Post on 11-Sep-2019
transcript
3
SITUAȚIA POLITICĂ INTERNĂ DIN ȚĂRILE ROMÂNE
ÎN AJUNUL UNIRII PRINCIPATELOR
Profesor universitar dr. Nicolae Ciobanu
După Revoluția din anii 1848‐1849, niciun moment politic sau o acțiune socială nu putea să nu aibă între obiectivele sale problema Unirii, într‐o singură țară, a Munteniei şi Moldovei. Cu tot statutul lor de țări aflate sub suzeranitate otomană şi protectorat rusesc, orice acțiune culturală politică sau socială aborda, din ce în ce mai deschis, necesitatea Unirii, laolaltă, a celor două Principate1.
Problema revendicărilor românilor, atât în ceea ce priveşte Unirea, cât şi în înfăptuirea reformelor democratice s‐a pus, din ce în ce mai mult, şi pe plan internațional, fiind tot 1 Dan Simionescu, Din istoria presei româneşti: Republica Română, Bucureşti, 1931.
4
mai prezentă în preocupările marilor puteri europene (Anglia, Austria, Franța, Rusia, Turcia, Sardinia şi Piemontul, Prusia)2. Cu prilejul Războiului Crimeei (1853‐1856), al cărui pretext invocat de Rusia era stăpânirea „Locurilor Sfinte” (Ierusalim şi Bethleem), al cărui motiv adevărat era însă dorința cercurilor țariste de a pune stăpânire pe strâmtori (Bosfor şi Dardanele) şi astfel, să ajungă la Constantinopol (Istanbul), asigurându‐şi totodată ieşirea la „mările calde” conform prevederilor Testamentului țarului Petru I (1682‐1721).
Războiul a izbucnit în anul 1853, prin ocuparea, de către armatele ruse, a Principatelor Române, în scopul de a ajunge la Dunăre. Principalul teatru de operații urma să fie spațiul dintre Dunăre şi Marea Neagră, unde forțele franco‐engleze şi debarcaseră3.
Din cauza bolilor însă, în special a frigurilor (în zonă erau numeroase bălți), dar şi pentru că aliații Imperiului Otoman apreciau că este mai bine ca ostilitățile să se desfăşoare pe teritoriul Rusiei, teatrul de acțiuni militare a fost mutat în Crimeea4. În aceste condiții, armatele ruse au fost nevoite să se retragă de pe teritoriul Țărilor Române.
În locul armatelor ruse, pe teritoriul Țărilor Române, au sosit armatele austriece (în baza unui tratat încheiat cu Imperiul Otoman, în anul 1854, la 1 iunie), chipurile să asigure Principatele Române împotriva extinderii războiului pe teritoriul lor5, în realitate însă cu gândul ascuns de a păstra (dacă va fi posibil şi condițiile internaționale vor fi favorabile) teritoriul Țărilor Române de către Austria.
Războiul din Crimeea s‐a încheiat cu înfrângerea armatelor ruse, țarul Rusiei (Alexandru al II‐lea: 1855‐1881)6 fiind nevoit să încheie pace. Tratatul de pace dintre Rusia, pe de o parte şi Imperiul Otoman, Franța şi Anglia pe de alta, s‐a semnat la Paris, la 30 martie 1856. 2 Constantin C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, ediţia a II-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 37-38. 3 E.V. Tarle, Războiul Crimeeii, vol. 1, Bucureşti, 1953, p. 237. 4 Ibidem, p. 239. 5 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 36. 6 Istoria militară a poporului român, vol. 4, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 1023.
5
Importanța Tratatului semnat la Paris (martie 1856), pentru Principate, constă în faptul că a înlăturat protectoratul rusesc asupra Principatelor Române, ele rămânând în continuare sub suzeranitatea Porții Otomane, având garanția marilor puteri europene. De asemenea, Regulamentele Organice din cele două Principate urma să se modifice în conformitate cu dorințele locuitorilor din cele două Țări Române.
În acest scop, era necesar să se constituie, în fiecare Principat, câte un „Divan ad‐hoc”7, reprezentând toate clasele sociale. Propunerile formulate de cele două Divanuri ad‐hoc urmau să fie examinate de către marile puteri europene, iar hotărârea lor urma să fie materializată într‐o Convenție care urma să se încheie tot la Paris.
În perioada constituirii şi consultării Divanurilor ad‐hoc, Principatele urma să fie conduse de câte un caimacam (locțiitor de domn), aceasta deoarece domnitorii care conduseseră până atunci Principatele (Barbu Ştirbei – în Țara Românească şi Grigore Ghica – în Moldova) fuseseră numiți de către Înalta Poartă pe un termen de şapte ani şi termenul tocmai expirase.
Alte prevederi importante pentru Principate, prevăzute în Tratatul din 1 martie 1856 de la Paris, erau: libertatea navigației pe fluviul Dunărea, neutralitatea Mării Negre şi restituirea, de către Rusia către Moldova, a părții de sud a Basarabiei (județele Cahul, Ismail şi Bolgrad).
Îndată ce autoritățile din Principate au primit înştiințarea cu privire la hotărârile Tratatului de la Paris, din martie 1856, au inițiat măsurile ce se impuneau pentru organizarea alegerilor care să desemneze membrii Divanurilor ad‐hoc8.
În aceste condiții, curentul favorabil unirii celor două Principate, în frunte cu o serie de revoluționari ai anilor 1948‐1849, a început să se organizeze în vederea alegerilor pentru cele două „Divane”. Astfel, la Iaşi şi la Bucureşti, în cursul verii anului 1856 s‐au constituit 7 Dan Berindei, Locul istoric al Adunărilor ad-hoc, în: Studii, XIX (1966), 1, p. 24-25. 8 Monitorul Oficial al Moldovei, din 16 martie 1860, p. 2-3.
6
„Comitete Centrale Unioniste”, care au ținut o strânsă legătură între ele. Totodată, în centrele ținuturilor şi județelor din cele două Principate s‐au constituit Comitete Unioniste care țineau o strânsă legătură cu Comitetele Centrale Unioniste din cele două capitale față de care se subordonau9.
Atmosfera generală era favorabilă Unirii, în afară de o minoritate nesemnificativă formată din marii latifundiari (boieri) din Moldova, ostili Unirii.
Prin Unire, toată lumea de bună‐credință vedea putința propăşirii politice, formarea unui stat mai puternic, câştigarea în perspectivă a independenței, Unirea constituind temeiul viitoarei Dacoromânii, cuprinzând între hotarele ei pe toți românii10.
În afara propăşirii generale politice ca stat, fiecare clasă, fiecare categorie socială avea în atenție rezolvarea unor doleanțe specifice. Țărănimea, care constituia majoritatea populației Principatelor, aştepta împroprietărirea şi mai ales desființarea clăcii; burghezia urmărea creşterea rolului ei în economia țării şi implicit sporirea rolului său în viața politică a țării; boierimea (adeptă a Unirii) urmărea menținerea statutului de pătură conducătoare a societății.
În ceea ce priveşte atitudinea forțelor externe (de fapt, a marilor puteri), aceasta era, de asemenea, diversificată. Imperiul Otoman se opunea Unirii Principatelor fiindcă simțea că Muntenia şi Moldova unite vor putea avea altă putere şi o altă autoritate, nu vor putea fi tratate ca până atunci şi mai ales vor face totul pentru obținerea independenței politice, situație în care Înalta Poartă va pierde o serioasă bază de aprovizionare cu materii prime, dar mai ales cu bunuri alimentare. Austria era conştientă de faptul că, odată unite, Principatele vor constitui un punct de atracție pentru românii transilvăneni, care vor dori, la rândul lor, să se unească cu frații lor. Anglia s‐a pronunțat inițial (la Congresul din martie 1856, de la Paris), prin reprezentantul său (Harold Temperley) pentru Unirea celor două Principate. Ulterior, a luat o atitudine ostilă Unirii, deoarece se temea că prin aceasta va slăbi 9 Dan Berindei, op. cit., p. 37. 10 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 37.
