Post on 08-Sep-2019
transcript
*
* *
Numele, coperta şi prefaţa antologiei rămân secrete până la tipărire;
Dimensiuni: 18/25,7 cm (tot ca Autograf pentru mâine - 2013);
336 de pagini A4 (45 rânduri), dintre care color 40 de pagini;
Grila pe care am folosit-o la includerea textelor a fost următoarea (e uşor
modificată faţă de ceea ce am stabilit iniţial, dar fiind în favoarea autorilor, sper să
fiţi de acord):
- poeţi, cel mult 10 poezii (propusesem 8 din 12), selectate de
administratori, care să încapă însă pe 10 pagini;
- prozatori, cel mult 10 pagini;
- prozator-poet, cel mult 10 pagini (predomină proza);
- poezie+epigramă+haiku+miniproză, cel mult 10 pagini, dar nu mai mult
de 16 titluri;
- artişti, cel mult 16 fotografii pe 9 pagini, inseraţi din 6 în 6 scriitori;
Prezentarea autorilor (lucrându-se totuşi cu materialul clientului) s-a făcut
pe următorul şablon:
Data şi locul naşterii:
Domiciliul actual:
Date de contact (e-mail şi blog):
Debut literar în reviste printate:
Cărţi publicate (cu ISBN):
Prezenţe în antologii și în volume colective (cu ISBN):
Premii literare/artistice (sunt prezentate cel mult cinci premii):
Colaborări la reviste şi publicaţii printate (cu ISSN):
Recenzii şi articole semnate de:
45 rânduri
Însemne culturale – Antologie 2
- 2 -
David ALEXANDRU
Data şi locul naşterii: 09.08.2005, Iaşi. Elev al Colegiului
Naţional de Artă „Octav Băncilă”, Iaşi, clasa a V-a. Pictează
în apă, ulei şi acril. Desenează în creion, cărbune şi peniţă;
Debut artistic: Icoane pe sticlă, 2011;
Expoziţii: Până în prezent are 19 expoziţii personale: Londra,
Washington, Bruxelles (Parlamentul European), Budapesta,
Viena, Teheran, Chişinău, Kerala (India), București (Palatul Parlamentului), Iaşi etc.;
- Lucrări în colecţii particulare din: SUA, Germania, Canada, Elveţia,
Malaezia, România, India, Austria, Belgia, Spania, Italia, Iran ş.a.;
Prezenţe în antologii și în volume colective (cu ISBN):
- „Autograf pentru m(â)ine”, Însemne culturale, 2013;
- A ilustrat trei cărţi ale autoarei Alexa Mihaela, editate de Centrul de
Promovare Turistică a Iaşului;
- Ilustraţii la cartea „Nunta maimuţelor”, autor Lisa Christoffersen (Nairobi,
Kenya);
Premii artistice: Peste 130 de premii şi diplome naţionale şi internaţionale.
Iarnă românească (ulei)
Însemne culturale – Antologie 2
- 3 -
Seară de mai (ulei)
Spice (ulei)
Însemne culturale – Antologie 2
- 4 -
Autumnală (ulei)
Plimbare prin ploaie (ulei)
Însemne culturale – Antologie 2
- 5 -
Printre culori (acrilice)
Flori I (ulei)
Însemne culturale – Antologie 2
- 6 -
Un petic de cer (ulei)
Umbre (ulei)
Însemne culturale – Antologie 2
- 7 -
Între negru şi alb (ulei)
Poveste de iarnă (ulei)
Însemne culturale – Antologie 2
- 8 -
Flori II (ulei)
Câteva culori (ulei)
Însemne culturale – Antologie 2
- 9 -
Peisaj de toamnă (ulei)
Noapte de decembrie (ulei)
Însemne culturale – Antologie 2
- 10 -
Urmează-ţi visul! (ulei)
Însemne culturale – Antologie 2
- 11 -
Elena AGIU-NEACȘU
Data şi locul naşterii: 02.06.1958, comuna Cetate, judeţul
Dolj;
Domiciliul actual: Râmnicu Vâlcea;
Date de contact: agiu_elena@yahoo.com
Cărţi publicate (cu ISBN):
- „Patrioţi de... trei parale”, versuri, Editura „Carmirel”,
Râmnicu Vâlcea, 1998;
- „O viaţă pentru o idee. Infinitul din palmă”, coautor, Laura Vega-
Marcu, „Editura Societăţii Scriitorilor Români”, Bucureşti, 2010;
- „Despre ce vorbim aici?”, teatru, Editura „Mircea cel Bătrân”, Olăneşti,
2016;
Prezenţe în antologii şi în volume colective (cu ISBN):
- „Drumurile Crucii”, colecţia Cum grano salis, Bucureşti, 1999;
- „Personalităţi române şi faptele lor – 1950-2000”, Iaşi, 2003;
- „Vâlcea – Oameni de ştiinţă, cultură şi artă”, Râmnicu Vâlcea, 2004;
- „România din suflet, 90 de poeţi celebrează 90 de ani de la Marea Unire”,
Constanţa, 2008;
- „Sub constelaţia lirei”, antologie de poezie patriotică, Bucureşti, 2010;
- „Vara visurilor mele”, Bucureşti, 2010;
- „Volum omagial. 75 de ani de la naşterea cărturarului vâlcean Costea
Marinoiu”, Râmnicu Vâlcea, 2012;
- „Haiku. Antologie Internaţională”, Bucureşti, 2013;
- „Personalităţi vâlcene. In memoriam Petre Petria (1934-2013)”, Iaşi, 2014;
- „Mama lirică”, Craiova, 2014;
- „Antologia Societăţii Culturale Anton Pann”, Caracal, 2015 şi 2016;
- „Popasuri scriitoriceşti pe Olt şi pe Olteţ”, Oradea, 2016;
- „Femeie omniprezentă”, Iaşi, 2016.
Premii literare/artistice (sunt prezentate cel mult cinci premii):
- Premiul Special acordat de Consiliul Judeţului Vâlcea, cu prilejul lansării
volumului de poezie „Patrioţi... de trei parale”, 1998;
- Diploma de onoare acordată de Societatea culturală „Anton Pann”, pentru
contribuţia deosebită în afirmarea spiritualităţii şi culturii vâlcene, 2000;
- Premiul al II-lea, teatru, la Festivalul „Nicolae Bălcescu”, ediţia I, 2002;
- Premiul al III-lea, proză, Festivalul „Nicolae Bălcescu”, ediţia I, 2002;
- Premiul I, teatru, Concursul naţional „Dor de dor”, 2008 ş.a.
Colaborări la reviste şi publicaţii printate (cu ISSN): „Orizont”,
„Evenimentul”, „Cronica Vâlceană”, „Jurnalul de Vâlcea”, „Monitorul de Vâlcea”,
„Povestea vorbei”, „Anton Pann”, „Poştaşul”, „Scurtcircuit oltean”, „Constelații
Diamantine”, „Pietrele Doamnei”, „Mirajul Oltului”, „Amurg Sentimental”, „Viaţa
de pretutindeni”, „Zenit”, „Apollon”, „Vatra veche”, „Ziarul de Iaşi” etc.
Recenzii şi articole semnate de: Adina Enăchescu, Al. Machidon, Florin
Grigoriu, Mihaela Rădulescu.
Însemne culturale – Antologie 2
- 12 -
Lucia (fragment)
Capitolul I
– Dracu’ să te mai înţeleagă! Eu în niciun caz!
– Cum poţi vorbi aşa!? Nu te mai recunosc. Tu, care mă scoteai din sărite
cu calmul tău imperturbabil! Nu, ceva nu e în regulă...
– Exact precum spui! Nu e! Şi nu de azi, de ieri, izbucni Valer trântind uşa
furios.
– Unde te duci? apucă să îngăime Lucia, dar el n-o mai auzi.
„Bine, dar e imposibil. Ce se întâmplă cu omul ăsta!? Negreşit, trebuie să
avem o discuţie să ne lămurim, continuă ea în gând. Dar dacă!? Nu, nu se poate! De
la o vreme chiar nu-l mai recunoaşte. Unde este omul blând şi bun a cărui voce caldă
o învăluia!? Negreşit, ceva se întâmplă. Dar dacă!?... Dumnezeule, dar nu se poate!
Ne-am luat toate măsurile de siguranţă... Uf, ce târguşor nesuferit! Nu, nu, n-a aflat,
nu ştie! Dumnezeule, şi dacă totuşi…” se frământa Lucia şi stăpânită de această idee
începu să se îmbrace febril. Îşi puse pălăria şi luă umbrela, blestemând în gând că era
nevoită să iasă pe o asemenea vreme. Avea nevoie ca de aer să vorbească cu cineva.
Odată ajunsă în stradă, ezită totuşi dacă să se ducă la Natalia sau la Carmen.
Adevărul este că nu dădea două parale pe niciuna, dar în asemenea momente simţea
nevoia acută să se descarce. „Dar dacă m-aş duce la el? o fulgeră un gând neaşteptat.
Nu, nu... Chiar nu e momentul potrivit. Şi totuşi cred că doar el m-ar înţelege, se
convinse ea în cele din urmă realizând că aşa-zisele prietene nu ar face alta decât să
râdă pe seama ei. Da, cu el trebuie să vorbesc! Dumnezeule, simt că mă sufoc, îşi
desfăcu ea pardesiul ezitând o clipă, neştiind încotro s-o apuce.” Merse o vreme fără
ţintă prin burniţa de toamnă, o toamnă cu nori plumburii parcă în concordanţă cu
starea ei sufletească, pentru ca în cele din urmă să se hotărască. Va merge la el. Chit
că o să se supere pe moment, îi va trece cu siguranţă când va afla despre ce e vorba.
Se va aprinde, e drept, la început, dar când va... „Dumnezeule, dar cum o fi aflat
Vali!? se tot frământa Lucia, încercând să-şi dea seama unde greşise. Nu, nu... îşi
repeta, încercând să se liniştească. Cine ştie din ce i-a sărit ţandăra, iar eu dau cu
presupusul. Fiind vinovată, cred că... Ce situaţie ridicolă, se frământa ea,
îndreptându-se către staţia de Taxi. Cu siguranţă, mi se pare. Cine ştie la ce se referă
el, iar eu, ştiindu-mă cu musca pe căciulă, bănuiesc alţi draci. Dumnezeule, mă
sufoc!” Îşi dădu jos pardesiul şi punându-l pe mână se urcă într-un taxi. Comandă
aproape involuntar:
– Baltazar, 13!
„Dumnezeule!... tresări, am făcut-o!” În scurt timp se va afla faţă în faţă cu
Andrei. Simţindu-şi fruntea brobonită, se adresă şoferului:
– Puteţi deschide geamul, vă rog!?
Şoferul deschise geamul din stânga şi continuă drumul, ocolind bulevardul
aglomerat. După ceva vreme ploaia se înteţi şi porni ştergătoarele de parbriz. Amiaza
de toamnă deveni tot mai apăsătoare, asemenea gândurilor ce o năpădeau pe măsură
ce se apropia. Odată ajunşi la destinaţie, plăti cursa şi se îndreptă şovăind spre sediul
băncii unde lucra iubitul ei. Intră şi pe măsură ce urca treptele, îşi simţea genunchii
Însemne culturale – Antologie 2
- 13 -
tremurând. Se opri un moment, se sprijini de balustradă cu tâmplele vâjâind şi tocmai
voia să se întoarcă din drum când se auzi strigată. Era el...
– Lucia! Dar ce-i cu tine aici!?
Se apropie şi, văzând-o pierdută şi tremurând ca varga, coborî cele câteva
trepte, o luă de braţ şi o conduse în biroul său aflat la etajul întâi.
– Bine, dar n-am stabilit un lucru!? Eu credeam că m-am făcut înţeles!?
Gâtuită de emoţie, Lucia nu putu articula niciun cuvânt.
– Hai, ia loc, spuse el luându-i pardesiul şi umbrela pe care le puse în cuier.
Cu mâinile tremurând, îi întinse şi pălăria fără a scoate niciun sunet.
Văzând că nu poate vorbi, încercă atunci s-o liniştească:
– Nu-ţi face probleme! Nu te-a văzut nimeni! Eventual gardianul, dar ăsta
are gura cusută. Dar ce-i cu tine de eşti aşa emoţionată? Ce s-a întâmplat?
– Nu mă întreba, te rog! reuşi să articuleze Lucia.
– Dacă nu aflu ce te chinuieşte, cum să te-ajut?
Lucia însă i-o tăie scurt:
– A aflat!
– Cum? Cine? Ce?! izbucni el fără a se controla.
– El...
– Nu se poate!
– Dacă-ţi spun!
– Bine, dar ne-am luat toate măsurile de siguranţă.
– Şi eu am crezut la fel, dar în târgul ăsta nenorocit este imposibil să te faci
nevăzut.
– Nu înţeleg! Ce tot spui acolo!?
– Adevărul! A aflat adevărul.
– Cum aşa!? Ţi-a spus el că ştie de relaţia noastră?
– Nu, dar a avut o ieşire necontrolată, o ieşire cum n-a mai avut niciodată!
– Ce vrei să spui!? Ţi-a reproşat ceva? Fă-mă să-nţeleg! Nu ştiu... Chiar nu-
mi vine să cred!
– S-a zburlit la mine şi...
– Iarăşi ţi-a jucat feste imaginaţia! Să fii tu sănătoasă de câte ori m-am
zburlit eu la nevastă-mea!...
– Bine, dar el nu este aşa.
– Cum nu este? Nu este şi el om ca toţi oamenii?
– Nu-l cunoşti!
– Normal că nu-l cunosc.
– Dacă l-ai cunoaşte, n-ai vorbi aşa!
– Mulţumesc de remarcă, dar nu cred că e cazul să intrăm în amănunte
neînsemnate.
– Adică, astea sunt doar simple amănunte pentru tine!?...
– Normal că aşa le văd eu! Ce treabă am să mă amestec în ciorba voastră,
poftim, în… căsnicia ta!?
– Deci, tu consideri că nu te-ai amestecat!?
– Nu, şi ţi-o spun cu mâna pe inimă! Nu am avut nicio clipă intenţia de a
tulbura liniştea căminului tău, da’ dacă s-a întâmplat, s-a-ntâmplat şi basta!...
Însemne culturale – Antologie 2
- 14 -
– Cum adică?
– Nu văd ce-ar mai fi de făcut!
– Şi cu mine cum rămâne?
– Mergi prea departe, continuă el conciliant. Părerea mea este că trebuie să
te duci acasă şi să judeci totul la rece. Cu siguranţă, altfel vei vedea lucrurile mâine.
– Păi şi cu el ce fac!?
– Vezi, tu!... Acuzi o migrenă! Eşti femeie, ce dracu’?... Te-nvăţ eu
tertipurile femeieşti!? Ei?...
– Eşti de-a dreptul...
– Nu mai puţin decât femeile, da!? Sau, poftim, decât toţi bărbaţii la un loc,
dacă asta te încălzeşte cu ceva!
– Dumnezeule, cu cine m-am încurcat!? Auzi la el!? Cu o migrenă se
rezolvă o criză conjugală!? Puah...
– Te rog, se ridică el. Îmi pare rău, dar am o întâlnire care nu suportă
amânare! Ştii doar că se apropie alegerile! Nu cred că e momentul să fiu implicat
într-un scandal acum.
– Păi, eu la ce mă gândesc!? Tocmai de-aia am venit la tine ca să te
avertizez...
– Cum adică!?
– Dacă-i trece prin cap să dea publicităţii totul suntem pierduţi, adică nu
ştiu, oricum nu e de bine.
– Te rog! Atât de puţin cunoşti bărbaţii!? Crezi că şi-ar călca el în picioare
demnitatea, orgoliul!?
– Bine, dar...
– Te rog! Linişteşte-te! Mergi chiar pe jos până acasă pentru a ieşi din acest
corset care te sugrumă şi ia un somnifer ca să poţi dormi, ba chiar două...
– Somnifer zici!? Dacă din punctul tău de vedere totul se rezolvă cu o
migrenă şi un somnifer, atunci ce-ar fi să iau un tub întreg, să ştiu dracu’ o socoteală
clară!
– Ce tot îndrugi acolo!? Eu îţi spun că nu ştie nimic concret. Dacă ar fi ştiut,
ţi-ar fi aruncat totul în faţă.
– Cât de puţin îl cunoşti!? Nu este omul care crezi.
– Dacă îl aperi atâta, spală-te cu el pe cap, da!?
– Dumnezeule, ce insensibil poţi să fii!
– Ei, află că ăsta este asul meu din mânecă! În situaţii de felul ăsta nu
trebuie să-ţi pierzi capul! Trebuie să rămâi rece ca o lamă de cuţit, să poţi judeca
limpede! Altfel se alege praful.
Capitolul al II-lea
„Ce noroc pe mine!...” îşi zise Lucia când ajunse acasă şi văzu că soţul ei
încă nu se întorsese. „Mănânc ceva la repezeală, iau un somnifer şi mă culc, iar de
mâine vom trăi şi vom vedea.”
După mersul pe jos prin burniţa rece a serii de noiembrie se mai liniştise, ba
chiar îşi spuse că nu e dracul atât de negru. Cine ştie la ce se referise Valer, iar ea,
Însemne culturale – Antologie 2
- 15 -
simţindu-se cu musca pe căciulă, îi răstălmăcise vorbele. Îndreptându-se spre
sufragerie, îi atrase atenţia plicul de pe măsuţa din hol. „Nu se poate! Ce înseamnă
asta?” Îl deschise repede şi citi mai mult în diagonală. Valer o înştiinţa că este la ţară.
Deci de ăsta mi-este! Fuge de realitate. Dar oare până când? „Doamne, dă-mi putere
să rezist! Deci are dreptate Andrei! Dacă nici bărbaţii nu se cunosc între ei… Din
orgoliu nu vrea să se expună. Va evita oare scandalul!?” continua să se frământe
Lucia. Incertitudinea o tortura. Mai mult ca sigur, nici el nu ştia ce e de făcut şi poate
că plecase la ţară tocmai pentru a-şi pune ordine în gânduri şi, eventual, pentru a lua
o decizie.
Deodată tresări. Suna telefonul mobil. Cu mâinile tremurânde îl scoase cu
greu din geantă, încurcându-se în mulţimea lucrurilor aruncate de-a valma. Era
Valer. Avu o ezitare de câteva clipe, dar în cele din urmă răspunse. Pe un ton glacial
îi spuse că a trebuit să plece pe neaşteptate ca s-o ducă pe Mariana, sora lui, la ţară şi
cum vremea se înrăutăţea, voise să evite lăsarea întunericului. Ba chiar la ţară ningea,
încheie el pe acelaşi ton. „Dumnezeule, dar n-o să putem fugi la nesfârşit!” îşi spuse,
dar apoi înţelese că va avea timp să cântărească totul şi să se gândească la o
explicaţie. Dar va avea oare tăria unei explicaţii!? Sigur că nu, dar deocamdată
alungă gândul incomod.
Liniştindu-se oarecum, îşi dădu seama că după somnul de la amiază avea
toate şansele să facă noapte albă, aşa că se îndreptă spre sufragerie luând nu unul, ci
două somnifere, urmând aproape involuntar sfatul iubitului ei. Curând simţi că se
învârteşte casa cu ea încât abia mai putu să îmbuce câteva felii de costiţă cu
brânză. Contrar obiceiului, când ajunse în pat nu mai deschise televizorul şi adormi
cu veioza aprinsă.
O trezi soarele nefiresc de luminos al dimineţii de noiembrie. Buimacă din
cauza somniferelor, nu trăsese jaluzelele. Când clătină capul, simţi o durere surdă în
ceafă şi văzu şi care era motivul: dormise pe două perne. Dădu perna de deasupra la
o parte şi folosind perna specială încercă să-şi îndrepte gâtul amorţit. Se ridică apoi şi
începu să facă rotaţii ale capului pentru a înlătura durerea. O ameţeală cumplită însă
o opri în loc şi tâmplele începură să-i zvâcnească. Dacă văzu aşa, îşi puse
Kosmodiskul pentru coloană. O cam incomoda, însă în cele din urmă îl slăbi puţin la
gât şi înlătură disconfortul. Deschise geamul ca să intre aer curat, dar fiind foarte
rece îi dădu frisoane la început. Mai mult ca sigur a căzut bruma, se gândi, dar îşi
puse treningul şi începu gimnastica obişnuită, încălzindu-se repede. Se uită la
telefonul mobil ca să se cronometreze şi văzu că era trecut de 11:00. Somniferele îşi
făcuseră cu prisosinţă treaba. Şi totuşi o idee nu-i dădea pace. „Dacă mi s-a părut!?
cum zicea Andrei. Nu am decât să aştept. Dumnezeule, dar până mâine seară e o
veşnicie! Cum să-mi umplu timpul, Doamne? Şi campania asta a lui care s-a nimerit
taman acum... Cum de nu am acceptat să-l ajut!? Măcar aş fi avut de lucru, mi-aş fi
omorât timpul cumva! Ce-ar fi să-l sun acum? îşi zise.” Uitându-se la telefon, văzu
mesajul soţului ei: „Am ajuns bine.” Atât şi nimic mai mult. „Ce să-nsemne asta!?
Oare mai este supărat? Ah, până duminică seara mor!...” „OK!” răspunse şi ea
laconic, parcă pentru a-i plăti cu aceeaşi monedă, dar apoi regretă gestul. Nu
terminase încă exerciţiile când sună iarăşi telefonul. Era tot soţul ei care îi repeta că a
ajuns bine şi că se va întoarce mâine după-amiază. O avertiză să restrângă pungile
Însemne culturale – Antologie 2
- 16 -
din lada frigorifică pentru că avea nevoie de două sertare goale. În condiţii normale l-
ar fi descusut despre ce este vorba şi i-ar fi spus răspicat că nu le mai trebuie carne,
căci cu siguranţă despre asta era vorba, dar acum nu-i rămase altceva de făcut decât
să tacă şi să înghită. „Carne proaspătă pe toate drumurile şi el face vânzare
neamurilor!” izbucni Lucia când încheie convorbirea. Dată fiind situaţia nu-l putuse
contrazice. Ba chiar îşi spuse că avea o calitate, şi anume aceea de a te pune în faţa
faptului împlinit astfel încât să nu mai poţi riposta. Oricum, pregătirea lăzii îi va
ocupa ceva timp şi nu-şi va mai face griji, se amăgi ea.
Se îndrepta spre bucătărie când auzi iarăşi telefonul. De astă dată era
Andrei. Voia să ştie cum se simte. „Ca dracu’!” vru să-i spună, dar îl linişti
asigurându-l că i-a ascultat sfatul şi că a dormit bine. O întrebă şi de Valer, dar apucă
să-i spună doar că e la ţară şi din greşeală încheie convorbirea brusc. Tot ea fu aceea
care se învinui apoi că nu i-a dat şi alte detalii în ceea ce-o privea, dar acum era prea
târziu. Ştia că fiind weekend nu-l poate suna, deoarece conveniseră să sune doar el
atunci când nu exista riscul de a fi auzit de soţia sau de fiul său. Regreta amarnic că
fără voia ei scurtase convorbirea, dar în acelaşi timp ştia că nu mai este nimic de
făcut. Se gândi că va fi catalogată drept neserioasă, dar în cele din urmă reuşi să
scape de gândul obsedant hotărând să-l sune luni la birou. Aveau o convenţie şi nu
voia s-o încalce.
Apoi îşi propuse ca după ce va fi terminat de dezgheţat şi curăţat lada
frigorifică, s-o viziteze pe una dintre prietenele ei, bineînţeles, nu pentru a-i face
confidenţe, ci pentru a-şi mai omorî timpul, deoarece în acele momente chiar i se
părea cel mai mare inamic. Începu cu un mic dejun frugal şi contrar principiilor ei,
chiar mâncă repede, dar se pare că nervozitatea care o stăpânea îşi spunea cuvântul.
Un moment chiar vru să ia un Distonocalm, dar se gândi că după somniferele din
seara precedentă s-ar putea să aibă reacţii neprevăzute, aşa că renunţă.
Strânsese masa şi voia să treacă la spălarea lăzii, când auzi soneria. Tresări
speriată. „Să fie Andrei? Doamne, ce nesocotită am fost! Cum am putut să-i închid
telefonul în nas!?” Se îndreptă spre uşă tremurând şi înainte de a se uita pe vizor,
întrebă cine este. Răsuflă uşurată când auzi vocea Nataliei. Deschise uşa şi acesteia
nu-i fu prea greu să priceapă că Lucia nu era în apele ei, aşa că o luă la întrebări fără
altă introducere:
– Ce-i cu tine?
– Nimic!
– Asta să i-o spui lui mutu! De ce nu răspunzi la telefon?
– Te rog! Nu mă mai tortura şi tu! răspunse Lucia, retractil.
– Ce vrei să spui?
– Nimic.
– O ţii una şi bună „nimic”. Dacă nici eu nu te-oi cunoaşte, d-apoi cine?
– Te rog...
– Ce mă rogi?
– Să taci!
– Am tăcut! Poftim! Dar tu trebuie să vorbeşti, da!? Căci altfel îţi crapă
devla! Sau ai de gând să-ţi crape?
– Doamne, ce-am făcut!
Însemne culturale – Antologie 2
- 17 -
– Ce-ai mai făcut? Haide, spune!
– Nu ştiu dacă e cazul...
– Asta mai vedem! Dă-i drumul!
– Te rog, nu... Sunt prea agitată!
– Să nu-mi spui că iar ai intrat în vreo belea!?
– Şi încă belea, nu glumă! Dar nu cred că e momentul... Nu sunt pregătită...
– Atunci fie cum vrei! Dar să nu zici că nu te-am prevenit. A doua oară nu
te mai întreb. Haide, spune! Acum ori niciodată!
Lucia ezită câteva clipe, iar apoi răspunse cu vocea gâtuită de emoţie:
– Fie, dar rămâne aici!
– Aşa mă cunoşti tu pe mine? Auzi la ea! Vrei să jur? Din câte secrete mi-ai
încredinţat a răsuflat vreunul?
– Nu, dar...
– Mă confunzi cu Mariţa, florăreasa!?
– Ei, te confund!? Dar nici eu nu sunt încă edificată!
– Atunci hai să ne edificăm împreună! Auzi, la ea, edificare!? Foloseşti
cuvinte mari, nu ţi se pare?
– Ştiu eu?
– Nu ştii? Dar cine ştie, mă rog?
– Poate numai Dumnezeu...
– Da’ parcă am stabilit odată o treabă. Îl amestecaţi pe Doamne, Doamne în
toate flecuşteţele şi apoi vă miraţi că nu sunteţi ascultaţi! Îi puneţi în cârcă toate
mojiciile şi apoi aveţi pretenţia să vă scoată din... pardon de expresie! Doamne, dă-
mi răbdare să n-o plesnesc!
– Plesneşte-mă! O merit din plin!
– Dacă tu crezi că asta îţi rezolvă problema, atunci... cu plăcere! îi răspunse
Natalia şi o luă total prin surprindere când îi trase o palmă zdravănă.
– Ce-a fost asta? îngăimă, dar în acelaşi timp fu adusă cu picioarele pe
pământ. Nu îi va spune în ruptul capului. Şi când te gândeşti că era cât pe-aci...
– Ce-ai cerut!
– Ştiu eu!?...
– Palme ai cerut, palme primeşti!
Acest răspuns o răscoli din toate măruntaiele şi nu numai că îi dădu dreptate
soţului ei, ba chiar fu zguduită de remuşcări. Scurtă aşadar pe cât posibil discuţia cu
prietena, o dădu pe glumă, fără a fi convingătoare, o servi cu o cafea, mai
pălăvrăgiră un timp vrute şi nevrute, apoi aceasta plecă, iar Lucia se felicită că a avut
tăria de a nu-şi dezvălui secretul deşi era cât pe ce. Palma dată venise ca un duş rece
şi o adusese la realitate. Cât despre încrederea despre care perorase prietena ei,
ajunsese însă să nu mai crediteze pe nimeni, ba chiar îşi spunea că nici în ea însăşi nu
ar avea încredere la o adică. Experienţa o maturizase. Nu mai era fata lipsită de griji
şi alintată pe care o ştiau prietenele ei. Le dădea dreptate să o judece cunoscând-o,
dar tot atât de bine îşi dădea seama că nu mai este studenta care îşi făcea de cap şi
care nu refuza niciodată o barcă de salvare. Timpul lăsase urme adânci, sechele care
cu greu îşi vor afla leac, fiind vorba de un suflet aflat în continuu zbucium, în război
cu sine şi cu lumea, chinuit de frustrări şi neîmpliniri.
