Post on 12-Sep-2019
transcript
Noiembrie 2015
Revista
Themis
Institutul
Național al
Magistraturii
„Căutarea justiţiei înseamnă
căutarea eternă a fericirii
umane... Justiţia e fericirea
socială, garantată de ordinea
socială”.
Hans KELSEN
Numărul 2/2016
Ediţia 2015
Colegiul de redacţie
Auditor de justiţie Ioan Bene
Auditor de justiţie Petre Bogdan Bratosin
Auditor de justiţie Eugenia-Viviana Dinu Copyright
Auditor de justiţie Ioana-Maria Dragoste Toate drepturile rezervate. Răspunderea juridică
Auditor de justiţie Mihaela Ion aparţine în întregime autorilor.
Jud. Emilian Constantin Meiu
Proc. Alexandra-Mihaela Șinc
Jud. Drd. Delia-Narcisa Theohari Revista utilizează pentru ilustrarea grafică surse
Jud. Dr. Ioan Stelian Vidu
foto proprietate personală.
Coordonator
Alexandra Zaporojanu
Personal de specialitate juridică
asimilat judecătorilor și procurorilor
Consultanţi ştiinţifici
Numărul 2/2016
Jud. Gabriela Florescu
Jud. Emilian Constantin Meiu Contact: revistathemis@inm-lex.ro
Formator Dr. Roxana Nicoleta Rizoiu
Proc. Alexandra Mihaela Șinc Themis (online) = ISSN 2247 – 2592
Jud. Drd. Delia Narcisa Theohari ISSN – L = 1584 - 9783
Jud. Dr. Ioan Stelian Vidu
Cuprins
ABREVIERI ___________________________________________________________________ 5
INTERVIURI THEMIS ___________________________________________________________ 6
File din povestea doamnei judecător Laura Radu ________________________________________ 6
THEMIS INFO ________________________________________________________________ 10
Programul EJTN de schimb de experiență adresat auditorilor de justiție,
judecătorilor și procurorilor europeni _______________________________________ 10
STUDII ______________________________________________________________________ 13
DREPT PENAL ŞI PROCESUAL PENAL __________________________________________ 14
Modificările aduse Codului de procedură penală prin OUG nr. 18/2016, în materia urmăririi
penale – între jurisprudența obligatorie și inovația juridică________________________________ 14
Soluționarea acțiunii civile în cadrul procesului penal în procese având ca obiect accidente
rutiere care s‑au soldat cu vătămarea corporală sau moartea unei persoane ____________ 18
Considerații privind soluția dată acțiunii civile în procesul penal __________________________ 28
Modalitatea de calculare a termenului de 5 zile prevăzut de art. 235 alin. 1 codul de
procedură penală raportat la decizia CCR nr. 336/2015 _________________________________ 39
Limitări ale principiului aflării adevărului _________________________________________________ 42
Scurte considerații privind revocarea și anularea amânării aplicării pedepsei _____________ 45
Legalitatea măsurii confiscării speciale în cazul în care fapta nu a fost comisă cu vinovăția
prevăzută de lege pentru existența infracțiunii __________________________________________ 50
Mijlocul de comunicare directă în infracțiunea de ultraj _________________________________ 54
Aplicarea legii penale mai favorabile în cadrul soluționării cererii de liberare condiționată _ 56
Aspecte controversate privind audierea persoanelor ___________________________________ 62
Încetarea de drept a măsurii asigurătorii a sechestrului instituit asupra unui bun imobil în cazul
soluțiilor de netrimitere în judecată _____________________________________________________ 64
Sancțiunea care intervine în cazul în care nu se asigură asistența juridică obligatorie a
persoanei vătămate minore – nulitatea absolută sau nulitatea relativă ___________________ 70
DREPT CIVIL ŞI PROCESUAL CIVIL ____________________________________________ 73
La răscruce de coduri ‑ exonerarea pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată ________ 73
Câteva considerații de ordin procesual privind invocarea nedemnității într‑o acțiune de
partaj succesoral ______________________________________________________________________ 79
ETICĂ ȘI ORGANIZARE JUDICIARĂ __________________________________________ 82
Interdicțiile judecătorilor și procurorilor __________________________________________________ 82
JURISPRUDENŢĂ _____________________________________________________________ 90
Decizii pronunţate în soluţionarea recursurilor în interesul legii _______________ 90
Jurisprudență obligatorie în materie civilă ______________________________________________ 90
Hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept _______________ 95
Circumscrierea cheltuielilor de judecată noţiunii de obligație principală și posibilitatea
actualizării acestora în cursul executării silite. Art. 628 alin. (3) C. proc. civ. ________________ 95
Introducerea cererii de chemare în judecată și reprezentarea convenţională a persoanei
juridice în faţa instanţelor de judecată prin mandatar persoană juridică sau prin consilierul
juridic ori avocat al acesteia din urmă. Art. 84 alin. (1) din C. proc. civ. ___________________ 99
Jurisprudență relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului _____________ 103
BAKA împotriva UNGARIEI, Hotărârea Marii Camere din data de 23.06.2016. _____________ 103
Jurisprudenţă relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene _____________ 108
Mandat european de arestare. Motive de refuz al executării. Condiționarea predării unei
persoane de statul membru de executare, de obținerea de la statul membru emitent a unor
informații care să îi permită să se asigure cu privire la conformitatea cu drepturile
fundamentale ale condițiilor de detenție existente în statul membru emitent ____________ 108
ABREVIERI
alin. ‑ alineat(ul)
apud ‑ citat după
art. ‑ articol(ul)
C.A. ‑ Curte(a) de Apel
C.C. ‑ Curtea Constituţională
C.civ. ‑ Codul civil (Legea nr. 287/2009)
C.pen. ‑ Codul penal
CEDO ‑ Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
C.proc.civ. ‑ Codul de procedură civilă (Legea nr. 134/2011)
C.proc.pen. ‑ Codul de procedură penală
Ed. ‑ Editura
ed. ‑ ediţia
etc. ‑ etcaetera („şi celelalte”)
H.G. ‑ Hotărârea Guvernului României
ibidem ‑ în acelaşi loc (în aceeaşi pagină)
idem ‑ acelaşi autor (altă pagină)
ICCJ ‑ Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
infra ‑ mai jos
lit. ‑ litera
M.Of. ‑ Monitorul Oficial al României
nr. ‑ număr (ul)
n.n. ‑ nota noastră
O.G. ‑ Ordonanţa Guvernului
O.U.G. ‑ Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
op. cit. ‑ opera citată
p. ‑ pagina/paginile
parag. ‑ paragraful
pct. ‑ punctul, punctele
s.n. ‑ sublinierea noastră
supra ‑ deasupra, mai sus
ş.a. ‑ şi alţii
Trib. ‑ Tribunalul
urm. ‑ următoarele
vol. ‑ volumul
6 Revista Themis 2016
INTERVIURI THEMIS
Astăzi, avem onoarea deosebită de a discuta cu
doamna judecător Laura Radu, vicepreședinte al
Tribunalului București, un profesionist desăvârșit al tainelor
juridice și un veritabil ghid moral pentru viitorii magistrați,
care a acceptat invitația noastră de a destăinui (o parte din)
tainele vieții de judecător.