7
şi mai mult Imperiul Otoman şi aşa şubred, considerat „omul bolnav al Europei”, şi astfel va face jocul Rusiei – aceasta pe de o parte. Pe de alta – pierdea o serie de materii prime care, prin intermediul Imperiului Otoman, ajungeau în manufacturile engleze. Franța ne sprijinea deoarece principiul naționalităților constituia o trăsătură dominantă a politicii europene a împăratului Napoleon al III‐lea (1808‐1873)11, dar şi pentru faptul că socotea că existența unui stat puternic la gurile Dunării va constitui un punct de sprijin al expansiunii franceze în zona sud‐est europeană; şi, nu în ultimul rând, datorită existenței unor afinități şi legături cu Principatele Române. Apoi, o serie de personalități reprezentative ale opiniei publice franceze, între care amintim pe Jules Michelet, Edgar Quinet, Paul Bataillard şi mulți alții, luaseră atitudine categorică, în scris, în favoarea Unirii românilor12. Rusia se pronunța, la rândul său, pentru Unire, deoarece aceasta ar fi dus la slăbirea puterii Imperiului Otoman, duşmanul său tradițional. Totodată, factorii de decizie politică ai Rusiei sperau că exemplul Principatelor Române va fi un mod de încurajare a popoarelor creştine în Balcani aflate sub dominație otomană. Sardinia şi Piemontul sprijineau efortul Principatelor pentru Unire, prin primul‐ministru Cavur (1810‐1861), deoarece şi acesta urmărea un scop similar: unificarea Italiei având acelaşi opozant întrunit ca şi românii – Austria. Prusia, care la rându‐i urmărea să realizeze unitatea Germaniei, nu avea atitudine contrară, înțelegând doleanțele românilor.
Această încrengătură de interese internaționale, cât şi existența unor elemente interne ostile Unirii, explică în mare măsură travaliul prin care a trecut procesul înfăptuirii Unirii celor două Țări Române13.
În ceea ce priveşte situația internă din cele două Principate, în perioada puternicei efervescențe pentru înfăptuirea Unirii, se prezenta astfel:
În Țara Românească fusese numit caimacam, la 17 (29) iulie 1856, Grigore Alexandru Ghica (fostul domn al Moldovei între august 1849 şi iunie 1856)14, care era favorabil Unirii 11 Marile Puteri şi Unirea Principatelor Române, în: Omagiu lui Ion Lupaş, Bucureşti, 1943, p. 670-671. 12 N. Carivan, Din activitatea emigranţilor români în Apus, (1953-1857). Scrisori şi memorii, Bucureşti, 1931, p. 121. 13 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 38.
8
Principatelor, sperând că el va fi ales noul domn al celor două țări unite. El s‐a opus tuturor „maşinațiunilor” forțelor externe ostile Unirii pentru a obține majoritatea în viitorul Divan ad‐hoc. Totodată, la Bucureşti sosiseră, din luna martie 1857, „Comisarii marilor puteri însărcinați cu supravegherea alegerilor pentru Divanul ad‐hoc din Muntenia”.
În Moldova, fusese numit caimacam, tot la 17 (29) iulie 1856, Toderiță Balş, mare latifundiar, ostil Unirii. La scurt timp însă el a decedat (17 februarie/1 martie 1857). În locul său, Poarta a numit un nou caimacam, în persoana lui Nicolae Conachi Vogoride, alt latifundiar, un şi mai feroce duşman al Unirii. În aceste condiții, opozanții externi ai Unirii Principatelor, în frunte cu Imperiul Otoman şi Austria, şi‐au concentrat toate forțele asupra Moldovei în scopul de a determina noul forum (Divanul ad‐hoc), să se pronunțe contra Unirii. Pentru aceasta însă era nevoie ca forțele antiunioniste să dețină majoritatea în Divan. Pentru atingerea acestui scop, caimacamul Vogoride a declanşat o adevărată teroare împotriva forțelor unioniste (arestări, destituiri din slujbe, bătăi, amenințări, promovări în slujbe ale antiunioniştilor). A fost apoi stabilit un cens foarte ridicat pentru unionişti, spre a fi înscrişi pe listele de alegători. Spre exemplu, din cei circa 20.000 de proprietari mici, au fost înscrişi în listele electorale doar 11.064, din negustori şi meşteri doar 1.190 în loc de 11.000, câți erau; din cei 2.000 de mari proprietari au fost trecuți pe listele electorale doar 350. În ce priveşte țărănimea, pe liste au fost înscrişi peste 167.000, dar, ei votând prin delegați, locul numelui delegatului, pe listele electorale, a fost lăsat în alb, urmând a fi completat de Guvern15.
În aceste condiții, alegerile din Moldova au fost câştigate de antiunionişti.
Falsificarea alegerilor a dat naştere la puternice manifestații de protest. Chiar înainte de alegeri a avut loc demisia răsunătoare din calitatea de pârcălab (prefect, în zilele noastre), al ținutului Covurlui, a maiorului Alexandru Ioan Cuza, pe care caimacanul Vogoride, sperând să‐l atragă în partida antiunioniştilor, îl înaintase în doar zece zile de la gradul de 14 Istoria României în date, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 875. 15 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 39.
9
sublocotenent la cel de maior. Demisia era motivată de abuzurile săvârşite în întocmirea listelor electorale16.
Protestele alegătorilor moldoveni, adresate comisiei comisarilor de la Bucureşti, sunt tot mai numeroase. Lor li se alătură aprecierile consulului la Iaşi, Victor Place, care remarcă abuzurile în întocmirea listelor electorale dar mai ales teroarea instituită la ordinul caimacamului Vogoride. El raportează ministrului de Externe al Franței faptul că alegerile au avut loc în mod fraudulos şi că trebuie anulate. Dintre marile puteri, Franța, Rusia, Prusia, Sardinia şi‐au însuşit aceste considerații iar reprezentanții lor la Constantinopol au informat Înalta Poartă că dacă alegerile nu sunt anulate, ei au ordin să rupă relațiile diplomatice17, lucru ce s‐a şi înfăptuit la 24 iulie (5 august) 185718.
Tensiunea diplomatică în creştere tindea să degenereze într‐un nou război.
Pentru a preveni izbucnirea unui nou război european, la 25 iulie (6 august), Napoleon al III‐lea se întâlneşte cu regina Victoria a Angliei. În urma analizei situației politice se ajunge la o soluție de compromis, la 28 iulie (9 august), în ceea ce priveşte situația din Moldova. Anglia este de acord cu anularea alegerilor din Moldova, iar Franța este de acord cu o „unire parțială cu caracter instituțional: cele două Principate urmând a avea instituții organice similare”. Era o soluție care nu satisfăcea doleanțele românilor nici pe departe. Franța, la rândul său, considera înțelegerea doar o soluție de moment.
Ca urmare a soluției adoptate, Imperiul Otoman a dat ordin telegrafic la 12 (24) august 1857, caimacamului Vogoride să anuleze alegerile şi, în scurt timp, să organizeze altele noi19.
De această dată, alegerile dau câştig de cauză partidei unioniste. Între cei aleşi în Divanul ad‐hoc al Moldovei, se găseau militanți pentru Unire, participanți la Revoluția 16 T.W. Riker, Cum s-a înfăptuit unirea, f.d.e., p. 137. 17 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 39. 18 Ibidem. 19 Ibidem, p. 40.
10
din 1848‐1849: Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alecsandri, Vasile Mălinescu, Anastasie Panu, Ion Roată ş.a.
Lucrările Divanului ad‐hoc, din Moldova, au început la 21 septembrie (4 octombrie) 1857, apoi în ce‐a de‐a şaptea şedință din 7 (19) octombrie 1857, Mihail Kogălniceanu, „sufletul adunării”, a prezentat „Rezoluția cuprinzând dorințele fundamentale ale românilor moldoveni”. În expunerea de motive la rezoluție, redactată şi citită de Mihail Kogălniceanu, există următorul pasaj: „Dorința cea mai mare, cea mai generală, aceea hotărâtă de toate generațiile trecute, aceea care este sufletul generațiilor actuale, aceea care, împlinită, va face fericirea generațiilor viitoare este Unirea Principatelor într‐un singur stat, o unire care este firească, legitimă şi neapărată, pentru că în Moldova şi în Valahia, suntem acelaşi popor, identic ca nici unul altul, pentru că avem acelaşi început, acelaşi nume, aceeaşi limbă, aceeaşi religie, aceeaşi istorie, aceeaşi civilizație, aceleaşi instituții, aceleaşi legi şi obiceiuri, aceleaşi temeiuri şi aceleaşi speranțe, aceleaşi trebuințe de îndestulat, aceleaşi hotare de păzit, aceleaşi dureri în trecut, acelaşi viitor de asigurat şi, în sfârşit, aceeaşi misie20 de împlinit”.
Pentru toate aceste motive, Divanul ad‐hoc moldovean cere: „1. Respectarea dreptului Principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor, în cuprinderea vechilor lor capitulații încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 şi 1634.
2. Unirea Principatelor într‐un singur stat cu numele de România.
3. Prinț străin, cu moştenirea tronului, ales dintr‐o familie domnitoare ale Europei şi a cărui moştenitori să fie crescuți în religia țării.
