120326532 etica-juridica-note-de-curs-2012

UNIVERSITATEA “TITU MAIORESCU” BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT

SPECIALIZAREA DREPT

NOTE DE CURS

ETICĂ JURIDICĂ

LECT.UNIV.DR. DANIEL FODOREAN

2012

2

STRUCTURA CURSULUI

Cursul de etică juridică este o disciplină de semestru şi este structurat în

două părţi:

- Prima parte - ETICĂ GENERALĂ

- A doua parte – ETICĂ APLICATĂ

OBIECTIVE GENERALE

a. Transmiterea de cunoştiinţe cu privire la sistemul de norme etice generale

şi etico-profesionale ce reglementează activitatea juriştilor;

b. Formarea deprinderilor de gîndire și comportament în spiritul

corectitudinii, responsabilităţii şi eficienţei;

c. Evaluarea etici personale şi profesionale în lumina normelor morale

generale, cât şi a celor profesionale.

EVALUAREA FINALĂ

Lucrare scrisă de rezolvare a unor situaţii etice, reale sau ipotetice, în baza

cunoştinţelor însuşite în urma parcurgerii acestei discipline.

3

CUPRINS

Cursul 1: Noțiuni Introductive - p. 4

Cursul 2: Distincţii fundamentale şi relaţii inter- si trans- disciplinare ale eticii

juridice - p. 9

Cursul 3: Drept și Morală – p. 18

Cursul 4: Responsabilitatea şi răspunderea morală şi juridică - p. 25

Cursul 5: Sisteme Etice. Analiză Comparativă p. 36

Cursul 6: Codul Deontologic al Avocaților din Uniunea Europeană – p.45

Cursul 7: Codul Deontologic al Judecătorilor și Procurorilor – p. 59

Cursul 8: Codul Deontologic al Consilierului Juridic – p. 63

Cursul 9: Standardele internaționale de conduită etico-morală în justiţie – p. 69

4

Cursul de Etică este o necesitate contemporană ce rezultă atât din observarea

realităţilor sociale, cât şi din documentele oficiale emise de instituţii naţionale şi

internaţionale despre România. Rapoartele UE din ultimii ani asupra sistemului

juridic din Romania reliefează nu doar eronări sistemice, ci proiecţii ale unei etici

personale şi profesionale orientată (fundamanentată), în condiţiile economiei de

piaţă, mai mult pe valorile economice, decât pe valorile etico-morale. O diagnoză

mai profundă conduce la concluzia că acesta, sistemul juridic, este o proiecţie a

unei societăţii în mare nevoie de reformă morală. Cadrul cel mai propice pentru

cultivarea valorilor morale, pe lângă instituţiile tradiţionale existente, familia şi

Biserica, îl constituie sistemul de educaţie. Societatea pentru Justitie în urma

realizării proiectului intitulat Sistemul juridic din Romania - raport independent

constată următoarele:

Disciplinele predate şi materialele didactice folosite în majoritatea facultăţilor de drept nu au fost

adaptate noilor schimbări socio-economice şi politice prin care societatea românească a trecut în ultimul

deceniu şi nici cerinţelor impuse de acestea. Materii importante precum protecţia europeană a drepturilor

omului, drept comunitar material, logică şi psihologia juridică, etică juridică, informatica juridică şi

utilizarea internetului şi a bazelor de date în cercetare, etc. lipsesc din planul de învăţământ al majorităţii

facultăţilor de drept din România.1

Cu toate că din momentul realizării acestui raport situaţia s-a schimbat în

multe instituţii universitare cu privire la multe din disciplinele amintite mai sus, în

ceea ce priveşte disciplina Etică, realitatea pare neschimbată. Se poate remarca un

regres în prezenţa acesteia în planurile de învăţământ.

Etica este o ştiinţă normativă, de o necesitate generală, dar mai ales având

un caracter obligatoriu în Facultăţile de Drept, fiind studiată nu numai pentru a afla

ce este virtutea, ci mai ales pentru a deveni virtuoşi. Astfel, cursul de Etică îşi

propune nu doar promovarea unei etici profesionale adecvate, etica specială, ci

modelarea unei etici personale sănătoase.

1 http://www.sojust.ro/publicatii/sistemul-juridic-din-romania-raport-independent-2006.html

5

CURS 1

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

I. Etimologie şi Definţii

Etică şi Morală

Notiunea de etică provine de la cuvîntul grecesc ethos (obicei, morav,

caracter). Pornind de la cuvîntul ethos în sensul lui de caracter, Aristotel, marele

filozof al Greciei antice, a creat adjectivul etic pentru a elucida o clasă specifică de

calităţi umane, numite de el virtuţi etice. Aceste virtuţi reprezintă nişte facultăţi,

caracteristici ale caracterului şi temperamentului omului, care mai sunt numite şi

calităţi spirituale.

Urmărind scopul de a traduce exact noţiunea de etică din limba greacă în

limba latină, Cicero marele filozof al Romei antice, a creat noţiunea de moralis

(morav, obicei, caracter). Cicero scria despre filozofia morală înţelegînd prin ea

aceeaşi sferă a cunoaşterii pe care Aristotel o numea etică.

Hegel este primul care face distincţie între aceşti termeni şi anume filozoful

tratează morala ca fiind felul în care sunt percepute acţiunile de către individ,

manifestată prin trăirea vinovăţiei, iar moralitatea felul în care se manifestă în

realitate faptele omului.

Potrivit primei tradiţii de definire a eticii, aceasta este considerată: ştiinţă a

comportamentului, moravurilor; studiu teoretic al principiilor care

guvernează problemele practice, iar morala este socotită: totalitatea

mijloacelor pe care le folosim pentru ca să trăim într-un mod omenesc;

ansamblul prescripţiilor concrete adoptate de către agenţi individuali sau

colectivi.

6

Potrivit celei de-a doua tradiţii de definire, etica este ansamblul regulilor de

conduită împărtăşite de către o comunitate anumită, reguli care sunt

fundamentate pe distincţia între bine şi rău. Morala este ansamblul

principiilor de dimensiune universal-normativă (adeseori dogmatică), bazate

pe distincţia între bine şi rău.

Astfel au fost formulate două teorii cu privire la înţelegerea conceptelor de

etică şi morală:

a) Teoria similarităţii – cei doi termini au înţeles similar

b) Teoria complementarităţii – cei doi termeni cu toate că se referă la acelaş

domeniu al vieţii sociale au semnificaţie diferită, dar completându-se

reciproc.

Tendinţa actuală în politică, administraţie publică, afaceri, media, educaţie,

medicină ş.a evidenţiază că termenul preferat este cel de etică. S-a conturat

persectiva că termenul morală este legat de viaţa privată. Respectăm morala în

viaţa privată şi etica în viaţa publică (politică, civică, profesională).

Astfel etica şi morală, doi termeni diferiţi, se completează reciproc prin

semnificaţiile individuale care le au, nefiind izolaţi în domeniul lor de aplicare,

doar public sau doar privat, ci împreună contribuind la construirea, sub aspect

teorectic şi practic, a unei filozofii de viaţă ancorată în principii morale.

Etic şi Juridic

La fel de important pentru studiul nostru sunt conceptele de justiţie, de just şi

de injust raportate la comportamentul oamenilor în serviciu, în societate sau în

propria familie. Aici nu ne referim exclusiv nici la idea de justiţie şi nici la idea de

instituţie judiciară, ci mai mult la ceea ce este just, adică în conformitate cu

7

adevărul, cu realitatea socială la un moment dat. Opusul lui just ne conduce la

ideea de nedrept, incorect, nelegitim, nepermis, inechitabil, nelegal, imoral ş.a.

La fel, noi abordăm justiţia şi ca virtute morală. Denumirea de justiţie o

regăsim în latinescul Justiţia, care derivă din justus = conform dreptului, la rîndul

lui provenit din jus/juris=drept. Sensul originar al lui jus este religios, având

conotaţia de jurare, de angajare printr-o formulă sacră; drept consecinţă, în

antichitate jurământul era sacru, reprezentând angajamentul de a suporta o

pedeapsă în cazul încălcării sau a nerespectării acestuia. Justiţia latină a separat

chestiunea binelui de lumea religioasă, începând cu cele douăsprezece table,

afirmând că ea este construită pentru a face bine şi nu rău în societate.

Justiţia este virtutea prin care fiecăruia i se acordă drepturile. Ea se întemeiază

pe respectarea drepturilor altuia. Instituţiile judiciare fac dreptul şi impun

respectarea acestuia în numele legii şi al adevărului. Din punct de vedere moral şi

filozofic justiţia este, totuşi, un termen ambiguu, întrucât poate desemna justiţia

care există într-o societate (ca instituţie judiciară) sau justiţia ca trăsătură de

caracter a fiecărui individ, deci ca virtute moral-etică. Diferenţa dintre cele două

sensuri este evidentă.

Datorie si Deontologie

„ Datoria” este una dintre categoriile fundamentale ale eticii şi desemnează

conceperea de către personalitate a necesităţii imperioase a îndeplinirii a ceea ce

porunceşte idealul moral, a ceea ce reiese din idealul moral. Datoria omului este de

a urma calea virtuţii, de a face bine altor oameni în dependenţă de posibilităţile

sale, de a nu permite ca în sine să existe vicii, să se opună răului.

Filozofii au meditat asupra problemei: în ce constă datoria noastră, adică

obligaţia ce ni se impune în mod natural de a tinde spre bine. Această obligaţie ne

îndeamnă să ne conducem neapărat după principiile justiţiei, egalităţii şi carităţii,

adică să nu luăm din binele general decât partea ce ni se cuvine, potrivit meritelor

noastre şi în proporţie cu dreptul.

8

Deontologia (în sens restrâns) reprezintă ansamblul regulilor după care se

ghidează o organizaţie, instituţie,profesie sau o parte a acesteia, prin intermediul

organizaţiilor profesionale care devin instanţa de elaborare, aplicare şi

supraveghere a aplicării acestor reguli (H. Isaac, 1996).

Se consideră că etica studiază relaţia între mijloacele utilizate într-o instituţie

(organizaţie, asociaţie) şi scopurile pe care şi le propune acea instituţie

(organizaţie, asociaţie).

Scopul demersurilor etice îl reprezintă moralitatea.

Etica juridică este o ramură a ştiinţelor juridice care studiază conduita

personală şi profesională a juristului pentru a-şi dobândi şi menţine respectul şi

încrederea societăţii, cât şi manifestă preopcupare pentru etica normelor

juridice.

II. Obiectul Eticii Juridice

Obiectivul eticii juridice îl constituie studiul eticii personale, eticii

profesionale şi etica normelor juridice, cât şi raporturile dintre ele.

Menţinerea echilibrată a focalizării asupra acestor trei aspecte conferă

următoarele avantaje:

a) Asigurarea unei abordări holistice a eticii prin evitarea dihotomiei

comportamentale

b) Evitarea, creşterea gradului de coruptibilitate la diferite nivele ale societăţii

c) Conferirea autenticității personale şi profesionale

d) Elaborarea unor norme juridice bine fundamentate din punct de vedere

moral şi care contribuie la păstrarea şi promovarea eticii în societate

Cele trei domenii ale studiului eticii juridice se află, pe de-o parte atât într-un

raport de condiţionare reciprocă, fiecare dintre ele contribuind la existenţa

celeilalte, cât şi într-un raport de complementaritate prin aceea că fiecare în parte

adaugă dimensiuni şi sprijină dezvoltarea celeilalte.

9

CURS 2

Distincţii fundamentale şi relaţii inter- si trans- disciplinare ale eticii

juridice

I. Caracterul Eticii Juridice

Noţiunea de caracter reprezintă trăsătura distinctivă care constituie specificul

unui lucru, al unui fenomen sau a unui domeniu de cercetare.

a) Caracter ştiinţific

Etica juridică este o ramură a ştiinţelor juridice, fiind tratată ca o ştiinţă

independentă; un sistem de norme morale aplicat la activitatea juridică . În special

se cercetează normele morale şi se propune codificarea lor în standarde de

conduită.

Ştiinţa este un ansamblu de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire

obţinut prin metode adecvate şi exprimat în concepte, categorii, principii şi noţiuni.

Ştiinţele care studiază societatea au ca scop cunoaşterea legităţilor generale de

existenţă şi dezvoltare a societăţii, studierea formelor şi stărilor de organizare

socială şi a modalităţilor specifice de manifestare a diverselor componente ale

realităţii politice, sociale, juridice, etice, etc.

Ştiinţa dreptului face parte din sfera ştiinţelor sociale şi aceasta se reflectă

prin conţinut, obiect şi tradiţie. Ulpian, unul din marii jurişti romani, definea

dreptul ca fiind ˝CUNOAŞTEREA LUCRURILOR DIVINE ŞI UMANE,

ŞTIINŢA DE A DEOSEBI CEEA CE ESTE DREPT DE CEEA CE ESTE

NEDREPT .

Etica este o disciplină ştiinţifică deoarece în cadrul ei sunt elucidate două

categorii de probleme:

Teoretice - natura şi esenţa morală

Practice – principiile şi normele după care omul ar trebui să se conducă în

10

viaţă

Pentru a se constitui, o ştiinţă are nevoie de anumite metode de cercetare

care să ducă la rezultatele adecvate pe care le cercetează.

Pe parcursul dezvoltării eticii un rol important l-a avut metoda speculativă –

legile morale sunt ceva înnăscut, ca ceva de la început dat, atribuindu-le origine

divină.

Metoda empirică – prin analizarea faptelor, din perspectivă morală, în baza

experiențelor avute te poţi ridica până la formularea unor legi cauzale ale

moralităţii. În etică trebuie plecat de la faptele morale deoarece acestea alcătuiesc

realitatea morală. Aplicând această metodă descoperim idealul moral.

Metoda prospectivă – elaborarea unor norme etico-deontologice în baza

vectorilor sau tendinţelor din societatea europeană.

b) Caracter interdisciplinar

Mai multe discipline cu care etica juridică se intersectează:

Etica juridică nu este un curs de filozofie cu toate că filozofia este

preocupată cu aflarea adevărului, a binelui.

Filozofia (filosofia) (gr. φιλοσοφια, philein şi sophia, dragoste de

înţelepciune) este disciplina autonomă a culturii având ca obiect cunoaşterea

formelor şi proceselor gândirii. Filozofia este o modalitate de gândire şi

investigare, formată dintr-un ansamblu de noţiuni şi idei, care tinde să cunoască şi

să înţeleagă sensul existenţei sub aspectele sale cele mai generale, o concepţie

generală despre lume şi viaţă.

Juriştii elaborează noţiuni generale ca izvor de drept, normă juridică, raport

juridic, act juridic, fapt juridic, subiect de drept, legalitate, iar filosofii elaborează

noţiuni de maximă generalitate ca normă, raport social, act, fapt, subiect, esenţă,

fenomen, sistem, structură, cauză, efect, principiu.

11

Etica juridică nu este un curs de teologie, cu toate că se raportează la norma

morală şi virtuţile morale

Teologia este discursul raţional despre Dumnezeu. În sens literal, termenul

înseamnă ştiinţă sau cuvântul despre Dumnezeu (din greceşte θεος, theos,

"Dumnezeu" + λογος, logos, "cuvânt", "ştiinţă"). Prin extensie, se referă şi la

studiul altor subiecte religioase. Din acest punct de vedere este interesant faptul că

în teologie sunt cuprinse şi religii care, de fapt, nu vorbesc despre Dumnezeu (e.g.

budism).

Faţă de ştiintele comune, teologia se deosebeşte întrucât include în cercetarea

sa, pe lângă realitatea imediată - numită şi imanentă - ce se poate observa prin

simţuri, şi realitatea transcendentă.

Etica juridică nu este un curs de sociologie

Analiza aspectelor morale ale colectivităților sau publice cad în sfera eticii

economice şi sociale .

Sociologia este ştiinţa socială ce studiază regulile sociale şi procesele care

leagă şi separă oamenii, nu numai ca indivizi, dar şi ca membri ai asociaţiilor,

grupurilor şi instituţiilor. Termenul a fost propus de către Auguste Comte.

Sociologia constă în studiul vieţii sociale umane, a grupurilor şi societăţilor.

Este un demers îndrăzneţ şi de mare responsabilitate, întrucât subiectul ei este

rezultatul propriului nostru comportament ca fiinţe sociale. Sociologia poate fi

definită ca fiind studiul sistematic al societăţilor umane, punând accent în special

pe sistemele moderne industrializate.

Sociologia este o disciplină socială bazată pe metoda inductivă. Dreptul este o

disciplină normativă- metoda deductivă. Sociologia cercetează „dreptul viu”, adică

rolul faptelor şi stărilor juridice în viaţa socială. În timp ce dreptul este o ştiinţă

12

normativă, sociologia este o ştiinţă a realităţii sociale. Eugen Erlich consideră că

centrul de greutate al apariţiei şi funcţionării dreptului nu rezidă în legi, coduri,

jurisprudenţă, ci în însăşi societatea care, prin grupurile sociale, creează şi aplică

dreptul.

c) Caracter Holistic/ Integrator

- ţinteşte la o integrare a vieţii publice cu cea particulară; persoana juristului

cu profesia juristului

- ţinteşte la o integrare a aspectelor teoretice cu cele practice

- ţineşte la o integrare a convingerilor cu conduita; aspectele interne cu cele

externe;

- ţinteşte la integrarea culturii juridice cu conştiinţa juridică

d) Caracter Particular / Specific (Disciplinar Specific)

Etica prin natura ei are un caracter omniprezent şi universal. Cu toate acestea

etica juridică ca ştiinţa are un domeniu propriu de cercetare ce presupune un sistem

conceptual specific : personalitatea juristului cu totalitatea calităţilor omeneşti şi

profesionale, conceptul datoriei în conduita juristului, categoriile generale ale

deontologiei ca bine şi rău, dreptate, adevăr, onoare, cinste, demnitate, libertate şi

responsabilitate.

e) Caracter normativ

Profesorului Mihai Bădescu analizează concepţia lui Mircea Djuvara cu

privire la raportul morală şi drept apreciind că:

Cea mai importantă trăsătură comună dreptului şi moralei, este cea care

determină specificitatea acestor două ştiinţe în raport cu celelalte ştiinţe sociale:

13

normativitatea etică şi juridică. Atât regulile morale cât şi cele juridice sunt

reguli normative, care se aplică în mod prescriptiv realităţii sociale. Aceste

reguli au un caracter necesar şi constrângător, care trebuie să fie conştientizat de

către orice fiinţă raţională. Normele morale şi cele juridice nu sunt rezultatul

unor simple constatări factual, ci fie sunt imperative categorice (pe care raţiunea

şi le prescrie singură), fie sunt deduse, în mod logic, din acestea.2

Astfel nu doar norma juridică are un caracter normativ, ci şi norma morală,

şi acest fapt nu este argumentat prin asocierea acestora, ci datorită aspectului de

fiinţă umană raţională. Posibil că o aprofundare şi extindere a argumentului

normativ al eticii ar fi necesar.

