Post on 11-Feb-2020
transcript
www.mnt-leonida.ro
MEMORIAE INGENII
130ANI3-27 octombrie
2013
Mi-Du
10-18hStr. Candiano Popescu 2Sector 4, BucurestiPARCUL CAROL
(Luni si Marti inchis)
AD TON RO IFDE
ZU EEM
EVENIMENTEXPOZIȚIONALOMAGIAL
ISS
N 1
84
1-15
68
Octombrie 2013
MEMORIAE INGENIIMEMORIAE INGENIIwww.mnt-leonida.ro
ISSN 1841-1568
Octombrie 2013
SUMARExerciţiu de memorie / Cristina UNTEA
Muzee şi fondatori / Laura Maria ALBANI, Director Muzeul Național Tehnic“Prof. Ing. Dimitrie Leonida”
Viaţa şi opera baronului Samuel von Brukenthal / Prof. univ. dr. Sabin Adrian LUCA,Director General Muzeul Național Brukenthal - Sibiu
Grigore Antipa - Fondatorul instituţiei care îi poartă numele şi inventatorul expoziţiilor muzeale, dioramatice / Dumitru MURARIU, Director General al Muzeului Național de Istorie Naturală “Grigore Antipa“
Alexandru Tzigara-Samurcaş: un părinte fondator / Dr. Virgil Ștefan NIȚULESCU,Director General Muzeul Național al Țăranului Român
Dimitrie Gusti (1880-1955) / Conf. Univ. dr. Paula POPOIU, Director GeneralMuzeul Național al Satului “Dimitrie Gusti”
Momente şi personalităţi ce au marcat înfiinţarea şi evoluţia Muzeului Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu” din Iaşi / Ing. Teodora-Camelia CRISTOFOR, muzeografMuzeul Științei și Tehnicii „ŞTEFAN PROCOPIU” din IAŞI
George Enescu – date biografice / dr. Adina SIBIANU, muzeografMuzeul Național “George Enescu”
Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu” și ctitorul său / Ref. Mihai Dascălu,Muz. Șonka Adrian
Muzeul Municipal Râmnicu Sărat – consideraţii asupra istoricului constituirii colecţiilor / Marius NECULAE, Roxana VIŞAN
Dimitrie Leonida - promotor al construirii unei reţele de canale navigabile interioare în România / Aurel TUDORACHE, muzeograf Muzeul Național Tehnic “Prof. Ing. Dimitrie Leonida”
Dimitrie Leonida – una din luminile Fălticenilor / Ovidiu MUSTAȚĂ
Povestea fotografiei (scurtă cronologie a tehnicii fotografice) / Ing. Nicu DUMITRACHE,Muzeul Național Tehnic “Prof. Ing. Dimitrie Leonida”
Generatorul de abur Vuia-Yvonneau / Dan ANTONIU
Drumurile mele toate... - Ştefania Mărăcineanu - / Ing. Dănuţ ŞERBAN
CNV – cât corespundem necesităților viitorului? / prof . Marin Lucian Mihai,Centrul de Creativitate Benefică
1
2
5
13
18
20
24
36
41
43
48
52
55
62
65
67
Director Muzeul Naţional Tehnic „Prof. Ing. Colectivul de redacţie Adresa redacţieiDimitrie Leonida” – Laura Maria ALBANI Aurel TUDORACHE – muzeograf pr. Muzeul Naţional Tehnic “Prof. Ing. Dimitrie
Olimpia DĂNCESCU – inginer specialist Leonida”Redactor şef Natalia POPESCU – subinginer pr. Bucureşti, sector 4, str. Candiano Popescu nr. 2Cristina UNTEA Lucian Mihai MARIN – profesor Creativitatea Tel/fax 021.336.77.77
benefică www.mnt-leonida.ro
Responsabilitatea informaţiilor publicate în această revistă aparţine autorilor articolelor.
1
MEMORIAE INGENII
Exerciţiu de memorie
Cristina UNTEA
Cum să descrii în cuvinte obișnuite efortul fonda-
torilor de muzee care au câștigat astfel una din probele
de foc ale spiritului în cultura româneasca? Cum să
explici în câteva fraze strădania acelor oameni care au
înțeles că pentru a face ceva durabil trebuie să te dedici
total și definitiv, pentru că altfel jumătățile de măsură
nasc jumătăți de măsură?
Poate că inițial au fost simpli colecționari, poate
că au știut de la început că trebuie să creeze un loc
în care să tezaurizeze memoria, gândurile și trăirile
epocii; finalul, însă, a fost același: fondatorii insti-
tuțiilor muzeale au reușit să se detașeze de ei înșiși și să
redea celor mulți o parte din visele neamului, o istorie
menită a crea în continuare istorie.
Astăzi putem spune că și-au împlinit visul: muzeele
fondate de ei ne onorează dar ne și obligă în același
timp ! Spiritul de sacrificiu, munca, ambiția, curajul,
consumul de resurse nervoase și, deloc în ultimul
rând, materiale, au făcut ca, în ciuda opreliștilor și
piedicilor apărute, acei oameni minunați să reușească!
O lecție a dăinuirii, o lecție pentru noi, cei de azi,
pentru noi, cei de mâine: a venit momentul să-i apre-
ciem așa cum merită, să le valorificăm eforturile, și,
mai bine mai târziu decât niciodată, să îi recunoaștem
atât ca etaloane ale viitorului lor cât și ale viitorului
nostru!
Prin articolele cuprinse în acest număr aniversar,
dedicat atât fondatorilor de muzee cât și împlinirii
a 130 de ani de la nașterea celui ce a fost profesorul
Dimitrie Leonida, încercăm să facem un exercițiu
de memorie, contribuind la transferul permanent al
tuturor acestora: din trecutul lor în prezentul nostru!
MEMORIAE INGENII
2
Muzee şi fondatori
Laura Maria ALBANI Director Muzeul Național Tehnic “Prof. Ing. Dimitrie Leonida”
Cei dintâi colecţionari de artă din România, atestaţi
documentar, apar către sfarşitul secolului al XVIII-lea
şi în prima jumatate a secolului al XIX-lea. Vorbind
despre ei, vorbim de fapt despre primii fondatori de
muzee sau pinacoteci, fie că le-au fondat direct, fie că
au contribuit la fondarea lor prin donaţii substanţiale.
Baronul Samuele Brukenthal işi construieşte la
Sibiu o clădire monumentală în stilul epocii care să-i
servească drept locuinţă proprie şi totodată ca adapost
celor circa 16.000 de volume şi cărţi (manuscrise
rare) şi al colecţiilor proprii de artă, arheologie si
numismatică. Tablourile proveneau în parte din
colecţia imperială vieneză, din colecţia Reitzer şi altele.
Conform clauzelor testamentare ale donatorului,
muzeul Brukenthal se deschide pentru prima oară
ca instituţie publică “în luna februarie a anului
1817, în cadrul unei festivităţi care a avut loc în aula
Gimnaziului Evanghelic din Sibiu”.
După Muzeul Bruckental din Sibiu, o instituţie
similară, dublată şi de “Şcoala frumoaselor arte” se
inaugurează la Iaşi în ziua de 26 octombrie 1860,
datorită pictorului Gheorghe Panaiteanu – Bardasare,
Pinacoteca-Muzeu naţional de pictură din Moldova.
La inaugurare sunt expuse 103 lucrări donate de
Sofronie Virnav, Costache Negri si Costache Dosiade.
Îi putem considera pe cei trei nu donatori ci fondatori
ai Pinacotecii moldovene..
Colecţiile muzeului de etnografie si artă
natională, azi Muzeul Ţăranului Român, fondat
de către Al. Tzigara-Samurcas în 1906, dovedesc o
nouă deschidere culturală. Cercetările arheologice,
istorice, etnografice, tehnice au condus în perioada
interbelică la deschiderea de noi muzee şi crearea unei
reţele muzeale. Autoritatea de necontestat a liderilor
comunităţii muzeografiei interbelice: Nicolae Iorga,
Al. Lepădatu, Grigore Antipa, Al. Tzigara-Samurcas,
Boroş Ioan, Dimitrie Gusti, Vasile Pârvan, George
Oprescu, Virgil Vatasianu, Romulus Vuia, Laszlo
Ferenc, a contat covârşitor pentru dezvoltarea
patrimonial muzeal, sporind capacitatea corectă de
reflectare a istoriei. Dimitrie Leonida se alatură acestor
minţi luminate, în 1909, dar pe profil tehnic.
O puzderie de muzee săteşti, şcolare îndeosebi,
iniţiate de lideri locali s-au adaugat reţelei muzeale,
sporind cunoaşterea istoriei prin contribuţiile unor
inimoşi pioneri atenţi la ceea ce Grigore Antipa a
iniţiat ca mişcare. Savantul lăsase în 1935 un Plan
pentru Muzee, unde se precizează ca “fiecare muzeu e
o problemă specială şi cel care îl organizează trebuie
să ştie dinainte ce vrea, ce poate şi ce trebuie să facă,
pentru a-şi organiza astfel colecţiile sale, conform unui
plan bine chibzuit, determinat de condiţiile fiecarei
regiuni, localităţi şi de aptitudinile şi nevoile culturale
ale populaţiei ei” (Grigore Antipa, Despre muzeeele
săteşti)
În a doua jumatate a secolului XIX-lea şi începutul
secolului XX-lea, numărul fondatorilor de instituţii
muzeale sau a stimulatorilor activităţii acestora prin
felurite donaţii, creşte.
Kalinderu fondează muzeul care îi va purta numele,
dr. V.A. Ureche inaugurează la Galaţi o importantă
bibliotecă, dr Constantin Esarcu işi lasă averea,
inclusiv colecţia de artă, Ateneului Român, fondat tot
de el, Virgil Cioflec formează una din cele mai
preţioase colecţii ale vremii, sau colecţionarii
3
MEMORIAE INGENII
Alexandru Vlahută, Vasile Gheorghe Mortun,
Anastase Simu, profesor dr. Ion Cantacuzino sau
Alexandru Bogdan-Pitesti, Kricor H. Zambaccian
nu au fost numai colecţionari de artă avizaţi ci şi-au
pus atât harul cât şi îndemanarea în ale scrisului sau
oratoria în slujba artelor în general.
Secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea
sunt semnificative şi pentru comerţ industrializare,
învăţământ. Atât Bucureştiul cât şi alte oraşe capătă
o dezvoltare culminantă. Se construiesc palate, şcoli,
edificii monumentale pentru instituţiile de interes
public, se trasează bulevarde, se amenajează grădini.
În 1857 Bucureştiul a fost primul oraş din lume care a
introdus iluminatul cu petrol lampant, în 1882 a fost
inaugurat iluminatul public electric, iar în 1892 a fost
construită uzina electrică Grozaveşti, apare tramvaiul
cu cai numit tramcar, în 1894 are loc inaugurarea
primei linii de tramvai electrice, se inaugurează gări
şi se dezvoltă liniile de cale ferată, se aduce primul
automobile electric cu acumulatoare fabricat in
Germania. Se începe construcţia unei vaste reţele de
canale pentru drenarea apelor menajere şi cele de
ploaie, se înfiinţează Compania Opera Română, se
ridică edificiu emblematic Ateneul Român. In 1908 se
pune in funcţiune uzina electrica Filaret.
În Bucureşti, la Sfârşitul secolului al XIX-lea este
perioada în care se construiesc marile Palate: Palatul
Justiţiei, Palatul Agriculturii, Palatul Poştelor – astazi
Muzeul Naţional de Istorie a României, Palatul Casei
de Economii şi Consemnaţiuni, Palatul Bursei – ulteri-
or Biblioteca Naţională.
Se ridică edificiul Muzeului de Istorie Naturală
“Grigore Antipa”, sub directa coordonare a
profesorului Grigore Antipa în anul 1908, muzeu
ce fusese înfiinţat în anul 1834 de catre domnul
Ghica la propunerea fratelui sau prinţul Ghica. Şi
tot în 1908, dupa doi ani de la construirea la Filaret
a Obsorvatorului Astronomic, ia fiinţă primul
Observator Popular în casa amiralului Vasile Urseanu,
la inceput pinacoteca şi apoi Observator Astronomic
de unde s-a putut observa prima oară bolta înstelată.
Palatul Cantacuzino de pe calea Victoriei, o
bijuterie barocă, a fost clădit tot la sfarşitul sec XIX de
arhitectul Ion Berindey pentru Grigore Cantacuzino.
Soţia sa, Maruca Rosetti, devine mai târziu soţia
compozitorului George Enescu iar palatul care rămâne
în propietatea acesteia devine din 1956 casa dedicată
compozitorului George Enescu.
Cea mai prosperă perioadă a Romaniei a fost cea
interbelică, Bucureştiul continuând să fie principa-
lul centru industrial al ţării dar şi centru cultural.
Procesul de industrializare se intensifică. În 1921 se dă
în folosinţă Aeroportul Băneasa, iar în 1931 se înfi-
inţeaza Societatea de Transport Aerian SARTA, care
în 1933 se transformă în Liniile Aeriene Române. Din
1928 se pot asculta primele emisiuni Radio emise de
Radiodifuziune în mod regulat pe unde medii apoi şi
pe unde scurte, în 1929 se incepe construcţia im-
pozantului sediu al Băncii Naţionale, în 1933 se inaltă
modernul Palat al Telefoanelor şi se ridică, din beton
armat şi granit Arcul de Triumf, care fusese construit
în 1922 din lemn şi stuc. In acelaşi an, 1936, sociologul
Dimitrie Gusti înfiinţează Muzeul Satului, se începe
amenajarea Parcului Herestrău, Parcul Naţional Carol
II, iar la intrarea de langă Arcul de Trumf, se deschide
Pavilionul Televiziunii unde “oricare vizitator putea
să-şi transmită vocea şi imagine pe ecran”. Aparatura
adusă de Philips constituia “cel mai modern post de
emisiune al lumii”.
În toata această perioadă tumultuoasă, cu trans-
formări accelerate, în care atât cultura cât şi tehnica,
comerţul, finanţele sunt în plină expansiune, un
tânăr inginer, cu studii efectuate la Charlotenburg, în
Germania, Dimitrie Leonida, minte genială a acelor
timpuri, propune încă din anii facultăţii construirea
unei reţele de metrou, iar proiectul de diplomă cu
tema “Complexul hidroenergetic al Bistriţei lângă
Bicaz, devine în 1960 realitate. Din 1908 se ocupă
asiduu de introducerea iluminatului electric în
Capitală şi işi urmează visul: electrificarea ţării.
MEMORIAE INGENII
4
Dimitrie Leonida a gândit că dezvoltarea indus-
trială din Europa dar şi ceea ce stă la baza dezvoltării
ulterioare în timp a României trebuie conservat şi
expus pentru ca oamenii să cunoască originea noilor
invenţii, a tehnologizării galopante, prefigurând ideea
înfiinţării unui Muzeu Tehnic pe care l-a şi fondat
în 1909, după modelul mai noului înfiinţat Muzeu al
Tehnicii din Munchen, astfel alăturându-se fondato-
rilor muzeelor contemporani lui şi viitorilor.
În toate muzeele naţionale patrimoniul îi repre-
zintă, colecţiile fiind dezvoltate după cele ce privesc
valoarea, importanţa şi specificacitatea artefactelor.
În lumea contemporană identităţile culturale nu se
pot concepe în afara tezaurului muzeal, muzeele
exprimând spiritul vremii în care trăim, aspiraţiile şi
orizonturile noastre.
Pentru Muzeul Naţional Tehnic prof. ing. Dimitrie
Leonida anul 2013 este un an aniversar marcat de
împlinirea a 130 de ani de la naşterea fondatorului
său. Puţini oameni au curajul, voinţa şi tenacitatea
de a transforma un vis în realitate, Dimitrie Leonida
a demonstrat că se poate, iar astazi il sărbătorim,
invitând langă noi, spre cinstirea lui şi a principalilor
fondatori de muzee, spre faima instituţiilor pe care
le-au creat, ce dăinuie şi azi, pe cei de-o seamă, mari
personalităţi ale vieţii româneşti de excepţie:
DIMITRIE LEONIDA
Muzeul Naţional Tehnic
„Prof. Ing. Dimitrie Leonida”
SAMUEL von BRUCKENTHAL
Muzeul Naţional Brukenthal - Sibiu,
GRIGORE ANTIPA
Muzeul Naţional de Istorie Naturală
„Grigore Antipa”,
ALEXANDRU TZIGARA-SAMURCAŞ
Muzeul Naţional al Ţăranului Român,
DIMITRIE GUSTI
Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”,
Muzeul Naţional „George Enescu”,
VASILE URSEANU
Observatorul Astronomic Amiral „Vasile Urseanu”,
ADRIAN NĂSTASE
Muzeul Naţional al Cărţii şi Hărţilor Vechi,
În perioada 3-28 octombrie 2013, la sediul Muzeul
Naţional Tehnic „Prof. Ing. Dimitrie Leonida”, din
Parcul Carol, FISE Electrica Serv SA reuneşte muzee
cu profil atât de diferit într-o expoziţie de excepţie,
promovând astfel, într-un mod inedit, pe acei creatori
de valori culturare care prin gestul lor au intrat în
istoria timpului.
5
MEMORIAE INGENII
Viaţa şi opera baronului Samuel von Brukenthal
Prof. univ. dr. Sabin Adrian LUCA Director General Muzeul Național Brukenthal - Sibiu
Viaţa şi opera baronului Samuel von Brukenthal
sunt parte integrantă din istoria Muzeului Naţional
Brukenthal din Sibiu, o instituţie care s-a dezvoltat
pornind de la colecţiile fondatorului său, îmbogăţin-
du-se în timp prin donaţii, achiziţii, săpături arheo-
logice şi custodii particulare sau instituţionale (între
care menţionăm în primul rând pe cele ale parohiilor
evanghelice ale saşilor transilvăneni).
Samuel von Brukenthal (26 iulie 1721, Nocrich – 9
aprilie 1803, Sibiu) a fost unul dintre cei 6 copii (2 fii
şi 4 fiice) ai judelui regal Michael Brekner din Nocrich
(jud. Sibiu) şi al Susannei von Heydendorf. Fiu al unui
jude regal ridicat din rândurile ţărănimii înstărite,
Michael Brekner a fost înnobilat de către împăratul
Carol VI (8 iunie 1724) pentru credinţa dovedită
în timpul Răscoalei curuţilor (1703-1711). Susanna
Conrad von Heydendorff, mama lui Samuel von
Brukenthal (a doua soţie a lui Michael Brekner) a fost
fiica unui consilier gubernial (înnobilat în 1696) şi a
unei fiice de preot.
MEMORIAE INGENII
6
Samuel von Brukenthal a făcut studiile primare în
Nocrich, iar pe cele gimnaziale la Colegiul Unitarian
din Târgu Mureş sau la Cluj, spre a-şi însuşi latina
şi maghiara, continuându-le la Sibiu. După moartea
tatălui său (1736), Samuel îşi începe serviciul în
administraţie, la Sibiu, unde a fost cancelist al
Cancelariei guberniale (1741-1743). A plecat apoi
să îşi continue studiile în străinătate, în domeniul
dreptului, la Halle (începând cu 11 mai 1743) şi mai
târziu la Jena (1744). La 2 martie 1743 a devenit
membru al lojei francmasonice vieneze Aux Trois
Canons (fondată în 1742). Cu aprobarea lui Friedrich
II, regele Prusiei, a înfiinţat la Halle loja francmasonică
Aux Trois Clefs ďOr (1743), ca filială a lojei Aux
Trois Globes din Berlin (fondată în 1740). Revenit în
Transilvania ca urmare a izbucnirii Războiului Silezian
între Imperiul habsburgic şi Prusia, s-a căsătorit în
1745 cu Sophia Katharina Klockner von Klocknern
(1725-1782), fiica unui primar al Sibiului şi nepoată de
fiică a unui meşter aurar, o femeie frumoasă, bogată
şi inteligentă, cu care a avut o singură fiică, Elisabeth
Sophia (1749-1753). Ca urmare a acestei căsătorii,
Samuel dobândeşte cetăţenia sibiană (indigenatul) şi
este angajat ca secretar judiciar adjunct, iar în 1749
devine prim secretar judiciar. La 8 martie 1753 a
întreprins o călătorie la Viena, în intenţia de a solicita
împărătesei Maria Theresia o slujbă în Transilvania.
Remarcat cu prilejul audienţei (25 martie 1753) pentru
calităţile sale de jurist şi diplomat, dar ajutat probabil
şi de relaţiile sale francmasonice, a început o carieră
de excepţie pentru un tânăr care nu aparţinea vechii
aristocraţii şi care nu era nici catolic, ci de confesiune
evanghelică: în 1754 devine secretar gubernial (poziţie
pe care nici un sas nu o deţinuse anterior), în 1759-
1760 este deputat al naţiunii săseşti la Viena, în 1760
consilier gubernial titular, în 1761 este ales comite al
saşilor, iar în 1762 devine cancelar provincial şi este
ridicat la rangul de baron ereditar. În 1765 devine şeful
cancelariei aulice şi primeşte Crucea Mică a Ordinului
“Sf. Ştefan” al Ungariei. În 1774, ca urmare a vacanţei
postului de guvernator, devine preşedinte gubernial,
iar în 1777 este numit, în sfârşit (dar fără ca Maria
Theresia să-şi fi înştiinţat coregentul, pe fiul ei Iosif II),
guvernator al Transilvaniei, funcţie pe care o deţine
până în 1787.
Samuel von Brukenthal a fost singurul guvernator
de origine săsească al Transilvaniei, singurul ei
guvernator protestant şi, totodată, unul dintre puţinii
guvernatori din vremea Mariei Theresia pe care
succesorul ei, Iosif II, i-a păstrat în funcţie, ca urmare
a serviciilor sale credincioase şi a calităţilor pe care le
dovedise.
Şederea prelungită la Viena l-a pus pe von
Brukenthal în contact cu mediile oficiale, cu francma-
soneria, cu colecţionarii aristocraţi, cu savanţii şi cu
negustorii de carte, de artă şi de antichităţi şi a stimulat
pasiunea sa de a colecţiona. Ca înalt funcţionar al
Imperiului, a contribuit la modernizarea Transilvaniei
prin implicarea sa activă în reforma administraţiei
(noul sistem de impozitare, ridicarea Transilvaniei
la rangul de Mare Principat ereditar) şi a justiţiei
(dezincriminarea vrăjitoriei, abolirea unor pedepse
degradante, organizarea curţilor permanente de
judecată ale comitatelor), dar şi în organizarea graniţei
militare, în dezvoltarea agriculturii şi a mineritului, în
realizarea unor proiecte de asistenţă socială promovate
de către Maria Theresia. A propus însă şi unele măsuri
care, din înalte raţiuni de stat, nu s-au bucurat de
aprobarea autorităţilor imperiale, precum organizarea
unei universităţi protestante (care contravenea politicii
confesionale a Casei de Habsburg), dar şi o alta, de
tradiţie medievală, dar evident contraproductivă
din punct de vedere al veniturilor fiscului – aceea
de expulzare a evreilor din Transilvania sau de
concentrare a lor într-un ghetto la Alba Iulia (1780 şi
1782). Cunoştinţele sale enciclopedice, buna înţelegere
a complexelor realităţi şi a delicatului echilibru de forţe
din Transilvania, spiritul său de prevedere, hărnicia sa
deosebită, dar şi abilitatea de a se folosi de relaţiile pe
care le avea şi de împrejurările favorabile au asigurat
7
MEMORIAE INGENII
durata relativ îndelungată a mandatului său.
Pentru a preveni dispersarea colecţiilor şi a averii
sale, Samuel von Brukenthal a recurs la o formă de
testament puţin obişnuită în epocă în Transilvania,
aceea a fideicomis-ului, instituind la 3 ianuarie 1802
un moştenitor universal în persoana baronului
Johann Michael Joseph von Brukenthal (1781-1856),
fiul minor al unui nepot de frate, care avea obligaţia
de a transmite în linie masculină această moştenire
unui moştenitor
universal. Preţioasele
sale colecţii (pe care
a continuat să le
îmbogăţească şi în
perioada de după
1790) urmau să
intre în proprietate
Gimnaziului
Evanghelic C. A. din
Sibiu şi să devine
accesibile publicului
în anumite zile şi
la anumite ore, iar
pentru conservarea
acestor colecţii s-a
prevăzut acumularea
unui capital de 36 000 florini, rezultaţi din lichidarea
unei părţi din averea sa mobilă. Potrivit dorinţei sale
testamentare, după stingerea liniei masculine a
familiei (1872) averea baronului Samuel von
Brukenthal, la care s-au adăugat averea fratelui
propriului său moştenitor universal, a baronului
Georg Peter Carl von Brukenthal (1784-1857), care
achiziţionase numeroase moşii şi apoi şi Palatul
Brukenthal, prin fideicomis-ul nepotului acestuia din
urmă, baronul Franz Josef von Brukenthal (1803-
1867), devenit moştenitor universal al unchiului său, a
revenit Bisericii Evanghelice C. A. din Sibiu.
După rezolvarea problemelor legate de prima
contestare a testamentului şi de dificultatea acumulării
capitalului prevăzut pentru conservarea colecţiilor,
Muzeul Baronial Brukenthal (Baron Brukenthal’sches
Museum), cum avea să se numească oficial până în
1948 instituţia culturală întemeiată de către fostul
guvernator al Transilvaniei, a putut fi deschis accesului
public, în data de 25 februarie 1807. Era astfel cel mai
vechi muzeu din Europa de Sud-Est, unul dintre cele
mai vechi muzee de pe teritoriul Imperiului habsbur-
gic şi, totodată, unul dintre cele mai vechi muzee
private din lume. Voinţa de a contribui prin colecţiile
strânse cu atâta cheltuială şi pasiune la progresul
general prin intermediul unei instituţii de cultură a
cărei administrare a fost încredinţată Bisericii căreia
îi aparţinea constituie, de fapt, expresia cea mai
elocventă a faptului că baronul Samuel von Brukenthal
a înţeles să acţioneze nu numai în timpul vieţii, ci şi
după moarte în conformitate cu deviza familiei sale:
fidem genusque servabo (“voi sluji credinţa şi
neamul”). Prin aceasta, el a devenit un model
chiar pentru membrii familiei sale, ca şi pentru alţi
reprezentanţi ai comunităţii săseşti şi chiar pentru
colecţionarii sibieni, în general.
Prin activitatea sa de colecţionar, prin pasiunea
sa enciclopedică pentru ştiinţă şi artă, dar mai ales
MEMORIAE INGENII
8
prin opera sa culturală, care constă în a pune cu
generozitate la dispoziţia publicului larg, spre educare
şi delectare, colecţiile strânse de-a lungul vremii,
baronul Samuel von Brukenthal poate fi considerat
cel mai important reprezentant al iluminismului în
Transilvania şi unul dintre marile personalităţi ale
culturii iluministe din Europa Centrală. Recunoaşterea
meritelor culturale ale baronului de către lumea
ştiinţifică a început să se manifeste relativ curând după
moartea sa, dar mai ales în a doua jumătate a sec. XIX,
o dată cu structurarea unor forme instituţionale de
dezvoltare şi difuzare a culturii şi, mai ales, pe măsură
ce colecţiile sale încep să fie tot mai bine cunoscute
lumii ştiinţifice europene. Aşa cum s-a mai remarcat,
Samuel von Brukenthal a avut viziunea rostului
colecţiei sale de a contribui în viitor la educarea
societăţii, de vreme ce după moartea sa, ea trebuia să
intre în proprietatea Gimnaziului Evanghelic, să îşi
păstreze integritatea, să fie conservată şi chiar dezvol-
tată şi, mai ales, să devină accesibilă vizitatorilor.
Datorită viziunii lui Samuel von Brukenthal asupra
rostului social al colecţiei sale, Sibiul, un oraş de la
marginea de răsărit a Imperiului habsburgic, a intrat
în dialog cu Europa, ceea ce a stimulat dezvoltarea
culturii aici şi în întreaga regiune învecinată. După
cum menţionează un ghid al oraşului Sibiu, baronul
a permis vizitarea colecţiilor sale de către “străinii
distinşi şi cunoscători” încă din 1790, când Revoluţia
franceză, recunoscând dreptul cetăţenilor la cultură,
a făcut posibilă vizitarea colecţiilor care aparţineau
statului. Potrivit unei menţiuni din Almanach de
Vienne (1773), colecţia de pictură a baronului Samuel
von Brukenthal, adăpostită în clădirea Cancelariei
Transilvaniei, era încă de pe atunci una dintre cele
mai importante colecţii private de pictură din capitala
Imperiului Habsburgic. Călătorii străini care au trecut
prin Sibiu, atât cei din Europa Centrală şi Occidentală
(germani, englezi), cât şi cei din Imperiul otoman
(ambasada turcă în 1791, boierul Dinicu Golescu,
în 1826) i-au putut admira colecţiile şi, indiferent de
opinia lor despre valoarea acestora, le-au remarcat
semnificaţia culturală într-un oraş de la frontiera
Imperiului habsburgic.
În spiritul tradiţiilor umaniste mai vechi, din
Renaşterea târzie, prezente într-o oarecare măsură şi în
Transilvania, dar şi a dorinţei de cunoaştere enciclope-
dică specifice Epocii Luminilor, baronul a fost interesat
de cartea veche şi rară din sec. XV-XVII, din cele mai
diferite domenii, de la teologie la literatura clasică, la
filosofie, la lucrările ştiinţifice (scrise în principalele
limbi de cultură ale vremii, latina, franceza şi italiana,
dar şi în germană şi engleză), dar şi de colecţionarea
monedelor, a antichităţilor, a operelor de artă, iar mai
târziu şi a mineralelor. În achiziţionarea tablourilor, a
lucrărilor de grafică, a cărţilor, monedelor şi medaliilor
etc., baronul Samuel von Brukenthal a fost sfătuit de
diferiţi artişti, savanţi sau cunoscători. Inventarierea
colecţiilor s-a datorat de asemenea unor astfel de
colaboratori ai baronului şi a început, în unele cazuri,
încă din timpul vieţii sale, iar primele încercări
de atribuire, respectiv de identificare a pictorilor
reprezentaţi prin lucrări în colecţia de pictură a
baronului au fost rezultatul corespondenţei purtate
de baron cu colaboratorii săi sau cu diferiţi savanţi şi
cunoscători. Aceste activităţi au fost apoi continuate de
către custozii muzeului, pe durata întregului sec. XIX
şi până în prezent. Chiar dacă rămâne legat de tradiţia
mai veche a “cabinetelor de curiozităţi”, ca urmare a in-
teresul său pentru monede, medalii, minerale şi pietre
gravate, Samuel von Brukenthal întruchipează, prin
biblioteca sa, tipul colecţionarului iluminist, informat,
al sec. XVIII, iar modelul pe care l-a adoptat pentru
formarea, organizarea şi sistematizarea colecţiilor sale
după principii ştiinţifice este unul specific Europei
Centrale în acea perioadă. O explicaţie a acestei
particularităţi ar putea-o reprezenta proiectul său de
constituire a unei universităţi protestante, căreia dorea
poate să-i lase prin moştenire colecţiile sale, strânse
cu gândul la binele general. Baronul dorea foarte mult
să sporească calitatea învăţământului chiar şi în forma
9
MEMORIAE INGENII
existentă, permisă de către autorităţile habsburgice,
a Gimnaziului Evanghelic din Sibiu, căruia i-a lăsat
moştenire colecţiile sale şi astfel a prevăzut ca o parte
din dobânzile capitalului de 8 000 florini, pe care l-a
stabilit în beneficiul Bisericii Evanghelice din Sibiu şi
a menţionatului gimnaziu să fie folosită pentru o mai
bună plată a profesorilor şi de asemenea pentru plata
unui instructor de desen şi meserii.
Interesul baronului Samuel von Brukental pentru
antichităţile greceşti şi romane se datorează culturii
umaniste pe care şi-a format-o încă
din vremea studiilor gimnaziale.
Dintre antichităţile care au aparţinut
cu certitudine colecţiei fondatorului
muzeului sibian, cele mai impor-
tante sunt, desigur, tot monumentele
epigrafice şi sculpturale romane.
