DICŢIONAR DE TERMENI LITERARI

Acronia (gr. a+kronos = fără timp) este un procedeu narativ ce constă în neconcordanţa dintre timpul întâmplărilor şi cel al povestirii. Nerespectarea ordinii temporale determină neconcordanţa dintre istorie şi discurs, dintre momentul în care s-au petrecut întâmplările şi momentul în care sunt relatate.

Acţiunea (lat. actio = acţiune) este un eveniment, un fapt ce poate fi relatat prin naraţiune. Totalitatea acţiunilor din opera literară reprezintă subiectul acesteia.

Adjectivele cu valoare expresivă sunt cele care intră în componenţa unor imagini artistice, realizând figuri de stil (de obicei epitete).

Analepsa este un procedeu narativ ce constă în evocarea unui eveniment petrecut anterior momentului în care a ajuns istorisirea. Analepsa marchează o discontinuitate între timpul trăirii şi cel al povestirii.

Antiteza (gr. antithesis = opoziţie) este un procedeu literar care aşază doi termeni în contrast cu scopul de a se pune reciproc în evidenţă. Opoziţia se poate realiza la nivelul a două cuvinte, personaje, fapte, idei, obiecte, fenomene. La nivel lexical, antiteza este exprimată prin antonime.

Antonimele sunt cuvinte cu forme diferite şi sensuri opuse.

Apostroful indică în ortografia românească absenţa unor sunete. Apare mai ales în vorbirea populară sau familiară. La nivel fonetic poate fi folosit pentru a evita hiatul, la nivelul prozodiei contribuie la păstrarea măsurii, iar la nivel stilistic imprimă discursului naturaleţe şi spontaneitate.

Arhaismele (gr. arkhaicos = vechi) sunt forme fonetice, lexicale, morfo-sintactice sau semnatice aparţinând unei perioade mai vechi din evoluţia limbii; cuvinte care aparţin fondului vechi, care azi nu se mai folosesc. În operele literare au rolul de a evoca o anumită atmosferă, specifică trecutului, culoarea locală sau de a caracteriza personajele.

Artă poetică este un text în care autorul îşi exprimă concepţia despre artă, despre procesul de creaţie şi despre rolul creatorului; conţine crezul literar, programul autorului respectiv.

Autorul este persoana reală care produce o operă. Nu se confundă cu naratorul. Excepţie fac autobiografiile.

Avangarda este un fenomen cultural ce a presupus schimbarea profundă a modului de a concepe şi de a structura literatura, prin ruptura violentă de tradiţie, la toate nivelurile.Principalele trăsături tipologice ale avangardei sunt:

- spiritul negator, care răsturna şi reconsidera tradiţia, contesta modelele anterioare;- criza literaturii;- spiritul ludic;- destructurarea textului poetic, prin care se renunţa la structura strofică, se cultiva versul alb, se

modifica statutul deţinut de elementele de relaţie şi raportul dintre emiţător-referent-destinatar.

Basmul (sl. basnî = născocire) este o specie a genului epic în proză în care se povestesc întâmplări fantastice la care iau parte personaje înzestrate cu puteri supranaturale, tema fiind lupta dintre bine şi rău, finalizându-se totdeauna cu triumful binelui.Basmul are o compoziţie tipică, urmând acelaşi tipar narativ: situaţia iniţială de echilibru (expoziţiunea), elementul destabilizator (intriga), acţiunea reparatorie (desfăşurarea acţiunii), confruntarea cu forţele răului (punctul culminant), restabilirea echilibrului şi răspalata eroului (deznodământul).

Alte caracteristici ale basmului:- existenţa formulelor tipice: iniţiale (a fost odată ca niciodată...), mediane (merse cale lungă să-i ajungă), finale (şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea-aşa);- timpul şi spaţiul acţiunii sunt vagi, nedeterminate;- apar motive şi simboluri universale: probele, călătoria, superioritatea mezinului, interdicţia, dublul, apa vie, apa moartă, oglinda, cifrele magice (3, 7, 9), calul năzdrăvan, labirintul, căsătoria; - prezenţa personajele arhetipale (bătrânul sau bătrâna înţeleaptă, Fecioara, Sfânta, Prinţul);- existenţa celor două tărâmuri;- transmiterea unui mesaj moralizator şi etic (cei buni şi curajoşi înving întotdeauna şi sunt răsplătiţi);

Basmul cult poartă marca originalităţii autorului său, care este cunoscut. Basmul cult prelucrează structurile populare ale speciei, individualizându-le, autorul punându-şi marca viziunii sale asupra acţiunii, a personajelor şi a limbajului. De exemplu, în basmul eminescian Făt-Frumos din lacrimă se pot observa, la nivel stilistic, viziunea romantică şi unele imagini artistice specifice poetului. În basmele lui Creangă, se remarcă anumite particularităţi ale stilului său, printre care: preferinţa pentru dialog, psihologia complexă a personajelor, cadrul rural, perspectiva umoristică, oralitatea.

Calităţi generale ale stilului- claritatea – exprimarea limpede şi logică, folosirea unor cuvinte uşor de înţeles;- corectitudinea – respectarea cu stricteţe a normelor gramaticale ale limbii;- proprietatea – presupune alegerea construcţiilor sintactice şi a cuvintelor celor mai potrivite pentru exprimarea ideilor şi cunoaşterea sensurilor cuvintelor şi al structurilor gramaticale folosite, pentru a transmite nuanţat mesajul:- puritatea – utilizarea termenilor şi structurilor admise de normele limbii literare;- precizia – exprimarea exactă, fără cuvinte sau structuri inutile.

Calităţi particulare ale stilului- naturaleţea – exprimarea firească, fără afectare;- simplitatea – întrebuinţarea unor cuvinte şi structuri obişnuite, fără a afecta profunzimea mesajului;- expresivitatea – calitatea unei comunicări de a transmite un mesaj plastic prin intermediul mijloacelor artistice;- armonia – echilibrul părţilor;- demnitatea – folosirea cuvintelor şi a expresiilor admise de limba literară, evitarea trivialităţii;- concizia – exprimarea strictului necesar, evitarea confuziilor;- fineţea – subtilitatea exprimării, evitarea platitudinii;- umorul – obţinerea unor efecte comice prin limbaj;- oralitatea – reproducerea particularităţilor variantei vorbite; caracteristică a stilului unor scriitori determinată de utilizarea unor forme şi procedee specifice limbii vorbite, rezultat al intenţiei autorului de a potenţa impresia de autenticitate a discursului şi de a-şi individualiza personajele; presupune utilizarea registrului lexical popular, familiar.

Caracteristicile limbajului poetic - expresivitate, sugestie, ambiguitate, reflexivitateExpresivitatea este capacitatea textului literar de a transmite un mesaj estetic prin intermediul figurilor de stil. Expresivitatea poetică denotă unicitatea stilului poetic, noutatea şi inventivitatea imaginarului poetic, selectarea inedită a lexicului potrivit, astfel încât poetul să transmită cititorului emoţia şi ideea artistică, creându-i impresii puternice.Sugestia este capacitatea textului poetic de a sugera un mesaj estetic prin intermediul figurilor de stil, a sensurilor conotative şi a imaginilor poetice. Se bazează pe aluzii, corespondenţe, muzicalitate. Conceptul a fost impus de poeţii simbolişti, care recunoşteau supremaţia sugestiei în faţa exprimării directe a unui lucru: ,,a numi un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea pe care ţi-o dă un poem, plăcere care constă în bucuria de a ghici încetul cu încetul; să sugerezi obiectul, iată visul nostru .” (Stephane Mallarmé)

Ambiguitatea este capacitatea textului poetic de a genera mai multe sensuri; se obţine prin imagini şi simboluri ce pot căpăta semnificaţii diferite, dar şi prin schimbarea unor raporturi la nivel formal (topică, punctuaţie, acord).Reflexivitatea este capacitatea textului poetic de a transmite un mesaj filozofic, profund prin intermediul figurilor de stil şi al imaginilor poetice.

Câmpul semantic reuneşte cuvintele din aceeaşi arie de sens, totalitatea cuvintelor care aparţin aceluiaşi domeniu de semnificaţie.

Cititorul sau naratarul este cititorul potenţial al operei literare. Pe parcursul şi la finalul lecturii, acesta se raportează la text printr-o atitudine complexă care înglobează sfera cognitivă (înţelegerea textului, a mesajului concret) sau emoţională (trăirea unor sentimente – încântare, dezgust, milă, bucurie).

Clasicismul este un curent literar şi artistic din secolul al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea, apărut în Franţa, sub influenţa raţionalismului filozofic al lui Descartes. Manifestul literar al clasicismului este Arta poetică (1674) a lui Nicolas Boileau, în care se promovează ideea că arta este expresia raţiunii, iar scopul artei este să placă şi să moralizeze.Alte trăsături şi principii estetice:- primatul obiectivităţii şi raţiunii;- respectarea normelor de compoziţie, preferinţa pentru echilibru şi armonie compoziţională;- interesul pentru natura umană şi prezentarea unor tipuri umane;- puritatea genurilor;- sobrietatea stilului, claritatea, precizia, concizia;- scopul didactic, moralizator;- valorificarea antichităţii şi a mitologiei;- prezentarea unor valori general-umane;- personajele tipice, cu o singură trăsătură dominantă (avarul, parvenitul, orgoliosul).Reprezentanţi în literatura universală: P. Corneille, J. Racine, Molière, La Fontaine.Reprezentanţi în literatura română: poeţii Văcăreşti, Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi, Grigore Alexandrescu.