Însemne culturale – Antologie 2
- 18 -
Mezalianţa pe care o acceptase la căsătorie se răzbuna acum amarnic. Atât
ea, cât şi soţul ei zburaseră într-un consens din floare-n floare, amăgindu-se că
tinereţea n-ar fi decât pentru restul lumii, trecătoare. Nu găsiseră niciodată răgazul de
a se explica şi, mai ales, de a se întreba: „Oare până când!?” Se toleraseră reciproc,
fiecare respectând escapadele celuilalt. Se pare că sosise ceasul adevărului, iar Lucia
nu-şi reproşa decât faptul de a fi avut încredere oarbă în iubitul ei, Andrei, ba mai
mult, regreta faptul că nu avusese tăria de a-l întreba de la bun început ce are de gând
cu ea. Se joacă sau o ia în serios, pentru că ea chiar miza pe o schimbare a destinului
prin iubirea pentru el!? Va divorţa oare, aşa cum îşi făcuse ea speranţe!? Vezi, asta
nu-l întrebase, iar acum o mustra faptul că, orbită de iubire, nu-i pusese nicio clipă la
îndoială devotamentul. Va avea oare el tăria de a se expune unui divorţ, care îi va
afecta de această dată şi o posibilă carieră politică!? La asta nu se gândise şi abia
acum realiza cât fusese de nesocotită. Iubise necondiţionat şi îşi dădea seama cât de
complicată poate fi viaţa. De fapt, îşi spunea, oamenii sunt cei care o complică. Dacă
nu ar fi legaţi prin căsătoria ce presupune un divorţ şi, inevitabil, un scandal, oamenii
ar fi mult mai liberi, mai fericiţi. Optând pentru căsătorie – o convenţie socială
perimată, din punctul ei de vedere –, oamenii îşi pierd indirect şi libertatea.
Bântuită de aceste gânduri, freca iute sertarele lăzii, care între timp se
dezgheţase. Avea mâinile sloi, dar îi plăcea tortura aceasta, care îi dădea o senzaţie
plăcută, răcorindu-i sufletul ce fierbea ca un vulcan. Oamenii sunt nişte stupizi,
conchise, şi merse în baie să-şi spele mâinile şi să le clătească cu oţet pentru a
înlătura mirosul de clor. De asemenea, badijonă cu o cârpă înmuiată în oţet şi lada
frigorifică, îi lăsă uşa întredeschisă şi merse în sufragerie.
Câtva timp încercă să citească romanul început, dar văzând că nu se poate
concentra, luă telecomanda şi întinzându-se pe canapea căută o emisiune care să-i
distragă atenţia şi să-i alunge gândurile ce o frământau. Pe nesimţite o fură somnul.
La un moment dat, se trezi speriată de schimbarea tonalităţii televizorului şi înainte
de a-l opri, se schimbă în pijama, lăsă numai o pernă sub cap şi se cufundă într-un
somn adânc. (va continua)
EPIGRAME:
Sfat demn de reţinut de către toţi bărbaţii
Cu muierea – vorbă lungă
Strângeţi baiera la pungă.
Nu intraţi în cârdăşie,
C-ajungeţi la... pungăşie.
Unui sărac cu duhul
Pe cât îmi este de bogat,
Pe-atâta este fudul foc,
Cu duhul numai e sărac,
Deh, nu-i şi minte la... talcioc
Însemne culturale – Antologie 2
- 19 -
E(in)voluţie
În lume stârni ecou
Lucru arhicunoscut,
De parc-ar fi un făcut,
Tot viţelu-ajunge... bou.
Constatare
Nu e de glumă cu prostie,
Că nu se ia, precum se ştie,
Dar de-i regină la palat,
Prostul e, sigur, împărat.
Avocat şi inculpat
Tot sperând o achitare,
Inculpatu-l omeneşte
Cu tot ce-are: pâine, sare,
Pân’ cămaşa arvuneşte...
Drept răsplată avocat
Mi ţi-l bagă la... murat.
Unui inspector financiar
În control ieri a venit
Cu amenzi, cu note stas,
Dar pe dat’ s-a domolit
La un păhărel de... şnaps.
Electorală
Pe-al nost’ primar, mare fachir,
Cu acte-n regulă puşcăriaş,
Ce a recurs, e drept, la un mişmaş,
Îl aleserăm, că-i... vampir.
In vino veritas
Că-n vin este adevăr,
Mi s-a amăgit mereu,
Azi clamează în răspăr
Teoria-i din... cavou.
Însemne culturale – Antologie 2
- 20 -
Emilia AMARIEI
Data şi locul naşterii: 24.09.1959, localitatea Sabasa, comuna
Borca, judeţul Neamţ;
Domiciliul actual: Reghin, judeţul Mureş;
Debut literar în reviste printate: Revista „Cutezătorii”,
1972;
Cărţi publicate (cu ISBN):
- „Nu ne mai vrea pământul”, versuri, 2015;
- „Datori cu o ţară”, versuri, Editura „Liric graph”, 2017.
Colaborări la reviste şi publicaţii printate (cu ISSN): „Flacăra”,
„Transilvania”, „Cuvântul”, „Steaua Roșie” ş.a.
Recenzii şi articole semnate de: Geo Dumitrescu, Aurel Dumitrașcu,
Nicolae Băciuţ, Mircea Dorin Istrate ş.a.
Bat cuie...
Bat cuie... cât pe muchii, cât pe lângă,
Am unghii violet şi răni pe mâini
Şi uneori mă doare partea stângă
Cu drept asupra bietei mele pâini,
Bat cuie ruginite-n gardul putred,
Al unui timp trecut, dar ne-ncheiat,
Bat cuie în prezentul tot mai şubred,
Cu mersu-mpleticit şi-ncovoiat,
Bat cuie-n toate, până la scânteie
Şi-ndur scrâşnind acutele dureri,
Oricum, am cam uitat să fiu femeie,
Trudind peste puţinele-mi puteri.
Bat cuie, dar cu gândul sunt departe,
Trăind poveşti din timpuri de demult
Şi mă ascund în filele de carte,
De după ele sufletu-mi ascult.
Bat cuie-n basme, le agăţ în grindă
Şi cad, mă scurg de vlagă în pământ,
Boabe fierbinţi încep să se desprindă
Şi-mi curg peste genunchii tremurând.
Însemne culturale – Antologie 2
- 21 -
Bat cuie-n cer, să leg de veşnicie
Tărâmul nesfârşitei suferinţi,
Bat cuie în tăceri şi-n nebunie
Şi-i răstignesc în versul meu pe sfinţi...
Dorul
Cum să-nţeleagă alţii ce-i dorul românesc,
Când limba lor nu ştie acest cuvânt divin?
De-ar căuta şi-n stele, şi-n lună, nu-l găsesc,
Căci dorul nu respiră în sufletul străin!
Cum ai putea să ştii, tu, străine, ce-i un dor,
Tu n-ai Carpaţi, nici Deltă, n-ai Olt, şi n-ai nici Prut,
Nici doina care curge ca apa de izvor,
Şi nici vreun Eminescu, vreodată, n-ai avut!
Numai românul ştie ce-i dorul pe pământ
Şi Dumnezeul, care, l-a pus în pieptul lui.
Ne-a dat divinitatea în dar acest cuvânt,
Iar noi doinim prin lume de dorul dorului...
Dealurile mele...
Dealurile mele se preling sub zare,
Frumos arcuite, până-n depărtare,
Peste dungă, norii, ca o mângâiere,
Unduiesc sub ceruri, blândă adiere.
Foşnetul de frunze murmură un cântec,
Se porneşte vântul, iar, ca un descântec,
Sub aripa serii liniştea se lasă,
Dealurile mele n-au plecat de-acasă.
Străjuiesc tăcute cerul şi pământul,
De o veşnicie tac şi-şi ţin cuvântul,
Mereu neclintite, sub aceeaşi lună,
Dealurile mele toate împreună.
Pe cărări umbrite se aud sătenii,
Mai străbat prin vreme, încă, idicenii,
Turmele lor urcă până-n coama rară,
Ciurdele, alene, se întorc, spre seară.
Însemne culturale – Antologie 2
- 22 -
Caii scot pe pajişti icnete rebele,
Călăreţii urcă dealurile mele,
Se aud căruţe, glasuri minunate,
Veşnicia, încă, bântuie prin sate.
Coasele retează iarba din vâlcele
Şi miros a viaţă dealurile mele,
Stau la sfat vecinii ca-n vremuri străbune,
Când pe după creste soarele apune.
M-au strigat din lume dealurile mele,
Am simţit chemarea, m-am întors la ele,
Le-am găsit în satul cu sclipiri celeste,
Dealurile mele, dealuri de poveste...
Patrie
Patrie, te-aş frământa-ntre gânduri
şi pe roata cerului te-aş pune,
cercul tău de ape şi pământuri
să ia chip de doină, dorul-nume
Şi m-aş face una cu-a ta glie
să răsar în ierburi şi în muguri,
să-ţi mângâi pământul, Românie,
că prea geme sub străine juguri.
Patrie, port rănile-ţi cu mine,
Dunărea prin ochii mei se scurge,
peste Prutul tău se-aud suspine,
azi te prad-ai tăi, nu hoarde turce!
M-oi ruga Olarului să pună
pe-a ta formă stele mii şi îngeri
şi gătită-n ia cea străbună,
să te ia din valea cea de plângeri.
Glasul durerii
În mine strigă glasul celor care
Sunt apăsaţi prea greu, prea inuman,
Eu cânt în versuri crâncena strigare:
Durerea grea a omului sărman.
Însemne culturale – Antologie 2
- 23 -
Mi-am încrustat în inimă tot chinul
Acestei lumi robite pas cu pas,
Nu mai accept doar să-i privesc declinul,
Mizeria, din cel din urmă ceas.
Nu dau, robie, niciun ban, pe tine,
Liberă m-am născut, liberă mor!
Să port pământ pe tălpi, nu mi-e ruşine
Şi nici să dau cu sapa în ogor!
Toţi ne-am întoarce la ce-a fost odată,
Dar preţul libertăţii îl plătim,
Iar mintea, nu ştiu cum, ne-a fost spălată
Şi sclavi am devenit fără să ştim.
Cu trudă se plăteşte preţul pâinii,
Iar grânele să crească nu mai pot,
Sunt limitaţi la trei, acum, şi câinii –
Se bagă Europa peste tot!
Îi cântă Beethoven până şi vacii,
Se-mpuşcă-n cap godanul de Crăciun,
Şi parc-ai noştri nu mai ştiu, săracii,
Nici lemnele pe foc cum se mai pun.
Ne-am săturat de E-uri şi pastile,
De bolile ce unii le produc,
De-atâtea chimicale inutile,
Ne-am săturat de cei ce ne conduc!
Se joacă numai drame peste tot
În inima potopului din noi,
Am devenit semnale de furtună,
Avertisment pentru îngheţ şi ploi,
Un buletin de ştiri despre minciună.
Bunicii şi părinţii sunt acum
Legende vii, de nimenea citite,
Iar mamele un surogat postum,
Bunicile, icoane neprivite.
Copiilor li-i teamă de prezent,
Căsătorii de probă, anulate.
Însemne culturale – Antologie 2
- 24 -
Familia-i doar un cuvânt absent
Din DEX-ul nostru de valori uitate.
Neputincioşi vedem acest final
Şi printre lacrimi vă privim sfârşitul,
Urmaşi pierduţi din punctul cardinal
Ce indica pe hartă infinitul.
Bătrâni şi trişti ne ducem suferind,
Căci v-am lăsat doar moartea moştenire.
Din tot ce-a fost pe lumea asta sfânt,
Nu v-am păstrat nici partea de iubire.
Chiar şi pe Dumnezeu vi l-am furat
Şi-n locul Lui v-am dăruit durere.
Copiii noştri dragi, v-am condamnat
Să moşteniţi tot iadul în tăcere.
Se joacă numai drame peste tot,
Pe scena unei lumi debusolate,
Tristeţea nu-şi găseşte antidot;
Murim tăcuţi în „sălile de teatre”.
Câteodată
Of! Şi câteodată bate
Şi cu stele şi cu nori
Şi cu moarte şi cu flori,
Vântul, pe la noi prin sate.
Un amestec de durere,
Cu nădejdea că va fi
Mai senin în zori de zi
Şi-om găsi vreo mângâiere.
Hamurile-s toate rupte,
Caii au îmbătrânit,
Frâiele au putrezit
Iar cărările-s abrupte.
Fluieri a pustiu, cerneală,
Născocind un vis frumos,
Dar cuţitu-i pân’ la os
Şi miroase-a răfuială.
Însemne culturale – Antologie 2
- 25 -
Of! Şi plouă câteodată,
Se văd nouri nourând,
Vânturile vânturind
Cum n-a mai fost niciodată!
Firule de iarbă
Firule de iarbă, am o vorb-aţi spune:
Unde mi-ai fost verde, pe care pământ?
Că-i îngălbenită pajiştea de vânt
Şi tu stai buratic într-o altă lume...
Unde-mi eşti pădure ce ţineai haiducii
Sub umbrarul rece de ciocoi ascunşi?
De-o mână haină sunt copacii tunşi,
Şi-n poalele tale nu mai cântă cucii.
Unde eşti, bădie, unde eşti, leliţă?
Zace banca goală putrezind sub nuc
Şi de-aşa pustie-mi vine să mă duc
Scuturându-mi praful tălpii pe uliţă.
Fuge peste dealuri azi copilăria
Și pe sub alunii cei pletoşi o văd,
Dar când deschid ochii e numai prăpăd!
Vreme de durere peste România.
Ascultă copile o poveste sfântă
De la gura sobei cu cărbuni încinşi:
Oricât vor duşmanii, nu vom fi învinşi.
Doina românească şi în ceruri cântă!
Firule de iarbă, nu vesti sfârşitul,
Nu primi amarul nostru lăcrimat,
Au curs multe lacrimi, dar am învăţat
Că suntem mai veşnici decât infinitul!
Aşa se varsă cerul de-o vreme pe pământ
Aşa se varsă cerul, de-o vreme, pe pământ,
De parcă vin călare toţi nourii pe vânt
Însemne culturale – Antologie 2
- 26 -
Şi curge din înalturi şuvoi fără zăgaz,
De nu-i mai dă nici ierbii, nici omului, răgaz.
Se năpustesc prin sate dezlănţuite ape,
Iar fluviile cată la vaduri mari, să-şi sape,
Îşi ies din fire râuri şi năpădesc pe noi,
Parcă-a venit potopul din vremea de apoi.
Ce-a mai rămas pe câmpuri, acum, e nimicit.
Nu mai dau roadă pomii, florile s-au chircit,
Ici-colo câte-o frunză mai cere vieţii drept
Şi-ncearcă prin furtună să-i ţină vieţii piept.
Natura nu mai poate în lupta cu ştiinţa,
Nici omul nu mai poate, căci şi-a pierdut credinţa.
Tot încercând să fie cu Dumnezeu la fel,
Doar a întors mânia divină, înspre el!
Vocea
Şi pare că prin mine o voce-ndepărtată,
Ca stelele de oameni şi luna de pământ,
Îmi spune: „scrie, scrie durerea lumii, toată,
Căci vorba e doar vorbă, dar scrisul este sfânt!
Tu să nu taci chiar dacă şi legi, şi tribunaluri
Te-ar condamna la moarte, la chinuri sau exil,
Cuvintele din tine nu sunt decât portaluri
Care conduc departe de-acest prezent ostil.
Nu te opri, doar scrie ce îţi şopteşte Harul
Şi tot ce vezi în taină cu-al treilea ochi, să scrii!
De-ar curge fluvii, fluvii, prin sufletu-ţi, amarul,
Tu curgi cu el deodată pe munţi şi prin câmpii.
De nu-ţi găseşti odihna şi te tot zbaţi de piatră,
Priveşte-o cum prin tine se lustruieşte-ncet,
Şi din ce-a fost 'nainte devine nestemată.
Nu te opri, acesta-i destinul de poet!
Însemne culturale – Antologie 2
- 27 -
Carmen-Bernadeta ANGHEL
Data şi locul naşterii: 27.03.1985, Piatra-Neamţ;
Debut literar în reviste printate: „Obcina literară”, nr. 9;
Prezenţe în antologii şi în volume colective (cu ISBN):
- „DOR de DOR”, 2012;
- „Poveştile de la Bojdeucă”, - ediţia a XV-a, 2014;
- „Toamna la Apollon” - ediţia a III-a, 2015;
- „Eternitatea unei emoţii”, 2015;
- „Toamna la Apollon” - ediţia a IV-a, 2016;
Premii literare (sunt prezentate cel mult cinci premii):
- Premiul al II-lea, Concursul naţional pentru copiii şi tinerii din sistemul de
protecţie, faza judeţeană Buzău „Floare de colţ”, 2002;
- Menţiune, Concursul naţional de creaţie literară „Ion Creangă”, 2013;
- Premiul „Mircea Nedelciu”, Concursul internaţional de creaţie literară
„Vis de toamnă”, 2015;
- Premiul al III-lea, Festivalul internaţional de creaţie literară pentru
nevăzători „Paşii Profetului”, 2016;
- Premiul I, Concursul internaţional de creaţie literară „Vis de toamnă”,
2016 ş.a.
Colaborări la reviste şi publicaţii printate (cu ISSN): „Obcina literară”,
„DOR de DOR” etc.
Din adâncul sufletului
Am ajuns! rosti, oprind autoturismul în apropierea casei bunicilor. Privi prin
parbriz, discret, locul îndrăgit, apoi deschise portiera şi, înainte încă de a coborî din
maşină, trase aer în piept – aer curat, întotdeauna împrospătat şi atât de binefăcător.
Se avântă pe cărarea presărată cu fire de iarbă. Nu se uită în jos însă, ci
numai înainte, spre casa în care avusese bucuria să-şi petreacă frumoasa vârstă a
copilăriei, dar şi vacanţele din perioada adolescenţei, zilele de concediu – mai târziu,
iar acum, clipele dedicate meditaţiei.
Cu ani în urmă îşi făcuse planuri: Când am să fiu pensionar, am să locuiesc
aici! Cine ştie? Poate că voi avea nepoţi pe-atunci şi mă vor vizita, aşa cum făceam
şi eu odată, pe când bunii mei... Dar, ocupat cu diverse activităţi, fusese nevoit să
renunţe la visul său. Era mulţumit totuşi că, uneori, avea posibilitatea să se retragă,
fie şi pentru o scurtă perioadă, în acel loc în care se „vindeca”, primind energia atât
de necesară.
De fiecare dată când deschidea uşa casei bunicilor, mâinile îi tremurau. La
fel şi sufletul şi, dac-ar fi fost nevoit să vorbească, să rostească măcar un cuvânt,
probabil că şi glasul i-ar fi exprimat emoţia. Cu toate că timpul îi răpise persoanele
dragi, le simţea prezenţa. Sau poate că era numai dorinţa lui de a le regăsi...
Însemne culturale – Antologie 2
- 28 -
O lumină difuză pătrundea prin geamurile mici, obligându-l să privească,
atent şi insistent, spre fiecare lucru întâlnit. Lăsă cheia pe măsuţa mică, aflată în
colţul antreului, şi se îndreptă spre una dintre ferestre. O deschise – din nou aer
proaspăt. Iar în depărtare... turla bisericii – la fel de semeaţă, de frumoasă. Şi câtă
linişte şi lumină dăruieşte!
Linişte şi lumină... De fiecare dată, acelaşi drum – parcurs, e drept, mai
mult cu automobilul în ultimii ani – aceiaşi paşi pe cărarea ce duce spre casa
bunicilor. Şi, ca şi cum aş urma un ritual, cu mişcări febrile, ca întotdeauna, deschid
uşa, aşez cheia pe măsuţă – nu în altă parte – şi încerc să „descopăr”, rând pe rând,
obiectele pe care le întâlnesc în cale, în antreu, în bucătărie, în camere... Să le
descopăr, deşi îşi au locul în amintirile mele, de ani întregi, împliniţi. Dar, de câte
ori revin aici, le „înţeleg” altfel. Şi tot ca într-un ritual mă opresc în faţa unei
ferestre – în faţa aceleiaşi ferestre – o deschid şi privesc... Privesc în depărtare, spre
biserică, spre turnul ei înălţător, spre cer. Spre satul despre care obişnuiam să spun
că este atât de plin de farmec. Şi cum să nu-i admir frumuseţea? Frumuseţea caselor
curate, întotdeauna proaspăt văruite, a grădinilor şi livezilor, a muncii sau a
jocurilor în aer liber... Şi astăzi îl preţuiesc, numai că ceva lipseşte... din sat, din
casa bunicilor – prezenţa celor dragi, plecaţi de-atâta vreme. Chipurile lor se
regăsesc doar în fotografiile înrămate care împodobesc pereţii camerelor sau
diverse obiecte de mobilier. Mi se întâmplă să le privesc adesea, profund, nu doar
fugitiv. Şi mă revăd în copilărie...
– Bunico!
– Mihăiţă, te-ai trezit? Bună dimineaţa! Cum ai dormit?
– Bine! Îmi place aşa de mult aici!
– Îţi place?
– Da, bunico! Mai ales în odăiţa asta. E linişte, e cald...
– Mihăiţă! rosti bunicul, păşind peste pragul camerei.
– Bunicule, zăpada! exclamă copilul, coborând din pat şi, aproape
împiedicându-se în cămăşuţa lungă, se avântă spre fereastră: Vreau să văd zăpada! se
rugă, întinzând mânuţele spre bunicul, care-l luă în braţe şi-l duse la fereastră.
Mângâie, cu palmele-i mici, sticla îngheţată, de parcă ar fi vrut să înlăture,
chiar din interior, cristalele de diverse forme.
– Hai să mâncăm, Mihăiţă! Avem ceai, brânză şi dulceaţă făcută de bunica.
– Da, şi mai târziu mergem cu sania, adăugă bunicul.
– Cu sania! rosti micuţul, fericit. Şi facem şi un om de zăpadă?
– Facem!
Întotdeauna, bunicii îmi îndeplineau dorinţele. Îmi ofereau afecţiune,
atenţie şi mă uimeau cu răbdarea nesfârşită pe care o aveau. Acum, când eu însumi
îi am adesea în grijă pe nepoţii mei, mă întreb: Reuşesc, oare, să fiu la fel de bun.
Revăd chipurile blânde ale bunilor mei şi alte momente frumoase, cu o
însemnătate aparte pentru mine, îmi revin în memorie. Nu numai iernile-şi aveau
farmecul lor în satul bunicilor...
Însemne culturale – Antologie 2
- 29 -
Ţinea caietul sprijinit de masa aflată la umbră, sub viţa-de-vie. Prin bolta
din frunze, razele soarelui pătrundeau discret şi luminau anumite pasaje din textul
care acoperea o mare parte din cele două pagini deschise.
Bunicul se apropie încetişor şi-şi aşeză palmele pe spătarul băncuţei pe care
stătea copilul. Mihăiţă lăsă deoparte stiloul şi ridică privirea.
– Scrii?
– Da, încerc... Vreau să compun şi eu o poveste. O poveste frumoasă,
precum cele pe care mi le spunea bunica, în fiecare seară, atunci când eram mai mic.
Şi, dac-am să reuşesc...
– Ai să reuşeşti!
– Bunicule, întotdeauna mă încurajezi!
– Vii să ne jucăm, Mihăiţă? se auzi un glas, la poartă.
– Eugen...
– Uite! Am şi o minge. Şi am adus şi cercul!
Mihăiţă privi rândurile ce acopereau hârtia albă, citind, pe sărite, câteva
cuvinte. Ar mai fi scris, dar...
– Hai, mergi la joacă! îl îndemnă bunicul.
Îşi închise caietul şi-l duse în cameră, apoi, în fugă, ieşi din curte, nu înainte
însă de a lua cu el un zmeu. Voia să-l înalţe împreună cu ceilalţi copii din sat.
Jucăriile pe care le aveau, erau destul de puţine, dar atât de apreciate. Totuşi, de
multe ori, chiar şi în lipsa lor, bucuria micuţilor tot se manifesta, sinceră şi deplină.
Mă simţeam fericit în copilărie. Şi acum sunt, însă... Fericirea parcă-mi era
învăluită într-o aură de linişte, care s-a cam pierdut în timp. Poate că şi acesta este
unul dintre motivele pentru care mă bucură vizitele în satul bunicilor, în casa lor –
îmi „amintesc” sentimentul!
– Irina...
Mihai alerga după ea.
– Hai, vino! îl îndemnă fata.
Se opri lângă fântâna cu cumpănă şi-l aşteptă. Băiatul se apropie:
– Irina, de ce fugi de mine?
– Eu? Eu nu fug! Mă ajuţi?
El scoase apă din fântână. Fata bău, apoi spălă cei câţiva fragi pe care-i
avusese în buzunarul şorţuleţului, şi-i întinse lui Mihai care, timid, privi fructele fără
a le atinge.
– Te rog, serveşte! îl îmbie Irina.
Băiatul îi cuprinse în palme mâna mică şi i-o contemplă – era strânsă căuş
şi ţinea cu graţie fragii. Ea îi zâmbi. Luă un fruct şi i-l întinse spre buze. Şi mai luă
încă unul, dar se opri şi rosti:
– Chiar vrei să pleci?
Luat prin surprindere, Mihai nu răspunse.
– Spune-mi! continuă ea, cu glasul frânt, dar nu într-atât încât să nu i se
poată citi în el nerăbdarea. Nerăbdarea de a primi un răspuns care să o liniştească, să-
i înlăture temerile despărţirii.
Însemne culturale – Antologie 2
- 30 -
– Da, Irina!
În ochii fetei apărură lacrimi. Se îmbujoră, lăsă fragii să-i cadă din mână,
luă apă în palme şi-şi stropi chipul. Lacrimile i se contopiră cu lichidul cristalin, iar
câteva picături ajunseră pe păru-i auriu, amplificându-i strălucirea.
– Irina, ştii cât îmi doresc să-mi continuu studiile. Vreau să dau la liceu!
– Şi pe urmă? întrebă fata, cu o vagă speranţă.
– Pe urmă, dacă reuşesc – la facultate! Vino şi tu, Irina! Dăm amândoi
examen şi...
– Nu! Eu vreau să rămân aici! Iar situaţia mea şi a familiei mele...
– Irina!
– Am simţit că vei pleca! Am înţeles!
Am dat admitere la liceu şi am intrat chiar printre primii. M-am bucurat –
era firesc – şi mi-am făcut fericiţi şi bunicii. Fericiţi şi mândri!
În sat ajungeam mai rar – uneori, numai în vacanţe. Sigur, dorul... Şi nu
mi-a fost uşor să mă desprind, dintr-odată, de oamenii şi de locurile atât de dragi.
Nu mi-a fost uşor, însă bunii m-au încurajat, m-au sprijinit cât de mult au putut şi
mi-au acordat încredere.
– Mergi cu sănătate! Când poţi, să ne scrii câteva rânduri. Bunica se roagă
pentru tine.
Aceasta îşi binecuvântă nepotul şi-i întinse o trăistuţă:
– Uite, aici ai câte ceva pentru drum. O să-ţi prindă bine!
– Sărut-mâna, bunico!
Băiatul ieşi din curte. Se îndepărtă de casă, de sat... Bunicul îi era
alături: Măcar până la gară să merg cu nepoţelul meu!
Pentru Mihai, drumul era lung. Drumul până la liceu, drumul până la
realizarea speranţelor... Şi Irina?
Mă gândeam: „Poate c-ar fi trebuit să insist să vină şi ea cu mine la oraş!”
Totuşi, ştiam că o voi regăsi la întoarcere, în vacanţe. O simpatizam. Dar, să fi fost
numai atât? În sinceritatea faţă de mine, am fost nevoit să recunosc – o plăceam pe
Irina. Cu toate acestea, în timp... Sentimentele mele pentru ea poate că nu s-au
pierdut, însă au rămas... în anii deja trecuţi...
