai mulţumeau să fie gotice, renascentiste sau baroce, ci se foloseau de posibilităţile de a fi toate la un loc. Dintre marile oraşe ale Kakaniei, B... era unul din cele mai bogate şi proclama aceasta şi prin arhitectura sa, astfel încît chiar şi împrejurimile, acolo pe unde mai erau încă împădurite şi romantice, îşi aveau partea lor de turnuleţe roşii, de acoperişuri dantelate, albastre ca ardezia, şi de ziduri crenelate ale vilelor înstărite. „Şi ce împrejurimi", se gîndea şi spunea Ulrich, cuprins deodată de o undă de ostilitate împotriva propriei sale patrii. Oraşul B... era situat la confluenţa a două rîuri, dar furca formată din această confluenţă era larg deschisă şi rîurile nici nu erau de fapt rîuri, ci prin unele locuri erau de fapt nişte pîrîuri late şi diguite, şi iarăşi, în alte locuri, erau ape stătătoare care se scurgeau încă parcă pe furiş. Nici peisajul nu era simplu, ci consta, dacă treceai cu vederea ţinutul rural amintit adineauri, încă din trei elemente mai dezvoltate. Pe de o parte un şes larg, deschis parcă nostalgic, şi care în anumite seri era suflet de nuanţe delicate argintii şi portocalii; pe de altă parte, de un ţinut de coline împădurite, cu copaci cu coroane bogate, cu adevărat german (dar tocmai aceasta nu era partea germană) ducînd de la verdele din apropiere spre albastrul din depărtări; şi pe de a treia parte, dintr-un peisaj eroic, sărăcăcios, ca al pictorilor nazarineni, de o monotonie aproape grandioasă, cu multe coline verzi cenuşii păscute de oi şi cîmpuri largi brune, care păstrau parcă asupra lor ceva din psalmodiile murmurătoare ale ţăranilor spunîn-du-şi la masă rugăciunile, aşa cum le-ai fi putut auzi prin ferestrele deschise ale caselor.238Astfel că s-ar fi putut chiar spune că acest ţinut intim kakanian, în al cărui centru se afla oraşul B..., era deopotrivă muntos ca şi de şes, nu mai puţin împădurit ca şi însorit şi deopotrivă de măreţ la modul eroic ca şi la cel umil, dar îi lipsea poate în fiecare din aceste privinţe cîte puţin, astfel că în întregul său nu era nici aşa, nici altfel. Astfel că nu s-ar fi putut spune pînă la urmă hotărît dacă locuitorii acestui oraş îl găseau frumos sau urît. Dacă i se spunea vreunuia din ei că B... ar fi fost un oraş urît, el răspundea hotărît: „Dar ia uită-te,

muntele acela roşu, e chiar drăguţ totuşi, şi chiar şi acela galben... şi cîmpurile astea negre..." Şi spunîndu-ţi astfel lucrurile astea, trebuia parcă să recunoşti că peisajul se putea povesti ca fiind frumos. Dar dacă ai fi spus că e frumos, atunci un locuitor mai cultivat al B...-ului îţi surîdea şi-ţi spunea că el se întorsese tocmai din Elveţia sau din Pirinei şi că B... este un colţ prăpădit care nu se putea compara nici măcar cu Bucureştiul. Dar şi aceasta era ceva caracteristic kakanian, această penumbră a sentimentelor, din care îşi trăgeau existenţa locuitorii lui, neliniştea aceasta născută dintr-o linişte prea repede stabilită, în care oamenii se simţeau adăpostiţi şi îngropaţi. Dacă s-ar spune că pentru aceşti oameni totul era în acelaşi timp şi plăcere şi neplăcere, atunci s-ar fi putut vedea cît de înaintea propriei vremi era totul aici, căci chiar şi cel mai blînd dintre state îşi depăşea în anumite privinţe în taină propria vreme. Oamenii care locuiau în B... trăiau din producţia de pînzeturi şi ţesături în general, din producţia şi comerţul tuturor celor de care au nevoie oamenii care produc şi fac comerţ cu pînzeturile şi ţesăturile, şi pînă la urmă din producţia şi negustoria cu litigiile, bolile, cunoştinţele, distracţiile şi aşa mai departe, tuturor celor de care este nevoie pentru a satisface nevoile unui mare oraş. Şi toţi cei înstăriţi dintre ei aveau şi această însuşire, anume că în întreaga lume nu se afla un oraş frumos şi renumit în care vreunul din cei originari din acest oraş de aici, de care e vorba, să nu-1 întîlnească pe un altul de asemenea originar din acest oraş, şi aceasta avea drept urmare cînd se întorceau acasă că toţi aduceau cu ei în egală măsură amintirea spaţiilor largi cît şi convingerea bine stabilită că întreaga măreţie a lumii nu putea duce în altă pare decît la B...O asemenea situaţie, care provine din producţia de j stofe şi pînzeturi, din zel şi economie, dintr-un teatru munici-jpal, din concertele celebrităţilor în turnee, din baluri şi din239serate, nu poate fi depăşită prin aceleaşi mijloace. Poate că ar fi reuşit aceasta lupta pentru puterea de stat a unei muncitorimi răzvrătite, sau lupta împotriva unei pături conducătoare sau o luptă imperialistă pentru cucerirea pieţelor mondiale, aşa cum o duceau alte ţări, pe scurt nu cîştigul după merite, ci un rest de luptă animalică pentru pradă, din cele prin care se menţine căldura vitală, în Kakania însă, chiar dacă se cîştigau mulţi bani pe nedrept, totuşi nu se putea jefui nimic, şi chiar dacă în acest stat ar fi fost permise crimele, s-ar fi avut totuşi grijă cu stricteţe ca ele să fie săvîrşite numai de către delincvenţii avînd permisiune de la autorităţi. Şi aceasta făcea ca toate oraşele de felul lui B..., să aibă aspectul unei săli mari cu tavanul foarte jos. O cunună de turnuri de pulberării înconjura fiecare oraş mai mare şi aici armata îşi depozita proviziile de muniţii destul de mari pentru a transforma dintr-un singur fulger un întreg cartier al oraşului în ruine; dar în faţa fiecărui asemenea turn se avea grijă, prin prezenţa unei sentinele şi a unei bariere negre şi galbene ca cetăţenilor să nu li se întîmple nimic rău. Şi poliţiştii erau înarmaţi cu săbii, la fel de lungi ca şi cele ale ofiţerilor şi ajungeau pînă la pămînt şi nimeni nu mai ştia acum de ce, decît poate din spirit de moderaţie, căci poliţiştii trebuiau să-şi ţină tot timpul cu o mînă săbiile ca să nu le intre între picioare, şi nu mai puteau să-i înşface pe răufăcători decît doar cu cealaltă mînă. Şi nimeni nu ştia nici de ce în oraşele aflate în curs de dezvoltare pe terenurile de construcţii care ar fi avut un viitor se ridicau prin planurile pe termen lung ale statului spitale militare, depouri ale unităţilor de cavalerie şi brutării de campanie, ale căror pătrate uriaşe înconjurate de ziduri împiedicau mai tîrziu dezvoltarea propriu-zisă a oraşului. In nici un caz nu trebuie considerate asemenea situaţii ca reprezentînd o politică militaristă, de care vechea Kakanie a fost acuzată cu atîta uşurinţă; era vorba doar de o înţelepciune de viaţă şi de prudenţă, şi era, ca să spunem aşa, prin natura lucrurilor, totul în ordine; căci ordinea nu poate fi decît ordine, în vreme ce orice altă atitudine statală nu poate da naştere decît la insecuritate. Această ordine intrase în epoca franz-iosefină a Kakaniei în firea lucrurilor, şi devenise aproape parte a peisajului, şi e sigur că dacă vremurile liniştite de pace ar fi durat mai mult şi clericii ar fi primit nişte săbii din acestea lungi, căci după judecători, inspectorii crescătoriilor de peşte, consilierii financiari şi funcţionarii de poştă, chiar şi inspectorii universitari, căpătaseră asemenea săbii, şi240dacă o mare răsturnare mondială nu ar fi dus între timp la cu totul alte concepţii, atunci poate că în Kakania sabia s-ar fi dezvoltat pentru a ajunge o armă spirituală. (S-a crezut că asta s-ar fi întîmplat din gelozie faţă de Germania. Şi statele străine au presupus că din cauza

militarismului.)Cînd conversaţia ajunsese aici, trecînd prin schimburile de păreri şi prin amintirile care le însoţeau mute, generalul spuse:— De altfel, asta a şi spus Leinsdorf, anume că preoţii chiar ar trebui să primească şi ei săbii la viitorul concordat, şi asta ca semn că şi ei ocupă o funcţie în stat. E drept că el a mai moderat propunerea asta şi cu afirmaţia ceva mai puţin paradoxală că ar putea ajunge şi nişte pumnale mai scurte, cu mîner de sidef sau aurite, aşa cum purtau mai înainte funcţionarii.— Vorbeşti serios?— El era serios, răspunse generalul. Mi-a demonstrat că în Războiul de treizeci de ani, în Boemia, preoţii călătoreau în vestminte sacerdotale cusute în aur, care pe dedesubt erau din piele, deci de-a dreptul nişte cuirase de liturghie. El e de altfel foarte supărat că există o asemenea ostilitate generală faţă de stat şi şi-a şi adus aminte că într-una din capelele de la castelul lui se mai păstrează încă asemenea vestminte. Tu ştii că el repetă toată vremea că de fapt Constituţia din anul '61 a dat la noi puterea capitalului şi culturii şi că de aici a ieşit o mare decepţie...— Dar cum ai ajuns dumneata de fapt la el? îl întrerupse Ulrich surîzînd.— Păi, Doamne, s-a întîmplat aşa, într-o zi cînd el se întorcea tocmai de pe moşiile lui din Boemia, spuse Stumm fără să intre în amănunte. De altfel el ţi-a transmis în trei rînduri invitaţia să te duci să-I vezi şi tu nu ai venit. „Doar dumneata îi eşti prieten, de ce nu vine cînd îl chem?" Şi nu mi-a mai rămas altceva de făcut decît să mă ofer: „Dacă aţi vrea să-mi spuneţi mie ceva, am să-i transmit eu!"Stumm făcu o pauză.— Şi ce...? întrebă Ulrich.— Ei, acuma tu ştii că nu e chiar uşor să înţelegi ce vrea el să spună, întîi mi-a povestit despre Revoluţia Franceză. Revoluţia Franceză, după cum se ştie, a tăiat capetele multor nobili, şi el găseşte - asta e partea curioasă - că foarte bine a făcut, chiar dacă la B... era cît pe-aci să fie omorît el însuşi241cu pietre. Pe urmă spunea că Vechiul Regim şi-a avut şi el greşelile lui şi Revoluţia Franceză şi-a avut ideile ei juste. Dar ce-a ieşit pînă la urmă din toate astea? stă el şi se întreabă. Şi atunci îşi răspunde după cum urmează: Astăzi, de exemplu, poşta merge mai bine şi mai repede, dar atîta vreme cît poşta era mai înceată se scriau scrisori mai bune. Astăzi, oamenii se îmbracă mai practic şi mai puţin ridicol, dar mai înainte, cînd costumaţia era o chestie de mascaradă, e sigur că se folosea pentru haine un material mai bun. Şi el recunoaşte singur că pentru drumurile mai lungi se foloseşte şi el cu plăcere de un automobil, pentru că e mai rapid şi mai comod decît caleaşca trasă de cai, dar susţine că o asemenea cutie de conserve pe patru roţi îi răpeşte călătoriei orice urmă de demnitate. Toate astea sînt comice, şi eu sînt de acord, dar sînt adevărate. N-ai spus chiar tu însuţi o dată că în progresul uman e totdeauna un picior care e înapoi, cînd celălalt o ia înainte? Fără să vrem, astăzi fiecare din noi are ceva împotriva progresului. Şi Leinsdorf mi-a spus: „Domnule general, înainte tinerii vorbeau despre cai şi cîini, şi astăzi băieţii de fabricanţi discută despre cai putere şi de şasiuri. Liberalismul a dat la o parte din Constituţia de la '61 nobilimea, dar acum totul e plin de o nouă corupţie, şi dacă, împotriva aşteptărilor, are să mai vină vreodată revoluţia socială, atunci ea are să le taie capetele fiilor de fabricanţi, şi tot nu are să fie mai bine! Cînd îl asculţi, ai impresia că în el fierbe ceva şi e gata să dea în foc! Dacă ar fi vorba de un altul, aproape că ai spune că nu ştie nici el ce vrea.— Dar pentru moment noi sîntem de abia la revoluţia naţională? Dumneata înţelegi ce vrea el exact? întrebă Ulrich.— După chestia de la B..., femeia Drangsal a încercat să-1 lase să înţeleagă şi ea că ar fi acum timpul să se devoteze fără rezerve cauzei oamenilor, şi Feuermaul şi-a dat şi el cu presupusul că ar fi mai bine, ca austriac, să nu se mai apuce să stăpînească rezistenţa minorităţilor naţionale, decît să-şi transforme ţara în teren de manevră pentru armată, cum ar face-o un german din Reich. La asta el se mulţumeşte să răspundă că aşa ceva n-ar fi o politică realistă. El cere o demonstraţie de forţă; adică, fireşte, ar trebui să fie şi o demonstraţie de iubire, căci, în fond, asta şi era ideea iniţială a Acţiunii Paralele. „Domnule general - astea sînt cuvintele

lui - trebuie să ne demonstrăm unitatea; asta e ceva mai puţin contradictoriu decît pare, dar şi mai puţin simplu!"242La această comunicare, Ulrich uită o clipă de sine şi dădu un răspuns mai grav.— Spune, te rog, întrebă el, toată vorbăria asta despre Acţiunea Paralelă nu ţi se pare uneori cam puerilă?Stumm îl privi surprins.— Mda, răspunse el ezitînd. Cînd stau aşa de vorbă cu i tine sau cu bătrînul Leinsdorf, uneori am şi eu impresia că aşvorbi ca un tinerel sau că tu te apuci să filosofezi despre nemurirea gîndacilor de mai; dar asta vine de la însăşi tema pe care o discutăm, nu? Cînd e vorba de nişte misiuni sublime, nu ai niciodată senzaţia că ai să reuşeşti să vorbeşti pe măsura temei în discuţie!?Agathe rîse.Stumm rîse şi el.— Şi eu rîd, scumpă doamnă! o asigură el cu politeţea unui om de lume, şi apoi chipul lui îşi recapătă expresia plină de importanţă şi continuă: Dar dacă luăm lucrurile în modul cel mai strict, nici nu c chiar atît de greşit ceea ce vrea să spună Alteţa Sa. Ce înţelegi tu de fapt prin liberalism? - cu aceste vorbe el se întoarse acum din nou spre Ulrich, dar nu mai aşteptă vreun răspuns, ci continuă să vorbească: Eu gîndesc ceva aşa, ca atunci cînd îi laşi pe oameni de capul lor. Şi fireşte că ai văzut şi tu că asta începe astăzi să se demodeze. A ieşit de aici doar aşa, un talmeş-balmeş, cum se spune. Dar numai asta? Eu am impresia că oamenii vor ceva mai mult. Nici ei nu sînt mulţumiţi de ei înşişi. Şi nici eu; înainte, eu eram un om foarte simpatic şi mulţumit. La drept vorbind, nimeni nu făcea nimic, dar toţi erau mulţumiţi de ei înşişi. Serviciul nu era ceva rău, şi în afara serviciului mai jucai ecarte sau te duceai la vînătoare, şi peste tot era o atmosferă de o anumită cultură. O anumită unitate. Nu ţi se pare şi ţie tot aşa? Şi de ce lucrurile nu mai sînt astăzi la fel? Cred, după cît pot judeca eu, după mine, că astăzi se simt cu toţii prea deştepţi. Dacă vrei să mănînci un şniţel, odată îţi trece prin gînd că există oameni care n-au şniţel de mîncare. Dacă te iei şi tu după vreo fetică mai frumuşică, atunci odată îţi trece iar prin cap că acuma ai face mai bine să stai să te gîndeşti la reglementarea nu ştiu cărui conflict de nu ştiu ce fel. Ăsta e intelectualismul nenorocit de care nu mai poţi să scapi astăzi şi din cauza asta nimic nu mai merge înainte. Şi fără măcar să-şi dea seama, oamenii tot vor altceva. Adică, nu mai vor să aibă un intelect din astea complicate, nu mai vor să243trăiască mii de posibilităţi; vor pur şi simplu să fie şi ei mulţumiţi de ce fac ei înşişi şi pentru aşa ceva e nevoie pur şi simplu de o credinţă sau de o convingere sau - cum să mai spun şi eu care e lucrul ăsta de care au ei nevoie? Uite, la întrebarea asta aş vrea să aud şi părerea ta!Dar Stumm nu făcuse altceva decît să se bucure de putinţa de a se asculta singur vorbind cu atîta însufleţire plăcută, căci înainte ca Ulrich să-şi poată lua aerul gmditor pentru a-i răspunde, el îşi şi exprimă dintr-o dată surpriza:— Fireşte, poţi să spui că aici e vorba de credinţă sau de convingere, dar eu am stat şi m-am gîndit mult la asta şi prefer să-i spun: unitate de spirit!Stumm făcu aici o pauză care i-ar fi permis să primească aplauzele pentru propria subtilitate, înainte de a expune şi mai pe larg ceea ce gîndea în atelierul său mintal, şi pe urmă, în expresia plină de importanţă a chipului său se mai amestecă ceva exprimînd deopotrivă superioritatea ca şi blazarea.— Noi am vorbit deseori şi mai înainte despre problemele ordinei, îi aminti el prietenului său, aşa că acum nu mai avem nevoie să ne mai oprim la chestia asta. Deci, ordinea este într-o anumită măsură o noţiune paradoxală. Orice om care se respectă are nevoie de ordine lăuntrică şi exterioară, dar pe de altă parte nici nu suportă prea multă ordine, căci o ordine desăvîrşită ar fi, ca să spunem aşa, ruina oricărui progres şi oricărei plăceri. Asta e cuprinsă în însăşi noţiunea de ordine. Şi din cauza asta trebuie să stai să te întrebi: în fond, ce înseamnă ordinea? Si cum se face că ne închipuim că n-am putea exista fără ordine? Şi atunci, ce fel de ordine căutăm? Una logică, una practică, una personală, una generală, o ordine a sentimentelor, una a spiritului sau una a acţiunii? De facto, există o grămadă de asemenea

ordini învălmăşite laolaltă; impozitele şi taxele vamale constituie o ordine din astea, religia o alta, regulamentul de serviciu o a treia, şi n-am mai termina niciodată cu desluşirea şi enume-rarea lor. Eu m-am ocupat foarte îndeaproape cu astea, cum ştii şi tu, şi nu cred că ar mai exista pe lume mulţi generali care să-şi ia atît de în serios serviciul cum a trebuit s-o fac eu în anul acesta din urmă. Am contribuit şi eu în felul meu la căutarea unei idei mai cuprinzătoare, dar chiar tu însuţi ai anunţat pînă la urmă că pentru punerea în ordine a spiritului ar putea fi nevoie de un întreg secretariat mondial, şi - trebuie să244recunoşti şi tu - că nu se mai poate aştepta la nesfîrşit o asemenea ordine! Dar, pe de altă parte, nici nu trebuie din cauza asta să mai laşi pe oricine să se ocupe de aşa ceva! Stumm se înfundă mai bine în fotoliu şi-şi trase sufletul. Spusese în sfîrşit ce-i fusese mai greu de spus, şi simţea acum nevoia să-şi scuze faţă de Agathe obiectivitatea aceasta întunecată a purtării şi spuselor sale de pînă aici; şi chiar şi făcu aceasta cu următoarele:— Scumpă doamnă, vă rog să mă iertaţi, dar eu aveam cu fratele dumneavoastră o socoteală mai veche şi mai dificilă; dar de aici înainte conversaţia noastră va fi mai potrivită pentru urechile unei doamne, căci acum m-am întors unde fusesem adineauri, cînd spuneam că oamenii nu mai au nevoie de un intelect din acestea complicate, ci că ar prefera să creadă, să se vadă convinşi de ceva. Dacă analizăm acuma asta, atunci reiese că în ordinea pe care se străduiesc s-o obţină oamenii, lucrul cel mai puţin important este tocmai dacă ea se lasă sau nu aprobată de raţiune; şi pe urmă există şi cîte o ordine absolut neîntemeiată, cum ar fi, de exemplu, la militari, unde se susţine totdeauna că superiorul are mereu dreptate, asta fireşte atîta vreme cît n-are şi el un alt superior deasupra lui. Cum mă mai revoltam, la vremea cînd eram şi eu ofiţer tînăr, faţă de situaţia asta pe care o consideram o ruşine pentru lumea ideilor! Şi astăzi ce văd în jurul meu? Astăzi aşa ceva se cheamă principiul conducătorului...— Asta de unde ai mai învăţat-o? întrebă Ulrich, întrerupîndu-i prelegerea, căci avea o bănuială mai precisă că asemenea gînduri nu-i veniseră celuilalt numai dintr-o conversaţie cu Leinsdorf.— Păi, toată lumea cere astăzi o conducere de mînă forte! Şi de altfel, fireşte că din Nietzsche şi din comentatorii lui, răspunse Stumm repede şi foarte în largul lui. De pe acuma se cere o dublă filosofie şi o dublă morală: una pentru conducător şi una pentru cei conduşi! Dar dacă tot sîntem la capitolul acesta al militarilor, trebuie să mai spun că armata nu e numai în sine şi pentru sine un element al ordinii, ci şi că ea este şi se pune totdeauna la dispoziţie cînd orice altă formă de ordine e neputincioasă!— Lucrurile decisive se desăvîrşesc totdeauna mai presus şi dincolo de raţiune, şi măreţia vieţii îşi are rădăcinile |în iraţional, spuse Ulrich, imitînd-o din memorie pe verişoaraa Diotima.245Generalul înţelese îndată ce voia el să spună, dar nu i-o luă în nume de rău.— Da, aşa spunea şi ea, doamna verişoara ta, înainte de a se apuca să caute mai îndeaproape o demonstraţie, ca să spunem aşa, a iubirii. Se îndreptă cu această explicaţie spre Agathe.Agathe îi surise tăcută.Stumm se întoarse iarăşi spre Ulrich:— Nu ştiu dacă Leinsdorf nu ţi-a şi spus poate asta, oricum e un lucru cît se poate de adevărat: anume, el susţine că în ce priveşte credinţa, lucrul esenţial este să crezi totdeauna acelaşi lucru. Asta e cam ceea ce eu numeam adineauri unitatea de spirit. „Dar civilii sînt în stare să facă aşa ceva?" 1-am întrebat. „Nu" am spus tot eu, „civilul îşi poartă în fiecare an un alt costum, şi, odată la cîţiva ani, au loc alegeri parlamentare, pentru ca să poată fi aleşi de fiecare dată altfel oamenii: spiritul acesta al unităţii spirituale ai să-1 găseşti mult mai degrabă la militari!"— Aşadar 1-ai convins pe Leinsdorf că intensificarea militarismului ar fi adevărata realizare a dorinţelor lui?— Dar, Doamne fereşte, eu n-am spus nici un cuvînt despre aşa ceva! Am căzut doar de acord între noi că pe viitor vom renunţa la Feucrmaul, pentru că vederile lui sînt inutilizabile pentru noi. Şi în rest Leinsdorf mi-a transmis o serie de misiuni pentru tine...— N-are nici un rost să discutăm despre asta.

— Trebuie să-i asiguri cît mai repede contacte cu cercurile sociale...— Fiul grădinarului meu e un membru plin de zel al partidului, pot să i-1 pun pe el la dispoziţie...— Din partea mea, n-ai dccît! Oricum, e o chestie de pură conştiinciozitate, din moment ce şi-a pus asta în cap odată. Al doilea lucru c că trebuie să-1 cauţi cîl mai curînd cu putinţă...— Eu plec zilele astea!— Atunci imediat ce ai să te întorci...— Probabil că n-am să mă mai întorc!Stumm von Bordwehr o privi pe Agathe; Agathe îi surise şi el se simţi încurajat.— A înnebunit? întrebă el. Agathe ridică nesigură din umeri.246— Atunci, să mai rezum o dată lucrurile... spuse Stumm.— Prietenul noastru s-a săturat de atîta filosofie! îl întrerupse Ulrich.— în ce mă priveşte pe mine, asta sigur că n-ai să poţi s-o spui! se apără Stumm indignat. Numai că nu ne mai putem permite să aşteptăm filosofia cît vrea ea... Eu nu mă sfiesc să afirm că o concepţie cu adevărat viguroasă despre lume şi viaţă nu-şi poate permite să mai stea să aştepte raţiunea; dimpotrivă, o adevărată concepţie despre viaţă trebuie să se îndrepte tocmai împotriva inteligenţei, altminteri nu va mai ajunge în situaţia în care să şi-o subordoneze. Şi o asemenea unitate de spirit, civilul o caută în schimbările permanente, militarii însă au, ca să zicem aşa, constantă asemenea unitate^spirituală! Scumpă doamnă... îşi întrerupse Stumm o clipă zelul - n-ar trebui să vă închipuiţi că eu aş fi un militarist; pentru mine, militarii au fost totdeauna, dimpotrivă, chiar puţin cam prea grosolani; însă logica unei asemenea gîndiri te cuprinde cu atîta putere, ca atunci cînd stai să te joci cu un cîine prea mare: la început te muşcă în joacă, şi pe urmă se înfurie şi devine deodată sălbatic. Şi aş mai vrea, ca să spunem aşa, să-i mai ofer fratelui dumneavoastră un ultim prilej să...— Şi cum pui demonstraţia asta faimoasă de forţă şi de iubire în legătură cu toate astea? întrebă Ulrich.— Doamne, uite că am uitat între timp de asta, răspunse Stumm. Dar fireşte, exploziile astea naţionale la care asistăm acum în patria noastră, sînt, într-un fel sau altul, demonstraţii de forţă ale unei iubiri nefericite. Şi chiar şi în domeniul acesta, în sinteza dintre forţă şi iubire, armata este într-o anumită măsură exemplară. O anume dragoste pentru patria lui trebuie să aibă omul, şi dacă nu-şi iubeşte patria, atunci tot trebuie să iubească altceva. Şi ajunge să punem mîna pe sentimentul acesta, în clipa asta îmi vine în minte, ca exemplu, termenul acesta Voluntar-pe-un-de-zile; cine mai stă să se gîndească la urma urmelor că unul care-şi face serviciul militar de un an este voluntar? El cel mai puţin. Şi totuşi, el a fost şi este din punctul de vedere al legii. Şi în sensul acesta trebuie ca toţi oamenii să fie asemenea voluntari...247

Agattie găseşte JumaM M MlrtcfiPe cînd Ulrich plecase să-1 însoţească pe oaspetele lor, Agathe, trecînd peste reproşurile lăuntrice pe care şi le făcea singură, făcu un lucru care de abia cu o clipă înainte îi venise fulgerător în minte. Puţin înainte de a fi fost întrerupţi prin sosirea lui Stumm, îi căzuseră ochii pe nişte hîrtii aflate într-un sertar al mesei de scris, şi pe urmă, încă o dată, în prezenţa vizitatorului; şi de fiecare dată aceasta i se întîmplase atrasă de o mişcare imediat întreruptă a fratelui ei, lăsînd impresia că el ar fi vrut să se refere la aceste documente, dar nu se putuse hotărî la aceasta sau şi-o interzicea deliberat. Faptul că ajunsese să-1 cunoască acum în chip atît de apropiat ' o făcuse să presimtă aceasta, mai mult decît să o lase să ghicească; şi în acelaşi fel înţelegea acum că acest secret trebuie să fie ceva legat de ea şi de el însuşi. De aceea, cînd el părăsise încăperea, ea deschise îndată sertarul şi făcu aceasta, fie că un asemenea gest ar fi fost îndreptăţit sau nu, cu un simţămînt din cele care provoacă deciziile grăbite şi respinge orice reflecţii morale, însă însemnările cu multe ştersături, incoerente şi nu totdeauna uşor de descifrat care-i ajunseră astfel în mîini îi impuseră imediat curiozităţii ei pasionate un ritm mult mai lent.

„E dragostea un sentiment? S-ar putea ca în primul moment întrebarea aceasta să pară absurdă, căci pare atît de sigur faptul că întreaga natură a iubirii este un sentiment; cu atît mai mult e surprinzător răspunsul corect: căci sentimentul intră într-adevăr ca lucrul cel mai puţin important în iubire! Considerată doar ca sentiment, iubirea este - abia la fel de violentă şi de puternică şi în orice caz mai puţin limpede conturată decît o durere de dinţi."O a doua remarcă, la fel de ciudată, suna: „Un bărbat este în stare să-şi iubească şi cîinele, şi soţia. Un copil poate să iubească un cîine cu mai multă tandreţe decît îşi iubeşte un bărbat soţia. Cineva îşi iubeşte profesia, un altul iubeşte politica. Cel mai mult iubim poate nişte stări generale; vreau să spun - dacă nu le urîm de-a dreptul - acea acţiune, acea colaborare obscură a lor, pe care aş numi-o „sentimentul graj-248dului"; ne simţim mulţumiţi şi în largul nostru în viaţa noastră aşa cum se simte un cal în boxa lui de grajd.Dar ce înseamnă faptul că legăm laolaltă toate aceste lucruri atît de diferite între ele, cu acelaşi cuvînt, «iubire»?! Aici, în capul meu, alături de îndoieli şi ironie, s-a aşezat acum un gînd străvechi: Totul pe lume este iubitor! Iubirea este esenţa blîndă, divină, îngropată în cenuşă, dar cu neputinţă de stins, a lumii! N-aş şti să spun ce înţeleg prin «esenţă»; dar dacă mă abandonez fără rezerve acestui gînd şi acestei senzaţii, atunci îl trăiesc cu o certitudine ciudat de firească. Cel puţin pe momente".Agathe roşi, căci următoarele însemnări începeau cu numele ei. „Agathe mi-a arătat odată nişte versete din Biblie; îmi amintesc încă aproximativ cum sunau şi ştiu că mi-am propus să le retranscriu; «Tot ceea ce se întîmplă în iubire se întîmplă în Dumnezeu. Căci Dumnezeu este iubire». Şi un al doilea verset spunea: «Iubirea este de la Dumnezeu, şi cine îl iubeşte pe Dumnezeu, acela se naşte de la Dumnezeu». Aceste două pasaje sînt evident în contradicţie; într-unul din ele, iubirea vine de la Dumnezeu, în celălalt, ea este Dumnezeu însuşi!încercările de a exprima relaţiile «iubirii» cu lumea par deci să se izbească chiar şi în cazul celor iniţiaţi de nu puţine greutăţi, şi atunci cum ar fi putut să nu dea greş raţiunea celor care nu sînt învăţaţi. Că am numit-o esenţa lumii nu a fost decît un subterfugiu; îmi lasă deschisă alegerea de a spune că tocul acesta şi această călimară cu care scriu acum, sînt făcute într-adevăr din iubire sau există ele însele în realitate. Şi atunci, cum în realitate? Că ar fi alcătuite din iubire, sau ar fi consecinţa ei, o înfăţişare fenomenală, sau o aluzie? Sînt ele, în ele însele, iubire, sau sînt astfel doar în ansamblul lor? Sînt ele de la natura lor iubire, sau e vorba de realitatea unei supranaturi? Şi cum stau lucrurile cu formula aceasta: cu adevărat? Este aici un adevăr pentru o inteligenţă mai vie sau unul pentru o fericită sărăcie cu duhul? Este aici un adevăr al gîndirii sau o relaţie incompletă, simbolică şi care nu-şi va dezvălui pe deplin semnificaţia decît în universalitatea evenimentelor spirituale adunate odată în jurul Domnului? Şi ce am spus din toate acestea eu acum? Aproximativ nimic şi aproximativ totul!249Aş fi putut să spun la fel de bine despre iubire şi că ea e raţiunea divină, Logosul neoplatonic. La fel de bine şi altceva: Iubirea este sînul lumii, pîntecele tandru în care se află întîmplările care nu se înţeleg unele pe altele şi pe ele însele. Şi încă o dată în alt fel: O, mare a iubirii, de care ştiu numai cei ce se îneacă în ea şi nu cei care călătoresc pe ea! Toate aceste exclamaţii care ar vrea să facă aluzie la ceva îşi scot semnificaţia doar din faptul că oricare din ele cuprinde la fel de puţin cuvîntul ca oricare din celelalte.Cel mai cinstit aici e sentimentul: cît de mărunt este pămîntul în spaţiul ceresc, şi cum omul, mai neputincios decît copilul cel mai neajutorat, este dependent cu totul de iubire. Dar asta nu e nimic altceva decît un ţipăt disperat după iubire, şi nu e nici un semn că ar fi vreun răspuns.Poate că am totuşi voie să vorbesc astfel fără să-mi risipesc vorbele în vînt: există pe lume o stare a cărei vedere este pentru noi interzisă, dar pe care lucrurile o eliberează cîteodată ici şi colo atunci cînd noi înşine ne găsim într-o stare deosebită de tulburare. Şi numai într-o asemenea stare vedem că lucrurile sînt „făcute din iubire". Şi numai în starea aceasta înţelegem şi noi ce înseamnă asta. Şi numai starea aceasta este reală şi am fi şi noi atunci reali.Asta ar fi o descriere din care n-ar trebui să retrag nimic. Dar e adevărat că nici nu aş avea nimic să-i adaug!"

