Post on 17-Feb-2015
transcript
Filozofia educaţională Montessori
Note introductive
Maria Montessori s-a născut la 31 august 1870 (1952) în Ancona, Italia şi a studiat
medicina la Universitatea din Roma. A fost una din primele femei care au absolvit facultatea
de medicină în Italia şi una din primele femei care au practicat medicina cu succes. A început
să aplice multe din ideile sale personale despre educarea copiilor mici, cu vârste cuprinse între
unu şi cinci ani, şi s-a ocupat de copiii cu deficienţe mentale. Şi-a perfecţionat ideile şi a
început punerea în practică începând a acestora din anul 1907, când a fost numită la
conducerea unui grup de creşe şi grădiniţe dintr-o zonă foarte săracă a Romei. Acolo a început
să aplice consecvent ideile sale educaţionale, care se concretizaseră între timp într-o adevărată
metodă educaţională, metoda Montessori. Mult mai târziu, când metoda sa educaţională a
devenit larg cunoscută în Italia, în Europa şi în întreaga lume, generând zeci şi zeci de şcoli
Montessori, Maria Montessori a călătorit foarte mult, supervizând sistemul şcolilor
Montessori, scriind şi ţinând conferinţe.
Metoda Montessori
În primul rând, este demn de remarcat că Maria Montessori şi-a concentrat atenţia şi
metodele educaţionale asupra copiilor cu deficit intelectual, în majoritate având deficienţe
mintale din naştere.
Teoria dezvoltării
Montessori considera că este greşit să presupunem că dezvoltarea copiilor este total
influenţată de părinţi, pentru că aceştia învaţă şi de unii singuri, din experienţa lor de viaţă.
De asemenea, autoarea era de părere că procesul de învăţare la copii este de cele mai
multe ori, foarte diferit de cel la adulţi.
Un concept central în teoria lui Montessori este acela de „perioade sensibile”, aceste
perioade sunt similare perioadelor critice. Sunt perioade de timp în care substratul genetic îşi
spune cuvântul, copilul fiind mai dornic şi mai capabil să stăpânească anumite activităţi. De
exemplu, se pot observa perioade sensibile pentru achiziţia limbajului şi pentru începutul
folosirii mâinii.
Dacă în perioadele sensibile copilul este împiedicat să trăiască aceste experienţe,
dorinţa copilului şi capacitatea sa de a stăpâni anumite activităţi, limbajul de exemplu, se vor
diminua, fapt care va avea un efect dramatic asupra dezvoltării.
Perioada sensibilă pentru ordine 0 – 3 ani
În primii trei ani de viaţă, copilul manifestă o puternică nevoie pentru ordine. Imediat ce
se poate mişca, copilului îi place să pună obiectele la locul lor. Chiar şi înainte de a se putea
deplasa, copiii se pot supăra dacă văd lucruri care nu se află la locul lor. Montessori ne dă
exemplul unei fetiţe de 6 luni care a început să plângă atunci când un musafir al mamei sale a
pus umbrela pe masă. S-a uitat la umbrelă şi a început să plângă. A redevenit calmă doar când
mama a luat umbrela şi a pus-o în cuier, acolo unde îi era locul.
Şi adultul are nevoie de ordine, însă într-un plan diferit. Pentru adult, ordinea provoacă o
anumită stare de satisfacţie vizavi de mediul exterior, dar pentru copii ordinea este esenţială.
Montessori credea că această nevoie de ordine este necesară pentru orientarea în spaţiu a
copilului.
Perioada sensibilă pentru detalii 1 – 2 ani
Între 1 an si 2 ani, copiii îşi fixează atenţia pe detalii. De exemplu, ei văd insecte mici
care scapă atenţiei adulţilor. Sau, dacă le arătăm o poză, tind să nu ia în seamă obiectul din
prim plan, pe care noi îl considerăm important şi să îşi centreze atenţia pe obiectele mai
îndepărtate din fundal. Acest interes pentru detalii ne indică o modificare în dezvoltarea
psihicului copilului.
Dacă până la un an erau atraşi de obiectele stridente, colorate, luminate, sclipitoare,
acum încearcă să-şi completeze experienţa cât de mult se poate, centrându-se pe detalii.