– Mihai!...
Tânărul îşi ridică privirea din carte. Stătea tot sub bolta din viţă-de-vie,
exact ca atunci, în copilărie.
– Eugen!
– Ce faci? Înveţi?
– Da, mă pregătesc pentru admitere.
– Vrei să dai la facultate?
– Încerc, Eugen.
– Şi-ai să reuşeşti! Ai să reuşeşti! Dar, înseamnă că abia ai venit şi pleci
iar...
Însemne culturale – Antologie 2
- 31 -
– Plec.
După câteva clipe de tăcere, Eugen îl întrebă:
– Ai auzit că Irina se mărită, nu?
– Irina? tresări Mihai.
– Da, nu ai ştiut? Am crezut că ţi-au spus bunicii tăi sau altcineva...
– Nu! Şi cu cine?...
– Cu Petrică. Îl ştii...
– Îl ştiu, doar am copilărit împreună. E băiat bun.
Tremurul din vocea lui Mihai părea să nu mai fie la fel de evident. Sufletul i
se mai linişti, dar... Prin bolta de viţă-de-vie, prin care odinioară pătrundeau raze de
soare, începuseră să picure, discret, stropi de ploaie...
Nu pot spune că m-a luat prin surprindere vestea despre căsătoria Irinei,
însă am simţit că în sufletul meu au pătruns fiorii – nu ai geloziei, nu ai regretelor.
Fiorii unei amintiri pe care, poate, nu mai ştiam că o port în inimă.
Bunica, văzând o oarecare schimbare în atitudinea mea, m-a întrebat:
– Ai aflat?
– Da!
– Nu am vrut să fim noi cei care să-ţi dăm vestea...
La scurt timp am întâlnit-o pe Irina. Nu m-a mai evitat, aşa cum se
obişnuise să facă, din ce în ce mai des, când ştia că vin în vacanţe.
– Eşti fericită?
– Sunt! mi-a spus, cu glas convingător.
În acel răspuns am simţit sinceritate şi în sufletul meu – linişte şi
mulţumire.
Peste puţin timp am dat admitere la facultate. Am reuşit, iar la câteva zile
după examen am participat la cununia religioasă a Irinei cu Petrică. Cu inima
deschisă, le-am împărtăşit bucuria.
Mihai se întorcea în sat. Cursurile primului an universitar se încheiaseră –
urma perioada vacanţei. Avea să o petreacă în casa bunicilor: Am să-i mai ajut la
treabă. Pentru ei nu mai e atât de uşor, iar timpul meu...
Se afla la scurtă distanţă de căsuţa dragă, în momentul în care, ceva mai
departe, văzu două siluete abia conturate în lumina serii: Irina! Irina şi Petrică! Ar fi
vrut să intre în curte – ştia că bunicii erau nerăbdători să-l revadă. Nu-l mai aşteptau,
ca altădată, în gară sau la marginea satului. Se „îndepărtaseră” într-un timp mult prea
scurt şi fără voie. Fiecare pas îl ducea către casă, dar şi spre cele două umbre care, în
ciuda înserării, începuseră „să capete” culoare. Rămase pe loc, în aşteptare.
– Mihai! se auzi glasul lui Petrică.
Oare când au ajuns atât de aproape?!
Dar, când au ajuns aproape, Mihai a observat că Irina purta în braţe un
copil.
– Bine-ai venit, Mihai!
– Bine-ai venit! îi ură şi Irina.
– Bine v-am găsit!
Însemne culturale – Antologie 2
- 32 -
– Să ştii, chiar ne-ai găsit bine! Uite!
Petrică îşi îndreptă mândru privirea spre micuţ.
– Să vă trăiască!
– Ioan îl cheamă! spuse Irina şi-l strânse pe băieţel la piept. I-am pus
numele tatălui meu. Şi-a dorit un nepot, numai că...
Nu mai continuă, dar Mihai ştia cât de mult îşi iubise Irina tatăl şi cât
suferise când îl pierduse.
– Şi tu?
– Eu...
Eu mă bucuram pentru Irina. Deşi, trebuie să recunosc, nu-mi venea să
cred că devenise mamă. Şi cum îşi strânsese copilul la piept... Ce iubire sinceră! Ce
legătură puternică! Dar, în amintirea mea, încă o mai vedeam pe fetiţa cu părul
auriu, prins în codiţe împletite, care alerga voioasă, bucurându-se de razele
soarelui, de picurii ploii călduţe de vară, de primii fulgi de zăpadă...
Irina... Păstrasem şi imaginea adolescentei. Mult timp, trecând pe lângă
fântâna cu cumpănă...
Cu toate acestea, eu şi Irina am ales să mergem pe căi distincte în viaţă –
drumuri separate, parcurse fără regrete. Fericirea ei din ziua nunţii, bucuria
naşterii copiilor – pentru că, la doi ani după venirea pe lume a lui Ioan, Irina şi
Petrică au devenit şi părinţii a două fetiţe – liniştea şi înţelegerea din căminul lor...
Realizările mele de pe plan profesional şi gândul de a-mi întemeia o familie...
În ultimul an de studii, chiar înainte de examenul de absolvire, mi-am
cunoscut viitoarea soţie. De fapt, o ştiam – eram chiar colegi de grupă – dar, parcă
nu ne-am „privit” decât de la distanţă. Însă, câteva impresii, schimbate înainte de
marele examen, ne-au apropiat. Şi, după încheierea studiilor, am continuat să
construim o relaţie frumoasă. Nu am să uit niciodată cuvintele bunei mele dragi...
– Fata asta este potrivită pentru tine, să-ţi fie nevastă!
Mihai zâmbi, iar lumina-i de pe chip îi exprimă bucuria. Vorbele bunicii îi
întăriseră convingerea că făcuse o alegere bună.
Irina şi Petrică mi-au fost alături în ziua în care m-am logodit cu Maia.
Ceremonia a avut loc la biserica din satul bunicilor. La fel şi cununia religioasă –
câteva luni mai târziu. Bunii m-au însoţit şi în aceste momente importante, iar eu mă
rugam Lui Dumnezeu să le dea sănătate, să-şi vadă strănepoţii.
Viaţa noastră de tineri căsătoriţi se desfăşura firesc. Am reuşit, atât eu, cât
şi soţia mea, să ne angajăm pe posturi bune. Urcam fiecare treaptă a existenţei cu
răbdare. Nu ne grăbeam – de ce să forţăm lucrurile? Să distrugem, din neatenţie,
universul în care domnea armonia?
La sfârşit de săptămână îi vizitam pe bunici. Totuşi, se mai întâmpla
câteodată, din diverse motive, să nu avem posibilitatea de a merge la ei. În acele
momente mă consolam cu gândul că erau obişnuiţi cu absenţa mea, încă din anii de
studiu, când nu-mi permiteam să-mi părăsesc prea des camera de cămin. Şi, la
întoarcerea în casa lor... În casa în care mă aflu şi acum, numai că, în prezent, nu
Însemne culturale – Antologie 2
- 33 -
pot să mai văd bucuria de pe chipurile bunilor mei dragi, să simt îmbrăţişările sau
palma pe care mi-o punea bunicul pe umăr – gest prin care voia parcă să-mi
spună: „Eşti bărbat de-acum! Am încredere în tine şi sunt mulţumit de tot ce ai
făcut!”
Trecuse aproape un an de la cununia noastră, când Maia m-a trezit, veselă,
în zorii unei zile de sâmbătă:
– Bună dimineaţa!
– Maia, bună dimineaţa!
Ea îl mângâia pe frunte când el deschise ochii şi-i răspunse la salut. Îi luă
uşor mâna şi i-o sărută.
– Trebuie să ne pregătim! Azi mergem la bunicii tăi.
– Maia, dar ce lumină ai în privire! Şi glasul...
Când au ajuns în apropiere de casa bunicilor, Maia l-a strâns de mână pe
Mihai. Nu tare, doar uşor perceptibil şi, oarecum, fără voie. Mai mult ca un impuls al
emoţiilor. El s-a oprit, dar ea a continuat să păşească, făcându-l s-o urmeze încet, aşa
cum i-a adresat şi cuvintele:
– Mihai, acum câteva zile, când stăteam pe terasă şi povesteam, mi-ai spus
că cele mai importante evenimente din viaţa ta s-au petrecut aici, în sat. În acel
moment am ştiut cum trebuie să-ţi dau această veste şi, mai ales, care este locul cel
mai potrivit în care s-o primeşti.
– Maia!
În scurt timp aveau să devină părinţi. Şi bunicii...
Bunicii ne aşteptau în cerdac. Nemărginită le-a fost bucuria când le-am
mărturisit că urma să avem un copil. Ţin minte că buna m-a privit intens, parcă ar fi
vrut să regăsească, în tânărul nerăbdător să devină tată, amintirea unui băieţel de
trei ani care se simţea ocrotit numai în braţele ei protectoare şi sub privirile grijulii
ale bunului.
– O să fim străbunici! rosti ea.
– Da, o să fim străbunici!
Străbunicii unei fetiţe. Micuţa Ana a fost botezată tot în biserica din sat –
încă un eveniment fericit, petrecut în locurile atât de dragi lui Mihai, şi la care au luat
parte, de asemenea, Irina şi Petrică, alături de cei patru copii ai lor – între timp se
născuse şi Ştefan. Băieţelul venise pe lume cu doar trei luni înaintea Anei.
Ana, fetiţa mea... Împlinirea celui mai frumos vis, a celei mai de preţ
dorinţe, speranţa mea. Ana a completat armonia căminului nostru cu veselia ei. Şi
tot ea m-a ajutat să depăşesc momentele dificile care au urmat – bunicii mei... Cred
că au plecat împăcaţi din această lume dar, pentru mine, despărţirea a fost atât de
dureroasă!
M-am obişnuit foarte greu cu ideea că nu mă mai aşteaptă nimeni în căsuţa
bunicilor, ei nu-mi mai adresează vorbe frumoase şi sincere, nu mai am de la cine
Însemne culturale – Antologie 2
- 34 -
să-mi iau rămas-bun la plecare. De altfel, în perioada ce a urmat, am refuzat să mă
mai întorc în acele locuri, până când, într-o zi, Ana...
– Mi-e dor să mergem la căsuţă. Nu am mai fost de mult timp! zise fetiţa,
cu glas rugător, adresându-se părinţilor.
Mihai şi Maia se priviră, fără să rostească vreun cuvânt.
– Ştiu că bunul şi buna... Dar, mi-e dor să mergem acolo!
– Mergem! spuse Mihai, hotărât.
Rugămintea fetiţei îi dădu curaj şi, totodată, o stare de nerăbdare. Parcă nu
ar fi vrut să mai zăbovească nicio clipă, ci să alerge spre casa bunicilor.
La intrarea în sat, s-au întâlnit cu Petrică:
– Nu v-am mai văzut de ceva vreme.
– Nu am mai venit pe-aici. Nu e uşor...
– Înţeleg!
– Irina ce face? întrebă Maia. Copiii?
– Suntem cu toţii bine. Dar, treceţi şi pe la noi.
– Mulţumim! Trecem! răspunse Mihai.
De cele mai multe ori, când ne întorceam în satul bunicilor, îi vizitam pe
Irina şi Petrică. Eram tot prieteni... de familie. Ospitalieri, ne invitau întotdeauna la
masă. Amintirile, realizările, planurile de viitor – toate erau abordate. Irina îşi
demonstra iscusinţa şi hărnicia în treburile casnice, Petrică se îngrijea de
bunăstarea familiei, iar copiii... Ioan dovedise, încă de la o vârstă fragedă, că avea
să fie sprijinul tatălui la muncile câmpului şi la alte treburi pe lângă casă. Cele două
fete crescuseră în apropierea mamei, de la care deprinseseră secretele gospodăriei.
Iar mezinul, Ştefan, avea drag de învăţătură. Terminase primele clase la şcoala din
sat şi hotărâse să urmeze un liceu din localitatea în care mă stabilisem. M-a bucurat
dorinţa lui şi am decis să-l susţin – viaţa la oraş nu era uşoară.
Dacă în copilărie Ştefan şi Ana se înţelegeau foarte bine şi ori de câte ori
se întâlneau se jucau împreună, colorau, citeau, odată ajunşi adolescenţi au devenit
mai timizi, mai reţinuţi. După absolvirea liceului, însă...
Reveniseră în sat. Nu, nu doar în vizită, ci pentru a-şi petrece vacanţa în
casa bunicilor. Ana era entuziasmată: Mi se pare cea mai potrivită atmosferă pentru
a reflecta, pentru a mă gândi la viitor! Viitor care-i era deja stabilit, însă numai într-
o direcţie – cea a profesiei. Voia să frecventeze cursurile facultăţii pe care o
absolviseră şi părinţii ei, să le calce pe urme. Stătea ore în şir sub bolta din viţă-de-
vie, citind şi pregătindu-se pentru examenul de admitere. Tatăl ei o privea pe
fereastră, nostalgic.
Într-o zi, după ce-şi încheie lectura, tânăra li se adresă părinţilor:
– Mă duc să mă plimb prin sat. Îmi face bine!
Mihai şi Maia încuviinţară.
Porni pe drumul înfierbântat de razele insistente ale soarelui. Mergea încet,
privind într-o parte şi-n cealaltă, salutând vecinii, admirând casele, pomii, păsările.
Se opri lângă fântâna cu cumpănă – aceeaşi la care, cu ani în urmă...
Însemne culturale – Antologie 2
- 35 -
Căldura o îmbie să guste din lichidul dulce, răcoritor. În acel moment auzi
paşi grăbiţi.
– Ştefan!
– Ana!
Tânărul scoase apă din fântână şi fata bău, mulţumindu-i printr-o privire
senină.
Acelaşi loc, ani mai târziu, deznodământ diferit... Ştefan i-a mărturisit Anei
iubirea ce i-o purta. Poate că aşa este destinul. Aşa se aranjează lucrurile. Şi...
lucrurile, în cazul meu şi al familiei mele, au o legătură strânsă cu satul bunicilor –
locul pe care-l voi preţui veşnic, din adâncul sufletului!
Însemne culturale – Antologie 2
- 36 -
Camelia ARDELEAN
Data şi locul naşterii: 02.06.1972, Deva;
Date de contact: coa_72@yahoo.ro
Blog: http://universulpoeziei2016.blogspot.ro/
Cărţi publicate (cu ISBN):
- „Cartea terapeuților”, Editura „Vultur ZM”, Deva, 2002;
- „Cursuri practice naturiste”, Editura „Vultur ZM”, Deva, 2004;
- „Lacrimi de suflet”, poeme, Editura „Emma”, Orăștie, 2014;
- „În oglinda sufletului meu”, poeme, Editura „Inspirescu”, Satu-Mare,
2015;
- „Pasiune”, poeme, Editura „Inspirescu”, Satu-Mare, 2015;
- „Ingenuitate”, poeme, Editura „Inspirescu”, Satu-Mare, 2015;
- „Suflete de ceară”, poeme, Editura „Armonii Culturale”, Adjud, 2016;
- „Destine”, proză, Editura „Armonii Culturale”, Adjud, 2016.
Prezenţe în antologii şi în volume colective (cu ISBN):
- „Călătorie în regatul cuvintelor”, Drobeta Turnu-Severin, 2014;
- „Nostalgii de toamnă”, Drobeta Turnu-Severin, 2014;
- „Magia sărbătorilor de iarnă”, Buzău, 2015;
- „Toamna asta plouă cu lacrimi”, Iaşi, 2016;
- „Femeie omniprezentă ”, Braşov, 2016;
- „Cântecul creaţiei”, Braşov, 2016;
- „Constelaţia metaforei”, Galaţi, 2016;
- „Actori printre astre”, Adjud, 2016;
- „Personalităţi române şi faptele lor 1950-2016”, Iaşi, 2016;
- „Poeţi hunedoreni”, Alba Iulia, 2016.
Premii literare/artistice (sunt prezentate cel mult cinci premii):
- Premiul I, secţiunea proză, Concursul „Premiile Ars Poetica 2015”;
- Premiul al III-lea, secţiunea poezie, Concursul „Premiile Ars Poetica
2015”, Călăraşi;
- Premiul Juriului, Concursul internaţional de poezie „Călător prin stele”,
Ediţia I, Oneşti, 2016;
- Premiul al II-lea, Concursul de poezie „Anotimpul iubirii”, organizat de
Radio „Vis de Taină”, august 2016;
- Premiul I, Concursul de poezie „Anotimpul iubirii”, organizat de Radio
„Vis de Taină”, septembrie 2016 ş.a.
Colaborări la reviste şi publicaţii printate (cu ISSN): „Observatorul”,
„Lumină Lină – SUA”, „Palia Expres”, „Amprentele Sufletului”, „Gând Românesc”,
„Dăruiri Literare”, „Ardealul literar”, „Apollon”, „Portal-Măiastra”, „Nomen Artis –
Dincolo de tăcere”, „Graiul Maramureşului”, „Candela de Montreal”, „Bogdania”,
„Cronos – Peniţa de Aur”, „Memoria Slovelor” ş.a.
Recenzii şi articole semnate de: Eugen Evu, Maria Toma Damșa, Petrișor
Ciorobea, Miron Țic, Ioan Vasiu, Daniel Marian, Ileana Lucia Floran, Raisa
Boiangiu, Ion Urdă, Dumitru Tâlvescu etc.
Însemne culturale – Antologie 2
- 37 -
O iarnă de coşmar
Căsuţa de la poalele muntelui părea gata să se prăbuşească sub mormanul
de zăpadă care o învelea. Veche şi sărăcăcioasă, cu zugrăveala scorojită peste tot şi
ferestrele afumate, prin crăpăturile cărora vântul se strecura cu nonşalanţă, ori de câte
ori prindea ocazia, se bucura acum de hăinuţa nouă de nea, ca de un veşmânt
nepreţuit. O linişte de piatră plana ca o regină peste întinderea albă şi pufoasă,
neîntinată de picior omenesc, linişte tulburată, din când în când, de ţipete şi râsete de
copii, care se auzeau din interiorul casei.
Deodată, uşa de la intrare se deschise cu un scârţâit scurt, izbindu-se cu
putere de perete. O mogâldeaţă de băieţel cu ochii mari şi verzi, ascunşi sub gene
lungi şi stufoase de culoare roşcată, la fel ca sprâncenele, o zbughi afară. Era
îmbrăcat într-un pulovăr vechi şi scămoşat de atâta purtat şi o pereche de pantaloni
pe măsură. Să fi avut vreo zece ani, deşi după privirea vioaie şi şmecheră, îi dădeai
mai mult, iar după trupul pipernicit, mai puţin.
– Unde fugi, mă Ionică? Vino-ncoa, că te-oi răci şi-apoi oi vede` ce curele
ţi-oi da! Parcă n-ai ave` alte încălţări, taman teneşii ăia rupţi i-ai găsât? se auzi o voce
spartă de femeie, răcnind din toţi rărunchii, de pe pragul uşii.
Băieţelul care tocmai avusese curajul să se aventureze pe covorul catifelat
al iernii nu păru să se sinchisească de ameninţările mamei. Se apucă tacticos să-şi
confecţioneze, cu mâinile goale, câţiva bulgări. Îi piti cu grijă după un butuc aflat în
apropiere şi aşteptă, zâmbind ştrengăreşte, cu ochii ţintă la uşă.
Mama intrase deja în casă, bombănind de una singură ceva legat de
„grijanie” şi „brăcinar”. De la geam pândea o zgâtie de fată de vreo patru anişori,
blondă cu ochii verzi, cu părul inelat şi pielea albă ca laptele. Era Măriuca, sora cea
mai mică a lui Ionică şi frumoasa familiei, pe care o iubeau cu toţii, ca pe ochii din
cap. În curând îşi făcură apariţia, unul după altul, de după uşa care se legăna ca o
liană bătută de vânt, trei băieţi, toţi tunşi la chelie, ca fratele lor.
– Haideți, bă, odată, să facem un om de zăpadă! le strigă Ionică nerăbdător.
Cei trei se apropiară cu grijă. De la ultima şotie, când Ionică le turnase apă clocotită
în cizmele de gumă, erau foarte precauţi în ce îl privea.
Profitând de un moment de neatenţie, Ionică îşi luă „proiectilele” făurite în
ascuns şi începu să-şi împroaşte cu ele fraţii. Pe unul îl nimeri drept în frunte, iar pe
ceilalţi, pe unde apucă. Se-ncinse o hârjoneală şi o veselie de zile mari, veselie mai
ales din partea lui Ionică, fiindcă iar le trase clapa. Trecură aşa vreo trei ore, timp în
care băieţii se udară până la piele, fără să simtă frigul. Apucaseră chiar să clădească o
jumătate de om de zăpadă, strâmb şi vai de capul lui, săracul, dar cui îi păsa? În ochii
lor, era cel mai frumos de pe faţa pământului!
– Haidarăți la masă, că vi-i bugăt zbenguiala pe ziua de azi! Executarea!
strigă hotărâtă mama din uşă. Era o femeie de cel mult un metru şi jumătate înălţime,
destul de voinică şi autoritară atunci când era cazul, altfel nu ar fi făcut faţă „armatei
de prunci” lăsată în grijă de tatăl lor. Nu trebui să zică de două ori, că năzdrăvanii,
lihniţi de foame, intrară în fugă şi se înghesuiră în jurul mesei, înghiontindu-se, de
când se apucară de mâncat, până la ultimele resturi de mămăligă cu fasole din
strachină.
Însemne culturale – Antologie 2
- 38 -
Masa se termină, ca de obicei, în chiote şi hârjoneli, dar nu înainte ca mama
să-şi toarne încă un pahar de pălincă (al câtelea o fi fost, al treilea?), nărav moştenit
de la soacra ei, care o învăţase că „pălinca îţi înveseleşte viaţa şi îţi descreţeşte
fruntea la nevoie”. Uită, însă, să-i spună că efectul „leacului miraculos” e de scurtă
durată şi că, după ce dispare, pârdalnica de viaţă e chiar mai cenuşie decât înainte.
Seara se încheie cu o rugăciune spusă de mamă cu voce tare, în timp ce băieţii
chicoteau şi îşi dădeau ghionturi pe sub masă.
– Ia mai terminaţi, că acu` iau brăcinaru` la voi şi vă croiesc de nu vă
vedeţi! se răsti ea. Băieţii la adus lemne, fetele la spălat vase, executarea (ăsta era
cuvântul ei „magic”, atunci când voia să se facă ascultată), că acuşi ne trezim cu tată-
tu că intră pe uşă şi la noi îi ca în grajd!
Argumentul fu suficient de puternic, ca să îi ridice pe toţi deodată de la
masă. Îl vedeau destul de rar pe tatăl lor, cam o dată la câteva luni, când venea de la
pădure, unde lucra ca tăietor de lemne sau pe post de om bun la toate, iar zilele astea
se împlinea sorocul să vină şi nu voiau să îl supere tocmai acum.
– Aţi venit, mă, cu lemnele, că acuşi se stinge focul? insistă mama, când îl
văzu pe Ionică moţăind lângă soba din fier, care încălzea toată casa.
– Mamă, pe mine m-o cam luat cu frig! răspunse el zgribulit şi se trase mai
tare lângă plită.
– Ei, na, ia uite cum l-o pleznit lenea! spuse mama neîncrezătoare,
mângâindu-l pe chelie. Mă copile, tu arzi! se nelinişti ea, după ce-l atinse. Ia bagă-te-
n pat, să-ţi pun un ştergar ud pe frunte! Nu trebui să-i spună de două ori, că Ionică se
şi cuibări sub pătura de lână, tremurând ca varga.
– Eu ţi-am zâs să te-mbraci, da´ n-ai vrut, c-aşa ştii tu s-asculţi de mă-ta! se
lamentă ea, vădit îngrijorată, în timp ce-i punea compresa. Hai, la culcare toţi, că mi-
aţi mâncat zâlele! Asta nu fu valabil însă şi pentru ea. Toată noaptea stătu la
căpătâiul copilului, care începu să tuşească şi să respire greu, dându-i ceai de soc şi
udându-i, din când în când, compresa. Degeaba, dimineaţa Ionică ardea ca focul şi
abia mai avea putere să se dea jos din pat.
Ziua decurse într-o linişte neobişnuită şi fără nicio schimbare în bine pentru
Ionică. Fraţii vorbeau în şoaptă, să nu-l obosească, cu ochii ţintă la uşă, doar-doar o
veni tatăl. Niciun semn, însă liniştea trona peste întinderea albă, ca o regină mută,
aducătoare de nenorociri.
A treia zi, dis-de-dimineaţă, mama nu mai rezistă şi le spuse fetelor:
– Sofică, tu vii cu mine. Lenă, tu rămâi să ai grijă de prunci! hotărî ea.
– Da` unde-om mere, mamă, pe vremea asta, că ninge de nu vezi la un
metru `naintea ochilor? întrebă Sofica, speriată.
– L-om duce pe Ionică în haltă, să luăm trenu` spre oraş, draga mamii, că
altă cale nu-i! Acolo or fi doftori buni, să-i dea ceva leacuri, să-l facă bine, că acasă
ne moare cu zâle! o lămuri ea. Se apucă să-l îmbrace grăbită pe băiat. Îl înfofoli cât
putu mai bine, apoi îl înveli pe deasupra într-o pătură de lână.
– Îs patru kilometri până-n haltă! Cum îl ducem, căruţa îi la tata şi afară îi
neaua până la genunchi? întrebă Sofica, uimită.
– Nu-i bai, ne-om descurca noi, ne-o ajuta bunu` Dumnezău! o încurajă
mama, încurajându-se, în acelaşi timp. Apoi îl luă pe Ionică în spate şi ieşi afară.
Însemne culturale – Antologie 2
- 39 -
Înaintau foarte greu. Peste noapte ninsese întruna şi pătura de zăpadă avea
aproape jumătate de metru înălţime. Sofica mergea înainte, să croiască drum, iar
mama venea după ea gâfâind, cu Ionică în cârcă. Drumul dură câteva ore, cu tot cu
pauze. Ajunseră în haltă către amiază. Mama era sfârşită, abia mai respira. Mai
trebuiră să aştepte vreo jumătate de oră, până veni trenul. Făcură aproape două ore cu
personalul până în oraş. Acolo găsiră un şofer care se îndură de ei şi îi duse direct la
spital. După ce îl consultă pe Ionică, doctorul fu destul de rezervat:
– Băiatu` ţi-o răcit la plămâni, trebuie să rămână aici, să-i dăm leacuri!
Vino peste vreo săptămână, să vedem cum reacţionează la tratament! Du-te să-ţi vezi
de prunci până atunci, de el avem noi grijă!
Ilona abia se stăpâni să nu-i dea lacrimile. Nu fusese niciodată despărţită de
vreunul dintre copii. Îi mulţumi doctorului şi îl rugă să-i facă băiatul bine, apoi îl
sărută pe Ionică apăsat, de bun-rămas şi fugi repede cu Sofica la tren. Ajunseră acasă
frânte de oboseală şi îngheţate de frig, către miezul nopţii, când dormeau cu toţii.
A doua zi, dimineaţa, copiii se buluciră în jurul mamei, nerăbdători să afle
veşti despre fratele lor. Ea îi linişti cum se pricepu mai bine, dar ochii îi trădau
îngrijorarea, iar ei simţiră asta, motiv pentru care ziua trecu într-o tăcere chinuitoare.
Spre seară, se auzi zgomot afară, apoi paşii cuiva care se scutura de zăpadă
în faţa casei. Dintr-odată, uşa se dădu de perete şi un uriaş îşi făcu apariţia,
aplecându-se mult ca să poată pătrunde înăuntru.
– Tati, tati!... ţipară băieţii cu bucurie, împingându-se unii pe alţii, să-i sară
în braţe.
– Haidarăți la tata, crailor! râse uriaşul, scuturându-şi hainele şi părul de
neaua îngheţată. Apoi îi cuprinse pe toţi deodată în braţele lui imense şi îi sărută, pe
rând. Da` unde-i Ionică? întrebă neliniştit.
– Bine că te hotărâşi să mai dai pe-acasă, Niculaie, acu`, în pragu`
Crăciunului! interveni mama cu reproş. Unde să hie, acolo unde trebuia să-l duci tu!
