P R C P R I E T A R - F O N DATOR

L U C I A N C O S T I N

REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA

C a r a n s e b e ş — Str . I V . ii Nr. 16

Revistă literară REDACTOR-ADMINISTRATOR

G H . L I C Ă O L T

A b o n a m e n t anua l Iei 100, Au to r i t ă ţ i Iei 200 IN STRĂINĂTATE PREJUL DUBLU

Se pr imesc numa i ar t icole s e m n a t e , i a r manusc r i s e l e nu se î n a p o i a z ă Locui de j u d e c a t ă C a r a n s e b e ş

Elfii Ï «ÖS S ï, Ï

n o u a raigcar© literari din Banat A conduce o mişcare li­

terară în noua ei fază în Binitul Literar înseamnă a-fi da sea ni cine „aduce şi ce diu epicei noastre se­cetoase în producţii literare.

Binatul cel nou are ele­mente tinere şi dornice de muncă. Am stat de veghe

pentru a supraveghia. Ros­tul nostru delà revista noastră este de a munci şi a vedea... a îndruma şi judeca.

Nu le considerăm pole­micele neserioase în cadrul revistei noastre, unica re­vista academ.că-literară a Banatului.

I Stăm modeşti la datorie. Afişăm principii şi doctrine şi nu personaUsme inceste. In cei trei ani de apariţie a revistei noastre am de-pirsonalizat toate ficţiunile hibride şi neliterare, pu­nând pe primul pian: o cultară literară serioasă şi o producţie literara a Ba­natului.

Dacă un cuvânt grav ol micului scriitor consacrat pe aceste meleaguri na fost înţeles, rămânem mai departe la datorie pentru generaţia, care totuşi ne va înţelege.

Puiet ii delà revista noas­tră i-am reţinut pe adevă­raţii poe\i. Acei, cari au voit să facă literatură scrisă: poezie, schiţa, nuvelă, foi­letoane, teatru, epigrame etc. au avut la noi sta­giul lor.

Măiestrul m iscării lite­rare din Banat a îndrumat... şi tăiat... ce e neliterar.

Netaleniele literare ale Bmatului, adăpostite prin „colţurile literare" ale ga­zetelor timişorene cu mos­tre ilustre de acestea :

„Să admir pe trotuar Trup de fete vesele Şi să pun la încercare De-mi merg. . . interesele . . .

...le repudiem pur şi simplu. Pentru orice sgârâitură

de condeiu... rencenzii şi recenzii... arhipline de com-baslicism gras şi recla­magiu.

Nare Banatul încă nici un poet de talent autohton afară de modestul G rigor e Bugirin, trecut şi el prin furcile caudine ale „Bana­tului literar'1, deci lansat.

Cei mai mari din Băl­ţile verzi ale Banatului se erijează în mari matadori ai literaturii bănăţene con­timporane... La noi nu pot fi acceptaţi nici ca secre­tari ori corectori de re­dacţie.

Depersonalizăm (şi de­parazităm) şi mai departe literatura acestui colţ de ţară, care e dornic de a munci. Fericitul Gr. Bugă-rin, care a scăpat din an-fisambre salonului nostru

literar, va povesti despre nopţile sale de insomnie asupra atâtor probleme li­terare nerezolvate...

Verbul, adjectivul, sub­stantivul... coloratura, so-nicitatea, pictura... în po­ezie... încă nerezolvate nici de Beli, Ruşi, Novaci... de­cât numai ceva de Gr. Bagărin.

Sunt însă în Banat alte talente modeste, cari se vor ridica. Pe noi ne vor cu­noaşte direct şi indirect. Presa din capitala Româ­niei ne secondează în cele mai juste momente.

Nam agreat şi nu a-greăm netalentele. Toată presa României, afară de Timişoara, ne-a cunoscut şi recunoscut neutralitatea noastră binevoitoare...

Deci înlături cu celelalte blasfemii neacademice\

R e d a c ţ i a

Iară luna 'n rever ie Impres ionabi lă Să adună cu-o chel ie Incalificabilă

(Sandu Rusu)

„Trandaf irul ga lben" Noaptea trecută o petală pală, a oftat, Căci din buchetul de trandafiri s'a despicat De jalea ei şi stelele au plâns, cu lacrimi de lumânări, Ca zorii s'a îmbinat apoi, în mozaic de dureri

Un călător ce trecea pe acolo în toiul dimineţii Purtându-şi cu resemnare crucea vieţii, Greoi călcând, mormântul i-a săpat Pctale-i pale, cu'n pas de condamnat.

Şi au plâns atunci petalele toate, Lisând grădina tristă, de flori despoiate. ...Deatunci în al nopţilor oftat, feeric prelungit, Plâng florile toate, cu lacrimi de argint. Suceava Salustia Tr. Bona

S I R E

E u p l â n g în f i e c a r e n o a p t e In v e r s u r i cu m e l a n c o l i e Şi -ascuU a l e t ă c e r i i ş o a p t e Cum r o d la vraful d e hârt ie .

Când p l â n g e n o a p t e a la f e r e a s t r ă . Şi eu în v e r s u l poez i e i , Atunc i de m â n ă iau c o n d e i u l Şi p l e c pe câmpul fantez ie i . . .

Petre Butucea

E mult da-atunei, e mult De când de el — pământul — eu m'am despărţit... Departe în etericul ocean Pluteam — o spumă de mărgean, o lume am fost, Am fost şi eu — aproape de a voastră, C'un pumn de viaţă surâdeam atâta de buiastră Prin vidurile unui vis Cu cel dintâi surîs... Când turnurile mele crenelate Uşoare le pur tam— a staiiilor ceiate — Când eu cu voi grăiam.». o fată 'mbujorată... In şoapte şi mistere... în albe visuri voalată... Şi poate atuncea vrejurile unor umbre m'au cuprins, Că vraja mă pândea în largurile unui necuprins, Căci ultimul meu zâmbet pe buză-mi se răci Şi tr gurile mă cuprinseră şi îaţa 'ncetul se sbârci,.. Şi fata vitrega a celuia, ce-şi zice azi pământul, Orfană a rămas... căci vecinicia i-a topit cuvântul Prin ale tăcerii putrede, eierice adâncuri, Departe prin al vost 'neant Atât de calrn, atât de glacial, Inert, astr. .. Fană aci-i povestea unui vitreg tată» Ce viaţă nu i-a dat... infima zestre Pentru o unică... o, unica lui fată... Al lumii basm F poate cel din urmă spasm, Prin care am plutit in van... Urmând acelaş drum prin universalul calm şi diafan. Din vrejurile unor umbre o mână rece m,a atins ; Osoasă scârţâia... şi-o buza rece buza mi-a cuprins Şi sveltă cum eram... simţii obrazu-mi ofilind Şi toate frigurilt — cum toată mă cuprind... Şi de atuncea pală — tot mai pală Simţii cum sânii mei — ai voştri munţi — Viaţa oua din strop ia strop cum picură şi 'licet o pierd... Simţit atunci cum vitrega mea mamă vecinicia De mâoă iar m'a prins şi calea mit 'n larg mi-a arătat, Cum din nimica în nimic şi punctul se transformă. Că numai spaţiile e t t rne sunt şi timpii infiniţi, ce/n infinit

