12.-Hrituleac-Ceobanu-Dimensiuni-ale-rezilientei.pdf

8/18/2019 12.-Hrituleac-Ceobanu-Dimensiuni-ale-rezilientei.pdf

1/300

Dimensiuni ale rezilien ț ei psihologice. Abord ări teoretice și aplicative

1

Aurora Hrițuleac, Ciprian Marius Ceobanu(coordonatori)

Dimensiuni ale rezilien ț ei psihologice Abord ări teoretice și aplicative


2/300

2

.


3/300


3

Aurora Hrițuleac, Ciprian Marius Ceobanu(coordonatori)

Dimensiuni ale rezilienței psihologiceAbordări teoretice și aplicative


4/300

4

Referenți științifici:Conf. univ. dr. Ștefan Boncu, Universitatea „Al. I. Cuza”, IașiProf. univ. dr. Alois Gherguț, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași

Autorii volumului își asumă întreaga responsabilitate pentru respectarea normelor legaleîn ceea ce privește drepturile de autor și a normelor etice și deontologice ale cercetării,

inclusiv utilizarea echitabilă ( fair use) a lucr ărilor supuse legislației copyright-ului.

Drepturile de proprietate intelectuală aferente tuturor lucr ărilor publicate în cadrulvolumului apar țin Academiei Române – Filiala Iași. Volumul poate fi citat f ăr ă

permisiune scrisă, doar cu specificarea sursei, în condițiile respectării regulilor utilizăriiechitabile a lucr ărilor supuse legislației copyright-ului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiDimensiuni ale rezilienţei psihologice : abordăriteoretice şi aplicative / coord.: Aurora Hriţuleac, CiprianMarius Ceobanu. - Bucureşti : Pro Universitaria, 2015

Bibliogr.

ISBN 978-606-26-0360-1

I. Hriţuleac, Aurora (coord.)

II. Ceobanu, Ciprian (coord.)

159.9


5/300


5

Cuprins

Cuvânt înainte (Aurora Hrițuleac, Ciprian Marius Ceobanu) ....................................... 7

I. Aspecte teoretice privind reziliența psihologică

Reziliența psihologic

ă din perspectiva dezvolt

ării pe toat

ă durata vie

ții .................... 11

Aurora Hrițuleac

Reziliență și dezvoltare personală posttraumatică ...................................................... 27Ciprian Marius Ceobanu

II. Reziliența în grupuri

Rolul rezilienței în cazul bullying-ului la locul de muncă .............................................. 43Teodora Maidaniuc-Chirilă

Rezilienţa cognitivă şi diversitatea în grup ................................................................. 67Mihaela Bucur

III. Starea de sănătate și reziliența

Reziliență psihologică și sănătate mentală în contextul expunerii vicariante lastres ............................................................................................................................. 97

Cornelia Măirean

Predictori ai rezilienței pacientelor cu cancer mamar ............................................... 119Irina Crumpei


6/300

Cuprins

6

IV. Reziliența familială

Armonizarea obiectivelor comune – impactul factorilor de personalitate și arezilienței familiale în dezvoltarea relațiilor personale ............................................. 153

Cristina Maria Bostan

Stres și reziliență în familiile copiilor cu autism ...................................................... 183Diana-Sînziana Duca

Rolul învățării transformative a părinților și al rezilienței familiale înîmbunătățirea situației școlare a copilului ................................................................ 217

Camelia-Liliana Pavel

V. Mecanisme reziliente la copii

Dezvoltarea rezilienței în relația părinte-copil.......................................................... 247Marius Marici

Efectele utilizării noilor tehnologii şi a Internetului asupra dezvoltării reziliente

a elevilor ................................................................................................................... 271Smaranda Gabriela Onofrei

Abstract .................................................................................................................... 295

Note despre autori ..................................................................................................... 297


7/300


7

Cuvânt înainte

Volumul Dimensiuni ale rezilien ț ei psihologice. Abord ări teoretice și aplicative este rezultatul activității de cercetare a bursierilor și tutorilor grupei „Teorii și practici

psihologice și educaționale. Dezvoltarea rezilientă și provocările societății actuale” dincadrul proiectului POSDRU/159/1.5./S/133675 Inovare și dezvoltare în structurarea șireprezentarea cunoa șterii prin burse doctorale și postdoctorale (IDSRC – doc postdoc),

proiect cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.

Conținutul și structura volumului au fost determinate de obiectivul general al acestei

grupe de cercetare, acela de a studia, din perspectiva teoriilor și practicilor psihologice șieducaționale și cu instrumentele acestora, problematica rezilienței psihologice atât înaccepțiunea sa inițială, de caracteristică individuală, cât și, sau mai ales, în accepțiunea sarecentă de sumă de abilități și competențe dobândite în cursul unui proces dinamic șilongitudinal, specific nu doar indivizilor ci și grupurilor și comunităților. Ca urmare, volumul,care conține atât studii teoretice cât și cercetări empirice, este structurat în cinci păr ți, fiecareabordând o dimensiune specifică a rezilienței psihologice.

Primele studii au caracter teoretic, schițând cadrul istoric al apariției și evoluțieiconceptului de reziliență psihologică și f ăcând o analiză critică a câtorva dintre teoriilecele mai semnificative construite în jurul acestui concept. Aurora Hrițuleac abordează, încontext istoric, caracterul dinamic al conceptului de reziliență psihologică, evidențiind

glisarea dinspre înțelegerea rezilienței ca atribut personal către înțelegerea acesteia ca proces dinamic longitudinal, care se desf ășoar ă pe toată durata vieții. Istoria rezilienței psihologice este analizată comparativ cu evoluțiile din psihologia dezvoltării, din careteoria rezilienței se originează și al cărei parcurs pare a-l repeta.

Ciprian Marius Ceobanu abordează relația dintre reziliența psihologică șidezvoltarea personală posttraumatică. Constatând diversitatea conceptuală, uneorideconcertantă, referitoare la recuperarea personală în urma unor situații stresante, autorulîși propune să treacă în revistă câteva din teoriile de dezvoltare personală posttraumatică.În consecință, studiul său prezintă și analizează, în relație cu reziliența psihologică,modelele care concep dezvoltarea ca rezultat al parcurgerii situațiilor traumatizante,modelele care abordează dezvoltarea ca o strategie de adaptare la episoade de viață dificileși dureroase și modelele integrative.

Secțiunea a doua a volumului este dedicată rezilienței în grupuri. TeodoraMaidaniuc-Chirilă abordează reziliența psihologică din perspectiva fenomenului de

bullying la locul de muncă. Pe lângă o trecere în revistă a unor controverse semantice privind conceptul de bullying, studiul cuprinde o cercetare empirică al cărei scop esteacela de a stabili și analiza relația dintre expunerea la bullying-ul de la locul de muncă,nivelul rezilienței psihologice, comportamentele adictive, simptomele depresive și nivelulstării de încordare fizică și mentală.

Mihaela Bucur, plecând de la strategiile pe care organizațiile trebuie să le adopte pentru a r ăspunde cu succes provocărilor și complexității sarcinilor unui mediu dinamic șicompetitiv, abordează raportul dintre reziliența cognitivă și diversitatea în grup. Studiul ei


8/300

Cuvânt înainte

8

își propune să r ăspundă unor întrebări precum ,,Ce este reziliența cognitivă?”, „Care suntfactorii care compun reziliența cognitivă?” și „Cum putem să creștem rolul reziliențeicognitive la locul de muncă?”.

În secțiunea a treia a volumului sunt cuprinse două studii care abordează relațiadintre reziliența psihologică și sănătate. Cornelia Măirean studiază fenomenul reziliențeivicariante, relevând importanța schimbărilor personale de durată, de natur ă pozitivă,atribuite confruntării indirecte cu un eveniment traumatic. Analizând distincția dintreadaptare la evenimente potențial traumatizante și dezvoltare personală posttraumatică,autoarea face o prezentare a factorilor personali, contextuali și situaționali, care facilitează apariția fenomenului de dezvoltare personală posttraumatică vicariantă.

Propunându-și, prin studiul său, să contribuie la eforturile de prevenție,monitorizare și gestionare a cancerului mamar în cadrul specific autohton, Irina Crumpeiabordează problema rezilienței pacientelor cu cancer mamar începând cu fazaasimptomatică, când boala încă nu s-a instalat. Urmărirea eforturilor de adaptare ale

pacientelor până în faza de „supraviețuire” îi permite să constate că reziliența seconstruiește complex pe acest parcurs, reprezentând folosirea optimă a resurselordisponibile pentru adaptarea continuă la circumstanțele bolii.

Reunind trei studii, secțiunea a patra a volumului este consacrată explor ăriispecificului rezilienței psihologice din perspectiva unității de analiză care este familia.Studiul elaborat de Cristina Maria Bostan se focalizează pe impactul factorilor de

personalitate și a rezilienței familiale în dezvoltarea relațiilor personale, respectiv pearmonizarea obiectivelor comune care pot asigura construirea unei relații stabile, de lungă durată care să aducă confort și stare psihologică de bine ambilor parteneri.

Diana-Sînziana Duca analizează relația dintre stres și reziliență în familiilecopiilor cu autism. Studiul evidențiază că puternicul stres parental asociat cu îngrijireaunui copil care are Tulburarea de Spectru Autist poate fi compensat de unele evolu ții

pozitive care apar în cursul acestui proces, precum creșterea rezilenței familiale.Cel de-al treilea studiu din această secțiune, elaborat de Liliana-Camelia Pavel,

analizează rolul pe care îl joacă implicarea părinților în procesul de învățaretransformativă și reziliența familială în îmbunătățirea situației școlare a copilului.Autoarea pledează pentru implicarea părinților în programe de parenting sau grupuri desuport care să le maximizeze competența parentală.

În fine, cea de-a cincea secțiune a volumului analizează mecanismele reziliente lacopii. Plecând de la aser țiunea că rolul parental în dezvoltarea rezilientă a copiilor estecrucial, Marici Marius sintetizează critic rezultatele cercetărilor privind reziliența copiilorși argumentează necesitatea dezvoltării și implementării unor programe de psihoeducaţie

parentală specifice rezilienței psihologice.Plasând problematica rezilienței în contextul erei digitale, în care copiii

dobândesc atributul de „nativi digitali”, Smaranda Gabriela Onofrei analizează modul încare nativii digitali sunt capabili să identifice strategii de coping pentru a le aplica îngestionarea stresului și pentru a dezvolta rezistență digitală.