şi îi povesti de-a fir a păr toată istoria.
– Da` tu de ce n-avuseşi grijă de el, să nu răcească, doară altă treabă n-ai? îi
întoarse Niculaie reproşul.
– Ia nu vă mai ciondăniţi! sări Lena, neştiind cui să-i ţină partea. S-o face
bine, că-i tânăr! De-al`dată să fie mai cuminte, ca să nu mai păţască de-aiestea! făcu
ea pe dura, privindu-şi frăţiorii cu subînţeles, ca un profesor care spera că elevii îşi
învăţaseră lecţia.
Se liniştiră ca prin farmec şi, preţ de câteva clipe, se lăsă o tăcere deplină,
rău prevestitoare.
– Măi muiere, noi n-om duce-o bine cu comuniştii ăştia! schimbă Niculaie
subiectul, de frică să nu se ia din nou la harţă cu nevasta.
– Da` ce-i baiu`? întrebă Ilona mirată.
– Nici n-or pus bine mâna pă putere, că vor să confişte averile oamenilor,
să-i lase în turu` gol! o lămuri el cătrănit.
– Poi şi ce treabă avem noi? Suntem săraci lipiţi, abia ne ducem traiu` de
azi pe mâine, ce să ne ieie, zâlele? întrebă Ilona, nedumerită.
– Mă femeie, da` uşoară mai eşti de minte! îşi pierdu Niculaie iar cumpătul.
De hectarele de pădure primite de la tată-tu uitaşi? Dacă ni le-or lua comuniştii, ce-
Însemne culturale – Antologie 2
- 40 -
om face? Alea îs siguranţa noastră păntru zâle negre! Eu, decât să le dau ceva, mai
bine mor, să ştii! îşi vărsă el năduful.
– Taci, mă omule, nu mai grăi de-aiestea, că spării pruncii! îl ocărî Ilona.
Om vedea ce-om face, amu` du-te şi mânâncă, doară oi fi flămând după atâta drum!
Niculaie se conformă, simţindu-se dintr-odată sleit de puteri. Ciuguli ceva
pe fugă, apoi merseră cu toţii să se culce, mai devreme ca de obicei. Deşi nu se
văzuseră de vreo trei luni, evenimentele neplăcute din ultimele zile le cam tăiaseră
cheful de vorbă.
A doua zi, abia se crăpă de ziuă, că se auziră bătăi zdravene în uşă:
– Niculaie, deschide, mă! Hai, că avem o vorbă cu tine! strigă o voce
autoritară de bărbat.
Niculaie sări din pat ca ars, îşi trase repede nădragii pe el şi deschise furios
uşa, curios să vadă cine-i stricase odihna.
– Ah, tovarăşu` Mitică, matale erai? întrebă el cam neliniştit, nu de alta, dar
de câte ori acest funcţionar al Primăriei apărea pe undeva, aducea cu el numai
necazuri. Da` care-i baiu`, de mă sculaşi din somn `nainte de cântatu` cocoşilor?
„Tovarăşu`” nu aşteptă să fie invitat, împinse uşa şi intră, aducând cu el
încă trei gealaţi, cu feţe ciudate şi ochi iscoditori.
– Niculaie, am auzât că te lăudaşi pe la vecini că nu vrei să dai dărabu` tău
de pădure la stat! Drept îi? Acu` îi dată lege, mă, statu` suntem noi, nu mai avem
chiaburi! Să faci bine să te supui, că de nu, meri la pârnaie! Adusărăm cu noi nişte
hârtii, să le semnezi! spuse Mitică şi dădu să pună un dosar pe masă.
– Ba n-oi semna nimic! se oţărî Niculaie mohorât. Eu nu-s chiabur, am
şepte prunci, pădurea o ţân păntru ei! Statu` ce mi-o dat mie? Nimic! I-oi vinde-o,
dacă îmi plăteşte bine, da` pă dejaba nu!
– Da` cine te-o pus să-ţi faci atâţia plozi, te-am pus eu? Asta nu-i treaba
noastră! Auzi, ce obrăznicie, să încerci să faci comerţ cu tovarăşii de la partid! Nu ţi-i
ruşine? Semnezi au ba? insistă Mitică, căruia îi sărise muştarul rău de tot.
Niculaie dădu ferm din cap, arătând că hotărârea lui e deja luată. Mitică
făcu un semn discret însoţitorilor lui, care atâta aşteptară: puseră mâna pe Niculaie
şi-l traseră cu putere spre uşă. Acesta se împotrivi vehement, iar gealaţilor nu le fu
uşor să-l ţină, căci aveau de-a face cu ditamai omul. Se luptară aşa câteva secunde
bune, până ce Niculaie reuşi să scape din strânsoare şi-l trânti pe unul dintre ei de
perete. Omul, furios, scoase un pistol din buzunarul hainei şi îl îndreptă spre el. Lui
Niculaie atâta îi trebui, ca să se înfurie şi mai tare:
– Te pui cu mine, mă hoţule? Grijania mamii voastre de bandiţi! Nu vă mai
satură Dumnezău! și sări ca un ghepard la atacator, să-i ia arma din mână.
– Niculaie, ogoaie-te, mă! Dă-o-ncolo de pădure, ducă-se pă pustii! strigă
Ilona cât o ţinu gura, încercând să-i despartă. Copiii începură să ţipe şi ei de-a valma.
Era un vacarm îngrozitor, presărat din belşug cu înjurături din toate părţile. Deodată,
se auzi o împuşcătură. Pistolul se descărcă brusc în abdomenul lui Niculaie,
străpungându-i ficatul. În secunda următoare, acesta căzu ca secerat, iar cămaşa de pe
el se îmbibă de sânge, un sânge negru şi gros.
Ilona scoase un ţipăt şi se prăbuşi pe podea, lângă soţul ei. Copiii începură
să plângă în cor, iar Măriuca îl strângea de mână, rostind printre lacrimi:
Însemne culturale – Antologie 2
- 41 -
– Tati, trezeşte-te, tati!
Nu înţelegea ea prea bine ce se întâmpla, dar după reacţia celor din jur,
bănuia că era vorba despre ceva grav. Tovarășu` Mitică şi însoţitorii lui ieşiră val-
vârtej pe uşă, făcându-se nevăzuţi, înainte de a mai apuca cineva să le adreseze vreun
cuvânt. Niculaie gemu încet, apoi mişcă puţin degetele, semn că voia să spună ceva.
Făcură cu toţii linişte:
– Să ai grijă de prunci, că eu m-oi duce... la Tătuca! rosti el abia şoptit, cu o
grimasă de durere pe chip, fixând-o cu privirea pe Ilona. Să nu semnezi nimic, orice
ţi-or zâce! Auzi? Nimic! Ionică... Doar atât mai apucă să spună, în timp ce îi mângâie
cu privirea pe toţi, apoi îşi dădu duhul, strângând-o pe Măriuca uşor de mână, ca de
rămas-bun.
*
* *
Crăciunul şi Anul Nou trecură pe nesimţite, într-o linişte mormântală. Cu
hainele şi sufletele cernite, locatarii căsuţei uitate printre troiene nu mai trebuiră să-şi
facă griji cum îi vor da lui Ionică vestea neagră despre moartea părintelui său. Se
stinsese în spital, la o zi după tatăl lui, chiar de Crăciun, când împlinise zece ani,
fiind prea slăbit să suporte tratamentul.
Ilona stătea împietrită la masă, înconjurată de cei şase copii rămaşi. Era tot
ce mai avea și numai datorită lor nu înnebunise de durere. Credea că i se terminaseră
necazurile, dar se înşelase. Peste câteva zile, avea să-i trimită pe băieţi la o casă de
copii din judeţul învecinat, la insistenţele fratelui ei, care-i spusese că aceasta era
singura soluţie, ca să nu moară cu toţii de foame. Fetele cele mari urmau să-şi caute
de lucru la oraş, să-i poată trimite bani, ca să o crească pe Măriuca.
Numai Dumnezeu ştia ce le mai rezerva viitorul! Cu sufletul destrămat,
familia de la poalele muntelui se ţinea de mână, într-o rugăciune mută, ca un scut viu
împotriva încercărilor ce aveau să vină…
Pe vălul minţii-mi plouă rătăcit
Pe vălul minţii-mi plouă rătăcit,
Cuvinte pe sub picuri se destramă,
În tigva nopţii iar m-am bălăcit,
Îmi joacă muza într-o nouă dramă.
Îmi joacă muza într-o nouă dramă,
Cu graţia-i pe muchie de vis,
Îşi fâlfâie rugina lângă vamă,
Pe drumul dintre iad şi paradis.
Însemne culturale – Antologie 2
- 42 -
Pe drumul dintre iad şi paradis
Sunt stoarse dimineţile de sevă,
Iar nopţile-mi sunt scrise în zapis,
Sub astrul angrenat în noua grevă.
Sub astrul angrenat în noua grevă
Mai caut primăvara în firide,
Din sloi reinventez o nouă Evă,
Să-i sprijin cerul pe cariatide.
Când vechi apusuri aripile-mi frâng,
Am răsăritul sub piciorul stâng...
Ne batem joc...
Ne batem joc de clipa ce-o avem,
În soarta măcinată-acut de boală,
Sportivi nătângi, cu iadul în tandem,
Printre ninsori mai dăm o rotocoală.
Am obosit să credem în minuni
Cu aripi moi pe umbre de cuvinte
(Abia mai poţi din visuri să te-aduni,
Să te târăşti încet spre înainte).
E prea târziu să mai gonim prin timp,
Cu o valiză plină de comete,
Am importat himere din Olimp,
Ni-e viitorul gri şi plin de pete.
E rânduit să devenim ocnaşi –
Ascunşi de gratii, rar găsim o „strungă”,
La închisoarea morţii suntem (l)aşi –
O-ntrecere cu scorul într-o dungă...
M-ai mângâiat cu slove…
M-ai mângâiat cu slove din coajă de copac,
Pe-un pat din răsărituri şi veri imaginare,
Mi-ai desfrunzit surâsuri ce-n rouă se prefac
(Prin aripă de flutur, lumina stea îmi pare).
Însemne culturale – Antologie 2
- 43 -
Am înţeles îndată că mai există „noi”,
Sub raze destrămate de frig şi aşteptare;
Prin ropote de vise şi gemete de ploi,
Apusul din privire devine sărbătoare.
Mi-ai explicat afabil că valurile mor,
Ducând cu ele timpul sfărmat de întuneric,
Că astrele ne cheamă cu strigăte ce dor,
De gândurile negre primează pe generic.
M-ai ridicat din ceţuri cu gustul de catran,
În clipa tot mai scurtă, avidă şi pustie,
Mi-ai descheiat simţirea de lacrima în van,
Închisă-n orizonturi, mustesc de poezie.
Se tânguie natura...
Se tânguie natura cu glasu-i enigmatic
Şi deapănă, confuză, apusuri primitive,
În filele-i de gheaţă – atavice misive;
Îşi toarce anotimpul fuiorul său, apatic,
Pe buza înserării cu zâmbetul extatic.
Semeaţă e crăiasa cu rochia-i de gală,
Ornată cu dantele şi bumbi din promoroacă,
Când poartă, delicată, condurii pe toloacă,
Cuprinsă fără veste de-o sfântă amorţeală,
Sub fulgii ce se-aşază în pletele-i, beteală.
Ubicua silfidă tronează graţioasă,
Ţărâna e palatul ce-i străjuie veşmântul,
Ambiguu, foşneşte, în sfera sa, doar vântul;
Sub vălurile-i fine purcede cuvioasă,
La geamurile nopţii, perdele noi să coasă.
Pătrunsă de-umezeala din albul cel feeric,
Stă sigla-nsingurării pe vastele domenii,
Tractează veşnicia, în coarnele lor, renii;
Pe chipul său de ceară, un astru ahasveric
Gravează cu migală fărâme de-ntuneric...
Însemne culturale – Antologie 2
- 44 -
Mi-aş vinde-această zi...
Mi-aş vinde-această zi şi-această noapte,
Oricum mi-e universul de prisos,
Pe buza sorţii – silnicele şoapte:
Fantasme cu miros de abanos.
Mi-aş vinde şi trecutul, şi prezentul
Pentru un boţ brumat de viitor,
Printre fantome, de-aş găsi momentul
Să aflu-accidental cumpărător.
Mi-am agăţat speranţa în edecuri,
S-o legene destinul cât o vrea
(Aş accepta, pragmatică, şi cecuri,
De m-aş scăpa subit de piaza rea).
Mi s-a acrit de ploi şi ghinioane,
Cu stele sub pantofi, pe caldarâm,
Pe talpa vieţii când vor fi crampoane,
Putea-voi nenorocul să-l sfărâm.
Azi
Ucigătorul meu cu ochi căprui,
Ţi-am rătăcit parfumul prin poeme,
Azi nu mai sprijini cerul nimănui
Şi nu-i mai zici minunii să mă cheme.
Ne-am adunat bucăţile de nor,
Cu tot cu vise strânse-n cazemată,
Azi nu mai pot din stele să cobor,
Tu să mă cerni prin zările de vată.
Oricâte ploi s-au răstignit în noi
(Sărmani ciorchini ce-atârnă pe o viţă),
Aceeaşi sevă ne-a hrănit apoi;
Azi din trecut mai gust o rămăşiţă.
Spre nicăieri regretele-mi îndrept,
Ne târâim calvarul plin de spume,
Ni-era iubirea unicul precept,
Azi pentru tine-aş inventa o lume.
Însemne culturale – Antologie 2
- 45 -
Se adumbreşte visul...
Se adumbreşte visul – suprema evadare
(De-i alb sau mov, ce-ţi pasă, spre stele când te poartă?)
Şi rupe noaptea-n două sub fibrele-i amare
(Îţi leagă amăgirea de-a cerurilor toartă).
Cărăm poveşti în sacul proptit de Carul Mare,
Ni-e inima o liră ce plânge, oropsită,
Iar pavăză, cuvântul – pumnalul din dotare,
Ne-ajută să accedem, pe post de adamsită.
Pe lună şi pe soare, adesea rămăşaguri
Mai pus-am fără-a cerne ce palidă-i minciuna;
Nimicuri încrustate sortat-am în şiraguri,
La stânca penitenţei le-am socotit arvuna.
Ne-om primeni din gânduri când plopul se va coace
Şi perele vor curge în râuri subterane,
În jungla adormirii rămas-am dobitoace,
Cu petice pe blana simţirii diafane.
Însemne culturale – Antologie 2
- 46 -
Gabriela Ana BĂLAN
Cărţi publicate (cu ISBN):
- ,,Împăratul de ceară”, Editura „Singur”, 2012;
- ,,Labirintul de cristal”, Editura „Self-Publishing”, 2014;
- ,,Moartea trece pe tuşă”, Editura „Art Creativ”, 2016.
Prezenţe în antologii şi în volume colective (cu ISBN):
- „Toamna”, Editura „Singur”;
- „Iarna”, Editura „Singur”;
- „Doisprezece”, Editura „Topoexim”;
- „Timpul pietrelor preţioase”, Editura „Art Creativ”.
Noapte bună, Domniţă
Încheie-ţi şerpii la bluziţă
Ca o femeie de la Ecuator
Lasă doar u-
Mărul gol
Cum ai văzut într-un tablou
Scaldă-ţi visele în cobiliţa
Cu lapte de nucă de cocos
Întinde-te să dormi în rama
Dintre timpul meu şi timpul tău.
Eu,
Pictorul acestui veac,
Cu o peniţă
Îţi desenez izvoare la picioare
Pe coapse cum alunecă vapoare
Spre mările imaginare
Şi de sub ochişori
Cum pleacă trenuri spre vrăjite gări
În loc de vânt
Mă desenez pe mine în părul tău
Cântând şi în zori
Ţi-ndeplinesc o ultimă dorinţă
Noapte bună, Domniţă!
Lebedele
Voi fi muşcat cândva
Felia dulce a încrederii,
O lebădă albă
Însemne culturale – Antologie 2
- 47 -
Pe lacul nopţii de sub pleoapă
Noapte bună, voi fi spus unei gene
Visând că e geană
Nu ştiu cum fugeam de singurătate
Îmi zâmbeai mereu de la altă fereastră.
(Ia loc lângă mine să ne imaginăm pentru o clipă că suntem copii şi celor ca
noi li se rezervă dreptul să conducă lumea când, unde şi încotro vor şi dacă ne dorim
un covor fermecat, al nostru să fie şi dacă vrem să zburăm pe alt cer, altul să fie).
Moartea credeam
Că e o lebădă neagră.
Am visat-o, avea
Şase copaci doborâţi de furtună
Şase ochi scoşi, şase braţe rupte
Şase turle rostogolite în ţărână
Şase corăbii scufundate
Şase limbi legate de şase şerpi veninoşi.
(Să luăm o pauză de cafea să ne lepădăm de păcat cu două cuvinte, acelea
cu care te iubesc, cu care îmi iau adio, cu care plătesc la casierie preţul pe care zeii îl
pun ochilor mei şi uită să îmi dea rest dar niciodată nu pierd ocazia să îşi facă unii la
fel).
Iubirea o fi o lebădă roz.
Am văzut-o în oglindă
Legată de şapte biserici
Îşi prindea şuviţele de păr în cruce
Zâmbea. Ce naiba căuta pe perna mea?
Am izbit-o de pereţi de teamă
Să nu înceapă să cânte
Prima pentru ultima oară.
(Nu mă privi aşa nedumerit ai făcut la fel de câte ori te-ai îndrăgostit numai
că acum e alt veac şi dragostea e o vişină amară, muşcă din ea cine poate când vrea şi
scuipă un sâmbure din care nu ştiu cum se face dar creşte mereu altceva).
În numele libertăţii
Lebedei mele i-am cumpărat vioară
Are concert în fiecare seară
Nu mai cântă doar o singură dată
Înainte să moară.
Însemne culturale – Antologie 2
- 48 -
Vreau să ning
Se oglindeşte iarna în ochii tăi
Vezi, Dumnezeu mi-a dăruit doi nori
Să ning
Ning
Atât de frumos că îngenunchezi
Cerul e o margaretă din care rup petale
Chiar eu ning oare?
Şi iarna sunt frumoasă, îmi spui, ştii
De ce nu mă tem de moarte?
Am un singur zbor
Ferecat în cuvinte.
E prima oară când pot să mă înalţ în jos
Risipită printre fulgi.
Pe obrazul tău a îngheţat o lacrimă
Acolo patinez cu zeii
Pe umărul tău stâng s-a făcut pârtie
suişuri şi coborâşuri înspre inimă
îngerii au deschis sezonul de schi.
mi-ai promis un sărut
Pune-l sub brad învelit în argint
Hai întinde mâinile
Împrăştie-mi norii
Vreau să ning
Iubirea, Dumnezeu mi-a dăruit-o
Cu tot cu cer.
Ana, cu lacrimi de regină
Îmi lepăd ziduri de pe trup
Din cupa inimii beau sânge tânăr
Îmi pipăi ochii, buzele, sânii
Să văd, ca orbul, cine m-a privit, sărutat, iubit
Iar am dormit pe lacrima lunii
În turnul de fildeş, joc lacătul la zar
Îl pierd, îl câştig pe două cuvinte
Te iubesc, ies din vis
Luntraşul îmi refuză arginţii.
Mă tem de iubire, nu deschide ochiul
Însemne culturale – Antologie 2
- 49 -
De atâtea rugi mi-am zidit mănăstire
Sub pleoapă, cu mângâieri fierbinţi,
Imaginare, ţi-am desenat pe irişi sfinţi.
De moarte mă tem şi mai tare
Am trimis, prin vene, săgeţi otrăvite în rai
Cu aripi de arhanghel, m-am întors
Cu lacrimi de zână pentru prunci nenăscuţi,
Sânge de zeu copacului doborât de furtună
Ierburi de leac de pe vârful Golgotei
Pentru durerile lumii
Rănilor mele, sare de la femeia lui Lot.
Cu steaguri albe
Din iubire, din moarte
Mă întorc de fiecare dată într-o carte.
Citeşte-mi poezia şi taci
Zideşte-mă în strigăt
Ana ta, cu lacrimi de regină
Semnez pe inimă,
De nu m-ai uita...
Se vor alege apele
Ţi-am pictat o pânză albastră
mi-ai spus – de ce
te-aş crede pe cuvânt? – te-am întrebat.
Este cu totul şi cu totul specială
Una care ţine de cald
O pui pe umeri şi plouă
Pe unde treci cresc muguri pe asfalt.
Dacă am o pânză albastră
Voi împărţi apele? – mă gândeam.
De la o vreme oamenii sapă gropi
În jurul meu
Îşi aduc pruncii să-i spele pe mâini
Sub lacrima mea
Dacă ar afla că am ziduri pe dinăuntru
Şi-ar scrijeli numele
Noroc cu pânza ta.
Însemne culturale – Antologie 2
- 50 -
Pot trece în zbor
Pot trece în zbor cu aripi de ceară
deasupra vulcanilor ştiu
să-ţi sorb nectarul din venin jur
prepar cea mai bună ambrozie
la ora în care te crezi zeu
cu sabia dorinţelor îmi tai
pâinea în gând ung feliile cu unt
cos frunzele de pomi după furtunile tale
scriu cu flacăra las scrum de lacrimi
umplu cerul cu lupi trimit porumbei la vânat
cânt cu vocea ta tac cu strigătul meu
nu mă răni
nu mai pot îndura
nu mă lovi cu floarea aceasta
de piatră
indiferenţa ta
Să poezim
hai să poezim zic eu tu hai să poenoaptem
nu te mira că am doar un deget la mâna stângă
întâmplător doar inelarul
pe celelalte patru le-am trimis la păscut
iarba zânelor pe rând numărând
anii de dor cum retezam petale de margaretă
în joaca de-a mă iubeşte nu mă iubeşte
şi iată-mă acum muşc din cer
nu te teme nu se sfârşeşte merg pe drum
şi unde scuip o stea răsare altul
ca o mlădiţă de copac din care furam mere coapte
până când într-o noapte mi-ai înghiţit inima
ai desenat-o în locul lunii să o latre câinii
şi n-a mai răsărit nimic din ea
nu te mai pot vrăji nu mai suntem copii
mai ştii altădată furam scări de coşari
împrăştiam norii furam aripi de vulturi
mi le legam de picior reuşeam să zbor
doar când strigai la mine să cobor
trece timpul de când îmi aduc aminte
Însemne culturale – Antologie 2
- 51 -
am mai tăiat un deget încă un an de dor
păstrează tu ce-a mai rămas din corpul meu
amanetează-l vinde-l fă-l cadou
împrăştie-l în cuvinte
lasă-mi mâna dreaptă cu care scriu
şi hai să poezim înainte
Vine Moş Nicolae!
Sufletul meu îşi dă ghetuţele cu cremă
le pune lângă geam
aşteaptă să vină Moş Nicolae!
– Aiurea! ripostează gândul, nu mai minţi!
Se sperie pe bieţii copii!
– Bine gândule, îi răspund timorat, prietenul meu cel mai bun
îşi dă ghetuţele cu cremă
le pune lângă geam
îl aşteaptă pe Moş Nicolae!
– Omule nebun, sare gândul meu ars,
prietenul tău cel mai bun
te-a părăsit în ziua când te-ai însurat!
Of, gândule, tatăl meu...
– Hai gata, nu începe
toţi ştiu că tatăl tău a plecat într-o lume mai bună
acum grăbeşte-te, nu mai e timp de poveşti
roagă-ţi sufletul să îşi dea ghetuţele cu cremă
pune-le lângă geam.
Vine Moş Nicolae!
Gheorghe
Deschid fereastra de câte ori
Îl aud pe nebun. Gheorghe vine
Sapă gropi adânci în asfalt
Pe suprafeţe mici în interior
Desenează rădăcini, le înveleşte
În pânză albastră
Deasupra lor începe să plouă.
Însemne culturale – Antologie 2
- 52 -
Ochii lui, până la patimă sclipitori
Par că au trăit cândva
Dincolo de timp, în afara trupului
Şi acum îşi aduc aminte.
Mânuieşte lopata cum Sfântul Ilie
Izbeşte fulgere. Mâinile vin
Odată cu stropii de ploaie.
Dacă închid fereastra, dispare ca un fum
În urmă-i, rama de lemn a ferestrei
Înfloreşte.
Eu las un colţ de pâine pe pervaz
După ce pleacă bietul nebun
Sigur apare şi câinele lui.
Noroc
am atât de mult noroc
la ruleta rusească nimeresc precis
pistolul cu glonte
am pierdut aşa mulţi oameni dragi
încât mă întreb de ce
Dumnezeu parcă m-a făcut numai pe mine
Nemuritor
Sunt vreun zeu
Sau ce soartă
Mi s-a prezis de nu pot fi învins?
Alteori zbor
Şi cerul se sfârşeşte în ochiul tău
Cartea mea de Amin
Azi mi-am vândut funia din cuvinte
am cumpărat în locul ei un buzunar
de mâine voi cerşi iubire
m-am plictisit să ne minţim în zadar
pe urmă îmi amanetez iubirea
cumpăr în locul ei un pian
să cânt cât de mult ne iubeam
Însemne culturale – Antologie 2
- 53 -
mi-e mâna grea mă strânge
cureaua de la ceasul prea plin
de secunde în care mi-ai măsurat fericirea
cântă tu eu ascult azi am scris prea mult
sunt murdară de sânge
de parcă am născut altă lume
printr-un ochi care plânge
cred că voi fugi puţin pe clape
de pian să mă spăl în zăpadă
poate şi lui Dumnezeu îi este dor
de mine şi vrea să mă vadă
acum iubite vino la culcare
stinge luna vreau să mă închin
ce bine că morţii azi nu i-a fost foarte foame
am păcălit-o cu o cană cu vin
în zori îi voi aduce ofrande
voi închide o cruce
voi scrie a patra mea carte
cartea de Amin
Însemne culturale – Antologie 2
- 54 -
Alexandru BOLACHE
#Administrator-editor pe site-ul Însemne culturale.
Data şi locul naşterii: 28.08.1968, Buzău;
Cărţi publicate (cu ISBN):
- „Hamal în portul visurilor”, versuri, Editura „Armonii
Culturale”, Adjud, 2015;
Prezenţe în antologii şi în volume colective (cu ISBN):
- „Autograf pentru m(â)ine”, Însemne culturale, 2013;
- Almanahul „Renaşterea Buzoiană”, 2014;
- Almanahul „Renaşterea Buzoiană”, 2016;
Premii literare/artistice (sunt prezentate cel mult cinci premii):
- Premiul pentru debut, Festivalul „Primăvara poeţilor”, 2015;
Colaborări la reviste şi publicaţii printate (cu ISSN): Redactor la Revista
„AntePortas”, 2015;
Recenzii şi articole semnate de: Gina Zaharia, Sofia Sincă, Ion Lazăr da
Coza ş.a.