4. Neutralitatea pământului Principatelor.
5. Putere legiuitoare încredințată unei Obşteşti Adunări, în care să fie reprezentate toate interesele nației.
Toate acestea, sub garanția colectivă a Puterilor care au subscris la Tratatul de la Paris.”21 20 Mihail Kogălniceanu, texte social-politice alese, Editura Politică, Bucureşti, 1967, p. 213. 21 Acte şi documente, vol. VI, 1, p. 65-66.
11
Supusă la vot, Rezoluția este adoptată cu 81 de voturi pentru şi 2 voturi împotrivă (N. Vogoride şi locțiitorul de episcop Hemziu)22.
În Țara Românească, Divanul ad‐hoc întrunit la Bucureşti a luat cunoştință de Rezoluție în ziua de 8 (20) octombrie 1857, fiind prezentată de C.A. Crețulescu, iar a doua zi – 9 (21) octombrie a fost votată în unanimitate23. Prevederile Rezoluției muntene erau asemănătoare celor moldovene, numai că erau sintetizate în patru puncte astfel:
„Art. 1. Chezăşuirea autonomiei şi a drepturilor noastre internaționale cum sunt hotărâte amândouă prin Capitulațiile din anii 1393, 1460 şi 1511 încheiate între Țările Române cu Înalta Poartă, precum şi neutralitatea teritoriului moldo‐român.
Art. 2. Unirea Țărilor România şi Moldova într‐un singur Stat şi sub un singur Guvern.
Art. 3. Prinț străin, cu moştenirea tronului ales dintr‐o dinastie domnitoare d‐ale Europei, ai cărui moştenitori născuți în țară am dori să fie crescuți în religia țării.
Art. 4. Guvern instituțional reprezentativ şi, după datele cele vechi ale țării, o singură Adunare Obştească, care va fi întocmită pe bază electorală largă, încât să reprezinte interesele generale ale populației române.”24
De fapt, cele două Rezoluții reflectau dorința ancestrală a românilor din cele două Principate de a se întruni într‐un singur stat.
Cele două Rezoluții au fost înaintate comisarilor marilor puteri europene acreditați la Bucureşti, care au redactat un raport în care făceau o serie de propuneri privind viitoarea organizare a Principatelor, care a fost înaintat Conferinței de la Paris.
La 10 (22) mai 1858, au început lucrările Conferinței de la Paris a Marilor Puteri, care au durat până în 7 (19) august 1858, cu adoptarea Convenției de la Paris, care stabilea viitorul statut al Principatelor Române, din punct de vedere politic, social şi administrativ. 22 Ibidem, vol. VI, 2, p. 34. 23 Apud, Constantin C. Giurescu, op .cit., p. 42. 24 Acte şi documente, vol. VI, 2, p. 35.
12
Convenția prevedea: 1. Cele două țări să poarte denumirea de Principatele Unite ale Moldovei şi Țării Româneşti; 2. Ele rămân sub suzeranitatea Porții şi garanție colectivă a Marilor Puteri; 3. Constituirea unei Comisii Centrale cu sediul la Focşani care va pregăti legile comune; 4. Tot la Focşani va exista o Curte de casație comună; 5. Armatele vor primi o organizare identică spre a forma la nevoie una singură; 6. Fiecare țară va avea domnul ei ales, dintre cetățenii din a doua generație care îndeplinesc anumite condiții (vârsta de minim 35 de ani; venit anual de 3.000 de galbeni sau ducați; să fi îndeplinit funcții publice timp de 10 ani); 7. Domnul va conduce țara cu ajutorul miniştrilor care vor fi răspunzători; 8. Până la alegerea domnului, în fiecare țară, treburile vor fi conduse de către o Adunare Electivă, caimacamul în ființă va fi înlocuit de trei caimacami; 9. Adunarea legislativă, aleasă pe baza „stipulațiilor electorale”, anexate Convenției; 10. Toți cetățenii vor fi egali în fața legilor; 11. Privilegiile şi rangurile boiereşti se desființează; 12. Relațiile dintre proprietarii de pământ şi țărani urmează a se revizui25.
Situația „partidei naționale” (tabăra unioniştilor) era deosebit de dificilă, mai ales prin censul ridicat privind dreptul de alegător, apoi noile căimăcămii, care aveau un rol important în organizarea alegerilor pentru Adunările Elective era diferită. Altfel, în Țara Românească din cei trei caimacami numiți la 18 (30) octombrie 1858 de către Înalta Poartă, doi (Emanoil Băleanu şi Ion Manu), erau împotriva Unirii, în timp ce Ioan Al. Filipescu, om de centru, simpatiza cu Partida națională. Prin urmare, alegerile desfăşurate între 8 (20) şi 12 (24) ianuarie 1859, pentru Adunarea Electivă, au dat câştig forțelor reacționare contra Unirii. Astfel din cei 72 de deputați 46 erau ostili Unirii26 şi doar 26 se pronunțau pentru Unirea Principatelor.
În Moldova însă, situația era cu totul altfel. Din cei trei caimacami27, doi (Anastase Panu şi Vasile Sturza), erau favorabili Unirii şi doar Ştefan Catargi era ostil Unirii (de altfel pentru atitudinea sa reacționară la scurt timp a şi fost înlocuit cu I.A. Cantacuzino). De asemenea, o serie de unionişti au fost numiți în guvern sau în 25 Ibidem, vol. VIII, Bucureşti, 1882, p. 306-309. 26 Ziarul „Românul”, din 6 (18) ianuarie 1859. 27 Istoria României în date, op. cit., p. 875.
13
administrarea țării. Astfel, Vasile Alecsandri ocupa postul de secretar de stat (ministru de externe), Ioan A. Cantacuzino – ministru de finanțe, Panait Donici – ministru al lucrărilor publice, Alexandru Ioan Cuza – locțiitor de hatman.
S‐a dat, în temeiul Legii din 12 (24) mai 1856, libertatea presei, aşa că în scurt timp au reapărut „Steaua Dunării” şi „Zimbrul”. În aceste condiții, în urma alegerilor pentru Adunarea Electivă, partida unioniştilor deținea 33 de locuri din totalul de 55, minoritatea conservatoare deținând doar 22 de locuri28.
Aceasta era situația politică în cele două Principate Române în ajunul Unirii lor. Abilitatea şi inteligența factorilor politici favorabili înfăptuirii Unirii celor două Țări Române a făcut ca, la 5 (17) ianuarie 1859, Adunarea Electivă a Moldovei, iar la 24 Ianuarie (5 februarie) 1859, cea a Munteniei – să aleagă una şi aceeaşi persoană ca Domn al Principatelor Române Unite.
28 Marta Anineanu, Colonelul Alexandru Ioan Cuza, domn al Moldovei, în: Magazin istoric, anul 3 (1969), nr. 1, p. 5.
14
O MATRICE SIGILARĂ ŞI UN SIGILIU
CU STEMA UNITĂ A PRINCIPATELOR ROMÂNE
Consilier superior dr. Laurențiu‐Ştefan SZEMKOVICS
Piesele din această prezentare au în emblemă stema care individualizează evenimentul de la 1859, Unirea Principatelor Române. Ele au aparținut Direcției Generale a Arhivelor Statului şi domnitorului Alexandru Ioan Cuza, sunt analizate în bună măsură cu ajutorul sigilografiei1 şi heraldicii2 şi provin din colecția „Matrice sigilare3” şi din fondul „Comisia 1 Sigilografia a fost fondată în secolul al XVII-lea de Dom Mabillon, părintele erudiţiei moderne şi dezvoltată în secolul al XIX-lea de către Louis-Claude Douët d'Arcq, un mare arhivist şi istoric care, împreună cu echipa sa, a scos lucrarea Collection des sceaux des Archives de l'Empire. Franceză la origine, această disciplină nu a întârziat să se extindă în toată Europa, pretutindeni unde, încă din Evul Mediu, se impunea obiceiul de a valida documentele cu sigiliu; Jean-Luc Chassel, Les sceaux dans l'Histoire, l'Histoire dans les sceaux, în Les sceaux, sources de l'histoire médiévale en Champagne. Actes des tables rondes de la Société française d'héraldique et de sigillographie (Troyes, 2003-Reims, 2004) sous la direction de Jean-Luc Chassel, Paris, Société française d'héraldique et de sigillographie, 2007, p. 9. 2 Heraldica este disciplina auxiliară a istoriei care studiază stemele, blazoanele etc.; Florin Marcu, Marele dicţionar de neologisme, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2000, p. 422. 3 Denumim „matrice sigilară” obiectul confecţionat din material dur care, având gravate o reprezentare şi un text ce-l individualizează pe posesor, serveşte la realizarea amprentei sigilare; Damian P. Bogdan, O străveche matrice de pecete
15
Centrală de la Focşani”, ambele aflate la Arhivelor Naționale Istorice Centrale din Bucureşti. Matricea sigilară este confecționată din alamă şi gravată în incizie4, iar sigiliul5 rotund6 este imprimat în chinovar. În câmpul sigilar7 al acestor vestigii se distinge stema unită a Principatelor Române8.