Abordând reziliența psihologică în multidimensionalitatea sa și îmbinând perspectiva teoretică și cea aplicativă, sper ăm ca volumul Dimensiuni ale rezilien ț ei psihologice. Abord ări teoretice și aplicative să ofere o imagine cât mai comprehensivă asupra celor mai recente evoluții din domeniul teoriei și cercetării rezilienței psihologice.

Aurora Hrițuleac, Ciprian Marius Ceobanu


9/300


10/300

Cuvânt înainte

10


11/300


11

Reziliența psihologică din perspectiva dezvoltării pe toată durata vieții

Aurora Hrițuleac

Introducere

Complexitatea și dinamica societății actuale confruntă indivizii șicomunitățile cu provocări complexe, ample și în cascadă. Volatilitatea contextelorsocio-economice și politice, globalizarea crizelor, fenomene precum terorismul șiconflictele religioase fac din ambiguitate, incertitudine, risc, adversitate și streselemente definitorii ale existenței cotidiene.

Acest gen de circumstanțe explică de ce reziliența, definită în sens extrem de largca abilitate și competență a indivizilor, grupurilor și comunităților de a r ăspunde flexibil șiadaptativ situațiilor de risc și adversitate, a devenit o temă prioritar ă de cercetare nu doarîn domeniul psihologiei ci și în multe alte discipline. Dar extinderea continuă adomeniului rezilienței și creșterea exponențială a studiilor și cercetărilor pe această temă devin ele însele o provocare.

Din perspectiva cercetării psihologice, reziliența nu este doar un concept de

stringentă actualitate ci și unul provocator, având în vedere caracterul săumultidimensional și dinamic. Capacitatea de a depăși de o manier ă pozitivă situațiilede risc, adversitate și stres a fost prezentată inițial, în literatura de specialitate, drept otr ăsătur ă excepțională, proprie doar anumitor indivizi „speciali”. În realitate, așa cumau demonstrat ulterior o serie de cercetări empirice, unele devenite de referință pentruînțelegerea rezilienței psihologice, cea mai mare parte a subiecților aflați în situație deadversitate și risc ridicat au depășit cu succes provocările existențiale, chiar și celemai dramatice.

O altă idee cu impact puternic în rândul specialiștilor a fost aceea că reziliența psihologică este exclusiv o abilitate sau o competență dobândită în prima

parte a dezvoltării ontogenetice, mai precis în perioada copilăriei.

Trecând în revistă literatura de specialitate, studiul de față își propune să argumenteze, pe de o parte, ipoteza că reziliența psihologică reprezintă mai degrabă norma și nu excepția și, pe de altă parte, ipoteza că reziliența psihologică este un

proces ontologic longitudinal, cu evoluții și acumulări specifice pe toată durata vieții.

Această lucrare a fost realizată în cadrul proiectului POSDRU/159/1.5/S/133675 „Inovare şidezvoltare în structurarea şi reprezentarea cunoaşterii prin burse doctorale şi postdoctorale(IDSRC- doc postdoc)”, cofinanţat de Uniunea Europeană şi Guvernul României din Fondul

Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.


12/300

Aurora Hrițuleac

12

Contextualizare istorică și precizări terminologice

Istoria dezvoltării umane ar putea fi prezentată ca fiind înseși istoriaemergenței și manifestării rezilienței psihologice. Pentru că, în fond, ce este istoriaumanității dacă nu o paradigmă a depășirii cu succes a situațiilor de risc șiadversitate? Ann S. Masten (2001) precizează, de altfel, că eroii și eroinele care aparîn mituri, povești, basme și chiar în scrierile sapiențiale sunt expresia elocventă afascinației ancestrale a umanității față de reziliența individuală. Ceea ce confirmă aser țiunea că, asemenea altor concepte psihologice, reziliența are o istorie oficială scurtă dar o existență îndelungată.

În fapt, anii 1960 și 1970 marchează perioada în care o serie de cercetători,specializați în psihopatologia dezvoltării, au început să studieze un fenomen ignoratanterior de investigația psihologică: faptul că un număr de copii ale căror condiții de

dezvoltare le erau clar defavorabile sau chiar adverse reușeau să le depășească f ăr ă sechele intrapsihice și interpersonale majore și să aibă un parcurs existențial normalsau chiar de succes.

Această constatare a schimbat centrul de interes al specialiștilor de pe aspectele psihopatologice, sau, cum subliniază Luthar (2006), de pe „problemă” în sens detulburare, dezechilibru, deficiență, eșec, pe aspectele de funcționare pozitivă și demenținere a competenței în ciuda riscului și adversității. S-a produs o schimbare de

paradigmă, identificarea și analizarea punctelor forte ale indivizilor devenind prioritare înraport cu studierea factorilor de risc (Richardson 2002).

În momentele inițiale ale constatării fenomenului, respectiv a faptului că unii

copii se descurcau bine în ciuda riscului și adversității, prima explicație avansată afost aceea a existenței unei calități intrinseci a copiilor respectivi, motiv pentru care,conform termenului avansat de Anthony (1987), ei au fost etichetați ca„invulnerabili”.

Termenul „invulnerabil” este legat de „metafora celor trei pă puși” elaborată anterior de Anthony, metafor ă care a avut, în prima fază a cercetării rezilienței

psihologice, o influență puternică în interpretarea reușitei unor copii în ciudacondițiilor adverse. Cele trei pă puși, de sticlă, de plastic și de oțel, reflectau clar

paralela cu știința și ingineria materialelor, domeniu din care conceptul de reziliență afost, de altfel, preluat. Lovite, cu aceeași intensitate, cu un ciocan, prima este completdistrusă, a doua rezistă, deși r ămâne cu urma loviturii primite, iar a treia nu este

practic afectată. Se conturau astfel trei tipologii, inclusiv aceea a invulnerabilității.Cercetările ulterioare asupra rezilienței psihologice au infirmat această perpectivă decare, trebuie precizat, însuși autorul ei s-a delimitat ulterior (cf. Tisseron și Cyrulnik2007, 25).

Ipoteza „invulnerabilității”, deși într-o formă nuanțată, a fost promovată într-o primă fază chiar și de către Werner și Smith (1982) în interpretarea rezultatelorobținute prin evaluarea copiilor cuprinși în faimoasa cercetare longitudinală dinKauai. Nuanțarea avea în vedere raportul dintre vulnerabilitate și surmontarea ei.Astfel, din cohorta de 698 de copii, aproximativ 30% erau considerați a fi în situațiede risc ridicat, deci vulnerabili, ca urmare a provocărilor cu care se confruntau: stres

perinatal, săr ăcie cronică și mediu familial advers (părinți suferind de boli psihice,


13/300


13

dependenți de consumul de alcool și/sau droguri etc.). Faptul că, la fiecare nouă evaluare, cei mai mulți dintre ei atingeau standardele psihosociale ale unei dezvoltărinormale, în ciuda adversității considerabile cu care se confruntau, le conferea o aur ă de invincibilitate.

Pe măsur ă ce desf ășurarea cercetărilor evidenția că surmontarea adversitățiireprezenta nu atât o tr ăsătur ă individuală înnăscută ci mai degrabă o mobilizareinteligentă, de către individ, a unor resurse interne dar și externe, ambele la fel deimportante în vederea adaptării și funcționării adecvate, termenul de invulnerabilitatea fost treptat abandonat.

De asemenea, o altă consecință a progresului epistemic a fost înțelegereafaptului că indivizii nu pot fi considerați ca fiind rezilienți la modul absolut, invariant.Dacă invulnerabilitatea implica permanență și continuitate în confruntarea cu succes ariscului și adversității, reziliența exprima cu mai multă acuratețe dar și flexibilitate

faptul că, în funcție de modificarea circumstanțelor, individul se poate comporta de omanier ă mai mult sau mai puțin adaptativă. Pe măsura evoluției cercetărilor și aînțelegerii aprofundate pe care ele o furnizau, conceptul de invulnerabilitate a fosttreptat înlocuit cu acela de reziliență.

Dintre pionierii cercetării rezilienței psihologice, Norman Garmezy estesingular în respingerea ab initio a ipotezei invulnerabilității. Conceptualizarearezilienței propusă de Garmezy (1974, 1983, 1987, 1991) avea în vedere nu doartr ăsăturile pozitive de personalitate ci și mediul familial protectiv și sistemele socialede suport. De asemenea, respingând ideea interpretării rezilienței ca atribut fix al

persoanei, Garmezy a argumentat necesitatea studierii și interpretării rezilienței ca proces, deschizând o direc

ție de cercetare foarte activ

ă ast

ăzi, aceea a studierii

rezilienței psihologice din perspectiva teoriei dezvoltării.Această orientare inițiată de Garmezy a permis o trecere treptată de la

studierea, aproape exclusivă, a rezilienței la vârsta copilăriei la cercetarea ei și la altecategorii de vârstă. Și chiar dacă, din varii motive, pe care le voi preciza ulterior,copiii continuă să fie preferați ca subiecți ai cercetărilor dedicate rezilienței, studiilefocalizate pe evoluția rezilienței psihologice pe toată durata vieții sunt în creșteresensibilă.

Cercetarea rezilienței psihologice – probleme specifice

Ipoteza inițială, oarecum intuitivă, a rezilienței psihologice ca manifestareexclusivă a unei tr ăsături individuale excepționale a constituit nucleul a ceea ceMasten (2007) și Masten și Wright (2010) au considerat a fi prima dintre cele patrumari etape, sau „valuri”, care alcătuiesc istoria științei rezilienței psihologice. Acestei

prime etape, în care accentul a fost pus pe descrierea, definirea și măsurarearezilienței psihologice prin raportare la diferențele individuale, i-a urmat cea astudierii rezilienței în dimensiunea sa procesuală, investigându-se mecanismele și

procesele specifice prin care se realizează. A treia etapă marchează trecerea de lateorie la praxis, cunoașterea disponibilă fiind folosită în scopul „asistării” specializatea indivizilor în vederea valorificării potențialului de reziliență naturală de care dispun

(Ionescu, 2013). În fine, în cea de-a patra etapă, aflată în plină evoluție, problematica


14/300

Aurora Hrițuleac

14

rezilienței psihologice intr ă în aria de investigare a neuroștiințelor, cu perspectivaunor contribuții decisive pentru înțelegerea mecanismelor neurobiologice careinfluențează, pozitiv sau negativ, potențialul rezilient al individului (Cicchetti 2010).