Comedia este o specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, care provoacă râsul prin satirizarea moravurilor, a tipurilor umane, prin înlănţuirea unor situaţii neprevăzute, având un final fericit. Personajele comediei sunt inferioare în privinţa însuşirilor morale, a capacităţilor intelectuale sau a statutului social. Conflictul nu are intensitatea celui dintr-o dramă, fiind provocat de aspecte nesemnificative sau ridicole, ceea ce duce la dimnesiunea critică şi satirică a comediei. Tipuri de comedie:

- comedia de situaţie (cu întâmplări numeroase, răsturnări de situaţie şi rezolvări neaştepate);- comedia de moravuri (prezintă, cu scop moralizator, defecte umane);- comedie de caractere (pune accent pe latura psihologică a personajelor, prezentând caractere sau

tipuri umane).

Comicul este o categorie estetică având ca efect râsul, declanşat de constrastul dintre aparenţă şi esenţă, pretenţii şi realitate, aşteptări şi rezultate, automatism şi natural, între ceea ce este şi ceea ce vrea să pară un personaj. Comicul implică existenţa unui conflict comic, a unor situaţii şi personaje comice. Comicul cunoaşte mai multe modalităţi de realizare, în funcţie de atitudinea faţă de faptele prezentate:

- umorul (presupune toleranţa faţă de slăbiciunile omeneşti);- satira (implică dezaprobarea violentă a defectelor umane);- ironia (dezaprobare disimulată în spatele unei atitudini binevoitoare).

Tipuri de comic:- comicul de situaţie (personajele sunt plasate în situaţii ridicole, încurcături, confuzii);

- comicul de caracter (personajele stârnesc râsul datorită trăsăturilor morale);- comicul de moravuri (sunt satirizate anumite obiceiuri ale societăţii);- comicul de limbaj (generat de modul de a se exprima al personajelor);- comicul de nume (numele personajelor sugerează anumite trăsături de caracter).

Comparaţia (lat. comparatio = asemănare) figură de stil care implică stabilirea unui raport de asemănare între două noţiuni, pe baza unei caracteristici comune. Pentru a asigura noutatea şi puterea sugestivă, elementele comparate trebuie să fie neobişnuite şi surprinzătoare.

Comunicarea (lat. communicatio= conversaţie) este transmiterea unui mesaj de către un emiţător spre un receptor, folosind un anumit cod şi un anumit canal. Ea poate fi directă, atunci când partenerii se află faţă în faţă, sau mediată, când sunt folosite anumite mijloace de comunicare; bilaterală, când receptorul poate deveni la rândul său emiţător şi unilaterală, când mesajul este transmis doar într-un singur sens iar receptorul nu poate deveni emiţător. De asemenea, după codul folosit, poate fi comunicare verbală (prin intermediul limbii), nonverbală (prin gesturi, mimică) şi paraverbală (prin intonaţie, ritm, intensitatea vocii).

Conflictul este elementul esenţial care determină desfăşurarea acţiunii; constă în opoziţia, dezacordul dintre două sau mai multe personaje sau dintre sentimentele, atitudinile, tendinţele contradictorii ale aceluiaşi individ. Este declanşat prin intrigă şi soluţionat prin deznodământ.După importanţa în cadrul acţiunii pot fi principale şi secundare; după locul unde se desfăşoară, pot fi exterioare şi interioare.Conflictul exterior are loc între două sau mai multe personaje cu interese şi atitudini opuse, între individ şi societate, între individ şi destin.Conflictul interior are loc în conştiinţa aceluiaşi personaj, între diverse stări, sentimente, idei, gânduri contradictorii.

Conversaţia cotidiană este forma cea mai frecventă a dialogului. De obicei, are o structură standard:- formulele de iniţiere – salutul sau enunţuri care facilitează dialogul (Ce mai faceţi?; Ce

bine îmi pare că te văd!; Chiar voiam să îţi vorbesc!);- formulele de menţinere a conversaţiei – menţin interesul pentru tema discuţiei (Sigur,

sigur!; Da, da!; Ce interesant!; Chiar aşa?);- formulele de încheiere – se folosesc doar atunci când tema a fost epuizată ori s-a ajuns la

o cocluzie (La revedere, mulţumesc!; Sper să mai discutăm!; Mă bucur că am vorbit!)Pentru o conversaţie eficientă se recomandă respectarea câtorva reguli:

- participarea activă la dialog;- formularea unuor mesaje inteligibile;- adaptarea la tema şi contextul discuţiei;- ascultarea atentă;- respectarea opiniilor celorlalţi;- evitarea replicilor lungi şi a monopolizării discuţiei.

Conversiunea este procedeul prin care un cuvânt trece de la o parte de vorbire la alta, adică în altă clasă morfologică.

Cratima marchează absenţa unui sunet şi rostirea împreună a două cuvinte. La nivelul prozodiei, asigură ritmul şi măsura, imprimând versului muzicalitate.

Cuvintele a căror formă nu mai este acceptată de lucrările normative de specialitate sunt cele care au suferit transformări de-a lungul timpului. Vechile forme sunt considerate acum greşeli.

Derivarea este un procedeu de formare a unor cuvinte noi pornind de la un cuvânt de bază care constă în adăugarea de afixe (sufixe sau prefixe).

Descrierea (lat. describere = a scrie după) este modul de expunere prin care sunt prezentate în mod detaliat obiecte, personaje, fenomene sau un tablouri de natură. Descrierea se realizează prin acumulare de detalii, printr-o multitudine/ succesiune de imagini artistice (vizuale, auditive, cromatice, olfactive). La nivel morfo-sintactic predomină grupul nominal (substantivele, care desemnează obiectul descrierii şi părţile acestuia; adjectivele, care numesc proprietăţile obiectului descris). Pot fi prezente şi adverbe sugestive, care plasează obiectul descris într-un cadru.Descrierea literară valorifică funcţia expresivă, valorile conotative ale limbajului şi are scop estetic. Ex.: tablou, portretulDescrierea nonliterară poate fi ştiinţifică, publicitară, tehnică. Se bazează pe funcţia referenţială şi pe sensul denotativ al cuvintelor, are scop informativ.

Dialogul (lat. dialogos= conversaţie între două persoane) este modul de expunere care constă în alternarea replicilor a două sau mai multe persoane; este o formă de comunicare între doi sau mai mulţi vorbitori, care îşi transmit informaţii în diverse scopuri. Intervenţia în dialog a unui vorbitor se numeşte replică. Unitatea de bază a dialogului este un schimb de cel puţin două replici. Dialogul poate fi formal şi informal. Dialogul formal se desfăşoară într-un context public sau oficial şi respectă normele de adresare şi de exprimare proprii limbii literare. Dialogul informal se desfăşoară într-un context familiar, între prieteni sau persoane apropiate, iar limbajul folosit este cel colocvial, obişnuit.Ca mod de expunere literară, dialogul ajută la evoluţia acţiunii, imprimă naturaleţe şi dinamism textului, exprimă diferite interacţiuni între personaje şi este o modalitate de caracterizare a personajelor.În poezie este folosit mai rar; poate fi o modalitate de construcţie a mesajului poetic, având scopul de a reda anumite stări, o confesiune lirică.

Didascaliile (gr. didaskalia = învăţătură) reprezintă explicaţiile, completările referitoare la acţiune şi la atitudinea personajelor sau la decor, lumini şi fundal sonor. Sunt plasate între paranteze la începutul sau în interiorul replicii şi au funcţii multiple:

- precizează cine vorbeşte şi cui se adresează replica; - menţionează elementele de decor; - descriu situaţiile de comunicare verbală, nonverbală şi paraverbală; - oferă informaţii suplimentare despre acţiune;- caracterizează personajele.

Drama este o specie a genului dramatic caracterizată prin deznodământ grav, dar în care conflictul, deşi foarte puternic, nu mai duce neapărat, ca în tragedie, la moartea personajelor principale şi în care accentele tragice se împletesc uneori cu cele comice sau lirice. Personajele sunt plasate în situaţii limită, care le obligă să ia decizii morale de o gravitate deosebită.

Elegia (gr. elegeia = cântec de doliu) este o specie a genului liric cu tonalitate tristă. Starea elegiacă se defineşte prin sentimentul de regret, durere sufletească, melancolie, singurătate. Ex. Mai am un singur dor, de M. Eminescu

Elementele situaţiei de comunicare au fost definite în schema comunicării de către Roman Jakobson:

CONTEXT

EMIŢĂTOR MESAJ RECEPTOR

CANAL

COD

Emiţătorul este cel care transmite un mesaj.Receptorul este destinatarul mesajului.Mesajul este secvenţa de semnale verbale sau nonverbale pe care emiţătorul o transmite către receptor.Codul este un sistem de semne înţeles atât de emiţător cât şi de receptor.Canalul este mediul, calea de transmitere a mesajului..Contextul reprezintă aspectul la care se referă mesajul, subiectul, tema comunicării.

Enumeraţia (lat. enumeratio = înşirare) este o figură de stil de insistenţă care constă în prezentarea detaliată a părţilor unui întreg pentru a-l evidenţia; sunt enumerate calităţi, obiecte, componente, subliniind şi nuanţând imaginea artistică.

Enunţul poate fi o propoziţie simplă/ dezvoltată sau o succesiune de propoziţii aflate în raporturi de coordonare/ subordonare care transmit un mesaj unitar.

Epitetul (gr. epitheton = care e pus alături, adăugat) este o figură de stil care constă în alăturarea unui adjectiv sau adverb expresiv unui substantiv sau verb cu scopul de a exprima însuşiri deosebite. După formă, pot fi simple, duble, multiple; după sens, pot fi ornante, metaforice, personificatoare, hiperbolice, cromatice.