- Bună ziua doamnă judecător Laura Radu, formator al Institutului Național al Magistraturii. Am
dori să vă rugăm să ne răspundeți la câteva întrebări pentru interviul pe care urmează să‑l publicăm
în următorul număr al revistei Themis.
- Bună ziua Ionuț, mulțumesc pentru invitație, cu mare plăcere.
1. De cât timp sunteți judecător?
La 05 decembrie 2016 împlinesc 20 de ani vechime efectivă în funcția de judecător, parcursul
profesional incluzând 8 ani ca judecător la Judecătoria sectorului 4 București și iată, 12 ani judecător la
Tribunalul București.
2. Cum ați descrie viața de vicepreședinte de instanță? (plusuri, minusuri, responsabilități)
Cred că întrebarea este generică și simt nevoia să o particularizez. Aș putea să mă refer la modul în
care decurge o zi din viața unuia dintre vicepreședinții Tribunalului București, în mod specific
referindu‑mă la programul pe care îl am de 10 ani.
Cuvintele care o descriu ar putea fi: multitudinea și diversitatea problemelor care pot apărea în cele
mai variate segmente ale activității: personal, echipamente, cauze urgente în oricare din materiile din
competența tribunalului: civilă, penală sau litigii de muncă, contencios administrativ și fiscal, litigii cu
profesioniști, cauze de insolvență, probleme administrative ce țin de aplicarea legilor și Regulamentului
de ordine interioară.
“Bucuria vine din
recunoașterea muncii
depuse”
File din povestea
doamnei judecător Laura
Radu
7 Revista Themis 2016
Responsabilitatea asociată funcției este deosebită, în condițiile în care măsurile adoptate se reflectă
asupra personalului instituției, judecători și personal auxiliar, justițiabililor, terților cu care instanța intră
în raporturi administrative.
Despre plusuri și minusuri mi‑aș exprima o rezervă, pentru că nu cred că putem privi funcția
împărțită astfel, ci cred că trebuie urmărit permanent ca atribuțiile legale și regulamentare să fie
exercitate corespunzător, la standarde înalte de calitate, astfel încât feedbackul să ne permită să
cunoaștem mai bine aspectele care necesită atenția noastră și preocuparea pentru îmbunătățire.
3. Vă vedeți exercitând o altă profesie (chiar una non‑juridică) în afară de cea de judecător?
Uneori, da, dar astfel de momente trec destul de repede, pentru că mi‑am dorit foarte mult să fiu
judecător și continui să am o motivație puternică pentru exercitarea acestei profesii. Chiar dacă viața
unui judecător este austeră, prin raportare la cei din jurul nostru, care nu sunt în această poziție, consider
că ține de alegerea pe care fiecare dintre noi o face la un anumit moment din viața sa și de aceea,
asumarea deciziilor pe care le luăm trebuie să meargă până la capăt.
4. Care este momentul de care vă aduceți aminte cu bucurie din toată cariera de judecător?
Nu aș putea spune că există doar un singur astfel de moment. Cred că fiind prezent și desfășurându‑ți
activitatea zi cu zi în instanță, bucuria vine din recunoașterea muncii depuse. Astfel, menținerea
soluțiilor în căile de atac și convingerea că raționamentul formulat pe baza probelor administrate într‑un
dosar a fost corect, vin ca o încununare a activității tale. Sentimentele corectitudinii, al adevărului și al
dreptății sunt cele care mă însoțesc în viața profesională și acestea aduc împreună cu ele sentimentul
datoriei împlinite.
5. În oglindă, momentul cel mai de deznădejde?
Răspunsul este că un asemenea moment nu a existat. Ține de modul în care sunt structurată interior,
de valorile pe care le am și la care mă raportez, iar acestea sunt Credința, Nădejdea și Dragostea.
6. Care sunt principalele trei calități pe care trebuie să le posede orice judecător?
Cred că cele la care m‑aș opri, din multele calități pe care un judecător trebuie să le aibă, sunt:
înțelepciunea, echilibrul, capacitatea de a empatiza. Nu cred că poți fi judecător în sensul profund al
termenului, dacă nu treci printr‑un continuu proces de perfecționare a acestor calități. Obișnuiesc să le
spun auditorilor că dincolo de problemele de drept pe care sunt chemați a le rezolva, se află oameni cu
situațiile lor de viață și atunci măsurile luate și soluția care urmează a fi pronunțată se desprind în urma
unui proces complex, care le implică în egală măsură.
7. În continuarea întrebării anterioare, considerați că un judecător care activează în domeniul
dreptului civil ar trebui să posede anumite calități în plus pentru a face față cerințelor specifice
cazuisticii cu care se confruntă?
Nu, nu cred că putem face diferențieri ale abilităților judecătorilor după materii. În fiecare ramură
există particularități ale investigației pe care trebuie să o realizezi ca judecător și odată cu experiența
acumulată, în mod firesc se atașează și instrumentele necesare aflării adevărului. În privința comparației
cu profesioniștii din celelalte ramuri ale dreptului, cred că prin excelență, dreptul civil presupune
Revista Themis 2016 8
libertatea de creație pe care poate alte ramuri, tehnice, nu o permit în aceeași măsură. Posibilitățile prin
care poți trece o instituție de drept civil, interferențele ei cu alte instituții, rezultatele obținute din
asocierile dintre acestea sunt nenumărate și cred că acestea conferă frumusețea și atractivitatea dreptului
civil.
8. Cum vedeți dumneavoastră impactul pe care l‑au avut noile Coduri? (durata proceselor,
responsabilitatea părților, încărcătura instanțelor, etc.)
Codurile, civil și procesual civil, au fost binevenite în activitatea noastră. Era necesară o adaptare a
legislației de bază, la realitățile contemporane, astfel încât impactul a fost pozitiv. Rolul important pe
care l‑au avut a fost acela de a disciplina părțile, și aceasta s‑a realizat într‑o bună măsură și continuă
să se manifeste, durata proceselor poate fi ținută sub control într‑o manieră care îți permite ca judecător
să intervii energic prin mijloacele de coerciție concrete puse la dispoziție, însă din perspectiva
încărcăturii nu a intervenit nicidecum o degrevare. M‑aș referi în trecere, la fluctuațiile reglementării în
privința învestirii cu formulă executorie sau încuviințării executării silite, care s‑au reflectat în
încărcarea rolului, cel puțin în privința instanțelor din București, a căror situație o cunosc și despre care
pot vorbi. Astfel, abordarea legislativă într‑un sens sau altul a condus la o creștere covârșitoare a
numărului acestor cauze, în funcție de competența atribuită de legiuitor. Și acesta nu este decât un
exemplu, între diverse alte situații care au contribuit la creșterea volumului de activitate al instanțelor
pe fondul intrării în vigoare a Noilor Coduri.