Lor li se adaugă un număr de alte
“curiozităţi” din diferite epoci (ce-
ramică, donariul paleocreştin de la
Biertan etc.), poate chiar antichităţi
egiptene, cum credem că ar sugera
reprezentarea unei statuete funerare
(ushebti) sau a unui sarcofag pe
amintita gravură cu portretul
baronului, executată de Johann Ernst Mansfeld. Spre
deosebire de cazul altor colecţii ale sale, în actualul
stadiu al cercetărilor, inventarul colecţiei arheologice
a fondatorului Muzeului este încă greu de reconstituit
cu suficientă precizie. Cel mai mare interes l-a stârnit,
încă de la începutul sec. XIX, statuia zeiţei Hekate,
care a şi prilejuit, de altfel, prima lucrare ştiinţifică
referitoare la o piesă a colecţiei aheologice a baronului,
mult înainte ca valoarea pinacotecii sale să fie unanim
recunoscută. Printre piesele păstrate în cabinetul de
antichităţi al baronului, colecţia de
camee şi geme antice, renascentiste
şi moderne, multe deja montate în
inele moderne, ocupă o poziţie aparte,
pentru că ea reprezintă o expresie a
pasiunii sale enciclopedice pentru
antichităţi, artă şi mineralogie.
Până în 1918, statul nu s-a implicat
în administrarea şi dezvoltarea
instituţiei fondată de Samuel von
Brukenthal, care funcţiona cu un
personal redus, ai cărei custozi erau
în general teologi sau profesori ai
unor gimnazii evanghelice şi a cărei
MEMORIAE INGENII
10
politică de dezvoltare era centrată pe prezentarea artei
şi civilizaţiei saşilor din Transilvania. În susţinerea
activităţii Muzeului s-a remarcat o serie de organizaţii
înfiinţate de către intelectualii saşi, precum Verein
für Siebenbürgische Landeskunde (fondată în 1840),
Siebenbürgischer Verein für Naturwissenschaften
(fondată în 1849), Siebenbürgischer Karpathenverein
(fondată în 1880), Sebastian Hann- Verein für
heimische Kunstbestrebungen (fondată în 1904)
şi Pflegerschaft zur Erwerbung und Erhaltung von
sächsischen Altertümern (fondată în 1918).
După 1918, în ciuda greutăţilor rezultate din
diminuarea capitalului ca urmare a cursului de schimb
al coroanei austro-ungare, dar beneficiind de sprijinul
manifestat sub diferite forme al comunităţii şi chiar de
mici subvenţii ale statului român (folosite însă mai cu
seamă pentru cumpărarea de literatură de specialitate
românească), Palatul Brukenthal a putut fi restaurat
şi extins în perioada 1928-1940, iar Muzeul şi-a putut
îmbogăţi colecţiile şi şi-a putut desfăşura activitatea de
cercetare şi valorificare a patrimoniului, rămânând în
continuare în proprietatea Bisericii Evanghelice C. A.
din Sibiu. În 1920, Muzeul Brukenthal înglobează şi
colecţiile Muzeului Societăţii Carpatine Transilvănene
(deschis în 1895), de la al cărei fondator, Emil Siegerus
(1854-1947), provine o importantă colecţie de lucrări
ale artiştilor plastici transilvăneni, de mobilier şi
documente.
Oraşul Sibiu nu a avut de suferit direct de pe urma
conflictelor militare, nici după intrarea României în
al doilea război mondial de partea puterilor Axei (22
iunie 1941), nici după lovitura de stat antifascistă de
la 23 august 1944 şi în cursul continuării războiului
de partea Naţiunilor Unite. Cu sprijinul voluntarilor
recrutaţi de către Grupul Etnic German, în primăvara
anului 1944 cele mai importante colecţii au fost totuşi
evacuate în biserica fortificată de la Agnita, de unde au
revenit treptat la Sibiu, din august 1945 până în prima
jumătate a anului 1946. În 1946 s-a avut în vedere
naţionalizarea Muzeului, la care însă s-a renunţat
temporar, până la adoptarea legislaţiei de naţionalizare
a principalelor mijloace de producţie şi a instituţiilor
private de învăţământ (1948).
Noul proprietar al Muzeului, statul socialist, nu a
respectat dispoziţiile testamentare ale fondatorului
său, ceea ce a avut grave urmări pentru integritatea
colecţiilor. Astfel, chiar în 1948 un număr de 19
tablouri aparţinând muzeului au fost “împrumutate”
Muzeului Naţional de Artă al României din Bucureşti,
unde au rămas până în noiembrie 2006. În 1960,
Arhivele Statului au preluat o parte din colecţia
de manuscrise a Muzeului Brukenthal. În 1974, în
vederea organizării Muzeului Naţional de Istorie al
Republicii Socialiste România, numeroase piese au fost
transferate la Bucureşti.
Încă de la începutul anilor ’50 au fost întreprinse
ample lucrări de restaurare a Palatului Brukenthal
şi de reorganizare a expoziţiilor în conformitate
cu cerinţele muzeologiei moderne, dar şi cu noile
orientări politico-ideologice. Politica de achiziţii şi
de valorificare a patrimoniului a vizat tot mai mult
accentuarea importanţei elementului românesc. În
1956 a fost reluată tipărirea buletinului Muzeului
(acum sub denumirea Studii şi comunicări), au
fost publicate ghiduri şi diferite alte materiale de
popularizare a colecţiilor. A fost reluată acum şi
comunicarea cu specialişti din străinătate, în vederea
unei mai bune valorificări a patrimoniului Muzeului,
în special lucrările de artă, care din 1962 au început
din nou să circule la expoziţii internaţionale. În
perioada 1948-1989 secţiile Muzeului s-au diversificat,
prin apariţia unor noi expoziţii şi a unor departamente
auxiliare, absolut necesare unei activităţi moderne de
cunoaştere, ocrotire şi valorificare a patrimoniului
cultural. În 1957, Muzeul de Ştiinţe Naturale, înfiinţat
de Societatea Transilvăneană pentru Ştiinţele Naturii,
a fuzionat cu Muzeul Brukenthal, devenind o secţie
a acestuia. În 1963 a fost înfiinţat Muzeul Tehnicii
Populare din pădurea Dumbrava (deschis festiv la
17 octombrie 1967), ca parte integrantă a secţiei de
11
MEMORIAE INGENII
etnografie. În 1966 a fost deschis Muzeul de Arme şi
Trofee de Vânătoare, numit în prezent după numele
fondatorului său, colonelul August von Spiess (1864-
1953), fost director de vânătoare al Casei Regale a
României (1921-1939). În 1972, într-o clădire în
care încă din sec. XVII a funcţionat o farmacie, a fost
înfiinţat Muzeul de Istorie a Farmaciei, care valorifică
vechea şi bogata tradiţie farmaceutică sibiană,
reprezentată de prima atestare a unei farmacii pe
teritoriul României (1494) şi de prezenţa la Sibiu,
ca bibliotecar al baronului Samuel von Brukenthal,
a părintelui homeopatiei, Samuel von Hahnemann
(1755-1843). În 1975, în cadrul Muzeului, a fost
înfiinţat Laboratorul Zonal de Restaurare şi Oficiul
pentru Patrimoniu.
În conformitate cu legislaţia care permitea retroce-
darea unor bunuri naţionalizate ale cultelor religioase,
Biserica Evanghelică C. A. a cerut retrocedarea
Palatului Brukenthal şi a colecţiilor care îî aparţinuseră
până în 1948. Cererea a fost găsită întemeiată la
21 noiembrie 2005, astfel că în martie 2007 statul
şi Biserica Evanghelică C. A. au căzut de acord să
administreze în comun Muzeul Brukenthal, care
reprezintă din acest punct de vedere un experiment
inedit în România. În anul 2007, când municipiul Sibiu
a devenit, alături de oraşul Luxemburg, una dintre
capitalele culturale europene, manifestările organizate
în cadrul Muzeului Naţional Brukenthal, ale cărui
spaţii şi expoziţii au fost cu acest prilej aproape
complet renovate, au contribuit din plin la reuşita
acestui mare proiect cultural, prin posibilităţile mai
bune de valorificare expoziţională şi ştiinţifică a
bogatului patrimoniu existent.
Muzeul Naţional Brukenthal se prezintă azi,
după renovarea majorităţii spaţiilor şi modernizarea
expoziţiilor sale permanente, ca fiind unul dintre cele
MEMORIAE INGENII
12
mai importante muzee din România, ca un muzeu
cunoscut în întreaga Europă nu numai prin vechimea,
mărimea şi calitatea colecţiilor sale, ci şi prin volumul
şi calitatea activităţii care se desfăşoară aici. Rezultatele
muncii de cercetare, de evidenţă, de conservare şi
restaurare a patrimoniului, experienţa acumulată
în activităţile educative se bucură de recunoaştere
atât în ţară, cât şi în străinătate, se concretizează în
participările la numeroase expoziţii şi manifestări
ştiinţifice interne şi internaţionale, în publicaţiile
ştiinţifice ale personalului (dintre care multe sunt
publicate în noul anuar, Brukenthal. Acta Musei şi în
colecţia de carte Bibliotheca Brukenthal), în premiile
şi distincţiile obţinute atât în ţară, cât şi în străinătate.
Muzeul Naţional Brukenthal a primit în mod repetat
recunoaşterea Ministerului Român al Culturii, pentru
succesul obţinut în promovarea patrimoniului muzeal
şi adaptarea la cerinţele publicului contemporan în
2007, ca şi pentru cel mai bun manageriat cultural în
anul 2008. De asemenea, Muzeul Naţional Brukenthal
nu este doar primul muzeu deschis pe teritoriul
românesc ci şi primul muzeu din România distins
cu Premiul Uniunii Europene pentru Patrimoniu
Cultural Europa Nostra 2010 şi primul muzeu din
România admis în Clubul de Excelenţă The Best in
Heritage de către European Heritage Association în
2011.
Interesul publicului pentru activitatea muzeului
îşi găseşte reflectarea nu numai în numărul mare de
vizitatori, în creştere continuă din 2007 şi care în
anul 2009 l-a situat în fruntea topului muzeelor din
România, ci şi în volumul vânzărilor de produse de
brand şi personalizate şi de publicaţii, în prezenţa
sa curentă în mass-media. Dorinţa fondatorului
Muzeului, de a contribui prin colecţiile sale variate şi
preţioase la dezvoltarea culturii, la progresul general
al Transilvaniei, a fost astfel îndeplinită, prin pasiunea
şi eforturile susţinute ale mai multor generaţii, de a
depăşi dificultăţile datorate vitregiilor vremurilor.
Legenda foto:Foto 1: Vedere din Sibiu / Foto 2: Samuel von Brukenthal / Foto 3:
Palatul Brukenthal – faţadă / Foto 4: Biblioteca Brukenthal / Foto 5: Muzeul de Istorie: Monede şi medalii / Foto 6: Muzeul de Istorie: Lapidariul roman / Foto 7: Muzeul de Istorie Naturală: Sectorul mineralogic / Foto 8: Trofeul Europa Nostra 2010
13
MEMORIAE INGENII
Grigore Antipa - Fondatorul instituţiei care îi poartă numele şi inventatorul expoziţiilor muzeale, dioramatice
Dumitru MURARIU Director General al Muzeului Național de Istorie Naturală “Grigore Antipa“
Există oameni care în trecera lor prin viaţă au avut
o largă diversitate a creaţiei ştiinţifice şi culturale,
au lăsat urme adânci, care nu se vor şterge niciodată
din conştiinţa generaţiilor succesoare. Păstrarea
flăcării vii a valoroaselor contribuţii ale înaintaşilor şi
îndemnul de a înţelege viaţa lor plină de învăţăminte,
vrednică de imitat în primul rând de tineret, dar şi de
cinstire cu pioşenie a memoriei lor, de recunoaştere
a geniului creator este susţinută atât prin programele
şi prin publicaţiile instituţiilor de ştiință şi cultură,
între care se înscrie cu cinste şi Muzeul Naţional
de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, precum şi
iată – prin lăudabila iniţiativă a conducerii Muzeului
Național Tehnic „Dimitrie Leonida”, de a marca
printr-o expoziţie temporară şi prin tipărirea acestei
reviste, valoarea peste timp a invenţiilor fondatorului
Muzeului Tehnic şi ale altor remarcabile personalităţi
ştiinţifice din România.
Despre Grigore Antipa s-a scris prea puţin, în
raport cu valoroasa sa operă ştiinţifică şi muzeologică.
Încă din anii studenţiei la Jena, Antipa s-a bucurat
de recomandarea profesorului Ernst Haeckel şi în
1888 a lucrat şase luni la Staţiunea Zoologică de la
Villefranche-sur Mer. Acolo i-a întâlnit şi a învăţat
din experienţa renumiţilor zoologi: Charles Voght,
Semper, Korotnev, Du Plessis, Boles Lee, Henri Ward.
Acolo s-a întâlnit cu compatriotul său Paul Bujor,
împreună cu care s-a familiarizat în cunoaşterea faunei
marine. Bujor era în cercul de tineri români progresişti
din acea vreme, din Paris: Emil Racoviţă, Dimitrie
Voinov, Ion Cantacuzino, fraţii Radovici, Dragomir
Hurmuzescu, Ştefan Irimescu ş.a. La îndemnul lui
Bujor s-a şi hotărât Antipa, ca în drumul său spre Jena
să se oprească pentru două luni la Paris, unde avea
să-l revadă pe prietenul şi colegul său de şcoală – Emil
Racoviţă şi cu care a vizitat mai multe muzee, institute
de biologie şi au audiat cursuri de la Sorbona.
În anul 1890, sub conducerea profesorului W.
Grigore Antipa (1867 – 1944)
MEMORIAE INGENII
14
Kükenthal (al doilea asistent al lui Haeckel – după
A. Lang), Antipa a mers într-o expediţie în Marea
Nordului, unde a învăţat mânuirea aparatelor de
colectare a animalelor marine, iar în laboratorul
Staţiunii Helgoland a aprofundat studiul meduzelor –
acele splendide animale marine, în formă de umbrelă,
cu constituţie gelatinoasă şi cu subtile nuanţe de roz,
violet sau perfect transparente, a căror frumuseţe a
redat-o Haeckel în splendide planşe colorate. Meduzele
lucernariide, care au obiceiul de a se fixa de o piatră
sau de o algă, cu o prelungire a umbrelei i-au trezit
interesul discipolului lui Haeckel. Antipa le-a studiat
din punct de vedere sistematic, anatomic şi histologic
şi a descris un nou gen (Lucernosa), cu trei specii,
dedicate lui Haeckel, lui Kükenthal şi lui Walter, care le
colectaseră cu ocazia expediţiei Societăţii de geografie
din Bremen, la Spitzberg – în nordul Norvegiei. Cu
asemenea rezultate în cercetare, Antipa şi-a trecut
doctoratul în anul 1891, cu distincţia summa cum
laude, pe care maestrul n-a acordat-o în toată cariera
sa de 50 de ani, decât de trei ori: lui A. Walter, lui Hans
Dietrich şi lui Grigore Antipa. Planşele însoţitoare
tezei de doctorat au fost desenate de Antipa în stilul
artistic al maestrului său.
După susţinerea tezei de doctorat, Antipa a lucrat
la Staţiunea Zoologică de la Neapole, aşezată în „Villa
Nazionale”, la ţărmul golfului oraşului de la poalele
Vezuviului. Întemeietorul Staţiunii a fost Anton
Dohrn, care tocmai îşi trecuse docenţa la Universitatea
din Jena. În afara cunoaşterii directorului Dohrn,
Antipa l-a cunoscut şi a lucrat cu renumitul ocea-
nograf Salvatore Loblanco – cel mai bun cunoscător al
faunei Mediteranei. Cu Profesorul Rafaele a urmărit
migraţia peştilor în zonă. În faţa faimoasei Grote de
Azur, Antipa a descoperit o nouă specie de meduze
– Capria sturdzii, pe care a încadrat-o într-o nouă
familie – Capriidae, între stauromeduze.
La îndemnul lui Dohrn a iniţiat un studiu de
anatomie microscopică asupra evoluţiei timusului
(glandă endocrină) la câteva specii de rechini.
Rezultatele le-a publicat la Jena, în anul 1891.
Urma ca peste un an să revină în ţară şi să
reflecteze îndelung asupra direcţiei de a-şi îndrepta
paşii, pentru ca să rodească sămânţa sădită în suflet
de Cobălcescu (la Iaşi), de a face cercetări biologice şi
economice. Proiectele sale priveau studii economice
piscicole asupra apelor dulci şi ale Mării Negre. Le-a
expus lui Anton Dohrn, care a apreciat că în acest fel
va avea un câmp mai larg de activitate, cu mai multe
satisfacţii decât în cariera profesorală.
Numit chiar în 1892 director al Colecţiilor
zoologice de la Muzeu şi director al pescăriilor
Statului, Antipa s-a dedicat studiilor muzeologice, de
hidrobiologie şi piscicole.
Băcescu (1967) îl caracteriza pe Antipa, drept
fondatorul cercetărilor hidrobiologice din România,
dedicându-şi viaţa şi toate eforturile sale ridicării
culturale a poporului şi progresului economic,
probându-se de-a lungul vremurilor, justeţea viziunii
sale în domeniul biologiei şi a economiei apelor
dulci, prin studiile fizico-chimice, economice şi
politice ale apelor Dunării şi Mării Negre. Aceste
studii s-au concretizat în volumul de 264 pagini,
intitulat “Fauna ichtiologică a României”/1909 şi în
volumul de aproape 800 de pagini, intitulat “Pescăria
şi pescuitul în România”/1916 (794p). Opera sa
hidrobiologico-potamologică este reprezentată prin
publicarea mai multor lucrări, dar o sinteză de 318
pagini, intitulată “Regiunea inundabilă a Dunării.
Starea ei actuală şi mijloacele de a o pune în valoare”
a văzut lumina tiparului în anul 1910; în anul 2010,
cu ocazia centenarului apariţiei acestui volum o activă
organizaţie neguvernamentală (Fundaţia Naţională de
Management Ecologic) din ţară a retipărit lucrarea,
evidenţiind actualitatea principiilor şi problemelor
puse de Antipa, cu 100 de ani în urmă. În acelaşi sens
menţionez retipărirea în anul 2011, de către Institutul
Naţional de Cercetare-Dezvoltare Marină “Grigore
Antipa” din Constanţa, a cărţii “Marea Neagră, vol.
I, Oceanografia, Bionomia şi Biologia Generală,
15
MEMORIAE INGENII
publicată în 1941 (313 p).
O serie de alte studii asupra biologiei Dunării de
Jos şi a Deltei Dunării au culminat cu lucrarea “Bases
biologique du mécanisme de la production des eaux
du Bas-Danube”, tipărită în anul 1934, în limbile
mai multor ţări riverane: germană, sârbă, ungară. O
sinteză filosofico-economică intitulată “Bio-sociologie
et bio-économie de la mer Noire” a fost publicată în
1933; în anul 1931 publicase “Les bases biologiques de
la production des Pêcheries dans la region nord-ouest
de la mer Noire”.
Toate acestea au fost rezultatul unor îndelungate
cercetări pe teren, pentru înţelegerea apariţiei şi
evoluţiei regiunii inundabile a Dunării, pentru
înţelegerea proceselor generale ale vieţii în apele dulci
şi în cele marine, pentru evaluarea producţiei de peşte,
pe baza concepţiilor proprii, a dinamicii populaţiilor
de peşti, a relaţiilor fireşti, dialectice din aceste medii.
Grigore Antipa a înfiinţat prima Staţiune de Cercetări
Hidrobiologice din ţară, la Tulcea în 1926 – astăzi
Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare a Deltei
Dunării. La Constanţa, înfiinţase în 1924 un Serviciu
de Biologie a Pescuitului, care în 1932 a devenit
Institutul Bio-oceanografic, înglobat în 1949 în
Staţiunea de Cercetări Marine şi Proiectări Piscicole
“Grigore Antipa”. În anul 1970, aceasta împreună cu
Staţiunea Zoologică “Ion Borcea” de la Agigea au
structurat Institutul Român de Cercetări Marine,
iar după 1990 a devenit amintitul INCDM “Grigore
Antipa” din Constanţa.
„Sunt perfect conştient că prin toate aceste studii
nu am putut să fac alta decât să trag liniile mari şi să
bat ţăruşii, însemnându-le; în ce priveşte restul este loc
pentru activitatea unei întregi generaţii de oameni de
ştiinţă...” (Antipa, 1916).
Iată de ce, la aniversarea vârstei de 70 de ani,
Profesorul Traian Săvulescu remarca: “În domeniul
hidrobiologiei, Antipa a fost un precursor, un pionier
nu numai pentru ştiinţa românească, ci şi pentru
ştiinţa universală”.
Preocupările zoologice ale Dr. Grigore Antipa s-au
manifestat cu precădere în tinereţe, în anatomia unor
vieţuitoare marine.
Mai târziu, el a fost un remarcabil ihtiolog, ocupân-
du-se îndeaproape, până la sfârșitul vieţii, de aspectele
practice ale ihtiologiei şi hidrobiologiei, precum şi de
ocrotirea speciilor rare, de mare valoare economică
şi faunistică din clasele de peşti şi păsări. În acest
domeniu s-a apropiat de foştii săi colegi şi prieteni din
liceu – Emil Racoviţă şi Dimitrie Voinov, precum şi
de profesorul Paul Bujor sau de parazitologul Nicolae
Leon, împreună cu care a iluminat aurora primei
jumătăţi a sec. XX şi s-a înscris în patrimoniul şi în
panteonul ştiinţei mondiale.
Lucrările Dr. Grigore Antipa despre Industria
conservelor, Regiunea inundabilă a Dunării, Evoluţia
poporului roman ni-l înfăţişează pe Antipa ca un
competent economist, un mare om de cultură, un
luptător pentru îmbunătăţirea stării sociale şi culturale
a poporului, un istoric al evoluţiei societăţii româneşti.
Avea, pentru vremea sa, concepţii superioare, idei
avansate şi progresiste în problemele economice şi
sociale. Având la bază temeinice cunoştinţe teoretice,
Antipa le-a găsit rostul aplicării lor în practica orga-
nizării şi exploatării ştiinţifice a importantelor resurse
şi bogăţii naturale. Astfel vedea Antipa în problemele
economice ale Dunării – obţinerea maximului de pro-
ducţie prin exploatarea fiecărei regiuni după specificul
producţiei caracteristice, în funcţie de natura terenu-
rilor, de factorii hidrobiologici, geografici, sezonieri.
El a propus alternarea agriculturii cu piscicultura
în regiunile inundabile, ameliorări hidrotehnice şi
funciare, alocarea de investiţii cu capital de Stat,
creşterea producţiei şi scăderea preţurilor la produse,
exportul produselor finite sau semifabricate, asocierea
pescarilor pentru a-şi pune mai bine în valoare munca
lor. Antipa vedea încă din 1937 direcţia ineluctabilă de
evoluţie a societăţii către o epocă de tranziţie, în care
urmau să se confrunte noile tendinţe şi aspiraţii, cu
vechile mentalităţi. Vedea cultura ca factor de bază în
MEMORIAE INGENII
16
ridicarea gradului de civilizaţie şi în evoluţia poporu-
lui. De aceea a şi fondat Muzeul care îi poartă numele
şi pe care îl vedea ca pe o adevărată Universitate
practică şi populară. În acelaşi sens a militat pentru
crearea Institutului de Geologie, a Institutului de
Cercetări Agronomice, a Institutului Bio-oceanografic,
a făcut propuneri de organizare practică a învăţămân-
tului superior ş.a. La fel de util şi implicat a fost Antipa
în treburile Academiei Române, în calitate de secretar
al Secţiei Ştiinţifice (1919 – 1939), de vicepreşedinte
(1931 – 1937) şi de preşedinte al Secţiei (1938 – 1941).
După Antipa “…un loc în Academie nu reprezintă
numai recompensa pentru meritele trecutului ci,
mai ales, un vast câmp de activitate legat de o mare
responsabilitate morală, căruia trebuie să-i consacri o
bună parte din muncă”. A avut în grijă de redactarea
şi tipărirea publicaţiilor Secţiei. A propus (în 1913)
scoaterea Analelor şi a Buletinului Academiei Române
în limbi străine, pentru a putea face astfel cunoscută
ştiinţa românească, peste hotare. Tot el a militat
pentru fondarea unei noi serii de publicaţii – Studii şi
Cercetări şi alta – Monografii ştiinţifice, pe care le-a
apărat în momentele de dificultăţi financiare.
Dar amintind mai sus despre opera sa cea mai
dragă – Muzeul Naţional de Istorie Naturală – vom
spune că Grigore Antipa a fost obsedat de gândul
realizării unei instituţii accesibilă şi eficientă de
răspândire a ştiinţei şi culturii în sânul unui popor.
Vizitase multe muzee din lume şi de la fiecare învăţase
câte ceva folositor în împlinirea misiunii acestor
instituţii. N-a avut însă odihnă, până când i-a apărut
revelaţia renunţării la gruparea animalelor în ordine
sistematică (a clasificării zoologice), cu aranjarea lor
pe etajerele vitrinelor din sălile de vizitare. Aşa a intuit
realizarea dioramelor, în înţelesul actual al cuvântului.
Dioramele sunt atât reprezentări biogeografice, cât şi
ecologice.
Biogeografic, dioramele reprezintă regiuni sau
colţuri din natură, cu principalele forme de relief şi
medii acvatice – caracterizate de prezenţa florei şi
faunei, specific acelei regiuni.
Ecologic, ele prezintă tipuri de habitate şi biotopuri
din ecosistemele Terrei, cu principalele specii de plante
şi animale, acestea din urmă aşezate în relaţiile fireşti,
intra- şi interspecifice, de odihnă, de joacă, în căutarea
hranei, în poziţii de apărare, de urmărire a prăzilor etc.
(Fig. 1 şi Fig. 2).
Astfel, plantele şi animalele apar în prim-planul
vitrinei (dar poate fi şi dioramă deschisă), iar pe fundal
se ilustrează prelungirea cadrului natural, cu imagini
de câmpie, dealuri, munte, mare râu etc. Primele
diorame din lume, realizate de Dr. Grigore Antipa la
muzeul bucureştean care îi poartă numele erau sub
Fig. 1 – Dioramă nouă la Muzeul Naţional de Istorie Naturală “Grigore Antipa” – sectorul “Fauna României” – demisol. (Foto: George Năzăreanu).
Fig. 2 – Diorama cu tema “Lunca inundabilă a Dunării” - sec-torul “Fauna României” – demisol. (Foto: George Năzăreanu).
17
MEMORIAE INGENII
forma unor nişe, despărţite de vizitator printr-un
geam, prin care acesta putea privi diversitatea florei şi
faunei într-un decor caracteristic temei respective.
Fără a fi acuzaţi de lipsă de modestie, suntem
onoraţi să menţionăm că opera Dr. Grigore Antipa a
fost desăvârşită prin proiectul din anii 2009 – 2011,
când în realizarea modernelor diorame s-au utilizat
mijloacele muzeotehnice actuale. Aprecierea noilor
diorame de către vizitatori este exprimată prin
numărul crescut al acestora, fără precedent (Fig. 3).
Monumentalul volum “Grigore Antipa,
omagiu operei sale” cuprinde direcţiile şi proporţiile
operei savantului şi ce a însemnat ea pentru progresul
ştiinţific, cultural şi economic al ţării. În acel volum,
profesorul Meissner aprecia: “Ceea ce caracterizează
opera biologică şi economică a lui Antipa este
perfecţia raţionamentului său ştiinţific şi metoda,
ale căror cele mai bune mărturii sunt organizările
sale. Înlăturând orice ipoteză, nebazându-se pe nici o
teorie pe care să n-o fi aprofundat şi experimentat, el
a imprimat la tot ce a produs, pecetea acestei solidităţi
ştiinţifice, care conferă operelor, nemurirea”.Adăugăm
noi că pe lângă invenţiile sale, Grigore Antipa a
fost un om luminat, cu un dezvoltat simţ patriotic,
clarvăzător asupra rolului instituţiilor de ştiinţă şi
cultură pentru ridicarea gradului de civilizaţie al
poporului. A fost înzestrat cu o inteligenţă sclipitoare,
cu o neobişnuită putere de muncă şi cu un excepţional
simţ al realităţilor. Rezultatele cercetărilor sale i-au
adus faima naţională şi universală. Ţelul său suprem a
fost să trezească puterile latente ale poporului român,
să pună în acţiune toate energiile de îndrumare a
concetăţenilor pe calea muncii cinstite şi disciplinate,
pentru a-i înscrie în rândul popoarelor lumii, capabile
să contribuie la sporirea patrimoniului cultural şi
ştiinţific al omenirii. Acest ideal este călăuzitor şi
astăzi, echipei de specialişti care au onoarea să profe-
seze în instituţia „Antipa”.
Fig. 3 – La începerea programului de vizitare a Muzeului Naţional de Istorie Naturală “Grigore Antipa”. (Foto: George Năzăreanu/7 sept. 2013).
MEMORIAE INGENII
18
Alexandru Tzigara- Samurcaş: un părinte fondator
Dr. Virgil Ștefan NIȚULESCU Director General Muzeul Național al Țăranului Român
Ne revendicăm, întotdeauna, de la un predecesor,
de la cineva care „a pus bazele” a ceea ce suntem, a ceea
ce facem, a ceea ce vedem. Și dacă nu ne revendicăm,
înseamnă că doar suntem ignoranți.
Nici unul dintre muzeele de azi ale României nu a
apărut din neant.
Istoria muzeelor bucureștene este pasionantă și
pornește din anul 1834, când (după ce, în luna februarie,
se înființase, la Iași, Muzeul de Istorie Naturală), în ziua
de 3 noiembrie, domnitorul Alexandru al II-lea Ghica
(care s-a aflat pe tronul Țării Românești, între aprilie
1834 și 7 octombrie 1842) acceptă formal donația făcută
statului de către fratele său, banul Mihail Ghica (1796
– 1850). După informațiile care ne-au parvenit, Mihail
Ghica avea cea mai importantă colecție de „antichități”
din principat, fapt ce l-a determinat pe domnitor să
înființeze, astfel, Muzeul Național de Istorie Naturală
și Antichități, despărțit, la 25 noiembrie 1864, prin
decretul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în Muzeul
de Antichități și Muzeul de Științele Naturii. Puținele
obiecte având caracter etnografic au intrat în colecțiile
celui dintâî, dar abia la 30 decembrie 1875 s-a constituit,
prin dispoziția lui Titu Maiorescu, ministrul Cultelor și
Instrucțiunii Publice, o secțiune „ în care să se expună
lucrările de artă textilă făcute în ţară: îmbrăcăminte,
covoare, pânzării, postavuri etc.“. Ajuns director al
acestui muzeu, în 1881, Grigore Tocilescu nu a înțeles
necesitatea modernizării instituției, așa cum îi propus-
ese tânărul doctor în istoria artei și filozofie (cu diploma
obținută la Universitatea din München), Alexandru
Tzigara – Samurcaș. Într-adevăr,
impetuosul istoric de artă avea doar 25 de ani, în 1895
și, chiar dacă, pentru moment, a preferat să își per-
fecționeze cunoștințele, în străinătate, a revenit în țară,
înainte de sfârșitul secolului și a început o luptă aprigă
pentru înființarea unui muzeu separat, de „artă națion-
ală”. Tzigara – Samurcaș a avut meritul de a fi militat
neîntrerupt și cu folos pentru aceasta, reușind să deter-
mine semnarea Decretului Regal 2777 din 10 octombrie
1906, pentru înființarea Muzeului de Etnografie, de Artă
Națională, Artă Decorativă și Industrială. Este adevărat
că denumirea era una prolixă, dar puțin importa acest
lucru. A fost actul de naștere al instituției. Colecțiile,
19
MEMORIAE INGENII
însă, erau în mare suferință (într-o completă dezordine
și lipsite de un inventar științific), înființarea Muzeului
fiind doar prima bătălie câștigată de Alexandru Tzigara
– Samurcaș, într-un lung război împotriva nepăsării și
a lipsei de mijloace materiale și de resurse umane. În
1907, aceste colecții au fost mutate într-o aripă a clădirii
fostei Monetării a Statului, din Șoseaua Kiseleff nr. 3.
