1 Conceptul de finanţe

Finanţele reprezintă un anumit tip de relaţii de repartiţie a produsului social şi în special a venitului naţional, concretizate în transferuri băneşti de la agenţi economici, instituţii şi persoane fizice către bugetul statului, de la bugetul de stat către instituţii şi persoane fizice, de la bugetul de stat către agenţii economici, instituţii sau persoane fizice, precum şi între agenţii economici, între instituţii şi chiar în interiorul diverselor structuri economice, cu prilejul formării sau utilizării diverselor fonduri.

Caracteristicile transferurilor financiare:

– sunt definitive;– se realizează fără contraprestaţie directă şi imediată (şi nerambursabilă).

Raportul finanţe - credit

Dacă relaţiile financiare sunt transferuri definitive şi fără

contraprestaţie directă şi imediată, relaţiile de credit sînt transferuri

de fonduri, dar pe termen şi în mod oneros.

Creditul este întotdeauna rambursabil la scadenţă şi purtător de

dobândă. Cele două relaţii sunt adesea complementare: concură în

proporţii diferite, de la caz la caz, la finanţarea activităţilor agenţilor

economici; fondurile proprii create prin transferuri financiare

reprezintă premisa şi garanţia obţinerii de credite. Deşi creditul

presupune transferuri temporare cu o contraprestaţie directă şi

imediată (dobânda), ca urmare a scopului lor comun şi a împletirii

strânse cu relaţiile financiare, el este asimilat finanţelor: finanţarea

agenţilor economici se realizează atât prin fonduri proprii, cât şi prin

credite bancare.

Raportul finanţe bani

Toate relaţiile financiare sunt şi relaţii băneşti, dar nu toate

relaţiile băneşti sunt şi relaţii financiare.

2 Credit şi finanţare

Finanţele publice reprezintă fluxuri băneşti organizate în

scopul procurării resurselor statului şi instituţiilor publice şi ulterior

satisfacerii unor nevoi generale ale societăţii. Îndeplinesc următoarele

funcţii:

– funcţia de repartiţie;

– funcţia de control şi orientare.

Finanţele private – se supun normelor dreptului comercial. Au

ca obiect modul şi proporţiile constituirii capitalului social la nivelul

agenţilor economici, repartizarea profiturilor etc.

1.2.3. Echilibrul financiar. În acest caz fluxurile de ieşire nu

pot avea loc decât în limita fluxurilor de intrare.Creditul presupune

relaţii băneşti, de repartiţie, prin care se mobilizează disponibilităţile

băneşti, temporare, urmînd a fi folosite pentru acoperirea unor nevoi

temporare. Creditul presupune transferuri băneşti cu caracter

rambursabil care sunt purtătoare de dobânzi.

3 Clasificarea creditelor şi principiile creditelor

► După termenele pentru care se acordă, creditele sunt:

– pe termen scurt, până la 12 luni, pentru activitatea economică curentă;

– pe termen mijlociu, până la 5 ani;

– pe termen lung, peste 5 ani, pentru investiţii.

► După participanţii la relaţiile de credit:

– credit bancar;

– credit public;

– credit comercial.

Creditul bancar – reprezintă cea

mai extinsă formă de credit.

Îndeplineşte 2 funcţii:

1. redistribuirea fondurilor temporar disponibile;

2. emisiune monetară.

1. Funcţia de redistribuire –se aplică nu numai fondurilor

proprii ale bancă, ci şi supra fondurilor atrase de la terţi.

2. Funcţia de emisiune – Politica de credit a băncilor constituie

totodată şi politica lor de emisiune, întrucât creditul aocrdat de bănci

este sursa unor mijloace băneşti suplimentare pentru agenţii

economici, contribuind la realizarea unei corelaţii între masa banilor

în circulaţie şi nevoile productive. Astfel, plusul de mijloace băneşti

cerut de dezvoltarea economică poate fi completat prin lărgirea

creditului pe calea creării de noi mijloace băneşti (multiplicatorul

creditului).

. Creditul public. În cadrul acestei forme de credit o masă de

creditori avansează suma unui singur debitor, sub formă de:

– împrumuturi obligatorii (se acordă pe termen lung);

– depuneri la casele de economii.

► După termenele pentru care se acordă, creditele sunt:

– pe termen scurt, până la 12 luni, pentru activitatea

economică curentă;

– pe termen mijlociu, până la 5 ani;

– pe termen lung, peste 5 ani, pentru investiţii.

► După participanţii la relaţiile de credit:

– credit bancar;

– credit public;

– credit comercial.

Creditul bancar – reprezintă cea mai extinsă formă de credit.

Îndeplineşte 2 funcţii:

1. redistribuirea fondurilor temporar disponibile;

2. emisiune monetară.

1. Funcţia de redistribuire –se aplică nu numai fondurilor

proprii ale bancă, ci şi supra fondurilor atrase de la terţi.

2. Funcţia de emisiune – Politica de credit a băncilor constituie

totodată şi politica lor de emisiune, întrucât creditul aocrdat de

bănci este sursa unor mijloace băneşti suplimentare pentru agenţii

economici, contribuind la realizarea unei corelaţii între masa banilor

în circulaţie şi nevoile productive. Astfel, plusul de mijloace băneşti

cerut de dezvoltarea economică poate fi completat prin lărgirea

creditului pe calea creării de noi mijloace băneşti (multiplicatorul

creditului).

. Creditul public. În cadrul acestei forme de credit o masă de

creditori avansează suma unui singur debitor, sub formă de:

– împrumuturi obligatorii (se acordă pe termen lung);

– depuneri la casele de economii.

Creditul comercial se acordă de către participanţii la relaţiile

contractuale fără intervenţia unei verigi intermediare. Este creditul

pe care-l acordă furnizorul cumpărătorului pentru perioada de la

livrarea mărfurilor până la încasarea contravalorilor sau invers,

creditul pe care-l acordă furnizorului, sub formă de avans pentru a

crea posibilităţi financiare acestuia în vederea executării comenzilor

şi livrării. Este un credit pe termen scurt, care variază de la câteva

zile, până la 90 zile, şi nu este purtător de dobândă.

Principiile creditului

1. – creditul este garantat de debitor;

2. – este rambursat la scadenţă.

► Garantarea creditului. Există următoarele tipuri de

garanţii:

– materiale;

– scripturale (nemateriale) – scrisori de garanţie bancară,

ipoteci, cesiuni.

► Rambursarea nu rămâne la nivelul unei formulări

generale ci este întotdeauna concretizat expres în documentele

financiare (contractul de credit, obligaţiuni) unde se precizează

durata creditului, scadenţa şi maniera de rambursare.

4 Politica financiară şi de credit

Politica financiară – la nivel macro şi microeconomic reflectă

corelarea unei duble strategii: solvabilitate şi rentabilitate.

Elaborarea unei politici financiare priveşte determinarea

nevoilor de finanţare pentru o perioadă de timp anumită, alegerea

unei variante de îndatorare adică a unei modalităţi de finanţare prin

fonduri proprii sau credite, precum şi raportul între nevoile finanţate

pe termen scurt sau pe termen lung.

Avansarea de capital din partea unui întreprinzător are în

vedere 2 mari destinaţii: active imobilizate şi active circulante.

Pentru întreprinzători este raţional să-şi acopere activele

imobilizate şi o parte a activelor circulante prin finanţări cu caracter

permanent. Prin folosirea de credite sporeşte rentabilitatea financiară

a întreprinderilor dar creşte şi riscul.

Politica de credit – este de fapt politica băncii centrale dintr-o

ţară care urmăreşte asigurarea echilibrului general economic prin

intermediul creditului şi cu ajutorul unor instrumente specifice.

Vizează utilizarea deplină a forţei de muncă, stabilitatea

preţurilor, echilibrarea balanţei de plăţi, îmbunătăţirea structurii

diverselor sectoare. Scopul este de a influenţa fluxul cheltuielilor

prin sporirea mijloacelor lichide ale băncilor comerciale şi deci, a

capacităţii acestora de creditare, pentru creşterea capacităţii de

plată a agenţilor economici creditaţi.Instrumentele uzuale ale

politicii de credit sînt plafonarea creditelor, politica dobânzilor şi a

taxei de rescont.

5 Decizii de politică financiară

Decizia de investire. Rprezintă decizia de a plasa capitaluri

într-o anumită operaţiune şi este rezultatul corelării strânse dintre

costul capitalului utilizat (propriu sau împrumutat) şi rentabilitatea

scontată.