Agathe era uluită, în aceste însemnări tainice Ulrich era mult mai puţin reţinut decît în oricare alte împrejurări. Şi deşi înţelegea că el îşi permitea să fie chiar şi numai faţă de sine astfel doar sub rezerva faptului că o făcea în secret, avea acum impresia că îl vedea în faţa ei deschizîndu-se, nehotărît şi emoţionant, către ceva ce ea nu desluşea anume.însemnările continuau acum: „Şi iată încă o idee la care s-ar putea să ajungă aproape raţiunea, cel puţin o raţiune ieşită din situaţia ei de linişte obişnuită; să-ţi reprezinţi această iubire universală ca fiind Artistul Veşnic. El iubeşte Creaţia atîta vreme cît o creează, însă iubirea lui se întoarce de la acele părţi ale Creaţiei care sînt terminate. Căci Artistul trebuie să-şi iubească şi ceea ce e demn de ură, pentru a putea crea şi aceasta, dar ceea ce el a creat deja, chiar dacă e bun, devine rece în faţa lui; devine atît de părăsit de iubire încît el însuşi de abia dacă se mai înţelege pe sine în această operă încheiată, şi sînt rare şi imprevizibile clipele în care dragostea250se reîntoarce şi se desfată în ceea ce a creat. Astfel că ar mai fi de gîndit: ceea ce domneşte asupra noastră iubeşte ceea ce creează; dar partea încheiată a Creaţiei se sustrage şi se apropie de iubirea sa în lungi refluxuri şi scurte creşteri de valuri. Gîndul acesta se acordă cu faptul că sufletele şi lucrurile acestei lumi sînt ca morţii care sînt treziţi la viaţă uneori pentru cîteva secunde."Apoi urmau cîteva remarci grăbite, care păreau aruncate în dezordine doar ca nişte încercări de a mai reţine vreun gînd.„Un leu desprinzîndu-se pe fundalul cerului de dimineaţă! Un unicorn în clar de lună! Ai alegerea între focul dragostei şi focul armelor de foc. Astfel că trebuie presupuse cel puţin două stări fundamentale: Iubirea şi Violenţa. Şi, fără nici o îndoială, Violenţa e cea care menţine lumea în mişcare şi nu o lasă să doarmă, nu Iubirea!E adevărat, aici s-ar mai putea strecura ipoteza că lumea a devenit supusă păcatului, înainte de asta, dragostea şi paradisul. Asta ar însemna: lumea încheiată - păcatul! Lumea posibilă - Iubirea!O altă problemă dificilă: Filosofii şi-1 reprezintă pe Dumnezeu ca filosof, ca fiind spiritul pur; şi atunci n-ar fi la îndemînă ca ofiţerii să şi-1 reprezinte ca ofiţer? Dar eu, matematician fiind, mi-aş închipui Fiinţa universală ca Iubire? Cum am ajuns, de fapt, la aşa ceva?Şi cum am putea participa atunci nemijlocit la una din experienţele cele mai intime ale Artistului Veşnic?"însemnarea de pe foaia aceasta se întrerupea aici. Dar după aceea chipul Agathei se acoperi iarăşi de roşeaţă cînd, fără să-şi ridice ochii, luă în mîini fila următoare şi citi mai departe:„în ultima vreme, Agathe şi cu mine am trăit deseori o experienţă stranie! Pe cînd ne făceam plimbările în oraş. Cînd e vremea deosebit de frumoasă, lumea pare foarte bucuroasă şi coerentă, astfel că nici nu mai iei în seamă deosebirile nenumărate de vîrstă şi de natură din care ea este pretutindeni constituită. Totul stă locului şi totul curge cu cea mai mare naturaleţe. Şi totuşi, într-o asemenea stare de prezenţă totală, în aparenţă indiscutabilă, îndată ce nu mai iei necondiţionat parte la ea, persistă ceva care se pierde în chip straniu în vid,251ceva ca o ofrandă de iubire rămasă fără răspuns, ceva, o senzaţie penibilă de felul acesta.Mergem astfel pe străzile violete ale oraşului care, deasupra, acolo unde se deschid spre lumină, ard ca para focului. Sau, ieşind din aceste volume albastre, păşim într-o piaţă pe care soarele a inundat-o nemăsurat în lumina lui; şi atunci casele, deşi s-au retras, părînd parcă să se lipească de ziduri, rămîn totuşi nu mai puţin expresive, ca şi cum cineva le-ar fi gravat cu liniile fine ale unei dălţi mici, scoţîndu-le excesiv în ţ evidenţă detaliile, pe fondul unei luminozităţi colorate. Şi într-un asemenea moment nu mai ştim dacă această frumuseţe, atît de plină de ea însăşi, ne tulbură pînă în profunzimi însufleţindu-ne sau ne lasă indiferenţi. Şi una şi alta sînt adevărate. Frumuseţea aceasta stă pe un tăiş ascuţit între plăcere şi tristeţe.Dar oare spectacolul frumuseţii nu are în fond ca efect faptul că luminează tristeţea vieţii obişnuite şi-i întunecă exuberanţa bucuroasă? Se pare că frumuseţea aparţine unei lumi în ale cărei adîncimi nu există nici tristeţe şi nici bucurie. Poate că în această lume nici frumuseţea însăşi nu există, ci doar cine ştie ce gravitate senină aproape indescriptibilă, şi numele ei se

naşte doar atunci cînd strălucirea ei indicibilă se sfărîmă în atmosfera obişnuită. Aceasta e lumea pe care o căutăm noi amîndoi, Agathe şi cu mine, fără încă să ne hotărîm; evoluăm de-a lungul fruntariilor ei şi savurăm cu prudenţă efluviile ei profunde acolo unde se pierd în luminis-cenţele vii ale zilei pînă cînd abia se mai poate distinge ceva!"S-ar fi putut crede că, o dată ce-i venise ideea să vorbească astfel despre un Artist Veşnic, Ulrich fusese îndem-nat să introducă în reflecţiile sale şi întrebarea legată de frumuseşe, cu atît mai mult cu cît ea exprima, în ce o priveşte, relaţiile de extremă sensibilitate create între frate şi soră. In acelaşi timp însă el schimase şi metoda de gîndire. în această nouă serie a însemnărilor sale el nu mai pornea de la penum-bra mentală care domnea în punctul de fugă al experienţelor sale, ci din primul plan, mai limpede, şi chiar în unele puncte de care-şi amintea el acum, atît de mai-mult-decît-limpede, încît aproape apărea, prin transparenţele lui, planul din fundal.Ulrich continua deci astfel: „I-am spus Agathei: «Probabil că frumuseţea nu e nimic altceva decît realitatea aceasta de a fi fost iubit». Căci a iubi ceva şi a înfrumuseţa252

acel ceva este unul şi acelaşi lucru. Şi a-ţi extinde propria iubire şi a-i face pe alţii să-i descopere frumuseţea, şi asta este unul şi acelaşi lucru, în felul acesta, totul poate deveni frumos, şi tot ce e frumos poate redeveni urît; şi în ambele cazuri, aceasta depinde nu mai puţin de noi cît este determinat de ceva care ne constrînge din afară, pentru că iubirea nu are nici un fel de cauzalitate şi nu cunoaşte nici un fel de obligaţie juridică. Nu mai ştiu sigur cît am apucat să spun din toate acestea, dar în felul acesta mi s-a explicat şi o altă impresie care ne năpădeşte cu atîta uşurinţă în plimbările noastre. Amîndoi îi privim pe oamenii din jur şi dorim să luăm parte şi noi la bucuria pe care o poartă ei pe feţele lor, ne simţim de fapt aproape constrînşi să luăm parte la ea; dar izvoreşte de aici o neplăcere, aproape o repulsie tainică. Şi asta se iscă şi din casele, hainele lor şi din tot ce şi-au făcut ei pentru ei înşişi. Cînd am reflectat la o explicaţie, am fost împins într-un alt cerc de meditaţii mai larg şi din el iarăşi la primele mele însemnări în aparenţă atît de fanteziste.Un oraş cum e acesta al nostru, frumos şi vechi, cu splendidele lui caracteristici arhitectonice, care s-au născut în decursul timpului din alternanţele gustului, reprezintă o singură mare mărturie a capacităţii de a iubi şi a incapacităţii de a face aceasta în chip dăinuitor. Suita orgolioasă a construcţiilor lui nu înfăţişează numai o istorie măreaţă, ci chiar şi o perpetuă modificare în orientările conştiinţei. Considerat la modul acesta, oraşul ar fi o versatilitate pietrificată care şi-ar fi pus în gînd, o dată la fiecare sfert de secol, să afirme că are dreptate pentru veşnicie. Elocvenţa ci mută este însăşi elocvenţa buzelor moarte, şi cu cît încearcă să seducă în chip mai fascinant, cu atît mai violentă în chip necesar este reacţia oarbă de recul şi de spaimă, pe care i-o stîrneşte în clipele cele mai profunde de plăcere sau de contemplaţie dezinteresată.«E ridicol şi în acelaşi timp seducător», mi-a răspuns la asta Agathe. «Atunci ar trebui să ţi se pară frumoase şi jachetele astea în coadă de rîndunică ale celor ce se plimbă pe lîngă noi sau chipiele astea nostime pe care le poartă pe cap ofiţerii ca pe nişte oale, căci cei care le arborează le iubesc cu toată hotărîrea şi le expun iubirii generale şi ele se mai şi bucură de favorurile femeilor!» Noi doi am şi făcut un joc din asta. într-un fel de proastă dispoziţie veselă savuram acest spectacol şi la fiecare pas pe care-1 făceam ne întrebam, parcă253anume ca să ne opunem vieţii, - Ce vrea de exemplu roşul acesta acolo, pe rochia aceea, de e atît de roşu? Sau ce face la urma urmelor albastrul, şi galbenul, şi albul acesta pe gulerele uniformelor? Şi de ce, pentru numele Domnului, sînt umbreluţele de soare ale doamnelor rotunde, şi nu pătrate? Ne-am întrebat şi ce voia să spună frontonul acela grecesc al parlamentului, aşa, cum picioarele larg desfăcute, ar fi vrut, de pildă, să facă marele şpagat, aşa cum ar fi în stare doar o dansatoare sau un compas sau doar să răspîndească în jurul său frumuseţea clasică? Cînd te plasezi astfel, iarăşi, într-o stare primară în care rămîi neatins de senzaţii şi nu mai laşi lucrurile să ajungă pînă la sentimentele pe care le aşteaptă complacente, atunci distrugi singur fidelitatea şi credinţa în existenţă. E ca atunci cînd stai să te uiţi cum mănîncă cineva, mut, în faţa ta şi simţi că tu personal nu ai aceeaşi poftă de mîncare: dintr-o

dată nu-i mai vezi decît masticaţia şi deglutaţia, care nu ţi se mai par deloc de invidiat.Eu numesc asta A Te închide Faţă De Părerile Vieţii. Pentru a explica mai îndeaproape aş putea începe prin a spune că, fără îndoială, căutăm în viaţă ceea ce e solid cu la fel de multă insistenţă cu care ar face-o un animal terestru căzut deodată în apă. Supraapreciem prin aceasta atît semnificaţia ştiinţei, dreptului şi raţiunii, cît şi necesitatea constrîngerii şi violenţei. Poate că n-ar trebui să spun că le supraestimăm; dar în orice caz, cele mai multe din manifestările vieţii noastre se sprijină pe incertitudinea spiritului. Printre ele domnesc credinţa, presupunerile, supoziţiile, presentimentul, dorinţa, îndoiala, înclinaţia, comandamentele, prejudecăţile, persuasiunea, exemplificările, vederile personale şi alte stări de neconvingere deplină. Şi pentru că în această scară de gradaţii părerea ocupă aproximativ poziţia de mijloc între judecata fondată şi judecata arbitrară, îi folosesc denumirea pentru a defini întreaga categorie de asemenea jumătăţi de certitudine. Dacă ceea ce exprimăm noi prin cuvinte, oricît de grandilocvente ar fi acestea, reprezintă de cele mai multe ori doar o opinie, o părere, atunci şi ceea ce exprimăm fără cuvinte, este aşa ceva totdeauna.Spun deci: realitatea noastră este, în măsura în care depinde de noi, în cea mai mare parte doar exprimarea unei opinii, chiar dacă ne-o imaginăm ca avînd Dumnezeu ştie ce importanţă. Oricît am putea să dăm vieţii noastre o anumită254expresie prin pietrele casei noastre, o facem totdeauna doar de dragul unei opinii. Putem foarte bine să-i omorîm pe alţii sau să ne jertfim pe noi înşine, dar acţionăm doar în temeiul unei presupuneri. Aş putea spune aproape că toate dorinţele noastre sînt doar presupuneri; foarte frecvent ne înşelăm în ele; putem să devenim victimele lor doar din nostalgia după o decizie! Chiar dacă facem ceva din «libera» noastră voinţă, aceasta presupune în fond că s-a plecat doar de la prilejul oferit de o părere. De cîtăva vreme, Agathe şi cu mine sîntem sensibili faţă de o anumită agitaţie a spiritelor în cadrul realului. Orice detaliu în expresia mediului nostru înconjurător «ne vorbeşte». Vrea să spună ceva. Arată că s-a născut dintr-o intenţie care nu e cîtuşi de puţin pasageră. Fireşte că ea este doar o părere, dar se înfăţişează sub forma unei convingeri. Este doar o idee, dar se preface a f i o voinţă de nezdruncinat. Epoci şi secole se arată deodată cu picioarele bine înfipte înjpămînt, dar e un glas care şopteşte din spatele lor: Prostii! încă niciodată n-a bătut ceasul, nu a venit timpul!S-ar putea să pară aici că e încăpăţînare, dar înţeleg ce văd de abia în clipa cînd mai pot adăuga şi următoarea remarcă: Opoziţia aceasta între fervoarea faţă de mine însumi care le umflă pieptul de orgoliu tuturor creaţiilor noastre şi tendinţa aceasta ascunsă de delăsare şi de abandon, care şi ea se face simţită chiar din primul moment, se potriveşte în totul şi întru totul cu gîndul că totul nu este decît o părere. Prin aceasta descoperim că ne aflăm într-o situaţie cu totul aparte. Căci fiecare părere îşi arată o aceeaşi dublă particularitate: atîta vreme cît este nouă, stîrneşte nerăbdare şi intoleranţă faţă de tot ceea ce îi stă în cale (cînd umbreluţele de soare roşii sînt la modă, cele albastre sînt «imposibile» - şi ceva asemănător e valabil şi în ce priveşte convingerile noastre); şi pe lîngă aceasta, a doua particularitate a oricărei păreri este că ea va fi totuşi abandonată de la sine şi în chip la fel de sigur dacă nu mai este nouă. Am spus o dată că realitatea se aboleşte de la sine. Acum asta se poate exprima şi aşa: cînd omul se manifestă în principal doar prin opinii, el nu se manifestă niciodată pe de-a-ntregul şi nici durabil; dar cînd el nu se poate niciodată manifesta pe de-a-ntregul, atunci el va căuta să o facă în cele mai diferite moduri şi în felul acesta el are în timp o istorie. Deci, după cît mi se pare mie, el nu o are, istoria sa, decît printr-o slăbiciune; deşi, cum e uşor de înţeles,255istoricii consideră capacitatea de a crea istorie drept o distincţie deosebită!"Ulrich părea să se fi abătut aici oarecum de la subiect, dar continua în aceeaşi direcţie: „Şi probabil acesta este motivul pentru care astăzi trebuie să remarc: istoria se face, evenimentele se fac, şi chiar şi arta se face - dintr-un deficit de fericire. Dar o asemenea lipsă de fericire nu se datorează circumstanţelor, adică faptului că ele nu ne lasă să ne atingem fericirea, ci sentimentului nostru. Sentimentul nostru este cruciatul acestei duble particularităţi: el nu tolerează pe nimeni şi nimic alături de sine şi el însuşi nu dăinuie. Şi prin asta tot ceea ce este legat de acest sentiment capătă aspectul că ar fi valabil pentru veşnicie şi totuşi noi ne străduim cu toţii să ne părăsim creaţiile sentimentului nostru şi să schimbăm opinia care se

exprimă în ele. Căci un sentiment se schimbă din clipa în care el capătă dăinuire; sentimentul nu are nici durată şi nici identitate; el trebuie mereu alcătuit din nou. Sentimentele -sînt nu numai schimbătoare şi inconstante - cum şi sînt socotite în general - ci ar deveni astfel chiar din clipa în care n-ar mai fi astfel. Devin nesincere, neautentice dacă ar dura. Ele trebuie să se nască mereu şi mereu, dacă vor să existe, şi prin chiar aceasta devin altele. O furie care ar ţine cinci zile n-ar mai fi furie, ci o tulburare mintală; ea se preschimbă sau în iertare sau în disponibilitate de răzbunare, şi ceva asemănător se petrece cu toate sentimentele.Sentimentul nostru îşi caută consistenţa în ceea ce creează el, şi şi-o şi găseşte mereu pentru un timp. însă Agathe şi cu mine simţim în ceea ce ne înconjoară ciudăţenia inerentă, tendinţa de destrămare a ceea ce c sţrîns laolaltă, revocarea în evocare, deplasarea zidurilor socotite a fi fost ferme; vedem şi auzim asta dintr-o dată. Ni se pare că faptul de a fi «ajuns într-o epocă» este o aventură şi echivalează cu a fi intrat într-o companie dubioasă. Ne găsim în pădurea vrăjită. Şi deşi nu am ajuns încă să înţelegem complet sentimentul «nostru», sentimentul acesta de cu totul altă natură, deşi abia dacă-1 cunoaştem, ne e teamă de ce i s-ar putea întîmpla acestui sentiment şi am vrea să-1 păstrăm. Dar cum se păstrează, cum se ţine în loc un sentiment? Cum se poate menţine cineva pe treapta cea mai de sus a fericirii, presupunînd că ar fi putut ajunge acolo? în fond, aceasta este singura problemă care ne preocupă. Presimţim un sentiment care se sustrage256caducităţii celorlalte. El ni se înfăţişează asemenea unei umbre minunat de imobile în tot ceea ce curge în jurul nostru. Dar pentru ca el să poată dăinui n-ar trebui să oprească lumea din drumul ei? Ajung la concluzia că el nu poate fi un sentiment în acelaşi sens ca toate celelalte."Şi Ulrich încheie dintr-o dată: „Şi astfel mă întorc la întrebarea: este iubirea un sentiment? Cred că nu. Iubirea este un extaz. Şi Dumnezeu însuşi, pentru a putea iubi lumea şi a cuprinde cu dragostea Dumnezeului Artist şi partea completată din lume, ar trebui să se afle constant în extaz. Numai astfel ar putea fi el gîndit..."Aici îşi întrerupsese însemnarea.7*0MtrfUlrich îl însoţise în persoană pe general cu intenţia de a afla şi ceea ce poate acesta ar fi preferat să-i spună doar între patru ochi. Coborînd împreună cu el scara el încercă întîi să-i dea o explicaţie inofensivă a îndepărtării sale de Diotima şi de ceilalţi, astfel ca adevărul să rămînă neabordat pentru moment. însă Stumm întrebă nemulţumit:— Ai fost cumva jignit de ceva?— Cîtuşi de puţin.— Atunci n-ai dreptul să faci asta! răspunse celălalt cu fermitate.însă schimbările petrecute în cadrul Acţiunii Paralele, schimbări pe care el nici nu Ie bănuise în izolarea sa de lume, acţionau acum înviorătoare asupra lui Ulrich, ca şi cum într-o sală prea mult încălzită s-ar fi deschis deodată o fereastră, şi el continuă acum:! — Totuşi aş vrea să aflu şi eu ce se întîmpla în reali-I ţaţe. Dacă ai considerat că a fost bine să-mi deschizi astfel pe j jumătate ochii, atunci ai bunătatea şi deschide-mi-i pe de-a-n-"tregul!Stumm se opri locului, îşi propti sabia pe piatra treptelor şi-şi ridică ochii spre chipul prietenului său; un gest nobil care dură cu atît mai mult cu cît acesta din urmă se afla cu o treaptă mai sus decît el:257— Nimic nu mi-ar face mai multă plăcere decît asta, spuse el. Cu scopul acesta am şi venit la tine!— Cine manevrează astfel împotriva lui Leinsdorf? începu Ulrich să-1 chestioneze cu toată liniştea. Tuzzi împreună cu Diotima? Sau Ministerul de Război cu tine şi Arnheim...?— Dragă prietene, dar te înşeli prăpăstios! îl întrerupse Stumm. Şi treci orb pe lîngă adevărul atît de simplu, aşa cum se pare că fac toţi oamenii de spirit! în primul rînd te rog deci să fii convins că eu ţi-am transmis dorinţa lui Leinsdorf ca tu să te întorci la el şi la Diotima doar din simpla amabilitate cu totul dezinteresată...

— Pe cuvîntul dumitale de onoare de ofiţer? Generalul deveni bine dispus deodată.— Dacă-mi aduci aminte de onoarea spartană a vocaţiei mele, atunci stîrneşti primejdia ca eu să te mint de-a dreptul; căci s-ar putea să mă împingă la aşa ceva un considerent de ordin superior. Prefer deci să-ţi dau cuvîntul meu de onoare ca persoană particulară, spuse el cu demnitate şi continuă cu explicaţia: Am chiar intenţia să-ţi mărturisesc confidenţial că în ultima vreme mă văd uneori silit să reflectez la asemenea dificultăţi; adică acuma mint deseori cu plăcerea cu care un porc se bălăceşte în noroi.Se întoarse dintr-o dată cu tot trupul spre prietenul său rămas ceva mai sus şi îl întrebă direct:— De unde vine că minciuna este atît de plăcută, cu condiţia să ai o scuză ca s-o spui? Să spui pur şi simplu adevărul ţi se pare, în comparaţie, de-a dreptul steril şi fără noimă! Dacă aş putea afla asta de la tine, ar fi chiar unul din motivele pentru care te-am căutat.— Atunci spune-mi sincer ce se întîmplă în fond, îi pretinse Ulrich fără să se lase abătut de la subiect.— Foarte sincer, şi de asemenea cît se poate mai simplu: nu ştiu, afirmă Stumm.— Dar ai totuşi o misiune! îl cercetă mai departe Ulrich.Generalul răspunse:— Am trecut, în ciuda dispariţiei tale, în fond foarte neprietenoase, peste cadavrul amorului meu propriu, pentru ca să-ţi fac o confidenţă. Dar asta e o misiune parţială. (5 misiune258la diminutiv! Eu acuma sînt o rotiţă. Un firişor. Un amoraş în tolba căruia nu s-a mai lăsat decît o singură săgeată...!Ulrich contempla personajul acesta rotunjor, acoperit de nasturi auriţi. Era evident că Stumm devenise acum mult mai independent; de altfel el nici nu mai aştepta răspunsul lui Ulrich, ci se şi pusese în mişcare spre ieşire, drept care sabia îi zăngănea de pe o treaptă pe alta. Şi cînd se aflau apoi jos în holul care se boltea deasupra amîndurora şi care, prin distincţia sa aristocratică, îi impusese totdeauna respect faţă de proprietarul casei, el i se adresă peste umăr acestuia din urmă:— Se pare că tu n-ai înţeles încă pe de-a-ntregul că Acţiunea Paralelă nu mai e acum o chestiune privată sau de familie, ci un eveniment politic, de stat, şi care a căpătat importanţă internaţională!— Aşadar, acum o conduce Ministerul de Externe? itrebă Ulrich.— Probabil.— Şi prin el şi Tuzzi?— Presupun; de ştiut însă nu ştiu, răspunse repede Stummv Şi el însuşi se preface desigur că n-ar şti nici el nimic! II ştii doar; diplomaţii ăştia au aerul că sînt cu totul neştiutori chiar şi atunci cînd aşa şi sînt în realitate!Trecuseră de portalul de la intrare, şi trăsura generalului se apropia. Deodată Stumm se întoarse confidenţial şi pe un ton comic implorator către Ulrich:— Şi tocmai din cauza asta trebuie să te întorci tu în casa Diotimei, pentru ca astfel să se găsească acolo, cum ar veni, un om de încredere!Ulrich surîse în faţa unei asemenea maşinaţii şi-1 cuprinse pe Stumm cu braţul pe după umeri; îi amintea acum de Diotima.— Ce mai face ea? întrebă, îl recunoaşte acum în sfîrşit pe Tuzzi ca fiind bărbat?— Ce face? răspunse generalul enervat. Face impresia că e iritată, asta face! Şi adăugă mai îmbunat: Pentru un ochi de cunoscător, asta poate părea chiar emoţionant. Ministerul Instrucţiei Publice abia dacă-i mai dă vreo misiune acum, doar cel mult să decidă dacă în cortegiul festiv al grupurilor patriotice poate să ia parte şi „Şniţelul vienez" sau şi un grup care să reprezinte „friptura cu crochete"...Ulrich îl întrerupse bănuitor:259— Ai spus Ministerul Instrucţiunii? Şi chiar adineauri spuneai că în Acţiune s-a amestecat şi Ministerul de Externe!— Dar uită-te şi tu, poate că şniţelele sînt chiar o chestiune care să depindă de Ministerul de Interne. Sau de Ministerul Comerţului. Cine poate să ştie asta dinainte? îl dădăci Stumm.

Congresul Mondial al Păcii, ca ansamblu, depinde în orice caz de Ministerul de Externe, în măsura în care nu depinde de cele două consilii prezidenţiale.Ulrich îl întrerupse iarăşi:— Şi Ministerul de Război nu intră deloc în ideile astea ale dumitale?— Dar nu mai fi şi tu aşa de suspicios! îi ceru Stumm cu toată liniştea. Fireşte că în ce priveşte un Congres Mondial al Păcii, Ministerul de Război este cît se poate de interesat; aş spune nu în mai mică măsură decît ar fi atrasă Direcţia Generală a Poliţiei de un congres internaţional al anarhiştilor. Dar ştii şi tu cum sînt ministerele astea civile; nu vor să ne lase şi nouă un locuşor cît de mic!— Şi...? întrebă Ulrich, căci era mai departe bănuitor în ce priveşte nevinovăţia afişată de Stumm.— Nici un fel de „şi", îl asigură acesta. Tu iei totul prea repede! Cînd o chestiune mai primejdioasă priveşte mai multe ministere deodată, atunci sau toate au să caute să şi-o paseze de la unul la altul, sau fiecare va voi să le-o ia celorlalţi; în ambele cazuri rezultatul unor asemenea străduinţe este că se va înfiinţa o comisie interministerială. Ajunge doar să-ţi aduci aminte cîte comitete şi subcomitete a trebuit să creeze la început Acţiunea Paralelă, cînd Diotima mai avea la dispoziţie întreaga ei energie; şi pe urmă pot să te asigur că acel consiliu fericit al nostru era o natură moartă în comparaţie cu ceea ce se lucrează astăzi!Trăsura aştepta, vizitiul sta drept şi ţeapăn pe capra lui, dar Stumm, nehotărît încă, privea, dincolo de trăsura cu portierele deschise, grădina întinzîndu-se în verdeaţa ei luminoasă.— Poţi să-mi dai un cuvînt mai puţin cunoscut care să înceapă cu „inter", ceru el şi enumera ajutîndu-se cu moţăieli din cap: interesant, interministerial, internaţional, intercurent, intermediar, interpretare, interdicţie, intern şi altele cîteva, pe astea le ştiu; pe astea le poţi auzi la noi la bufetul Statului260Major mai des acuma decît cuvîntul cîrnaţi. Dar dacă aş putea veni cu un cuvînt nou, aş face senzaţie.Ulrich îi întoarse generalului gîndurile îndărăt la Diotima. îşi dădea seama că acum conducerea propriu-zisă se afla la Ministerul de Externe, de unde decurgea, cu toată pro-babilitatea, că Miele se aflau în mîinile lui Tuzzi; cum ar fi putut altfel, vreun alt minister, să creeze asemenea greutăţi soţiei unui om puternic? La această întrebare Stumm ridică vag din umeri.— Ţie încă nu ţi-a intrat în cap că Acţiunea Paralelă este acum o chestiune politică, de stat, răspunse el şi adăugă din proprie iniţiativă: Tuzzi ăsta e mai viclean decît ne-am fi gîndit noi. El însuşi nu i-ar fi putut pretinde niciodată aşa ceva ei; dar tehnica asta interministerială i-a permis acum s-o dea pe nevastă-sa pe mîna altor ministere.Ulrich rîse încet. La această noutate, prezentată în cuvinte oarecum ciudate, el îşi putea imagina pregnant cele două persoane implicate: sublima Diotima - instalaţia de iluminat, cum îi spunea Agathe - şi şeful de departament, mai scund, mai fragil în înfăţişare, pentru care el avea o simpatie inexplicabilă, deşi se ştia el însuşi subapreciat de acesta. Ceea ce îl atrăgea spre acest bărbat cu sentimente raţionale, şi la fel de viril uscat ca şi o cutie goală de ţigări de foi, era teama sa de nopţile cu clar de lună. Şi totuşi chinurile acestea sufleteşti care-1 bîntuiau acum îl făcuseră pe acest diplomat să vadă în toţi şi în toate, în jurul lui, doar nişte maşinaţiuni pacifiste; căci pacifismul era pentru Tuzzi forma cea mai tangibilă a vieţii sufleteşti. Ulrich îşi amintea că Tuzzi considerase pînă la urmă eforturile, în sfîrşit publice, ale lui Arnheim în direcţia terenurilor petrolifere, şi chiar şi cele în jurul soţiei lui, ca fiind doar o diversiune menită să abată atenţia de la o intrigă de natură pacifistă; pînă într-atît îl descumpăniseră pe Tuzzi întîmplările din propria sa casă. Trebuia să fi suferit nemaipomenit de mult, şi lucrul era de înţeles; pasiunea aceasta intelectuală în faţa căreia se găsise pe neaşteptate, îi rănea nu numai propriul sentiment al onoarei, cum ar fi fă-cut-o un adulter tradus în realitate fizică, ci îi şi punea sub semnul deriziunii în chip nemijlocit înseşi capacităţile sale conceptuale, care pentru oamenii mai vîrstnici constituie însuşi sediul demnităţii virile.261Şi, încîntat, Ulrich îşi continuă cu voce tare consideraţiile:

— Evident, în clipa în care Acţiunea patriotică a soţiei sale a devenit obiectul unei mistificări publice, Tuzzi şi-a recîştigat imediat şi pe deplin stăpînirea forţelor oficiale spirituale care i se cuvin unui înalt funcţionar public. Trebuie ca cel puţin atunci să fi luat notă din nou de faptul că în matricea aceasta a istoriei universale se întîmplă mai multe lucruri decît ar avea loc să încapă în poala unei femei, şi Congresul acesta Mondial al Păcii, care a apărut aşa, dintr-o dată, în chip tainic, ca un copil găsit, trebuie că 1-a trezit ca un trăsnet căzut din senin! Cu un fel de plăcere brutală, Ulrich îşi zugrăvea starea crepusculară spirituală care trebuie să fi precedat trezirea din letargie, şi pe urmă însuşi momentul deşteptării, care poate că nici nu fusese în mod necesar însoţit de senzaţia trezirii din somn; căci în clipa în care sufletele învăluite în văluri ale lui Arnheim şi Diotimei căpătaseră puterea de a crea consecinţe reale, şi Tuzzi s-ar fi regăsit, eliberat de orice fantomă de pînă atunci, în acel domeniu al necesarului în care se găsise aproape totdeauna în toată viaţa lui.— Şi acum el va distruge dintr-o dată societatea asta de mîntuire a lumii şi de ridicare a moralului patriei pe care a creat-o nevastă-sa? Ea i-a fost totdeauna ca un spin în carne! exclamă Ulrich cu o vie satisfacţie şi se îndreptă întrebător spre prietenul său.Stumm se mai afla încă, rotunjor şi îngîndurat, în canatul porţii.— După cîte ştiu, el i-a explicat nevestei că îi datora lui şi funcţiei lui conducerea Acţiunii Paralele, în împrejurările acestea schimbate, spre o încheiere onorabilă. Ea va primi o decoraţie. Dar trebuie să accepte protecţia şi supravegherea ministerului pe care el le consideră nimerite în această privinţă, raportă Stumm conştiincios.— Şi cu voi, vreau să spun cu Ministerul de Război şi cu Arnheim a făcut pace?— Aşa se pare. Din cauza congresului acestuia de pace el a susţinut urgentarea modernizării artileriei noastre şi s-a pus de acord cu Ministerul de Război în ce priveşte consecinţele politice. Se spune că va face să treacă în Parlament legile necesare, cu ajutorul partidelor germane, şi că262deci în planul politicii interne el consiliază o apropiere de orientarea germană. Asta mi-a povestit-o chiar Diotima.— Stai niţel! îl întrerupse Ulrich. Orientarea germană! Uitasem de asta!—• E simplă! El a spus totdeauna că tot ce este german este pentru noi o nenorocire; şi acuma spune invers.Ulrich obiectă aici că şeful de departament Tuzzi nu se exprima niciodată în termeni atît de direcţi şi de neechivoci.— Dar faţă de nevasta lui o face, răspunse Stumm. Şi între ea şi mine există aşa, un fel de alianţă a destinului.— Şi atunci curn stau lucrurile între ea şi Arnheim? întrebă Ulrich, pe care în clipa ^aceea Diotima îl interesa mai mult decît grijile guvernului. In fond el nu mai are acum nevoie de ea, şi presupun că suferă în sufletul lui din cauza asta.Stumm clătină din cap.— Se pare că nici asta nu e aşa de simplu, explică el oftînd.Pînă aici el comunicase totul conştiincios, chiar dacă indiferent, şi poate tocmai din cauza aceasta explicaţiile lui păruseră relativ raţionale. Dar de cînd fusese menţionată problema relaţiilor dintre Diotima şi Arnheim, s-ar fi spus că ar fi vrut să povestească altceva care i se părea mai important decît redresarea sufletească a lui Tuzzi.— S-ar fi putut crede de mult, începu el acum, că Arnheim s-a săturat de ea. Dar oamenii aceştia au suflete mari! Tu poate că te mai şi pricepi cît de cît la chestii din astea, dar să ştii că ei aşa sînt! Aici nu se poate spune lămurit: a fost ceva între ei, sau n-a fost nimic între ei. Şi astăzi vorbesc exact ca înainte, numai că ai senzaţia că acum sigur nu e nimic între ei. îşi spun numai, ca să zicem aşa, ultimele cuvinte.Ulrich îşi amintea de ceea ce practiciana amorului, Bonadea, îi povestise despre teoreticiana amorului, Diotima, şi-i repetă lui Stumm propria lui părere mai rezervată, şi anume că acum Diotima era un adevărat manual de iubire. Generalul surise pierdut în gînduri.— Poate că noi nu vedem problema din toate punctele de vedere posibile, spuse el cu prudenţă. Vreau să îndrăznesc să spun că înainte să o cunosc n-am mai întîlnit nici o femeie care să vorbească aşa; şi mi se lasă parcă o pungă de gheaţă

263peste tot, pe tot corpul, cînd începe s-o facă. De altfel ea a început acum să vorbească tot mai rar în felul acesta; dar cînd îi vine s-o facă, atunci mai poate şi astăzi să vorbească, de exemplu, despre Congresul acesta Mondial pentru Pace, ca despre o „experienţă umană panerotică", şi atunci simt dintr-o dată că nici nu mai sînt bărbat faţă de atîta deşteptăciune. însă - şi îşi sublinie acum printr-o mică pauză importanţa cuvintelor sale - trebuie că există aici o nevoie, o aşa-numită tendinţă a epocii, căci pînă şi în Ministerul de Război cei de acolo încep să vorbească la modul ăsta. De cînd a apărut congresul ăsta la orizont, poţi să-i auzi pe ofiţerii de Stat Major vorbind despre dragostea de pace şi iubirea de oameni, cum ar face-o despre mitraliera model 7 sau despre furgonul sanitar model 82. Ţi se face pur şi simplu greaţă!— Şi din cauza asta te-ai autointitulat mai devreme un specialist dezamăgit al iubirii? îl întrerupse Ulrich.— Da, dragă prietene. Te rog să mă ierţi; n-am mai putut suporta cînd te-am auzit şi pe tine luînd lucrurile atît de unilateral. Dar în serviciul rneu, toate astea îmi aduc totuşi mari avantaje.— Şi acum nu mai ai nici un fel de entuziasm pentru Acţiunea Paralelă, pentru cultul marilor idei şi aşa mai departe? îl întrebă curios Ulrich.— Chiar şi o femeie cu atîta experienţă cum e verişoara ta s-a săturat, pînă şi ea, de cultură, răspunse generalul. Vreau să spun, de cultura de dragul culturii. Şi de altfel ideea cea mai sublimă nu te poate apăra de o palmă.— Dar ea poate să facă în aşa fel încît palma următoare s-o primească celălalt.— Asta e adevărat, conveni Stumm. Dar numai dacă te slujeşti tu de spirit şi nu-1 slujeşti tu pe el fără să te gîndeşti la tine. Apoi îl privi pe Ulrich cu toată curiozitatea pentru a se bucura de efectul pe care aveau să-1 aibă următoarele lui cuvinte, şi adăugă, coborîndu-şi vocea, căci era sigur de succesul lui.— Dar chiar dacă aş vrea şi eu asta, n-aş mai putea; am fost trecut pe linia a doua.— Respectele mele! exclamă Ulrich, recunoscînd fără voie justeţea intuiţiilor autorităţilor militare, dar apoi ascultă de un alt impuls, şi spuse repede: Asta Tuzzi ţi-a făcut-o?264— Nici vorbă de aşa ceva! afirmă Stumm sigur de ce spunea.Această conversaţie avusese loc pînă atunci în apropierea porţii, şi în afară de ei, mai era interesat să asculte şi un al treilea, care aştepta sfîrşitul replicilor lor, în vremea aceasta rămînînd cu privirile ţintă şi total nemişcat, astfel că s-ar fi putut spune că pentru el lumea înceta dincolo de ceea ce se afla între două perechi de urechi de cal. Doar pumnii săi, înfundaţi în mănuşi albe de aţă, care strîngeau Miele, se mişcau pe furiş, după un ritm neregulat şi împăciuitor, căci caii, nu atît de uşor de stăpînit prin disciplina militară cum sînt oamenii, deveneau tot mai nerăbdători de atîta aşteptare şi-şi agitau harnaşamentele. Şi omului acestuia generalul îi porunci acum să conducă trăsura pînă la ieşirea din curte, iar acolo să lase să facă puţină mişcare pînă avea să urce şi el; pe Ulrich însă îl invită să facă împreună cei cîţiva paşi străbătînd grădina pentru ca să-i poată povesti toate evenimentele pe rînd, fără riscul de a fi auziţi de cineva.Insă Ulrich avea impresia că putea să-şi imagineze singur, cu multă vioiciune, tot ceea ce se întîmplase şi la început nici nu-1 lăsă să vorbească.— Dar Tuzzi e cel care te-a scos pe dumneata din nou, asta e la urma urmei indiferent, continuă el, pentru că în cazul acesta dumneata eşti, iartă-mă că ţi-o spun, doar o figură de importanţă secundară. Esenţialul este că aproape din clipa în care congresul acesta 1-a pus pe gînduri şi a început să vadă că are de-a face cu o dificultate serioasă, el şi-a simplificat foarte repede atît situaţia politică generală, cît şi pe cea a lui personală. A procedat ca un căpitan de vapor la anunţarea unei furtuni violente şi care nu se lasă influenţat de o mare încă liniştită şi visătoare. El s-a aliat acum cu toate cele ce fuseseră pînă atunci antipatice şi contrare firii lui, Arnheim, politica voastră militară, orientarea germană; şi s-ar fi alăturat chiar şi eforturilor nevestei sale, dacă, ţinînd seama de circumstanţe, n-ar fi fost mai util să le distrugă. Nu ştiu cum să exprim asta. Poate că vine de la faptul că viaţa devine mai uşoară dacă nu-ţi mai baţi capul cu sentimentele, ci-ţi vezi pur şi simplu de scopul tău; sau că e o plăcere asasină să

calculezi cu sentimentele în loc să suferi din cauza lor? Am impresia că-1 văd pe diavol cum a aruncat un pumn de sare în hrana cerească a vieţii.265