Cum aceasta era nepotrivită pentru scopurile muzeale,
tot el a reușit să obțină punerea pietrei de temelie, la 17
iunie 1912, a viitoarei clădiri muzeale, clădire ce a fost
oficial și integral inaugurată abia în 1941. Între timp,
muzeul și-a schimbat de mai multe ori denumirea, iar,
ulterior, și-a pierdut identitatea, fiind unificat, între 1978
și 1990, cu Muzeul Satului, și a revenit în clădirea ce
îi fusese destinată inițial, sub un nou nume, abia după
înlăturarea regimului comunist. Tzigara – Samurcaș a
trăit doar atât cât să vadă mărirea și decăderea instituției
pe care o ctitorise. A murit la 1 aprilie 1952, an în care,
în locul alungatului muzeu de artă națională, a fost
instalat Muzeul Lenin – Stalin.
Toate aceste lucruri sunt, fără îndoială, bine cu-
noscute și pot fi aflate, cu lux de amănunte, din volu-
mele de memorii1 ale lui Alexandru Tzigara – Samurcaș,
precum și din monumentala sa Muzeografie româneas-
că2. Ceea ce mi se pare, însă, cu adevărat pasionant
este profilul cultural și politic pe care acest om l-a avut.
Până a deveni profesor la Școala de Arte Frumoase,
fusese, deja, custode preparator la Muzeul Național
de Antichități și bibliotecar la Fundația Universitară
„Carol I“. În 1899 a devenit directorul acestei Fundații,
funcție pe care o ocupat-o, cu un imens folos, pentru
viața universitară a României, până în 1946. A predat
istoria artelor la universitățile din București și Cernăuți.
A fost redactor la Convorbiri literare și a devenit
membru corespondent al Academiei Române, în 1938.
A fost, pentru mulți ani, inspector general al muzeelor
României. Cultura sa vastă și vorbirea elevată a limbii
germane l-au făcut să accepte oferta de a deveni prefect
al Poliției Capitalei, în timpul ocupației germane a
Bucureștilor (1916 – 1918) – poziție din care a făcut tot
ce i-a stat în puteri pentru a proteja viețile oamenilor
și a apăra patrimoniul cultural. A avut o mulțime
de inițiative culturale, a fost un prodigios scriitor de
articole științifice și realizator de expoziții temporare,
muzeale sau nemuzeale, a făcut nenumărate campanii
de achiziții muzeale și călătorii de documentare. Dar
și-a legat, mai ales, numele de Muzeul pe care l-a condus
din 1906 până în 1948. Nici un alt director de muzeu
din România nu a mai avut această șansă și această
(meritată) onoare, de a conduce, pentru 42 de ani, unul
dintre cele mai importante muzee ale României. De la
doar câteva sute de obiecte, la dureroasa sa despărțire de
instituția pe care a înființat-o, Tzigara – Samurcaș a lăsat
muzeul cu aproape 30.000 de bunuri culturale, de toate
categoriile. Era un patrimoniu de o valoare excepțională
și, totodată, extrem de bogat. De altfel, 30 de ani mai
târziu, în 1978, la unificarea cu Muzeului Satului,
Muzeul de Artă Populară al R.S.R. avea ceva mai mult
de 70.000 de obiecte în inventarul de patrimoniu: o
colecție impresionantă, care nu ar fi existat fără munca
neobosită a primei generații de muzeografi.
Alexandru Tzigara – Samurcaș a fost unul dintre acei
oameni care au zidit România contemporană, la începu-
tul secolului trecut. A fost, fără îndoială, un om al unui
alt timp, pentru că este greu de imaginat că, în ziua de
azi, ar mai putea, cineva, să aibă capacitatea de a reuni,
într-o singură personalitate, atâtea valențe. Dar, mai
presus de orice, el a rămas, în istoria culturii naționale,
prin instituția pe care și-a dorit să o numească Muzeul
de Artă Națională, și care a purtat, din 1915 până în
1948, și numele regelui întemeietor Carol I. Poate că
un proiectat, dar niciodată realizat, institut național de
muzeologie, dacă va fi, vreodată, pus în operă, ar merita
să îi poarte numele.
1. Memorii, vol. I, Ed. Grai și suflet – cultura națională, București, 1991, vol. II, Ed. Grai și suflet – cultura națională, București, 1999, ambele în ediție critică de Ioan Șerb și Florica Șerb, cu prefață de Dan Grigorescu, și vol. III, Ed. Meridiane, București, 2003, ediție îngrijită și prefațată de C. D. Zeletin.
2. Muzeografie românească , București, 1936.
MEMORIAE INGENII
20
Dimitrie Gusti (1880-1955)
Conf. Univ. dr. Paula POPOIU, Director General Muzeul Național al Satului “Dimitrie Gusti”
S-au împlinit anul acesta 77 de ani de la deschi-
derea pentru public , în 17 mai 1936 , a Muzeului
Satului .În curând , pe 30 octombrie , se împlinesc
58 de ani de la moartea lui Dimitrie Gusti , ctitorul
Muzeului si coordonator al echipelor interdisciplinare
care au efectuat cercetarea şi apoi au contribuit la
organizarea Muzeului .
În asemenea momente îţi pui fireasca întrebare : ce
se poate spune despre un om a cărui viaţă a fost legată
de un zbuciumat început de secol şi a cărui moarte
se petrecea pe când norii negri ai comunismului se
întindeau peste ţară ?
A fondat şi condus Asociaţia pentru ştiinţa şi
reforma socială (1919 - 1921), Institutul Social Român
(1921 - 1939, 1944 - 1948), Institutul de ştiinţe sociale
al României (1939 - 1944), Consiliul naţional de
cercetări ştiinţifice (1947 - 1948).
A înfiinţat şi a condus revistele „Arhiva pentru
ştiinţa şi reforma socială” (1919 - 1943), „Sociologie
românească” (1936 - 1944) .
Întemeietor al scolii de sociologie românească ,
Dimitrie Gusti a fundamentat metoda monografică
de cercetare , ce presupune abordarea simultană,
multidisciplinară a satului folosind echipe de
specialişti din domeniul ştiinţelor sociale, medici,
ingineri, agronomi, învăţători etc.
A iniţiat şi îndrumat acţiunea de cercetare mono-
grafică a 626 de sate din toate provinciile istorice ale
21
MEMORIAE INGENII
României şi a obţinut legiferarea serviciului social
(1939), prin care se instituţionaliza, pentru prima oară
în lume, cercetarea sociologică îmbinată cu acţiunea
socială practică şi cu pedagogia socială .
Dimitrie Gusti a parcurs cu genialitate un cursus
honorum care a marcat principalele preocupări şi
provocări ale începutului de veac XX. Sociolog,
filosof,etician şi profesor de mare clasă ,ministru al
învăţământului , membru al Academiei Române din
1919 şi apoi preşedinte al acestui înalt for national , în
perioada 1944-1946, membru al mai multor academii
din străinătate , institute şi societăţi de sociologie, dar
el rămâne pentru noi FONDATORUL celui mai curat
loc al memoriei româneşti – satul din Bucureşti numit
astăzi – Muzeul National al Satului Dimitrie Gusti .
Dimitrie Gusti s-a născut în 13 februarie 1880,
la Iaşi şi a murit în 30 octombrie 1955, la Bucureşti.
Mormântul său , uitat de prea rafinata noastră
intelectualitate, preocupată mai ales de cancanuri
jurnalistice decât de reamintirea marilor valori
creatoare ale românilor, se află la cimitirul Belu , acolo
unde angajaţii Muzeului Satului l-au găsit potopit de
bălării şi mai ales de nemeritata uitare .Ostracizat după
1947 de către comunişti , aflat într-o neoficializată
interdictie până în 1990,Dimitrie Gusti a rămas pentru
specialisti un exemplu de urmat nu numai în ceea ce
priveşte eruditia şi opera ci mai ales în ceea ce priveşte
implicarea socială şi căutarea de soluţii pentru
ridicarea satului românesc .De asemenea a fost
preocupat de imaginea României dincolo de
granite şi a contribuit deplin la formarea ei prin
pariticipări prestigioase la Expoziţiile Internaţionale
de la Barcelona şi Dresda şi Universale de la Paris
şi New York. L-a preocupat cooperarea intelectuală
internaţională (schimburi intelectuale cu asociaţiile
sociologice străine şi cu fundaţiile sociale internaţio-
nale, conferinţe, congrese internaţionale) fiind el însusi
creator de scoală de nivel european , perfect în acord
cu cele mai moderne metode de cercetare de teren.
Ca şi conducător al campaniilor de cercetări
monografice, al echipelor studenţeşti ale Fundaţiei
Regale “Principele Carol” şi al revistei “Sociologie
românească”, a militat pentru cunoaşterea concretă a
realităţilor româneşti, ca şi pentru ridicarea culturală
a satelor cu ajutorul muncii organizate a elitelor
culturale, elite care la vremea aceea aveau un contact
direct cu lumea rurală şi considerau necesară pentru
modernizarea ţării , ridicarea intelectuală , morală şi
economică a locuitorilor ei. Este un exemplu care ar
trebui reconsiderat în conditiile zilelor noastre când ar
trebui să ne amintim că o societate mai bună este una
formată din oameni educati .
Dimitrie Gusti a considerat necesară reforma
socială şi a întreprins o serie de actiuni , în calitate de
director al Casei Culturii Poporului şi apoi al Fundaţiei
Culturale “Principele Carol”, pentru organizarea
,,culturii poporului”.
O activitate atât de prodigioasă , o viaţă dedicată
marilor idei şi mai ales un erudit de exceptie , pentru
care ţăranul român nu a însemnat obiceiuri ciudate
şi pitoreşti, nu a fost o creaţie artificială şi livrescă a
unei minti de intelectual ci a fost o fiinţă vie pentru
care a luptat să trăiască mai bine, să aibă un nivel de
cultură şi de viaţă mai apropiat de imaginea bunăstării
. Putem alege să vorbim despre imensa operă a lui
Dimitrie Gusti, să omagiem intelectualul fin şi eruditul
, să ne uimim de capacitatea extraordinară de a crea şi
conduce institutii esentiale pentru modernizarea vietii
românului obişnuit , să disecăm şi poate să criticăm
metoda de cercetare monografică viabilă şi astăzi
şi folosită , cu mici retusuri, de cercetătorul etnolog
al secolului XXI...Noi etnologii dar si noi , românii,
îi datorăm enorm lui Dimitrie Gusti care la început
de secol XX a pus bazele modernizarii mentalitătii
noastre în raport cu lumea rurală, care a dat un sens
concret cercetărilor de teren, care ne-a lasat mostenire
o metoda.
,,Poate că pare desuet ca astăzi, în epoca globalizării
şi a cercetării sociologice computerizate să mai
promovezi „metoda monografică” şi să te mai gândeşti
MEMORIAE INGENII
22
la „sociologia naţiunii”, spre care ţintea şcoala lui
Dimitrie Gusti. Şi, totuşi, fără o puternică identitate
naţională cred că identitatea europeană nu are
fundament; studiul de caz - alt nume pentru abordarea
monografică - este utilizat pe scară internaţională, iar
interdisciplinaritatea în cercetarea sociologică de teren
nu a contestat-o nimeni. Studiul concret al realităţii
sociale naţionale, apelul la studiul de caz, interdisci-
plinaritatea - însemne ale sociologiei gustiene - sunt
şi astăzi valabile. La fel şi legătura dintre cunoaştere şi
acţiune.” (Septimiu Chelecea )
DAR pentru noi, cei de la Muzeul satului ,
Dimitrie Gusti rămâne FONDATORUL.
Proiectul „Muzeului social” gândit de profesorul
Dimitrie Gusti, al cărui plan general a fost realizat
de H. H. Stahl si V. I. Popa în anul 1936, cuprindea
un „Pavilion central”, un „Muzeu al satului de azi” şi
un „Muzeu al satului de mâine”.Anul 1936 a marcat
realizarea”Muzeului Satului Românesc”,evoluţia ulte-
rioară a evenimentelor istorice blocând concretizarea
celorlalte obiective ale proiectatului „Muzeu social”.
Profunda cunoaştere a satului românesc a dat
naştere muzeului în aer liber din Bucureşti ,, nu ca o
copie a vestitelor
muzee în aer
liber scandinave
ci pe temeiul
unei concepţii
proprii despre
ştiinţa societăţii
şi rolul ei activ
în viaţa socială „
(Paul Petrescu.
Concepţia
muzeografică a lui
Dimitrie Gusti)
Muzeul
Naţional al Satului a rămas singura
instituţie rezultată din strădaniile Scolii
Sociologice de la Bucureşti, care se
bucură de apreciere şi succes .
Toate marile personalităţi care
23
MEMORIAE INGENII
au făcut parte din echipele Gusti : ,, (...) profesor
Rainer, cu asistenţii săi de la Institutul de Anatomie
şi Embriologie din Bucureşti, pasionatul cercetător
al „omului” şi al „formei lui vii”, om de vastă cultură,
adânc gânditor, ingenios născăcitor de metode. Era
profesorul Brăiloiu, secretarul general al Societăţii
Compozitorilor Români, minunatul cunoscător al
ariilor de răspândire ale cântecului românesc, pe
atunci la începuturile „Arhivei” sale. Era profesorul
Georgescu Breazul, muzicologul erudit, cu aparatele
lui perfecţionate de înregistrare. Era - eu îl întâlneam
la lucru întâia oară, căci întâlnirea în treacăt în curtea
Bibliotecii Naţionale din Paris nu-mi lăsase nici o
amintire clară - H. H. Stahl, arheologul trecutului
nostru nescris, păstrat numai în obiceiuri, zicători,
măsurători şi curele de moşie, pe atunci îndrăgostit de
Vrancea, care ştia să facă să vorbească munţii, apele,
văile, codrii şi casele, dezvăluind înţelesuri nebănuite
lucrurilor celor mai obişnuite. Era Traian Herseni,
conştiincios, neobosit, puţin timid, pe atunci proaspăt
licenţiat în filosofie. Şi, pentru întâia oară, întâlneam
la lucru, alături de cei rămaşi din vechiul grup al
„Sociologilor din dreapta Dâmboviţei”, Xenia
Costa-Foru bunăoară, şi pe studentele şi studenţii
mai tineri: Domnica Păun, Elisabeta Constante,
Marcela Focşa, Paula Gusti, Maria Dărmănescu, Maria
Negreanu, Elvira Georgescu, Nicolae Argintescu, Ion
Costin, Ion Zamfirescu, C. Cronţ, G. Burdun, Marin
Popescu-Spineni, arhitectul Armăşel
şi atâţi alţii. Erau, în sfârşit -last not
least -, Alexandru Claudian, cu soţia,
proaspăt cuceriţi pentru cercetările
monografice. Deasupra tuturor era
însă Dimitrie Gusti, veşnic atent să
surprindă un fapt nou, veşnic preocu-
pat să organizeze totul, iscoditor,
îndrăzneţ, cercetând totul,văzând
totul, îndrumând totul, cu o vorbă, cu
un sfat, cu un îndemn, când trebuia,
sau, tot când trebuia, cu o mustrare.”
(Mircea Vulcănescu) sunt reamintite
astăzi alaturi de Dimitrie Gusti , ca
parinti ai muzeului, ridicati la rang de
Nemuritori alături de această institutie
care recrează , în fiecare zi, Vesnicia .
Datorita lor 17 mai a devenit o data semnificativa
pentru istoria muzeelor din România si , de ce nu ,
din Europa .
MEMORIAE INGENII
24
Momente şi personalităţi ce au marcat înfiinţarea şi evoluţia Muzeului Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu” din Iaşi
Ing. Teodora-Camelia CRISTOFOR, muzeograf Muzeul Științei și Tehnicii „ŞTEFAN PROCOPIU” din IAŞI
„Naşterea” unui muzeu este precum viaţa dăruită
de Creator fiinţei umane, urmând creşterea, treaptă cu
treaptă, spre maturizare şi desăvârşire.
Înfiinţat în anul 1955, prin hotărâre locală a
Consiliului Judeţean Iaşi, Muzeul Politehnic al
Moldovei (denumirea iniţială atribuită), în prezent
Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu” din
cadrul Complexului Muzeal Naţional „Moldova” Iaşi
este un reper muzeografic de prestigiu pe plan naţional
şi internaţional.
Mult regretaţii academicieni Cristofor Simionescu
şi prof. univ. Ioan Curievici, primul şef de secţie al
muzeului, au fost iniţiatorii şi făuritorii muzeului,
alături de un colectiv ştiinţific de elită de la Institutul
Politehnic Iaşi. După mai multe propuneri şi schim-
bări privind tematica muzeului, prof. I. Curievici
definitivează şi coordonează tematica primei secţii a
muzeului, ENERGETICA, deschisă la 1 martie 1961.
În următorii ani are loc deschiderea şi altor secţii
permanente: „Înregistrarea şi redarea sunetului”
(1972), secţia „Telecomunicaţii” (1984), Muzeul
„Poni-Cernătescu” (1991), expoziţiile permanente
de colecţie „Ştefan Procopiu” (1995), „Mineralogie
estetică” (1996) şi „Computere” (2002). Mărturiile
documentare din arhiva muzeului sunt concludente,
reflectând contribuţia şi munca fondatorilor prin
intermediul unui grupaj de reproduceri prezentate în
continuare.
Din anul 1956, când în evidenţele muzeale sunt
înregistrate primele obiecte, şi până în prezent, peste
12.000 de obiecte constituie zestrea muzeistică, cu
piese de o valoare inestimabilă, ce au consacrat
valoarea şi contribuţia cultural-educativă a colecţiilor
existente. Iniţierea, creşterea şi îmbogăţirea colecţiilor
muzeale a fost posibilă prin intermediul achiziţiilor şi
donaţiilor, activitate continuă, specifică funcţionării
unui muzeu.
După organizarea şi deschiderea primei secţii
a muzeului „Energetica” (foto 1 şi 2) în anul 1961,
colectivul de specialişti urmează strategia privind
dezvoltarea colecţiilor muzeale. Domeniile principale
de dezvoltare conturate în acei ani s-au axat pe
colecţiile de energetică, telecomunicaţii, înregistrarea
şi redarea sunetului. Urmare a mai multor transferuri
de la Institutul Politehnic, Direcţia de regională CFR
Iaşi şi de la Ministerul Telecomunicaţiilor din anii
1958, 1959, 1960, piesele primite au conturat debutul
patrimoniului în vederea organizării viitoarei secţii de
„Telecomunicaţii”. Achiziţiile şi donaţiile ulterioare au
întregit patrimoniul, deschiderea secţiei realizându-se
în noiembrie 1984.
Debutul colecţiei de automate şi aparatelor muz-
icale are loc în anul 1958 prin achiziţia unui polifon
cu disc vertical (Germania, sfârşitul sec.XIX, firma
Polyphon-Musikwerke, nr. inv. 404) de la o persoană
din oraşul Iaşi, iar în anul 1962 sunt achiziţionate mai
multe automate, precum un patefon model „Pathé”
(Franţa, 1920, nr.inv.1996), o cutie muzicală (Elveţia,
sfârşitul sec.XIX, nr.inv. 1998), două fonografe de
la colecţionarul Iustin Agarici din Galaţi, un aparat
marca „Graphophone” (SUA,1897, nr.inv.2000) şi unul
marca „Pathé Frérès” (Franţa, 1900, nr.inv. 2001). În
1963 este achiziţionat primul orchestrion al colecţiei,
25
MEMORIAE INGENII
un automat marca „Valsonora” (Germania, 1880, nr.
inv.2046,), iar în 1964 prima pianolă (Franţa, 1902. nr.
inv. 2208), primul gramofon (Anglia, cca. 1900-1907,
nr.inv.2210,) şi primul ţambal mecanic (nr.inv. 2212)
Achiziţia mai multor automate muzicale în
următorii ani a determinat conturarea unei colecţii
de automate muzicale considerabile, ceea ce a permis
deschiderea la 1 februarie 19661 a unei expoziţii
restrânse, într-o singură sală. Ineditul acestei colecţiei
şi atenţia specială de care s-a bucurat din partea
publicului vizitator, a conturat perspectiva extinderii
acestei secţii într-un spaţiu mai generos. Pentru
completarea tematicii, specialiştii muzeului (ing.
Marcel Iţicovici, ing. Eugenia Ursescu, Antoneta
Garabedeanu, Maria Nica, Violeta Popovici, Elena
Scutaru, Maria Petrea), au desfăşurat o activitate
susţinută pentru depistarea şi achiziţia altor piese
necesare colecţiei de automate şi aparate muzicale.
Obiectivele principale ale colectivului au fost
pregătirea tematicii pentru viitoarea secţie, întocmirea
fişelor tehnico-ştiinţifice ale obiectelor şi restaurarea
piesele care necesitau această intervenţie.
Munca susţinută a colectivului a culminat cu
reorganizarea şi deschiderea în anul 1972 a Secţiei
„Înregistrarea şi redarea sunetului”(foto 3 şi 4),
conţinând un parcurs muzeal format din cinci săli,
situate la parterul instituţiei. Proiectul muzeotehnic
a fost executat de Întreprinderea de Stat „Decorativa”
Bucureşti. Desfăşurată pe o suprafaţă de 350 mp,
expoziţia de bază prezenta o incursiune evolutivă a
tehnicii înregistrării şi redării sunetului, pe grupe
tematice. Până în prezent această secţie, prin diversi-
tatea şi complexitatea patrimoniului, rămâne singulară
în spaţiul muzeal românesc.
În paralel cu creşterea numărului de aparate şi
automate muzicale, patrimoniul muzeal se îmbogăţeşte
şi diversifică prin achiziţiile sau donaţiile apreciabile
a tuturor tipurilor de suporţi de înregistrare. Astfel,
menţionăm benzile perforate (transfer Conservatorul
din Cluj în anul 1971, donaţie Anton Popescu din
Teleorman-1971, achiziţie de la Iustin Agarici din
Galaţi-1977, donaţie Bădulescu Eugenia-1984),
cilindri din ceară pentru fonograf (achiziţie Vulpescu
Ecaterina din Bucureşti-1971), discuri metalice
perforate (achiziţii de la Raffai Rozalia din
Timişoara-1974, Iustin Agarici din Galaţi-1977), car-
tele perforate (achiziţie Jifcovici Ion din Oraviţa-1975),
discuri din ebonită (achiziţii de la Vasiliu Coleta
din Iaş1971, Dovrovici Elena din Bucureşti-1977,
Iustin Agarici, Galaţi-1977, Manolache Niculina din
Bucureşti-1980, Bratu Liana din Iaşi-2001; donaţii
de la Iordache Maria, Iaşi-1999, prof.univ,dr. Mircea
Petrescu Dâmboviţa, Iaşi-2002, prof. univ. dr. Florin
Zăgănescu, Ploieşti, 2003). Una dintre cele mai mari
colecţii donate muzeului de-a lungul vremii conţine
aprox. 2500 de discuri de vinil cu muzică clasică şi
operă, de o calitate excepţională. Această colecţie
colecţie a aparţinut dr. Cozmin Niculiu şi a fost donată
muzeului la 20 mai 2003 de conf.dr.arhitect Cezar
Niculiu, în numele fratelui său decedat la 10 ianuarie
2003.
MEMORIAE INGENII
26
În perioada anilor ’60 specialiştii Muzeului
Politehnic s-au preocupat de actualizarea şi
îmbunătăţirea sectoarelor prezente în cadrul secţiei
“Energetica”, au efectuat activitate de îndrumare în
muzeu, cercetare ştiinţifică, deplasări în ţară pentru
documentare-cercetare, au redactat diverse materiale
pentru publicare, activităţi cultural educative cu pub-
licul, participare la comunicări ştiinţifice. Rapoartele
de activităţi întocmite în acea perioadă stau mărturie,
ilustrând complexa şi perseverenta muncă desfăşurată
de către predecesorii noştri.
Principala activitate a colectivului a fost centrată
pe depistare şi achiziţionarea de piese pentru colecţiile
muzeale deja conturate sau pentru iniţierea altora noi.
Astfel, un raport din anul 1969 menţionează existenţa
în gestiunea muzeului a unui număr total de 2971 de
piese, dintre care 2166 pentru secţia „Energetica”, 574
pentru secţia „Înregistrarea şi redarea sunetului” şi 230
pentru secţia „Telecomunicaţii” ce urma să se deschidă
după eliberarea spaţiului destinat expunerii şi care la
momentul respectiv era ocupat de redacţia Revistei
„Junimea”.
Primului muzeu memorial din ţară dedicat
unor personalităţi din domeniul chimiei, „Muzeul
Poni-Cernătescu”, a fost deschis la 7 noiembrie
1991. În anul 1971, fiica savantului chimist ieşean
Petru Poni, prof. univ. emerit Margareta Poni (1889-
1973) donează Complexului Muzeal Iaşi, respectiv
Muzeului Politehnic, casa şi terenul din strada Mihail
Kogălniceanu, nr. 7B, care a aparţinut părinţilor
săi, Matilda şi Petru Poni. După decesul Margaretei
Poni, moştenitoarea legală, prof. Florica Mageru
(1918-2002), fiica lui Alexandru Poni, donează
Complexului Muzeal în anul 1973 obiecte de mobilier,
cărţi, documente, fotografii, eşantioane de minerale,
corespondenţă, lucrări ştiinţifice, partituri muzicale
etc. Închis în anul 2009, muzeul a fost reamenajat şi
redeschis pentru public în martie 2012.
O colecţie memorială de marcă este „Ştefan
Procopiu” care debutează în 1994, odată cu prima
donaţie a doamnei profesor Rodica Procopiu, soţia
academicianului. Urmare a mai multor donaţii
înfăptuite până în anul 2011, Fondul memorial
Ştefan Procopiu s-a extins continuu, astfel încât, în
prezent, acesta este compus din obiecte personale şi de
mobilier, documente, fotografii (de familie, din viaţa
mondenă alături de prieteni, din timpul cercetărilor
magnetice de teren), corespondenţă, publicaţii
ştiinţifice, beletristică. De asemenea, 1994 este şi anul
când Muzeul Politehnic îşi schimbă denumirea în
Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu”.
An după an, s-au înfăptuit şi scris pagini în istoria
muzeului, la care autorii au fost cei peste 30 de
specialişti truditori din această perioadă ce au marcat
evoluţia şi consolidarea acestuia, cu toată panoplia
activităţilor specifice de muzeografie, muzeotehnică şi
conservare a valorilor patrimoniale. Tuturor aducem
mulţumiri şi recunoştinţă pentru contribuţia, efortul,
sprijinul şi devotamentul acordat de-a lungul timpului.
27
MEMORIAE INGENII
MUZEUL POLITEHNIC IAŞI
NR. 6 din 30 martie 1955
RAPORT DE ACTIVITATE
PE TRIMESTRUL I – 1955
Muzeul Politehnic Iaşi, a fost înfiinţat la data de 15
februarie a. c. , când a fost încadrat postul de şef de
lucrări. La data de 15 martie a fost ocupat şi postul de
asistent.
Prima problemă care s-a pus, a fost, crearea unui
Consiliu ştiinţific al Muzeului. În acest scop s-a
luat legătura cu tov. Cristofor Simionescu, rectorul
Institutului Politehnic Iaşi, care a făcut propuneri în
acest sens. Au fost astfel cooptaţi următorii tovarăşi:
Prof. univ. Strub Constantin – pentru probleme de
chimie industrială;
Conf. univ. Dragoş Şerban – pentru probleme de
mecanică;
Conf. univ. Coman I. – pentru probleme de
industrie textilă;
Lector univ. Giosan Traian – pentru probleme de
electrotehnică;
Asist. univ. Botez Matei – pentru probleme de
construcţii.
Tovarăşul rector Cristofor Simionescu a arătat
Consiliului ştiinţific ce a văzut la Muzeul Politehnic
din Moscova şi a dat sugestii în legătură cu tematica
Muzeului Politehnic din Iaşi.
Stabilirea tematicii Muzeului, a fost problema Nr. 1
care s-a pus în faţa Consiliului ştiinţific. În linii mari,
s-a stabilit că acest muzeu trebuie să cuprindă aspecte
din dezvoltarea tehnicii şi contribuţia oamenilor de
ştiinţă români la acest lucru, urmărind bineînţeles linia
istorică. Această prezentare trebuie să se facă pe baza
celor 4-5 mari ramuri de industrie.
Pentru traducerea în viaţă a tematicii stabilite, s-a
început studierea lui P.Poni şi a lui D. Hurmuzescu.
S-a găsit material documentar original pentru ambii
savanţi, urmând a se face doar sistematizarea lui şi
fotocopierea unor materiale care nu pot fi prezentate
în original.
În vederea studierii conţinutului şi sistemului de
organizare a muzeelor tehnice din Capitală, s-a făcut o
deplasare de 6 zile în care timp s-a putut vedea şi felul
cum vede Serviciul muzeelor ştiinţifice din Ministerul
Culturii, tematica Muzeului Politehnic din Iaşi. S-a
stabilit astfel că e bine ca acest muzeu să se ocupe de
apariţia şi dezvoltarea tehnicii în Moldova. Funcţie
de acest lucru, s-a luat legătura cu Consiliul ştiinţific
spre a se stabili tematica cu toate amănuntele ei, pe
domenii.
Trebuie să arătăm că un mare impediment în
munca noastră îl constituie faptul că nu ştim de ce
fonduri dispunem pentru a lua o serie de măsuri ca
munca noastră să ia un ritm mai rapid. Ne trebuiesc
fonduri pentru: fotocopii, confecţionare de machete,
transporturi, mobilier, cumpărare de materiale,
colaboratori, deplasări, etc.
Vă rugăm să luaţi măsuri pentru a stabili aceste
lucruri.
Șef lucrări,
PROCES VERBAL
al şedinţei Consiliului ştiinţific al Muzeului
Politehnic, încheiat astăzi 18 iunie 1956
La şedinţă au participat următorii tovarăşi:
Rector Cr. Simionescu, prof. V. Diaconescu, lector
D. Şerban, din partea Institutului Politehnic, precum şi
tovarăşii: Botez Grigore directorul Palatului Culturii,
Haimovici Rubla, contabila Palatului Culturii şi
tovarăşii: Nistor Mihai şi Handarache Ioan, din partea
Muzeului politehnic al Moldovei.
La şedinţă s-au discutat următoarele probleme:
1. Alcătuirea Consiliului ştiinţific;
2. Completarea comisiei pentru recepţionarea
obiectelor de muzeu;
3. Probleme privind organizarea muzeului.
MEMORIAE INGENII
28
1. În vederea bunei desfăşurări a activităţii ştiinţi-
fice la Muzeul politehnic al Moldovei se alcătuieşte un
consiliu ştiinţific care să dirijeze activitatea colectivu-
lui muzeului în diversele probleme ce interesează acest
muzeu, în perioada sa de organizare.
Din acest consiliu ştiinţific fac parte următorii
tovarăşi:
-Preşedinte: tov. Rector Cr. Simionescu
-Membrii: tov. prof. V. Diaconescu, conf. I.
Curievici, conf. Gh. Botez, asist. I. Asandei, conf. A.
Răileanu, Lector D. Şerban, prof. Em. Gaiginschi, prof.
Alex. Chelărescu, Lector E. Păunel, Lector M. Botez,
prof. N. Boţan, Lector Tr. Giosan, Lector Alex. Poeată,
Lector Alex. Rhor, asist. M. Netea, prof. M. Grindea.
Pentru rezolvarea unor probleme urgente, din
acest consiliu au fost aleşi următorii 4 tovarăşi: prof.
V. Diaconescu, prof. Alex. Chelărescu, prof. N. Boţan,
prof. M.Grindea.
2. Dat fiind că actuala comisie de recepţionare a
obiectelor a fost descompletată prin plecarea tov. ing.
Puşterlea de la Secţiunea Culturală Regională Iaşi,
se hotărăşte ca în locul acestuia să fie ales tov. Lector
Şerban Dragoş.
3. Pentru ca activitatea colectivului muzeului,
în vederea organizării acestuia să se desfăşoare în
mod just, s-au discutat posibilităţile financiare de
achiziţionare şi recepţionare a obiectelor. În acest
sens, s-a dat citire bugetului muzeului făcându-se
unele observaţii pe marginea lui. De asemeni s-a cerut
ca în timpul cel mai scurt să se încadreze la Muzeul
Politehnic un desenator care să execute lucrările
necesare. Este absolută nevoie ca schema muzeului să
fie mărită dat fiind faptul că în perioada de organizare
este nevoie de un personal mai numeros care să poată
cuprinde multiplele sfere de activitate.
În vederea completării tematicii, consiliul ştiinţific
nou format va studia materialul primit din U.R.S.S. şi
va face completările necesare pe baza acestui material.