II. Locul şi funcţiile eticii juridice în sistemul ştiinţelor juridice

Subsistem al ştiinţelor sociale, ştiinţele juridice pot fi considerate sistem în

raport cu componentele sale, respectiv:

Ştiinţele juridice istorice

Stiinţele juridice de ramură

Ştiinţele ajutătoare

Ştiinţele ajutătoare, deşi nu fac parte din sistemul propriu-zis al ştiinţelor

dreptului, sunt indispensabile unor fenomene de drept şi pentru aplicarea în

practică a normelor juridice: criminalistica, criminologia, statistica judiciară, logica

şi retorica juridică, medicina legală, etica, etc.

III. Funcţiile eticii juridice

Funcţiile eticii juridice sunt aliniate funcţiilor dreptului care sunt acele

orientări fundamentale ale acţiunii mecanismului juridic la îndeplinirea cărora

2 file:///C:/Users/faith/Documents/Postliceala/Etica%20Juridic%C4%83/raportul-dintre-drept-si-etica-in-conceptia-lui-mircea-djuvara.htm

14

participă întregul sistem al dreptului – ramurile, instituţiile, normele dreptului –

precum şi instanţele sociale special abilitate cu atribuţii în domeniul realizării

dreptului, dar au anumit grad de indivitualitate şi specificitate, rezultat tocmai din

caracterul specific al disciplinei de studiu.

Aceste funcţii sunt:

1. Funcţia de conservare, apărare şi garantare a prezenţei valorilor etice

fundamentale atât în conţinutul normelor juridice, cât şi la nivelul profesiilor

juridice. Acest fapt se realizează prin raportarea continuă a normelor juridice la

normele morale.

2. Funcţia cognitivă

Etica juridică contribuie la sistematizarea, analizarea şi explicarea

fenomenului moral în întreaga complexitate a lui prin studiul structurilor şi

dezvoltarea caracterelor, a conexiunilor interne şi externe ale diferitelor fenomene

morale, cât şi a factorilor cauzali şi ai progresului moral.

3. Funcţia normativă

Aceasta nu prespune crearea de norme, deoarece normele morale nu pot fi

decretate precum normele juridice de către legiuitor, ele sunt un ”dat” şi sunt

articulate în viaţa reală a colectivităţii. Dacă este vorba de elaborarea unor coduri

morale, acestă elaborare constă doar într-o explicare şi sistematizare a unor norme

elaborate deja în sfera vieţii şi experienţei morale.

4. Funcţia persuasivă exprimă rolul eticii juridice de a convige asupra

internalizării sau interiorizării valorilor morale fundamentale şi a perceptelor etice

profesionale. Persuasiunea se realizează în cadrul discursului etic prin îndeplinirea

funcţiei cognitive şi normative, altfel această poate decade în constrângere etică şi

manipulare.

5. Funcţia educativă constă în modelarea continuă a convingerilor şi

comportamentului personal şi profesional în vederea atingerii idealului moral.

15

IV. Principii Specifice

Sistemul de drept este format din principiile fundamentale ale dreptului şi din

principiile de ramură. Principiile de ramură au la bază principiile fundamentale,

continuându-le acţiunea, amplificând-o la nivelul fiecărei ramuri de drept, dar şi

asupra ştiinţelor ajutătoare.

Teoria generală a dreptului rezumă cele mai importante principii ale dreptului:

1. Asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului;

2. Garantarea libertăţii şi egalităţii indivizilor

3. Principiul responsabilităţii sociale a indivizilor;

4. Principiul echităţii şi justiţiei.

Etica juridică marcată de propria individualitate este guvernată de principii

specifice. Aceste principii nu trebuie confundate cu principiile generale ale

dreptului, dar nici cu principiile morale generale care reprezintă nişte forme de

exprimare a cerinţelor morale care dezvăluie în linii generale înţelegerea cu privire

la conţinutul moralităţii ce există la un anumit moment în societate. Principiile

etice conferă suportul pentru principiile generale ale dreptului, dar sunt şi o

reflectare a acestora în perimetrul specific al profesiilor juridice.

1. Principiul răspunderii şi responsabilităţii

Responsabilitatea este un fenomen social şi un act de angajare a individului în

procesul interacţiunii sociale. Acţiunea socială este cadrul nemijlocit de

manifestare a responsabilităţii, şi totodată, libertatea este o condiţie fundamentală a

responsabilităţii.

În sens general răspunderea se referă la ”obligaţia de a răspunde de

îndeplinirea unei acţiuni, sarcini”3. Răspunderea poate să fie de natură: politică,

3 Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

16

morală, juridică, religioasă, şi are un caracter corelativ, respectiv politic, moral,

juridic, religios ş.a.m.d. Prin declanşarea răspunderii şi suportarea consecinţelor ce

decurgând din ea se restabileşte ordinea de drept încălcată.

În vederea îndeplinirii profesiilor juridice responsabilitatea şi răspunderea

etică şi juridică au un rol determinant.

2. Principiul ordinii morale şi sociale

Etimologic, noţiunea de ordine vine din limba latină, de la substanticul ordo,

inis. Tradus în limba română, el înseamnă: ordine, armonie, dar şi normă sau

măsură a lucrurilor4.

Într-o manieră generală şi destul de vagă, ordinea socială desemnează

ansamblul instituţiilor - şi al relaţiilor stabile dintre acestea - existent într-o

societate dată. În limbajul curent, ordinea social semnifică desfăşurarea normală a

vieţii sociale, cu alte cuvinte lipsa „dezordinii" (tulburări, manifestaţii, mişcări

sociale revendicative sau contestatate etc.).

Ordinea morală presupune un dat prealabil, ordinea şi armonia universului,

fără de care omul nu ar putea exista. Existenţa umană nu ar fi posibilă şi nici nu ar

putea fi gândită decât în relaţie cu întregul univers. „Universul nu conţine nimic

întâmplător, afirmă J. Guitton, ci doar diferite grade ale organizării cărora noi

trebuie să le descifrăm ierarhia”5.

3. Principiul echităţii şi justiţiei

Cuvântul echitate provine din limba latină: ECVITAS – Nepărtinire,

Cumpătare, DREPTATE.

4 Nouveau dictionnaire latin français, Paris 1912, p. 1031. 5 J. Guitton, G. Bogdanov, I. Bogdanov, Dumnezeu şi ştiinţa, Editura Harisma, Bucureşti, 1992, p. 53.

17

Acţiunea principiului echităţii trebuie să privească atât activitatea legiuitorului

– în elaborarea actelor normative - cât şi activitatea de interpretare şi aplicare a

dreptului de către organele care aplică legea.

Justiţia reprezintă acea stare generală a societăţii care se realizează prin

asigurarea pentru fiecare individ în parte şi pentru toţi împreună a satisfacerii

drepturilor şi intereselor legitime.

În dreptul roman, justiţia se fundamenta pe principiul moral al dreptăţii –

HONESTE VIVERE. În ierarhia legilor, în vârful piramidei sunt aşezate legile

divine, care dau conţinut legii naturii, iar la baza piramidei stau legile umane.

4. Principiul eticii integrate

Etica juridică este preocupată de integrarea eticii personale cu etica

profesională, evidenţiind faptul că abordarea dihotomică rigidă, adică lipsa unui

raport cel puţin mutual, între cele două poate duce la duplicitate şi lipsă de

integritate.

Totodată se are în vedere raportul de conţinut între norma juridică şi norma

morală. O examinare atentă a normei juridice în raport cu morala are ca scop

atenţia acordată exprimării normelor morale prin intermediul normelor juridice.

18

CURS 3

DREPT ŞI MORALĂ

În aprecierea raportului între drept şi morală, doctrina juridică contemporană,

aşa cum apreciază numeroşi autori6, a evoluat pe două mari direcţii: cea care a

conceput dreptul ca un minim de morală („justiţie prin drept şi morală”) şi cea

corespunzătoare pozitivismului juridic („ordine de drept fără morală”).

În cadrul primei orientări (concepţiile moraliste despre drept), dreptul şi

morala sunt înţelese ca două faţete ale unui fenomen: morala este etică subiectivă,

iar dreptul apare ca etică obiectivă. Un reprezentant important al acestui curent de

gândire este neokantianul Giorgio Del Vecchio. Acesta susţine ideea că dreptul şi

morala, fiind deopotrivă norme de conduită, trebuie să aibă un fundament comun

(principiul etic). Conduita umană fiind unică, rezultă că regulile care o determină

trebuie să fie între ele coerente, să nu se contrazică. Dreptul determină o sferă, un

spaţiu al acţiunilor permise într-o societate, putând fi definit astfel: „Coordonarea

obiectivă a acţiunilor posibile între mai multe subiecte, conform unui principiu etic

care le determină, excluzând împiedicarea lor”.7 Trebuie să observăm că definiţia

lui Del Vecchio se aseamănă izbitor cu cea a lui Kant (prezentată anterior). Ceea ce

legea morală prescrie ca datorie este totdeauna permis de drept, adică licit din

punct de vedere juridic.

Adevărata distincţie se întemeiază pe poziţia logică diversă a celor două

categorii. Morala se referă la subiect în sine, adică confruntă o acţiune cu alta a

aceluiaşi subiect. Dreptul, în schimb, confruntă o acţiune cu alta provenind de la

subiecte diferite. Astfel, morala apare ca unilaterală, iar dreptul ca bilateral. Esenţa

distincţiei între norma juridică şi cea morală, după Del Vecchio, este că „dreptul

constituie Etică obiectivă, iar morala Etică subiectivă”.

6 Menţionăm doar pe Ion Craiovan, Introducere în filosofia dreptului, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 1998, p. 117 şi pe

Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p. 142-143. 7 Giorgio Del Vecchio, op. cit., p. 198.

19

Dincolo de această concepţie, Del Vecchio aduce anumite lămuriri în

problema studiată, ce nu au putut fi contestate ulterior în doctrina juridică. Astfel,

se arată că dreptul este mai bine determinat decât morala, în el sunt inadmisibile

incertitudinile. Normele juridice sunt explicit formulate şi au ca obiect de

reglementare anumite relaţii sociale clar determinate. Morala, în schimb, trăieşte

mai cu seamă în conştiinţa individuală şi, prin urmare, se găseşte într-o stare difuză

şi nu are voie să fie formulată şi fixată în coduri, ca dreptul. Mai trebuie să

menţionăm respingerea caracterizării normei juridice ca perfectă în opoziţie cu cea

morală, caracterizată ca imperfectă, deoarece acesteia din urmă i-ar lipsi cu

desăvârşire sancţiunea, încât, dacă o datorie morală n-ar fi îndeplinită de bună voie,

nu poate fi adusă la îndeplinire prin constrângere. Del Vecchio arată că ambele

norme sunt perfecte, având sancţiuni proprii, între sancţiunile specifice normei

morale sunt enumerate: sentimentul de satisfacţie sau de remuşcare ce urmează

îndeplinirii sau nesocotirii datoriei morale, sancţiunea opiniei publice (concretizată

prin ironie, batjocură, respingere, marginalizare a celui ce a încălcat norma

morală).

Mircea Djuvara susţinea şi el că „la baza dreptului şi a moralei stă acelaşi

fundament, ideea de obligaţie”8 şi că „morala are ca obiect reglementarea faptelor

interne”, iar „dreptul are drept obiect reglementarea faptelor materiale externe ale

noastre, la lumina intenţiilor”.9

În concepţia aceluiaşi autor, dreptul întreg este punerea în acţiune a moralităţii

în aşa fel încât fiecare personalitate să-şi poată desfăşura activitatea nestânjenit şi

în condiţiile cele mai prielnice în societate, fără să încalce însă libertăţile celorlalţi.

Se vehiculează, chiar, ideea conform căreia progresul în drept ar consta în

armonizarea acestuia cu morala.

În acest curent de gândire, se încadrează şi cunoscutul jurist francez Georges

Ripert, care susţine că nu există nici o diferenţă de domeniu, natură şi scop între

regula morală şi cea juridică. Regula morală ar pătrunde în drept în mod facil prin

8 Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, Ed. ALL, Bucureşti, 1995, p. 320. 9 Ibidem, p. 321

20

intermediul concepţiilor etice ale legiuitorului sau ale judecătorului sau, în cel mai

bun caz, rătăceşte la frontierele dreptului pentru a pătrunde atunci când se iveşte

prilejul (atunci când legile juridice sunt lacunare sau când sunt contrare legii

morale). Culegând exemple din domeniul dreptului civil, autorul francez indică

între obligaţiile morale legiferate: responsabilitatea civilă, interzicerea îmbogăţirii

fără justă cauză, exercitarea cu bună credinţă şi neabuzivă a drepturilor conferite de

lege ş.a. Când legea nu mai este conformă cu principiile morale, ar cădea în

desuetudine, morala apărând ca un criteriu de verificare a corespondenţei dreptului

pozitiv cu dreptatea.

În cadrul celeilalte orientări, dreptul este desprins de orice altă realitate, el

este o construcţie în sine, singura realitate cu care corelează este statul. Autori

binecunoscuţi (M. Waline, Carre de Malberg, Hans Kelsen), plecând de la teze

afirmate şi demonstrate în filosofie de către Hegel, ajung la concluzia că normele

de drept au o existenţă, o valabilitate în sine, dincolo de orice raport s-ar putea

stabili cu morala. Kelsen respinge explicit teoria conform căreia „dreptul ar

reprezenta prin natura sa un minim moral”, căci aceasta presupune existenţa moral

absolută sau cel puţin un conţinut comun tuturor sistemelor morale pozitive.

Valorile morale absolute nu pot fi concepute decât „pe baza unei credinţe

religioase în autoritatea absolută şi transcendentă a unei existenţe divine”, însă „de

pe poziţiile unei cunoaşteri ştiinţifice”10 asemenea valori morale nu pot fi

acceptate, iar în ceea ce priveşte valoare comună tuturor sistemelor morale, Kelsen

afirmă că aceasta este de negăsit. „Ceea ce le este în mod necesar comun tuturor

sistemelor morale posibile nu este altceva decât că sunt norme sociale, adică norme

care statuează un anumit comportament al oamenilor faţă de alţi oameni, deci îl

consideră obligatoriu […] Este bine din punct de vedere moral ceea ce corespunde

normei”.11 Normele morale sunt, deci, doar norme sociale, cu nimic superioare

normelor juridice, neexistând nici o raţiune pentru care dreptul ar trebui să respecte

morala şi să nu o contrazică în nici o parte a ei.

10 Hans Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 87-88. 11 Ibidem, p. 89.

21

După argumentele reprezentanţilor celor două orientări („dreptul ca minim de

morală” şi „ordinea de drept fără morală”), un răspuns univoc la problema

raportului între drept şi morală apare ca imposibil. Aşa cum am arătat (vezi

subcapitolul anterior), relaţia între cele două sisteme normative este concepută în

funcţie de definiţia dată moralei. Filosofia moralei are două extreme: morala ca

principiu imuabil, ce poate fi doar cunoscut, nu şi determinat (volitiv) de om, şi

morala ca normă empirică, supusă schimbărilor în funcţie de societate, timpul

istoric, clasa socială ş.a. avute în vedere. Între aceste extreme se situează multe

variante complicate şi subtile pe care filosofii le-au dezvoltat în efortul de a elucida

natura moralei. Pretenţia ca dreptul să aibă un minim de conţinut moral, ca norma

juridică să poată fi judecată din perspectiva celei morale, presupune o morală

absolută şi unică. Dimpotrivă, dacă morala este concepută ca relativă, atunci norma

juridică nu va mai putea fi judecată din perspectiva celei morale, ambele având

aceeaşi legitimitate, fără a se putea stabili vreo ierarhie. Se observă astfel

corespondenţa între concepţiile asupra moralei şi cele asupra raportului între

morală şi drept.

Un posibil răspuns se poate obţine prin analiza celor patru trăsături ale

normei morale stabilite de H. Hart: Importanţa, Imunitate la modificarea

deliberată, Caracterul intenţionat al infracţiunilor morale şi Formele presiunii

morale. Hart se rezumă doar la aceste patru trăsături deoarece ele sunt acceptate de

marea majoritate a sistemelor filosofice şi au în vedere mai mult interacţiunea între

etică şi societate decât un ideal abstract.12

a) Importanţa. Se manifestă multiplu: mai întâi, în simplul fapt că standardele

morale sunt menţinute în pofida puternicelor pasiuni pe care le limitează cu preţul

sacrificării unor interese personale considerabile; în al doilea rând, în formele

serioase de presiune socială, exercitată nu doar pentru a obţine conformare în

cazurile individuale, ci pentru a face totul ca standardele morale să fie în

continuare înţelese şi învăţate de societate în ansamblu ca fiind lucruri fireşti; în al

treilea rând, în recunoaşterea generală că dacă standardele morale nu ar mai fi 12 H. L. A. Hart, Conceptul de drept, Ed. Sigma, Chişinău, 1999, p. 167

22

acceptate, în viaţa oamenilor ar avea loc schimbări neplăcute. Importanţa este

esenţială pentru norma morală, este raţiunea existenţei acesteia, norma juridică,

însă, se aplică până la abrogarea sau modificarea ei, indiferent de importanţa ce îi

este atribuită.

b) Imunitate la modificarea deliberată. Un sistem juridic se caracterizează

prin faptul că normele juridice noi pot fi introduse, iar cele vechi modificate sau

anulate doar printr-un act deliberat; dimpotrivă, normele morale nu au un

asemenea regim. Ar fi astfel absurd să se afirme, de exemplu: „De pe data de 1

ianuarie trecut, a devenit imoral să …”. Deşi normele morale nu pot fi anulate sau

modificate printr-o opţiune deliberată, anularea sau adoptarea unor anumite legi ar

putea deveni cauze ale modificării sau decăderii unor standarde morale. În felul

acesta, actele juridice pot stabili norme de onestitate sau omenie care, până la

urmă, modifică şi înalţă morala curentă (morala unei societăţi) şi, viceversa,

reprimarea juridică a unor practici considerate obligatorii din punct de vedere

moral poate ştirbi senzaţia de importanţă a acestora şi, astfel, statutul lor de morală.