Generalul era acum numai foc şi pară:— Asta ti-arn spus-o şi eu de la început! strigă el. E adevărat că-ţi vorbisem doar despre minciună, dar mentalitatea asta autentic ipocrită este, în toate formele ei, un lucru teribil de tulburător şi excitant! Chiar şi pe Leinsdorf, de exemplu, 1-a apucat acum iar vechea lui dragoste după politica realistă şi acum tot zice: Politica realistă este contrariul a ceea ce ai vrea să faci.Ulrich continuă:— Esenţialul e că mai înainte pe Tuzzi îl deranjau lucrurile despre care vorbeau între ei Diotima şi Arnheim; acum însă aşa ceva nu poate decît să-1 bucure, pentru că elocvenţa asta a unor oameni care nu sînt în stare să-şi ascundă sentimentele îi oferă totdeauna unui al treilea tot felul de puncte de sprijin. Acuma el nu mai trebuie să asculte cu urechea lui lăuntrică, ceea ce nici nu-i reuşea niciodată, ci doar cu cea exterioară; şi asta e cam la fel ca deosebirea între a înghiţi un şarpe din aceştia dezgustători sau a-1 omorî pur şi simplu.— Ce spui tu acolo? întrebă Stumm.— Dacă să-1 înghiţi sau să-1 omori!— Nu! Să faci aşa ceva cu urechile!?— Am vrut să spun: spre avantajul lui Tuzzi a trecut de la partea lăuntrică a sentimentelor la cea exterioară. Dar poate că atunci n-ai fi înţeles imediat, a fost, aşa, o ideea de a mea.— Nu, ai spus-o foarte bine! certifică Stumm. Dar de ce să-i tot dăm pe alţii ca exemplu? Diotima şi Arnheim sînt nişte suflete grandioase, şi tocmai din cauza asta lucrurile n-au să meargă niciodată cu adevărat.Se plimbaseră astfel pe una din aleile grădinii şi nici nu ajunseseră prea departe; generalul se opri deodată:— Dar ceea ce mi s-a întîmplat mie nu e doar aşa, o istorie nostimă! îi comunică el prietenului său surprins.Ulrich îşi dădu seama atunci că nu-1 lăsase pe celălalt să vorbească şi se scuză:— Aşadar nu ai căzut în cursă din cauza lui Tuzzi? întrebă el politicos.— Un general se poate împiedica de un ministru civil, dar nu doar de un şef de departament civil, relată Stumm mîndru şi obiectiv. Cred că m-am împiedicat de o idee!Şi astfel începu să-şi povestească întîmplarea.266ţflfl

neplăcerea el, Agathe da peste M rezumat istoric al psihologiei sentimentelorîn vremea aceasta, Agathe descoperise o nouă suită de foi de hîrtie în care însemnările fratelui ei continuau în cu totul altă formă. Se părea că el se hotărîse dintr-o dată să stabilească anume ce este un sentiment, şi aceasta la modul conceptual şi fără nici un fel de ornamente stilistice. Trebuie, de asemenea, că îşi readusese în amintire tot felul de lucruri sau că citise cîte ceva în scopul acesta, căci filele erau acoperite cu remarci, în parte referindu-se la istorie, în parte la analiza noţiunii de sentiment, şi toate laolaltă alcătuiau o culegere de fragmente a căror coerenţă lăuntrică nu apărea evidentă imediat.Un indiciu spre ce anume ar fi putut să-1 împingă în această direcţie găsi Agathe chiar de la început întîlnind scrise pe margine cuvintele „Chestiune de sentiment!"; căci îşi aminti acum de conversaţia pe care ea şi fratele ei o avuseseră la locuinţa verişoarei lor, cu toate oscilaţiile ei profunde, de natură să dezvăluie străfundurile sufleteşti. Şi ea înţelegea acum că, dacă ar fi vrut să se afle ce anume era o chestiune de sentiment, ar fi trebuit să se pună de bine, de rău şi întrebarea ce^ anume era un sentiment.Ii slujea ca un fel de indicator, căci însemnările începeau prin a afirma că tot ceea ce se întîmpla între oameni îşi avea originea fie în sentimente, fie în privaţiunea de sentimente; dar în ciuda acestei observaţii nu se putea deduce, din întreaga literatură care se ocupase cu

aceasta, un răspuns cert la întrebarea ce anume era un sentiment, căci chiar şi lucrările cele mai recente, pe care Ulrich Ie considera drept reprezentînd progrese reale în materie se pretindea^ o doză deloc mică de încredere deliberat acordată chestiunii, în măsura în care putea să-şi dea seama Agathe, el lăsase la o parte psihanaliza, şi la început ea se miră de asta, căci ca toţi cei care se lasă impresionaţi de literatură, auzise vorbindu-se mai mult despre psihanaliză decît despre celelalte forme ale psihologiei; însă Ulrich spunea că nu o abandonase pentru că n-ar fi recunoscut meritele acestei teorii însemnate, plină de noi concepţii şi care fusese prima de natură să explice multe din cele ce în trecut rămăseseră de domeniul unor experienţe private dintre cele267•Hpdx^MN

mai anarhice, ci că decizia lui se justifica prin faptul că, pentru ceea ce urmărea el, particularităţile ei n-ar fi făcut-o să-şi joace rolul pe care şi 1-ar fi pretins conştiinţa ei de ştiinţă atît de pretenţioasă. El însuşi îşi fixase în primul rînd ca obiectiv să compare răspunsurile principale care fuseseră date la întrebarea ce anume era sentimentul, şi continua arătînd că, în totul, dintre răspunsuri se puteau desprinde doar trei, dintre care de altfel nici unul nu fusese atît de limpede elaborat încît să le fi putut exclude pe celelalte două.Pe urmă se adăugau următoarele însemnări care ar fi urmat să desprindă problema: „Cea mai veche teorie, dar încă şi astăzi activă, porneşte de la convingerea că se poate face o distincţie limpede între starea în care este simţit ceva şi cauzele şi efectele acesteia; căci se înţelege prin sentiment o categorie de trăiri lăuntrice care se deosebeşte fundamental de celelalte categorii - şi acestea ar fi, potrivit teoriei respective, senzaţia, gîndirea şi voinţa. Concepţia aceasta este populară şi devenită de mult tradiţională şi înclină să considere sentimentul ca pe o stare; e adevărat că n-ar trebui să fie aşa, dar asta se întîmplă sub impresia vagă a percepţiei faptului că, în fiecare moment al desfăşurării acestui sentiment şi în toiul celor mai agitate transformări ale lui, nu numai că putem deosebi că simţim ceva anume, ci şi trăim de asemenea faptul că e vorba de ceva în aparenţă imobil, nealterabil, şi că am putea persista în starea aceasta a unui sentiment.Teoria mai nouă, modernă, porneşte dimpotrivă de la observaţia că sentimentul este cît se poate de strîns legat de acţiune şi de exprimare; şi de aici urmează că ea înclină de asemenea să considere sentimentul ca un proces în desfăşurare, şi în acelaşi timp că îşi îndreaptă privirile nu doar spre sentiment, ci îl ia în considerare, laolaltă cu exteriorizările şi originile lui, ca pe un întreg. Teoria aceasta a apărut întîi în fiziologie şi în biologie şi efortul ei s-a îndreptat iniţial spre o explicaţie fiziologică a proceselor sufleteşti, sau, ca să accentuăm mai pregnant, spre un întreg trupesc căruia i-ar fi subordonate şi fenomenele sufleteşti. Ceea ce a rezultat de aici poate fi considerat ca al doilea răspuns principal la întrebarea privind natura sentimentului.Orientarea aceasta spre curiozitatea faţă de ansamblu mai degrabă decîl spre elemente, şi spre realitate decît spre o268concepţie preconcepută se deosebeşte, de asemenea, de cercetările mai noi care se ocupă de sentimente, doar că intenţiile şi ideile după care se conduc ele sînt preluate fireşte din propriile lor domenii ştiinţifice. Prin aceasta, ele dau întrebării ce este anume sentimentul un al treilea răspuns care se bazează şi pe celelalte două şi îşi păstrează în acelaşi timp independenţa. Acest al treilea răspuns nu mai intră însă în categoria unor priviri retrospective, căci o dată cu el începe examenul teoriilor care sînt acceptate astăzi sau sînt considerate ca posibil de acceptat.Vreau să adaug aici, căci am pomenit mai înainte de întrebarea dacă sentimentul este o stare sau un proces, că, în realitate, în evoluţia pe care am menţionat-o eu, această întrebare nu joacă aproape nici un rol, în afară de cel revenind unei slăbiciuni comune tuturor concepţiilor şi poate nu întru totul lipsită de obiect. Dacă, aşa cum ar părea să încline să o facă teoriile mai vechi, îmi reprezint un sentiment ca pe ceva constant acţionînd spre exterior şi spre lăuntric, şi primind în acelaşi timp reacţii din ambele sensuri, atunci este evident că nu mai avem în faţă numai un sentiment, ci un număr nedefinit de sentimente schimbătoare. E adevărat că limba ne pune doar rareori la dispoziţie un plural pentru aceste subcate-gorii ale unui sentiment; ea

nu cunoaşte nici invidii, nici mînii şi nici tendinţe de a face ceva în ciuda a altceva, pentru ea acestea sînt doar modificările unui sentiment în diferite forme sau în diferite stări ale evoluţiei sale; dar, fără discuţie, atît o suită de stări cît şi o suită de sentimente ne trimit către un fenomen, către un proces. Dacă credem însă dimpotrivă, aşa cum i-ar corespunde înseşi denumirii lui şi cum pare să încline şi concepţia actuală, că avem în faţa noastră un proces, atunci iarăşi nu mai putem rezolva direct întrebarea ce anume este „la drept vorbind" un sentiment, şi unde anume ceva încetează să-şi mai aparţină sieşi şi începe să depindă de cauzele, urmările sau de toate celelalte fenomene însoţitoare. Am să revin undeva mai tîrziu la asta, căci o asemenea scindare a răspunsurilor vădeşte de obicei o eroare în modul de a pune întrebarea; şi va reieşi atunci, cum cred eu, că întrebarea dacă e vorba de o stare sau de un proces este, la drept vorbind, o falsă întrebare, în spatele căreia se ascunde o alta. Am s-o păstrez deci în evidenţă tocmai ţinînd seama de această posibilitate în privinţa căreia nu mă pot decide încă."269„Continuu acum să examinez teoria iniţială care deosebeşte patru acţiuni principale sau patru stări fundamentale ale sufletului. Ea urcă îndărăt pînă în Antichitate şi constituie probabil pandantul rămas intact al părerii că lumea corpurilor e alcătuită din patru elemente, focul, apa, aerul şi pămîntul; şi astăzi încă se mai vorbeşte deseori despre patru clase particulare, ireductibile una la alta, de elemente ale conştiinţei, şi în clasa sentimentelor «plăcerea» şi «neplăcerea» ocupă un loc privilegiat; căci ele trec fie drept singurele sentimente, fie dintre sentimentele care nu se amestecă cu altele, în realitate, poate că ele nici nu sînt sentimente, ci doar o colorare şi intensificare a acestora, în care s-au păstrat opoziţia iniţială dintre atracţie şi repulsie, şi poate opoziţia dintre reuşită şi eşec şi alte opoziţii din conduita, iniţial atît de simetric organizată, a existenţei. Viaţa care reuşeşte este plină de plăceri; mult înainte de Nietzsche şi de vremea noastră asta a spus-o şi Aristotel. Şi Kant de asemenea a spus: «Plăcerea este sentimentul încurajării, durerea - sentimentul unei contrarieri a vieţii». Şi Spinoza a numit plăcerea «Trecerea omului de la o desăvîrşire mai mică la una mai mare». Plăcerea a avut totdeauna reputaţia cam exagerată de a fi o ultimă explicaţie (şi nu în ultimul rînd printre cei care o suspectează de a fi o iluzie).Insă în cazul unor gînditori nu pe de-a întregul mari şi care mai pot fi şi bănuiţi a se lăsa conduşi de pasiuni, aceasta poate ajunge într-adevăr pînă la grotesc. Citez aici un pasaj dintr-un manual contemporan, din care n-aş vrea să uit nici un cuvînt: «Ce poate părea mai deosebit decît, de exemplu, bucuria provocată de rezolvarea elegantă a unei probleme matematice şi cea de după o masă bună! Şi totuşi, considerate ca sentiment pur, aceste două bucurii sînt amîndouă unul şi acelaşi lucru, anume plăcere». Şi mai adaug şi un pasaj ^dintr-o sentinţă judecătorească emisă doar acum cîteva zile: «Indemnizaţia slujeşte scopului de a-i da celui păgubit posibilitatea să-şi procure sentimente de plăcere corespunzătoare situaţiei sale obişnuite şi care să compenseze sentimentele de neplăcere provocate de pagube şi de urmările lor. Cu aplicaţie la cazul de faţă, reiese încă din împrejurarea că sentimentele de plăcere corespunzătoare vîrstei de doi ani şi trei luni nu se pot prezenta decît într-o alegere limitată, precum şi că ele pot fi procurate, cu uşurinţă, că suma cerută ca indemnizaţie este prea270mare». Claritatea penetrantă exprimată în ambele exemple ne autorizează să formulăm respectuoasa observaţie că plăcerea şi neplăcerea vor rămîne încă multă vreme primele litere în silabariul teoriilor sentimentului".„Dacă îmi continuu observaţiile în jurul meu, văd că această teorie, care echilibrează cu atîta grijă plăcerea şi neplăcerea, înţelege prin «sentimente mixte» acea «asociere a elementelor de plăcere şi neplăcere cu alte elemente ale conştiinţei» şi include aici tristeţea, seninătatea, iritarea şi aşa mai departe, toate lucruri cărora profanii le acordă, adică, atîta importanţă încît ar vrea să ştie mai multe despre ele decît pur şi simplu denumirea lor. «Stări de conştiinţă generale», cum ar fi vioiciunea sau deprimarea, «în care domină senzaţiile mixte de o aceeaşi specie», teoria respectivă le denumeşte «unitatea unei situaţii afective». Ea numeşte «efect» o situaţie afectivă care se instalează «brusc şi cu violenţă», şi pe una care este pe deasupra «cronică» ea o numeşte «pasiune». Dacă teoriile ar avea o morală, atunci morala unei asemenea doctrine s-ar exprima aproximativ prin cuvintele: Fă la început paşi mici, şi astfel

vei putea face mai tîrziu salturi mari!"„Dar în distincţii ca acestea: dacă există doar o singură plăcere sau neplăcere sau poate mai multe plăceri şi neplăceri; dacă pe lîngă plăcere şi neplăcere nu ar mai exista şi alte opoziţii fundamentale, şi, de exemplu, cea dintre relaxare şi încordare nu ar fi una din ele (oficial ea poartă titlul: teoria singularistă şi pluralistă); dacă un sentiment se poate modifica sau dacă, atunci cînd se modifică, nu devine de acum un alt sentiment; dacă un sentiment, presupunînd că el constă dintr-o suită de sentimente, se găseşte faţă de acestea în raport de specie faţă de gen sau în cel de efect faţă de cauze; dacă stările pe care le parcurge un sentiment, presupunînd ca admis că el însuşi ar fi o stare, sînt stările unei stări sau stări diferite, şi deci prin aceasta sentimente diferite; dacă un sentiment poate provoca propria sa modificare ca efect al acţiunilor şi gîndurilor pe care el le declanşează, sau dacă, vorbind astfel de «provocarea unui efect» al unui sentiment, nu spunem ceva la fel de impropriu sau de puţin real ca atunci cînd spunem că laminarea unei foi de tablă are ca «efect» subţierea acesteia sau că extinderea norilor provoacă întunecarea cerului; în toate271

raceste distincţii subtile psihologia tradiţională a obţinut multe rezultate care nu trebuie subestimate. Este adevărat că s-ar putea pune apoi întrebarea dacă iubirea este o «substanţă» sau o «calitate» şi rolul pe care-1 joacă în privinţa aceasta «haecce-itatea» şi «quidditatea»; dar eşti vreodată sigur că nu va trebui totuşi într-o zi pusă încă o dată întrebarea aceasta?"„Toate întrebările de felul acesta cuprind în ele un simţ al ordinei extrem de util, cu toate că el pare uşor ridicol ţinînd seama de natura naivă a sentimentului, şi, gîndindu-ne la felul în care sentimentele ne determină actele, nu ne este decît de puţin ajutor. Simţul acesta logic-gramatic al ordinei, prevăzut ca o farmacie cu sute de sertare şi etichete, este un rest medieval al observaţiei aristotelico-scolastice a naturii, a cărei logică grandioasă a avut de suferit mai puţin, nu atît de pe urma experienţelor făcute cu ajutorul ei, cît mai ales a celor făcute fără ajutorul ei. Vina pentru aceasta o poartă în primul rînd dezvoltarea ştiinţelor naturale şi a raţiunii ei mai noi, care a făcut ca întrebarea despre ce anume trebuie să fie logic să treacă în spatele întrebării despre ce anume e real; dar nu mai puţin şi fatalităţii care a făcut ca natura, după cît s-ar fi părut, a aşteptat doar o asemenea deficienţă a filosofici pentru a se lăsa descoperită şi a răspuns cu o disponibilitate care e departe de a se fi epuizat. Totuşi, atîta vreme cît această evoluţie nu a ouat încă noul ou al lumii filosofice, este încă şi astăzi util ca, din cînd în cînd, să-i dăm să mai mestece din cojile celui vechi, aşa cum fac găinile care sînt pe cale să ouă. Şi lucrul acesta e valabil mai ales cu privire la psihologia sentimentului. Căci îmbrăcată în hainele ei logice corect încheiate, ca s-a dovedit pînă la urmă total nerodnică, însă cu privire la psihologiile sentimentului care i-au urmat, contrariul nu e decît prea adevărat; căci cu privire la acest raport între vestimentaţia logică şi fecunditate, ele au fost, cel puţin în anii frumoşi ai tinereţii, aproape în adevăratul înţeles al cuvîntului nişte înfăţişări feminine ale sansculotismului".„Din aceste începuturi ce aş putea să mai amintesc spre profitul şi binele tuturor? în primul rînd aceasta: Această psihologie mai nouă a început prin compasiunea îndatoritoare pe care o are dintotdeauna Facultatea de Medicină pentru cea de Filosofic, şi ea a lichidat cu vechea psihologie a sentimen-272tului, încetînd să mai vorbească despre sentimente şi a început în schimb să discute la modul ştiinţific despre «instincte», «acte instinctive» şi «afecte». (Nu că discuţiile despre om ca fiinţă stăpînită de instinctele şi afectele sale ar fi fost nouă, dar ea a devenit o medicină nouă prin faptul că de acum încolo ea avea să fie considerată doar sub acest aspect.)Avantajul consta în perspectiva de a reduce comportamentul superior al omului la atitudinea mai generală care se bazează pe constrîngerile viguros naturale ale foamei, sexualităţii, persecuţiilor şi altor stări fundamentale ale vieţii, cărora le este adaptat sufletul. Anumite fenomene, astfel, care se numesc «acte instinctive» iau naştere fără intenţie şi fără reflecţii, îndată ce se manifestă vreo excitaţie din grupul de stimule care le corespunde, şi sînt

înfăptuite în acelaşi fel de toate animalele din aceeaşi specie, deseori chiar de animale şi de oameni deopotrivă. Predispoziţiile personale, ereditare, dar aproape imuabile în acest sens, se numesc «instincte»; şi cu denumirea de «afect» se leagă în acest context de obicei o părere oarecare vagă, potrivit căreia el trebuie să însemne trăirea sau aspectul trăit al actului instinctiv şi al instinctelor puse în mişcare spre acte.Se presupune cel mai adesea, şi se şi subliniază aceasta cu mai multă sau mai puţină insistenţă, că toate actele omeneşti ar fi acte instinctive, sau legături între asemenea acte, şi că toate sentimentele noastre sînt afecte, sau părţi, sau asociaţii de afecte. Am răsfoit astăzi mai multe manuale de psihologic medicală pentru a-rai împrospăta memoria, însă în nici una din ele termenul sentiment nu intervine nici măcar o singură dată la indicele de termeni, şi într-adevăr nu e puţin lucru pentru o psihologie a sentimentului să nu intre în ea deloc sentimentele!"„Astfel că se afirmă tot mai pregnant şi acum în anumite cercuri o intenţie mai mult sau mai puţin subliniată de a înlocui observaţia intelectuală a sufletului, care nu duce nicăieri, cu noţiuni ştiinţifice care să fie cît mai concrete cu putinţă. Şi cum, la început, se considerase cu precădere că sentimentele n-ar fi nimic altceva decît senzaţii în măruntaie şi în articulaţii, iar mai apoi s-au făcut auzite afirmaţii cum sînt cele că frica ar consta dintr-o accelerare a activităţii cardiace şi din tulburări ale respiraţiei, sau gîndirea ar fi vorbire inte-273rioară, deci la drept vorbind o excitaţie a laringelui, astăzi se găseşte la mare cinste intenţia nobilă de a reduce întreaga viaţă lăuntrică la arcuri reflexe şi altele asemenea, şi de pildă o şcoală ştiinţifică importantă şi înfloritoare consideră că aceasta ar fi singura misiune permisă celor ce vor să explice viaţa sufletească.Dacă deci ţelul ştiinţei ar fi ancorarea, pe cît posibil cu o ancoră fermă, automată, din fier, aici se mai amestecă totuşi şi o anume exagerare particulară care s-ar putea exprima prin următoarea formulare: ceea ce se stabileşte pe un plan mai scund, mai aproape de pămînt, e ancorat mai sigur. A fost odinioară, o dată cu depăşirea teologiei naturale, vorba de un exces al negaţiei, o „speculaţie â la baisse în domeniul va-1 lorilor umane". Omul a preferat să se considere drept un fir în i; stofa materială a lumii, mai degrabă decît o fiinţă ridicîndu-se ?••• pe picioarele proprii pe covorul lumii; şi e uşor de înţeles că şi f psihologia, ştiinţa sufletului, atunci cînd, cu un tapaj tardiv, a! intrat în epoca tinereţii sale frivole şi materialiste, să-şi fi| însuşit şi ea o dorinţă luciferică, umilitoare, de josnicie l sufletească. Mai tîrziu, toţi duşmanii pioşi ai gîndirii ştiinţificei au început, ca nişte buni ţîrcovnici şi servitori de biserici, să-i reproşeze aceasta, dar, în esenţa sa intimă şi ascunsă, toate nu au fost nimic altceva decît un romantism întunecat şi bine intenţionat, o dragoste copilărească, chiar dacă neîmplinită, pentru Dumnezeu, şi de aici şi pentru imaginea sa, şi care mai continuă să se manifeste şi astăzi, inconştientă, în însuşi felul în care această imagine este maltratată."„Totuşi este totdeauna primejdios ca o sursă de idei să cadă în uitare fără să se bage de seamă, şi astfel multe elemente care îşi extrăseseră siguranţa lor candidă de aici s-au menţinut cu nu mai puţină candoare şi în psihologia medicală, şi astfel s-a iscat, pe ici, pe colo, de aici, o stare de neglijenţă şi de delăsare, la care participă tocmai noţiunile fundamentale, mai ales cele desemnînd instinctul, afectul şi actul instinctiv. Chiar şi întrebarea ce este un instinct şi care sau cîte instincte există, nu numai că primeşte răspunsuri cît se poate de diferite, dar le şi primeşte fără nici cea mai mică ezitare. Am avut în faţă o lucrare în care se făceau deosebirile între «grupurile de instincte» ale nutriţiei, sexualităţii şi conservării în faţa unor* primejdii; o altă lucrare, cu care am comparat-o pe cealaltă, ^274 \-prezenta un instinct vital, un instinct al afirmării şi încă alte cinci instincte; psihanaliza, pe care de altfel am putea-o numi şi psihologie a instinctelor, a părut multă vreme să nu cunoască decît un singur instinct; şi aşa mai departe. Chiar şi relaţia dintre actul instinctiv şi afect e definită în chip la fel de diferit; e adevărat că există de obicei un acord în a se spune că afectul ar fi „experienţa trăită" a actului instinctiv; dar cînd e vorba să spunem dacă întreg actul instinctiv va fi trăit ca afect, deci şi comportamentul exterior, sau numai comportamentul lăuntric, sau părţi din el sau părţi din actele exterioare şi lăuntrice într-un anumit dozaj - la toate aceste întrebări se susţine ca răspuns cînd una, cînd alta, şi uneori chiar amîndouă

împreună. Nici chiar ceea ce am transcris mai înainte din memorie fără să mi se pară că aş fi putut obiecta ceva, anume că un act instinctiv se produce «fără intenţie şi fără reflecţie» nu se confirmă în toate privinţele."„Mai trebuie să ne mirăm atunci dacă, dincolo de explicaţiile fiziologice ale comportamentului nostru, nu mai apare foarte adesea pînă la urmă la iveală decît ideea atît de bine ştiută că noi lăsăm ca reflexele în lanţ, şi secreţiile, şi misterele trupului nostru să fie cele care conduc conduita noastră, şi aceasta doar din cauză că ne căutăm plăcerea şi evităm neplăcerea? Şi nu numai în psihologie, ci şi în biologia generală, şi chiar şi în economia politică, pe scurt în toate domeniile pe care se poate baza un comportament, plăcerea şi neplăcerea joacă în continuare un asemenea rol, adică două sentimente, atît de sumare încît abia dacă ne-am putea închipui ceva mai simplist. Fără îndoială, ideea, infinit mai diversificată a satisfacţiei instinctelor, ar fi în măsură să mai coloreze puţin acest tablou, dar vechea obişnuinţă e atît de puternică încît uneori putem chiar să citim că instinctele aspiră spre a fi satisfăcute, pentru că această satisfacţie ar fi exact plăcerea, ceea ce însemna aproximativ să spunem că eşapamentul este partea motorie a motorului!"Astfel că pînă la urmă Ulrich ajunsese iarăşi să vorbească despre problema simplităţii, deşi aceasta era fără îndoială doar o digresiune.„în ce constă stimulul, tentaţia deosebită pentru spirit de a crede că trebuie să reducă lumea sentimentelor la plăcere275şi neplăcere sau la cele mai simple procese fiziologice? De ce acordă el unui element nelămurit, fiziologic, cu atît mai multă valoare explicativă cu cît elementul respectiv e mai simplu? De ce el preţuieşte mai mult pentru o asemenea explicaţie elementele fiziologico-chimice decît pe cele psihologice şi consideră ca cel mai preţios lucru într-o asemenea explicaţie ar fi reducerea la mişcarea atomilor fizici? Rareori se întîmplă aceasta din motive raţionale, poate se face mai degrabă în chip semiconştient, însă dintr-un motiv sau altul această prejudecată este de obicei foarte eficientă. Pe ce se sprijină deci această credinţă că taina naturii trebuie să fie simplă?în primul rînd, trebuie deosebite aici două lucruri. Reducerea compusului la simplu şi la mic este în viaţa de toate zilele o obişnuinţă justificată printr-o experienţă utilă: cutare om ne învaţă să dansăm demonstrîndu-ne paşii de dans, şi ne învaţă că înţelegem mai bine un lucru demontîndu-1 şi recompunîndu-1 la loc. Ştiinţa se slujeşte dimpotrivă de simplificare, la drept vorbind, doar ca de o treaptă intermediară; ea subordonează în acest proces chiar şi ceea ce pare a fi o excepţie. Căci pînă la urmă ea nu reduce compusul chiar la simplu, ci particularul cazului izolat la legile general valabile care constituie ţelul ei, şi acestea nu sînt atît simple, cît mult mai mult generale şi sintetice. Ele simplifică multiplicitatea evenimentelor doar în aplicarea lor, deci printr-un procedeu de a doua mînă.Şi astfel, pretutindeni în viaţă există două simplităţi care se opun una alteia: ceea ce este simplu dinainte, şi ceea ce va fi simplu abia după aceea, sînt simple în înţelesuri diferite. Ceea ce e simplu dinainte, despre orice ar fi vorba, e de cele mai multe ori simplu dintr-un deficit de conţinut şi de formă, şi prin asta este şi puţin simplist, sau nu este încă văzut în transparenţa lui. Ceea ce însă va fi simplu de abia după, fie că e vorba de o idee, de o manevră sau de voinţă, participă şi are în sine ceva din violenţa şi forţa adevărului şi a putinţei care constrînge şi stăpîneşte multiplicitatea confuziei. Aceste două simplităţi sînt de obicei confundate una cu alta; asta se întîmplă cînd se vorbeşte cu evlavie despre simplitatea şi inocenţa naturii; se întîmplă în credinţa că o morală simplă e mai aproape în orice împrejurări de ceea ce e veşnic decît ar fi o morală complicată; se întîmplă şi în confuzia voinţei brutale cu voinţa puternică."276Cînd Agathe ajunsese aici cu lectura, i se păru că aude paşii lui Ulrich peste pietrişul grădinii, şi împinse în grabă la loc în sertar toate hîrtiile. Cînd însă se încredinţase că o înşelase auzul şi fu sigură că fratele ei mai întîrzia în grădină, scoase din nou foile şi citi mai departe şi din cele ce urmau.

Dosarele D şl L

Cînd generalul Stumm von Bordwehr începuse să expună în grădină de ce anume credea el că se împiedicase de o idee, se vădi din primul moment că el povestea cu plăcerea pe care o stîrneşte un subiect şi o temă bine gînditc. Totul începuse, relată generalul, cînd el însuşi fusese blamat, aşa cum se şi aşteptase, din cauza acelei rezoluţii stupide care-1 silise pe Ministrul de Război să părăsească aproape în fugă serata Diotimei.— Da, eu prevăzusem totul! susţinea Stumm cu multă convingere, şi adăugă apoi ceva mai modest: Afară de ce a urmat de fapt.In ciuda tuturor contramăsurilor luate, transpirase cîte ceva din acel supărător incident în ziare şi mai ieşise la iveală cîte ceva de felul acesta şi cu prilejul exceselor cărora le fusese victimă contele Leinsdorf. Contele Leinsdorf însă, aşa cum Stumm lăsase să se înţeleagă mai înainte în prezenţa Agathei şi cum explica acum cu detalii, la întoarcerea de la moşiile sale din Boemia ajunsese într-un oraş, de unde voia să ia expresul, şi acolo fusese prins în trăsura lui între cele două fronturi ale unei confruntări politice, iar acum Stumm descria după cum urmează ce se întîmplase mai departe:— Ei îşi organizaseră tulburările astea bineînţeles din cauza unei cu totul alte probleme; ca urmare a unei ordonanţe a guvernului cu privire la folosirea limbilor naţionale în birouri, sau mai ştiu eu ce chestie din asta, pentru care s-au mai făcut pînă acuma atîtea scandaluri că ai zice că nu mai au cum să mai continue. Şi aşa şi de data aceasta, pe o parte a străzii se strînseseră orăşenii de limbă germană şi strigau la ăilalţi de pe partea cealaltă „Huo!" şi de partea cealaltă erau ăia de alte limbi şi strigau dincoace, către germani - „Ruşine!"277r *!«!*!«şi ai fi crezut că altceva n-avea ce să se mai întîmple. însă bătrînul Leinsdorf e cunoscut ca unul care vrea pacea; el vrea ca grupurile astea etnice reunite aici în Monarhie să alcătuiască un stat al unui popor, şi lucrul ăsta îl tot spune mereu. Şi ştii şi tu, dacă-mi dai voie să spun asta acuma, aici unde nu ne aude nimeni, că doi cîini stau cîteodată şi mîrîie aşa unul la altul, dar că în clipa cînd vrei să-i împaci sar unul pe altul. Recunoaşterea lui Leinsdorf, a dat deodată un avînt nemaipomenit sentimentelor lor, şi au şi început să se întrebe unii pe alţii în cor, pe două limbi diferite: „Ce mai e cu ancheta aia pentru determinarea dorinţelor cercurilor interesate ale populaţiei, domnule conte?" Şi pe urmă s-au apucat să strige: „în afară te prefaci că ai fi pacifist, şi aici în ţară eşti un asasin!" Mai ţii minte toată povestea aia care se spune despre el că odată, acum o sută de ani, cînd era şi el mai tînăr, o cocotă a murit într-o noapte tocmai cînd era la el acasă? La asta adică au făcut ei aluzie, aşa se spune acum. Şi astea toate s-au întîmplat din cauza rezoluţiei ăleia prosteşti, că adică ar trebui să te laşi omorît pentru ideile tale, dar nu pentru altele străine; şi asta din cauza rezoluţiei ăleia, care de fapt nici nu există pentru că n-am dat eu voie să se treacă în procesul-verbal! Dar se pare că s-a vorbit peste tot despre ea, şi pentru că noi n-am permis să fie pomenită, acum ne bănuiesc toţi că am vrea să fim asasini de popoare! O chestie ca asta e cu totul neraţională, dar pînă la urmă vezi că e totuşi logică!Ulrich fu izbit de această distincţie fină.Generalul ridică din umeri.— Astea toate le ştiu chiar de la Ministrul de Război. Adică atunci cînd m-a chemat la el în birou, atunci, după chestia de la Tuzzi de-acasă, mi-a spus: „Dragă Stumm, n-ar fi trebuit să laşi chestia să ajungă aşa departe!" Eu i-am răspuns ce mi-a trecut şi mie prin cap, şi n-am apucat să-i vorbesc despre spiritul epocii şi cum că spiritul ăsta al epocii este un fel de a te exprima şi pe deasupra are nevoie de cîte un punct de sprijin; într-un cuvînt, am căutat să-i demonstrez cît e de important să cauţi o idee a timpului şi să te şi entuziasmezi pentru ea, chiar dacă de la început sînt două idei care se contrazic una pe alta şi se şi întărită pînă într-atît una împotriva ăleilalte că nici nu-ţi mai e cu putinţă vreodată să ştii ce are să iasă de aici. Dar el mi-a răspuns atunci: „Dragă Stumm, tu eşti un filosof! Un general însă trebuie să ştie278precis! Cînd conduci o brigadă într-o acţiune, inamicul nu se apucă să-ţi facă confidenţe despre ce are el de gînd să facă şi despre ce forţe are la îndemînă". După asta mi-a comandat odată pentru totdeauna să păstrez cea mai mare rezervă în toată chestia.Stumm îşi întrerupse povestirea doar ca să mai tragă o provizie de aer şi continuă:

— Şi de asta, cînd s-a mai întîmplat şi chestia cu Leinsdorf, m-am prezentat imediat la Ministru; căci prevăzusem că iar o să se dea vina pe Acţiunea Paralelă şi am vrut să le-o iau eu înainte. „Excelenţă", am început atunci eu, „ce a făcut poporul atunci a fost ceva cu totul lipsit de raţiune, dar asta ar fi trebuit să se ştie, căci totdeauna se întîmplă aşa. într-un caz ca ăsta, eu nu calculez niciodată cu raţiunea, ci cu pasiunile, închipuirile, lozincile şi aşa mai departe. Dar chiar şi fără să mai punem la socoteală toate astea, tot n-ar fi folosit la nimic, căci Alteţa Sa este un bătrîn domn încăpăţînat şi greu influenţabil..." Cam aşa am vorbit, şi Ministrul de Război a stat toată vremea să mă asculte şi a tot dat din cap. Dar fie c-o fi uitat ce-mi spusese data trecută, fie că-i sărise şi lui muştarul, că o dată mi-a răspuns: „Tu eşti chiar aşa, cum ţi-am spus, un filosof, Stumm! Pe mine nu mă interesează nici Alteţa Sa, nici poporul; şi tu îi dai zor cînd cu raţiunea, cînd cu logica, de parcă ar fi unul şi acelaşi lucru, şi e de datoria mea să te fac atent că astea nu sînt unul şi acelaşi lucru! Raţiunea poate s-o aibă şi un civil şi pe de altă parte s-ar putea să nici să n-aibă nevoie să aibă aşa ceva. Dar lucrul cu care trebuia contracarată raţiunea şi pe care deci trebuie să li-1 cer generalilor mei este logica. Poporul, oamenii obişnuiţi nu au nici un fel de logică, dar ei trebuie să o simtă planînd asupra lor!" Şi cu asta s-a terminat discuţia între noi, conchise Stumm von Bordwehr.— Eu nu înţeleg absolut nimic din toate astea, dar mie mi se pare că şeful ăsta al dumitale suprem adjunct în chestiunile de armată şi militărie nu se poartă chiar rău cu dumneata, remarcă Ulrich.Se plimbau în sus şi în jos pe aleile grădinii, şi Stumm făcu acum cîţiva paşi fără să-i răspundă, apoi însă se opri deodată, atît de pe neaşteptate, încît pietrişul îi scîrţîi sub tălpi.279— Nu înţelegi? exclamă el, şi adăugă: La început n--am înţeles nici eu. Dar treptat am înţeles toată chestia şi de ce Excelenţa Sa Domnul Ministru de Război are dreptate. Şi de ce are dreptate? întrebă el urmînd riguros problema. Pentru că Ministerul de Război are întotdeauna dreptate! Cînd se iscă vreun scandal Ia Diotima, eu nu am voie să plec înaintea lui, şi eu nu pot nici să prevăd dinainte viitorul Boemiei; e neraţional să mi se pretindă aşa ceva! Nu pot nici, cum e cazul cu Leinsdorf, să cad în dizgraţie pentru vreo problemă cu care am la fel de puţin de a face cum aş avea cu naşterea defunctei mele bunici! Şi totuşi, Ministerul de Război, care-mi cere toate astea, are dreptate, pentru că superiorul are totdeauna dreptate; asta e de fapt o banalitate, şi în acelaşi timp nu e. înţelegi acum?— Nu, spuse UIrich.— Păi uite, îl conjură Stumm, vrei doar să-mi faci mie greutăţi, pentru că tu te simţi independent, sau pentru că ai sentimentul juridic, sau din cine ştie ce alte motive, şi nu recunoşti că aici e vorba de ceva mai serios! Dar în realitate îţi aduci foarte bine aminte; căci şi ţie la armată ţi s-a tot spus cu fiecare prilej: un ofiţer trebuie să poată să gîndcască logic! Logica este tocmai ceea ce în ochii noştri îl deosebeşte pe militar de civil. Dar trebuie să înţelegem prin asata raţiunea? Nu. Raţiune are rabinul militar sau preotul de campanie sau domnul de la arhivele ştiinţei militare, însă logica nu este raţiune. Logica înseamnă: să acţionezi în orice împrejurare în mod onorabil, dar consecvent, fără considerente de vreun fel şi fără sentimentalisme; şi să nu te laşi abătut prin nimic de la ţelul tău! Căci lumea nu e condusă de raţiune, ci trebuie stăpînită cu o logică de fier, chiar dacă, de cînd există, s-a tot vorbit şi discutat despre ea! Asta este deci ce m-a lăsat să înţeleg Ministrul de Război; şi ai să recunoşti că toate astea n-au căzut în mine chiar pe terenul cel mai puţin rodnic, căci asta nu e nimic altceva decît vechea şi bine păstrata mentalitate de ofiţer. De atunci, o tot simt cum tot renaşte în mine; şi nici tu nu ai să poţi să negi: trebuie să fim pregătiţi să facem faţă luptei şi războiului înainte de a începe cu toţii să vorbim despre pacea veşnică; trebuie să ne corectăm întîi greşelile şi slăbiciunile noastre, pentru ca pe urmă, în marca frăţie universală, să nu rămînem în dezavantaj. Şi spiritul nostru nu e gata de luptă! Nu e niciodată gata! Spiritul civil este o oscilaţie280generală, o vînturare în sus şi în jos şi într-o parte şi într-alta, şi chiar şi tu 1-ai comparat o dată cu războaiele religioase care ar dura o mie de ani; dar tocmai că nu trebuie să ne lăsăm împinşi în prăpastie de aşa ceva. Trebuie deci să fie cineva care, cum se spune la noi, la militari, să aibă iniţiativă şi să preia conducerea; şi pentru asta sînt superiorii. Şi asta o văd şi

eu acuma; şi nici nu sînt sigur dacă înainte, în interesul meu faţă de toate eforturile astea intelectuale, eu însumi nu m-am lăsat uneori împins prea departe. UIrich întrebă:— Şi ce s-ar fi întîmplat dacă nu ţi-ai fi dat seama de asta? Te-ar fi deblocat din armată?— Nu, asta nu, îl corectă Stumm. Cu condiţia, fireşte, să nu-mi fi pierdut simţul militar în ce priveşte raporturile de forţe. Dar aş fi fost poate trecut la vreo brigadă de rezervişti din Wladischmirschowitz sau în Knobljoluka, în loc să mă lase ca pînă acum la nodul acesta de legătură între puterea militară şi luminismul civil, unde poate că mă mai pot arăta util culturii noastre generale.Parcurseseră acum de cîteva ori aleile între casă şi ieşirea din grădină, unde aştepta trăsura, şi de data aceasta, de asemenea, generalul se întoarse iarăşi înainte de a fi ajuns la grilaj.— Tu nu ai încredere în mine, se plînse el, nu m-ai întrebat nici măcar o singură dală ce s-a întîmplat cînd s-a anunţat aşa, dintr-o dată, Congresul ăsta de Pace!— Ei, şi ce s-a întîmplat? Ministrul de Război te-a mai chemat o dată la el şi ce ţi-a mai spus...?— Nu! Nu mi-a spus nimic! Am aşteptat opt zile să mă cheme; dar el nu mi-a mai spus nimic! îi preciza celălalt.După ce mai păstră o clipă tăcere, nu se mai putu stăpîni şi anunţă:— Dar mi-au luat dosarul D.— Şi ce e dosarul ăsta D? întrebă UIrich, deşi cam bănuia despre ce era vorba.— Dosarul Diotima, fireşte, răspunse Stumm cu o satisfacţie dureroasă, într-un minister se face pentru orice problemă mai importantă cîte un dosar, şi aşa a trebuit să se facă şi aici, despre felul cum Diotima şi-a pus în mişcare reuniunile ei particulare pentru promovarea unei idei patriotice şi cum ni s-a trezit nouă atenţia prin participarea asta activă a281IM ^^^^^^•^işnf^np

lui Arnheim. Dosarul acesta îmi fusese încredinţat mie, cum tu ai remarcat fără îndoială, şi eu am şi fost întrebat cum anume ar fi trebuit să-1 intitulăm; căci, în fond, nu poţi să-i dai aşa, un titlu oarecare, ca unui depozit de medicamente sau unui curs de intendenţă, şi din considerente care ţin de relaţiile între ministere nu trebuia menţionat numele Tuzzi. Şi mie nu-mi venea nimic mai de soi prin cap, şi din cauza asta, ca să nu spun nici prea mult şi nici prea puţin, am propus pînă la urmă să i se spună dosarul „D"; „D" pentru mine însemna Diotima, dar asta nu ştia nimeni, şi pentru ceilalţi suna foarte potrivit, ca denumirea unui manual de serviciu, dacă nu chiar ca un secret militar rezervat Statului Major General. Asta a fost una din ideile mele cele mai bune! conchise Stumm, şi adăugă suspinînd: Pe vremea aceea mai aveam încă dreptul săam idei!Se părea însă că nu se simţea încă îndeajuns de încurajat, şi cînd Ulrich - a cărui poftă de a reveni la lumea societăţii din jur aproape se risipise, şi cel puţin se epuizase în ce priveşte proviziile de locvacitate - recăzu în tăcere după un surîs aprobator, Stumm reîncepu să se plîngă:— Nu ai încredere în mine. Mă consideri, după toate astea pe care ţi le-am spus, un militarist. Dar, pe cuvîntul meu de onoare, eu mă apăr cît pot să ajung aşa ceva, şi nu vreau să las să se risipească, fără să mă împotrivesc, toate lucrurile astea în care am crezut atîta vreme! Ideile astea măreţe sînt cele care îi fac pe militari să fie oameni; îţi spun, dragă prietene, dacă stau să mă gîndesc, mă simt ca unul care şi-a pierdut partea cea mai bună din el însuşi.Se mai reînsufleţise.— Republica spiritelor este bineînţeles la fel de anarhică precum orice altă republică; dar cît de fericit poate să te facă ideea că nimeni nu a acaparat doar pentru sine înţelepciunea şi că mai există o grămadă de idei pe care - poate tocm^j din cauza dezordinei care domneşte printre ele - nu le-a găsit încă nimeni! în sensul acesta, eu am fost pentru militari un inovator! N-au avut decît să-mi spună, mie şi dosarului meu „D", din cauza propunerilor mele care se schimbau mereu, că aş fi fost o „baterie mobilă"; adevărul e că au profitat cît au putut de toate bogăţiile pe care li le-am pus eu la dispoziţie.— Şi acuma s-a încheiat cu toate astea?282

— Poate că nu neapărat s-a terminat; dar şi eu mi-am cam pierdut, cel puţin în parte, încrederea în spirit! mormăi Stumm cerşind consolarea.— Ai dreptate să simţi aşa, remarcă Ulrich sec.— Şi tu spui asta?— Asta am spus-o totdeauna. Eu te-am avertizat de la început, înainte s-o facă ministrul. Spiritul nu li se potriveşte decît în chip foarte limitat celor care guvernează şi conduc.Stumm ar fi vrut să respingă această lecţie, şi din cauza asta încerca să dea asigurări:— Asta a fost întotdeauna şi părerea mea. Ulrich continuă:— Spiritul este împletit în viaţa însăşi, ca o roată pe care o pune în mişcare şi de care este pus şi el în mişcare.Stumm nu-1 lăsă acum să meargă mai departe.— Dacă ar trebui să presupui că asemenea circumstanţe exterioare ar fi fost pentru mine determinante, îl întrerupse el, atunci m-ai umili. E vorba aici de o clarificare spirituală! Dosarul „D" mi-a fost de altfel retras în mod cît se poate de onorabil. Ministrul m-a chemat ca să-mi comunice că era necesară măsura asta pentru că şeful Statului Major General voia un raport personal în legătură cu Congresul ăsta Mondial pentru Pace; şi din cauza asta au scos toate chestiile astea de la serviciul cultural şi le-au băgat în departamentul de informaţii al biroului de control...— Adică la serviciile de spionaj? interveni Ulrich dintr-o dată iarăşi însufleţit.— Dar unde în altă parte? Cine nu ştie ce vrea el însuşi trebuie cel puţin să ştie ce vor ceilalţi! Şi pe urmă, spune-mi, te rog, ce ar putea să vrea Statul Major General de la un Congres Mondial pentru Pace? Să-i pună piedici în cale, ar fi ceva barbar, şi să-1 încurajeze spre pacifism, ar fi ceva nemilitar. Atunci, îl ţin sub observaţie. Cine a spus: „Totul e să fii pregătit"? Ei, oricum, a fost cineva care se pricepea cît de cît la chestiunile militare...Stumm îşi uitase îngrijorarea. Se învîrtea încoace şi încolo pe picioarele lui scurte şi încerca să decapiteze o floare cu teaca săbiei.— Mi-e teamă doar că are să fie prea greu pentru ei şi că au să mă roage în genunchi să-mi preiau iar dosarul! pleda el. în fond, noi ştim, tu şi cu mine, cu experienţa noastră de283aproape un an de zile de acum, cum ajunge un congres de idei din astea să se despice în proiecte şi contraproiecte. Şi de altfel crezi - şi asta chiar făcînd abstracţie de greutăţile astea deosebite ale guvernului! - că o ordine, ca să zicem aşa, ar putea veni numai pornind de la spirit?îşi lăsase acum la o parte şi preocuparea de adineauri cu florile şi-1 privea, cu fruntea încruntată şi strîngîndu-şi teaca săbiei în mînă, cu ochi pătrunzători drept în faţă pe prietenul său.Acesta îi surîse doar şi tăcu mai departe.Stumm lăsă să-i cadă iarăşi în jos sabia pentru că avea nevoie de vîrful degetelor ambelor mîini, acum vîrîte în mănuşile albe, pentru a formula o definiţie conceptuală delicată.— Trebuie să mă înţelegi bine dacă fac o deosebire între spirit şi logică. Logica este ordine. Şi ordine trebuie să fie! Ăsta e principiul ofiţerului şi eu mă înclin în faţa lui! Pe temeiul căror idei se face însă ordinea, asta e indiferent; e o chestie de spirit - sau curn s-a exprimat cam demodat Ministrul de Război, de raţiune — şi asta nu e o treabă de ofiţeri. Insă ofiţerul nu are încredere în capacitatea civilului de a deveni de la sine raţional, oricare ar fi ideile pe care încearcă el să se bazeze în sensul acesta. Căci indiferent care a fost genul de spirit care a existat în chestia asta, pînă la urmă, totdeauna a ieşit de aici un război.Astfel îşi expune Stumm noile sale idei şi îndoieli, şi Ulrich rezumă totul fără să vrea într-o aluzie la o declaraţie cunoscută întrebînd:— Dumneata ai vrea deci, la drept vorbind, să spui că războiul ar fi un element al unei ordini mondiale instituite de Dumnezeu?— Dar şi tu vorbeşti acum prea spiritualizat! îl aprobă Stumm, păstrînd totuşi oarecare rezerve. Mă întreb pur şi simplu dacă, la urma urmei, nu ne-am putea lipsi de spirit. Dacă trebuie să-i tratez pe oameni cu pintenii şi cu bariera de despărţire, ca pe nişte vite, atunci ar trebui ca în mine însumi să fie ceva dintr-o vită, pentru că la urma urmei un adevărat călăreţ simte că-i mai aproape de cal decît de filosofia dreptului! Prusacii spun că asta ar fi porcul de

cîine pe care-1 poartă fiecare în propria lui fiinţă, şi pe care şi-1 stăpînesc prin rigoarea asta de spirit spartană. Ca general austriac, eu aş284prefera să spun: cu cît e mai bun, mai frumos şi mai ordonat un stat, cu atît mai puţin e nevoie în el de spirit, şi într-un stat desăvîrşit nici nu mai e nevoie deloc de aşa ceva! Eu consider asta un paradox cît se poate de complicat! De altfel, din cine e asta pe care-ai spus-o adineauri? E din cineva?— Asta e din Moltke. El a spus că cele mai nobile virtuţi omeneşti, curajul, renunţarea, simţul datoriei, simţul sacrificiului s-au dezvoltat doar în război şi că lumea fără război s-ar împotmoli în materialismul cel mai bont.— Ca să vezi! exclamă Stumm. Ce interesant! Aici el a spus ceva la care şi eu mă gîndesc uneori!— Dar Moltke spune într-o altă scrisoare adresată aceluiaşi om de adineauri, adică o spune aproape în aceeaşi răsuflare, că pînă şi un război victorios este o nenorocire naţională, îi atrase atenţia Ulrich.— Vezi, aici spiritul i-a jucat o festă! răspunse Stumm cu convingere. Eu n-am citit niciodată nici un singur rînd de el, mi s-a părut întotdeauna că e prea milităros. Şi poţi să mă crezi cu adevărat că eu am fost totdeauna un antimilitarist. Eu toată viaţa mi-am spus: Nimeni nu mai crede astăzi în război, cu aşa ceva te faci doar de rîs. Şi - n-aş vrea să crezi că m-aş fi schimbat pentru că astăzi sînt altul!Făcuse semn trăsurii să se apropie şi îşi pusese piciorul pe scară, dar mai ezita încă şi-1 privea insistent pe Ulrich.— Eu am rămas credincios faţă de mine însumi! continuă el. Dar dacă am iubit altădată spiritul civil cu sentimentele unei fete tinere, îl iubesc acum, dacă pot să spun aşa, mai mult ca o femeie matură. Nu e un ideal, nici măcar nu-1 poţi face să fie de acord cu sine însuşi. De asta ţi-am spus -nu numai de astăzi, ci de demult - că trebuie să te porţi cu oamenii şi cu binişorui, dar şi folosind mîna forte, trebuie şi să-i iubeşti, şi să scoţi untul din ei, dacă vrei să ajungi să ştii o socoteală. In fond e vorba doar de mentalitatea militară, care trebuie să fie caracteristica distinctivă a militarilor. Nu pretind că aş avea vreun merit personal în chestia asta, dar vreau doar să-ţi arăt că mentalitatea asta vorbea dintotdeauna în mine.— Acum ai să-mi mai spui încă o dată că războiul din '66 s-a iscat din faptul că toţi germanii s-au declarat fraţi unii cu alţii! spuse Ulrich surîzînd.285— Da, fireşte! confirmă Stumm. Şi acuma vin toţi oamenii şi declară că sînt fraţi între ei! Şi atunci trebuie să mă întreb ce are să iasă şi de aici. Ce se întîmplă e totdeauna ceva cu totul neaşteptat. Am tot stat şi ne-am gîndit aproape un an de zile, şi pe urmă a ieşit cu totul altceva. Probabil că ăsta e blestemul meu, că pe mine spiritul, dacă stau să-1 scormonesc cît pot mai serios, mă readuce la situaţia mea de militar. Dar, dacă stai şi te gîndeşti la tot ce ţi-am spus eu, ai să constaţi că eu nu mă identific cu nimic, dar găsesc în toate cîte ceva adevărat; cam asta ar fi chintesenţa din ceea ce am discutatnoi pînă acum!După ce mai aruncă o privire la ceas, Stumm ar fi vrut să dea semnalul de pornire a trăsurii, căci satisfacţia de a fi spus tot ce avusese de spus era atît de vie, încît uitase de toate celelalte, însă Ulrich îi puse mîna prieteneşte pe braţ şi-i spuse: ;.— Dar tot nu mi-ai comunicat care ar fi noua mea ; mică misiune.Stumm refuză: i— Astăzi nu mai avem timp. Trebuie să plec.Dar Ulrich îl apucase de unul din nasturii lui auriţi care-i străluceau pe pîntece, şi-1 reţinu pînă cînd Stumm : capitulă. El trase în jos spre sine capul lui Ulrich şi-i apropieurechea de gură.— Atunci la modul cel mai confidenţial, şopti el. \Leinsdorf!— Presupun că el va trebui să fie dat la o parte, asta vrei să spui, asasinule politic! şopti şi Ulrich, dar atît de liniştit, încît Stumm, speriat, îi făcu semn spre vizitiu.Se apropiară iarăşi unul de altul şi Ulrich se îndepărtă de scara trăsurii. Preferau acum să

vorbească tare, evitînd doarnumele proprii.— Lasă-mă să mă gîndesc şi eu puţin şi să încerc să văd, îi spuse Ulrich, dacă mai ştiu cîte ceva din lumea voastră: „El" 1-a răsturnat pe ultimul Ministru al Cultelor, şi de la ultima jignire care i s-a adus trebuie să ne aşteptăm ca „El" să-1 răstoarne acuma şi pe acesta nou. însă asta ar reprezenta în momentul de faţă o complicaţie neplăcută şi trebuie împiedicat de la aşa ceva. Şi, dintr-un motiv sau altul, „El" rămîne la convingerea lui: că germanii reprezintă o primejdie pentru stat, şi că exact baronul Wisnietzky, pe care ei nu pot să-1286sufere, ar fi omul cel mai indicat ca să facă propagandă printre ei, şi că guvernul n-ar fi trebuit să-şi modifice orientarea şi aşa mai departe...Stumm ar fi putut să-1 întrerupă pe Ulrich, dar îl asculta cu bunăvoinţă şi acum chiar îşi aduse şi el contribuţia la discuţie.— în fond, pornind de la el s-a şi dat în Acţiune parola asta de a trece la fapte, şi în vreme ce toţi ceilalţi spun doar că e vorba de un spirit nou, „El" spune şi celor care nici nu vor să audă aşa ceva că trebuie să se întîmple ceva!— Şi nici nu poate fi răsturnat, el e doar o persoană particulară. Iar Acţiunea Paralelă a fost oricum lichidată, aşa, de sub el, cu el în şa, spuse Ulrich.— Aşa că acuma a apărut primejdia ca el să facă ceva nou! îl completă generalul.— Dar ce poţi face dumneata ca să previi asta? întrebă Ulrich curios.— Doamne! eu am primit pur şi simplu misiunea să-i distrag cît de cît atenţia şi să-i dau o preocupare, şi dacă şi tu ai vrea să-1 mai supraveghezi şi tu cît de puţin...— Aşadar, un dosar „L"? Doamne, ce complicaţie din senin!— între noi, poţi să-i spui şi aşa, dar o denumire de serviciu fireşte că nu are. Eu am primit pur şi simplu misiunea să mă ţin de capul lui Leinsdorf - de data asta Stumm voia să guste voluptatea de a-i rosti numele, dar o făcu în şoaptă - ca o căpuşă; astea sînt chiar respectabilele cuvinte ale Excelenţei Sale.— Dar trebuie să-ţi fi dat şi un scop pe care să-1 atingi?Generalul rîse.— Să stau de vorbă! Trebuie să stau de vorbă cu el. Să insist în toate privinţele să aflu ce gîndeşte el, şi să stau de vorbă cu el pînă cînd, dacă se va putea, el să se trădeze în felul acesta şi să nu mai ajungă să facă nimic neprevăzut. „Suge-1", mi-a spus Excelenţa Sa şi a spus că asta e o mare dovadă de încredere şi o misiune de mare onoare. Iar dacă ai să mă întrebi dacă asta e totul, eu nu pot decît să-ţi răspund: e foarte mult! Acest bătrîn nobil domn, această Alteţă, este un om extrem de cultivat şi Ia drept vorbind un om extraordinar de interesant.287îi făcuse acum vizitiului semnul să pornească şi maistrigă în urmă:— Restul data viitoare. Contez pe tine.Şi de abia cînd trăsura se depărtase, lui Ulrich îi veni prin minte ideea că Stumm s-ar fi putut să fi avut intenţia să-1 facă şi pe el inofensiv, căci el însuşi fusese înainte bănuit că ar fi fost dispus să-i bage în cap contelui Leinsdorf cine ştie ce gînd neobişnuit.

7*3Descriem ttafra a fe/tfto/ ih cans se construieşte fffr sentimentAgathe citise în continuare o mare parte din filele următoare.La început ele nu cuprindeau încă expunerea promisă a evoluţiei actuale a conceptului de sentiment; căci înainte ca Ulrich să fi examinat aceste concepţii din care sora lui să obţină cel mai mare profit, încercase, după propriile sale cuvinte, „să-şi reprezinte naşterea şi creşterea unui sentiment, aşa cum ar fi putut să-i apară, naiv, şi parcă urmărit în silabele componente, cu un deget stîngaci, de către un profan nu lipsit de oarecare antrenament spiritual".Şi aceste însemnări continuau cum urmează: „Se consideră de obicei sentimentul ca fiind ceva care are cauze şi consecinţe, şi am să mă limitez la ipoteza că o asemenea cauză este un stimul exterior. Fireşte că un asemenea stimul presupune şi nişte circumstanţe favorabile, adică atît circumstanţe potrivite interioare, cît şi exterioare, ca şi o disponibilitate lăuntrică, şi

de abia această trinitate decide în primul rînd dacă şi cum i se va răspunde stimulului. Căci dacă un sentiment se instalează prin surprindere sau cu ezitări, felul în care el se extinde şi evoluează, ce idei aduce cu sine şi mai ales despre ce fel de sentiment e vorba, toate acestea depind de obicei nu mai puţin de starea în care se afla mai înainte cel care trăieşte acest sentiment şi de mediul în care se găseşte el, cît de stimulul însuşi, în ce priveşte starea personală a celui care simte sentimentul, deci temperamentul, caracterul, vîrsta, formaţia, dispoziţia, principiile, trăirile sale de dinainte şi tensiunile sale prezente, toate acestea fireşte că intră aici ca de la sine înţelese, deşi asemenea condiţionări nu au limite288precise şi se pot pierde în profunzimile esenţei persoanei şi ale destinului ei. Dar chiar şi mediul exterior, sau chiar ceea ce se ştie despre acest mediu sau doar ceea ce se presupune tacit despre el pot reprima sau favoriza un sentiment, şi viaţa socială oferă nenumărate exemple, căci în fiecare situaţie există sentimente care convin sau nu convin, şi diferă de asemenea în ce priveşte ţările şi epocile, felul în care anume grupe de sentimente domină în viaţa publică sau în cea personală, sau în care ele sînt favorizate sau reprimate, şi chiar s-au văzut epoci bogate în sentimente alternînd cu altele sărace în sentimente.La toate acestea se mai adaugă şi faptul că circumstanţele exterioare şi cele interioare, precum şi acestea şi stimulul însuşi, nu sînt, aşa cum se poate constata uşor, independente unele de altele. Căci starea lăuntrică a fost adaptată celei exterioare şi stimulilor corespunzători, depindea deci de ele, şi circumstanţele exterioare trebuiau să fie într-un anumit fel înregistrate astfel încît apariţia lor să depindă de starea lăuntrică, înainte ca vreo tulburare a acestui echilibru să provoace un nou sentiment şi ca acesta fie să deschidă drumul sau să reprezinte el însuşi un nou echilibru de acest fel. De asemenea, de obicei nici „stimulul" nu acţionează direct, ci întîi prin felul în care este primit, şi lumea lăuntrică la rîndul ei efectuează această primire a stimulului întîi în temeiul percepţiilor, de care începuturile acestui stimul ar fi trebuit să fie legate în mod necesar încă dinainte.Făcînd abstracţie de toate acestea, stimulul care poate face să ia naştere un sentiment depinde deja de acesta din urmă în măsura în care ceea ce de exemplu 1-ar excita pe un om înfometat rămînc indiferent unui rănit, şi viceversa."„Complicaţii asemănătoare apar cînd trebuie descrise «în ordine, pe rînd» cele ce urmează. Astfel, nu se poate răspunde întrebării cînd anume «există» un sentiment, deşi după concepţia fundamentală cu privire la felul în care a fost provocat acest sentiment şi la felul în care el ar urma să acţioneze apoi, un asemenea moment trebuie să existe, în realitate stimulentul determinant nu izbeşte într-o stare existentă cum ar lovi un glonte într-un disc mecanic care să pună în mişcare un joc de urmări, ci durează mai departe şi provoacă o recrudescenţă de forţe lăuntrice care acţionează în sensul său şi în egală măsură îi schimbă efectul. Şi la fel de289puţin sentimentul, o dată existent, se epuizează îndată în acţiunea sa, şi nu rămîne nici măcar un singur moment identic cu sine însuşi şi nici nu rămîne, cum s-ar spune, în echilibru, la mijloc, între procesele pe care le suportă şi le creează mai departe, ci este legat printr-o modificare constantă de tot ceea ce este în relaţii exterioare şi interioare cu el însuşi şi primeşte din ambele sensuri impulsuri creatoare- de reacţii.Sentimentelor le este proprie şi tendinţa vie, deseori pasionată, de a modifica stimulele cărora le datorează propria naştere şi de a le elimina sau dimpotrivă de a le încuraja; şi principalele orientări vitale sînt cele spre afară şi dinspre afară. Din cauza aceasta, mînia de exemplu îşi are în sine şi contrareacţia, dorinţa - apropierea şi teama - trecerea în fugă, în paralizie şi între ele două în ţipăt. Dar şi din reacţia faţă de această comportare activă sentimentul îşi dobîndeşte nu în mică măsură caracterul propriu şi conţinutul său; şi cunoscuta aserţiune a unui psiholog american: «Nu plîngem pentru că sîntem trişti, ci sîntem trişti pentru că plîngem», poate fi exagerată, dar e sigur că nu acţionăm pur şi simplu cum simţim, ci şi învăţăm foarte repede să simţim aşa cum, din indiferent ce motive, acţionăm. Un exemplu cunoscut despre aceste oscilaţii îl reprezintă jocul clinilor care începe prin a se hîrjoni şi termină într-o înfruntare sîngeroasă; dar chiar şi la copii şi la oamenii simpli se poate observa ceva asemănător. Şi în cele din urmă întreaga frumoasă teatralitate a vieţii nu ar fi un asemenea mare exemplu, cu atitudinile ei, pe jumătate grave şi pe jumătate frivole, ale

onoarei şi veneraţiei, ameninţării, drăgălăşeniei, moderaţiei şi altele asemenea, cu toate gesturile acestea de aşa-zisă reprezentare şi de reprezentare reală, care elimină judecata şi influenţează direct sentimentele. Chiar şi antrenamentul face parte din aşa ceva şi se bazează pe faptul că un comportament impus prin constrîngere timp îndelungat creează pînă la urmă sentimentele de la care ar fi trebuit de fapt să pornească."„Mai important decît reculul acţiunii este, la drept vorbind, în exemplul acesta ca şi în altele, faptul că o experienţă de viaţă îşi schimbă semnificaţia atunci cînd evoluţia sa trece din domeniul forţelor care au determinat-o la început în domeniul altor reţele psihice. Căci în lumea interioară se produc fenomene asemănătoare cu cele petrecute pe faţa exte-290rioară. Sentimentul tinde să pătrundă în interior; el «invadează omul întreg», aşa cum o spune, nu fără îndreptăţire, limbajul curent, el elimină cu forţa ceea ce nu-i convine şi favorizează ceea ce poate să-1 alimenteze. Am citit într-un tratat de psihiatrie pentru toate acestea denumirile ciudate de «forţă de comutare» şi «travaliu de releu». Dar în felul acesta sentimen-tul excită lumea lăuntrică pentru a o întoarce spre sine. Disponibilitatea lăuntrică de fapt, care nu s-a epuizat din prima i clipă, i se impune puţin cîte puţin sentimentului; şi în cele din l urmă sentimentul, îndată ce a cuprins forţele mai mari acumu-Ilate în gînduri, amintiri, principii sau în alte locuri sufleteşti, l va fi el însuşi cuprins de ele şi ele îl modifică în aşa măsură iîncît va fi greu să se hotărască dacă e vorba de faptul că senti-imentul şi-a păstrat caracterul propriu activ sau a fost cu totul j asimilat de lumea lăuntrică acum folosindu-1 pînă îl face de nerecunoscut.Dacă un sentiment şi-a atins însă prin asemenea procese punctul culminant, atunci el va trebui să fie, prin aceleaşi procese, slăbit şi diminuat. Căci domeniul lui va fi străbătut apoi în toate sensurile de sentimente şi trăiri care nu-i vor mai fi cu totul supuse şi care pînă la urmă îl vor elimina chiar pe el. La drept vorbind, mişcarea aceasta contrarie de împăcare şi de uzură începe chiar o dată cu naşterea sentimentului; căci faptul că el caută să se extindă înseamnă nu numai o sporire a forţei lui, ci în acelaşi timp şi o relaxare a necesităţilor din care s-a născut el sau de care se slujeşte el.Lucrul acesta poate fi observat şi în ce priveşte acţiunea; căci sentimentul se exaltă nu numai în acţiune, ci se şi destinde în aceasta; şi saţietatea sa trece, dacă nu va fi tulburată de vreun alt sentiment, în dezgust, aceasta însemnînd, adică, pînă la apariţia unui nou sentiment".„Un fapt mai trebuie menţionat în mod special. Atîta vreme cît un sentiment îşi supune lumea şi fiinţa lăuntrică, el intră în contact cu activităţi care influenţează felul său de a trăi şi înţelege lumea exterioară; şi astfel el va fi în stare să şablonizeze în parte şi lumea aşa cum o înţelegem noi, după propriul său model, şi în propriul său sens, pentru a se vedea confirmat şi întărit prin acest reflex în sine însuşi. Exemplele în acest sens sînt cunoscute; un sentiment violent îl face orb pe cel care-1 trăieşte faţă de ceea ce percep cei neafectaţi şi291face să se observe ceea ce alţii nu văd. Cel trist vede lucrurile în negru şi pedepseşte prin a nu mai lua în searană ceea ce ar putea să-1 lumineze; pentru cel senin, lumea este luminoasă şi el nu este în stare să perceapă ceva care ar putea tulbura această seninătate; pe cel ce iubeşte chiar şi fiinţele cele mai rele îl întîmpină cu încredere; şi cel bănuitor nu numai că îşi găseşte neîncrederea pretutindeni confirmată, ci asemenea confirmări îl caută chiar de la sine şi-1 asediază, în felul acesta, fiecare sentiment, cînd atinge o anumită intensitate şi dobîndeşte o anumită durată, îşi creează o lume aleasă anume şi potrivită pentru el, propria sa lume, care ajunge să joace un rol deloc mărunt în relaţiile omeneşti. De aici decurge şi faimoasa noastră inconstanţă, ca şi oscilaţiile părerilor noastre."Aici Ulrich trăsese o linie şi revenise pentru un moment la întrebarea dacă sentimentul era o stare sau un proces, şi caracterul propriu de falsă problemă al acestei întrebări îi apărea acum limpede. Rezumînd şi legînd toate acestea de dezvoltările viitoare, remarcile de mai jos se legau de descrierea abia încheiată:„Pornind de la reprezentarea obişnuită că sentimentul ar fi o stare, care vine dintr-o origine şi acţionează prin consecinţe, am fost condus în expunerea vederilor mele la o descriere care dezvăluie fără nici o îndoială un proces în evoluţie, dacă îi luăm în considerare rezultatul pe o anumită întindere. Dar dacă plec de la impresia generală a unui asemenea proces şi vreau să

fixez această idee, atunci văd la fel de limpede că între clementele învecinate lipseşte pretutindeni succesiunea, acea înşiruire a momentelor unele după altele, care aparţin totuşi unui fenomen în desfăşurare, şi chiar că lipseşte şi orice indicaţie a unei mişcări într-o anumită direcţie. Dimpotrivă, apare între paşii ei izolaţi o dependenţă şi o presupoziţie reciprocă şi chiar imaginea unor efecte care par să-şi preceadă cauzele. Nici relaţiile temporale nu apar nicăieri în descriere, şi toate acestea ne readuc din diferite motive la noţiunea de stare.Pot deci în înţelesul cel mai strict al cuvîntului să spun despre sentiment doar că el pare să fie atît o stare, cît şi un proces, tot astfel cum pare să nu fie nici o stare şi nici un292asemenea proces; şi oricare dintre aceste două afirmaţii ar putea părea la fel de îndreptăţită ca şi cealaltă.Dar chiar şi asta depinde, după cum e uşor de arătat, cel puţin în egală măsură, de felul descrierii ca şi de obiectul care este descris. Căci nu este vorba de o particularitate anume a fenomenelor psihice, şi cu atît mai puţin a sentimentelor, ci e un lucru care poate fi remarcat şi în alte domenii ale descrierii naturii; de exemplu, pretutindeni unde e vorba despre un sistem şi de articulaţiile sale, sau de un întreg şi de părţile sale, ceea ce poate apărea ca o stare în raport cu una din părţile sale, poate părea ca un proces în raport cu o altă parte. Chiar şi durata unui proces de acest gen este de altfel pentru noi legată de noţiunea de stare. N-aş putea spune că logica formării unui asemenea concept dublu ar fi perfect limpede, dar probabil aceasta depinde de faptul că deosebirea dintre stări şi procese aparţine mai mult modului de gîndire verbal decît imaginii ştiinţifice a faptelor, şi această observare ştiinţifică a faptelor poate că o va modifica şi poate, pe de altă parte, o va înlocui printr-o alta."„Limba germană spune: m-a cuprins mînia, şi spune: sînt mînios. Ea spune: sînt mînios, mă simt mîniat, simt mînia. Ea spune: iubesc, şi m-am îndrăgostii. Numele pe care limba le-a dat sentimentelor arată, prin istoria limbii, deseori fără îndoială că ea, limba, a fost influenţată de actele născute din aceste sentimente, ca şi de atitudinea primejdioasă sau bătătoare la ochi faţă de aceste sentimente; totuşi, limba vorbeşte despre sentimente cînd ca despre o stare care închide în ea diferite evoluţii, cînd ca despre o evoluţie alcătuită dintr-o serie de stări; şj de asemenea, aşa cum arată exemplele, ea adoptă în modurile sale de exprimare fără ezitare, şi cînd într-un fel, cînd într-altul, imaginile de reprezentare ale persoanei, şi cele ale lumii exterioare ca şi cele ale lumii lăuntrice; şi în ansamblu ea procedează în chip atît de arbitrar şi de imprevizibil ca şi cînd ar fi vrut să justifice încă de la început celebra dezordine sentimentală germană.Această diversitate în imaginile verbale pe care le alcătuim pentru sentimentele noastre, care s-a născut din experienţe profunde, dar nedesăvîrşite, se oglindeşte şi astăzi în concepţiile ştiinţifice, mai ales atunci cînd privim ştiinţa mai curînd în extensia decît în profunzimea ei. Există teorii ale293psihologiei în care eul apare ca realitatea cea mai sigură, perceptibilă în fiecare mişcare sufletească, mai ales în sentimente, după cum există teorii care-1 lasă cu totul la o parte şi consideră că sînt accesibile experienţei doar relaţiile dintre manifestări, şi le descriu astfel ca şi cînd ar fi nişte fenomene într-un cîmp de forţe, ale căror origini nu sînt luate în considerare. Există deci psihologii ale eului şi psihologii fără eu. Dar şi celelalte deosebiri au căpătat formă accidentală şi astfel sentimentul apare o dată ca un proces care ar domina relaţia unui eu cu lumea exterioară, iar altă dată ca un caz particular şi o stare de relaţie şi aşa mai departe, deosebiri care pot fi uşor imaginate într-o orientare mai conceptuală a curiozităţii ştiinţifice atîta vreme cît adevărul nu e încă evident.Multe mai rămîn încă aici lăsate pe seama opiniilor, chiar dacă s-au făcut eforturi serioase pentru a distinge faptele de aceste opinii. Ni se pare că e limpede că un sentiment nu se formează undeva în lume, ci în interiorul unei fiinţe vii, şi că «eu» sînt cel care simte sau care se simte pe sine însuşi în clipele de excitaţie. Este evident că ceva se petrece în mine atunci cînd eu simt, şi eu îmi modific şi starea; şi deşi sentimentul provoacă o relaţie mai intensă cu lumea exterioară decît o senzaţie, el mi se pare că e «mai lăuntric» decît ea. Aceasta formează o primă grupă de impresii. Pe de altă parte, de sentiment se leagă şi o luare de poziţie a

întregii persoane, şi aceasta constituie cealaltă grupă. Despre sentiment ştiu că, spre deosebire de senzaţie, el este mai mult decît această senzaţie şi mă angajează pe mine «în întregul meu». Tot astfel, numai trecînd prin persoană se ajunge ca un sentiment să acţioneze în afara mea, fie prin faptul că persoana acţionează, fie prin faptul că ea începe să vadă lumea altfel. De fapt, nici nu se poate măcar afirma că un sentiment ar fi o modificare înlăuntrul unei persoane, fără a adăuga şi că relaţia acestei persoane cu lumea exterioară nu ar cunoaşte prin aceasta unele modificări."„Devenirea şi existenţa unui sentiment se desăvîrşeşte deci «în» noi, sau asupra noastră, sau cu noi? Şi astfel mă reîntorc la propria mea descriere. Şi dacă aş avea îngăduinţa să dau crezare naivităţii ei, atunci relaţiile pe care ea le-a scos cu prudenţă în lumină ar confirma o dată în plus acelaşi lucru: Sentimentul meu se formează în mine şi în afara mea; el se294modifică din interior şi din exterior; el modifică lumea nemijlocit din interior şi o face mijlocit, adică prin comportamentul meu, din exterior; şi astfel, chiar dacă aceasta ar contrazice prejudecăţile noastre, el este în acelaşi timp şi interior şi exterior, sau cel puţin este atît de strîns împletit şi cu unul şi cu celălalt, încît întrebările ce anume într-un sentiment este lăuntric şi ce este exterior şi ce este eul şi ce este lumea îşi pierde aproape orice înţeles.Aceasta deci trebuie să ne servească drept bază şi o poate face cu atît mai mult cu cît, ca să ne exprimăm în termeni mai moderaţi, faptul acesta de bază spune pur şi simplu că în orice sentiment se trăieşte ceva dintr-o orientare dublă; spre lumea lăuntrică, adică spre persoană, şi spre exterior, adică spre obiectul de care e preocupat sentimentul. Dimpotrivă, ceea ce este lăuntric şi exterior, şi mai ales ce înseamnă anume faptul de a aparţine eului sau lumii, altfel spus, ce se află la capătul acestor două direcţii şi permite deci să le înţelegem apariţia şi evoluţia lor; acestea fireşte nu pot fi înţelese limpede de la prima trăire şi nu apar de la origine în chip mai limpede decît tot ceea ce se trăieşte fără să se ştie cum, şi o noţiune cu adevărat precisă în sensul acesta se formează doar printr-o experienţă şi un studiu prelungit.Din cauza aceasta, o psihologie care pune preţ pe a fi o adevărată ştiinţă experimentală va manevra aceste noţiuni nu altfel decît procedează cu noţiunile de stare şi de proces, şi ideile îndeaproape înrudite de persoană, de suflet şi de eu, precum şi de asemenea reprezentările depline ale lumii lăuntrice şi ale celei exterioare îi vor apărea ca ceva care trebuie explicat şi nu ca ceva cu ajutorul cărora să fie explicate direct şi fără probleme alte lucruri."„Aici se leagă de altfel în chip remarcabil şi un adevăr de toate zilele al psihologiei, căci noi presupunem de obicei, fără să stăm prea mult pe gînduri, că un om care se înfăţişează aşa cum ar face-o ca să se conformeze unui anumit sentiment, ajunge chiar să şi trăiască sentimentul respectiv. Şi se întîmplă deci nu rareori, ci chiar, dimpotrivă, foarte frecvent, ca un comportament exterior să fie înţeles nemijlocit şi pe de-a-ntregul laolaltă cu sentimentul pe care-1 comportă.Noi simţim nemijlocit şi ca pe un întreg dacă dispoziţiile sufleteşti ale unei fiinţe care se apropie de noi sînt295prietenoase sau primejdioase pentru noi, şi nu ne gîndim, în cel mai bun caz, decît mai tîrziu dacă o asemenea impresie a fost sau nu justă. De altfel, în clipa primei impresii, ceea ce se apropie de noi nu e ceva care s-ar putea dovedi ca fiind teribil, ci Teribilul însuşi e cel care se apropie, chiar dacă o secundă mai tîrziu se va dovedi a fi fost o iluzie de-a noastră. Şi dacă reuşim să restabilim prima impresie, atunci o asemenea inversare a suitei raţionale de impresii se va putea constata şi în trăiri în care fusese vorba de ceva frumos şi încîntător, sau ruşinos şi dezgustător.De altfel, asemenea experienţe s-au păstrat şi într-o formă de exprimare dublă care e foarte curentă; căci spunem deopotrivă că socotim ceva ca fiind îngrozitor sau fermecător şi accentuăm astfel că asemenea sentimente depind de persoană, după cum spunem şi că ceva este îngrozitor sau fermecător, şi vorbim despre îngrozitorul în sine şi despre Fermecătorul în sine, accentuând astfel că originea sentimentelor noastre îşi găseşte rădăcini în obiecte şi în evenimente, asemenea unei însuşiri. Această ambiguitate, de fapt această ambivalenţă amfibiană a sentimentelor, ne încurajează să gîndim că ca poate fi observată nu numai în lumea interioară, ci şi în cea exterioară."