Perioada sensibilă pentru utilizarea mâinilor 1 ½ - 3 ani (3 – 5 ani rafinarea
mişcărilor)
Între 18 luni şi 3 ani, copiii apucă constant diverse obiecte. Le place în mod deosebit să
desfacă, să recompună obiecte, să le pună în diverse cutii, să le toarne şi să le decojească. În
următorii 2 ani, îşi rafinează mişcările şi simţul tactil. De exemplu, unui copil de 4 ani îi place
să identifice obiectele pipăindu-le cu ochii închişi, un joc pe care adulţii nu-l agreează.
Perioada sensibilă pentru învăţarea mersului 1 – 2 ani
Învăţarea mersului este ca o a doua naştere, copilul trece de la o stare de neajutorare la
una de autonomie.
Mersul la copil diferă de mersul la adult, în ceea ce priveşte scopul. Daca adultul merge
pentru că vrea să ajungă undeva, copilul poate urca şi coborî scările la nesfârşit. Copilul nu
merge pentru a ajunge undeva ci pentru a-şi perfecţiona această abilitate. Ca perioada de
vârstă se situează între 12 şi 24 de luni.
Perioada sensibilă pentru învăţarea limbajului 1 – 6 ani
Ceea ce este remarcabil la învăţarea vorbirii este rapiditatea cu care copii deprind un
proces aşa de complex. Pentru a învăţa să vorbească, copii trebuie să înveţe nu doar cuvintele
şi înţelesul acestora, dar şi gramatica, un sistem de reguli care le spune unde să plaseze fiecare
parte a vorbirii.
De exemplu, dacă spunem „paharul este pe masă”, înţelesul pe care îl dăm acestor
cuvinte derivă din ordine în care le spunem. Daca am fi spus „pe paharul este masă” înţelesul
ar fi fost greu de înţeles.
Pentru Montessori achiziţia limbajului la copil se aseamănă cu imprintingul. La un
anumit moment critic de timp, din primele luni de viaţă până la 2 ½ - 3 ani copii sunt pregătiţi
nativ să înveţe sunete, cuvinte şi gramatică din mediul înconjurător.
Această sensibilitate aparte pentru limbaj se manifestă în primii trei ani de viaţă şi apoi
dispare. Montessori era de părere că achiziţia limbajului este determinată de factorii înnăscuţi,
astfel încât se realizează în acelaşi mod la toţi copiii, indiferent de zona geografică în care
cresc.
De exemplu, toţii copii trec de la un stadiu de bâlbâire la un stadiu în care încep să
rostească cuvinte, ulterior intră într-un stadiu în care alcătuiesc propoziţii din 2 cuvinte „Copil
pleacă” şi urmează o perioadă în care construiesc propoziţii şi fraze mai elaborate.
În opinia lui Montessori nu se succed continuu, sunt şi perioade în care copii par să nu
realizeze nici un progres, şi apoi, deodată apar numeroase achiziţii.
Între 3 şi 6 ani copii nu mai achiziţionează cuvinte şi reguli gramaticale la un nivel
neconştient dar sunt încă într-o perioadă sensibilă pentru dezvoltarea limbajului. În această
perioadă copii devin mai conştienţi de învăţarea regulilor gramaticale. Astfel pe la 5-6 ani
copilul este pregătit pentru şcoală şi a învăţat deja să vorbească, fără să fie instruit într-un mod
formal.
Idei despre educaţia copiilor
În perioadele sensibile copii sunt conduşi de impulsurile înnăscute să stăpânească
anumite activităţi, precum mersul sau achiziţia limbajului. Scopul educaţiei în perioada de
până la 6 ani este, în opinia lui Montessori, să asiste acest proces. Şi cum până pe la vârsta de
3 ani copiii nu sunt înscrişi într-o instituţie formală de învăţământ, părinţii sunt primii
educatori.
Pentru a-i ajuta pe copii să se dezvolte părinţii nu au nevoie de cunoştinţe avansate de
psihologie, ci doar au nevoie de o anumită atitudine faţă de noile activităţi ale copilului. Nu
trebuie să direcţioneze copiii spre anumite conţinuturi de învăţare, ci trebuie să respecte
eforturile independente ale copiilor de a stăpânii noi şi noi activităţi. Nu trebuie să se ajungă
nici în extrema ignoranţei vizavi de copil, părintele trebuie să îi ofere oportunităţi pentru a
învăţa. (de ex.: daca plimbă copilul prin parc şi acesta este interesat de fiecare dată să observe
un anumit copac, sau o anumită bancă, să îl lase să observe, să exploreze, nu să treacă în
viteză prin locul respectiv, să ofere copilului jocurile de care are nevoie pentru a se dezvolta,
în conformitate cu necesităţile specifice vârstei)
Un exemplu dat de Montessori este acela al părinţilor care îşi pot ajuta copiii în perioada
sensibilă pentru învăţarea mersului. Unii părinţi urmăresc cu plăcere cum copiii lor încep să
stăpânească noile mişcări ale mersului. Aceştia îşi urmează copiii atunci când se deplasează,
se opresc odată cu ei pentru a explora noul loc în care au ajuns. De asemenea le creează
oportunitatea copiilor de a stăpânii aspecte variate ale mersului, precum urcatul scărilor.