Costul este în ultimă instanţă, rentabilitatea minimă cerută de aducătorii de fonduri

(acţionari, creanţieri) pentru a finanţa proiectele de investiţii ale unei întreprinderi.

Toate investiţiile a căror rentabilitate este mai mare sau egală

cu costul capitalului pot fi acceptate.

Iar toate investiţiile a căror rentabilitate este mai mică decît

costul capitalului trebuie respinse.

Decizia de finanţare – este opţiunea întreprinderii de a-şi

acoperi nevoile de finanţare a proiectelor avute în vedere fie prin

fonduri proprii, fie prin împrumuturi, fie prin participaţie.

Adoptarea deciziei de finanţare se face:

– fie prin optarea între fondurile proprii şi creditele bancare;

– fie prin optarea asupra unei anumite ponderi între fonduri

proprii şi credite bancare. Pentru clarificarea alegerii între 2

căi de finanţare se analizează câţiva indicatori:

– dacă rentabilitatea scontată este mai mare decât rata

dobânzii este oportună apelarea la împrumuturi (pentru că

îndatorarea contribuie la creşterea masei beneficiului rezultă

creşterea randamentului capitalului propriu);

– decizia de finanţare prin îndatorare are, de regulă, o

influenţă pozitivă asupra solvabilităţii, numai că în cazul

producerii unor pierderi solvabilitatea se degradează

repede;

– finanţarea prin îndatorare are o influenţă pozitivă şi asupra lichidităţii.

Decizia de autofinanţare îşi asigură dezvoltarea folosind

rezultatele financiare pozitive anterioare.

Avantaje:

– nu recurge la surse de finanţare externe, rezultând independenţă

sporită (faţă de bănci, acţionari);

– creşte valoarea bursieră a întreprinderilor şi a acţiunilor (fără

a se cere un efort financiar de la acţionari). Iar profitul total este

mai puţin impozitat dacă se reînvesteşte.

Dacă rata rentabilităţii proiectelor realizate prin autofinanţare

este egală cu rentabilitatea cerută de acţionari, atunci însemnă că

politica de autofinanţare este neutră pentru întreprindere. Iar valoarea

financiară a întreprinderii creşte numai dacă rata rentabilităţii

proiectelor realizate prin autofinanţare este mai mare decît rata

rentabilităţii cerută de acţionari.

Politica dividendelor reprezintă opţiunea întreprinderii de a

distribui sau nu dividende în anumite exerciţii financiare, de creştere

continuă, de reducere sau de păstrare nemodificată a cuantumului

dividendelor de la an la an, urmărind un anumit scop.

Indicatorii politicii dividendelor sînt: rata distribuirii

(dividende/beneficiu net); rata creşterii dividendelor pe acţiune

(dividend 1/dividend 0); dividendul pe acţiune (volum dividende/nr.

de acţiuni).

6 Circuitul financiar: definiţie, rol, clasificare

Noţiunea de circuit financiar

Circuitul integrează un concept de forme (spaţiu închis) şi un

concept de timp (lungimea totală a formei cercului). Cele 2 aplicate

la relaţiile economice reprezintă circuitul economic.

Componentele fundamentale ale circuitului

economic sînt: o componenta spaţială (o ţară);

o componenta temporală (pe 1 an);

o componenta tranzacţională (fluxuri reale – bunuri şi servicii; fluxuri monetare);

componenta dinamică;o componenta macroeconomică.Definiţie. Circuitele financiare, ca parte a circuitelor

economice, se constituie prin interacţiunea fluxurilor născute

de operaţiuni în care intervin resurse pecuniare afectate

nevoilor pe orice perioadă. Circuitele financiare privite pur

temporal, pot fi circuite financiare şi vizează resurse pecuniare

afectate nevoilor pe termen lung şi circuite monetare care

vizează resurse pecuniare afectate nevoilor pe termen scurt.

Se exclud credite comerciale şi compensările dintre

întreprinderi, contracte de asigurări de bunuri sau de viaţă.

O operaţiune nu conţine circuite financiare decât dacă ea face

să intervină o mişcare pecuniară în contrapartida unui activ

financiar transmisibil pe o piaţă.

Rolul circuitelor financiare

Cerinţe de eficienţă a circuitelor financiare:

o orice circuit să întrunească un număr mare de participanţi;

o orice circuit să permită răspândirea largă a informaţiilor asupra costului minim;

o orice circuit trebuie să permită intrarea şi ieşirea unui

participant; o orice circuit trebuie să fie legat de altele cu

minim de restricţii;

orice circuit trebuie să se refere asupra unui tip de activ

foarte bine definit sub aspectul naturii sale, a scadenţei etc

Circuite financiare primare. Baza definirii circuitelor financiare este crearea de active

(acţiuni, obligaţiuni).

Finanţarea directă este proprie întreprinderilor mari şi se

concretizează în emiterea unui număr foarte mare de active identice

(valori mobiliare) de valoare nominală mică care se achiziţionează de

un număr mare de subscriitori. Aceste active pot face obiectul

tranzacţiilor pe pieţe secundare (burse de valoari mobiliare).

Finanţarea directă crează două tipuri de active: 1) acţiuni şi părţi sociale; 2) obligaţiuni.

Din punct de vedere al solicitatorului de fonduri (emitent)

activele create în cadrul finanţării directe se împart în:

● active financiare integrate în capitalul propriu (acţiuni);

● active financiare integrate în capitalul împrumutat

(obligaţiuni). Finanţarea indirectă presupune obţinerea surselor

de la diverse instituţii

financiare specializate. Joacă rolul de intermediari pentru că lucrează,

nu numai cu capitaluri proprii, ci şi cu capitaluri de împrumut.

Instituţiile financiare specializate – bancare şi nebancare –

dispun în procesul financiar de 2 tipuri de active:

● active reprezentând resursele instituţiilor financiare (active monetare

– diferite feluri de monedă, cecuri, viramente, cărţi de credit şi

active lichide pe termen scurt – plasament la vedere);

● active reprezentând creanţele asupra clienţilor bancari –

toate categoriile de credite, acordate intreprinderilor sau

persoanelor fizice.

Circuite financiare secundare. Lichiditatea activelor create

prin circuite primare se poate realiza prin intermediul circuitelor

secundare.

Circuitele financiare secundare se împart în:

● pieţele monetare – pe care au loc schimburi de bani

plecând de la circulaţie creanţelor pe termen scurt (toate

relaţiile de împrumut, bancare şi nebancare). Este piaţa

interbancară şi ipotecară, la procedeele de refinanţare şi

intervenţia băncii centrale asupra pieţelor monetare.

● pieţele financiare – pieţe pe care titlurile pe termen lung sunt schimbate contra monedă

– piaţa bursieră şi piaţa la termen a instrumentelor financiare.

7 Structura financiară a întreprinderii Se înţelege raportul existent între finanţările pe termen scurt şi cele

pe termen lung.

Aproape în toate cazurile se apelează concomitent şi la finanţări

externe, pe lângă fondurile proprii.

Se decide asupra ponderii creditelor de trezorerie, faţă de capitalul

permanent, dar şi asupra structurii capitalului permanent.

Capitalul permanent – sînt fonduri proprii ale întreprinderii şi din

împrumuturi pe termen lung şi mijlociu şi acoperă activele imobilizate

şi o parte a stocurilor de exploatare (active circulante) sub denumirea

de fond de rulment.

Resursele de trezorerie – credite bancare pe termen scurt, credite

comerciale (datorii faţă de furnizori).

Ac Ca

Da

CFo torii la

edite

Cr

Ac edite

Cr

R

8 Factorii ce influenţează structura financiară a întreprinderii

– de întreprindere;

– de obiectivele sale de creştere economică;

– rentabilitatea scontată;

– riscurile asumate;

– acţionarii;

– bănci;

– stat;

– conjunctura economico-financiară;

– situaţia pieţei financiare;

– oscilaţiile ratei dobânzii;

– devalorizări monetare.Şi în ultimă instanţă, de creditor, care are în vedere riscul:de pierdere de capital; de dobândă (la termen);de imobilizare.

