- 46 -

CAPITOLUL 2. LIMBAJUL JURIDIC COMUNITAR ŞI TERMINOLOGIA ACESTUIA

Pentru analiza şi descrierea fenomenelor studiate în acest capitol au

fost folosite următoarele metode: metoda contrastivă, metoda grafică, metoda clasificării, metoda inductivă şi metoda deductivă. 2.1. Sistemul juridic comunitar: organizare, instrumente, destinatari Dreptul se constituie grosso modo din trei surse: legea, practica judiciară (jurisprudenţa) şi tradiţia (cutuma). Fiecare societate îşi organizează sistemul juridic în funcţie de concepţia pe care o are asupra dreptăţii şi de structura sociopolitică pe care o adoptă. Pe de altă parte, evoluţia considerabilă a colaborării internaţionale face posibilă şi necesară apropierea şi influenţa reciprocă a sistemelor de drept. Astfel, armonizarea până la unificare a sistemelor de drept din statele membre ale Comunităţii Europene, a avut drept rezultat apariţia unui sistem propriu de drept, numit Drept comunitar sau Dreptul Uniunii Europene. Dreptul comunitar este o formă a dreptului internaţional (ramură a sistemului juridic romano-german, care reglementează relaţiile între state, între organizaţiile internaţionale fondate de acestea din urmă şi între alţi subiecţi de drept internaţional) şi se caracterizează prin faptul că ţările membre ale UE îşi limitează în mod conştient unele drepturi, delegând unele plenipotenţe organelor supranaţionale29.

Istoria UE [116], aşa cum rezultă din raportul general asupra activităţilor Uniunii Europene, se bazeaza pe cronologia celor mai importante realizări ale Uniunii şi a instituţiilor sale: de la declaraţia lui R. Schuman, în 1950, până la primele valuri de aderare din anii '70 şi '80; de la instituirea Pieţei Unice, în 1993, până la lansarea monedei euro la 1 ianuarie 1999 şi deschiderea negocierilor de aderare cu ţările Europei Centrale şi de Est.

Prezentând produsul unui proces îndelungat de cooperare şi integrare iniţiat în 1951 de către şase state europene (Belgia, Germania de Vest, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda), după şase valuri de aderări (1973 – Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie; 1981 – Grecia; 1986 – Spania şi Portugalia; 1995 – Austria, Finlanda şi Suedia; 2004 – Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria; 2007 – România şi Bulgaria), UE înglobează actualmente 27 state

29 Dreptul comunitar este un drept supranaţional în care actele normative edictate de UE, deseori, au o forţă juridică mai mare decât actele legislative naţionale.

- 47 -

membre şi se pregăteste pentru cea de a şaptea extindere paşnică către noi membri (Figura A2.1).

Instituţiile UE (Anexa 3) au fost create pentru a realiza "o uniune cât mai strânsă între popoarele europene" [ibidem]. Pe masură ce competenţele Uniunii s-au extins, instituţiile acesteia au căpătat amploare şi au devenit mai numeroase.

În cadrul UE există 35 de capitole de negociere (Anexa 4). Un capitol de negociere se referă la un anumit domeniu din Legislaţia europeană. Fiecare ţară candidată trebuie să discute cu UE toate aceste capitole ale acquis-ului comunitar, care cuprinde ansamblul normelor juridice privind cele mai diverse domenii ale vieţii economice, politice şi sociale. Prin negocieri se urmăreşte ca legislaţia din ţara candidată să fie armonizată cu cea europeană, adică ca fiecare cetăţean al ţării candidate să aibă aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi cei din UE. Un capitol este "provizoriu închis" după ce se ajunge la un acord comun asupra condiţiilor în care ţara candidată o să adere la UE. În momentul în care toate cele 35 de capitole sunt închise, se consideră că ţara candidată a adoptat în totalitate acquis-ul comunitar şi că dispune de instituţiile necesare pentru aplicarea lui, condiţii obligatorii pentru aderarea la UE.

Pentru realizarea ordinii juridice comunitare, acquis-ul comunitar conţine un şir de instrumente juridice exprimate sub formă de texte oficiale, cum ar fi:

tratatele Comunităţilor Europene (tratate fondatoare, de aderare, de modificare etc.);

legislaţia adoptată de instituţiile UE pentru punerea în practică a prevederilor tratatelor (regulamente, directive, decizii, opinii şi recomandări);

jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene; declaraţiile şi rezoluţiile adoptate în cadrul UE; acţiuni comune, poziţii comune, convenţii semnate, rezoluţii,

declaraţii şi alte acte adoptate în cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună, precum şi în cel al cooperării în domeniul Justiţiei şi al Afacerilor Interne;

acordurile internaţionale la care CE este parte, precum şi cele încheiate între statele membre ale UE cu referire la activitatea acesteia. Caracterul supranaţional al dreptului comunitar nu presupune

înlocuirea sistemului juridic naţional al statelor membre, ci doar armonizarea lui cu conţinutul, principiile şi politicile comunitare. Având în vedere divizarea clasică a sistemelor juridice în sistemul juridic romano-german, sistemul juridic anglo-saxon (Common law) şi sistemul juridic

- 48 -

religios (dreptul islamic şi iudeic), este oportun să trecem în revistă sistemul juridic al fiecărui stat membru al UE (Figura A5.1).

Sistemul juridic romano-german, fondat pe Dreptul roman şi având drept sursă principală legea (actul normativ) – coduri, constituţie etc., este aplicat în 23 de state membre ale UE: Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Polonia, Portugalia, România, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria şi Ţările de Jos (Olanda). Sistemul juridic anglo-saxon, având drept sursă principală precedentul, care acordă judecăţii o libertate enormă în examinarea cazului, este aplicat în 2 state membre ale UE: Irlanda şi Marea Britanie. În două state membre ale UE, Cipru şi Malta, este aplicat sistemul juridic mixt: romano-germanic şi anglo-saxon. Sistemul juridic religios, bazat pe monumentele sacre, nu este aplicat în statele UE.

Republica Moldova şi Federaţia Rusă30, care nu sunt membre ale UE, dar care fac parte din 47 de state membre ale Consiliului Europei, începând cu 13.07.1995 şi respectiv 28.02.1996 (Anexa 6), se plasează în rândul ţărilor cu sistem juridic romano-german. Interesul de care dăm dovadă aici pentru sistemele juridice aplicate în UE este condiţionat de preocuparea noastră pentru limbajul juridic comunitar din perspectiva posibilităţilor armonizării acestuia. În această ordine de idei, considerăm că aplicarea mai multor sisteme juridice în UE nu constituie un impediment pentru uniformizarea, cel puţin parţială, a vocabularului juridic. Fără îndoială, această unificare rămâne o problemă de perspectivă, armonizarea drepturilor naţionale nefiind încă terminată şi va continua atâta timp cât ţările vor candida la aderare. Luând în considerare lista „altor state europene” [ibidem] (douăzeci la număr), procesul de aderare, început în 1951, va fi unul de lungă durată, care va necesita armonizarea neîntreruptă a vocabularului juridic comunitar pentru cel puţin următorii cincizeci de ani. Cu toate acestea, oricât de mare ar fi tendinţa spre unificare, oricum vor rămâne în fiecare limbă propriile înţelesuri ale unuia şi aceluiaşi termen31.

30 Ne interesăm de sistemul juridic al Federaţiei Ruse din perspectiva traducerii termenilor comunitari în limba rusă. 31 De exemplu, jurisprudence în franceză şi jurisprudenţă în română înseamnă practica judiciară (=totalitatea hotărârilor judecătoreşti), iar jurisprudence în engleză şi юриспруденция în rusă înseamnă teoria generală a statului şi dreptului, filosofia dreptului. Pentru traducerea acestor termeni, se cere, de asemenea, o atenţie sporită: termenul francez jurisprudence se va traduce în română jurisprudenţă, în engleză the decisions of the Courts, iar în rusă судебные решения.

- 49 -

2.1.1. Textul juridic comunitar ca instrument de bază al dreptului comunitar

Structura acquis-ului comunitar ne permite să afirmăm că textele respective, exprimând conţinutul şi principiile sistemului juridic în cauză, reprezintă sursa şi baza terminologiei comunitare. Termenul dobândeşte o semnificaţie doar la nivelul exprimării dreptului, adică în text. În opinia lui J.-Cl. Gémar, textul juridic posedă trei particularităţi care îl desting de alte tipuri de texte şi anume: „este normativ, dispune de un stil propriu şi de un vocabular specific” (trad. n.) [117, p. 166]. În acest context, este binevenit să explicăm noţiunea de normă juridică, definită ca: „regulă de conduită cu caracter general şi impersonal (se adresează în general tuturor cetăţenilor) stabilită de organele de stat competente prin lege sau alte acte normative. Normele juridice au caracter obligatoriu şi, în caz de nerespectare, sunt impuse prin forţa de constrângere a statului. (...) Structural, de regulă, norma juridică are trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. (...) Respectarea normelor este o necesitate socială, care face posibilă convieţuirea şi cooperarea între membrii societăţii” [118, p. 432]. Din definiţie reiese că formulele sau prescripţiile („regulă”) din textul juridic sunt imperative, deontice („au caracter obligatoriu”) pentru toată societatea („se adresează în general tuturor cetăţenilor”) şi contribuie la buna desfăşurare a relaţiilor interumane („convieţuirea şi cooperarea”). Prin urmare, textul normei juridice trebuie să fie precis, clar şi se ţină cont de toţi subiecţii legii32.

În opinia noastră, exprimarea „forţei” juridice prin mijloace lingvistice devine posibilă doar prin stil şi elemente lexicale specifice. Legiuitorul fixează regula, care este ulterior exprimată prin lege şi/sau alte acte juridice sub formă de text. Adică, constatăm primatul regulii care ulterior îşi găseşte materializarea lingvistică. Prin urmare, regula este acel concept primar (materie primă), căreia i se atribuie o denumire concretă (termen) şi care întreţine raporturi cu alte noţiuni juridice învecinate (termeni) din cadrul aceluiaşi sistem33. Legiuitorul modern are la dispoziţie ansamblul de termeni, definiţii, categorii, concepte şi instituţii juridice pentru a elabora legea (textul). Cu ajutorul acestor instrumente ale gândirii juridice regulile sunt transpuse în norme de drept. Noţiunile juridice sunt

32 M. Rocard, pe vremuri prim-ministru francez, într-o scrisoare adresată miniştrilor săi scria: „ (...) la production des normes juridiques peut revêtir des formes néfastes dont il convient de corriger les effets: (...) recours à un langage codé connu des seuls initiés, donnant à l’administration et à quelques spécialistes un monopole d’interprétation” [119, online]. 33 În acest context, vom cita expresia originală a lui J. Carbonnier care observă cu exactitate că „Au commencement était la règle” [120, p. 96].