Copiii sunt lăsaţi să evolueze în propriul ritm.
Alţi părinţi, nu reuşesc să ofere copilului toate oportunităţile pentru învăţarea mersului
pe cont propriu şi în ritmul propriu. Unii încearcă să-şi înveţe copiii să meargă – o practică
care îl va face pe copil să creadă că eforturile lui nu sunt adecvate. O altă situaţie este aceea în
care părinţii nu înţeleg ce reprezintă mersul pentru copii. Cred că mersul, în cazul copiilor, are
acelaşi sens ca şi în cazul adulţilor: de a ajunge într-un anumit punct sau la un anumit obiect.
Ce fac părinţii în acest caz? Îşi iau copiii în braţe şi îi duc mai repede la destinaţie, sau îi
împing în premergătoare spre locul unde par că vor să ajungă. Alţi părinţi sunt speriaţi de
locurile în care pot ajunge copii si îi îngrădesc, punându-i în ţarcuri şi limitându-le astfel
posibilităţile de explorare şi de exerciţiu.
În final, bineînţeles, toţi copii normali învaţă să meargă, dar reacţiile părinţilor din
această perioadă, afectează sentimentele copiilor legate de propriul ritm şi de autonomie.
În primul caz copii capătă sentimente de libertate şi de mândrie după ce reuşesc să
stăpânească o activitate importantă de unii singuri. În celelalte cazuri ei consideră că propriile
eforturi de a stăpânire a activităţii respective au produs efecte negative, fapt ce va conduce,
cel mai probabil la o uşoară inhibiţie.
Şcoala Montessori
La vârsta de 2 ½ ani copii pot intra într-o şcoală Montessori. În şcolile Montessori sunt
create grupe educaţionale care acoperă 3 ani, spre exemplu: grupa 3-5 ani, sau 6-9, sau 7-10,
etc.
Marimea clasei
Cu exceptia grupelor de cresa, cele mai de succes clase sunt cele care cuprind un numar de 30-35 copii
la un cadru didactic (foarte bine instruit pentru nivelul la care preda) si un asistent supraveghetor. Acest lucru e
posibil deoarece copiii raman in acelasi grup timp de trei pana la sase ani iar majoritatea activitatilor de
predare-invatare au ca sursa copiii si mediul.
Libertatea de mişcare
Când intri într-o clasă Montessori te întâmpină o evidentă deosebire de abordare faţă de învăţământul
tradiţional. Copiii sunt pur şi simplu absorbiţi şi foarte preocupaţi de propria lor activitate. Aproape toate lecţiile
sunt individuale, deci fiecare copil are de obicei un plan diferit de activităţi pe care educatorul îl gândeşte şi îl
pune în practică, în funcţie de interesul şi de nivelul la care se află copilul. Toate materialele din clasă sunt uşor
accesibile şi la dispoziţia copiilor, aşezate pe rafturi joase. Copilul este liber să aleagă dintre materialele care i s-
au prezentat anterior şi după ce termină de lucrat cu ele ştie că trebuie să le aşeze pe raft în acelaşi loc şi în
aceleaşi condiţii, gata pentru următorul copil interesat de aceeaşi activitate. Posibilitatea de a alege este un
privilegiu pe care din păcate copilul din şcoala tradiţională nu îl are. În clasele Montessori copilul se poate
mişca liber dintr-o parte a clasei în alta, ascultând de propriul lui impuls interior. Cu timpul, exerciţiul alegerii
devine obişnuinţă, adică se dezvoltă capacitatea copilului de a lua decizii cu privire la propria persoană.
Stiluri de invatare
Sunt stimulate toate tipurile de inteligenta si toate stilurile de invatare: muzical, corporal-kinestezic,
spatial, interpersonal, intrapersonal, intuitiv, lingvistic traditional si cel logico-matematic (citire-scriere-
aritmetica). Acest model specific a fost redescoperit de catre psihologul Howard Gardner de la Universitatea
Harward, in teoria inteligentelor multiple.