Cu aceste din urmă remarci Ulrich ajunsese însă deja la al treilea răspuns la întrebarea privind definiţia noţiunii de sentiment sau, mai modest spus, la concepţia predominînd actualmente în privinţa acestei întrebări.Ş/

Incertitudinea sentimentului„Şcoala de psihologie teoretică, cea mai de succes astăzi, tratează sentimentele şi actele emoţionale ca alcătuind o comunitate indisolubilă. Din punctul ei de vedere, ceea ce simţim noi acţionînd şi ceea ce acţionăm noi simţind constituie una sau alta dintre feţele unui singur proces. Ea examinează ambele aspecte laolaltă. Pentru teoriile care aparţin acestui296grup, sentimentul este - pentru a exprima situaţia în cuvintele reprezentanţilor respectivi — un comportament, un eveniment şi o acţiune lăuntrică şi exterioară; şi pentru că această alianţă de sentiment şi comportament s-a păstrat foarte bine, întrebarea cum ar putea fi pînă la urmă despărţite unul de altul şi cum ar putea fi deosebite între ele, a devenit pentru moment aproape secundară. Din cauza aceasta, în locul unui răspuns la această întrebare există acum un întreg complex de răspunsuri, şi asta creează o oarecare dezordine."„Uneori se spune că sentimentul ar fi în cele din urmă unul şi acelaşi lucru cu evenimentele interioare şi exterioare, dar de obicei se afirmă pur şi simplu că acestea trebuie să-i fie asimilate. Uneori se vorbeşte despre el în chip oarecum confuz ca fiind «procesul general», alteori ca fiind acţiunile, comportamentul, evoluţiile şi evenimentele lăuntrice. Uneori se pare de asemenea că sînt folosite laolaltă două concepţii cu privire la sentimente; acesta din urmă fiind în acelaşi timp în sensul cel mai larg al cuvîntului «întregul» şi, în sensul cel mai restrîns, un rezultat parţial, şi care, înlr-un fel nu chiar foarte lămurit, ar fi dat întregului numele său şi chiar şi natura sa. Şi uneori chiar pare a se urma presupunerea că unul şi acelaşi sentiment, care se înfăţişează observatorului ca fiind un proces atît de diversificat, devine în trăirea sa un sentiment, astfel că sentimentul ar fi atunci rezultatul şi, ca să zicem aşa, rezultatul profitabil conştient al procesului.Originea acestor contradicţii este fără îndoială aceeaşi. Căci fiecare asemenea descriere a unui sentiment prezintă elemente, şi care sînt chiar de departe cele mai numeroase, care nu sînl, în mod evident, sentimente, ci, în virtutea aceloraşi date, sînt senzaţii, concepţii, gînduri, voinţă sau procese exterioare, care pot fi trăite ca atare oricînd şi care, exact aşa cum sînt, îşi joacă rolul lor în ansamblul experienţei trăite. Dar la un mod tot atît de evident, există în toate aces-tea, sau mai presus de toate acestea, şi ceva care, în sine şi pentru sine, pare să fie în înţelesul cel mai simplu şi mai inconfundabil un sentiment şi nimic altceva; nici acţiune, nici gîndire şi nici nimic altceva.Şi deci toate aceste explicaţii pot fi rezumate în două grupe de exprimări: Sau ele desemnează sentimentul ca fiind297m^flpl

un «aspect», o «parte», un «moment» al desfăşurării de ansamblu, sau ele îl desemnează ca fiind «devenirea sa conştientă», «trăirea sa lăuntrică» şi altele asemenea: exprimări care trădează suficient de limpede jena de a nu se fi găsit altele mai bune.Ceea ce e cel mai original lucru în aceste teorii este că ele lasă la început să plutească în vag relaţia sentimentului cu tot ceea ce nu este el însuşi şi tot ceea ce îl umple totuşi dîndu-i conţinut, făcînd însă în acelaşi timp foarte probabil ca această legătură, în orice caz, şi oricum ar fi ea gîndită, să fie de o asemenea natură încît să nu autorizeze nici o modificare incoerentă şi să poată modifica totul oricînd ca printr-o singură suflare.Să încercăm să gîndim aceasta luînd ca exemplu o melodie, într-o melodie, notele îşi au independenţa lor şi pot fi recunoscute fiecare izolat, şi de asemenea vecinătatea lor, ansamblul lor, succesiunea şi tot ceea ce se mai lasă ascultat în ea, nu reprezintă simple noţiuni, ci constituie o realitate plină ochi de reprezentări senzoriale; dar deşi toate acestea pot fi ascultate izolat în ciuda coerenţei întregului, se poate asculta şi în ansamblu, căci tocmai aceasta este melodia, şi dacă ea este auzită, atunci nu e în ea ceva nou pe lîngă notele, inter-valele şi măsurile ei, ci laolaltă cu ele. Melodia nu vine să i se adauge, asemenea unui supliment, ci ca un al doilea mod de apariţie, ca o formă de existenţă anume, deosebită, mai

prejos de care se mai pot încă distinge formele individuale de existenţă; şi lucrul este valabil şi în ce priveşte sentimentul în raport cu gîndurile, mişcările, senzaţiile, intenţiile şi forţele oarbe care se unesc în el. Şi aşa cum o melodie este sensibilă faţă de orice modificare a «părţilor» ei, astfel că aşa ceva o poate face îndată să ia o altă înfăţişare sau să se destrame cu totul, la fel de sensibil este şi un sentiment faţă de o acţiune sau o idee care intervin în desfăşurarea lui.Deci, oricare ar fi relaţia sentimentului cu «comportamentul exterior şi interior», se vede limpede că în orice modificare a acestuia din urmă îşi găseşte corespondenţa o anumită modificare a primului, adică a sentimentului, şi invers, ca şi cum ar fi amîndouă feţele complementare ale unei aceleiaşi realităţi."„(Există multe exemple teoretice şi practice prin care se confirmă larga aplicabilitate a acestei idei teoretice, şi există298şi altele, de asemenea împrumutate de la ştiinţă, care mai aruncă aici o lumină nesigură, fie de aparenţă a adevărului, fie chiar de adevăr. Aş vrea să consemnez unul din ele: intensitatea anumitor portrete - şi există portrete, nu numai imagini, chiar şi ale obiectelor - care se bazează nu în ultimul rînd pe faptul că în ele existenţa individuală se deschide înlăuntrul ei înseşi şi se închide în faţa restului lumii. Căci alcătuirile independente ale vieţii, chiar dacă s-ar înfăţişa ca relativ închise, păstrează totuşi o anumită comuniune cu cercul oscilant şi nesigur al mediului lor mereu schimbător. Cînd deci eu am luat-o pe Agathe de braţ şi ne-am simţit amîndoi smulşi din cadrele vieţii şi uniţi într-o altă viaţă, s-a întîmplat poate ceva asemănător cu sentimentul nostru. Eu nu cunoşteam sentimentul ei, şi ea nu-1 cunoştea pe al meu, dar ele existau atunci numai unul pentru altul şi depindeau, cu totul deschise, unul de altul, în timp ce oricare alte dependenţe dispăruseră; şi din cauza aceasta spunem că noi am fi ieşit din lume şi am fi intrat în noi, şi din cauza asta pentru suspensia aceasta mobilă, pentru această adevărată întoarcere în sine şi această unire a atîtor elemente străine am recurs la ciudata comparaţie cu un tablou.)"„Ideea asta originală de care am de vorbit acum, este cea care spune că modificările şi modulaţiile sentimentului şi cele ale comportării exterioare şi lăuntrice îşi pot corespunde punct cu punct fără ca sentimentul să trebuiască în mod necesar să fie asimilat comportamentului sau unei părţi din el sau să trebuiască să se afirme ceva despre el decît că el posedă nişte însuşiri care au deja drept de cetate undeva în natură. Acest rezultat are avantajul că nu se atinge în nici un fel de diferenţa naturală dintre un sentiment şi un eveniment, şi o transcende totuşi în aşa fel încît ea îşi pierde importanţa. El dovedeşte la modul cel mai general că două domenii de experienţă, care pot să rămînă cu totul diferite unul de altul, pot totuşi să se imite unul pe altul.întrebarea cum un sentiment ar putea fi «alcătuit» din alte procese psihice şi chiar fizice, capătă atunci în mod evident o orientare nouă şi cît se poate de remarcabilă; dar în felul acesta se explică doar cum fiecărei modificări a comportamentului îi corespunde o modificare a sentimentului, şi299invers, şi nu cum se ajunge cu adevărat la asemenea modificări care au loc pe toată durata sentimentului. Căci dacă sentimentul, aşa cum apare acum, ar fi doar ecoul unui act afectiv şi acest act ar fi doar răsfrîngerea ca în oglindă a sentimentului, atunci ar fi greu de înţeles că ele se pot modifica reciproc şi alternativ.Aici intervine a doua idee capitală care poate fi derivată din noua orientare a psihologiei; vreau s-o numesc ideea formării şi consolidării."„Această idee se clădeşte din mai multe reprezentări şi consideraţii. Pentru că aş vrea să-mi fac o imagine limpede, arn să amintesc la început că noi spunem că un sentiment influenţează un comportament şi comportamentul la rîndul său influenţează sentimentul; acestei observaţii sumare i se poate opune uşor una mai bună, anume că între ele două există mai curînd o relaţie de consolidare şi rezonantă reciproce, un angrenaj mereu amplificîndu-sc în care cele două părţi se şi schimbă laolaltă. Sentimentul este tradus în limba acţiunii, şi acţiunea în limba sentimentului, în care situaţie, ca în orice traducere, se adăugă şi cîtc ceva nou şi se şi pierde cîtc ceva.

Printre relaţiile cele mai simple, o expresie cunoscută este cea care spune că spaima 1-a pătruns în toate mădularele; şi s-ar putea la fel de bine spune că şi mădularele pătrund în simţămîntul de spaimă; o deosebire cum c cea dintre «îngheţat de spaimă» şi «cutremurai tot de frică» se referă chiar la această a doua accepţie. Şi ceea ce se afirmă prin aceasta despre cea mai simplă mişcare expresivă este valabil şi pentru acţiunea afectivă în toată amploarea ei; aşadar, sentimentul nu se modifică doar ca urmare a acţiunii care a fost stîrnită de el, ci o face chiar în cursul acţiunii, de care a fost preluat, repetat şi modificat într-un fel sau altul, şi în felul acesta ele amîndouă se creează şi se consolidează reciproc. Şi în acelaşi fel ideile, dorinţele şi impulsurile se contopesc într-un sentiment şi sentimentul se contopeşte în ele."„Fireşte, o asemenea relaţie presupune şi o diferenţiere a feluritelor elemente ale angrenajului de care c vorba; căci acestea trebuie să se schimbe treptat pentru a prelua condu-300cerea, astfel ca să domine cînd sentimentul, cînd actul, cînd o decizie, o îndoială sau gîndul, să preia conducerea şi să aducă fiecare cîte o contribuţie care să facă să progreseze toate părţile laolaltă într-o direcţie comună. Aşa stau lucrurile în ideea aceasta a creării unei forme şi a consolidărilor ei reciproce, aşa cum se desăvîrşeşte ea treptat.Pe de altă parte, trebuie de asemenea ca unitatea descrisă mai sus să fie în stare să primească modificări şi în acelaşi timp să-şi păstreze singularitatea ei de caracter ca un comportament afectiv mai mult sau mai puţin determinat; dar trebuie să fie capabilă şi de excluderi, căci ea şi primeşte, dar şi respinge influente dinăuntru şi din afară. Pînă acum eu nu cunosc, în ce o priveşte, decît legea care-i determină starea definitivă. Trebuie deci să fie posibil să fie indicată şi originea acestor influente şi „explicat în sfîrşit datorită căror previziuni sau aranjamente se ajunge ca ele să poată acţiona în sensul unei evoluţii comune în procesul respectiv."„Acum, potrivit oricărei previziuni, nu i se poate atribui nici doar unităţii, nici alcătuirii, rezultate ca atare, nici simplei înfăţişări a evenimentului o putere de persistenţă şi de restabilire, o fermitate şi un grad de fermitate, şi deci în fond o „energie" proprie, şi este de asemenea puţin probabil că ar exista şi alte forţe interne care să coopereze şi să se dirijeze în mod special într-un asemenea sens. Dimpotrivă, este probabil că acestor forţe nu le-ar reveni decît un rol secundar; căci în fond aceleaşi relaţii interne care sînt în multe privinţe gata să intre în joc, şi aceleaşi dispoziţii, înclinaţii, principii, intenţii şi nevoi constante, care provoacă acţiunile noastre ne conduc şi sentimentele şi gîndurilc noastre. Ele constituie rezerva lor de forţe şi se poate presupune că forţele care se nasc din ele vor realiza într-un fel sau altul şi formarea şi consolidarea sentimentului."„Vreau să clarific cum anume se întîmpiă aceasta cu ajutorul unei prejudecăţi care este deslul de răspîndită, căci se face deseori auzită opinia că între un sentiment, obiectul său şi acţiunea care le leagă există o «înrudire lăuntrică». Se crede că astfel ar fi mai uşor de înţeles că ele alcătuiesc un întreg301unitar, că ele se susţin şi se preiau reciproc şi aşa mai departe. Esenţa acestei idei este că un anumit instinct sau un sentiment determinat, de exemplu instinctul de a hrăni şi foamea, nu se îndreaptă către obiecte sau acţiuni la întîmplare, ci în mod firesc de preferinţă spre cele care promit o satisfacţie. Un înfometat nu poate fi ajutat cu o sonată, ci cu hrană, adică doar cu ceva care aparţine unui grup mai mult sau mai puţin determinat de obiecte şi acţiuni; şi astfel se creează aparenţa că acest grup şi această stare de excitaţie sînt legate odată pentru totdeauna, şi chiar e şi ceva adevărat aici. Adevărul acesta însă nu e deloc mai misterios decît cel care ne face să ne folosim pentru supă de lingură şi nu de furculiţă.O facem pentru că lingura ni se pare indicată în acest scop; şi nimic altceva decît această obişnuită aparenţă de-a-fi-indicat-pentru-ceva-anume este cea care îndeplineşte sarcina de a intermedia între un sentiment, obiectul său, actele, gîndurile, deciziile corespunzătoare şi acele impulsuri mai profunde care i se sustrag cel mai adesea observaţiei. Cînd acţionăm într-o anumită intenţie, sau potrivit unei dorinţe, sau cu un scop, de pildă să-i fim utili sau să-i dăunăm cuiva, ni se pare natural ca acţiunea noastră să fie determinată de cerinţa care se impune, şi care de altfel poate să se dovedească a duce cu totul la alte rezultate. Acelaşi lucru se poate spune despre orice sentiment. Şi un sentiment pretinde tot ceea ce i se pare

corespunzător spre a-1 satisface, şi criteriul acesta se aplică mai mult sau mai puţin riguros; şi tocmai această relaţie mai puţin riguroasă este cea care constituie calea naturală spre procesul de formare şi consolidare.Căci chiar şi instinctelor li se întîmplă uneori să dea greş; şi oriunde un sentiment se epuizează, se vădeşte că o acţiune a fost doar încercată, că au intervenit o intenţie sau o idee care mai tîrziu s-au dovedit improprii şi au fost abandonate şi că sentimentul pătrunde într-un cîmp de forţe, sau că aceste forţe au pătruns în domeniul său, de care el se desprinde apoi. Deci, în cursul unui asemenea eveniment în desfăşurare nu totul va fi făcut să capete formă sau să se consolideze, unele elemente sînl părăsite. Cu alte cuvinte există deci şi o asemenea creare de forme fără consolidare şi ea constituie chiar o parte indispensabilă a unei creaţii care se consolidează; căci dacă din unitatea comportamentului afectiv poate fi preluat tot ceea ce pare potrivit de a sluji forţelor302directoare, dar după aceea nu se păstrează din acestea lucruri preluate decît ceea ce e cu adevărat potrivit, caracterul activ comun, capacitatea de reînnoire şi continuitate ca şi persistenţa intervin de la sine în sentiment, acţiune şi gîndire lăsînd să se înţeleagă de fapt că ele se consolidează şi se formează reciproc şi continuu toată vremea."„Punctul slab al acestei explicaţii se află acolo unde unitatea descrisă precis care ia naştere la sfîrşit se limitează cu domeniul, imprecis şi care se pierde în necunoscut, al impulsurilor, domeniu care se găseşte la origini. Acest domeniu este prea puţin diferit de ceea ce cuprind noţiunile generale de persoană şi de eu în măsura participării lor şi cunoaştem prea puţine lucruri despre el. Dacă ne gîndim însă că în momentul în care există un sentiment, chiar şi elementele cele mai intime ale unei fiinţe pot fi topite laolaltă, atunci nu vom mai considera imposibil ca în asemenea momente chiar unitatea constituită a evenimentului să se extindă pînă acolo. Dacă ne gîndim dimpotrivă la cîte ar trebui să se producă înainte de a se ajunge la rezultatul ca un om să renunţe la principiile şi obişnuinţele sale, vom părăsi din nou orice idee care ar presupune o eficacitate instantanee. Şi dacă ne-am mulţumi să ne spunem în sfîrşit că în ce priveşte domeniul surselor unui sentiment ar fi valabile alte legi şi alte corespondenţe decît cele care domină la punctul apariţiei sale, atunci cînd el devine perceptibil ca eveniment lăuntric şi exterior, atunci ne lovim din nou de deficienţa constînd în faptul că nu avem nici o dată care să ne arate potrivit cărei legi se realizează trecerea de la forţele creatoare pînă la forma creată. Poate că aici ideea unei unităţi suple, generale, îmbrăţişînd întregul proces, se poate lega de faptul că ea produce pînă la urmă o unitate fermă şi definită; dar această problemă depăşeşte limitele psihologiei şi pentru moment şi cele ale posibilităţilor noastre."„Răspunsul care ne spune că în devenirea unui sentiment se poate desprinde o unitate existînd de la sursele şi pînă la sfîrşitul acestei evoluţii, nu face însă cu putinţă să se poată spune şi cînd şi cum această unitate îşi capătă forma închisă care ar trebui să fie proprie comportamentului afectiv pe deplin constituit (şi pentru expunerea căruia eu m-am folosit adineauri de exemplul unei melodii); acest răspuns de fapt303negativ permite în chip remarcabil să legăm aici o idee, prin care răspunsul, pînă acum mereu amînat, la întrebarea cum se înfăţişează noţiunea de sentiment în lumina cercetărilor mai noi, poate ajunge la o concluzie originală. Ideea aceasta este anume recunoaşterea faptului că evenimentul real nu corespunde în general, şi nici în forma sa finală, imaginii conceptuale formată despre el, ceea ce, printr-un fel de dublă negaţie se dovedeşte a fi un lucru util. Ne spunem: Poate că nu se ajunge niciodată la unitatea pură, pe care, teoretic, o reprezintă legea sentimentului deplin; poate că nici n-ar putea exista o asemenea unitate, căci ea ar fi atît de deplin încercuită în sine însăşi încît n-ar mai putea primi nici un fel de influenţe; dar, ne spunem în acelaşi timp, - nu există niciodată nici sentimente deplin închise în cerc în ele însele! Cu alte cuvinte: sentimentele nu apar niciodată pure, ci se realizează totdeauna doar sub o formă aproximativă. Şi încă o dată, cu alte cuvinte: procesul de creare a unei forme şi de consolidare nu se termină niciodată."„Insă toate acestea nu sînt nimic altceva decît ceea ce caracterizează astăzi în toate privinţele gîndirea psihologică. In noţiunile psihice fundamentale nu se poate observa nimic altceva decît nişte predispoziţii ideaţive potrivit cărora se ordonează evenimentele lăuntrice, dar nu ne

mai aşteptăm ca din elemente de acest fel să se construiască acum în realitate ceva de genul unei policromii, în realitate, potrivit acestei concepţii, sînt la fel de puţin întîlnite în lumea lăuntrică purele predispoziţii de sentiment, de reprezentare, de senzaţie, cum pot fi găsite în lumea exterioară convenţionalele «fir» de curent electric sau «centru de greutate» şi există doar un ansamblu complex care parc cînd să vrea şi cînd să gîndească, atunci una sau alta din aceste predispoziţii domină în cadrul sentimentului respectiv.Deci denumirile diferitelor sentimente izolate nu mai desemnează decît tipuri, ale căror trăiri reale se apropie de asemenea sentimente fără să ajungă vreodată să coincidă exact cu ele; şi astfel, dacă nc-am îngădui să vorbim la un mod mai grosolan general, apare, în locul axiomei psihologiei mai vechi, potrivit căreia sentimentul, ca una de trăirile elementare, ar avea o natură inconfundabilă, sau ar fi trăit într-un fel care304

să-1 deosebească absolut şi definitiv de celelalte trăiri, o teză cu aproximativ următorul conţinut: Nu există experienţe de viaţă, trăiri, care să fie de la început un sentiment definit, şi nici măcar să fie un sentiment propriu-zis; ci există doar experienţe de viaţă, adică trăiri care sînt menite să devină sentimente şi anumite sentimente definite.în felul acesta şi ideea creării unei forme şi consolidării sentimentului ajunge să însemne că în cursul acestui proces sentimentul şi comportamentul nu numai că se creează, se consolidează şi, în măsura în care le e dat să o facă, se determină, ci şi că, mai ales, se nasc de abia atunci în cadrul lui; aşadar niciodată nu există de la început exact acest sau acel sentiment definit - nici măcar în vreo formă încă imprecisă şi neconturată - laolaltă cu maniera sa de a acţiona, ci doar ceva care este menit şi indicat să devină un asemenea sentiment şi o asemenea acţiune, dar care nu ajunge niciodată să se desăvîrşească în întreaga sa puritate."„Fireşte, însă, nici acest ceva nu este absolut arbitrar; ci trebuie să fie ceva care să fie dinainte şi potrivit naturii sale menit sau indicat să devină un sentiment şi în plus un anumit sentiment definit. Căci la urma urmelor mînia nu este tot una cu oboseala, şi probabil nici nu a fost aşa ceva nici la început; şi la fel de puţin nu pot fi confundate nici măcar în rudimentele lor saţietatea şi foamea. Trebuie deci să existe încă de la început ceva nedesăvîrşit, un rudiment, un germene, ceva de ordinul sentimentului şi de natura acestui sentiment. Aş spune, o simţire, dar încă nu un sentiment; dar e mai bine să aduc un exemplu, şi am să aleg pentru aceasta exemplul relativ simplu al suferinţei fizice provocate din exterior.Ea poate fi o senzaţie localizată, care pătrunde sau arde într-un anumit loc şi care este neplăcut, dar străin. Această senzaţie poate însă şi izbucni ca o flacără şi poate zgudui cu durere întreaga persoană. De asemenea la început, ea e deseori doar o pată vidă pe locul acela din care de abia în clipa următoare izvorăşte senzaţia sau sentimentul; căci nu numai copiilor li se întîmplă să nu ştie la început dacă îi doare sau nu ceva. înainte se presupunea că în asemenea cazuri un sentiment se adăuga senzaţiei; astăzi e preferată presupunerea că e vorba de un germene de trăire care la origine era încă la305

fel de puţin o senzaţie ca şi un sentiment, dar care se putea dezvolta la fel de bine spre una ca şi spre cealaltă.Acestei trăiri iniţiale îi aparţine de asemenea şi începutul unei acţiuni reflexe sau instinctive, un recul brusc, o tresărire de apărare sau un contraatac involuntar; şi cum aceasta aduce cu sine mai mult sau mai puţin o participare a întregii persoane, se va lega aici de aceasta şi o stare lăuntrică de fugă sau de apărare, deci o coloratură afectivă de ordinul angoasei sau agresivităţii. Această colorare este intensificată fireşte şi de instinctele intrate în alarmă, căci acestea constituie nu numai disponibilităţile unei acţiuni eficace îndreptate spre un ţel, ci se extind la trezirea lor în stări sufleteşti încă vagi pe care le definim ca fiind stări de anxietate, de iritare, în alte cazuri de interes amoros, susceptibilitate şi aşa mai departe. Chiar şi inacţiunea, imposibilitatea de a acţiona au o asemenea coloratură afectivă; de cele mai multe ori însă, sentimentele sînt legate de o capacitate de voinţă mai mult sau mai puţin determinată, şi foarte curînd are loc şi o recunoaştere conştientă a situaţiei care este deja în sine o luare de poziţie şi e de asemenea colorată agresiv. Dar ea poate să tindă de asemenea şi spre răceală şi calm; sau suferinţa este foarte violentă, şi atunci această luare de poziţie nu se mai realizează

şi brusc sursa ei este evitată; chiar şi un asemenea exemplu oscilează deci, şi încă din primele momente, între senzaţie, sentiment, reacţie autonomă, voinţă, fugă, apărare, atac, suferinţă, mînie, curiozitate şi concentrare rece, şi arată astfel că la început nu există atît o stare afectivă iniţială, cît germenii oscilanţi ai unor stări care se alimentează şi se completează reciproc.Şi asta poate fi rezumată în afirmaţia că ar exista o simţire, dar nu încă un sentiment, senzaţia că există mereu dispoziţia spre un sentiment, dar care nu are nevoie să se realizeze, şi că există totdeauna un germene care însă, dincoace de toate acestea, poate să fi servit el însuşi ca germene pentru vreun alt sentiment."„Modul curios şi care-i este propriu în care un sentiment este încă de la început existent şi în acelaşi timp inexistent, se poate însă exprima şi prin comparaţie, care ne face să ne reprezentăm creşterea şi devenirea sa după imaginea unei306ipăduri şi nu a unui singur copac. Un mesteacăn de exempluIrămîne, de la sămînţă şi pînă la moartea sa, el însuşi; o pădureIde mesteceni, dimpotrivă, poate să înceapă prin a fi amestecatăleu alţi copaci şi devine o pădure de mesteceni, îndată ce aceşticopaci - ca urmare a unor cauze care pot fi foarte deosebite -predomină în ea şi abaterile de la această esenţă pură amesteacănului nu mai prezintă importanţă.La fel stau lucrurile şi cu sentimentul precum şi - aici putînd exista totdeauna şi înţelegeri greşite ale situaţiei - cu actul afectiv. Ele îşi au totdeauna singularitatea lor, dar aceasta se modifică o dată cu tot ceea ce intervine şi se combină cu ea, pînă cînd ajunge să capete cu o precizie crescîndă caracterele unui sentiment cunoscut şi îşi «merită» numele, ceea ce păstrează totdeauna o urmă de apreciere liberă în ce-1 priveşte. Sentimentul şi actul afectiv se pot însă îndepărta iarăşi de acest tip şi se pot apropia de un altul, ceea ce nu e ceva neobişnuit, pentru că un sentiment poate oscila şi trece prin diferite forme. Deosebirea faţă de concepţia tradiţională constă în faptul că, potrivit acesteia din urmă, sentimentul trece drept o experienţă de viaţă determinată pe care însă nu o recunoaştem totdeauna ca determinare; concepţia mai nouă dimpotrivă îi atribuie sentimentului nedeterminare şi caută să o înţeleagă din natura acestuia şi să o delimiteze necondiţionat."

Intr-un adaos urmau aici cîteva exemple izolate, care ar fi trebuit la drept vorbind să fie observaţii marginale, dar care fuseseră înlăturate de la locul atribuit la început, pentru ca să nu întrerupă expunerea. Astfel, aceste note întîrziate, rătăcite din context nu mai intrau în vreun loc determinat, deşi ele aparţineau totuşi întregului şi înregistrau idei eventual aplicabile.„Ceea ce în relaţia «a iubi ceva» comportă nişte deosebiri atît de enorme ca cea dintre iubirea de Dumnezeu şi dragostea pentru peşti, nu este iubirea, ci acel «ceva». Sentimentul însuşi - dependenţa, temerile, dorinţa, langoarea, fervoarea, cu un cuvînt dragostea - nu lasă să se cunoască nici o deosebire."307„A-ţi iubi propriul baston de plimbare şi propria onoare nu sînt însă, desigur, lucruri absolut diferite, nu numai pentru că aceste două obiecte ale iubirii nu se aseamănă, ci şi pentru că felul în care le folosim, circumstanţele în care ele devin importante, pe scurt întreaga grupă de experienţe, diferă. Imposibilitatea de a confunda aceste grupe de experienţă ne face să avem certitudinea de a ne cunoaşte sentimentul. Din cauza aceasta, noi îl cunoaştem cu adevărat abia după ce el a acţionat în lume şi s-a constituit prin acţiunea sa în lume; nu ştim ce simţim înainte ca acţiunea noastră să fi hotărît în privinţa acpasta."„Şi atunci cînd spunem că sentimentul nostru este împărtăşit, ar trebui mai degrabă să spunem că el nu este încă desăvîrşit sau că noi nu ne-am instalat cu adevărat încă în el."„Şi acolo unde el apare sub formă de contradicţie sau de amestec paradoxal, deseori este vorba de altceva. Spunem că cel curajos nu ia în seamă suferinţa; în realitate însă sarea amară a suferinţei spumegă în curaj. Şi^în făptura martirului, ea urcă asemenea unei flăcări spre cer. în cel laş, dimpotrivă, suferinţa cîştigă prin angoasa cu care e aşteptată o densitate intolerabilă, încă şi mai limpede decît aceste exemple este cel al repulsiei care se naşte tocmai din senzaţiile, care acceptate cu voluptate şi de bunăvoie, se transformă, odată impuse prin

forţă, într-un asemenea sentiment.Fireşte, aici e vorba de surse diferite, şi iau naştere şi diferite compoziţii de sentimente; în primul rînd apar însă diferite orientări ale sentimentului dominant."„Pentru că ele sînt un flux perpetuu, sentimentele nu se pot opri locului; ele nu se lasă deci nici examinate «sub lupă»; aceasta înseamnă că, de fapt, cu cît le observăm mai precis, cu atît mai puţin ştim ce simţim. Atenţia este deja în sine o modificare a sentimentului. Dar dacă sentimentele ar fi un «amestec», atunci aceasta ar trebui, la drept vorbind, să apară cel mai limpede în momentul opririi, chiar şi dacă s-ar amesteca aici atenţia."308„Pentru că acţiunea exterioară nu are o semnificaţie autonomă pentru suflet, sentimentele nu pot fi deosebite între ele pornind doar de la ea. De nenumărate ori se întîmplă că nu ştim ce simţim, deşi acţionăm energic şi cu hotărîre. Pe această indistincţie se bazează şi uriaşa ambiguitate a acţiunilor unui om bănuitor sau care observă totul cu sentimente de gelozie."„Indistincţia, neclaritatea sentimentului nu-i defineşte însă în vreun fel slăbiciunea, căci tocmai atunci cînd simţim mai intens sentimentele se destramă. Din momentul în care ating un anumit grad de intensitate, ele sînt cît se poate de labile; vezi de exemplu «curajul disperării» sau transformarea fericirii în suferinţă. Ele provoacă de asemenea acţiuni contra-dictorii, cum ar fi paralizia Jn locul fugii sau senzaţia de a te «îneca» de propria furie, în excitaţiile foarte violente însă, sentimentele îşi pierd, ca să zicem aşa, culoarea, astfel că nu mai rămîne decît o senzaţie moartă a fenomenelor trupeşti care le însoţesc, fiorii care contractă pielea, accelerarea pulsului, învălmăşeala senzaţiilor. Şi, în sfîrşit, în gradul cel mai înalt al senzaţiilor se produce o orbire, astfel încît se poate spune că organizarea sentimentelor, şi deci a întregii lumi a sentimentelor noastre, nu convine decît pentru treptele şi gradaţiile medii."„Să o mai spunem o dată, în aceste grade medii noi nu recunoaştem şi nu denumim un sentiment fireşte altfel decît ca pe celelalte fenomene care sînt în curs de desfăşurare. Stabilirea unei deosebiri între ură şi mînie este la fel de uşor şi de greu de făcut ca şi cea dintre asasinat şi omucidere sau între pocal şi castron. Nu e vorba aici de arbitrarul verbal, dar fiecare aspect, fiecare întorsătură poate sluji comparaţiei şi definirii conceptului. Şi fără îndoială că tot astfel se combină şi cele o mie şi una de feluri de iubire pe marginea cărora Agathe şi^cu mine am glumit de atîtea ori nu fără o anume suferinţă, întrebarea cum se ajunge la a defini lucruri atît de diferite prin singurul cuvînt iubire, are acelaşi răspuns ca şi întrebarea de ce ne folosim, fără să stăm să ne gîndim, de309furculiţă de mîncare, furcă de gunoi, furcă de grădinărit, furcă a catarii la puşcă, bifurcaţie a drumurilor şi alte asemenea furci. Tuturor acestor forme de bifurcări le e propriu un caracter comun de „furcă"; dar nu se află asemenea unui germene comun în fiecare din ele, ci, aproape s-ar putea spune, nu e decît o încercare care le e posibilă tuturor întru realizare. Căci nici nu e nevoie ca toate aceste obiecte să fie asemănătoare fiecare cu celelalte, ajunge ca una din ele să dea ceva celeilalte, cînd ajung laolaltă, cînd formează membre învecinate şi asemănătoare ale unui ansamblu; cele mai îndepărtate sînt asemănătoare prin mijlocirea celorlalte. Şi chiar ceea ce face asemănarea între ele, ceea ce leagă elemente, învecinate, îşi poate schimba poziţia într-o asemenea înlănţuire; şi astfel trecem cu entuziasm de la un capăt al drumului dintre ele la celălalt capăt şi aproape că nu mai ştim nici noi în ce fel am străbătut acest drum."„Dar dacă am vrea, aşa cum sîntem înclinaţi să o facem, să considerăm asemănarea care există între toate iubirile drept o asemănare cu un fel de «iubire originară», care s-ar afla undeva la mijloc, între toate aceste categorii de iubire, asemenea unui idol fără braţe şi fără picioare, atunci am face, după cît s-ar părea, aceeaşi greşeală ca aceea de a crede într-o «furculiţă originară». Şi totuşi noi cunoaştem mărturia vie că există cu adevărat un asemenea sentiment. Numai că gradul acestui «adevărat» se lasă greu determinat. Este o altă realitate decîi: cea a lumii reale. Un sentiment care nu este sentiment pentru ceva; un sentiment fără dorinţă, fără preferinţă, fără mişcare, fără cunoaştere, fără limite; un sentiment căruia nu îi aparţine nici un comportament sau acţiune definite; la fel de adevărat cum e că acest sentiment nu se slujeşte de braţe şi de picioare, tot atît de adevărat este faptul că el ne-a ieşit mereu în întîmpinare şi ne-a apărut mai viu decît însăşi viaţa! Iubirea este deja pentru el o denumire prea particulară, chiar dacă el are o înrudire foarte strînsă cu o iubire pentru care tandreţea sau înclinaţia profundă sînt încă expresii prea

concrete. El se realizează în multe feluri şi în multe raporturi şi relaţii, dar nu se lasă niciodată desprins cu totul de această realizare care îl impurifică. Astfel ne-a apărut el şi a dispărut, un simplu presentiment, care rămîne totdeauna acelaşi, asemănător sieşi.310S-ar părea că aceste considerente prozaice cu care am umplut filele acestea au prea puţin de a face cu el, şi totuşi sînt aproape sigur că ele m-au condus la tranziţia justă spre sentimentul în sine."