Criteriul rentabilităţii în alegerea structurii financiare

Efectul de îndatorare se obţine comparând rentabilitatea economică a

întreprinderii, cu costul capitalului împrumutat:

– dacă rentabilitatea economică este mai mare decât rata dobânzii, rezultă

efect de îndatorare pozitiv sau favorabil.

– dacă rentabilitatea economică este mai mică decât rata dobânzii, rezultă

efect de îndatorare negativ sau nefavorabil.

Criteriul destinaţiei resurselor în alegerea structurii financiare

1) Cheltuielile ciclului de exploatare (active circulante) = Fondul de

rulment + resurse de trezorerie.

2) Fondul de rulment = Capital permanent – imobilizări în mijloace fixe,

terenuri etc. Fond de rulment = Active circulante – resurse de trezorerie.

3) Capital permanent = Fonduri proprii + Datorii pe termen lung şi

mediu. Structura financiară se exprimă nu numai ca un raport între

îndatorare şi

capitalul propriu, ci şi ca raport între finanţările pe termen scurt şi

finanţările pe termen lung.

Capacitatea de îndatorare

Este util să se procedeze la stabilirea unor indicatori care să marcheze

gradul de utilizare a capitalurilor proprii în comparaţie cu împrumuturile pe

termen lung şi mediu sau cu totalul împrumuturilor.

Considerăm că:

activul unei întreprinderi = active imobilizate, stocuri de mărfuri şi alte

valori materiale, soldul clienţilor şi alte lichidităţi.

pasivul = capital permanent (fonduri proprii, datorii pe termen lung şi

mediu) şi datorii pe termen scurt (furnizori, credite de trezorerie).

Avem ca instrumente de analiză următorii indicatori:

1. Coeficientul de îndatorare globală

2. Coeficientul de îndatorare la termen

Pentru a putea rambursa creditele la termenele stabilite şi plata dobânzilor,

fără a crea greutăţi financiare de nesuportat întreprinderilor, băncile acceptă

unii indicatori:

– pentru creditele de trezorerie interesează ponderea costului creditelor în

total beneficiu brut:

Cost credite pe termen scurt

Beneficiu brut

– pentru datorii la termen, indicatorul este dat de raportul dintre cheltuielile

financiare (principal plus dobândă), care reprezintă efortul financiar anual

al debitorului şi capacitatea de autofinanţare (beneficii + fond de

amortizare).

9 Premizele fundamentare a structurii întreprinderii

Premiza prioritara: devizul financiar brut al intreprinderii(necesarul de

finantat) a carui valoare este data de activitatea desfasurata si de modul de

gestionare a valorii investitiilor. Este necesar sa se stabileasca

dimensiunea necesarului de finantat ce poate fi acoperita prin intermediul

autofinantarii,respective prin apelarea la surse externe.

Dimensiunea intreprinderii:considerate fie sub aspect fizic,fie sub aspect

economic-patrimonial. Dimensiunea face posibila sau exclude recurgerea

la surse de finantare care cer un support patrimonial si garantii reale sau

impugn existent unor forme juridice specific intreprinderii.

Durata ciclului productive: in cazul in care procesul produtiv este mai

indelungat, atunci ritmul de realizare a fluxurilor financiare reprezintand

profiturile este devansat de cel al fluxurilor financiare reprezentate de

costuri, astfel apare nencesitatea unui sprijin financiar temporar(sub form

datoriilor pe termen lung) care solicita structure financiare optime.

Importanta actionarilor majoritari

Se poate afirma ca orice tip de intreprindere in functie de caracteristicile

sale particulare si de sprijinul sau adopta o structura financiara

personalizata in functie de mediul de activitate.

10 Criterii de alegere a structurii financiare

1. Riscul economic al afacerilor: schimbarea intervenita in previziunile

veniturilor viitoare aferente activelor daca firma nu utilizeaza datorii

pentru finantrea activelor sale.

Acesta variaza de la o firma la alta in cadrul aceleiasi ramuri

Factori:

-variabilitatea cererii:cu cat cerera pentru produsele unei firme este mai

instabila cu atat riscul este mai mare

-variabilitatea pretului de vanzare: in functie de cerer si oferta

-variabilitatea costurilor intrarilor

-capacitatea de a ajusta preturile produselor la costurile intrarilor

-ponderea cheltuielilor fixe in totalul cheltuielilor firmei

2. Riscul financiar(criteriul rentabilitatii): capitalul propriu sic el

imprumutat comporta riscuri,astfel fondurile proprii nu sunt remunerate

doar in cazul in care intreprinderea obtine beneficii,pe cand cel

imprumutat trebuie remunerate indifferent de rentabilitatea firmei.

O intreprindere puternic indatorata va avea systematic cheltuieli financiare

mari conducand la scaderea capacitatii de autofinantare. Astfel ca

intreprinderea trebuie sa recurga la noi credite pentru acoperirea nevoilor

de finantare care la randul lor duc la cresterea cheltuielilor financiare.

Daca intreprindrea este rentabila ste indicat apelarea la credite spre

deosebire de situatia de a se astepta sa se formeze treptat fonduri proprii

pentru finantarea unui proiect.

Rentabilitatea financiara este proportional cu structura financiara a

intreprinderii si cu diferenta dintre rata rentabilitatii economice si rata

dobanzii.

3. Criteriul destinatiei resurselor in alegerea structurii financiare

Activele imobilizate reprezinta nevoi cu character permanent si este

efficient sa fie acoperite cu capital permanent.

Activele circulante formate din stocuri de marfuri si alte valori material

din creante asupra clientilor si diverse lichiditati primare pot fi acoperite

prin fondul de rulment dar si prin datorii pe termen scurt.

4. Capacitatea de indatorare: activul reprezinta active imobilizate,stocuri

de amrfuri si alte valori material,soldul clientilor si alte lichiditati; pasivul

reprezinta capitalul permanent si datorii pe termen scurt.

Indicatori de determinare a capacitatii de indatorare:

-coeficientul de indatorare globala

-coeficientul indatorarii la termen

Acestia exprima elemente esentiale care carcaterizeaza situatia financiara

a intreprinderii.

11 Politici de investire:alegerea variantei optime a investiţiei,critere

financiare

O primă etapă o constituie preselecţia proiectelor astfel încît ele să

răspundă obiectivelor generale ale întreprinderii.

Studiul comercial – cel mai important pentru că rentabilitatea este funcţie

de cifra de afaceri posibil de realizat.

Studiul economico-tehnic rezolvă problemele constructive, soluţiile

adoptate, ordinea execuţiei, costul total şi pe elemente componente ale

proiectelor, costul exploatării după darea în funcţiune.

Studiul fiscal: taxa pe valoare adăugată, profit.

Studiul de personal: priveşte nevoile ca număr şi categoria de personal

utilizat, cheltuieli de formare a personalului.

Studiul financiar – posibilitatea de folosire a diverselor surse de finanţare,

posibilitatea de autofinanţare, posibilitatea de a obţine împrumuturi pe

termen lung şi mijlociu, posibilitatea de creştere a capitalului propriu,

costul capitalului.

După studierea documentaţiei enunţate şi a evaluării principalelor

caracteristici ale proiectelor (capital investit, venituri scontate din

exploatarea proiectului, durata de viaţă economică, valoarea reziduală etc.)

este posibilă utilizarea diverselor criterii financiare pentru compararea şi

ierarhizarea proiectelor studiate, în vederea adoptării deciziei de investire.

Pot fi utilizate 3 criterii financiare de selectare a proiectelor de investire:

criteriul rentabilităţii, criteriul lichidităţii, criteriul riscului.

Criteriul rentabilităţii – cel mai important în vederea adoptării proiectelor.

Ca regulă generală R > K ( adică rata rentabilităţii proiectului de investiţii

sa fie mai mare decît costul surselor de finanţare proprii sau împrumutate).

Metode de evaluare a rentabilităţii investiţiilor:

– Metoda contabilă: R Beneficiul net

Investitia neta

Beneficiul net – beneficiul rămas din exploatarea proiectului după

deducerea sarcinilor fiscale

Investiţia netă este dată de valoarea iniţială a proiectului – fondul de

amortizare constituit.

Această metodă are şi inconveniente.

– Metoda financiară se bazează pe compararea fluxurilor financiare

negative şi pozitive generate de proiectul de investiţie, adică pe cheltuieli

iniţiale pentru realizarea investiţiei, pe de o parte, şi pe amortizarea şi

beneficiile anuale provenite de la obiectivul de investiţii pus în funcţiune –

pe de altă parte.