- 50 -

instrumente fundamentale ale gândirii juridice prin care se efectuează generalizarea, sinteza şi abstractizarea, stabilindu-se astfel fiecare componentă, ca unitate de sine stătătoare a sistemului de drept, care are un corespondent în realitatea juridică.

Este evident că fiecare domeniu de activitate are un vocabular specific. Dreptul însă se deosebeşte de celelalte domenii prin faptul că foloseşte limba drept mijloc de expresie, textele constituind principalul său instrument şi obiect. De altfel, este de la sine înţeles că dreptul nu ar putea exista fără un mijloc de expresie34.

Aşa cum dreptul are finalităţi precise, la fel şi textul juridic are una sau mai multe intenţii clar determinate. Textul juridic este, înainte de toate, conceput în scopul constrângerii sau provocării anumitor comportamente, legea având ca principal obiectiv precizarea drepturilor şi obligaţiilor.

Textele juridice, foarte diverse în funcţie de tipul actului juridic şi emiţătorii acestuia, nu sunt uniforme35, deoarece legiuitorul edictează dreptul, judecătorii îl vorbesc, jurisconsulţii îl comentează, iar practicienii îl aplică. Stilul unei legi va deosebi de stilul une hotărâri judecătoreşti sau cel al unui regulament36. Redactarea adecvată a diverselor tipuri de texte este foarte importantă dacă dorim ca normele juridice să fie eficiente, ca hotărârile judecătoreşti să aibă exact acea valoare pe care o imprimă acestora judecătorii, ca intenţia părţilor la un act bilateral să fie exprimată în modul corespunzător. Din această perspectivă, textele juridice trebuie să fie coerente, redactate într-un stil impecabil cu utilizarea fără echivoc a terminologiei respective.

34 Y. Maley, jurist englez, explică raportul dintre drept si limbaj astfel: ”În orice societate legea este formulată, interpretată şi aplicată: există coduri, instanţe judecătoreşti şi legiuitori. Şi în cea mai mare parte, aceste procese juridice sunt realizate, în primul rând, prin limbă. Limba apare drept mijloc, proces şi produs în toate domeniile dreptului în care sunt create texte juridice orale sau scrise, în scopul reglementării conduitei sociale” (trad. n.) [121, p. 11]. 35 Luând în considerare diversitatea textelor juridice şi a emiţătorilor lor, Z. Ziembinski distinge „limbajul dreptului”, în care sunt formulate legile, şi „limbajul juridic”, în care juriştii vorbesc despre drept [122, p. 25]. Noi nu împărtăşim opinia dată, deoarece atât legiuitorul, cât şi judecătorul folosesc, în cadrul unui sistem de drept, aceleaşi concepte şi acelaşi vocabular. Diferenţa există doar din punct de vedere al formei de exprimare, modului de redactare a discursurilor lor, formulelor folosite (diferenţe stilistice), a destinatarului etc. Deşi, din perspectiva emiţătorului textului, putem vorbi de limbaj legislativ, limbaj judiciar, limbaj administrativ sau limbaj doctrinar, considerăm totuşi că totalitatea textelor juridice este realizată prin acelaşi limbaj, care poate fi numit atât limbaj al dreptului, cât şi limbaj juridic. 36 E. Nida scrie despre stilul textului juridic următorul lucru: “il va du plus pragmatique – le texte contractuel, par exemple – au plus esthétique, voire mystique” [123, p. 261]. J.-Cl.Gémar include în această categorie de texte actele juridice „chargés de symboles” [117, p. 166], cum ar fi, de exemplu, Declaraţia Drepturilor Omului şi a Cetăţeanului (1789), Codul lui Napoleon (1804) sau unele texte doctrinare a căror valoare literară este recunoscută.

- 51 -

Textul juridic se redactează după un model anumit, iar textele juridice comunitare (TJC) nu fac excepţie. De exemplu, toate directivele Parlamentului european şi ale Consiliului UE se compun din preambul, capitole şi articole. Astfel, în structura Directivei Parlamentului european şi a Consiliului 96/9/CE din 11 martie 1996 privind protecţia juridică a bazelor de date [124, p. 89-123], găsim partea introductivă (preambulul) conţinând denumirea actului juridic (Directiva Parlamentului european şi a Consiliului 96/9/CE din 11 martie 1996 privind protecţia juridică a bazelor de date); emitentul actului (Parlamentul european şi Consiliul UE); baza juridică cu referire la prevederile Legislaţiei europene în vigoare (având în vedere Tratatul de instituire a Comunităţii europene, în special art. 57 alin. (2), 66 şi 100a, având în vedere... (în engleză, having regard to..., în franceză, vu...) – în total patru acte juridice cu referirile respective; motivaţia adoptării actului – (1) întrucât bazele de date nu sunt în prezent suficient protejate în toate statele membre de către legislaţia în vigoare – în total 60 puncte, toate începând cu adverbul întrucât (în română), whereas (în engleză) sau locuţiunea adverbială considérant que... (în franceză); formula de exprimare a voinţei legiuitorului (adoptă prezenta directivă (în română), have adopted this directive (în engleză), ont arrêté la présente directive (în franceză)); 17 articole în patru capitole; locul şi data adoptării directivei; numele şi semnăturile preşedinţilor Parlamentului european şi al Consiliului UE.

În funcţie de actul la care se face referinţă în TJC, putem distinge referiri interne şi referiri externe. În baza juridică a Directivei citate de noi mai sus, găsim patru referiri:

(...) având în vedere Tratatul de instituire a Comunităţii europene, în special art. 57 alin. (2), 66 şi 100a, având în vedere propunerea Comisiei, având în vedere avizul Comitetului Economic şi Social, în conformitate cu procedura stabilită în art. 189b din Tratat, (...) [ibidem, p. 89]. Toate aceste referiri sunt referiri externe, adică fac trimitere la alte

acte juridice (prima şi a patra - la Tratatul de instituire a Comunităţii europene; a doua - la propunerea Comisiei care în mod obligatoriu constituie un act juridic separat, adică nu poate fi verbală; a treia - la avizul (de asemenea, act juridic separat) Comitetului Economic şi Social. Referirile contribuie la formarea unui stil propriu actelor juridice, la individualizarea lui. Pe de altă parte, este inutilă, deseori imposibilă şi chiar incorectă, transcrierea fragmentelor de texte din act în act.

Referirile interne sunt introduse, de obicei, în TJC prin formule de tipul: în sensul prezentei directive (aux fins de la présente directive), în

- 52 -

sensul prezentei legi, în sensul prezentului text (capitol, articol), cu condiţiile şi în limitele fixate de prezenta lege (sous les conditions et dans les limites fixées par la présente loi), comme il est dit à l’article ci-dessus/il sera dit à l’article ci-après, orice dispoziţie contractuală contrară art. 6 alin. (1) şi 8 este nulă şi neavenită (toute disposition contractuelle contraire à l’article 6 paragraphe 1 et à l’article 8 est nulle est non avenue) etc., prin care textul legal face referire la propria realitate (este autoreferenţial) asigurând un „continuum referenţial” [125, p. 118].

Graţie repetării unora şi aceloraşi formule de tipul: adoptă prezenta directivă (lege), în sensul prezentei directive (legi, text, capitol etc.), prezenta directivă se aplică, prezenta directivă se adresează etc., formulele legislative, ca părţi obligatorii şi tipice în structura actului juridic, devin „cvazirituale” [126, p. 63].

Dacă analizăm hotărârile Tribunalului de Primă Instanţă al Comunităţilor Europene37, observăm că, din punct de vedere procedural, există o decizie sau mai multe şi motivaţiile acestora (cauzele care determină judecătorii să ia hotărârea respectivă), iar din punct de vedere gramatical sunt doar două verbe şi un singur subiect: „Par ces motifs, LE TRIBUNAL (sixième chambre) déclare et arrête:...” (în Anexa 7 este prezentat un extras din hotărârea TPICE )38. Cercetările anterioare cu privire la limbajul juridic francez [82, p. 180-182], dar şi studiul nostru, ne permit să afirmăm omniprezenţa figurilor retorice, precum litota (peu scrupuleux în loc de malhonnête), eufemismul (défavorable în loc de mauvais), metonimia (Le Parlement européen în loc de les parlementaires sau les députés européens sau les membres du Parlement européen).

Din cele expuse mai sus, conchidem că textele juridice se supun unor reguli stricte de redactare, aceste acte conţinând clauze preredactate, expresii standardizate, formule solemne, numeroase figuri de stil, clişee, uneori banale din cauza repetării excesive, dar obligatorii. Pentru exemplificarea stilului solemn şi şablonard al TJC, prezentăm în Anexa 8, un fragment dintr-un tratat al UE, cu păstrarea particularităţilor grafice ale textului (caracter aldin, cursiv, majuscule, spaţii între alineate), care sunt aceleaşi pentru orice alt tratat al UE şi care, de asemenea, ţin de forma şi stilul grafic al tipului dat de acte juridice. Observăm că „Înaltele Părţi 37 Cu privire la stilul hotărârilor P. Mimin, comparând limbajul tribunalelor inferioare cu înaltele jurisdicţii, observă: „plus on monte, plus le style devient simple et concis” [127, p. 217]. 38 Juristul francez R. David scria: „în Europa, cu cât hotărârea judecătorească este mai scurtă şi mai condensată din punct de vedere stilistic, cu atât ea se consideră mai perfectă şi mai apreciată de marii jurişti” (trad. n.) [128, online].

- 53 -

Contractante” (solemnitate de cel mai înalt grad) sunt enumerate în Preambul în ordinea alfabetică a ţărilor semnatare şi nu în ordinea aderării lor la UE, precum şi limbile oficiale ale UE din Art. 7. Acest fapt ne vorbeşte despre egalitatea şi nedescriminarea statelor membre ale UE. De asemenea, sunt pertinente repetările sintagmei prezentul tratat sau a denumirilor actelor juridice: „...convin să modifice Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatul de instituire a Comunităţii Europene şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice...”; „...modificări la Tratatul privind Uniunea Europeană şi la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene...”; „Tratatul privind Uniunea Europeană se modifică în conformitate cu despoziţiile prezentului articol” etc.