Chiar dacă, sub raport strict istoric, periodizarea mai înainte menționată poatefi justificată, punctând momentele apariției unor paradigme noi în câmpul rezilienței

psihologice, sub raportul realității factuale delimitarea este mai degrabă relativă, datfiind că paradigmele coexistă, uneori susținându-se reciproc, alteori negându-se una

pe cealaltă.Apreciind încercarea pe care o face Masten de a sistematiza, din perspectivă

istorică, cercetarea științifică dedicată rezilienței, Lipsitt și Demick (2012, 44) îireproșează, totuși, că valurile pe care ea le identifică riscă să producă „un tsunami deconfuzie extremă”. Obiectivitatea ne impune să precizăm că Masten nu poate firesponsabilizată pentru ambiguitățile care apar țin stării de fapt din cercetarea rezilienței

psihologice și nu istoricului pe care ea nu a f ăcut decât să-l consemneze.Studierea rezilienței psihologice este incitantă dar dificilă, prima provocare

major ă fiind tocmai lipsa, în literatura de specialitate ca și în domeniul clinic, a uneidefiniții consensuale, ceea ce fragilizează serios perspectiva configur ării unei teoriiștiințifice unitare și solide. În acest sens, trecând în revistă literatura științifică existentă pe problematica riscului, vulnerabilității, stresului și adversității, Layne șicolegii (2007) au identificat nu mai puțin de opt accepțiuni diferite pentru conceptulde reziliență psihologică iar Fletcher și Sarkar (2013) au mai adăugat una, precizândcă s-au rezumat doar la cele care sunt strict construite în jurul conceptelor centrale deadversitate și adaptare pozitivă.

Ceea ce complică și mai mult studierea rezilienței psihologice este ambiguitateasau ambiguitățile care apar în conceptualizarea ei. Astfel, reziliența poate ficonceptualizată atât ca o tr ăsătur ă cât și ca un proces, atât ca un r ăspuns în fața stresului șia traumei cât și ca un proces care mediază r ăspunsul la stres și traumă.

În ceea ce privește definițiile orientate pe proces ale rezilienței psihologice,acestea au în vedere cognițiile, reacțiile emoționale și comportamentele care au caracteradaptativ în raport cu stresul și trauma. După cum precizează Southwick, Litz, Charney șiFriedman (2011), dacă avem în vedere coping-ul activ și căutarea suportului social,acestea au fost definite, concomitent, ca procese reziliente care facilitează rezistența laconfruntarea cu stresorii traumatici dar și ca recuperarea din confruntarea cu stresoritraumatici. Alte procese pe care cercetătorii le apreciază ca fiind adaptative în relație cu

stresul și trauma includ capacitatea de a genera emoții pozitive, capacitatea de a acceptaceea ce nu poate fi schimbat și capacitatea de a transmuta negativul în pozitiv.

Reziliența psihologică fiind, prin natura sa, multidimensională, indiviziiconfruntați cu adversitatea pot demonstra reziliență în anumite domenii, cum ar fi cel

profesional, dar pot eșua în alte domenii, cum ar fi relațiile parentale sau acelea de cuplu.De asemenea, reziliența psihologică a individului poate varia pe parcursul ciclului vieții,în funcție de tipul de experiențe adaptative, eficiente sau ineficiente, pe care le-a parcursîntr-una sau alta din etapele anterioare de dezvoltare.

Conceptul de reziliență psihologică a fost elaborat inițial pentru a „descrierezistența relativă la experiențele de risc psihosocial” (Rutter1996, 119), că pătând

ulterior un număr în continuă creștere de semnificații. Mai întotdeauna definițiile


15/300


15

rezilienței psihologice sunt urmate de precizarea, oarecum tautologică, a faptului că aprecierea unei persoane ca fiind rezilientă presupune confruntarea unei adversitățisemnificative, evaluarea f ăcându-se post factum. Este oarecum surprinzător că această

precizare apare, după cum voi puncta ulterior, chiar și în studii al căror scop estetocmai acela de a argumenta caracterul comun al adversității și al rezilienței.

Formularea teoriei în psihopatologia dezvoltării (Luthar, Cicchetti și Becker2000) a fost generată de studiile longitudinale centrate pe dezvoltarea tipică și atipică a copilului, studii care au dus la elaborarea unui model evolutiv al rezilienței(Richardson 2002; Werner și Smith 1992).

Cercetarea inițială a rezilienței psihologice a identificat o relație pozitivă întrenu număr de tr ăsături individuale și variabile contextuale și rezistența la o varietate defactori de risc în rândul copiilor și adolescenților. Mai recent, cercetarea rezilienței aexaminat modul de funcționare a acestor factori și la stadiile tânărului adult, adultului

matur și vârstnicului.

Este adversitatea excepțională?

Chiar și adversitatea, unul din conceptele centrale pe care îl întâlnim în multedin definițiile propuse pentru reziliența psihologică, beneficiază de partea sa decontroversă. Luthar și Cicchetti (2000, 858) consider ă că adversitatea include „acelecircumstanțe negative ale vieții cunoscute pentru asocierea lor statistică cu dificultățide adaptare”.

Reluând această aser țiune, Masten nota, într-un studiu devenit de referință, că

putem vorbi de reziliența psihologică a indivizilor doar atunci când aceștia au fostconfruntați „cu o amenințare semnificativă pentru dezvoltarea lor; trebuie să existe pericole trecute sau actuale considerate a avea potențialul de a deturna dezvoltareanormativă” (2001, 228).

Afirmația poate părea paradoxală într-un text programatic, supraintitulat„Ordinary Magic”, al cărui obiectiv principal este tocmai acela de a argumentacaracterul firesc, comun, obișnuit, cotidian al rezilienței. Firește, a vorbi desprereziliență în absența unui risc sau a unei amenințări semnificative este un nonsens.Dar, ne putem întreba, cum se poate stabili de o manier ă infailibilă, în raport cuimensa diversitate a experiențelor individuale, marcate de diferențe culturale,religioase, de gen etc., că o adversitate este sau nu suficient de serioasă pentru a fi

termen de referință în stabilirea rezilienței?Evident, marile cataclisme naturale, sociale sau economice țin de domeniul

evidenței; magnitudinea consecințelor le face instantaneu vizibile. Lor li se adaugă o seriede vulnerabilități și riscuri clasice: săr ăcia, îngrijirea parentală deficitar ă, pierderea sausepararea părinților, abuzul de toate tipurile în copilărie sau la vârsta adultă, traumele deorice gen, moartea unei persoane semnificative, bolile debilitante etc. Dar acestevulnerabilități și riscuri clasice, după cum o demonstrează o serie de cercetări, par a ținemai mult de cotidian decât de excepție.

Bonnano și Mancini (2008, 2009) atr ăgeau atenția că majoritatea indivizilor, dacă nu cumva toți, se confruntă cu cel puțin un eveniment potențial traumatic în decursul vieții

lor. Ceea ce face diferența este intensitatea și modul în care reacționează în raport cu el.


16/300

Aurora Hrițuleac

16

Gama diferențelor individuale este ilustrată de faptul că unii indivizi ajung să clacheze sub presiunea dificultăților și presiunilor cotidiene (DeLongis, Coyne, Dakof, Folkman șiLazarus 1982), în timp ce alții pot depăși de o manier ă pozitivă experiențe cu adevăratdramatice (Bonanno 2004).

Prevalența, la nivelul populației, a ratelor de adversitate în perioada copilărieivariază foarte mult, reflectând marea diversitate de experiențe adverse pe care copiii o potîntâlni într-o societate sau alta, într-o varietate de contexte (de exemplu, săr ăcie cronică,r ăzboaie, dezastre naturale, boli debilitante, abuz/molestare, moarte a părintelui/părinților).La această variație contribuie, printre altele, și diferențele în definirea adversității, precumși metodele de obținere a datelor.

Sunt disponibile câteva studii longitudinale, realizate în S.U.A., care audocumentat ratele de incidență ale unor adversități „comune”. Studiul longitudinalrealizat în insula Kauai, la care am f ăcut referire anterior, a stabilit că aproximativ o

treime din copiii evaluați erau în situație de „mare risc” ca urmare a complicațiilor dela naștere, săr ăcie cronică, boală mentală parentală sau conflicte în familie (Werner șiSmith 1982, 1992).

De asemenea, alte câteva studii de anvergur ă s-au focalizat în mod specific pediverse aspecte ale mediului familial din perioada copilăriei, incluzând abuzul fizic, sexualși emoțional; moarte parentală sau separare prelungită de un părinte; divor ț/separare

parentală; violență domestică; boală psihică parentală sau abuz de droguri; comportament potențial delincvent sau criminal. Estimările epidemiologice sugerează că aceste tipuri deexperiențe sunt obișnuite în S.U.A., acolo unde au fost realizate mai multe studii deamploare. Dacă aceasta este situația într-una dintre cele mai dezvoltate țări ale lumii, nu e

greu de imaginat ce se întâmplă în țările sărace, în curs de dezvoltare sau în zonele deconflict.Astfel, în urma analizării datelor obținute în cursul unei anchete la nivel

național (The Adverse Childhood Experiences – ACE), Anda și colegii (2006) auconstatat că 64% dintre respondenți (cu vârste cuprinse între 19 și 92 de ani) auraportat cel puțin o experiență familială adversă (10,6% abuz emoțional; 28,3% abuzfizic; 20,7% abuz sexual; 26,9% abuz parental de substanțe interzise; 19,4% boală mentală parentală; 12,7% martor la violență domestică împotriva mamei).