Apoi, după estimarea fluxurilor de intrare şi de ieşire, se procedează la

calculul actuarial, obţinându-se rata rentabilităţii investiţiei sau rata

capitalului investit.

Criteriul lichidităţii

Lichiditatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderii de a transforma

în bani activele de care dispune.

Acest criteriu urmăreşte ca investiţia să se recupereze cât mai repede

posibil, adică investitorul să intre în posesia capitalului avansat şi a

rentabilităţii scontate cât mai repede. De regulă se stabileşte un număr de

ani de recuperare a capitalului avansat prin raport între valoarea

iniţială a investiţiei la suma fluxurilor financiare anuale pozitive ( de

intrare ). Dacă fluxurile fin pozitive anuale sunt egale.

Nr. ani derecuperare Valoare proiect Flux anual pozitiv

dacă fluxurile sunt inegale se însumează an de an fluxurile până se ajunge

la valoarea iniţială. Şi de aici se obţine termenul de recuperare.

Criteriul riscului. Riscul este foarte greu de estimate.Se admite

majorarea ratei rentabilităţii (R) cu o anumită cotă de risc (r). (R+r) >

remuneraţia capitalului.

12 Surse de finanţare a investiţiilor pentru întreprinderile mari si

mici.

Surse de finanţare a investiţiilor pentru S.C. şi R.A.

a) Fondul de amortizare reprezintă principala resursă proprie de

finanţare a obiectivelor de investiţii.

b) Profitul este pentru întreprindere important, atât pentru înlocuire, cât

şi pentru dezvoltarea şi lărgirea activelor imobilizate. Acţionează ca o

pârghie pe linia cointeresării întreprinderilor şi stimulării răspunderilor.

Cuantumul beneficiului ce poate fi prelevat anual pentru finanţare se

stabileşte de consiliile de administraţie în funcţie de valoarea totală a

investiţiei, de valorile celorlalte surse, de mărimea beneficiului anual de

realizat.

c) Alte resurse, sînt sume din lichidarea activelor imobilizate, etc.

d) Mobilizarea resurselor interne. Specificul acestor resurse este că

se consumă pe măsura apariţiei lor influenţând direct asupra necesarului

de finanţat.

e) Credite bancare:

– pe termen scurt până la 1 an;

– pe termen mijlociu sau lung.

Resurse pentru finanţarea investiţiilor în sectorul privat

Pentru întreprinderile particulare mici, investiţiile iniţiale se pot realiza din

mijloace băneşti proprii ale întreprinzătorului, urmând ca pe parcursul

funcţionării lor, dezvoltările şi modernizările să se efectueze pe seama

fondului de amortizare şi a profitului realizat.

Pentru S.A. sursa iniţială pentru finanţare se poate constitui sub forma

unui capital social, prin emisiunea de acţiuni, şi prin finanţare din fondul de

amortizare şi o parte din profitul realizat, prin împrumuturi obligatare sau

de la instituţii financiare, precum şi prin credite bancare pe termen mijlociu.

În funcţie de sursele utilizate, se conturează două căi de finanţare: a)

finanţare prin fonduri proprii:

autofinanţare sau finanţare internă

creşteri de capital:

– noi aporturi în numerar;

– încorporarea rezervelor

– conversiunea dotărilor

b) finanţarea prin angajamente la termen:

apel la economiile publice (împrumuturi obligatorii); împrumuturi de la

instituţii specializate;

credite bancare pe termen mijlociu

credit - bail.

13 Politici de autofinanţare

Finanţarea pe termen lung presupune nevoi de fonduri cu caracter

permanent sau pentru perioade mari de timp. Căile de finanţare pe termen

lung sunt în strânsă legătură căile de investire, formând împreună cu acestea

politica financiară a întreprinderii.

Din punct de vedere al apartenenţei fondurilor:

– finanţări din fonduri proprii (autofinanţarea, creşteri de capital prin noi

aporturi în numerar sau în natură, creşteri de capital prin încorporarea

rezervelor la capitalul social etc.);

– finanţări prin angajamente la termen (împrumuturi obligatare, credite

bancare, credit-bail).

Privite din punctul de vedere al efortului depus pentru obţinerea lor, sursele

de finanţare pe termen lung, pot fi grupate în:

– finanţări interne (autofinanţarea);

-finanţări externe (creşteri de capital şi împrumuturi diverse).

Autofinanţarea este cel mai răspândit principiu de finanţare şi

presupune că întreprinderea îşi asumă dezvoltarea prin forţe proprii,

folosind drept surse de finanţare o parte a profitului obţinut în exerciţiul

expirat şi fondul de amortizare, acoperind atât nevoile de înlocuire a

activelor imobilizate, cât şi creşterea activului economic.

Locul însemnat pe care-l ocupă decurge din avantajele pe care le creează

pentru acţionari, cât şi pentru S.C. ca persoană juridică şi creşte autonomia

financiară faţă de bănci.

Politica de autofinanţare este sinteza căilor de producţie,

comerciale şi financiare care orientează activitatea sa. Fluxul surselor de

autofinanţare rezultă din performanţele economice şi financiare, fiind

grupate însă în funcţie de posibilităţile repartizării beneficiilor, amortizării

şi de politica de îndatorare. Previziunile de finanţare internă joacă rolul

principal în politica financiară a întreprinderii.

Deşi autofinanţarea este o politică financiară sănătoasă şi de dorit,

nu este oportun să se exagereze în această direcţie. Realitatea economică şi

financiară arată că, indiferent de provenienţă costul capitalului se

egalizează, chiar costul capitalului propriu fiind mai ridicat decât al celui

împrumutat.În ultimă instanţă, orice politică de autofinanţare trebuie

analizată în funcţie de rentabilitatea pe care o degajează profitul reinvestit.

14 Capacitatea de autofinanţare

Capacitatea de autofinanţare reprezintă un surplus monetar care se

obţine ca rezultat al tuturor operaţiunilor de încasări şi plăţi efectuate de

întreprindere, într-o perioadă de timp, având în vedere şi incidenţa fiscală.

Pentru determinarea capacităţii de autofinanţare se pleacă de la variabile

economice şi financiare.

● Variabile economice, pornesc de la previziunile de vânzări (Q x Preţ)

şi ale costurilor;

● Variabile financiare au în vedere politica de împrumut, politica de

amortizare şi de repartizare a profitului.

De regulă, autofinanţarea efectivă este mai mică decât capacitatea de

autofinanţare (se scad beneficiile atribuite acţionarilor).

V – venituri totale obţinute din activitatea economică şi financiară; C –

cheltuieli de exploatare (costurile de producţie);

Cg – cheltuieli financiare (principal + dobândă); A – cheltuieli de

amortizare a activelor imobilizate; I – rata de impozit pe profit.

Capacitatea reală de autofinanţare = Capacitatea de autofinanţare –

Dividende – Participaţii la beneficii ale salariaţilor.

Corelaţia dintre autofinanţare şi împrumut

Autofinanţarea este întotdeauna necesară pentru a obţine un împrumut.

Se constituie în acelaşi timp ca o garanţie şi un mijloc de rambursare.

Pentru creditarea pe termen lung şi mijlociu condiţia impusă de bănci este:

Datorii la termen 4

Capacitatea de autofinantare

Corelaţia dintre autofinanţare şi amortizare

În funcţie de metoda de amortizare se constituie un fond de amortizare mai

mare sau mai mic. În cazul creşterii fondului scad fluxurile negative

(fiscalitatea asupra profitului), rezultă creşterea fluxurilor de autofinanţare.

Corelaţia dintre autofinanţarea şi repartizarea profitului

Acordând dividende mai mari sau mai mici se influenţează asupra fondului

de rezervă şi prin urmare, asupra autofinanţării.

15 Costul capitalului propriu

Costul capitalului propriu este rata rentabilităţii cerută de aducătorii

de capital, fie că sunt acţionari, fie creanţieri, pentru finanţarea proiectelor

întreprinderii. Astfel spus, costul capitalului este efortul financiar pe care

trebuie să-l facă întreprinderea pentru aprovizionarea sa cu capitaluri.

În ultimă instanţă, costul capitalului este rata randamentului minim obţinută

de investitori, în măsură să garanteze acţionarilor un câştig comparabil celui

pe care l-ar putea obţine pe piaţă în aceeaşi clasă de risc.