9. În ce relație profesională vă aflați cu Institutul Național al Magistraturii?
Foarte bună. Institutul Național al Magistraturii are un rol deosebit de important în formarea inițială
și continuă a magistraților, se implică în proiecte de referință la nivelul școlilor de magistratură din
Europa și toate aceste activități sunt apreciate de colegii noștri. Ceea ce în anul 2005 pornise timid, și
mă refer la schimbul de experiențe profesionale derulat prin EJTN, când am avut prilejul să particip la
primul schimb de acest tip cu autoritățile judiciare franceze, astăzi este instituționalizat, bine pus la
punct, desfășurat după un calendar anual, în cadrul căruia se aplică transparent și se împărtășesc opinii
constructive între profesioniștii spațiului juridic european. Progresele înregistrate de Institut sunt demne
de apreciat și în acest cadru adresez felicitările mele conducerii și întregii echipe care, neobosit, a
contribuit la formarea și asigurarea unei imagini de înalt nivel în rândul școlilor europene de
magistratură.
10. Aveți vreun moment mai deosebit pe care vi‑l amintiți de când sunteți formator?
Da. Îmi voi aminti cu mare plăcere de surpriza extraordinară pe care în anul 2015, auditorii de
justiție din anul precedent, 2014, grupa 12, mi‑au oferit‑o, venind la orele 8,00 într‑o zi de vineri, când
am în mod obișnuit orele la anul I. I‑am găsit pe toți în sala de seminar, așezați cum stăteau cu un an în
urmă și primindu‑mă ca și cum orele le aveam împreună. A fost extrem de emoționant pentru mine,
m‑au bucurat și au rămas în memoria mea ca într‑o fotografie care ascunde în ea o poveste numai de
noi știută.
9 Revista Themis 2016
11. Cum considerați că au evoluat, de‑a lungul timpului, auditorii de justiție? (din punct de
vedere al pregătirii, moral, relațional, etc.)
Activitatea mea ca formator al Institutului Național al Magistraturii în cadrul departamentului de
formare inițială, la disciplina drept civil, a debutat în anul 2006. Până atunci, în anii 2002‑ 2004, m‑am
preocupat de coordonarea auditorilor de justiție în activitatea practică, la instanțe. Aș spune că, în acest
interval de timp pe care l‑am avut dispoziție, în care m‑am întâlnit cu mai multe serii de auditori, există
o constantă și anume cea a curiozității profesionale, a interesului pentru aflarea cum se întâmplă efectiv
în sala de ședință activitățile pentru care informația teoretică există. Această dorință de cunoaștere
practică mă bucură an de an și mă construiește deopotrivă cu fiecare grupă de auditori cu care am ocazia
să discut la seminarele pe care le susțin.
12. Ce i‑ați sfătui pe foștii, actualii și viitorii auditori de justiție?
Le‑aș recomanda să înțeleagă și să integreze rolul pe care Institutul Național al Magistraturii îl are
în formarea lor profesională, inițială și continuă, și alături de cunoștințele profesionale, teoretice și
practice, să nu uite cuvintele pe care Mihail Kogălniceanu le‑a rostit cu prilejul alegerii lui Alexandru
Ioan Cuza ca domn al Moldovei, la 05 ianuarie 1859: „Fii dar omul epocei; fă ca legea să înlocuiască
arbitrariul; fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria ta, ca Domn fii bun, fii blând; fii bun mai ales pentru
aceia pentru care mai toți Domnii trecuți au fost nepăsători sau răi... Fă, dar, ca domnia Ta să fie cu
totul de pace și de dreptate(...) Fii simplu, Măria ta, fii bun, fii Domn cetățean; urechea ta fie pururea
deschisă la adevăr și închisă la minciună și lingușire”.
Datorez acest îndemn la rândul meu, Președintelui Tribunalului București, domnul judecător Viorel
Roș, care ne‑a primit în decembrie 1996 ca tineri judecători stagiari și ne‑a transmis acest mesaj pe care
consider de folos să‑l avem în memorie în întreaga activitate.
Revista Themis 2016 10
THEMIS INFO
Nam nec dui vel
sapien semper sollicitudin.
Curabitur dui justo,
venenatis a, pharetra vitae,
ultrices in, velit.
Programul, (intitulat AIAKOS şi
conceput după modelul programului ERASMUS
adresat studenţilor), este derulat de către Reţeaua
Europeană de Formare Judiciară (REFJ/EJTN),
al cărui membru este şi Institututul Naţional al
Magistraturii şi vizează, în principal, aspecte de
cooperare internaţională în materie civilă şi
penală, etică şi deontologie, abilităţi de
comunicare.
Desfăşurarea programului presupune,
pe de o parte, deplasarea auditorilor de justiţie
români, timp de o săptămână, la instituţii de
formare externe şi, pe de altă parte, primirea la
sediul INM a unor vizite ale viitorilor judecători
şi procurori străini. Activităţile derulate pe
parcursul programului au un caracter practic.
Criteriile de selecție a
auditorilor sunt fluența
exprimării, cunoștințele de
limba engleză și motivația
candidaților în a participa
la programul de schimb de
experiențe, aspecte relevate
cu ocazia unui interviu
organizat în cadrul
Institutului Național al
Magistraturii.
Programul EJTN de
schimb de experiență
adresat auditorilor de
justiție, judecătorilor și
procurorilor europeni
Anul acesta am avut plăcerea deosebită de a lua parte la
programul AIAKOS, o ocazie unică pe care aș dori să o
împărtășesc cu voi, cititorii.
Experiența este una pe care greu o pot exprima în
cuvinte, deoarece pleiada de trăiri, oamenii deosebiți pe care
i‑am cunoscut și numeroasele aspecte, respectiv soluții din
sistemele juridice ale statelor membre participante m‑au marcat
în mod profund.
Cu riscul de a suna a hiperbolizare, practic, acea
săptămână petrecută alături de auditori, judecători și procurori
din Belgia, Spania, Germania, Italia, Slovenia, Cehia, Slovacia
și Polonia a reușit să transforme un an zbuciumat într‑unul de
care îmi voi aduce mereu aminte cu drag.