Procente semnificative de incidență au fost raportate și de alte studii. Astfel,Felitti et al. (1998) și Kendall-Tackett, Williams și Finkelhor (1993) au identificat ratede abuz fizic și sexual de 11-30%, în timp ce Walker și colegii (1999) au înregistrat

istorii de abuz și/sau neglijare în copilărie la 43% din femeile (cu vârste cuprinse între18 și 65 de ani) care au fost chestionate prin intermediul unei organizații demanagement al sănătății.

Se apreciază că aproximativ 3,5% din copiii sub 18 ani tr ăiesc experiențamor ții unui părinte (Social Security Administration 2000; cf. Luecken și Gress 2010).Deloc surprinzător, separarea sau divor țul părinților este și mai frecvent. Deși există unele variații minore, se estimează, per ansamblu, că 18-23%, dintre copii tr ăiescexperiența divor țului parental (Anda et al. 2006). Conform rezultatelor obținute deBumpass și Lu (2000), o treime dintre copiii sub 16 ani tr ăiesc experiența separ ăriisau divor țului parental.


17/300


17

Incidența expunerii la alte tipuri de adversitate este mai puțin studiată. Chiar șiașa, o serie de date sunt disponibile. Astfel, o cercetare de amploare desf ășurată tot înS.U.A. (U.S. National Comorbidity Survey) între 1990 și 1992, la nivelul a 8000 delocuințe americane (participanții având vârste cuprinse între 18 și 54 de ani), a stabiliturmătoarele rate de incidență: 9,3% expunere în copilărie la dezastre naturale sau dezastredeclanșate de om; 6,6% accidente; 9,3% martor la un episod traumatic; 3,8% subiect al

jafului sau al r ă pirii (Kessler et al. 1997).Incluzând și adversitățile legate de familie, s-a estimat că 74,4% din eșantion

au tr ăit experiența a cel puțin unei adversități semnificative în copilărie. Un procentcu adevărat impresionant, sugerând că numărul celor care experimentează adversitatea existențială în diversele ei forme îl excede pe cel al celor care au fost„privați” de o asemenea experiență.

În România, unde cercetările longitudinale sunt aproape inexistente iar

informațiile statistice sunt mai mult decât precare și greu accesibile, este dificil de realizato apreciere documentată a ratelor de prevalență a adversității la vârsta copilăriei. Darfaptul că România se situează pe primul loc în Uniunea Europeană la mortalitate infantilă,cu o rată de 9% în 2012, ne arată că, de o manier ă concretă, pentru copiii româniconfruntarea adversității începe în chiar momentul nașterii.

De altfel, o analiză a biroului UNICEF din România, care conține o serie dedate statistice și face o analiză pertinentă a adversităților cu care se confruntă copiiiromâni, este intitulată emblematic „Copii la limita speranței”. Categoria copiilorvulnerabili, conform analizei citate, include: copii lipsiți de îngrijire parentală adecvată, abandonați sau instituționalizați; copii obligați să muncească/ cer șească;copii victime ale traficului; copii care tr

ăiesc pe str

ăzi; copii afla

ți în conflict cu legea;

copii discriminați, inclusiv cei de etnie romă, cei cu HIV/SIDA și cei cu diferite tipuride dizabilități (2006, 13).

Tipurile de adversitate cu care se confruntă copiii din România nu difer ă, înesență, de cele identificate de cercetările menționate anterior. Ceea ce le face, însă, multmai greu de surmontat vine din lipsa unor rețele de suport social, din incoerența și/sausubfinanțarea instituțiilor de specialitate care, prin programe specifice, ar trebui să asigurereziliența asistată în favoarea căreia pledează, cu argumente teoretice și de ordin practicmai mult decât pertinente, Șerban Ionescu (2013).

În ceea ce privește adversitatea vârstei adulte, privită grosso modo, ea estedeterminată, în principal, de sarcinile de dezvoltare specifice și de responsabilitățile

ce decurg din specificul acestei etape de vârstă. Responsabilitățile profesionale și celefamiliale vin, fiecare, cu doza lor de provocări, incertitudini și stres. Spre deosebire decopii sau adolescenți, care sunt victimele secundare ale turbulențelor socio-economice, adulții le suportă frontal consecințele și trebuie să se adapteze rapidcircumstanțelor adverse.

Crizele economice și financiare care sunt tot mai frecvente și îndelungate,competiția acerbă pe piața muncii, dinamica informațională și relațională, toatecontribuie la o existență cotidiană tot mai greu de gestionat. „Viața a devenit dur ă însecolul XXI”, clamează Christina Berndt (2014, 11) într-una din tot mai multele căr ți

prin care adultul zilelor noastre este consiliat, succint și f ăr ă prea multe subtilități,

cum să fie rezilient indiferent de problema cu care se confruntă.


18/300

Aurora Hrițuleac

18

Dar cercetările științifice vin cu date îngrijor ătoare, deși paradoxale pentruexplicitarea rezilienței în perioada copilăriei, care leagă starea de sănătate fizică și psihică a adultului de experiențele de adversitate din copilărie. Sunt disponibile o serie de dateempirice care documentează că adversitatea din perioada copilăriei crește semnificativriscul de evoluții negative ale sănătății fizice și psihologice pe parcursul ciclului vieții.Cele mai frecvent constatate sunt: depresia major ă, tulbur ările de somn, obezitatea sever ă,tulbur ările sexuale, alcoolismul, comportamentul suicidar, uzul și abuzul de substanțeinterzise, tulbur ări care implică agresiune etc. (Afifi et al. 2008; Anda et al. 2006; Felitti etal. 1998; Kessler et al. 1997).

Alte studii au legat expunerea la adversitate în copilărie de sindromuloboselii cronice și de durere cronică la vârsta adultă (Davis, Luecken și Zautra 2005;Heim et al. 2006), existând totodată, după cum subliniază Anda et al. (2006, 183), o„convergență frapantă a dovezilor dinspre neuroștiințe și dinspre studiile

epidemiologice care susțin o relație cauzală între adversitatea din copilărie și problemele de sănătate fizică și mentală de lungă durată”.

De asemenea, o literatur ă de specialitate în continuă creștere susțineaser țiunea că stresul din perioada timpurie a vieții cauzează schimbări de durată înstructura și funcționarea hipocampusului și cortexului frontal, datele sugerând efectecomparabile asupra creierului în cazul copiilor abuzați și al adulților cu tulburare destres posttraumatic (Bremner 2003).

În plus, dat fiind că o sarcină normativă fundamentală de dezvoltare la vârstaadultă o reprezintă „obținerea și menținerea unei performanțe satisf ăcătoare în cariera

profesională” (Chickering și Havighurst 1981; cf. Sugarman 2005, 105), adultul zilelor

noastre este confruntat cu serioase provocări. Atunci când Havighurst (1955/1972)stabilea lista sarcinilor concrete de dezvoltare, cariera implica prezumția unui loc demuncă unic în care, pe baza competențelor și performanțelor, individul trebuia să urmezeo cale securizată. Performanța satisf ăcătoare presupunea punctul maxim de evoluție

profesională pe care individul îl putea atinge în organizația respectivă. Dar situația s-aschimbat radical între timp, piața muncii oferind rareori astăzi o asemenea oportunitate.După cum precizează Arnold și Jackson (1997), managementul carierei presupuneactualmente existența unui portofoliu, a unor competențe profesionale multiple caretrebuie extinse în permanență pentru eventualitatea unei schimbări radicale a orientării

profesionale.În ceea ce privește adversitatea vârstei înaintate, aceasta este determinată de

specificul evoluției biologice și psihologice pe parcursul ciclului vieții. Una dintre celeșapte caracteristici ale dezvoltării pe toată durata vieții indicate de către Baltes este aceeacă dezvoltarea implică atât câștiguri cât și pierderi. Dat fiind că, după aprecierea aceluiașiautor, balanța între câștiguri și pierderi nu este constantă pe tot parcursul vieții (Baltes1987), pe măsura înaintării în vârstă balanța se poate înclina în direcția pierderilor. Cauza,susțin Baltes și Baltes (1990), trebuie căutată în normele sociale și în diminuarearesurselor biologice și/sau mentale.


19/300


19

Este reziliența excepțională?

Adversitatea nefiind, după cum arată studiile, un fenomen excepțional, pe cale deconsecință putem infera că nici reziliența psihologică nu este un fenomen excepțional.Există tot mai mulți cercetători care atrag atenția asupra acestei realități.

Șerban Ionescu (2013, 31) subliniază caracterul destul de comun aladversității, punându-l în legătur ă cu evenimentele și grijile existențiale cotidiene care„au efecte cumulative și semnificative asupra bună stării psihologice”. Pe de altă

parte, cercetări recente realizate în urma unor evenimente profund traumatice, precumatacurile teroriste din 11 septembrie 2011, demonstrează caracterul la fel de comun alrezilienței.

Astfel, la aproximativ 6 luni după producerea atacurilor teroriste, cercetarearealizată de Bonanno, Galea, Bucciarelli și Vlahov (2007) privind prevalența

rezilienței la nivelul unui eșantion aleatoriu de persoane din New York și zonelelimitrofe a furnizat cifre surprinzătoare. Peste 65% din eșantion demonstrau reziliență și, ceea ce este și mai semnificativ, nici chiar la cei expuși personal procentul dereziliență nu a scăzut sub 33%.

În cazul copiilor, din perspectiva dezvoltării pe toată durata vieții, depășireacu succes a adversității este evaluată, în majoritatea cercetărilor f ăcute pe acestsegment de vârstă, prin performanța și competența pe care le demonstrează însarcinile de dezvoltare specifice (rezultate școlare, relații normale cu congenerii etc.)sau prin absența patologiei.

Majoritatea cercetătorilor susțin că, deși amploarea și frecvența adversității în

copilărie sunt mai extinse decât se crede îndeobște, majoritatea copiilor reușesc să oconfrunte cu succes, evoluând în adulți adaptați și competenți, ceea ce demonstrează,după cum subliniază Luecken și Gress (2010, 242), „potențialul uman pentrureziliență”.