I. Matrice sigilară rotundă (40 mm), confecționată din alamă, gravată în incizie, având în câmp un scut dreptunghiular, cu marginile superioară şi inferioară în acoladă, despicat, încărcat în dreapta cu acvila9 cruciată, văzută din față, încoronată10, cu aripile deschise şi zborul în jos, cu capul conturnat11, stând pe o ramură dreaptă poziționată în fascie12, iar în stânga o întâlnire13 românească, în Studii şi Materiale de Istorie Medie, I, 1956, p. 245; Maria Dogaru, Sigiliile mărturii ale trecutului istoric. Album sigilografic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 5. 4 Gravarea sigiliilor se poate face în adâncime (incizie), pentru sigilarea în ceară sau cocă, ori în relief (excizie), pentru sigilarea în tuş sau fum; Dicţionar al ştiinţelor speciale ale istoriei. Arhivistică, cronologie, diplomatică, genealogie, heraldică, paleografie, sigilografie, colectiv de autori, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 128. 5 Sigiliul este amprenta rămasă pe suportul documentului (în ceară, hârtie, soluţie de aur, tuş sau fum) în urma aplicării matricei sigilare ce poartă o emblemă şi un text menit a individualiza posesorul; sigiliul este principalul mijloc de garantare a secretului şi de asigurare a autenticităţii actului; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 213-218. 6 Sigiliile rotunde, cu forma considerată fundamentală, reprezintă autoritatea; Laurenţiu-Ştefan Szemkovics, Maria Dogaru, Tezaur sfragistic românesc. I. Sigiliile emise de cancelaria domnească a Ţării Româneşti (1390-1856) – Trésor sfragistique roumain. I. Les sceaux emis par la chancellerie princière de la Valachie (1390-1856), Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2006, p. 64. 7 Câmpul sigilar este suprafaţa pe care se gravează emblema şi legenda unui sigiliu; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 71. 8 Vezi şi Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 145-157. 9 Acvila = pasăre heraldică de prim rang (cea mai intens folosită). Simbolizează curaj, hotărâre, zbor spre înălţimi. Conform cerinţelor artei heraldice, acvila trebuie reprezentată văzută din faţă, cu capul spre dreapta şi aripile deschise. Este elementul central al stemei heraldice a Ţării Româneşti. Figurează şi în stema Transilvaniei; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 17; stăpâna tunetului şi a trăsnetului, căci loviturile date cu ghearele sunt precum fulgerele, iar asupra prăzii se năpusteşte ca trăsnetul; simbol al regelui solitar şi necruţător; în tradiţia populară este simbol al focului, al incendiului şi al devastării; purtător al luminii; reprezintă persoana şi puterea regelui, dar şi capitala şi imperiul acestuia; Jean-Paul Clébert, Bestiar fabulos. Dicţionar de simboluri animaliere, Editura Artemis-Cavallioti, Bucureşti, 1995, p. 334-340. 10 Încoronat = se spune despre animale sau despre figuri umane care au o coroană pe cap; W. Maigne, Abrégé méthodique de la science des armoiries suivi d'un glossaire des attributs héraldiques, d'un traité élémentaire des ordres des chevalerie et de notions sur les classes nobles, les anoblissements, l'origine des noms de famille, les preuves de noblesse, les titres, les usurpations et la legislation nobiliaires, Paris, Garnier frères, Libraires-Éditeurs, 1860, p. 233. 11 Conturnat = se spune: 1) despre animale sau despre capete de animale care privesc spre stânga scutului; 2) de chevron atunci când vârful este întors spre partea stângă a scutului; W. Maigne, op. cit., p. 229.
16
de zimbru, reprezentată cu capul animalului văzut din față, cu coarnele drepte şi poziționate, oblic, în bandă14 şi, respectiv, în bară15, având între ele o stea16 cu şase raze. Scutul este timbrat17 de o coroană18 închisă19, cu toca purpurie20, compusă dintr‐un cerc albastru21 ornat cu hermină22, surmontat de două arce de cerc împodobite cu perle23, care se termină în partea de 12 Fascia = piesa onorabilă a scutului obţinut prin trasarea a două linii orizontale în centrul scutului; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 186. 13 Capul cerbului, al bourului, al berbecului sau al unui alt animal, care apare din faţă în scut, adică arătând ochii; Cte Alph. O'Kelly de Galway, Dictionnaire archéologique et explicatif de la science du blason, tome I, Bergerac, Imprimerie générale du sud-ouest, 1901, p. 403. 14 Banda = piesa onorabilă a scutului realizată prin trasarea a două diagonale din colţul drept superior spre colţul stâng inferior, formând o fâşie ce este reprezentată în alt smalt decât câmpul. Conform cerinţelor artei heraldice, banda trebuie să ocupe circa ⅓ din lăţimea scutului; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 52. 15 Bara = piesa onorabilă a scutului alcătuită prin trasarea a două diagonal ce unesc colţul stâng superior cu colţul drept inferior, obţinându-se o fâşie ce este reprezentată în alt smalt decât câmpul. Conform normelor heraldice ea trebuie să ocupe ⅓ din suprafaţa scutului; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 52-53. 16 Stea = simbolul manifestării centrale a luminii, a focarului unui univers în expansiune. Ea este, ca şi numărul cinci, simbol al perfecţiunii; Jean Chévalier, Alain Ghéerbrant, Dicţionar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, Editura Artemis, Bucureşti, III, p. 257-264. 17 Timbrat = termen care indică poziţia unei mobile faţă de scut. Este propriu coifului cu cimier şi lambrechini; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 230. 18 Coroană = simbol al perfecţiunii; simbolizează o demnitate, o domnie, accesul la un rang şi la nişte forţe superioare. Simbol al victoriei, este un mod de a răsplăti o faptă deosebită sau merite excepţionale. Coroana este un ornament al scutului care simbolizează demnitate, rang nobiliar, suveranitate. După formă, întâlnim coroane închise şi coroane deschise; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 90; Jean Chévalier, Alain Ghéerbrant, op. cit., I, p. 371-375. 19 Coroană închisă = coroana formată dintr-un cerc frontal de care se prind mai multe arcuri ce se unesc în partea superioară; de obicei este dotată cu pietre preţioase şi terminată printr-un glob crucifer; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 90. 20 Purpura este o substanţă colorantă roşie-violacee, extrasă din secreţia glandulară a unor moluşte gasteropode (Murex tenuispina). În Antichitate, purpura era foarte rară şi preţuită (din opt mii de moluşte se obţinea un gram de purpură). Astăzi este produsă prin sinteză chimică; Paola Rapelli, Simboluri ale puterii şi mari dinastii, Monitorul Oficial, 2009, p. 48. 21 Albastru (azur) = culoare utilizată în alcătuirea stemelor, reprezentată convenţional prin linii orizontale plasate la distanţă egală. Semnifică loialitate, fidelitate, frumuseţe; A. de la Porte, Trésor héraldique d'après d'Hozier, Ménétrier, Boisseau, etc., Paris, Leipzig, H. Casterman, Tournai, 1861, p. 11. 22 Hermină = blană utilizată în alcătuirea stemelor, în special la căptuşirea pavilioanelor şi mantourilor. Este reprezentată convenţional printr-o suprafaţă albă semănată cu codiţe negre. Este blana folosită de obicei la reprezentarea armelor de stat. Simbolizează măreţie, suveranitate; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 131. 23 Perla = în Europa era folosită în medicină la tratarea melancoliei, a epilepsiei, a demenţei. La greci, perla era simbolul iubirii şi al căsătoriei. Ea simbolizează sublimarea instinctelor, capătul luminos al evoluţiei. Perla este rară, pură, preţioasă. Datorită formei sale sferice, perla este asociată cu perfecţiunea; mai simbolizează
17