Totuşi, legile pierd adeseori bătălia cu morala înrădăcinată, pe când o normă

morală continuă să fie în deplină vigoare alături de legile care interzic ceea ce ea

porunceşte.

c) Caracterul intenţionat al infracţiunii morale. Blamul este exclus atunci

când cel care a încălcat norma morală dovedeşte că a făcut acest lucru

neintenţionat şi împotriva oricărei precauţii pe care a fost posibil să o ia. În orice

sistem juridic dezvoltat, până la un moment, este adevărat acelaşi lucru. Cu toate

acestea, dificultăţile de a dovedi faptele psihologice pot conduce un sistem juridic

la refuzul de a investiga stările sau capacităţile mentale reale ale indivizilor, în loc

de aceasta folosind „terţe obiective” prin intermediul cărora indivizii acuzaţi de o

infracţiune sunt consideraţi că au capacitatea de control şi abilitatea de a lua măsuri

de precauţie ale unui om normal şi rezonabil.13 Din punct de vedere moral, cel care

dovedeşte că nu a încălcat norma voit, neprevăzând pericolul în acel caz particular,

chiar dacă în mod abstract ar fi putut să o facă, nu este supus blamului (moral). 13 H. L. A. Hart, Conceptul de drept, Ed. Sigma, Chişinău, 1999, p. 176

23

Dimpotrivă, din punct de vedere juridic, el va rămâne vinovat (chiar dacă se

vorbeşte de culpă), avându-se în vedere modelul abstract al omului normal care

putea şi trebuia să prevadă, în situaţia dată, pericolul acţiunii sale. Având în vedere

toate acestea, se poate susţine că infracţiunea morală este exclusiv intenţionată.

d) Formele presiunii morale. O altă particularitate a moralei o constituie

forma caracteristică de presiune care se exercită în sprijinul ei. Această

particularitate este strâns legată de cea precedentă şi a contribuit substanţial la

senzaţia vagă că morala vizează ceea ce este „intern”. În cazul moralei, formele

tipice de presiune constau din apeluri la respectarea normelor ca lucrări importante

în sine şi care se presupune că sunt împărtăşite de cei cărora li se adresează. În

felul acesta, presiunea morală este în mod caracteristic, deşi nu exclusiv, exercitată

nu prin ameninţare sau prin apel la frică sau interes, ci prin invocarea specificului

moral al acţiunii vizate şi ale cerinţelor morale. Aceasta nu înseamnă că norma

morală nu ar avea şi o sancţiune aplicată din exterior de comunitate. Dar invocarea

insistentă a normei, apelurile la conştiinţă şi căutarea de sprijin în sentimentul de

vină sunt formele cele mai pronunţate, cele mai caracteristice de presiune folosite

pentru a susţine norma morală. Faptul că ea trebuie sprijinită anume pe aceste căi

este o consecinţă simplă a acceptării normelor şi standardelor morale ca lucruri pe

care, în mod evident, este extrem de important să le menţinem. Cu alte cuvinte,

gradul de interiorizare al normei morale este mai mare decât cel al normei juridice.

Cele patru trăsături ale normelor morale, folosite anterior, sunt, într-un sens,

criterii formale. Ele nu se referă direct la conţinutul pe care trebuie să-l aibă

normele şi standardele pentru a fi morale şi nici nu răspund la întrebarea asupra

posibilităţii unei morale imuabile. Prin aceste trăsături, am situat demersul nostru

la nivelul unei morale comune, recunoscută în practica reală a grupurilor sociale,

am insistat mai mult asupra utilului decât asupra idealului. Este adevărat şi

important că morala include mult mai mult decât obligaţii şi îndatoriri utile din

punct de vedere social, existând forme de morală care se extind dincolo de morala

24

acceptată şi împărtăşită de o societate anume.14 Aşa este, de exemplu, imperativul

categoric al lui Immanuel Kant: „Acţionează astfel încât maxima voinţei tale să

poată oricând valora în acelaşi timp ca principiu al unei legislaţii universale”.

Exigenţa moralei kantiene i-a determinat pe unii filosofi să afirme că aceasta ar fi

destinată mai degrabă îngerilor decât oamenilor.

Realizarea idealurilor morale nu este văzută ca ceva de la sine înţeles, ci ca o

performanţă care merită elogii. Eroul şi sfântul sunt exemplele extreme ale celor ce

fac mai mult decât le cere morala comună. Ceea ce fac ei nu este o obligaţie, o

îndatorire socială, iar nereuşita lor nu este considerată un păcat sau ceva ce trebuie

cenzurat. Exclusivitatea idealelor morale i-a determinat pe unii filosofi să susţină

prioritatea moralei în faţa dreptului şi necesitatea unui minim conţinut moral în

sistemul normativ juridic.

Pe de altă parte, prin relativizarea valorilor şi normelor morale, alţi

teoreticieni au susţinut legitimitatea egală a celor două sisteme normative şi, de

aici, independenţa dreptului faţă de morală.

Am putea transforma complexitatea problemei într-o liniştitoare univocitate,

oferind în final soluţia reconcilierii sau a eternei incompatibilităţi. Considerăm că

nu putem aduce, însă, discuţiile legate de relaţia dintre drept şi morală într-un

punct terminus care să eludeze detaliile pentru a se instala într-o iluzorie şi comodă

victorie cognitivă. Dorim să menţinem pluriperspectiva ca răspuns dezamăgitor dar

ataşat naturii conceptelor diseminate.

14 H. L. A. Hart, Conceptul de drept, Ed. Sigma, Chişinău, 1999, p. 179

25

CURS 4

Responsabilitatea şi răspunderea morală şi juridică

A. Definiţii şi Distincţii

B. Răspunderea juridică

C. Răspunderea morală

D. Concluzii

Sfera răspunderii sociale este deosebit de largă şi de cuprinzătoare. Ea include

răspunderea morală, răspunderea politică, răspunderea juridică, precum şi diferite

alte modalităţi sub care, într-o formă sau alta, membrii societăţii sunt chemaţi să

dea socoteală pentru modul în care se comportă în viaţa socială.

A1- Definiţii

a) Răspundere

În sens general răspunderea se referă la ”obligaţia de a răspunde de

îndeplinirea unei acţiuni, sarcini”15. Dicţionarul limbii române moderne şi

Dicţionarul explicativ al limbii româe, pun semnul egalităţ între "responsabilitate"

şi "răspundere", definind "responsabilitatea" ca o obligaţie de a efectua un lucru, de

a răspunde, de a da socoteală de ceva , definiţie destul de imprecisă .

Răspunderea juridică este complexul de drepturi şi obligaţii conexe, care,

potrivit legii, se nasc ca urmare a savârşirii unor fapte ilicite, constituind cadrul de

realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul

asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi a îndrumării membrilor societăţii în

spiritul respectării ordinii de drept16.

Profesorul Gheorghe Bobos defineşte răspunderea juridică ca ”un raport

juridic de constrângere, iar sancţiunea juridică reprezintă obiectul acestui raport”17.

15 Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998 16 M.N. Costin, O încercare de definire a noțiunii răspunderii juridice, în R.R.D. nr. 5/1970, p. 83 17 Ghe. Boboş, Teoria generală a dreptului,Edit. Argonaut, Cluj-Napoca,2005, p. 2

26

Răspunderea juridică este definită ca un instrument clasic de realizare a

prescripţiilor normelor juridice 18.

Răspunderea poate să fie de natură: politică, morală, juridică, religioasă, etc.;

şi are un caracter corelativ, respectiv politic, moral, juridic, religios ş.a.m.d. Prin

declanşarea răspunderii şi suportarea consecinţelor ce decurg din ea se restabileşte

ordinea de drept încălcată.

b) Responsabilitate

Într-o lucrare de drept civil francez din perioada interbelică, găsim o

explicaţie etimologică a noţiunii de responsabilitate precizându-se că termenul

cuprinde latinescul "spondeo", ceea ce în contractul verbis din vechiul drept roman

semnifică legarea solemnă a debitorului faţă de creditorul său, pentru a executa o

anumită obligaţie asumată prin contract19. În limba latină, spondeo, respondeo,

sponsum, sponsa, sponsio, înseamnă a promite, a se obliga faţă de zei.

De fapt, termenul "responsabilitate" include două cuvinte latine: verbul

"spondeo", care înseamnă a promite solemn, a garanta, a răspunde pentru cineva şi

substantivul "res", care înseamnă lucru motiv, cauza, realitate, afacere, chestiune,

interes,avantaj.

Desprindem de aici concluzia că noţiunea de responsabilitate juridică

înseamnă legătura stabilită printr-o promisiune solemnă sau prin lege, să facă sau

să nu facă ceva, ori să suporte ceva într-o afacere, chestiune, lucrare, realitate etc.,

ca urmare a încălcării unor obligaţii anterioare.

Astfel, responsabilitatea, reprezentând o modalitate activă de raportare a

individului şi colectivităţii la o anumită cauză, implică asumarea unor răspunderi şi

riscuri, acţionînd uneori dincolo de sistemul de norme care le generează drepturile

şi obligaţiile. Responsabilitatea se referă deci la autoangajarea liber consimţită,

obligaţia izvorîtă din sistemul de norme devenind o datorie pe care şi-o impune

18 Duţu M.: Dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007. pp. 238-243. 19 http://www.preferatele.com/docs/drept/2/responsabilitatea-ju6.php

27

individul sau colectivitatea prin autoconstrîngere”20.

c) Responsabilitate morală

Comparativ cu instituţia răspunerii juridice, răspunderea morală nu a fost la

fel de mult studiată, fiind definită în principal în raport cu răspunderea socială, mai

precis prin sancţiunile de natură socială pentru un comportament antisocial, ilicit.

Constrângerea venită din partea societăţii, corespunzătoare normei morale, se

poate concretiza în oprobiul public, prin ironizare, marginalizare etc. Diminuarea

antrenării răspunderii morale s-a datorat lipsei identificării reale a instituţiei faţă de

care are loc răspunderea morală şi gradul scăzut al severităţii sancţiunilor impuse

de societate. Conştientizând nevoia creşterii responsabilităţii morale şi a

formalizării răspunderii morale au fost introduse în diferite sfere a societăţii

diferite structuri sociale (comitete, agenţii,etc.) în vederea creşterii responsabilităţii

şi răspunderii morale şi a conştientizării sancţiunilor. Prin aceste acţiuni s-a

încercat eliminarea aspectului aleatoriu care plana cu privire la răspunderea

morală.

Prin raportarea răspunderii morale la divintate aceasta dobândeşte noi

valenţe. Teologia morală fără a face o distincţie clară între răspundere şi

responsabilitate, defineşte responsabilitate ca ”obligaţia ce-i revine unei persoane

de a se recunoaşte ca autor liber al faptelor sale şi de a lua asupra sa urmările

acestora”21. În strânsă legătură cu responsabilitatea stă imputaţia morală, care este

”judecata prin care o persoană este declarată drept autor liber al unei fapte,

dimpreună cu urmările ei”22. Cu toate că au existat şi există opinii care neagă

existenţa răspunderii morale, existenţa ei este ”strâns legată de conştiinţa noastră

morală şi înainte de a fi declaraţi responsabili din punct de vedere moral din partea

20 Dmitrii Baltaga, Teoria răspunderii juridice: aspecte doctrinare, metodologice şi practice, referat teză de doctorat, 2008 p.16 21 E. Baudin, Cours de Philosophie, p. 187-189 22 Nicolae Mladin, Teologia Morală Ortodoxă, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 280

28

altor foruri, propria noastră conştiinţă este forul cel dintîi care ne declară

responsabili”23.

Cu referire la etica în afaceri profesorul Mureşan susţine că ”responsabilităţile

etice obligă societăţile comerciale de a întreprinde ceea ce este just, corect şi

echitabil chiar dacă nu sunt silite să procedeze astfel de actele normative existente

la un moment dat24. Prin aceasta se sugerează indirect că răspunderea morală

preexistă răspunderii juridice şi este prezentă în societate chiar în absenţa unor

norme juridice.

A2 – Distincţii

În teoria dreptului, referitor la instituţia răspunderii juridice, s-au conturat două

curente: adepţii primului curent consideră că răspunderea este o sancţiune, o

constrîngere ce apare doar în urma încălcării normelor juridice, iar susţinătorii celui

de-al doilea curent prezintă răspunderea juridică sub două aspecte: pozitiv –

responsabilitatea juridică, şi retrospectiv, negativ – răspunderea juridică propriu-

zisă. Făcînd abstracţie de unele nuanţe, aceste curente acoperă, practic, întreg

conţinutul teoriei răspunderii juridice.

Astfel s-au conturat două categorii de relaţii conceptuale între răspundere şi

responsabilitate, un raport de independentă şi un raport de interdependenţă.

a) Răspundere şi responsabilitate – un raport de independenţă

Această perspectivă susţine că ”responsabilitatea nu îşi are fundamentul în

norma juridică şi nu presupune aplicarea constrângerilor statale”, pentru că

”responsabilitatea este una din coordonatele existenţei sociale a omului şi îşi are

fundamentul în liberul său arbitru”25. Astfel responsabilitatea este liberă de orice

condiţionare a normelor juridice fiind prezentă în orice tip de răspundere din

conglomeratul răspunderii sociale. Potrivit acestei viziunii responsabilitatea este

mult mai legată de natura umană decât de norma juridică. Cu toate acestea datorită

23 Idem, p. 281 24 Mureşan L., Poţincu C.: Etica în afaceri. Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2007, p. 36

25 Constantin Jurcă, Curs de Drept Civil, Editura Bren, București, 2007, p. 231

29

degradării naturii umane de-a lungul vremurilor afectându-i până şi libertatea se

ridică legitima întrebare în ce măsură se mai poate exercita un grad ridicat de

responsabilitate?

b) Răspundere şi responsabilitate – un raport de interdependenţă

Răspunderea reprezentă nu doar o consecinţă negativă a unui comportament

ilicit, ci şi o atitudine conştientă faţă de reglementările legale, o responsabilitate

sporită faţă de comportamentul propriu al individului, faţă de societate şi valorile

sale, atitudine care serveşte drept premisă pentru excluderea încălcării literei legii.

Răspunderea derivă din responsabilitate, răspunderea juridică este consecinţa

săvârşirii responsabile a unei fapte juridice, tragerea la răspundere juridică este

urmarea săvârşirii cu răspundere a unei fapte ilicite, adică a încălcării unei

dispoziţii legale actuale printr-un comportament acţional concret, în cunoştinţă de

cauză.26

Adepţii responsabilităţii juridice (răspunderii pozitive) se bazează pe faptul că

dreptul are rolul de stimulator al poziţiei active a subiectului de drept şi contribuie

la aceea ca statul, în cele din urmă, să fie transformat într-o societate cu autocontrol,

fundamentată pe reglementări de natură morală. Răspunderea reprezintă un

mecanism nu doar de a anihila încălcarea normelor juridice, dar şi unul de stimulare

a comportamentului activ pozitiv al subiectului, mecanism de educare juridică ce ar

avea drept temelie reglementatori interni de natură morală în calitate de garanţi ai

unei societăţi exemplare.

Responsabilitatea juridică nu apare din neant. Ea trebuie să fie reglementată de

norma juridică, determinată de ea. Din acest motiv, nici răspunderea juridică nu

există fără o obligaţie prescrisă de lege. Existenţa obligaţiilor concrete stipulate de

norma juridică reprezintă statica responsabilităţii juridice, pe cînd realizarea

acestora reprezintă dinamica ei. Comportamentul legal şi raportul juridic nu se pot

ivi fără modelul de comportament prevăzut de lege. În evoluţia sa, responsabilitatea

26 Mihai C. Gh.: Fundamentele dreptului. Teoria răspunderii juridice. Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 34.

30

parcurge cîteva etape: încorporarea regulii în norma juridică, existenţa obligaţiilor

corespunzătoare, determinarea statutului juridic; conştientizarea obligaţiilor cu

luarea unei atitudini psihice faţă de ele şi găsirea motivaţiei comportamentului;

comportamentul legal.

Răspunderea şi responsabilitatea juridică sînt două categorii distincte, dar care

au multe trăsături comune, interacţionînd şi determinîndu-se reciproc, deoarece nu

poate să existe răspundere decît numai între persoane responsabile şi libere să-şi

aleagă un anumit tip de comportament conformat sau neconformat legii.

Răspunderea şi responsabilitatea nu coincid, deoarece se întemeiază pe factori

externi diferiţi, precum diverse sînt şi obiectivele la care se raportează. Noţiunile nu

coincid nici în ce priveşte natura lor: răspunderea este mai mult de ordin normativ,

în timp ce responsabilitatea, preponderent şi direct este mai mult de ordin valoric.

B. Răspunderea Juridică

Răspunderea juridică trebuie studiată în strînsă conexiune cu cea socială,

adăugând ultimei specificul juridic, întrucât foarte mulţi savanţi, filozofi, sociologi,

definind răspunderea socială, dezvăluie doar caracterele specifice răspunderii

morale, politice şi altele, fără a evidenţia în special semnele răspunderii juridice.

Din perspectiva juriştilor răspunderea juridică este forma cea mai gravă a

răspunderii sociale şi are următoarele caracteristici:

a) Legalitatea

Răspunderea juridică ”are, întotdeauna, ca temei încălcarea sau nerespectarea

unei norme de drept”27. În absenţa încălcării dovedite a unei norme juridice nu

poate fi vorba de o răspundere juridică.

b) Instituţionalitatea

În stabilirea răspunderii juridice este, întotdeauna, necesar existenţa unei

instituţii cu competenţă specifică în acest domeniu, răspunderea juridică fiind

”legată de activitatea exclusivă a unor organe de stat care au competenţa de a

27 http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/AdrianGorun/Cap7.htm#_ftnref36

31

constata în mod oficial nerespectarea sau încălcarea normei de drept, de a aprecia

gradul de vinovăţie şi de a stabili şi aplica sancţiunea prevăzută de norma

juridică”28.

c) Obligativitatea

Aceasta este o răspundere general-obligatorie, izvorând din imperativitatea

dreptului şi capacitatea coercitivă a aparatului de stat de a interveni şi aplica, la

nevoie, constrângerea juridică;

d) Punitivă

Orice răspundere juridică aduce cu sine sancţiunea pentru faptele ilicite,

proporţional cu gravitatea acestora, ”putând antrena chiar sancţiuni privative de

libertate sau (în unele state) pedeapsa capitală”29

e) Complexă

În procesul stabilirii concrete a răspunderii juridice acesta ” nu este un act sau

demers strict juridic, ci cu valoare multiplă...de ordin moral, social, economic,

etc.”30. Astfel răspunderea juridică antreneză şi celelalte forme de răspundere

existente în societate, şi chiar, în unele situaţii, dinamizează acţiunea lor.

Literatura de speciale consacrării principii generale ale răspunderii juridice:

a. Principiul răspunderii personale- răspunderea juridică acţionează în mod

direct numai faţă de persoana vinovată de săvârşirea faptei ilicite, iar întinderea

răspunderii juridice este stabilită în funcţie de circumstanţele personale ale

autorului faptei. În virtutea acestui principiu funcţionează regula conform căreia

numai cel care a comis o încălcare a legii este pasibil de răspundere, iar pentru o

singură faptă ilicită se poate aplica o singură pedeapsă şi o singură dată

b. Principiul prezumtiei de nevinovaţie. Până la momentul rămânerii

definitive şi executori a unei hotărâri judecătoreşti de angajare a răspunderii, cel în

cauză este considerat nevinovat.

28 Idem 29 http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/AdrianGorun/Cap7.htm#_ftnref36 30 Idem

32

c. Principiul justetei sancţiunii sau al răspunderii, proporţional cu fapta

săvârşită.