Totuși, există o serie de cercetări, dintre care câteva au fost menționateanterior, care par să infirme viziunea excesiv de optimistă asupra depășirii f ăr ă consecințe intrapersonale, la nivel psihic și somatic, a adversității din perioadacopilăriei. Cercetările, realizate în principal din perspectiva teoriei organizaționale adezvoltării, la care se adaugă cele de natur ă neurobiologică, stabilesc o conexiunedirectă între experiențele de adversitate din copilărie și dezvoltarea unei varietăți de

probleme mentale, psihice și comportamentale în copilărie, adolescență, maturitate și

vârsta a treia, adică pe tot parcursul vieții. Aceasta reprezintă, după cum subliniază Kessler, Davis și Kendler (1977), o foarte serioasă problemă de sănătate publică.

Chiar dacă majoritatea acestor probleme se rezolvă în timp, faptul că unnumăr semnificativ de cercetări furnizează date empirice care susțin ipoteza că traumele din perioada timpurie a vieții cresc riscul de tulbur ări fizice și psihologice petot parcursul ciclului vieții este o provocare la adresa unor asumpții general acceptateîn cercetarea rezilienței psihologice.

Dat fiind că, din perspectiva teoriei dezvoltării pe toată durata vieții,evaluarea rezilienței se face prin raportare la nivelul de realizare al sarcinilor dedezvoltare proprii fiecărui grup de vârstă, prin această grilă au fost abordate și vârsta

adultă (tânăr ă și mijlocie) și vârsta a treia (sau vârsta adultă târzie).


20/300

Aurora Hrițuleac

20

Deși anul 2010 a marcat apariția primului tratat dedicat specificul rezilienței psihologice la vârsta adultă, multe cercetări continuă să se focalizeze pe adversitățile cucare adulții s-au confruntat în perioada copilăriei și pe modul în care acestea leinfluențează îndeplinirea sarcinilor de dezvoltare specifice vârstei adulte.

Dar există și cercetări care explorează stresul și adversitatea în contextul propriu-zis al acestei etape de vârstă. Astfel, conform analizelor f ăcute de Almeida șiHorn (2004), numărul agenților stresori pe care îi raportează adulții de vârstă mijlocieîi depășesc pe cei raportați de adulții tineri sau de cei vârstnici. De asemenea, după cum a relevat o anchetă reprezentativă la nivelul populației americane (AmericanPsychological Association 2004), 39% dintre respondenții cu vârsta între 35 și 54 deani au considerat că se confruntă, o dată la patru zile, cu stres extrem. Conformacelorași respondenți, principalele elementele generatoare de stres la această vârstă sunt relațiile de familie, munca, banii și locuința. Adulții mai tineri, între 18 și 34 de

ani, precum și cei care se apropie de vârsta a treia declar ă niveluri mai scăzute destres: 29%, respectiv 25%.

Almeida și Horn (2004) consider ă că, la această vârstă, principala cauză astresului rezidă în schimbările de rol: tranzițiile în carier ă, separarea de copiii devenițiadulți și angajați în propria lor traiectorie de dezvoltare, reconfigurarea relațiilor

parteneriale ca urmare a plecării copiilor etc. Ceea ce face cu totul specială confruntarea adversității la vârsta adultă mijlocie este experiența, competența de caredispune individul în acest segment al parcursului existențial.

Oamenii de vârstă mijlocie par a fi mai bine pregătiți, atât din punct de vedere alcunoștințelor cât și din punct de vedere al experienței acumulate, să facă față stresului

decât cei din alte grupe de vârstă (Lachman 2004). Lor le este mai clar ce anume pot faceși cum pot acționa în confruntarea cu circumstanțele adverse, fiind capabili să pună în practică sau să elaboreze strategii mai eficiente pentru evitarea sau minimizarea stresului.Totodată, ei par să fi dobândit suficientă înțelepciune (sau blazare) pentru a accepta de omanier ă matur ă ceea ce nu poate fi schimbat.

Chiar și așa, conform rezultatelor unei analize online întreprinse de Miller șiRahe (1997), rezultă că stresul determinat de majoritatea schimbărilor din viață este încontinuă creștere, fiind cu 45% mai ridicat în 1997 decât în 1967. Este important desubliniat că, deși stresul cotidian, reprezentat de iritări, frustr ări și suprasolicitări, areun impact mai scăzut decât schimbările din viață, cercetările (Almeida et al. 2006)evidențiază că, atunci când se produce o acumulare a mai multor factori stresori,

efectul depășește magnitudinea schimbărilor din viață.Faptul că numărul persoanelor vârstnice active și relativ sănătoase este în

continuă creștere a determinat o modificare a percepției îmbătrânirii, sintagma„îmbătrânire frumoasă” sau „îmbătrânire optimă” fiind tot mai uzitată în cercetarea

psihologică a vârstei a treia (Papalia, Wendkos Olds și Duskin Feldman 2010).Deși vârsta înaintată este marcată de sentimente de pierdere și de alți stresori

developmentali, cercetarea (Hardy et al. 2002, 2004) evidențiază că majoritatea persoanelor vârstnice sunt totuși capabile să modereze satisf ăcător impactul acestoradversități în viața de zi cu zi. S-a demonstrat, de asemenea, că starea subiectivă de

bine psihologic nu se diminuează fatalmente la vârsta înaintată, cercetătorii (Henchaz


21/300


21

et al. 2008; cf. Janssen, Van Regemortel și Abma 2011) identificând-o la majoritatea persoanelor vârstnice.

Explorând sursele for ței care dă naștere rezilienței persoanelor vârstnice,Janssen, Van Regemortel și Abma (2011) au concluzionat că principalele surse defor ță ale acestora pot fi grupate în trei domenii de analiză: individual, interacțional șicontextual.

La rândul său, domeniul individual include trei subdomenii, respectivcredințele privind competențele proprii, capacitatea de a exercita controlul șicapacitatea de a analiza și înțelege situația dată. În cadrul acestor subdomenii,

punctele forte identificate sunt multiple, cele mai semnificative fiind: mândrie privind propria personalitate, acceptare și deschidere vizavi de propria vulnerabilitate,anticiparea pierderilor viitoare, acceptarea ajutorului și suportului oferite, o viziuneechilibrată asupra vieții, respingerea rolului de victimă și adoptarea filosofiei

existențiale de tip carpe-diem.Cel de-al doilea domeniu, interacțional, reprezintă calea prin care persoanelevârstnice interferează și cooperează cu ceilalți pentru a-și duce la îndeplinire scopurile

personale. Conform autorilor citați, sursele de tărie în acest domeniu sunt relațiile,formale și informale, care îi capacitează pe vârstnici, precum și puterea dăruirii.

În fine, cel ce-al treilea domeniu, cel contextual, vizează nivelul politico-societal și are ca surse de for ță accesibilitatea îngrijirii, disponibilitatea resurselormateriale și practicile sociale.

Analiza a demonstrat interrelaționarea celor trei domenii menționate anterior,ceea ce înseamnă că dezvoltarea unor intervenții pozitive, proactive, care să ajute

persoanele în vârstă trebuie s

ă construiasc

ă pe aspectele pozitive ale vie

ții lor

și

trebuie să includă acțiuni specifice fiecăreia dintre ele.

Specificul rezilienței psihologice pe toată durata vieții

Copiii au fost, din chiar momentul constituirii rezilienței psihologice cadomeniu de cercetare, subiecții predilecți ai demersurilor investigative. Ei și-au

păstrat acest privilegiu până în prezent, când asistăm totuși la o extindere șidiversificare evidente ale categoriilor de vârstă și ale problematicilor abordate decercetarea rezilienței. Cauzele sunt multiple și nu pot fi reduse la explicația, oarecummalițioasă deși nu întru totul lipsită de fundament, sugerată de Vandenplas-Holper, că

psihologii „și-au cantonat explor ările la o perioadă a vieții în care schimbările legatede vârstă sunt spectaculoase iar subiecții pot fi cu ușurință recrutați și chestionați lașcoală” (1998, 7).

Această focalizare a cercetării rezilienței pe perioada copilăriei repetă, oarecum,un fenomen specific începuturilor teoriei dezvoltării. Imaginea secolelor anterioare asupracopilului ca „adult în miniatur ă” și influența extraordinar ă a concepției piagetiene,conform căreia dezvoltarea cognitivă se încheia, în principiu, la sfâr șitul adolescenței, au

blocat inițial extinderea cercetării și la alte perioade de vârstă.Abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea, mai precis în anii 1960 și

1970, au început să se contureze primele elemente ale cercetării dezvoltării pe toată

durata vieții. Contribuția fundamentală îi revine lui Paul Baltes (1987) care a trasat


22/300

Aurora Hrițuleac

22

obiectivele și a definit principiile psihologiei dezvoltării pe toată durata vieții, de laconcepție până la moarte. Totodată, Baltes a elaborat și conceptele de influențeontogenetice normative și nenormative care, împreună cu sarcinile de dezvoltarespecifice fiecărei vârste, identificate și sistematizate de către Havighurst (1972), auconstituit cadrele de referință pentru explorarea etapelor de vârstă marginalizate sauchiar ignorate anterior.

Perspectiva asupra rezilienței psihologice care prevalează astăzi, după câtevadecenii de cercetare, este în principal aceea a unui proces developmental ale cărui

baze se pun în copilărie și care continuă pe tot parcursul vieții, pe măsur ă ceindividul, după cum notează Yates, Egeland și Sroufe (2003, 250), identifică șivalorizează noi resurse interne și externe în confruntarea cu riscul, incertitudinea,adversitatea și stresul. Din punctul de vedere al autorilor citați, succesul înconfruntarea cu adversitatea nu este cauzată propriu-zis de reziliență. Aceasta nu face

decât să „reflecte” abilitățile de a folosi resursele interne și externe de a confruntaadversitatea pe care individul le-a dobândit în procesul dezvoltării.

Prin urmare, reziliența poate fi interpretată ca un proces de dezvoltare care sedesf ășoar ă pe tot parcursul vieții, bazele sale, solide sau fragile, fiind edificate în

perioada copilăriei, existând însă posibilitatea surmontării unui deficit inițial pemăsura înaintării în vârstă și a identificării și valorificării de noi resurse interne șiexterne. Ca fenomen complex, reziliența psihologică reprezintă interacțiunea dintre

persoană, cu o istoria sa specifică de dezvoltare, mediul complex în care evoluează șifactorii stresori caracteristici. Din această perspectivă, modelul dezvoltării pe toată durata vieții se detașează drept cadru privilegiat de analiză al rezilienței psihologice.