Într-o clasă Montesssori există patru arii curriculare:
1. Viaţa practică (practical life) care cuprinde activităţi practice legate de viaţa de zi cu zi: turnarea
apei dintr-un ulcior în altul sau din ulcior în pahar; spălarea mesei, aşezarea mesei pentru prânz şi servirea ei,
curăţirea rafturilor de praf, măturat, încheiat la nasturi, legarea şireturilor şi aşa mai departe. Toate acestea îl
ajută pe copil să se adapteze noului mediu din clasă (pentru că viaţa practică este aria cu care copilul începe
când vine pentru prima dată la grădiniţă) să îşi câştige independenţa, să îşi coordoneze mişcările şi să exerseze
concentrarea atenţiei. Toate obiectele de pe raft sunt curate şi foarte atractive pentru a stimula interesul
copilului.
2. Activităţile senzoriale vizează dezvoltarea simţurilor. La această vârstă (3 - 6 ani) copilul explorează
prin intermediul simţurilor mediul în care trăieşte. Dezvoltarea lor conduce implicit la o cunoaştere mai
rafinată şi la ascuţirea inteligenţei. Prin materialul senzorial Maria Montesssori a pus concepte abstracte în
formă concretă. Spre exemplu, conceptul de lungime este materializat în barele roşii care au aceeaşi formă,
aceeaşi culoare, singurul aspect care diferă fiind lungimea. Conceptul materializat în cele 10 bare roşii este
reprezentat prin gradarea acestora de la cea mai scurtă (10 cm) la cea mai lungă (1m), diferenţa dintre bare
fiind constantă (10 cm). La fel se întâmplă şi cu alte concepte: culoarea, greutatea, etc. Materialul senzorial
vizează dezvoltarea fiecărui simţ în parte prin izolarea lui de celelalte. Spre exemplu, în exerciţiile pentru
dezvoltarea simţului tactil copilul foloseşte o eşarfă pentru a-şi acoperi ochii în aşa fel încât toată atenţia să îi
fie îndreptată spre analiza tactilă. La fel în simţul termic sau baric.
3. Activităţile de limbaj vizează, fireşte, dezvoltarea limbajului cu aspectele lui esenţiale: vorbit, scris
şi citit.
4. Activităţile de matematică se bazează pe materiale specifice, care respectă caracteristica vârstei, de
a opera în plan concret, senzorial. Treptat, spre sfârşitul celui de-al treilea an în aceeaşi clasă, se face trecerea
la materiale care se eliberează de încărcătura senzorială, nu pentru că aşa spune metoda, ci pentru că pur şi
simplu copilul realizează că nu mai are nevoie de suportul concret, că şi-a însuşit ideea.
Evaluare
Nu exista note sau alte forme de recompensa sau pedeapsa, nici deschise, nici subtile. Evaluarea se face prin
portofolii, observare de catre cadrul didactic si prin fise de progres. Proba daca sistemul functioneaza consta in
realizarile si comportamentul copiilor, satisfactia, maturitatea, bucuria, dragostea de a invata si nivelul ridicat
al activitatii.
Câteva principii aplicate într-o şcoală Montessori
Independenţă şi concentrare
Scopul educaţiei în şcoală rămâne acelaşi ca si cel pentru primii ani de viaţă: educatorul nu
instruieşte copilul nu îi impune învăţarea sau achiziţia anumitor cunoştinţe sau deprinderi, ci îi
oferă oportunităţile pentru autodezvoltare. Se pleacă de la asumpţia că dacă mediul şcolar
conţine materialele corespunzătoare nevoilor interioare ale copiilor (aşa cum au fost ele
descrise pe parcursul perioadelor de sensibilitate) atunci copilul va lucra cu plăcere de unul
singur, fără să existe nevoia unei supervizări directe din partea educatorului.
Pentru a descoperii materialele cele mai potrivite Montessori a petrecut foarte mult
timp observând copii şi lucrurile care li se par interesante, care îi atrag şi cu care lucrează
multă vreme fără să obosească. (exemplul cilindrilor cu diferite diametre ce trebuiau introduşi
în orificiile unei rame de lemn)
Liberul arbitru
Atunci când se încearcă pregătirea sălii de clasă sau a mediului în care copilul este
lăsat să se joace şi să înveţe, Montessori spune că este necesar să limităm propriile noastre
idei referitoare la ce anume trebuie să înveţe copilul şi să-l lăsăm pe el să îşi aleagă
materialele. Dacă sunt lăsaţi să aleagă liber, de cele mai multe ori, copii se vor orienta spre
activităţile cele mai captivante pentru ei. De exemplu, Montessori a observat că dacă lăsăm un
copil de 2 ani să se mişte liber prin camera, acesta va aranja constant lucrurile, le va pune în
ordine. Dacă un copil va scăpa un pahar cu apă ceilalţi vor îndepărta cioburile şi vor cureţa
podeaua. Astfel se manifestă nevoia de ordine a copiilor mici.