Răspunderea juridică presupune o corectă corelare a gravităţii faptei cu

sancţiunea aplicată, astfel încât sancţiunea aplicată să fie proporţională cu fapta; de

aici necesitatea alegerii corecte a normei ce se aplică şi necesitatea individualizării

corecte a faptei şi sancţiunilor.

d. Principiul operativităţii şi celerităţii în tragere la răspundere.

Celeritatea reprezintă rapiditate, repeziciune, viteză. Persoanelor ce se fac

vinovate de săvârşirea unor fapte ilicite trebuie să li se aplice sancţiunile cât mai

rapid posibil după săvârşirea faptelor, pentru ca sancţiunile să-şi atingă scopul

urmărit, atât faţă de făptuitor, cât şi scopul reparatoriu educativ şi preventiv (faţă

de societate).

e. Principiul răspunderii unice pentru o faptă

Pentru o faptă, o persoană, făptuitorul, răspunde o singură dată. Dar, pot exista

şi situaţii când, prin aceeaşi faptă, au fost încălcate mai multe norme juridice, deci,

fapta ca atare constituie obiect de reglementare pentru mai multe ramuri de drept.

În doctrina juridică, sunt reţinute două categorii de condiţii, subiective şi

obicetive, fiind necesară, potrivit profesorului Adrian Gorun31, întrunirea

cumulativă a următoarelor elemente:

- existenţa subiectului răspunderii juridice;

- existenţa unei conduite ilicite a subiectului;

- existenţa vinovăţiei;

- existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul

dăunător.

31 http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/AdrianGorun/Cap7.htm#_ftnref36

33

Subiectul răspunderii juridice poate fi persoane fizice şi persoane juridice.

Pentru ca o persoană fizică să devină subiect al răspunderii juridice, trebuie să

fie îndeplinite două condiţii: să aibă capacitatea de a răspunde şi să acţioneze în

mod liber.

Subiectele colective (instituţii, organizaţii, organe de stat, autorităţi publice,

fundaţii, societăţi comerciale, regii autonome) pot deveni persoane juridice în baza

unor proceduri legale. Acestea pot răspunde numai civil şi administrativ, (nu pot

răspunde penal sau disciplinar). Răspund, în schimb, sub toate formele, persoanele

fizice cuprinse în persoanele juridice.

Conduita ilicită constituie cauza declanşării răspunderii juridice. Prin

conduita omului se înţelege un ansamblu de fapte ale individului aflate sub

controlul voinţei şi raţiunii sale. Conduita ilicită poate să constea într-o acţiune sau

inacţiune contrară prevederilor normelor juridice; acestea aparţin unei persoane

care are capacitatea de a răspunde de faptele sale. Inacţiunea constă dintr-o

abţinere a persoanei de a face ceva, reţinerea de la o acţiune la care ar fi fost

obligată, o neîndeplinire a unor fapte stabilite de lege. Omisiunea este în acest caz,

un act conştient şi voluntar de a nu face ceea ce trebuie sa facă, în virtutea

cerinţelor stabilite în norma juridică.

Vinovăţia este o condiţie fundamentală a răspunderii juridice. Aceasta poate

fi definită ca ”starea subiectivă ce caracterizează pe autorul faptei ilicite în

momentul încălcării normelor de drept; ea constă în atitudinea psihică şi de

conştiinţă negative faţă de interesele şi valorile sociale protejate de normele de

drept”32.

Formele în care apare vinovăţia sunt intenţia şi culpa (definite şi de art. 19 C.

pen.).

Intenţia- forma vinovăţiei, prin care acţiunea ilicită este orientată în mod voit,

deliberat, spre a produce efectul dorit. 32 http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/AdrianGorun/Cap7.htm#_ftnref36

34

Culpa -forma uşoară a vinovăţiei în care autorul faptei ilicite nu prevede

consecinţa faptelor sale, deşi trebuia să le prevadă sau, prevăzându-le, spera în mod

superficial că acestea nu se vor produce. Deci, culpa nu conţine dorinţa realizării

scopului nemijlocit ilicit ci acceptarea posibilităţii sau riscului producerii lui.

Pentru faptele săvârşite din culpă, răspunderea juridică este mai uşoară.

Legătura cauzală dintre fapta ilicită si rezultatul dăunător. Apare ca

raport cauzal între cauză si efect; cauza, fiind fenomenul care generează, produce

efectul. Se distinge de condiţie - complex de împrejurări care favorizează sau

frânează evoluţia cauzei spre efect.

Răspunderea juridică poate fi penală, civilă, (delictuală, contractuală),

administrativă (contravenţională) şi disciplinară.

C. Răspunderea Morală

La fel ca și răspunderea juridică, răspunderea morală este guvernată de

principii generale și speciale, cele speciale fiind următoarele33:

1) Actele săvârșite de o persoană ca urmare a unei presiuni externe nu sunt

imputabile și, deci, nu atrag după sine răspunderea morală.

2) Actele săvârșite de o persoană fără nici o intenție sau deliberare și deci, fără

participarea voinței libere nu implică răspunderea morală.

3) Omiterile în general sunt imputabile și atrag răspunderea morală, dacă sunt

săvârșite în mod liber și conștient.

4) Urmările faptelor sunt imputabile și atrag după ele răspunderea, dacă au fost

intenționate și premeditate.

5) Cooperarea împreună cu alții la săvârșirea unor fapte ilicite atrage după sine

33 Nicolae Mladin, Orest Bucevschi,Constantin Pavel, Ioan Zăgrean, Teologia Morală Ortodoxă, Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 284

35

răspunderea în măsura în care s-a participat voluntar la aceste fapte. În această

situație culpabilitatea cea mai mare revine autorului principal, iar în caz de

vinovăție egală, răspunderea e solidară.

6) Răspunderea morală este spirituală și atemporală. Din perspectiva moralei

religioase instanța ultimă în fața căruia va răspunde fiecare om este Dumnezeu, iar

hotărârea este definitivă și veșnică. Prin căință fiecare om poate schimba cursul

viitorului mare proces și să primească iertarea lui Dumnezeu.

În multe privințe răspunderea morală și cea juridică sunt asemănătoare, dar

există și diferențe, în special în ceea ce privește instanțele față de care are loc

răspunderea morală, cât și caracterul atemporal al răspunderii morale.

36

Curs 5 Sisteme Etice. Analiză Comparativă

Sistemele etice se diferențiază în funcție de răspunsul la doua categorii de

probleme:

Legitimitatea normatorului/legiuitorului

Cine sunt eu să-I judec pe alții? Cine le dă dreptul oamenilor să îmi

impune propriile lor despre bine sau rău?

Legitimitatea normei

Oamenii au fost făcuți pentru principii și reguli sau regulile pentru

oameni?

Din aceste probleme derivă relativismul și absolutismul, obiectivitatea și

subiectivismul rezultând două mari categorii de sisteme etice:

1) Sisteme relativiste numite și sisteme filozofice

2) Sisteme absolutiste sau sisteme religioase

Relativismul se referă la ceva ”care are o valoare dependentă de anumite

condiții, de un sistem de referință etc.”34. Relativiști susțin că nu există standarde

absolute, universale. Standardele etice, în opinia relativiștilor, diferă în funcție de

comunitate și istorie.

Absolutismul în contrast cu relativismul se referă la ceva ”care este

independent de orice condiții si relații, care nu este supus nici unei restricții, care

nu are limite; necondiționat, perfect, desăvârșit”35. Absolutiștii susțin că

standardele etice vin din intuiția, conștiința și revelația divină și au un caracter

universal și obligatoriu.

I. Sisteme etice relativiste

34 Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998 35 Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

37

Cele mai cunoscute și des utilizate sisteme etice, atât în etica personală, cât și în

etica aplicată:

1)Relativismul Cultural 2)Utilitarismul 3) Etica Situațională

1. Relativismul Cultural

Relativismul cultural susține că adevărul etic este condiționat de sistemul de

valori și obiceiuri morale determinate de o anumită cultură. Esența relativismului

cultural constă în faptul că binele și răul pot fi judecate în mod subiectiv sau relativ

numai prin raportarea la o anumită societate și fiecare societate își are propriul

sistem moral. Astfel, relativismul susține că nu exista standard ultim sau absolut de

bine sau rău prin care sa poată fii judecată o anumită cultura.

John Dewey, părintele educației Americane, un promoter important al acestei

teorii, afirmă că etica sau eticile, un plural intenționat care exprimă perfect tocmai

esența acestei teorii, au fost produsul unui proces evolutiv. Existența mai multor

etici este pur și simplu rezultatul particular al culturilor care le-au generat prin

organizarea valorilor și virtuților morale într-un set de principii morale, acesta fapt

fiind posibil datorită inexistenței unor norme etice fixe. Implicit Dewey suține că

nu există un standard ultim de bine sau rău.

O figură importantă care a extins ideile lui Dewey a fost William Graham

Sumner de la Universitatea Yale. El a argumentat faptul că ceea ce ne spune

conștiința noastra este în strânsă dependență de grupul social căruia îi aparținem,

valorile morale pe care le posedăm fiind parte a naturii noastre morale, chiar mai

mult un rezultat al creșterii și educației.

Lucrarea fundamentală a lui Sumner este Folkways în care susține că ”

filozofia lumii, stilurile de viață, binele, drepturile și moralitatea sunt produsul

tradițiilor (unui grup social)”36. În cercetarea efectuată Sumner a studiat diferite

tipuri de societăți , de la societăți primitive, la societăți moderne, fiind în măsură să

36 William Graham Sumner, Folkways, Ginn and Company, Boston, 1906, p.76

38

demonstreze relativismul cultural. Concluzia lui, la fel ca a lui Dewey , este că nu

exista principii etice universale, ci pur și simplu diferite condiționări culturale.

Sumner a fost convins că această diversitate a valorilor morale în mod clar

demonstrează că singură cultura determină standardele noastre etice. În esență

cultura determină ce este bine sau rău.

Un alt exponent al relativismului cultural a fost Melville J. Herskovits care în

cartea Cultural Relativism suține că ”judecățile sunt bazate pe experiență și

experiența este interpretatș de fiecare în mod individual în termenii propriei lui

culturi”37. Herskovits argumentează, chiar mai mult, că până și definiția a ceea ce

este normal și anormal este relativă cultural. Acceptarea sau respingerea de către o

anumită societate a unor prinicipii morale se datorează de fapt standardului moral

al indivizilor din acea societate .

Anthony Flew a scris cartea Evolutionary Ethics în care sugerează că într-un

fel ”toate ideile și idealurile morale își au originea în această lume … și evoluează

în mod continu”38. Acest aspect ridică întrebarea: Unde și când s-a născut prima

valoare morală? Răspunsul lui Few la acestă întrebare a fost tocmai argumentarea

faptului că o valoare vine dintr-o non-valuare.

Flew neagă existența lui Dumnezeu și implicit orice autoritate morală obiectivă

și absolută, dar în același timp el crede într-o autoritatea a unui sistem valoric.

Presupoziția lui este că valorile prin natura lor sunt în mod constant schimbabile

sau evolutive.

O altă formă de etică evolutivă este socio-biologia care l-a avut ca și

susținător pe E.O. Wilson de la Harvard University. Un principiu fundamental al

soci-biologiei este imperativul reproducerii. În opinia socio-biologiei ultimul scop

al oricărui organism viu este să supraviețuiască și să se reproducă. Astfel sistemul

moral există pentru că în cele din urmă promovează supraviețuirea și reproducerea

umană.

37 Melville J. Herskovits, Cultural Relativism, Random House, New York, 1973, p.15 38 Anthony Flew, Evolutionary Ethics, St. Martin’s Press, New York, 1973, p. 55

39

Un alt principiu fundamental al socio-biologiei este că întreg

comportamentul omului este egoist la nivelul cel mai de bază și promovează o

perspectivă foarte cinică asupra naturii umane și societății.

Promotorii relativismului cultural susțin că ceea ce noi percepem ca și

convingeri sau conștiință morală sunt produse ale culturii, singură cultura este

responsabilă de moralitatea noastră.

Într-un anumit sens ideea de relativism cultural a încurajat

multiculturalismul si postmodernismul. Potrivit acestora dacă adevărul este creat și

nu descoperit, atunci toate adevărurile create de o anumită cultura sunt în mod egal

adevăruri, însemnând că normele și instituțiile trebuie să fie considerate în mod

egal valide dacă sunt folositoare unui anumit grup de oameni într-o anumită

cultură.

Avnatajele și dezavantajele relativismului cultural ar putea fi printre altele

următoarele:

a) Un punct tare al acestui sistem etic este că nici o cultură nu deține

monopolul asupra adevărului. Relativsimul cultural ne permite nouă să fim

reținuți în judecați morale cu privire la practicile sociale ale altei culturi.

b) Slabiciunea relativismul cultural constă în faptul că nu dorește să evalueze

valorile și practicile morale ale unei altei culturi, alunecând într-o toleranță

excesivă.

c) Relativismul cultural nu a reușit să explice afirmația paradoxală că valoarea

și-ar găsi originea în non valoare deci, nu a reusit să explice care este prima

cauză care a generat sistemul valorilor morale.

d) Relativismul cultural ridică următaorea întrebare: Dacă valorile absolute nu

există transcultural sau extern unui grup , cum poate o cultură diferită

formată din diferite grupuri sociale să-și păstreze unitatea fără a se

dezintegra?

40

2. Utilitarismul Filozofii se referă la utilitarism ca la un sistem ”teleologic”. Conceptul provine

de la cuvântul grecesc telos care înseamnă ”sfârșit”, ”scop”. În esență acest sistem

etic determină moralitatea prin intermediul rezultatelor. Conceptul central este cel

al “utilităţii”, având la bază percepţia noastră cu privire la beneficiile nete

asociate unei acţiuni, cât și dezavantajele care pot fi predictibile. Întrebarea

fundamentală pe care o ridică o abordare utilitarită a morale este: Care este

beneficiul unei acțiuni?

Utilitarismul a fost fondat de filozoful Jeremy Bentham (1748-1832) și

dezvoltat de John Stuart Mill (1806-1873). Bentham a dezvoltat un sistem etic in

jurul ideii de placere, zidind acest sistem pe hedonismul antic, care căuta

împlinirea plăcerii și evitarea durerii fizice. Cele mai morale acțiuni sunt acelea

care maximizează plăcerea și minimalizează durerea, numit și ”calculus

utilitarian”.

În lucrarea sa Introduction to the Principles of Morals and Legislation (1781),

Bentham , argumentează ideea că natura a fost plasată sub guvernarea a doi stăpâni

suverani: durerea și plăcerea. Durerea și plăcerea nu numai că explică acțiunile

noastre, dar de asemenea ne ajută să definim ceea ce este bine și ceea ce este rău.

Astfel etica așa cum a fost concepută de Bentham se fundamentează pe

faptul că valoarea morală a conduitei unei persoane poate fi determinată numai

prin consecinţele comportamentului acesteia, respectiv beneficiile şi satisfacţiile

sufleteşti pe care aceasta le poate procura.

Stuart Mill modifică utilitarismul lui Bentham, folosind același ”calculus

utilitarist”, fără a se focalize, în schimb, pe aspectul cantitativ (maximizarea

bucuriei), el are un utilitarism al regulii sau normei. Potrivit lui Mill noi putem

dezvolta norme care să determine ceea ce este bine bazat pe ceea ce a produs cele

mai bune consecințe pentru oameni în trecut. Cu alte cuvinte el face distincţia între

41

diferite tipuri de plăcere, considerând că, în evaluarea morală, ar trebui luate în

considerare preferinţele, mai degrabă decât plăcerile. Cu toate că utilitarismul este un sistem etic atractiv pentru cei mai mulți

oameni acesta ridică următoare probleme:

a) Utilitarismul a condus la mentalitatea ”scopul scuză mijloacele”. Dacă

această abordare este adevărată atunci Holocaustul a fost un lucru bun pentru că

scop ultim a fost purificarea rasei umane.

b) Utilitarismul nu poate să faciliteze promovarea și protejarea dreptului

minorităților datorită orientării spre obținerea celui mai mare bine pentru cei mai

mulți, iar cei cei mai puțini nu mai contează.

c) Utilitarismul nu poate prevedea consecințele. Dacă moralitatea se bazează pe

rezultate atunci noi ar trebui să fim omniscienți pentru a putea cu acuratețe să

anticipăm rezultatele unei acțiuni.

d) Utilitarismul nu asigură o temelie obiectivă și consistentă pentru a judeca

rezultatele pentru că rezultatele sunt mecanismul folosit pentru a judeca acțiunea în

sine.

3. Etica situațională Etica situațională este o formă destul de populară a utilitarismului avându-l

ca și promotor pe Joseph Fletcher (1905-1991) prin cartea sa Situation Ethics:

The New Morality. Cu toate că a stiut faptul că etica situațională este în esența ei o

etică utilitaristă el a înlocuit principiul plăcerii cu principiul dragostei.

Fletcher a dezvoltat acest sistem etic ca o alternativă la legalismul sau

antinomianismul39 vremurilor sale susținând că nici o lege nu poate fi mai

universală ca această lege a iubirii. Iubirea la care se referă el este acel agape al

grecilor prin care descrieau iubirea divină totalmente distinctă de iubirea umană.

Această iubire a devenit esențială în creștinism.

Pentru Fletcher această lege a iubirii se va aplica diferit in functie de

contextele diferite, iar semnificația iubirii este determinată de situație. Ceea ce într-

39 Respingerea toată a legilor

42

o anumită situație poate să constituie o expresie a iubirii, aceiași acțiune într-o altă

situație poate să fie percepută ca o lipsă a iubirii.

O analiză a acestui sistem etic a condus la următoarele concluzii:

a) La fel ca utilitarismul etica situațională tinde să definească moralitatea

după mentalitate ”scopul scuză mijloacele”.

b) Cea mai mare problemă a eticii situaționale este că legea iubirii este un

concept prea general, iubirea fiind definită diferit de fiecare persoană sau grup.

c) Etica situațională suferă de aceeași problemă a faptului că nu poate fii

predictibilă în mod absolut cu privire la consecințe sau rezultate. Chiar Fletcher a

recunoscut că ”noi nu putem întotdeauna să ghicim viitorul, dar chiar și așa noi

suntem forțați să încercăm”40.

II. Sisteme etice absolutiste

Absolutiștii, în contrast cu relativiști, susțin existența unui adevăr universal și

supranatural, moralitatea fiind în strânsă legătură cu religia. Întrebarea principal

ridicată de-a lungul secolelor a fost: Depinde moralitata de religie?

Una dintre opiniile conturate a fost că etica este idependentă de religie,

această teorie purtând numele de teza autonomiei 41, fiind fundamentată pe

următoarele afirmații:

a) Moralitatea nu își are originea în Dumezeu.

b) Dreptatea și nedreptatea nu sunt bazate doar pur și simplu pe voia lui

Dumnezeu .

c) În esență sunt argumente pentru a acționa fie într-un mod, fie în alt mod,

care ar putea fi percepute ca independent de voia lui Dumnezeu

O altă opinie conturată față de raportul moralitate – religie este teoria

40 Joseph Fletcher, Situation Ethics: The New Morality, Westminster, Philadelphia, 1966, p. 136 41 Louis P. Pojman, Ethics, Thomson Wadsworth, Belmont, CA, 2006, p. 194

43

Poruncii Divine42 (Divine Command Theory - DCT), principiile etice ne fiind

altceva decât poruncile lui Dumnezeu. Astfel moralitatea, în sens universal și

authentic,nu poate să existe fără Dumnezeu.