Orice sursă de finanţare comportă costuri. Costul capitalului

poate fi privit sub 2 aspecte: cost explicit şi cost implicit.

Costul explicit determină un flux monetar de ieşire. Toate aporturile de

capital din afara întreprinderii ocazionează costuri explicite: împrumuturile

ocazionează dobânzi dar acţiunile, dividende.

Costul implicit sau cost de oportunitate nu comportă fluxuri

financiare. Costul implicit sau cost de oportunitate nu comportă fluxuri

financiare de ieşire.

Este vorba de surse de finanţare care se formează în întreprindere

şi care se folosesc pe loc (fondul de amortizare, beneficiul, fondul de

rezervă). Astfel de surse apar ca „gratuite”, dar ele au un cost căci aparţin

acţionarilor şi dacă ar fi date acestora, ei ar putea să le plaseze ca

remuneraţie.

Capitalul propriu, ca şi cel împrumutat, trebuie remunerat în

condiţiile exigenţei pieţei.

Teoria financiară modernă acceptă că remunerarea fondurilor proprii

trebuie să fie egală cu rata dobânzii fără risc, plus o primă de risc (adică rata

dobânzii fără risc este dobânda minimă pe care ar putea-o primi acţionarii

pentru plasamente de capital în obligaţiuni de stat; prima de risc;

compensează riscul asumat de acţionari pentru că au plasat capitalul în

acţiuni).

Costul capitalului propriu reprezintă costul obţinerii fondurilor proprii

de către S.C. la un moment dat. Aplicat la valoarea de piaţă a societăţii –

valoarea bursieră – costul capitalului = rentabilitatea cerută pe piaţa

capitalurilor (piaţa financiară). Costul capitalului propriu ţine cont de

randamentul acţiunilor şi creşterea previzibilă a dividendelor, mai precis el

este egal cu rata actuarială care se obţine pornind de la egalitatea dintre

valoarea bursieră a întreprinderii şi valoarea actuarială a fluxurilor pozitive

viitoare în principal, dividende). De fapt, costul oricărei surse de finanţare,

deci şi a capitalului propriu, este definit ca fiind rata actuarială ce se

stabileşte prin egalitatea dintre valorile actuariale ale intrărilor de fonduri şi

cele ale ieşirilor de fonduri nete. Aceasta înseamnă că valoarea economică

actuarială a acţiunilor este egală cu valoarea tuturor fluxurilor de lichiditate

(ieşiri) pe care le vor primi în viitor deţinătorii de acţiuni (valoarea

actuarială a remuneraţiilor) plus valoarea finală a acţiunilor (când se vând).

16 Leasing

Leasingul este o procedură de finanţare a investiţiilor prin care o bancă,

sau o instituţie financiară specializată, achiziţionează un bun (mobiliar sau

imobiliar) pe care-l inchiriză unei firme (sau unui particular), acesta din urmă

avînd posibilitatea de a-l cumpără la sfîîrşitul contractului la un preţ convenit (în

general la valoarea reziduală).

Obiectul contractului de leasing îl formează finanţarea oricăror bunuri

mobile sau imobile cu valoare ridicată şi de folosinţă îndelungată (echipamente

de producţie, linii tehnologice, etc

Este o metodă de finanţare ce se poate asimila împrumutului.

Întreprinderea utilizatoare a obiectivelor de investiţie ce se construiesc cu acest

credit nu are calitatea de proprietar, ci uzufructier, un fel de chiriaş în acest

contract. Contractul de credit se încheie pentru o perioadă determinată – în

general până la amortizarea activului fix – în cursul căreia nici o parte nu poate

realiza contractul.

Plăţile făcute către proprietar acoperă atât amortizarea împrumutului, cât

şi costul acestuia, adică remunerarea normală a capitalului adus de societatea de

credit – bail.

Din punct de vedere economic, angajamentele ce decurg din creditul –

contract fac parte din datoriile pe termen mijlociu sau lung. Întreprinderea

obţine utilizarea la început, apoi devine proprietar al activului fix, în schimbul

plăţilor periodice (anuităţi de plată).

Din punct de vedere financiar, deşi este un contract oneros, creditul –

contract de închiriere prezintă avantaje în raport cu creditul obişnuit: supleţe în

utilizare, posibilitatea acoperirii integrale a necesarului de capital, avantaje

fiscale.

Creditul – contract de închiriere este o operaţiune de finanţare care

permite întreprinderii să dispună de un bun după cum crede de cuviinţă fără a fi

necesar să-şi constituie fond de investiţii, ci plătind o chirie.

Chiriile plătite periodic de utilizator se compun din contravaloarea

amortizării, costul capitalului imobilizat (dobânda), din preţul serviciilor

(comisionul) furnizate de întreprinderea de credit – bail, plus o primă de risc. De

cele mai multe ori, plăţile periodice (redevenţele) sunt stabilite după un barem

regresiv anual, cu defalcări trimestriale, urmând ca în final suma totală a plăţilor

să depăşească cu 15 – 20 % valoarea bunului închiriat.

Avantaje. Pe plan financiar, nu se modifică structura financiară a

întreprinderii (îndatorarea) ci numai angajamente de plată anuale. Capitalul

propriu rămâne neangajat legal, înseamnă că poate împrumuta de la bancă.

Dezavantaje. Pentru utilizator, creditul – bail este o tehnică de finanţare

a investiţiilor pe seama rentabilităţii exploatării. În fapt, afectează

inevitabil autofinanţarea viitoare ca urmare a obligaţiunii periodice de plată.

Ratele practicate, respectiv redevenţele, care cumulează chiria, comisionul şi

cote de risc sunt relativ ridicate, rezultând obţinerea unei rentabilităţi cel puţin

acoperitoare.

1. Tipuri de leasing

Există leasing direct, atunci cînd furnizorul este şi finanţatorul operaţiunii,

apoi leasing indirect, cînd între furnizor şi chiriaş apare finanţatorul, renting

(finanţatorul dă în locaţie un bun unui chiriaş pe o durată inferioară duratei vieţii

economice a bunului), etc.

Cele mai obişnuite tipuri sînt: leasing direct (sau leasing tehnic), vînzare şi

leaseback, şi leasing financiar (de capital).

Leasing direct

Producătorul bunului rămîne în proprietatea bunului dînd chiriaşului

numai dreptul de folosire, primind plăţile de chirie contractate de la chiriaş ca

remuneraşie pentru utilizarea bunului. În general, contractul de leasing direct

conţine clauze care impun chiriaşului obligaţia de a asigura service-ul de

întreţinere (service leasing). O trăsătură distinctivă este clauza anulării, ce

permite chiriaşului să anuleze (să nu plătească) chiria înainte de expirarea

termenului de închiriere. Aceasta înseamnă că poate returna echipamentul dacă

s-a uzat moral sau dacă nu mai este necesar să fie prelungit contractul din cauza

declinului în afacerile chiriaşului. În plus, acest tip de leasing nu permite o

amortizare integrală, adică plăţile prevăzute prin contract nu sînt suficiente

pentru acoperirea în întregime a costului echipamentului. Totuşi contractul se

încheie pe o perioadă mult mai scurtă decît viaţa economică a bunului.

Vînzare şi leaseback

Prin această operaţiune, o firmă ca proprietară de pămînt, construcţii

(clădiri) sau echipament vinde proprietatea unor astfel de bunuri şi încheie

simultan o înţelegere cu cumpărătorul de a-i închiria aceste bunuri pe o anumită

perioadă, în anumite condiţii. Cumpărătorul poate fi firmă de asigurări, o bancă

comercială, o firmă specializată în leasing, sau chiar un investitor particular.

Vînzătorul bunului primeşte imediat preţul de cumpărarea bunului respectiv de

la cumpărător sau cel ce dă cu chirie, şi utilizează bunul. Noul proprietar intră în

posesia dreptului de proprietate a bunului şi reţine toate avantajele celelalte

(credite fiscale, amortizarea fiscală).

Bunul este vîndut proprietarului originar la valoarea de piaţă, care include

aprecierea comercială şi volumul discounturilor (rabaturilor), precum şi condiţiile

curente ale pieţei.

Leasing pîrghie

Include pîrghia financiară, neutilizată în primele două forme de leasing.