Exclamaţia retorică (lat. exclamatio = strigăt) Semnul exclamării marchează intonaţia exclamativă, apărând după vocative şi interjecţii, după propoziţii sau fraze exclamative sau imperative. Exclamaţia retorică este un enunţ cu valoare emoţionantă, folosit pentru a reda intensitatea stărilor eului liric. Imprimă discursului afectivitate şi subiectivitate.

Evocarea (lat. evocare = a convoca) este procedeul literar prin care se reînvie imaginea unui lucru sau persoane din trecut.

Expresii, locuţiuni sunt grupuri de cuvinte cu înţeles unitar, care se comportă gramatical ca o singură parte de vorbire şi au valoare afectivă şi stilistică.

Familie lexicală este un grup de cuvinte cu sensuri şi forme asemănătoare, formate prin derivare şi compunere de la un cuvânt de bază.

Ficţiunea (lat. fictio = născocire, închipuire) este rezultatul procesului de transfigurare a realităţii, prin convenţii artistice; defineşte universul imaginar, construit pe baza unor date reale. Opera literară se bazează pe ficţiune, prezentând fapte, personaje, situaţii, trăiri inventate.

Figură de stil Termenul desemnează procedeul lingvistic utilizat cu scopul de a conferi expresivitate unei comunicări. Folosirea figurilor de stil contribuie la accentuarea dimensiunii estetice a limbajului.Cele mai frecvente (şi mai uşor de recunoscut) sunt: antiteza, comparaţia, enumeraţia, epitetul, hiperbola, inversiunea, metafora, personificarea, repetiţia.

Finalul reprezintă soluţionarea conflictului. Poate stabili cu incipitul o relaţie de opoziţie sau de simetrie. Conţine mesajul, ideea, semnificaţiile, concluziile întregului text. Uneori, când deznodământul nu este clar, când sunt sugerate mai multe interpretări, se poate vorbi despre final deschis.

Flash-back (engl. flash-back = a derula înpoi) este o secvenţă retrospectivă, o scenă care rezumă evenimente petrecute anterior monentului povestirii.

Fluxul conştiinţei este o modalitate de a reda interioritatea, conştiinţa personajelor specifică prozei subiective. Este marcat de manifestarea subconştientului, surprinde gândurile primare.

Focalizare- focalizarea zero (naratorul ştie mai mult decât personajul) – narator omniscient şi omniprezent, care descrie realitatea ca un observator; oferă cititorului o viziune globală, panoramică, multe informaţii, ştie tot despre acţiune şi personaje.Ex.: romanele realiste- focalizarea internă (naratorul ştie tot atât cât personajul) – urmăreşte gândurile personajului şi sondează conştiinţa acestuia; prezintă cititorului trăirile interioare ale personajului; apare în naraţiunile la persoana I şi, de obicei, naratorul este personajul principal.Ex.: romanele subiective- focalizarea externă (naratorul ştie mai puţin decât personajul) – naratorul doar prezintă faptele, fără a le interpreta, nu are acces la trăirile personajului.Ex.: romanele poliţiste

Funcţiile comunicăriiFiecărui element al situaţiei de comunicare îi corespunde o funcţie:Emiţător – funcţia emotivă sau expresivă – exprimă subiectivitatea vorbitorului, stările, sentimentele sale (este redată, în special, prin interjecţii: ah, vai, of).Receptor – funcţia conativă sau de apel – are rolul de a-l influenţa pe receptor (este exprimată foarte bine de vocative şi imperative: Ioane, vino!).Mesaj – funcţia poetică – ţine de plasticitatea mesajului (se realizează prin figuri de stil sau orice alte structuri lingvistice cu valoare expresivă).Context – funcţia referenţială – transmite informaţii.Cod – funcţia metalingvistică – controlează codul, definindu-l, completându-l, pentru ca mesajul să fie corect înţeles (un tip discurs care se bazează prin excelenţă pe funcţia metalingvistică sunt definiţiile: Etimologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul originii cuvintelor).Canal – funcţia fatică – are rolul de a controla canalul, calitatea contactului dintre vorbitori (Alo! Hei, mă asculţi? Aşa, da...).În timpul comunicării se manifestă mai multe funcţii ale limbajului, în mod simultan, predominând una sau alta. De exemplu, în stilul ştiinţific predomină funcţia referenţială, în cel beletristic, cea poetică.

Genul dramatic cuprinde acele opere literare destinate reprezentării scenice, nu lecturii. În consecinţă, prezintă câteva particularităţi de structură, compoziţie şi limbaj:

- ideile şi sentimentele autorului sunt transmise în mod indirect, prin intermediul acţiunii şi al personajelor;

- intervenţia directă a autorului se reduce la didascalii (sugestiile autorului referitoare la jocul actorilor sau la decor);

- amploarea în timp şi spaţiu este limitată;- acţiunea este prezentată sub forma unui schimb de replici (dialog);- textul este organizat în acte, scene, taboluri, replici;- acţiunea se dezvoltă în jurul conflictului dramatic;- spectacolul teatral este sincretic, combinând mai multe modalităţi de expresie: limbajul,

gestica şi mimica, decorul, costumele, lumina, muzica.

Genul epic are următoarele particularităţi de structură, compoziţie şi limbaj:

- transmiterea în mod indirect a ideilor, sentimentelor, atitudinilor;- prezenţa acţiunii şi a conflictului;- prezenţa naratorului şi a personajelor;- prezenţa reperelor spaţio-temporale;- frcvenţa verbelor şi a imaginilor dinamice.

Genul liric are următoarele particularităţi de structură, compoziţie şi limbaj:- transmiterea în mod direct a ideilor, sentimentelor, atitudinilor;- prezenţa eului liric, identificabil prin mărcile lexico-gramaticale;- expresivitatea şi muzicalitatea limbajului;- particularităţile prozidice;- caracterul subiectiv, intim, confesiv.

Ghilimelele delimitează un text reprodus fără modificări - vorbire directă, citat, titluri. Uneori marchează ironia (,,filozoful clasei”).

Hiperbola (lat. hyperbole = a arunca peste, deasupra) este figura poetică prin care se exagerează proporţiile, numărul sau importanţa unui obiect, fenomen, eveniment pentru a mări expresivitatea.

Ideea poetică (lat. idea = aparenţă, idein = a vedea) exprimă atitudinea poetului faţă de tema dată; concentrează semnificaţiile operei. Se deduce pornind de la temă, titlu, mijloacele stilistice.

Imagini artistice – vizuale, auditive, olfactive, cromaticeFiecare scriitor are o percepţie personală asupra universului, pe care o redă în operă prin imagini artistice. Pornind de la realitatea concretă, artistul o transfigurează, o stilizează, păstrând doar o reprezentare mentală a obiectului sau a sentimentului care au constituit sursa inspiraţiei. Imaginile artistice pot fi: vizuale, auditive, tactile, olfactive, sinestezice.

Incipitul este formula de început a unui text, care are consecinţe în desfăşurarea acţiunii. Are următoarele funcţii şi caracteristici:

- estompează graniţa dintre realitate şi ficţiune, creând impresia de verosimiliate;- descrie mediul, surprinde în detaliu cadrul unei lumi;- fixează atmosfera specifică, prin notaţii semnificative;- include elemente cu valoare simbolică şi anticipativă.

Interogaţia retorică (lat. interogatio = întrebare) este o figură de stil care constă în formularea unei întrebări la care nu se aşteaptă răspuns. Reprezentând o falsă întrebare, are valoare stilistică, nuanţând sensurile ce ar decurge dintr-un posibil răspuns. Interogaţia exprimă intensitatea sentimentelor şi dinamizează discursul.

Inversiunea (fr. inversion) este un procedeu sintactic constând în schimbarea ordinii obişnuite a unor cuvinte în frază pentru a scoate în evidenţă un anumit cuvânt şi semnificaţia sa. Tipul cel mai frecvent de inversiune este antepunerea adjectivului faţă de substantiv sau, în general, a determinantului faţă de determinat.

Invocaţia (lat. invocatio = rugă, chemare) este chemarea adresată de poet unei persoane absente, imaginare sau reale, cu valoare simbolică. Se realizează, de obicei, prin vocative şi interjecţii.

Laitmotiv ( germ. Leitmotiv = motiv conducător)Este motivul central care se repetă într-o operă literară. El poartă sensul profund al operei şi are funcţia de a uni imaginile artistice ale textului, într-o semnificaţie generală.Ex. plumb, în poezia cu acelaşi titlu a lui G. Bacovia

Limbajele scenice se referă la punerea în scenă. Reprezintă concretizarea didascaliilor. Decorul cuprinde elemente ce pot evoca un anumit spaţiu, o anumită atmosferă.Eclerajul se referă la iluminarea scenei, astfel încât să susţină semnificaţiile textului.Costumul ajută la crearea atmosferei şi la caracterizarea personajelor.Gestica şi mimica sunt limbaje non-verbale care completează semnificaţiile replicilor.

Linia de pauză precedă sau intercalează o apoziţie explicativă sau o secvenţă incidentală; izolează cuvinte sau grupuri de cuvinte de restul discursului, cu scopul de a le evidenţia semnificaţia.

Lirismul este caracteristica operei literare de a prezenta elemente ce definesc în special poezia lirică. Printre acestea se numără:

- exaltarea subiectivităţii;- confesiunea emoţională;- evocarea stărilor interioare;- desfăşurarea sensibilităţii şi a fanteziei;- muzicalitatea discursului.

Distincţia între cele două tipuri de lirism (obiectiv şi subiectiv) se bazează pe atitudinea eului liric - implicată sau detaşată.