Tezele principale al teoriei Poruncii Divine sunt:

a) Moralitatea își are originea în Dumnezeu

b) Dreptatea morală înseamnă în mod simplu ”voința lui Dumnezeu”, iar

nedreptatea morală înseamnă ”fiind împotriva voiei lui Dumnezeu”.

c) În mod esențial moralitatea se bazează pe voința divină și nu pe argument

independente pentru acțiune.

Cele trei mari religii monoteiste (iudaism, creștinism și islamul) sunt

promotarele sistemului etic absolutist. Fundamental pentru religia iudaică sunt trei

convingeri43: a) Dumnezeu este unul singur, creator al cerurilor și pământului și

conduce lumea cu milă și dreptate; b) Torah este Cuvântului lui Dumnezeu către

omenire; c) Cuvântul lui Dumnezeu a venit mai întîi la poporul Israel.

În Isalam principiile morale se găsesc în Koran care, în opinia

musulmanilor, nu trebuie privit ca și o lucrarea a lui Mohamed, ci ca pe o revelație

de la Allah prin Mohamend. Fazlur Rahman oferă două argumente pentru urmarea

eticii din Koran: ”Mai întâi musulmanii cred faptul că Koranul este Cuvântul lui

Dumnezeu. În al doilea rând ei cred faptul că Koranul conține răspunsuri la toate

problemele actuale și potențiale”44 .

Înțelegerea cu privire la etică a creștinismului are ca punct de plecare

ipoteza că Dumnezeu există și s-a revelat (descoperit) pe sine umanității. El a ales

să se reveleze pe sine în natură, conștiința umană și în persoana Mântuitorului

Iisus. Caracterul lui Dumnezeu este standardul ultim de bine și rău, iar Biblia, cu

toate că a fost scrisă cu mult timp înainte, conține principii actuale și universale de

evaluare a moralității.

42 Ibidem, p. 193 43 Roger H. Crook, An introducion to Christian ethics, Person Prentince Hall, New Jersey, 2007, p.13 44 Fazlur Rahman, Law and Ethics in Islam, in Hovannisian, Ethics in Islam,p. 14

44

CURS 6

CODUL DEONTOLOGIC AL AVOCAȚILOR DIN UNIUNEA EUROPEANĂ45

1. PREAMBUL

1.1. Misiunea avocatului

Într-o societate întemeiată pe respect faţă de justiţie, avocatul îndeplineşte un

rol eminent. Misiunea sa nu se limitează doar la executarea fidelă a unui mandat în

cadrul legii. Într-un Stat de drept, avocatul este indispensabil justiţiei şi

justiţiabililor şi are sarcina de a apăra drepturile şi libertăţile acestora: el este

deopotrivă sfătuitorul şi apărătorul clientului său.

Misiunea lui îi impune îndatoriri şi obligaţii multiple, uneori aparent

contradictorii, faţă de:

Client,

Tribunale şi celelalte autorităţi în faţa cărora avocatul îşi asistă sau îşi

reprezintă clientul,

Profesia sa în general şi fiecare confrate în particular,

Public, pentru care o profesie liberală şi independentă, supusă respectării

normelor pe care ea şi le-a impus, este un mijloc esenţial de apărare a drepturilor

omului în faţa Statului şi a altor puteri.

1.2. Natura normelor deontologice

1.2.1. Normele deontologice sunt destinate să garanteze, prin acceptarea lor

liber consimţită, buna îndeplinire de către avocat a misiunii sale, recunoscută ca

fiind indispensabilă pentru buna funcţionare a oricărei societăţi omeneşti.

Nerespectarea acestor norme de către avocaţi va duce, în ultimă instanţă la o

sancţiune disciplinară.

45 Emitent: CCBE - Consiliul Barourilor Uniunii Europene; Comisia Permanentă a UNBR, prin Decizia nr. 1486/2007 a decis că: „(…) Codul deontologic al avoca ilor din Uniunea Europeană, adoptat la data de 28 octombrie 1998 şi ulterior modificat în Sesiunile plenare ale Consiliului Barourilor Uniunii Europene (CCBE) din 28 noiembrie 1998, 6 decembrie 2002 şi 19 mai 2006 (…) se aplică în România ca fiind şi Codul deontologic al avocatului român, începând de la data de 1 ianuarie 2007”

45

1

1.2.2. Fiecare barou are normele sale specifice, care derivă din propriile sale

tradiţii. Ele sunt adaptate organizării şi domeniului de activitate al profesiei în

respectivul Stat-membru, precum şi procedurilor juridice, procedurilor

administrative şi legislaţiei naţionale. Nu este nici posibil şi nici nu este de dorit ca

acestea să fie dezrădăcinate sau să se încerce generalizarea unor norme care nu sunt

susceptibile de a fi generalizate.

Normele specifice fiecărui barou se referă totuşi la aceleaşi valori şi relevă,

de cele mai multe ori, o bază comună.

3. Obiectivele Codului

1.3.1. Funcţionarea progresivă a Uniunii Europene şi a Spaţiului economic

european şi intensificarea activităţii avocatului dincolo de frontiere, în interiorul

Spaţiului economic european au făcut necesară, pentru binele public, definirea unor

norme uniforme, aplicabile oricărui avocat din Spaţiul economic european, pentru

activitatea desfăşurată dincolo de frontiere, indiferent care ar fi baroul din care face

parte respectivul avocat. Scopul definirii unor astfel de norme este îndeosebi acela

de a atenua dificultăţile care derivă din aplicarea unei duble deontologii, aşa cum se

prevede în art. 4 al Directivei 77/249, din 22 martie 1977.

1.3.2. Organizaţiile reprezentative ale profesiei de avocat reunite în cadrul

CCBE doresc ca normele Codului, enunţate mai jos să fie recunoscute, din acest

moment, ca fiind expresia convingerii împărtăşite de toate Barourile din Uniunea

Europeană şi din Spaţiul economic european, să fie făcute aplicabile, în termenul

cel mai scurt, în funcţie de procedurile naţionale şi/sau ale Spaţiului economic

european cu privire la activitatea de dincolo de frontiere a avocatului din Uniunea

Europeană şi din Spaţiul economic european, să fie luate în considerare la

efectuarea oricărei revizuiri a normelor deontologice interne, în vederea armonizării

progresive a acestora din urmă.

Ele doresc, printre altele, ca, în măsura posibilului, normele deontologice

interne să fie interpretate şi aplicate într-o manieră conformă acelora din prezentul

Cod.

46

Atunci când normele din prezentul Cod vor fi fost făcute aplicabile în

activitatea de dincolo de frontiere, avocatul va rămâne supus normelor baroului din

care face parte, în măsura în care acestea din urmă concordă cu cele ale prezentului

Cod.

1.4. Domeniul de aplicare "ratione personae"

Normele de mai jos vor fi aplicate avocaţilor din Uniunea Europeană şi din

Spaţiul economic european, aşa cum sunt ele definite în Directiva 77/249 din 22

martie 1977.

1.5. Domeniul de aplicare "ratione materiae"

Fără a contraveni încercării de a realiza o armonizare progresivă a normelor

deontologice aplicabile într-un cadru unic, naţional, normele expuse mai jos vor fi

aplicate activităţii desfăşurate de avocat dincolo de frontiere, în interiorul Uniunii

Europene şi în Spaţiul economic european. Prin activitatea de dincolo de frontiere

se înţelege:

(a) orice raport profesional cu un avocat dintr-un alt Stat-membru

(b) activităţile avocatului într-un alt Stat-membru, chiar dacă avocatul nu se

deplasează efectiv acolo.

1.6. Definţii

În normele prezentului Cod, expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:

Prin "Stat-membru de provenienţă" se înţelege Statul-membru din care face parte

Baroul căruia îi aparţine avocatul.

Prin "Stat-membru gazdă" se înţelege oricare alt Stat-membru în care avocatul

desfăşoară o activitate dincolo de graniţele Statului său.

Prin "autoritate competentă" se înţelege organizaţia/organizaţiile

profesională/profesionale sau autorităţile respectivului Stat-membru care au

competenţa de a stabili normele profesionale şi/sau deontologice şi de a exercita

controlul disciplinar asupra avocaţilor.

2. PRINCIPII GENERALE

47

2.1. Independenţa

2.1.1. Multitudinea îndatoririlor care îi revin avocatului impune din partea

acestuia o independenţă absolută, liberă de orice presiune, îndeosebi de cea derivată

din propriile sale interese sau datorată influenţelor din afară. Această independenţă

este, de asemenea, necesară atât pentru încrederea în justiţie, cât şi pentru

încrederea în imparţialitatea judecătorului. Prin urmare, avocatul trebuie să evite

orice prejudiciere a independenţei sale şi să vegheze la a nu neglija etica sa

profesională din dorinţa de a fi pe plac clienţilor săi, judecătorului sau terţilor.

2.1.2. Această independenţă este necesară atât în activitatea juridică, cât şi în

alte probleme de natură juridică, iar consilierea acordată de avocat clientului său nu

are nici o valoare reală atunci când ea a fost făcută doar de complezenţă sau din

interes personal ori sub efectul unei presiuni din afară.

2.2. Încrederea şi integritatea morală

Nu pot exista relaţii bazate pe încredere, atunci când cinstea, probitatea,

spiritul de dreptate şi sinceritatea avocatului sunt puse sub semnul îndoielii. Pentru

avocat, aceste virtuţi tradiţionale sunt obligaţii profesionale.

2.3. Secretul profesional

2.3.1. Prin însăşi natura misiunii sale, avocatul este depozitarul secretelor

clientului său şi destinatarul comunicărilor de natură confidenţială. Fără o garanţie a

confidenţialităţii, încrederea nu poate exista. Prin urmare, secretul profesional este

recunoscut ca fiind deopotrivă un drept şi o îndatorire fundamentală şi primordială a

avocatului.

Obligaţia avocatului cu privire la secretul profesional serveşte atât intereselor

administraţiei judiciare, cât şi intereselor clientului. În consecinţă, ea trebuie să

beneficieze de o protecţie din partea Statului.

2.3.2. Avocatul trebuie să respecte secretul oricărei informaţii confidenţiale de

care ia cunoştinţă în cadrul activităţii sale profesionale.

48

2.3.3. Această obligaţie nu este limitată în timp.

2.3.4. Avocatul impune angajaţilor săi şi oricărei persoane care colaborează cu

el în activitatea sa profesională să respecte secretul profesional.

2.4. Respectarea deontologiei altor barouri

În aplicarea normelor de drept ale Uniunii Europene şi ale Spaţiului economic

european, avocatul dintr-un Stat-membru poate fi obligat să respecte deontologia

unui barou dintr-un Stat-membru gazdă. Avocatul are datoria de a se informa asupra

normelor deontologice pe care trebuie să le respecte în exercitarea unei activităţi

specifice.

Organizaţiile membre ale CCBE sunt obligate să depună codurile lor

deontologice la Secretariatul CCBE, pentru ca orice avocat să-şi poată procura o

copie de la respectivul secretariat.

2.5. Incompatibilităţi

2.5.1. Pentru a-i permite avocatului să-şi exercite funcţiile cu independenţa

necesară şi de o manieră corespunzătoare îndatoririi sale de a participa la

administrarea justiţiei, exercitarea anumitor profesii sau a anumitor funcţii este

incompatibilă cu profesia de avocat.

2.5.2. Avocatul care asigură reprezentarea sau apărarea unui client în faţa

justiţiei sau în faţa autorităţilor publice ale unui Stat-membru gazdă va respecta

normele de incompatibilitate aplicabile avocaţilor din respectivul Stat-membru.

2.5.3. Avocatul stabilit într-un Stat-membru gazdă şi care doreşte să se

angajeze acolo în mod direct într-o activitate comercială sau într-o altă activitate

diferită de profesia sa de avocat, este obligat să respecte normele de

incompatibilitate, aşa cum sunt ele aplicate avocaţilor din respectivul Stat-membru.

2.6. Publicitatea personală

2.6.1. Avocatul este autorizat să informeze publicul despre serviciile pe care

le oferă, cu condiţia ca informaţia să fie fidelă, veridică şi cu respectarea secretului

profesional şi a altor principii esenţiale ale profesiei.

2.6.2. Publicitatea personală făcută de un avocat, indiferent de mijlocul media

utilizat, de exemplu: presa, radioul,televiziunea, comunicarea comercială

49

electronică sau altele, este autorizată în măsura în care ea respectă condiţiile art.

2.6.1.

2.7. Interesul clientului

Sub rezerva normelor legale şi deontologice, avocatul are obligaţia de a apăra

întotdeauna cât mai bine interesele clientului său, chiar în raport de propriile sale

interese, interesele vreunui confrate sau cele ale profesiei în general.

2.8. Limitarea răspunderii avocatului faţă de client

În măsura în care legislaţia Statului-membru de provenienţă şi legislaţia

Statului-membru gazdă autorizează acest lucru, avocatul poate să limiteze

răspunderea sa faţă de client, în conformitate cu normele Codului deontologic pe

care s-a obligat să îl respecte.

3. RELAȚIILE CU CLIENŢII

3.1. Iniţierea şi încetarea relaţiilor cu clientul

3.1.1. Avocatul nu acţionează decât atunci când este împuternicit de clientul

său, exceptând cazul în care el a primit o însărcinare în acest sens din partea unui alt

avocat care îl reprezintă pe client sau din partea unei instan e competente.

Avocatul trebuie să se străduiască, în mod rezonabil, să cunoască identitatea,

competenţa şi posibilităţile persoanei sau ale autorităţii prin intermediul căreia a

fost împuternicit, atunci când circumstanţe specifice relevă că această identitate,

această competenţă sau aceste posibilităţi sunt îndoielnice.

3.1.2. Avocatul îşi sfătuieşte şi îşi apără clientul cu promptitudine, în mod

conştiincios şi cu diligenţă. El îşi asumă personal răspunderea pentru misiunea care

i-a fost încredinţată. Avocatul îşi informează clientul cu privire la evoluţia cauzei

care i-a fost încredinţată.

3.1.3. Avocatul nu acceptă să-i fie încredinţată o cauză atunci când ştie sau

când ar trebui să ştie că el nu are competenţa necesară pentru a se ocupa de această

cauză, exceptând cazul în care cooperează cu un avocat care are competenţa

necesară.

Avocatul nu poate accepta o cauză atunci când, datorită altor obligaţii, se află

în imposibilitatea de a se ocupa de ea cu promptitudine.

50

3.1.4. Avocatul care îşi exercită dreptul de a nu se mai ocupa de o cauză

trebuie să se asigure că respectivul client poate găsi, în timp util, un alt confrate care

să-i ofere asistenţă juridică, pentru a se evita prejudicierea clientului.

3.2. Conflictul de interese

3.2.1. Avocatul nu trebuie să fie sfătuitorul şi nici reprezentantul sau

apărătorul a mai mult de un client într-una şi aceeaşi cauză, atunci când există

conflict de interese între respectivii clien i sau când riscul unui astfel de conflict este

evident.

3.2.2. Avocatul trebuie să se abţină să se mai ocupe de cauzele tuturor

clienţilor implicaţi, atunci când se iveşte un conflict de interese, când secretul

profesional riscă să fie violat sau când independenţa să riscă să fie ştirbită.

3.2.3. Avocatul nu poate accepta o cauză a unui nou client, dacă secretul

informaţiilor încredinţate de un vechi client riscă să fie violat sau atunci când

cunoaşterea de către avocat a cauzelor vechiului său client îl favorizează pe noul

client în mod nejustificat.

3.2.4. În cazul în care avocaţii exercită profesia în grup, paragrafele 3.2.1.,

3.2.2. şi 3.2.3. sunt aplicabile grupului în ansamblu şi tuturor membrilor săi.

3.3. Pactul „de quota litis”

3.3.1. Avocatul nu poate să-şi fixeze onorariile pe baza unui pact „de quota

litis”.

3.3.2. Pactul „de quota litis” este o convenţie încheiată între avocat şi clientul

său, înainte de încheierea definitivă a unei cauze care prezintă interes pentru acest

client, convenţie prin care clientul se angajează să îi plătească avocatului o parte

dinceea ce rezultă de pe urma cauzei, fie că plata constă într-o sumă de bani, fie în

orice alt bun sau valoare.

3.3.3. Nu constituie un astfel de pact convenţia care prevede stabilirea

onorariului în funcţie de valoarea litigiului de care se ocupă avocatul, atunci când

această valoare este corespunzătoare unui tarif oficial sau dacă ea este admisă de

autoritatea competentă de care depinde avocatul.

51

3.4. Stabilirea onorariilor

3.4.1. Avocatul trebuie să-şi informeze clientul cu privire la tot ceea ce cere cu

titlu de onorarii, iar valoarea însumată a onorariilor sale trebuie să fie echitabilă şi

justificată.

3.4.2. Sub rezerva unei convenţii contrare, încheiată legal între avocat şi

clientul său, modalitatea de calculare a onorariilor trebuie să fie în conformitate cu

normele baroului din care face parte avocatul. Dacă avocatul este membru al mai

multor barouri, normele aplicabile vor fi cele ale baroului cu care avocatul şi

clientul său au cele mai strânse relaţii.

3.5. Aconturi asupra onorariilor şi cheltuielilor

Când avocatul solicită vărsarea unui acont cu titlu de avans asupra cheltuielilor

şi/sau a onorariilor, acesta nu trebuie să depăşească o estimare rezonabilă a

onorariilor şi a cheltuielilor probabile pe care cauza le implică.

În caz de neplată a avansului solicitat, avocatul poate să renunţe să se mai

ocupe de cauză sau se poate retrage, cu condiţia respectării dispoziţiilor art. 3.1.4.

3.6. Împărţirea onorariilor cu o persoană care nu este avocat

3.6.1. Sub rezerva dispoziţiei de mai jos, avocatului îi este interzis să îşi

împartă onorariile cu o persoană care nu este avocat, exceptând cazul în care

asocierea dintre avocat şi o altă persoană este autorizată de legislaţia Statului-

membru din care face parte avocatul.

3.6.2. Norma din art. 3.6.1. nu se aplică sumelor sau compensaţiilor vărsate de

către avocat moştenitorilor unui confrate decedat sau unui confrate care şi-a dat

demisia pentru a se prezenta ca succesor al clientelei respectivului confrate.

3.7. Soluţionarea corespunzătoare costului şi beneficiului ajutorului legal

3.7.1. Avocatul trebuie să încerce, în orice moment, să găsească o soluţionare

a litigiului clientului său care să fie corespunzătoare costului cauzei, şi va trebui ca,

în momentele oportune, să îşi consilieze clientul cu privire la oportunitatea de a

căuta să ajungă la o înţelegere sau de a face apel la soluţii alternative pentru a

încheia litigiul.