Adică, o a treia parte, finanţatorul, furnizează o mare parte din fondurile (ce le ia

cu împrumut la rîndul său) necesare celui ce dă cu chirie pentru a cumpăra un

bun destinat a fi dat cu chirie. Este folosit cînd sînt necesare cheltuieli mari de

capital pentru cumpărarea bunului respectiv.

Pentru chiriaş nu există diferenţe fundamentale faţă de celelalte tipuri de

leasing. Diferenţele care există rezultă din plăţile diferite de chirie cerute de cel

ce dă cu chirie datorită gradului de pîrghie financiară utilizat (de îndatorare).

Cel ce dă cu chirie are o poziţie diferită. Ca debitor, trebuie să plătescă

dobînda la împrumutul contractat. Mărimea plăţilor depinde de gradul de

îndatorare utilizat, care (acesta) afectează mărimea şi periodicitatea fluxurilor de

numerar net ale celui ce dă cu chirie.

Această formă de leasing este o formă particulară a leasingului financiar

care presupune că cel ce dă cu chirie este finanţatorul operaţiunii. În leasing

financiar general, chiriaşul (cel ce ia cu chirie) selectează echipamentul şi

negociază preţul şi termenul de livrare cu producătorul. După aceea, negociază

condiţiile contractului de leasing, după care se cumpără echipamentul de către

cel care dă cu chirie (finanţator) de la producător.

2. Evaluarea leasingului de către chiriaş

Chiriaşul trebuie să determine dacă închirierea unui bun va fi mai puţin

costisitoare decît cumpărarea acestuia, iar cel care dă cu chirie trebuie să decidă

dacă închirierea furnizează sau nu o rată a venitului rezonabilă.

Se au în vedere următoarele elemente:

1. Cînd se decide achiziţionarea unui bun, firma se bazează pe proceduri

obişnuite de alocare a capitalului şi acest lucru nu este caracteristic analizei

închirierii. Analiza închirierii urmăreşte dacă un bun trebuie să fie finanţat prin

închiriere sau prin împrumutare. Cînd costul efectiv al închirierii este mai mic

decît cel al îndatorării, atunci decizia de alocare a capitalului trebuie reevaluată.

2. Dacă firma a decis achiziţionarea bunului, trebuie stabilite modul de

finanţare a acestei achiziţii.

3. Fondurile pentru achiziţia bunului pot fi obţinute prin împrumut,

prin reţinerea profiturilor sau prin emisiunea de noi acţiuni. O altă alternativă

este închirierea bunului.

Deci o închiriere este comparabilă cu un împrumut, pentru că firma face o

serie specificată de plăţi, iar în caz de incapacitate de plată poate falimenta. De

aceea, este corectă compararea costului finanţării prin închiriere cu cel al

finanţării prin împrumut.

3. Analiza valorii prezente nete

Pentru luarea deciziei, analistul financiar se confruntă cu două

probleme: 1) estimarea periodicităţii şi mărimii fiecărei intrări şi ieşiri de numerar

aşteptată, 2) estimarea ratei corespunzătoare de actualizare. Astfel, se compară

fluxurile de numerar din leasing cu fluxurile din numerar care vor fi obţinute prin

cumpărarea bunului din fonduri împrumutate, şi apoi se ia decizia. Se face

distincţie între decizia de investire şi cea de finanţare. De aceea, se pot respinge

proiecte profitabile a căror valoare prezentă netă (pozitivă) este mai mică decît

fluxul de numerar actualizat rezultat din analiză, iar celelalte proiecte sînt

neprofitabile. Astfel, analiza deciziei închiriere – cumpărare găseşte cel mai

complet proiect. Aceste analize se bazează pe calcularea avantajului net al

leasingului (ANL). Alocarea capitalului (calcularea VPN) şi evaluarea leasingului

sînt două operaţiuni intercondiţionate

Costul după impozitare = Plăţi de chirie – Economia de impozit = Plăţi de

chirie – Rata impozitului pe profit Plăţi de chirie = Plăţi de chirie (1 – Rata

impozitului pe profit)

Rata de actualizare trebuie să fie relativ scăzută. Specialiştii recomandă ca

rata de actualizare să fie costul datoriei, după impozitare, pentru firmă.

4. Evaluarea leasingului de către finanţator

Finanţatorul poate insista pentru stabilirea ratei chiriei (în cazul leasingului

financiar) pentru a-i aduce un venit satisfăcător. De aceea are în vedere 4

probleme:

1. Rata venitului cerută de finanţator după impozitare (Kd);

2. Rata marginală a impozitului pe profit a finanţatorului (T);

3. Costul bunului închiriat (I0);

4. Schema amortizării ce va fi folosită şi perioada de viaţă a bunului.

Rata se determină în funcţie de factorii de mai sus în 4 paşi:

- în pasul 1 şi 2 se determină valoarea prezentă a avantajului fiscal

legat de amortizare;

- în pasul 3 se stabileşte suma care va fi acoperită cu chiria, adică

costul bunului închiriat minus valoarea prezentă a avantajului fiscal din

amortizare (S);

- în cel de-al patrulea pas se determină plăţile cu chiria înainte de

impozitare (Lt). Pentru că este o anuitate se foloseşte factorul de actualizare al

unei astfel de anuităţi;

- în acest ultim pas se calculează plata chiriei înainte de impozitare.

5. Factorii care afectează deciziile de leasing

-Estimarea valorii reziduale, adică valoarea presupusă a bunului la sfîrşitul

perioadei de închiriere. Dacă valoarea reziduală se aşteaptă să fie mare,

finanţatorul va avea un avantaj din leasing. Dar dacă aceste valori sînt mari (se ia

în calcul şi influenţa pieţei), concurenţa va determina scăderea ratelor chiriei

pînă la punctul în care valorile reziduale potenţiale vor fi acceptate în cadrul

ratelor contractului de închiriere.

- Creşterea flexibilităţii firmei provine din faptul că este preferabil să se

închirieze anumite tipuri de bunuri în loc de a le cumpăra. Alt avantaj este că

utilizarea acestei finanţări creşte capacitatea firmei de a se îndatora. Dar

bancherii şi ceilalţi creditori ţin seama de faptul că leasingul este o obligaţie

pentru firma care apelează la închiriere.

Alte avantaje sînt de ordin fiscal. Chiriaşii beneficiază de pe urma

leasingului dacă au o rată mai scăzută a impozitului pe profit decît cea a celui

care dă cu chirie. Este rezultatul faptului că există diferenţă între ratele de

impozitare, şi deci avantajul amortizării fiscale poate fi în valoare mai mare la cel

care dă cu chirie şi care este supus unei rate mai ridicate a impozitului pe profit,

rezultînd economii pentru chiriaş.

- Conservarea capitalului de lucru – adus ca argument al justificării

leasingului, este totuşi valabil doar pentru firmele mici care au acces limitat la

pieţele de capital, şi astfel achiziţionează bunuri din fonduri interne (profit).

17 Fondul de rulment

În sectorul privat, finanţarea activelor circulante se face pe seama fondului

de rulment, a creditelor furnizor şi a creditelor bancare pe termen scurt.

Fondul de rulment este conceput pentru a măsura condiţiile echilibrului

financiar care rezultă din confruntarea dintre lichiditatea activelor pe termen

scurt şi exigibilitatea pasivelor pe termen scurt. La o anumită dată, fondul de

rulment reprezintă excedentul activelor pe termen scurt asupra pasivelor pe

termen scurt. Pentru unele întreprinderi, fondul de rulment desemnează fondul

de casă, suma disponibilă pentru asigurarea continuităţii plăţilor curente.

Este şi un indicator de lichiditate. Se exprimă (în mărime relativă).

Fondul de rulment *360 %fondului de rulment din cifra de afaceri.

Cifra de afaceri

În mărime absolută se determină în 2 variante: Fond de rulment:

Capital permanent – Active imobilizate (sau imobilizări nete) duce la

aprecierea modalităţii de finanţare a investiţiilor.

Active circulante – resurse de trezorerie duce la aprecierea echilibrului

financiar pe termen scurt.

Există fond de rulment: brut, net, propriu şi străin (din punct de vedere al

conţinutului).

Fondul de rulment brut (F.R.B.) (sau total sau economic) reprezintă toate

elementele de active circulante susceptibile a fi transformate în bani într-un

termen mai mic de 1 an, adică să se reînnoiască, să efectueze cel puţin o rotaţie,

un rulment. Se compune din: stocuri diverse, creanţe clienţi, avansuri acordate

furnizorilor, disponibilităţi băneşti în casă, în cont, în carnete de cecuri eliberate.