Lirismul obiectiv apare în poeziile dramatice, care se construiesc pe mai multe voci, prezentând două sau mai multe viziuni existenţiale, de unde şi denumirea de lirică a ,,rolurilor” (Luceafărul, de Mihai Eminescu, poezia de dragoste a lui George Coşbuc). Un alt caz de lirism obiectiv îl constituie poezia pur descriptivă, în care eul liric este detaşat, prezentând din exterior peisajul (Pastelurile lui Alecsandri). Se foloseşte în special persoana a III-a, producându-se o estompare a eului liric.

Lirica subiectivă este cunoscută şi sub numele de lirică personală, confesivă. Aşadar, subiectivitatea presupune încărcătură emoţională, implicare, imagini interiorizate, individualizate. De obicei, discursul este redat la persoana I singular.

Mărci lexico-gramticale ale eului liric – principala marcă a eului liric este persoana I singular a verbelor, pronumelor şi a adjectivelor pronominale posesive. Uneori poate apărea şi pluralul, ca modalitate de însumare a cititorului în discursul poetic. O altă marcă a subiectivităţii eului liric o reprezintă categoria cuvintelor afective şi calificative (adjective şi adverbe, interjecţii şi exclamaţii).

Măsura versului este o particularitate a textului liric ce constă în repetarea aceluiaşi număr de silabe în fiecare vers. Se stabileşte despărţind cuvintele în silabe şi numărând silabele obţinute. Epocile moderne au reconsiderat conceptul, renunţând parţial sau total la această convenţie, considerând că textul poetic trebuie eliberat de toate constrângerile.

Meditaţia filozofică (lat. meditatio = reflecţie, cugetare) este o specie a liricii reflexive care problematizează existenţa umană, având ca teme predilecte viaţa, moartea, fericirea, iubirea, trecerea timpului. De obicei limbajul este solemn şi reflexiv, desprinzându-se din text un mesaj grav, profund.

Memoria involuntară desemnează tehnica de creaţie care permite derularea amintirilor în mod spontan, nedirijat. Amintirile involuntare pot fi provocate de un gest, o culoare, un parfum.

Metafora (gr. metaphora = transfer, deplasare) este figura de stil prin care se trece de la semnificaţia obişnuită a unui cuvânt la o altă semnificaţie, figurată, pe baza unei comparaţii subînţelese, a unei analogii. Există mai multe tipuri de metafore: personificatoare, plasticizante, revelatorii.

Mimesis este un principiu estetic potrivit căruia opera de artă este o copie, o imitaţie a realităţii. În funcţie de apartenenţa la un curent literar sau la o specie, textul literar respectă acest principiu într-o proporţie mai mare sau mai mică. De exemplu, literatura realistă se bazează în întregime pe conceptul de mimesis, scopul ei fiind tocmai obţinerea impresiei de copie fidelă a realităţii, în timp ce literatura fantastică porneşte de la perturbarea ordinii fireşti, naturale a lucrurilor, creând impresia unei lumi stranii, neverosimile.

Modalităţi de caracterizareCaracterizarea directă- de către narator presupune prezentarea directă a trăsăturilor fizice şi morale ale personajului;- de către alte personaje presupune perspectiva celorlalte personaje asupra personajului respectiv;- autocaracterizarea presupune enunţarea propriilor trăsături fizice şi morale.Caracterizarea indirectă, reiese din:- acţiuni;- atitudini;- gesturi;- limbaj;- nume;- vestimentaţie;- mediu.

Modernismul reprezintă o manifestare radicală, îndrăzneaţă a celor mai recente forme de expresie. Este opus tradiţionalismului.Alte trăsături şi principii estetice:

- negarea valorilor clasice, academice, tradiţionale şi conservatoare;- ruptura de trecut;- refuzul capodoperei şi al ideii de frumos, de perfecţiune;- revoltă şi libertate de exprimare;- originalitate şi tendinţă de a şoca.

În literatura română termenul este impus de Eugen Lovinescu.În textul narativ presupune abandonarea perspectivei omnisciente în favoarea celei subiective, prezentarea mediului citadin, interesul pentru analiza trăirilor interioare ale personajelor, prezentarea unor caractere complexe, individualizate, acronia.

Modurile verbale pot avea o funcţie stilistică; aceasta se stabileşte în funcţie de context şi având în vedere conotaţiile fiecărui mod (de exemplu, imperativul exprimă o poruncă, indicativul un fapt realizabil, condiţional-optativul o condiţie). În textul liric poetul selectează acele moduri verbale care pot exprima cel mai bine mesajul său estetic.

Modul indicativ (v. valorile expresive ale timpurilor la modul indicativ)

Condiţionalul-optativ dezvoltă două valori modale: exprimarea unei acţiuni dependente de o condiţie (explicită sau implicită) şi exprimarea unei acţiuni realizabile/irealizabile, prezentate ca opţiune asumată; la timpul perfect acţiunea este ireală; exprimarea eventualităţii, a posibilităţii, a unor ipoteze/ scenarii posibile sau imposibile, a unor acţiuni presupuse, realizabile sau nerealizate de ambiguitatea conotaţiilor subiective - de la incertitudine la aserţiune fermă, de la dorinţă concretă la aspiraţie vagă.      Conjunctivul exprimă potenţialitatea unei acţiuni realizabile, posibile, probabile sau atitudinea emiţătorului faţă de acţiunea, starea, trăirea enunţate: incertitudinea, ezitarea, aproximaţia, deliberaţia, dorinţa, protestul, indignarea.

Exprimă stări afective (atitudini şi trăiri subiective).      În discursul naratorului, al personajelor (discurs direct, indirect/ indirect liber), ori al eului liric,

conjunctivul poate avea rolul de a institui un nivel al acţiunilor, al trăirilor interioare, al stărilor ipotetice, alternative ori anticipative; presupune dependenţa acţiunii enunţate de o altă acţiune sau de o stare, de o dorinţă.

      Substituie imperativul cu rol de accentuare a subiectivităţii.În textul liric reprezintă, deseori, o marcă textuală a unui plan al imaginarului, trecerea de ladimensiunea reală la cea ideală.

Imperativul instituie o relaţie de comunicare directă, exprimând dorinţa sau voinţa emiţătorului de a determina o acţiune ori de a o împiedica.

      Valoarea stilistică a imperativului rezidă în capacitatea de exprimare a unor atitudini şi trăiri subiective, printr-un dublu sistem de semnale: verbale şi paraverbale (accentele afective, pauzele expresive, intonaţia specifică ordinului, ameninţării, îndemnului, rugăminţii, concesiei, ironiei etc.)

      Ca marcă textuală a stilului direct, imperativul are rol de „teatralizare" şi, în acelaşi timp, rol de dinamizare a discursului personajelor („imperativul dramatic şi narativ"); alături de substantivele/ adjectivele în vocativ reprezintă un indice al oralităţii stilului; în limbajul popular, poate apărea fără referire la o persoană anume, având valoare generică.

Modul infinitiv este o formă verbală cu trăsături duble, de tip verbal şi nominal. Verbele la infinitiv numesc în chip general, abstract acţiunea, procesul sau starea.

      Folosit cu valoare sentenţioasă este indice al registrului gnomic.      Infinitivul lung, chiar dacă este substantivizat în limba română, păstrează urme semantice ale acţiunii, numind rezultatul acesteia; apare frecvent în titlurile poeziilor.

Gerunziul este singurul mod nepersonal care conservă conţinutul dinamic specific verbului, surprinzând o acţiune în desfăşurare, un proces, o stare durativă. Înscrierea acestora într-o temporalitate fără referire la momentul enunţării permite exprimarea oricărei durate - prezente, trecute ori viitoare -, în funcţie de context.

      Are capacitatea de a crea imagini dinamice; determină circumstanţele acţiunii exprimate prin verbul regent sau îi adaugă acestuia o altă acţiune într-un ritm alert. -la nivel fonetic - prin sonoritatea specifică a terminaţiei susţine deseori valoarea onomatopeică a verbului;

     -la nivelul sintaxei poetice, dacă o suită de gerunzii sunt situate la sfârşitul versurilor, generează monorima (frecventă în poeziile populare).

Modul participiu prezintă o acţiune încheiată sau rezultatul acesteia, implicând o valoare temporală trecută, cu efecte care persistă sau au încetat în momentului/ enunţării; având un comportament dublu: verbal şi adjectival.

Modul supin exprimă în chip general, abstract, acţiunea, procesul sau starea văzute ca potenţialitate.

Momente ale acţiunii sau momente ale subiectului: - expoziţiunea (prezentarea cadrului spaţio-temporal, a personajelor);- intriga (elementul care declanşează conflictul);- desfăşurarea acţiunii (succesiunea evenimentelor);- punctul culminant (momentul de maximă tensiune);- deznodământul (rezolvarea conflictului, finalul).

Monologul (gr. monologos = vorbire de unul singur) este o replică de dimensiuni ample sau un discurs prin care personajul îşi expune anumite opinii sau trăiri. Poate fi monolog adresat (destinat unui interlocutor sau unui grup de persoane) sau interior (se desfăşoară în gând, nu este adresat nimănui).Monologul liric presupune o mare sinceritate şi încărcătură emoţională.Majoritatea poeziilor utilizează în special acest mod de expunere, datorită structurii lor preponderent confesive. Se poate identifica prin mărcile lexico-gramaticale ale eului liric. Monologul dramatic este o intervenţie amplă în stil direct, formulată de un personaj în prezenţa sau absenţa altui personaj, de care poate face abstracţie sau cu care stabileşte o comunicare unilaterală. Prin monolog, personajul îşi comunică în mod direct gândurile sau oferă informaţii despre acţiune.