sus cu un glob crucifer24, cu cruce labată25 (cu brațele de formă concavă). Ca suporți26 sunt doi delfini27, afrontați28, cu capetele în jos, gurile deschise, cu corpurile sinuoase, cu înotătoarele pectorale dispuse orizontal, cu câte două înotătoare abdominale şi cu înotătoarele dorsale zimțate ocupând întreaga suprafață a spatelui, cu cozile ridicate în sus, terminate în floare de lalea şi orientate puțin spre exterior. De la colțurile superioare ale scutului pornesc, ca sprijinitori, pe diagonală, două stindarde militare romane, din care se văd doar jumătățile superioare, dispuse în bandă şi, respectiv, în bară, ce poartă fiecare, în câte un cartel29, datele dublei alegeri a domnitorului Al.I. Cuza, V şi XXIV, timbrate cel din dreapta cu capul de bour30 cu stea între coarne, cel din stânga cu acvila cruciată. Scutul este plasat sub un pavilion31, căptuşit cu hermină, dotat cu ciucuri şi franjuri, prins într‐o coroană închisă asemănătoare cu cea de mai înainte, dar de dimensiuni mai mari, de la jumătatea căreia, de pe flancuri, pornesc două eşarfe care cad şi se unduiesc în jos spre dreapta şi spre stânga. În
cunoaşterea; Chevaliér, Ghéerbrant, Dicţionar de simboluri, III, p. 66-69; Hans Biedermann, Dicţionar de simboluri, vol. II, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2002, p. 327-328. 24 Glob crucifer = sferă suprapusă de o cruce care se găseşte în vârful coroanelor închise, în mâna unor personaje sau deasupra unor scuturi; este însemn al puterii suverane, atribut al suveranităţii. În heraldica românească globul crucifer este întâlnit în stemele Ţării Româneşti, în armele Moldovei şi în armeriile statului român; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 127. 25 Silviu Andrieş-Tabac, Tipologia crucii heraldice, în Analecta Catholica, IV, 2008, Chişinău, 2010, p. 110, fig. 37. 26 Suport = element exterior al scutului, reprezentat de un animal având rolul de a sprijini scutul; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 225. 27 Delfin = peşte cu capul îngroşat, reprezentat curbat în semicerc, din profil şi în poziţie verticală. Botul şi coada sa sunt întoarse spre dreapta scutului. Indică un comandament pe mare. Delfinul este simbolul unei retrageri sigure la apropierea unor frământări şi a unor furtuni. El poate personifica vreun mare personaj ataşat de ţara sa şi care nu se poate îndepărta fără să moară. În vechime delfinul a fost mereu considerat un animal salvator; Cte Alph. O'Kelly de Galway, op. cit., p. 173-174. 28 Afrontat = se spune despre două animale care se privesc; W. Maigne, op. cit., p. 219. 29 Cartel = plachetă, etichetă purtând o inscripţie care identifică o operă realizată; Le petit Larousse illustré en couleurs, Larousse / HER, 1999, p. 182. 30 Bour = purtător al lumii; simbol al abundenţei (datorită cornului); Jean-Paul Clébert, op. cit., p. 294-306. 31 Pavilion = ornament exterior al scutului sub formă de mantou, prevăzut în partea superioară cu un baldachin. Este alcătuit din purpură, căptuşit cu hermină, brodat cu franjuri şi ciucuri din fir de aur. Simbolizează cortul sub care membrii familiilor domnitoare îşi adăpostesc armele. Uneori acesta este reprezentat chiar şi în armele de stat, fără baldachin, semnificaţia păstrându-se totuşi; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 183.
18
exergă32, mărginită de un cerc liniar la exterior, legenda scrisă cu litere majuscule: * DIRECȚIUNEA GENERALĂ A ARCHIVELORU STATULUI33.
II. Sigiliu rotund, 45 mm, imprimat în chinovar pe o adresă din 4 mai 1860, cu care domnitorul Alexandru Ioan Cuza înaintează mai multe proiecte de legi membrilor Comisiei Centrale. În emblemă, un scut francez modern, despicat, încărcat la dextra, roşu şi albastru, cu capul de bour cu stea cu şase raze între coarne şi la senestra, pe roşu, aur şi albastru, cu acvila cu aripile deschise şi cu zborul în sus. Scutul, timbrat de o coroană princiară formată dintr‐un cerc frontal de la care pornesc, de pe flancuri, două arce de cerc perlate care se termină în partea de sus cu un glob crucifer, are ca suporți doi delfini cu capetele afrontate sub scut.
32 Exergă = spaţiul de la marginea câmpului sigilar, de obicei cuprins între două sau mai multe cercuri (ce pot fi liniare, şnurate, perlate etc.), în care se gravează textul legendei; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 111. 33 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, colecţia Matrice sigilare, nr. 6689.
19
Compoziția este inclusă sub un pavilion căptuşit cu hermină, dotat cu ciucuri şi franjuri, prins în partea de sus sub o coroană închisă, formată dintr‐un cerc frontal de aur, încrustat cu rubine şi smaralde, ornat cu opt fleuroane în formă de cruci treflate (dintre care cinci sunt vizibile), de la care pornesc arce de cerc perlate care se termină în partea de sus cu un glob crucifer, flancată la dextra de un glob crucifer, pus în vârful unui baston ieşind, iar la senestra de o sabie, din care se vede ieşind numai mânerul şi o parte din lamă. Totul broşează pe o panoplie compusă din şase steaguri (3:3), două țevi de tun, două trompete, din care se văd doar extremitățile poziționate în bandă şi, respectiv, în bară, o tobă şi 12 ghiulele dispuse în două grămezi de câte şase (1:2:3). În exergă, mărginită de un cerc liniar la exterior, legenda scrisă cu litere majuscule: * NOI ALECSANDRU JOAN 1 * DOMNU PRINCIPATELOR UNITE MOLDOVA ŞI ȚERRA ROMÂNÉSCĂ34.
34 Idem, fond Comisia Centrală de la Focşani, dosar nr. 24/1860, f. 2.
20
Aceste simboluri transpun în imagini o parte din istoria poporului român35. Acvila cruciată, stema heraldică a Țării Româneşti, evidențiază originea latină a poporului român şi indirect ideea de unire36. Pasărea mai semnifică demnitate, curaj, zbor spre înălțimi. Prezentă şi în emblema matricelor aparținând mai multor instituții, acvila cruciată a fost plasată deseori alături de capul de bour al Moldovei, făcând aluzie în ansamblu la aspirația spre unitate37. Capul de bour cu stea între coarne este stema tradițională a Moldovei, apărând din a doua jumătate a secolului al XIV‐lea38. Cei doi delfini afrontați provin din herbul moldav şi evocă regiunea maritimă a țării. Ei au fost introduşi de Gheorghe Asachi în 1816 pentru a aminti faptul că Basarabia, răpită de Rusia țaristă în 1812, aparține Moldovei39.
35 P.V. Năsturel, Nova Plantatio şi regii României – moştenitori ai împăraţilor Bizanţului. Studiu sfragistic din punct de vedere istorico-heraldic cu numeroase figuri în text, în „Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filozofie”, XV, 1914, p. 1-80; Jean N. Mănescu, L’évolution historique des armoiries des Principautés Roumaines du XV-e au XIX-e siècle, în „Revue Roumaine d’Histoire”, 1988, nr. 4, p. 315-338. 36 Maria Dogaru, Însemne heraldice reflectând ideea unităţii naţionale, în „Revista Arhivelor”, IV, vol. XI, 1979 (supliment), p. 206-222. 37 Petre Năsturel, Asupra stemelor unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti la începutul veacului al XVII-lea, în „Studii şi Cercetări de Numismatică”, II, 1958, p. 371-376; Constantin Moisil, Primele peceţi cu stemele unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti de la începutul veacului al XVII-lea, în „Studii şi Cercetări de Numismatică”, III, 1959, p. 371-375. 38 Vladimir Mischievca, Ion Negrei, Alexandru Nichitici, Simbolurile Ţării Moldovei. Din istoria vexilologiei şi sigilografiei heraldice moldoveneşti din sec. XIV-XIX, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1994, 129 p.; Maria Dogaru, Tipare sigilare aparţinând suveranilor României din perioada 1866-1947, Bucureşti, 1999, p. 38. 39 Maria Dogaru, Contribuţia lui Gheorghe Asachi la dezvoltarea heraldicii româneşti, în „Memoria Antiquitatis”, Muzeul de Istorie din Piatra Neamţ, XIX, 1994, p. 473-484; Eadem, Tipare sigilare aparţinând suveranilor României ..., p. 39.