În vederea confecţionării machetelor necesare
muzeului politehnic pentru expunere, s-a hotărât ca
acestea să fie executate prin Fondul Plastic. Iar acolo
unde se găsesc specialităţi în acest domeniu, machetele
vor fi executate de către aceştia.
PREŞEDINTE,
Prof. Cr. Simionescu
PROCES – VERBAL
Încheiat astăzi 12 mai 1959
Noi, Golgoţiu Tiberiu, preşedinte, conf. I.
Curievici, prof. N. Boţan, prof. M. Grindea, conf.
Gh. Botez, conf. A. Răileanu, lect. Al. Poiată, lect.
M. Netea, asist. Asandei, membri ai consiliului
ştiinţific al Palatului Culturii Iaşi, ing. Iţicovici Marcel
şi Handrache Ioan, cadre ştiinţifice de la Muzeul
Politehnic al Moldovei, în baza convocării din 19 mai
a.c. ne-am adunat astăzi, data de mai sus, în şedinţă de
lucru la sediul muzeului politehnic având la ordinea de
zi următoarele:
1. Problema delegaţiei permanente al unui tovarăş
din consiliul ştiinţific care să se ocupe de bunul mers
al Muzeului Politehnic al Moldovei;
2. Aprobarea anteproiectului şi tematicii de detaliu;
3. Aprobarea planului de măsuri şi acţiuni de viitor.
Tovarăşul preşedinte, conf. Golgoţiu Tiberiu
deschide şedinţa, arătând scopul ei şi totodată propune
ca delegat permanent al consiliului ştiinţific pentru
muzeul politehnic pe tov. conf. I. Curievici care îşi ia
angajamentul să conducă secţia muzeului în
continuare în mod onorific.
La propunerea tovarăşului preşedinte, membrii
consiliului sunt de acord în unanimitate.
Ia cuvântul tov. conf. I. Curievici care explică
anteproiectul şi tematica de detaliu, arătând că
pe baza unui exemplar de tematică înaintat la I.S.
29
MEMORIAE INGENII
Decorativa din Bucureşti s-a alcătuit anteproiectul
muzeului. Acest anteproiect concretizat într-o machetă
la scara de 1/50 este explicat membrilor consiliului,
arătându-se succesiunea temelor şi subtemelor din
tematică precum şi transpunerea lor în viitoarele săli
ale muzeului.
În vederea unei bune amenajări a secţiei, conf. I.
Curievici arată necesitatea înlăturării nişei ce desparte
cele două săli de expunere, iar pentru asigurarea unui
bun circuit în muzeu, arată că e necesară deschiderea
unei uşi în colţul din stânga a camerei mici.
Totodată. tov. conf.
I. Curievici arătând că
sălile actuale de expu-
nere ale muzeului nu
permit amplasarea de
piese muzeistice grele,
propune amenajarea şi
folosirea curţii
interioare în vederea
expunerii de obiecte
muzeistice de mare
greutate şi volum.
Întrucât Ministerul
Învăţământului şi
Culturii a propus
amenajarea unui sector
al invenţiilor, inovaţiilor
şi inovatorilor, consiliul
ştiinţific recomandă
folosirea în acest scop
a culoarului mare de
lângă muzeu.
Trecându-se la
discutarea ante-
proiectului şi tematicii
de detaliu de către
membrii consiliului, s-a
aprobat în unanimitate
atât anteproiectul cât
şi organizarea tematică
a secţiei. De asemeni s-a aprobat de către consiliu
lucrările necesare în vederea unei bune amenajări şi a
lărgirii spaţiului de expunere pentru muzeu.
La discuţii mai ia cuvântul tov. prof. N. Boţan care
propune să ne adresăm tov. ing. şef D. Balaurescu de
la Întreprinderea regională de electricitate Bacău în
vederea procurării unui transformator, de asemeni
propune achiziţionarea unui strung de la Or. Stalin, a
unei maşini cu aer comprimat, a unui compresor vechi
de tramvai de la Bucureşti.
MEMORIAE INGENII
30
Întrucât materialul grafic de expunere în muzeu va
fi destul de numeros, tov. conf. Gh. Botez propune să
se renunţe la unele exponate care prezintă mai puţină
importanţă tehnică şi istorică.
Tov. conf. Răileanu Aurel propune, ca tuburile
pentru lumini destinate iluminării exponatelor să fie
trase pe sub parchet.
Membrii consiliului ştiinţific, analizând propunerile
de preţuri din oferta pentru machete ale Cooperativei
„Arta Aplicată” din Bucureşti, propun acceptarea lor
cu condiţia reducerii cu cca. 10%. În cazul că această
cooperativă nu acceptă reducerea propusă, consiliul
este de părere a se contracta machetele necesare.
La pct. 3, tov. conf. I. Curievici supune spre apro-
bare consiliului ştiinţific planul de măsuri şi acţiuni
de viitor, în vederea continuării muncii ştiinţifice de
organizare a secţiei energetice.
I. a. Machete ce trebuie contractate cu I.S.
Decorativa Bucureşti:
1. Harta energetică a R.P.R.;
2. Sputnic 3 în metal nichelat;
3. Rachetă în trei trepte;
4. Reactorul atomic al R.P.R.;
5. Machetă mică a staţiei de transformator, 110 KW.
b. Machete ce trebuie contractate cu Cooperativa
„Arta aplicată” Bucureşti:
1. machetă ce ilustrează principiul I al
termodinamicii;
2. machetă turbo – generator Reşiţa;
3. secţiune printr-un bloc de locuinţe arătând
utilizarea energiei electrice.
c. Machete pentru care urmează a se cere oferte de
la Întreprinderea I.S. Decorativa şi Cooperativa „Arta
aplicată” din Bucureşti .
1. machetă cazan Vuia;
2. machetă cazan IPROM.
II. Lucrări şi machete de comandat la Atelierele de
material didactic ale Ministerului Învăţământului şi
Culturii privind diverse experienţe demonstrative de
fizică (electrostatică, electromagnetism).
III. Achiziţia următoarelor piese de muzeu strict
necesare organizării secţiei:
1. motor cu reacţie;
2. turbină cu abur;
3. pompă duplex;
4. un cazan vertical;
1. motor cu camion „Steagul roşu”;
5. staţie de transformare de la ICET;
6. întrerupător automat şi tablouri de comandă de
la ICET;
7. piese de telecomunicaţii de la Dir. reg. C.F.R.
8. stabilă mică, etc.;
9. un compresor duco;
10. un motor Lenoir;
11. colecţii de piese (motor K.D. 35, motor de
tramvai, etc.).
IV. Deplasări şi intervenţii pentru achiziţii de piese
la diferite întreprinderi din ţară şi din localitate.
a. aducerea pieselor de la Ministerul
Transporturilor şi Telecomunicaţiilor şi de la
Radiodifuziunea Bucureşti.;
b. intervenţii la I.F.A. pentru documentare în
legătură cu reactorul atomic al R.P.R.;
c. deplasare la Timişoara şi Reşiţa pentru achiziţii
de piese;
3. obţinerea pieselor de la întreprinderea
„Proletarul”;
4. intervenţii la Ministerul Industriei Uşoare şi
Ministerul Petrolului şi
Chimiei pentru obţinerea de piese necesare
secţiilor viitoare ale muzeului;
V. Măsuri tehnico-organizatorice:
1. completarea instalaţiei electrice din muzeu;
2. iluminarea muzeului cu lumină fluorescentă
3. instalarea de conducte pentru aer comprimat în
vederea punerii în
funcţie a unor machete;
4. instalaţie cu celulă fotoelectrică pentru automa-
tizarea iluminării
electrice a hărţii energetice a R.P.R.
31
MEMORIAE INGENII
5. a se face intervenţiile necesare la conducerea
Palatului Culturii pentru
obţinerea unei magazii care este absolut necesară
pentru depozitarea pieselor de muzeu;
6. de asemeni a se face intervenţii la conducerea
palatului pentru ase obţine o cameră potrivită în
vederea organizării atelierului muzeului.
VI. Comandarea la I. S. Decorativa a proiectării
definitive a secţiei energetice.
Toţi membrii consiliului ştiinţific au aprobat
planul de măsuri şi acţiuni de viitor expus de către tov.
conf. I. Curievici, d asemeni au aprobat propunerile
celorlalţi tovarăşi referitoare la organizarea Muzeului
Politehnic al Moldovei.
Tov. preşedinte declară şedinţa închisă mulţu-
mind celor prezenţi pentru participare.
Drept pentru care am încheiat prezentul
proces – verbal;
Preşedinte,
conf. ing. Golgoţiu Tiberiu
Membrii: Conf. I.Curievici;
Lect. Matei Botez;
Prof. I. Diaconescu;
Lect. Traian Gisan;
Prof. E. Gaiginschi;
Lect. El. Păunel;
Prof. M. Grindea;
Lect. Al. Poiată;
Prof. Al. Chelărescu;
Lect. Al. Rohr; Prof. N. Boţan;
Lect. M. Netea;
Conf. Gh. Botez;
Lect. Dragoş Şerban;
Conf. A. Răileanu;
Asist. N. Asandei
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
CONSILIUL ŞTIINŢIFIC AL MUZEULUI
POLITEHNIC - IAŞI -
Către
MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ŞI
EDUCAŢIEI BUCUREŞTI -
În legătură cu referatul tov. prof. D. Leonida asupra
tematicei muzeului Politehnic din Iaşi, precizăm
următoarele:
a) Muzeul politehnic din Iaşi nu este conceput la
scara unui muzeu naţional; el urmăreşte în principal
să contribuie într-o anumită măsură, cu timpul, la
evoluţia tehnicii în Moldova. Ca urmare el nu se poate
compara cu marele muzee amintite în referat nici sub
aspectul spaţiului, nici sub cel al valorii exponatelor. A
rezerva cele două săli de care dispunem acum numai
pentru „energia hidraulică” şi „termică” ar însemna
să ne blocăm posibilitatea de a organiza alte secţii în
viitorul apropiat şi a adopta o scară nerealistă pentru
întregul muzeu.
b) În cele două săli ale secţiei energetică la care
se referă tematica actuală, majoritatea exponatelor o
constituie machetele şi grafica. Evident dacă în locul
tuturor am pune maşinile însele, spaţiul ar fi complet
insuficient şi s-ar ajunge la o aglomerare neadmisibilă.
În realitate, datorită dimensiunilor relativ mici ale
machetelor şi utilizării de planşe tehnice, spaţiul
actual, aşa cum rezultă din dispunerea provizorie
făcută, nu este prea încărcat.
c) Ţinând seama de necesitatea de a expune şi
unele maşini în original, s-a prevăzut crearea unei
hale în careul interior al Palatului Culturii. Unele din
aceste maşini au şi fost procurate. Sperăm ca în cursul
acestui an se va începe construcţia acestei hale uşoare,
evaluată la 300.000 lei.
d) Este justă sublinierea tov. prof. Leonida, asupra
necesităţii de a prezenta în amănunt construcţia
hidrocentralei de la Bicaz. Socotim însă că din diferite
motive lucrul acesta, nu e posibil deocamdată (fondu-
ri, timp, etc.).
MEMORIAE INGENII
32
În anul viitor vom încerca însă să prezentăm
Bicazul într-o sală separată, sau în unul din holurile
Palatului.
e) În planul nostru după secţia energetică urmează
secţia „cărbune”, „petrol şi gaz” şi apoi secţia „fier,
fontă şi oţel”. Este drept că secţia chimie ar prezenta
deosebit interes, însă noi am plecat de la ideea să
prezentăm întâi bazele industrializării socialiste.
Evident, vom mai reflecta în această problemă.
f) Consiliul ştiinţific al muzeului şi colectivului din
cadrul muzeului mulţumesc tov. prof. Leonida pentru
analiza tematicii care ne-a dat indicaţii valoroase.
Subliniem însă, încă o dată, că acceptarea în total a
propunerilor D-sale ar duce la o amânare imprevizibilă
a deschiderii muzeului, şi aşa mult întârziată, şi de
aceea solicităm aprobarea tematicii în forma prezen-
tată de noi.
PREŞEDINTELE CONSILIULUI ŞTIINŢIFIC AL
MUZEULUI
Prof. Dr. Ing. Cr. I. Simionescu
Şef secţie,
Conf. Ing. I. Curievici
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
PROCES – VERBAL
încheiat azi Vineri 29 Ianuarie 1960
La ordinea de zi: Discutarea şi aprobarea proiectu-
lui de amenajarea Muzeului politehnic.
Tov. conferenţiar ing. I. Curievici deschizând
şedinţa propune discutarea planului de aranjare
a Muzeului, după proiectul prezentat de tov.
Arh. Strauser Eduard de la Întreprinderea de Stat
Decorativa Bucureşti.
Membrii consiliului au discutat felul cum vor fi
expuse panourile, desenele şi exponatele şi s-a ajuns la
concluzia că proiectul este just, cu mici modificări.
Textele vor fi cât mai scurte la partea grafică şi mai
dezvoltate la exponate.
În concluzie:
Consiliul ştiinţific a analizat proiectul şi devizul
propus de I.S. Decorativa şi le-a găsit corespunzătoare,
urmând ca preţurile şi cantităţile de la grafică să fie
fixate de comun acord cu executantul la data montării
şi recepţionării în muzeu.
Totodată textele din muzeu vor fi pe cât posibil
scurte şi explicite, lămurirea problemelor căzând în
sarcina personalului ştiinţific ce ghidează muzeul.
Consiliul ştiinţific a revenit asupra punctului în
care se prevede că peretele cu geamuri să fie acoperit
cu perdele şi a propus întreprinderii Decorativa să
găsească o soluţie mai bună.
El a recomandat să se ceară un deviz ofertă supli-
mentar I.S. Decorativei pentru un sistem de mascare
a geamurilor şi cu vitraliu de sticlă în locul perdelelor,
deviz care să cuprindă şi restul suporturilor pentru
machete şi utilaje neprevăzute în primul deviz.
PREŞEDINTE,
Prof. Dr. Ing. Cristofor Simionescu
Membri:
Conf. ing. I. Curievici;
Lector ing. Matei Botez;
Prof. ing. I. Diaconescu;
Lector ing. Traian Giosan;
Prof. Dr. ing. E. Gaiginschi;
Lector ing. E. Păunel;
Prof. ing. M. Grindea;
Lector ing. A. Poiată;
Prof. Dr. ing. A. Chelărescu;
Lector ing. A. Rohr;
Prof. ing. N.V. Boţan;
Lector ing. M. Netea;
Conf. ing. Gheorghe Botez;
Lector ing. Şerban Dragoş;
Conf. ing. A. Răileanu;
Asist. ing. N. Asandei
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
33
MEMORIAE INGENII
7.IV.1960
MEMORIU
referitor la tematica Muzeului Politehnic Iaşi.
I. În ţara noastră se desfăşoară o profundă revoluţie
culturală, caracterizată, printre altele, prin lărgirea
considerabilă a rolului culturii ştiinţifice şi tehnice
în formarea noilor generaţii. Politehnizarea treptată
a învăţământului urmăreşte tocmai cunoaşterea
principalelor aspecte ale tehnicii de către orice tânăr
indiferent de specialitatea lui ulterioară.
Din acest punct de vedere, un muzeu politehnic
are în primul rând menirea de a contribui la formarea
culturii politehnice a tineretului, ajutându-l să
înţeleagă atât bazele ştiinţifice şi tehnice ale diferitelor
procese tehnologice, cât şi direcţia de progres a
diferitelor ramuri ale tehnicii. Evident, un muzeu
politehnic, prezintă interes nu numai pentru tineret, ci
şi pentru toţi oamenii muncii, contribuind la răspân-
direa cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice în masele largi
ale poporului.
În lumina consideraţiilor generale expuse mai sus,
funcţiile Muzeului politehnic din Iaşi au fost definite
în felul următor:
1. Să dezvolte bazele ştiinţifice şi tehnice ale celor
mai importante procese tehnologice.
2. Să pună în evidenţă şi să exemplifice liniile
fundamentale ale progresului tehnic (electrificare,
mecanizare, chimizare).
3. Să pună în evidenţă în măsura posibilităţilor
momentele fundamentale din istoria dezvoltării
tehnici subliniind contribuţiile poporului român.
4. Să reflecte nivelul actual şi tendinţele industriei
în R.P.R. şi în special în Moldova.
5. Să prezinte printr-o arhivă documentară istori-
co-tehnică, dezvoltarea industriei în Moldova.
6. Să permită propaganda cunoştinţelor tehnice
prin organizarea de lecţii, demonstraţii, expoziţii, etc.,
destinate în special tineretului.
Aşa cum se vede din cele de mai sus, în concepţia
muzeului s-a pus accentul în special pe caracterul
tehnic şi într-o măsură mai redusă pe caracterul
istoric, acesta din urmă fiind mai pregnant şi mai în
legătură cu dezvoltarea industriei în Moldova.
La această soluţie ne-au condus, printre altele,
imensele dificultăţi ce stau în calea realizării unui
muzeu tehnic care să reflecte istoria tehnicii mondiale.
În adevăr, colectarea în ţară a unor exponate legate de
istoria tehnicii pe plan mondial, este de cele mai multe
ori exclusă, mai ales că şi puţinele piese reprezentative
au fost casate în ultimii ani odată cu procesul de
modernizare a industriei noastre. Reproducere prin
machete a pieselor cu caracter istoric ar reclama
investiţii enorme şi o mână de lucru specializată de
care în momentul de faţă se dispune numai într-o
măsură redusă.
Aşa cum se vede din cele şase obiective expuse,
ne-am propus totuşi să marcăm momentele cele mai
importante din istoria tehnicii, utilizând în acest scop
un număr redus de machete şi mai ales material grafic
(gravuri, fotografii, etc.).
II. Realizarea unui muzeu politehnic chiar regional
implică un spaţiu adecvat. Acest spaţiu trebuie să
fie suficient de mare pentru a cuprinde exponatele
prevăzute în tematică şi în acelaşi timp să permită
instalarea pieselor grele (motoare Diesel, turbine,
maşini agricole, autovehicule).
Spaţiul repartizat Muzeului Politehnic din Iaşi în
Palatul Culturii este de 800 m. p. din care în cursul
acestui an au fost puse pentru început la dispoziţia
muzeului numai două săli cu o suprafaţă totală de
320,16 m. p. Restul spaţiului repartizat este temporar
ocupat şi ne va fi cedat abia în anul 1960.
Pe de altă parte, spaţiul de care dispunem se
află la parter şi are planşee de tip vechi (traverse de
fier şi bolţi de cărămidă). În aceste condiţii am fost
obligaţi să introducem numai exponate uşoare şi de
dimensiuni relativ mici, urmând ca exponatele mai
grele colectate din ţară să fie depozitate în subsolul
MEMORIAE INGENII
34
palatului şi să constituie o rezervă în ipoteza că în
viitor muzeul ar putea obţine un spaţiu mai potrivit
sau i s-ar construi un local propriu.
Mărimea şi caracterul spaţiului ne-a obligat să ne
restrângem în această primă fază la proiectarea unei
singure secţii, urmând ca alte secţii să fie proiectate
ulterior pe măsura obţinerii de spaţiu în palat sau
eventual în altă parte.
Realizarea muzeului se va face astfel în etape, pe
secţii, în funcţie de spaţiu, de fondurile acordate şi de
personalul afectat
III. Ţinând seama de spaţiul total pus la dispoziţia
muzeului, am apreciat că pot fi organizate în aproxi-
mativ doi, trei ani, 3-4 secţii care să corespundă măcar
în parte obiectivelor muzeului. Aceste prime secţii
sunt următoarele:
1. - energetică ;
2. – cărbune, petrol, gaze;
3. - fier, fontă, oţel;
4. - telecomunicaţii;
La baza alegerii secţiilor şi a ordinii de realizare au
stat următorii factori:
a. Importanţa ramurilor respective în economia
naţională;
b. Posibilităţile reale de-a procura exponate adec-
vate spaţiului de care dispunem;
c. Interesul pe care îl prezintă secţiile pentru
tineretul din Iaşi şi regiune;
d. Specialitatea personalului ştiinţific de care
dispune muzeul.
IV. Secţia energetică, a cărei tematică o anexăm,
va ocupa cele două săli de care dispunem acum. Ea
trebuie să permită cunoaşterea surselor primare de
energie utilizate astăzi. Deşi muzeul dispune încă de pe
acum de unele maşini de forţă grele, foarte interesante,
particularităţile spaţiului ne obligă să le ţinem rezervă
şi să expunem mai ales maşini uşoare, machete,
modele în acţiune, piese separate şi grafice. În tematică
sunt puse în evidenţă progresele energetice ale ţării
noastre în anii regimului de democraţia populară,
planul de electrificare şi unele din marele realizări
industriale care au fost posibile după mărirea bazei
noastre energetice.
În măsura posibilităţilor se expun, în original sau
cu machete, unele utilaje energetice mai vechi şi mai
noi.
S-a dat o atenţie deosebită expunerii bazelor
ştiinţifice ale energeticii, în special în ce priveşte
electroenergetica recurgându-se în acest scop la piese
secţionate şi în special grafică. Ulterior secţia va trebui
dotată cu modele şi aparate care să permită o cât mai
bună înţelegere a bazei ştiinţifice a energeticii.
Aspectul istoric este reprezentat parţial prin
modele şi grafice şi numai într-o măsură foarte redusă
prin piese originale Arhiva istorică referitoare la
dezvoltarea energeticii în Moldova este în curs de
constituire şi va putea fi gata spre finele anului 1960.
S-au subliniat contribuţiile savanţilor ruşi
şi sovietici în dezvoltarea energeticii, precum şi
contribuţiile româneşti în acest domeniu.
Într-o mică măsură s-au putut prevedea câteva
elemente legate de utilizarea energiei atomice în
scopuri paşnice (reactorul atomic, centrala atomică).
V. Tematica este departe de a satisface chiar pe
autorii ei, care au fost îngrădiţi de spaţiu, de posibil-
ităţile reale de a procura exponate şi de fondurile puse
la dispoziţie. Ea va putea fi îmbunătăţită şi lărgită în
timp. De altfel, este îndoielnic că se va putea expune
tot ce e prevăzut în tematică, datorită faptului că s-ar
putea să nu putem procura unele piese prevăzute, cât
şi din cauza lipsei de spaţiu; problema amplasării în
spaţiu a exponatelor şi proiectarea artistică a muzeului
a fost contractată cu cooperativa Decorativa din
Bucureşti. Secţia, aşa cum se profilează din tematică,
are mai mult un caracter didactic şi evident, nici nu
poate fi comparată cu secţiile similare din marele
muzee tehnice. Ea va fi totuşi utilă la nivelul regiunii
şi Oraşului Iaşi. Procurându-şi noi exponate şi orga-
nizându-şi în viitor o sală de experienţe şi demonstraţii
şi un atelier, ea va putea progresa şi deveni mai eficace.
35
MEMORIAE INGENII
Oricum în actualul spaţiu nu se poate face prea mult
nici acum, nici în viitor.
Menţionăm că tematica a fost elaborată de person-
alul muzeului (redus deocamdată la directorul muzeu-
lui, un inginer, un istoric şi un mecanic), cu concursul
şi aprobarea consiliului ştiinţific al muzeului.
Sperăm că secţia va putea fi deschisă spre finele
acestui an.
VI. În momentul de faţă Muzeul dispune sau este
pe cale de a obţine multe exponate pentru secţia
telecomunicaţii. După 1 iunie a.c. se va începe lucrul
pentru elaborarea tematicii celorlalte secţii, dându-se
şi o parte din comenzile necesare. Totodată, acţiunea
de procurare a exponatelor cu caracter istoric şi
depozitarea lor va continua, indiferent dacă ele
se încadrează sau nu în profilele celor patru secţii
prevăzute.
ŞEFUL SECŢIEI POLITEHNICE
I. Curievici
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
APRECIERI ŞI SUGESTII PRIVIND
MUZEUL POLITEHNIC IAŞI
Despre secţia „Înregistrarea şi redarea sunetului”
nu aş putea spune ceva mai bun decât că este
desăvârşită. M-a impresionat mult această colecţie
excepţională de aparate muzicale, care evocă atât de
viu şi de plastic strădania oamenilor de a crea maşini
care să păstreze şi să redea sunetele. Singura observaţie
pe care aş putea-o face se referă la faptul
că această realizare unică în ţară merită
mai multă popularizare.
Pe lângă materialele ce s-au publicat
ar mai fi necesare şi altele, în reviste de
mare circulaţie cum ar fi „Magazinul”,
„Flacăra”, Ştiinţă şi tehnică”, care să
atragă atenţia asupra acestei realizări de
prestigiu.
De asemenea, am admirat organi-
zarea perfectă a exponatelor, deosebit
de interesante din secţia „Energetica”
care prezintă evoluţia unui domeniu
atât de important al tehnicii. Prin vizita
la muzeu, prin lecţiile ce se desfăşoară
aici, publicul şi tinerii în special, iau
contact cu marile invenţii şi descoperiri
de-a lungul timpului, cât şi cu realizări
moderne, formându-şi o imagine
completă asupra energeticii pe plan
naţional şi mondial.
În legătură cu tematica secţiei de
telecomunicaţii (care urmează a se
realiza) consider că este foarte bine
întocmită, foarte corespunzătoare, atât
MEMORIAE INGENII
36
în ceea ce priveşte istoria dezvoltării tehnicilor respec-
tive (telegrafie, telefoane, radiotehnică, televiziune,
transmisii prin sateliţi ) cât şi prezentarea realizărilor
legate de revoluţia tehnico-ştiinţifică actuală. Aş sugera
să se creeze un colţ al precursorilor (sau pionierilor)
români în telecomunicaţii şi cibernetică (Augustin
Maior, Ştefan Odobleja, Vasilescu Karpen, ş.a.).
Un asemenea muzeu al telecomunicaţiilor
(domeniu de mare actualitate) ar veni în întâmpinarea
doleanţelor publicului larg, tineretului în special,
care este foarte interesat de problema de electronică
şi telecomunicaţii în care s-au obţinut astăzi
realizări spectaculoase. Acest muzeu ar fi binevenit
în oraşul ştiinţei şi culturii, oraşul în care a trăit şi
activat Dragomir Hurmuzescu, considerat părintele
radiodifuziunii române, cel care a pus bazele primului
învăţământ electrotehnic din România, în 1910, la
universitatea ieşeană, unde a creat şi primul laborator,
de electricitate din ţară.
În concluzie, vizitarea şi studierea exponatelor din
Muzeul politehnic este instructivă nu numai pentru
tineret dar şi pentru specialişti şi prezintă un interes
larg, pentru cultura ştiinţifică şi tehnică a maselor, şi
oamenilor de cultură.
Am apreciat în mod deosebit strădania competenţa
şi entuziasmul colectivului care a realizat acest muzeu
minunat. Este un foarte bun exemplu de operă în
slujba culturii, care ar trebui urmat şi de alte centre
universitare din ţară.
George Enescu – date biografice
dr. Adina SIBIANU, muzeograf Muzeul Național “George Enescu”
Considerat a fi un copil-minune, micul Jurjac
(aşa cum îi spuneau familia şi cei apropiaţi), visa să
devină compozitor încă de la vârsta de 5 ani: „Lucru
curios: nu ştiam nimic, nu ascultasem nimic sau prea
puţin, nu am avut pe lângă mine vreo persoană să mă
influenţeze şi, totuşi, de copil, am avut această idee
fixă de a fi compozitor. De a fi numai compozitor”, îi
declara mai târziu George Enescu lui Bernard Gavoty,
critic muzical şi jurnalist de radio.
La vârsta de 3 ani a avut una dintre experienţele
muzicale hotărâtoare, când a auzit întâmplător, pentru
prima oară, un taraf cântând într-o staţiune balneară
situată în apropierea satului natal. Impresionat de ceea
ce auzise, copilul a încercat a doua zi să imite instru-
mentele tarafului: vioara printr-un „fir de aţă de cusut
pe o bucată de lemn” (Amintirile lui G. Enescu, de B.
Gavoty), ţambalul cu ajutorul unor beţe de lemn, iar
naiul, suflând printre buze.
Primele noţiuni muzicale le primeşte de la tatăl
său, la vârsta de 4 ani. Văzând preocuparea pentru
arta sunetelor, părinţii îi dăruiesc viitorului muzician
o mică vioară cu trei coarde. Supărat că nu este luat
în serios şi că nu a primit o vioară adevărată, copilul
aruncă jucăria în foc. Abia după ce primeşte vioara
mult visată, începe să cânte după ureche, pe o singură
coardă, cu un singur deget, melodii auzite în sat.
În 1886, Eduard Caudella, compozitor şi profesor
la Conservatorul din Iaşi, remarcă talentul deosebit al
37
MEMORIAE INGENII
lui George Enescu şi îi sfătuieşte pe părinţii acestuia
să-şi îndrepte copilul către studii muzicale. Dovezi
ale primelor încercări de compoziţie datează din anul
următor, 1887, când Enescu (născut la 19 august
1881, în comuna Liveni-Vârnav – actualmente George
Enescu, din jud. Dorohoi) avea numai şase ani.
„De îndată ce am avut la dispoziţie un pian, am
început să compun. (...) Am schimbat cu o adâncă
bucurie instrumentul monodic pe care cântasem
până atunci, cu un instrument polifonic; după ce nu
putusem face altceva decât să execut nişte melodii
fără cel mai mic acompaniament, ce bine era să mă
desfăşor acum în acorduri! (...) Şi – fără să mai stau
pe gânduri – am început să compun.” (G. Enescu în B.
Gavoty, Amintirile lui George Enescu)
Între 1888 şi 1894, George Enescu studiază la
Conservatorul din Viena, cu profesori renumiţi
ai vremii precum Siegmund Bachrich şi Josef
Hellmesberger Junior (vioară), Ernst Ludwig (pian) şi
Robert Fuchs (armonie, contrapunct şi compoziţie).
La recomandarea lui Josef Hellmesberger Jr.,
profesor de vioară şi fiul directorului Conservatorului
din Viena, George Enescu este trimis de tatăl său
să studieze la Paris. Astfel, se perfecţionează la
Conservatorul din Paris (1895 – 1899) sub îndrumarea
profesorilor José White şi Martin-Pierre-Joseph
Marsick la vioară, Jules Massenet şi Gabriel Fauré la
compoziţie, Ambroise Thomas şi Théodore Dubois la
armonie şi André Gédalge la contrapunct.
Din perioada studiilor la Paris datează cele patru
„simfonii de şcoală”, Poema Română op. 1 (1897)
pentru orchestră şi cor bărbătesc, Sonata nr. 1 pentru
pian şi vioară în Re major, op. 2 (1897), Suita nr. 1,
în sol minor, în stil vechi pentru pian, op. 3 (1897),
Sonata nr. 2 pentru pian şi vioară în fa minor, op. 6
(1899), lucrări care i-au adus recunoaşterea tânărului
compozitor George Enescu.
Deşi ceea ce îşi dorea cel mai mult era să compună
muzică şi nu să devină un virtuoz al viorii, studiul,
perseverenţa şi participarea la concursurile de
vioară organizate
la Conservatorul
din Paris i-au adus
lui Enescu premiul
al II-lea în 1898 şi,
un an mai târziu,
premiul I – cu
care a absolvit,
la 24 iulie 1899,
clasa de vioară
la Conservatorul
din Paris; cu
această ocazie, i s-a
dăruit o preţioasă
vioară Bernardel,
inscripţionată cu
numele său.
„De altfel, încă
de atunci, nu mă
MEMORIAE INGENII
38
prea mai gândeam la vioară. Eram beat de muzică şi
nu de performanţe la instrument. Nu visam decât să
compun, să compun şi iar să compun. (...) Evocând
timpurile acelea fericite, zâmbesc şi eu. Cert, pentru
a-mi deprinde pana şi a-mi exersa spiritul, scriam
mult – este adevărat – dar pot să afirm că totul venea,
totuşi, din inimă!” (G. Enescu în B. Gavoty, Amintirile
lui George Enescu)
În calitate de interpret a înfiinţat şi condus, la Paris,
două formaţii de muzică instrumentală: un trio cu
pian (1902) şi un cvartet de coarde (1904). A concertat
în Germania, Ungaria, Spania, Portugalia, Marea
Britanie şi SUA.
Cele mai cunoscute compoziţii ale lui George
Enescu datează din primii ani ai începutului de secol
XX. Printre acestea se numără cele două Rapsodii
Române (1901-1902), Suita nr. 1 pentru orchestră în
Do major, op. 9 (compusă în 1903 şi interpretată în
1911 de Orchestra Filarmonicii din New York, sub
bagheta renumitului compozitor şi dirijor Gustav
Mahler) sau Simfonia nr. 1 în Mi bemol major, op. 13
(1905).