Motivul literar (lat. motivus = care se mişcă) este unitatea compoziţională minimală care se repetă în operă, ajută la conturarea temei şi are semnificaţie simbolică.

Naratorul (lat. narrator= povestitor) este vocea desemnată să relateze întâmplările. În funcţie de gradul implicării în evenimentele povestite, naratorul este:

a. obiectiv, omniscient şi ominiprezent neimplicat în evenimente, povesteşte la persoana a III –a, face o relatare impersonală a evenimentelor, fără să intervină în desfăşurarea acţiunii prin comentarii sau explicaţii, deşi domină universul operei, ştie totul despre personajele şi întâmplările pe care le relatează;

b. subiectiv, povesteşte la persoana I, fiind în acelaşi timp şi personaj şi, în consecinţă, puternic implicat afectiv în evenimentele narate.

Există şi alte tipuri de naratori, după perspectiva din care narează şi gradul de implicare:- naratorul personaj participă la acţiune, fiind uneori chiar personajul principal;- naratorul martor ia parte la acţiune în calitate de personaj secundar;- naratorul creditabil acţionează şi povesteşte în conformitate cu regulile care ordonează lumea operei;- naratorul necreditabil nu dezvăluie tot ce ştie despre întâmplările relatate, nu divulgă anumite fapte sau detalii.

Naraţiunea (lat. narratio = povestire) este un mod de expunere literară specific genului epic, prin care se relatează fapte şi întămplări, în succesiune logică şi temporală. Poate fi identificată într-un text pe baza următoarelor caracteristici: - existenţa naratorului care povesteşte la persoana I sau a III-a;- existenţa acţiunii (totalitatea faptelor şi evenimentelor narate);- prezenţa unui conflict;- încadrarea acţiunii într-un anumit timp şi spaţiu;- prezenţa personajelor implicate în acţiune.

Neologismele sunt cuvinte nou-apărute în limbă, prin împrumut din alte limbi sau formate cu mijloace proprii, pe baza unor cuvinte din alte limbi. Ele au apărut din necesitatea de a exprima mai bine realităţile tehnice contemporane, dar şi sentimente şi idei.

Neomodernismul este un concept ce desemnează spiritul generaţiilor de creatori care s-au afirmat după cel de-al doilea război mondial. Cultivă lirismul conceptual, bazat pe trăirea în ficţiune, pe viziuni himerice. Se caracterizează prin asocieri neobişnuite de cuvinte. Poezia e un joc cu limbajul şi cu convenţiile lui. Ea opune realităţii date una imaginară. Miraculosul este privit ca o componentă a vieţii cotidiene. Uneori parodiază temele grave ale literaturii.

Nuvela este o specie a genului epic în proză cu acţiune mai amplă decât a schiţei şi a povestirii, cu un singur fir epic, dar cu o structură mai complexă, cu intrigă riguroasă, cu acţiune concentrată în jurul personajului principal.Alte caracteristici ale nuvelei:

- subiectul este bine conturat;- conflictul care determină acţiunea este puternic şi antrenează mai multe personaje;- cuprinde fapte verosimile;- personajele sunt caractere complexe;- accentul cade asupra evoluţiei personajelor şi nu asupra întâmplărilor;- naratorul nu se implică şi tinde către obiectivitate;- modul de expunere dominant este naraţiunea, îmbinată cu descrierea şi cu dialogul.

Nuvela istorică este inspirată de un personaj sau un fapt istoric. Cronologia este lineară, faptele evocate sunt semnificative, scriitorul redă culoarea locală, atmosfera epocii. Între datele istorice şi opera literară care le prezintă pot exista diferenţe, deoarece, pornind de la realitatea istorică, autorul transfigurează personajele şi evenimentele, adaptându-le, interpretându-le conform viziunii sale.Nuvela psihologică prezintă un conflict interior puternic, de factură psihologică. Conflictul poate fi de natură etică (între bine şi rău), morală (cinste şi necinste), afectivă (între raţiune şi sentiment). Temele predilecte ale literaturii psihologice sunt: obsesia, frica, alienarea, erosul, dezumanizarea, inadaptabilitatea. Personajele sunt complexe şi urmărite în evoluţie, fiind caracterizate, de obicei, prin analiză psihologică. Nuvela fantastică este o specie epică în proză, cu o construcţie riguroasă, angrenând două planuri narative (al realităţii, respectiv al evenimentului misterios), în care evoluează personajul aflat în imposibilitatea de a da o explicaţie întâmplărilor. Literatura fantastică este un tip modern de literatură narativă, caracterizat prin mister, suspans, incertitudine. Ca specie literară aparte este recunoscută abia în secolul al XIX-lea.Proza fantastică se caracterizează prin apariţia subită a unui element misterios, care perturbă ordinea firească a realităţii. Această intruziune a unei „alte realităţi” enigmatice în lumea obişnuită stârneşte neliniştea sau spaima personajelor, care se străduiesc să înţeleagă ce se întâmplă de fapt, să găsească o justificare a evenimentelor insolite în care sunt angrenate. De regulă, nici o explicaţie nu se dovedeşte până la urmă pe deplin satisfăcătoare.Alte caracteristici ale nuvelei fantastice:

- plasarea acţiunii între natural şi supranatural;- prezentarea unor fapte insolite, stranii;- desfiinţarea graniţelor dintre real – ireal;- anularea reperelor spaţio-temporale;- ieşirea din timp, migrarea în alte spaţii;- prezenţa elementelor mistice, filozofice, mitice;- transmite un mesaj filozofic;- finalul deschis, ambiguu;- teme şi motive: călătoria în timp, dublul, pactul cu diavolul, blestemul, magia, visul,

identitatea incertă.

Omonimele sunt două sau mai multe cuvinte care au aceeaşi formă şi sensuri diferite.

Opoziţia presupune alăturarea de termeni care se exclud, dar care pot fi actualizaţi în acelaşi context tocmai pentru a le evidenţia semnificaţiile. Ea redă stări, atitudini sau imagini contradictorii, se poate exprima prin antonime sau chiar sintagme întregi.

Paralelismul sintactic constă în reluarea simetrică a unor unităţi sintactice sau metrice, cu scopul de a evidenţia o anumită structură. Se obţine prin repetiţie şi simetrie.

Pastelul este un termen împrumutat din artele plastice care desemnează o specie a genului liric în care sentimentele poetului sunt exprimate prin intermediul unei descrieri de natură. Este o poezie descriptiv- peisagistică; eul liric apare în ipostază contemplativă şi melancolică.

Pauza descriptivă reprezintă o întrerupere a cronologiei evenimentelor dintr-o naraţiune pentru a pregăti cadrul întâmplării, contextul, dar şi pentru a aduce o notă de farmec discursului. Pauza descriptivă poate prelungi tensiunea dinaintea momentului culminant al acţiunii, prin înlocuirea naraţiunii cu descrierea.

Personajul (lat. persona= rol, mască de teatru, actor) este cel care acţionează sau e implicat în acţiunea operei. Există următoarea tipologie a personajelor:După rolul ocupat, sunt principale sau secundare şi episodice. Personajul principal se mai numeşte erou sau protagonist; lui i se opune personajul principal negativ, antagonistul.După faptele lor, pot fi pozitive sau negative. După raportul cu realitatea, sunt personaje fantastice, legendare, istorice, alegorice.După modul în care sunt constituite, sunt personaje individuale şi colective.Din punctul de vedere al complexităţii, se distind caractere (construite pe o singură trăsătură psihologică, cu valoare general-umană şi atemporală) şi tipuri (personaje complexe care asociază trăsăturile individuale cu caracterele specifice clasei sau categoriei sociale căreia îi aparţin).După cum evoluează de-a lungul acţiunii, pot fi statice sau dinamice, ,,plate” (simple, previzibile) sau ,,rotunde“ (complexe, imprevizibile).

Personificarea (fr. personnification, derivat de la personne = persoană) este figura de stil care constă în a atribui unui obiect inanimat sau abstract însuşiri umane. Ea presupune un transfer metaforic din sfera umană în sfera obiectelor.

Perspectiva/ viziunea/ focalizarea se referă la unghiul din care sunt percepute şi înţelese situaţiile şi evenimentele narate; desemnează raportul dintre narator şi naraţiune şi se află în relaţie de interdependenţă cu tipul naratorului şi cu felul naraţiunii (cine, din ce punct de vedere şi în ce fel percepe şi interpretează faptele). Perspectiva presupune trei feluri de raportare la personaj:- viziunea „dindărăt”, în care naratorul ştie tot despre personaj şi acţiune;- viziunea „împreună cu”, în care naratorul ştie tot atât cât personajul;- viziunea „din afară”, în care naratorul este doar martor, ştie mai puţin decât personajul.Perspectiva obiectivă/ perspectiva auctorială constă în prezentarea universului operei din punctul de vedere al naratorului. Naraţiunea se face la persoana a III-a şi discursul este obiectiv, naratorul fiind omniscient şi omniprezent.Perspectiva subiectivă/ perspectiva actorială presupune prezentarea universului operei din punctul de vedere al naratorului-personaj. Naraţiunea se face la persoana I şi discursul este subiectiv. Relevă interioritatea personajului şi este specifică romanului modern.Pluriperspectiva sau perspectiva multiplă constă în prezentarea aceloraşi situaţii sau personaje din mai multe puncte de vedere.

Planurile lirice desemnează planurile pe care se organizează imaginarul poetic. De obicei, e vorba de asocierea planul exterior, al naturii – planul interior, al eului liric. Alteori, apar opoziţii: plan real – plan imaginar; trecut – prezent, obiectiv - subiectiv.