52

3.7.2. În cazul în care clientul este susceptibil să beneficieze de apărare din

oficiu, avocatul are obligaţia să-l informeze despre aceasta.

3.8. Fondurile clienţilor

3.8.1. Dacă, la un moment dat, avocatul deţine fonduri în numele clienţilor

săi sau în numele unor terţi (denumite în continuare "Fonduri-Clien i"), el este

obligat să respecte următoarele norme:

3.8.1.1. Fondurile-Clienţi vor fi întotdeauna păstrate într-un cont deschis la o

bancă sau la o instituţie similară, agreată de autoritatea publică. Toate Fondurile-

Clienţi primite de un avocat trebuie să fie vărsate într-un astfel de cont, cu excepţia

cazului în care există o autorizare expresă sau implicită din partea clientului

specificând o altă destinaţie a acestora.

3.8.1.2. Orice cont deschis în numele avocatului şi în care sunt depuse

Fonduri- Clienţi este însoţit de specificaţia că fondurile depuse în acel cont sunt

deţinute în numele clientului (clienţilor) avocatului.

3.8.1.3. Conturile avocaţilor în care sunt vărsate Fondurile-Clienţi trebuie să

fie acoperite, în mod constant, cel puţin la nivelul valorii totale a Fondurilor-Clienţi

deţinută de avocat.

3.8.1.4. Fondurile-Clienţi trebuie să fie imediat vărsate clienţilor sau în

condiţiile autorizate de către client.

3.8.1.5. Cu excepţia cazurilor în care există norme de drept contrare sau o hotărâre

judecătorească şi un acord expres şi implicit al clientului în numele căruia se face

plata, sunt interzise orice plăţi efectuate, prin intermediul Fondurilor-Clienţi, în

numele clientului pentru o terţă persoană, inclusiv:

(a) plăţile făcute unui client sau pentru un client din fondurile aparţinând unui

alt client;

(b) extragerea onorariilor avocatului.

3 efectuate cu Fondurile-Clienţi, diferenţiind Fondurile-Clienţi de celelalte

sume de ţinute de avocat, evidenţe pe care le remite clientului, la cerere.

3.8.1.7. Autorităţile competente ale Statelor-membre sunt autorizate să

verifice şi să examineze, păstrând secretul profesional, documentele legate de

53

Fondurile-Clienţi, pentru a se asigura că normele pe care le-au fixat sunt bine

respectate, precum şi pentru a sancţiona abaterile de la aceste norme.

3.8.2. Sub rezerva a ceea ce urmează şi fără a încălca normele prevăzute în

art. 3.8.1. de mai sus, avocatul care de ine Fonduri-Clien i în cadrul unei activită i

profesionale exercitată într-un alt Stat-membru trebuie să respecte normele cu

privire la depozitul şi contabilitatea Fondurilor-Clien i aplicate de baroul din care

face parte avocatul, în Statul-membru de provenienţă.

3.8.3. Avocatul care îşi exercită activitatea într-un Stat-membru gazdă poate,

cu acordul autorită ilor competente din Statul-membru din care provine şi al

autorităţilor competente din Statul-membru gazdă, să se conformeze exclusiv

normelor acestuia din urmă fără a fi obligat să respecte normele Statului-membru

din care provine. În acest caz, avocatul este obligat să ia măsurile necesare pentru a-

şi informa clienţii că el respectă normele aplicabile în Statul-membru gazdă.

3.9. Asigurarea pentru răspunderea profesională

3.9.1. Avocatul trebuie să aibă o asigurare permanentă pentru răspunderea sa

profesională, în limite rezonabile, ţinând cont de natura şi de amploarea riscurilor pe

care şi le asumă prin exercitarea activităţii sale.

3.9.2. Un avocat care prestează servicii într-un Stat-membru gazdă, în care îşi

exercită activitatea profesională, este supus următoarelor dispoziţii:

.8.1.6. Avocatul ţine evidenţe complete şi precise ale tuturor operaţiunilor

3.9.2.1. Avocatul trebuie să se conformeze dispozi iilor referitoare la obligaţia

de a se asigura pentru răspunderea profesională, aplicabile în Statul-membru din

care provine.

3.9.2.2. Când avocatul, care este obligat să subscrie o astfel de asigurare în

Statul- membru din care provine, exercită o activitate profesională într-un Stat-

membru gazdă, el trebuie să se străduiască să obţină o extindere a acestei asigurări

şi asupra activităţii profesionale pe care o exercită în Statul-membru gazdă.

3.9.2.3. Atunci când normele din Statul-membru din care provine avocatul nu-l

obligă pe avocat să subscrie o astfel de asigurare, sau când extinderea asigurării

vizate la art. 3.9.2.2. sus-menţionat se dovedeşte imposibilă, avocatul trebuie să

54

încheie totuşi o asigurare pentru activitatea profesională desfăşurată într-un Stat-

membru gazdă, respectiv pentru serviciile prestate clienţilor din acest Stat-membru,

asigurare care să fie cel puţin egală cu cea care se aplică avocaţilor din Statul-

membru gazdă, exceptând cazul în care îi este imposibil să obţină o astfel de

asigurare.

3.9.2.4. În cazul în care avocatul nu poate obţine o asigurare în conformitate

cu normele sus-menţionate, el trebuie să-i informeze pe aceia dintre clienţii săi care

riscă să fie prejudicia şi din această cauză.

3.9.2.5. Avocatul care îşi exercită activitatea într-un Stat-membru gazdă

poate, cu acordul autorităţilor competente din Statul-membru din care provine şi al

celor din Statul-membru gazdă, să se conformeze în exclusivitate normelor

aplicabile asigurării pentru răspunderea profesională în Statul-membru gazdă. În

acest caz, avocatul are obligaţia de a lua măsurile necesare pentru a-şi informa

clienţii că asigurarea sa este în conformitate cu normele aplicabile în Statul-membru

gazdă.

4. RELAŢIILE CU MAGISTRAŢII

4.1. Deontologia aplicabilă în activitatea judiciară

Avocatul care se prezintă în faţa unei jurisdicţii dintr-un Stat-membru sau

participă la o procedură în faţa unei astfel de jurisdicţii trebuie să respecte normele

deontologice aplicabile în respectiva jurisdicţie.

4.2. Caracterul contradictoriu al dezbaterilor

Avocatul trebuie să respecte, în orice circumstanţă, caracterul contradictoriu

al dezbaterilor. El nu poate, de exemplu, să contacteze un judecător, cu privire la o

cauză, fără a-l informa în prealabil pe avocatul părţii adverse. El nu poate transmite

unui judecător acte, note sau alte documente, fără ca acestea să fi fost comunicate,

în timp util, avocatului părţii adverse, cu excepţia cazurilor în care respectivele

demersuri sunt autorizate prin normele de procedură aplicabile. În măsura în care

normele de drept nu interzic acest lucru, avocatul nu poate să divulge sau să supună

55

instanţelor o propunere de soluţionare a cauzei, făcută de partea adversă sau de către

avocatul acesteia, fără o autorizare expresă din partea avocatului părţii adverse.

4.3. Respectul faţă de judecător

Avocatul va da dovadă de respect şi de loialitate faţă de oficiile judecătorului,

dar, în acelaşi timp, îşi va apăra clientul în mod conştiincios şi fără teamă, fără a

ţine cont de propriile sale interese şi nici de vreo consecinţă de orice fel ce l-ar

putea privi pe el sau pe oricare altă persoană.

4.4. Informaţii false sau susceptibile de a induce în eroare

Avocatul nu trebuie, în nici un moment, să furnizeze judecătorului, cu bună

ştiinţă, o informaţie falsă sau de natură să îl inducă pe acesta în eroare.

4.5. Aplicarea în cazul arbitrilor şi al persoanelor exercitând funcţii similare

Normele aplicabile în cazul relaţiilor dintre un avocat şi un judecător se

aplică, în egală măsură, şi în cazul relaţiilor avocatului cu un arbitru, cu un expert

sau cu orice altă persoană însărcinată, în mod ocazional, să îl asiste pe judecător sau

pe arbitru.

5. RELAŢIILE DINTRE AVOCAŢI

5.1. Confraternitatea

5.1.1. Confraternitatea impune ca relaţiile dintre avocaţi să fie bazate pe

încredere, spre interesul clientului şi pentru a evita atât procesele inutile cât şi orice

comportament susceptibil să impieteze reputaţia profesiei. Totuşi, ea nu trebuie să

pună niciodată în opoziţie interesele avocaţilor şi interesele clientului.

5.1.2. Avocatul recunoaşte drept confrate pe orice avocat dintr-un alt Stat-

membru; el manifestă faţă de acesta un comportament colegial şi loial.

5.2. Cooperarea dintre avocaţii din State-membre diferite

5.2.1. Este de datoria oricărui avocat căruia i se adresează unui confrate dintr-

un alt Stat-membru să se abţină să accepte o cauză pentru care nu are competenţa

necesară; într-o astfel de situaţie, el trebuie să îşi ajute confratele să intre în contact

cu un avocat care să fie în măsură să-i ofere serviciul cerut.

56

5.2.2. Atunci când avocaţii din două State-membre diferite lucrează

împreună, amândoi au datoria de a ţine cont de diferenţele care pot exista între

sistemele lor legislative, barourile lor, competenţele şi obligaţiile lor profesionale.

5.3. Corespondenţa transmisă între avocaţi

5.3.1. Avocatul, care adresează unui confrate dintr-un alt Stat-membru o

comunicare căreia doreşte să i se confere un caracter "confidenţial" sau "without

prejudice", va trebui să precizeze în clar acest lucru încă din momentul expedierii

respectivei comunicări.

5.3.2. În cazul în care destinatarul comunicării nu este în măsură să îi confere

acesteia un caracter "confidenţial" sau "without prejudice", el va trebui să o

returneze expeditorului fără a lua cunoştinţă de conţinutul acesteia.

5.4. Onorariile pentru recomandare

5.4.1. Avocatul nu poate nici să pretindă şi nici să accepte din partea unui alt

avocat sau din partea vreunui terţ un onorariu, un comision sau vreo altă

compensaţie pentru faptul că a recomandat un avocat unui client sau că a trimis un

client la un avocat.

5.4.2. Avocatul nu poate plăti nimănui un onorariu, un comision şi nici vreo

altă compensaţie în contrapartidă pentru că i-a fost prezentat un client.

5.5. Comunicarea cu partea adversă

Avocatul nu poate intra în relaţie directă cu o persoană, cu privire la o anume

cauză, atunci când ştie că respectiva persoană este reprezentată sau asistată de un alt

avocat, exceptând cazul în care el are acordul confratelui său şi cu obligaţia de a-l

ţine la curent pe acesta din urmă.

5.6. (Abrogat prin Hotărârea Sesiunii Plenare a CCBE, la Dublin, în 6

decembrie 2002.)

5.7. Răspunderea pecuniară

În relaţiile profesionale dintre avocaţii unor barouri din State-membre

diferite, avocatul care nu se limitează doar la a recomanda un confrate unui client

sau la a i-l prezenta ci încredinţează o cauză unui omolog al său ori îl consultă într-o

cauză, este personal obligat, chiar în caz de neprezentare a clientului, să-i achite

57

confratelui din străinătate, pentru consiliere, onorariile, cheltuielile şi sumele

avansate de către acesta din urmă din propriul buget. Totuşi, respectivii avocaţi pot

conveni, încă din momentul demarării acestor relaţii, stabilirea unor dispoziţii

speciale cu privire la acest subiect. În plus, avocatul poate, în orice moment, să

limiteze obligaţia sa personală la nivelul valorii totale a onorariilor, cheltuielilor şi

sumelor avansate de confratele străin până la data notificării transmise acestuia din

urmă cu privire la decizia sa de a-şi declina răspunderea pe viitor.

5.8. Pregătirea tinerilor avocaţi

Pentru a întări încrederea şi cooperarea dintre avocaţii din State-membre

diferite şi spre interesul bine înţeles al clienţilor, este necesar să fie încurajată

dobândirea unei mai bune cunoaşteri a legilor şi a normelor procedurale aplicabile

în diferitele State- membre. În acest scop, în cadrul obligaţiei sale profesionale de a

asigura pregătirea tinerilor, avocatul va lua în considerare necesitatea pregătirii unor

tineri confraţi din alte State-membre.

5.9. Litigiile dintre avocaţii din mai multe State-membre

5.9.1. Atunci când un avocat este de părere că un confrate dintr-un alt Stat-

membru a încălcat o normă deontologică, el trebuie să-şi atenţioneze confratele

asupra acestui lucru.

5.9.2. Atunci când între avocaţii din mai multe State-membre apare vreun

diferend personal, de natură profesională, aceştia trebuie să încerce mai întâi să-l

soluţioneze pe cale amiabilă.

5.9.3. Înainte de a angaja o procedură împotriva unui coleg dintr-un alt Stat-

membru, pe tema unui diferend de tipul celui menţionat la paragrafele 5.9.1. şi

5.9.2., avocatul trebuie să informeze barourile din care fac parte cei doi avocaţi,

pentru a permite respectivelor barouri să-şi dea concursul în vederea soluţionării

diferendului pe cale amiabilă.

58

CURS 7

CODUL DEONTOLOGIC AL JUDECĂTORILOR ȘI PROCURORILOR46

CAPITOLUL I Dispoziţii generale

Art. 1. -Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor stabileşte standardele de

conduită a acestora, conforme cu onoarea şi demnitatea profesiei.

Art. 2. -(1) Respectarea normelor cuprinse în prezentul cod deontologic constituie

un criteriu pentru evaluarea eficienţei calităţii activităţii şi integrităţii judecătorilor

şi procurorilor.

(2) Evaluarea se face de către organele competente, potrivit legii.

CAPITOLUL II Independenţa justiţiei

Art. 3. -(1) Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să apere independenţa justiţiei.

(2) Judecătorii şi procurorii trebuie să-şi exercite funcţia cu obiectivitate şi

imparţialitate, având ca unic temei legea, fără a da curs presiunilor şi influenţelor

de orice natură.

(3) Judecătorii şi procurorii se pot adresa Consiliului Superior al Magistraturii

pentru orice faptă de natură să le afecteze independenţa, imparţialitatea sau

reputaţia profesională.

Art. 4. -(1) în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu judecătorii şi procurorii nu

trebuie să fie influenţaţi de doctrine politice.

(2) Judecătorii şi procurorii nu pot milita pentru aderarea altor persoane la o

formaţiune politică, nu pot participa la colectarea fondurilor pentru formaţiunile

politice şi nu pot permite folosirea prestigiului sau a imaginii lor în astfel de

scopuri.

46 Consiliului Superior al Magistraturii - HOTĂRÂRE Nr. 328 din 24 august 2005 pentru aprobarea Codului deontologic al judecătorilor şi procurorilor. Hotărâre nr. 144/2005 din 26/04/2005 Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 382 din 06/05/2005 se abrogă.

59

(3) Judecătorii şi procurorii nu pot să acorde nici un fel de sprijin unui candidat la

o funcţie publică cu caracter politic.

Art. 5. -(1) Judecătorii şi procurorii nu se pot servi de actele pe care le îndeplinesc

în exercitarea atribuţiilor de serviciu pentru a-şi exprima sau manifesta

convingerile politice.

(2) Judecătorii şi procurorii nu pot participa la reuniuni publice cu caracter politic.

Art. 6. -(1) Judecătorii şi procurorii pot participa la elaborarea de publicaţii, pot

elabora articole, studii de specialitate, lucrări literare ori ştiinţifice şi pot participa

la emisiuni audiovizuale, cu excepţia celor cu caracter politic ori a celor care ar

putea afecta imaginea justiţiei.

(2) Judecătorii şi procurorii pot fi membri ai unor comisii de examinare sau de

întocmire a proiectelor de acte normative, a unor documente interne ori

internaţionale.

(3) Judecătorii şi procurorii pot fi membri ai societăţilor civile sau academice,

precum şi ai oricăror persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial.

CAPITOLUL III Promovarea supremaţiei legii

Art. 7. -Judecătorii şi procurorii au îndatorirea să promoveze supremaţia legii,

statul de drept şi să apere drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.

Art. 8. -Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să respecte egalitatea cetăţenilor în

faţa legii, asigurându-le un tratament juridic nediscriminatoriu, să respecte şi să

apere demnitatea, integritatea fizică şi morală a tuturor persoanelor care participă,

în orice calitate, la procedurile judiciare.

CAPITOLUL IV Imparţialitatea judecătorilor şi procurorilor

Art. 9. -(1) Judecătorii şi procurorii trebuie să fie imparţiali în îndeplinirea

atribuţiilor profesionale, fiind obligaţi să decidă în mod obiectiv, liberi de orice

influenţe.

60

(2) Judecătorii şi procurorii trebuie să se abţină de la orice comportament, act sau

manifestare de natură să altereze încrederea în imparţialitatea lor.

Art. 10. -în caz de incompatibilitate, judecătorii şi procurorii sunt datori să se

abţină, potrivit legii.

Art. 11. -(1) Judecătorilor şi procurorilor le este permis să acorde asistenţă

juridică, în condiţiile prevăzute de lege, numai în cauzele lor personale, ale

ascendenţilor, descendenţilor sau soţilor lor, precum şi ale persoanelor puse sub

tutela ori curatela acestora. în asemenea situaţii, nu le este îngăduit să se folosească

de calitatea de judecător sau procuror pentru a influenţa soluţia instanţei de

judecată sau a parchetului ori pentru a crea aparenţa unei astfel de influenţe.

(2) Relaţiile de familie şi sociale ale judecătorilor şi procurorilor nu trebuie să

influenţeze soluţiile pe care le adoptă în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

(3) Judecătorilor şi procurorilor le este interzis să intervină pentru soluţionarea

unor cereri, să pretindă ori să accepte rezolvarea intereselor personale sau ale

membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal.

Imixtiunea în activitatea altor judecători şi procurori este interzisă. Art. 12. -Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să-şi îndeplinească cu competenţă şi

corectitudine îndatoririle profesionale, să respecte îndatoririle cu caracter

administrativ stabilite prin legi, regulamente şi ordine de serviciu.

Art. 13. -Judecătorii şi procurorii sunt datori să depună diligenta necesară în

vederea îndeplinirii lucrărilor repartizate, cu respectarea termenelor legale, iar în

cazul în care legea nu prevede, înăuntrul unor termene rezonabile.

Art. 14. -Judecătorii şi procurorii trebuie să impună ordine şi solemnitate în timpul

soluţionării cauzelor şi să adopte o atitudine demnă şi civilizată faţă de părţi,

avocaţi, martori, experţi, interpreţi ori alte persoane şi să le solicite acestora un

comportament adecvat.

Art. 15. -(1) Judecătorii şi procurorii au obligaţia de a nu dezvălui sau folosi

pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informaţiile pe

care le-au obţinut în această calitate.