încet se scurg. Iar vecinicia-i m;.ma tuturor... prăpastia cea incolo.ă şi enormă, Cal meu duşman şi-al tuturor E infinitu 'n infinit... e tatăl tuturor. Si pân'aci ştiu, că povestea mea o ştiţi, Că nu sunt pentru voi decât simbolul altor aştri, ce-1 priviţi. Cetatea vieţii mele-i ferecată, Pe drumj-i lung suspină o orfană iată... Dorm munţii mei... albi, glaciali — Prin vidurile morţii... trec singură, atât de solitară Cu buze prinse de gieaua chiciură a recilor milenii. Naintea mea nu văd decât trecutul în spasmurile unui spleen, Iar înapoia mca-i prezentul... inversele imagini, Mateiialul vid atât de calm... cu pale visuri şi vedenii... Cum cască aştrii pe cărăruiele privirii Cautându-mă prin spaţiul tainelor nemărginirii.. . . Nainte voiu pleca... pe-ai mei genunchi cu a munţilor cetate, Cu miri şi vai pe sânii mei... în ale voastre vise ferecate... Nainte, înainte... rots-voi iar sub geana omenirii Un glob de lună... tivind aevea depărtările sihastre... - Orfana pală şi pribeagă pe cărăruia lumilor albastre — O voi, voi muritori de pe al vostru scund pământ, Ce v'a legat de soarta mea, că mă răniţi cu ale voastre gânduri ? De ce voi coasta mea o pipăiţi cu hibride rachete Căutând în mine efemerul punct de iluzii şi iscoada, Globuşorul rece — pe care infima raţiune ar vrea sa-i roadă I... Lăsaţ-mă sihastră... Eu calea să-mi urmez nainte, Săgeţile gândirii să nu m'atingă... căci once gând vajninte , Chip de om nu vreau să rnă atingă, căci ma uoare In lumea mea cu astru vreau să nu, Prin norii voştrii calea să-mi ascund... Raţiunii voastre eu calea nu-i aţin spre soare.». Lăsaţi-mă în solitudinea adâncurilor mele, Căci înzădar m'ar ispiti umiliele zâmbiri — terestre şi buiastre ! O... departe sunt de voi... o fată pală şi orfană, Să nu rp'atingeţi cu nimic şi nici o poarta voi să nu-mi deschideţi, Căci lumea mea nu-i pentru voi.,. Ci e-un mister — de pulbere eterică şi d i a f a n ă ' - "

S P O V E D ] A N I A Imi era {ruşine, zău, că tot mă

pregăteam să mă duc şi eu odată la vie şi nu puteam să hotărăsc ziua. Din zi, In zi, tot amânam.

Las'că m'oi duce mâine, las' că am treabă şi m'oi duce altă dată şi tot aşa mereu. In sfâr­şit m'am hotărât cu tot dina­dinsul să mă duc. Am spus fe­tei să caute căruţă şi să mă scoale disdedimineată, ca să ajung îie răcoarea la vie, care-i tocmai la hotarul Palancel.

Când soarele vesel, aruncă bogăţia de aur asupra pămân­tului, eram hât departe de casă sus pe lungul deal al Câşlei. Zgribulit de frig, nepăsător In adâncul cetii, ce pentru prima dată, toamna aceasta venea în părţile noastre secetoase, mi-am lăsat sufletul să poposească ni­ţel, în calea lungă de sbucium şi griji.

încet ceaţa se risipea, lăsând urme trecătoare pe latul frun­zelor de păpuşoi, buruieni, pe bolovani, pe'ntinsul presărat de colb şi dâre sure deasupra la­nului de stuf, prin care lucitor, şerpuia Nistrul.

Deasupra apei, câteva sălbă-tăciuni, ce roteau neliniştite, prin cimicsiul cetăţii, complec­tau peisagiul luncei, scălda te'n belşugul razelor de soare.

In urmă, liniştea ridică în vârfuri de copaci, stâlpi de fum netulburat, amintind de existenţa satului lăsat în vale. Un cap de câine, cu limba scoasă, ce is­tovit, se străduia, văzut să fie în grosul colbului stârnit de cai, închidea priveliştea din spate.

In faţă, întinderea arsă de soare şi bătută de vânturi, ne aşternea un drum îngust, prin lanuri de mirişte şi păpuşoi.

Prin răcoarea dimineţii, că­ruţa scârţâia, târâtă de truda a doi cai suri ca ceaţa, îndemnaţi mereu de căruţaş. Zorrtul mo­şului nu prea prindea. Neas­tâmpărat se suruia glujeni, ţmo-căia la cai şi tot întorcea capul urmărindu-mă dacă n'am ador­mit.

Plin de viaţă, nebărbierit şi supt la faţă, cu nasul cârn, cu cojocelül zoios şi pucnit în mai multe locuri şi cu cuşma roasă, moşul îmi păru simpatic.

In priviri şi pe faţă se vedea hotărârea dar şi necazul, ce-mi putea fi îngropat in suflet.

Cum nu mă păştea pe inima ze inimă, micici bucurii, nici amărăciunea, m'am pus să văd ce-1 roade.

Am mai mers puţin şi moş­neagul sări jos, se vede că'n-gheţase la picioare, mă privi de câteva ori şi văzând că nu dorm îndrăsnii

— ,»Hee f... poate, în sfârşit s'o'ndura Cel de Susi?

Poate, măcar acu mi-o trimite ploaie, Că e prea mare necaz; nu rodise nimic şi nici de se­mănat nu prea e nădejde. Poate măcar acu 1"

Şi faţa arsă a moşneagului se lumină niţel.

— „Dumneavoastră, oare ce ziceţi, de negura aiasta ? E drept cum se spune între ţărani, semn, că se va schimba vremea?" t

Ça să-1 mulţumesc, i-am în­tărit credinţa.

Grija era mai mare pe oa­

meni, nu aveau mai nimic nic| pentru ei, nici pentru dobitoace^ Aici, unde treceam, ţarina pal rea mai blagoslovită, se făcuwţ ceva păpuşoi.