În zilele noastre, în şcolile Montessori materialele de lucru sunt, în mare parte, deja
stabilite. Iar educatorii respectă principiul liberului arbitru, lăsând copii să-şi aleagă
materialele cu care vor să lucreze.
Chiar dacă educatorii încurajează alegerea materialelor preponderent de către copil,
din când în când, intervin pentru a introduce noi sarcini pentru care copiii par a fi pregătiţi.
Educatorul prezintă noua activitate şi ulterior observă comportamentul copilului vizavi de
activitatea nou introdusă (concentrarea atenţiei asupra activităţii, repetarea sarcinilor). Dacă
educatorul constată că activitatea respectivă depăşeşte capacităţile copilului atunci se renunţă
la activitate, cel puţin pentru moment. Educatorul nu trebuie să dea impresia copilului că este
obligatoriu să înveţe o activitatea anume. Acest lucru ar submina abilităţile copilului de a-şi
urma propriile impulsuri. Atitudinea educatorului trebuie să fie cea a unui observator pasiv,
care să determine pentru ce activităţi este pregătit copilul.
Recompense şi pedepse
Educatorul Montessori se comportă foarte diferit faţă de un educator tradiţional,
aceasta din urmă stabilind obiective pentru copii şi asumându-şi sarcina educaţiei lor.
În şcoala Montessori copilul este cel care conduce activităţile, în funcţie de nevoile
sale, educatorul fiind doar un facilitator.
În şcolile tradiţionale educatorul constată că deseori copiilor le lipseşte entuziasmul
pentru a acumula cunoştinţele propuse. Prin urmare va apela adesea la recompense şi pedepse
externe pentru a-i stimula: premii, note, ameninţări, critici. Aceste stimulente externe
rareori îşi ating scopul. Adesea copii se centrează pe evaluările externe, se tem să dea un
răspuns greşit, să nu pară ridicoli în faţa celorlalţi şi nu se mai implică/concentrează adecvat
în activităţile lor (învaţă pentru a obţine o notă, un calificativ sau pentru a evita pedeapsa,
blamarea). Sub o asemenea presiune copii vor acumula anumite cunoştinţe dar vor căpăta o
repulsie faţă de şcoală şi activităţile de învăţare.
Evaluările externe ajung treptat să afecteze încrederea în sine a copilului, acesta
căutând autorităţi externe, asemenea educatorului, care să îi spună ce să facă, ce să zică. În
opinia lui Montessori autorităţile apelează la recompense şi pedepse, în principal, pentru a-l
face pe copil dependent de voinţa lor. Autoarea se întreabă cum un copil care are nevoie de
aprobare externă va învăţa vreodată să gândească independent, sau va îndrăzni să critice
ordinea convenţională socială.
Educatorii Montessori nu apelează la pedepse şi recompense, ei sunt convinşi că dacă
acordă atenţie nevoilor interne ale copiilor, vor găsi activităţile în care copii se vor implica şi
vor lucra cu interes.
Educatorii tradiţionali justifică recompensele şi critica ca fiind necesare pentru a-i
învăţa pe copii ce este corect şi ce este greşit. Montessori este de acord cu faptul că un copil
trebuie să înveţe din greşelile sale dar că îşi poate da seama de greşeli fără a fi nevoie de
critici sau recompense în acest sens. De exemplu, atunci când copiii învaţă despre
dimensiunile spaţiale ale obiectelor (jucându-se cu o ramă de lemn cu găuri de diferite
dimensiuni în care trebuie să introducă cilindrii corespunzători), activitatea pe care o
desfăşoară are un soi de autocontrol. Dacă un copil va introduce greşit cilindrii în rama de
lemn, la un moment dat, unul dintre cilindrii nu-şi va mai găsi locul, fapt care va suscita
interesul copilului şi îl va conduce spre corectarea erorii şi rezolvarea problemei.