21
STEMA ȚĂRII REPREZENTATĂ PE SIGILII ŞI MATRICE
SIGILARE CARE AU APARȚINUT MINISTERULUI
DE INTERNE (1843‐1860)
Consilier superior dr. Laurențiu‐Ştefan SZEMKOVICS În prezentarea de față am selectat 19 sigilii1 şi matrice sigilare2, aflate la Muzeul Național al Poliției Române din Târgovişte, precum şi la Arhivele Naționale Istorice Centrale din Bucureşti în colecțiile „Foi volante” şi „Matrice sigilare”, care, în perioada 1843‐1860, au aparținut Departamentului Pricinilor din Lăuntru al Principatului Țării Româneşti, Departamentului din Năuntru al Principatului Valahiei, Ministerului din Năuntru al Țării Româneşti, Ministerului 1 Sigiliul este amprenta rămasă pe suportul documentului (în ceară, hârtie, soluţie de aur, tuş sau fum) în urma aplicării matricei sigilare ce poartă o emblemă şi un text menit a individualiza posesorul; sigiliul este principalul mijloc de garantare a secretului şi de asigurare a autenticităţii actului; Dicţionar al ştiinţelor speciale ale istoriei. Arhivistică, cronologie, diplomatică, genealogie, heraldică, paleografie, sigilografie, colectiv de autori, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 213-218. 2 Denumim matrice sigilară obiectul confecţionat din material dur care, având gravate o reprezentare şi un text ce-l individualizează pe posesor, serveşte la realizarea amprentei sigilare; Damian P. Bogdan, O străveche matrice de pecete românească, în Studii şi Materiale de Istorie Medie, I, 1956, p. 245; Maria Dogaru, Sigiliile mărturii ale trecutului istoric. Album sigilografic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 5.
22
Afacerilor Interne al României, Ministerului celor din Întru, Ministerului Afacerilor din Întru, precursoarele Ministerului de Interne de mai târziu3. Acestea au forme rotunde4 şi octogonale, au dimensiuni variabile şi sunt fie imprimate în tuş, fie sunt confecționate din alamă şi gravate în incizie sau în excizie5. În câmpul acestor vestigii sfragistice se disting: A. Stema heraldică a Țării Româneşti – acvila6 cruciată7, apare în emblemele primelor 18 piese, aşezată liber în câmp sau în scuturi8 ovale, redată din față, cu aripile9 deschise, încoronată sau neîncoronată, stând în picioare pe postamente sau pe făclie şi ramură de măslin şi ținând, uneori, în gheare, sabia, iataganul, spada şi sceptrul. I. Sigiliu rotund (40 mm), imprimat în tuş negru pe porunca din 30 ianuarie 1843 a lui Gheorghe Bibescu, domnitorul Țării Româneşti, către Sfatul Administrativ Extraordinar ca toți dregătorii țării „de orice ramură şi treaptă” să‐şi îndeplinească slujbele cu cinste. În câmp este stema heraldică a Țării Româneşti: scut oval liniar, încărcat cu acvila cruciată, redată din față, cu corpul conturnat, capul spre dreapta, cu aripile deschise şi orientate în sus, stand cu picioarele pe un postament dreptunghiular. Scutul, timbrat10 de o coroană11 3 Vezi şi Laurenţiu-Ştefan Szemkovics, Matrice sigilare ale Ministerului de Interne (1848-1881), Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2011 (mai departe, Szemkovics, Matrice sigilare). 4 Sigilile rotunde, cu forma considerată fundamentală, reprezintă autoritatea; Laurenţiu-Ştefan Szemkovics, Maria Dogaru, Tezaur sfragistic românesc. I. Sigiliile emise de cancelaria domnească a Ţării Româneşti (1390-1856) – Trésor sfragistique roumain. I. Les sceaux emis par la chancellerie princière de la Valachie (1390-1856), Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2006, p. 64. 5 Gravarea sigiliilor se poate face în adâncime (incizie), pentru sigilarea în ceară sau cocă, ori în relief (excizie), pentru sigilarea în tuş sau fum; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 128. 6 Acvila = pasăre heraldică de prim rang (cea mai intens folosită). Simbolizează curaj, hotărâre, zbor spre înălţimi. Conform cerinţelor artei heraldice, acvila trebuie reprezentată văzută din faţă, cu capul spre dreapta şi aripile deschise. Este elementul central al stemei heraldice a Ţării Româneşti. Figurează şi în stema Transilvaniei; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 17; stăpâna tunetului şi a trăsnetului, căci loviturile date cu ghearele sunt precum fulgerele, iar asupra prăzii se năpusteşte ca trăznetul; simbol al regelui solitar şi necruţător; în tradiţia populară este simbol al focului, al incendiului şi al devastării; purtător al luminii; reprezintă persoana şi puterea regelui, dar şi capitala şi imperiul acestuia; Jean-Paul Clébert, Bestiar fabulos. Dicţionar de simboluri animaliere, Editura Artemis-Cavallioti, Bucureşti, 1995, p. 334-340. 7 Acvilă cruciată = pasăre heraldică purtând în cioc o cruce; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 17. 8 Scutul = partea centrală a unei steme, simbolizând arma de apărare a cavalerilor medievali, pe care aceştia îşi reprezentau blazonul. Scutul are forme variate după epocă şi aria geografică unde a apărut; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 211. 9 Aripi = simbol al avântului; indică facultatea cunoaşterii, o eliberare şi o izbândă; Jean Chévalier, Alain Ghéerbrant, Dicţionar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, Editura Artemis, Bucureşti, I, p. 141-143. 10 Timbrat = termen care indică poziţia unei mobile faţă de scut. Este propriu coifului cu cimier şi lambrechini; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 230.
23
închisă, terminată cu glob crucifer12, este flancat de două ramuri, cea din dreapta de laur, cea din stânga de măslin, care se încrucişează sub el. În exergă13, mărginită de un cerc liniar la exterior, legenda: D,B,Dñ("<,nñ¨:). ADzRznz:@D. Din 9X¨nHDX. ADznP(zB"ñ¨:). OXDz. Co<³n,Vz (Departamentul Pricinilor din Lăuntru Principatul Țării Româneşti).14
11 Coroană = simbol al perfecţiunii; simbolizează o demnitate, o domnie, accesul la un rang şi la nişte forţe superioare. Simbol al victoriei, este un mod de a răsplăti o faptă deosebită sau merite excepţionale. Coroana este un ornament al scutului care simbolizează demnitate, rang nobiliar, suveranitate. După formă, întâlnim coroane închise şi coroane deschise; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 90; Jean Chévalier, Alain Ghéerbrant, op. cit., I, p. 371-375. 12 Glob crucifer = sferă suprapusă de o cruce care se găseşte în vârful coroanelor închise, în mâna unor personaje sau deasupra unor scuturi; este însemn al puterii suverane, atribut al suveranităţii. În heraldica românească globul crucifer este întâlnit în stemele Ţării Româneşti, în armele Moldovei şi în armeriile statului român; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 127. 13 Exergă = spaţiul de la marginea câmpului sigilar, de obicei cuprins între două sau mai multe cercuri (ce pot fi liniare, şnurate, perlate etc.), în care se gravează textul legendei; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 111. 14 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Foi volante, IV/6.
24
II. Matrice sigilară octogonală (36 x 39 mm), din alamă, gravată în excizie, având în câmp stema heraldică a Țării Româneşti: acvila cruciată, redată din față, cu capul spre dreapta, încoronată cu o coroană închisă, terminată cu glob crucifer, cu aripile deschise şi poziționate orizontal, ținând în gheara dreaptă spada, în stânga sceptrul. Sub pasăre se află o goarnă flancată, în partea de sus, de anul 18‐48. În exergă, mărginită de un octogon liniar la exterior, legenda: D+A+CG("<,>H¨Î). DIN LWNGC¨ !L ACyNO(zB"H¨Î¨z): %!L!Myy. (DEPARTAMENTUL DIN LĂUNTRU15 AL PRINCIPATULUI VALAHIEI).16
15 Denumire întâlnită la 26 nov. 1838; Florin N. Şinca, Din istoria Poliţiei Române, vol. I (Între onoare şi obedienţă), Tipografia RCR Print, Bucureşti, 2006, p. 153. 16 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Matrice sigilare, nr. 2972; vezi şi Maria Dogaru, Sigiliile mărturii, p. 176-177, fig. 169; Szemkovics, Matrice sigilare, I.