În 1913 a instituit şi susţinut din fonduri personale
Premiul naţional de compoziţie George Enescu,
acordat anual până în 1946. Organizat în vederea
încurajării creaţiei româneşti, acest concurs de com-
poziţie oferea câştigătorilor, alături de sume de bani
generoase, şansa interpretării lucrărilor în concerte.
George Enescu a fost de asemenea membru fondator
(1920) şi preşedinte (1920 – 1948) al Societăţii
Compozitorilor Români din Bucureşti.
În anii primului război mondial, în paralel cu
activitatea de creaţie, Enescu a susţinut concerte în
România pentru răniţii din spitale. După război a
reluat turneele în calitate de violonist şi dirijor în
Elveţia, Franţa, Olanda, Spania, SUA, Portugalia,
Canada etc.
Muzicianul a dirijat Orchestra Simfonică George
Enescu din Iaşi (al cărei fondator este, în perioada
1918-1920), dar şi orchestrele Societăţii Filarmonica
Română (1898 – 1906), Ministerului Instrucţiunii
Publice (1906 – 1920) şi Filarmonicii din Bucureşti
(1920 – 1946).
Deseori Enescu era invitat la Castelul Peleş din
Sinaia de către regina Elisabeta a României (al cărei
pseudonim literar era Carmen Sylva), pentru a susţine
concerte şi recitaluri de vioară. O serie de lieduri
în limba germană reprezintă rezultatul colaborării
pe plan artistic dintre compozitorul Enescu şi
regina-scriitoare.
Cea mai îndrăgită lucrare a compozitorului, la care
a lucrat mai bine de zece ani, este opera Oedip, op.
23. Terminată în 1931, aceasta i-a fost dedicată Mariei
Rosetti-Cantacuzino, cea care va deveni, în 1937, soţia
lui George Enescu.
În perioada lucrului la opera sa Oedip, George
Enescu a terminat o serie de lucrări simfonice şi
camerale, reprezentative pentru stilul de maturitate
al compozitorului: Simfonia nr. 2 în La major, op. 17
(1914), Suita pentru orchestră nr. 2 în Do major, op.
39
MEMORIAE INGENII
20 (1915), Simfonia nr. 3 î Do major, op. 21 (1918 –
1921), precum şi Cvartetul de coarde îm Mi bemol
major, op. 22, nr. 1 (1920), Sonata pentru pian în fa
diez minor, op. 24, nr. 1 (1924), Sonata pentru pian şi
vioară nr. 3, în la minor, în caracter popular românesc,
op. 25 (1926).
Au urmat Sonata pentru pian şi violoncel în Do
major, op. 26, nr. 2, dedicată marelui violoncelist Pablo
Casals, Suita sătească nr. 3 în Re major, op. 27 (1939),
două simfonii neterminate (reconstituite şi orchestrate
de compozitorul Pascal Bentoiu), Cvartetul de coarde
în Sol major, op. 22 nr. 2 (1951), Simfonia de cameră
pentru 12 instrumente soliste, op. 33 (1954) şi Vox
Maris, op. 31, poem simfonic pentru cor mixt cu solo
de tenor şi soprană, orchestră mare (1954).
Recunoaşterea şi renumele internaţional i-au oferit
lui George Enescu numeroase ocazii de a susţine
cursuri de interpretare muzicală, stilistică, analiză
şi forme muzicale la École Normale de Musique din
Paris, École Instrumentale „Yvonne Astruc” din Paris,
Accademia Musicale Chigiana din Siena (Italia),
Universitatea din Illinois (SUA), The Mannes Music
School din New York, la Brighton şi Bryanstone
(Anglia) etc. A predat cursuri de compoziţie la
Universitatea Harward din Cambridge, Massachussets
(SUA) şi Conservatoire Américain din Fontainbleau
(Franţa).
Yehudi Menuhin, Christian Ferras, Ivry Gitlis, Ida
Haendel sau Arthur Grumiaux sunt doar câţiva dintre
cei mai cunoscuţi violonişti care s-au perfecţionat în
arta interpretativă sub îndrumarea lui George Enescu.
Printre distincţiile ce i s-au acordat în semn de
preţuire şi recunoaştere se regăsesc: titlurile de ofiţer
şi cavaler al Legiunii de Onoare a Franţei (1913,
1936), Membru de onoare (1916) şi Membru activ
(1933) al Academiei Române din Bucureşti, Membru
corespondent la Académie des Beaux Arts din Paris
(1929), Accademia Nazionale di Santa Cecilia
din Roma (1931), Institut de France din Paris
(1936) şi Academia de Arte şi Ştiinţe din
Praga (1937).
În perioada ce a urmat celui de-al doilea
război mondial, George Enescu părăseşte
definitiv România şi locuieşte la Paris, unde
se stinge din viaţă în 1955.
Memoria marelui muzician român este
perpetuată prin Festivalul Internaţional
care-i poartă numele, prin diferite simpozio-
ane desfăşurate în România şi în străinătate
şi nu în ultimul rând prin expoziţii, concerte
şi publicaţii realizate în cadrul Muzeului
Naţional „George Enescu” din Bucureşti.
Compozitorul, dirijorul, violonistul, pianistul şi
profesorul George Enescu (1881 – 1955) rămâne în
istorie drept unul dintre cei mai de seamă oameni de
cultură ai secolului XX; şi-a asumat rolul de ambasa-
dor al muzicii atât în ţară, cât şi în lume şi s-a implicat
în promovarea muzicii româneşti, contribuind la
recunoaşterea internaţională a compozitorilor, dirijo-
rilor şi interpreţilor din România.
„Romantic şi clasic prin instinct, m-am străduit să
împreunez în toate lucrările mele o formă de echilibru
care îşi are linia ei lăuntrică bine definită.” (Ziarul
Dimineaţa, 1936)
Opusuri enesciene:
MEMORIAE INGENII
40
• Poema Română (suită simfonică) pentru orches-
tră,opus 1 (1897)
• Sonata nr. 1 pentru vioară şi pian, opus 2 (1897)
• Suita în stil vechi pentru pian, nr. 1, opus 3 (1897)
• Variaţiuni pentru două piane, opus 5 (1898)
• Sonata nr. 1 pentru violoncel şi pian,
opus 26, nr. 1 (1898)
• Trei melodii pe versuri de Jules Lemaitre şi
Sully Prudhomme, opus 4 (1898)
• Sonata nr. 2 pentru vioară şi pian, opus 6 (1899)
• Octet de coarde, opus 7 (1900)
• Simfonia concertantă pentru violoncel şi orches-
tră, opus 8 (1901)
• Rapsodiile Române opus 11, nr. 1 şi opus 11, nr. 2
(1901, 1902)
• Intermezzo pentru coarde opus 12, nr. 1 şi opus.
12, nr. 2 (1902, 1903)
• Suita I pentru orchestră, opus 9 (1903)
• Suita nr. 2 pentru pian, opus 10 (1903)
• Simfonia în Mi bemol (nr. 1) pentru orchestră,
opus 13 (1905)
• Dixtuor pentru instrumente de suflat, opus 14
(1906)
• Şapte cântece pe versuri de Clément Marot, opus
15 (1907–08)
• Cvartetul cu pian nr. 1, opus 16 (1909)
• Œdipe - tragedie lirică în 4 acte, libret de Edmond
Fleg, opus 23 (1910–31)
• Simfonia a II-a pentru orchestră, opus 17
(1912–1914)
• Suita nr. 3 pentru pian – Pièces impromptues,
opus 18 (1913–1916)
• Suita a II-a pentru orchestră, opus 20 (1915)
• Trei melodii pe versuri de Fernand Gregh,
opus 19 (1915–16)
• Simfonia a III-a pentru orchestră (cu cor),
opus 21 (1916–1918)
• Cvartet de coarde în Mi bemol major,
opus 22, nr. 1 (1916–20)
• Sonata pentru pian în fa diez minor, opus 24, nr.
1 (1924)
• Sonata nr. 3 pentru pian şi vioară „în caracter
popular românesc”, opus 25 (1926)
• Sonata nr. 2 pentru violoncel şi pian, opus 26, nr.
2 (1935)
• Sonata nr. 3 pentru pian, opus 24, nr. 3
(1933–1935)
• Suita a III-a pentru orchestră „Săteasca”,
opus 27 (1937–1938)
• Impresii din copilărie pentru vioară şi pian, opus
28 (1938)
• Cvintet cu pian în la minor, opus 29 (1940)
• Cvartet cu pian nr. 2, opus 30 (1943–1944)
• Uvertura de concert pe teme populare româneşti,
41
MEMORIAE INGENII
opus 32 (1948)
• Cvartet de coarde nr. 2, opus 22, nr. 2 (1950–52)
• Vox Maris, poem simfonic pentru tenor, cor şi
orchestră, opus 31 (1954)
• Simfonia de cameră pentru 12 instrumente, opus
33 (1954)
În afara lucrărilor menţionate, creaţia lui George
Enescu mai cuprinde şi o serie de lucrări fără număr
de opus:
Lucrări simfonice şi concertante:
• 4 Simfonii de şcoală pentru orchestră (1895, 1896,
1898)
• Balada pentru vioară şi orchestră (1895)
• Fantezia – concert pentru pian şi orchestră (1896)
• Isis – poem simfonic (1923, neterminat,
definitivat de Pascal Bentoiu)
• Capriciu Român pentru vioară şi orchestră (1928,
neterminat, definitivat de Cornel Ţăranu)
• Simfoniile a IV-a şi a V-a pentru orchestră (1934,
1941,neterminate, definitivate de Pascal Bentoiu)
Lucrări de muzică de cameră:
• Aubade. Trio pentru vioară, violă şi violoncel
(1899)
• Andante religioso pentru 2 violoncele şi orgă
(1900)
• Preludiu şi fugă pentru pian (1903)
• Sérénade lointaine pentru vioară, violoncel şi pian
(1903)
• Cantabile şi Presto pentru flaut şi pian (1904)
• Allegro de concert pentru harpă cromatică solo
(1904)
• Legendă pentru trompetă şi pian (1906)
• Concertstück pentru violă şi pian (1906)
• Trio în la minor pentru vioară, violoncel şi pian
(1916)
Lieduri pe versuri de Carmen Sylva (1898-1907)
www.georgeenescu.ro
Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu” şi ctitorul său
Ref. Mihai Dascălu Muz. Șonka Adrian
Observatorul astronomic „Amiral Vasile Urseanu”
este primul Observator Astronomic deschis tuturor
iubitorilor cerului din Romania, încă din 1910.
Pasiunea românilor pentru cer a luat avânt în
urmă cu mai bine de 100 de ani, odată cu lansarea
chemării pentru înfiinţarea unei Societăţi Astronomice
Române. Iniţiatorul acesteia era Victor Anestin, un
înflăcărat popularizator al astronomiei româneşti,
părintele revistei Orion (a 13-a revistă astronomică
din lume, o performanţă pentru acele vremuri). Iată
ce scria Anestin în februarie 1908 în paginile revistei
adresându-se viitorilor membri ai societăţii :
,,Oricine poate să facă deci parte din societatea
noastră şi dacă nu vrea să înveţe astrele cerului,
doar le va contempla; vom fi destui cari să-i arătăm
frumuseţile cereşti.
,,Ce va lega pe membrii mai întâi ? O lunetă ? O
simplă lunetă la început va fi legătura dintre noi, căci
ea va fi propietatea tuturor. E visul nerealizabil ? Nu.
Cu încetul, se vor convinge mai multe persoane de
folosinţa instalărei unui observator popular. “
Visul lui Victor Anestin a prins contur odată
cu înfiinţarea Societăţii Astronomice Române
„Flammarion” (a 29-a din lume) la data de 11 noiem-
brie 1907. Iată şi primul articol din statutul societăţii:
,,Se înfinţează în România o societate, cu sediul
MEMORIAE INGENII
42
în Bucureşti, care să întrunească la un loc pe toate
persoanele, cari vor să studieze cerul, sau cari se
interesează de desvoltarea şi propagarea astronomiei
şi în acelaş timp va lupta pentru înfiinţarea unui
observator astronomic popular. Se face apel la toţi cei
cari iubesc ştiinţa şi progresul.”
În Societatea Astronomică Română au fost înscriși
peste 300 de membri (revista „Orion” nr.10 - iunie
1908, pag. 310), după cum observa într-un articol
Victor Anestin, „persoane, din toata țara, din toate
clasele”, profesori universitari, generali și ofițeri, depu-
tați, consilieri, avocați, etc. Importanța acesteia poate
fi evaluată și prin sprijinul pe care l-a primit din partea
unor personalitați marcante din acea vreme: Spiru
Haret, pe atunci ministru al instrucțiunii publice,
care a abonat bibliotecile școlilor secundare din țară
la revista „Orion”, Stefan Hepiteș, directorul superior
al Institutului meteorologic din București-Filaret sau
capitan-comandor Catuneanu, directorul Institutului
geografic al armatei.
Personalitatea cea mai activa însă, care a condus
Societatea Astronomică Română in calitate de președ-
inte, care prin mijloace proprii i-a pus la dispoziție un
frumos observator astronomic, a fost contra-amiralul
Vasile Urseanu.
Amiralul Urseanu demarează lucrările de con-
struire, prin eforturi financiare proprii, a unei clădiri
din București, pe bulevardul Colței, actualul bulevard
Lascăr Cartagiu, despre care obisnuia să spună: „Mi-
am construit casa în formă de yacht, având o cupolă
de observator, ca în același timp, când fac observații cu
luneta, să am senzația că plutesc pe mare.”
Observatorul amiralului a devenit un simbol al
pasionaților de astronomie, înființarea sa fiind salutată
în publicațiile de la 1910. A fost dotat cu o luneta Zeiss
de 150 mm diametru și distanță focală de 2,7 metri,
cea mai performantă din țară la acea dată.
La începutul activităţii observatorului astronomic
alături de amiralul Urseanu, au mai lucrat ca obser-
vatori, Victor Anestin - cunoscut popularizator al
astronomiei în ţara noastră, Rosetti-Bălănescu şi alţii
membrii ai societăţii astronomice Franceze.
Dintre cititorii abonaţi ai revistei Orion amintim
pe scriitorii Duiliu Zamfirescu, Mihail Sadoveanu,
dar şi dr. Cantacuzino, dr. Minovici, arh. Berindey,
prof. Otescu. Un important sprijin l-a acordat şi Spiru
Haret, ministrul Instrucţiunii Publice de atunci, ce a
dispus abonarea şcolilor secundare la revistă.
Născut la București, în anul 1848, dintr-o familie
de oameni modești, Vasile Urseanu a făcut una dintre
cele mai frumoase cariere în marina română. Dupa
studiile inițiale la Liceul „Sfintul Sava” din București,
a devenit militar, dedicându-se cu tot sufletul artei
navale. Trimis în Franta, a fost admis în Școala Navală
din Brest, unde a fost îmbarcat pe nava-scoala „Borde”,
remarcându-se prin aptitudinile și activitatea sa. Ca
semn de distincție, a fost îmbarcat pe nava „Jean
Bart” cu care a vizitat insula Sfînta Elena, Capul Bunei
Speranțe și portul Rio de Janeiro. O data cu încheierea
studiilor superioare de specializare in Franta și-a
înscris numele printre ofițerii eminenți ai marinei
noastre.
Dupa înapoierea în țară, în timpul războiului din
1877, având gradul de capitan, a primit misiunea
de a instala Bateria nr. 6 „Renașterea” din regiunea
Calafat, destinata sa opreasca debarcarea turcilor pe
malul românesc; a luptat victorios contra Vidinului.
Cu această ocazie, pentru faptele sale de arme a fost
decorat cu ordinul „Steaua României de razboi”, fiind
avansat locotenent-comandor, și numit comandant
superior al bateriilor de marină. Tot în timpul război-
ului româno-ruso-turc din 1877, la vârsta de 29 de ani,
comandând yachtul „Stefan cel Mare”, a fost însărcinat
să organizeze detașamente de nave comerciale, pentru
trecerea trupelor dincolo de Dunăre. De asemenea,
în timpul războiului de independență, comandorul
Urseanu, a fost trimis în misiune specială pe lângă
prințul Serbiei - Milan Obrenovici. După terminarea
războiului din 1877 - 1878, în vederea constituirii
unei marine puternice, comandorul Urseanu a fost
43
MEMORIAE INGENII
însărcinat să supravegheze construcția unor nave
militare comandate la șantierele navale din Londra,
printre care și celebrul bric „Mircea” al cărui coman-
dant a fost.
Intrarea României în războiul sârbo-bulgar din
1885, a dus la trimiterea pe Dunărea de sus a unei
părți din flotila de război, sub conducerea coman-
dorului Urseanu, compusă din «Mircea», «Fulgerul»,
«Grivița», «Rahova», «Opones», «Smîrdan» și trei
șalupe de poliție pentru a proteja libertatea navigației.
Vasile Urseanu a comandat o perioadă de timp și
crucișătorul «Elisabeta», cu care a străbătut Marea
Mediterană, Oceanul Atlantic, Marea Nordului și
Marea Baltică, făcînd astfel cea mai lungă călătorie pe
care o navă de război română a întreprins-o în acele
vremuri.
În 1912 a fost înaintat vice-amiral în rezervă, iar în
1913 a fost mobilizat pe lângă Marele Cartier General.
Amiralul Vasile Urseanu și-a consacrat viața marinei
pe care a iubit-o, de care a fost sufletește strâns legat
și pe care a slujit-o timp de peste trei decenii cu o
neatinsă pasiune, de care este capabil numai acel om
care-și identifică obiectul profesiunii cu strădaniile,
gândurile și năzuințele sale zilnice.
Sfera preocupărilor amiralului Vasile Urseanu
nu s-a limitat numai asupra marinei; ea s-a extins și
asupra astronomiei, știința pe care el a îndrăgit-o încă
de pe băncile școlii. Studiul aștrilor - spunea adesea - a
devenit a doua mea pasiune, după marină. Îmbrățișa
însă, cu aceeași căldură, și artele, și în general cultura.
Muzeul Municipal Râmnicu Sărat – consideraţii asupra istoricului constituirii colecţiilor
Marius NECULAE, Roxana VIŞAN
Muzeul Municipal Râmnicu Sărat este o instituţie
tânăra, cu o istorie de numai cinci decenii, dar care
are un patrimoniu valoros şi diversificat, constituit în
parte prin donaţii şi colectări. În prezent muzeul are
cinci secţii : artă plastică, etnografie, ştiinţele naturii,
memorialistică şi istorie. Colecţiile acestora s-au con-
stituit în mod diferit: dacă patrimoniul primei secţii a
beneficiat de donaţii consistente, cele ale secţiilor de
etnografie şi ştiinţele naturii s-au format mai ales prin
colectări din teren si achiziţii, patrimoniul secţiei de
memorialistică prin transferuri şi donaţii, iar colecţiile
sectiei de istorie, ultima înfiinţată, s-au constituit
în mod mixt. Deoarece patrimoniul muzeal este
format din aproximativ 27000 de piese (majoritatea
aparţinând secţiei de ştiinţe naturale), ne vom referi
mai ales la donaţiile marcante, oprindu-ne asupra
donatorilor, încercând totodată si schiţarea dezvoltarii
patrimoniului de-a lungul timpului prin diferite
metode: donaţii, achiziţii, transferuri, lucru pe teren
(colectări, periegeze, săpături arheologice)
MEMORIAE INGENII
44
În oraş existând o efervescenţă culturală
remarcabilă, au existat demersuri pentru apariţia
unui aşezământ de tip muzeal încă din 1911 şi 19311,
neconcretizate însă, pentru ca la 27 octombrie 1935
să se înfiinţeze Asociaţiunea « Casa Culturală » din
Râmnicu Sărat, ce avea stipulat în statut, la art. 6 , pct.
d) : înfiinţarea unui muzeu etnografico-religios, care
să oglin dească viaţa de altădată şi de azi din ţinutul
râmnicean, în tot ce are mai caracteristic şi deosebit.
Acest muzeu va fi dotat, în măsura posibilităţilor,
prin achiziţii şi prin danii. Obiectele, odată intrate în
posesia Asoci aţiei, nu mai pot fi înstrăinate, ori care ar
fi scopul pentru care ar fi cerute2.
Abia acum 53 de ani, la 1 septembrie 19603, a fost
înfiinţat Muzeul Raional Râmnicu Sărat, la iniţiativa
lui Octavian Moşescu4 şi Constantin Paraschivescu –
Bălăceanu5. instituţie care şi-a început activitatea în
centrul oraşului6, cu o mică expoziţie de artă plastică
alcătuită din 50 de picturi provenite din colecţia lui O.
Moşescu şi de la Comitetul pentru Cultură al Regiunii
Ploieşti.
Pornind de la lucrări care au făcut parte din această
expoziţie, Octavian Moşescu începe o adevărată
campanie de mijlocire a achiziţiilor şi donaţiilor
pentru muzeu. De menţionat este faptul că acesta a
fost în două rânduri primar al Balcicului în anii ‘30,
oraş preferat de pictorii
acelor vremuri, iar cărţile în
care îşi deapănă amintirile7
sunt presărate cu referinţe
despre artişti români, unii
deveniţi apropiaţi, multe din
lucrările dăruite de aceştia
colecţionarului împodobind
azi expoziţiile muzeului.
Moşescu a donat în
continuare lucrări valoroase,
unele dintre ele clasate
în patrimoniul cultural
naţional8 (semnate de artişti
ca Petre Iorgulescu Yor, Ion
Pacea, Ion Theodoresu-Sion, Ion Popescu-Negreni,
Ştefan Popescu, Max Hermann Maxy, Nicolae Enea,
Brăduţ Covaliu). Pe lângă donaţiile succesive din 1960,
1961, 1971, 19739, colecţionarul a înlesnit donaţii şi
achiziţii care au îmbogăţit patrimoniul secţiei de artă
plastică, s-a zbătut pentru aducerea la Râmnicu Sărat
a expoziţiilor artiştilor consacraţi10, a îndemnat pe
aceştia să doneze lucrări muzeului, fapte care îi înscriu
numele printre fondatorii instituţiei, meritele sale fiind
recunoscute încă din anii ”70 (anexa).
Tot de lobby-ul făcut de Moşescu, se pare că este
legată şi donaţia pictorului Valentin Hoeflich11 care
la 15 decembrie 1973, donează Muzeului Mixt din
45
MEMORIAE INGENII
Râmnicu Sărat şase pânze ale lui Iorgulescu-Yor, dar
şi un important fond documentar al acestuia care
a îmbogăţit nou înfiinţata secţie de istoria culturii
râmnicene (1971), donaţie popularizată în presa
judeţeană12.
Secţia de artă plastică a continuat să se
îmbogăţească, mai cu seamă prin stradaniile Prof.
Univ. Dr. Negoiţă Lăptoiu (n. 1939), istoric şi critic
de artă, cu peste 20 de cărţi de specialitate, coautor
al Encilopediei artiştilor români contemporani (şase
volume), autor a peste 1200 de cronici, medalioane şi
recenzii13. Acesta şi-a început donaţiile către muzeu la
27 martie 1987 cu 87 de picturi14 şi o sculptură, pentru
ca la 6 octombrie 2008 să recidiveze donând alte 47
de picturi15, semnate printre alţii de : Petre Abrudan,
Nicolae Apostol, Gheorghe Apostol, Băcilă Emil, Bene
Jozsef, Dan Bimba, Traian Brădean, Henri Catargi,
Aurel Ciupe, Lidia Ciolac, Eugen Gâscă, Theodor
Harşia, Alexandru Mohy, Letiţia Muntean, Coriolan
Munteanu, Ion Popescu-Negreni, Alexandru Popp, Ion
Sima, Liviu Suhar, Ion Vreme. Pe lângă aceste donaţii,
care au făcut ca Muzeul din Râmnicu Sărat să posede
patrimoniu artistic de pe întreg cuprinsul ţării, N.
Lăptoiu a dăruit instituţiei şi un important fond de
carte de specialitate, greu şi costisitor de procurat în
condiţii obişnuite. În semn de preţuire pentru genero-
zitatea arătată, Consiliul Local Municipal Râmnicu
Sărat a oferit, în anul 2000, titlul de cetăţean de onoare
donatorului, iar la Muzeul Municipal, o parte din
donaţie este expusă distinct, în cadrul expoziţiei de
bază a secţiei de artă plastică : ... am trăit bucuria rară
de a mi se conferi două săli în care vibrează elocvent
luminozitatea specifică din picturile unor artişti activi
predilect în zona transilvană şi moldavă, deficitar
reprezentaţi în patrimoniul instituţiei muzeale
râmnicene. Emoţie sinceră mi-a trezit şi vitrina care
popularizează parte din însemnările mele de istoric şi
critic de artă16.
Patrimoniul secţiei de artă s-a îmbogăţit şi prin
aportul unor pictori, care şi-au donat din lucrări.
Astfel, începând cu râmniceanul Pompiliu Dimitriu
(două acuarele şi o sculptură - 1961), urmând Valeriu
Şuşnea şi Pandele Borină, care au donat câte o lucrare
în anii ”80, Ion Murariu (patru picturi) şi Nicolai
Hilohi (12 lucrări de grafică) în 2003, Ion Radu Axente
(două picturi pe sticlă-2007)17, până la donaţia râm-
niceanului Androne Nicuşor din 200818, patrimoniul
secţiei a ajuns la aproape 900 de piese, dintre care 23
MEMORIAE INGENII
46
clasate în patrimoniul cultural naţional. Desigur, mai
bine de jumătate din patrimoniul secţiei provine din
achiziţii şi transferuri de la Comitetul pentru Cultură
şi Artă al Raionului Râmnicu Sărat (după 1968 al
judeţului Buzău).
În deceniul şapte s-au înfiinţat şi secţiile de
etnografie şi artă populară de pe Valea Râmnicului
(1962) şi secţia de ştiinţe naturale (1968)19, muzeul
devenind unul mixt. Patrimoniul primei secţii s-a
îmbogăţit constant în următoarele trei decenii de la
înfiinţare, mai ales prin colectări şi achiziţii din satele
vecine Râmnicului, lucru dovedit de numeroasele
planuri de activitate în care sunt evidenţiate ieşirile
pe teren şi de sutele procese-verbale de achiziții
din anii 1970-1990. Patrimoniul secţiei de ştiinţe
naturale, beneficiind ca şi prima secţie de personal de
specialitate, s-a îmbogăţit şi el, mai ales prin colectări
şi achiziţii, expoziţia de bază propunându-şi să redea
natura Văii Râmnicului Sărat. În cazul acestei secţii,
specimenele colectate din flora locală au fost determi-
nate cu aportul dr. Nicolae Ştefan20, cercetător de la
Universitatea din Iaşi, exemplarele de faună exotică
- lepidoptere şi scoici- fiind achiziţionate determinate,
conform ofertelor şi proceselor verbale de achiziţie.
Secţia de istoria culturii râmnicene-memorialistică
a fost a patra înfiinţată, în 1971. Colecţiile acestei
secţii s-au constituit fie prin transfer: fondul Acad.
Traian Săvulescu21 (1976- de la Institutul de Ştiinţe
Biologice Bucureşti), fie prin donaţii ale apropiaţilor
– fondul documentar Petre Iorgulescu Yor22 (Valentin
Hoeflich - 1973), sau ale familiei – fondul Gheorghe
Munteanu Murgoci23(Miron Constantinescu – 1971;
Helen Herclats - 1975), fondul cântăreţei lirice Florica
Cristoforeanu24 (Eustaţiu Cristoforeanu -1967), fondul
compozitorului Ion Radulescu (E. Rădulescu – 1999).
Încercări de înfiinţare a unei secţii de istorie
întâlnim din anul 1981, precum şi îndemnuri spre a
se face donaţii în obiecte cu valoare documentară: ...
Muzeul Orăşenesc Râmnicu Sărat, care pregăteşte cu
minuţiozitate amenajarea unei secţii de istorie locală,
cu documente privind trecutul îndepărtat şi apropiat al
localităţii. Cei care deţin astfel de documente- extrase
din presa vremii, imagini de orice fel ale Râmnicului,
fotografii, vederi ilustrate sau alte acte legate de viaţa
oraşului sînt rugaţi a le dona muzeului25. Cu toate
acestea secţia de istorie a fost înfiinţată abia în anul
1990, când a fost angajat şi un arheolog. Colecţiile
acesteia s-au format prin colectarea unor documente
şi obiecte din epoca comunistă, multe documente
şi fotografii provenind de la Primărie şi instituţiile
din oraş (istorie), săpăturile arheologice din cadrul
Complexului Brâncovenesc din Râmnicu Sărat, anii
1991-199226 şi un şantier propriu de epoca bronzului
din zona oraşului27 (arheologie), donaţii şi descoperiri
monetare28 (numismatică). De remarcat aici sunt două
donaţii: a domnului Constantin Ştefănescu, care a
donat un număr de 703 piese numismatice (1979) şi
cea din 1981 a dr. Jacques Kaufman care a donat 87 de
periodice interbelice, fiind puse astfel bazele colecţiilor
de numismatică, respectiv documente.
Din anul 1978, Muzeul din Râmnicu Sărat
funcţionează în localul fostei Primării, în strada
Primăverii nr. 4, parte a Complexului Brâncovenesc
(fosta mânăstire cu hramul Adormirea Maicii
Domnului) din Râmnicu Sărat29, iar din anul 2007
și-a mutat o parte din expoziţiile de bază în Casa
Domnească din acelaşi ansamblu. În urma lucrărilor
de restaurare a Complexului Brâncovenesc, finanţate
din fonduri structurale, prevăzute pentru perioada
2013-2015, instituţia îşi va reface expoziţiile de
bază, avându-se în vedere şi marcarea generozităţii
donatorilor.
Anexa30
COMITETUL ORĂȘENESC PENTRU CULTURĂ
MUZEUL MIXT RÎMNICU-SĂRAT
ȘI ARTĂ RÎMNICU- SĂRAT
STIMATĂ DOAMNĂ PENCA MOȘESCU,
STIMATE DOMNULE OCTAVIAN MOȘESCU,
47
MEMORIAE INGENII
Gestul generos prin care dumneavoastră ați donat
Muzeului Mixt din orașul Rîmnicu-Sărat zece lucrări
de artă plastică din prețioasa dvs. colecție, în momen-
tul când s-au pus bazele secției noastre de artă plastică,
ne determină să vă înscriem cu toată plăcerea printre
fondatorii acestui muzeu.
Nu putem ignora nici faptul că dumneavoastră,
stimate domnule Moșescu, ați fost în permanență
unul dintre cei mai entuziaști animatori ai activității
desfășurate de muzeul nostru, în opera de propagare a
artei plastice românești, în masele largi ale iubitorilor
de frumos. Generozitatea și solicitudinea cu care ne
sprijiniți în organizarea periodică de expoziții cu cele
mai valoroase creații din colecția dvs, cu care ne dați
competente și dezinteresate indicații în desfășurarea
activității noastre muzeistice, și cu care, ori de câte
ori ne vizitați, ne stimulați ca un adevărat emul în
inițiativele noastre, ne fac azi să vă exprimăm calde și
sincere mulțumiri.
Ținând seama de aportul deosebit pe care l-ați
adus și îl aduceți, din dragoste pentru artă și pentru
orașul nostru, în îmbunătățirea activității noastre,
vă rugăm din toată inima să acceptați președinția de
onoare a Consiliului de conducere al Muzeului Mixt
din Rîmnicu-Sărat, această propunere încununând
o prestigioasă activitate de animator pe care ați
desfășurat-o până acum, fiind în același timp o recu-
noaștere cinstită și plăcută pentru noi, a unor merite
pe care dumneavoastră cu prisosință le-ați dobândit în
fața concetățenilor și intelectualilor din orașul nostru.
Președintele Comitetului pentru
Directorul Muzeului
Cultură și Artă a orașului R. Sărat
Mixt din R. Sărat
Prof. Cambeșteanu Ionel
Prof. Ceaușu Mihai
Rîmnicu-Sărat 1 august 1971
Râmnicu Sărat Town Museum –
Considerations about history of the museum’s
collection forming.
Note4. Valeriu Nicolescu, Un colţ de Ţară Românească -
Judeţul Slam Râmnic, vol. V, ed. Editgraph, Buzău, 2013, p. 60.