Învăţarea graduală
Montessori a observat că nu pot fi învăţate, de către copil, foarte multe abilităţi
simultan. De exemplu, un copil de 4 ani poate încerca din răsputeri să-şi încheie nasturii de la
haină sau să-şi lege şireturile de la pantofi, ca o consecinţă naturală a nevoii de independenţă.
De cele mai multe ori, aceste activităţi sunt dificile pentru copilul de 4 ani, pentru că presupun
însuşirea mai multor tipuri de deprinderi: abilităţile motorii fine, coordonarea ochi mână.
Pentru a rezolva această problemă, Montessori a dezvoltat o serie de materiale prin care să-i
înveţe pe copii abilităţile respective. Pentru activitatea de legare a şireturilor, a creat diverse
modele la o scară mai mare, astfel încât copilul să poată realiza corect mişcările de legare a
şireturilor, utilizând însă mişcările musculare grosiere, pe care le stăpâneşte la această vârstă.
Montessori utilizează şi principiul pregătirii indirecte. În acest caz, se dau copiilor
sarcini care aparent nu au legătură cu legarea şireturilor, cum ar fi tăierea legumelor cu un
cleştişor sau ţinerea unui creion, sarcini prin care copiii îşi vor dezvolta dexteritatea.
Cititul şi scrisul
Montessori a descoperit că în jurul vârstei de 4 ani copiii învaţă să scrie şi să citească
cu un mare entuziasm. Acest lucru este explicabil datorită faptului că la această vârstă copiii
se află în perioada sensibilă pentru învăţarea limbajului. La 4 ani, copiii au terminat de
achiziţionat limbajul la nivel inconştient şi acum sunt dornici să înveţe despre limbaj la un
nivel conştient. Dacă se întârzie cu învăţarea limbajului scris până la vârsta de 6-7 ani, aceasta
va fi mult mai dificilă pentru că, la această vârstă s-a depăşit perioada sensibilă pentru
învăţarea limbajului.
Un copil de 4 ani va deprinde mai uşor scrisul decât cititul, asta pentru că scrisul este o
activitate mai concretă, bazată pe senzorialitate. La această vârstă, scrisul este învăţat printr-o
serie de exerciţii preparatorii. Pentru început, copilului îi este arătat cum se ţine un creion şi
este lăsat să practice desenatul/coloratul respectând anumite contururi. În această perioadă,
copiii vor îndrăgi coloratul precis pentru că se află în perioada sensibilă pentru dezvoltare
mişcărilor manuale fine.
Un alt exerciţiu ar consta în trecerea degetelor copiilor peste litere decupate din hârtie
abrazivă şi lipite pe plăci de lemn. Copiii vor emite sunetul asociat literei M şi vor trece cu
degetul peste litera M din hârtie abrazivă. Prin acest exerciţiu ei va învăţa care este forma
literei respective şi cum anume trebuie ea desenată. La copiii de peste 6 ani, acest exerciţiu nu
va fi realizat cu plăcere pentru că aceştia au ieşit deja din perioada sensibilă pentru
dezvoltarea mişcărilor manuale fine.
Comportamentul neadecvat
După cum am afirmat anterior, educatorii Montessori pun accentul pe independenţa
copiilor în alegerea materialelor şi activităţilor necesare propriei dezvoltări, dar, atunci când
vine vorba despre comportament inadecvat, situaţia se schimbă. Copiilor nu le este permis să
deterioreze materialele sau să-şi agreseze colegii.
În anumite cazuri, pentru a restabili ordinea educatorii trebuie să intervină şi, pentru a
rezolva problema, este recomandată retragerea copilului din zona conflictuală pentru o
anumită perioadă de timp. În acest fel, copilul are şansa să-i privească pe ceilalţi la lucru şi să
înţeleagă valoarea muncii acestora.
Comportamentul inadecvat, în viziunea lui Montessori, indică insatisfacţia copilului
faţă de activitatea pe care o desfăşoară. În acest caz, nu trebuie să ne impunem autoritatea
asupra copilului ci să-l observăm mai îndeaproape astfel încât să reuşim să introducem
materiale/jocuri/activităţi noi care să corespundă nevoilor sale interioare de dezvoltare.
Imaginaţia şi creativitatea
Poziţia lui Montessori faţă de imaginaţie pare să contrazică un principiu fundamental
al teoriei sale, acela privind respectarea înclinaţiilor naturale ale copilului.