Au existat, fără putință de tăgadă, aspecte mai puțin
plăcute, precum suprapunerea peste programul din cadrul
Institului Național al Magistraturii și (multi)multitudinea de
activități care generau (începând cu a treia zi de program) o stare
de oboseală, resimțită atât de colegii români, cât și de cei veniți
de peste hotare.
În urma acestei expuneri, este justificat să considerați că
sunt nepermis de părtinitor cu privire la aspectele pozitive ale
experienței AIAKOS. Pe cale de consecință, tocmai pentru a
demantela această potențială critică, consider că este oportun să
citim gândurile așternute și de către alți partcipanți.
În acest sens, această incursiune va debuta cu modul în
care a fost percepută experiența AIAKOS de către Laura‑Elena
Lupu, auditoare de justiție din cadrul Institutului Național al
Magistraturii:
„Am avut ocazia să cunosc oameni, fie auditori ca noi,
fie tineri magistrați, care m‑au impresionat prin deschiderea și
prin bunăvoința pe care ne‑au arătat‑o. Am descoperit că, în
ciuda diferențelor dintre țările din care provenim, dintre
culturile în care ne‑am format, suntem foarte asemănători.
Avem ambiții, temeri și speranțe asemănătoare. Ne dorim să
fim magistrați cât mai buni, să ne autodepășim și să ne
perfecționăm, prin folosirea fiecărei experiențe la care avem
11 Revista Themis 2016
șansa să participăm.
Atât noi, cât și colegii noștri am fost dornici să comparăm, pentru a învăța cât mai multe unii de la
ceilalți și pentru a putea aborda problemele cu care ne vom confrunta în decursul carierei noastre dintr‑o
perspectivă nouă.
Pasiunea comună pentru drept a reprezentat atât punctul de plecare pentru dezbaterile pe teme
juridice pe care le‑am purtat, dar și oportunitatea de a lega prietenii.
Pentru mine, personal, programul Aiakos a constituit una dintre cele mai interesante experiențe din
cadrul Institutului Național al Magistraturii. Am rămas profund impresionată de colegii noștri de peste
hotare.
Programul în sine a fost foarte bine structurat, permițând invitaților noștri să ia cunoștință atât
despre sistemul nostru de drept, cât și despre cultura si frumusețea României.
La finalul săptămânii, m‑am simțit revigorată și nu am putut decât să regret că momentele frumoase
pe care le‑am petrecut datorită implicării mele în acest program au ajuns la sfârșit.”
Depășind zona de confort a spațiului carpato‑danubiano‑pontic, îl surprindem pe Rupert Jens,
procuror german în al doilea an de activitate, care mi‑a mărturisit că:
„ Programul AIAKOS a fost o experiență care a depășit chiar și cele mai înalte așteptări pe care le
aveam.
În afară de faptul că am învățat o mulțime de lucruri despre sistemul judiciar al țărilor participante
am sincera impresie că sistemul judiciar va fi în mâini foarte bune luând în considerare inteligența și
idealismul colegilor pe care am avut onoarea de a‑i întâlni.
Consider că astfel de programe realizate de către EJTN și alte instituții europene reprezintă o
modalitate foarte bună de a revigora ideea europeană, demers absolut esențial în aceste vremuri dificile.
Însă, fără doar și poate, cel mai mult m‑au impresionat amabilitatea excepțională, ospitalitatea
colegilor români și angajamentul lor extraordinar pentru lucrurile bine făcute, atât din punct de vedere
curicular, educativ, cât și din punct de vedere al diversității activităților sociale desfășurate seară de seară.
Vă mulțumesc!”
Nu în ultimul rând, tot din rândul participanților germani, avem plăcerea de a citi din experiența
trăită de Sven Filges, judecător în anul al treilea de activitate, care a ținut să ne împărtășească următoarele:
„ Când am auzit prima dată despre programul AIAKOS, în această primăvară, nu am fost sigur la ce
să mă aștept și chiar (dacă numai pentru un moment) am avut dubii dacă ar trebui să particip.
Ezitare mea a izvorât, în principal, dintr‑un ușor disconfort când mă gândeam la stiva de dosare
care ar fi așteptat cu nerăbdare întoarcerea mea. La fel ca și colegii mei din Germania, dar, spre deosebire
de majoritatea celorlalți participanți (ceea ce nu am știut atunci) eu deja profesez în calitate de judecător de
aproape trei ani.
Mult mai puternică decât ezitarea a fost curiozitatea de a învăța ceva nou, așa că am aruncat o privire
paginii web a EJTN‑ului. În opinia lor, programul este "dedicat viitorilor și actualilor magistrați, aflați la
Revista Themis 2016 12
începutul carierei judiciare pentru a le oferi posibilitatea de a învăța despre alte sisteme judiciare și
programe de formare, pentru a‑și îmbunătăți cunoștințele de legislația UE și a instrumentelor de cooperare
judiciară, cât și să se întâlnească cu omologii lor și să se dezvolte contacte utile pentru viitorul vieții lor
profesionale.
Suna interesant, așa că am aplicat. Din moment ce aveam în minte să vizitez țara de mai mulți ani,
România a fost prima mea alegere. Aproape uitasem de faptul că am aplicat când am primit confirmarea
EJTN‑ului.
Dintr‑o dată m‑am trezit în aeroportul din București. Ceea ce a urmat a fost pentru mine cu adevărat
una dintre cele mai interesante săptămâni din ultimii ani.
Este aproape imposibil a rezuma săptămâna în câteva propoziții. Pot încerca doar a sublinia câteva
lucruri și aspecte notabile.
În timp ce conținutul tuturor sesiunilor, fără de excepție, a fost foarte variat, pentru mine personal,
partea cea mai de seamă au fost prezentările participanților din diferite state membre cu privire la propriile
lor sisteme, în special formarea profesională a judecătorilor și procurorilor. Poate sună a naivitate acum,
dar am presupus că formarea este destul de similară în toate statele membre ale UE cu cea din Germania
când, în realitate, există (am înțeles acum) diferențe uriașe. Timpul a fost mult prea scurt pentru a determina
avantajele și dezavantajele fiecărui sistem, dar nu acesta a fost, desigur, scopul activității.
Cu siguranță am învățat foarte multe din această experiență și despre sistemul german, deoarece a
trebuit să îl privesc dintr‑o altă perspectivă. Această primă „mostră” în ceea ce privește diferitele sisteme
judiciare ale statelor membre m‑a făcut dornic de a obține o înțelegere mai aprofundată.
Pot să mărturisesc fără rețineri că această săptămână m‑a impresionat, efect care sunt convins că va
dăinui vreme bună de acum încolo.