În exemplul de mai jos (de asemenea, cu păstrarea particularirăţilor grafice), extras din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, solemnitatea textului juridic nu trebuie „ghicită”, ea este exprimată explicit prin sintagma „proclamă în mod solemn”:

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

(2007/C 303/01)

Parlamentul European, Consiliul şi Comisia proclamă în mod solemn textul următor ca fiind Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE A UNIUNII EUROPENE Preambul (...) (urmează 54 articole în 7 titluri) Întocmit la Strasbourg, la doisprezece decembrie două mii şapte [129, p. 226-238]. Se observă şi forma diferită a Cartei faţă de tratate. Stilul textelor juridice se caracterizează şi prin tehnicitate, deoarece

este „academic, ştiinţific şi conţine termeni tehnici” (trad. n.) [130, p. 30]. Stilul TJC prezintă un grad înalt de tehnicitate pentru că el se constituie din enunţuri pe care se fondează dreptul, de aceea limbajul actului juridic „evită

- 54 -

stilul patetic, nu încearcă să convingă şi nu este didactic” (trad. n.) [131, p. 276]39.

Cât priveşte operele doctrinare şi comentariile de legi, acestea beneficiază de o anumită libertate din punct de vedere al exprimării autorului. Ele conţin termeni tehnici integraţi în text la discreţia autorului, nu sunt solemne şi poartă mai degrabă un caracter explicativ şi didactic. Exemplu: „Avec la suppression de la structure par piliers du TUE40, le TCPE41 repris par le traité modificatif réforme les dispositions relatives à l’espace de liberté, de sécurité et de justice. Le traité modificatif regroupe sous un même titre intitulé ELSJ42 l’ensemble des dispositions dispersées dans les traités, elle généralise l’application de la méthode communautaire dans ce domaine et elle supprime les instruments juridiques particuliers au bénéfice des nouveaux instruments généraux que sont les actes législatifs et non législatifs” [134, p. 111]. Vocabularul juridic conţine, preponderent, elemente pur juridice (care s-ar putea să fi aparţinut iniţial unui alt domeniu de activitate). Drept rezultat al extinderii raporturilor juridice, termeni din diverse domenii de activitate umană s-au îmbinat armonios în textul juridic (ex.: gestion des créances, créance hypotécaire, taux de cotisation, édifice menaçant ruine, circulation de l’euro etc. sau subminarea economiei naţionale, toxicomanie, zborul neautorizat, pilier etc.). Actualizaţi în text, aceşti termeni economici, medicali, arhitecturali etc. devin elemente plenipotenţiare ale vocabularului juridic şi sunt uşor reperabili în orice dicţionar de termeni juridici, având o definiţie distinctă de cea dată într-un dicţionar de termeni din oricare alt domeniu (a compara: taxicomanie în drept şi în medicină, pilier în dreptul comunitar şi în construcţie, minerit, anatomie sau sport).

Actualizarea vocabularul juridic nu se desfăşoară uniform şi omogen şi variază în funcţie de domeniu. M.-Ch. Boutard Labarde, în cadrul cercetării sale [85, p. 25], a descris modul în care elaborarea dreptului comunitar influenţează asupra evoluţiei vocabularului juridic prin crearea de noi termeni corespunzând noilor categorii juridice sau prin incidenţa de sens a conceptelor juridice preexistente care contribuie la polisemie.

În baza celor menţionate supra, putem concluziona că TJC se caracterizează pe deplin prin triada vocabular/formă/stil, fiind clar, precis şi 39 Deja în mijlocul secolului al XX-lea se considera că printre limbajele utilizate cu funcţie normativă „limbajul tehnic juridic se preocupă cel mai mult de definirea conceptelor” (trad. n.) [132, p. 28], iar mai târziu limbajul juridic devine „cel mai bun exemplu de limbaj ştiinţific, situat între limba comună şi nomenclatură” (trad. n.) [133, p. 59]. 40 TUE – Traité sur l’Union européenne. 41 TCPE – Traité établissant une Constitution pour l’Europe. 42 ELSJ – Espace de liberté, de sécurité et de justice.

- 55 -

stabil din punct de vedere al folosirii formulelor şi unităţilor terminologice; formulele prestabilite se situează, de obicei, în partea introductivă a actului (preambulul cu baza juridică), în partea dispozitivă (X adoptă, ratifică etc.) şi la concluzii care ţin de ratificare, adoptare, aplicare, publicare etc.; gradul de tehnicitate variază în funcţie de tipul textului juridic, deşi limbajul legiuitorului comunitar rămâne accesibil şi pentru cei neiniţiaţi în domeniu - subiecţii direcţi ai acestui drept; în acte legislative observăm repetarea unuia şi aceluiaşi termen, pe când în opere doctrinare sau comentarii de legi se pot folosi şi sinonime; stilul TJC este axiomatic, sobru, formalizat şi solemn. Frazele lungi (uneori o singură frază în tot textul!), întrebuinţarea abuzivă a aceloraşi noţiuni şi formule abstracte, deseori banale, asigură valoarea stilistică a TJC; prezenţa figurilor retorice este, de asemenea, caracteristică TJC. Toate aceste particularităţi prezintă interes, dar totodată şi dificultăţi pentru traducător, care are sarcina să transmită în limba-ţintă calitativ şi, deseori, în scurt timp mesajul, folosind în mod adecvat vocabularul specific încorporat în şablonul textului-sursă. 2.1.2. Triada conţinut/formă/calitate în traducerea textului juridic comunitar

Graţie colaborării internaţionale şi schimbului de experienţă, activitatea de traducere dintr-o limbă în alta (dintr-un limbaj specializat în altul) a devenit o practică răspândită pe glob şi este în creştere continuă.

La nivelul UE, se manifestă un viu interes faţă de chestiunile lingvistice, complexitatea lingvistică fiind o problemă care influenţează în mod direct sau indirect o întreagă varietate de sectoare ale politicii UE. Gama acestora poate fi extrem de largă, de la cele mai recente iniţiative de încurajare a cetăţenilor europeni să înveţe mai multe limbi străine, până la introducerea unor noi limbi oficiale (LO) odată cu aderarea noilor state membre.

Pentru a asigura buna sa funcţionare, un sistem multilingv ca acel al UE trebuie să se sprijine pe lingvişti profesionişti. Rolul serviciilor lingvistice în diferitele instituţii şi organisme ale UE este de a promova şi consolida comunicarea multilingvă în Europa şi de a-i ajuta pe europeni să înţeleagă politicile respective. Uniunea adoptă legi care se aplică direct cetăţenilor şi societăţilor din statele membre; este, deci, perfect legitim ca aceştia, precum şi instanţele naţionale, să aibă acces la actele respective într-o limbă pe care o înţeleg. Mai mult decât atât, cetăţenii Uniunii au dreptul să participe la construcţia europeană şi trebuie să poată face acest lucru în propria lor limbă. Activitatea de traducere a instituţiilor UE

- 56 -

sporeşte gradul de deschidere, legitimitate şi eficienţă al Uniunii. Sarcinile lor exacte şi metodele de lucru variază în funcţie de rolul fiecărei instituţii.

Atât cercetările în domeniu, cât şi practica profesională (inclusiv şi a noastră), ne permite să afirmăm că o bună traducere trebuie să exprime conţinutul textului-sursă, să păstreze stilul acestuia şi să conţină formele de exprimare pe care le utilizează locutorii nativi ai limbii-ţintă. Dacă traducătorul a reuşit să transmită aceste nuanţe în textul-ţintă utilizând o limbă corectă din punct de vedere gramatical şi semantic, putem aprecia traducerea ca fiind calitativă.

În traducerea textului specializat se conturează câteva cerinţe suplimentare. Astfel, standardizarea limbajelor specializate pe plan internaţional impune folosirea unor reguli atât în limba-sursă, cât şi în limba-ţintă. Deşi standardizarea facilitează activitatea de traducere, fenomenul în cauză are anumite dezavantaje legate de faptul că textul specializat este constituit în proporţie de 50% sau uneori şi mai mult din vocabular specific, cealaltă parte revenindu-i elementelor din lexicul comun. În aceste condiţii, traducătorul trebuie să ţină seama de regulile morfologice, sintactice etc. proprii limbajului general fără a ignora importanţa regulilor specifice limbajului specializat concret43.

Sarcina traducătorului nu este deloc uşoară, îndeosebi acea a traducătorului de texte specializate. Traducătorului îi revine rezolvarea problemelor de conţinut, stil, formă. El trebuie să cunoască bine limbile implicate în procesul de traducere, să poată stabili legătura între ele, să cunoască domeniul în care traduce, să stăpânească metodele de traducere, metodele de lucru în terminologie şi, fără îndoială, metodele informatice. Traducătorul nu este autorul conceptelor specializate, el se bazează pe munca sistematică efectuată de terminolog sau terminograf, chiar dacă uneori îi revine rolul de terminolog. De aici, legătura strânsă între ambele activităţi – cea de traducător şi cea de terminolog. Actualmente, un loc notoriu în domeniul traducerii îi revine traducerii efectuate cu ajutorul calculatorului. Acest gen de activitate îşi croieşte calea prin anii ’60 ai secolului al XX-lea, pentru a se perfecţiona şi extinde ulterior cu paşi rapizi. Astfel, apare traducerea automată care se bazează pe bănci de date ce cuprind un număr enorm de fişe multilingve pentru termeni, pentru problemele de limbă (semantică, morfologie, stilistică etc.) şi de traducere (frazeologie, sintagme etc.), cantitatea fişelor de diferite tipuri cifrându-se uneori la milioane. Cu toate acestea, traducerea automată, în pofida faptului că a înregistrat importante progrese în ultimul

43 Este vorba de coduri, semne, moduri de aranjare a termenilor etc. specifice unor limbaje specializate, mai bine zis specifice tuturor LSP, dar în măsură diferită. De obicei, aceste elemente nu prezintă nicio dificultate pentru traducător.