Căruţaşul meu încălzit şi vti | zut pe locul drept sări în c⥠rută şi iar îndemnă caii, a ş ţ j zându-se de astă dată şa ca s i poată sta de vorbă cu minef Am pornit spre ţintă. 1

— „Fumezi, moşule Í | — „Nu! nul m'a ferit prea*

curatul. Şi aşa-i gre«, da'apof să mai cumperi şi tutunul. 4j

Destule greutăţi avem, ne maf lipseşte tutunul. i

— „Văzând atâta religiozîl täte, m'am interesat de ce cré~n dinţa este şi ce vârstă are. y

— „D'apoi de care să fiùîf Ferească Dumnezeu să mă le*j päd de biserică, dar sunt pra+ţ voslavnic. ;

Nu cumva ai crezut cä smtf dintre cei rătăciţi? j

Slava Domnului, iaca, am Im plinit 40 de veri şi n'a fost odată! să nu mă împărtăşesc creşti* neşte.

— „Numai 40 de ani, ai îf Sau glumeşti?! \

—- „Ba de loc. Spun cinstit. Dar ma'răt bătrân.

Eheiil Necazurile, domnule i Dacă s'ar fi dus toate cele p«F ape sau pe păduri, nu peste

noastră gospodărie se ruina vă­zând cu ochii. Când se sătura de băut şi venea acasă, spăr­gea geamurile, tacâmurile, tot ce-i ioşea în cale iar pe noi şi pe biata maica noastră, desbră-Caţi şi desculţi, cum ne apuca, ne scotea afară, în ploaie, în ger, în viscol, cum senimeeea, când un bun gospodar nu se'n-dură să alunge câinele din tindă afară* Maica adesea dormea prin grajduri sau ia vecini.

Apoi a venit nenorocirea cea mare. Intr'o noapte a venit acasă era târziu şi noi toţi dormeam. EI avea năravul, să nu bată în uşă ci numai să tuşească şi trebuia să i se deschidă. Cum toţi dormeam, el a început să spargă uşa cu picioarelle. La auzul loviturilor şi înjurăturilor, a sărit sora mea mai mică şi i-a deschis. Mama era cam bol­navă şi dormea cu cei mai mici pe cuptor. Când a intrat, a în­ceput să răstoarne totul cu pi­cioarele în sus, Apoi a întrebat ceva şi findcă i-a răspuns încet, ca turbat s'a repezit asupra mamei strigând:

~- „A ! ?... Te prefaci ! Şi pe mine mă laşi să îngheţ !

O apucă cu amândouă mâi­nile de un picior, o trase îos şi apoi de păr o scoase afară, îm­pingând-o cu picioarele goale

capul meu, arătam altfel. Ce *ÍL şi numai într'o cămaşă în ne facil Aşa mi-a fost scris.

Moşul meu oftă, se poso morî şi căzu pe gândnri.

— „Dar eu îţi zideam mo­şule I Ca să- i risipesc gândurile.

— „Nu-i prnSîmV Païcli dum^1

neavoastră sunteţi întâiul ce-mi spuneţi moşule. Numai cei ce-mi

voie afară. — „Du-te, de vezi cum e

I afară, ca altă dată să nu mă laşi să îngheţ, şi să drschizi".

închise uşa şjţ se'ntoarse în casă* Trânti căciula plină de omăt pe masă şi porunci să i se tragă cioboătele. Credeam că

cunosc traiul de acolo delà r ă r . m a m a încetişor a intrat în tindă, dăcină, nu se miră, ci zic : .TSă^Xopii s'au trezit la sgomot, s'au racul Sofronie, cum a îmbătrâ- strâns grămadă în colţ pe cup nit!"

— „Sofronie, îţi e familia? Parcă n'am auzit de aşa fami­lie la noi în sa t?

— „Nu familia mea e Vargatu şi Sofronie mă cheamă, după botez.

Când m'a văzut Sofronie Var­gatu că nu sunt coborât cu hâr-zobul din cerui şi stau de vorbă cu el şi-a deschis sufletul, de parcă ne-am cunoscut de mib anilor. Aşa sunt sătenii noştrii, până află cu cine au de a face şi se prind de tine, de sunt în stare să dea şi cămaşa depe ei. Fără să zăbovească începu spo­vedania vieţii sale amărâte.

„Când omul n'are noroc, ni­mic nu poţi face".

Tatăl meu era aporoape cel mai înstărit gospodar din sat. Cucoana — mama dumneavoas­tră trebue să ţie minte. Dum­neaei nu odată cumpăra la ră­posata maica mea lână şi brânză. Eu nu sunt de aici, din Caplani. Dar m'am însurat aici şi şi am rămas în casa socrului meu.

Toată averea lui tată-meu s'a înecat în pahar.

La început ca omul cu prie­tenii, apoi din ce în ce...

Eram mic. Biata Maica mea, Dumnezeu s'o ierte, la început îi spunea, îl mustra da re lca 'n ciudă. Când îl certa, nu mai ve­nea cu zilele pe acasă. Apoi în­cepu să vândă. Eu eram mai mare, restul şase, toţi mai mici

tor şi nici nu suflau de teamă. Pachiţa, trase în fugă rochiţa şi sări să-ldescalţe.

— „Nul Să vie Nicolăiaş, să-mi tragă cişmele!

Sărmanul de îrate-meu sări ca ars, depe cuptor, încercă să-i facă pe pe plac dar se căsni în zadar. Mânuţele-i tremurau de frică, lunecând pe cisme, unse cu dohot, îngheţate şi pline de omăt.

— „Pleacă! Poţi numai să mănânci şi mai mult nică. Pe cuptor, marş! Ce mai aştepţi?

— „Lasă-mă, pe mine tăti­cule, să te descalţ, — se rugă Pachita.

— „Hai şi tu ! A încercat şi Pachiţa, a tras

din răsputeri dar n'a putut nici dânsa căci cişmele erau ude şi el mereu învârtea piciorul. Se năcăji 'n zadar.

— „Ia-n date aici I Numai tu mă iubeşti".

Tu-mi deschizi uşa, tu sai să mă descalţi.

Tu şi bună nevastă ai să fii, cine o să aibă parte de tine. Fata tatii, fata tatii. Apoi se prăvăli pe laviţă, bolborosind ne ştiu ce.

Când 1-a văzut aşa cu părul spurlit, roşu la faţă cu mustă­ţile încâlcite, murdar pe haine, Pachiţa părea speriată, nu ştia ce să facă. Cu picioarele spân­zurate, îmbrăcat şi cu gura des-

şi ce puteam face? Frumoasa chisă, a început să horcăe. Re­

pede m'am îmbrăcat şi am ieşit să caut pe mama. In tidă nu se auzea nimic. Căutai dar în za­dar. Uşa închisă. Deschisei uşa, în curte era totul alb, de jos până în sus, cât se vedea, se juca zăpada în bătaia vântului, ce-mi dădu în faţă. Nicăieri nici un sgomot nimic, doar flu-eratul vântului.

Din casă prin, geamuri înghe­ţate răsbeau două dungi de lu­mină slabă, ce se opreau pe zi­dul ăecinului, luminând jocul nebun al ninsoarei.