ndărăt la nsaliPate,cef care face tinete cthtăProfesorul Lindner cînta un cîntec. O aştepta pe Agathe.Ochii pruncului deodată Mi-au ieşit limpezi în faţă, Şi din ei ceva învaţă Inima mea fermecată.Parcă blînzi ar căuta Ochii lui în ochii mei, Dacă-şi vede chipu-n ei Drăgăstos m-ar saluta.Prea supus m-a închinat. Ochii lui vreau să-i slujesc. Ochii lui ce strălucesc Inima mi-au fermecat.Era un cîntec de origine spaniolă, în apartamentul lui Lindner se afla o pianină de pe vremea doamnei profesor Lindner, şi care acum slujea din timp în timp misiunii de a rotunji cultura şi educaţia fiului Peter, drept care acesta şi reuşise să o lipsească de cîteva corzi. Lindner însuşi nu o folosea niciodată, decît poate atunci cînd, la mari intervale, scotea din claviatura ei cîteva acorduri solemne; şi deşi acum se învîrtise de cîtăva vreme în sus şi în jos prin faţa instrumentului, nu se aventurase în această încercare neobişnuită decît după ce se convinsese cu toată precauţia că atît menajera cît şi Peter erau plecaţi de acasă. Propria sa voce îi plăcea mult, era un bariton înalt, în mod evident potrivit pentru exprimarea unor sentimente alese; şi acum Lindner nu închisese încă pianina, ci rămăsese în picioare, cu un braţ sprijinindu-se311de instrument, cu picioarele încrucişate, îngîndurat. Agathe era în întîrziere de mai bine de un ceas. Vidul din casă, în acea clipă, care în parte se datora acestei întîrzieri, în parte propriilor sale decizii, îi apărea acum în conştiinţă ca urmare a unor pregătiri vinovate.Găsise un suflet căruia se străduise să-i asigure salvarea, care lăsase impresia că ar fi vrut să i se încredinţeze şi care era de o bogăţie buimăcitoare; şi ce bărbat n-ar fi fost încîntat să găsească o creatură feminină pe care abia dacă s-ar mai fi aşteptat să o întîlnească şi pe care să o poată forma după propriile lui vederi. Dar se amestecau aici şi notele profunde ale unui sentiment de stînjeneală. Lindner considera punctualitatea drept o obligaţie de conştiinţă şi nu o punea mai prejos de fidelitatea faţă de acorduri şi de onestitate; şi de asemenea fiinţele fără un control riguros al împărţirii timpului i se păreau a fi maladiv de dezordonate şi, în cele din urmă, îi sileau şi pe semenii lor să-şi piardă cu ei părţi din timpul lor, astfel că el dispreţuia asemenea fiinţe ca pe nişte borfaşi de pe stradă. Socotea atunci ca fiind de datoria sa să le atragă atenţia, cu politeţe, dar cu stricteţe, unor asemenea creaturi că timpul său nu îi aparţinea lui, ci activităţii sale; şi cum minciunile provocate de situaţiile excepţionale dăunează propriului caracter al celui care recurge la ele, şi cum pe de altă parte oamenii sînt diferiţi, unii influenţi şi alţii nu, el cîştigase de aici numeroase prilejuri de a-şi consolida caracterul, astfel încît acum îi veneau în minte o mulţime de sentinţe, dintre cele mai viguroase sau dimpotrivă mai adaptabile, care, toate, tulburau dulcea emoţie stîrnită de cîntccul de adineauri.Totuşi el nu mai cîntase încă din vremea studenţiei asemenea cîntece religioase şi îl gustase acum pe acesta cu o emoţie discretă. „Ce naivitate meridională şi ce emoţie delicată şi plăcută - se gîndea el - iradiază din aceste versuri profane! Cît de fermecătoare şi tandră este legătura lor cu pruncul lisus!" Căuta să le imite candoarea în propria sa lume lăuntrică şi rezultatul fu că ajunse să-şi spună: - „Dacă n-aş avea o experienţă de viaţă mai bogată, aş căuta să cred acum că pol desluşi în mine însumi speranţele caste ale unei fete tinere în aşteptarea tînărului ei iubit!" Am avea poate de asemenea dreptul să spunem că o femeie care stîrnea asemenea elogii şi care atingea astfel tot ce era mai nobil într-un bărbat, trebuia să fie ea însăşi o fiinţă nobilă. Dar aici Lindner surîse312nemulţumit şi se decise să închidă capacul clavirului. Apoi schiţă cu braţele unul din gesturile sale care recreează armonia propriei persoane, şi se opri apoi concentrat, îi venise între timp un gînd neplăcut. „Ea nu are inimă! oftă el printre dinţii încleştaţi. Ea ar rîde dacă ar şti!"

în clipa aceea era ceva pe faţa lui care i-ar fi amintit defunctei sale mame de băieţaşul căruia în fiecare dimineaţă înainte de a-1 lăsa să ia drumul şcolii îi legase un mare nod sub bărbie; acest ceva ar fi putut fi denumit o desăvîrşită lipsă a oricărei brutalităţi masculine. O asemenea lipsă 1-ar face pe un asemenea băieţaş printre alţi băieţi de vîrsta lui cu totul imposibil. Pe întreaga sa făptură înaltă, firavă, cu picioarele subţiri ca nişte ţevi, capul i se înălţase pe acea vreme ca înfipt într-o lance pe deasupra arenei urlătoare a colegilor săi de şcoală, care nu se sfiau să-şi bată joc de nodul aranjat de mîinile mamei sale; şi în visele sale de spaimă profesorul Lindner se mai vedea şi acum uneori înfăţişîndu-se astfel şi suferind pentru bine, frumos şi adevăr. Dar tocmai din cauza aceasta el nu recunoştea niciodată că brutalitatea ar fi fost o însuşire indispensabilă unui bărbat, asemănătoare pietrişului care trebuie amestecat în mortar pentru a-i da fermitatea, şi mai mult, de cît devenise bărbatul care se măgulea gîndindu-se că a ajuns bărbat, vedea în acea lipsă de dinainte doar o confirmare a faptului că el se născuse pentru a îmbunătăţi, chiar dacă în modestă măsură, lumea. Acum a devenit obişnuită şi general cunoscută explicaţia că marii oratori s-au născut din bîlbîiţi şi eroii din nişte slăbănogi, cu alte cuvinte explicaţia că natura cască întîi totdeauna o groapă dacă vrea ca de acolo să ridice un munte; şi pentru că semidocţii şi cei nu pe de-a întregul civilizaţi care domină cursul vieţii au căpătat repede obişnuinţa să-l socotească pe orice bîlbîit un Demostene, e considerat cu atît mai uşor ca un semn de bun-gust spiritual să se socotească drept caracteristică principală a unui Demostene faptul că la origine el a fost un bîlbîit. Pe de altă parte nu s-a reuşit încă să se reducă faptele mari ale lui Hercules la faptul că el fusese un copil debil, nici marile recorduri de viteză şi de sărituri la calitatea de a avea platfus şi nici curajul la înfăţişările fricii, astfel că trebuie totuşi să se recunoască că pentru un talent deosebit mai trebuie totuşi şi altceva decît lipsa lui!313Astfel că profesorul Lindner nu era cîtuşi de puţin obligat să recunoască faţă de el însuşi că ironiile şi loviturile de care se temuse atît de mult pe vremea cînd fusese copil ar fi putut fi originea dezvoltării sale intelectuale. Totuşi organizarea principiilor şi sentimentelor sale îi făcuse astăzi serviciul de a fi transformat impresiile provenite din dezordinea constrîngătoare a lumii într-un adevărat triumf spritual; şi chiar şi obişnuinţa sa de a amesteca în felul său, de a se exprima în termeni războinici şi sportivi, precum şi înclinaţia de a da tuturor celor ce spunea şi făcea el amprenta unei voinţe inflexibile şi stricte, începuse să se dezvolte pe măsură ce, maturizîndu-se el însuşi şi trăind acum printre colegi mai maturi, nu mai era expus atacurilor fizice. Făcuse parte chiar la Universitate dintr-una din asociaţiile de studenţi care arborau plastronul, şapca, cizmele, panglicile şi armele la fel de pitoreşti ca şi cele ale bătăuşilor pe care ei îi dispreţuiau, dar nu se foloseau de ele decît la modul paşnic pentru că filosofia lor de viaţă le interzicea duelul, în felul acesta i se formase definitiv înclinaţia spre curaj care îşi interzice aplicarea lui la modul sîngeros; şi în acelaşi timp el reprezenta prin sine însuşi o mărturie despre felul în care o conştiinţă nobilă se poate asocia unei expansivităţi vitale efervescente, şi cu alte cuvinte demonstra că Dumnezeu se află cel mai bine în omul care îl imită pe demonul pe care 1-a găzduit înainte în sine însuşi.Ori de cîte ori deci, cum din păcate trebuia să o facă deseori, Lindner îi explica fiului şi subordonatului său Peter că pînă şi indulgenţa faţă de ideea de forţă slăbeşte puterile indi-vidului, sau că forţa umilinţei şi curajul de a renunţa erau mai presus de forţa şi curajul fizic, el nu vorbea ca un profan în problemele curajului şi ale îndrăznelii, ci savura emoţiile unui magician care reuşeşte să constrîngă demonii în slujba binelui. Căci, deşi pe aceste înălţimi ale prosperităţii proprii nu exista la drept vorbind nimic care să-i poată tulbura echilibrul, el resimţea o aversiune aproape vecină cu anxietatea - la fel cum o rană vindecată lasă în urma sa o uşoară şchiopătare - faţă de glume şi de rîsete, chiar cînd bănuia doar că ar fi existat simpla posibilitate de a se ajunge la aşa ceva. „Gîdilăturile acestea ale glumelor şi umorului", obişnuia el să-1 înveţe în privinţa aceasta pe fiul său, „izvorăsc dintr-o saţietate a confortului şi plăcerii de viaţă, din răutate şi dintr-o imaginaţie trîndavă, şi-1 împing foarte uşor pe om să spună ceva care va314fi condamnat de partea cea mai bună din sine. Dimpotrivă, exersarea care impune tăcere propriilor idei şi găselniţe „mai glumeţe" este o frumoasă dovadă de forţă şi o verificare rigu-

roasă a voinţei şi ea se afirmă ca fiind cu atît mai binefăcătoare pentru întreaga fiinţă, cu cît tăcerea astfel obţinută e folosită spre a examina mai îndeaproape propria înclinaţie spre a se arăta spiritual. „De abia atunci constatăm de obicei" - îşi încheia el aceste poveţe pe care le debita totdeauna din picioare - „în ce mare măsură dorinţa de a te ridica pe tine însuţi mai presus de ceilalţi şi de a-i minimaliza pe aceştia, cît de multă cochetărie şi cît de multă frivolitate se ascund în spatele celor mai multe din aceste glume, în ce mare măsură desăvîrşirea sentimentelor de compasiune în noi înşine şi în ceilalţi este reprimată şi înăbuşită în noi prin glume de acest fel, şi chiar cîtă înfricoşătoare brutalitate şi ce grosolană ironie iese la iveală în rîsetele celor pe care îi strîngem în jurul nostru să ne asculte în astfel de momente".Din cauza aceasta deci Peter trebuia să-şi ascundă cu grijă propriile sale înclinaţii juvenile spre ironie şi glumă în faţa tatălui său; însă el avea asemenea înclinaţii şi dorinţe, iar profesorul Lindner simţea deseori suflul spiritului rău în preajma sa, fără să poată însă identifica această fantomă otrăvită. Se putea ajunge pînă acolo că tatăl îi inspira spaimă fiului printr-o privire impunătoare, dar în sinea lui se temea de el, şi ajungea apoi să-şi amintească de ceva nedesluşit care existase încă dinainte între soţii Lindner pe vremea cînd rotunjoara doamnă profesor mai fusese încă pe lumea aceasta. Pentru Lindner, a fi stăpîn în casa sa, a determina spiritul acestei case şi a-şi şti familia în jurul său asemenea unei grădini paşnice în care el însuşi ar fi plantat propriile sale principii sănătoase, toate acestea reprezentau premisele de nelipsit ale liniştii şi mulţumirii sufleteşti; doamna Lindner însă, pe care el o luase în căsătorie curînd după încheierea studiilor sale, pe vremea cînd fusese „domnul chiriaş" la mama acesteia, încetase din păcate curînd după acest eveniment să-i împărtăşească principiile, deprinzînd în schimb un anumit fel de a-1 contrazice care îl irita pe Lindner însuşi mai mult decît contradicţia propriu-zisă. Nu putea să uite anumite priviri pe care le surprinsese uneori cu coada ochiului, în timp ce gura ei rămînea închisă; şi de fiecare dată se găsise după aceea în cîte o situaţie în care i s-ar fi putut reproşa ceva; de exemplu, într-o cămaşă de315noapte prea scurtă, predicîndu-i ei că demnitatea de femeie ar trebui să-i interzică orice compromis şi complezenţă faţă de tinerii licenţioşi şi brutali care, cu beţiile şi cu cicatricele lor, mai dominau pe atunci viaţa studenţească şi nici nu erau priviţi, chiriaşi fiind, cu dezaprobarea pe care ar fi meritat-o din plin.De altfel, gustul secret al femeilor pentru ironii şi zeflemea este un capitol strîns dependent de neînţelegerea pe care o au ele faţă de problemele masculine mai importante; şi în clipa cînd Lindner îşi aminti de aceasta, procesele sufleteşti care pînă atunci se desfăşuraseră în el fără o formă precisă şi în dezordine lăsară drum liber gîndului la Agathe. Cum ar fi putut fi femeia aceasta dacă ai fi trăit aproape de ea? „Fără îndoială, ea nu e ceea ce am putea numi liniştiţi o fiinţă bună. De altfel ea nici nu se ascunde", îşi spuse el, şi una din afirmaţiile ei care-i trecu acum prin minte, aserţiunea pe care o formulase rîzînd, anume că oamenii buni nu sînt astăzi mai puţin vinovaţi de pervertirea vieţii decît sînt cei răi, îl făcu să simtă că i se face părul măciucă, însă el le „scosese colţii veninoşi" unor asemenea „opinii înfricoşătoare", chiar dacă îl tulburau de fiecare dată cînd le auzea din nou, prin faptul că şi le explicase o dată pentru totdeauna spunîndu-şi „Ea nu cunoaşte realitatea". Căci el o considera pe Agathe o fiinţă nobilă, chiar dacă rămînea o „fiică a Evei", plină de o nelinişte răutăcioasă. Purtarea bună, corectă, care este ceva atît de sigur şi de evident pentru cei credincioşi, ei i se părea lucrul cel mai incert cu putinţă, i se părea a constitui cea mai dificilă şi mai exagerată problemă a vieţii. Ea părea să-şi facă0 idee cît se poate de confuză şi de ireală despre bine şi dreptate, o idee anarhică şi cu nimic mai coerentă decît o adunătură întîmplătoare de texte poetice. „Ea este străină de realitate!" îşi repeta el. „Dacă ar cunoaşte de exemplu dragostea, cum ar putea să facă afirmaţii atît de cinice despre ea cum că ar fi imposibil de realizat şi altele asemenea". Trebuia deci să1 se demonstreze ce însemna iubirea adevărată.Aici însă Agathe îi pregătea noi dificultăţi. El trebuia acum să-şi mărturisească fără sfială şi cu tot curajul: ea era de-a dreptul jignitoare! îi făcea plăcere să smulgă de pe piedestalul lor tot ceea ce fusese ridicat acolo cu atîta grijă; şi dacă ar fi fost certată pentru asta, atunci ea nu-

şi mai reţinea critica faţă de nimic şi arăta deschis că voia să rănească pe cei316din jur. Există asemenea firi care se dezlănţuie furioase împotriva lor Inselor şi care lovesc mîna ce se întinde spre ele vrînd să le ajute; dar un om hotărît nu-şi va lăsa niciodată propriul comportament să depindă de purtarea altora, şi în clipa aceea Lindner avea în faţa ochilor minţii imaginea unui bărbat calm, cu barbă lungă, aplecîndu-se asupra unei bolnave căutînd să-1 respingă speriată şi care vede adînc de tot în inima ei o rană. Fu o viziune de o clipă, departe de orice logică, astfel că nu s-ar fi putut spune că el însuşi ar fi fost bărbatul acela; însă Lindner îşi îndreptă acum trupul, şi făcu el însuşi în persoană şi în realitate aceasta, îşi trecu el însuşi mîna prin barba sa, care între timp îşi pierduse mult din proporţii, şi o roşcată nervoasă îi acoperi chipul, îşi adusese aminte că Agathe avea obiceiul vinovat de a-i insufla lui anume, într-o măsură mai mare decît fuseseră în stare pînă atunci să o facă alte fiinţe, credinţa că ea ar fi fost în stare să-i împărtăşească sentimentele lui cele mai sublime şi mai tainice, şi chiar mai mult, îl făcea să creadă că ea însăşi, în starea ei de anxietate, aştepta un efort deosebit din partea lui în acest sens, pentru ca apoi, atunci cînd el îi dezvăluia comorile lumii sale lăuntrice, să-1 rănească profund şi cu ironie. Ea îl stîrnea! Lindner îşi mărturisea lui însuşi aceasta, şi nici n-ar fi putut să n-o facă, pentru că acum, în sinea lui, trăia un sentiment străin, neliniştit, care ar fi putut fi comparat într-un moment de lipsă de iubire, ceea ce de fapt era departe de intenţiile lui, cu un coş plin de găini care se agitau învălmăşindu-se laolaltă. Dar Agathe putea de asemenea să şi rîdă dintr-o dată, într-un fel cu totul imposibil de definit, sau să scoată vreo remarcă lumească cu totul brutală, care-i rănea inima, ca şi cînd ea n-ar fi avut alt gînd decît să-1 înşele cît mai desăvîrşit. Şi astăzi chiar, înainte măcar să fi ajuns aici, nu-1 adusese oare într-o asemenea stare, se întreba Lindner, cu pianul aceasta? Privi instrumentul. Era acolo alături de el, ca o fată în casă cu care stăpînul s-a lăsat împins în păcat.Nu reuşea să înţeleagă ce anume o împingea pe Agathe să se joace astfel cu el, şi nici ea însăşi n-ar fi putut să se explice în legătură cu aceasta faţă de nimeni, şi mai ales nu faţă de Ulrich. Se comporta ca o femeie capricioasă; dar în măsura în care aceasta însemna că era împinsă de sentimente schimbătoare, o făcea totuşi şi cu intenţie, şi aceasta însemna o punere violentă în mişcare şi o descărcare a sentimentului, aşa317cum face cineva cînd îşi întinde membrele amorţite de o apăsare prea dulceagă. Astfel atracţia aceasta ciudată care o ducea şi o dusese de mai multe ori în taină la Lindner cuprinsese de la început o anumită rezistenţă împotriva lui Ulrich, sau poate împotriva dependenţei totale care o lega de el; bărbatul acesta străin îi mai abătea cît de puţin gîndurile şi îi aducea aminte de diversitatea lumii şi a oamenilor din ea. Dar făcea asta doar pentru a se lăsa să simtă cu şi mai multă căldură dependenţa ei faţă de fratele ei, şi de altfel această purtare a ei era ceva de acelaşi fel cu însemnările secrete ale lui Ulrich, pe care el le ascundea faţă de ea, şi poate chiar era o formă a hotărîrii aceleia a lui de a o lăsa să hotărască şi să judece şi raţiunea pe lîngă sentimente şi mai presus de acestea. Dar pe cînd el se mulţumea cu aşa ceva, nerăbdarea ei şi tensiunea pe care ea şi-o ţinea gata pentru o aventură, care nu s-ar fi putut spune încă ce evoluţie anume ar fi putut lua, avea nevoie de o descărcare; şi, în măsura în care Ulrich o entuziasma sau o descuraja, Lindner, căruia ea i se simţea superioară, îi dăruia din nou răbdarea sau insolenţa. Cîştiga sţăpînirea asupra ei înseşi în timp ce abuza de influenţa pe care o exercita asupra lui şi avea nevoie de aşa ceva.în toate acestea mai era încă ceva care juca un rol în această privinţă. Căci la vremea aceea, între ea şi Ulrich nu mai venea vorba deloc nici despre divorţul ei şi de scrisorile lui Hagauer, nici despre schimbarea aceea făcută cu atîta uşurinţă, sau poate la drept vorbind cu prea condamnabilă uşurinţă a testamentului, şi care constituia un fals care cerea îndreptarea, fie ea în înţelesul burghez, fie într-altul fantastic poate. Agathe se simţea unori apăsată de ceea ce făcuse, şi ştia de asemenea că Ulrich, în ce-1 priveşte, nu vedea în dezordinea pe care o lăsase în cercul vieţii mai prejos de el nici un fel de indiciu favorabil pentru ordinea care trebuie urmărită într-un înţeles mai înalt; el îi spusese aceasta destul de des, şi chiar dacă ea nu-şi mai aducea aminte de toate amănuntele conversaţiilor dintre ei pe această temă a bănuielilor pe care Hagauer le-ar nutri faţă de ea, ea însăşi se găsea totuşi exilată într-o stare de suspensie

între bine şi rău. Era ceva care-i atrăgea însuşirile proprii spre un plan superior pentru o justificare miraculoasă, dar ea nu-şi îngăduia încă să creadă în aşa ceva, şi astfel doar propriul ei sentiment al dreptăţii, acum rănit şi răzvrătit, era cel care-şi crea o cale de ieşire în înfruntările ei cu Lindner. îi era foarte recunoscătoare318pentru faptul că părea să-i atribuie toate însuşirile negative pe care şi Hagauer le descoperise în ea, şi pentru felul în care, fără să vrea, el o liniştea prin însuşi spectacolul pe care i-1 oferea.Lindner, care deci nu reuşea să ajungă la o judecată precisă în ce o priveşte pe Agathe, începuse acum să rătăcească neliniştit în sus şi în jos prin cameră şi supunea vizitele pe care i le făcea ea unui examen sever şi minuţios. S-ar fi părut că ei îi plăcea aici la el, întreba despre multe amănunte în ce priveşte casa sa şi viaţa lui, se interesa de principiile sale în ce priveşte educaţia şi de cărţile sale. El era sigur că nu se înşela cînd presupunea pornind de aici că un asemenea interes se manifestă doar faţă de o viaţă pe care te simţi atras să o împărtăşeşti cu persoana respectivă; e adevărat că pentru moment felul în care se ^exprima ea trebuia luat ca făcînd parte din originalităţile ei. îşi amintea acum că ea îi povestise o dată despre o femeie - regretabil era că fusese una din fostele iubite ale fratelui ei! - care de fiecare dată cînd se amoreza de vreun bărbat, căpăta un cap „ca o nucă de cocos", cu „părul crescîndu-i pe dinăuntru", şi legase de aceasta şi observaţia că aşa i se întîmpla şi ei în apartamentul acesta al lui. Totul era atît de unitar, încît i se făcea de-a dreptul „frică pentru ea însăşi". Dar frica aceasta părea să-i facă plăcere şi Lindner recunoştea în această trăsătură contradictorie disponibilitatea anxioasă a psihicului feminin de dăruire de sine, cu atît mai mult cu cît ea îl lăsase să înţeleagă şi că senzaţii asemănătoare îi rămăseseră în amintire şi din prima epocă a căsniciei sale.Este, fără îndoială, firesc ca pentru un bărbat ca Lindner gîndurile la căsătorie să fie mai la îndemînă decît cele vinovate. Astfel că, atît în cadrul orelor prevăzute pentru problemele vitale, cît şi în afara lor, el se mai lăsase în taină pradă gîndurilor care-i spuneau că ar fi fost poate bine să-i dea iarăşi copilului Peter o mamă; şi astfel şi acum se întîmpla că, în loc să analizeze mai departe comportarea Agathei, se opri la o imagine care îi vorbea în chip tainic reţinîndu-1. Căci într-un fel care părea să-i anticipeze profund propriul lui destin, Agathe, încă de la începutul cunoştinţei lor, nu-i vorbea despre nimic cu mai multă pasiune decît despre divorţul ei. Era cu neputinţă ca, în ce-1 priveşte, el să aprobe un asemenea păcat, dar nici nu se putea împiedica pe sine însuşi să nu vadă, cu fiecare zi care trecea, în culori tot mai luminoase, avantajele319unei asemenea iniţiative; şi în ciuda concepţiilor pe care le avea în celelalte privinţe despre tragic, el înclina acum să găsească tragică o asemenea soartă care-1 silea să-şi exprime o aversiune amarnică faţă de ceea ce el însuşi aproape că ajunsese să dorească. Şi la aceasta se mai adăuga şi faptul că Agathe exploata la maximum această rezistenţă a lui pentru a-1 face să înţeleagă, în felul ei care-1 rănea atît pe el, că ea nu credea în sinceritatea convingerilor lui. El însuşi putea invoca din toate puterile morala, se putea retrage în spatele Bisericii, putea declama toate sentinţele pe care le găsise atît de fluente şi de accesibile o viaţă întreagă, ea se mulţumea doar să-i surîdă drept orice răspuns, şi acest surîs îi amintea lui de cel al doamnei Lindner în anii de mai tîrziu ai căsniciei lor, avînd pe deasupra şi forţa neliniştitoare a unei noutăţi misterioase. „Este surîsul Mona Lisei!" exclama Lindner în sinea lui. „Batjocoritor, pe un chip pios!" Şi această descoperire care s-ar fi putut pretinde a fi importantă îl impresionase şi îl măgulise pînă într-atît, încît în clipa aceea se revolta parcă mai puţin în faţa aroganţei cu care Agathe, laolaltă cu acest surîs, putea pretinde că pune la îndoială certitudinea sa în privinţa solidităţii credinţei sale în Dumnezeu. Această necredincioasă nu voia învăţăturile cu care el i-ar fi putut deschide ochii, ea voia să-şi vîre ea însăşi mîna în izvorul acesta al credinţei; şi poate că de fapt îi era chiar lui, lui Lindner, menit să dea o dată la o parte piatra închizînd acest izvor pentru a-i dărui ei posibilitatea de a arunca o privire; şi cine i-ar fi putut garanta lui că nu acesta era adevărul, oricît de neplăcut şi chiar de neliniştilor ar fi fost acest gînd pentru el însuşi! Şi deodată, deşi era singur în cameră, Lindner îşi înfipse bine picioarele în pămînt şi spuse cu voce tare:

— Să nu credeţi că nu vă înţeleg! Ah, să nu credeţi că supunerea asta de care mă vedeţi că aş fi în stare este atitudinea normală a unei fiinţe care ar fi fost încă de la început supusă!în fond însă, povestea felului în care Lindner ajunsese cel care era el acum era mult mai banală decît credea el. începuse prin faptul că el ar fi putut deveni la fel de bine un altul; căci îşi amintea încă bine de predilecţia pe care o arătase încă de copil pentru geometrie, ale cărei demonstraţii, frumoase şi inteligent articulate, concurau în a se închide în cele din urmă cu un uşor declic cuprinzînd în ele adevărul, şi lui personal îi făceau la fel de multă plăcere ca şi cînd ar fi320reuşit să prindă un uriaş într-o cursă de şoareci. Nu exista la el nimic în măsură să arate că ar fi avut vreodată nişte predispoziţii deosebite religioase; şi păstra şi astăzi convingerea că o credinţă trebuie „cucerită" şi nu primită ca un dar al zînelor la naştere. Ceea ce făcuse din el un elev excelent în religie şi în învăţămîntul religios fusese aceeaşi bucurie de a cunoaşte şi de a ajunge să cunoască tot mai mult şi mai bine, pe care o aducea cu sine şi în celelalte materii din programa de învăţămînt. E adevărat că în lumea sa lăuntrică el adoptase terminologia tradiţiilor religioase, şi doar simţul său burghez, timpuriu dezvoltat, se mai revoltase o vreme împotriva unei asemenea situaţii, şi acesta îşi găsise o dată pe neaşteptate expresia în singura împrejurare neobişnuită pe care o întîlnise în viaţa iui. Se întîmplase la vremea cînd se pregătea pentru examenul de bacalaureat; învăţa astfel, peste măsură de aplicat, de săptămîni de zile, şi într-o seară, aşezat, citind, în camera sa, se petrecu deodată o transformare de neînţeles în întreaga sa fiinţă. I se păruse că trupu-i devenise deodată atît de uşor în relaţia sa cu lumea, ca şi cînd ar fi fost făcut din hîrtie carbonizată risipindu-se delicat în scrum şi cenuşă, şi îl umplea în clipele acelea o bucurie indicibilă, ca şi cînd în bolţile întunecate ale pieptului său s-ar fi aprins o luminare care-şi trimitea strălucirea blîndă pînă în toate mădularele; şi înainte chiar de a-şi fi putut da seama bine de semnificaţia unei asemenea închipuiri, lumina aceasta îi înconjurase capul cu o imobilitate plină de raze. Asta îl înspăimîntase, dar capul său continua să iradieze lumină. O minunată limpezime spirituală îi inundase toate simţurile şi lumina se răsfrîngea pînă departe pretutindeni în ele, atît de largă, încît ochiul normal n-ar mai fi putut-o urmări, îşi ridicase ochii, dar nu vedea nimic altceva decît camera sa nesigur luminată; nu era deci vorba de o viziune, dar elanul acesta care-1 purta cu sine continua să-I însufleţească, oricît de contradictoriu ar fi putut părea aceasta. Ca să se liniştească, încerca să-şi spună că probabil doar „omul spiritual" experimenta acum această stare, în vreme de omul „trupesc" şedea mai departe modest şi bine conturat pe scaunul său şi îşi ocupa în spaţiu locul său obişnuit; şi astfel persistă în asemenea gînduri un timp şi aproape se adaptase la situaţia aceasta ciudată, căci te obişnuieşti repede cu neobişnuitul atîta vreme cît există speranţa că acest neobişnuit se va dovedi a fi o odraslă, fie chiar şi o progenitură anormală şi diformă, a ordinii. Dar321atunci se întîmplă ceva nou, căci el auzi deodată o voce care, era clar, i se adresa vorbindu-i cît se poate de limpede, ca şi cînd ar fi vorbit în realitate încă demult, şi anume spunîndu-i aceste cuvinte:— Lindner, unde mă cauţi tu? Sis tu tuus et ego ero tuus, ceea ce s-ar putea traduce cam în felul următor: „Ajunge să devii tu însuţi, Lindner, ca eu să fiu alături de tine!"însă nu atît conţinutul acestei chemări îl zguduise în asemenea măsură pe studentul ambiţios care era Lindner, căci ar fi fost cu putinţă ca el să fi citit sau auzit, cel puţin în parte, aşa ceva şi apoi să fi uitat de asta, cît mai ales rezonanţa fizică a cuvintelor; căci ea venea, în chip atît de independent de orice altceva şi atît de surprinzător, de undeva din afară şi era de o plenitudine şi de o fermitate atît de imediat convingătoare, şi avea o rezonanţă atît de diferită de cea a concentrării pline de sîrguinţă care îl stăpînea la ora aceea tîrzie, încît orice gînd de a mai atribui această iluminare interioară epuizării sau surescitării era dinainte fără obiect. Faptul că o asemenea explicaţie era atît de aproape şi totuşi îi rămînea închisă făcea fireşte să crească şi mai mult confuzia care îl stăpînea pe Lindner, şi cînd la aceasta se mai adăugă şi lumina care se intensifica tot mai mult în capul şi în inima lui, revărsîndu-i-se apoi prin tot corpul, simţi deodată că era prea mult pentru el. îşi prinse capul în mîini, şi-1 scutură, aşa cum şi-1 prinsese în pumni, sări de pe scaun, exclamă vehement de trei ori la rînd „Nu!" şi spuse

apoi, aproape ţipînd, prima rugăciune la care se putea gîndi în clipa aceea, după aceea farmecul care păruse că se coborîse asupra lui se risipi în sfîrşit şi, înspăimîntat la culme, viitorul bacalaureat se refugie în pat.Curînd după aceea îşi trecuse cu note excelente examenul de bacalaureat şi intrase la Universitate. Nu-şi simţea vocaţia ecleziastică - pe care, de altfel, dacă ar fi fost vorba să răspundă întrebărilor absurde ale Agathei, el nu şi-o simţise niciodată în toată viaţa lui — şi, de altfel, la vremea aceea nici măcar nu fusese un credincios fără rezerve, căci şi pe el îl bîntuiau îndoielile de care nu e scutită nici o raţiune în perioada ei de formare şi de consolidare, însă nu-şi mai pierdu niciodată în viaţa lui acea spaimă de moarte în faţa forţelor religioase pe care le ascundea în sinea lui. Cu cît trecea mai mult timp, cu atît mai puţin credea el, fireşte, că într-adevăr Dumnezeu i-ar fi vorbit atunci, şi tocmai de aceea începu să se322teamă de imaginaţie ca de o putere dezlănţuită care ar fi putut uşor să-1 împingă în nebunie şi rătăcire. Chiar şi pesimismul său, care vedea omul ca fiind o fiinţă ameninţată, cîştigă în profunzime şi astfel hotărîrea sa de a deveni pedagog reprezenta poate, pe de o parte, începutul unei aşa-zise educaţii „postume" a colegilor de şcoală care-1 chinuiseră atît, pe de altă parte însă şi al unei educaţii a duhului rău sau a acelei zeităţi neînţelese care poate mai dăinuia în cavernele sinelui său lăuntric. Dar dacă îi rămînea neclar pînă la ce grad era într-adevăr un credincios, îi deveni pe de altă parte repede limpede că era un adversar al necredincioşilor şi învăţă să gîndească în chip cît se poate de convins că era convins şi că trebuia ca toată lumea să fie convinsă. Şi la Universitate învăţă cu atît mai mult să recunoască slăbiciunile unui spirit căruia i s-a dat prea multă libertate, cu cît nu ştia decît într-o măsură foarte redusă că libertatea este înnăscută spiritelor creatoare.Este greu să creăm o imagine definitorie a acestor slăbiciuni în puţine cuvinte. Esenţa acestei slăbiciuni ar putea fi de exemplu văzută în faptul că marile construcţii ideative ale explicaţiilor filosofice ale lumii, ale căror ultime exemplare au fost clădite între mijlocul secolului al optsprezecelea şi mijlocul celui de-al nouăsprezecelea, au fost subminate şi depăşite de transformările pe care le-a cunoscut viaţa, mai ales de rezultatele gîndirii şi experienţei înseşi; fără ca prin aceasta abundenţa noilor descoperiri, scoase la lumină aproape zi de zi de ştiinţă, să fi condus la o structurare nouă, fermă, chiar dacă doar momentană a conştiinţei omeneşti, şi chiar fără ca să se fi manifestat în mod public şi cu suficientă fermitate voinţa de aşa ceva, astfel că abundenţa cunoştinţelor a devenit acum aproape la fel de apăsătoare, pe cît de exaltantă. Putem însă porni la modul foarte general de la faptul că o extraordinară reuşită a Capitalului şi Culturii a urcat pînă la a se ajunge la o stare de precaritate nemărturisită şi furişă, care, nu chiar la multă vreme după ziua în care Lindner ajunsese să mediteze la erorile lumii pentru a-şi reveni din ceea ce fusese apăsător şi epuizant în amintirile propriei sale vieţi, avea să fie întreruptă de prima lovitură nimicitoare a unei adevărate catastrofe. Căci, presupunînd că ar fi fost vorba de cineva venit pe lume în anul 1871, anul naşterii Germaniei, acest cineva ar fi fost în măsură să-şi dea seama, o dată ajuns la vîrsta aproximativă de treizeci de ani, că tot pînă atunci, în timpul vieţii sale, reţeaua căilor ferate ale Europei şi-ar fi mărit de trei ori lungimea, iar323în lumea întreagă ar fi sporit cu mai mult de patru ori, că, mai departe, comunicaţiile poştale s-ar fi triplat şi ele, iar liniile telegrafice ar fi crescut şi ele de şapte ori; şi că multe altele se dezvoltaseră în acelaşi sens şi în proporţii asemănătoare. Gradul de eficienţă al motoarelor se ridicase de la 50 la 90 la sută; lampa cu petrol fusese înlocuită succesiv cu luminatul cu gaz, cu becul Auer şi cu electricitatea, care inventează mereu alte metode noi de iluminat; că atelajele cu cai, care-şi menţinuseră locul timp de secole, erau acum înlocuite de automobile; iar aeroplanele nu numai că-şi făcuseră apariţia pe lume, ci şi ieşiseră din perioada copilăriei. Durata medie a vieţii crescuse de asemenea uimitor datorită progreselor medicinii şi igienei, iar la ultima explicaţie războinică relaţiile dintre naţiuni se făcuseră în mod vizibil mai blînde şi mai pline de încredere. Fiinţa omenească trăind asemenea îmbunătăţiri, ar fi putut crede că s-ar fi ajuns în sfîrşit la progresul durabil atîta vreme aşteptat al umanităţii, şi cine n-ar fi considerat normal aşa ceva într-o epocă în care el însuşi este pe lume?