25
III. Matrice sigilară rotundă (40 mm), din alamă, gravată în excizie, având în câmp stema heraldică a Țării Româneşti: scut oval încărcat cu acvila cruciată, încoronată, redată din față, cu aripile deschise şi zborul în sus, ținând în gheara dreaptă spada, în stânga sceptrul terminat în cruce latină. Scutul, timbrat de o coroană domnească, este flancat de două ramuri, cea din dreapta de stejar, cea din stânga de laur, care se încrucişează sub el. În exergă, mărginită de un cerc liniar la exterior, legenda: D+A+CG("<,>H¨Î). ACyQyNyL?C DIN LW¨NGC¨ ACyNO(zB"H¨Î). OWCy C?;²N+Uy (DEPARTAMENTUL PRICINILOR DIN LĂUNTRU PRINCIPATUL ȚĂRII ROMÂNEŞTI).17
17 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Matrice sigilare, nr. 96; Szemkovics, Matrice sigilare, IV.
26
IV. Matrice sigilară rotundă (39 mm), din alamă, gravată în excizie, având în câmp stema heraldică a Țării Româneşti: scut oval încărcat cu acvila cruciată, încoronată, redată din față, cu aripile deschise şi zborul în sus, ținând în gheara dreaptă spada, în stânga sceptrul terminat în cruce latină. Scutul, timbrat de o coroană domnească, este flancat de două ramuri, cea din dreapta compusă din frunze şi flori, cea din stânga de laur, care se încrucişează sub el. În exergă, mărginită de un cerc liniar la exterior, legenda: D+A+CG("<,>H¨Î): ACyQyNyL?C DIN LW¨NGC¨ ACyNO(zB"H¨Î): OWCy C¨;²N+Uy
(DEPARTAMENTUL PRICINILOR DIN LĂUNTRU PRINCIPATUL ȚĂRII ROMÂNEŞTI).18
18 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Matrice sigilare, nr. 1765; Szemkovics, Matrice sigilare, VI.
27
V. Matrice sigilară rotundă (38 mm), din alamă, gravată în excizie, având în câmp stema heraldică a Țării Româneşti: scut oval încărcat cu acvila cruciată, încoronată, redată din față, cu aripile deschise şi zborul în sus, ținând în gheara dreaptă iataganul, în stânga buzduganul. Scutul, timbrat de o coroană domnească, este flancat de două ramuri, cea din dreapta de stejar, cea din stânga de laur, care se încrucişează sub el. În exergă, mărginită de un cerc liniar la exterior, legenda: D+A+CG("<,>H¨Î): ACyQy=yL?C DIN LW¨=GC¨. ACy=O(zB"H¨Î): OWCy. C¨;²=+Uy (DEPARTAMENTUL PRICINILOR DIN LĂUNTRU PRINCIPATUL ȚĂRII ROMÂNEŞTI).19
19 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Matrice sigilare, nr. 1766.
28
VI. Matrice sigilară rotundă (40 mm), din alamă, gravată în excizie, având în câmp stema heraldică a Țării Româneşti: scut oval încărcat cu acvila cruciată, redată din față, cu capul spre dreapta, încoronată cu o coroană închisă, terminată cu glob crucifer, cu aripile deschise şi orientate în sus, ținând în gheara dreaptă spada, în stânga buzduganul. Scutul, timbrat de o coroană închisă, terminată cu glob crucifer, este flancat de două ramuri, cea din dreapta de stejar, cea din stânga de laur, care se încrucişează sub el. În exergă, mărginită de un cerc liniar la exterior, legenda: D+A+CG("<,>H¨Î). ACyQyNyL?C DI= LW¨=GC¨ ACy=O(zB"H¨Î). OWCy. C¨;²=+Uy (DEPARTAMENTUL PRICINILOR DIN LĂUNTRU PRINCIPATUL ȚĂRII ROMÂNEŞTI).20
20 Ibidem, nr. 6147.
29
VII. Matrice sigilară rotundă (39 mm), din alamă, gravată în incizie, având în câmp stema heraldică a Țării Româneşti: scut oval încărcat cu acvila cruciată, redată din față, cu capul spre dreapta, încoronată cu o coroană închisă, terminată cu glob crucifer, cu aripile deschise şi orientate în sus, ținând în gheara dreaptă iataganul, în stânga buzduganul. Scutul, timbrat de o coroană închisă, terminată cu glob crucifer, este flancat de două ramuri, cea din dreapta de stejar, cea din stânga de laur, care se încrucişează sub el. În exergă, mărginită de un cerc liniar la exterior, legenda: D+A+CG("<,>H¨Î): ACyQy=yL?C DI= LW¨=GC¨. ACy=O(zB"H¨Î): OWCy. C¨;²=+Uy (DEPARTAMENTUL PRICINILOR DIN LĂUNTRU PRINCIPATUL ȚĂRII ROMÂNEŞTI).21
21 Muzeul Naţional al Poliţiei Române din Târgovişte, inv. nr. 354; Szemkovics, Matrice sigilare, V. Mulţumim doamnei muzeograf Mihaela-Cristina Nica pentru identificarea matricelor sigilare aflate la muzeul amintit şi pentru punerea la dispoziţie a fotografiilor şi dimensiunilor acestora.
30
VIII. Matrice sigilară rotundă (40 mm), din alamă, gravată în excizie, având în câmp stema heraldică a Țării Româneşti: scut oval perlat, încărcat cu acvila cruciată, redată din față, cu corpul conturnat, capul spre dreapta, cu aripile deschise şi orientate în sus. Scutul, surmontat de o coroană închisă, terminată cu glob crucifer, este flancat de două ramuri, cea din dreapta de măslin, cea din stânga de laur, care se încrucişează sub el. În exergă, mărginită de un cerc liniar la exterior, legenda: D,B,DH("<,nH¨:): ADzRznz:@D din 9X¨nHD¨ ADznP(zB"H¨:): OXDz C¨<³n,Vz (Departamentul Pricinilor din Lăuntru Principatul Țării Româneşti).22
22 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Matrice sigilare, nr. 2975; Szemkovics, Matrice sigilare, III.
31
IX. Matrice sigilară rotundă (37 mm), din alamă, gravată în excizie, având în câmp acvila cruciată, neîncoronată, cu aripile deschise şi zborul în jos, cu capul întors spre aripa dreaptă, stând pe o făclie aprinsă (simbolizând revoluția) şi pe o ramură de măslin cu frunze şi fructe (evocând înfrățirea între toți cetățenii țării), încrucişate, la baza punctului de încrucişare, pe centru, atârnând o balanță cu talgerele în echilibru (semnificând dreptatea). În exergă, mărginită de un cerc liniar la exterior, legenda: MINISTERVLV QVELLORV DIN ÎNTRV23. Imaginea din emblemă este asemănătoare cu cea de pe sigiliul Locotenenței domneşti24 din 184825.
23 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Matrice sigilare, nr. 5; Szemkovics, Matrice sigilare, X. 24 La 1848 iul. 28/aug. 9 Adunare populară pe „Câmpia Libertăţii” (Filaret), unde se alege o Locotenenţă domnească; Istoria României în date, elaborată de Dinu C. Giurescu, Horia C. Matei, Nicolae C. Nicolescu, Marcel D. Popa, Gheorghe Rădulescu, Alexandru Stănciulescu, coordonare Dinu C. Giurescu, ed. a II-a revăzută şi adăugită, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2007, p. 177. 25 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Ministerul Lucrărilor Publice, dosar nr. 66/1848, f. 349 v.; vezi şi Maria Dogaru, Sigiliile mărturii, p. 111-112, fig. 82; eadem, Contribuţii la cunoaşterea sigiliilor folosite de Guvernul Provizoriu şi Locotenenţa domnească din Ţara Românească (9 iunie – 13 septembrie 1848), în „Revista Arhivelor”, anul XI, 1968, nr. 2, p. 269, fig. 5.
32
X. Matrice sigilară rotundă (36 mm), din alamă, gravată în excizie, având în câmp stema heraldică a Țării Româneşti: acvila cruciată, încoronată, redată din față, cu aripile larg deschise, capul întors spre aripa stângă, corpul mai alungit, ținând în gheara dreaptă spada, în stânga sceptrul terminat în cruce latină; dedesubt este gravat anul 1857 dispus deasupra a două ramuri de laur care se întretaie în partea de jos. În exergă, mărginită de un cerc liniar la exterior, legenda: MINISTERIUL AFFACERILOR INTERNE AL ROMÂNIEI.26
26 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Matrice sigilare, nr. 48; Szemkovics, Matrice sigilare, II.
33
XI. Matrice sigilară rotundă (41 mm), din alamă, gravată în excizie, având în câmp stema heraldică a Țării Româneşti: acvila cruciată, încoronată, redată din față, cu aripile deschise şi zborul în jos, ținând în gheara dreaptă spada, în stânga sceptrul terminat în cruce latină. În exergă, mărginită de un cerc liniar la exterior, legenda: PRINCIPATELE UNITE MINISTERUL DIN NĂUNTRU AL ȚERII ROMÂNEŞCI.27
27 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Matrice sigilare, nr. 95; Szemkovics, Matrice sigilare, XI.