Fondul de rulment net (F.R.N.) sau permanent – cel mai important – este

partea de capital permanent care poate fi utilizată pentru finanţarea activelor

circulante, sau excedentul activelor circulante cu lichidităţi pe termen mai mic de

1 an. Se calculează în 2 variante:

FRN:Capital permanent – Active imobilizate

Active circulante – Datorii pe termen scurt

Fondul de rulment propriu (F.R.P.) – excedentul capitalului

propriu faţă de activele imobilizate şi este autonomia de care dispune o

întreprindere în materie de finanţare a investiţiilor:

FRP:

Capital propriu – imobilizări;

FRN – datorii la termen.

Fondul de rulment străin (FRS) Este egal cu datoriile la termen sau

diferenţa dintre fondul de rulment net şi fondul de rulment propriu.

FRS:

Capital permanent – Capital propriu;

Fond de rulment net – Fondul de rulment propriu.

Corelaţii ale fondului de rulment net: între activele circulante (Ac),

resursele de trezorerie (Rt) şi fondul de rulment net (FRN) există

posibilitatea unei triple corelaţii: AC = Rt FRN = 0 fond de rulment net

neutru;

AC Rt FRN 0 fond de rulment net pozitiv; AC Rt

FRN 0 fond de rulment net negativ.

a) În cazul fondului de rulment net neutru (AC = Rt FRN =0)

solvabilitatea pe termen scurt pare asigurată însă riscul diferit al elementelor de

activ şi pasiv face ca acest echilibru AC = RT să fie fragil adică realizarea viitoare

a lichidităţii elementelor de activ poate fi compromisă:stocuri nevândute din cauza

unei conjuncturi nefavorabile, supraevaluări anticipate a cererii, recuperarea la

creanţe-clienţi, sau în ceea ce priveşte datoriile pe termen scurt.

Astfel este necesară formarea unei „lichidităţi suplimentare“ = marja de

siguranţă.

b) În cazul fondului de rulment net pozitiv (ACRtFRN 0) excedent

de lichidităţi pe termen scurt.

Este rezultatul unei corelări favorabile în termeni de lichiditate, face faţă

tuturor scadenţelor pe termen scurt şi dispune de un stoc tampon de lichidităţi

potenţiale.

c) În cazul fondului de rulment net negativ (AC Rt FRN 0), unde

lichidităţile potenţiale nu acoperă exigibilităţile potenţiale dificultăţi în echilibrul

financiar pe termen scurt.

19. Politica fondului de rulment presupune aplicarea a 3 linii

strategice:

O primă strategie este constituirea unui fond de rulment care să acopere

nevoile medii de active circulante. Astfel, în perioada de vârf de activitate, se

apelează la credite pe termen scurt, iar în perioada de gol de activitate apare

excedent de lichidităţi în fondul de rulment care poate fi utilizat pentru diverse

plasamente pe termen scurt (este o politică prudentă).

O altă linie strategică este de a-şi construi un fond de rulment deasupra

oscilaţiei trimestriale. Se caracterizează prin renunţarea totală la credit pe termen

scurt şi realizarea permanentă de excedent de lichidităţi pe seama fondului de

rulment pentru acoperirea oricărei creşteri neaşteptate a activelor circulante.

Devine imperios necesar găsirea de plasamente pe termen scurt pentru

fructificarea lichidităţilor (este o politică conservatoare).

A treia constă în formarea unui fond de rulment constant inferior oscilaţiilor

activelor circulante în cursul anului. Se apelează permanent la credite de trezorerie

ce ridică nivelul costurilor.

Este o politică riscantă pentru că întreprinderea depinde de deciziile băncii

cu privire la nivelul creditelor şi nivelul dobânzii. Dar dacă nivelul rentabilităţii

întreprinderii este mai mare decât nivelul dobânzii, această politică a fondului de

rulment este acceptabilă pentru că apare efectul pozitiv de îndatorare.

18 Fluxul de trezorerie

Fluxul trezoreriei nete de la inceputul pana la sfarsitul exercitiului financiar

reprezinta cashflow-ul intrepinderii.

Cashflow-ul sintetizeaza variatia rezultatelor din operatiunile de gestiune si

de capital ale intreprinderii.

Corespunzator celor 2 operatiuni ale intreprinderii rezulta 2 forme de

cashflow:

1. cashflow-ul din activitatea de gestiune

2. cashflow-ul din activitatea de capital, structurat in cashflow-ul

operatiunilor de investitie si cashflow-ul operatiunilor de finantare.

1 Cashflow-ul din activitatea de gestiune este cel mai important si este

utilizat in urmatoarele scopuri:

-pentru efectuarea platilor curente de gestiune, pentru achizitia de noi active

prin autofinantare si/sau pentru rambursarea creditelor precum si pentru

remunerarea actionarilor cu dividende si a creditorilor cu dobanzi.

=>se poate explica pe baza veniturilor incasabile si a cheltuielilor platibile

din contul de profit si pierdere si corectat cu variatia neviii de fond de rulment.

=>se poate detremina printr-o metoda directa si una indirecata .Metoda

directa pune in evdienta ansamblul incasailor si platilor precum si cesterile si

scaderile de solduri finale ale stocurilor, a creantelor si datoriilor de exploatare in

raport cu soldurile lor initiale.

Incidenta fiscal asupra cashflow-ului gestiune prin metoda directa este

importanta astfel in cazul platilor din activitatea de gestiune se include:

-impozitul pe profit

-alte taxe si impozite

Asadar rezultatul operatiunilor de gestiuneil constituie cashflow-ul gestiune

deoarece marimea acestuia este determinate in cea mai mare parte de operatiuni

de exploatare.

Metoda indirect opreaza cu informatii déjà prelucrate: profit net,amortizari

si provizioane nete,reluari asupra acestora,variatia nevoii de fond de rulment.

Cele 2 metode ajuta la exprimarea cashflow-ului gestiune in 2 maniere

diferite,astfel metoda directa contribuie la calculul acestuia dupa originea

elementelor de calcul in timp ce prin metoda indirect se calculeaza tinand cont de

destinatia elementelor de calcul.

a.cashflow calculate după origine:

CFgest=EBIT-impozit+amortizare=EBE+venituri financiare-cheltuieli

financiare(exclusive dobanzile) +/- rezultatul exceptional –impozit

b.cashflow calculate dupa destinatie:

CFgest=PN+amortizare+dobanzi

2 A doua componenta a cashflow-ului o reprezinta cashflow-ul

operatiunilor de investitie se refera la plati pentru achizitia de active fixe

noi:active fixe corporale noi (proprietati asupra terenurilor si

constructiilor,masini), active fixe necorporale(licente,brevet,marci), active fixe

financiare(participatii directe: cumpararea de actiuni si obligatiuni emise de alte

intreprinderi, acordare de avansuri de alte filiare). Cashflow-ul de investitii se

determina atat prin metoda directa, cat si prin metoda indirecta.

Prin metoda directa se calculeaza ca diferenta dintre platile pentru achizitia

de active fixe si incasarile din cesiune/rambursarea lor si din remunerarea

activelor financiarea sub forma de dividente si dobanzi incasate.

Prin metoda indirecta se determina astfel: CFinv=imob0-(imob0-

amortizare+provizioane nete)+venituri financiare.

3 A treia component a cashflow-ului o reprezinta cashflow-ul din activitatea

de finantare care cuprinde atat fluxurile de venituri cat si fluxurile de cheltuieli

care sunt generatoare de plati. Incasarile provin din operatiuni de majorari de

capital social si/sau majorari de datorii financiare(contractarea de noi imprumuturi

sau prin emisiunea de obligatiuni ale intreprinderii).Platile se manifesta sub forma

rambursarii de imprumuturi pe termen mediu si termen lung si uneori a

rascumpararilor de pe piata bursiera si extrabursiera a propriilor active pe baza

profitului net.

Prin metoda directa CFfin se determina ca diferenta intre incasarile din

majorarile capitalurilor externe si platile pt rambursari, rascumparari si pt

dividente.

Prin metoda indirecta CFfin se determina prin compararea soldurilor finale

cu cele initiale ale capitalurilor proprii si ale datoriilor financiare astfel:

CFfin=(CPR1-CPR0)+(DAT1-DAT0)-dividente; CPR-capital propriu,DAT-

datorii

Insumand cele 3 componente ale cashflow-ului se obtine cashflow

disponibil al intreprinderii care este util pt actionari si creditori.