Concluzii

Trecerea în revistă, oricât de succintă, a câtorva dintre cele mai semnificativedate, teoretice și empirice, acumulate în decursul evoluției istorice de către cercetareaștiințifică a rezilienței psihologice conduce la concluzia că nici adversitatea, nicireziliența nu sunt fenomene cu caracter excepțional.

Deși societatea actuală este mult mai marcată de evenimente impredictibiledecât cele anterioare, de schimbări și reorientări frecvente și adeseori drastice alecarierei profesionale, potențialul uman de adaptare pare a fi suficient de bogat înresurse pentru a r ăspunde eficient tuturor provocărilor.

Chiar dacă, în încheierea unui studiu publicat în 2002, reprezentând de faptconținutul unei comunicări științifice susținute în 1994, Howard B. Kaplanconcluziona că reziliența era „un concept al cărui timp a venit și a trecut”, stadiulactual al cercetării din domeniul rezilienței psihologice îi infirmă aser țiunea. Totuși,el pare să fi avut dreptate în argumentarea necesității imperative a constituirii unuicadru teoretic articulat și unitar, care să confere coerență numeroaselor, și adeseoricontradictoriilor, date empirice acumulate.

Paradigma dezvoltării pe toată durata vieții, care ia în considerare modul încare individul, mediul și factorii situaționali interacționează complex în fiecare etapă a ciclului vieții, influențând de o manier ă specifică dezvoltarea și evoluția individului

pe întreaga durată a vieții sale, poate constitui un asemenea cadru teoretic unificator.


23/300


23

Deși marcată încă de unele imprecizii teoretice și metodologice, decontroverse și paradoxuri, cercetarea rezilienței psihologice este departe de momentulobsolescenței sale. Studierea tot mai aplicată a rezilienței din perspectiva teorieidezvoltării, respectiv a teoriei dezvoltării pe toată durata vieții, contribuțiile actuale șimai ales de perspectivă din zona cercetării neurobiologice, la care se adaugă orealitate socio-economică și culturală care valorizează tot mai mult individulautonom, agent al propriei sale reușite, reprezintă argumente în favoarea mențineriirezilienței psihologice în atenția comunității științifice.

Referințe bibliografice

Almeida, David M. și Melanie C. Horn. 2004. „Is Daily Life More Stressful During

Middle Adulthood?”. În How Healty We Are? A National Study of Well-Being at Midlife, ed. Orville G. Brim, Carol D. Ryff și Ronald C. Kessler, 425-451. Chicago,Il: The University of Chicago Press.

Almeida, David M., Joyce Serido și Daniel Mc Donald. 2006. „Daily Life Sressors ofEarly and Late Baby Boomers”. În The Baby Boomers Grow Up: Contemporary

Perspectives on Midlife”, ed. Susan Krauss Whitbourne și Sherry .L. Willis, 165-1183. Mahwah, Nj: Erlbaum.

Affifi, Tracy O., Murray W. Enns, Brian J. Cox, Gordon J.G. Asmunson, Murray B. Steinși Jitender Sareen. 2008. „Population Attributable Fractions of Psychiatric Disordersand Suicide Ideation and Attempts Associated with Adverse ChildhoodExperiences”. American Journal of Public Health 98(5): 946-952.

Anda Robert F., Vincent J. Felitti, J. Douglas Bremner, John D. Walker, CharlesWhitfield, Bruce D. Perry, Shanta R. Dube și Wayne H. Giles. 2006. „The EnduringEffects of Abuse and Related Adverse Experiences in Childhood: A Convergence ofEvidence from Neurobiology and Epidemiology”. European Archives of Psychiatryand Clinical Neurosciences 256: 174-180.

Anthony, Elwyn J. 1987. „Risk, Vulnerability and Resilience: An Overview”. În The Invulnerable Child , ed. Elwyn J. Anthony și Bertram J. Cohler, 3-48. New York:Guilford Press.

Arnold, John și C. Jackson. 1997. „The New Career: Issues and Challenges”. British Journal of Guidance and Counselling 25(4): 427-433.

Baltes, Paul B. 1987. „Theoretical Propositions of Life-Span Developmental

Psychological”. Developmental Psychology 23: 611-626.Baltes Paul B. și Margaret M. Baltes. 1990. „Psychological Perspectives on Successful

Aging: The Model of Selective Optimization with Compensation”. În Successful Aging: Perspectives from Behavioral Science, ed. Paul B. Baltes și Margaret M.Baltes, 1-34. Cambridge: Cambridge University Press.

Berndt, Christina. 2014. Rezilien ț a. Secretul Puterii Psihice. București: All Educational.Bonanno, George A. 2004. „Loss, Trauma, and Human Resilience: Have We

Underestimated the Human Capacity to Thrive after Extremely Aversive Events?”. American Psychologist 59(1): 20-28.


24/300

Aurora Hrițuleac

24

Bonanno, George A., Sandro Galea, Angela Bucciarelli și David Vlahov. 2007.„Psychological Resilience after Disaster”. Current Directions in PsychologicalScience 17: 181-186

Bonanno, George A. și Anthony D. Mancini. 2008. „The Trauma Capacity to Thrive inthe Face of Potential Trauma”. Pediatrics 121: 369-375.

Bonanno George A. și Anthony D. Mancini. 2009. „Predictors and Parameters ofResilience to Loss: Toward an Individual Differences Model”. Journal of

Personality 77(6): 1805-1832.Bremner, J. Douglas. 2003. „Long-term Effects of Childhood Abuse on Brain and

Neurobiology”. Child and Adolescent Psychiatric Clinics of North America 12(2):271-292.

Bumpass, Larry L. și Helen H. Lu. 2000. „Trends in Cohabitation and Implications forChildren’s Family Contexts in the United States”. Population Studies 54: 29-41.

Cicchetti, David. 2010. „Resilience under Conditions of Extreme Stres: A MultilevelPerspective”. World Psychiatry 9: 145-154.

Davis, Denise, Linda J. Luecken și Alex Zautra. 2005. „Developmental Traumatology: AContributory Mechanism for Alcohol and Substance Use Disorders”.

Psychoneuroendocrinology 27: 155-170.DeLongis, Anita, James C. Coyne, Gayle A. Dakof, Susan Folkman și Richard S. Lazarus.

1982. „Relationship of Daily Hassles, Uplifts, and Major Life Events to HealthStatus”. Health Psychology 1: 119-136.

Lipsitt Lewis P. și Jack Demick. 2012. „Theory and Measurement of Resilience: Viewsfrom Development”. În The Social Ecology of Resilience: A Handbook of Theoryand Practice, ed. Michael Ungar, 43-52. New York: Springer.

Felitti, Vincent J., Robert F. Anda, D. Nordenberg, D.F. Williamson, A.M. Spitz, V.Edwards, M.P. Koss și J.S. Marks. 1998. „Relationship of Childhood Abuse andHousehold dysfunction to Many of the Leading Causes of Death in Adults”.

American Journal of Preventive Medicine 14: 245-258.Fletcher, David și Mustafa Sarkar. 2013. „Psychological Resilience. A Review and Critique of

Definitions, Concepts, and Theory”. European Psychologist 18(1): 12-23.Garmezy, Norman. 1974. „The Study of Competence in Children at Risk for Severe

Psychopathology”. În The Child in His Family: Children at Psychiatric Risk , ed.Elwyn J. Anthony și Cyrille Koupernik , vol.3, 77-97. New York: Wiley.

Garmezy, Norman. 1983. „Stressors of Childhood”. În Stress, Coping and Development inChildren, ed. Norman Garmezy și Michael Rutter, 43-48. New York: McGraw-Hill.

Garmezy, Norman. 1987. „Stress, Competence, and Development: Continuities in the Study ofSchizophrenic Adults, Children Vulnerable to Psychopathology, and the Search forStress-resistant Children”. American Journal of Orthopsychiatry 52(2): 159-174.

Garmezy, Norman. 1991. „Resilience and Vulnerability to Adverse DevelopmentalOutcomes Associated with Poverty”. American Behavioral Scientist 34: 416-430.

Hardy, Susan E., John Concato și Thomas M. Gill. 2002. „Stressful Life Events amongCommunity-Living Older Persons”. Journal of General Internal Medicine 17 (11):841-847.

Hardy, Susan E., John Concato și Thomas M. Gill. 2004. „Resilience of CommunityDwelling Older Persons”. Journal of the American Geriatrics Society 52:257-262.

Havighurst, Robert J. 1972. Developmental Tasks and Education, 3rd. ed. New York:

David Mc Kay.


25/300


25

Ionescu, Șerban. 2013. „Domeniul rezilienței asistate”. În Tratat de Rezilien ță, coord.Șerban Ionescu, 27- 40. București: Editura Trei.

Janssen, Bienke M., Tine Van Regenmortel și Tineke A. Abma. 2011. „Identifying

Sources of Strength: Resilience from the Perspective of Older People ReceivingLong-Term Community Care”. European Journal of Aging 8:145-156.

Kaplan, Howard B., 2002. „Toward an Understanding of resilience: A Critical Review ofDefinitions and Models”. În Resilience and Development. Positive Life Adaptations,ed. Meyer D. Glantz și Jeannette L. Johnson, 17-83. New York: Kluwer AcademicPublishers.

Kendall-Tuckett, Kathleen, Linda Meyer Williams și David Finkelhor. 1993. „Impact ofSexual Abuse on Children: A Review and a Syntthesis of Recent Empirical Studies”.

Psychological Bulletin 113: 164-180.Kessler, Ronald C., Cristopher G. Davis și Kenneth S. Kendler. 1997. „Childhood

Adversity and Adult Psychiatric Disorder in the U.S. National Comobordity

Survey”. Psychological Medicine 27: 1102-1119.Lachman, Margie E. 2004. „Development in Midlife”. Annual Review of Psychology 55:

305:331.Layne, Christopher M., Jared S. Warren, Patricia J. Watson și Arieh Y. Shalev. 2007.