34
XII. Matrice sigilară rotundă (38 mm), din alamă, gravată în excizie, având în câmp stema heraldică a Țării Româneşti: acvila cruciată, încoronată, redată din față, cu aripile deschise, zborul în jos, cu capul întors spre aripa dreaptă, ținând în gheara dreaptă iataganul, în stânga sceptrul. În exergă, mărginită de un cerc liniar, legenda: * PRINCIPATELE UNITE * MINIST(erul). DIN NĂUNTRU // AL ȚEREI ROMÂNEŞTI.28
28 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Matrice sigilare, nr. 1764.
35
XIII. Matrice sigilară rotundă (38 mm), din alamă, gravată în excizie, având în câmp stema heraldică a Țării Româneşti: acvila cruciată, încoronată, redată din față, cu aripile deschise, zborul în jos, capul întors spre aripa dreaptă, ținând în gheara dreaptă iataganul, în stânga sceptrul. În exergă, mărginită de un cerc liniar la exterior, legenda: PRINCIPATELE UNITE * MINISTERUL DIN NĂUNTRU AL ȚEREI ROMÂNEŞTI.29
29 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Matrice sigilare, nr. 1785; Szemkovics, Matrice sigilare, VII.
36
XIV. Matrice sigilară rotundă (39 mm), din alamă, gravată în excizie, având în câmp stema heraldică a Țării Româneşti: acvila cruciată, încoronată, redată din față, cu aripile deschise, zborul în jos, capul întors spre aripa dreaptă, ținând în gheara dreaptă iataganul, în stânga sceptrul. În exergă, mărginită de un cerc liniar la exterior, legenda: PRINCIPATELE UNITE * MINISTERUL DIN NĂUNTRU AL ȚEREI ROMÂNEŞTI.30
30 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Matrice sigilare, nr. 1787.
37
XV. Matrice sigilară rotundă (39 mm), din alamă, gravată în excizie, având în câmp stema heraldică a Țării Româneşti: acvila cruciată, încoronată, redată din față, cu aripile deschise, zborul în jos, capul întors spre aripa dreaptă, ținând în gheara dreaptă iataganul, în stânga sceptrul. În exergă, mărginită de un cerc liniar la exterior, legenda: PRINCIPATELE UNITE * MINISTERUL DIN NĂUNTRU AL ȚEREI ROMÂNEŞTI.31
31 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Matrice sigilare, nr. 1788; Szemkovics, Matrice sigilare, IX.
38
XVI. Matrice sigilară rotundă (37 mm), din alamă, gravată în excizie, având în câmp stema heraldică a Țării Româneşti: acvila cruciată, redată din față, cu capul spre stânga, încoronată cu o coroană închisă, terminată cu glob crucifer, cu aripile deschise, poziționate în jos, ținând în gheara dreaptă iataganul, în stânga sceptrul. În exergă, mărginită de un cerc liniar la exterior, legenda: PRINCIPATELE UNITE * MINISTERUL DIN NĂUNTRU AL ȚEREI ROMÂNEŞTI.32
32 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Matrice sigilare, nr. 2973.
39
XVII. Matrice sigilară rotundă (41 mm), din alamă, gravată în incizie, având în câmp stema heraldică a Țării Româneşti: acvila cruciată, redată din față, cu capul spre dreapta, încoronată cu o coroană închisă, terminată cu glob crucifer, cu aripile deschise şi orientate în jos, ținând în gheara dreaptă spada, în stânga sceptrul terminat în cruce latină. În exergă, mărginită de un cerc liniar la exterior, legenda: PRINCIPATELE UNITE MINISTERUL DIN NĂUNTRU // AL ȚERII ROMÂNEŞCI.33
33 Muzeul Naţional al Poliţiei Române din Târgovişte, inv. nr. 353; Szemkovics, Matrice sigilare, XII.
40
XVIII. Matrice sigilară rotundă (38 mm), din alamă, gravată în excizie, având în câmp stema heraldică a Țării Româneşti: acvila cruciată, redată din față, cu capul spre stânga, încoronată cu o coroană închisă, terminată cu glob crucifer, cu aripile deschise, poziționate în jos, ținând în gheara dreaptă iataganul, în stânga sceptrul. În exergă, mărginită de un cerc liniar la exterior, legenda: PRINCIPATELE UNITE * MINISTERUL DIN NĂUNTRU AL ȚEREI ROMÂNEŞTI.34
34 Muzeul Naţional al Poliţiei Române din Târgovişte, inv. nr. 356; Szemkovics, Matrice sigilare, VIII.
41
B. Stema unită a Principatelor Române35, reunind stemele heraldice ale Moldovei şi Țării Româneşti, apare în emblema ultimei piese. XIX. Matrice sigilară rotundă (40 mm), din alamă, gravată în excizie, având în câmp un scut de tip francez modern36, despicat37, încărcat la dreapta cu cu o întâlnire38 de zimbru, reprezentată cu capul animalului văzut din față, având între coarne39 o stea40 cu 6 raze între coarne, iar la stânga cu acvila cruciată, redată din față, cu capul spre dreapta, cu aripile deschise şi orientate în jos, ținând în gheare spada şi sceptrul. Scutul, timbrat de o coroană închisă, terminată cu glob crucifer, are ca suporți doi delfini41 afrontați42, cu cozile ridicate. În exergă, mărginită de un cerc liniar la exterior, legenda: PRINCIPATELE‐UNITE MINISTERIUL AFACERILOR DIN ÎNTRU.43
35 Vezi şi Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 145-157. 36 Scutul de tip francez modern este un scut dreptunghiular cu baza în acoladă, inventat şi răspândit de Bara la sfârşitul secolului al XVI-lea; Théodore Veyrin-Forrer, Précis d'Héraldique, édition revue et mise à jour par Michel Popoff, Larousse/SEJER, 2004, p. 15, 17, fig. 21. 37 Despicat = termen care indică împărţirea în două părţi egale, printr-o linie verticală, a unei suprafeţe, scut, cartier sau mobile; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 99; W. Maigne, Abrégé méthodique de la science des armoiries suivi d'un glossaire des attributs héraldiques, d'un traité élémentaire des ordres des chevalerie et de notions sur les classes nobles, les anoblissements, l'origine des noms de famille, les preuves de noblesse, les titres, les usurpations et la legislation nobiliaires, Paris, Garnier frères, Libraires-Éditeurs, 1860, p.14. 38 Capul cerbului, al bourului, al berbecului sau al unui alt animal, care apare din faţă în scut, adică arătând ochii; Cte Alph. O'Kelly de Galway, Dictionnaire archéologique et explicatif de la science du blason, tome I, Bergerac, Imprimerie générale du sud-ouest, 1901, p. 403. 39 Corn = simbol al puterii; Jean Chévalier, Alain Ghéerbrant, op. cit., I, p. 367-369. 40 Stea = simbolul manifestării centrale a luminii, a focarului unui univers în expansiune. Ea este, ca şi numărul cinci, simbol al perfecţiunii; Jean Chévalier, Alain Ghéerbrant, op. cit., III, p. 257-264. 41 Delfin = peşte cu capul îngroşat, reprezentat curbat în semicerc, din profil şi în poziţie verticală. Botul şi coada sa sunt întoarse spre dreapta scutului. Indică un comandament pe mare. Delfinul este simbolul unei retrageri sigure la apropierea unor frământări şi a unor furtuni. El poate personifica vreun mare personaj ataşat de ţara sa şi care nu se poate îndepărta fără să moară. În vechime delfinul a fost mereu considerat un animal salvator; Cte Alph. O'Kelly de Galway, op. cit., p. 173-174. 42 Afrontat = se spune despre două animale care se privesc; W. Maigne, op. cit., p. 219. 43 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Matrice sigilare, nr. 6148; Szemkovics, Matrice sigilare, XIII.
43
CUPRINS
Situația politică internă din Țările Române în ajunul Unirii Principatelor – prof. univ. dr. Nicolae CIOBANU.................................................... 3
O matrice sigilară şi un sigiliu cu stema unită a Principatelor Române – consilier superior dr. Laurențiu‐Ştefan SZEMKOVICS......................................... 14
Stema țării reprezentată pe sigilii şi matrice sigilare care au aparținut Ministerului de Interne (1843‐1860) – consilier superior dr. Laurențiu‐Ştefan SZEMKOVICS ................................................................................................ 21