Poezie lirică (gr. poiesis = creaţie) se defineşte, de obicei prin opoziţie cu proza. Textul poetic respectă o serie de convenţii compoziţionale – versul, ritmul, metrul, rima, muzicalitatea. Mesajul este transmis prin vocea eului liric. Dincolo de formă, lirismul este generat şi de subiectivitate, afectivitate, evocarea stărilor interioare. Acest lucru este evident mai ales în poezia modernă, care renunţă parţial la clişeele de prozodie.

Polisemia reprezintă capacitatea celor mai multe cuvinte de a avea mai multe sensuri.

Postmodernismul se evidenţiază prin forme deschise, livresc, ludic, parafrază şi intertextualitate, demitologizarea temelor şi motivelor, tehnica aglomerării, fiind un discurs al ironiei, autobiografic, oral şi

prozaizant. Limbajul este simplu, aproape familiar şi cotidian, incluzându-se în poezii elemente ale mitologiei contemporane: oraşul, bulevardele, blocurile, mijloacele de transport în comun.

Povestirea (sl. povesti = a povesti) este naraţiunea puternic subiectivizată, limitată la o singură întâmplare, relatată, de cele mai multe ori, la persoana I; naratorul este eroul întâmplării, participant sau martor al ei.Alte caracteristici ale povestirii:

- relaţia dintre povestitor şi ascultător este explicită;- naratorul este implicat afectiv în evenimentele relatate;- are pronunţat caracter oral;- presupune un anumit ceremonial al adresării, prin captarea atenţiei, păstarea interesului şi

instituirea unei atmosfere tipice;- acţiunea este anterioară spunerii ei, distingându-se două axe temporale: timpul povestit (al

evenimentelor) şi timpul povestirii (când se relatează evenimentele);- folosirea evocării, plasarea acţiunii într-un plan al trecutului, fabulos;- are un caracter exemplar şi transmite un mesaj etic.

O variantă a povestirii este povestirea în ramă, care presupune inserarea mai multor povestiri independente într-o povestire cadru. Procedeul este cunoscut şi sub denumirea povestire în povestire.

Prolepsa este un procedeu narativ ce constă în ruperea de ritm în relatarea întâmplărilor. Marchează o neconcordanţă între timpul real a desfăşurării evenimentelor şi timpul povestirii. Analepsa reprezintă o retrospectivă, o întoarcere, prolepsa presupune o anticipare.

Prozodie (gr. prosodia = intonare, accentuare)Prin prozodie se înţelege tot ceea ce ţine de convenţiile versificaţiei: rimă, ritm, măsură, vers, strofe. Este disciplina care studiază unităţile ritmice ale versurilor. Unitatea de bază a prozodiei este versul (lat. versus = rând, şir). Versul poate fi tradiţional (cu rimă şi ritm), alb (cu ritm, dar fără rimă) sau liber (fără ritm şi rimă, cu măsură inegală). Măsura desemnează numărul de silabe dintr-un vers.Strofa este o succesiune de versuri ce exprimă o idee poetică unitară. Cel mai frecvent tip de strofă este catrenul (strofa de patru versuri).Rima este identitatea sonoră a ultimelor silabe din vers. Poate fi împerecheată (aabb), încrucişată (abab), îmbrăţişată (abba), monorimă (aaa…), variată (versurile rimează fără nicio regulă).

Realismul este un curent literar-artistic manifestat pe plan european la mijlocul secolului al XIX-lea. Factorii istorici care au influenţat apariţia curentului sunt revoluţia industrială, consolidarea burgheziei şi dezvoltarea presei. Este influenţat de pozitivismul lui Auguste Comte şi de dezvoltarea ştiinţelor naturii. Manifestul literar al realismului este Prefaţa la Comedia umană a lui Balzac (1842), care propunea ca literatura să fie o oglindă a moravurilor sociale. Alte trăsături şi principii estetice:- reflectarea veridică, obiectivă a realităţii, a societăţii contemporane,- impersonalitatea, precizia, sobietatea, obiectivitatea;- observaţia şi descrierile minuţioase, preferinţa pentru detaliu şi amănunt semnificativ;- determinarea socială, valoarea documentativă;- lipsa de idealizare şi reflectarea critică a societăţii;- promovarea conceptului de mimesis;- prezentarea unor întâmplări credibile, verosimile;- personajele tipice, exponenţiale în situaţii tipice;- analiza psihologică;Reprezentanţi în literatura universală: Balzac, Stendhal, Flaubert, Dostoievski, Cehov, Tolstoi, Gogol, Ibsen, Duckens.

Reprezentanţi în literatura română: Nicolae Filimon, I. L. Caragiale, Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, G. Călinescu.

Registrele stilistice reprezintă forme particulare de utilizare a limbii, datorate factorilor socio-lingvistici şi culturali. Din perspectivă diacronică (a evoluţiei limbii), se diferenţiază registrul arhaic şi registrul neologic.Din perspectivă sincronică, se înregistrează variantele geografice (teritoriale) şi variantele socio-profesionale.Registrul arhaic – arhaismele sunt trăsăturile lingvistice mai vechi în raport cu limba literară de azi. Registrul neologic – neologismele sunt cuvinte apărute recent în limbă. Registrul cult constituie forma îngrijită a limbii; utilizează un vocabular bogat şi nuanţat, fraze complexe. Include limbajul standard care este aspectul cel mai unitar al unei limbi date, obţinut prin respectarea normelor de scriere şi pronunţare, gramaticale, lexicale şi stilistice.Registrul popular nu se supune tuturor normelor gramaticale; se caracterizează prin oralitate, spontaneitate, are un vocabular relativ redus, structură sintactică simplă. Cea mai uzuală formă a sa este registrul familiar, caracterizat prin naturaleţe, degajarea exprimării, exprimări regionale, încărcătură emoţională, utilizarea exclamaţiilor, a interjecţiilor, a diminutivelor.Registrul regional – regionalismele sunt trăsăturile specifice graiului dintr-o anumită zonă.

Argoul se defineşte ca un limbaj codificat înţeles numai de cei iniţiaţi, format din cuvinte uzuale, dar folosite cu înţelesuri nebănuite, fără legătură cu sensul lor de bază; este utilizat de grupuri sociale relativ închise; întrebuinţează un lexic specializat şi structuri sintactice specifice prin care i se asigură caracterul încifrat. (ex: limbajul hoţilor, al elevilor, militari în tremen)Jargonul desemnează utilizarea unor termeni din alte limbi, de cele mai multe ori incorect sau inutil.

Relaţia dintre ideea poetică şi mijloacele artisticeOpera literară este o îmbinare armonioasă a conţinutului şi a formei. Autorul doreşte să transmită un mesaj, o idee (ce spune?) prin intermediul mijloacelor artistice, a figurilor de stil (cum spune?). Conţinutul se identifică atât cu lumea reprezentată în operă, cât şi cu viziunea artistică, ideile, sentimentele artistului. Când se analizează conţinutul operei, se desprind semnificaţiile ei.Forma reprezintă structura operei (capitole, părţi, strofe, tablouri), tehnicile de construcţie (planuri, simetrie, opoziţie), limbajul artistic şi mijloacele de realizare a expresivităţii poetice (figuri de stil, imagini artistice). Conţinutul şi forma constituie cele două dimensiuni ce alcătuiesc unitatea indisolubilă a operei de artă şi care generează sensul unitar al textului.

Repetiţia (lat. repetitio) este o figură de stil care constă în folosirea repetată a aceluiaşi cuvânt sau a mai multor cuvinte, cu scopul de a sublinia o idee, o emoţie.

Replica (lat. replicatio = a îndoi, a întoarce replica) este unitatea de bază a dialogului dramatic.

Rezumatul (lat. resumere = a relua) este versiunea prescurtată, condensată a textului original. Rezumatul trebuie să respecte ordinea întâmplărilor, prezentând o imagine redusă, dar fidelă a acestuia. Nu conţine interpretări sau comentarii personale şi nici pasaje din textul original.Etapele alcătuirii unui rezumat:

- lectura textului;- stabilirea ideilor principale şi secundare;- transformarea vorbirii directe în vorbire indirectă;- redactarea.

Romantismul este un curent literar şi artistic din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Apariţia curentului este influenţată de revoluţiile burghezo-democratice şi de lupta pentru independenţă şi libertate naţională, dar şi de filozofia idealistă germană (Hegel, Schopenhauer).Manifestul literar al romantismului este Prefaţa la drama Cromwell a lui Victor Hugo (1827), în care se afirma abandonarea oricăror regului şi modele.Alte trăsături şi principii estetice:- primatul imaginaţiei şi al fanteziei creatoare;- subiectivitatea, expansiunea eului individual;- respingerea regulilor, libertatea de creaţie;- fascinaţia misterului şi a excepţionalului;- preferinţa pentru antiteză şi hiperbolă;- prezentarea culorii locale, interesul pentru mituri, folclor;- cultivarea trecutului istoric;- preferinţa pentru natură şi spaţii exotice;- cultivarea emoţiei şi a sentimentului;- amestecul genurilor şi al speciilor;- evadarea din realitate în fantezie, vis, trecut istoric sau spaţii exotice;- personajele excepţionale în împrejurări excepţionale;- stilul metaforic;- lărgirea şi îmbogăţirea limbii literare prin utilizarea limbajului popular, arhaic;Reprezentanţi în literatura universală: V. Hugo, Lamartine, A. de Vigny, H. Heine, Shelley, Puşkin, Letmontov, Novalis, Bayron, Keats, W. Scott, E. A. Poe.Reprezentanţi în literatura română: Costache Negruzzi, Grigore Alexandrescu, Mihai Eminescu.