Fulgui(e)ri
ai rătăcit ninsori în părul ce-am iubit
şi-ai cheltuit dulceaţa pe-un ghimpe cu venin
eşti piatra călătoare ce pleacă la cerşit
o lacrimă de gheaţă într-un pahar cu chin
uitarea e balsamul ce-mi mângâie obrazul
mi-ai dat să gust amarul din grebla altui zar
pocal îmi este crezul dar nu pot trece pragul
înlănţuit pe vasul lipsit de orice har
oh blândă-mi pare moartea sălbatică trăirea
în lipsa-mbrăţişării ce am avut cândva
urăsc această soartă deşi-mi merit menirea
sunt bumerangul care doreşte altceva
selfie
sunt atât de însetat
încât pământul
uită
în mod repetat
Însemne culturale – Antologie 2
- 55 -
să-mi soarbă lacrimile
încovoiată
inima
striveşte cerul
cu rugăciuni!
amnezic
plătim tribut şi poate n-o să crezi
o brazdă ne străbate ne-nfioară
când pentru lacrimi am rămas burghezi
răstălmăcite gânduri vor să doară
tu vii cu apeducte pe obraz
în inimă rugina se strecoară
luceafărul pe boltă nu-i mai breaz
ca licuriciul ce străluce-n seară
paharul de pelin e ofertat
de sânziene în acorduri goale
sunt lăutarul care a uitat
să cânte pentru cele trei parale
ghicitoare
avea o mână cu şase ochi
şi o fustă avea
dintr-un zer de lumină
în mijlocul furtunii
ca un fulger era
dar focoasă cu ţepii de tină
mai avea şi trei sâni
în două cuiburi de jar
şi-un sărut fără pic de rugină
poate alţii sau unii
înţelegeţi ce zic
o bârfeau la cafea sau la cină
însa toţi o iubeau
uneori chiar pe rând
când afară era zi senină
(în) doi veniseră toate stelele
Însemne culturale – Antologie 2
- 56 -
să se odihnească
în părul ei
erau obosite
să tot strălucească
noapte de noapte
şi se odihneau în sfârşit
pe un pat de şoapte
răvăşit de ţipătul amurgului
oamenii nici nu observaseră
pentru că ochii ei
pe cer
lângă lună erau
atunci a venit un bătrân
şi la toţi le-a spus
vedeţi oameni buni
sunt doi luceferi
priviţi spre cer
prin ochii unui copil
doi sunt acum
ca atunci
în tinereţea mea
şi ei priveau spre cer
neîncrezători
pentru că nici măcar
luna
nu o vedeau
comerţ ilicit
e tare trist aici
la tine
e pustiu
şi-mi pare
că şi copacii
se-ndrăgostesc târziu
şi ninge în zigzag cu mirodenii
pe soarta ce o desenaseră ieri zeii
e tare trist aici la tine
e pustiu
doar părul tău împarte
în deşert vedenii
la care se închină
tainic
Însemne culturale – Antologie 2
- 57 -
dumnezeii
un crocodil
licenţiat
în vise incomplete
vindea o piele chinezească
drept poşete
m-am aşezat la coadă
liniştit
cu toţi aceia care
te-au iubit
nu fi tristă...
nu fi tristă iubito
amurgul e cearcăn
răsăritul e gol
mersul tău fistichiu
roţi dinţate ştirbite
pe cărarea împletită
între roz şi antracit
sunt iluzii pierdute
pieptănate de magi
într-o carapace de sticlă
o pâclă în coajă de ou
nu fi tristă iubito
îmbracă-te doar într-un cer violet
şi roagă încet peştişorul
să te nască o frunză
într-un ceai de pelin
sau scânteie-n cenuşa
amarului chin
Pletele tale...
ah pletele tale nebune
împărţind o lume de câine
catran scăpărici sau cărbune
scursuri de uitare de sine
ninsori de mândrie târzie
împroşcând cerneală cunună
Însemne culturale – Antologie 2
- 58 -
caracatiţă tristă mânie
nervuri de cleşte sub lună
trec pragul sfărâmat de obuze
sărutul îmi poartă cenuşa
cerşeşte luceafărul scuze
când zorii aruncă mănuşa
bunul-simţ
am trecut dincolo de porţi
şerpii mi-au făcut loc pe un scaun
o fotografie 3D îmi dă senzaţia că trăieşti
toţi spun că nu e aşa
altfel soarele ar răsări din ochiul tău stâng
şi ar apune pe obrazul unui guşter
aşa se naşte
când trece o bătrână strada
şi un şofer opreşte la trecerea de pietoni
între coapsele alfabetului chirilic
şoferul o ceartă
ba chiar înjură
norocul ei că nu ştie româneşte
a crezut că îi aduce elogii
când a ieşit în oraş
a folosit ghetele tale vechi
pe care le încălţai când
afară era noroi
la televizor ziceau ceva de caniculă
undeva într-un chenar negru
scria că ai murit
însă eu te-am zărit
cum făceai cu mâna copiilor
vis amar
trei amici îmi spun în spate
că în stele vrăjitoare
mi-au legat în ape sorţii
zmeii însă te visează
Însemne culturale – Antologie 2
- 59 -
pe sub perne ude încă
scriitorii se frământă
cum în vers să te ascundă
iată luna iar răsare
şi mă doare
o nălucă o minune
îmi apare
îmi dispare
din trecut o umbră umblă
să descânte-n plină noapte
spune şoapte
şi vibrează
în subsolul de sub gene
Însemne culturale – Antologie 2
- 60 -
Simion N. BACIU
Data şi locul naşterii: 23.04.1950, comuna Tulnici, judeţul
Vrancea.
Sculptor popular, în lemn.
Pasionat fotograf (peisaje, animale, oameni etc.).
Colecţionar de obiecte vechi din gospodăriile de la munte.
Veşnic risipitor, ca orice artist veritabil, nu şi-a păstrat
creaţiile, pentru eventuale expoziţii personale (oricare simeză
ar fi onorată să-l găzduiască), ci le-a oferit iubitorilor de frumos şi inefabil. Din
albumul de fotografii cu astfel de lucrări – incomplet, desigur – prezentăm câteva:
Poarta de ieşire din localitatea vrânceană, Tulnici (în lucru, 1987).
Medalionul reprezintă forma finală a porţii.
(Coautor)
Însemne culturale – Antologie 2
- 61 -
Taifasuri I
Taifasuri II
Însemne culturale – Antologie 2
- 62 -
Ikebana
Colecţie
Însemne culturale – Antologie 2
- 63 -
Sărăcie
Rod
Însemne culturale – Antologie 2
- 64 -
Himera
În cale, norocul
Însemne culturale – Antologie 2
- 65 -
Corupţia
Dreptatea
Însemne culturale – Antologie 2
- 66 -
Jardinieră
Scule
Însemne culturale – Antologie 2
- 67 -
Nud
Şerpi
Însemne culturale – Antologie 2
- 68 -
Plagiatorul
Însemne culturale – Antologie 2
- 69 -
Melania BRICIU ATANASIU
Data şi locul naşterii: 31.12.1962, Lupeni, judeţul Hunedoara;
Domiciliul actual: Viena-Austria;
Date de contact: eminatasiu@yahoo.com;
Cărţi publicate (cu ISBN):
- „Eu sunt Spartacus”, versuri, Editura „Art Book”, 2015;
Prezenţe în antologii și în volume colective (cu ISBN): „Confluenţe lirice”,
„Lira 21”, „Star Press”
- „Autograf pentru m(â)ine”, Însemne culturale, 2013;
Premii literare/artistice (sunt prezentate cel mult cinci premii):
- Premiul I, Concursul „Peregrinaj în alb”, secţia poezie, 2013;
- Menţiune, Festivalul de poezie „Vasile Miltaru”, 2013;
- Menţiune, Concursul literar internaţional „Visul”, 2013;
- Menţiune, Festivalul de poezie „Nicolae Drăgan”, 2014;
- Premiul al II-lea, Concursul „Rădăcini”, secţia poezie, 2016 ș.a.
Colaborări la reviste şi publicaţii printate (cu ISSN): „Faleze de piatră”,
„Radio Metafora”, „Citadela”, „Nomen Artis”, „Memoria Slovelor”, „Ante Portas”
ş.a.
Recenzii şi articole semnate de: Cristina Ștefan, Adrian Munteanu, Ottilia
Ardeleanu, Cezarina Adamescu, Florin Grigoriu ş.a.
La Arcanu amintirile mi-au fost luate cu arcanul
Arcanu poate nici nu a fost
l-a inventat un copil solitar care
clădea din cioburi de sticlă palate pentru furnici
Geza bácsi este desigur o nălucire îngenuncheată
în faţa păstrăvilor-curcubeu
aşa pătimaş cum ştia el să se roage şi să înjure
pe limba lui
nu putea nimeni s-o facă
probabil am visat acea dimineaţă când
am eliberat din cutia de vaselină
toţi cosaşii amputaţi
credeam că rădăcinilor din care creştea încet libertatea
le este suficientă dorinţa
nici cosaşii nici unchiul nu mi-au mulţumit
câtă lipsă de educaţie
nici Ilona néni nu a fost reală
cu părul împletit ca o cunună de grâu
Însemne culturale – Antologie 2
- 70 -
mirosea a levănţică a săpun de casă în urma ei
şi atunci când am supărat-o cu bobocii de raţă
păpădiile mele înotătoare în acea bulboană de primăvară
i-am dus la scăldat şi duşi au fost
bocşele sunt tot un zvâcnet de vis
atunci de ce îmi înţeapă nările uneori
acolo şi-a ars Mozsi piciorul până la os
precum mă mistui eu sub pocruţ de cuvinte uscate
în mangal de uitare
la Arcanu amintirile mi-au fost luate cu arcanul
şi mi s-a făcut dintr-odată atâta dor de mine
Singura punte
fetiţo
aceasta este mama ta
prea tânără prea încrezătoare
cei din afară s-au jucat de-a dreptatea
i-au aşezat suferinţa într-o vitrină ciudată
fără jucării
nu-ţi lăsa păpuşa nespălată flămândă nepieptănată
să plângă în colţul unde resemnarea a început să facă păianjeni
ea nu are vină
ochii voştri ţintuiesc aşteptarea spinoasă
amintirile se decolorează uşor
buzele împietresc în grimasa dinaintea unui plâns subit
braţele voastre s-au încolăcit printre gratii
în spatele lor un chip de piatră şi lacrimă
fetiţo
aceasta eşti tu
prea bătrână prea suspicioasă la nici trei ani
nu scoate limba oglinzilor ele nu sunt mai strâmbe decât oamenii
nu au de-a face cu vieţi paralele doar o lume vor cerne prin tine
complicată şi rece
nu cunosc nici legile pe care le vei învăţa mai târziu pe de rost
tu n-ai avut leagăn n-ai putut striga cât te doare
nici păpuşa n-a înţeles de ce o inimă în formare
secătuieşte noaptea de vise
şi stele
Însemne culturale – Antologie 2
- 71 -
fetiţo
acesta este îngerul care te apără
prea precoce prea încercată
ţi-ai găsit un univers între litere dospite de taină
vei murmura „o santo dei miracoli“
după ce ţi-ai uitat ochii buzele braţele inima
într-o zi femeia frumoasă şi tânără se va întoarce
îţi va săruta visele
îţi va legăna aşteptarea grimasa neînţelegerea
se vor colora amintirile pentru o nemărginire întreagă
atunci vei simţi cu adevărat care este singura punte
între viaţă şi Dumnezeu
în vis, Ada Kaleh
pe terasa cafenelei la colţul de stradă din cer
departe de oricare apă vicleană
toamna şi-a îmbrăcat şalvarii castanii
se înfruptă lacom din bucata de soare
dulce şi lipicioasă ca o baclava
m-am aşezat pe o aşteptare de sare
mesele dispersate în unghiuri de lumină
prea multă prea dureroasă
unde cei fără chip îşi savurează cafeaua
le simt doar privirea din spatele umbrei
nisipul clipei l-a acoperit viaţa sub ultima sa ecluză
amintirile nu mai sunt ale mele dar mă bântuie
încă frisonul lor
jinduiesc la ceva care parcă a fost dar nu va mai fi
e prea grea povara apei şi a istoriei
pe înserate printre rădăcini contorsionate de lună
se va tângui naiul va plânge lăuta
lângă acei chiparoşi pasionaţi vor dansa
perechi melancolice de migdali şi leandri
nu am parale de bacşiş doar câteva versuri
efendi, pregăteşte totuşi cafeaua şi narghileaua
şi adu-mi şerbetul de mentă
să-mi răcoresc toate caniculele
Însemne culturale – Antologie 2
- 72 -
din verile despuiate până la indecenţă
să-mi rămână doar toamnele serioase
până la disperare
şi visul unei insule despre care
bunica îmi povestea când ghebele îşi risipeau
aroma pe plita încinsă
sub capacul ultimelor memorii
Dumnezeu e mare
sub ochiul tău închis
ne jucăm zarurile pe rând chiar dacă
o singură centură de foc
ori un singur colaps
ne poate spulbera într-o clipă în cerurile tale
sub urechea ta asurzită
de polemici ţiuite în toate limbile
doar un singur grai
nu l-am putut învăţa
pentru handicapul din suflet
încă nu s-a găsit leacul
e mare domnul nostru comun
şi doar unul
deşi are atâtea nume pe lume
câtă greutate pe umerii săi câtă răspundere
câtă durere explodează în sufletul meu
cine-l poate învinovăţi
că oboseşte uneori şi adoarme
se leagănă lângă disperările noastre
în thonet-ul său învechit
atunci când avem cea mai mare nevoie de el
nicio viaţă nicio speranţă de sărbătoare
nu mai poate răscumpăra
păcatele celor din vârf care ne impun
libertatea lor străvezie
la răsărit masochişti acceptă uciderea lentă
fără drept de apel
Însemne culturale – Antologie 2
- 73 -
ori sinuciderea promptă
în numele tău de strălucire
de atâta milostivire ai devenit neputincios
Doamne
A fost cândva o ţară...
A fost cândva o ţară cu cerul mai aproape,
Cu sfinţi tăcuţi şi îngeri peregrinând prin ea,
Cu zâne-n colţul lunii ţesând din fir prosoape,
Potop de curcubeie pe albul sfânt de nea.
Din templele luminii se coborau icoane,
Pricesne murmurate sub lacrimă de stea,
Se tremura prescura pe sufletu-n piroane
Şi cum ofta bunica atunci când povestea.
Se-nfiora tăcerea, se odihnea pe creste,
Balada, jos în codri, cu freamătu-i vuia,
Câmpiile-n marame, visau în nopţi poveste
Pe-un fluier singuratic ce doina-şi tânguia.
Ne-am îngropat trecutul şi vina ni-i prea mare,
Nu ştim a recunoaşte păcatul ce-am comis.
Batjocorim cu voia, strivite sub picioare
Stau suflete deschise în rana unui vis
Din care o măicuţă cu faţa întristată
Se roagă în tăcere pentru ai săi nepoţi.
Mătănii risipite pe-o viaţă-ntunecată
Ne-ar mai putea aduce sub cerul ei pe toţi?
Ideal de frumuseţe
prin eclectica repetatelor amintiri
singura pavăză
de groaza oglinzilor
ochii mari şi rotunzi
Însemne culturale – Antologie 2
- 74 -
copilul cu o mie de suliţe în suflet
şi doar o sută de platoşe
era adevărul prea greu
iar minciuna prea şerpuitoare
nu avea destul antidot împotriva
otrăvii care
îşi împrăştia veninul în cea mai mărginaşă celulă
o cărămidă de rău doar una cerşea
adolescenţa sa manieristă
foamea de prea-plinul de viaţă umbrită
demoni rânjeau satisfăcuţi
„vei urî oamenii
şi toate iluziile tale pe îngeri baroci
încropite
se vor prăbuşi până la ultima”
avea o mie de suliţe în suflet
iar platoşă doar una
s-a împodobit tinereţea
cu explozii şerpuitoare de vise
dar le-a frânt gerul
acelei patrii închipuite prea lung
niciodată atinsă
ninsori de clipe adulmecau domol mai întâi
apoi năvăleau în crivăţ năprasnic
cât de bătrân e copilul acum
dar din eclectica repetatelor amintiri
mai încearcă să-şi clădească
un ideal de frumuseţe
In dubio pro reo
nu o singură dată mi-au spus că-s confuză
limba în care legănare găsesc mă picură plutire din altă constelaţie
de aceea nu-mi pot adapta mersul
la acest marş
demult am căutat vină în amurgirea păsării
din spatele corolei prea curând asfinţite
în lumina lunii învăluiri de sonate perfide
nopţi frământate precum colaci în ajun de sărbătoare
Însemne culturale – Antologie 2
- 75 -
oh, drojdia sufletului meu
în câte limbi pot hăuli că prea lungă e viaţa uneori
când se râncezeşte aluatu-i
ori prea scurtă când n-am putut s-o las la dospit îndeajuns
aţi văzut vreodată prima frunză
de ghiocel care străpunge eroic zăpezi îngheţate
aţi văzut dar n-aţi simţit
mi-aţi înfierat obrazul cu stigma PV
prea visătoare într-o lume în care
reality show premiază cu bani stupizi
şi prea grei nulitatea
trec pe străzi încercănate cu deşertăciune
chipuri mă inundă din plângeri de amintiri
flori de lumină sunt ele şi-astfel doresc să rămână
în bâjbâielile mele premeditate
orice tentativă se pedepseşte îmi spuneţi sarcastic
te-ai trăit pentru un timp inexistent
dar cui îi pasă de sentinţa voastră
zâmbesc şi merg mai departe
în această unică lume a mea
desuetă şi confuză
Taxidermie
În expoziţia celor împăiate
pe rânduri ordonate cu precizie
fiecare exemplar etichetat cu date ştiinţifice
de când până când
de cum până cum a murit
şi ultima laconica notiţă
despre cauza decesului
unul cu foame cuminte de viaţă
lipsit de imaginaţie şi excese
a ajuns atât de longeviv încât a supravieţuit
tuturor timp de trei generaţii
cel bulemic de prea multă trăire
cu vome forţate după lăcomii patologice
e pe cale de dezintegrare
va merge curând în atelier pentru o porţie de arsen
restauratorii vor ajunge la disperare de bucurie
Însemne culturale – Antologie 2
- 76 -
la doar două etajere distanţă
bolnavul de anorexie
temătorul obezităţii de viaţă
fără filozofii pro sau contra
sinucigaşul de bună-voie din spirit de frondă
a rămas cel mai bine conservat
doar la etajul superior
în biroul său
ultimul preparator bătrân lovit de alzheimer
îşi contemplă dexteritatea şi răbdarea
puse la păstrare
în formolul nepăsării
În cerc vicios, amintirile
doar în poziţia lotus îmi pot exersa memoria
meditez tot mai des la tinereţea îndărătnică despletită
când nu mă ştiam găsi în lume nici lumea n-o puteam găsi în mine
poate că nu aveam destule amintiri
acum respir poezii clipă de clipă
mănânc gulaş aproape zilnic
tund trandafiri vienezi în fiecare lună
anual port de grijă copiilor berlinezi, londonezi
îmi schimb ţările aproape o dată la un deceniu
dar nu uit să pun în toate serile
humus de dor la rădăcina din suflet
în viaţă te poţi obişnui cu orice dar nu cu moartea
eu vin pe sălbatice versuri uneori ca pe torente periculoase
vâslesc cu trudă într-o ambarcaţiune de sport extrem
oare doar atunci vom înţelege iubirea
după ce obosiţi de mariajul cu viaţa
vom accepta invitaţia la balul cu smoching şi rochii albe
poţi obosi de viaţă şi atunci când crezi că eşti fericit
încă nu mă pot dumiri asupra indecenţei
din zâmbetul unei proteze în paharul cu apă
mi-e greu să accept impertinenţa din oglinzile ridate
poate ar trebui să-mi amintesc permanent ce des cădeam în copilărie
şi cât de utile erau zdreliturile
Însemne culturale – Antologie 2
- 77 -
Operaţie estetică
oscilez între mine şi eu
între o lume şi mai multe vieţi de care
mi-aş fi dorit să uit
vorbe împroşcate la întâmplare
precum cojile de seminţe scuipate printre dinţi
care mi s-au încleiat de memorie
sufletul a devenit prea subţire
i s-au adâncit în colţuri ridurile
l-aş injecta cu botox la preţ de promoţie
pentru creierul lăsat până la genunchii speranţei
de atâtea alăptări inutile
aş cere implanturi repetate de silicon
astfel aş avea poate mai multă trecere
pe covorul roşu unde se perindă emblematic
în haine de gală toate ipocriziile
la decernarea premiului cel mare
pentru euforia unei singure clipe de glorie
doar orgoliul ajuns în metastază poate fi
cea mai aspră pedeapsă
Însemne culturale – Antologie 2
- 78 -
Maria Elena CHINDEA (Gerra Orivera)
Domiciliul actual: Bucureşti;
Cărţi publicate (cu ISBN):
- „Picuri în cruce”, versuri, Editura „Granada”, Bucureşti,
2011;
- „Mărturisesc, sunt vie”, roman, Editura „Proşcoala”,
Râmnicu Vâlcea, 2012;
- „Lacrimă de rug”, versuri, Editura „Proșcoala”, Râmnicu Vâlcea, 2012;
- „Evadare din clepsidră”, roman, Editura „Proșcoala”, Râmnicu Vâlcea,
2013;
- „Decupaje în violet”, versuri, Editura „Proșcoala”, Râmnicu Vâlcea,
2013;
- „Foxtrot cu Dumnezeu”, versuri, Editura „Proșcoala”, Râmnicu Vâlcea,
2015;
- „Pupila cu fluturi”, versuri, Editura „Proșcoala”, Râmnicu Vâlcea, 2015;
Prezenţe în antologii și în volume colective (cu ISBN):
- „Pe strada inimii, cuvântul”;
- „Leagănul lirei”;
- „Amprente literare”;
- „Nomen Artis”;
- „Popasuri culturale”;
- „Confluenţe lirice”;
- „Autograf pentru m(â)ine”, Însemne culturale, 2013;
Premii literare/artistice (sunt prezentate cel mult cinci premii):
- Premiul al II-lea, Concursul de poezie „Însemne culturale”, 2012;
- Menţiune, Concursul de poezie „Cronopedia”, 2013;
- Menţiune, Festivalul internaţional de poezie „Nicolae Drăgan”, ediţia a
III-a, 2013;
- Menţiune, Festivalul internaţional de poezie și epigramă „Romeo şi Julieta
la Mizil”, ediţia a VII-a, 2014;
- Menţiune, Festivalul internaţional de poezie și epigramă „Romeo şi Julieta
la Mizil”, ediţia a VIII-a, 2015;
Colaborări la reviste şi publicaţii printate (cu ISSN): „Nomen Artis”,
„Confluenţe lirice” etc.