Am fost chiar și mai fascinat de oamenii pe care i‑am cunoscut acolo. A fost uimitor să facem
schimb de opinii și experiențe diferite, cu colegii mei din toate țările participante.
Din păcate, toate lucrurile bune au un sfârșit. Întors în Germania și stând la biroul meu în următoarea
zi de luni cu teancul de dosare în fața mea mă surprindeam adesea gândindu‑mă la această experiență
minunată și la oamenii deosebiți pe care i‑am întâlnit.”
În lumina celor transmise de către colegii mei, orice completare este de prisos. Totuși, risc a întina
aceste gânduri aproape feerice cu un puternic îndemn pentru generațiile viitoare de auditori: înscrieți‑vă în
programul AIAKOS!
STUDII
Revista Themis 2016 14
DREPT PENAL ŞI PROCESUAL PENAL
Modificările aduse Codului de procedură penală prin OUG nr. 18/2016, în materia
urmăririi penale – între jurisprudența obligatorie și inovația juridică
Procuror Alexandra‑Mihaela ŞINC,
Formator INM
Astfel cum se subliniază în chiar expunerea de motive a actului normativ, principala rațiune a adoptării
OUG nr. 18/2016 o constituie transpunerea unor directive europene și punerea legislației procesual penale în
acord cu numeroasele decizii ale Curții Constituționale, care au modificat în mare măsură ”fizionomia” unor
instituții, mai ales dintre cele cu caracter de noutate.
Din analiza textului ordonanței, însă, rezultă că au fost operate și modificări determinate de alți factori
decât cei menționați. În unele cazuri este vorba despre simple corelări ale unor texte care, prin conținutul lor
neclar sau contradictoriu, generau practică neunitară. Există și situații care nu se încadrează în categoriile de mai
sus și în legătură cu care le revine doctrinei și jurisprudenței misiunea de a interpreta intenția legiuitorului.
În materia urmăririi penale, modificările determinate de transpunerea directivelor sunt cele ale art. 286
alin. (2) – introducerea între mențiunile obligatorii din cuprinsul ordonanței a celei privind calea de atac împotriva
acesteia, art. 289 – reglementarea posibilității persoanei de a depune plângere în limba pe care o înțelege și de a
primi citația tradusă în această limbă, art. 318 alin. (7) – lărgirea sferei persoanelor cărora le este comunicată
soluția de renunțare la urmărirea penală1 și art. 308 – modificarea procedurii audierii anticipate2.
În ceea ce privește demersul de punere în acord a legislației cu deciziile instanței de contencios
constituțional, acestea au generat majoritatea modificărilor în materia renunțării la urmărirea penală 3 și a
redeschiderii urmăririi penale4.
Cu privire la celelalte modificări aduse textelor care reglementează urmărirea penală, vom analiza în cele
ce urmează rațiunile care au stat la baza acestora.
Astfel, modificarea art. 2941, în cuprinsul căruia sintagma ”începerea urmăririi penale” a fost înlocuită cu
expresia ”efectuarea în continuare a urmăririi penale față de o anumită persoană”, a avut ca scop corelarea
acestuia cu prevederile art. 305 alin. (3) CPP, astfel cum a fost modificat prin Legea de punere în aplicare nr.
255/2013; în situația la care se referă acest text, se va proceda la începerea urmăririi penale cu privire la faptă, se
1 Directiva 2012/29/UE a Parlamentului European și Consiliului din 25 octombrie 2012, de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității și de înlocuire a Deciziei- cadru 2001/220/JAI.
2 Directiva 2011/93/UE a Parlamentului European și Consiliului, privid combaterea abuzului sexual asupra copiilor, a exploatării sexuale a copilului și a pornografiei infantile și de înlocuire a Deciziei-cadru 2000/68/JAI.
3 Decizia CCR nr. 23/2016. 4 Decizia CCR nr. 496/2011.
15 Revista Themis 2016
vor efectua cercetări, iar înainte de a se dispune efectuarea în continuare a urmăririi penale față de o persoană
având o calitate specială, se va sesiza instituția competentă să dispună autorizarea. Soluția adoptată prin ordonanță
este în sensul interpretării date de majoritatea doctrinei și jurisprudenței anterior modificării5.
Mai apoi, art. 305 Cod procedură penală a suferit mai multe modificări ca urmare a adoptării OUG nr.
18/2016.
Astfel, prima dintre modificările aduse alin. (1) a urmărit reglementarea expresă a unei chestiuni deduse
anterior pe cale de interpretare, anume aceea că se va dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă (iar
nu la persoană) şi în cazurile în care presupusul autor este cunoscut sau indicat în cuprinsul actului de sesizare.
Au fost operate însă și două modificări de natură a suscita o serie de dicuții, inclusiv în plan teoretic.
Prima dintre acestea se referă la faptul că la momentul începerii urmăririi penale cu privire la faptă nu se va mai
verifica dacă este incident vreunul din cazurile care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale. În ceea ce
privește unele dintre situațiile prevăzute de art. 16, soluția este justificată din punct de vedere teoretic prin aceea
că, fiind vorba de cauze care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale, care se dispune totdeauna față de o
persoană, este logic ca incidența dispozițiilor art. 16 să fie analizată la momentul formulării acuzației față de o
persoană, deci nu mai devreme de momentul la care se dispune efectuarea în continuare a urmăririi penale.
Cu totul diferit stau însă lucrurile atunci când discutăm despre inexistența faptei, de exemplu sau despre
lipsa caracterului penal al acesteia. Mai mult decât atât, reglementând posibilitatea procurorului de a dispune
începerea urmăririi penale și pentru fapta care se pregătește, ordonanța întărește ideea că ne îndepărtăm de
concepția tradițională cu privire la urmărirea penală, care poate viza doar fapte deja comise, aducând în discuție
o idee nouă, aceea a efectuării urmăririi penale cu privire la faptă încă din faza actelor premergătoare, chiar dacă
acestea nu sunt incriminate expres și nu realizează elementele unei alte infracțiuni. Modificarea se numără, fără
îndoială, printre cele de natură să suscite dezbateri în doctrină; rămâne de văzut, însă, în ce măsura jurisprudența
va valida această inovație a legiuitorului.
În fine, o ultimă modificare a prevederilor art. 305 Cod procedură penală vizează organul competent să
dispună efectuarea în continuare a urmăririi penale: în cazul în care urmărirea penală pentru o infracțiune care
este de competența organelor de cercetare penală, le‑a fost conferită acestora din urmă posibilitatea începerii
urmăririi penale in personam. De altfel, anterior modificării alin. (3) prin OUG nr. 18/2016, în literatura de
specialitate a fost apreciată ca fiind criticabilă soluţia potrivit căreia efectuarea în continuare a urmăririi penale
faţă de o persoană se dispunea numai de către procuror, inclusiv în cazul în care urmărirea penală se efectua de
către organele de cercetare penală; în condiţiile în care acestea din urmă aveau dreptul de a dispune reţinerea
suspectului sau inculpatului, deci o măsură privativă de libertate, ele ar fi putut, prin urmare, să dispună o măsură
mult mai puțin restrictivă precum efectuarea în continuare a urmăririi penale față de o persoană.