Lângă prag, se ridicase o mo­vilă mare do zăpadă.

— „Mămico! Ma... am strigat încet, de frică să nu-1 trezesc pe tatăl, al cărui horcăit se au­zea până'n prag.

De nicăieri nie iun răspuns. Unde să fie? M'am uitat bine pe sub perete. Nimic. Peste tot alb. O groază mă cuprinse şi nu ştiam ce să fac. M'am în­dreptat spre grajd, crezând că e aeolo dar găsii lacătul.

Nişte urme parcă în spre co-şară. Dar nici aci. Pe aşa vis­col, ea desbrăcetă nu poate, să fie afară. La vecin, la Melinte. Cât îmi ţinu suflarea m'am dus să mă încredinţez.

— „N'a fost în astă" — răs­punse o voce de femee la îe-reastră.

Unde? La moş Dumitru? Sau poate'n coşară şi eu nu m'am uitat bine? Nici acolo, nici din­colo. Ce să fac? Să mă duc, să iau pe Pachiţa sau pe Nicolă­iaş, să căutăm cu lampa. Fuga nu e timp de pierdut, e frig, e ger, e viscol.

Poate s'a dus în c â m p să moară, să scape odată, — îmi fulgeră prin minte. M'am înfri­coşat la venirea acestui gând şi am vrut să strig: Intoar-ce-te! întoarce-te)"...

Mă zhăteam prin troane de zăpadă, să ajung mai curând în casă. In grămada din faţa pragului m'am potdenit de ceva tare şi am căzut in mâini. Sim-ţi-i, parcă o mână de om. Îna­intea ochilor mi se făcu lumină, apoi întuneric, apoi iar lumină. O putere nevăzută mă împinse să caut, prin movilă de zăpadă. Era un corp de om. Desperat am început să strig şi să trag dar ceva parcă n'o lăsa. Mama* era aproape ca o bucată de ghiaţă.

— „Şi n'a mai înviat? miş­cat de spusele, l-am întrerupt.

— „Ba, da. Au vinit oamenii şi au frecat-o cu ştergare de in. Dar de răceala peste vr'o trei săptămâni muri. După moartea mamei ne-am împrăştiat în lu­mea ca potârnichiele.

.% Aici moş Sofronie Vargatu

tăcu. Era mai uşurat parcă, dar şi amărât, că soarta din mica copilărie, a fost crudă cu el.

S'a întors spre mine să-mi povestească mai departe amă-răciunele vieţii sale dar eu nu l-am lăsat, luându-1 cu vorba înainte.

— „Uite şi vial Nici n'am crezut că aşa de repede a-jungem.

Un cârd de grauri dădea târ­coale, viei, să-şi astâmpere foa­mea ce nu ştie de precini. Sfă­tosul Haralambie, alerga dintr'un capăt îu «celălalt cu pocnitoare.

Leonard Çazacianu

Imn pământului Rodnicule pământ, Tu m'ai învăţat Suprema lege a iubirii Si prima dragoste, Curată ca însăşi trupul tău, Am dăruit-o firii.

Din dărnicia ta Am luat o fărâmă Si ca să trăiască am pus-o

'n lege Si fiindcă eu n'am pâine Să dau celor flămânzi: Cuvânt eu dau celui ce'nţelegel

In faţa ta, Nu există domn şi sărac : Respecţi cea mai dreaptă lege. Ihparţi tuturor Odihna finalei clipe — Celor cu lege şi fărădelege !

Azi, smerit Mă'nchin In faţa ta — In faţa mileniilor de ani; Aducând prinos Si imn de slăvire In numele miilor de ţărani!

George Negru

Sonet romanesc Domnită 'n lie albă şl oprege Ca ochii limpezi ca izvoarele Pe brazde mol tţl porţi picioarele Din datină spre nouă, mare lege...

Din ce biserică odoarele Credlntll sufletul tèu le culege ? Ce piatră scumpă Inima alege ? De dragul cui răsare soarele ?

Pământ valah cu hore st cu râuri,

Văzduh valah cu doine sl cu brturt.

Ţărancă In alt.ţă cu luceafăr,

Prin fiinţa noastră sufletut~ { străbate

Cărarea Iul pentru eternitate Şl mit străvechi dea-purtirea

stă teafăr Grigore Bugaria

Ruine Două santinele răsleţite I-şi oglindesc anii Si antica legendă Pe malul dunărean ; Valurile 'ntruna reamintesc Si ele tresar la orice amintire Păzind ruina lor Pe ţărmul dobrogean

Fiecare an Le face tot mai mici Si fie ce apus le dă culoare

nouă ; Bătrânii vin, In zile de odihnă, De stau de vorbă Cu santinele două!

Si când vor obosi, La posturile de pază, Le vom v e d e a la'nceput

surpate Si apoi ultima piatră Luată'n muzeu Va avea scris: Din a „Carsiumului Cetate".

George Negru

A apărut :

Din viaţa scriitorilor* (foiletoane şi esseuri) de Lucian Costin.

Scriitorul Lucian Costin la 5o ani (Broşură jubilară) de Gheorghe Lică-OU,

P A V E L I N I M A B U N A — P O V E S T E DIN B A N A T -

Scriitorul Mihail Gaşpar (Confer in ţă c o m e m o r a t i v ă în L u g o j , 23 Mart ie 1938)

A fost odată ca niciodată. A fost odată un om sărac, sărac cu numele Pavel. Pe lângă sărăcie mai avea omul nostru şi o spuză de copii, cari odată cu ziua erau stog şi cereau mălai, şi bietul om nu avea de unde să le dea. Se trudia Pave), lucra mult, s e întorcea în toate părţile şi el şi muierea sa, dar sărăcia no puteau uini delà uşa lor. Bag seamă aşa a rânduit Dumnezeu ca unde's copii mulţi să fie şi sărăcie cu caru. Dar Pavel, nu se spăria de copii mulţi şi de sărăcie multă, el ştia că Dumnezeu e bun şi ş'o întoarce mila spre el şi o ajunge şi el odată la bine. De aceia nu înceta a face bine unde nu mai putea şi de multe ori se lăsa în lip­suri pe sine numai să poată face bine altora.

Avea o inimă bună, o inimă de aur atât el cât şi soţia sa. Cea mai mare mul­ţumire o simţeau creştinii noştri atunci, când puteau să facă bine altora, cât des­pre ei nici nu gândiau atâta.

Intr'o primăvară se g ă -tase cucuruzul la oameni şi bietul Pavel cu soţia şi cu armadia lor de copii numai aveau nici o bucătură de băgat în gură. Să cumpere bucate nu aveau pe ce , că banii li se sfânşiau, dar co­pii nu ştiau de aceasta şi cereau una 'ntruna mălai. Ca să mai scape de aceste

* guri flămânde Pavel luă un purcel ce-1 mai avea la scroafă, şi hai cu el la târg să-1 vândă şi să cumpere făină. Vându purcelul cu 100 coroane şi plecă în târ­gul de bucate să cumpere ce-i trebuia.