Dar se pare că această bunăstare psihică şi burgheză s-a întemeiat pe baze precise şi deloc veşnice, şi ni se explică astăzi că au existai pe atunci pe lume imense suprafeţe cultivabile şi alte bogăţii naturale care urmau întîi să fie luate în stăpînire; că au existat şi popoare de culoare lipsite de apărare care încă nu fuseseră jefuite şi spoliate (reproşul la adresa celor care ar fi făcut-o era pe atunci echilibrat de gîndul că celor furaţi li s-ar fi dăruit în schimb civilizaţia); şi că au existat milioane de albi care trebuiseră să plătească, fără a se putea împotrivi, preţurile progresului industrial şi comercial (dar cei care observau toate acestea îşi linişteau conştiinţele prin certitudinea fermă, şi nu cu totul nejustificată, că după cincizeci sau o sută de ani de progrese în continuare chiar şi cei dezmoşteniţi aveau să o ducă mai bine dccît înainte de dezmoştenire). Oricum, cornul abundenţei, din care se revărsa această reuşită fizică şi spirituală, era atît de încăpător şi de inepuizabil, încît îşi îndeplinea misiunea complet invizibil şi nu mai rămînea decît impresia unei creşteri şi dezvoltări în toate domeniile de realizare; şi astăzi e cu totul imposibil pentru cineva să înţeleagă cu adevărat cît de natural era pe atunci să crezi în dăinuirea acestui progres şi să se vadă în asemenea reuşite şi afirmări ale spiritului un proces la fel324de firesc ca şi creşterea ierbii pretutindeni acolo unde ea nu a fost smulsă cu bună ştiinţă.împotriva unei asemenea certitudini senine şi oarbe, acestui delir al reuşitei, împotriva acestui liberalism primejdios de jovial, studentul palid şi firav care era Lindner, şi pentru care însăşi dezvoltarea sa fizică în curs reprezenta o tortură, resimţea o aversiune instinctivă, şi el avea o sensibilitate trupească faţă de orice fel de neajunsuri şi defecte şi o receptivitate lucidă pentru toate manifestările vitale contrarii inerţiilor naturii sale. E adevărat că economia politică nu era domeniul său de studiu şi ajunse să poată aprecia cum se cuvinte de abia mai tîrziu faptele acestea; dar el era cu atît mai lucid şi pătrunzător în ce priveşte cealaltă faţetă a acestei evoluţii şi în ce priveşte pervertirile tot mai accentuate ale unei mentalităţi care, iniţial şi în numele libertăţii spiritului, plasase libertatea comerţului în fruntea activităţilor omeneşti, şi care apoi lăsase însăşi această libertate a spiritului pe mîna libertăţii comerţului; şi Lindner simţea iminenţa prăbuşirii spirituale, care de altfel nici nu a întîrziat să se producă, în mijlocul unei lumi care se lăsase în seama progresului, această credinţă în destin era cea mai viguroasă dintre calităţile lui Lindner; dar prin aceasta el ar fi putut la fel de bine deveni probabil şi un socialist sau unul dintre acei singuratici fatalişti care nu se amestecă decît cu cea mai mare neplăcere în politică, tocmai pentru că ei înşişi sînt plini de amărăciune faţă de tot şi de toate, şi care mai asigură continuitatea spiritului respectînd dreptul şi dreptatea în propriul lor cerc strimt, acţionînd în ce priveşte propria persoană cu toată gravitatea şi lăsînd terapeutica culturii pe seama celor dispuşi să recurgă la leacuri băbeşti. Dacă Lindner se mai întreba astăzi cum ajunsese, în ciuda tuturor acestora, ceea ce era el acum, îşi putea da răspunsul liniştitor că lucrurile se petrecuseră exact aşa cum se petrec în orice profesie odată asumată, încă din ultimul an de liceu, făcuse parte dintr-un cerc al cărui plan de lucru era să exercite o critică rece şi cumpănită atît la adresa „Antichităţii păgîne", admirată în cercurile oficioase în şcoală, cît şi la adresa „spiritului modern" activ în afara şcolii; mai tîrziu, în Universitate, respins de agitaţiile prea libere studenţeşti, se alăturase unei asociaţii în care influenţele luptelor politice năpădeau, precum barba îndrăzneaţă a adolescenţilor, inocenţa discuţiilor paşnice ale tinereilor încă nescoşi în lume; şi cînd răzbise astfel pînă în ultimele semestre ale studiilor i se325impusese o manieră de a gîndi valabilă în conştiinţele de acea vîrstă pe atunci, anume că cel mai bun sprijin al credinţei este necredinţa, pentru că, observată şi combătută la alţii, le dă celor credincioşi totdeauna prilejul să se simtă însufleţiţi spre a o înfrînge.Din ceasul în care Lindner îşi spusese cu toată hotărîrea că religia era o instituţie esenţialmente menită bărbaţilor şi nu sfinţilor, îşi regăsise liniştea. Pentru el alegerea se punea între a fi copil sau slujitor al Domnului, în palatul imens în care voia el să slujească exista fără îndoială o încăpere, cea mai tainică dintre toate, unde erau păstrate miracolele şi lăsate acolo să se odihnească în aşteptare, şi toată lumea se gîndea în anumite prilejuri la aceasta; dar în acest sanctuar nici unul din slujitori nu întîrzia prea mult, ci toţi trăiau doar de pe urma ştiinţei că există aşa ceva, apărînd asemenea comori cu grijă de indiscreţia celor nechemaţi cu care nu

s-ar fi ajuns în această privinţă la relaţiile cele mai bune. O asemenea atitudine i se potrivea cît se poate de bine lui Lindner. El făcea deosebirea între elevaţie şi exaltare. Senzaţia aceasta că parcă ar adăsta într-o anticameră, cu formele şi ierarhiile ei complexe şi rolurile ei strict repartizate, îl umplea de admiraţie şi îi trezea ambiţii; activităţile din exterior, cărora li se subordona el însuşi acum, influenţarea asociaţiilor şi uniunilor morale, politice şi pedagogice şi favorizarea permeabilităţii ştiinţei faţă de principiile religioase, reprezentau sarcini pentru care i-ar fi trebuit nu o singură viaţă întreagă, ci mii de existenţe, dăruindu-i în schimb acea mişcare perpetuă în mijlocul unei imuabilităţi lăuntrice care este însăşi fericirea spiritelor senine şi împăcate; cel puţin astfel gîndea el în ceasurile de mulţumire, deşi poate că atunci confunda o asemenea stare cu fericirea oamenilor politici. Şi astfel, intra în vremea aceea în asemenea uniuni şi asociaţii, ţinea conferinţe, participa la întruniri, stabilea legături, şi înainte de a fi părăsit Universitatea, devenise, din recrutul mişcării credinţei de la început, un tînăr care era trecut pe listele de evidenţă ale ofiţerilor şi avea protectori influenţi.O personalitate cu o bază atît de extinsă şi care atinsese asemenea înălţimi nu mai era supusă necesităţii de a se lăsa intimidată de criticile impertinente ale unei tinere femei, şi Lindner, revenind la momentul prezentului, îşi scoase ceasul şi constată că Agathe nu venise încă, deşi era aproape vremea cînd Peter ar fi putut sosi el însuşi acasă. Cu toate acestea,326mai deschise o dată pianul şi, chiar dacă nu se mai abandonă elanurilor imprevizibile ale cîntecului, îşi mai lăsă privirea să alunece de cîteva ori peste cuvintele liedului şi le însoţi fredonînd încet. Şi făcînd aceasta îşi dădu seama pentru prima dată că le accentua greşit, mult prea sentimental, şi nu în acord cu muzica serioasă, în ciuda ornamentării ei plăcute. Vedea cu ochii minţii un prunc lisus, care „părea într-un tablou de Murillo", şi care, în afară de ochii negri ca cireşile, mai avea adică şi zdrenţele pitoreşti ale micilor cerşetori ai acestui maestru, astfel că nu mai avea comun cu Fiul Domnului şi Mîntuitorul umanităţii decît partea sa emoţionant umanizată, însă acum în chip evident exagerată şi poate chiar lipsită de gust. Senzaţia aceasta îi făcu o impresie neplăcută şi i-o aduse în gînduri iarăşi pe Agathe, căci îşi aminti că ea exclamase odată că nimic n-ar fi fost mai ciudat decît să vadă gustul inspirat şi format de catedralele gotice şi de taina Patimilor Mîntuitorului înlocuit de un gust provenit din florile de hîrtie, dantelele de perle artificiale, şervetele ornamentate şi vorbăriile dulcege aşa cum sînt pe placul celor de astăzi, pînă într-atît încît credinţa a ajuns insipidă şi darul de a face ca inefabilul să poată deveni sensibil mirosului şi gustului să nu mai persiste decît printre necredincioşi şi oameni îndoielnici. Lindner îşi spunea că Agathe era „o fire estetică", şi aceasta însemna aproximativ că se gîndea la ceva mai puţin important decît la economie politică şi la morală, dar în acelaşi timp la ceva care, în anumite privinţe, putea să se dovedească fascinant, şi acum acesta era cazul. Căci Lindner găsise pînă atunci că florile de hîrtie pot fi ceva foarte frumos şi de bun-simţ, dar acum se hotărî deodată să îndepărteze de pe masă un buchet de asemenea flori artificiale care se găsea acolo şi-1 ascunse pentru moment ţinîndu-1 la spate.Lucrul acesta se petrecuse aproape fără voia lui şi el însuşi era oarecum surprins de ceea ce făcuse; dar avea impresia că ar fi fost în stare să dea o explicaţie unei asemenea ciudăţenii la care se lăsase împins, dacă Agathe ar fi ştiut de ea şi chiar dacă o asemenea explicaţie n-ar fi fost aşteptată de Agathe din partea lui. îi venise în mine în legătură cu aceasta un cuvînt al Apostolului: „De-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimbal răsunător". Şi cu fruntea încruntată şi privirile aţintite în pămînt, se gîndea că de mulţi ani tot ceea ce făcea era în legătură cu dragostea veşnică. El făcea parte dintr-o327minunată comunitate a iubirii - şi tocmai aceasta îl deosebea de un intelectual obişnuit - în care nu se întîmpla nimic fie chiar la modul cel mai pămînteşte determinat şi săvîrşit, care să nu poată căpăta o legătură alegorică cu Eternitatea, şi în care să nu se imprime ca cea mai profundă semnificaţie tuturor faptelor sale, chiar dacă nu ar fi avut tot timpul o conştiinţă absolut limpede a acestei relaţii. Dar există o uriaşă deosebire între dragostea pe care o stăpîneşti ca pe o convingere şi dragostea care te stăpîneşte ea pe tine; o deosebire în ce priveşte prospeţimea, ar fi putut el spune, chiar dacă, desigur, îşi păstra toate drepturile şi

deosebirea între ştiinţa şi cunoaşterea purificată şi turbulenţa nedesluşită. Lindner nu se îndoia că o asemenea convingere purificată era cu mult mai de preţuit; dar cu cît ea îmbătrîneşte, cu atît se purifică mai mult, adică se eliberează de neregularităţile sentimentului care a creat-o; şi treptat, din aceste pasiuni nu mai rămîne nici măcar convingerea, ci doar disponibilitatea de a-ţi aminti şi de a te sluji de ele atunci cînd ai nevoie s-o faci. Şi aceasta poate explica faptul că operele sentimentului se ofilesc dacă nu mai sînt împrospătate încă o dată de experienţa de viaţă nemijlocită a iubirii.Lindner era preocupat deci de asemenea meditaţii aproape eretice cînd auzi deodată soneria.Ridică din umeri, închise iarăşi pianul şi se scuză faţă de sine însuşi prin cuvintele: „Viaţa nu are nevoie numai de călugări care să se roage, ci şi de muncitori".

T&nlttatea şlAgathe nu citise pînă la capăt însemnările fratelui ei cînd îi auzi pentru a doua oară paşii pe aleea cu pietriş de sub ferestre, şi de data aceasta se auzeau^ atît de bine, încît era exclus că s-ar mai fi putut înşela, îşi puse în gînd ca la următorul prilej să ajungă iarăşi la acest ascunziş fără ca el să ştie; căci oricît ar fi fost de străine de firea ei asemenea meditaţii, voia totuşi să-1 cunoască şi să-1 înţeleagă. Era aici şi puţină dorinţă de răzbunare; şi voia să plătească asemenea ascunzişuri faţă de ea cu propriile-i moduri de a acţiona pe ascuns; şi pentru asta nu trebuia să se lase prinsă asupra faptului.328Astfel că aranja în grabă hîrtiile, le puse la loc şi făcu să dispară orice urmă care i-ar fi putut trăda imixtiunea în asemenea taine străine. O privire la ceas îi spuse, de altfel, că trebuia să fi plecat de mult de acasă şi că probabil era aşteptată acum cu iritare, ceea ce de asemenea Ulrich nu trebuia să ştie. Comportarea aceasta duplicitară în care intrase o făcu deodată să surîdă. Ştia că propria ei lipsă de sinceritate nu reprezenta în realitate o infidelitate; şi că, de altfel, era mult mai gravă decît cea de care dădea dovadă Ulrich. Această satisfacţie naturală o făcea acum să se despartă pentru moment foarte împăcată de descoperirea ei.Cînd fratele ei pătrunse iarăşi în camera sa de lucru, n-o mai găsi acolo, dar faptul acesta nu-1 surprinse, întorcîn-du-se, îşi dăduse seama în cele din urmă, după ce gîndurile îi fuseseră atît de viu preocupate de persoanele şi împrejurările despre care fusese vorba, că după plecarea lui Stumm mai rătăcise o vreme prin grădină. Un pahar de vin băut repede după o mai lungă perioadă de abstinenţă poate produce o vivacitate similară, care nu e decît o veselie de moment, sub a cărei alternanţă de scene colorate personalitatea rămîne mai departe întunecată şi neatinsă de asemenea umori; şi astfel lui Ulrich nici nu-i trecuse prin cap că persoanele, la al căror destin el ar fi părut să ia parte atît de interesat, nu locuiau deloc departe de el şi ar fi putut să ajungă la ele oricînd, foarte uşor. Relaţiile lui reale cu ele îi rămăseseră paralizate asemenea unui muşchi cu nervii secţionaţi.Totuşi, cîteva amintiri făceau acum excepţie din starea aceasta şi îi treziseră nişte gînduri către care sentimentul mai găsea şi acum punţi, chiar dacă foarte nesigure. Astfel, ceea ce el însuşi numise „reîntoarcerea şefului de departament Tuzzi de la latura lăuntrică a sentimentului la abordarea lui exterioară" îi amintea acum - şi constata că aceasta îi făcea o mare plăcere - că însemnările sale căutau tocmai să stabilească o deosebire între aceste două faţete ale sentimentului. Dar în acelaşi timp o vedea cu ochii mintii şi pe Diotima, în frumuseţea ei, care era altfel decît cea a Agathei, şi îl măgulea faptul că ea se mai gîndea la el, deşi îi recunoştea acum dreptul să se lase strunită de soţul ei, şi îi acorda acest drept din toată inima, chiar şi în clipele cînd această inimă, ca să spunem aşa, îi era iarăşi însufleţită în el însuşi, în propriul lui trup. îşi amintea acum, dintre toate conversaţiile pe care le avusese cu ea, de aceea anume în care ea îşi imaginase că nu329ar fi fost imposibil ca dragostea să nu dezvolte anume forţe oculte; dragostea ei anume pentru bărbatul acela bogat care ar fi vrut să aibă şi suflet fusese cea care-i inspirase asemenea gînduri, astfel că acum Ulrich se gîndea el însuşi la Arnheim. Ii datora încă un răspuns la acea ofertă emoţionantă care ar fi urmat să-i dea lui prilejul de a exercita o oarecare influenţă asupra vieţii eficiente, şi se întreba în legătură cu aceasta şi cum ar mai fi putut sta lucrurile cu acea magnifică, dar nu mai puţin vagă, cerere în căsătorie care la un moment dat o ameţise

astfel pe Diotima. Probabil acelaşi lucru; Arnheim şi-ar fi ţinut cuvîntul dacă i s-ar fi adus aminte de aceasta, dar nici nu avea nimic împotrivă ca lucrurile să rămînă uitate, încruntarea ironică pe care i-o stîrnise o clipă amintirea acelei epoci de glorie din viaţa Diotimei se destinse. Se gîndea acum că era foarte frumos din partea ei că nu încerca să-1 reţină pe Arnheim. Era o voce ce-i vorbea raţional în lumea ei lăuntrică atît de agitată şi înghesuită. Ea avea uneori stări de prozaism în care se simţea părăsită de notele sublimului, şi atunci era chiar foarte simpatică. Ulrich simţise totdeauna în ce o priveşte o oarecare mică simpatie chiar şi în mijlocul tuturor antipatiilor de moment, şi acum nu excludea că ea şi-ar fi dat seama pînă la urmă ce pereche ridicolă ar alcătui împreună cu Arnheim: ea, gata să aducă sacrificiul adulterului, el jertfa căsătoriei, în aşa fel încît nici de data aceasta să nu ajungă să se întîlnească şi se convingeau atunci singuri de existenta unei stări celeste inaccesibile pentru a se dispensa de cele accesibile. Şi cînd îşi aminti de ce-i povestise Bonadea despre şcoala de dragoste preconizată de Diotima, trase concluzia că aceasta din urmă era totuşi o persoană incomodă şi nimic nu excludea posibilitatea să se arunce iarăşi asupra lui cu toate forţele ei amoroase concentrate laolaltă.Cam în felul acesta îşi lăsase Ulrich gîndurile să evolueze după conversaţia sa cu Stumm, şi îşi spusese că probabil în felul acesta gîndeau oamenii normali în relaţiile lor obişnuite unii cu alţii; el însuşi, în ce-1 priveşte, se dczobişnuise însă de aşa ceva.Şi cînd -intrase iarăşi în casă, toate aceste gînduri se risipiseră. Oprindu-se în picioare în faţa mesei de scris ezită o clipă şi frunzări filele cu însemnări.Reflecta, în aceste file, pe lîngă expunerile conceptuale cu privire la sentiment se mai adăugau şi cîteva observaţii despre stările de extaz şi găsea că nu acolo îşi aveau locul. Un330comportament în întregime supus unui singur sentiment, aşa cum îl descrisese cu unele prilejuri, era în fond un comportament extatic. Intrarea sub stăpînirea mîniei sau angoasei înseamnă un extaz. Lumea privită cu ochii unui individ izolat care nu vede decît roşu sau ameninţări pretutindeni nici nu poate avea durată, şi din cauza aceasta nu se vorbeşte ca despre o lume, ci doar ca despre nişte închipuiri şi iluzii; dar cînd mase de oameni intră sub astfel de influenţe, se nasc halucinaţii de o forţă şi de proporţii înfricoşătoare.Un alt extaz, la care el mai făcuse aluzie şi înainte, era cel al celor mai exaltate grade ale sentimentului. O dată ce acestea sînt atinse, acţiunea nu mai este unilaterală, ci dimpotrivă, devine nesigură, deseori chiar absurdă; lumea îşi pierde culorile într-un fel de incandescenţă rece ; şi eul se istoveşte pînă la un simplu înveliş găunos. Această neputinţă a auzului şi a văzului este poate şi ea un extaz care sărăceşte -de altfel, orice asemenea stare de vrajă e mai săracă în diversitate decît cea obişnuită - şi ea nu ajunge să fie importantă decît prin legătura pe care o are cu extazul orgiastic, cu delirul furios sau cu acea stare a eforturilor fizice insuportabile, a celor mai încordate concentrări de voinţă, a celor mai grele chinuri, care pentru toate constituie faza ultimă. Pentru mai multă concizie, Ulrich concentrase laolaltă în exemplele date forma de supraabundenţă revărsată şi cea istovită a unor asemenea pierderi extatice de sine, şi nu fără oarecare îndreptăţire; căci dacă din celălalt punct de vedere deosebirea era foarte importantă, în raport cu remarcile acestea din urmă ea dispărea aproape complet. Omul răpit de extazul orgiastic se aruncă în propria sa pierzanie ca într-o lumină uriaşă, şi pornirile de a sfîşia sau de a se lăsa sfîşiat sînt pentru el nişte întîmplări răsplătitoare pline de iubire şi stări de eliberare, tot astfel cum, în ciuda tuturor deosebirilor de situaţie, cel profund istovit fizic şi cel adînc înşelat în speranţele sale se lasă să cadă în propria nenorocire şi, făcînd aceasta, primeşte în această ultimă împlinire mîntuirea, deci primeşte un dar ilumi-nat de libertate şi iubire. Şi astfel, fapta şi suferinţa unei pasiuni ajunse la intensitatea cea mai înaltă la care pot fi trăite se contopesc laolaltă.Fireşte însă, asemenea extaze în care domină un singur sentiment ajuns la o criză sînt mai mult sau mai puţin imagini intelectuale, şi adevăratele extaze - fie ele cele mistice, războinice, cele ale comunităţilor de iubire sau de orice alt fel331- presupun totdeauna existenţa unui grup de sentimente înrudite între ele şi se nasc dintr-un cerc de idei care le oglindeşte, într-o formă mai puţin solidă, care uneori se consolidează pentru ca apoi să se destrame, asemenea idei ireale despre lume, formate în sensul anumitor

grupuri şi ansambluri de idei şi de sentimente (ca fiind concepţii despre lume sau manii personale), sînt atît de frecvente în viata de zi cu zi încît cele mai multe nici nu mai sînt considerate ca fiind extaze, deşi ele constituie starea premergătoare a unor asemenea extaze în acelaşi fel în care un chibrit neaprins în cutia lui constituie starea premergătoare a unui chibrit aprins.în ultimul rînd, Ulrich mai făcuse totuşi observaţia că o viziune despre lumea în esenţa ei extatică se naşte şi atunci cînd sentimentul şi ideile care îl slujesc trec pur şi simplu înaintea obiectivitătii şi reflectivităţii; este viziunea exaltată, sentimentală despre lume, viaţa entuziastă care a existat uneori în literatură şi probabil a existat cu adevărat în parte şi în comunităţile mai mult sau mai puţin importante. Numai că în această enumerare lipsea tocmai ceea ce era cel mai important pentru Ulrich, menţionarea acelei singure şi unice stări de suflet şi de lume pe care el o socotea drept un extaz care să poată fi comparat cu realitatea; dar în clipa aceea gîndurile i se îndepărtau de obiectul lor, căci dacă ar fi vrut să judece într-adevăr valoarea celei mai fascinante dintre excepţii, era neapărat necesar - şi lucrul îi era impus şi prin faptul că el vorbise pînă acum într-o alternanţă nesigură cînd de o lume, cînd doar despre o imagine despre lume a extazului - să examineze întîi relaţia dintre sentimentul nostru şi lumea reală, adică acea lume căreia noi îi atribuim această calitate de realitate spre deosebire de iluziile extazului.Criteriile însă cu care măsurăm această lume sînt cele ale cunoaşterii şi condiţiile în care se întîmplă aceasta sînt de asemenea condiţiile lumii. Cunoaşterea însă - chiar dacă definirea foarte fină şi foarte precisă a limitelor şi drepturilor ei ridică dificultăţi foarte mari în calea raţiunii - prezintă tocmai în raport cu sentimentul o particularitate uşor de observat şi de definit, anume că pentru a cunoaşte trebuie să ne lăsăm, pe cit e cu putinţă, la o parte sentimentele. Pentru a fi „obiectivi", le deconectăm sau ne transpunem într-o stare în care sentimentele care ne-au mai rămas se anulează reciproc, sau ne lăsăm pe seama unui grup de sentimente mai reci care, manevrate cu precauţie, îi sînt favorabile cunoaşterii înseşi.332Ceea ce cunoaştem în această stare de obiectivare ne slujeşte drept criteriu de comparaţie atunci cînd în alte cazuri vorbim despre „iluziile" provocate de sentimente; şi astfel, o stare de gradul zero, o stare de neutralitate, pe scurt, o anumită stare afectivă, constituie condiţia tacită a experienţelor de viaţă şi a procedeelor de gîndire cu ajutorul cărora noi considerăm drept pur subiective ceea ce ne oglindesc celelalte stări afective. O experienţă milenară ne-a confirmat că noi nu sîntem niciodată mai în măsură să facem faţă în mod durabil realităţii decît atunci cînd ne readucem mereu în această stare şi că acelaşi lucru trebuie să-1 facă şi cel care nu vrea pur şi simplu să cunoască, ci să şi acţioneze. Nici măcar un boxer nu-şi poate îngădui să se lipsească de obiectivitate, ceea ce în cazul său înseamnă că trebuie „să-şi păstreze sîngele rece", şi aflat pe ring între corzi, el nu are dreptul nici să se înfurie, nici să-şi piardă curajul, dacă nu vrea să fie învins. Deci şi comportamentul nostru emoţional depinde, atunci cînd este adaptat realităţii, nu numai de sentimentele care ne pun exact în clipele acelea în mişcare, sau de infrastructura lor instinctuală, ci de asemenea de acea stare afectivă, durabilă şi mereu revenind să ne stăpînească, care garantează înţelegerea realităţii şi este de obicei la fel de puţin vizibilă ca şi aerul pe care îl respirăm.Această descoperire a unei dependente de obicei mai puţin luată în considerare îl condusese pe Ulrich la continuarea meditaţiilor cu privire la relaţiile sentimentului cu realitatea. Aici trebuie făcută o deosebire între percepţiile senzoriale şi sentimente. Şi cele dintîi ne „înşală" şi se ştie că nici imaginea senzorială a lumii pe care ne-o prezintă ele nu este realitatea însăşi, după cum nici imaginea intelectuală pe care ne-o formăm din ele nu este independentă de varietatea de spirit omenească chiar dacă este independentă de acea varietate a noastră personală spirituală. Dar, deşi nu exislă nici un fel de asemănare concretă între realitate şi chiar şi cea mai exactă reprezentare a ei în imaginea pe care am putea-o avea despre această realitate, ci mai curînd o prăpastie de neasemănări imposibil de trecut, şi deşi nu ajungem niciodată să vedem cu adevărat originalul, sîntem totuşi în măsură să decidem într-un anume fel confuz dacă şi în ce condiţii această imagine este corectă. Altfel stau lucrurile în ce priveşte sentimentele; căci chiar dacă acestea ne dau, pentru a păstra aceeaşi modalitate de a ne exprima, o imagine falsă, ele îşi îndeplinesc totuşi în

333THPr*'Si'B*ir

^m"

felul acesta sarcina de a ne menţine în concordanţă cu realitatea, numai că o fac în alt fel decît o fac simţurile. Poate că această cerinţă de a rămîne în acord cu realitatea exercita o anumită putere de atracţie asupra lui Ulrich, dar nu trebuie uitat de asemenea că ea constituie pur şi simplu chiar caracteristica a tot ceea ce se afirmă în viaţă; şi de aici se şi poate deduce o excelentă formulă succintă şi o verificare pentru a stabili dacă imaginea pe care percepţia şi raţiunea o dau despre ceva este corectă şi adevărată, chiar dacă o asemenea formulă nu este exhaustivă: cerem ca acele consecinţe ale imaginii spirituale pe care ne-am făcut-o despre realitate să corespundă cu imaginea intelectuală a consecinţelor care se produc în realitate, şi numai în acest caz considerăm că e justă o asemenea imagine formată de raţiune şi înţelegere. Dimpotrivă, s-ar putea spune despre sentimente că ele au preluat misiunea de a ne menţine constant în erorile care se anulează constant unele pe altele.Şi totuşi aceasta constituie doar consecinţa unei diviziuni a muncii, prin care senzaţia care se slujeşte de uneltele simţurilor şi procesele de gîndire influenţate de ea s-au dezvoltat şi, mai pe scurt spus, au devenit nişte surse de cunoaştere, în vreme ce domeniului sentimentului i-a rămas rolul unui motor mai mult sau mai puţin orb; căci în vremurile primitive atît sentimentele, cît şi senzaţiile simţurilor noastre erau unite într-o singură rădăcină, anume într-un comportament care interesa întreaga persoană, cînd aceasta era obiectul unei excitaţii venite din afară. Diviziunea muncii intervenită mai tîrziu poate fi exprimată corect şi astăzi prin cuvintele care arată că sentimentele fac fără cunoaştere ceea ce noi am face cu această cunoaştere, în cazul că am putea face ceva fără vreun alt impuls decît cel al cunoaşterii. Dacă am putea schiţa pur şi simplu o imagine a comportamentului afectiv, atunci ea ar trebui să fie aceasta, recunoaştem în legătură cu sentimentele că ele colorează şi deformează imaginea lumii şi că o reprezintă fals. Atît ştiinţa, cît şi comportamentul zilnic numără sentimentul printre „subiectivităţi"; ele presupun că sentimentul modifică pur şi simplu „lumea pe care o vedem", pentru că în fond contează pe faptul că după un anumit timp sentimentul se epuizează şi că modificările pe care el le-a provocat în aparenţa lumii se şterg, astfel că „realitatea" va sfîrşi prin a „ieşi la iveală" mai devreme sau mai tîrziu.334Lui Ulrich i se păruse cu totul remarcabil faptul că această stare afectivă, în parte paralizată, care se află la baza experienţei ştiinţifice de viaţă şi a comportamentului obiectiv, îşi are drept manifestare laterală şi corespondentă faptul că abolirea sentimentului caracterizează de asemenea şi viaţa temporală. Căci influenţa sentimentelor noastre asupra a ceea ce trece în continuare ca fiind adevărat şi necesar, asupra reprezentărilor obiective ale spiritului nostru, se aboleşte atît prin trecerea timpului, cît şi prin extinderea sa din aproape în aproape pînă ajunge aproape la zero; şi influenţa sentimentului asupra reprezentărilor neobiective, asupra ideilor şi ideologiilor, gîndurilor, concepţiilor şi atitudinilor schimbătoare ale spiritului, aşa cum s-au născut din oscilaţiile sentimentului şi care determină în succesiune sau în acelaşi timp viaţa istorică, se aboleşte şi ea, chiar dacă pentru a ajunge la contrariul unei certitudini, chiar dacă la ceva mai rău decît nimic, la hazard, la dezordinea şi versatilitatea neputincioase, pe scurt, la ceea ce Ulrich denumea, fără voia lui, „chestiuni de sentiment".Ar fi vrut să elaboreze această notă cu mai multă precizie atunci cînd o reciti; dar nu o putu face, căci mersul gîndirii, a cărei redactare se încheia aici şi se mai continua doar prin cîteva titluri de rubrici îi cerea ca el să reglementeze unele probleme imediate. Căci dacă schiţăm imaginea intelectuală a lumii, cea care corespunde realităţii (şi oricît ar fi ea doar o imagine, ea este totuşi imaginea exactă) pornind de la presupoziţia unei anumite stări afective, acum a sosit momentul să ne întrebăm ce s-ar întîmpla dacă am ajunge să fim stăpîniţi la fel de eficient şi de activ şi de alte stări afective de asemenea. Că nu e vorba de o întrebare cu totul absurdă reiese fie doar şi din faptul că orice afect puternic deformează în felul său imaginea lumii; şi un om aflat într-o profundă stare de melancolie sau unul în stare de euforie ar putea obiectiva împotriva „închipuirilor" despre care vorbeşte un om neutru şi echilibrat, că ei înşişi nu sînt aşa cum sînt, - întunecaţi sau binedispuşi, din cauza sîngelui lor, ci mai degrabă - din cauza experienţelor lor făcute într-o lume care se înfăţişează plină de tenebre apăsătoare sau

de graţie cerească. Şi aşa cum poate fi gîndită o imagine a lumii pe baza predominanţei unui sentiment sau a unui grup de sentimente, chiar şi orgiastice, de exemplu, tot atît de bine se poate întemeia ea pe predominanţa unui sentiment ca în concepţiile entuziaste sau sentimentale ale unei singure individualităţi sau ale unei comunităţi; şi în fond335este un lucra de domeniul obişnuitului şi cotidianului ca lumea să se înfăţişeze diferit zugrăvită pe baza anumitor grupuri de idei şi ca viata să fie din cauza aceasta trăită în chip diferit, pînă la cel al absurdului public.Ulrich nu era cîtuşi de puţin dispus să considere cunoaşterea drept o eroare sau lumea drept o iluzie, dar i se părea admisibil să se vorbească nu numai despre o imagine modificată a lumii, ci şi despre o altă lume, cînd în locul sentimentului care ne slujeşte pentru adaptare la lumea ar predomina un altul. Această lume ar fi „ireală", în sensul că i-ar lipsi aproape orice fel de obiectivitate; n-ar exista în ea nici una din reprezentările, calculele, deciziile şi acţiunile adaptate naturii şi poate că şi diferendele între oameni ar rămîne multă vreme absente din ea, dar odată ivite, cu greu ar mai putea fi împăcate. Dar, în fond, o asemenea lume ar fi, doar în ce priveşte gradul de intensitate, deosebită de cea a noastră şi în ce priveşte posibilitatea unei astfel de lumi ar decide doar răspunsul la întrebarea dacă o umanitate aflată în asemenea condiţii ar mai rămîne aptă de a trăi şi ar putea obţine o anumită continuitate în fata alternantelor atacurilor din partea lumii exterioare şi în propriul ei comportament. Şi multe ar putea fi gîndite ca înlăturate din realitate sau înlocuite de altele, fără ca într-o lume astfel creată oamenilor să le fie imposibil să trăiască. Multe lucruri sînt capabile să constituie o realitate şi o lume, care nu apar într-o anumită realitate şi într-o anumită lume.După ce Ulrich scrisese acestea, constată că nu era exact mulţumit de formularea sa, căci nu voia să accepte ca din cele scrise să pară că toate realităţile posibile ar fi fost egal justificate. Se ridică în picioare şi începu să se plimbe prin cameră. Mai lipsea ceva de felul unei deosebiri între „realitate" şi „realitate deplină", sau al deosebirii între „realitatea pentru cineva" şi „realitatea reală" sau, cu alte cuvinte, lipsea o expunere a ierarhiei valorilor diferitelor pretenţii la valabilitate şi o justificare a faptului că, spre a stabili ceea ce pentru noi trebuie să treacă în orice împrejurări drept real şi adevărat, se cuvine să acordăm precedentă acelor factori acţionînd în condiţii realizabile asupra celor care nu acţionează decît în condiţii speciale. Pe de o parte, adică, şi un animal se poate simţi excelent în realul înconjurător, şi cum e sigur că aceasta nu se întîmplă într-o totală obscuritate sufletească, trebuie deci să fie ceva în el care să corespundă reprezentărilor336

lomeneşti despre lume şi realitate, fără ca acel ceva din el să aibă chiar şi cea mai mică asemănare cu aceste reprezentări omeneşti; şi, pe de altă parte, nici noi nu stăpînim adevărata realitate, ci putem doar, în cursul unui proces infinit, să ne îmbunătăţim reprezentările noastre despre ea, în vreme ce, supuşi presiunilor vieţii, folosim uneori simultan chiar şi asemenea reprezentări de profunzime foarte deosebite între ele, aşa cum Ulrich însuşi găsise chiar în decursul acelei singure ore prin exemplul unei mese şi al unei femei frumoase. După ce îşi desfăşurase aproximativ în felul acesta meditaţiile, Ulrich constată că se eliberase de neliniştea sa de pînă atunci şi hotărî că era suficient; căci orice s-ar mai fi putut însă spune în această chestiune nu mai depindea de el şi nici nu mai era acum momentul pentru aşa ceva. Se mai convinse doar încă o dată că în expunerea sa de pînă acum nu era nimic care să se opună unei explicaţii mai precise şi mai adăugă doar, ca să fie onest cu sine pînă la capăt, cîteva cuvinte care să indice spre ceea ce mai lipsea încă.Şi cînd făcu şi aceasta îşi întrerupse activitatea, privi pe fereastră în grădina care i se înfăţişa în lumina după-amie-zei tîrzii şi chiar ieşi o vreme pentru a-şi mai limpezi gîndurile. Aproape că se temea că acum ar fi putut spune sau prea multe sau prea puţine; căci ceea ce aştepta să transcrie acum i se părea a fi mai important decît orice altceva.77*