5. Serviciul Judeţean Buzău al Arhivelor Naţionale, fond Tribunalul Râmnicu Sărat, act autentificat nr. 1076/26 iunie 1936.
6. Declaraţie autentificată a dl. Buzăeanu Gheorghe, nr. 1029/22 septembrie 2000, Arhiva Muzeului Municipal Râmnicu Sărat (în continuare vom folosi Arh. Muz.). - dos. acte statutare. Deşi alte surse indică data înfiinţării 5 iunie, considerăm corectă data de 1 septembrie 1960, domnul Buzăeanu Gheorghe fiind primul director al instituţiei (1960-1966).
7. Avocat, publicist, memorialist, poet şi colecţionar de artă, 1884-1982.
8. 1893-1979, jurist, deputat în Marea Adunare Naţională a R.P.R., preşedinte al Colegiului avocaţilor din România - Valeriu Nicolescu, Gh. Petcu, Buzău-Râmnicu Sărat: oameni de ieri, oameni de azi, vol. I, ed. Alpha MDN, Buzău, 1999, p. 357.
9. Strada Suvorov (azi Victoriei), nr. 128-132.10. Vitralii, Bucureşti, ed. Litera, 1971; Oaspeţi de altă
dată, Bucureşti, ed. Litera, 1972; Alte vitralii, Bucureşti, ed. Litera, 1973; Din jurnalul unui colecţionar, Bucureşti, ed. Litera, 1974.
11. Petre Yorgulescu Yor- Vase în port şi La treierat, donate de O. Moşescu la 24.08.1971, clasate la categoria Tezaur, respectiv Fond, conform http://clasate.cimec.ro. (Arh. Muz, dos. donaţii şi achiziţii/ 1971, fila 16).
12. Arhiva Muz, dos. donaţii şi achiziţii/ 1973, fila 91.13. O. Moşescu, Din jurnalul unui colecţionar, Bucureşti,
ed. Litera, 1974, p.89.14. Scrisoare de mulţumire către Valentin Hoeflich , Arh.
Muz, dos. Corespondenţă expediată/ 1973, fila 127.15. Viaţa Buzăului, nr. 1817/28 decembrie 1973.16. Marcel Mureşanu, Interviu cu Negoiţă Lăptoiu, în
Spaţii culturale, nr. 8, ianuarie-februarie 2010.17. Proces-verbal de predare primire, Arh. Muz, dos.
donaţii şi achiziţii/ 1987, filele 2-7.18. Arh. Muz., dos. Comisie donaţii şi achiziţii / 2008,
actele de donaţie nr. 375 şi 376 din 06.10.2008.19. Marcel Mureşanu, op. cit.20. Arh. Muz, dos. Comisie donaţii şi achiziţii/ 2007, act
de donaţie nr. 34/ 11.06.2007.21. 20 de lucrări, conform Arh. Muz, dos. Comisie
donaţii şi achiziţii/ 2008, act de donaţie nr. 399/10.11.2008.22. Sofia Robe, Istoricul Muzeului Municipal Râmnicu
Sărat, în Mousaios, vol. IX, Buzău, 2004, p. 505.23. Scrisoare a dr. Nicolae Ştefan Arh. Muz, dos.
Corespondenţă primită/ 1974, fila 63.24. 1889- 1963, întemeietor al şcolii româneşti de
fitopatologie, membru, şi preşedinte al Academiei Române
MEMORIAE INGENII
48
(1948-1959), ministru al Agriculturii şi Vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, a publicat Flora R.P.R., Monografia uridinalelor din R.P.R. şi Monografia ustilaginalelor din R.P.R.
25. M. Neculae, Documentele lui Petre Iorgulescu Yor, ed. Editgraph, Buzău, 2011.
26. 20 iulie 1872 – 5 martie 1925, savant de marcă, care a adus contribuţii de seamă la dezvoltarea geografiei, geologiei şi pedologiei, fiind ales membru al Academiei Române.
27. 16 mai 1886-1 martie 1960 , a susţinut aproape 300 de reprezentaţii pe scena Operei Române, dar şi în Italia , la Milano (1914-1919), Roma (1922), Scala din Milano (1927-1940).
28. Matincă Costea, Muzeul Orăşenesc în climatul spiritual al localităţii noastre, transcript, emisiune locală radio din 28 august 1981.
29. Emil Lupu, Date arheologice privind Mânăstirea “Adormirea Maicii Domnului”, în Mousaios, vol. IV, partea I, Buzău, 1994, p. 270.
30. Aşezarea Monteoru din punctul Cetăţuie, sat Oreavul, com. Valea Râmnicului, unde săpăturile au fost aprobate în 1994, dar au început în 1995, conform Memoriului justificativ al arh. Florentin-Liviu Cristea, Arh. Muz, dos. Corespondenţă expediată/1995, fila 9.
31. Monument istoric de categoria A, pozitia LMI-2004, pentru jud. Buzău: 755, cod : BZ-II-a-A-02463.
32. Monument istoric de categoria A, pozitia LMI-2004, pentru jud. Buzău: 755, cod : BZ-II-a-A-02463.
33. Scrisoare adresată lui Octavian Moşescu, Arh. Muz, dos. Corespondenţă expediată/ 1971, fila 8.
Bibliografie:Emil Lupu, Date arheologice privind Mânăstirea
“Adormirea Maicii Domnului”, în Mousaios, vol. IV, partea I, Buzău, 1994, p. 269-309.
Octavian Moşescu, Din jurnalul unui colecţionar, Bucureşti, ed. Litera, 1974.
Marcel Mureşanu, Interviu cu Negoiţă Lăptoiu, în Spaţii culturale, nr. 8, ianuarie-februarie 2010
Dimitrie Leonida - promotor al construirii unei reţele de canale navigabile interioare în România
Aurel TUDORACHE, muzeograf Muzeul Național Tehnic “Prof. Ing. Dimitrie Leonida”
Continuăm seria prezentărilor legate de viaţa şi
activitatea lui Dimitrie Leonida cu o preocupare a
acestuia mai puţin cunoscută. Foarte puţini ştiu că
Leonida a militat pentru construirea în România a
unei reţele de canale navigabile interioare, care să fie
conectată la reţeaua navigabilă a Europei.
În revista Energia Leonida afirma: „Cea mai în-
semnată problemă tehnică a ţării noastre este folosirea
apelor”...”Problema aceasta nu cuprinde numai energia,
de aceea trebuie considerată din toate punctele de
vedere. Ca ţară agricolă ne interesează: irigaţia,
apărarea contra inundaţiilor, transportul produselor
agricole care se face mai economic pe apă, folosirea
terenurilor vaste care alcătuiesc zonele inundabile ale
apelor noastre cu regim sălbatec, etc.”1…“Adevărata
cale pentru transporturile materialelor voluminoase
şi a celor grele este apa, mai ales atunci când valoarea
lor e relativ joasă, cum e cazul materialelor prime
industriale, materiale de construcţii, cereale, etc.”2…
49
MEMORIAE INGENII
Cum considera Dimitrie Leonida că trebuiesc folosite apele în România
„E un lucru de
toţi cunoscut că e
mult mai uşor de
a mişca un obiect
care pluteşte pe
apă decât unul care ar fi târât pe uscat, chiar
dacă ar fi tras un vagon prevăzut cu roţi, cum
este cazul la căile ferate. De aceia transporturile
pe apă sunt cu mult mai ieftine decât acele care
se pot face pe uscat.”3 Randamentul transpor-
tului pe apă este mult mai bun decât pe şosea
sau pe calea ferată „nu trebuie să uităm că: un
cal trage 1-2 tone pe şosele, 5-10 tone pe şine şi
50-80 de tone pe un canal.”4
Studiind istoria dezvoltării economiilor din
ţările Europei inimosul inginer a observat că
realizarea de reţele navigabile interioare a dus
la creşterea schimburilor comerciale şi implicit
la dezvoltarea economică a ţărilor respective.
Exemplele Franţei şi Belgiei sunt concludente în acest
sens.
În anii 1870-1871 când francezii se aflau în război
cu Germania au început să „construiască cu mai multă
intensitate canale navigabile şi porturi”5 ce vor favoriza
dezoltarea economică a Franţei. În Belgia între anii
1890-1905 traficul pe canale a crescut cu 110%, iar
traficul pe calea ferată a crescut cu 50%, ministrul
de finanţe al Belgiei spunea că „principalul factor în
dezvoltarea economică a Belgiei a fost tocmai sistemul
de căi navigabile cu care este înzestrată această ţară şi
pe care se pot face transporturi ieftine, apoi înmulţirea
punctelor de contact între canale, şosele şi căi ferate,
uşurarea transbordărilor, accesibilitatea porturilor,
care toate au stimulat construirea numeroaselor
aşezăminte industriale şi comerciale....”6
Dimitrie Leonida trece în revista proiectele mai
Proiectele studiate de Dimitrie Leonida pentru construirea unei reţele de canale navigabile (revista Energia)
MEMORIAE INGENII
50
vechi pentru canale navigabile: „Râurile prevăzute
în Regulamentul Organic pentru a fi canalizate”,
„Proiectul Giola pentru irigaţiuni şi canalizări”,
„proiectul ing. Alex. Davidescu de aprox. 250 km.
care lega Siretul cu Argeş cu ramificaţii”, „proiectul
Poenaru”, un proiect mai extins şi studiile ing.
Ricardo Canela pentru construirea canalului
Argeş-Bucureşti-Dunăre.
Analizând toate aceste proiecte şi comparându-le
cu proiecte din alte ţări Dimitrie Leonida ajunge la
următoarele concluzii.
Mureşul poate fi legat uşor cu Oltul întrebuinţân-
du-se Târnava Mare, Valea Pârâului Alb şi Valea
Pârâului Cibin.
Oltul a fost întrebuinţat vremelnic pentru navigaţie
în timpul ocupaţiei austriece a Olteniei şi poate deveni
navigabil de la Făgăraş la Dunăre.
Jiul, deşi cu volum mai mic, poate alimenta un
canal de la Craiova la Dunăre.
Bucureştiul poate deveni port prin canalul Argeş
-Bucureşti - Dunăre.
Siretul în partea de jos a fost navigabil vremelnic şi
ar fi nevoie de un canal lateral între Bacău şi Mărăşeşti,
alimentat de apele Siretului, iar de la Mărăşeşti la
Dunăre lucrări de regularizare a albiei râului.
Dimitrie Leonida a considerat că prima linie de
navigaţie interioară care ar trebui să se construiască ar
trebui să fie Canalul-Argeş-Bucureşti-Dunăre.
„Aruncându-ne o privire asupra Capitalelor din
străinătate, vom vedea importanţa covârşitoare pe care
o au căile navigabile interioare pentru alimentarea lor.
Porturile acestor capitale depăşesc adesea în impor-
tanţă chiar porturile maritime ale ţarilor respective.
Crearea unei căi navigabile interioare care să lege
oraşul Bucureşti cu Dunărea, este de importanţă vitală
pentru dezvoltarea acestui oraş şi ne dă posibilitatea
să rezolvăm în acelaşi timp şi alte probleme, tot atât de
importante:
- producerea energiei necesară nevoilor oraşului şi
a industriilor,
- alimentarea cu apă,
- punerea în valoare a unei regiuni din Capitală,
- punerea în valoare a unei
regiuni mari inundabile din jud.
Ilfov.
Fiind dată posibilitatea
tehnică a înfăptuirei în bune
condiţiuni economice a canalu-
lui Argeş – Dunăre – Bucureşti,
credem că ar trebui să păşim
fără întârziere la realizarea
acestei lucrări.”7…“soluţiunea
cea mai bună este construirea
unui canal artificial, alimentat
de apele Argeşului, care ar putea
fi chiar şi acumulate în bazinuri
mari de alimentare pe văi, canal
care ar trece prin Bucureşti
şi ar ajunge în Dunăre la Olteniţa, fiind prevăzut cu
mai multe ecluze şi uzini hidroelectrice, la Bucureşti,
Orăşti şi Budeşti.” Adâncimea canalului fluvial Argeş-
Bucureşti-Dunăre ar fi de aprox. 3 m.
Un alt aspect subliniat de Dimitrie Leonida este
crearea de „industrii” în zonele prin care trece canalul,
Liniile de navigaţie interioară propuse de Dimitrie Leonida (revista Energia)
51
MEMORIAE INGENII
Bibliografie
Dimitrie Leonida, „Cum trebuie
privită problema electrificării”, Extras
din Analele CFR Nr. 1, Bucureşti,1947.
Dimitrie Leonida, „Problema ener-
giei în România”, Cartea Românească,
Bucureşti, 1942.
Revista Energia nr. 4-5, 1921.
Revista Energia nr. 11-12, 1927
pentru că materia primă va fi mai ieftină.
Reţeaua de canale navigabile interioare din
România ar trebui să fie conectată cu reţeaua de canale
navigabile din Europa Centrală, dar şi cu canalele
navigabile care brăzdează Nord-Vestul Europei prin
Germania, Belgia, Franţa şi Olanda. Astfel mărfurile
ar putea fi transportate pe apă din toate aceste ţări la
Bucureşti şi pe Dunăre la porturile româneşti de la
Marea Neagră, scăzând mult costurile de transport.
Încheiem acestă scurtă prezentare a preocupărilor
lui Dimitrie Leonida pentru realizarea unei reţele de
canale navigabile în România cu un citat dat de acesta
din Herbert Quick8 „...o naţiune se poate considera
victorioasă când: „are pământul cel mai productiv,
cea mai mare energie naţională, cel mai bun sistem de
instrucţiune industrială, cele mai adânci porturi, cele
mai bune mijloace de comunicaţie şi cea mai înţeleaptă
politică în conservarea izvoarelor de energie.”9
Cum ar putea arăta Portul Bucureşti
NOTE1. Dimitrie Leonida, „Canalul Argeş-Bucureşti-Dunăre”
Revista Energia nr. 11-12, 1927, pag. 701.2. Dimitrie Leonida, Întrebuinţarea apelor noastre, Energia
nr. 4-5, 1921, pag. 303.3. Ibidem4. Dimitrie Leonida, Problema energiei în România, Cartea
Românească, Bucureşti, 1942, pag 13.5. Dimitrie Leonida, Canalul Argeş Bucureşti Dunăre,
Revista Energia nr. 11-12,1927, pag. 700.6. Op. cit. pag 701.7. Dimitrie Leonida, „Canalul Argeş-Bucureşti-Dunăre”
Revista Energia nr. 11-12, 1927, pag. 700.8. John Herbert Rapid (1861-1925), scriitor american de
succes apreciat de Dimitrie Leonida, care a susţinut că americanii trebuie să-şi schimbe fundamental atitudinea cu privire la resursele naturale ale națiunii.
9. Dimitrie Leonida, Electrificarea României, revista Energia nr. 4-5, pag 347
MEMORIAE INGENII
52
Dimitrie Leonida – una din luminile Fălticenilor
Ovidiu MUSTAȚĂ
În iulie, anul acesta, în sala mare a Complexului Muzeal Ion Irimescu din oraşul Fălticeni am participat, cu mare plăcere, la lansarea unei cărţi scrisă de doamna profesor Mioara Gafencu împreună cu cei doi copii ai dumneaei, Dana Busuioc şi Sorin Gafencu – ambii, de asemenea, profesori.
Cartea se intitulează „Vasile Ciurea şi Dimitrie Leonida – dimensiunile timpului”.
Ambele personalităţi cărora li s-a dedicat cartea se născuseră în anul 1883 la Fălticeni. Se împlineau 130 de ani de la naşterea lor. Ce dar putea fi mai frumos decât acest gest de preţuire pentru a păstra vie amintirea lor!
Despre profesorul Vasile Ciurea nu pot decât să scriu că a fost un mare dascăl şi că a înfiinţat în Fălticeni un muzeu al oraşului, considerat de mulţi ca cel mai valoros din această parte a ţării.
Mă voi ocupa în cele ce urmează de unul din marii înaintaşi ai inginerilor din România, Dimitrie Leonida, cel care a fost autorul primului proiect pentru construcţia hidrocentralei de la Bicaz şi a elaborat primul plan de electrificare al României.
Am avut norocul să-l cunosc, mai precis să-l văd și să-l aud, pe Dimitrie Leonida.
În apropiere de sfârşitul anului şcolar 1951-1952 un grup de elevi selecționați pe baza rezultatelor la învăţătură de la liceul “Nicu Gane” am reprezentat raionul Fălticeni la faza pe regiune a concursului la care au participat cele mai bune licee din toate raioanele regiunii (din actualele județe Suceava și Botoșani).
Era perioada imediat următoare aplicării legii învățământului după modelul sovietic. Toate liceele se numeau școli medii, manualele erau serios afectate de ideologia comunistă, Istoria României scrisă de un oarecare Roller era, de fapt, o istorie falsificată a României. Suferiseră mai puțin științele exacte dar și acolo predominau drept autori ai majorității descoperirilor, teoremelor şi invențiilor importante nume cu terminația „ov”.
Se trecea de la liceul serios de douăsprezece clase la cel de zece clase.
Grupa noastră era formată din elevi din clasele a VIII-a, a IX-a şi a X-a care o ajunsese din urmă și pe a XI-a.
Îmi amintesc de Paul Matei, Hary Ofenberg şi Doru Ioanovici din clasele a X-a – a XI-a, de Constantin Amariei, Laurenţiu Grădinaru şi Gavril Gavrilescu din clasa a IX-a, de Radu Alexandru Ghiurea, Paul Dumitrache, Simonel Bercovici, Segal Strulică şi Constantin Aanei care erau colegi de clasă cu mine.
Capitala regiunii Suceava era la Câmpulung Moldovenesc. Emil Bodnăraş, care făcea parte din conducerea ţării pe atunci, avea o mare preferință pentru oraşul Câmpulung Moldovenesc şi de aceea, pentru scurt timp, Câmpulungul a fost ales. Datorită lui, acolo s-a construit şi liceul militar care-i purta numele.
Conducătorul delegaţiei de elevi de la liceul “Nicu Gane” era chiar directorul liceului, profesorul de fizică Vasile Bogdăneţ.
Elevii din delegaţia fălticineană concuram la fizică şi la matematică.
Am mers cu trenul până la Câmpulung Moldovenesc. În aceleaşi tren era şi o delegaţie de eleve de la liceul de fete din Fălticeni. Responsabilul delegaţiei lor era profesorul de matematică
Ioan Tincu.Aveam mari emoţii cu toţii. Cei doi profesori stăteau de vorbă
între dânşii şi, din când în când, intrau şi la noi în compartimente ca să ne încurajeze.
Profesorul nostru, domnul Vasile Bogdăneţ, ne-a promis celor care concuram la fizică, printre care mă aflam şi eu, că toţi vom avea din partea dumnealui, ca recompensă, o vizită la uzina electrică a oraşului Fălticeni iar, celor care vor lua premii la faza pe regiune, li se vor acorda diplome de către conducerea liceului şi vor primi şi alte stimulente. Cei de la matematică şi-au exprimat dorinţa să viziteze şi ei uzina.
Concursul a fost foarte greu. Erau prezenţi elevi de la toate liceele din regiune. În alte zile erau programate concursurile la celelalte obiecte.
Întorşi acasă, am aşteptat câteva zile rezultatele. Era pentru prima dată când participam la un concurs de un asemenea nivel. Era în joc renumele liceului nostru.
Mare ne-a fost bucuria când am fost chemaţi la cancelaria profesorilor şi acolo, profesorul Bogdăneţ, ne-a înmânat, celor premiaţi la Câmpulung, premiile care constau în câte un pachet cu cărţi cu mențiunea în scris a locului obținut la concurs. Păstrez şi acum aceste cărți în bibliotecă. Ne-a felicitat și a reamintit, de faţă cu ceilalţi profesori, şi promisiunea dumnealui de a vizita uzina electrică. Nu știam ce surpriză ne era pregătită acolo.
Profesorul Vasile Bogdăneţ era bun prieten cu inginerul Ioan Voloşciuc care deținea pe atunci funcția de inginer şef la Întreprinderea de Gospodărie Orăşenească, de care depindea şi uzina electrică a oraşului.
Într-o bună zi, la sfârşitul programului, eram toţi cei dois-prezece participanţi la concursul de la Câmpulung în faţa liceului şi de acolo, împreună cu domnul profesor Bogdăneţ, am mers la uzină. Ne aştepta domnul inginer Ioan Voloşciuc. Am primit, înainte de intrarea în uzină, un scurt dar foarte clar instructaj de la dumnealui. Trebuia să stăm la o anumită distanţă de motoarele din uzină şi să nu atingem nici o instalaţie pe lângă care treceam. Era pentru prima dată când vizitam o uzină electrică.
În uzină inginerul Voloşciuc ne-a prezentat doi maiştri. Unul era maistrul mecanic al uzinei şi celălalt maistrul electrician al uzinei. Era zgomot mare şi greu se auzea. Trebuia să stăm foarte aproape de ei ca să auzim explicațiile lor.
La un moment dat, un mecanic a intrat grăbit în uzină, s-a apropiat de domnul inginer Voloşciuc şi i-a spus că-l caută cineva la poartă. Inginerul Voloşciuc ne-a rugat să ieşim din clădirea uzinei. Practic, explicaţiile maiştrilor se terminaseră. Am ieşit cu toţii în curte.
Inginerul Voloşciuc a plecat către poartă iar de la poartă a făcut câţiva paşi către dânsul un domn în vârstă. S-au întâlnit şi s-au îmbrăţişat. Cei doi maiştri care ne dăduseră explicaţii în uzină i-au spus domnului profesor Bogdăneţ, rămas cu noi, că domnul în vârstă este inginerul Dimitrie Leonida și au început să vorbească foarte frumos despre dânsul. Ziceau că este un mare specialist electromecanic.
La un moment dat, domnul inginer Voloşciuc ne-a făcut un semn ca să mergem și noi către poartă. Avusese timp să-i spună domnului inginer Leonida câteva cuvinte despre domnul profesor Bogdăneț și despre noi, elevii din grup. Când ne-am întâlnit cu toţii la poartă, domnul inginer Leonida s-a recomandat cu voce tare, a dat mai întâi mâna cu domnul profesor Bogdăneţ, apoi a dat mâna cu fiecare dintre noi şi îmi amintesc doar că ne-a felicitat că învăţăm bine şi că am fost recompensaţi cu această vizită la uzina electrică. Ne-a îndemnat să ne alegem la absolvirea liceului frumoasa profesie de inginer. Parcă-l aud cum ne-a spus că nu există satisfacție mai mare decât aceea de a vedea cum se învârt toate motoarele din fabrici dacă sunt legate la dinamul care produce energia electrică. Ne-a spus, de asemenea, că pentru toţi locuitorii ţării, dar mai ales pentru cei de la sate, nu există dorinţă mai mare decât să vadă şi în casele lor cum se aprinde lumina
53
MEMORIAE INGENII
electrică. De treburile acestea, ne-a spus dânsul, se ocupă inginerii care fac facultatea de Electrotehnică.
A plecat cu domnul Voloşciuc iar noi, cu domnul profesor, am mers o bucată de drum împreună şi apoi ne-am dus fiecare spre casa lui.
A venit şi vremea când a trebuit să ne alegem facultatea la care trebuia să dăm admiterea. Începuse industrializarea ţării, se făcea multă propagandă pentru ca electrificarea să cuprindă întreaga ţară şi de aceea Politehnica atrăgea mulţi dintre cei mai buni absolvenţi de licee.
Cred că nu este totuşi o simplă întâmplare ca patru dintre elevii care eram atunci vizitatori ai uzinei de la Fălticeni să fi optat pentru profesia de inginer electrotehnician. Doru Ioanovici a fost mulţi ani energeticul şef al Combinatului Siderurgic de la Galaţi, Laurenţiu Grădinaru a fost inginer şef al Întreprinderii Tehnoton din Iaşi – cea mai importantă uzină de profil electrotehnic – elec-tronică a Iaşi-ului, Gavril Gavrilescu a lucrat ca inginer la Institutul de Cercetări şi Proiectări pentru Electrotehnică la Bucureşti şi apoi la Centrala Industrială pentru tehnica de calcul, Simonel Bercovici și-a început cariera ca inginer energetic la filatura din Fălticeni, apoi am fost colegi de muncă la Întreprinderea regională de Electricitate de la Suceava și apoi, după plecarea în 1976 în Israel, a condus lucrările de instalare a tramvaiului din orașul Ierusalim. Subsemnatul am lucrat practic toată viaţa în domeniul energiei electrice mai întâi la Fălticeni, chiar la uzina electrică, apoi la Suceava ca şef al Şantierului electrificări rurale din cadrul Întreprinderii Regionale de Electricitate, unde am fost promovat mai întâi ca inginer şef şi apoi ca director. După mutarea la Bucureşti am fost director al Întreprinderii de Distribuţie a Energiei Electrice din Bucureşti (IDEB), director al Direcţiei de Dezvoltare şi apoi vicepreşedinte al Regiei Naţionale de Electricitate (RENEL).
De multe ori când ne întâlneam între noi câte doi, trei, sau, mai rar, toţi patru, și foarte rar, toți cinci, ne aduceam aminte cu plăcere de prima noastră vizită la uzina electrică din Fălticeni și de întâlnirea surpriză cu Dimitrie Leonida!
Am aflat mult mai târziu de la domnul inginer Voloşciuc că Dimitrie Leonida nu avea voie să intre în uzina electrică şi că era foarte prudent pentru că ştia că este urmărit.
Am avut ocazia să discut mai multe cu domnul inginer Voloşciuc după ce, în anul 1959, după terminarea facultăţii, mi-am început activitatea ca inginer, chiar la uzina electrică din Fălticeni. Între timp se construise o nouă uzină electrică a orașului, gard în gard cu uzina veche. În oraș apăruseră consumatorii industriali, între care cel mai mare era Filatura, și se extinseseră rețelele de distribuție pentru alimentarea cu energie electrică a consumato-rilor casnici și a micilor unităţi publice şi comerciale.
Mă întâlneam des cu domnul inginer Voloşciuc. Mi-a spus că atunci, când l-am văzut şi noi, grupul de elevi, pe Dimitrie Leonida, acesta era foarte fericit că, în sfârşit, începuseră lucrările la hidrocentrala de la Bicaz. Unul din visurile lui se transforma în realitate.
Mi-a dezvăluit, inginerul Voloșciuc, că făcuse în așa fel ca, atunci când a știut sigur că Dimitrie Leonida va fi în Fălticeni, să-l roage să vină pentru câteva minute măcar până la poartă la uzină la o anumită oră și că l-a anunțat și pe domnul profesor Bogdăneț ca să ne aducă să vedem uzina dar și ca să-l cunoaştem pe Dimitrie Leonida. Aceasta a fost cea mai mare răsplată pentru că am reprezentat bine liceul „Nicu Gane”.
Mai târziu mi-am dat seama că am văzut şi eu o mare personalitate care nu avea voie să intre în uzina electrică a oraşului în care se născuse, cu toate că era unul din cei mai mari ingineri electrotehnici ai ţării, cu toate că în 1913 participase la prima licitaţie lansată de primăria oraşului Fălticeni pentru construcţia uzinei electrice şi cu toate că era autorul primului plan de electrificare al României, întocmit încă în anul 1921!
Multe despre Dimitrie Leonida am aflat din cartea intitulată
“Lumini fălticinene” scrisă de domnul Eugen Dimitriu.Acest domn va împlini la 1 octombrie anul acesta vârsta de
90 de ani! Este un neobosit colecționar de amintiri, de scrisori, de fotografii care aparțin personalităților care s-au născut sau au trăit o parte din viața lor în acest oraș de care este, pur și simplu, îndrăgostit.
Este un muzeograf de excepție. Dânsul a înființat în anul 1972, în casele care au aparținut marelui critic literar Eugen Lovinescu, „Galeria oamenilor de seamă” din orașul Fălticeni.
Sunt unul din oamenii care îl cunosc și îl prețuiesc în mod deosebit. Am primit de la domnul Dimitriu, cu dedicaţie, toate cărțile pe care le-a publicat.
Am păstrat un exemplar din cărțile pe care le am de la domnul Dimitriu pe care le-am donat Muzeului Tehnic Dimitrie Leonida de la Bucureşti.
Doresc foarte mult ca standul dedicat lui Dimitrie Leonida în “Galeria oamenilor de seamă” din Fălticeni să se completeze cu documente care să reflecte impresionanta sa activitate.
A terminat în 1908 Şcoala Politehnică de la Charlottenburg – Germania, cu distincţie, având ca lucrare de diplomă primul proiect al hidrocentralei de la Bicaz. Întors în ţară a înfiinţat în 1908 Școala de electricieni şi mecanici de la Bucureşti, prima de acest gen din ţară. Se angajează la primăria capitalei unde abordează problemele tramvaielor, problema metroului şi problema Bucureşti – port la Dunăre. Tot atunci a început să colecţioneze exponate pentru muzeul tehnic pe care l-a deschis publicului în 1909 şi pe care l-a tot completat iar în 1950 l-a donat statului român. Între anii 1910 – 1913 proiectează şi construieşte cea mai modernă termocentrală din ţară, termocentrala Grozăveşti din Bucureşti; personalul acestei uzine a fost asigurat de primele promoţii de absolvenţi ai Școlii de electricieni şi mecanici. În anul 1913 înfiinţează societatea “Energia”, proiectează uzina electrică de la Botoşani (la care partea de construcţii l-a avut ca proiectant pe Anghel Saligny) şi o extinde pe cea de la Focşani. Tot în 1913 participă prin societatea „Energia” la licitaţia organizată de primăria oraşului Fălticeni (primar era marele om de cultură Artur Gorovei) pentru proiectarea şi construcţia uzinei electrice şi a reţelei de iluminat electric a oraşului.
În perioada grea care a început odată cu războiul balcanic şi a continuat apoi cu participarea României la primul război mondial, a lucrat pentru armata română construind o staţie de TFF cu care conducerea ţării a putut ţine legătura cu capii oştirii de pe front.
În luna ianuarie 1921 a apărut primul număr din revista „Energia”, revistă scoasă pe cheltuiala sa proprie, el fiind redac-torul şef şi sufletul publicaţiei. În numărul special 4-5 al revistei „Energia” s-a publicat un amplu studiu al lui Dimitrie Leonida privind „Electrificarea României”. Studiul reprezintă o primă propunere de plan pentru electrificarea ţării, întocmit şi prezentat în 1921, în care se prefigurează - pentru prima dată — sistemul energetic naţional (la 110 şi 70 kV).
Lucrarea, care este în acelaşi timp o pledoarie pentru tehnică şi progres, porneşte de la principii de un înalt patriotism, impunând „să considerăm interesele mari ale ţării, care cer adesea sacrificarea micilor interese, căci s-a dovedit că numai acolo unde au existat organizaţiuni puternice, ele au putut dăinui (...) Trebuie să luăm locul ce ni se cuvine printre pionierii mişcării de progres” [ ].
Potrivit planului anexat la studiu, teritoriul Bucovinei urma să fie parcurs de linia electrică de 110 kV Stejaru - Fălticeni - Siret - Cernăuţi. Staţia Fălticeni era gândită ca un nod energetic alimentat de la C.H.E. Stejaru prin staţia Tg. Neamţ şi ca injecţie spre zona Botoşani - Dorohoi (aşa cum este astăzi), dar la 70 kV. Distribuţia în judeţ urma să se realizeze prin linii de medie tensiune sprijinite pe barele staţiilor Fălticeni (în zona sudică, până la Suceava), Siret (în zona estică) şi Cernăuţi (în zona nordică), precum şi insularizat în zona C.H.E. Toance (cu amplasamentul ulterior la Borca), pentru zona Broşteni - Vatra Dornei. Zonele Gura Humor şi Câmpulung urmau să se alimenteze de la C.H.E. Prisaca Dornei,
MEMORIAE INGENII
54
care într-o primă etapă ar fi funcţionat şi aceasta izolat faţă de sistemul energetic naţional.
M-am oprit la acest capitol din activitatea lui Dimitrie Leonida pentru că din planul de electrificare al României am dorit să scot un detaliu despre zona de Nord-Est a României (România Mare cum era pe atunci), zonă care include şi oraşul Fălticeni.
Mă număr printre continuatorii operei de electrificare a ţării gândită de marele înaintaş Dimitrie Leonida. Dar, înainte de a scrie câteva cuvinte despre aportul pe care l-am adus în acest domeniu, trebuie să menţionez pe un alt mare înaintaş care tot din meleagu-rile fălticinene se trage şi anume pe domnul Vasile Nitu.