Ajungând acolo iată vede doi oameni ce se sfădeau pentru o sută de coroane. Unul îşi cerea banii, iar ce­lălalt nu vrea să-i dea şi aşa se certau pe moarte şi acu, acu, să se ia la bătae. Se adunase lume multă să-i vadă, şi le ziceau să se îm­pace, dar ei în loc să se împace şi mai rău se cer­tau.

Ajungând Pavel acolo şi aflând d e ce-i vorba, ca să nu se facă moarte de om, le z i s e : Oameni buni! lă­saţi spada şi nu vă certaţi, iată aici suta de coroane şi mergeţi în calea Domnului, nu faceţi spadă pentru ni­mic că ni-s toţi creştini.

Şi scoţând banii îi dete celor ce se certau, iar aces ­teia primind banii se du­seră în calea lor, iar Pavel mulţumind că a făcut un lucru bun, plecă şi el cătră casă dar fără făină. Copii îi ieşiră în cale, dar Pavel nu avu să le dea nimic decât nişte mure ce le culese se veninţl prin pădure. Soţia să care4arăşi avea o inimă buna când Pavel îi spuse întâmplarea numai atâta z ise : Bine ai venit omule, că ai împiedecat vărsarea de sânge şi un mare păcat,

ne-o da nouă Dumnezeu din altă parte, că el e bun şi milostiv şi nu ne va lăsa să pierim.

Apoi se înţeleseră ei că ce să vândă ca să cumpere făină că copiii nu mânca-seră de eri nimic. După puţină vorbă ajunseră la aceia ca să vindă şi scroafa că altă nici nu mai aveau ce vinde. Pavel luă scroafa dinapoi şi hai cu ea la târg. O vindu cu preţ destul de bun, dar mergând în târ­gul de bucate află un biet om sărac ce murise lângă un gard şi de trei zile ză­cea neîngropat, că nimeni nu voia să pună cheltuiala îngropăciunii Aflând Pavel aceasta, puse lucrurile la cale şi înmormânta pe bie­tul creştin după legea noas­tră românească, cheltuind pentru înmormântare toţi b a n i i ce-i căpătase pe scroafă. Iar merse acasă fără făină, dar aduse co­piilor bureţi şi mure din pădure şi astfel le mai po­toli foamea. Soţia sa iar îi zise aflând pe ce a cheltuit Pavel banii : Bine Pavele ! bine ai făcut că ai îngro­pat pe sărmanul om, ne-o da nouă Dumnezeu din altă parte, că el e bun şi milos­tiv şi nu lasă neresplătită fapta bună a omului.

Apoi chibzuiră din nou ce să vindă ca să cumpere mâncare la bieţii copilaşi, dar nu mai avură ce vinde că numai aveau după su­flet altă decât copilaşii. In­tr'o zi Pavel se sui in pod şi printre vechiturile arun­cate acolo găsi o sabie v e ­che de pe timpul când era el copil şi umblase cu steaua la Crăciun. Luă sabia rşi hai cu ea la oraş să o vindă. Umblă cu ea de dimineaţă până la amiaz prin târg, dar nu află pe nimeni să o cumpere. Ostenit de atâta umblare se puse pe o bancă lângă o cruce să se mai odihnească puţin. Uitându-se la cruce şi la chipul blând al lui Christos îi veni în minte câte suferinţe şi chinuri a răbdat el pentru lume, şi cum s'a micşorat pe sine ca să ne scape pe noi de robia păcatului şi noi tot nomulţumitori sân-tem şi tot răi ne facem pe zi ce merge. Frământat de aceste gânduri, nici nu băgă de seamă că pe chip se aşeză încă un om năcăjit ca şi el cu un peşte mare în mână. Se deteră în vorbă amândoi şi omul cu peştele îi spuse că de astă dimi­neaţă umblă cu peştele prin târg să-1 vindă, dar nu află nici un cumpărător, şi fiind cald peştele s'a stricat aşa, că acnmtrebue să'l arunce. — $ti ce prietene — zise Pavel , văd că şi d-ta eşti un om năcăjit ca şi mine, eu iar de astă dimineaţă umblu să vând sabia asta cu care am umblat eu ca copil cu steaua fiind regele Irod, dar nimănui nu-i tre-

bneşte; dacă hu am făcut nici care târg cu alţii, hai să facem târg amândoi, na tu sabia, şi da-mi mie peş ­tele că-mi plâng acasă co­pilaşi de foame.

— Bine zici prietene, hai să facem târg, că cine ştie de ce va fi bună şi sabia asta. Făcură schimbul şi plecară.

Ajungând acasă Pavel dete peştele soţiei sale să-1 pregătească pentru cină. Copiii săriau în sus de bu­curie că o să mănânce peşte.

Soţia lui Pa Vel luând peş­tele îl tăie pe foaie ca să-1 cureţe, când colo din pân­tecele peştelui căzu jos o piatră scumpă, un mărgări­tar cât oul de găină ce stră­lucea ca soarele.

Pavel luă mărgăritarul şi'l duse la oraş la un argintar să-1 vindă, că da el cu so­coteală că trebue să fie un preţ mare fiind foarte fru­mos. Argintarul pricepând că mărgăritarul are o va­loare de noînchipuit, îi dete pe el nici mai mult nici mai puţin decât o sută de mii de coroane. Pavel care în toată viaţa sa nici nu auzise de aşa sumă mare de bani, dar să fi văzut îl dete cu toată inima, luă banii şi plecă. In uliţă se întâlni chiar cu omul ce-i vinduse eri peştele, şi luându-1 de de mână îl duse pe clupul unde şezuseră^eii când fă­cuseră târg şi'i zise :

Frate dragă! D-ta mi-ai dat eri un peşte pentru o sabie, aşa-i? peştele d-tale,^ a fost cu noroc; în pânte^-cele lui am aflat un măr­găritar scump şi l'am vin-, dut la argintarul de unde mă văzuşi eşind cu suma de o sută mii coroane. Banii sunt la mine, dar nu sânt ai mei, sânt ai d-tale că eu am cumpărat delà d-ta nu­mai pestele nu şi mărgări­tarul, Ţine palma să-ţi nu­măr banii că nu voesc vo -esc să-mi încarc sufletul cu păcate.