61

(2) în cazul în care, potrivit legii, lucrările au un caracter confidenţial, judecătorii şi

procurorii sunt obligaţi să păstreze materialele respective în incinta instanţei sau a

parchetului şi să nu permită consultarea lor decât în cadrul prevăzut de lege şi de

regulament.

Art. 16. -(1) în exercitarea funcţiilor lor de conducere judecătorii şi procurorii

trebuie să se preocupe de organizarea activităţii personalului, să manifeste

iniţiativă şi responsabilitate. în luarea deciziilor ei trebuie să acorde prioritate

intereselor instanţelor şi parchetelor, precum şi bunei administrări a justiţiei.

(2) Judecătorii şi procurorii cu funcţii de conducere nu pot folosi prerogativele pe

care le au pentru a influenţa desfăşurarea proceselor şi soluţionarea cauzelor.

CAPITOLUL VI Demnitatea şi onoarea profesiei de judecător sau procuror

Art. 17. -Judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină de la orice acte sau fapte

de natură să compromită demnitatea lor în funcţie şi în societate.

Art. 18. -(1) Relaţiile judecătorilor şi procurorilor în cadrul colectivelor din care

fac parte trebuie să fie bazate pe respect şi bună-credinţă, indiferent de vechimea în

profesie şi de funcţia acestora.

(2) Judecătorii şi procurorii nu îşi pot exprima părerea cu privire la probitatea

profesională şi morală a colegilor lor.

Art. 19. -Judecătorii şi procurorii îşi pot exprima public opinia privind exercitarea

dreptului la replică în cazul în care prin articole de presă sau în emisiuni

audiovizuale s-au făcut afirmaţii defăimătoare la adresa lor.

Art. 20. -Judecătorii şi procurorii nu pot desfăşura acţiuni care, prin natura lor sau

modul de finanţare ori executare, ar putea, în orice formă, să impieteze îndeplinirea

cu imparţialitate, corectitudine şi în termenele legale a obligaţiilor profesionale.

CAPITOLUL VII Activităţi incompatibile calităţii de judecător sau procuror

Art. 21. -(1) Judecătorii şi procurorii nu pot cumula această calitate cu nici o altă

62

funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul

superior.

(2) Judecătorii şi procurorii pot participa ca formatori în cadrul Institutului

Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, potrivit programului

stabilit de acestea cu conducerile instanţelor sau parchetelor în care formatorii îşi

desfăşoară activitatea.

Art. 22. -Judecătorilor şi procurorilor le este interzisă participarea directă ori prin

persoane interpuse la jocuri de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de

investiţii pentru care nu este asigurată transparenţa fondurilor, în condiţiile legii.

Art. 23. -Judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină, potrivit legii, de la orice

activitate legată de actul de justiţie în cazurile care presupun existenţa unui conflict

între interesele lor şi interesul public de înfăptuire a justiţiei sau de apărare a

intereselor generale ale societăţii.

63

CURS 8

CODUL DEONTOLOGIC AL CONSILIERULUI JURIDIC

TITLUL I DISPOZIŢ1I GENERALE

Art. 1 Consilierul juridic este persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute de

lege pentru exercitarea profesiei şi care asigură apărarea drepturilor şi intereselor

legitime ale statului, ale autorităţilor publice centrale şi locale, ale instituţiilor

publice şi de interes public, ale celorlalte persoane juridice de drept public, precum

şi ale persoanelor juridice de drept privat, în favoarea cărora exercită profesia.

Art. 2 Consilierii juridici sunt obligaţi să respecte regulile de conduită morală şi

profesională cuprinse în prezentul cod.

Art. 3 Regulile profesionale reprezintă ansamblul normelor de ordin deontologic

care, prin aplicarea dispoziţiilor legale şi statutare în vigoare, se impun tuturor

consilierilor juridici în exercitarea activităţii lor. Aceste reguli sunt susceptibile de

a fi modificate în funcţie de evoluţia dispoziţiilor legale şi a celor statutare.

Art. 4 Consilierii juridici sunt înscrişi pe Tabloul Consilierilor Juridici definitivi

sau stagiari ţinut de către Colegiile Consilierilor Juridici membre ale U.C.C.J.R.

Art. 5 Toţi consilierii juridici înscrişi în Tabloul Consilierilor Juridici sunt obligaţi,

conform jurământului depus la primirea în corpul profesional, să respecte

deontologia profesiei.

TITLUL II PRINCIPII DEONTOLOGICE

Art. 6 Integritatea şi autonomia profesională, respectarea legilor, probitatea,

onoarea, vigilenţa, confidenţialitatea, organizarea, eficacitatea şi perseverenţa sunt

ideile diriguitoare care guvernează activitatea consilierului juridic.

Art. 7 Îndeplinirea corectă şi în timp util a atribuţiilor profesionale conferă

substanţă principiului integrităţii profesionale.

Art. 8 Autonomia şi independenţa profesională a consilierului juridic se manifestă

prin asumarea unor responsabilităţi şi acţionarea la moment oportun într-un context

determinat.

64

Art. 9 Consilierii juridici sunt independenţi din punct de vedere profesional şi se

supun numai Constituţiei României, legii, statutului profesiei şi prezentului cod de

deontologie profesională.

Prin independenţă profesională în sensul prezentului cod se înţelege libertatea de

actiune şi de opinie care este limitată doar prin dispoziţii legale sau regulamentare

aplicabile profesiei de consilier juridic.

Art. 10 Corectitudinea şi integritatea morală sunt valori fundamentale pe care

consilierul juridic este obligat să le respecte atât în timpul serviciului cât şi în afara

acestuia.

Art. 11 Rezultatul activităţii consilierului juridic este o consecinţă a urmăririi

atente şi continue a derulării sarcinilor încredinţate.

Art. 12 Datoria fiecărui consilier juridic este să păstreze secretul datelor şi

informaţiilor de care a luat la cunoştinţă în virtutea exercitării profesiei cu excepţia

unor dispoziţii legale sau statutare contrare.

Confidenţialitatea datelor şi informaţiilor deţinute contribuie la crearea unui climat

de siguranţă pentru entitatea beneficiară a serviciilor oferite.

Art. 13 Organizarea riguroasă a activitţii consilierului juridic se face în scopul

satisfacerii celor mai exigente standarde de calitate şi eficacitate a muncii.

Art. 14 Prin discernerea între serviciul oferit şi aşteptările beneficiarului, între

aşteptările personale, profesionale şi consecinţele economice, în activitatea

consilierului juridic primează respectarea legii.

Art. 15 Consilierul juridic este obligat să depună efortul necesar pentru realizarea

şi reuşita sarcinilor ce îi revin în exercitarea profesiei.

Art. 16 Respectarea şi aplicarea principiilor enunţate constitute un deziderat şi un

scop al exercitării profesiei de consilier juridic. Respectarea lor se impune chiar şi

în afara exercitării activităţii profesionale, consilierul juridic fiind obligat să se

abţină de la săvârşirea de fapte ilegale sau contrarii dispoziţiilor statutare ale

asociaţiei profesionale din care face parte, de natură a aduce atingere principiilor

fundamentale, ordinii publice şi bunelor moravuri sau demnităţii profesiei de

consilier juridic.

65

TITLUL III CONDIŢII DE EXERCITARE A PROFESIEI

Art. 17 Consilierul juridic asigură apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale

statului, ale autorităţilor publice centrale şi locale, ale instituţiilor publice şi de

interes public, ale celorlalte persoane juridice de drept public, precum şi ale

persoanelor juridice de drept privat şi ale celorlalte entităţi interesate în

conformitate cu Constituţia şi cu legile ţării.

Art. 18 În virtutea unei pregătiri profesionale deosebite şi a stăpânirii perfecte a

tehnicilor de asistenţă, consiliere şi reprezentare consilierul juridic trebuie să

dovedească o mănunţită cunoaştere a problematicii cauzelor supuse spre rezolvare.

Art. 19 Apartenenţa consilierului juridic pe baza unui contract sau a unui act de

numire în funcţie la o entitate privată sau publică, nu aduce atingere îndatoririlor

sale profesionale, oportunitîţii de a alege metodele de lucru sau posibilităţii de

luare a unor decizii în plan profesional.

Art. 20 Consilierului juridic îi este interzis în exercitarea profesiei să tolereze acte

ilegale.

Consilierul juridic nu se poate prevala de poziţia sa pentru a satisface anumite

interese personale. El va refuza orice oferte sau promisiune de avantaje ilicite şi se

va abţine de la acte care contravin principiilor moralei şi celor de ordine publică.

Art. 21 Consilierul juridic este responsabil de concluziile şi acţiunile sale în

exercitarea profesiei.

Art. 22 Profesia de consilier juridic se exercită personal de către consilierul juridic

înscris pe Tabloul profesional al consilierilor juridici definitivi sau stagiari, ţinut de

către Colegiile Consilierilor Juridici din România.

Art. 23 Consilierul juridic va utiliza cu bună credinţă mijloacele tehnice şi baza

materială puse la dispoziţie de către beneficiarul serviciilor sale.

TITLUL IV ÎNDATORIRI PROFESIONALE ŞI RAPORTURILE DINTRE

CONSILIERII JURIDICI

Art. 24 Consilierul juridic trebuie să asigure transparenţa activităţii sale în relaţiile

cu entitatea la care este angajat sau numit precum şi cu terţele persoane sub

66

rezerva respectării obligaţiei de confidenţialitate. Lipsa de transparenţă poate aduce

prejudicii grave imaginii profesiei de consilier juridic şi este interzse cu

desăvârşire.

Art. 25 Consilierul juridic va evita desfăşurarea unor activităţi susceptibile de a

leza libertatea sa de apreciere a cauzelor incredinţate spre rezolvare sau să fie pus

într-o situaţie care poate fi percepută ca fiind de natură să lezeze demnitatea

profesiei.

Consilierul juridic va accepta sarcinile pe care le consideră compatibile cu

competenţaşi funcţia sa.

Consilierul juridic va refuza sarcinile care contravin dipoziţiilor legale sau

prezentului cod şi va lua măsurile de precauţie necesare pentru a evita situaţiile

similare.

Art. 26 Consilierul juridic va evita orice conflict de interese care ar aduce atingere

imaginii profesiei de consilier sau a entităţii beneficiare a serviciilor juridice. Nu

poate fi considerată evitare de conflict situaţia în care consilierul era obligat să

intervină pentru restabilirea legalităţii şi nu a intervenit.

Art. 27 Consilierul juridic va respecta specificitatea exercitării profesiei sale şi va

susţine independenţa acesteia.

Art. 28 Consilierul juridic va sprijini colegii în exercitarea profesiei, în aplicarea şi

apărarea prezentului cod. El va răspunde favorabil la cererea de consultanţă a

acestora şi îi va ajuta în situaţii dificile, în limita posibilităţilor sale, în special prin

rezolvarea unor problem de ordin deontologic.

Art. 29 Consilierul juridic va ţine cont de opiniile şi practicile colegilor în măsura

în care acestea nu contravin principiilor generate cuprinse în prezentul cod.

Art. 30 Se interzice consilierului juridic orice manifestare de concurenţă neloială

iar exercitarea profesiei se face exclusiv pe criterii de competenţă profesională.

TITLUL V IMAGINEA PROFESIEI

Art. 31 Relaţiile între consilierii juridici se bazează pe respect reciproc şi

bunacredinţă pentru a constitui un exemplu de integritate a unui corp profesional

bine definit.

67

Art. 32 Consilierul juridic trebuie să promoveze prin comportamentul său în orice

circumstanţe o imagine favorabilă profesiei sale. În acest sens consilieriul juridic

va conştientiza consecinţele posibile ale comportamentului său profesional şi ale

actelor îndeplinite în exercitarea profesiei.

Art. 33 Promovarea unei imagini favorabile profesiei se realizează prin asigurarea

unei prestaţii de calitate.

Art. 34 Exercitarea profesiei de consilier impune obligaţia de lărgire a orizonturilor

cunoaşterii profesionale.

Art. 35 Consilierul juridic este obligat să-şi desfăşoare cu maximă atenţie

activitatea profesională şi să dea dovadă de cinste şi corectitudine în orice

circumstanţe.

Art. 36 Formarea imaginii profesiei de consilier este rezultatul efortului comun al

tuturor reprezentanţilor profesiei de consilier juridic.

Art. 37 Perfecţionarea continuă a profesiei de consilier juridic va fi asigurată prin

fixarea şi respectarea unor obiective dare, în concordanţă cu tendinţele generale de

dezvoltare ale societăţii. Obiectivele generale ale profesiei sunt comune tuturor

consilierilor juridici şi se respectă ca atare.

Art. 38 Celeritatea acţiunilor consilierului juridic este esenţială pentru activitatea

acestuia, asigurând îndeplinirea în condţtii optime a sarcinilor încredinţate.

Art. 39 Consilierii juridici vor sprijini eforturile colegiilor pentru menţinerea unui

climat de legalitate şi profesionalism în domeniu.

TITLUL VI DISPOZITII FINALE

Art.40 Responsabilitatea profesională a consilierilor juridici este angajată pentru

nerespectarea normelor de exercitarea a profesiei stabilite prin lege, statutul

profesiei şi actele normative în vigoare.

Art. 41 Nerespectarea normelor deontologice atrage răspunderea consilierului

juridic.

Art. 42 Consilierul juridic sau societatea profesională pot încheia cu societăţile de

asigurări, polţta de asigurare pentru răspundere profesională.

68

Art. 43 Activitatea desfăşurată de consilierul juridic este o activitate de mijloace şi

nu de rezultat.

Art. 44 Prezentul Cod deontologic intră în vigoare astazi 24/07/2004, data adoptării

de către Congresul U.C.C.J.R.

Art. 45 Regulile de comportament profesional cuprinse în prezentul cod fost

adoptate de către Congresul U.C.C.J.R., în data de 24/07/2004, în aplicarea

dispoziţiilor Legii nr. 514/2003 şi a Statutului profesiei.

69

CURS 9

Standardele internaționale de conduită etico-morală în justiţie

Daca analizăm eforturile depuse de către diverse instituţii şi organizaţii pentru

definirea unei conduite dezirabile a practicienilor din sistemul de justiţie,

constatăm că standardele sunt cuprinse în următoarele instrumente:

a. Codul de conduită a oficialilor ce aplică legea (ONU, 1979)

Acest cod se aplică persoanelor cu atribuţii poliţieneşti, în special cea de

arestare şi deţinere; faţă de această definiţie, rezultă că el se aplică politiştilor,

procurorilor, judecătorilor, funcţionarilor din Administraţia Penitenciarelor din ţara

noastră. Cele opt articole prevăd că atribuţiile se exercită în serviciul comunităţii şi

pentru protejarea persoanelor împotriva actelor ilegale; agenţii trebuie să respecte

drepturile omului, să folosească forţa doar când este necesar, să păstreze

confidenţialitatea informaţiilor obţinute, să nu provoace sau să tolereze acte de

tortură sau cruzime, să asigure sănătatea persoanelor deţinute, să nu comită nici un

act de corupţie şi să se opună şi să combată asemenea acte, să respecte legea şi

prezentul cod, să prevină şi să combată încălcarea acestora.

Aplicarea codului este încurajată de “Ghidul pentru implementarea efectivă a

Codului de conduită a oficialilor ce aplică legea” (ECOSOC, 1989) . Se recomandă

acordarea unei maxime importante selectării, educării şi formării oficialilor;

remunerarea să fie adecvată, iar condiţiile de muncă potrivite; stabilirea unui

mecanism disciplinar intern şi a unei supervizări externe; aducerea la cunoştinţa

publicului a unui mecanism de reclamaţii contra oficialilor. Pentru implementare la

nivel naţional, se sugerează traducerea ghidului, preluarea lui în legislaţie,

aducerea la cunoştinţa funcţionarilor şi a publicului atât a acestui cod cât şi a

dispoziţiilor înrudite, organizarea de simpozioane asupra rolului şi atribuţiilor

oficialilor ce aplică legea cu privire la protecţia drepturilor omului şi prevenirea

comiterii de infracţiuni.

b. Codul internaţional de conduită a agenţilor publici (ONU, 1996)

Prin acest cod, ONU declară corupţia drept o problemă ce afectează

stabilitatea şi securitatea cetăţenilor, care dăunează democraţiei şi moralităţii şi

70

care impiedică dezvoltarea economica, socială şi politică. Fenomenul devine unul

cu implicaţii internaţionale şi are legatură cu infracţiunile de crimă organizată şi

cele economice. Se recomandă utilizarea codului ca un instrument în lupta statelor

contra corupţiei.

Codul include principiile generale pentru conduita agenţilor publici, ca şi

principiile de prevenire a conflictelor de interese, declaraţii de avere, acceptare de

cadouri, gestionarea informaţiilor confidenţiale şi implicarea în activităţi politice.

Ghidul stabileşte mai întâi principii generale: agenţii publici trebuie să acţioneze

doar în interes public; să îşi îndeplinească atribuţiile efectiv, eficient şi cu

integritate; să administreze eficient resursele publice; să fie atenţi, drepţi şi

imparţiali în lucrul cu publicul. Sunt reglementate conflictul de interese şi

incompatibilităţile: agentţii publici nu pot să se folosească de funcţia lor pentru a

obţine avantaje inadecvate în interesul personal sau financiar al lor sau al familiilor

lor, nici măcar după părăsirea funcţiei; nu se pot implica în relaţii comerciale,

financiare sau de altă natură incompatibile cu funcţia lor; ei trebuie să declare

astfel de interese sau relaţii şi să ia măsuri de eliminare sau reducere a unor

asemenea conflicte de interese; ei nu pot folosi banul public, bunuri publice sau

informaţii obţinute în exercitarea funcţiei, în activităţi care nu au legătură cu

aceasta. Apoi sunt reglementate obligaţiile şi interdicşiile pentru agenţii publici:

obligatţia de a-şi declara averea şi datoriile; interdicţia de a solicita sau primi,

direct sau indirect, dăruri sau alte foloase care le pot influenţa exercitarea funcţiei,

performanţa sau capacitatea de decizie; obligaţia de a păstra confidenţialitatea

informaţiilor, inclusiv după părăsirea funcţiei; atenţionarea ca exercitarea

activităţilor politice sau altor activităţi publice nu trebuie să slăbească încrederea

publicului în exercitarea imparţială a funcţiei.

c. Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară (ONU, 2001)

ONU consideră că un impediment serios al oricărei strategii anticorupţie este

corupţia din justiţie şi, din nefericire, se înregistrează o extindere a acesteia în

instantele din multe părţi ale lumii. ONU a examinat în detaliu această problemă şi

a întocmit programul de întărire a integrităţii judiciare care are trei obiective: să

71

formuleze conceptul de integritate judiciară şi să conceapă metodologia de

introducere a sa fără a compromite principiul independenţei justitiei; să faciliteze

un mediu de învăţare sigur şi productiv pentru a reforma mentalităţile şefilor de

instanţe din lume; să crească sensibilizarea cu privire la integritatea judiciară şi să

dezvolte, să ghideze şi să monitorizeze proiecte de asistenţă tehnică cu privire la

întărirea integrităţii şi capacităţii judiciare.