- 57 -

timp, continuă să rămână imperfectă. Astăzi este posibilă traducerea prin sistemele de traducere automată doar în domenii foarte exacte, precum sunt domeniile tehnice, care se constituie practic din termeni, adică prezintă un grad înalt de tehnicitate. În viziunea noastră, traducerea automată este inaplicabilă în traducerea textului juridic, inclusiv a TJC, deoarece calculatorul nu este capabil să „deverbalizeze”44 şi să înţeleagă informaţia din mesaj. Calculatorul decodează, dar nu şi deverbalizează. Maşina întâmpină dificultăţi enorme în traducerea polisemilor, sinonimelor, omonimelor, omografelor etc. Ambiguitatea de sens, care nu prezintă dificultăţi insurmontabile pentru traducătorul personalizat, este o întreagă problemă pentru maşină. Sistemul de traducere automată poate da doar o idee generală despre sensul unui text scris într-o limbă pe care nu o cunoaşteţi absolut deloc, riscul de interpretare greşită fiind destul de ridicat. Este evident că traducătorul poate să recurgă la ajutorul maşinii ca instrument de redactare şi formatare tehnică a textului, de asemenea, pentru reformularea unor pasaje etc. Bineînţeles că toate aceste operaţiuni care până nu demult prezentau o adevărată problemă (transcrierea manuală, retaparea cu ajutorul maşinelor de tipărit a variantei finale, corectarea greşelilor de tipar etc.) odată cu apariţia calculatoarelor au dispărut din activitatea traducătorilor, rentabilitatea activităţii de traducere sporind considerabil. De asemenea, traducătorul poate să recurgă la folosirea unor dicţionare electronice şi a bazelor de date, cu condiţia că sursele respective sunt credibile, aparţin unor organizaţii de autoritate în domeniu şi că autorii îşi asumă responsabilitatea în ceea ce priveşte conţinutul acestor produse terminografice. Cu regret, deseori, aceste baze sunt enorm de scumpe şi nu pot fi consultate online gratuit. De aici, necesitatea creării propriilor baze de date.

În opinia noastră, abordarea problemelor legate de traducerea textului juridic presupune, în primul rând, cunoştinţe elementare a dreptului ca atare, deoarece traducerea juridică este o cofruntare a diferitor ramuri de drept, chiar dacă acestea din urmă fac parte din acelaşi sistem juridic. Cercetătorii insistă asupra faptului că principalele probleme în traducerea juridică decurg din necesitatea de a transpune mesajul dintr-un sistem juridic în altul, definiţiile, originile istorice, instituţiile, procedurile etc. fiind diferite pentru aceste sisteme [86, p. 44; 136, p. 44; 137, p. 28]. Atât juriştii, cât şi traductologii remarcă faptul că, între diferite sisteme juridice, există diferenţe structurale condiţionate de decuparea diferită a realităţii juridice, având drept rezultat prezenţa unor noţiuni şi concepte fără echivalenţe (de exemplu, Common law, trust, equity, în engleză, magistrature du parquet,

44 Termenul îi aparţine D. Seleskovitch [135].

- 58 -

huissier de justice, conseil de prud’hommes, în franceză). Diferenţele în chestiune constituie o problemă majoră pentru actul adecvat de traducere, deoarece acesta din urmă necesită competenţe specifice pentru a efectua transferul realităţii juridice-sursă în realitatea juridică-ţintă. De aici, existenţa opiniei destul de răspândite printre jurişti despre intraductibilitatea unor termeni [138, p. 10; 139, p. 97; 140, p. 293; 141, p. 273; 142, p. 233] şi justificarea de către aceştia a împrumutului şi a calcului semantic. Aceste dificultăţi întâmpinate de jurişti sunt, din păcate, în plină măsură, valabile pentru traducător.

Chiar dacă admitem că sistemele juridice ale celor 27 de state membre ale UE sunt perfect armonizate şi că traducerea TJC nu ridică problema diferenţelor de sistem, oricum în sarcina traducătorului rămân alte probleme de rezolvat45, cum ar fi transferul corect şi complet al conţinutului, păstrarea formei şi stilului propriu pentru textul-sursă şi, nu în ultimul rând, calitatea traducerii în textul-ţintă. Din acest punct de vedere, considerăm triada conţinut/formă/calitate drept o condiţie obligatorie şi indivizibilă în realizarea traducerilor juridice comunitare. Pentru transferul corect al sensului juridic, traducătorul foloseşte, de obicei, sursele terminografice specializate bilingve şi/sau plurilingve, precum şi contextele de utilizare în vederea confirmării corectitudinii termenului ales. În cazul în care echivalentul respectiv lipseşte în dicţionare, se recurge la „traducerea descriptivă (explicativă) sau se păstrează termenul în original” (trad. n.) [144, online]. Acest model ar fi o soluţie pentru traducerea textului juridic aparţinând unui singur stat, or, dreptul transnaţional necesită un transfer al conţinutului, prin concepte şi categorii care sunt caracteristice universului lingvistic din întreg spaţiul comunitar, deoarece dreptul comunitar se fondează pe valori şi principii comune pentru întreaga arie geopolitică. În această ordine de idei, este oportun să amintim că P. Ricoeur [145, p. 48] a formulat chiar un principiu al “traductibilităţii universale”, ca o condiţie a priori a comunicării intelectuale: “Traducerea este o stare de fapt, traductibilitatea este o stare de drept. (...) Ea [traducerea] presupune mai întâi existenţa unor traducători bilingvi, (...); apoi ea constă în căutarea celei mai bune adecvări cu putinţă între resursele proprii limbii-gazdă şi cele ale limbii de origine; în acest sens, nu merită să preţuim modelul orgolios al “spolierii egiptenilor” (...), ci, mai degrabă, modelul mai modest propus de von Humboldt, al înălţării propriei limbi la nivelul geniului limbii străine, mai ales atunci când este vorba de creaţii

45 J.-Cl. Gémar scrie în acest context: „ (...) le besoin de traduire est plus pressant que jamais. L’Union européenne, avec ses 27 Etats membres et ses 23 langues, en est la preuve criante. Elle est l’exemple limite de ce que la confrontation des langues et du droit peut produire de difficultés de toute sorte.” [143, p. 9].

- 59 -

originale ce constituie o provocare pentru limba gazdă”. Observaţiile lui P. Ricoeur au o foarte clară aplicabilitate şi în domeniul traducerii TJC.

Specialiştii [146, p. 59-60] recunosc că un traducător profesionist trebuie să dea dovadă de următoarele competenţe: competenţă gramaticală, sociolingvistică, discursivă şi strategică.

1. Competenţa gramaticală presupune cunoaşterea regulilor de cod, de vocabular, de formare a cuvintelor, de pronunţie/scriere pe litere şi de structurare a propoziţiilor;

2. Competenţa sociolingvistică presupune cunoştinţe de semiotică, capacitatea de a produce şi de a inţelege enunţurile în context, abilitatea de a percepe sensul real conferit de subiect, de statutul participanţilor, de scopul interacţiunii etc.;

3. Competenţa discursivă presupune capacitatea de a combina forma şi sensul pentru a obţine texte scrise sau orale de diferite genuri, cu un caracter unitar. Traducătorii (inclusiv de texte juridice) trebuie să evite comiterea greşelilor de sens, de contrasens, de nonsens.

4. Competenţa strategică presupune stăpânirea strategiilor de comunicare, cu scopul eficientizării comunicării.

Traducătorul acquis-ului comunitar are sarcina de a traduce texte legislative publice (tratate, convenţii, directive, protocoale etc.) şi nu texte juridice private (acte notariale, contracte de căsătorie, de vânzare-cumpărare a proprietăţilor etc.) În instituţiile europene, se traduc documente de natură legislativă, politică şi administrativă, care sunt complexe şi extrem de riguroase în ceea ce priveşte forma şi conţinutul. De aceea, repetiţia şi respectarea cu stricteţe a structurii şi a regulilor stilistice sunt semne de bună practică. Instrumentele electronice de traducere asistată sunt foarte utile în acest scop. Documentul tradus trebuie să corespundă formal (avem în vedere structura, şablonul) cu textul-sursă46, fapt care permite identificarea exactă a oricărei părţi din original. Actele dreptului comunitar respectă cu stricteţe această regulă. De exemplu, în culegerea de acte normative comunitare în limbile română, engleză şi franceză observăm paralelismul strict al alineatelor în toate cele trei limbi [148, p. 176]:

46 Cercetătorii consideră, pe bună dreptate, că forma textului nu poate fi neglijată în traducere: „Si la forme est perdue, une part du contenu ne l’est-elle pas également?” [147, p. 8].

- 60 -

Directiva Parlamentului European şi a

Consiliului 2001/84/CE din 27 septembrie 2001

privind dreptul de suită în beneficiul

autorului unei opere de artă originale

PARLAMENTUL EUROPEAN ŞI CONSILIUL UNIUNII EUROPENE, având în vedere Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, în special art. 95, Întrucât: (1) În domeniul dreptului de autor, dreptul de suită (...)

Directive 2001/84/EC of the European

Parliament and of the Council of 27

September 2001 on the resale right for the benefit of the author

of an original work of art

THE EUROPEAN PARLIAMENT AND THE COUNCIL OF THE EUROPEAN UNION, Having regard to the Treaty establishing the European Community, and in particular Article 95 thereof, Whereas: (1) In the field of copyright, the resale right (...)

Directive 2001/84/CE du Parlement

europeen et du Conseil du 27

septembre 2001 relative au droit de suite au profit de

l’auteur d’une oeuvre d’art

originale LE PARLEMENT EUROPEEN ET LE CONSEIL DE L’UNION EUROPEENNE, vu le traité instituant la Communauté européenne, et notamment son article 95, Considérant ce qui suit: (1) Dans le domaine de droit d’auteur, le droit de suite (...)

Totodată, vom preciza ca versiunea engleză şi cea franceză a

actului dat (directivele făcând parte din legislaţia europeană care se aplică direct tuturor cetăţenilor UE) nu sunt traduceri în sensul direct al cuvântului, dar prezintă rezultatul unei coredactări a actelor comunitare paralel în toate LO ale UE la momentul edictării actului. La momentul adoptării directivei date, limba română, spre deosebire de engleză şi franceză, nu era una din limbile UE şi, prin urmare, versiunea română este o traducere. Alte documente (de exemplu, comunicările cu autorităţile naţionale, hotărârile adresate persoanelor fizice sau juridice şi corespondenţa) nu sunt traduse decât în limbile necesare.