Atunci omul z i s e : Frate Pavele! văd că eşti un om cu inima bună şi cu frica lui Dumnezeu, află că eu nu sunt om pământean cum mă crezi d-ta, ci sânt tri­misul Domnului ca să te fericesc pentru inima t ă c e a bună. Şi zicând aceste vorbe omul nostru fu învăluit i n ­tr'o lumină orbitoare, apoi pieri ca o năluca, iar Pavel rămase cu răsuflarea oprită şi buimăcit nu putu zice altă fără îşi făcu cruce z i ­când: Doamne mulţumes-cuţi. Apoi căzu în geounchi înaintea crucii lângă cama sta, se rugă lui Dumnezeu şi'i multămr pentru mare mila sa. Cumpără apoi din târg mâncare şi haine pen­tru cdpii şi plecă acasăi mulţămit în inima sa pen­tru darul c e i la trimis Dumnezeu.

Ajuns acasă el povesti soţiei sale cele păţite, iar ea zise: Ştiutam eu că

I

Personal i tatea scriitorului

, încă una din figurile re­prezentative ale culturii şi literaturii bănăţene ni-a ră­pit-o cruda soartă dintre rândurile noastre.

Ca un brad vânjos s'a ridicat pe aceste mândre plaiuri a le Banatului domi-nându-i grijile pentru zilele de mărire cu întreaga-i personalitate.

Plin de sevă, cu o forţă şi perspicacitate vigilentă se ridică tocmai în acea epocă a luptelor noastre naţionale când Banatul avea absolută nevoie de cea mai puternică avangardă de a salvgarda toate interesele în acele momente, când expansiunea imperialista a unei culturi cutropitoare ameninţa şi Ba­natul, înalt, trupeş şi fas­cinant apărea Mihail Gaşpar, 0 fire distinctă, care, din primele momente te domina cu privirea.

Puterea de emotivitate o simţiai din toate gesturile, aproape fiecare silabă o măsură cu forţa lui de su­biectivism cald şi uman, dar hu mai puţin şi în obiecti­vismul său atât de fascinant.

Te încălzea cu verva, te apropia de sufletul său şi cu salturi de fraze exube­rante te cucerea cu orice tangentă a- gândirii sale. expans iv din egocentricele sale contemplaţi uni, isbuc-nea în anumite momente de luciditate contemplativă

."râisând imense efluvii de lavă ale amărâciunii şi du­rerilor. Precocele său san-quinism îl mână înainte, în cele mai profunde probleme ale Banatului antebelic şi postbelic. In personalitatea sa viguroasă putem alia in­carnarea unui tip de rasă, un prototip — a cărui carne şi oase se oţelesc' şi se imunizează în zalele grele ale vieţii. Pentru această viaţă a luat lupta făţiş, toate armele şi le-a pregătit Singur delà cele mai ino­fensive până la lama tă­ioasă a operelor sale, în cari raţiunea şi omul stră­lucesc în aureola lor.

In pleiada bărbaţilor delà 1907—1914 trebuia şi se impunea delà sine, ca o

astfel de individualitate sa­rasára de undeva. Apostolii de mai târziu îşi avea calea pregătită de antecesorii gru­paţi în jurul lui Valeria Branisce, George Popovic; şi alţii.

Dotat cu o cultură supe­rioară în eflorescenta na­ţionalismului şi a tuturcr bărbaţilor din cele patru unghiuri ale românismului cari au concrescut cu ţara şi toate idealurile ei, aurora vremii ni-1 arata şi pe acest mare luptător şi scriitor concrescut cu însăşi glia Banatului. N'a avut Banatul absolut nici-o problemă, de care nu şe apropia şi să nu o abordeze. Şi ceace o-pera literară nu-i oferea ca spaţiu şi sujet pentru elas­ticitatea şi colonzarea con-templaţiunilor sale, i-a oferit într'o latgă măsură presa.

Putnrnicile efluvii de pro­bleme în publicistica jurna­listică aveau tendinţa să-1 apropie cu un ceas mai cu­rând de relaţiile vieţii decât opera litarară, care are un cerc mai restrâns de idea­lişti. Sobru în tactul său, temut de adversarii săi, nu ezita a-i urmări în cele mai suspecte direcţii.

Orice rană ştia s'o aline, orice durere s'o modereze, orice idea bună s'o lanseze şi primul era la fapte.

Daca individualitatea să acopere complect şi opera şi viceversa întreaga operă nu e decât Mihaii Gaşpar în carne şi oase , nu mai puţin voiu declanşa şi con­trastele din complexul in­teriorului său.

Bunătate şi vivacitate, toleranţă şi intoleranţa, tă­ios şi sfătos, cruţător şi ri­sipitor de energie, vitalitate şi vigoare în subjectivismul şi obiectivismul său, dar numai puţin şi foarte multe amărâciuni şi dureri ascunse. Prietenii fugeau după el a-propierea lui era radioasă. Unde te întâlnea acolo, te oprea. Ce îl întrebai, la toate îţi răspundea, prudenţă talent, armonie şi zel erau cele mai oacheşe flori ale calităţilor sale.

Luciair'Costin

Dumnezeu e bun şi el ajută robilor săi.

Şi Pavel ajnnse omul cel mai bogat în arctul acela, dar nu încetă nici acum a face bine săracilor şi a da daruri pe la biserici şi în tot locul unde vedea el că este trebuinţă de ajutor.

Şi Dumnezeu 1-a învred­nicit pe lângă avuţie şi cu viaţă lungă şi cu prunci buni şi de n'o fi murit — că-i cam mult de atunci — şi astăzi trăeşte.

Auzită in Valeadieni • d e l à päcurariul cu oi

multe şif rumoase Simion Jor* Ars. C. 147.

Georg« Cfttana

In c u r â n d va a p a r e :

Acarul Păun, (schiţe şi nuvele din viaţa ceferiştilor) Simfonii divine de Gheorghe Lică-Olt.

Turneul teatrulu i „Că­r ă b u ş " în frunte c u T A -N A S E v a juca în seara z i le i de 7 Mai 1938 la T e a t r u l „ L u n a " din Ca­r a n s e b e ş r e v i s t a „ P o f t ă b u n ă Ia T ă n a s e " .

Rugăm a ni se trimite cărţi şi reviste pentru re­cenzii pe noua adresă : str. Horia Nr. 16 Caransebeş.

c R COLŢ POLEMIC

Noi şi „Fruncea"

In Timişoara apare o „fiţuică" distractivă, ce se numeşte atât de pompos „Fruncea". Cine o conduce nu ne interesează. Din ce fonduri apare, deasemenea nu suntem curioşi, să aflăm, deşi mulţi caută să ne informeze.

Pe noi ne interesează ma 1

mult faptul că, printre cei câţiva rataţi ai condeiului, ce colabo­rează la sus zisa „fişă spirituală şi distractivă" s'a găsit unul, ce vrea cu orice preţ, să ne facă „harcea-parcea". Şi anume, in Nr. 9, anul V din 27 Februarie 1938, o pagină întreagă (pag. Il-a e consacrată pentru noi şi e intitulată : „Pentru „Banatul Literar" sau d-nii Lucian Costin şi Gh. Lică-Olt.