În scopul corelării cu prevederile art. 305 alin. (3) Cod procedură penală, au fost modificate și prevederile
art. 311 alin. (2).
5 A se vedea, în același sens, Alina Barbu ș.a., Codul de procedură penală, Editura Hamangiu, București 2016, pag.574
Revista Themis 2016 16
Astfel cum am mai arătat6, modificările aduse textului prin OUG nr. 18/2016 au avut ca scop punerea în
acord a reglementării cu jurisprudența instanței de control constituțional.
În acord cu cele reținute în considerentele deciziei Curții Constituționale, au fost introduse criterii noi
pentru aprecierea interesului public în urmărirea penală a unor fapte, altele decât cele avute în vedere și la
individualizarea pedepselor de către instanță, s‑a făcut o mai clară distincție între aspectele avute în vedere în
cazul renunțării la urmărirea penală cu privire la faptă și respectiv la urmărirea penală a persoanei și a fost
restrânsă sfera infracțiunilor pentru care această soluție se poate dispune, fiind exceptate cele care au avut ca
urmare moartea victimei.
Cea mai importantă modificare a fost cea corelativă criticii esențiale din cuprinsul deciziei de
neconstituționalitate citate anterior, respectiv reglementarea obligației de a supune, din oficiu, toate soluțiile de
renunțare la urmărirea penală, confirmării judecătorului de cameră preliminară. În conformitate cu practica în
materie a Curții Constituționale, judecătorul de cameră preliminară se va pronunța prin încheiere motivată, în
camera de consiliu, cu citarea persoanei care a făcut sesizarea, a suspectului, inculpatului și a altor persoane
interesate (persoanele cărora le este comunicată ordonanța, potrivit art. 318 alin. (7) CPP) și cu participarea
procurorului. Probele ce se pot administra în fața judecătorului de cameră preliminară se limitează la înscrisuri.
Dincolo de aceste aspecte, însă, noua reglementare a instituției aduce în discuție mai multe probleme.
În primul rând, se pune întrebarea dacă pentru a dispune renunțarea la urmărirea penală este necesar ca,
anterior, să se fi dispus începerea acesteia sau se poate renunța la începerea urmăririi penale încă din momentul
sesizării.
Textele de lege prin prisma cărora trebuie analizată această problemă sunt cele ale art. 7 alin. (2), art. 314
alin. (1) lit. b) și art. 318 alin. (1), (21) și (10) Cod procedură penală
Art. 7 alin. (2) se referă la posibilitatea procurorului de a renunța la exercitarea acțiunii penale, art. 314
alin. (1) lit. b), astfel cum a fost modificat, nu mai vorbește despre urmărirea penală a inculpatului, ci despre
inexistența unui interes public pentru ”continuarea urmăririi penale”, art. 318 alin. (1) ne spune că ”procurorul
poate renunța la urmărirea penală când constată că nu există un interes public în urmărirea faptei”, în acest sens
fiind și prevederile alin. (21). Din toate aceste texte rezultă, în opinia mea, intenția legiuitorului de a lăsa
procurorului posibilitatea să renunțe la urmărirea penală doar după începerea acesteia. Un argument în plus îl
constituie faptul că, în prezent, începerea urmăririi penale se dispune în toate cazurile în care sesizarea nu este
informă, fără analiza prealabilă a incidenței dispozițiilor art. 16 Cod procedură penală. Or, este evident că nu se
poate constata lipsa interesului public în urmărirea penală a unei fapte cu prioritate față de existența unei cauze
care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale și deci atrage o soluție de clasare a cauzei.
Față de cele de mai sus, prevederile art. 318 alin. (10) lit. a) teza I Cod procedură penală, care
reglementează posibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a desființa soluția procurorului și a trimite
cauza acestuia pentru începerea urmăririi penale, sunt doar rodul unei necorelări legislative, iar nu dovada unei
intenții diferite de reglementare.
6 A. Barbu ș.a. – op. cit., pag. 385 și urm.
17 Revista Themis 2016
În al doilea rând, față de împrejurarea că legea nu prevede expres o astfel de soluție se pune problema
dacă, atunci când urmărirea penală a fost efectuată in rem anterior renunțării, dar din probele administrate în
cauză rezultă presupunerea rezonabilă în sensul că o persoană a comis fapta, judecătorul poate să trimită cauza
la procuror pentru a dispune efectuarea în continuare a urmăririi penale față de aceasta; în opinia noastră,
răspunsul este pozitiv, câtă vreme judecătorul poate dispune luarea de către procuror a unei măsuri mai
importante, aceea a punerii în mișcare a acțiunii penale.
În al treilea rând, o altă chestiune ce poate suscita discuții este aceea a soluției pe care o poate adopta
judecătorul de cameră preliminară în cauzele în care renunțarea la urmărirea penală s‑a dispus după punerea în
mișcare a acțiunii penale, în condițiile în care din probele administrate rezultă că fapta există, este prevăzută de
legea penală și a fost comisă de inculpat, cu forma de vinovăție necesară pentru existența infracțiunii, iar soluția
procurorului este urmarea gravității reduse a faptei și a circumstanțelor personale pozitive ale inculpatului; cum
legea nu prevede un mecanism asemănător celui de la art. 341 Cod procedură penală, prin care judecătorul de
cameră preliminară să dispună începerea judecății, apreciem că singura posibilitate este aceea de a proceda la
trimiterea cauzei la procuror în vederea urmăririi penale, precizând, în considerentele hotărârii, că netemeinicia
soluției de renunțare este determinată de greșita apreciere a gravității faptei și periculozității inculpatului.
Nu în ultimul rând, o prevedere criticabilă, în opinia noastră, este aceea cuprinsă în alin. (10), teza a
II‑a, potrivit căreia, după respingerea unei cereri de confirmare a renunțării la urmărirea penală de către instanță,
această soluție nu se mai poate dispune nici pentru alte motive decât cele avute inițial în vedere. O astfel de
interdicție este, credem noi, excesivă, în condițiile în care soluția inițială, neconfirmată de instanță, poate avea în
vedere, de exemplu, doar fapta sesizată și poate să fie adoptată la scurt timp de la comiterea acesteia. Ulterior se
poate ajunge la identificarea autorului, minor, infractor primar, la recuperarea prejudiciului, ceea ce, eventual
asociat cu trecerea unui interval semnificativ de timp de la momentul comiterii faptei, ar putea face incidente
dispzițiile art. 318 Cod procedură penală, în condiții foarte diferite de cele în care această măsură nu fusese
confirmată.