În anul 2001, la invitaţia ONU şi a organizaţiei Transparency International, la

Bangalore (India) un grup de înalţi magistraţi, presedinţi de instanţă din sistemul

anglo-saxon (apoi fiind consultaţi şi magistraţi din sistemul continental de drept),

denumit Grupul judiciar de întărire a integrităţii judecătorilor, au alcătuit aceste

Principii . Practic, este vorba, despre un cod de conduită aplicabil judecătorului;

dar în România statutul procurorului, care este de magistrat, îl face aplicabil şi

pentru această categorie profesională.

La elaborarea codului s-au avut în vedere principalele documente

internaţionale în domeniu elaborate de instituţii sau organizaţii din diverse ţări.

Codul reglementează 6 valori: Independenţa, Imparţialitatea, Integritatea, Eticheta,

Egalitatea, Competenţa şi străduinţa (diligenţa). În ceea ce priveste Integritatea şi

Eticheta, ele sunt declarate ca fiind principii indispensabile exercitării funcţiei

judecătoreşti:

- este ridicată la rang de principiu şi aparenţă: judecătorul va face în aşa fel

încât conduita să apară în ochii unui observator neutru ca ireprosabilă; atitudinea şi

conduita unui judecător trebuie să menţină trează încrederea oamenilor în

corectitudinea puterii judecâtoreşti; în tot ceea ce face, inclusiv în viaţa

particularaă, judecătorul va evita orice atitudine necorespunzătoare sau impresia

unei atitudini necorespunzătoare;

- este reglementat conflictul de interese: judecătorul, în relaţiile sale personale

cu alţi jurişti care au o prezenţă constantă in instanţa în care el lucrează, va evita

situaţiile care ar putea favoriza părtinirea sau ar da naştere, pe bună dreptate,

suspiciunilor în acest sens; judecătorul se va abţine de la a participa la soluţionarea

unei cauze în care un membru al familiei sale este parte la proces sau are legătură

72

cu acesta; judecătorul nu va permite niciunui avocat sau jurist să îi utilizeze

locuinţa pentru a primi clienţi sau alţi membri ai profesiei juridice respective;

judecătorul va trebui să se documenteze asupra intereselor personale şi financiare

ale sale şi va face eforturile corespunzătoare pentru a se informa cu privire la

interesele financiare ale membrilor familiei sale;

- sunt prevăzute libertăţile: judecătorul, ca orice alt cetăţean, are dreptul la

libertatea de exprimare, libertatea convingerilor, libertatea de asociere, de a forma

grupuri, dar îşi va exercita aceste drepturi în aşa fel încât să nu prejudicieze

demnitatea funcţiei judecătoreşti sau imparţialitatea şi independenţa puterii

judecătoreşti; judecătorul poate înfiinţa sau se poate afilia la asociaţii ale

judecătorilor sau alte organizaţii care reprezintă interesele judecătorilor;

- sunt prevăzute interdicţii: judecătorul nu va avea voie să uzeze de prestigiul

funcţiei judecătoresti pentru a rezolva interesele sale personale sau interesele

personale ale membrilor familiei sale sau ale altor persoane şi nici nu va trebui să

lase impresia sau să dea voie altora să lase impresia că ar exista persoane într-o

poziţie privilegiată, capabile să îl influenţeze într-un mod necorespunzător în

îndeplinirea atribuţiilor sale judecătoreşti; judecătorul nu va avea voie să se

folosească sau să dezvăluie informaţiile confidenţiale obţinute de el în această

calitate în scopuri care nu au legătură cu obligaţiile sale profesionale;

- sunt prevăzute ca drepturi ale judecătorului: să scrie, să ţină conferinţe, să

predea şi să ia parte la activităţi legate de lege, organizarea sistemului juridic,

înfăptuirea actului de justiţie, sau altele conexe; să apară la o audiere publică în

faţa unei autorităţi care are competenţe în materia dreptului, a organizării

sistemului juridic, a înfăptuirii actului de justiţie, sau a altora conexe; să fie

membru al unui organ oficial sau al unei comisii de stat, al unui comitet sau organ

consultativ, cu condiţia ca, funcţionând în această calitate, aceasta să nu contravină

principiilor de imparţialitate şi neutralitate ale unui judecător; să desfăşoare orice

alte activităţi care nu împietează asupra demnităţii sale de organ judecătoresc şi

nici nu îl împiedică să îşi îndeplinească obligaţiile sale de magistrat;

73

- ca incompatibilitate se prevede că judecătorul nu va avea voie sa practice

dreptul ca avocat atâta timp cât deţine funcţia jurisdicţională;

- cu privire la corupţie se arată că judecătorul, ca şi membrii familiei sale, nu

vor avea voie să pretindă sau să accepte cadouri, donaţii, împrumuturi sau favoruri

în legătură cu acţiunile sau inacţiunile sale legate de activitatea sa judecătorească;

judecatorul nu va permite, cu bună ştiinţă, membrilor instanţei sale de judecată sau

altor persoane aflate sub influenţa, autoritatea sau la dispoziţia sa, să pretindă sau

să accepte cadouri, donaţii, împrumuturi sau favoruri în legătură cu acţiuni sau

inacţiuni legate de activitatea sau atribuţiile sale; în măsura permisă de lege şi de

reglementările privind transparenţa, judecătorul poate primi un dar simbolic, un

premiu sau o recunoaştere, în funcţie de împrejurările în care i se oferă acestea, cu

condiţia ca darul, premiul sau recunoaşterea să nu fie percepută ca urmând să îl

influenţeze pe judecător în desfăşurarea obligaţiilor sale judecătoreşti sau să dea

naştere unor suspiciuni de parţialitate; judecătorul nu va permite membrilor

familiei sale, persoanelor din anturajul său sau altor persoane să influenţeze

negativ conduita şi dreapta sa judecată.

Pentru că în 2007 ONU a realizat faptul că Principiile nu sunt suficient de

cunoscute, a adunat mai mulţi experţi din toate statele, la Viena, unde au fost

redactate Comentariile la Principiile de la Bangalore . Ele detaliază fiecare

principiu şi cuprind cazuri concrete ale conduitei ce trebuie adoptată de judecători

în diverse situaţii, cum ar fi discuţiile despre soluţii cu colegii, angajarea rudelor ca

şi grefieri, prieteniile cu politişti sau avocaţi, frecventarea cluburilor şi a

asociaţiilor secrete, relaţii sociale cu justiţiabili, relaţii extra-conjugale, legăturile

familiei judecătorului cu firme de avocatură sau cu guvernul, implicarea

judecătorului în viaţa publică sau politică, declaraţiile judecătorilor în privinţa

defecţiunilor sistemului, scrierea scrisorilor de recomandare, depunerea mărturiilor

cu privire la părţi, participarea la conferinţe şi interviuri publice, participarea la

activităţi guvernamentale, bunurile ce pot fi primite de judecător şi sub ce titlu.

d. Modelul de Cod de conduită a agenţilor publici (CoE, 2000)

74

Codul a fost adoptat prin Recomandarea (2000) 10 a Comitetului Miniştrilor

al Consiliului Europei şi este însoţit de un memoriu explicativ . Statelor membre li

se recomandă să îl folosească ca model când concep codurile de conduită pentru

proprii agenţi publici, înţelegându-se prin aceasta persoanele angajate în cadrul

unei autorităţi publice, însă nu şi reprezentanţii publici aleşi, membrii guvernului şi

personalul care exercită funcţii judiciare. Prin urmare, acesta este aplicabil

magistraţilor când nu exercită funcţii judiciare în cadrul instanţei (de exemplu,

când sunt membri în comisii de licitaţie, comisii de concurs, comisii de evaluare),

precum şi personalului auxiliar de specialitate din instanţe şi parchete.

Acest instrument european recomandă ca prin codurile de conduită ale

agenţilor publici să se precizeze regulile în materie de integritate şi conduită a

agenţilor, să li se ofere ajutor în respectarea lor şi să se informeze publicul cu

privire la conduita pe care au dreptul să o pretindă de la agenţii publici.

Codul impune respectarea normelor, politeţe, loialitate, competenţă,

imparţialitate; solicită să se evite conflictele de interese reale, potenţiale sau

aparente; să se pastreze confidenţialitatea; să fie semnalate ordinele sau conduitele

ilegale, neetice sau penale; să se declare interesele, să nu se desfăşoare activităţi

incompatibile cu funcţia, iar activităţile publice sau politice să nu slăbească

încrederea în serviciul public; agentul public să nu accepte cadouri sau invitaţii

care âi pot afecta imparţialitatea, să refuze şi să semnaleze foloasele care nu i se

cuvin; să nu returneze favoruri; să nu abuzeze de poziţia sa pentru a obţine

avantaje; să se asigure că bunurile proprietate publică sunt folosite în mod util,

eficace şi economic; la recrutare, numire şi promovare să se verifice integritatea;

superiorii răspund pentru faptele angajaţilor dacă nu au luat măsurile necesare şi

trebuie să ia măsuri anticorupţie cum ar fi atragerea atenţiei asupra respectării

legilor şi regulamentelor, pregătire adecvată anticorupţie, să fie atenţi la

dificultăţile financiare sau de altă natură a personalului, să fie ei înşişi exemplu de

integritate; agentul public nu se poate angaja ulterior într-o funcţie unde poate

folosi informaţiile obţinute anterior sau dacă anterior a intervenit ca agent public

75

într-un caz şi acum i-ar procura un avantaj entităţii care l-a angajat; să nu acorde

tratament preferenţial sau privilegiat foştilor agenţi publici.

Codul defineşte conflictul de interese ca fiind situaţia în care agentul public

are un interes privat care ar influenţa sau ar părea ca influenţează exercitarea cu

imparţialitate şi obiectivitate a îndatoririle legale. Acest interes privat include orice

avantaj pentru agentul oficial sau pentru familie, al rudelor apropiate, prieteni sau

persoane ori organizaţii cu care are sau a avut relaţii de afaceri sau politice, fie că

este financiar sau vreo altă obligaţie civilă.

Codul dă sugestii despre gestionarea unor situaţii reale cu care se confruntă

oficialii publici, cum ar fi primirea de cadouri, folosirea de informaţii oficiale sau a

resurselor publice, relaţiile cu foştii angajaţi. Codul sublinează importanţa întăririi

şi integrităţii agenţilor publici şi răspunderea organelor superioare ierarhice prin

trei obiective: stabilirea standardelor de integritate şi de conduită ce se aşteaptă de

la agenţii publici; ajutarea lor în a înţelege şi adopta aceste standarde; informarea

publicului asupra conduitei pe care o pot pretinde de la oficiali.

e. Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE)

CCJE este un organism consultativ din cadrul Consiliului Europei în materie

de independenţă, imparţialitate şi competenţă a judecătorilor. Este alcătuit din câte

un judecător din fiecare stat membru şi emite opinii (avize).

Opinia nr. 3 din 2002, intitulată Principiile şi regulile ce guvernează conduita

profesională a judecătorilor, în special etica, comportamentul neadecvat şi

imparţialitatea judecătorilor [8] răspunde la trei întrebări:

1. Ce standarde de conduită ar trebui să se aplice judecătorilor?;

2. Cum ar trebui formulate standardele de conduită?;

3. Ce se întâmplă dacă judecătorilor li se aplică răspunderea penală, civilă şi

disciplinară?

Potrivit acestei opinii, puterile încredinţate judecătorilor sunt strict legate de

valorile de justiţie, adevăr şi libertate; standardele de conduită care se aplică

judecătorilor sunt corolare acestor valori şi o condiţie a încrederii în administrarea

justiţiei. Opinia nr. 3 consideră că judecătorii trebuie să se ghideze în activitatea lor

76

pe principii de conduită profesională, care să le ofere soluţii pentru a depăşi

dificultăţile pe care le înfruntă în acest domeniu; principiile trebuie să fie redactate

de înşişi judecători si să fie complet separate de sistemul disciplinar al

judecătorilor; este de dorit să se înfiinţeze în fiecare ţară unul sau mai multe

organisme sau persoane în cadrul sistemului juridic care să sfatuiască judecătorii ce

se confruntă cu probleme legate de etica profesională sau de compatibilitatea unor

activităţi non-juridice cu statutul lor.

În ceea ce priveşte regulile de conduită individuală ale judecătorilor, CCJE

este de părere că: fiecare judecător în parte trebuie să facă totul pentru a susţine

independenţa juridică, atât la nivel instituţional, cât şi individual; judecătorii

trebuie să se comporte cu integritate în exerciţiul funcţiei şi în viaţa particulară;

trebuie să adopte tot timpul o abordare care să fie şi să pară imparţială; trebuie să

îşi îndeplinească îndatoririle fără favoritisme şi fără prejudecăţi sau idei

preconcepute existente sau aparente; trebuie să ia deciziile luând în considerare

toate lucrurile relevante pentru aplicarea prevederilor legale şi să le excludă pe cele

irelevante; trebuie să arate respectul cuvenit tuturor persoanelor care iau parte la

procedurile judiciare sau sunt afectate de aceste proceduri; trebuie să îşi

îndeplinească îndatoririle cu respectul cuvenit pentru tratamentul egal al părţilor,

evitând orice idee preconcepută şi discriminările, păstrând echilibrul între părţi şi

asigurând o audiere corectă pentru fiecare; trebuie să dea dovadă de circumspecţie

în relaţiile cu mass-media, să îşi păstreze independenţa şi imparţialitatea abţinându-

se de la folosirea în scop personal a relaţiilor cu mass-media şi de la comentarii

nejustificate privind cauzele de care se ocupă; trebuie să se asigure că păstrează un

grad înalt de competenţă profesională; trebuie să aibă un înalt grad de conştiinţă

profesională şi să muncească sârguincios pentru a respecta obligaţia de a emite

hotărârile într-o perioadă rezonabilă de timp; trebuie să dedice majoritatea timpului

de lucru funcţiilor lor juridice, inclusiv activiăţtilor conexe; trebuie să se abţină de

la desfăşurarea activităţilor politice care le-ar putea compromite independenţa şi le-

ar putea afecta imaginea de imparţialitate.

f. Standarde internaţionale pentru procurori

77

În materia instrumentelor internaţionale ce ghidează conduita procurorilor,

amintim ”Standardele de responsabilitate profesională şi declaraţia cu privire la

îndatoririle esenţiale şi drepturile procurorilor”, care este un cod adoptat în 1999 de

Asociaţia Internaţională a Procurorilor bazat pe Ghidul cu privire la Rolul

Procurorilor adoptat de Naţiunile Unite în 1990 . Standardele se referă la Conduita

profesională, Independenţa, Imparţialitatea, Rolul în procedurile penale,

Cooperarea şi protecţia. Cât priveşte Conduita, se prevede că procurorii trebuie să

îşi exercite profesia cu onoare şi demnitate, respectând legea şi etica, să acţioneze

şi să pară că acţionează consistent, independent şi imparţial, să îndeplinească tot

timpul cele mai înalte exigenţe de integritate, să se informeze cu privire la

evoluţiile legislative, să respecte dreptul acuzatului la un proces echitabil şi să

servească interesului public.

Amintim şi de Consiliul Consultativ al Procurorilor Europeni , un corp

consultativ al Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei, înfiinţat în 2005

pentru a instituţionaliza adunările ce se desfăşurau până atunci drept Conferinţe ale

Procurorilor Generali din Europa. O astfel de conferinţă, care a avut loc la

Budapesta, a adoptat la 31 mai 2005 un Ghid European asupra eticii şi conduitei

procurorilor . Ghidul recomandă procurorilor să nu favorizeze părţile, să nu se lase

influenţaţi de interesele proprii, ale familiei sau ale altor persoane, să nu folosească

informaţiile astfel obţinute pentru a servi nejustificat în interesul lor sau al terţilor,

să nu accepte cadouri, avantaje sau ospitalitate din partea unor terţi care le-ar putea

compromite integritatea, echitatea şi imparţialitatea.

Recent, cele două consilii consultative, cel al judecătorilor şi cel al

procurorilor europeni, au adoptat Opinia cu privire la relaţiile dintre judecători şi

procurori . Este de subliniat că la pct. 10 se prevede: ”Pentru buna administrare a

justiţiei este necesară împărtăşirea principiilor juridice şi a valorilor etice comune

de către toţi profesioniştii implicaţi într-un proces judiciar” .

78

Bibliografie

Bauman, Z., Etica postmoderna, Timişoara, Editura Amarcord, 2000

Biblia sau Sfînta Scriptură. Bucureşti, Editura institutului biblic şi de misiune

al Bisericii Ortodoxe române, 1996.

Biblia, Noua Traducere în Limba Română (NTR), Editura International Bible

Society, 2007

Bihan Le Christine. Marile probleme ale eticii. Iaşi, Institutul european,1999.

Boari, V., Crestinismul şi noua paradigmă etico-politică, în vol. Studii

Politice, coordonator V. Boari, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitara

Clujeana, 2002

CARP Radu, GAL Dacian Graţian, MUREŞAN Sorin, PREDA Radu, În

căutarea binelui comun. Pentru o viziune creştină a democraţiei româneşti,

Editura Eikon, colecţia „Universitas”, Teologia socialis 2, Cluj-Napoca,

2008.

COPOERU Ion, SZABO Nicoleta, Etică şi cultură profesională, Editura

Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2008.

Henry, Carl, Etica Creştină Personală, Editura Cartea Creştină, Oradea,

2004

Marga, A., Relativismul moral şi consecinţele sale, Cluj-Napoca, Editura

"EFES", 1998

79

Miroiu, Adrian (ed), Teorii ale dreptăţii, Alternative, Bucureşti, 1995

Miroiu, Adrian (ed.), Etică aplicată, Alternative, Bucureşti,1995

Mureşan, Valentin, Valorile şi adevărul moral, (ed), Alternative,

Bucureşti,1995

Nagel, Thomas, Veşnice întrebări (Mortal Questions în original, 1979), All,

Bucureşti, 1996

Pleşu, Andrei, Minima moralia, Cartea Românească, Bucureşti, 1988

Singer P., Practical Ethics, Cambridge, Cambridge University Press, 1979

VIDAM Teodor, Tematizări ale gândirii etice actuale, Editura Ardealul,

colecţia « Biblioteca de filosofie », Tg.-Mureş, 2001.

WILLIAMS Bernard, Moralitatea - o introducere în etică -, trad.rom.

Editura Punct, Bucureşti, 2002.

Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată la Adunarea generală a

ONU la 10 decembrie 1948.

Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice adoptat la 16

decembrie 1966 la New York.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Strasbourg, 13 septembrie, 1953.

Codul deontologic al Asociaţiei Internaţionale a avocaţilor. Codul internaţional

de deontologie, adoptat în anul 1956.

Date post:	02-Jul-2015
Category:	Documents
Upload:	exodumuser
View:	1,428 times
Download:	1 times