Folosirea tuturor LO (Anexa 9) îmbunătăţeşte transparenţa, legitimitatea şi eficacitatea Uniunii şi a instituţiilor sale. Textul juridic care

- 61 -

defineşte politica lingvistică a UE este Regulamentul nr. 1/1958 al Consiliului, care, modificat, fixează regimul lingvistic al Comunităţii Economice Europene, enumerând limbile oficiale şi stabilind când şi în ce condiţii trebuie folosite. În plus, Tratatul de instituire a Comunităţii Europene consacră în legislaţia primară principiul potrivit căruia instituţiile UE trebuie să comunice cu interlocutorii lor din statele membre în limba oficială aleasă de aceştia. Comisia Europeană lucrează zilnic în trei limbi (engleza, franceza, germana) şi nu foloseşte toate LO decât în scopul informării şi al comunicării cu publicul, prin urmare, actele comisiei se traduc. Din contra, Parlamentul European, include membri care au nevoie de documente de lucru în propria lor limbă: în acest context, multilingvismul se impune încă de la început. Dezbaterile în parlament au loc simultan în toate LO ale UE, parlamentarii, fiecare în limba lui, articulând noţiuni, principii şi reguli, redactate mai apoi în fiecare limbă. Luându-se în considerare dificultăţile şi riscurile traducerii, au fost elaborate modalităţi de redactare legislativă: redactarea bilingvă şi redactarea paralelă (coredactarea) [149, p. 48-49]. Faptul coredactării paralele decurge chiar din textele tratatelor: Prezentul tratat, denumit Tratatul de la Lisabona, redactat într-un singur exemplar (drawn up in a single original/rédigé en un exemplaire unique), în limbile bulgară (... se enumeră în ordine alfabetică toate LO ale UE la momentul edictării actului), textele redactate în aceste limbi (the texts in each of these languages/les textes établis) fiind egal autentice, va fi depus în arhivele (...) [150, p. 176].

În baza fragmentului prezentat mai sus, vom semnala unele caracteristici proprii pentru traducerea TJC în limba română:

a) Denumirile organelor emitente se traduc în limba română în forma lor originală, trunchierea şi folosirea abrevierilor (sau invers desfăşurarea) fiind posibile doar în textul original al legiuitorului. Ex.: LE PARLEMENT EUROPEEN ET LE CONSEIL DE L’UNION EUROPEENNE - PARLAMENTUL EUROPEAN ŞI CONSILIUL UNIUNII EUROPENE (şi nicidecum PARLAMENTUL EUROPEAN ŞI CONSILIUL UE); Directive 2001/84/CE du Parlement européen et du Conseil - Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2001/84/CE (şi nicidecum Directiva Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene (sau UE) 2001/84/CE). Traducătorul nu are această libertate, rolul lui fiind să transmită voinţa legiuitorului prin prisma triadei conţinut/formă/calitate;

b) Totodată, observăm paralelismul grafic ce ţine nu doar de alinierea textului, dar şi de modelele de formatare ale acestuia: utilizarea caracterilor aldine în titluri, scrierea completă a cuvintelor cu majuscule etc.

- 62 -

Traducătorul este obligat să ţină cont şi de aceste aspecte în formatarea traducerii sale;

c) Semnalăm, în acelaşi timp, necoincidenţa ortografierii denumirilor de organisme internaţionale din perspectiva utilizării literilor iniţiale din cuvinte. A se compara, de exemplu, the Treaty establishing the European Community (European şi Community – cu majuscule) şi le traité instituant la Communauté européenne (Communauté – cu majusculă, iar européenne – cu minusculă), sau Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (Comunităţii şi Europene – cu majuscule). Acest fenomen nu violează paralelismul pus în discuţie şi reiese din specificul fiecărei limbi concrete, mai exact, din standardul aplicat de fiecare limbă în scrierea denumirilor organismelor internaţionale, traducătorul fiind obligat să cunoască şi să respecte normele corespunzătoare ale limbilor din care şi spre care traduce;

d) Toponimele şi datele calendaristice care figurează în actele europene se traduc în conformitate cu normele în vigoare: Fait à Bruxelles, le 27 septembre 2001 – Adoptată la Bruxelles, 27 septembrie 2001 – Done at Brussels, 27 September 2001; La convention de Berne – Convenţia de la Berna – The Berne Convention etc.;

e) Numele proprii de persoane îşi păstrează forma originală, iar funcţiile deţinute de acestea se traduc: La présidente N. Fontaine – The President N. Fontaine – Preşedintele N. Fontaine. Semnalăm că forma feminină „La présidente” se traduce în română „Preşedintele”, deşi DEX-ul atestă şi forma „Preşedintă”;

f) Actele europene, emanând simultan de la mai multe organisme, se semnează către toţi reprezentanţii acestora, de regulă, de cel mai înalt responsabil. Traducătorul nu poate omite numele sau funcţiile din act, ele făcând parte din document47. Ex.:

Pentru Parlamentul European Preşedintele N. Fontaine Pentru Consiliu Preşedintele C. Picqué

For the European Parliament The President N. Fontaine For the Council The President C. Picqué

Par le Parlement européen La présidente N. Fontaine Par le Conseil Le président C. Picqué

47 Pentru realizarea corectă a tuturor momentelor tehnice în traducere în ajutorul traducătorului vin diferite liste, ghiduri etc. [151].

- 63 -

Elementele menţionate mai sus au o importanţă majoră în traducerea textelor comunităţii europene şi se aplică uniform în toate limbile UE. Atunci când se traduce un act juridic comunitar într-o limbă neoficială (rusa, de exemplu), se impune principiul suprapunerii absolute a aceluiaşi conţinut, dar exprimat într-o altă limbă decât cele 23, „textele redactate în aceste limbi fiind egal autentice”. Prin urmare, textele UE reprezintă un întreg, ele toate având statut de texte originale („a single original”/„un exemplaire unique”), astfel încât nu pot conţine înterpretări ambigue şi, în consecinţă, nu pot avea efecte diferite în statele UE.

Evident, redarea cu precizie a conţinutului în integralitatea sa este o regulă generală pentru toate tipurile de traduceri. Cu toate acestea, dacă în cazul unor traduceri se poate beneficia de o anumită marjă de manevră (de exemplu, în lipsa unei echivalenţe, se pot prezenta explicaţii sub formă de note în josul paginii sau de parafrazare chiar în interiorul textului), TJC este drastic în această privinţă, fapt care elimină apariţia oricărei probleme de redare a sensului dacă traducătorul cunoaşte sistemul juridic. În acest sens, dificultatea majoră în traducerea TJC rezidă nu în probleme de ordin lingvistic, dar, mai degrabă, de ordin extralingvistic, cum ar fi lipsa de cunoştinţe indispensabile pentru a înţelege (!) textul. După cum am menţionat anterior, traducătorul nu are dreptul să-şi permită omiteri din text. Într-adevăr, omiterile materiale (de exemplu, omiterea unui fragment de text din diferite motive, cum ar fi neputinţa de a traduce ca rezultat al neştiinţei, omiterea unor date speciale, cum ar fi referirile la alte acte etc.), cauzează, la rândul lor, omiteri conceptuale (de sens), care pot provoaca conflicte juridice cu repercusiuni grave pentru toată zona de aplicare a acestui act oficial. De aici decurge responsabilitatea traducătorului şi statutul acestuia de coredactor (nu vom confunda noţiunea dată cu cea de coautor, în măsura în care traducătorul nu creează norma, el doar coparticipă în calitate de mesager al realităţii juridice la procesul de internaţionalizare). Munca traducătorilor permite, în mod special, UE să-şi respecte obligaţiile juridice în ceea ce priveşte comunicarea cu publicul. Prin urmare, „legea de aur” – dacă nu ştiu, nu traduc – nu este aplicabilă în cazul traducerii europene, rămânând valabilă doar pentru textele de bulevard. Aceasta, cu atât mai mult într-un domeniu, în care fiecare jumătate de cuvânt este de mare importanţă pentru o lume întreagă.

Cât priveşte cele şapte procedee tehnice de traducere descrise de către J.-P. Vinay şi J. Darbelnet [152], etapele [153] şi nivelele [74] traducerii, acestea au o clară aplicabilitate şi în traducerea TJC.

Aşadar, traducerea TJC se va considera calitativă dacă traducătorul:

- 64 -

a) va izbuti ca: conţinutul textului-sursă şi al textului-ţintă să fie acelaşi; structura textului să conţină elementele inevitabile pentru tipul dat de TJC; traducerea efectuată să aibă acelaşi rezultat şi efect juridic, ca şi textul-sursă;

b) va cunoaşte: noţiunile juridice fundamentale şi comunitare pentru orientare în textul juridic; terminologia juridică în limbile implicate în traducere (considerăm terminologia comunitară ca absolut traductibilă prin stabilirea echivalentelor terminologice comunitare); regulile privind aspectul funcţional-stilistic şi lexical-semantic al limbajului-ţintă; legităţile transformărilor gramaticale şi sintactice în traducere. 2.2. Triada limbaj comun/limbaj specializat/limbaj juridic comunitar: interdependenţă şi bidirecţionalitate

După cum susţine K. Popper, „atâta ştiinţă şi practică a ei există, cât limbaj există în ea” [154, p. 10]. Parafrazând această aserţiune, se poate afirma că limbajul specializat (LSP)48 însumează întreaga teorie a unei discipline concrete şi practica ei. Un limbaj, precum limbajul juridic (LJ), utilizează toate sistemele formale ale limbii, dar are şi o reţea terminologică ce cuprinde noţiunile specifice domeniului său. Este vorba, aşadar, despre un limbaj special sau specializat, calificat uneori drept sociolect sau tehnolect49.

Lexicul specializat reprezintă nucleul dur al oricărui LSP care constituie „un tip al limbajului comun adaptat la comunicarea specială în domeniul ştiinţei şi tehnicii” (trad. n.) [36, p. 63]. Prin urmare distincţia între limbajul comun (LC) şi LSP sau, cum se mai obişnueşte în terminologie, lexicul comun şi lexicul specializat, presupune raportarea LSP la totalitatea lexicului unei limbi, alcătuit din mai multe sublimbi, numite şi

48 Prin anii ’70 ai secolului al XX-lea, în Europa, apare termenul Language for special purposes sau Language for specific purposes pentru a desemna ansamblul de termeni folosiţi în vorbirea orală şi în textele de specialitate dintr-un domeniu anume, şi, respectiv, abrevierea LSP. Această noţiune s-a înrădăcinat adânc în terminologie. 49 G. Cornu preferă noţiunea de langage spécial (limbaj special), spécialisé (specializat) [9, p. 23]. La Cl. Hagège [155, p. 191] şi REALITER [156, online] găsim noţiunea de technolecte (tehnolect). G. Mounin admite existenţa unei „limbi speciale”, referindu-se la conceptul lui A. Meillet, «langue d’un groupe particulier dans la société» [157, p. 9]. De cele mai multe ori se preferă însă întrebuinţarea sintagmei limbaj juridic în loc de sociolect sau tehnolect, având în vedere faptul că acesta nu reprezintă doar o serie de termeni tehnici utilizaţi pentru a descrie obiecte sau noţiuni, discursul juridic înglobând elemente sintactice, lexicale, stilistice şi semantice care îi sunt specifice şi care trebuie folosite în împrejurări foarte precise [158, p. 4]. În cadrul cercetării noastre vom opera cu aceste noţiuni, folosindu-le ca sinonime, considerând această diversitate ca rezultat al cercetărilor, realizate de diferiţi savanţi, asupra aceluiaşi fenomen.