Romanul este specia genului epic de mare întindere, dezvoltând mai multe conflicte, având un număr mare de personaje şi o acţiune amplă, în planuri narative diferite, desfăşurate în perioade variabile de timp.

Romanul modern- conţinutul se axează pe redarea lumii personajului (spaţiul exterior - satul, oraşul în care

tradiţiile sunt devalorizate ori spaţiul interior – al frământărilor, îndoielilor);- personajele sunt complexe, individualizate;- cronologia este anulată, evenimentele urmează timpul interior;- perspectiva narativă este subiectivă, discursul fiind redat la persoana I, de obicei naratorul

identificându-se cu personajul.Romanul tradiţional

- conţinutul actualizează o lume patriarhală, cu valenţe autohtone (satul este văzut ca spaţiu conservator ale esenţelor; istoria, războiul sunt surprinse sub aspectul exemplarităţii; iubirea este idilică);

- personajele sunt clar conturate;- acţiunea se caracterizează prin cronologie lineară;- structura este echilibrată, armonioasă, simetrică;- perspectiva narativă este obiectivă, cu scopul creării iluziei realităţii, accentul fiind pus pe

fapte, evenimente;- naratorul este omniscient şi omniprezent, narând la persoana a III –a.Datorită acestor caracteristici, romanul tradiţional este obiectiv.

Semnele de punctuaţie constituie un sistem de semne grafice convenţionale care marchează segmentarea textului în unităţi sintactice şi reglementează intonaţia şi pauzele.

Două puncte marchează o comunicare directă, reproducerea unui citat, o enumeraţie, o explicaţie sau o concluzie;Punctul marchează încheierea propoziţiei;Puncte de suspensie marchează întreruperea intenţionată a discursului, sugerând că emoţia lirică este atât de mare încât nu poate fie exprimată sau implicând un moment de reflecţie.Virgula redă o pauză scurtă în vorbire şi are următoarele funcţii:

- delimitează unităţi sintactice coordonate, enumeraţii- marchează lipsa unui verb predicativ, copulativ, auxiliar- izolează interjecţii, vocative- izolează atribute şi atributive, apoziţii şi propoziţii apozitive- izolează diferite tipuri de circumstanţiale- izolează propoziţii intercalate.

Scrierea cu literă mică sau mare este reglementată de norme precise. În poezie însă, din motive estetice, există situaţii în care aceste reguli sunt ignorate. Cele mai frecvente situaţii sunt:

- scrierea cu literă mare a unui cuvânt care de obicei se scrie cu literă mică, din dorinţa de a-i evidenţia semnificaţia

- scrierea cu literă mică la început de vers, mai ales în poeziile moderne, pentru a da impresia de spontaneitate sau pentru a continua o idee din versul precedent.

Secvenţa este o parte a subiectului cu înţeles de sine stătător; desemnează o succesiune de scene sau imagini care alcătuiesc un episod. Secvenţa narativă se constituie dintr-o serie de evenimente ordonate într-un anumit mod şi care alcătuiesc un tot unitar.Între secvenţe sunt posibile trei tipuri fundamentale de relaţii:

- logice (cauză-efect); - temporale (succesiunea în timp):- spaţiale (plasarea în spaţiu a acţiunii).

Acţiunea operei literare poate fi unică, liniară sau pot exista mai multe planuri narative paralele. Secvenţele se pot combina după trei modele:

- înlănţuire – reprezintă prezentarea secvenţelor narative în suită, în succesiune; succesiune de secvenţe care urmează una după alta.;

- alternanţă – presupune trecerea de la un plan al naraţiunii la altul; prezentarea în paralel a două intrigi;

- intercalare – noua secvenţă începe înainte ca prima să se fi terminat.Secvenţa poetică (lat. sequentia = următor) este o succesiune de două sau mai multe versuri care formează o imagine poetică şi au un înţeles unitar.

Sensul conotativ este sensul figurat, secundar, derivat al cuvântului.Sensul denotativ este sensul propriu sau de bază al cuvântului.

Sentimentul dominant al unui text reuneşte atmosfera, starea, mesajul pe care doreşte să le transmită poetul. Fiecare poezie se particularizează printr-o anume stare emoţională şi urmăreşte să transmită un anumit mesaj. Aşadar, întregul text e construit astfel încât eul liric să-şi comunice cât mai expresiv concepţiile. Sentimentul dominant se poate identifica uşor pornind de la tema poeziei şi făcând referiri la ideea centrală.

Simbolismul (fr. symbolisme, gr. symbolon = semn de recunoaştere) este un curent literar-artistic constituit în Franţa la sfîrşitul sec. al XIX-lea, ca o reacţie la estetica pozitivistă a parnasianismului şi a naturalismului. Denumirea curentului a fost impusă de Jean Moréas, în manifestul Le Symbolisme,

publicat în revista Le Figaro, la 18 septembrie 1886. Unul dintre cei mai cunoscuţi predecesori ai simbolismului a fost Charles Baudelaire. Principalele caracteristici ale acestui curent literar sunt:

- folosirea simbolului pentru a sugera corespondenţele între diferite elemente ale universului, legăturile ascunse dintre lucruri;

- cultivarea sugestiei pentru a exprima stări inefabile, vagi, confuze; - principiul corespondenţelor între senzaţii, ilustrat prin sinestezie;- preferinţa pentru imagini vagi, fluide, fără contur;- utilizarea unor teme şi motive specifice: singurătatea, spleenul, tristeţea, angoasa, iubirea ca

motiv de reverie şi nevroză, natura ca loc al corespondenţelor, oraşul de provincie tentacular, culorile şi pietrele preţioase, ţinuturile exotice;

- primatul muzicalităţii versurilor obţinută prin eufonii, repetiţii şi refrene;- cultivarea versului liber, prin care poezia se eliberează de orice constrângere impusă de prozodie.

Simbolul literar este figura de stil prin care se exprimă o idee abstractă cu ajutorul unei imagini concrete, pe baza unei legături (a unei analogii). În literatură el este expresia eului poetic, mai ales în poezia modernă, simbolistă. Prin intermediul simbolului, eul liric sugerează stări afective, onirice, inefabile sau un mesaj profund. Ex. vulturul, luceafărul, floarea, lacrima

Simetria este proprietatea unui ansamblu de a fi alcătuit din elemente reciproc corespondente; armonie între părţile unui text; distribuţie egală, regulată, armonioasă a elementelor operei literare. Construcţia operei literare se poate realiza prin structuri antitetice, ciclice, simetrice sau asimetrice.

Sinonimul contextual este un termen care, în textul respectiv, poate înlocui termenul dat. Sinonimul contextual are valoare stilistică şi poate fi stabilit doar prin raportare la context.

Spaţiul, toposul, constituie mediul în care acţionează personajele, însumează totalitatea locurilor în care se desfăşoară acţiunea. Poate fi un spaţiu real sau unul mitic, imaginar, fantastic, exterior/ interior, urban/ rural, privat/ public.

Stilul direct (lat stilus= unealtă de scris) reproduce cuvintele unui personaj. Replica este precedată de două puncte, ghilimele, linie de dilaog şi/ sau un verb dicendi (a spune, a vorbi, a zice, a întreba). Se conservă intonaţia cu care a fost pronunţată replica, prin semnele de punctuaţie.

Stilul indirect reprezintă o transpunere a celui direct; reproduce un enunţ rostit de o persoană reală sau de un personaj ficţional într-un timp anterior momentului în care este relatat. În text apare un verb de declaraţie (verb dicendi) sau de percepţie. Propoziţiile sunt subordonate, fiind introduse prin conjuncţii subordonatoare, iar vorbirea trece de la persoana I la persoana a III –a.

Stilul indirect liber constă în combinarea mărcilor vorbirii directe cu cele ale vorbirii indirecte. În literatură marchează trecerea de la discursul naratorului la cel al personajelor. Se caracterizează prin transpunerea enunţului de la persoana I la persoana a III –a ca în vorbirea indirectă, dar păstrează mărci lexicale afective şi de intonaţie specifice vorbirii directe. Sunt eliminate verbele regente de declaraţie şi conjuncţiile subordonatoare specifice stilului indirect, cât şi mărcile reproducerii discursului: linia de dialog, semnele citării, specifice stilului direct.Stilul indirect liber este frecvent folosit în literatura artistică deoarece cu ajutorul lui sunt reproduse gândurile personajelor, mai ales în monologuri interioare.

Subiectul (lat. subjectus = ceea ce este de spus) este succesiunea de evenimente generate de un conflict, la care participă personaje.

Teatrul modern renunţă la convenţiile genului şi la distincţiile dintre specii. Cultivă în special teatrul-parabolă şi teatrul absurdului, manifestă preferinţă pentru alăturarea comicului şi a tragicului, pentru inserţia liricului, revalorifică miturile, încalcă succesiunea temporală a evenimentelor. Lipseşte conflictul, mesajul fiind exprimat prin personajul-idee, cu o viaţă interioară complicată, care îşi pune probleme morale sau existenţiale.

Tema (gr. thema = subiect) reprezintă aspectul fundamental de viaţă pe baza căruia este construită opera literară; despre ce e vorba în text.

Textul este unitatea fundamentală a comunicării lingvistice; este alcătuit dintr-o succesiune de enunţuri (propoziţii sau fraze) care transmit un mesaj unitar.

Textul nonliterar are un caracter nonficţional, este bazat pe aspecte adevărate, concrete ale realităţii şi urmăreşte, de obicei, transmiterea unor informaţii. Are scop utilitar sau informativ, este concis, clar. Comunicarea este tranzitivă. Limbajul este denotativ, pot fi prezenţi anumiţi termeni specializaţi. Autorul este obiectiv şi impersonal.

