FRANŢA ŞI IMPERIUL ROMANO-GERMAN

MODELE DE STATE MEDIEVALE La începutul mileniului al II-lea, în timp ce Răsăritul European

cunoştea afirmarea Imperiului Biyantin, în apus, statul evolua pe două căi diferite:

unificarea teritorială şi centralizarea politică: Franța, Anglia, Spania;

menținerea și adâncirea fărâmițării politice: Imperiul Romano-German, Italia.

Franța și Imperiul Romano-German, deși apropiate în spațiul geographic, erau total diferite ca model de structurare:

teritoriile franceze se adunau într-un stat centralizat;

Imperiul Romano-German rîmânea fărâmițat și răvășit de dispute interne și lupte în afara granițelor.

Franța- modelul statului centralizat Premisele centralizării:

centralizarea a constat în acțiunea monarhiei sprijinită de orășenime, de mica nobilime, de țărănime și de Biserică pentru unificarea teritorială;

se dezvoltă agricultura, meșteșugurile, orașele; se lărgesc schimburile comerciale ceea ce contribuie la strângerea legăturilor între diferitele regiuni ale țării;

în secolele al XII-lea – al XIII-lea crește autoritatea regilor din dinastia Capețiană( 987-1328) și Valois (1328- 1589)prin mărirea domeniului regal;

pentru unificarea teritorială se folosesc modalități diverse: confiscări, moșteniri, căsătorii, cumpărări, lupte împotriva prezenței engleze pe teritoriul francez( regii Angliei dețineau posesiuni în Franța), înfrângerea nobililor răzvrătiți.

Etapele centralizării Unificarea și centralizarea Franței s-au realizat prin mărirea

domeniului regal, care inițial se întindea pe o suprafață restrânsă în jurul Parisului.Ea a cunoscut mai multe etape( secolele XII-XV):

Filip al II-lea August a recuperat unele teritorii aflate în posesia regelui englez; a stabilit capitala la Paris; a reorganizat administrația domeniilor regale.

Filip a IV-lea cel Frumos: a inclus în domeniul regal comitatul Champagne; a fundamentat theoretic autoritatea regală prin formula: ”Lex Rex”( Regele este legea); a convocat pentru prima dată Adunarea Stărilor Generale(1302- format din reprezentanți ai nobilimii, clerului și orășenimii);

Războiul de 100 de ani (1337-1453) dintre Franța și Anglia, al carui motiv a fost rivalitatea nobilimii din cele două regate asupra Flandrei, provincie franceză, dezvoltată economic se termina cu victoria Franței, care reușește sa-și salveze independența și integritatea.

Filip al II-lea August Filip al IV-lea cel Frumos Ludovic al XI-lea

Razboiul de 100 de ani

Batalia de la Crecy(1346)

Franța după centralizarea statală În plan politic: crește autoritatea monarhiei; în 1302 este

convocată pentru prima dată Adunarea Stărilor Generale; funcționarii regali înlocuiesc dregătorii feudali.

În plan intern,în a doua parte a secolului al XVI-lea au loc războaiele civile care îmbracă o haină religioasă.

Pe plan extern, între 1494- 1559 Franța este învinsă în războaiele pentru cucerirea Italiei, întâlnind opoziția Imperiului Romano-German, a Spaniei, a Statului Papal și a orașelor italiene. Principalii protagoniști au fost: regale Francisc I(1515- 1547) și împăratul Carol al V-lea (1519-1556).

În urma Razboiului de 30 de ani, Franța devine o mare putere europeană.

Imperiul Romano- German Prin Tratatul de la Verdun (843) Germania se desprinde de

Imperiul Carolingian.

Regele Otto I(936-973):

restabilește autoritatea asupra ducatelor germane;

pe plan extern: - oprește incursiunile maghiare, prin victoria de la Lechfeld(955), lângă Augsburg;

extinde granița spre est, spre zona Elba-Oder, cucerindu-i pe slavi, apoi pornește spre vest, ocupând ducatul Burgundiei și Lorena;

ocupă nordul și centrul Italiei.

În anul 962 este încoronat împărat al Imperiului Romano- German, numit din secolul al XV-lea „Sfăntul Imperiu Roman de neam germanic”( cuprindea Germania și Italia nordică și centrală)

Batalia de la Poitiers

Disputa Imperiului Romano- German cu Papalitatea ( secolele XI-XIII)

a fost generată de rivalitatea dintre papalitate și împărații

romano-germani privind învestitura episcopilor ;

apogeul a fost atins în a doua jumătate a secolului al XI-lea, când împăratul Henric al IV-lea a fost excomunicat de papa Grigore al VII-lea, pentru că protestase împotriva învestiturii laice;

Împăratul a fost nevoit să ceară papei iertare la Canossa(1077).

În 1122 se încheie Concordatul de la Worms prin care se recunoștea dubla învestitură( a papei și a împăratului) pentru clerul înalt. Conflictul se reia ( secolele XII-XIII)când împărații Frederic I Barbarossa și Frederic al II- lea au fost înfrânți de papă și de orașele Lombarde.

După 1250, Imperiul(în fapt Germania) a încetat să mai fie o mare putere.

Henric al IV-lea la Canossa(1077)

Henric al IV-lea si Papa Grigore al VII-lea, la Canossa

Dispute și fărâmițare politică( secolele XIII-XIX)

Starea de fărâmițare politică a fost oficializată de Bula de Aur(1356) conform căreia împăratul trebuia ales de șapte principi electori, laici și clerici, aceștia bucurându-se de largi privilegii.

În 1519, Sfântul Imperiu Romano-German a fost inclus în Imperiul Habsburgic, sub sceptrul lui Carol al V-lea.

Interesele politice, disputele religioase și slabele legături economice interne au determiat menținerea fărâmițării statale.

Pacea din Westfalia (1648) a recunoscut independența teritorială a statelor din Imperiul Romano-German. Punctul final l-a reprezentat anul 1806, când Francisc al II-lea a renunțat la titlul de „sfânt împărat roman ” în favoarea de împărat al Austriei.

Sfantul Imperiu Roman dupa pacea westfalica

Bibliografie: Manual de istorie, clasa a IX-a, Ioan Scurtu, Marian

Curculescu, Constantin Dinca, Aurel Constantin Soare, Editura Preuniversitaria, Bucuresti, 2006;

www.wikipedia.ro

Realizat de: Profesor Cristina Bonteanu, Liceul Teoretic “Nicolae

Cartojan”, Giurgiu