- 65 -

vocabulare sau terminologii. Terminologiile, numite de A. Rey „terminologii instituţionale” (politică, administraţie, drept, economie etc.) [159, p. 17], prezintă o mulţime de caracteristici comune cu vocabularul general, din care provin şi cu care se suprapun parţial. Funcţia LSP constă în realizarea unei comunicări mai eficiente, lipsite de ambiguităţi şi echivocuri.

LC are, în raport cu LSP, statut de „sistem fundamental” [160, p. 94], sau de „nucleu dur” [161, p. 54]. Analizând coraportul dintre LC/LSP, cercetătorii au propus diverse reprezentări grafice (Figura A10.1). În Figura 2.1 este prezentată relaţia dintre lexicul comun şi lexicul specializat în viziunea cercetătorului canadian G. Rondeau.

Stabilirea liniilor de demarcaţie în interiorul lexicului unei limbi depinde de circulaţia şi/sau frecvenţa cuvintelor. Cercul interior reprezintă zona frontalieră între LC şi LSP, unde se plasează termenii generali ai unui domeniu, pe când cercul exterior reprezintă locul „lexicului ultraspecializat, utilizat de un număr limitat de specialişti” (trad. n.) [ibidem, p. 24-25].

Fig. 2.1. Divizarea limbii în lexic comun şi lexic specializat (după G. Rondeau [89, p. 23]).

Devine clar că numărul utilizatorilor se micşorează din centrul schemei spre periferie. Lexicul comun ocupă nucleul central, iar lexicul specializat ocupă zona periferică, adică segmentele din jurul nucleului. Zonele demarcate sunt interpenetrabile, adică unul şi acelaşi cuvânt poate figura atât în zona nucleului central, cât şi la periferie, atâta doar că, în

- 66 -

cadrul LSP, el este, de preferinţă, monosemantic, iar în cadrul LC poate fi polisemantic. În realitate, există diferite LSP, corespunzătoare diferitor discipline, care se intersectează între ele, acestea, la rândul lor, intersectându-se cu LC, cu care au unele părţi comune. Volumul lexicului specializat este net superior volumului lexicului comun din simplul motiv, că fiecare limbă deserveşte o mulţime de câmpuri profesionale, având o organizare diferită a mijloacelor lexicale în comparaţie cu cele din lexicul general. Din reprezentările grafice susmenţionate, conchidem următoarele: 1) prezenţa nucleului comun (care poate avea o denumire diferită: limbă generală, limbaj comun, vocabular comun, fond lexical principal, sistem fundamental, nucleu dur etc.) este caracteristică pentru orice limbă, fapt care nu contravine ideii generale de delimitare; 2) terminologiile (sau LSP) nu sunt absolut independente, ele fiind interpenetrabile nu doar între un LSP concret şi LC, dar şi între LSP diferite. M. T. Cabré [26, p. 192-194] identifică 5 factori principali care permit distincţia lexicului specializat de cel comun, şi anume: funcţia, domeniul; utilizatorii, situaţiile comunicative, tipurile de discurs (Figura A10.2). Schema propusă de cercetătoare demonstrează că:

a) Termenii ca elemente de bază ale LSP au o funcţie referenţială. Alte funcţii ale limbii, descrise de savanţi [162], nu sunt pertinente în LSP;

b) Termenii denumesc conceptele din realitatea specializată caracteristică unei activităţi particulare. Cu alte cuvinte, o unitate intră în posesia statutului său terminologic doar în cadrul unui domeniu de specialitate;

c) Lexicul comun este utilizat de toţi locutorii unei limbi, pe când cel specializat, este folosit, de regulă, de specialiştii în domeniu;

d) Situaţiile în care se utilizează limba, de asemenea, pot servi (dar nu în mod obligatoriu) drept criteriu de diferenţiere între LC şi LSP. Este de menţionat totuşi că specialiştii pot utiliza LSP în diferite acte de comunicare, dar nu neapărat în cele formalizate (reduse la structuri formale). Terminologia juridică, inclusiv cea comunitară, serveşte drept

instrument de comunicare în toate domeniile activităţii umane, păstrându-şi totodată propria individualitate şi independenţă. Dreptul nu poate fi realizat fără limbaj, limbajul oral sau scris fiind singurul instrument al dreptului în edictarea unei norme, sancţionarea unei iresponsabilităţi sau convingerea unui judecător etc. Cu alte cuvinte, limbajul este unicul mijloc de exprimare a realităţii juridice. Dacă ştiinţele tehnice pot apela, în anumite situaţii specifice, la scheme şi simboluri nelingvistice, dreptul nu poate să se

- 67 -

exprime fără mijloace lingvistice50. Interpătrunderea complexă a lexicului din LJ şi din celelalte domenii de activitate umană ne îndreptăţeşte să afirmăm că LJ ocupă toată zona periferică a nucleului central. Pornind de la această idee, propunem, în continuare, următoarea reprezentare grafică a delimitării LJ de LC (Figura 2.2).

Fig. 2.2. Delimitarea limbajului juridic de limbajul comun. Delimitarea în cauză este justificată şi de istoria străveche a

dreptului. Parafrazându-l pe E. Benveniste care menţiona că „istoria unei ştiinţe constă în istoria termenilor ei” (trad. n.) [160, p. 247], putem face următoarea afirmaţie: cu cât domeniul specializat este mai vechi (iar dreptul, în acest sens, este un exemplu elocvent), cu atât limbajul său specializat este mai aproape de nucleul lexical general, fapt care îi conferă acestuia o anumită universalitate în raport cu alte LSP (Figura 2.3). Mai mult decât atât, în virtutea caracterului universal al LJ, trasarea unei linii clare de demarcaţie între, pe de o parte, limbajul comun şi limbajul juridic, şi, pe de altă parte, între limbajul juridic şi alte LSP este practic imposibilă,

50 În acest context K. Opitz scria: „Caracteristica fundamentală a practicii juridice, care este lipsită de orice substanţă fizică sau unelte, constă în utilizarea nelimitată a limbajului abstract drept metodă de operare atât la nivel conceptual, cât şi în calitate de mecanism reprezentativ” (trad. n.) [163, p. 161].

- 68 -

diferenţierea în chestiune fiind necesară şi utilă doar în scopuri didactice şi de cercetare.

Vom preciza că prin universalitate nu vom înţelege nicidecum suprapunerea LC (care, de asemenea, poate pretinde la universalitate graţie caracterului său general) cu LJ, dar mai ales prezenţa lexicului juridic în cantităţi considerabile în toate ramurile activităţii socioumane, cu alte cuvinte în alte LSP. În acest sens, limbajul juridic (comunitar) şi cel comun sunt două sisteme care se intercondiţionează şi se interpătrund, completându-se reciproc.

Fig. 2.3. Universalitatea limbajului juridic. Dacă comparăm schema lui G. Rondeau (Figura 2.1), care

reprezintă delimitarea LC de totalitatea LSP, cu schemele noastre (Figurile 2.2 şi 2.3), care reprezintă delimitarea LC de LJ şi de alte LSP, observăm, în toate trei cazuri, că cercul interior reprezintă zona frontalieră între LC şi LSP. În plus, din segmentarea grafică a lui G. Rondeau reiese că termenii generali ocupă un spaţiu mai îngust decât cei ultraspecializaţi pe care savantul îi plasează în cercul exterior. Din contra, din Figura 2.3, observăm că termenii generali ai unui domeniu specific de cunoaştere ocupă un spaţiu mai larg care se îngustează treptat odată cu îndepărtarea de la nucleul lexical comun. Totodată, constatăm pe întreaga arie că raporturile juridice exprimate cu ajutorul lexicului specific dreptului se intensifică din ce în ce mai mult spre periferie. Prin urmare, putem conchide că, paralel cu

- 69 -

ultraspecializarea termenilor din fiecare domeniu, volumul lexicului juridic creşte considerabil datorită raporturilor juridice cu caracter foarte specializat.

Aşadar: LSP se deosebeşte de LC din perspectiva utilizatorilor săi -

specialişti în domeniu sau alte persoane, a căror activitate se intersectează cu domeniul dat şi care folosesc lexicul specializat în vederea transmiterii de cunoştinţe specializate în scopuri profesionale;

Realizarea textelor şi a discursului specializat nu este posibilă fără utilizarea lexicului comun, vocabularul juridic (inclusiv cel comunitar) înglobând, pe lângă termeni, şi cuvinte din limbajul comun;

LJ (inclusiv cel comunitar) serveşte, adesea, drept sursă de împrumut pentru crearea terminologiilor din alte domenii de specialitate, fapt care îi conferă o anumită universalitate în raport cu alte LSP;

Datorită migraţiei permanente a cuvintelor, delimitarea cu precizie a unor frontiere clare între LC, LJ şi alte LSP este cu neputinţă, distincţia în cauză fiind posibilă şi utilă doar în scopuri de cercetare şi didactice.

2.3. Împrumutul şi neologia în terminologia dreptului comunitar

După cum se ştie „toate limbile vii (...) sunt prin natura lor sisteme durabile şi eficiente de comunicare, îndeplinind nevoi sociale ale comunităţilor care le utilizează. Pe măsura ce aceste nevoi se schimbă, limbile vor tinde să evolueze spre a face faţă noilor condiţii. Dacă e nevoie de termeni noi, ei vor fi introduşi în vocabular, fie prin împrumutul din alte limbi, fie creându-i din elementele existente în vocabular, prin mijloace interne ale limbii” [164, p. 57].