Golire de timp
*casa ca un moloh de lumină*
casa a devenit un sistem metafizic tremură iarna din ea
adevărul întinde limbi de ţurţuri
curăţă pereţii zilei de mucegai nu le confund cu nişte braţe
Însemne culturale – Antologie 2
- 79 -
cotrobăind în tomberoane după amintiri voalate
nu-mi amintesc exact
la ce temperatură nu mai proliferează toxinele afectelor
aprind lampa de veghe rece îmi aduc în palme îngenuncherile
ştiu că nu toate sunt pline de păsări nu mă dezic
de cele rătăcite în pliuri somnambulice fiecare viaţă învârte spiţele sorţii
în algoritm unic cât din tine îşi găseşte prelungirea în stele
cât se contractă în sâmbur şi se-nveleşte în pupă
undeva se pontează cu flăcări
şi se scrie pe limbă cu rune brumate
dezghioc bulbul spaimelor un colibri e gata să ţâşnească soarele din guşă
tricotează fulare iubirii era glaciară are propriile repere
oamenii manifestă aceeaşi artă subtilă de-a se ascunde la vedere
fără să lase cheia sub preş
undeva în lume sub travestiuri profesioniste sosia celestă
experimentează grea respiraţia cărnii
şi visează
de-atâtea ori iluzia spaţiului care mă sparge în cioburi
pierde în confruntare directă
aşii palmaţi artistic nu sunt formula pentru victorie am stat faţă în faţă
cu cel ce nu mă ştiu şi am tăcut până s-a topit în gleznă timpul
şi-a inversat polii
distanţa dintre friabil şi putere ţine de incandescenţă
emergenţa candorii simţul tactil călit în geruri se rafinează
decojesc metodic pustiurile din epidermă
rana vieţii se vindecă fără platoşă durerea e fructul zemos
percepţia gurii eliberează novele din adâncuri savoarea lui hrăneşte zeic
şi ucenicul nu doar înţeleptul seismele îşi deconspiră
natura alchimizatoare dacă nu-şi smulge chipul din caninii abisului
emoţia e flască precum o primăvară decongelată
nu mai fug lestul prezentului oferă anduranţa perfectă cu mine în lesă
prădător şi prădat aceeaşi umbră lasă aroma spaţiului locuibil acutizează
sorbirea esenţelor în regim de urgenţă
jungla întinde meridiane în plasă hristică
ochiul îngheţat spulberă umbra călduţă ce-ncepuse să-mi roadă
candela din suflet
casa se trezeşte îşi scutură pilonii vederii şi-nghite lumea
într-o foame năprasnică
de lumină
Însemne culturale – Antologie 2
- 80 -
Anticamera inimii *sub stropi veşniciei de iubire ecoul*
e frig în lume iubite
braţele îneacă prea multă singurătate înlăuntru
chiar topesc neputinţe în curburi prea moi să nu te-nghită
de braconieri pot ascunde păduri la necesitate
pot fertiliza dunele ce se ridică între noi
dar nu ştiu dacă arterele mele pot asigura omenirii necesarul de lavă
împovărată de cobiliţe pline de candori
mărşăluiesc de-a lungul nervurilor
cu biletul de viaţă ascuns în marsupiul inimii sunt nemuritor
de la o tâmplă la alta pot pulsa genunile magiei
dintr-o lacrimă
surâsului diapazonul ierbii îi dă sonoritatea verdelui
căutător lucid ştiu că voi măsura faptele după investiţia de flăcări şi aripi
doar ele poartă oglinda întâiului spectacolul prezenţei
rezoluţia banalului certifică revelaţia esenţei
simbolismul întregului în tot ce mă fură
mistuit sunt proporţional expansiunea amprentează tot ceea
ce semnează irişii dinlăuntrul a toate respir
în fundal la premieră n-o să intru în lojă îmbrăcată în cămaşă de zgură
nu vreau să deschid uşa sentimentelor anoste
în freamătul vieţii nu citesc doar literele bolduite
tivesc margini de vise fiecărei clipe ca să intru într-un univers bine alcătuit
dorul înalţă arcade în car triumfal să nu-mi deshidratez
bucuria de-a inspira profund smogul iubirii
chiar până la sufocare mă aduce prizonieră între coastele tale
să-mi resuscitezi termic timpul care-mi geruieşte sistematic
atingerea de oamenii toxici inerentă
precum trecerea stixului
nu-mi voi purta viitorul în scaun cu rotile singurul prezent în care-mi
cufund mâinile până la ultimul ocean este
inima lumii
pulsez serenitatea tuturor celor ce-şi văd chipurile suprapuse
în reflexia unului
dar şi voalările somnambulice
nimic străin deşi orb cade totul în mine
falange luminescente în contur de oaze te desenează
decodează misterul edenului fără divagaţiile cărnii
spiţele sorţii ne-nvârt
Însemne culturale – Antologie 2
- 81 -
până ni se comprimă spaţiul în centru
virajele se iau scurt pe serpentinele mărului
macerează privirile sub stropi de iubire mă soarbe însetarea ca un pirat
strălucesc irişi adunaţi în altarul fiecărei sinapse
cod numeric de unul
pasăre de foc
inima
evadează
De flaut nu-mi agăţ umbra
*în cocon fluturele ţipă*
pot ierta că mă crezi naivă dar
nu-mi turna dimineţi cu aromă de vină
când vii să-mpărţim soarele
la micul dejun e viaţă fără cocon de iluzie ştiu bine câte tranşee brăzdează
bucata de pâine mucegăită (muncă de rob a plătit-o la negru)
de când împărtăşirea ni s-a scurs printre degete
flămânzenia creşte
năuci gravităm în jurul prăzii admirăm aproapelui caninii
mai lungi decât gândul de-a fi bărbat sau femeie
caninii sunt semnul vampirismului de castă
mai mult bărbat în care atingerile şi-au pierdut curburile
dulceaţa
de ce nu mult mai femeie aspreşte în sâni
alăptarea cu stele nu pare să te încânte prea mult cum se schimbă
balanţa
priorităţile
tandreţea e doar un sentiment golit de miez în care doar pustiul vorbeşte
când surzeşti în cel de-al treilea cântec de cocoş
nimic nu vibrează vidul ştie cum să respire în tine
sub ziduri de energie
mai mult decât pentru o noapte de dragoste perfectă
sau decât pentru viaţa pruncului nenăscut încă
te-ai rugat fără ochi să te simţi rotund
nici un cadavru în spate să nu rânjească la tine
moartea să desfacă magia până la capăt
în sorbul galactic din vintre lacrima să treacă dincolo de apă
roşu să cânte doar viaţa
Însemne culturale – Antologie 2
- 82 -
nu mă lepăd de tine părinte dar aş vrea să nu mai aud ţipătul pruncilor
ieslea e goală magii sunt la-nchisoare sub suspiciunea de trafic cu astre
lumina se teme să mai îmbrace candoare
boţită din pântec de trădare şi crime zei de carton
care dau cep venelor noastre nu mai miră pe nimeni cât de departe părinte
cât de departe se merge
neruşinat ne toarnă visele-n pocale pentru orgiile de sâmbăta seara
oţeteşte sub cruce speranţa
în pupilă nu mai încap cimitire plutoane de execuţie
ciuperci atomice
aruncă urgent balastul nacela nu poate duce cariere de piatră
ca pe fluturi
alege
taie despărţit de curaj
bisturiul e şansa luminii
de-a se recunoaşte în forme opace gravitaţia legată de tălpi
nu poate înfrânge văzduhul din aripi
oricât de mărunt ai toca
vina nici învelită în şerbet nu-mi alunecă-n gură
nu acuz umbra că-i rămân urme din mine pe braţe
ilegal când mă ajută
să mai traversez o veşnicie
doar pregătesc ştreangul de care atârn paiaţa burduşită
de ochi în care
nici un curcubeu nu s-a stins
Cristalinul inimii sub omăt
*şlefuiri la graniţă*
gunoier celest
iarna
culege neguri din toate buclele spaţiului
serpentinele inimii
trebuie
deparazitate frecvent de scorpionii îndoielii
cădem uneori
somn de gorgone în statui
şi din trupuri se decojesc fresce de grote
pe steiuri ca nişte jnepeni spaimele îşi usucă
umezeala
Însemne culturale – Antologie 2
- 83 -
flori de gheaţă explodează
în braţe
când somnambuli facem amor cu abisul
precum vântul stepei
prin hornul casei părăsite
clipa sună a viaţă de contrabandă
locuim cu intermitenţe savoarea cărnii
în orologii a căror pendule sunt fisurate viforul
spulberă cusuţi în pleoapă de humă oarbă cum se inspiră
oare infinitul cine consemnează eşecul
cel fără lest de ceruri nu-şi va găsi statura
şi echilibrul
sub o năprasnică foame
carnea-şi mumifică esenţele
instinctul de conservare îmbracă văluri camuflează
nămeţii risipa consumismului
în dermă
oameni de zăpadă pornesc o contrarevoluţie
erupţiile
incandescente ale sângelui solicită remiză
preţ de o viaţă
încleştarea contrariilor eliberează
eterul secundei
din tumorile necredinţei
cosmosul clipeşte în geana unui greier sau zeul pan
încurcă iarăşi ţinutele festive
orgiile
sunt prinse în urzeala vremuirii sordide
soarele îşi recalibrează mocnit
erupţiile
gura soarbe nesaţul otrăvii
ca pe o soma
silitoare
inima învaţă alfabetul arderilor
sub copca vieţii
Glezna flexată a inimii
*labirintul din minotaur*
în fiecare zi deschid o uşă
demolez oraşele care şi-au mistuit fără chibzuinţă văzduhurile
buzunarul stâng al inimii a-nghiţit toate curcubeiele
Însemne culturale – Antologie 2
- 84 -
şi încă mai încape culoare
extensibile degetele desenează galaxii sub pleoapă şi combină subtil nuanţe
apele trupurilor fac dragoste ardent supernove cusute în carne
experiment divin
sau joc de umbre oamenii vor fi mister
ce nu se umple nicicând
urzeala cosmică brodează abisuri sub iris
ca un truc magic
în piatră dăltuieşte apăsat pulsaţii să se ştie fiecare se poate infinit
doar voinţa îngenunchează oarbă în gravitaţie
şi bate mătănii iluziei
marginea serii ne lipeşte de unghii steluţe sidefii
cealaltă emisferă a sorţii (în care spiritul îşi spală candorile-n flăcări)
e mai ofertantă
întotdeauna sub mască
ocup teritorii în care doar eu şi îngerii stau la şuetă
şi adaug coaste violete spaţiului
fiecare unu din mine e ispitit
carnea trădată ascute paloş de ruguri
să mă sărute
dulcele de pe falangele clipei
spovedeşte întunericul primordial bulbul privirii
crapă în mine zori fantastici
un alt eu întinde mâna pod spre taina ce ştie
a toate codarea
prezentul de mâine decopertează lumina
ca o pâine de împărtăşanie Dumnezeu se rumeneşte
în mine
Asul pictat pe gămălia liberului-arbitru
*(puterea antropofagă)*
suntem pe tuşă prea mici să ne vadă cei ce se cred în măsură
a tot să-i ajusteze luminii emisia
zadarnic înţelegem limba şuvoiul de ură ce se prăvale de la tribună ne
refuză
vibraţia striviţi adunăm cu tandreţe din praful venelor
cioburi de vise cândva nu acum vitralii de ceruri vor uimi îngerii
până atunci vertebrele în laboratorul timpului cumpărat
experimentează proiecte unice în arhitectura vieţii nu se acceptă procură
Însemne culturale – Antologie 2
- 85 -
împodobim biserica nevăzută cu zboruri mai înalte de aripă
după slaba pricepere din abis extragem fire argintii
duhul creează măiastru aderenţa ursită
fără sclavi în strălucire coroana vindecă rămăşiţele umbrei
iniţiem imberbi adjudecări de circumstanţă sub rânjetul ghilotinei
stoarcem umili din genunchi plânsete astringente
noi gloata expusă în ramă la campanii în orb sub poleială
scorpionii înţeapă mortal pe cei ce traversează râul
carii omnivore nălucirile puterii infestează
nu suntem atât de buni acrobaţi mersul în mâini s-ar putea
să ţină balanţa în echilibru o secundă gura îşi desenează pe buze cimitire
luxoase
sub travestiuri hilare moartea putrezeşte în noi alchimia zborului
încheieturile ne sunt cotropite
abcese tumorale lipsite de reactivii credinţei transformă în cancere maligne
erupţiile luminii drumurilor tale/mele ciclic li se vindeau
(la bursă sau tarabe stradale)
dalele stelare acum e la mare cătare
pavajul de firmă al ghearelor şcolite să-şi înfigă în pradă
cornoasele ventuze multicolor se-mpachetează vânzarea pe bucată
omul calcă pe inimi verzi piatră cubică crede că-i mişcă
sub talpă inconştienţă/ exacerbat instinct de conservare sau trădarea
propriei veşnicii cine să ştie melanjul dă amprenta sângerie
a prezentului
spaţiul e peştele care înghite nisip arzător
pântecul abia poate încheia nasturii lăcomiei peste osânza zilei
tribuna se prăbuşeşte în colţii molohului cu încetinitorul
noi unde cum
de ce îngrăşăm piatră de socluri
nimeni se pipăie avid sub pleoapă reptiliană
tronul înghite sămânţa
complici la propria moarte
dansăm abulici pe limba dragonului anesteziaţi de vaccinul puterii
stăpâni tentaculari peste iluzii antropofage
tragem oblonul planetei
doi licurici joacă şeptic pe balamaua destinului
cine blochează uşa
Însemne culturale – Antologie 2
- 86 -
Pentru că sunt minunea din sămânţă
*roata ursitei*
pentru că sunt mai mult decât sămânţa
alunecată sub piatră mi se spune
să iau cuţitul să-mi răzuiesc umbrele de pe braţe
oamenii să nu mai dispară subit
înainte de-a-şi cânta partitura în vibrato de curcubeie
gaica fonemelor care-mi încheie prozodia poemului
se vrea brodată cu sori
visam speram jalonam credinţelor
traseu fără obstacole de unde să dezgrop merele
ca pe comorile inocenţei la fiecare pătrar
de lună expulzat din oase
şi îmbrăcând pielea şarpelui să pulsez propriul rai din care
îngerii nu pot demisiona nici în timpul
epidemiilor de gripă
prea multe angoase sufocă flora microbiană a trăirii
durerile nu se mistuie integral niciodată
spiţe de gheaţă camuflează roata destinului
zgribulesc în mine atâtea ispite
căuşul palmelor developează însingurări
pentru aroma decenţei
portocalii sunt depozitarii tuturor lacrimilor
în inima de foc stai dreaptă
(mi se şopteşte persuasiv din culise)
pentru ca bucuria să te cuprindă
în toate silabele
şi furtunile să rămână intraductibile
pentru că sunt de pretutindeni adunat/ în litere bolduite
mi se plăteşte vama de sânge fără majorări spectaculoase
molatice voluptăţi greblează prin gânduri utopii
îmi spun febril uşor aplecată peste balustrada spaimei
cum să recunoşti magia fără condurul
ce-ţi reproduce amprenta chiar dacă oglinda ţi-e spartă
şi poveştile sunt risipite pe cioburi
pe unghia boantă a zilei
nu-i loc decât de un triplu salt mortal
şi-un carnaval de conjunctură
biletele-s gratuite
doar costumaţia trebuie plătită cu viaţa
la nevoie se acceptă şi-n rate
Însemne culturale – Antologie 2
- 87 -
Răstignită între „a fi” şi „a face”
*ciutura de sub coaste*
am nevoie să „fiu” mai stringent ca expiraţia lumii
în eul fracţionat de seisme
capcana verbului „a face” muşcă prea aprig
din carnea veşniciei trecătoare cu obstinaţie depărtez pereţii de aer
să-mi fac loc nemăsurabil cum exist în holograma întâiului
(pe eşafodul realului când e pusă inima nu vrea să ridice satârul să-şi ucidă
dublul eteric nimănui nu i se eliberează procură călău să-şi fie
indiferent de contractele cărnii)
pliez smerită interstiţiul dintre pulsaţii
candoarea altor măşti va elibera pegaşii cărora epiderma casabilă a
prezentului
nu le mai poate asigura necesara tavă de jăratec
fără a decoji nici o culoare transcendentală şi nici o acţiune în mine
trebuie să curg rotund o respiraţie atât de subtilă a fiinţării
aşa cum torţionarul „a face” nicicând n-o să accepte ancorat în materie
somnolenţa grea a energiei fără conştiinţă de sine
noaptea ce-şi digeră lacom seminţele
insomnia şlefuieşte perfecţiunea în oameni până când spaţiul pare că nu e
dar ecouri transmit impregnarea aurică totului
nu rămâne decât să măsor
cât de adânc pot fora duhul să-i extrag sacrul din cuvinte
la care intersecţie să organizez orgii selecte de viaţă încă n-am aflat
am oprit pendulul să inspir cine sunt genunea e ofertantă celor ce au alergii
la confort
pe marginea lui „dacă” e periculos fântâna cioplită sub coaste doar singură
îşi poate otrăvi licoarea băltindu-şi esenţele
nu se ştie cum un cine imprevizibil anulează gravitaţia împătimiţilor
zborului
mersul pe stele prea jos de tine
bulevardul trăirii pe centru străbate necunoscutul scrumeşte foliile tainei
între valţurile verbului „a face” mereu a face somnambulic ceva pare
singura opţiune
răspântia doare ca o rană ce nu se mai vindecă
punctul e zero în mine şi nu vreau să mişc nici o moleculă de aer
doar nimicul iese însetat când îmi număr dinţii albi
şi muşcătura răneşte
Însemne culturale – Antologie 2
- 88 -
Tudor CICU
#Membru USR, filiala Dobrogea, 2009;
Data şi locul naşterii: 05.04.1952, sat Tătaru (fost Azaplar),
comuna Comana, judeţul Constanţa;
Domiciliul actual: Buzău;
Date de contact: tudorcicu@yahoo.com;
Debut literar în reviste printate: cu povestire, în Revista „Tomis”, 1972;
Cărţi publicate (cu ISBN):
- „Cu marea în suflet”, poezii, 2005;
- „Iarba de mare”, roman, 2006;
- „Călător prin Valea Plângerii”, povestiri, 2007;
- „La temelia cetăţii”, jurnal de lector, 2008;
- „Cântece la dairea”, poezii, 2008;
- „Asediul cuvintelor”, critică literară, 2010;
- „11 poeţi x 11 poeme”, antologie de autor, 2010;
- „Liviu Ioan Stoiciu – Poezia şi subteranele ei”, monografie-eseu, 2011;
- „Geamantanul cu vise”, poezii, 2012;
- „Cu traista de basme prin lume”, povestiri, 2012;
- „Balaurul mărilor”, povestiri, 2013;
- „Niciodată parodii”, parodii, 2013;
- „Alergând după o himeră”, eseu, 2014;
- „Prieteni prin cărţi”, (coautor), eseistică, 2015;
- „Azaplar”, povestiri, 2015;
- „Cel mai frumos cântec vine pe furiş”, poezie, (coautor), 2015;
- „Tătărușca”, roman (coautor), 2016;
- „Corăbiile Greuceanului”, poezie, 2016;
- „Fata cu smochine”, roman, 2016;
- „Scrisori din prisaca de la Negoșina”, eseu, 2016;
Prezenţe în antologii şi în volume colective (cu ISBN): Prezent, cu poezie,
în două antologii. Este cuprins în „Dicţionarul Scriitorilor Români de azi”, de Boris
Crăciun, Iaşi 2011;
Premii literare/artistice (sunt prezentate cel mult cinci premii):
- Premiul I, acordat de Liga scriitorilor din Vrancea, pentru „Liviu Ioan
Stoiciu – Poezia şi subteranele ei”, 2011;
- Premiul USR Filiala Dobrogea pentru „Istorie literară şi eseu”, 2011;
- Premiul „Victor Frunză”, Festivalul Internaţional de creaţie literară „Titel
Constantinescu”, ediţia a V-a, pentru volumul „Cu traista de basme prin lume”;
- Premiul special pentru critică: Festivalul literar „Salonul literar”, Panciu,
2014;
- Diplome de excelenţă din partea: Festivalul Naţional de poezie „Emil
Botta”, 2013 ş.a.;
Colaborări la reviste şi publicaţii printate (cu ISSN): „Tomis”,
„Luceafărul”, „Ing”, „Opinia”, „Renaşterea culturală”, „Oglinda literară”, „Bucovina
Însemne culturale – Antologie 2
- 89 -
literară”, „Sud”, „Spaţii culturale”, „Vitralii”, „Dunărea de jos”, „Helis”, „Vatra
veche”, „Pro Saeculum” ş.a.;
Recenzii şi articole semnate de: Marin Ifrim, Dumitru Ion Dincă, Emil
Lungeanu, Titi Damian, Aurel Anghel, Ion Roşioru, Ion Roşioru, Gheorghe
Postelnicu, Mircea Dinutz, Passionaria Stoicescu, Andrei Gheorghe Neagu, Dumitru
Augustin Doman, Adrian Alui Gheorghe, Teo Cabel, Ion Lazu, Nicolae Ciobanu-
Roman ş.a.
Ziua în care ursitoarele n-au mai venit
– Nea Gheorghe?! Măi, nea Gheorgheee!...
Omul strigase cu toată puterea la poartă, dar văzând că nimeni nu ieşea din
casă bătu cât putu de tare, în ţambre, cu bastonul pe care-l ţinea în mână şi în care se
sprijinea să nu alunece pe drumul îngheţat şi înzăpezit. Abia răzbise până aici, prin
troienele viscolite pe alocuri în ghemotoace strânse ca nişte ciurlani surprinşi
încremeniţi pe câmp. Ghinionul lui să se afle tocmai atunci de pază la primărie când
primise acel telefon prin care se anunţa că drumul judeţean, începând cu podul de
cale ferată dinspre Chirnogeni spre Comana, era impracticabil. Nămeţii, îndeosebi în
zona podului de cale ferată, peste şosea, făcea imposibilă înaintarea autosanitarei şi a
echipajului format dintr-un medic şi o asistentă, spre Comana. Lui Dumitru,
paznicului de schimb de la primărie, îi revenise sarcina de a anunţa familia lui
Gheorghe Stoenciu că echipajul SMURD, de la spitalul din oraşul de graniţă, cel mai
apropiat de Comana, o putea prelua doar de dincolo de pod pe femeia care trebuia să
nască şi pentru care se primise apelul de urgenţă. Şi doar dacă între orele şapte, cel
târziu opt ale dimineţii, cineva ar fi transportat-o, cu orice mijloace, până acolo.
Elisaveta, mama fetei aflată în chinurile naşterii, se afla în casă alături de
fiică-sa când se auzi acele bătăi disperate în poartă. Gheorghe al ei trimisese deja
vorbă de ieri seară, prin telefonul de la primărie, că fata lor care nu putea să nască
acasă şi de două nopţi îi stătea la căpătâi mai multe vecine, trebuia neapărat dusă la
spital. Aştepta numai ca vremea să se mai potolească, să nu mai bată pustiul de crivăţ
şi să se mai înmoaie oleacă gerul, care parcă dinadins, acum în prag de sfântul Ştefan
începuse să se înteţească. Gheorghe, aflat dis-de-dimineaţă de la orele cinci în grajd,
auzi şi el acele bătăi în poarta de la drum. Lăsă furcoiul din mână şi ieşi în curte.
Elisaveta ieşise şi ea în prispa casei şi tocmai îşi căuta şoşonii, când Gheorghe,
zărind-o agitată, îi porunci:
– Femeie, tu, intră în casă! Lasă că mă duc eu...
Elisaveta urmări îngrijorată siluetele celor doi stând de vorbă şi abia când
omul ei se dezlipi de la poarta dinspre drum, îl întrebă din priviri ce şi cum, însă
înţelese din tăcerea acestuia că nu mai era timp de aşteptare pentru niciunul dintre ei.
Când bărbatul se opri în dreptul său, îl auzi:
– Ce mai stai şi te uiţi la mine? Îmbrăcaţi-o cât mai gros şi aduceţi-o la
sanie. Au dat telefon de la spital că salvarea nu mai poate înainta de la podul dinspre
Chirnogeni din cauza nămeţilor de patru-cinci metri. Toată zăpada, zicea Dumitru, a
Însemne culturale – Antologie 2
- 90 -
viscolit-o crivăţul de pe câmp de a îngrămădit-o la adăpostul podului. Eu o să scot
sania mare, pun şi coşul de la căruţă pe ea, cu paie ca aşternut. Mă duc să înham
calul.
Femeia lui mai întrebase ceva, dar Gheorghe al ei nu-i mai răspunsese.
Înţelesese că Gheorghe nu glumea şi intră grăbită în casă. Până la acel pod, ştia şi ea
că era cale de peste zece kilometri, dacă nu mai bine. Trebuiau să se grăbească. Abia
când reveni pe prispă, văzu că Gheorghe scosese calul din grajd şi tocmai îl înhăma
la sanie. De Roibu, calul său favorit, Gheorghe nu se dezlipea fără o bătaie uşoară cu
palma pe grumaz, semn că în el își punea toată baza. Aşa făcuse şi acum.
– Măi, Gheorghe! îi strigă Elisaveta: Măcar de l-ai lua şi pe Ionică. Ţi-o ţine
de urât la drum. Nu mai e copil, de-acuma...
– El ce spune? întrebă Gheorghe. Vrea musai să meargă?
– Apoi toată noaptea a stat cu ochii pe geam să vadă dacă au să vină
ursitoarele la fereastră. Nebunele astea i-au băgat în cap de toate. (Se referea la
femeile care stătuseră toată noaptea la căpătâiul Mariei şi-i turnase la ureche
copilului tot felul de poveşti.)
Atât spusese Elisaveta şi intrase grăbită în casă, să-i spună copilului să se
îmbrace degrabă pentru drum. Gheorghe tropăi din opinci pe lângă sireap ca să se
mai încălzească. Verifică, printr-o bătaie de degete, clopoţelul de la gâtul calului
(sunetul lui îi dădea încredere), aşa cum o făcea de fiecare dată când pleca la drum
lung, fiindcă sunetul lui îl liniștea atât pe el cât şi pe Roibu. Încercă apoi cu piciorul
tălpile săniei pe care nu o mai scosese de mult din acel ungher al grajdului. Erau
solide – le cioplise cândva din lemn de salcâm trainic. Apoi se desprinse de lângă
sanie şi se duse la hambar, cu gând să dea drumul câinelui din lanţ. Dar câinele tot
sărea în două picioare gudurându-se la pieptul stăpânului şi mai mult îl încurca.
– Ho, Negrule, că mergi şi tu! Te iau cu mine... Mă prostule, n-ai să
tremuri, aici, în lanţ.
Vorbea cu câinele care i se gudura printre picioare, bucuros că fusese şi el
luat în seamă de stăpân. Gheorghe luă din cuiul bătut deasupra hambarului zgarda cu
colţi de fier pe care i-o aplică la gât, anume pentru a-l apăra de colţii haitelor de câini
cu care se mai încăiera atunci când îl lăsa slobod. Apoi îşi aminti că pe o poliţă, în
grajdul unde ţinea, calul avea o sticlă cu păcură cu care ungea hamul iarna şi roţile la
căruţă, vara. O săltă de pe poliţă împreună cu toporişca ce sta înfiptă în grindă şi le
duse la sanie. Băiatul şi cu mamă-sa erau deja lângă sanie. Elisaveta mai moşmondea
încă la nişte şaluri de lână pe lângă fiică-sa, după care trase un cojoc din lână miţoasă
de oaie peste cei doi:
– Să ai grijă mă, Gheorghe, la drum! Şi să-i dai doctorului cât o cere. Nu te
lăcomi!
– Mai bine ai fi întrebat-o pe Maria cu cine a făcut copilul ăsta... La ce-mi
foloseşte muţenia ei când m-o întreba doctorul unde e tatăl copilului?
Elisaveta îşi puse bărbia în piept. Tăcu mâlc. Înţelegea, măcar în clipele
alea, că trebuia să fie de partea fiicei, dar să nu-l supere tocmai acum nici pe
Gheorghe.
Gheorghe nu mai zise nimic. Îşi scuipă în palme, iar după ce îşi făcu crucea
cu degetele împreunate, la piept, puse mâna hotărât pe hăţurile învârtite după loitre şi
Însemne culturale – Antologie 2
- 91 -
dădu ghes calului ciolănos de urni sania şi ieşi pe poartă în uliţa mare. În urmă mai
zări cum Elisaveta ţinea o lampă în mână, protejându-i cu podul palmei flacăra pe
deasupra sticlei, ca nu cumva să sufle vântul mai tare şi astfel s-o stingă. Se îndrepta
către grajd vrând a se mai uita, încă odată, dacă toate erau în ordine pe acolo.
Scoasă în uliţa mare, sania înainta hotărâtă pe drumul care se ivea sub
zăpadă; ba uite-o la marginea satului, ba se pierdea după gardurile alea prăpădite şi
înţepenite de ger. Vântul mătura dinaintea ei o zăpadă măruntă şi aspră împrăştiind-o
în suluri pe câmp şi de acolo rostogolind-o până hăt mai departe. Gheorghe îşi
îndemna liniştit calul. O oarecare îngrijorare i se citea şi lui pe faţă, dar se mulţumea
să privească din când în când la Ionică, iar acesta nu părea să spună ceva. Îi
clănţăneau, pesemne, dinţii în gură de atâta frig.
Satul în urma lor se trezea la viaţă sub pătura albă de zăpadă. Mai lătra câte
un câine pe undeva, mai scârţâia o portiţă înţepenită de ger şi lăsată slobodă; ca-n
orice sat de câmpie, care odată ce vin zorii, mai toţi se frământă prin gospodăriile lor.
Negru sufla domol în urma saniei bucuros că-şi urma stăpânul, dar cu urechile
ciulite, atent la tot ce era în jur şi gata să surprindă în întuneric orice vietate aflată pe
undeva prin bozii. După aproape o oră de mers, Gheorghe îşi auzi, în urmă, câinele
care se oprise în loc şi urla prelung ca atunci când (o vorbă din bătrâni se zice),
cineva are să moară în curând, ori nu mai are mult de trăit.
– Ce ai măi, prostule? Hai Negru, hai cu tata, îşi chemă Gheorghe câinele.
După asta se auzi urletul îndepărtat al lupilor, mai apoi trei mogâldeţe
cenuşii se arătară lunecând în salturi, una în spatele alteia, în zarea câmpiei. Imediat
acestea se desfăşurară într-o încercare de învăluire a prăzii pe care o descoperiseră
dintr-odată, ivită în largul câmpiei. Câinele se urni din loc şi mârâia la spatele saniei
simţind un pericol pe care nu-l bănuise până în clipa aceea. Gheorghe smulse din
perna pe care odihnea cu capul fiică-sa, un pumn de lână, apoi sări jos din sanie şi
opri calul în loc de-i înfundă în urechi ghemotoacele de lână. Asta mai lipsea! Să
sperie haita calul şi să nu-l mai poată stăpâni.
– Mă, Roibule, mă tată, stai liniştit, mă, că nu te atacă nimeni. Îi vorbea
calului ca unui om mare. Aşa vorbea Gheorghe cu toţi caii pe care i-a avut. Pe toţi îi
ştia ca făcând parte din familie. Roibu îşi mesteca zăbala în gură şi fremăta dând din
cap, adică „se înţelege, se înţelege”, doar îşi cunoştea stăpânul. Trasă de cal, sania
mai străbătu, astfel, ceva vreme o bucată bună din drum. Lupii se apropiaseră însă
ameninţător de aproape, îndârjiţi de apropierea prăzii. Ionică privea încremenit la
mogâldeţele cenuşii şi i se păru că şi acestea îl priveau duşmănos. Îl auzi pe taică-său
vorbindu-i deodată, precipitat:
– Ţine hăţurile, Ionică! Strânge bine să nu le scapi din mână! zise Gheorghe
apoi îşi slăbi cureaua de la pantaloni şi desfăşură brâul de lână ce-i înfăşura mijlocul.
După ce îşi strânse la loc cureaua, Gheorghe izbi cu toporişca în scândura laterală a
coşului de la sanie şi desprinse o stinghie groasă de două degete la capătul căreia
înfăşură strâns brâul, încropind o feştilă peste care turnă păcura din sticla aruncată
peste paiele aşternute în coşul saniei. Scăpărând la rând câteva beţe de chibrit, reuşi
să o aprindă. Când aceasta începu să ardă, împrăştiind în jur flăcărui roşiatice, sări
din sanie având toporişca înfiptă la şold şi apucă de căpiţeaua calului strunindu-l să
meargă la pas. Cu torţa aprinsă, ştia el că pe fiarele înfometate le puteai ţine ceva mai
Însemne culturale – Antologie 2
- 92 -
la distanţă. Calul simţise ceva şi fornăia speriat, scoţând aburi pe nări. Gheorghe nu-l
lăsa să-şi ia avânt. Ţinea strâns de căpiţea şi-i vorbea mai tot timpul:
– Ho, mă!... Ho, Roibule, aşa mă.... Stai uşor cu tata... În acelaşi timp privea
însă cu îngrijorare şi înainte, sperând să zărească podul de cale ferată unde i se
spusese că îi aştepta cei de la urgenţe. Atunci se întâmplă ceva neaşteptat. Negru
ţâşni de la fundul saniei repezindu-se la gâtul lupandrului mai tânăr, cel care se
apropiase hotărât şi nesperat de aproape. Ceilalţi doi lupi, fiind pesemne mai bătrâni,
rămăseseră împreună, precauţi, ceva mai departe, urmărind cu boturile întoarse
alunecarea saniei pe drumul alb de omăt. Luat pe neaşteptate, lupul puiandru se
prăvăli peste cap, cu Negru în zăpadă. Se auzi un schelălăit de fiară încolţită şi
Gheorghe mai văzu cum cele doua animale se muşcau cu ură, într-o rostogolire
continuă prin zăpadă. Lupandrul nu se aşteptase însă la asaltul nimicitor al câinelui şi
se rostogoli năucit pe spate sub greutatea care îl doborâse în zăpadă. Gheorghe apucă
să-i mai vadă doar ochii scăpărători şi colţii scoşi în evidenţă. Dădu drumul căpiţelei
şi înfipse torţa în sanie, lângă loitre:
– Ţine strâns, mă, calul, să nu se sperie şi s-o ia la fugă. Ionică, auzi, mă?...
strigă el la băiat şi se întoarse brusc cu toporişca în mână spre locul încăierării. Lupta
se pare că era pe sfârşite. Colţii lupandrului, pesemne, se înfipsese în zgarda cu colţi
de fier de la gâtul lui Negru, întrucât se auzi un schelălăit străin, destul de jalnic.