Copiii au o înclinaţie naturală spre imaginaţie, aşa cum spunea şi autoarea, ei evadează
din limitele stricte ale realităţii în imaginaţie, lucru care nu îi ajută în dezvoltare. Montessori
doreşte să ajute copilul să treacă peste aceste tendinţe, fiind de părere că atunci când citim
poveşti cu zâne şi le povestim despre Moş Crăciun nu facem altceva decât să încurajăm
credulitatea copiilor. Copiii cred aceste poveşti fantastice pentru că nu şi-au dezvoltat încă
puterea de discriminare şi de judecată, iar noi nu trebuie să încurajăm naivitatea ci dezvoltarea
puterii de judecată.
Educaţia elementară şi gimnazială
Montessori este cunoscută pentru metodele sale de educaţie aplicabile în special
copiilor cu vârste cuprinse între 3 şi 6 ani. Dar autoarea a dezvoltat şi programe de educaţie
pentru copiii mai mari, între 6 şi 12 ani.
Până la 6-7 ani, nevoile cele mai puternice ale copiilor erau de a dezvolta abilităţi
personale, precum mersul, limbajul. După această vârstă, copilul este mai orientat spre partea
intelectuală şi este concentrat spre lumea exterioară, dorind să acapareze cât mai multe
cunoştinţe despre lume, despre relaţiile sociale, despre bine şi rău. Pentru a veni în sprijinul
acestor dorinţe ale copiilor de a înţelege lumea, Montessori a creat o serie de povestioare cub
denumirea de „Planul cosmic”, în care sunt prezentate informaţii despre formarea pământului,
originea vieţii, evoluţia omenirii, tehnologie, etc. Poveştile nu oferă foarte multe informaţii ci
sunt construite astfel încât să suscite şi stimuleze copilul pentru a pune întrebări şi a cerceta de
unul singur pentru găsirea răspunsurilor.
La copiii de 12 ani, Montessori constată dorinţa acestora de a explora lumea prin
îndepărtarea fizică de familie şi de şcoală. Pentru a veni în sprijinul acestei dorinţe, autoarea
propune activităţi precum expediţii, excursii (vizite la muzee, biblioteci, grădini botanice,
grădini zoologice, observator astronomic). De cele mai multe ori, copiii sunt lăsaţi să facă
singuri aceste activităţi, dar comunitatea şi responsabilii obiectivelor vizitate sunt anunţaţi în
prealabil.
Concluzii
Care este eficienţa educaţiei Montessori? Dacă vizitezi o clasă Montessori pentru copii
cu vârste între 3 şi 6 ani vei fi uimit de liniştea din clasa respectivă. Atmosfera este liniştită,
educatorii nu strigă la copiii, iar aceştia se respectă unii pe alţii. Părinţii constată cum copiii
lor devin din ce în ce mai independenţi şi se duc cu drag la şcoală.
Cercetările empirice de calitate cu privire la eficienţa educaţiei Montessori sunt foarte
rare dar în general acestea indică o educaţie de calitate, copiii proveniţi din aceste grădiniţe
obţinând scoruri le fel de bune sau chiar mai bune decât cei proveniţi din alte tipuri de
grădiniţe. Ce se remarcă este faptul că scrisul şi cititul sunt foarte bine stăpânite de copiii din
clasele Montessori. De asemenea, cercetătorii sunt impresionaţi de atitudinea regăsită aici,
bazată pe independenţă, încredere, concentrare.
În afară de programele educaţionale pe care le-a propus, Montessori a adus şi inovaţii
teoretice, precum perioadele sensibile sau critice în dezvoltarea intelectuală, sugerarea
faptului că dezvoltarea limbajului de către copii se face la început la un nivel inconştient care
probabil se bazează pe un mecanism înnăscut (anticipând astfel opera lui Chomsky).
Critici
Cea mai importantă critică este că educatorii Montessori limitează creativitatea şi
libertatea copilului în anumite momente. De exemplu, dacă un copil găseşte o jucărie prea
dificilă pentru vârsta lui şi începe să se joace cu ea într-un alt mod decât cel pentru care a fost
proiectată, educatorul îi va sugera copilului să aleagă o altă jucărie (de exemplu dacă copilul
în loc să introducă cilindrii în rama de lemn îi rostogoleşte pe masă). Copilul nu este lăsat să
inoveze.