Astfel cum se poate lesne observa, în cele ce preced am încercat să fac o scurtă trecere în revistă a celor
mai relevante modificări aduse reglementării fazei de urmărire penală din cuprinsul Codului de procedură penală,
analizând și posibilele interpretări neunitare ale acestora și propunând câteva soluții. În legătură cu validitatea
acestora jurisprudența urmează a se pronunța.
Revista Themis 2016 18
Soluționarea acțiunii civile în cadrul procesului penal în procese având ca obiect accidente
rutiere care s‑au soldat cu vătămarea corporală sau moartea unei persoane
probleme controversate din practica judiciară
Laura‑Elena LUPU,
Auditor de justiţie, Anul I
Constantin‑Cristi ANDREI,
Auditor de justiţie, Anul I
1. Aspecte introductive
Soluţionarea laturii civile în cadrul procesului penal se face în conformitate cu legea civilă aplicabilă, așa
cum rezultă din prevederile art. 19 alin. (5) C.proc.pen.
Prin urmare, instanţa penală, atunci când soluţionează acţiunea civilă, va ține seama de dispozițiile art.
1.357 alin. (1) C.civ., care prevăd, cu titlu de principiu, că acela care cauzează altuia un prejudiciu printr‑o faptă
ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.
De regulă, cel care răspunde pe latură civilă în procesul penal este inculpatul; însă, în cauzele având ca
obiect accidente rutiere care s‑au soldat cu vătămarea corporală sau moartea unei persoane, în procesul penal mai
intervine cel puţin o persoană juridică, care este chemată să răspundă în acţiunea civilă. Este vorba fie despre
Fondul de protecţie a victimelor străzii, atunci când autovehiculul care a provocat accidentul a rămas neidentificat
sau nu era asigurat, fie despre societatea de asigurare la care inculpatul sau proprietarul autovehiculului avea
încheiată poliţa de asigurare obligatorie.
În practica judiciară, atât anterioară intrării în vigoare a noilor coduri, cât şi cea formată sub imperiul
noilor reglementări, au existat opinii divergente, atât cu privire la calitatea în care aceste persoane juridice
participă în cadrul procesului penal, cât și cu privire la modalitatea în care pot fi obligate la plata despăgubirilor
pentru prejudiciul cauzat persoanei vătămate într‑un accident rutier (în solidar cu inculpatul sau în mod exclusiv);
de asemenea, în practica judiciară s‑a pus problema legalității obligării Fondului de protecție a victimelor străzii,
respectiv a asigurătorului de răspundere civilă delictuală la plata de despăgubiri către unitatea sanitară unde a
fost internată persoana vătămată.
Pornind de la premisa că orice lucrare a omului are fatalmente, caracterul unei opere neterminate, prezenta
lucrare şi‑a propus să analizeze, pe scurt, legislația în vigoare7, precum și soluțiile propuse până în prezent cu
privire la problemele de drept menționate mai sus, care au generat practică neunitară.
7 Prezenta lucrare are în vedere forma consolidată a legislației la care face trimitere, valabilă până la data de 09.07.2016.
19 Revista Themis 2016
2. Legalitatea obligării Fondului de protecție a victimelor străzii la plata despăgubirilor către
unitatea sanitară unde a fost internată persoana vătămată într‑un accident rutier
2.1.Cadru legal
Potrivit art. 51 din Legea nr. 32 din 3 aprilie 2000 privind activitatea şi supravegherea
intermediarilor în asigurări şi reasigurări8, care a fost introdus la 1.01.2016, prin Legea nr. 237 din 19
octombrie 2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare si reasigurare9:
„(1) Fondul de protecție a victimelor străzii, denumit în continuare Fond, se constituie ca
asociație, persoană juridică de drept privat fără scop patrimonial, în conformitate cu prevederile legale
referitoare la asociații şi fundații, ale prezentei legi şi ale normelor emise în aplicarea acesteia, având
ca membri toți asiguratorii autorizați să practice asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru
prejudicii produse prin accidente de autovehicule”.
De asemenea, potrivit art. 1 din Legea nr. 237/2015:
„(2) În sensul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații:
16. fond național de protecție ‑ asociație, persoană juridică de drept privat fără scop patrimonial,
în conformitate cu prevederile legale referitoare la asociații şi fundații, constituită din toate societățile
autorizate să practice asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin
accidente de autovehicule, în România fiind denumit Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, denumit
în continuare FPVS”.
Scopul Fondului de protecţie a victimelor străzii este prevăzut de alin. (9) al art. 51 din Legea nr.
32/2000:
„(9) Fondul se constituie în scopul:
a) de a furniza informaţii persoanelor vătămate prin accidente de autovehicule, în calitate de
centru de informare (CEDAM);
b) de a despăgubi persoanele păgubite prin accidente de autovehicule, dacă:
(i) autovehiculul, respectiv tramvaiul care a provocat accidentul a rămas neidentificat
sau nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de
autovehicule, cu toate că, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, proprietarul
acestuia avea obligaţia să încheie o astfel de asigurare …”.
Prin Ordinul CSA nr. 1/200810 au fost puse în aplicare Normele privind Fondul de protecție a victimelor
străzii. Potrivit art. 5 alin. (4) din acest act normativ:
8 Publicată în M.O. nr. 148 din 10 aprilie 2000; data intrării in vigoare: 10 aprilie 2000; ultima modificare: 1.01.2016.
9 Publicată în M.O. nr. 800 din 28 octombrie 2015; data intrării în vigoare: 1 ianuarie 2016. 10 Ordinul nr. 1 din 4 martie 2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind Fondul de protecție a victimelor
străzii, publicat în M.O. nr. 287 din 14 aprilie 2008; data intrării în vigoare: 14 aprilie 2008; ultima modificare: 31 ianuarie 2016.
Revista Themis 2016 20
„(4) Nicio entitate care a compensat în orice fel persoanele păgubite sau a oferit acestora servicii în
legătură cu prejudiciile suferite, în baza unor contracte încheiate ori în baza legii, nu are dreptul să solicite
de la Fond recuperarea cheltuielilor efectuate”.
Legea nr. 32/2000 reprezintă transpunerea, în dreptul intern, a Directivei 2009/103/CE a Parlamentului
European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul
obligației de asigurare a acestei răspunderi.
Obiectivul înscris în preambulul acestei Directive (pct. 14) este ca victima să nu rămână nedespăgubită,
în cazul în care vehiculul care a provocat accidentul nu este asigurat sau nu este identificat.