Ulricft şl cele doua lutttl ale sentfHteHPulul„Cu ce ar fi cel mai bine să încep?" se întreba Ulrich plim-bîndu-se în sus şi în jos prin grădină, în timp ce soarele îi ardea pe fată şi pe mîini, sau umbra îi aşeza peste ele frunzele ei răcoroase. „Să încep prin a spune întîi că fiecare sentiment există pe lume în două feluri şi poartă în sine originea a două lumi la fel de deosebite cum este ziua deosebită de noapte? Sau aş face mai bine să pornesc de la importanţa pe care o are pentru imaginea noastră despre lume sentimentul obiectivat, pentru a ajunge apoi, înaintînd în sens invers, la influenţa pe care imaginea noastră despre lume, născută din acţiunile şi cunoştinţele noastre, o exercită asupra imaginii pe care ne-o facem din sentimentele noastre? Sau să spun că au existat337extaze, pe care eu le-am descris prin aluzii ca fiind lumi, în care sentimentele nu se anulează reciproc?" Dar în timp ce-şi mai punea încă asemenea întrebări, se şi hotărîse să înceapă cu toate deodată; căci gîndul de care i se făcuse atît de frică, încît îşi întrerupsese scrisul, era la fel de bogat în relaţionări ca şi o veche prietenie, şi acum nu s-ar mai fi putut spune cum sau cînd i se formase, în timp ce adineauri se străduise să pună ordine în jurul său, Ulrich se apropia tot mai mult de acest gînd - şi de fapt numai din cauza lui se şi apucase de această treabă - dar acum, cînd ajunsese la capăt, ar fi trebuit să i se înfăţişeze, dincolo de ceţurile risipite, fie claritatea, fie vidul. Nu fu un moment plăcut pentru el cel în care găsi primele cuvinte care urmau să fie definitive: „în fiecare sentiment se află două posibilităţi de dezvoltare fundamental diferite, care de obicei se contopesc într-una singură; dar ele pot de asemenea să se afirme şi separat, şi aceasta se întîmplă mai ales în extaz".îşi propuse să înceapă prin a le numi dezvoltarea exterioară şi cea lăuntrică, şi prin a le examina sub aspectul lor cel mai inofensiv - îi stăteau la dispoziţie în această privinţă o mulţimea de exemple: complezenţă, dragoste, mînie, neîncredere, generozitate, dezgust, invidie, timiditate, angoasă, poftă... şi în gînd şi le ordonă într-o serie. Apoi alcătui o a doua serie: bunăvoinţă, tandreţe, iritare, suspiciune, nobleţe, anxietate, nostalgie, serie căreia nu-i mai lipseau decît articulaţiile pentru care nu găsea denumire şi compară apoi cele două serii. Una cuprindea sentimente determinate, aşa cum le trezeşte în noi o coincidenţă determinată, cealaltă conţinea sentimente nedeterminate, care sînt cele mai puternice cînd nu se ştie ce anume le-a trezit; şi totuşi, erau în ambele cazuri aceleaşi sentimente, aici într-o stare generală, dincolo într-una particulară. „Am să spun deci că în fiecare sentiment trebuie deosebită o evoluţie spre determinare şi una spre nedeterminare", se gîndi Ulrich. „Dar e mai bine să notez întîi deosebirile care se leagă de aceasta".Ar fi putut să le enumere, cele mai multe dintre ele, cu ochii închişi, dar ele ar fi apărut oricui ca fiind banale, dacă pentru „sentimentele nedeterminate" din care Ulrich îşi alcătuise cea de-a doua serie ar fi fost folosit termenul de stare de spirit, deşi Ulrich îl evitase nu fără a fi avut motiv s-o facă. Căci dacă se face deosebirea între sentiment şi stare de spirit, atunci e uşor de remarcat că „sentimentul determinat" se338adresează totdeauna spre ceva, se naşte dintr-o situaţie de viaţă, are o ţintă şi se exprimă printr-un comportament mai mult sau mai puţin precis, în timp ce, dimpotrivă, o stare de spirit se arată aproape contrariul a toate acestea; ea este amplă, fără scop, difuză, inactivă, cuprinde, oricît ar fi de clară, ceva nedefinit şi este gata să se reverse asupra oricărui obiect fără să se întîmple ceva şi fără ca prin aceasta să se schimbe în vreun fel. Astfel sentimentului determinat îi corespunde un comportament determinat faţă de ceva şi celui nedeterminat un comportament general, faţă de orice, şi unul ne angajează în evenimente, în vreme ce celălalt ne lasă doar să asistăm la ele din spatele unei ferestre colorate.Ulrich întîrzie acum o clipă asupra acestei deosebiri în felul în care se comportă sentimentele determinate şi nedeterminate faţă de lume. îşi spuse: „Am să adaug şi asta: Cînd un sentiment evoluează spre determinare, el se ascute într-un fel, îşi îngustează semnificaţia şi sfîrşeşte pînă la urmă, în afară ca şi înlăuntru, într-o alee închisă; duce spre o acţiune sau spre o decizie, şi chiar dacă prin asta nu încetează să existe, evoluează totuşi mai departe la fel de schimbat cum e apa dincolo de o moară. Dacă, dimpotrivă, se dezvoltă spre nedeterminare, atunci el pare să nu mai aibă nici o energie. Dar în timp ce sentimentul ajuns determinat aminteşte de o

făptură cu braţele deschise pentru a cuprinde ceva, cel nedeterminat modifică lumea în acelaşi fel al indiferenţei şi dezinteresului cum îşi schimbă cerul culorile, şi în el lucrurile şi evenimentele se modifică aşa cum îşi modifică forma norii pe cer; comportamentul sentimentului nedeterminat faţă de lume are în el ceva magic şi - Dumnezeu să mă ierte! - în comparaţie cu cel determinat, ceva feminin!" Astfel îşi vorbea singur Ulrich, şi apoi îi veni în minte un gînd care-1 duse departe: anume că, fireşte, dezvoltarea spre un sentiment determinat este ceea ce atrage după sine instabilitatea şi căderea în efemer a vieţii sufleteşti. Faptul că momentul în care simţi ceva cu adevărat nu poate fi niciodată oprit locului, că sentimentele se ofilesc mai repede decît florile sau că se metamorfozează în flori de hîrtie atunci cînd vrei să le păstrezi intacte, că fericirea şi voinţa, arta şi stările de conştiinţă trec mai departe, toate acestea depind de determinarea sentimentului, care le impune şi lor o determinare, o semnificaţie şi le împinge în mişcarea înainte a vieţii în care ele se vor destrăma sau modifica. Dimpotrivă, sentimentul care persistă în nedeterminarea şi nelimitarea lui339este relativ neschimbător. Se gîndi la o comparaţie: „Unul moare ca o fiinţă individuală, celălalt dăinuie ca o specie său un gen". Poate că se repetă astfel în organizarea sentimentului cu adevărat chiar, şi chiar dacă foarte indirect, o Organizare mai generală a vieţii; el nu reuşea să o aprecieze acum exacţi dar nu mai întîrzie asupra ei, căci în ce priveşte esenţialul avea impresia că acum vede mai limpede ca niciodată înainte. !

Ar fi fost gata acum să se întoarcă în grabă în camera sa, dar mai amîna totuşi puţin, căci voia să-şi mai treacă o dată în revistă planul în întregul său înainte de a-1 elabora'în scris. „Am vorbit despre două posibilităţi de dezvoltare şi stări ale unuia şi aceluiaşi sentiment", se gîndea el; „dar trebuie fireşte să existe ceva chiar şi la originea sentimentului, ceva de la care acesta să pornească. Şi într-adevăr, chiar şi instinctele care alimentează sufletul nostru cu o viaţă care este aproape ca un sînge animal, arată deja această dispoziţie bipartită. Un instinct împinge spre acţiune şi aceasta este în aparenţă principala sa misiune; dar el dă de asemenea şi sufletului o anumită dispoziţie. Cîtă vreme nu şi-a găsit scopul, sînt foarte evidente la el o extensie şi o întindere nelămurite, şi sînt mulţi cei care văd în aceasta indiciile unui instinct care se trezeşte la viaţă; de exemplu, instinctul sexual, dar fireşte mai există şi o nostalgie de acest fel a foamei şi a altor instincte. Astfel că există şi în instinct determinarea şi nedeterminarea. Am să mai adaug", se gîndea Ulrich, „şi că organele trupului care participă la procesul prin care lumea exterioară deşteaptă în noi un afect pot să provoace acest afect ele însele în anumite prilejuri atunci cînd sînt stîrnite din interior; şi nici nu e nevoie de mai mult pentru a se ajunge la extaz." "Apoi se gîndi că, potrivit rezultatelor cercetărilor ştir inţifice, mai ales potrivit cu interpretarea pe care le-o da el în însemnările lui, s-ar fi putut presupune că punctul de pornire al unui sentiment ar fi putut oricînd sluji şi la pornirea altui sentiment şi că nici unul dintre aceste sentimente în procesul formării şi consolidării lor nu ajunge vreodată la un scop cu totul determinat. Dar dacă aceasta era adevărat, atunci:nu numai că nici un sentiment nu-şi atingea deplina sa determinare, ci era foarte probabil că nici unul; nu-şi atingea deplina nedeterminare, şi că deci nu exista nici un sentiment cu totul determinat şi nici cu totul nedeterminat. Şi >în realitate se întîmplă aproape totdeauna că ambele posibilităţi ale unui sentiment se unesc într-o singură realitate comună, în care340predomină particularitatea cînd a uneia, cînd a celeilalte posibilităţi. Nu există nici o „stare de spirit" care să nu conţină în sine şi anumite sentimente determinate, care se formează şi se destramă în ea; şi nu există nici un sentiment determinat care să nu lase să se zărească particularitatea nedeterminatului, cel puţin acolo unde se poate spune despre sine că „se deschide în raze", ,;îmbrăţişează", „acţionează prin sine", se „extinde" sau acţionează „nemijlocit" fără vreo mişcare exterioară asupra lumii. Dar există sentimente care corespund cu destulă precizie uneia sau alteia din aceste posibilităţi.Fireşte, de termenii „determinat" şi '„nedeteriniriat" se leagă dezavantajul că pînă şi un sentiment determinat rămîne totdeauna insuficient determinat şi în sensul acesta este neder-fniriât, însă o asemenea nedeterminare este fără îndoială uşor de deosebit de nedeterminarea

esenţiala. „Ar mai rămîne deci doar de arătat de ce particularitatea aceasta a unui sentiment nedeterminat şi întreaga evoluţie spre el sînt socotite ca fiind mai; puţin reale dccît contrariiil lor", se gîridi Ulrich. „Ambele există în natură. Trebuie deci că evaluarea lor diferită sa depindă de faptul că dezvoltarearexterioară a unui sentiment este pentru noi măi importantă decît cea interioară sau că orientarea spre determinare este mai importantă decît cea spre nedeterminare. Şi într-adevăr viaţă noastră ar trebui să fie o alta dccîl e dacă lucrurile n-ar sta aşa. E o particularitate Care nu poale fi trecută cu .vederea a culturii europene că în ea se repetă la ncsfîrşit că «lumea interioara» este lucrul cel mai frumos şi mai profund pe care -l ascunde viaţă,. şi ,cu toate acestea această lume interioară e totdeauna tratată ca fiind doar o anexă a celei exterioare. Şi felul în care se face aceasta reprezintă tocmai, bilanţul tainic al acestei culturi, chiar dacă e un secrpt cunoscut de; toată lumea: sînt opuse una alteia lumea exterioară: şi «personalitatea,»; se'presupune că lumea exterioară trezeşte într^o.persoană proceselăuntrice care să o facă în,stare să răspundă an, conformitate c,u un scop; şi deschizînd în,:gînd o; asemenea cale,; care duce: de la modificarea lumii prin modificarea persoanei iarăşi la modificarea lumii, se obţine această-,ambiguitate anume care :ne permite să elogiem lumea lăuntrică ca pe domeniul cel mai nobil la drept vorbind al omului, şi; în acelaşi timp să presupunem despre ea că ceea ce se petreee acolo are drept ultimă misiune să răzbească iarăşi în exterior într-o acţiune propriu-zisă;." ^ ; :341^^B^^*

rUlrich se gîndea că ar fi fost util să considere în sensul acesta comportamentul civilizaţiei faţă de religie şi artă; dar pentru el era mai important să păstreze orientarea pe care o luaseră acum gîndurile sale. în locul „lumii lăuntrice" se putea pune pur şi simplu „sentiment", căci în primul rînd acesta ocupă poziţia ambiguă care este la drept vorbind cea a lumii interioare, şi totuşi este tratat de obicei drept o umbră a exteriorului; şi mai ales o asemenea remarcă se poate lega fireşte şi de tot ceea ce Ulrich crezuse că poate deosebi ca fiind dezvoltarea lăuntrică şi nedeterminantă a sentimentului. Lucrul acesta se vădeşte şi din faptul că expresiile prin care descriem acţiunile lăuntrice sînt aproape toate luate din lumea exterioară; căci este limpede că transpunem aspectul activ al evenimentelor externe pînă şi în lumea lăuntrică altminteri organizată, atunci cînd o reprezentăm pe aceasta din urmă ca pe o activitate, fie că e vorba de o iradiere sau o încleştare, o cuprindere sau orice altceva de acest fel; căci aceste imagini luate din lumea exterioară au devenit definitorii şi curente pentru lumea lăuntrică, numai pentru că aici ne lipsesc altele mai bune. Chiar şi teoriile ştiinţifice care descriu sentimentul ca o angrenare sau ca juxtapunere la acelaşi nivel a unor acte exterioare şi interioare, fac - prin însuşi faptul că vorbesc despre o acţiune, trecînd cu vederea îndepărtarea de acţiune a interiorităţii pure - o concesie faţă de această obişnuinţă. Şi chiar din aceste motive este inevitabil ca dezvoltarea interioară a sentimentelor să ni se pară în mod obişnuit doar o anexă a celei exterioare, de fapt ca o repetare tot mai tulbure a ei, care se deosebeşte de ea prin forme tot mai puţin precise şi prin structuri mai confuze şi care astfel creează impresia de neglijenţă a unei desfăşurări accesorii,Bineînţeles, aici nu e vorba numai de un mod de a vorbi sau de o preeminenţă mintală, ci de ceea ce simţim „în realitate", ca ceva depinzînd în sute de moduri de realitate, şi deci şi de dezvoltarea determinată şi exterioară a sentimentului, care-şi subordonează dezvoltarea lăuntrică şi nedeterminată, şi pe care chiar o absoarbe cu totul în sine. „Nu trebuie să se ajungă la detalii", îşi propuse Ulrich, „dar fireşte că se va putea arăta pentru fiecare din ele că, nu numai concepţia pe care ne-o facem despre sentimentele noastre are ca sarcină să pună partea lor «subiectivă» în slujba reprezentărilor pe care le avem despre realitate, ci şi că în actul însuşi de a simţi cele două dispoziţii sînt contopite într-un proces de ansamblu care342asociază, într-un dozaj foarte inegal, dezvoltarea spre exterior şi cea spre lăuntric, în cuvinte

mai simple: noi sîntem creaturi care acţionăm; avem nevoie de siguranţa gîndirii pentru acţiunile noastre; avem nevoie deci, de asemenea, de un sentiment capabil de neutralizare - şi simţirea noastră şi-a asumat forma ei particulară prin faptul că am introdus-o în imaginea realităţii, şi că nu facem invers, adică nu recurgem la extaz. Dar tocmai din cauza acesta trebuie să existe în noi şi posibilitatea de a ne inversa modul de a simţi şi de a ne trăi altfel lumea noastră."Era acum nerăbdător să scrie şi se simţea sigur că aceste gînduri aveau să reziste chiar şi unei analize minuţioase. Ajuns în camera sa, aprinse lumina, căci pereţii erau 'deja cufundaţi în întuneric. Nu se auzea nimic dinspre Agathe. Mai ezită o clipa înainte de a începe.îl reţinea faptul că îşi amintea că, în nerăbdarea precipitată a planului şi schiţării în minte, conceptele „lăuntric" şi „exterior", şi chiar şi cele de „persoană" şi de „lume" fuseseră folosite în cele din urmă ca şi cum deosebirea între cele două modalităţi de a se manifesta ale sentimentului ar fi coincis cu aceste reprezentări. Şi fireşte că nu era aşa. Deosebirea particulară pe care o făcea el între dispoziţia şi posibilitatea de formare a sentimentelor determinate sau nedeterminate le străbate, o dată ce a fost admisă, pe toate celelalte diferenţieri. Atît spre afară şi în lume, cît şi spre înlăuntru şi în persoană, sentimentul se dezvoltă într-unul şi acelaşi fel. Se gîndea acum la un cuvînt potrivit pentru aceasta, căci termenii „determinat" şi „nedeterminat" nu-i plăceau prea mult, deşi erau semnificativi. „Deosebirea originară de cunoaştere se află în chipul cel mai evident şi mai expresiv în faptul că există atît o exteriorizare a sentimentului, cît şi o interiorizare către exterior şi către lăuntric!" se gîndea el şi în clipa aceea fu mulţumit, o clipă înainte ca să găsească apoi că şi aceste cuvinte erau la fel de neîndestulătoare ca şi toate celelalte dintre care mai încercă aproape o duzină. Dar aceasta nu-i schimbă cu nimic convingerea şi i se părea doar că astfel apăruse încă o dificultate în expunerea pe care trebuia s-o ducă la bun sfîrşit, şi că ea se datora faptului că limba nu este făcută pentru această înfăţişare a existenţei. „Dacă mai examinez încă o dată toate acestea şi le găsesc corecte, n-are să-mi mai pese dacă pînă la urmă am să continuu să vorbesc despre343

sentimentul nostru obişnuit şi despre celălalt sentiment, «celălalt», adică al nostru!" se hotărî el.Scoase surîzînd din raft un volum în care se găsea un semn de carte de-al lui şi le transcrise înainte de propriile sale cuvinte pe acestea străine din carte: „Chiar dacă şi cerul, la fel ca şi lumea, este supus unei suite de evenimente schimbătoare, îngerilor le lipseşte orice idee şi orice reprezentare cu privire la spaţiu şi timp. Chiar dacă şi pentru ei toate evenimentele se desfăşoară unele după altele, în deplin acord cu lumea, ei nu ştiu ce înseamnă timpul, pentru că în cer nu domnesc anii şi nici zilele, ci schimbări ale stărilor. Acolo unde există ani şi zile, stăpînesc timpurile, acolo unde există modificări ale stărilor, stăpînesc stările. Cum îngerii nu au nici un fel de reprezentare despre timp, ca oamenii, lor le lipseşte şi posibilitatea de a determina timpul; ei nu cunosc nici măcar împărţirea în ani, luni, săptămîni, ore, în mîine, ieri şi azi. Dacă-1 aud pe vreun om vorbind despre aceasta - şi Dumnezeu i-a pus totdeauna pe îngeri alături de oameni - atunci ei înţeleg prin aceasta stări şi determinări ale stărilor. Omul gîndeşte pornind de la timp, îngerul pornind de la stare; astfel, reprezentarea naturală a oamenilor devine la îngeri una spirituală, în lumea spirituală, toate procesele de mişcare se petrec prin modificări lăuntrice ale stărilor. Cînd am ajuns să mă preocup cu nelinişte de aceste probleme, am fost înălţat în sferele celeste la conştiinţa îngerilor şi am fost condus , de Dumnezeu prin împărăţia cerului şi adus pînă la marile constelaţii ale cosmosului, şi aceasta în spirit, în vreme Ge trupul meu rămăsese în acelaşi loc. Toţi îngerii se mişcă din loc în loc,;.dar din cauza aceasta pentru ei nu există-distanţare, deci nici îndepărtare, ci doar, stări şi schimbări ale stărilor. Orice apropieţe;ieste o asemănare: a; stărilor; lăuntrice, orice îndepărtare este.: p i diferenţiere; spaţiile în cer nu sînt nimic altceva decît stări exterioare care le corespund ;celor interioare, în lumea spirituală,oricine devine vizibil celuilalt, îndată ce are o dorinţă imperioasă, a<[prezenţei acestuia* căci atunci el se transpune în starea aceluia; invers, dacă• .există .o aversiune; el se va îndepărta. La fel, cineva ,qare în societatea sa îşi schimbă şederea, în săli sau grădini, ajunge -mai repede acolo unde-şi doreşte, şi mai încet dacă dorinţa >sa în> acest sens e mai mică; eu însumi am constatat uimit deseori aceasta. Şi:

cum îngerii nu-şi pot face nici o idee despre timp,:şi iei' au. astfel o altă344reprezentare despre veşnicie decît oamenii pămînteni; ei .înţeleg prin aceasta o stare infinită, nu un timp infinit". ,-:.•• ; •Ulrich găsise rîndurile acestea printr-o întîmplare, răsfoind o ediţie de scrieri alese de Swedenborg pe care o avea printre cărţile lui, dar pe care nu o citise niciodată eu adevărat; şi o rezumase puţin transcriind-o doar în parte aici, pentru că îi era foarte'.plăcut să4 audă pe acest bătrîn metafizician şi învăţat inginer - de la care de altfel Goethe, şi chiar şi Kant, primiseră nişte impresii deloc neînsemnate -vorbind cu atîta siguranţă despre cer şi despre îngeri, ca şi cînd ar fi fost vorba despre Stockholm şi locuitorii săi; Cuvintele acestea se potriveau atît de bine cu propriile sale preocupări^ încît deosebirile care rămâneau între vederile lor, şi care nu erau nmici, se desprindeau cu o .claritate aproape neliniştitoare, îi făcea într-adevăr mare plăcere să se referi la ele şi să evoce'într-un fel nou printre vederile mai prudent exprimate ale imui secol mai tîrziu, afirmaţiile seci şi lucide, chiar dacă părînd puţin bizare în siguranţa lor de sirte prematură, ale unui vizionar. ' -1 Şi după aceea el scrise ceea ce gîndise el însuşi.1 'j - -ZQ •' ' '"' 'i '

!

ii/r '<-> . , .; • . ;fi:

^Conversaţie nocturnă ''Aprinsese una după alta luminile în încăpere ca şi cum în revărsarea exaltaniă a strălucirii lor cuvintele i-ar fi venit mai uşpr, şi .scrisese mult, pradă unei adevărate febre. ,Dar .după ; ce notase, lucrurile cele mai importante, se înstăpîni asupra lui conştiinţa faptului că Agathe nu se întorsese încă şi aceasta începu ; sări tulbure: tot mai mult de la lucrul său. Ulrich nu ştia că ea.era la Lindner,;şi de altfel nu ştia. nimic despre aceste vizite; ; dar cum această taină a ei şi jurnalul său erau; singurele lucruri :pe care şi le ascundeau unuLaltuia, el putea ;să presupună şi aproape 'chiar şi. să înţeleagă tot ceea ce făcea ea. Nu lua această relaţie a ei mai în serios decît era, necesar, ) şi era mai eurînd surprins de ea decît gelos; şi de asemenea; îşi atribuia tui; însuşi' şi nehotărîrii lui vina pentru faptul că s ea mergea acurh pe propriile ei căi, pe ?

care el nu le putea aproba.345Totuşi, faptul că în acest ceas de concentrare pentru el nici măcar nu ştia unde se afla ea şi de ce întîrzia îl tulbura tot mai mult şi-i scădea din acea disponibilitate şi încredere care ar fi trebuit să dea coerenţă gîndurilor sale. Se hotărî deci să-şi întrerupă scrisul şi să iasă, pentru a scăpa astfel de influenţa enervantă a aşteptării, dar cu gîndul de a relua apoi imediat lucrul. Cînd ieşi din casă însă îi veni gîndul că, nu numai că ar fi fost pentru el cea mai bună distracţie dacă ar fi mers la un teatru, ci că aşa ceva chiar ar fi trebuit să-1 stimuleze în vreun ^fel; astfel că o făcu, deşi nu era îmbrăcat pentru aşa ceva. îşi alese un loc cît mai retras şi trăi la început foarte viu plăcerea de a pătrunde la o reprezentaţie care era deja în plină desfăşurare. I se părea că aceasta îi justifica venirea, căci această oglindire plină de vioiciune a unor sentimente cunoscute sub mii de feţe, de pe urma cărora trăieşte teatrul sub pretextul că le-ar da un sens, îi amintea lui Ulrich de valoarea lucrării pe care o lăsase acasă şi îi reînnoia dorinţa de merge pînă la capăt pe calea care, pornind de la originile sentimentelor, trebuia să-1 ducă în cele din urmă la semnificaţia lor. Cînd îşi deschise însă iarăşi conştiinţa spre evenimentele care se petreceau pe scenă, îl izbi faptul că cei mai mulţi dintre actorii care se străduiau atît de frumos ca şi atît de fără sens acolo sus să imite pasiunile afişau titluri de profesori sau de consilieri aulici, căci Ulrich se găsea în Teatrul Curţii, ceea ce dădea întregii împrejurări o semnificaţie intensificată pînă la cea a unui comic naţional. Astfel că părăsi sala teatrului chiar înainte de sfîrşitul piesei, dar cu toate acestea se întoarse într-o dispoziţie înviorată acasă.Din nou aprinse toate luminile în camera sa şi îi făcu plăcere iarăşi să se audă pe sine însuşi scriind în tăcerea permeabilă a nopţii. De astă dată, tot felul de indicii fugare, care de abia ar fi fost perceptibile conştiinţei, îi spuseseră încă de cînd intrase în casă că Agathe se întorsese; dar cînd mai tîrziu se gîndi conştient la aceasta şi totul în jur era acum tăcut, se temu să se încredinţeze. Astfel se făcu tîrziu în noapte. El mai fusese o dată în grădina care era acum cu

totul cufundată în întuneric, la fel de neprimitoare, chiar mortal de ostilă, ca o apă adîncă şi întunecată; îşi făcuse totuşi drum pe pipăite pînă la o bancă şi rămăsese aşezat acolo multă vreme. Chiar şi în aceste împrejurări era greu de crezut că ceea ce scria ar fi fost important. Dar cînd se regăsi aşezat în lumină, îşi impuse să scrie pînă la sfîrşit ceea ce stabilise de data346aceasta în planul lui. Nu mai avea mult, dar de abia începuse cînd îl întrerupse un zgomot uşor. Căci Agathe, care fusese înainte în camera lui, pe cînd el se afla încă la teatru, şi care repetase această vizită tainică în timpul în care el rămăsese în grădină, se strecurase şi ea afară la întoarcerea lui, mai ezitase puţin în spatele uşii şi apăsa acum uşor clanţa.Am citit.N-ar fi trebuit să faci asta.Agathe rîde. (Cum rîde ea în fond? Rîs sonor, audibil? Nu. Un sunet plăcut, de la care nu afli nimic precis; dar e o bună dispoziţie calmă, radioasă, care se răspîndeşte în camera tăcută. Insă tonalitatea e sumbră, o veselie sumbră; ca un clopoţel argintiu acordat în rezonanţe profunde, cu un ton tonic întunecat şi o strălucire argintie, molatică - o veselie molatică - ce-1 îmbracă.)A fost o infidelitate din partea ta că mi-ai ascuns asta!Ulrich: Scriu pentru că aş vrea să înţeleg mai bine unele lucruri.Agathe: Dar de ce vrei să înţelegi asta mai bine numai tu - şi pe ascuns? Asta nu mă priveşte deloc şi pe mine?Ulrich: Ba da, multe de aici te privesc. Dar... - Tu de ce-1 vizitezi pe ascuns pe plîngăreţul acela de Lindner?Agathe: Tot aşa, ca să mă înţeleg mai bine pe mine. De altfel, el varsă lacrimi de mînie.Ulrich: Astăzi ai fost la el?Agathe: Da.Ulrich: Asta nu-mi place din partea ta.Agathe: Nici mie nu-mi place cu totul cînd fac asta. Dar ce scrii tu îmi place; începutul şi sfîrşitul, fireşte; dar şi ceea ce e la mijloc între ele, chiar dacă nu am înţeles tot. Am citit totul; unele lucruri va trebui să mi le explici; pentru altele nu-mi trebuie explicaţii, pentru că tot n-aş înţelege; m-am hotărît să te cred.Ulrich mai avea încă în urechi întrebarea ei, de ce scrii tu? Acum, în cîteva zile, m-am înţeles pe mine (morala mea - mijlocul vieţii mele sau ceva de felul acesta - acţiunile şi inerţiile mele) mai bine decît am putut înainte, în decurs de luni de zile, repetă el. Mi-a devenit de asemenea clar în .ce măsură am progresat astăzi faţă de acum un an (decît pe347J^BHJPşpŞBp*? PPP|Mpşi*pjfit ••pmwBrf

np <wvremea reîntîlnirii noastre), cît de mult mai bine mă înţeleg pe mine şi' voinţa mea.:. 'Nu ţijâm povestit nimic despre asta pentru că voiam să rămîn neinfluenţat. (Rîzînd:) Ar fi trebuit să fie o trădare. Tu ştii că nu trebuie să credem înainte de a fi epuizat toată ştiinţa noastră de acum.Agathe:------ face ceva care-i ascunde faţa de Ulrich:.Nu fi supărat pe mine, dar aici e ceva nefiresc de comic. Tu diseci cu toată grija posibilitatea de a-ţi întinde mîna, şi analizezi asta după legile naturii şi gîndirii. De ce nu ţi-o întinzi pur şi simplu?Ulrich: Nu pot s-o întind pur şi simplu. Ţii minte „povestea cu doamna maior"?Agathe aprobă din cap.Ulrich:, (Asta) nu trebuie să se termine ca aceea.Agathe (cedînd unei obiecţii ulterioare): Doamna asta maior a fost o persoană cu adevărat josnică, explică, ea calmă.Ulrich: Da. Dar sentimentul meu a făcut să-mi treacă prin faţa ochilor ca prin farmec nişte experienţe de viaţă care erau asemenea unei păduri cu flori uriaşe: puteam atinge florile acestea ori de cîte ori aş fi dorit, dar nu le-am putut niciodată da la o parte ca să mă opresc printre ele.

(Aşa cum o urmă, umedă străbătînd nisipul se usucă repede): Pe lîngă aceasta, viaţa obişnuită, viaţă energică şi activă care merge mai departe, nu întîrzie stînd pe gînduri în mersul ei înainte. Simţi pentru ca să acţionezi; şi nimeni nu mai stă să se gîndească la un asemenea mijloc de transport şi de comunicare atît de general folosit. Din cauza aceasta viaţa obişnuită dispreţuieşte toate sentimentele care nu sîht medii sau prescrise după măsura obişnuitului — sau se înclină pur şi simplu în faţa unora foarte puternice - şi „disecarca" sentimentelor trece în viaţă drept o slăbiciune. Dar atunci cînd vorbeşti despre sentimentul tău propriu, ceea ce în ciuda acestora toate se întîmplă foarte frecvent," atunci ţi.-l „exprimi"; dacă vorbeşti despre el simţindu-1, atunci, spui, exprimi ce şi cum' simţi, astfel' că , atenţia se. îndreaptă spre. sentimentele înseşi, observaţia intelectuală, curiozitatea psihologică nu, ajung nici aici să se dezvolte, şi oriunde s-ar produce, ele reprezintă jn fond o tulburare ^ sentimentului natural. însâ.aceaşta nu, e valabil pentru cazurile excepţionale. (Aici Agathe ar putea să amintească - şi poate, că mai tîrziu reyine la aceasta -;că ceţ căre';/iubeşte nu .trebuie şă-şi părăsească iubirea şi .altele asemănătoare.)^ ^ . ,,-, .... ,H......348Agathe: Eu nu ţi-am povestit nimic despre Lindner pentru că e un lucru indiferent. Sau pentru că ştiam că o dată va fi cu totul indiferent. Tu eşti mai puternic decît mine; eu sînt mai puternică decît el. Astea sînt evenimente într-o împărăţie a liliputanilor.Eventual, între acestea, Ulrich: N-ai să te mai duci la el? ........... .......... . ;

(Agathe): Nu poţi să-ţi închipui că fugi de aşa ceva din laşitate? Nu poţi să-ţi închipui că mă întorc apoi mai curajoasă?....... ;!: ' • 'Ulrich: Nu te duci tu acolo pentru că el nu vorbeşte pur şi simplu despre Dumnezeu şi despre participarea reciprocă a fiecăruia dintre noi în Dumnezeu în felul în care o fac eu, adică între paranteze şi în trecere?(Agathe ar trebui aici să revină la jurnal): Mai bine explică-mi gîndurile; tale. Eu am impresia că totul este aici. De ce am ocolit toate astea atît de mult în conversaţiile noastre? Acum totul e în ordine. Numai că nu înţeleg totul. De exemplu, eu m-am gîndit totdeauna că lucrul cel mai important într-un extaz este că-ţi dăruieşti sufletul, sufletul tău obişnuit. Dar ajungi astfel într-o altă lume? Sau eşti doar foarte îrţdrăgostit? Mori cu totul faţă de lumea exterioară? Sau eşti doar cuprins de entuziasm? Ajunge dacă-ţi încetează orice gîndire? Nu, e mai bine să-mi explici tu!I^^^BŞ™™™'!!™™!. jiflHBlI^fp'HffT^'

(P ™*

Cuprins39 După întîlnire....................................................................... 640 Cel care vrea să procedeze bine......................................... 1141 Fratele şi sora a doua zi dimineaţa.................................... 2042 Pe scara lui lacob într-o locuinţă străină........................... 2643 Cel care vrea să facă binele şi cel care nu vrea să facă binele. Dar şi Agathe................................................................. 3244 O explicaţie violentă.....................................

;...................... 40

45 începutul unei serii de evenimente minunate..................... 5146 Raze de lună în plină zi...................................................... 5847 Rătăciri printre oameni........................................................ 6948 O conştiinţă care s-a îndreptat spre lucruri importante şi începutul unei conversaţii pe această temă.............................. 7849 Generalul von Stumm despre genialitate............................ 8550 Genialitatea ca problemă (Fragment).................................. 9651 Iubeşte pe aproapele tău că pe tine însuţi......................... 10152 Conversaţii despre dragoste................................................. 11153 Dificultăţi acolo unde nu sînt căutate în mod obişnuit..... 11254 Nu e simplu să iubeşti.......................................................... 11655 Adierile unei zile de vară (Fragment)................................ 12756 Constelaţia fratelui şi a surorii sau Nici despărţiţi, nici reuniţi......................................................................................... 137

57 Ediţie specială a unui grilaj de grădină (Schiţă)................. 15258 Soarele străluceşte deopotrivă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (dintr-o schiţă mai veche a capitolului Ediţie specială a unui grilaj de grădină)............................................. 16059 Tentativa de a iubi un monstru (Variantă a capitolului Ediţia specială a unui grilaj de grădină).................................. 16660 Meditaţii................................................................................ 17361 Plimbare de dimineaţă......................................................... 17962 Generalul von Stumm şi Clarisse........................................ 18263 Armistiţiu încununat cu lauri între Walter şi Clarisse (Schiţă)........................................................................................ 19464 O foaie de hîrtie. Jurnalul lui Ulrich................................. 20665 O însemnare în jurnal. Schiţă pentru o utopie a vieţii motivate...................................................................................... 21266 Sfîrşitul însemnării. Gînduri vii.......................................... 21667 Generalul von Stumm lansează o bombă. Congresul Mondial al Păcii......................................................................... 22335023468 Descrierea unui oraş kakanian (Variantă a capitolului Generalul von Stumm lansează o bombă. Dintr-o schiţă a textului)....................................................................................... zj^f69 Agathe găseşte jurnalul lui Ulrich....................................... 24870 Mari schimbări...................................................................... 25771 Spre neplăcerea ei, Agathe dă peste un rezumat istoric al psihologiei sentimentelor............................................................ 26772 Dosarele D şi L..................................................................... 27773 Descriere naivă a felului în care se construieşte un senti-ment............................................................................................. 28874 Sentiment şi comportament. Incertitudinea sentimentulului.. 29675 îndărăt la realitate. Sau cel care face binele cîntă............. 31176 Realitatea şi extazul.............................................................. 32877 Ulrich şi cele două lumi ale sentimentului......................... 33778 Conversaţie nocturnă (Schiţă şi studiu)............................... 345; WH

IN ATENŢIA librarilor şi vînzătorilor cu amănuntulContravaloarea timbrului literarimprimată pe cărţile Editurii UNIVERSse depune în contul Uniunii Scriitorilor din Românianr. 45101032, deschis la BCR, Filiala Sector l, Bucureşti.Tehnoredactor: ELENA DINULESCU

Bun de tipar: l septembrie 1995 Coli de tipar: 22Tehnoredactare computerizată„UNIVERS INFORMATIC"Tipărit laEditura şi Atelierele Tipografice METROPOL