Întoarcerea bruscă pe care o făcuse Gheorghe, înarmat, oprise fiara în loc şi în
încercarea de a se desprinde din încăierare, aceasta îşi repezise iarăşi colţii în
grumazul câinelui, însă zgarda de fier îşi făcu din nou datoria. Urletul fiarei îl făcu pe
Gheorghe să înjure cu voce tare. Glasul îngrozit al omului derută jivina. Gheorghe
izbi cu toporişca, în faţă, din toată încheietura braţului. Se auzi un trosnet de oase
sfărâmate, iar sângele fiarei ţâşni, puturos, în zăpadă. Negru sărise la o parte, gata
însă să vină în ajutorul stăpânului. Lovitura pe care o dăduse îl dezechilibră pe
Gheorghe. Ionică privi ca la un tablou halucinant cum trupul tatălui său se prăbuşea
peste al animalului, în zăpada însângerată.
– Tatăă!... strigă el cât putu de tare şi înfricoşat. Mă, tăicuţule, ce faci,
mă?... dar se opri. Soră-sa, Maria, auzise acel ţipăt al fratelui mai mic şi îşi săltase
capul de pe pernă de-l privea ciudat dintre blănurile îngrămădite în sanie. Dar cum
băiatul părea a privi în gol, Maria puse capul la loc și oftă îndelung. Apoi o luă
durerile de se strânse ghem, sub cojocul de lână. Ionică mai auzi doar un geamăt
prelung. Începu să dârdâie din tot corpul şi se porni să plângă. Privi către soră-sa,
printre lacrimi şi, clănţănind tot mai des din dinţi, cuvintele îl înecară:
– La ce ai mai venit şi tu pe lume, mă? Nimeni nu te vrea. Până şi lupii ţi-au
dat de urmă înaintea ursitoarelor. Tu mai lipseai...
Nu mai înţelegea nici el cum se ajunsese aici. Cum de se răcise toate în
familia lor, de când se aflase că Maria, sora lui cu şase ani mai mare, rămăsese
însărcinată, dar nimeni nu scosese nimic de la ea? Cine era tatăl?! Cum se întâmplase
toate astea, atâta timp cât Gheorghe, tatăl lor, îi ţinuse strânşi în jurul familiei, pe
toţi? Privea uimit acum în jur şi nu înţelegea cum de-i venise astfel de gânduri. Lupii
bătrâni se agitau la distanţă neînţelegând nici ei ce se întâmplase cu puiandrul cel
nesăbuit, desprins temerar din haită. Ionică mai văzu cum tatăl său se ridică din
zăpadă, împingând cu picioarele trupul lupandrului răsturnat pe spate, ce încă mai
Însemne culturale – Antologie 2
- 93 -
bâţâia, spasmodic, din picioare. Gheorghe avea ochii înneguraţi şi petele sângelui
proaspăt împroşcate pe pufoaică îi provocă acele convulsii ale trupului de parcă i s-ar
fi făcut frig subit. Mai merseseră o bucată de drum, după care tatăl fu cel care rupse
tăcerea:
– Ionică... abia rosti Gheorghe, lăsându-se istovit pe loitra saniei: Am dat de
buza mormanului de zăpadă. Calul nu mai poate înainta de aici… Și nici eu… Cred
că nu mai e mult până la pod. L-am zărit mai adineauri, undeva acolo. Ridică mâna și
îi indică fiului, direcția. Auzi, mă?... Parcă s-a rupt ceva în mine... Nu mai văd bine
deloc. Du-te, fiule! Ei trebuie că sunt deja dincolo de pod. Spune-le și lor că am ajuns
până aici...
Când tatăl său se lăsase moale pe tălpică, Ionică a crezut că a venit sfârșitul
lumii. Vedea în urmă două mogâldeţe cenuşii dând roată, precipitate, acelui loc
blestemat, ca nişte corbi care pluteau pe un cer alb deasupra hoitului abia descoperit,
ori înfruptându-se dintr-un ospăţ straniu, şi le auzea din când în când urletul prelung,
tot mai îndepărtat. Privi la tatăl său care își scosese din pufoaică pachetul cu țigări și
tocmai scăpărase chibritul pentru a-și aprinde o țigară. Zări, în urma lor, la orizont,
jumătate din discul roșu al soarelui. Se desprinse de sania în care trei vieți depindea
numai de el. „Trebuie să reușesc... trebuie... trebuie!” Cu acest gând porni, hotărât,
prin troiene. După ce trecu cu greutate de primii nămeți, la nicio sută de metri de
unde se afla, zări podul și mașina celor de la salvare. Atât mai putu, să ridice mâinile
și să strige cât putu de tare:
– Hei! Aici!... Aici suntem. Și căzu, răpus de efort, în mormanul de zăpadă.
Așa îl găsiră cei din echipajul trimis în întâmpinarea fetei aflată în chinurile nașterii.
Maria născu în ambulanţă, dar Victor, cel care se născuse atunci, avea să afle toate
astea mult mai târziu.
Gâlceava dintre vecini
„Nenorocirea oamenilor este că nu pot privi decât oblic spre cer”, spunea
Emil Cioran. Adică, pieziş! Dacă ar fi privit altfel, istoria unor întâmplări din viaţa
lor ar fi luat o altă înfăţişare? Să vedem. Vă daţi domniile voastre, cu părerea, cam ce
mutre ar fi făcut alaiul acela de ofiţeri în frunte cu ditamai generalul, colonelul şi
maiorul regimentului de cavalerie din oraşul B. (vezi: „Caleaşca” lui Gogol), când
au poposit la domiciliul lăudărosului Pifagor Pifagorovici Certokuţki, şi l-au dibuit
ascuns „în halat, chircit într-un chip cu totul nefiresc” în caleaşca pe care tocmai o
lăudase cu o seară înainte? Cine era acest Certokuţki? Apoi, nimeni altul, decât cel
care stârnea mare zarvă în timpul alegerilor şi care venea la oraş într-o caleaşcă
luxoasă. Şi apoi de ce să nu facă astfel de mutre: întrucât, Certokuţki, pe care gura îl
luase pe dinainte, se cam lăudase mai marilor regimentului, cu caleaşca sa, şi îi
invitase la praznic acasă la dânsul, sperând că, după ce a deschis gura, totul va fi dat
imediat uitării. Dar ţi-ai găsit! Nici nu bătea soarele către amiază, că se şi pornise
convoiul ofiţerimii spre locuinţa lui Certokuţki, încât luat din somn şi pe nepregătite,
ca să-şi spele ruşinea, acesta porunci slujitorilor să anunţe musafirii, că stăpânii nu-s
acasă, iar el se ascunse în şopronul cu trăsuri, taman în caleaşca mult lăudată, unde
Însemne culturale – Antologie 2
- 94 -
rămase aşa în halat şi papuci, chircit pe fundul ei, cu sufletul la gură şi unde, de
altfel, l-a şi găsit ofiţerimea ce, din curiozitate, taman dorise să cerceteze caleaşca,
fapt pentru care poruncise grăjdarului să tragă şorţul de piele care o acoperea.
Întâmplarea lui Gogol are şi ceva hazliu întrânsa, seamănă, ca morală, cu gâlceava
dintre moşul Stan şi moş Ismail, cei doi vecini, prin singurul gard care-i despărţea,
din satul meu. Vecini care nu şi-au mai vorbit tot restul vieţii. Moşul Stan semăna cu
acel Certokuţki, lăudărosul urbei B. Totuşi, nu se lăuda el chiar degeaba. În grădina
sa, creşteau cele mai arătoase şi pântecoase verze de prin împrejurimi. Asta, până
într-o zi, când, caprele turcului au pătruns printr-o ţambră desprinsă nu se ştie cum
anume, de au făcut prăpăd prin straturile de varză a lui moşu Stan. Văzându-şi
grădina răsărită numai cu cotoare de varză, moşul Stan s-a cam luat cu mâinile de
cap. A bănuit, într-un fel, că aici numai caprele lui Ismail purtau toată vina, că prea
stăteau în ograda turcului, sub dudul de lângă poartă, tolănite la umbră, şi cu cozile în
sus, mestecau nesimţite, din fălcile lor hidoase, pesemne, varza lui înghiţită pe de-a
întregul. A bătut cu toiagul, moşul Stan, direct în ulucile de la poarta turcului. Moş
Ismail ieşit în izmene, fără turban pe cap, pe prispa casei, nu înţelegea ce voia cel
care tocmai izbea în poartă. Chiar nu înţelegea, pentru ce anume moşul Stan îl luase
aşa din aşternut.
– Turcule la Râm, caprele tale la râm, au mâncat toată varza, la râm... îşi
începu oful moşul Stan, vorbind, chipurile, pe limba turcului, ca nu cumva să nu fie
înţeles.
– Anadâm, anadâm... căută să-l potolească turcul pe moşul Stan. În limba
lui, adică: am înţeles, am înţeles, da de ce trebuie făcut bre aşa tărăboi?
– Înădim, înădim pe p… mă-sii, că n-au rămas decât cotoarele...
Ce şi-or mai fi zis unul altuia, în ce limbă şi cum s-au înţeles, că până la
urmă, unul a intrat în casă, celălalt a plecat furios pe drum, să-şi strige în sat păţania
cu turcul. Cert este că toată viaţa nu şi-au mai vorbit. Şi doar erau doi consăteni de
ispravă…
Carul cu boi
Unchiul Nicolae, din sătucul unde m-am născut, îmi povestea odată că, pe
când era mai tânăr, împreună cu moşu-său, Neagu, pornise într-o iarnă, cu carul cu
boi, la iarmaroc, la oraş. Şi-au terminat ei treburile pe acolo prin iarmaroc, au băut şi
aldămaşul, pentru o vânzare de grâu şi porumb, cu acei străini şi, după aceea, au
plecat către casă. Au mers ei ce au mers, drumul lung, boii pășeau rar, hăis şi cea,
hăis şi cea; când pe la mijlocul drumului – începuse și să ningă –, moşu-său zice:
– Nepoate, ai tu grijă de căruţă şi de boi. Vezi bine de ţine drumul drept, că
eu mă simt cam obosit. O să mă învelesc cu dulmanul şi o să aţipesc o ţâră pe fundul
carului. Când n-o să mai poţi tu, mă trezeşti şi trec eu la boi.
Zis şi făcut, continua el istorisirea. Numai că zăpada continua să crească şi
să astupe drumul, iar fulgii de nea albise totul în jur până la orbire. Nu ştiu câte
ceasuri să fi trecut, numai ce se pomeneşte unchiul Nicolae cu moşu-său, că-l
zgâlţâia cât putea de tare:
Însemne culturale – Antologie 2
- 95 -
– Mă, nepoate, ce dracu făcuşi mă? îl certa moşu-său. Scoală, scoală, mă,
odată! Tu nu vezi că nu-s boii la car?! Unde-s, mă, boii?
– Ce boi? Care boi? Ce tot îndrugi acolo de boi, tataie? bâiguia Nicolae,
încercând să se dezmeticească din somnul, ce se vedea cât de colo, îl luase şi pe el pe
negândite.
– Boii, mă, boii de la carul nostru! Nu vezi că nu mai sunt? îi striga în
ureche moşu-său, zgâlţâindu-şi nepotul, ca să-şi revină din toropeala adâncă în care
căzuse.
– Ţţţ! Păi să ştii că nu mai sunt! făcu acesta ochii mari, când se trezi luat la
rost.
– Păi asta văd şi eu, zice moşu-său. Au fost până să aţipesc eu, şi acum gata,
nu mai sunt. Bravo nouă, mă, nepoate! Da, ce dracului ai păzit, tu nu vezi că am
rămas acuma fără boi la car? Pe cine să găseşti, în pustia asta, să ne tragă nouă carul?
Şi unde Doamne, iartă-mă, suntem noi aici? Ai, fir-aş să fiu, cu cine m-a pus... Să
plec cu nepotu’ la drum, taman de Bobotează!... se frământa el, din coşul căruţei.
Asta vedea şi unchiul Nicolae că, de acum înainte, nu se mai putea pune
mare bază pe el. Dar ce putea să facă? Doar să se scarpine după ureche a pagubă, ca
mucalitul Dănilă, din poveste. Asta le mai trebuia. Fără boi, singuri în câmp, şi cu
pustia de ninsoare, hăt, cât ţineau zările. După ce-şi mai trăsese câţiva pumni în cap,
de ciudă, se dădu moşu-său jos din car, să cerceteze prin împrejurimi, dacă mai era
ceva de cercetat; când, deodată, se împiedică de un cocoloş îngrămădit în dreptul
jugului de la car, şi un muget de bou îi făcu pe amândoi să încremenească, acolo, în
mijlocul câmpului. Boii, se vede treaba, se aflau trântiţi pe jos, în mijlocul drumului.
Adormiseră stăpânii, rămaşi slobozi se trântiseră şi ei, iar zăpada, ce nu contenea să
se aştearnă, îi acoperise cu totul.
Văzându-şi de lucrarea lui, undeva prin ceruri, de pe tronul lui, Domnul nu
prea avea timp şi pentru cele două mogâldeţe şi carul lor cu boi, care poate, şi acum
rătăcesc, rătăcesc întruna; dacă nu cumva, s-a aşternut, peste toate acestea, uitarea.
Elegie
– Iată marea! Marea... spuneai,
Cu valurile ei de mătasă,
E rochia mea de mireasă.
Iar plaja, nisipul, e strai
De ginere-ales, ca un crai
Ce mână caleaşca spre casă.
– Hai, vântule, la rându-mi strigai
Ca la nişte căluţi numai spume...
Aleargă, aleargă prin lume
Ca jarul întors sub vătrai.
Însemne culturale – Antologie 2
- 96 -
Că vina, pe cine să dai,
Când n-ai, preafrumoaso, un nume?
– Şi, tu, cine eşti, cine eşti...
De crezi prea robit în cuvinte?
Mormânt şi pustiu va cuprinde
Şi-atunci când îmi spui doar poveşti.
De-aceea te las la caleşti,
Să-mi mâni bidiviii, oriunde!
Eu când aud iarna...
Eu când aud iarna cum bate la geam
Cu aripi de vulturi şi gheare de pradă
Tu zici că la munte, în codri, pe-un ram
O pasăre cântă, de-aduce zăpadă.
În timp ce spui asta, tot cred că aud
Că-n glume te dai când cu frigul ori gerul.
Talanga sub streşini pe creanga de dud
Întruna colindă de sfâşie cerul.
Cum cea de se vinde, pe-un pumn de arginţi
Şi crede-n ursita cu daruri promise,
Voi, bunii prieteni, beţi ceaiuri fierbinţi
Prin gări de iluzii, dând frâie la vise.
Şi tot mai departe, departe de voi
Şi cea aşteptată să spună: niciunde,
Nu sunt privighetori, ca iarna la noi;
De-ai şti să le-asculţi, sunt gata să cânte.
Partitură de iarnă
Pe partitura iernii, Renoir pictă de-un veac
Cu mână de maestru o lebădă şi-un lac.
Privind uimit tabloul, Ceaikovski, inspirat,
Într-un balet transpune ce îngerii-au livrat.
Trudeşte prin cuvinte odată un poet,
Lev Ivanov, în transă, şi scrie un libret
Însemne culturale – Antologie 2
- 97 -
Cu nişte elfi din basme în dansul împletit
Cu câteva prinţese dintr-un tărâm vrăjit.
Noi ce grăbiţi privit-am sub cerul temnicer,
Ştim ce idile neaua, ori alte vămi din cer
Sub luna în pătrar şi vânt iscat din munte,
Furiş, ne-a dat trădării sărutul lor pe frunte?
Cântec de noapte
Te ridici într-un târziu de noapte
Tragi un colţ perdelei de la geam
Pe pervaz gutuile sunt coapte
Ca în ziua când le culegeam.
Şi asculţi. De undeva din zare
Printr-un şir de zarzări şi castani
Urcă-n cer colinde oarecare
Ca-n copilăria noastră de puştani.
Inima de vulturi ţi-este plină
Scormone în tine doar fiori:
„Nu mai sunt copilă! E o vină?”
(Sufletul se roagă deseori)
Numai eu în copca unui gând
Ca un prunc născut în ieslea caldă
Mă tot rog să trag peste cuvânt
Spada ursitoarelor, din scaldă.
Însemne culturale – Antologie 2
- 98 -
Ana CÎMPEANU
#Administrator-editor pe site-ul Însemne culturale.
Data şi locul naşterii: 04.12.1968, Bucureşti;
Debut literar: Scriu încă din liceu, iar ca profesor de Limba şi
literatura română şi de Limba latină, la Liceul teoretic
„Decebal”, din capitală, timp de 24 de ani, am format generaţii
de elevi, am fondat o trupă de teatru, „Mimesis”, o revistă
literară, „Arcadia” și un Cenaclu literar şcolar, ajutând la formarea gustului pentru
literatura de bună calitate şi la şlefuirea stilului multor creatori.
Dureri
Copacii tineri pier fără speranţă,
ucişi prădalnic într-o zi de vineri,
căci moartea n-are nicidecum vacanţă
şi nu cunoaşte tainice reţineri.
Ne lasă văduvi de iluzii calde,
de-mbrăţişări, de râsete zglobii,
ca sufletu-n durere să se scalde,
să ne mirăm că suntem încă vii.
Din cioburi de-amintiri culegem clipe,
le-nchidem în clepsidre de argint,
e viaţa slalom scurt printre risipe,
oglinzile ne ceartă şi ne mint.
Sunt norocoşi cei ce se duc în stele,
abandonează grelele poveri,
dar existenţa noastră-i joc de iele,
un drum haotic către nicăieri.
Reîntoarcerea îngerilor
Din când în când
la intervale care ne scapă
îngeri poposesc printre noi
ne privesc cu aparentă candoare
Însemne culturale – Antologie 2
- 99 -
şi ne oferă o transfuzie de profunzime
ne povestesc despre lumea lor
ne dau răspunsuri la întrebări pe care nu ştim să le rostim
alină dureri ce mustesc în noi de sute de ani
transferă asupră-le neîmplinirile noastre mărunte
şi ne ating cu aripa lor
ca să putem urca sfioşi încă o treaptă
pe scara ce duce spre anticamera purgatoriului
atât de multă nevoie avem
de sângele lor tânăr şi inocent
încât nu realizăm că ei sunt doar nişte vizitatori
în muzeul de ratări al vieţii noastre anoste
nu ştim de unde şi de ce vin
sau ce am făcut să îi merităm
germinează în straturi de tristeţi cotidiene
şi răsar întrupaţi în plămade de lumină
păşesc senini cu sufletul desculţ prin iarba deasă
a grijilor noastre amare şi reci
fără teama că spinii de pe drumurile nedesţelenite
ar putea să îi rănească şi să-i doară
e de ajuns o alchimie angelică
să metamorfozeze cerul nostru opac
într-un potir fără sfârşit şi fără început
din care picură elixir vrăjit în arterele universului
şi graţie lor plouă uneori cu binecuvântare
asupra capetelor noastre
pleacă apoi discreţi
fără să deranjeze pe nimeni
ei ştiu că nu sunt din lumea aceasta
şi ne anunţă întotdeauna
chiar dacă noi nu suntem pregătiţi să îi credem
ne privesc cu o blândeţe fără vârstă
dincolo de bine şi de rău
îşi desfac aripile larg
se dizolvă apoi în albastru
şi ne lasă pe noi orfani de iluzii
cotropiţi de dileme şi de nelinişti
iar în urma lor cu un subtil parfum tainic
ca un cântec al cărui text nu a fost încă scris
rămâne speranţa că vom retrăi într-o zi
reîntoarcerea îngerilor
Însemne culturale – Antologie 2
- 100 -
Zbor
Tată,
e atâta soare-n mine
şi simt cum molcom
degetele-mi ard,
e o beţie blândă de înalt
şi o tăcere groasă de smarald,
toate durerile-s lăsate-acum
jos, într-o biată margine de drum.
Cerul deschis e astăzi pentru noi,
căci suntem, tată, singuri, amândoi,
tu jos în margine de val,
între real şi ireal,
eu sus, pe soare sunt stăpân,
tu pleacă,
eu aici rămân.
Şi aripile-mi curg încet
din ceară, suflet de poet,
de moarte, tată, nu mi-e frică,
eu mă cufund în nemurire,
de zbor mi-e sufletul zidire,
beţie dulce şi subţire.
Icare, Icare, strigi către zare.
Te aud, tată,
strigi foarte tare.
Fiule, nu urca pân' la soare!
Zborul e, tată,
beţie, uitare.
Mă pierd în văzduh,
ameţit de uimire,
cutezanţă şi patimă,
dor de ducă,
Zidire.
Perseidă de duminică
M-am rătăcit
vă privesc chipurile străine
nu mă înec în mine
nu mă înalţ în mine
mă vărs în alţii zi de zi
neliniştile mi le înfăşor
Însemne culturale – Antologie 2
- 101 -
de gleznele voastre grăbite
atunci când resemnaţi poposiţi
în staţiile de autobuz din calea lactee
scurte sinapse luminoase
vă irită cortexul si se scurg
în chakra din plexul solar
în timpul săptămânii
vă mângâi ochii epuizaţi
de căutarea sisifică
a drumului spre idealuri calpe
dar duminica
ies de sub acoperire
sunt o perseidă
bat la porţile inimii voastre
cu haina mea de vară
dăruiesc speranţe
vise şi iubiri
pe care voi le confundaţi
cu secvenţe de cometă
surorile mele ajung în august aici
mă simt stingheră într-un alt anotimp
în căutare de armonii astrale
domesticesc cu un diapazon incandescent
spaţiul afon dintre secunde
în privirile voastre dimineaţa e frig
aşadar rogu-vă
deschideţi-mi artera aortică ascendentă
mă voi strecura printr-o coronară
lăsaţi-mă să locuiesc
într-un atriu mic
şi poate
într-o zi
o să vă îmbolnăviţi
de fericire.
Vanitas vanitatum omnia vanitas
Durerea aridă arde sufletul greu
Muşcă din noi şi înghite pe nemestecate
Râde hâd destinul prelins pe la colţurile viselor
Otrăvite de nelinişti toride
Cuvintele au murit de mult
Desagile zilelor grele aruncă sare pe rană
Însemne culturale – Antologie 2
- 102 -
Plecările nu au nevoie de gări
Nimeni nu te anunţă când urmează să treci
Din zborul înalt în adâncă furtună
Cuţitele secundelor amare
Scurg sângele din venele amintirilor noastre
Neputinţa îmbracă suferinţa în haine zdrenţuite
Silabele mor pe buzele arse de aşteptare
În arterele obosite pulsează clopote de jale
Întunericul zădărniciei învăluie cerul fierbinte
Întrebări fără răspuns se sting în revolte amputate
De zarurile aruncate de soartă în miezul bulboanei
Apa vieţii şi a morţii pe noi de ei ne desparte
Luntraşul vine implacabil să-şi culeagă obolul
Cei mai buni pleacă primii
Ne seacă fântânile inimii
Ciuturile toate sunt sparte
Săpăm cu palme sângerânde de disperare
scări spre lumi neştiute
ne legăm cu funii de lumină de cei duşi
vanitas vanitatum omnia vanitas
neliniştea clădeşte castele de nisip
în care locuiesc zilele ucise de clipa de plumb
ce a amuţit pe vecie speranţa.
Tăcere
Doctore,
cu mine se întâmplă ceva!
Mi s-au îmbolnăvit cuvintele,
îşi ţipă silabele în adâncuri
şi refuză să iasă la lumină.
N-am putea vorbi în limba copacilor?
Ei măcar nu cunosc gramatica disperării.
Ştii, de când mă răneşte zgomotul oraşului,
caut, prin toate amintirile,
motive de a face faţă provocărilor fiecărei zile,
mă obosesc zorile, pietrele drumului
ce se ascut sub tălpile mele,
sunt captivă într-o cămaşă de zale,
făurită din dureri care ard sufletul mort.
Am construit o plută,
împletită din fragile inele de linişte verde
şi am pornit pe ape de dor,
Însemne culturale – Antologie 2
- 103 -
dar m-am rătăcit în ochiul furtunii, doctore,
m-am tăiat într-o lacrimă
şi amare nelinişti rup rănile vechi,
durerea asta sapă în mine munţi de sare,
iar tu, doctore, mă întrebi de ce tac?
Coşmar
Nu mă mai dor desfrunzirile
deja îmi sângerează tălpile
iar carnea mea ţipă mirată
că tu nu mai eşti tu
că eu nu mai sunt eu
am obosit de atâta striptease sentimental
m-ai contaminat cu scepticism
atenţie se închid uşile
bate vânt amar dinspre răsăritul cuvintelor
mi-a amorţit mirarea pe buze
silabele mi s-au risipit printre dalele de nelinişte
ale Viei Dolorosa din harta mea astrală
Mi-au intrat visele în carantină
a rămas doar coşmarul în care
tu nu mai eşti tu
eu nu mai sunt eu
Scrisoare toamnei
În culcuşul parfumat şi crud din adâncul pădurii de vise,
m-ai cuprins şi simt respiraţia pământului
vibrând în tandem cu bătăile inimii.
Trupul mi-e acum un mesteacăn argintiu,
doar vântul îmi mai aude gândurile,
în ceasul în care suflarea-i ascuţită
răscoleşte crengile plămădite din dorul
de atingerea aripilor de înger ce-şi mistuie secundele,
în zbatere incandescentă, pe cerul trăirii, năuc şi bolnav.
M-ai învelit cu tristeţea din cântecul ploii ce ne spală
de păcatele trufiei de a ne crede eterni
şi-n fierberea mustului dulce, plămădit din tăceri,
mă pierd în alaiul vegetal, celebrând anual
melancolii uitate în buzunarele prăfuite ale timpului veşted.
Însemne culturale – Antologie 2
- 104 -
Am adunat bănuţi de ajuns să plătesc luntraşului vămile,
aşadar instanţei tale, toamnă, mă supun;
eu, doamnă, îmi aştept nemurirea cuminte,
lăsat-am în urmă patimi vechi şi dureri,
mi-am ispăşit păcatele prin calvarul existenţei umane
şi acum sunt lumină, iubire şi linişte.
De undeva, din stele, va veni un răspuns pentru nopţile mele,
într-o zi, voi renaşte-ntrupată în pasărea paradisului,
să îmbrac speranţele muritorilor în zeci de culori,
culese cu grijă din a ta paletă de nuanţe,
să le dăruiesc certitudinea frumuseţii nepieritoare,
topite în aureola fără vârstă a unui suflet în zbor.
Stare de vară
Pierdut linia destinului
O declar nulă
sunt obligată să oficializez situaţia
dacă mă opreşte vreun poliţist în trafic
nu va înţelege că am căutat-o ceva vreme
am escaladat cu greu ziduri de cuvinte
şi-mi sângerează tălpile goale
evident mi-am rătăcit pantofii
numai mie putea să mi se întâmple
şi nici măcar nu sunt Cenuşăreasa
pentru că un necaz nu vine niciodată singur
aflu de la radio că Prinţul e în concediu de studii
undeva pe Alfa Centauri
aşadar mi-a pierit şi ultima speranţă
horoscopul mă avertizează să am grijă cum mă comport
şi să nu fac azi glume cu cine nu trebuie
memoria nu e indicată în anumite momente
carpe diem spunea Horatius
vremuri toride ne aşteaptă prieteni
strâng în palmă un ciob de sticlă albastră
şi provoc soarta să răsară din nou
nu ştiu ce culoare are fericirea
iar cei de la Monitorul Oficial nu mă cred
că mi-am pierdut linia destinului
tocmai acum când miroase a vară
oare trebuia să precizez în finalul anunţului
găsitorului recompensă?
Însemne culturale – Antologie 2
- 105 -
Aşteptare
Am scrijelit
cu colţurile sufletului
troienele de tăcere
din inima îngheţată
a muntelui de nelinişte
măruntaiele incandescente
ale timpului s-au reactivat
prin clepsidra spartă
se scurg cioburi de secunde speriate
arterele vremii vibrează
cu amar zgomot surd
toarnă otravă în gânduri
între buzele fierbinţi ale vulcanului
nu ne mai deosebim unii de alţii
am pleoapele arse de aşteptare
şi nu te pot recunoaşte
cataplasme de omăt am pus
pe coaja durerilor mute
dar zăpezile nu au răcit
lava nestinsă de lacrimi sărate
dacă mai treci prin uzina mea de vise
caută-mă tu.