„Risk, Vulnerabilty, Resistance, and Resilience: Toward an IntegrativeConceptualization of posttraumatic Adaptation”. În Handbook of PTSD: Science and

Practice, ed. Matthew J. Friedman, Terence R. Keane și Patricia A. Resick, 497-520. New York: Guilford Press.

Luecken, Linda J. și Jenna L. Gress. „Early Adversity and Resilience in EmergingAdulthood”. În Handbook of Adult Resilience, ed. John W. Reich, Alex J. Zautra șiJohn Stuart Hall, 238-257. New York: The Guilford Press.

Luthar, Suniya S. 2006. „Resilience in Development: A Synthesis of Research AcrossFive Decades”. În Developmental Psychopathology, vol. 3: Risk, Disorder, and

Adaptation, ed. Donald J. Cohen și Dante Cicchetti, 739-795. Hoboken, NJ: Wiley.Luthar, Suniya S. și Dante Cicchetti. 2000. „The Construct of Resilience: Implications for

interventions and social policies”. Development and Psychology 12: 857-885.Luthar, Suniya S., Dante Cicchetti și Bronwyn Becker. 2000. „The Construct of

Resilience: A Critical Evaluation and Guidelines for Future Work”. Child Development 71(3): 543-562.

Masten, Ann S. 2001. „Ordinary Magic: Resilience Processes in Development”. American Psychologist 56(3): 227-238.

Masten, Ann S. 2007. „Resilience in Developing Systems: Progress and Promise as theFourth Wave Rise”. Development and Psychopathology 19: 921-930.

Masten, Ann S. și Margaret O’Dougherty Wright. 2010. „Resilience over the Lifespan.Developmental Perspectives on Resistance, Recovery, and Transformation”. În

Handbook Of Adult Resilience, ed. John W. Reich, Alex J. Zautra și John StuartHall, 238-257. New York: Guilford Press.

Miller, Marc A. și Richard H. Rahe. 1997. „Life Changes Scaling for the 1990s”. Journalof Psychosomatic Research 43: 279-292.

Papalia, Diane E., Sally Wendkos Olds și Ruth Duskin Feldman. 2010. DezvoltareaUmană, Ediția a XI-a. București: Editura Trei.

Richardson, Glenn E. 2002. „The Metatheory of Resilience and Resiliency”. Journal ofClinical Psychology 58: 307-321.


26/300

Aurora Hrițuleac

26

Rutter, Michael. 1996. „Resilience Concepts and Findings: Implications for FamilyTherapy”. Journal of Family Therapy 21: 119-144.

Southwick, Steven M., Brett T. Litz, Dennis Charney și Matthew J. Friedman. 2011.

„Preface”. În Resilience and Mental Health: Challenges Across the Lifespan, ed.Steven M. Southwick, Brett T. Litz, Dennis Charney, Matthew J. Friedman, XI-XV.

New York: Cambridge University Press.Sugarman Léonie. 2005. Life-Span Development. Frameworks, Accounts and Strategies,

second edition. Taylor & Francis e-Library.Supkoff, Laura M., Jennifer Puig și L. Alan Stroufe. 2012. „Situating Resilience in

Developmental Context”. În The Social Ecology of Resilience: A Handbook ofTheory and Practice, ed. Michael Ungar, 127-142, Springer Science.

Tisseron, Serge și Boris Cyrulnik. 2007. „Controverse: la résilience en question”. În Résiliences. Réparation, élaboration ou création?, coord. Joyce Aïn, 15-53.Ramonville Saint-Agne: Editions Erès.

UNICEF. 2006. Copii La Limita Speran ț ei. București: Vanemonde.Vandenplas-Holper, Christiane. 1998. Le Développment Psychologique à l’ Ă ge Adulte et

Pendant la Vieillesse. Paris: Presse Universitaires de France.Walker, Edward A., Anne Gefland, Wayne J. Katon, Mary P. Koss, Michael Von Korff,

David Berstein și Joan Russo. 1999. „Adult Health Status of Woman with History ofChildhood Abuse and Neglect”. American Journal of Medicine 107(4): 332-339.

Werner, Emmy E. și Ruth S. Smith. 1982. Vulnerable but Invincible: A Study of ResilientChildren. New York: McGraw-Hill.

Werner, Emmy E. și Ruth S. Smith. 1992. Overcoming the Odds: High Risk Children from Birth to Adulthood . Ithaca, NY: Cornell University Press.

Yates, Tuppet M., Byron Egeland și L. Alan Sroufe. 2003. „Rethinking Resilience: „ADevelopmental Process Perspective”. În Resilience and Vulnerability: Adaptation inthe Context of Childhood Adversities, ed. Suniya S. Luthar, 243-266. New York:Cambridge University Press.


27/300


27

Reziliență și dezvoltare personală posttraumatică

Ciprian Marius Ceobanu

Este general acceptat faptul că dezvoltarea personală posttraumatică se refer ă la o schimbare psihologică pozitivă datorată unor efecte adverse sau parcurgerii unorsituații stresante cu scopul îmbunătățirii nivelului individual de funcționare. Acesteseturi de circumstanțe traumatizante reprezintă provocări semnificative pentru

resursele adaptative personale. Există, în literatura de specialitate, o serie de precizăriterminologice care sunt f ăcute de pe diverse poziții teoretice, îmbr ățișând anumiteorientări conceptuale. Astfel, în psihologia tradițională termenul consacrat ce descrieeforturile individuale pentru o adaptare cu succes la situațiile traumatizante și pentrurevenirea la starea inițială șocului traumatic este cel de rezilien ță. „La modă” de cevavreme, conceptul de reziliență a fost și este extrem de studiat.

Oarecum dintr-o perspectivă mai deschisă, psihologia umanistă prefer ă conceptului de reziliență termenul de cre ștere sau dezvoltare posttraumatică (thriving). Creșterea posttraumatică nu înseamnă doar revenirea la viața anterioar ă

parcurgerii evenimentelor traumatice ci mai degrabă este vorba despre un set deschimbări psihologice semnificative în ceea ce privește concepția despre lume și viață (Tedeschi și Calhoun 2004). Deși dureros și dificil acest proces are adesea urmări

pozitive în plan personal: pe de o parte scăderea reactivității și a sensibilității lafactorii de stres și, pe de altă parte, o creștere a capacității de recuperare ca r ăspuns laviitori factori de stres. Aceste efecte apar ca rezultate ale expunerii la evenimenteletraumatice dar și ca urmare a unui proces de învățare ulterioar ă.

Remarcăm astfel faptul că principala diferență dintre reziliență și dezvoltare posttraumatică vizează tocmai modul de recuperare a individului. Daca reziliența presupune o revenire la punctul anterior traumei, dezvoltarea personală presupune ocreștere și o funcționare psihologică optimă dar și o desensibilizare față de viitorifactori traumatizanți. În literatura de specialitate se constată o „migrare” a sensului

termenului de creștere posttraumatică spre conceptul tradițional de reziliență astfelîncât, pe ansamblu, analizele asupra celor doi termeni vizează aceeași realitate psihică.

Această lucrare a fost realizată în cadrul proiectului POSDRU/159/1.5/S/133675 „Inovare şidezvoltare în structurarea şi reprezentarea cunoaşterii prin burse doctorale şi postdoctorale(IDSRC- doc postdoc)”, cofinanţat de Uniunea Europeană şi Guvernul României din Fondul

Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.


28/300


28

1. Modele teoretico - explicative privind creșterea personală posttraumatică

Interesul crescut al cercetătorilor asupra fenomenului rezilienței și dezvoltării posttraumatice a dus la apariția unui număr semnificativ de modele teoretico – explicative. Deși interesante și sugestive, cele mai multe dintre acestea suntdescriptive și speculative, nereușind să explice procesele care stau la baza dezvoltăriiși să determine cauzalitatea dintre diferiți factori personali și contextuali și rezultatele

posttraumatice. Dintr-o perspectivă clinică, poate fi remarcat faptul că faptul că teoriile dezvoltării personale posttraumatice au tendința de a copia sau de a pleca de lateoriile explicative asupra stresului posttraumatic. Deosebirea de esență vine tocmaidinspre psihologia umanistă și pozitivistă în sensul că acestea nu pun accent pe

patologie, ci pe rezultatele pozitive care pot apărea după confruntarea cu uneveniment extrem de negativ.

Într-un studiu de referință, Zoellner și Maercker (2006) au rezumat o serie demodele care descriu schimbările pozitive personale apărute ca urmare a tr ăirii unorsituații adverse. Cei doi autori au analizat diversele abordări teoretice ale acestuifenomen, f ăcând distincția între modele care pun accentul pe o schimbare rapidă,neintenționată, în cazul în care dezvoltarea este rezultatul neașteptat al confruntării cuun eveniment traumatic și modelele care privesc dezvoltarea ca strategie de adaptare,voluntar ă și de lungă durată. Pe această direcție, analiza teoriilor dezvoltării personale

posttraumatice, poate fi focalizată asupra câtorva categorii:- modele care concep dezvoltarea ca rezultat al parcurgerii situațiilor

traumatizante;

-

modele care abordează dezvoltarea ca o strategie de adaptare la episoadede viață dificile și dureroase;- modele integrative care conceptualizează dezvoltarea personală

posttraumatică atât ca pe un rezultat al expunerii la circumstanțe critice deviață, cât și ca pe o strategie utilizată în vederea adaptării la astfel desituații.

1.1. Modele ale dezvolt ării personale ca rezultat al expunerii la situa ț iitraumatizante

Acest grup de modele se caracterizează prin faptul că prezintă fenomenul dedezvoltare personală într-o manier ă extrem de detaliată, integrând descrieri

minuțioase asupra formelor de expresie ale evoluțiilor personale, dar ofer ă mult mai puține informații asupra proceselor și mecanismelor care stau la baza fenomenului îndiscuție. Un exemplu concludent în acest sens este modelul propus de O'Leary șiIckovics (1995); cele două autoare descriu în amănunt principalele r ăspunsuri pe careo persoană le dezvoltă ca urmare a trecerii printr-o situație traumatică, f ăr ă însă adezvolta mecanismele explicative din spatele acestor r ăspunsuri.