Textul literar este o transfigurare a realului, fiind rodul imaginaţiei scriitorului, are scop estetic, produce emoţii sau sensibilizează cititorul. Din punct de vedere tematic, prezintă valori general-umane, ilustrate prin teme şi motive literare (de exemplu: iubirea, natura, războiul, dreptatea/ dorul, buzele, luna, suferinţa). Comunicarea este reflexivă; autorul comunică şi se comunică. Limbajul este conotativ, foloseşte valenţele expresive ale cuvântului, se caracterizează prin plasticitate, ambiguitate, sugestie, reflexivitate

Timpul (lat. tempus = timp) poate fi prezent sau istoric, mitic. Există un timp al istoriei sau al ficţiunii (momentul în care se desfăşoară întâmplările, timpul povestit) şi un timp al discursului sau al povestirii (momentul în care sunt relatate întâmplările, timpul narării unui eveniment).

Timpurile verbale îndeplinesc în poezie o funcţie stilistică, exprimând anumite nuanţe de sens.

Prezentul exprimă o acţiune actuală, simultană cu momentul vorbirii. Se mai numeşte prezentul etern sau gnomic.Este forma verbala care dezvoltă registrul semantic cel mai bogat, acoperind funcţional toate cele trei perspective temporale: trecut, prezent, viitor sau dezvoltând un sens pantemporal. 1.prezentul narativ- propune o perspectivă sincronică, în care timpul narării şi timpul evenimentelor narate se suprapun; timpul lecturării intră şi el în rezonanţă cu acest timp integrator, generând o temporalitate coincidentă, în care scriitorul aduce timpul naraţiunii în timpul cititorului.- caracteristic naraţiunii în simultaneitate, prezentul narativ dinamizează acţiunea, induce lectorului sentimentul participării directe la evenimentele istorisite, creând iluzia ca acestea sunt relatate pe măsura ce se desfăşoară;2. prezentul istoric/dramatic - anulează opoziţia categorială prezent - trecut prin actualizarea unor evenimente anterioare în prezentul naratorului şi, implicit, al lectorului; 3. prezentul etern/atemporal - mijloc al potenţării retorice, prin care timpul naraţiunii, timpul enunţării şi al receptării se înscriu într-un continuum temporal, fără început şi fără sfârşit, perceput din perspectiva cosmică sau metafizică;4. prezentul gnomic/ pantemporal – are ca efect stilistic suspendarea opoziţiilor temporale, conferind enunţurilor o valoare omnitemporală şi un grad mare de generalitate;- este specific enunţurilor sentenţioase autonome (proverbe, zicători, maxime), meditaţiile filozofice, cugetările diverse asupra condiţiei umane, asupra raportului om-lume, om-divinitate, fiinţă creatoare – creaţie.

5. prezentul iterativ– reliefează caracterul repetabil al ciclurilor cosmice sau existenţiale, al unor acţiuni etc;- este exprimat prin verbe cu sens iterativ sau prin verbe care primesc un asemenea conţinut semantic in contextul stilistic;- valoarea stilistică iterativă rezidă în figurarea existenţei ca succesiune de situaţii repetabile, de ciclu închis, de automatisme cotidiene, de acţiuni repetitive.

Perfectul simplu narează un fapt trecut, încheiat cu puţin înainte de momentul vorbirii.Puţin frecvent în limba literară comună, este, în stilul beletristic, un al doilea timp al narativităţii - perfectul simplu narativ exprimă o durată absolută, de mare concentrare epică, situând prim planul evenimentelor/ al momentelor relatate, al stărilor enunţate într-un trecut recent, apropiat de timpul narării;– funcţia dinamică specifică perfectului simplu conferă vivacitatea imaginilor descriptive, organizând elementele intr-o succesiune alertă; descrierea de acest tip are caracter livresc.

Perfectul compus evocă un fapt trecut, încheiat înainte de momentul vorbirii.Convertit in timp narativ, prin caracterul perfectiv al temporalităţii sale, fixează într-o perspectivă de anterioritate ireversibilă încheierea implacabilă a unor procese situate în succesivitate. Perfectul compus înscrie evenimentele narate, procesele, stările sau experienţele lirice într-o durată trecută închisă, într-un interval de timp anterior timpului enunţării;Funcţia stilistică principală este aceea de a crea un decupaj în fluxul duratei, delimitând o secvenţă de temporalitate situată în anterioritatea imediată a prezentului sau, dimpotrivă, într-un trecut foarte îndepărtat, cum este cel al basmului.

Imperfectul exprimă o acţiune trecută, dar neîncheiată în momentul vorbirii.Valoarea stilistică a imperfectului îl indică drept timpul propriu literaturii de amintiri, adică al aceleia care înfăţişează o succesiune de evenimente ale trecutului. 1. imperfectul narativ / evocativ operează o dublă deschidere temporală: timpul naraţiunii este prelungit spre timpul istorisirii şi spre cel al lecturării, iar prezentul scriitorului şi al cititorului se deschide spre referentul temporal trecut, spre contemporaneitatea evenimentelor şi a eroilor;- are o funcţie dinamic - evocativă: proiectează un eveniment, un proces sau o stare într-o durată nedeterminată şi instituie o perspectivă subiectivă, un punct de vedete al naratorului/al personajului/al eului liric;2. imperfectul descriptiv actualizează în imagini plastice o realitate trecută, situând-o într-o durată indeterminată;- accentuează viziunea auctoriala subiectivă şi, în acelaşi timp. imprimă reprezentării actualizatoare o perspectiva progresivă;- funcţia descriptiv – evocativă se realizează prin aspectul imperfectiv al verbului care conferă descrierii (lirice sau inserate in textul narativ) un caracter dinamic, în opoziţie cu decupajul static determinat de utilizarea prezentului (R Zafiu).

Mai mult ca perfectul- stabileşte cadrul temporal, limita de la care urmează a se desfăşura episodul respectiv; aceasta necontenită raportare la evenimente anterioare realizează ceea ce s-ar putea numi stilul naraţiunii, adică acel mod de prezentare a faptelor care pune viu în lumină succesiunea lor, legătura lor după ordinea temporală (T. Vianu)

- ca strategie discursivă este utilizat cu precădere în proza tradiţională, marcând succesiunea cronologică a evenimentelor, organizate pe două planuri: un plan secund, al anteriorităţii (dominat de mai-mult-ca-perfectul verbelor) şi un prim-plan al actualităţii (acţiunea propriu-zisă relatată cu ajutorul verbelor la perfectul simplu/ compus, ori la prezentul narativ).

Viitorul prezintă o acţiune care se va petrece după momentul vorbirii.– în literatură el poate totuşi deveni un timp al reprezentării unei lumi posibile de tipul visului sau al viziunii, care reduce diferenţa dintre categoriile real şi ireal. (R. Zafiu)- viitorul cu funcţie narativă este o deviere expresivă convenţionalizată, având ca punct de referinţă prezentul enunţării pe care îl prelungeşte într-o durată imaginară, progresia în ireal nu are o limită, poate conduce spre infinit;- rolul stilistic principal este crearea unei perspective vizionare, reprezentarea unui plan interior al reveriei sau al dorinţei, al anticipării profetice ori al presimţirilor neliniştite.

Titlul are o valoare sugestivă şi anticipativă. El anunţă tema poeziei, ideea principală şi introduce cititorul în atmosfera particulară a textului; este un parg stilistic; deschide universul de interpretare. Cuvintele care îl alcătuiesc au valoare morfologică şi stilistică (părţi de vorbire, motive literare, figuri de stil). Relaţia cu textul este conturată şi evidenţiată de repetiţia titlului sau de prezenţa altor cuvinte din câmpul semantic.

Tradiţionalismul, incluzându-şi definiţia în propriul nume, apără şi preţuieşte tradiţia şi valorile trecutului, ameninţate de degradare. Cele mai importante dintre acestea sunt folclorul, istoria, natura, religia. Se opune modernismului, pe care îl consideră un pericol pentru conservarea specificului naţional. La nivel formal, tradiţionalismul cultivă formele convenţionale ale prozodiei.

Tragedia este o specie a genului dramatic în care sunt prezentate personaje puternice, angajate în luptă cu un destin potrivnic sau cu propriile sentimente, conflictul soluţionându-se cu înfrângerea sau moartea eroului.

Tragicul este o categorie estetică ce presupune prezentarea unei suferinţe omeneşti îndurate cu măreţie. În tragedia antică, această suferinţă avea o semnificaţie iniţiatică şi purificatoare, iar prin intermediul ei, eroul tragic regăsea, fie chiar cu preţul propriei vieţi, dreptatea, onoarea. În literatura modernă, suferinţa tragică rezultă din absurditatea destinului omenesc şi din neputinţa omului de a găsi soluţia problemelor existenţiale.

Verosimilul (lat. verosimilis = asemănător adevărului) desemnează ceea ce poate fi crezut, conform cu realitatea, ceva ce se poate întâmpla. Constituie transfigurarea realităţii în imagini plauzibile, credibile, posibile.

Viziunea artistică (lat. visio/ germ. Weltanschanung = vedere, imagine, viziune) este concepţia despre lume a unui autor, reflectată artistic. Transfigurând realitatea în realitate estetică, scriitorii transmit diferite viziuni asupra lumii. În funcţie de categoriile estetice, pot fi viziuni: tragice, comice, fantastice. În funcţie de curentul literar, pot fi viziuni: clasice, romantice, realiste, naturaliste. Fiecare scriitor are o viziune artistică personală, autori diferiţi au viziuni diferite asupra aceleiaşi teme. De exemplu, iubirea este privită diferit în poeziile lui Mihai Eminescu, George Bacovia, Tudor Arghezi sau Lucian Blaga.