Însemne culturale – Antologie 2
- 106 -
Ionel Mony CONSTANTIN (Ionel Simion Constantin)
Data şi locul naşterii: 10.02.1946. Odobeşti, judeţul Vrancea;
Domiciliul actual: Focşani;
Date de contact: monyconst@yahoo.com;
Debut literar în reviste printate: Anul 1989, cu poezie, proză,
fabule, rondeluri, epigrame, pamflete, memorialistică,
evocări… (sub diverse pseudonime literare: Ionel Vrânceanu,
Ion Săracu, Ionel Simion Constantin);
Cărţi publicate (cu ISBN):
- „Întâmplări din vremea loviluţiei”, proză scurtă, 2014;
- „Inefabila tranziţie”, rondeluri reeditate, 2016;
Prezenţe în antologii şi în volume colective (cu ISBN):
- „Inefabila tranziţie”, rondeluri, 2003;
- „Cică nişte fabulişti”, 2004;
- „Tăierea mieilor”, 2005;
- „Cămaşa morţii”, 2006;
- „Autograf pentru m(â)ine”, Însemne culturale, 2013;
- „Scriitori contemporani din Vrancea prin interviuri”, 2015;
- „Vrancea Literară – Antologia scriitorilor vrânceni”, coordonator Culiţă
Ioan Uşurelu, 2016;
Premii literare/artistice (sunt prezentate cel mult cinci premii):
- Laureat, Festivalul naţional de umor „Ion Cănăvoiu”, Gorj, 1999, fabule;
- Premiul I, Târgu-Jiu, Gorj, 1999, fabule;
- Premiul al II-lea, Focşani, 2004, poezie bahică;
- Premiul al III-lea, Concursul de proză scurtă „Peregrinări” al Centrului de
excelenţă în promovarea creativităţii româneşti, Dublin-Irlanda, 2012;
- Premiul al II-lea, Festivalul naţional „Vrancea Literară”, proză scurtă,
2015 ș.a.;
Colaborări la reviste şi publicaţii printate (cu ISSN): „Salonul literar”
(serie nouă şi veche, unde sunt redactor), „Negru pe Alb-Odobeşti”, „Oglinda
literară”, „Saeculum” ş.a. Jurnalism: „Milcovul”, „Diplomatic TV”, „Ziarul tău”,
„Vârstele şcolii”, „Tribuna învăţământului” ş.a.
PARODII:
Aproape de soare Optimism
Gina Zaharia Ionel Mony Constantin
S-alegem din codrii cărunţi Cu toate că suntem cărunţi
Timp verde şi-un pic de răcoare, Şi timpul nu are răbdare,
Să mergem, iubite, în munţi, Să mergem, iubito, în munţi,
S-ajungem aproape de soare. Să facem, copii, cu ardoare.
Însemne culturale – Antologie 2
- 107 -
Să rupem din el amintiri, N-ai teamă de tot ce va fi!
Mai limpezi decât altădată, Deşi ne e fruntea ridată,
Să umplem un sat de iubiri Vom umple un sat cu copii
Ce nu le-am trăit niciodată. Vreau patru băieţi la o fată.
Cetatea întreagă să știe, S-ajungem noi până atunci,
De-o fi să găsim o scânteie, Și Domnul puteri să ne deie
C-om face, iubite, să fie, Hrăni-vom mulțimea de prunci
Lumini și pe calea atee. Cu lapte din Calea Lactee.
Din trupul nopţii... Iubire rustică Camelia Ardelean Ionel Mony Constantin
Din trupul nopții mi-am desprins sărutul Am coborât din tren la dracu-n praznic
Cu gust de alge și de meteori, Şi-aş fi rămas în haltă până-n zori,
Mi-s ochii tăi nemărginiți avutul, De tine, îmi era un dor năprasnic,
Cu-amurgul de sub pleoape mă-nfiori. Răcoarea nopţii îmi dădea fiori.
Pe buze reci de ploi și așteptare, Ştiam că nu ai casa prea aproape,
Mi-e șoapta haina-n care te îmbrac, Dar am plecat pe drumul către sat,
Un roi de frunze întomnarea are, Deşi noroiul sta să mă îngroape
Tu mi-ești tulpină sau îmi ești copac. Şi-un câine mă lătra ca un turbat.
Oriunde mergi, mi-e zborul mai aproape A început să plouă foarte tare;
De trupul tău și de necunoscut, Cum nu aveam cu ce să mă îmbrac,
Sub adieri, livezile ne-ngroape Cuprins fiind de-o neagră disperare,
În visul lor cu-aromă de vermut! Am stat adăpostit sub un copac.
Din trupul nopții mi-am desprins palatul La ziuă, casa ta mi-a fost palatul,
Cu fulgi de stele-n loc de cărămizi, Acolo unde ne-am iubit avizi,
Ți-s Cosânzeană, tu îmi ești păcatul – Când după ce s-a consumat păcatul,
Doi exilați de dragoste avizi... Am devorat salată de guvizi.
Pe vălul minții-mi plouă rătăcit Poem rescris Camelia Ardelean Ionel Mony Constantin
Pe vălul minții-mi plouă rătăcit, Mă tem că mintea mi s-a rătăcit,
Cuvinte pe sub picuri se destramă, Cuvintele îmi zburdă printre stele,
În tigva nopții iar m-am bălăcit, Cu graţie, pe muchie de cuţit,
Îmi joacă muza într-o nouă dramă. Rescriu poemul tinereţii mele.
Însemne culturale – Antologie 2
- 108 -
Îmi joacă muza într-o nouă dramă, Rescriu poemul tinereţii mele.
Cu grația-i pe muchie de vis, Ca un Homer deja încărunţit
Își fâlfâie rugina lângă vamă, Eu, când voi fi doar oale şi ulcele,
Pe drumul dintre iad și paradis. Am să rămân la fel de-ndrăgostit.
Pe drumul dintre iad și paradis Am să rămân la fel de-ndrăgostit.
Sunt stoarse diminețile de sevă, Trecând prin ani, dar ce vă pasă vouă,
Iar nopțile-mi sunt scrise în zapis, Chiar dacă timpul a zburat grăbit
Sub astrul angrenat în noua grevă. Din visul meu, păstrez un strop de rouă.
Sub astrul angrenat în noua grevă Din visul meu, păstrând un strop de rouă
Mai caut primăvara în firide, Îmi prind la tâmple primii ghiocei
Din sloi reinventez o nouă Evă, Din coastă modelez o Evă nouă
Să-i sprijin cerul pe cariatide. Şi redevin Adam de dragul ei.
Când vechi apusuri aripile-mi frâng, Când, fericit, în braţe vreau s-o strâng,
Am răsăritul sub piciorul stâng... Mă calcă, reaua, pe piciorul stâng.
Iubire lacustră Noapte de vară
Vasilisia Lazăr (da Coza) Ionel Mony Constantin
Cum lunecă văzduhul curgând pe crinoline, Din vechiul burg răsună cântări de violine
Şi albe flori de apă în cercuri se desfac, Trec albe palmipede în zbor planat spre lac
E-o vreme ce miroase a mine şi a tine Tu le asculţi chemarea, lipindu-te de mine
Cu-aromă de gutuie şi plânset de copac. Când îţi miros gutuia şi plâng ca un copac
În târgul plin de vise şi umbre androgine, Poeţii stau la mese, vagi umbre masculine
Prin care trec alene trăsurile de ceaţă, Iar fumul de ţigară-i învăluie în ceaţă
Suntem albaştri fluturi, în mândre pelerine Cu capul plin de fluturi scriu versuri androgine,
Cu aripile grele şi inimi mari de gheaţă. Şi sorb cu sete-aprinsă din vinul pus la gheaţă.
Se ofilesc în suflet parfumuri de bujori Se învechesc arome dospite în butoaie
Şi toamne cad milenii, în transă, peste noi. Cu vinuri tăinuite anume pentru noi
Lacustru ochi de sare, în sfâşieri de nori, Din cerul nopţii cade, un puişor de ploaie
Ne spală de iubire, cu reci şi triste ploi. Miroase a iubire, a mici, şi-a usturoi.
Rondelul zăpezilor de altădată Rondel fanat Valeria Merca Ionel Mony Constantin
Zăpezile de altădată Iubita mea puţin fanată,
Îmi ţin de foame, somn şi sete, Mi-aduc aminte, cu regrete,
Însemne culturale – Antologie 2
- 109 -
Steluţe mi-au pictat în plete De-acele vremuri desuete,
Şi-un strop de linişte... ciudată. Când tremurai îmbrăţişată.
Părea câmpia fermecată Din gura fragedă de fată,
Pe-un luciu, fără de regrete Muşcam hulpav, ca un erete,
Zăpezile de altădată Iubita mea puţin fanată,
Îmi ţin de foame, somn şi sete Mi-aduc aminte, cu regrete.
Azi tot mai tristă mi se-arată Azi, nu mai eşti ca altădată.
Sticlirea-n ochii de erete... Când voi să te mângâi pe plete,
Strivesc în pumni priviri şirete, Te-ntorci cu faţa la perete
Doar lira mi-o vreau acordată Oftezi şi-adormi... nemângâiată
Zăpezilor de altădată. Iubita mea puţin fanată.
Sonet Sonet bahic Valeria Merca Ionel Mony Constantin
E în amurg şi-i vreme de furtună, E sâmbătă – sfârşit de săptămână...
Un ultim stol a încheiat parada, Azi, la birou, s-a terminat parada,
Dulăii vagabonzi inundă strada, Afară plouă de inundă strada
Spre miazănoapte fulgeră şi tună. Şi-un câine latră speriat când tună.
La crâşmă, peste drum, s-a-ncins şarada, Poeţii merg prin crâşme cu grămada,
Bătrânul Bachus – ţipete, cunună, Orgolioşi, talentul să-şi expună.
Iar ploaia răpăie, ca o nebună, Spre ziuă sunt cuprinşi de voie bună
Aprinse gânduri ţintuiesc arcada. Şi cântă de se zguduie arcada.
Pornesc alene pe poteci străine, Să merg şi eu, în cârciumă, îmi vine
Acolo paşi zglobii am îngropat, Acolo multe nopţi am adăstat
Surâsul mamei, pe moment, revine, Şi-am recitat chiar şi în limbi străine
Tăcerea se aşterne peste sat; Pe jumătate treaz, jumate beat,
Doar dorul se revarsă în suspine... Mă-ntreb nedumerit ce e cu mine:
De moarte, nici în vis, să nu fi dat. Sunt geniu anonim sau doar grizat?
Străine Străinul
Gina Zaharia Ionel Mony Constantin
Cu vocea de noapte, un gând mă întreabă: Cu vocea-i bătrână, azi, Bachus mă-ntreabă:
De ce rătăcești pe nisip mișcător? Pe unde-ai plecat, o, străin băutor?
Curând va veni iar refluxul, și-n grabă Se-adună chefliii, întoarce-te-n grabă,
Ne-om pierde ca oastea rănită-n picior. De vrei să mai afli vreun strop în urcior!
Însemne culturale – Antologie 2
- 110 -
Eu mâna ți-oi strânge, oricât de departe Ascultă-i cum cântă, cu vocile sparte,
Ne-o duce torentul. Aud că prin lume, Cântări de beţie, ştiute prin lume!
O pasăre cântă cu sunete sparte, Cu cana în mână, târziu, hăt în noapte,
Și-mi pare că astăzi ne strigă pe nume! Să nu mai fim singuri, ne strigă pe nume!
Să-mi lași cerul nostru,să-l duci la răscruce, Revino la hanul din vechea răscruce,
Acolo sunt zboruri cum nu s-au văzut, Acolo sunt vinuri cum nu s-au văzut!
Cinci visuri se-nalță, un altul se duce, Merlotul te-nalţă, Cotnarul te duce,
Și-s toate străine, și-n toate-am crezut! Întreabă de Mony şi ia-l la băut!
Pustiu Octombrie Vasilisia Lazăr (da Coza) Ionel Mony Constantin
Octombrie, lacustru, se scurge-ncet din cer Octombrie-ntinde, nori negri pe cer
Şi streaşine oftează cu lacrimi reci şi grele, Din streşini se varsă reci stropi pe umbrele
Se tânguie văzduhul, avan miroase-a ger Sorbim câte-o cană de vin cu piper,
Şi tu îţi cânţi pustiul deasupra umbrei mele. Iar Guţă ne cântă aceleaşi manele.
E ziua tot mai scurtă şi palidă lumina, Se modifică ora şi a scăzut lumina
Cad frunze ca o cobe, îngreunând pământul. Cu frunze de-aramă s-a îmbrăcat pământul
Pe dealuri părăsite stăpână-i doar rugina, Pe dealurile viei stăpână e rugina,
Iar eu îmi cânt pustiul cu ploaia şi cu vântul. Şi-n curte nestatornic auzi cum bate vântul
Arar se-aud în şoaptă cuvinte-nfiorate, Avem pe zi ce trece picioarele-ngheţate
Adoarme lesne seara şi stinge vâlvătaia, Jăraticul din inimi îşi stinge vâlvătaia
Avem pe zi ce trece mâini tot mai îngheţate Ne spunem rugăciunea în pat pe jumătate
Şi ne cântăm pustiul şi goală ni-i odaia Şi-am cam uitat, de-o vreme, să facem vorba aia.
Duminicile toamna Ceasuri de toamnă Angi Cristea Ionel Mony Constantin
Duminicile toamna au gust de tămâie, În ceasuri de toamnă, venim iar la vie,
Câmpia respiră dintre lanuri solemn, Păşind peste haturi cu pasul solemn,
Sus pe dealuri fură grauri gureşi în vie Atraşi de parfumul de vin şi răchie,
Cerul sculptează inimi livide în lemn. Având doar o ţintă şi-un singur îndemn.
Duminicile, toamna, sunt grele, rotunde, În ceasuri de toamnă, în hrube profunde,
Frunzele galbene ţipă-n stol de cocori Vom fi iar alături ca vechi băutori,
Ochiul vânăt al cerului se scurge-n unde, Sorbi-vom nectarul din butii rotunde,
Peste apele tulburi trec valuri de nori. Cu-aceleaşi perene şi blonde licori.
Însemne culturale – Antologie 2
- 111 -
Duminicile, toamna, au şerpi la picioare, În ceasuri de toamnă, când moi în picioare,
Munţii îşi latră singurătatea-n stână, Ne-ntoarcem acasă, lătraţi de potăi,
Căpriori sar pe stânci sărace de soare, Pe uliţi înguste, sărace de soare,
Cerul îşi piaptănă astrele cu-o mână. La ore înnoptate pe tainice căi,
Duminicile toamna miroase-a tămâie, În ceasuri de toamnă, când suntem tămâie
Stele se aprind în altarele nopţii, Şi stelele ard în altarele nopţii,
Sufletul în arbori mutilaţi și-n pârâie Răcnim o cântare, cu limba lălâie,
Scrie gustul de gutui amare al morţii. Cu glasul extatic, ce scoală şi morţii.
Oglinda lunii… Rondel de poveste Valeria Merca Ionel Mony Constantin
Oglinda lunii stăruie pe ape, Oglinda lunii s-a oprit pe ape
Răzbat din cer cântări sfâşietoare; Privindu-mă un pic bănuitoare
– E ceas de adorată sărbătoare – Când o întreb: crăiasă, spune-mi, oare
Răsun-un bucium lin, tot mai aproape. Sunt eu cea mai frumoasă dintre toate?
Închide codru' ostenite pleoape Închid o clipă ostenite pleoape
Când susur de izvor e-n adăstare; Şi-aştept răspunsul ca pe-o uşurare,
Oglinda lunii stăruie pe ape, Oglinda lunii s-a oprit pe ape,
Răzbat din cer cântări sfâşietoare. Privindu-mă un pic bănuitoare.
Dorinţe care dor au să se-adape Vechile temeri, azi, mă prind în plasă
La slova cea pe veci nepieritoare Când luna-mi spune fără artificii:
A Regelui zidit, întru 'nălţare – E Albă ca Zăpada mai frumoasă,
Pe care nemurirea îl încape. În clipa-n care i se pun piticii.
Oglinda lunii s-a oprit pe ape Oglinda lunii s-a oprit pe ape.
Însemne culturale – Antologie 2
- 112 -
Simion COZMESCU
Data şi locul naşterii: 25.08.1968, Călan, judeţul Hunedoara;
Date de contact: cozmescus@gmail.com
Blog: http://simioncozmescu.blogspot.ro/;
Debut literar în reviste şi publicaţii printate (cu
ISSN): Revista „Algoritm Literar”, nr. 6, 2012;
Cărţi publicate (cu ISBN):
- „Poeme mai lungi decât numele tău”, Editura „Cenaclul de la Păltiniş”,
2015;
Prezenţe în antologii şi în volume colective (cu ISBN):
- „Suflet nemuritor”, 2013;
- „Cenaclul literar Lira 21”, 2013;
- „Confesiuni în virtual”, 2013;
- „Autograf pentru m(â)ine”, 2013;
- „Paradigme virtuale”, 2014;
- „Preludii pentru fluturi”, 2015;
Premii literare/artistice (sunt prezentate cel mult cinci premii):
- Premiul al III-lea, Concursul Literar internaţional „Visul”, poezie;
- Premiul al II-lea, Concursul „Alb hoinar”, poezie, 2015;
- Premiul al III-lea, Concursul „Labirinturi autumnale”, poezie, 2016;
- Menţiune, Festivalul „Romeo şi Julieta la Mizil”, poezie, 2017;
Colaborări la reviste şi publicaţii printate (cu ISSN): „Algoritm Literar”,
„Singur”, „Lada de zestre” ş.a.
Recenzii şi articole semnate de: Ottilia Ardeleanu, Liviu Ofileanu ş.a.
Momentul
*
eu nu deschid uşi
în oameni sau rădăcini
în sucul de portocale sau clădiri
nu am bătut cu vânt în ferestre sau migdali
marmura nu se teme de mine
nu am săpat o inimă în ea să-i cer iertare
gândurile-mi sunt ca norii pe munţi
şi iarba nu se întoarce la auzul pasului meu
maci albi răsar pe măsură ce îmbătrânesc
de mult nu am mai auzit un mac roşu cântând
şi nici nu am mai văzut o tresărire în sufletul
zeităţii care trece plutind precum argintia lună
prin poienele cu maci roşii
prin poienele cu maci albi
Însemne culturale – Antologie 2
- 113 -
**
eu nu voi muri în locul nimănui
nu a revendicat nimeni locul morţii mele
nu am revendicat nimănui locul morţii sale
naşterea a fost o întâmplare în viaţa mea
puteam să trăiesc şi fără să fiu născut
şi nu gândeam acum resemnat că e firesc să mor
simt cum mă învăluie linţoliul amintirilor
cu grijă să nu îmi tulbure sufletul
să nu tulbure apa vie a îngerului însetat
***
norii s-au ridicat cu tot cu vârfurile munţilor
lăsând mai mult loc cerului la orizont
eu rămân mai trist cu un dumnezeu
rămân mai fericit cu un înger
Frumoasa adormită
era cea mai frumoasă fată din oraş
visele ei străbăteau adolescenţii transparenţi
din fluidele cartiere ale oraşului stingher
ea visa şi undeva un adolescent se ridica de la pământ
ca o păpădie
dispărea în scurt timp cu un pocnet sec
de os rupt
în curând
străzile vorbăreţe apartamentele fragile
şcolile ipohondre cafenelele mătăsoase
parcurile lenevoase
erau pustii de adolescenţii transparenţi
lipsiţi de vise ai acelui oraş
într-o zi fata se trezi tuşind
sângele roşu îi păta batista
soarele lumina neputincios prin geamuri livide
au crezut că e o alergie la ambrozie sau puful
care plutea în acele zile neobişnuite prin aerul veşted
dar fata se stinse
câteva ore mai târziu
în următoarele zile
adolescenţii reapărură în oraş
Însemne culturale – Antologie 2
- 114 -
unul câte unul
materializându-se cu acelaşi pocnet sec
au fost toţi prezenţi
la înmormântarea
celei mai frumoase fete care a visat vreodată
în acel oraş
Tulburare
Fiinţă bătrână şi părăsită pe moment de suflet,
culcată în patul neurotic,
îmi părea un cămin de orfani locuit de cai,
un cimitir abandonat de strigoi.
„Nu eşti real. Reali sunt părinţii mei din cealaltă cameră,
de dincolo de tine. Cei care aşteaptă să plecăm acasă;
tu nu eşti cel care spui,
nu eşti tu cel care priveşte, tu eşti o amărâtă de privire.
Dacă ai fi amintire, ai mirosi ca ele, mi-ai aduce cafeaua,
m-ai ridica în braţe deasupra capului. Timpul s-ar scurge
altfel în prezenţa ta, nu aş mai avea senzaţia de timpan
spărgându-se, călcat în copite de diavol. “
Pielea gâtului
părea a fi pielea unei frunze,
cu nervuri străbătute de un puls dureros.
Aşa mă simţeam
eram pulsul prin nervura unei frunze
rătăcind în toamnă.
Ochii ei nu tăceau o clipă (povesteau ceva, cuiva, dincolo de mine).
Lacrimile mele s-au furişat în ei când i-am sărutat fruntea.
A fost ultima oară când ochii mamei mi-au zâmbit.
A venit vara
ţi s-au liniştit cocorii sub piele
îţi spun mângâindu-ţi bătăile inimii
surâsul tău face să zăngăne portocalii în Corfu
a venit vara şi toate călătoriile încetează în apropierea soarelui
pereţii sunt aripi legate cu ceară
şi odăile care ne ţin prizonieri s-au prăbuşit
un lan cu flori şi o tăcere între ape ne sunt aproape
şi ne sunt departe
Însemne culturale – Antologie 2
- 115 -
cireşi zdrenţuiţi sperietori de răsărituri
vin întrebându-ne dacă nu avem să le dăm ceva
fie şi o privire sau câţiva fluturi amari
din recolta de anul trecut
în schimb ne lasă un crâmpei din umbra lor
pe care îl îngropăm între rododendroni
bineînţeles că vom face dragoste
la urma urmei şi moartea nu e decât un copil din flori
pe care îl naştem deopotrivă
amante şi amanţi
a venit vara
şi am aprins lumânări în noi
cireşii au plecat demult
Am să vă spun vouă
Am să vă spun vouă,
celor care nu respiraţi,
dar atrageţi trecerea timpului,
lăsaţi-vă trupul chezaş pentru găzduirea presimţirilor,
profeţiilor şi fluidelor destine,
părăsiţi-vă gândurile la marginea oamenilor,
cei care încep acolo unde vă sfârşiţi voi;
ridicaţi-vă prin pădurile de fiinţe,
prin munţii trăirilor,
voi, cei care împietriţi sunteţi şi nu urmaţi aerul,
apa sau curgerea amintirilor;
închinaţi-vă în catedralele din sângele versurilor,
deschideţi uşi în voi la fiecare bătaie a duhului
care vrea să intre prin gura voastră inexactă şi
vrea să formeze ochi, inimă, vintre, plămâni.
Am să vă spun vouă, lucrurilor şi nelucrurilor,
celor care aşteptaţi îngânduraţi în gândurile mele,
neîncrezători în moartea voastră,
ridicaţi-vă şi iubiţi.
Facerea unei amintiri
eu aş veni în faptul serii
voi fi însăşi seara care te înveleşte
Însemne culturale – Antologie 2
- 116 -
ca o piele crescută peste haine
m-aş apropia cumva domol şi-aproape ruginiu
precum un deal spre râul vorbitor
te voi ruga să îmi citeşti din liniştile tale
când valurile nopţii vor lovi pereţii toamnei somnambule
să facem o amintire îţi propun
să o vedem cum creşte
cum face primii paşi în noi
până ce nimeni altcineva nu ne gândeşte
nimeni altcineva nu ne risipeşte
muzica ar putea să facă asta
dacă ar vrea să ne audă
dacă ar vrea să ne vadă
dar ea curge pe lângă noi
se scurge prin corola trandafirilor rubinii pe care ţi-i voi aduce
de voi veni la tine
cumva devreme
în faptul serii
Rezervare (Booking)
aş vrea să călătorim
un dram
un crâmpei
unul în celălalt
unul pe pleoapele celuilalt
unul în sufletul celuilalt
să vânăm fluturi nesfârşiţi şi neîncepuţi de zborurile
clarului de somn
clarului de trezie
seara să ne găsească prin restaurante extravagante
golite de clienţi şi gânduri imunde
să alegem meniuri scabros de scumpe
vinul să ne fie adus cu escorte armate
din pivniţele secolelor barbare
să ne încălzim aşternutul
cu pietre filozofale dezvelite de sub iarbă şi absint
vom face şi dragoste încet cu emoţia
clarului de început
în timp ce la uşa camerei străjeri atenţi
exacţi ca şi acele unui orologiu elveţian
vor rezolva în gând teorema lui Fermat
Însemne culturale – Antologie 2
- 117 -
dimineaţa va îngădui nopţii să mai adaste
câteva ceasuri asupra noastră
pe la amiază vom pleca unul din celălalt
te vei desprinde de mine ca o caravelă de un galion
după o ciocnire amiabilă
se vor auzi protestele punţilor
tropotul marinarilor
fâlfâitul velelor
strigătele ciufulite ale nostromului mahmur
apoi linişte
valuri
albatroşi
un petec alb din focul tău
flutură sfâşiat
în straiurile mele
Meninge
atunci când plouă nevăzuţii stropi
în lumea nevăzutelor umbre
când se aşază liniştea-n rotonde
şi simt pulsând secretele între noi
când părul ţi-e ud fără să ştie şi flămând
de adierea neliniştitului austru
când mă săruţi în amintirea unui prezent nepetrecut
şi albul gestului tău umbreşte neninsele zăpezi
îţi simt respiraţia cum îmi umple plămânii
îţi simt pielea meninge
Confesiuni unui semn de circulaţie
să ridicăm paharele
să ne golim ţestele de gânduri
să lăsăm inimile să plimbe
sângele alcoolului dintr-unul în altul
să discutăm despre metafizica din algoritmul unui rut şi transcendenţa
rugoasă a sentimentelor care au sentimente pentru noi
demult nu m-am mai privit într-o prăpastie de periferie
nu am mai dat voie vântului prin oasele pământului
şi nu am mai făcut confesiuni semnului de circulaţie
la ieşirea din spatele crâşmei cu bolnavi magnetici
să ridicăm paharele să ne tăiem picioarele
Însemne culturale – Antologie 2
- 118 -
muzica să fie pusă la gheaţă de cârciumarul vestit
servită cu rachiul de struguri prost dar cinstit
tulburate fie timpanele
spălate ocheanele
să înceapă deci valsul reggae şi manele
să cânte ţiganii din portul Constanţa
alături de marea cea neagră cu rochia înflorată
să nu mai plecăm să nu mai trebuiască să ne întoarcem nevolnici
şi secaţi
casele să se mute să locuiască în noi
să deschidă ferestre în plex şi uşi spre ficat
să bem unul din celălalt gânduri şi strigăte
şoaptele şi zilele de luni înjurături şi cântece şi sânge şi lacrimi
şi râs şi vedenii şi iluzii şi promisiuni şi ură
şi iertări şi păcate şi iubiri
de toate se vând la crâşma din strada mea
cu un semn de circulaţie
unde te poţi confesa
Secunda târzie
Te privesc cum treci peste tristeţi,
aroma toamnei se prelinge-n urmă-ţi din călcâie.
Cu pleoape de aur împrăştii cenuşa unei dimineţi
peste crengi şi inima ce-mi bate, clopot în pustie.
Nu am răspunsuri la câte întrebări vei pune,
nu ştiu ce clipă s-aleg din multele care se-mbie
să ne poarte-acum în vernale, orfice lagune,
deschise-n nopţi brumate, mirosind a iasomie.
Păşim unul prin altul, eşti ceaţa, eu – izvorul.
Două biserici albe – două egrete în câmpie,
despărţite de un şuier, strivind în dangăt dorul
la marginea pământului, înclinat dinspre vecie –
ne aşteaptă şi îşi amână zborul învelit în rugăciune.
Toamna aceasta e o linişte care va să vie
prin vene, ape, şuşoteli mâzgălite în cărbune –
e acel cuvânt care lipseşte, secunda târzie,
cadenţa finală, ultima suflare închisă între peceţi.
În alba clipă când te privesc cum treci peste tristeţi.