CFD=CFDact+CFDcred

CFDact=dividente-∆CPR=dividente-(CPR1-CPR0)

CFDcred=dobanzi-∆DAT=dobanzi-(DAT1-DAT0)

Abordarea termenului de cashflow acopera si alte notiuni legate de

surplusul monetary degajat de activitatea de exploatare a unei intreprinderi intr-o

perioada data:

-cashflow current calculate prin deducerea cheltuielilor curente de

exploatare din veniturile curente de exploatare;

-cashflow brut este rezultatul brut inainte de deducerea impozitului pe

profit;

-cashflow net cashflow-impozit.

Exista doua curente teoretice de explicare a cashflow-ului fracez si anglo-

saxon.

In conceptia franceza cashflow-ul se explica prin diferente dintre variatia

fondului de rulment si variatia necesarului de fond de rulment. ∆TN=∆FR-∆NFR.

Astfel se obtine variatia trezoreriei nete care reprezinta relatia echilibrului

financiar al intreprinderii.

In conceptia anglo-saxona cashflow-ul este suna cashflow-urilor rezultate

din operationi de gestiune, investitie si financiara.

19 Analiza echilibrului financira al intreprinderii

Sursa de date pt analiza o cosntituie documentele contabile de

sinteza:bilant, contul de profit sau pierderi,anexe.

Analiza financiara pe baza de bilant evidentiaza modalitatile de realizare a

echilibrului financiar pe termen scurt si pe termen lung.Notiunea de echilibru

financiar poate fi definite in cadrul analizei patrimoniale dar si printr-o analiza

functionala.

Analiza echilibrului patrimonial:

Se sprijina pe conceptia patrimoniala a intreprinderii si pe criteriile de

clasificare a posturilor bilantiere.Astfel i9ntreprinderea apare ca o entitate

juridico-economica ce poseda un patrimoniu invenariat in activul(bunuri, creante)

si pasivul(datorii) bilantului.

Expresia cea mai simpla a valorii patrimoniului unei intreprinderi la data

incheierii exercitiului o reprezinta activul net contabil, situatia neta,capitalurile

proprii calculate ca diferenta dintre activul total si datoriile totale.

Gruparea posturilor din bilantul contabil in vederea analizei financiare are

la baza criteriile de lichididate

elementele de active sunt structurate in functie de cresterea gradului

de lichiditate incepand din partea de sus a activului bilantier, adica in

active se vor inscribe mai intai elementele mai putin lichide respecti

imobilizarile numite si nevoi/intrebuintari permanente datorita

rotatiei lente a capitalurilor investite;se inscriu apoi activele

circulante avand un grad de lichiditate mult mai mare decat

imobilizate numite nevoi/intrebuintari temporare;

elementele de pasiv sunt structurate dupa gradul crescator de

exigibilitate(insusirea e a devein scadente la un anumit termen), deci

se vor inscribe mai intai capitalurile proprii provenite de la

asociati,apoi cele din reinvestiri ale acumularilor

anterioare(reserve,profit nerepartizat) cat si subventii publice;astfel

de resurse nu au o anumita scadenta,deci nu sunt exigibile(decat in

situatii extreme) se mai numesc resurse permanente sau capitaluri

permanente.

Datoriile pe termn lung inscrise in categoria resurselor permanente sunt

imprumuturile pe termen lung cu scadenta mai indepartata,datoriile pe

termen lung regrupeaza ansamblul datoriile cu scadenta mai mica de un an

numite si resurse temporare.

Pe orizontala, bilantul are doua parti:partea de sus(active imobilizate,

capitalul permanent) care reflecta strucutra financiara prin stabilirea

elementelor care-l compun si parte de jos(active circulante si resurse

temporare) care evidentiaza conjuctura ciclului de active.Cele doua parti

cuprinzand elementele de active in stransa corespondeta cu cele de sus,

reflecta echilibrul financiar pe termen lung(partea de sus) iar parta de jos

cuprinde echilibrul financiar pe termen scurt.

Atunci cand sursele permanente ale intreprinderii sunt mai mari decat

necesitatile permanente de alocare a fondurilor banesti, aceasta depinde de

o marja de securitate sub forma fondului de rulment.

Notiunea de fond de rulment (FR) pot avea multiple formulari, dar 2

prezinta un interes deosebit si merita sa fie retinute drept concept

fundamentale ale analizei financiare.

-FR net/financiar;

-FR propriu.

Un FR financiar pozitiv semnifica un nivel al capitalurilor permanente

sufficient de ridicate pt a permite finantarea integral a imbolizarilor cat si

asigurarea unei marje de lichiditate excedentara pt a face fata riscurilor

diverse pt termen scurt.

FR financiar poate fi determinat utilizand elemetele din parta de sus sau de

jos a bilantului dar indifferent de modalitatea de calcul in logica financiara

nu exista decat un FR.

FRF determinat pe baza elementelor din partea de sus a bilantului are

urmatoarea relatie: FRF=Cap. Permanente-nevoi permanente.

FRF este diferenta dintre activele circulante si datoriile mai mici de un an

pe baza etajului de jos a bilantului.

FRF=active circulante-datoririi<1an

Marimea negative a FRF reflecta aborbirea unei parti din resursele

temporare pt finantarea unor nevoi permanente contrat primului principiu

de finantare.

Indicatorul care releva gradul de libertate in luare deciziilor prinvind

dezvoltarea intreprinderii este FR propriu.(FRP).Excedentul de capitol

rpopriu fata de imobilizarile nete si se determina dupa relatia:

FRP=capitaluri prorpii-imobilizari

Un alt indicator de analiza a echilibrului financiar il reprezinta nevoia de

FR (NFR).NFR semnifica un surplus de nevoi temporare in raport cu

resursele temporare posibile de amortizat.

NFR=nevoi temporare(exclusive disponibilitati)-resurse

temporare(exclusive pasivle temporare).

In optica patrimoniala aceasta situatie este considerate normal numai daca

NFR ≥FRF fara sa il depaseasca.NFRul negative semnifica un surplus de

resurse temporare in raport cu nevoile corespunzatoare cu capitalul

circulant.

Aceasta situatie poate fi apreciata favorabil numai daca este rezultatul

accelerarii rotatiei activelor circulante si angajarii de datorii cu scandente

mai mari.

In cadrul teoriei echilibrului financiar patrimonial, diferenta dintre FRF si

NFR reprezinta trezoreria neta.(TN).Echivalenta dintre FRF si NF

corespunde unei situatii in care echilibrul trezoreriei este asigurat fara

excedent (TN pozitiva) sau fara deficit(TN negativa)

Daca FRF<NFRF atunci intreprinderea benefiaza de o TN pozitiva

asigurandui intreprinderii o autonomie financiara pe termen scurt.Daca

FRF>NFRF atunci intreprinderea apeleaza la credite bancare pe termen

scurt crescand dependent de parteneri financiari.

20 Soldurile intermediare de gestiune

Contul de profit si pierderi sintetizeaza fluxurile economice

respective veniturile si cheltuielile perioadei de gestiune rezultate din

activitatea de exploatare financiara si exceptionala.

Fiecare tip de activitate degaja un anumit rezultat calculate conform

relatiilor urmatoarea:

Rezultatul exploatarii=venituri din exploatare-cheltuieli din exploatare

Rezultatul financiar=venituri financiare-cheltuieli financiare

Rezultatul exceptional=venituri exceptionale-cheltuieli exceptionale

REzultatul net al exercitiului=rezultatul exploatatii+/- rezultatul

financiar+/- rezultatul financiar+/- rezultatul exceptional-impozit

Structura contului de profit/pierderi pe cele 3 domenii ofera

posibilitatea determinarii unor marje de acumulari banesti potentiale

destinate sa indeplineasca o anumita functie remunerare a factorilor de

productie si de finantare a activitatii viitoare denumite solduri intermediare

de gestiune.

Aceste solduri reprezinta palierele successive in formarea

rezultatului final al exercitiului.

Constructia indicatorilor se realizeaza in cascada pornind de la cel mai

cuprinzator(productia exercitiului+marja comerciala) si incheindu-se cu cel

mai sintetic(profitul net al execitiului).