Capacitatea de a crea cuvinte este o manifestare naturală a competenţei lingvistice a locutorului. Astfel, orice locutor care cunoaşte o limbă este capabil să propună denumiri noi care fac referinţă la o percepere nouă a realităţii sau să creeze alte denumiri pentru un segment deja denumit. Locutorul actualizează această capacitate folosindu-se de diverse modele de creativitate lexicală. Ori de câte ori locutorul creează o unitate lexicală nouă, el nu porneşte de la zero, dar, mai degrabă, aplică o regulă la unităţile deja existente în inventarul său de cuvinte. Mecanismele de formare a unui cuvânt nou sunt procese dirijate de regulile lingvistice ce fac parte din gramatica fiecărei limbi. Trebuie precizat totuşi că nu orice inovaţie

- 70 -

momentană, apărută în limbă, devine piesă funcţională a întregului sistem lingvistic. După cum afirmă C. Frâncu, „inovaţiile lingvistice individuale intră în limbă numai dacă ele sunt acceptate de colectivitate şi numai dacă răspund unei necesităţi sociale de comunicare, iar atunci când inovaţiile sunt cerute de o nevoie socială, ele pleacă simultan de la mai mulţi indivizi, fiind convergente”[165, p. 189].

Împrumutul este o cale de apariţie a termenilor care constă în importarea cuvintelor din alte limbi şi răspunde nevoii de a exprima un concept, care a luat naştere într-o altă ţară. În acest caz, se împrumută atât conceptul, cât şi termenul. A. Rey consideră împrumutul ca fiind soluţia cea mai evidentă, cea mai „leneşă”, dar totodată cea mai eficientă din punct de vedere internaţional, întrucât împrumutul „neutralizează parţial diferenţele interlingvistice şi respectă în aşa fel noţiunea originală” (trad. n.) [97, p. 68]. Adaptarea formei străine, de obicei, are loc în modul următor:

Se adoptă termenul străin fără a fi modificat (ex.: acquis comunitar, summit);

Se modifică forma grafică a termenului străin (ex.: miting/meeting; lider/leader);

Se traduc elementele preluate (calchiere)51 (ex.: Europe à plusieurs vitesses – Multi-speed Europe – Europa cu mai multe viteze; livre blanc – white paper – carte albă).

Deseori, atât cuvintele din LC, cât şi termenii împrumutaţi se asimiliează în limbă, pierzându-şi amprenta referenţialităţii străine. În literatura de specialitate, întâlnim mai multe abordări ale împrumutului terminologic. În 1982, T. Kandelaki publică manuscrisul lui D. Lotte [168], lucrare exhaustivă cu privire la împrumuturi, unde sunt reflectate cele mai importante aspecte ale acestora: tipologia, metodologia de lucru cu împrumuturile, ordonarea termenilor împrumutaţi etc. S. Grinev observă că „procesul de împrumutare a termenilor nu se deosebeşte prea mult de împrumutarea cuvintelor din limba literară” (trad. n.) [169, р. 108]. Una din trăsăturile distinctive ale împrumutului terminologic este, de regulă, calea scrisă a adoptării termenului străin, deoarece schimbul de informaţie ştiinţifico-tehnică se realizează prin publicaţii. L. Kapanadze defineşte împrumutul ca un proces intralingvistic „de terminologizare a cuvintelor din limbajul comun (ex.: undă – undă radio)” [170, р. 152]. În clasificarea lui

51 Termenul calc (fr. calque, eng. translation loan-word) a fost definit pentru prima dată de Ch. Bally, ca şi „cuvinte şi expresii formate mecanic după modelul expresiilor preluate din limba străină” [166, p. 49]. Vorbind despre statutul calchierii B. Unbegaun [167, p. 19, 21] porneşte de la termenii germani „Lehnübersetzung” sau „Übersetzungsentlehnung”, care reflectă însăşi natura calchierei, care se bazează de fapt şi pe împrumut şi pe traducere. Calchierea presupune neapărat contactul interlingvistic.

- 71 -

G. Rondeau (Figura 2.4), atare împrumuturi sunt calificate drept „interne” [89, р. 129] (intralinguale), care, la fel ca şi împrumuturile „externe” (interlingvistice)52, contribuie la apariţia termenilor.

Fig. 2.4. Clasificarea împrumuturilor (după G. Rondeau [89, р. 129]). Împrumutul este preferat de către specialişti şi traducători din

motiv de economie în limbă, forma împrumutului fiind mai scurtă decât forma descriptivă a acestuia. În plus, ea „permite de a păstra caracterul tehnic al termenului” (trad. n.) [172, р. 255]. În opinia mai multor autori, terminologii moderni trebuie să fie „utilitarişti” [36, p. 213], adică să păstreze ceea ce este de neînlocuit şi util în termenul străin, respectând, în acelaşi timp, principiul de bază al terminologiei – principiul sistemic. Pentru cercetarea de faţă este important să operăm o distincţie între următoarele tipuri de împrumuturi:

Împrumuturi din fondul istoric greco-latin, numite de obicei forme savante;

Împrumuturi din alte limbi moderne; Împrumuturi din diverse dialecte geografice sau sociolecte

şi din alte domenii ale aceleiaşi limbi. Este cunoscut faptul că împrumuturile din fondul greco-latin sunt

prezente în mai multe limbi, îndeosebi în limbile romanice, dar şi în engleză, fiind percepute de locutorii acestor limbi ca unităţi naturale ale limbii, dar nu ca elemente străine. În opinia M. T. Cabré, statutul acestor împrumuturi este „deseori inobservabil în comparaţie cu împrumuturile provenite din limbile moderne, chiar dacă fac parte din aceeaşi familie de limbi” (trad. n.) [26, p. 159].

Cât priveşte limbajul dreptului comunitar, observăm următoarele tipuri de împrumuturi:

52N. Iuşmanov reuneşte împrumuturile din altă limbă sub noţiunea de xenolexic [171, p. 797].

- 72 -

Din fondul greco-latin: agenda, quorum, negotium, Natura, Galileo, ERASMUS, instrumentum etc. Tot din această categorie fac parte împrumuturile „inobservabile” provenite din latină sau greacă, dar care au evoluat în forme moderne: charte, programme, stratégie, critère, eurobaromètre, eurocratie, Europe, hiérarchie, méthode, politique, télécommunication, télévision, pacte, médiateur etc. Lista acestor împrumuturi se suprapune practic cu lista termenilor de origine greco-latină.

Din alte limbi moderne: Acquis (din franceză – în engleză şi română), anti-trust (din engleză – în franceză şi română), troïka (din rusă – în franceză, engleză şi română), eurojust (din engleză – în franceză şi română), rendez-vous clause (din franceză – în engleză şi română), DG (din franceză – în engleză şi română), ombudsman (din neerlandeză – în engleză, română şi franceză), Europe à la carte (din franceză – în engleză şi română), OLAF (din franceză – în engleză şi română), Europol (din engleză – în română şi franceză), screening (din engleză – în franceză şi română), opting out (din engleză – în franceză şi română), know-how (din engleză – în franceză şi română), lobby (din engleză – în franceză şi română), off shore (din engleză – în franceză şi română) etc. Cei mai mulţi termeni se împrumută din limba engleză.

Din alte limbaje specializate: pilier, passerelle, sommet, transparence, blanchiment, refonte, noyau dur, Europe à plusieurs vitesses, Europe à géométrie variable, Europe à la carte, capacité d’absorption, déficit, tarif, budget, banque, brevet, concurrence, équilibre, fiscalité, proportionnalité, ressources etc. Domeniile de preferinţă din care împrumută limbajul juridic comunitar sunt: construcţie, architectură, metalurgie, fizică, economie, gastronomie şi altele.

Din limbajul comun: voisinage, année, capitale, langue, pays, aide, livre etc.

În terminologia dreptului comunitar cele mai numeroase sunt împrumuturile externe provenite din fondul greco-latin şi din alte limbi moderne. Cu toate acestea, împrumuturile din alte limbaje specializate nu cedează cu mult din punct de vedere cantitativ, dacă luăm în considerare faptul că dreptul comunitar foloseşte pe larg termeni din dreptul internaţional, constituţional, administrativ etc.

O altă cale de apariţie a termenilor este crearea neologică „spontană” sau „forţată”53, care exploatează resursele de derivare şi/sau de compunere a termenilor, cu sau fără normalizare oficială în cazul apariţiei

53 Termenii în cauză îi aparţin lui D. Gouadec [47, p. 23].

- 73 -

neologismelor concurente. Oricum, în ambele cazuri, este vorba despre formarea unui hibrid [ibidem, p. 24]54.

Este oportun să menţionăm că noţiunea şi termenul „neologie” îmbracă o semnificaţie diferită la diverşi cercetători. Astfel, în lucrările lui L. Guilbert [173] şi G. Rondeau [89], devenite clasice, găsim o definiţie oarecum reducţionistă a neologiei, conform căreia aceasta din urmă tratează fenomenele lingvistice survenite într-un moment determinat al evoluţiei limbii, fenomenele în cauză manifestându-se la toate nivelele limbii: fonetică, morfologie, lexic, sintaxă etc. Din contra, cercetările recente demonstrează că neologia şi-a extins câmpul de acţiune, înglobând diverse profiluri. De exemplu, J.-Cl. Boulanger [174, p. 202-207] consideră că noţiunea dată reflectă cinci activităţi diferite, şi anume: a) procesele practice de creare a noilor unităţi lexicale, procese care pot fi conştiente sau inconştiente, precum şi mecanismele de creaţie a acestor procese într-o anumită limbă; b) studiul teoretic şi aplicativ privitor la inovaţiile lexicale, procesele de creaţie, criteriile de recunoaştere, de acceptabilitate şi de difuzare a neologismelor, aspectele socioculturale ale acestora etc.; c) activitatea instituţională sistematică, axată pe culegerea, înregistrarea, difuzarea şi implantarea neologismelor într-un context concret de politică lingvistică; d) munca de identificare a sectoarelor specializate fie noi, fie recente, fie având lacune; e) analiza dicţionarelor din perspectiva utilizării acestora ca filtre de recunoaştere a neologismelor. În ultimul timp neologia a luat amploare în fenomenologia creării termenilor noi prin:

întocmirea de dicţionare; crearea de termeni pentru denumirea conceptelor noi apărute mai

ales în ştiinţă şi tehnică; elaborarea şi implementarea politicilor lingvistice55, a căror

componente sunt: modernizarea lexicului, renovarea limbii, uniformizarea terminologiilor şi difuzarea acestora etc. Ponderea termenilor împrumutaţi depinde de o serie de factori,

printre care factorii de natură socială şi economică joacă un rol determinant. Ea atinge cote spectaculoase în ţările în curs de dezvoltare, care sunt obligate să importe tehnici şi tehnologii din ţările avansate. Situaţia dată este caracteristică şi pentru RM, unde îmbogăţirea limbii, mai ales în ştiinţă şi tehnică se face pe cale externă, adică prin împrumuturi. În multe cazuri,

54 „En cas d’emprunt, l’hybride chevauche la frontière entre les langues. En cas de néologie ou néosemie, l’hybride chevauche la frontière entre le général (le vulgaire) et le spécialisé ou les frontières entre domaines et secteurs” [ibidem, p. 23]. 55 În spaţiul românesc, o cercetare fundamentală în domeniul politicii şi planificării lingvistice a fost publicată în anul 2007 [175].