Tot din această categorie pot fi aduse în discuție o serie de modele care prezintă fenomenul de dezvoltare personală ca un rezultat al expunerii la diferitesituații de viață. În egală măsur ă aceste teorii încearcă să ofere și unele explicații

pentru mecanismele care conduc și mențin în timp percepția dezvoltării personale

posttraumatice. Cu toate acestea, cele mai multe dintre aceste modele sunt descriptive,


29/300


29

dezvoltarea personală fiind conceptualizată ca o stare finală și nu ca un proces, iarinteracțiunea dintre indivizi și situațiile de viață nu este prezentată în mod clar.

Modelul dezvolt ării personale posttraumatice ca și criză de via ță (Schaefer și Moos 1992)

Una dintre primele teorii care încearcă să explice modul în care aparr ăspunsurile la evenimentele traumatice este modelul propus de către Schaefer şiMoos. Cei doi autori au emis ipoteza conform căreia există trei rezultate primare lacare poate conduce expunerea la evenimente traumatice: (i) dezvoltarea resurselorsociale (de exemplu, relații mai bune cu prietenii și membrii familiei), (ii) dezvoltarearesurselor personale (de exemplu, autocunoaștere și înțelegere de sine, empatie,altruism) și (iii) dezvoltarea competențelor de a face față diferitelor situații șicircumstanțe de viață (de exemplu, abilitatea de a aborda și soluționa problemele și nu

de a le amâna, abilitatea de a căuta ajutor atunci când este nevoie și capacitatea deautocontrol asupra afectele puternice) (Schaefer și Moos 1992). În cadrul acesteiteorii, accentul principal cade asupra factorilor personali (resurse socio-demograficeși personale: auto-eficiență, rezistență, optimism, motivație, etc.) și situaționali (relațiiinterpersonale, sprijinul familial, resurse financiare, etc.) care pot juca un rolimportant în dezvoltarea r ăspunsurilor posttraumatice pozitive.

Toți acești factori personali și situaționali se influențează reciproc și permanent, determinând, la rândul lor, procesele de evaluare cognitivă și strategiile deconfruntare a situațiilor adverse. Acest model subliniază importanța copingului activ,

precum și efectul negativ al evitării confruntării cu situațiile problematice. Factoriispecifici situa

ției critice întâlnite, respectiv gravitatea, durata, momentul apari

ției

evenimentului, influența sa la nivel individual sau de grup, sunt, de asemenea, luați înconsiderare în cadrul acestui model. Un element definitoriu al acestui model esteacela că toate elementele componente au potențialul de a se influența reciproc.

Teoria valorizării organismice (Organismic Valuing Theory of GrowthThrough Adversity) (Linley și Joseph 2005)

Modelul propus de cei doi autori a fost în mod evident influențat de psihologiaumanistă. Teoria valorizării organismice a dezvoltării în pofida adversității pornește de la

premisa că ființele umane sunt organisme active, orientate spre dezvoltare, înclinate să integreze experiențele lor în cadrul propriei identități și să se integreze pe ele însele în

cadrul unor grupuri și structuri sociale mai ample (Joseph și Linley 2005). Teoriavalorizării organismice a creșterii prin adversitate, postulează o motivație intrinsecă sprecreștere, ar ătând cum aceasta duce la stările de intruziune și evitare și care suntcaracteristicile de prelucrare cognitiv-emoțională a informației, după traumă.

În cadrul acestei abordări, oamenii sunt caracterizați prin intermediulnevoilor lor, a valorilor și aspirațiilor care îi determină să depună eforturi în vedereadobândirii bunăstării și împlinirii. Unul dintre principiile centrale ale acestei teoriieste reprezentat de ideea că fiecare persoană are tendința înnăscută de a „cunoaște”direcția proprie, specifică, în viață. Interacțiunea permanentă dintre caracteristicilemediului social și nevoile individuale, valorile, scopurile și convingerile personale

determină modul în care o persoană se comportă: în consonanță sau nu cu propriul


30/300


30

proces de evaluare organismică. Cei care reușesc să gestioneze bine această interacțiune permanentă și acționează mai mult în funcție de acest proces de evaluaresunt caracterizați prin autenticitate, auto-cunoaștere și o împlinire mai mare. Potrivitautorilor, teoria organismică este foarte bine ilustrată în cadrul procesului dedezvoltare personală posttraumatică, directă sau vicariantă.

Procesul de evaluare organismică se refer ă la capacitatea oamenilor de a ști ceeace este important pentru ei și ceea ce este esențial pentru o viață împlinită. Ideea de bază aacestei teorii este aceea că oamenii prezintă o motivație intrinsecă pentru a se orienta îndirecția dezvoltării. Metafora dezvoltării adoptată de acest model este în concordanță cu

perspectiva psihoterapeutică centrată pe persoană. Ulterior, această perspectivă a fostintegrată în cadrul psihologiei pozitive, oferind o analiză teoretică mai cuprinzătoareasupra dezvoltării personale prin adversitate (Joseph și Linley 2005).

Plecând de la o terminologie propusă de către Piaget, teoria postulează trei

rezultate posibile ale acestei prelucr ări cognitiv-emoționale și anume: asimilarea,acomodarea negativă , și acomodarea pozitivă. Modelul propus de către cei doi autori,arată modul în care procesul de evaluare va conduce în mod automat la schimbări

pozitive în bunăstarea psihologică, prin actualizarea pozitivă a noilor informații legatede traumă, cu condiția ca mediul social să fie capabil să susțină acest proces deactualizare pozitivă.

Teoria se concentrează asupra integr ării proceselor axiologice care au învedere evaluarea și credințele personale despre lume. Ca urmare a expunerii directesau indirecte la evenimente traumatice, persoanele trec printr-o serie de stăriemoționale, fie pentru a asimila, fie pentru a se acomoda (pozitiv sau negativ)

informațiilor de natur ă traumatică. Se consider ă că există două modalități posibile prin care noile informații achiziționate în urma unei experiențe traumatice sunt prelucrate – credințele existente, formate anterior confruntării cu astfel de experiențe,fie sunt confirmate sau întărite, fie sunt infirmate. În cel de-al doilea caz, este necesarca persoana să asimileze noile informații în cadrul sistemelor existente de credințe

prin care aceasta se raportează la realitatea înconjur ătoare.Dezvoltarea, prin definiție, implică acomodare, nu asimilare. Trebuie însă

ținut cont de faptul că nu toate tipurile de acomodare sunt pozitive permițândindividului să se dezvolte cognitiv și emoțional; există și situații în care unii oameniise pot acomoda realității cu care se confruntă, într-o direcție negativă. Conformteoriei, trei sunt mijloacele prin care indivizii prelucrează și interpretează informațiile

oferite de diferite experiențe de viață.În primul rând, persoanele care asimilează aceste informații pot folosi strategii de

pentru a face față situațiilor dezadaptative, cum ar fi auto-învinovățirea sau chiar negarea, pentru a-și menține credințele lor despre lume. Asistăm în acest caz la o formă particular ă de funcționare a mult mai celebrei teorii a disonanței cognitive propusă de Leon Festinger.Aceste persoane revin la nivelurile pre-eveniment de funcționare și dezvoltă mecanismestricte de apărare, care le pot face mai vulnerabile la viitoarele evenimente stresante sautraumatice. În al doilea rând, persoanele care sunt capabile să se adapteze situațiilor criticede viață sau care își schimbă viziunea asupra lumii, pot manifesta atât schimbări fie

pozitive, cât și negative. În al treilea rând, acomodarea poate fi privită doar ca un rezultat


31/300


31

pozitiv, persoanele în cauză fiind capabile de a folosi strategii adaptative, precumevaluarea și acceptarea noilor realități.

Adaptarea pozitivă poate conduce la dezvoltare personală posttraumatică,manifestată prin creșterea puterii personale, schimbarea perspectivei asupra vieții sauîmbunătățirea relațiilor interpersonale cu cei din jur. Cei care se adaptează într-unmod negativ, prezintă o probabilitate mai mare de a manifesta rezultate

posttraumatice negative și o creștere a psihopatologiei (de exemplu, depresie,neputință). Teoria subliniază, de asemenea, importanța sprijinului social în vedereaadaptării la situațiile critice întâlnite. Suport empiric preliminar pentru acest modelteoretic a fost oferit de cercetări atât calitative (Payne, Joseph și Tudway 2007), cât șicantitative (Ransom, Sheldon și Jacobsen 2008). Este necesar ă, însă, testarea lui încadrul diferitelor populații, inclusiv cele expuse indirect evenimentelor traumatice,

pentru validarea și acceptarea asumpțiilor sale.

Modelul revizuit al dezvolt ării posttraumatice (Tedeschi și Calhoun 2004)Modelul lui Tedeschi și Calhoun este, probabil, cel mai cuprinzător model

descriptiv al dezvoltării personale posttraumatice considerată ca rezultat alconfruntării cu situații adverse. Modelul s-a dezvoltat pe baza datelor empirice și afost îmbunătățit de-a lungul anilor de către aceiași autori. Acesta a fost construit în

jurul ideii de dezvoltare personală prin luptă, atât cu evenimentele de viață nefaste,cât și cu urmările sale multiple (reacții emoționale, schimbarea mediului, pierdereaabilităților și/ sau a posibilităților, etc.). O premisă de bază a modelului este aceea că dezvoltarea personală posttraumatică apare atunci când un eveniment de viață nefast

provoacă individul la schimbare sau chiar modific

ă schemele cognitive ale unei

persoane cu privire la lume și la propria persoană. Din acest punct de vedere,dezvoltarea personală este un rezultat al proceselor utilizate de o persoană pentru a seadapta la evenimentele de viață (personale sau din viața celor cu care interacționează)și a le include într-o nouă viziune asupra lumii (Tedeschi și Calhoun 2004). În această formulare, procesul primar de adaptare este unul de natur ă cognitivă, în

Date post:	07-Jul-2018
Category:	Documents
Upload:	filipas-dochia
View:	260 times
Download:	4 times

12.-Hrituleac-Ceobanu-Dimensiuni-ale-rezilientei.pdf

Documents