Atât luif^cât şi directorului său le-o spunem delà început, că sunt departe de literatură ca griva de epure* Căci, dacă ar fi cetit operile Iui Lucian Costin» n'ar fi comis aşa gogomănii la adresa d-sale. Ca să-le fac re­clamă şi pentru a nu mai cita, cele ce afirmă despre noi, rog cetitorii, să cetească articolul prin care suntem înjuraţi fără un pic de ruşine.

Cât despre epitetele adresate redactorului revistei „Banatul Literar", ţiu, să-1 avizez atât pe directorul Tiribombei,,Fruncea'' cât şi pe Nea Niţă Pitpalac, ăsta care, susţine cu semn de, întrebare, că „redactorii „Bana-tului Literar" sunt caraghioşi, să ceară informaţii asupra per­soanei redactorului, la /.Cercurile Literare" din Capitală.

Individul acesta (s. r.) prin faptul că nu are curajul răspun­derii, să semneze injuriile la adresa noastră, nu poate fi de cât un jalnic analfabet şi atunci trebuie compătimit. Acestea le spunem nu din răutate, ci ca să ia aminte, ca altădată să nu rrai sgârie cu vârful peniţei ofense de mucos. Adevăraţii literaţi şi cetitorii noştri îşi dau seama că cei doi vizaţi mai sus (vajnicul Ivănel şi griticelu ăsta s. r.) nu pot fi decât două licheluţe lite­rare. Şi cu asemenea specimene noi nu putem sta de vorbă.

Deci, orice posibilitate de dis­cuţie fiind delà început înlătu­rată, vom servi ca monstră de „puezie" câteva versuri semnate de puetul (s. r.), în altă parte a revistei*

Din cele de mai sus, rezultă că toată lumea ştie că : Banatu-i fruncea, iar »,Fruncea" e coada „Banatului", după cum am mai spus-o şi cu altă ocazie. Să ia aminte diriguitori; ,,Fruncei" şi să nu mai facă loc în coloanele sale unui ignorant, ce scrie cu un stil sterp şi incolor, litera­tură şi ,,issiuri" ca cel cu pri­cina l Iar de nu vom fi lăsaţi în pace, îi avertizăm că vom şti să ne răsbunăm şi mai şi :

Revista „Fruncea11 ne-a'njarat, Fără ruşine şi păcat. Isprava! Perje cu... rahat!

Cât priveşte pe slugoiul acesta r.) spin râu (trebuie să In*

B A N A T U L L I T E R A R

N I C A semne) o să-1 iau frumos d e | | şi Ioni, datorit talentatei pacte urechi şi o sà-1 duc la Capsa în'jj Elena losif din Focşani. Capitală să înveţe ce e aia po-^ Le-am savurat pe toate, fără lemică literară. | , pauze. Nu ştim ce şcoală literară

Până atunci, de nu se astâm-|> 0 fi urmat această poete, dar para, II vom mai freca iarăşi ctt^ versurile sale ne-au plăcut mult. ou şi cu oţet în aceste c o l o a n e A r e totuşi puţină influentă din

Cred, că ne-am înţeles, b a c i | poezia lui Minulescu. Spre e-Ivan Turbincă. | X emplu în t.Scrisoare' :

Gheorghe {.ica-Oît | > D e - t i S Criu, iubitul meu.e ca să ştii, •i Ca ln oraş la noi e toamnă iar;

C ă r ţ i Că am la geam perdele arămii, — — C ă parcul e bazar de broderii

începem cronica de faţa ca <yU De borangic, de bronz şi chilimbar». carte cam veche pentru cei d e l » Iar pentru suavitatea acestui ,,centru" dar nouă pentru „pro*, volum citez finalul poeziei „Con-vinciali". Recenzii în alte re-: Hdenfe"'. viste despre această carte au»;. ^ g e j j b a m f t ţ Q t s b a t i m { o c m a i c a

cetit mai multe. Noi o recen- v -, 0 barcă zăm acum deoarece, am avut-o r Ce-alunecă târziu pe luciul unui l a c . tn mână exact la un an după | Mi-i gftndul obosit, cu cftrma frântă apariţie. Ea se numeşte Endy^ ^ ^ ^ ^ JJ j| mion", versuri de Ovtd Lalecjo. | zodiac", niuy paremi-se tânăr ca şt noi f dar cu talent superior (o reçu-? Emanoil ™ » n : De sorba-noastem delà început). A f o s ^ [ori', piesă In 3 tablou» , edt-editată de către librăria Pavel , t 0 ra , N o a s t r ă . . Bucureşti. O Suru din Bucureşti. 1 f1** d c t e a t ™ » ° ? l , - t i ' , "

Se împarte în două cicluri su-f * r e b u i e . "P-ezentată de şcolari gestive: „Tinereţe fără b ă t r â - i n « > e c , a l ^ sate. Autorul pa ne Vom tru duritatea stilului din fiecare | Valeria Al. Popa : „Frân-ciclu. ^ gurele", poezii. Tot în editura

Primul ciclu. Poezia Scrisoare: j „Noastră" în B.blioteca „Sate-„Prietene, aici toate se cunună cu U°r" a a P ă r u t ?» a c « s t volum de

zarea, \ versuri. O expresivitate masivă

îstive: „Tinereţe fără bătrâ- | - " f ™ , „ « V i. " 5 ţe" şi „Viaţă fără mo.rte". : " " s e c * e o r ' T r e b u , e

om menţine câte o strofă, pe»-J î n c u r a ' a t ' c ă a r e t a l e n t '

Si buciumul îşi plimbă glasul prin văi Norii au coborât, aproape, le auQ

suflarea(

Prundişul schiţează în humă paşi» tăi".

şi totuşi cristalină.

Víchentie I. Lupşescu-Gră-nicerul: „RomăMa şi Europa de mâine. O lucrare, o operă

Şi prima poezie din B l T l o i l e à * f n i o n o m c n t a l & a t m u i m 8 r e P i o n

ciclu „Ore" : \ aberaţ ia nouă. . „ J Dotat cu un talent de mare .Auzi mamă,departe, auzi cum sună, ; .

Finalul regesc în ore sângerii, p e r s p i c a c i t a t e diplomatica ex-Cum mă 'nfioară- ciorchinii de-atf^f-Wna şi internă — în studiul

trăguna, \ QV faţă autorul e Bănăţeanul-Si cum doinesc plopii serilor liliachii". Europeanul de astăzi şi de mâine.

Ne place să eredem că, Ovid Caledoniu a păşit în lumea lite' rilor cu dreptul. Viitorul ne va convinge.