Originar din satul Oniceni, Vasile Nitu a ajuns, prin calităţile sale şi printr-un efort extraordinar să devină directorul Institutului de Studii şi Proiectări Energetice (ISPE) de la Bucureşti. Multe din liniile şi staţiile de transformare cuprinse în cele descrise mai sus au fost proiectate efectiv de către ISPE sub conducerea directorului Vasile Nitu. Ţinea foarte mult la zona noastră. Orice lucrare de proiectare de care aveam nevoie în regiunea Suceava a fost întotdeauna printre priorităţile sale. A obţinut titlul de doctor inginer şi apoi a predat şi la facultatea de Energetică de la Institutul Politehnic Bucureşti.
Profesor doctor docent Vasile Nitu a fost cel care a predat unor serii întregi de studenţi de la Energetică cursul de „fiabilitatea sistemelor energetice”.
L-am cunoscut foarte bine. Am fost de multe ori la ISPE, la dumnealui, i-am cunoscut familia exemplară.
A fost secretarul Comitetului Naţional Român al Organizaţiei “Conferinţa Internaţională a Marilor Reţele Electrice” (CIGRE).
Am colaborat perfect pentru organizarea la Suceava, în anul 1983, a sesiunii Comitetului CIGRE pentru staţii de transformare. Ne-a sprijinit, prin relaţiile pe care le avea, pentru a putea să punem în practică, împreună cu conducerea Institutului de Învăţământ Superior de la Suceava, iniţiativa mea de a se înfiinţa în cadrul Institutului şi profilul electric.
Stabilit, după 1990, în Canada a fost în continuare preocupat de evoluţia sistemului energetic românesc la care a avut o con-tribuţie foarte importantă.
M-am întâlnit cu dumnealui şi la Toronto, unde fiul meu a locuit mulţi ani, şi dorea să-i spun ultimele noutăţi din sistemul energetic românesc. Cred că am fost unul din ultimii români din ţară care l-am prins în viaţă.
Fiica dumnealui, Puica Nitu, duce mai departe renumele tatălui. Este consilier pe probleme energetice la Ontario Hydro din Toronto. Organizează în România, la fiecare doi ani, în memoria tatălui său, conferinţe cu participare internaţională în diferite oraşe universitare din ţară.
Revenind la evocarea personalităţii lui Dimitrie Leonida trebuie să arătăm contribuţia pe care a adus-o la elaborarea legii energiei, legii apelor şi legii minelor.
În perioada 1924 – 1941 a fost profesor la Şcoala Politehnică din Timişoara.
În paralel, au continuat o serie de lucrări iniţiate prin societatea “Energia”. La Fălticeni (culmea ghinionului) – chiar în oraşul lui natal, uzina electrică a fost pusă în funcţiune abia în 1925, după 12 ani de când se câştigase licitaţia.
Activitatea de profesor a lui Dimitrie Leonida a continuat la Politehnica din Bucureşti în perioada 1941-1945.
A vizitat mai multe ţări. În America a fost impresionat de dezvoltarea economică şi de organizarea muncii. A vizitat acolo baraje în construcţie, căi ferate electrificate, centrale electrice, mari întreprinderi de produse electrotehnice. A fost ales membru al „American Institute of Electrical Engineers”.
În anul 1935 profesorul inginer Dimitrie Leonida este ales membru al Academiei de Ştiinţe (Secţia Tehnică). În acelaşi an este invitat să facă parte din „Royal Society of Arts” de la Londra.
După instalarea regimului comunist din ţara noastră Dimitrie Leonida a avut de ales între a părăsi ţara sau a rămâne aici. A ales
să rămână. Ţinea foarte mult ca să-şi vadă visurile realizate.A trăit bucuria de a nu i se închide şcoala de electricieni şi
mecanici. Se temea de răuvoitori şi de acuzaţii nedrepte.A fost consultant al Comisiei pentru elaborarea planului de
electrificare al ţării şi nu l-a deranjat faptul că întreaga sa concepţie despre acest subiect era acum pusă pe portativul propagandei comuniste care afişa peste tot lozinca că “socialismul este puterea sovietelor plus electrificarea întregii ţări”. Pe Dimitrie Leonida nu-l interesa propaganda ci îl interesa ca să se facă efectiv electrificarea.
Nu l-a deranjat, de asemenea, nici faptul că, după terminarea în 1960 a lucrărilor de la hidrocentrala de la Bicaz, al cărui prim proiectant a fost, aceasta s-a numit hidrocentrala Vladimir Ilici Lenin! Abia din 1990 hidrocentrala de la Bicaz se numeşte hidrocentrala Dimitrie Leonida.
Cred că era sigur că aşa are să fie. Nu a mai apucat însă zilele acelea.
S-a stins din viaţă la 14 martie 1965, la vârsta de 82 de ani.În ceea ce priveşte electrificarea şi aportul meu în acest
domeniu.Mă mândresc că am făcut parte din generaţia care a înfăptuit
electrificarea României. Au fost un număr de lucrări care, pe întreg teritoriul ţării, s-au concretizat în centrale electrice, termo şi hidrocentrale şi, mai târziu, şi o centrală nucleară, legate între ele printr-un număr de linii de înaltă şi foarte înaltă tensiune.
S-a format un tot unitar, bine conceput şi realizat, care s-a numit Sistemul Energetic Naţional.
Toate aceste lucrări pot constitui, fără exagerare, o operă care se numeşte în două cuvinte “electrificarea ţării”.
În zona în care mi-am început activitatea profesională, la Fălticeni şi apoi la Suceava, am trăit o perioadă de maxim efort colectiv.
La 1 august 1960 s-a pus în funcţiune linia Bicaz-Suceava prin care regiunea Suceava a fost racordată la sistemul energetic naţional.
La Fălticeni, unde îmi începusem cariera profesională chiar la uzina electrică încă din august 1959, racordul de 110 kV şi staţia de transformare 110/15/6 kV s-a pus în funcţiune în februarie 1962.
Am trăit acele clipe când în uzina electrică nu mai funcţiona nici un grup iar în oraş era lumină! Mecanicilor din uzină nu le venea să creadă că se poate aşa ceva.
Primarul oraşului ne-a trimis o scrisoare în care făcea direct răspunzători că am introdus “înalta tensiune în casele oamenilor”! şi că o să vedem noi ce o să păţim dacă o să apară morţi prin electrocutare.
Să fi văzut Artur Gorovei sau Dimitrie Leonida cine ajunsese primar. Îi explicasem de nu ştiu câte ori că aceeaşi tensiune va fi la prizele din casele oamenilor, îl condusesem la staţie încă în timpul lucrărilor ca să vadă despre ce este vorba dar, din păcate, tot n-a înţeles nimic.
Eram foarte fericit că la Fălticeni nu se mai întrerupea lumina nici la filatură, nici la iluminat şi nici la cinematograf, a cărui directoare venea, foc şi pară, la uzină să mă ia să mă războiesc eu cu oamenii care plătiseră biletul la film şi îi cereau banii înapoi pentru că se întrerupsese lumina!
Am fost promovat în toamna lui 1962 la Suceava unde am fost numit, după câteva luni, şeful Şantierului de Construcţii-Montaj, care avea ca obiectiv principal electrificarea satelor.
Aproape 700 de localităţi, sate mai mici sau mai mari, din actualele judeţe Suceava şi Botoşani au fost electrificate în perioada 1963 – 1970 (când s-a electrificat ultimul sat din judeţul Suceava) şi, respectiv, 1972 în judeţul Botoşani.
Am fost fericit că în cartea scrisă de doamna profesor Gafencu şi copiii dumneaei s-a menţionat momentul punerii în funcţiune a reţelei din satul Pocoleni, comuna Rădăşeni.
Citez din carte “Semnalăm un amănunt, reţinut dintr-o informaţie de presă, simbolic în esenţa lui pentru închiderea unui circuit: ing. Ovidiu Mustaţă – tot fălticinean – fost director la IRE a
55
MEMORIAE INGENII
instalat în 1970 lumina la Pocoleni (comuna Rădăşeni), ultimul sat care rămăsese neelectrificat, în timp ce Rădăşenii, prima comună electrificată din zona Fălticeni, fusese înscrisă încă din proiectul Leonida”.
De fapt, Rădăşenii, satul reşedinţă de comună a fost electrificat prin extinderea oraşului Fălticeni încă în 1945, iar abia după 25 de ani lumina electrică a ajuns şi la Pocoleni, un sat care apăruse în acest interval de timp.
Punerea în funcţiune a avut loc în ziua de 29 decembrie 1970. În aceeaşi zi s-a pus în funcţiune şi linia de 110 kV Bicaz – Gura Barnarului prin care s-a închis inelul de înaltă tensiune care alimenta, din sistemul energetic naţional, fosta regiune Suceava, asigurându-se astfel dubla alimentare a tuturor consumatorilor.
Am trăit atunci sentimentul datoriei împlinite.Din iunie 2009, Suceava este racordată la reţeaua de 400 kV
de unde urmează să se alimenteze linia de 400 kV Suceava – Bălţi (Republica Moldova) şi să se închidă bucla de 400 kV cu Ardealul prin linia Suceava – Vatra Dornei – Bistriţa – Cluj.
Realizarea visurilor lui Dimitrie Leonida continuă.La sediul întreprinderii de la Suceava, sala principală poartă
numele lui Dimitrie Leonida.La universitatea “Ştefan cel Mare” din Suceava, fostul Institutul
de Învăţământ Superior, unul dintre amfiteatre poartă numele lui Dimitrie Leonida
Povestea fotografiei (scurtă cronologie a tehnicii fotografice)
Ing. Nicu DUMITRACHE Muzeul Național Tehnic “Prof. Ing. Dimitrie Leonida”
Gândul, cuvântul, pentru a putea fi păstrate
şi transmise au fost inventate scrierea şi mai târziu
tiparul. Mai mult din motive culturale decât din
motive practice, omul primitiv a dorit ca lumea lui să
figureze în fresce, în imagini relevate, uneori, nu fără
talent, pe pereţii grotelor. Amintim picturile rupestre
de la Tassili – Algeria, Altamira – Spania sau Lascaux
– Franţa. Specialiştii în artă rupestră, printre care îi
amintim pe Jean Clottes şi Bernard Gély din Franţa,
afirmă că picturile rupestre descoperite de o misiune
franco – română, în iunie 2010 în peştera Coliboaia
de pe valea Sighiştelului, în Bihor, sunt printre cele
mai vechi din Europa având o vârstă de aprox. 36
000 de ani, datare confirmată ulterior şi pe baza
determinărilor cu Carbon 14. Mai târziu, din aceeaşi
necesitate estetică omul, care între timp l-a aflat pe
Dumnezeu, a pictat lăcaşurile de cult cu scene religio-
ase. Ideea înregistrării şi păstrării imaginilor cotidiene
direct cu lumina emisă de obiectele înconjurătoare,
fară aportul emoţional al nici unui pictor, făra penel,
pensule, sau vopsele, pe un suport sensibil la lumină,
este un ideal foarte vechi, care a putut fi realizat pentru
prima dată de abia în 1826 de Nicephore Niepce.
Pictură rupestră peştera Coliboaia
Frescă a bisericii mânăstirii Voroneţ, ctitorie a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, ridicată în anul 1488
MEMORIAE INGENII
56
A apărut astfel prima fotografie durabilă şi
concomitent o nouă artă sau tehnică şi amintim aici
că poate nu întâmplător în greceşte pentru artă se
foloseşte cuvântul „tehne”.
Ochiul uman este de fapt o cameră obscură.
Lumina din mediu ajunge la ochi, străbate corneea,
pătrunde în mediul întunecos al pupilei iar cristalinul
din spatele pupilei joacă rolul unei lentile, o lentila
deformabilă care are posibilitatea să-şi modifice în
permanenţă distanţa focală, astfel încât imaginea să
aibe o claritate cât mai bună când se proiectează pe
retină. Aceasta din urmă este impresionată de lumină
precum suportul fotosensibil de la un aparat foto şi, la
fel ca la aparatul foto, imaginea este inversată adică “cu
susul în jos”.
Omul de ştiinţă arab Abu Ali al-Hassn Ibn al-
Haitham (965-1039), cunoscut în vest cu numele de
Alhacen în cartea sa “Optica”, a descris proprietăţile
camerei obscure folosind pentru prima dată termenul
“al-bayt al-muthlin”, în traducere cameră obscur.
Figură importantă a Renaşterii italiene, Leonardo
da Vinci, se consacră şi unor studii şi experimente
asupra ochiului şi a razelor de lumină, pune la punct
camere optice ce funcţionau pe principiul camerei
obscure, imaginează sisteme optice comlexe pentru
a simula funcţiile ochiului, realizează diferite aparate
optice cum este şi “perspectograful”.
În prima jumătate a sec. al XIX- lea, Nicephore
Niepce şi Louis Daguerre în Franţa şi William Fox
Talbot în Anglia au realizat primele fotografii utilizând
Ochiul uman
Schiţa lui Alhacen cu modul cum se formează imaginea în camera obscură
Autoportret Leonardo da Vinci 1512 cu semnătura artistului în oglindă
(Galleria Nazionale, Torino)
Schiţă a lui da Vinci prez-entând modul cum ochiul uman preia o imagine reală.
Desen al lui Leonardo da Vinci prezentând aparatul optic imaginat de acesta, „perspectograful”
57
MEMORIAE INGENII
aparate ce au funcţionat pe principiul camerei obscure
În vara anului 1826 Niepce a orientat o cameră
obscură în care a montat o placă pe care a depus bitum
de Iudeea, spre peisajul care se vedea de la fereastra
camerei sale de lucru. După 8 ore de expunere placa
a fost scoasă şi imaginea a devenit vizibilă după ce
Niepce a spălat placa cu petrol rafinat. Rezultatul era
o imagine pozitivă permanentă. Acest procedeu a fost
numit de Niepce „heliografie”.
În 1827 Niepce merge în Anglia şi prezintă la Royal
Society procedeul său „Heliografia”. Înainte să se
reîntoarcă în Franţa, Niepce lasă artefactul său gazdei
sale din Anglia, botanistul Francis Bauer, care a scris
pe hărtia din spatele ramei acestei plăci, numele lui
Niepce şi câteva detalii despre procedeu. În felul acesta
prima fotografie din lume s-a păstrat până în zilele
noastre.
Schiţa camerei obscure a lui Daguerre: O – Obiectiv / A,B - Elemente culisante / N - Placa sensibilă / VV - Placă din sticlă mată, detaşabilă
Joseph Nicephore Niepce (1765-1833)
Prima imagine permanentă cunoscută în istoria fotografiei, realizată de Niepce în 1826 de la fereastra camerei sale din Le Gras, după o expunere de 8 ore, folosind o cameră ob-scură şi o combinaţie chimică sub formă de bitum de Iudeea.
Filă a manuscrisului înaintat de Niepce la Royal Society în 1827, în care prezintă procedeul său „Heliografia”
MEMORIAE INGENII
58
După întoarcerea din Anglia în februarie 1828
Nicephore Niepce a corespondat cu pictorul şi sce-
nograful Louis Jaques Daguerre sugerându-i să lucreze
cu el pentru a dezvolta invenţia sa „heliografia”.
În decembrie 1829 Nicephore Niepce şi Louis
Daguerre au semnat un cotract de colaborare iar
în 1832 aceştia au pus la punct un nou procedeu:
„physautotypie”.
După moartea în 1833 a lui Nicephore Niepce, fiul
acestuia Isidore Niepce, ia locul tatălui său în cadrul
parteneriatului semnat cu Daguerre.
Dar Daguerre, fără ştirea lui Isidore Niepce,
lucrează la un nou procedeu care va fi cunoscut în
1838 sub denumirea de „daguerrotypie”. În data de
19 august 1839 Francois Dominique Arago, secretarul
Academiei de Ştiinte Franceze, prezintă în cadrul
Academiei franceze procedeele heliografiei, fizauto-
tipiei şi dagherotipiei, subliniind că dagherotipia este
singura care are viitor.
Prima informaţie despre folosirea dagherotipului în
România o găsim în „Gazeta de Transilvania” din
1842, care anunţă că a sosit la Braşov Gottfried Bart
„eliograful, adecă zugrăvitorul cu razele soarelui”. În
acelaşi an „Albina românească” cheamă pe toţi cei
care doresc să-şi facă portretul „prin minunata aflare
a faimosului Dagher, să vină la Depozitul productelor
industriei naţionale” din Iaşi. Ziarul bucureştean
„Vestitorul Românesc” din 19 Martie 1843 anunţa că
„Madame Wilhelmina Priz arată înaintea nobilimii şi
cinstit publicului că a sosit în capitală şi se recoman-
dează precum că face portreturi tacherotip cu un preţ
cuvincios”.
William Henry Fox Talbot în 1841 a patentat
„calotype”-ul, primul procedeu foto negativ-pozitiv
care utiliza un negativ realizat cu ajutorul camerei
obscure, suportul fiind hârtie tratată cu ceară pentru
a deveni transparentă, pe care era depusă clorură de
Notaţiile lui Francis Bauer pe spatele plăcii lui Niepce 1827
Louis Jaques Daguerre (1787-1851)
Semnarea contractului de colaborare între Nicephore Niepce şi Louis Daguerre în anul 1829
Prezentarea la Academia de Ştiinţe Franceze a dagherotipiei în 1839
59
MEMORIAE INGENII
argint. Suportul era apoi developat cu soluţie de acid
galic şi azotat de argint. Cel de-al doilea suport tot din
hârtie acoperită
cu clorură de
argint era pus
peste negativ,
obţinându-se
pozitivul,
produsul final.
Primul
fotograf de artă
din România a
fost Carol Popp
de Szathmary,
care în 1853 a re-
alizat primele
reportaje
fotografice de
front în război-
ul Crimeii.
În istoria
jurnalismului
Szathmari este
considerat
primul reporter de război. La invitaţia prinţului Gh.
Bibescu Carol Popp de Szathmary vine de la Cluj la
Bucureşti unde face primele fotografii document ale
capitalei valahe.
Abel Niepce de Saint-Victor s-a gândit să înlocuias-
că hârtia tratată cu ceară a lui Talbot cu o placă de
sticlă, iar pentru a face ca bromura de argint să adere
la sticlă a amestecat-o cu albuş de ou.
În 1851 Scott Archer a înlocuit albumina cu
colodiul, singurul impediment fiind că acest tip de
clişeu trebuia developat imediat, cu colodiul încă
umed. Au trebuit să treacă încă 20 de ani pentru
ca, de-abia în 1871,
Richard Maddox să
rezolve această prob-
lemă utilizând în locul
colodiului o gelatină
cu bază de azotat
de argint, procedeu
perfecţiont apoi de
Charles Bennet. În
felul acesta a apărut
clişeul pe sticlă în for-
ma utilizată în tehnica
fotografică până la
apariţia filmului.
Încă din 1870 englezul Leon Warnerke a venit cu
ideea înlocuirii plăcii fotografice din sticlă cu un rol-
film. De-abia în 1884 specialiştii de la firma americană
„Kodak”, proprietatea omului de afaceri George
William Fox Talbot(1800-1877)
Fotografie semnată William Fox Talbot 1853
Carol Pop de Szathmary (1812 – 1887) fotografie autopor-tret avers-revers
Fotografie făcută de Szathmari cu ocazia războiului Crimeii
Richard Maddox
MEMORIAE INGENII
60
Eastman,
au creat un
dispozitiv cu
rol-film din
hârtie montat
în partea din
spate a aparatu-
lui foto, sistem
perfecţionat în
1887 şi paten-
tat, suportul
filmului fiind
acum celuloidul, nu hârtia.
La început acest sistem nu a avut succes comercial
dar în 1888 George Eastman a lansat pe piaţă o cameră
foto foarte simplă, pentru amatori, „Kodak No. 1”,
încărcată cu un rol-film lat de 70 mm pentru 100 de
expuneri.
Lansarea acestui aparat de fotografiat a fost
însoţită de o campanie publicitară care avea sloganul
„Tu apeşi pe buton, noi facem restul”, sistemul reprez-
entând o cotitură în tehnica fotografică, aceasta fiind
acum la îndemâna oricui.
În 1892 Thomas Alva Edison reduce dimensiunea
filmului la 35 mm şi îl foloseşte la „cinematoscopul”
său, aparat
care reda
imagini
cinematice,
mişcătore,
sistem perfecţionat în 1896 de fraţii Lumiere.
Filmul de 35mm a devenit ulterior standard, fiind
folosit în tehnica fotografică pâna la apariţia aparatului
foto digital.
În 1869 Louis Ducos du Hauron a realizat prima
fotografie color aplicând principiul lui Maxwell
potrivit căruia lumina policromă se descompune în
trei culori primare. El a făcut trei fotografii ale acelu-
iaşi subiect folosind trei filtre de culoare diferite. Prin
suprapunerea celor trei imagini monocrome a obţinut
o imagine policromă, în culorile reale.
În 1891 fizicianul Gabriel Lippmann a obţinut
fotografii color pe o singură placă fotografică printr-un
Fotograf ambulant pe la 1865
Aparate foto din jurul anilor 1870-1880
Fotograful era considerat la sfârşitul sec. al XIX-lea un adevărat magician, oamenii fiind foarte curioşi atunci când vedeau unul.
Autopor-tret George Eastman 1884 având no-taţiile aces-tuia: „făcută pe hârtie cu substat solubil developată după transfer”.
61
MEMORIAE INGENII
procedeu destul de complicat şi greoi, prefigurând
chiar holografia.
Prima reţetă de obţinere a unei fotografii color
care să fie la îndemâna unui fotograf amator a fost
Afişul campaniei publicitare de promovare a aparatului foto „Kodak No. 1” cu sloganul „Tu apeşi pe buton, noi facem restul”
Aparatul foto „Kodak No.1” 1888
pusă la punct în 1906 de fraţii Lumiere şi se numea
„autocromie”.
Acelaşi principiu a fost utilizat şi de firma Agfa
pentru a realiza în 1936 filmul color Agfacolor, iar
aproximativ în aceeaşi perioadă firma Kodak a prezen-
tat procedeul „kodakchrome”.
Odată cu creşterea interesului publicului pentru
televiziune a apărut necesitatea ca fotojurnaliştii să
poată să transmită în timp util fotografii în format
electronic. Drept urmare aparatul foto digital a
apărut în anul 1990 când compania Kodak a prezentat
aparatul DCS 100. Preţul destul de ridicat a făcut ca
acest tip de facilitate să aibă la început exclusiv utiliza-
re profesională în fotojurnalism. În prezent, datorită
uşurinţei realizării, manipulării și stocării, fotografia
digitală are o răspândire chiar mai mare decât a avut –
o fotografia clasică cu film negativ şi suport de hârtie.
Imaginaţia şi ingeniozitatea umană au făcut ca
tehnica fotografică şi instrumentarul să evolueze până
la cote inimaginabile, acum putându - se realiza chiar
din spaţiu fotografii de mare rezoluţie ale unor obiecte
de mici dimensiuni aflate pe Pământ, de către un
satelit plasat pe o orbită circumterestră.
Fotografie efectuată din satelit a oraşului Bucureşti, cu o cameră foto de înaltă rezoluţieGabriel Lippmann(1845 – 1921)
MEMORIAE INGENII
62
Generatorul de abur Vuia-Yvonneau
Dan ANTONIU
Denumirile „Generator de abur”, „Cazan de abur”, „Cazan” sau „Căldare” denumire provenită din marină, sunt corecte și fac referire la același tip de agregat întrebuințat pentru producerea de abur sau apă caldă cu ajutorul unei surse de căldură. În proiectele sale Traian Vuia utilizează două din aceste denumiri: „Generator de abur” sau „Cazan”.
Perioada cuprinsă între sfârșitul secolului al XVIII-lea și finalul deceniului doi al secolului XX, a cunoscut o mare
diversitate în domeniul sistemelor de propulsie pentru mi-jloacele de transport terestre. Existau propulsoare acționate cu abur, cu aer la temperatura mediului ambiant sau cald (gaze lichefiate încălzite) și cu ardere internă. Fiecare dintre sistemele enumerate prezenta avantaje, dar și dezavantaje, iar competiția între inventatori pentru perfecționarea și impu-nerea modelului propriu era continuă.
Traian Vuia abordează în mod serios acest subiect, dorea un propulsor pentru aparatul său de zbor. Motoarele cu explozie erau foarte grele și dezvoltau puteri mici, motoarele cu aer cald aveau dezavantajul autonomiei reduse, iar cele cu abur veneau doar cu dezavantajul unei puterii limitate de parametrii modești ai aburului livrat de generatoarele existente.
Pentru experiențele cu aparatul său de zbor „Vuia 1”, recurge la un compromis, folosind un motor cu abur SERPOLLET, modificat de el, pe care-l alimentează cu gaz
lichefiat, bioxid de carbon supraîncălzit într-un dispozitiv invenție proprie, pentru a dispune de o putere mai mare.
Încălzitorul „Vuia” este compus dintr-un cilindru în inte-riorul căruia se produce arderea combustibilului, exteriorul
acestui cilindru este îmbrăcat cu un alt cilindru, între cei doi cilindri, îmbinați etanși la extremități, exista un spațiu elicoidal prin care circula gazul lichefiat. Ansamblul celor doi cilindri este montat într-o carcasă tot cilindrică, în acest mod sunt realizate camere concentrice care crează posibilitatea ca gazele rezultate din arderea combustibilului să cirule de la interior la exterior. Surplusul de energie calorică era obţinut de la un Primus al cărui arzător era montat în camera de ardere. În camera exterioară este amplasată o serpentină ce prelua o parte din cantitatea de căldură a gazelor arse, avea să fie economizorul de mai târziu, introdus în construcția generatoarelor de abur.
Începând cu anul 1926, Vuia se asociază cu francezul Emmanuel Yvonneau, care participă efectiv la proiectare și preia o parte din efortul financiar necesar realizării și con-strucției generatoarelor de abur „Vuia”.
Primul proiect de generator de abur este finalizat în anul 1927, realizat pe același principiu de funcționare cu dispozi-tivul de încălzire realizat de Vuia în 1904 pe care l-am descris.
Foto 1 - Desenul dispozitivului pentru supraincălzirea bioxidului de carbon.
Instalatia de incalzire montata pe aparatul Vuia 1, se disting: Butelia de CO2, incălzitorul si rezervorul de benzina pentru incalzitor. Dispozitivul a fost asigu-rat prin brevetul de invenție FR349.493 depus pe 14 noiembrie 1904.
63
MEMORIAE INGENII
Noul proiect este prevăzut cu un tub central cu funcția de focar, construit dintr-un material rezistent la temperaturi înalte (refractar), în procesul de ardere al combustibilului acesta se încălzește până la o temperatură de 1800ºC, într-un astfel de mediu rezultă o ardere catalitică, aprope completă. Gazele arse circulă spre exterior prin camere inelare, con-centrice șicanate. Pereții cu șicane a acestor camere inelare
sunt dublii, prin interior circulă apă în contra curent cu gazele arse. În acest fel apa preia energia termică din gazele arse transformându-se în abur mai mult sau mai puțin su-praîncălzit, în funcție de suprafața de schimb de căldură.
Proiectul a fost protejat prin brevetul de invenție FR661.254 depus pe 21 ianuarie 1928; similar CH134.309 depus la 2 ianuarie 1929.
Încercările efectuate cu acest model de generator au demonstrat randamentul ridicat al sistemului cu ardere internă, pierderile de căldură din acest sistem fiind neglija-bile. Totuși, camerele de apă limitatau presiunea de lucru, la presiuni ridicate acestea se deformau.
În acestă situație Vuia renunță la camerele cu apă, con-strucția acestora fiind un proces complex, și le înlocuiește cu serpentine din țeavă trasă, rezistentă la presiuni ridicate, păstrând camerele șicanate de gaze arse amplasate concentric în care introduce serpentinele.
Conceptul Generatoarelor de abur „VUIA-YVONNEAU” este unul nou, denumirea consacrată fiind aceea de ‚’Cazan de abur cu străbatere forțată”, nu are tambur separator cu rezervă de apă, piesa cea mai importată la acest tip de cazane sensibilă la presiuni înalte. Cazanele Vuia nu pot exploda în cazul în care rămân fără apă, la pornire pot furniza abur în maxim 2-3 minute de la aprinderea combustibilului. Erau ca-pabile de a livra abur la parametrii înalți, presiune de 100 bari și temperatura de 480ºC, parametrii ce nu puteau fi atinși de celelalte tipuri de cazane aflate în fabricație.
Noul proiect de generator cu serpentine este construit și pus în funcțiune. Încercările efectuate consacră calitățile noului model, respectiv posibilitatea de a produce rapid abur la presiuni și temperaturi foarte înalte.
Protejează proiectul prin brevetul de invenție FR740.226 depus 19 octombrie 1931; similar GR3,880 depus la 18 oc-tombrie 1932; și CA346,926 depus la 18 decembrie 1934.
Prezentăm alăturat desenul unui generator de abur „VUIA-YVONNEAU” cu elementele care-l compun, acestea în funcție de parametrii impuși de consumator, numărul de serpentine, respectiv de camere inelare, sunt diferite constructiv.
Cazanele „VUIA-YVONNEAU” au fost comercializate pentru diverse scopuri: producerea energiei electrice, acțion-area unor mașini cu abur ce furnizau forța motrice necesară atelierelor de prelucrare a metalelor sau lemnului.
Nu au întârziat cererile pentru cazane necesare inclzirilor de locuințe, fabrici, birouri. S-au livrat cazane cu serpentine de apă calculate în funcție de nevoile clientului. În curând a apărut însă un inconvenient: înfundarea țevilor cu sărurile conţinute de apa de alimentare, clienții nu foloseau apă tra-tată pentru umplerea instalațiilor sau completarea pierderil-or. Pentru a rezolva acest inconveninent, Vuia proiecteză un cazan, identic cu precedentele, însă cu țevi verticale în care schimbarea sensului de circulație a apei se face în camere prevăzute în capace duble. În cazul înfundării țevilor, prin demontarea capacelor exterioare se crea posibilitatea curăți-rii acestora.
Pentru cazanele de abur sau apă caldă cu parametri redusi, Vuia a proiectat și construit un tip de cazan la care serpentinele sunt dispuse vertical nu elicoidal, soluție ce sim-plifica prin excludere acele țevi exterioare ce făceau legătura între serpentinele din camerele de gaze cu șicane.
Pentru mărirea randamentului cazanelor de abur, Vuia adaugă în exteriorul acestuia încă o cameră de gaze arse sau două, după necesități. În acestea introduce serpentine pentru recuperea căldurii reziduale din gazele arse evacuate la coș. Această componentă adăugată a primit numele de „Economizor”.
Pentru cazanele ce nu au fost prevăzute cu acest element, construiește economizoare independente ce pot fi atașate la canalul de evacuare al gazelor arse ale acestora și racordate în circuitul de alimentare cu apă a cazanelor. Dimensiunile geo-metrice diferă în funcție de parametrii fiecărui tip de cazan.
Aburul evacut în atmosferă din motoarele mijloacelor de transport conține o cantitate imortantă de căldură ce se pierde. Pentru mărirea randamentului unor astfel de instalații la care nu se puteau monta condensatoare, Vuia a proiectat recuperatoare de căldură cu serpentine străbătute de apa de alimentare care recuperează această căldură reziduală.
Pentru stabilirea randamentului cazanului Vuia s-au
Foto 4 - Schema de principiu a unui generator (cazan) de abur Vuia-Yvonneau.
MEMORIAE INGENII
64
efectuat măsurători și analize ale gazelor arse la diferite valori de încărcare a acestora. Rezultatele au dovedit că arderea era totuși incompletă, evacuându-se la coș hidrogen nears. Dacă în focarele cazanelor clasice, în procesul de ardere este ars întâi hidrogenul, apoi o mică parte din carbon, în focarele cazanelor „Vuia”, datorită temperaturii foarte înalte - 1800ºC - este ars întâi carbonul, iar hidrogenul într-o cantitate foarte mică din lipsă de oxigen. O parte din cantitatea de hidrogen poate fi arsă prin mărirea excesului de aer, dar asta înseamnă scăderea considerabilă a randamentului prin reducerea temperaturii în focar. Prin calcule și încercări, Vuia stabilește soluția pentru arderea totală a hidrogenului prin înjectarea unor cantități specifice de aer adițional în circuitul de gaze arse, în camerele unde măsurătorile indică arderea completă a carbonului. Arderea hidrogenului aduce cu sine o creștere considerabilă a randamentului cazanului. Nici un cazan fabricat până în prezent nu are o ardere completă.