De asemenea Montessori descurajează jocul liber, desenul liber, imaginaţia. Până la
începerea şcolii primare nici interacţiunile sociale nu sunt valorizate, educaţia având un
caracter mai degrabă impersonal. Montessori a trecut cu vederea calităţile remarcabile ale
desenului liber în cazul copiilor. Alţi autori au descoperit că desenul liber la copii trece prin
diferite faze ajungând la un moment dat să fie foarte bine organizat.
Un alt punct de vedere criticat este legat de basme. Montessori a crezut că basmele şi
poveştile fantastice încurajează copilul să se îndepărteze de realitate şi de asemenea îl împing
pe copil într-o stare de ascultare pasivă, în care primeşte informaţii exclusiv de la adulţi.
Alţi autori sunt de părere că basmele nu învaţă copiii să creadă într-o lume imaginară, pentru
că aceştia ştiu că poveştile sunt doar poveşti. Copiii înţeleg în mod intuitiv că poveştile nu fac
referire la lumea reală, la evenimentele exterioare ale acesteia, ci la un tărâm interior al
speranţelor secrete şi al temerilor. De exemplu, povestea lui Hansel şi Gretel face referire la
teama copiilor de separare şi, prin parcurgerea ei, relevă o posibilă rezolvare. În mod indirect,
încurajează copiii să devină independenţi şi să facă apel la propria inteligenţă (vezi întărirea
vicariantă).
Prâslea cel voinic şi merele de aur --- model de curaj, comportamente acceptate social
Jeff Bezos - amazon
On the Barbara Walters ABC-TV Special "The 10 Most Fascinating People Of 2004" Larry Page
and Sergey Brin, founders of the popular Internet search engine Google.com, credited their years as
Montessori students as a major factor behind their success. When Barbara Walters asked if the fact that
their parents were college professors was a factor behind their success, they said no, that it was their going
to a Montessori school where they learned to be self-directed and self-starters. They said that Montessori
education allowed them to learn to think for themselves and gave them freedom to pursue their own
interests.
MONTESSORI SUPPORTERS:
It is quite an interesting collection of people throughout history who have gone to Montessori
schools, sent their children to Montessori schools, or supported this method of education in one way or
another. The short list includes: Alice Waters, Friedrich Hundertwasser, Julia Child, Gabriel Garcia
Marquez, Helen Keller, Alexander Graham Bell, Thomas Edison, Henry Ford, Mahatma Gandhi,
Sigmund Freud, Buckminster Fuller, Leo Tolstoy, Burtrand Russell, Jean Piaget, Erik Erikson, John
Holt, Ann Frank, the Dalai Lama, Jacqueline Kennedy, Prince William and Prince Harry of the English
royal family, Cher Bono, Yul Brynner, Bill and Hillary Clinton, and Yo Yo Ma.
În perioada interbelică, s-a înfiinţat "Asociaţia Montessori din România", sub
preşedinţia filosofului şi psihologului Constantin Rădulescu-Motru, avându-l ca preşedinte
de onoare pe diplomatul Nicolae Titulescu, prezenţa acestor două reputate personalităţi în
fruntea organizaţiei constituind un important şi rezonant semn de încredere. În aceeaşi
perioadă au funcţionat de altfel în România numeroase şcoli Montessori, care s-au desfiinţat
odată cu venirea noului regim. De reţinut şi faptul că Maria Montessori planificase
susţinerea unui curs de formare de educatori în România, dar împrejurările politice au
împiedicat realizarea proiectului. Totuşi, se menţionează numele unor români care au
participat în străinătate la conferinţele şi cursurile pe care Maria Montessori însăşi le-a
susţinut. Din păcate tradiţia interbelică s-a pierdut pentru o perioadă lungă de timp. În
perioada interbelică, s-a înfiinţat "Asociaţia Montessori din România", sub preşedinţia
filosofului şi psihologului Constantin Rădulescu-Motru, avându-l ca preşedinte de onoare pe
diplomatul Nicolae Titulescu, prezenţa acestor două reputate personalităţi în fruntea
organizaţiei constituind un important şi rezonant semn de încredere. În aceeaşi perioadă au
funcţionat de altfel în România numeroase şcoli Montessori, care s-au desfiinţat odată cu
venirea noului regim. De reţinut şi faptul că Maria Montessori planificase susţinerea unui
curs de formare de educatori în România, dar împrejurările politice au împiedicat realizarea
proiectului. Totuşi, se menţionează numele unor români care au participat în străinătate la
conferinţele şi cursurile pe care Maria Montessori însăşi le-a susţinut. Din păcate tradiţia
interbelică s-a pierdut pentru o perioadă lungă de timp.