Mihail D. Statuate : „Ramuri de stejar" teatru patriotic, pen­tru tinerimea şcolară. Cartea editată de tânăra editură „Edi­tura Noastră'' condusă de tânărul scriitor Nicolae Graur.

Cuprinde două fragmente» cum le numeşte însuş autorul» de viaţă războinică din vremea frământărilor naţiei în câte două acte; 1) „Eroul delà Oituz« şi 2) .Prizonierul".

Cântece bătrâneşti din Olte­nia, Muntenia, Moldova şt Bu­covina, culegere îngrijită de d-1 Constantin Brăiloiu. Face parte dia publicaţiile arhivei de fol­klór ale Societăţii „Compozite rilor Români".

E una dintre cele mai bune culegeri de folklór din ultimul timp. Ea e bine venită» mai cu seamă azi când aproape 8'au uitat cu totul, vechile noastre cântece bătrâneşti, înlocuite fiind cu tangouri, romanţe şi canţo­nete jidăneşti imorale. Aşteptăm o culegere în acest gen a cân­tecelor şi baladelor din Banat» unde se găsesc câţiva folklorişti de seamă.

Elena P. Iosif : *Confidente» versuri, editura Ghiocei, Focşani. Am primit la redacţie un volum

Am trecut în revistă toate fa-. zele evoluţiei critice, prin care trecem, fără să ezit un moment că structura noastră social-po-litică are multe-multe probleme interne şi foarte multe externe.

< Frumoasa operă a neaoşului nostru grănicer se va impune delà sine prin rigiditatea pro­blemelor»

Qheorghe Lică-Olt

R e v i s t e

Vom începe rubrica revistelor cu una din cele mai bune re­viste literate delà noi. Si anume cu „UniTersul Literar" a cărui reapariţie o salutam cu multă bucurie. Apărut sub o nouă di­recţie, aceia a Iui Victor Stclian Popescu, având ca ajutori pe C. Fân tin er u şi R. Stercscu, se impune cu fiece număr. Colabo­ratorii nu mai sunt cei de altă­dată» Toţi fac parte din generala de sub treizeci de ani»

Delà aceasta tribună urâm „UniYersului Literar", drum lung, iar colaboratorilor săi, re­alizarea idealurilor în ceeace pri­veşte menirea lor la această revistă, al cărui gol s'a resimţit mult.

Semne , anul I, Nr. 7, Fe­bruarie Í938. Din Slatina-Olt ni soseşte regulat Ia Redacţie re­dacţie revista „Semne", condusă

Georges ii, E una d i n t r e cc't r r,; îngrijite ji cw(.uii,i.i,L:it ib \ iUe de provincie. In ultimul număr semnează proză şi versuri: Mir-cea Fiiadé, Mihail Sora, Stelian Tecucanu, Şt. Stănescu (premiat de Fundajiile Regale), P a v e l Georgcscu» un tânăr incorigibil care semnează un admirabil essen despre Maurice Ravel şi alţii, ale căror nume din lipsă de spaţiu, le vom publica altă dată.

Luceafărul l i terar ş i critic, anul XI, Nr . 3 , Martie Í938. Apare lunar la Bucureşti sub direcţia tânărului şi talentatului Nicolae Graur, care a făcut din această revistă un magazin de cultura generală, mai ales pentru lumea satelor*

Aci, îşi găsesc adăpost mulţi tineri începători provinciali în lumea literilor. Ultimul număr conţine atâtea colaborări, că mi-i cu neputinţă să pot cita vr'un nume. '

Muguri l iterari, anul I, Nr. Í, t—t5 Martie Martie Í938. Re­vistă de literatură, artă şj cul­tură românească» Redacţia şi administraţia Ia Bucureşti, însă e tipărită la Târgovijte (probabil mai convenabil). Sunt băieţi ţi­ntii şi trebuesc încurajaţi. Di­rectorul revistei a Iordache Ră-ducu, iar redactori M. Stefăneseu şi Em» Băicoianu.

N e a plăcut mult „Predosfavia" şi ne-a impresionat poezia ,,Să-mi scrii, mamă'< semnata de Iordache Răducu. Ii urăm un ceas bun

a*est< i r o c i re\ iste

Scânteieri , anul I, Nr. f, Februarie Í938. Tot o revistă tânără am primit la redacţie din Târgu-Mureş, Apare sub îngri­jirea unui comitet de susţ aere. E o revistă cu începuturi mo­deste. Din primul număr rejiaem numele lor: Iacob Timiş, Dem. Gh. Notla, Afton Nicoară, S. Saşa, Dan Niţu şi Lucian (care nu-i scriitorul Lucian Costin).

Aceiaş urare de bun augur.

Şcoala şi Familia de mâine, Bucureşti. Director e Marin Bi-ciulescu. O revistă pedagogică susţinută de un ansamblu mare de învăţători talentaţi şi însufle­ţiţi de cauza românească a mult încercatului nostru în vă {amân t primar. E revista de specialităţi pedagogice-educative. F o a r t e bine, că învăţătorii ajung şi ia congresele europene, ca să cu­noască întreaga Europă.

O recomandăm cu căldură a-ceastă revistă.

Căminul, Revistă creştină pentru familii» Foarte bine în­grijită de părintele Petre Gh» Sabin la Galaţi» In regiunea noastră n'a vem astfel de reviste, atât de necesare pentru educa­ţia religioasă a familiei. Stil uşor, sobru şi accesibil. Mişca-, rea religioasă din toate statele ortodoxe e pe bază informativă, măcar atâta, dacă nu mai mult*

Gheerghe Lică-Olt

Simfonia depărtării M'a m abătut pe dramul de-altădată Şi-i noapte de înseninare nouă, Iar plopii 'n strai de'argint udat cu rouă Doinesc în şoapte dragostea-mi uitată*

Pe 'ntinderi de luceferi, lină plouă O boare de lumină, neniinată. Dar iinde-i ea de doruri înecată, Durerea mea s'o spovedească vouă?

O ! zări ce 'nchldeţi lumea fericită Sub vălurile nopţii 'ntanecate. Nu-s toate o poveste 'nchipuită?

Nus slove din vr'o carte învăţată ? Na ! Iată-s la răspântie ! Mi-e frică, Precum şi ei cânda, păpuşă mică.

Gheorghe Lică-Olt

As vrea...

de un grup de tineri, in frunte de poezii admirabil ca tehnică ce Stelian Teeuceanu şi Pave*

Aş vrea să bat maidanele-ämintirii Cu paşi de gând Şi să cioplesc poemele iubirii Plângând...

A ş vrea să schimb în aşchii de surîs Tristeţea mea Şi'n noaptea bătrâneţii să cânt un vis Cu Ea...

Petre Bătucea

Tipografia „UNIREA" C r a i o v a , S t r . C o p e r t ă r i No . 1 0

Execută orîce lucrări de arte grafice cu preţuri foarte modestei