Cazanele cu străbatere forțată inventate de Traian Vuia au fost ignorate o mare perioadă de timp după apariția lor, dar începând cu deceniul 70 al secolului trecut, sistemul a fost reconsiderat pentru deosebitele sale avantaje. S-au proiectat și realizat cazane de abur pe acest principiu, însă parametrii impuși nu au permis proiectanților să adopte modul de am-lasare ale elementelor realizat de Vuia.
Firmele BENSO, RAMZIN și SULZER, s-au implicat în proiectarea și construcția cazanelor cu străbatere forțată pen-tru nevoi energetice. România a achiziționat licența BENSON pentru cazane de 1035 t/h, construcția a fost încredințată firmei VULCAN București. Aceste cazane VULCAN de 1035 t/h au echipat termocentralele Rovinari și Anina.
Instalații industriale echipate cu cazane „Vuia”Cazanele „Vuia”, prezentând avantajul unui timp de
pornire de 2-3 min, o mare elasticitate în funcționare, posibilitatea de automatizare cu sisteme foarte simple, au cunoscut o gamă mare de întrebuințări. Încălzirea clădirilor, producerea de abur pentru forța motrice necesară atelierelor sau fabricilor, pentru producerea de energie electrică, în instalațiile de foraj petrolier sau gaze naturale, autoturisme cu gabarit mare, locomotive, etc.
La sediul firmei miniere MICA, în anul 1934 a montat o baterie de 4 cazane, 2 rezervă ce alimentau două turbine cu abur care produceau energia electrica necesară exploatării în subteran.
Foto 5 - Schema unei instalaţii de forţă cu cazan Vuia-Yvon-neau. Această soluție a fost protejată prin brevetul FR918,590 depus pe 23 august 1945.
65
MEMORIAE INGENII
Drumurile mele toate... - Ştefania Mărăcineanu --
Ing. Dănuţ ŞERBAN
„Răsplata pentru cercetătorul devotat ştiinţei nu vine din afară, ci sunt fiorii de fericire pe care îi are la descoperirea adevărului. Aceşti fiori i-am simţit când, într-un colţişor întunecat din laborator, am văzut prima oară scânteierile date de plumb şi când mi-a stră-fulgerat prin minte că ar putea fi radioactivitate artificială. Aceiaşi bucurie divină m-a cuprins când am văzut cerul întunecându-se ca prin farmec şi ploaia căzând prin simpla acţiune a unei substanţe radioactive.”
Ştefania Mărăcineanu – Radioactivitatea, 21 mai 1936
Au fost spuse multe vorbe despre fiziciana româncă Ştefania Mărăcineanu, cea care a iniţiat în România pregătirea universitară sistematică în domeniul radioactivităţii. Unii o susţin, alţii o contestă, dar cei mai mulţi nu o cunosc. În preambulul unei cercetări mai ample a vieţii şi lucrărilor ştiinţifice ale acestei cercetătoare, realiza-tă la propunerea domnului Aurel Tudorache, muzeo-graf la Muzeul Naţional Tehnic, vom încerca să punctăm din locurile prin care a trecut.
17 iunie 1882,Bucureşti, strada Câmpului nr.19În seara zilei de 17 iunie 1882, în jurul orei 19.00, în suburbia
Sf. Ioan Moşi se naşte Ştefania Mărăcineanu, fiica naturală a Sevastiei, „manageră”. Naşterea va fi înregistrată a doua zi la Primăria Sectorului 1 – Galben.
A cui să fi fost casa? Acolo locuia Sevastia, sau acolo era angajată? Oare tatăl să fi locuit la aceeaşi adresă? Sunt întrebări la care încă nu se poate răspunde.
1892, Bucureşti, Şoseaua Pandurilor nr.30Azilul „Elena Doamna”La vârsta de 10 ani o găsim pe Ştefania înscrisă în Foaia
matricolă a clasei a IV-a primară a Azilului „Elena Doamnă” ca orfană. Înainte de această dată nu avem informaţii. Am putea doar presupune că aceasta este vârsta la care a rămas orfană, motiv pentru care o găsim înscrisă la azil.
1901, Bucureşti, Şcoala LucaciÎn foaia matricolă a clasei a VIII-a de la Şcoala Centrală de fete
o găsim menţionată pe Ştefania ca fiind în al IV-lea an de studiu, înscrisă începând cu anul şcolar 1899-1900. La rubrica „domiciliul tutorilor” este menţionată „Şcoala Lucaci”. Ce legătură avea Şcoala Centrală de fete cu şcoala care se pare că ar fi existat pe str. Lucaci? Este posibil ca pe Strada Lucaci să fi fost o şcoală cu internat, unde să fi locuit orfana Ştefania, elevă a Şcolii Centrale?
15 septembrie 1911,
Ştefania Mărăcineanu / Biblioteca Naţională a României / Colecţii spe-ciale – Arhiva istorică
Bucureşti, str. Maria Roseti nr.10(la d-na Ecaterina Florescu)După ce a terminat facultatea, Ştefania este anunţată de către
Direcţiunea Învăţământului Superior şi Secundar din cadrul Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor că a fost numită profesoară suplinitoare de fizico-chimice în Bucureşti, urmând să predea la Şcoala secundară de fete gr. II Internat, Şcoala secundară gr. I nr.2 şi Şcoala secundară gr. II nr.1.
6 aprilie, 16 octombrie 1912,Bucureşti, str. Maria Roseti nr.10După nici 1 an Ministerul o anunţă pe Ştefania că este mutată
de la Şcoala secundară de fete gr. II Internat, la Şcoala secundară de fete din Ploieşti ca suplinitoare a catedrei de matematici. Ulterior este iar transferată în Bucureşti.
15 septembrie 1914, Bucureşti, str. Dionisie (Lupu) nr.62Ştefania este anunţată de Minister că, în anul şcolar 1914-
1915, va preda la catedra de fizico-chimice a Şcolii secundare de fete Internat din Bucureşti, pe durata cât titulara, Chrisanta Râmniceanu, se află în concediu.
7 octombrie 1923, Paris, 11 Rue CassetteŞtefania primeşte o carte poştală de la Nicolae Iorga, aflat la
Biskra (Algeria), acesta urându-i „La bună vedere”. De unde o cunoştea Iorga pe Ştefania, când încă ea nu-şi căpătase un renume? Să aibă legătură cu „Şcoala Română din Paris” creată de Iorga în 1920, an în care se pare că şi ea îşi începea studiile doctorale la Paris? Oare să se fi cunoscut la Câmpulung Muscel, unde mergeau amândoi destul de des?
25 decembrie 1929, Paris, 47 Rue de VaugirardDe aici trimite Ştefania o scrisoare în ţară confidentei sale,
Alexandrina Fălcoianu, în care scrie: „D-ta şi Regele să trăiţi şi Compania, că altfel greu ar fi fost”. „D-na Curie m-a primit foarte bine. ... Am făcut împreună programul de ce voi avea de lucru anul acesta la teorie. Enorm de mult şi greu, dar s-a oferit să-mi dea toate explicaţiile necesare”.
9 februarie 1930(?), Paris, 9 Rue Ernest CressonÎntr-o altă scrisoare, trimisă aceleiaşi Alexandrina Fălcoianu,
scrie: „Voi lupta, dragă Doamnă, şi pentru mine şi pentru dreptate şi pentru onoarea ţării şi a femeilor”.
10 iunie 1930, Bucureşti, Bd. Col. M.Ghica 57O dată cu venirea în România, Ştefania va depune un brevet
de invenţie cu titlul „Mijloc de a provoca ploaia”. Adresa autorului,
MEMORIAE INGENII
66
înscrisă pe brevet, este cea de mai sus. De fapt aceasta este adresa unde se afla Sanatoriul Surorilor de Caritate „Regina Elisabeta”, actualul sediu al Institutului „Ana Aslan”. În perioada aceea diriginta Sana-toriului nu era alta decât Alexandrina Fălcoianu, prietena ei de suflet.
28 aprilie 1937, Câmpulung Muscel, Str. Col. Grigore Alexandrescu 63Aflată la Câmpulung Muscel, Ştefania îi trimite lui Lucian
Predescu câteva informaţii referitoare la viaţa şi activitatea sa ştiinţifică, pentru a fi introduse în lucrarea acestuia intitulată „Enciclopedia României – Material românesc. Oameni şi înfăptuiri”, publicată în 1940. Era o lucrare născută din profunde sentimente de patriotism românesc. După 1944, atât cartea cât şi autorul vor suferi din cauza cenzurii.
4 august 1939, Câmpulung Muscel, Calea Romaneştilor, Vila HristescuNumirea noului director al Laboratorului de Gravitate,
Căldură şi Electricitate, în persoana prof. C. Stătescu, în locul fostului ei coleg de facultate Cristian Musceleanu, sau poate apropierea războiului au condus la oarecare modificări în viaţa cadrelor didactice. Printre altele, de aici trimite Ştefania o scrisoare în care îşi arată nemulţumirea că nu poate beneficia de răgazul ce i-l conferă vacanţa şcolară pentru a-şi reface forţele cu ajutorul unui tratament cu ape minerale, fiind chemată la facultate după doar 1 lună de concediu.
1 august 1940, Câmpulung Muscel, Str. Col. (Grigore) Alexandrescu 21 Ca urmare a războiului, în 1940 instituţiile publice cereau
din partea angajaţilor să-şi declare cetăţenia, etnia şi orientarea religioasă. Era vremea în care se extindea prigoana împotriva „duşmanilor poporului”. Erau puse să facă declaraţii şi să depună jurământ şi cadrele didactice ale Universităţii, ceea ce face şi Ştefania care se afla, ca şi cu alte ocazii, la Câmpulung Muscel în vacanţă.
28 aug - 11 oct, 1941, Câmpulung Muscel,Str. Col. (Grigore) Alexandrescu 29Pe durata lunilor iulie-septembrie, Ştefania va desfăşura
activitate obştească la Spitalul de Zonă Interioară din Câmpulung Muscel. Ea va solicita să-i fie prelungită şederea până la deschi-derea cursurilor facultăţii, pentru a ajuta la curmarea suferinţei răniţilor de război ce-i are în tratament. Tot cu această ocazie va trimite un memoriu de activitate şi va solicita să i se acorde gradul de conferenţiar, arătând cât de potrivnică i-a fost soarta pe plan profesional. Dintr-o telegramă din 11 octombrie 1941 rezultă că ea era încă la Câmpulung lămurind aspecte referitoare la publicarea unor articole.
15 august 1944, Bucureşti, Cimitirul Bellu - fig.124-150Ultimul popas este în locul unde se odihneşte Ştefania
Mărăcineanu, alături de multe personalităţi ale ţării - Cimitirul Bellu din Bucureşti.
Informaţia este oferită de Gheorghe Bezviconi în cartea sa „Necropola Capitalei”, publicată de Institutul de istorie „Nicolae Iorga”. Membru corespondent al Academiei Române, ulterior persecutat politic, a ajuns portar la Cimitirul Bellu, ceea ce ne face să punem bază pe informaţia oferită de acesta.
Scrisoare memoriu a Ştefaniei Mărăcineanu pentru gradul de conferenţiar / Arhivele Naţionale ale României - Municipiul Bucureşti
67
MEMORIAE INGENII
Un fel de încheiereAceastă prezentare se doreşte doar un început al unui studiu
biografic privind viaţa şi realizările Ştefaniei Mărăcineanu, cercetătoarea care a fost cu un pas înaintea lui Horia Hulubei, chiar şi atunci când a murit. Ea a fost prima cercetă-toare ce a militat pentru studiul sistematic al fenomenului radioactivi-tăţii, în cdrul Universităţii Bucureşti, şi a creat baza materială a unui laborator de acest gen, nu numai înaintea lui George Manu, alt cadru didactic ce a avut preocupări în domeniul fizicii atomice, dar chiar şi înainte ca Horia Hulubei, întemeietorul viitorului Institut de Fizică Atomică, să se transfere la Bucureşti.
Doresc să mulţumesc Direcţiei Municipiului Bucureşti a Arhivelor Naţionale ale României pentru efortul zilnic de a-mi pune la dispoziţie materialele solicitate. De asemenea, au fost utilizate documente aflate în arhivele Academiei Române, Oficiului de Standarde, Invenţii şi Mărci şi Bibliotecii Naţionale.
„Laboratorul acesta este viaţa mea, de care nu m’aş putea despărţi de cât când n’aş mai fi. Când se înfiinţase o secţie şi eram să fiu numită şefa ei ştiţi că secţiile au fost desfiinţate. A fost o persecuţie şi o opoziţie care m’a urmărit pas cu pas, de când am rupt cu Institutul de Radium pe chestia dreptului meu. Ştiu că am un grup contrariu în Universitate tot din cauza aceloraşi motive, dar pun multă nădejde în spiritul Dv. de dreptate. Gradul de conferenţiar mi-ar da o satisfacţie şi o conferinţă de Radioactivitate.”
Ştefania Mărăcineanu, 9 sept 1941
CNV – cât corespundem necesităților viitorului?
prof . Marin Lucian Mihai Centrul de Creativitate Benefică
Suntem pelerini tereștri și orice pelerin este chemat să se deschidă către pedagogia lui Dumnezeu smerit şi benefic din punct de vedere creativ. Duhovniceşte, pelerinajul are a ne spune multe. În primul rând că avem o destinaţie a călătoriei vieţii noastre, țintă care este Dumnezeu Însuşi.
Prin urmare, orice pelerin care doreşte să înveţe din pelerinaj ceva pentru devenirea sa lăuntrică este chemat ca mai întâi de toate să se deschidă cu iubire, smerit şi creativ, către pedagogia lui Dumnezeu.
Creativitatea benefică este un mod de ascultare a lui Dumnezeu, nu o tatonare cărturărească.
Beneficul ? Tot ce este favorabil Vieții!Așa au știut strămoșii noștri; așa au devenit un etalon
benefic încă din antichitate pentru toată antichitatea – pentru că au știut să aibă grijă și să poarte de grijă, sau, după caz, să vindece mai întâi sufletul, apoi mintea ca să se vindece și trupul.
Este ordinea firească. Una. Și se realizează cu iubire!Strămoșii noștri trăiau în Dacia Felix – singura țară,
singurul neam din antichitate care au fost general (re)cunoscute ca demne de a purta această titulatură ! În zilele noastre, însă, Fericirea – stare benefică supremă, la care nu e deloc ușor nici măcar să aspiri, darămite să ajungi – a început să fie raportată la PIB (vezi cazul Bhutan), iar noi, românii, am ajuns să avem și un institut pentru fericire ?! Este, însă, vorba despre o pretinsă fericire, care, conform practicienilor diferitelor metode de programare neurolingvistică (brainwashing), poate fi dobândită rapid, prin rebobinarea creierului…
Zilele noastre marchează, iată, din ce în ce mai multe răsturnări ale ordinii și legilor firești, benefice – cele lăsate de Dumnezeu. Răsfoiam deunăzi o carte numită Maladii și sindroame cu nume proprii; căutam iubirea …
Brevetul de invenţie / Biblioteca OSIM
MEMORIAE INGENII
68
Din fericire nu am găsit-o acolo, deși, nu cu mult timp în urmă, o organizație mondială de renume a calificat iubirea drept boală/afecțiune ?! Pe de altă parte, oameni de știință, psihologi, medici, declară creativitatea o afecțiune ce trebuie tratată.
Așa să fie ? Credem că da, întrucât nu specifică despre ce creativitate este vorba. Creativitatea este în suferință deoarece este din ce în ce mai puțin benefică; în acest caz suntem de acord cu ”diagnosticul” propus!
Sănătatea poate fi definită ca rezultatul solidarității funcțiilor, organelor, al mediului fizic, chimic, biologic, social, etc. Mai exact ea devine rezultatul organizării, corecției, integrării, etc – de preferat benefice. Sănătatea este tocmai succesul, din păcate temporar, pe care mecanismele de reglare individuale le înregistrează asupra principiului al doilea al termodinamicii, care postulează creșterea dezordinii și dezorganizării. Adică acțiuni profund malefice, împotriva Vieții.
Suntem ceea ce consumăm cu liber arbitru: începând de la nivelul sufletesc, continuând cu planul rațional și terminând cu nivelul fizic. Pe măsură ce acumulăm informații și energii, multe dintre ele pot deveni și chiar devin redundante, deoarece se leagă coerent între ele. Conținutul redundanței respective poate fi benefic ori malefic, în funcție de ce reușim să merităm și apoi să alegem.
Unde duc toate acestea ? Analizând dintr-o privire cum trăim și mediul în care ne derulăm viețile, împre-ună cu redundanțele pe care ajungem să le acceptăm, malefice în majoritatea cazurilor, ajungem nu numai să încetăm să căutăm, ci chiar să nu mai recunoaștem sensurile și valorile benefice ale vieții .
Prelucrarea informațiilor este, în zilele noastre, polarizată spre aspectele negative (crime, ucideri, violuri, accidente, false vedete, etc) iar lumea devine o redundanță negativă, malefică; și cum acest lucru nu presupune decât schimbare foarte mică sau inexistentă, abandonăm aproape orice decizie.
Informația este cea care, prin influența asupra sintezei de neuromediatori, are influență asupra secreției unor factori de eliberare, care influențează secreția unor hormoni hipofizari, care influențează, la rândul lor, secreția unor hormoni periferici, care acționează asupra unor țesuturi, ș.a.m.d. Așa ajungem să alegem și să și trăim rapid consecințele alegerilor noastre.
Unde duc toate acestea ? Simplu: la rolul absolut vital pe care-l are credința individuală în Dumnezeu; credința ca sistem referențial benefic de bază, cu care putem să evaluăm informațiile în funcție de adevărurile fundamentale ale existenței și devenirii noastre. Igiena informațională benefică este singura în măsură să ducă la creșterea creativității benefice. Să ne amintim și să luăm, bunăoară, aminte, în acest context, la cele trei reguli de comportare prefigurate de Pascal în spirit creștin:
a. a vorbi conform adevărului (vezi mass media noastră și cât aplică acest principiu)
b. a grăi cu judecată și cu măsură (vezi modul schimonosit în care aplică asta mass media, politicul, cultura, educația, etc)
c. ”atunci când ești obligat să faci uz de câteva ironii, spiritul pietății te îndeamnă să le folosești împotriva erorilor și nu împotriva lucrurilor sfinte, pe când spiritul de bufonerie, de nelegiuire și de erezie își râde de tot ce este sacru”
Oare eforturile spirituale benefice și capacitatea de jertfă a atâtor mii și mii de sfinți, martiri, mucenici și eroi de pe întreg mapamondul, de mii și mii de ani încoace, nu ne pun pe gânduri atunci când vine vorba despre parcurgerea de către fiecare din noi a scării virtuților ?
Hai să ne întoarcem puțin în timp și să derulăm rapid câteva repere ale creativității benefice ale acestui neam al nostru:
- eroiii, mucenicii, martirii și sfinții NECUNOSCUȚI încă, împreună cu cei cunoscuți, extrem de puțini în raport cu primii
- tăblițele de la Tărtăria- Apostolii neamului, inclusiv Sf Apostol Andrei- limba noastră, moment în care este nevoie a ne
reaminti că, pentru a fi comună tuturor, credința trebuie să se diversifice la infinit. Credinţa este o realitate în esenţă personală. O demonstrează şi faptul că, în fiecare moment al timpului, credinţa uneşte o multitudine de oameni pe care spaţiul şi timpul îi separă. Deoarece este vorba despre frăţie întru Hristos, raportul fiecărui credincios cu toţi ceilalţi credincioşi este unul de simultaneitate. La clădirea unui astfel de raport au contribuit, pe parcursul istoriei, şi sfinţii, mucenicii, între care, la începutul sec. al IV-lea, în cetatea Singidunum (Belgradul de azi), s-au aflat şi preotul Montanus, împreună cu soția sa Maxima, o adevărată pereche de tip hristic. Văzând că nu sunt şanse ca cei doi soţi să renunţe la credinţa creştină, au fost aruncaţi în râul Sava, având legată, fiecare, câte o piatră de gât. Documentele spun că, înainte de a fi aruncat în albia râului, Montanus, asemenea arhidiaconului Ştefan (Fapte 7: 55-56), a avut o viziune:
„Cu ochii minţii văd, Doamne, cum în această latură de pământ (văile Dunării) se ridică un popor nou, care cheamă numele Tău cel sfânt prin biserici, în limba română”.
Iată misiunea limbii române: susținerea unuia din cele mai alese tipuri de creativitate benefică de pe Terra – lucru ignorat până în prezent (voit sau nu) de majoritatea clerului şi a cercetătorilor: filologi, istorici, etc…
E de remarcat, oricum, modul benefic în care s-a orânduit limba română pentru a crea condițiile de realizare ale unicității pe care i s-a dat s-o reprezinte – lucru care nu prea reiese din cercetările multidisciplinare realizate și publicate până acum…
dr. Mihai Vinereanu, autorul unui dicționar
69
MEMORIAE INGENII
etimologic al limbii române, dicționar din care aflăm despre modul în care este benefic să privim și să con-servăm moștenirea dacică prezentă în limbă:
- jocurile populare românești – din unica lucrare științifică pe acest subiect ( Dicționarul jocurilor popu-lare românești, editura Litera, 1979), reiese că avem un număr de peste 5300 de numiri de jocuri, surclasând de departe orice alt neam terestru.
- portul tradițional românesc- oina- conducătorii - domnitori, voievozi, etc – cu
pregătire spirituală benefică deosebită, temeinică, așa cum se făcea în trecut; prin ei a dăinuit neamul nostru, ei sunt cei reprezentați, bunăoară, de: Ștefan cel Mare și Sfânt, de Mircea cel Bătrân, de sfinții martiri Brâncoveni, etc. De notat că Sf Constantin Brâncoveanu are și o baladă care se studiază la limba română în clasa a VII-a, unicat în peisajul literar românesc și mondial
- Matei Basarab, care a susținut întocmirea marii pravile a unității de credință și de neam”cu cheltuiala și din porunca” sa: Pravila de la Govora (1640) prima culegere de legi canonice și laice în limba română tipărită în Țara Românească.
- primele şcoli româneşti ale Blajului cu 181 de elevi, moment în care Blajul devine o autentică citadelă a culturii atât de necesară emancipării sociale şi naţionale a poporului român
- I. Creangă, M. Eminescu, M. Eliade, Vladimir Ghika, Șt. Odobleja, H. Coandă, E. Macovschi, C. Dulcan, etc
- foști educatori ai neamului: Gh. Lazăr, Mama Sica, poetul Vasile Militaru – cel care a scris nemuritoare Fabule, cel care a versificat Scriptura și care a fost readus în actualitate de către editura Lumină din lumină, condusă de dl Gheorghe Palade. Despre Vasile Militaru merită menționat că este autorul real al celebrei poezii A venit aseară mama, dedicată prietenului său George Enescu în 1930 și atribuită mult timp (70 de ani) lui George Coșbuc.
- actuali educatori ai neamului: Școala Maica Domnului – București
Vocaţia îl ajută pe educator să ducă o viață de stăpânire de sine, cumpătare și chibzuinţă pentru a fi un model bun, fără de care toată ştiinţa pedagogică nu mai valorează nimic. Educatorul caută să cunoască bine psihologia și sufletul fiecărui copil, având la îndemână o gamă largă de metode, unele nici măcar bănuite de copil. De aceea, pentru a nu-l pierde pe copil, educatorului nu trebuie să-i scape iniţiativa și controlul. Copiii tatonează voinţa, calităţile și slăbiciunile educatorului până când adoptă o poziţie definitivă. Prin urmare, vă propunem mai jos un cod al comportării învățătorului, profesorului și dirigintelui față de elevi:
Nu se conduce elevul (clasa) prin înfricoşare. FĂRĂ TEROARE!
Nu se conduce clasa (elevul) prin îngăduință exager-ată. FĂRĂ LAXISM!
O greşeala nepedepsită va fi aproape sigur repetată și astfel va prinde rădăcini. Pedeapsa să fie bine chibzuită și întodeauna să lase o „portiţă” de îndreptare. NU ÎNCHIDE OCHII ÎN FAȚA GREȘELII!
Uneori este bună o glumă pentru micşorarea tensi-unii provocate de concentrare și de efort intelectual. NU FĂ DIN CLASĂ TEMNIȚĂ,DAR NICI CIRC!
Bunăvoinţa față de copil să-ți fie lege, dar aceasta nu înseamnă să „te baţi pe burtă” cu el. PĂSTREAZĂ DISTANȚA!
NU BATE ! Pe copil îl doare mai tare ruşinea decât bătaia fizică sau bătaia psihică (ameninţarea). PEDALEAZĂ PE SENTIMENTUL RUȘINII!
PRETINDE COPILULUI SĂ-ȘI CEARĂ IERTARE! Să nu fie o iertare formală, ipocrită, explică-i bine care îi este vina și atrage-i atenţia să nu fie făţarnic atunci când își cere iertare.
Roagă-te scurt cu copiii înainte de începerea orei. NU UITA RUGĂCIUNEA!
Învață mereu despre educaţie: din cărți bune, din experienţa colegilor, din atitudinea părinţilor și chiar a copiilor, din propriile greşeli.
ÎNVAȚĂ EDUCAȚIA ZILNIC, PÂNĂ ÎN ULTIMA TA ZI DE EDUCATOR!
Fii calm! Este piatra ta de încercare zilnica. Mânia orbeşte și urmările sunt pe măsură. Şcoala este pentru tine, în primul rând, „ şcoala răbdării”. Adu-ți aminte ce a spus HRISTOS: „Cine vrea să vină la Mine să-și ia crucea și să Mă urmeze!” Educaţia, ca și preoţia, este o cruce. Răspunzi de suflete pe care nu stă încă scris nimic și pe care tu scrii. IA-ȚI CRUCEA ȘI POART-O!
Exemplele de mai sus sunt dovezi vii ale faptului că o mare parte a istoriei neamului nostru a fost ”scrisă” de oameni care au corespuns viitorului benefic al acestuia.
Oare toți cei de mai sus, ca și foarte mulți alții asemenea lor, oameni care L-au iubit și-L iubesc pe Dumnezeu, oameni care și-au iubit și își iubesc țara și neamul, oameni care au accesat cunoaștere, au scris, au inventat, s-au dăruit și au creat capodopere sunt bolnavi ? Retorismul întrebării scutește cititorul de a aștepta un răspuns….
Este remarcabil, însă, nu atât faptul că lista ar putea continua, ci faptul că ea continuă; și nu oricum, deoarece peisajul științelor moderne terestre s-a îmbogățit cu inforenergetica, o știință românească de graniță, cu totul și cu totul deosebită.
O nominalizez aici deoarece reprezintă cu adevărat exemplul de creativitate benefică de care aveam, avem și vom avea cu toții atâta nevoie.
Inforenergetica este o nouă știinţă de frontieră care a fost comunicată internațional pentru prima dată cu ocazia Antantei Medicale Intermediteraneene din 9-12 septembrie 1992 de la Mamaia de către fondatorul ei, domnul Claudian Dumitriu, membru al Uniunii Medicale Balcanice, Președintele Societătii Romane de Radiestezie si al Fundatiei de Inforenergetică „Sf. Apostol Andrei”. Lucrarea prin care a fost prezentată
MEMORIAE INGENII
70
noua știință a fost apreciată și premiată la această antantă cu DIPLOMA DE ONOARE.
Inforenergetica este o știință interdisciplinară, avand precursori iluștri ca acad. E. Macovschi cu Teoria biostructurală a materiei vii, Ștefan Odobleja cu Teoria Consonantistă, lucrările despre radiestezie ale regre-tatului conf.dr. V. Săhleanu - director al Institutului de Antropologie al Academiei Române - membru de onoare post-mortem al Societății Române de Radiestezie.
Inforenergetica - i.e. - se ocupa de studiul fenome-nelor și proceselor determinate de existența unei cantități de informații - Qi, organizate conform unui algoritm mai mult sau mai putin complex și implemen-tate într-un suport energetic oarecare (electromagnetic, caloric, chimic, mecanic, etc), optim pentru scopul urmărit, pentru a avea efecte, rezultate, eficiență asupra unor ținte materiale, energetice, informaționale, etc., prestabilite. Această știință spirituală, care include învăţăturile din Sfânta Scriptură și toate științele mod-erne, utilizează metode proprii de cercetare. Termenul de inforenergetică a fost pus în circulație în mod oficial pentru prima dată în anul 1988, printr-o comunicare ținută de domnul Claudian Dumitriu cu prilejul înfiinţă-rii Asociaţiei Oamenilor de Știință - sucursala Brăila. În România în acest domeniu există din cele mai vechi timpuri preocupări aplicative constând din descoperirea surselor de apă, petrol sau aur, prin activitatea tradițion-ală a fântânarilor, găzarilor sau aurarilor.
De observat că termenul desemnând aceste profesii se referă nu numai la activitatea de exploatare și valorifi-care a acestor resurse, ci se extinde și asupra celor care se ocupau cu detectarea lor prin mijloace radiestezice. În perioada interbelică s-a făcut cunoscut prin activitatea sa inginerul geolog român Simu Simeon, unul dintre cei mai mari radiesteziști ai lumii. El a fost nu numai un desăvârsit practician, ci şi autorul unui manual de radiestezie.
De la înființare şi până în prezent, membrii Fundației de Inforenergetică ”Sfântul Apostol Andrei” din toată țara au efectuat numeroase cercetări şi studii ştiințifice în diferite domenii, aducându-şi astfel contribuția în aprofundarea ştiințelor moderne, printr-un aport de noi informații specifice domeniului studiat, folosind metodele şi mijloacele de cercetare caracteristice inforenergeticii. De asemenea, lucrările de cercetare realizate au permis extinderea în mod continuu atât a aparatului teoretic cât şi a celui practic, proprii inforenergeticii.
La rându-mi, mânat de exemple benefice ca cele de mai sus, am încercat și am reușit să concep un cadru de proiect numit: Creativitatea benefică a copiilor și tinerilor români: cât corespundem necesităților viitorului ? Titlul a părut prea lung multora din cei care au luat contact cu el și mi-au spus-o imediat. Numai că ei nu-și dăduseră seama și, ca atare, nu luaseră în calcul degringolada limbii române contemporane, limbă care are nevoie de (re)conceptualizare benefică pentru a
putea dăinui. În cazul titlului pe care l-am adoptat, acesta vine și precizează tipul creativității la care face referire, inițiind o direcție de conceptualizare benefică, necesară pentru a mai reduce din echivocul și haosul ce se vrea instalat în mai toți vorbitorii limbii române…
Proiectul a început să-și deruleze existența pe multiple direcții, ajungând într-un singur an de zile la șase ediții, pe durata cărora a implicat peste o mie de elevi și profesori. Sperăm să avem parte și în continuare de cât mai multe ediții – mă exprim la plural deoarece proiectul meu a debutat la Muzeul Național al Tehnicii „Prof. Ing. Dimitrie Leonida”, cu concursul și sprijinul direct și nemijlocit al doamnei director Laura Maria Albani și a doamnei Cristina Untea, redactorul șef al acestei publicații.
Le mulțumesc și pe această cale celor două doamne, în special doamnei director Albani, care a acumulat deja multe din acele realizări care să deschidă benefic viitorul pe care-i este dat să-l pregătească: atât instituției importante pe care o conduce, cât și nouă, tuturor !
Iară tu, cititorule, oriunde vei fi fiind, împuternicit și de cele de mai sus dar luând aminte și la cele de mai jos, hai: devino și rămâi creator benefic !
Cinstite, iubite cititorule,
Puternicul Dumnezeu să-ţi dăruiască odată, cândva şi veac mai slobod, întru care să ai vreme să te străduiești să-ndrepți firea vorbirii și firul viețuirii noastre nu după altele străine, ci după puterea spiritu-ală hristică dinlăuntrul limbii române, certând, de va fi nevoie, fără zăbavă, însăși firea neamului.
Că, spirit ivit în țara străbună, nu este altă iscusință şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului decât a înlesni în lume ieșirea duhului înnăs-cut românesc. Citeşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.
Prietenul pasionaţilorde ştiinţă şi tehnică!
130ANI
DATON RO IFDE
ZU EEM