- 74 -

cuvintele împrumutate, care exprimă obiecte şi raporturi noi, au forme ce corespund spiritului limbii noastre şi îmbracă aspecte morfologice acceptabile (de exemplu, audiovizual, audit, comunitarizare etc.). În alte cazuri, adaptarea termenilor împrumutaţi în ultimii ani la normele limbii române este mai anevoioasă (a se compara, de exemplu, termenii mass-media, acquis, screening, monitoring, opting out etc.). Este de dorit ca atât introducerea unui termen nou, cât şi folosirea unuia vechi într-o accepţie nouă să se facă astfel încât aceştia să se depărteze cât mai puţin de regulile şi de deprinderile limbii, iar distincţiile care îi caracterizează să fie importante pentru dezvoltarea cunoaşterii. Unele neologisme terminologice („neonimele” [34, p. 124]) prezintă dificultăţi morfologice, în special, în ceea ce priveşte flexiunea cuvintelor. Formele de declinare şi de conjugare ale acestora conduc uneori la dificultăţi atunci când încercăm să aplicăm regulile obişnuite ale limbii române. În consecinţă, o mare atenţie trebuie acordată ortografiei, ortoepiei şi morfologiei acestui grup de neologisme [176, p. 7]. Deoarece neologia îşi extinde domeniile sale, în multe ţări există deja organizaţii speciale pentru studii neologice56, unele legalizate oficial. Legalizarea terminologică implică implementarea unor reguli care urmează să asigure stabilitatea unităţilor lexicale terminologice. Ea presupune respectarea unor condiţii, cum ar fi: - promovarea sistematică a activităţii neologice; - crearea centrelor de neologie pentru diverse domenii de specialitate; - pregătirea specialiştilor-terminologi; - reglementarea procesului de îmbogăţire a limbii cu neologismele

necesare pentru exprimarea noilor concepte, dar şi a modalităţilor de integrare organică a neologismelor în fondul de bază al limbii;

- asigurarea bazei materiale pentru buna desfăşurare a lucrărilor de neologie.

Pentru a se încetăţeni în structura limbii-gazdă, un neologism trebuie să întrunească o serie de condiţii, printre care enumerăm: - să denumească un concept stabil, bine delimitat, care să corespundă criteriului de univocitate; - să fie scurt şi concis, chiar şi în cazul unei structuri sintagmatice; - să fie în concordanţă cu regulile propriului sistem lingvistic; - să fie cât se poate de transparent;

56 De exemplu, CTN (Centre de terminologie et de néologie) din Paris publică, începând cu anul 1990, caiete anuale care au ca scop identificarea şi difuzarea termenilor noi în diferite domenii.

- 75 -

- să poată constitui baza unei serii derivative; - să fie adaptat la sistemul fonic şi grafic al limbii-gazdă; - să prezinte o soluţie viabilă la o nevoie concretă în materie de denominaţie; - să nu aibă variante confuze şi forme neadecvate; - să nu prezinte conotaţii negative şi să nu provoace asociaţii neconvenabile; - să poată fi pronunţat şi memorat fără dificultăţi excesive; - să nu contrazică principiile de bază ale politicii lingvistice stabilite; - să ţină seama de sistemul conceptual şi denominativ din care urmează să facă parte.

Analiza materialului faptic ne permite să stabilim următoarele tipuri de neologisme în limbajul juridic comunitar:

a) neologisme care denumesc instituţiile UE: Office communautaire des variétés végétales (OCVV), Agence européenne de gestion des frontières extérieures (FRONTEX), Centre satellitaire de l'Union européenne (EUSC) etc.

b) neologisme care denumesc diverse fenomene şi politici europene: acquis communautaire, action commune, aide de préadhésion, cadre institutionnel unique, communautarisation, convention européenne, coopération politique européenne, droit communautaire, équilibre institutionnel, flexicurité, harmonisation du droit, méthode communautaire, politique commune des transports, procédure de codécision etc.

c) neologisme-abrevieri: CEDEFOP, COREU, Coreper, Cosac, COPS, CIG, PESD, PESC, TPICE57 etc.

d) neologisme formate cu ajutorul bazei trunchiate euro- de la Europa sau cu toponimul integral: euro, eurocrate, Euroland, eurosceptique, Eurobaromètre, eurotarifs, eurojust, EUROPOL, eEurope, Europe à la carte, Europe à géométrie variable etc.

e) neologisme-împrumuturi (atât din alte limbi, cât şi din alte limbaje specializate): antitrust, brevet communautaire, comitologie, nuisance, transparence fiscale, déficit démocratique, budget communautaire, refonte, pilier, sommet, tiers-monde, troïka etc.

f) neologisme care au în structura lor nume proprii sau toponime: déclaration Schuman, critères de Maastricht, espace Schengen, compromis

57 CEDEFOP - Centre européen pour le développement de la formation professionnelle, COREU - Correspondance européenne, Coreper - Comité des représentants permanents, Cosac - Conférence des organismes spécialisés dans les affaires communautaires, COPS - Comité politique et de sécurité, CIG - Conférence intergouvernementale, PESD - Politique européenne de sécurité et de défense, PESC - Politique étrangère et de sécurité commune, TPICE - Tribunal de première instance des Communautés européennes.

- 76 -

de Luxembourg, déclaration de Laeken, missions de Petersberg, protocole de Kyoto, processus de Barcelone etc.

Tipologia neologismelor comunitare, aşa cum este prezentată supra, poate fi stabilită, bineînţeles, şi în baza altor criterii; astfel, ea poate fi extinsă sau din contra restrânsă (de exemplu, neologismele din punctul (f) pot fi, de asemenea, plasate în rândul neologismelor prezentate în punctul (b) etc.). În cadrul cercetării noastre, important a fost de a repera în general prezenţa fenomenului neologic în limbajul dreptului comunitar.

2.4. Concluzii la capitolul 2

Analiza sistemului juridic comunitar şi a particularităţilor sale lingvistice ne permite să formulăm următoarele concluzii:

Data oficială a apariţiei terminologiei dreptului comunitar poate fi considerat anul 1951, când Belgia, Franţa, Germania de Vest, Italia, Luxembourg şi Olanda instituie Comunitatea Europenă a Cărbunelui şi Oţelului, prin semnarea Tratatului de la Paris.

Fiind o disciplină relativ tânără, limbajul dreptului UE dispune totuşi de o terminologie extrem de bogată, fondată atât pe vocabularul juridic general, cât şi pe lexicul specializat al altor discipline şi domenii. Totodată, terminologia comunitară nu reprezintă un tot întreg separat şi izolat de limba comună, instrumentul de bază în realizarea dreptului fiind, în primul rând, limba.

Dacă iniţial exista o diferenţiere netă între limbajul comun şi cel de specialitate, la ora actuală studiile sunt orientate mai ales spre aspectele de confluenţă, spre interferenţele şi influenţele dintre cele două aspecte. Astfel, limbajul general se îmbogăţeşte din ce în ce mai mult cu cuvinte împrumutate din limbaje de specialitate, acestea găsind la rândul lor în limbajul comun o sursă de termeni cărora le conferă semnificaţii specifice domeniilor respective. Termenii specializaţi consideraţi la origine ca monosemantici, precişi, univoci, sunt din ce în ce mai interesanţi din perspectiva lingvistică prin conotaţiile lor. În acest sens, limbajul juridic comunitar nu este o excepţie.

Evoluţia limbajului juridic comunitar se explică, întâi şi-ntâi, prin factori extralingvistici. Crearea de noi organisme, elaborarea şi lansarea de noi politici, principii şi strategii comunitare duce inevitabil la apariţia de noi concepte, categorii şi, prin urmare, neologisme comunitare. La fel ca şi neologismele din limba comună, neonimele prezintă o relaţie univocă între denumire şi conceptul pe care îl reprezintă. Această monoreferenţialitate este justificată de necesitatea de a denumi un concept juridic comunitar cu o

- 77 -

singură denumire. Împrumuturile din alte limbi şi/sau din alte limbaje specializate fac parte din neonimele comunitare.

Din perspectivă neowüsteriană, ansamblul textelor juridice comunitare constituie nucleul dur al sistemului juridic comunitar în cadrul căruia termenii îşi dobândesc adevărata lor valoare specializată.

Textul juridic comunitar (inclusiv varianta tradusă a acestuia) se deosebeşte de textele altor LSP prin vocabularul specific, forma prestabilită şi stilul corespunzător tipului de document, caracterizându-se prin triada indivizibilă vocabular/formă/stil. Fiind destinat întregii Uniuni, el trebuie să producă aceleaşi efecte juridice în toate statele membre.

În activitatea de traducere a TJC, este imperios necesar să se ţină cont de triada conţinut/formă/calitate. Valorificarea celor trei dimensiuni este posibilă doar în cazul în care traducătorul este iniţiat în dreptul comunitar şi în activitatea UE. Transpunerea corectă a mesajului în limba-ţintă nu va fi posibilă atâta timp cât traducătorul nu va şti ce trebuie să spună, chiar dacă ştie bine cum trebuie să o facă. Incapacitatea de a traduce provine din întuneric, din neştiinţă. Experienţa de traducere a textelor literare nu este suficientă pentru realizarea unei traduceri calitative a TJC. Traducătorul, care doreşte să se specializeze în traducerea TJC, trebuie să înceapă prin cunoaşterea domeniului şi nu prin traducerea textelor prin echivalente aproximative, promovând astfel pseudotraducerea, care ne va întoarce inevitabil la primul sens al maximei Traduttore, traditore.