„(14) Sunt necesare dispoziții care să prevadă că un organism va garanta că victima nu rămâne
nedespăgubită, în cazul în care vehiculul care a provocat accidentul nu este asigurat sau nu este identificat.
Este important să se prevadă că victima unui asemenea accident se poate adresa direct acestui organism,
ca un prim punct de contact.
Pe de altă parte, ar trebui să se dea statelor membre posibilitatea de a aplica anumite excepții limitate în
ceea ce privește plata despăgubirii de către acest organism și să se prevadă, în cazul pagubelor materiale
provocate de un vehicul neidentificat, având în vedere riscurile de fraudă, că despăgubirea unor astfel de
pagube poate fi limitată sau exclusă”.
Art. 10 din cap. 4 al Directivei 2009/103/CE stabileşte:
„(1) Fiecare stat membru instituie sau autorizează un organism responsabil cu despăgubirea, cel puțin în
limitele obligației de asigurare, a pagubelor materiale sau a vătămărilor corporale cauzate de un vehicul
neidentificat sau de un vehicul pentru care nu a fost îndeplinită obligația de asigurare prevăzută la articolul
3”.
2.2.Soluţia propusă
Astfel cum s‑a consemnat în cuprinsul minutei întâlnirii reprezentanţilor Înaltei Curți de Casație și
Justiție cu preşedinţii secţiilor penale ale curţilor de apel Braşov, 4‑5 iunie 2015, în practică, în legătură cu
legalitatea obligării Fondului de protecție a victimelor străzii la plata despăgubirilor către unitatea sanitară unde
a fost internată persoana vătămată într‑un accident rutier, au fost exprimate două opinii divergente:
Potrivit unei prime opinii, unităţile spitaliceşti care au acordat asistenţă medicală victimei accidentului de
circulaţie şi care s‑au constituit părţi civile în cauza penală nu au dreptul la recuperarea cheltuielilor efectuate de
la Fond.
Potrivit celei de‑a doua opinii, unităţile spitaliceşti au dreptul la recuperarea cheltuielilor de la Fond.
În favoarea celei de‑a doua interpretări, a fost invocată Decizia nr. 3/2010 a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, pronunţată într‑un recurs în interesul legii, prin care s‑a stabilit că, în
interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 251 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea
de asigurare și supravegherea asigurărilor, cu modificările și completările ulterioare, coroborate
cu cele ale art. 24 din C.proc.pen. de la 1968:
21 Revista Themis 2016
„În procesul penal, Fondul de protecție a victimelor străzii are calitatea de parte responsabilă
civilmente și poate fi obligat singur, iar nu în solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor civile
către persoanele păgubite prin accidente de vehicule neasigurate”.
Pornind de la această decizie, autorii acestei interpretări au susţinut că Fondul are calitatea de
parte responsabilă civilmente în procesul penal și că, prin urmare, poate fi obligat la plata
despăgubirilor către partea civilă, indiferent dacă aceasta este o persoană fizică sau o persoană
juridică.
Opinia majoritară a participanţilor la întâlnirea dedicată discutării aspectelor de practică neunitară de la
Braşov a fost în concordanţă cu prima opinie arătată mai sus, şi anume în minută s‑a consemnat că unităţile
spitaliceşti care au acordat asistenţă medicală victimei accidentului de circulaţie şi care s‑au constituit părţi civile
în cauza penală nu au dreptul la recuperarea cheltuielilor efectuate de la Fond.
Pentru a se reţine această soluţie au fost avute în vedere următoarele argumente:
Aşa cum rezultă din preambulul Directivei 2009/103/CE (pct. 14), dar şi din scopul constituirii
Fondului de protecţie a victimelor străzii, aşa cum acesta este prevăzut de Legea nr. 32/2000, care
transpune această directivă, rolul Fondului este de a proteja victima accidentului de circulaţie.
Victima nu trebuie să rămână nedespăgubită, în cazul în care autovehiculul care a provocat
accidentul nu este asigurat sau nu este identificat.
Prin urmare, Fondul va putea fi obligat la plata de despăgubiri numai către victima accidentului,
nu şi către orice alte persoane fizice sau juridice, prejudiciate direct sau indirect în urma
accidentului.
Urmează ca inculpatul, și nu Fondul, să fie obligat în mod direct către unitatea medicală, pentru
plata cheltuielilor de spitalizare ale persoanei vătămate.
În opinia noastră, Fondul de protecție a victimelor străzii nu poate fi obligat la plata de despăgubiri către
unitatea sanitară care a acordat îngrijiri medicale persoanei vătămate dintr‑un accident rutier. Considerentele mai
sus expuse în cadrul întâlnirii dedicate discutării aspectelor de practică neunitară de la Brașov sunt pertinente și,
prin urmare, le îmbrățișăm.
Într‑adevăr, scopul constituirii Fondului de protecție a victimelor străzii, așa cum acesta este prevăzut de
legislația în vigoare, interpretată în lumina Directivei 2009/103/CE, este de a asigura ca prejudiciul cauzat
victimei să fie acoperit.
Dacă Fondul ar avea obligaţia de a despăgubi inclusiv unitatea sanitară unde a fost internată victima,
resursele financiare limitate de care dispune Fondul nu ar mai putea fi concentrate pe despăgubirea victimelor,
persoane fizice, care au suferit o vătămare în mod direct în urma accidentelor de circulație.
Victima accidentului de circulație dispune, de regulă, de mai puține resurse financiare și are o nevoie mai
stringentă de a‑și vedea acoperit prejudiciul suferit în urma evenimentului care i‑a cauzat o vătămare în mod
direct, în comparație cu unitatea sanitară, persoană juridică, indirect prejudiciată. În ceea ce privește unitatea
sanitară, aceasta va putea obține plata de despăgubiri pentru cheltuielile de spitalizare efectuate cu persoana
Revista Themis 2016 22
vătămată pe calea dreptului comun, în urma angajării răspunderii civile delictuale a inculpatului, în conformitate
cu dispozițiile art. 1.357 C.civ.
3. Legalitatea obligării inculpatului, în solidar cu Fondul de protecţie a victimelor străzii la plata
despăgubirilor către persoana vătămată într‑un accident rutier
3.1.Cadru jurisprudenţial
Aşa cum s‑a arătat mai sus, prin Decizia nr. 3/2010, pronunţată într‑un recurs în interesul legii, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 251 din Legea nr.
32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, cu modificările și completările ulterioare,
coroborate cu cele ale art. 24 din C.proc.pen. de la 1968:
„În procesul penal, Fondul de protecție a victimelor străzii are calitatea de parte responsabilă
civilmente și poate fi obligat singur, iar nu în solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor civile
către persoanele păgubite prin accidente de vehicule neasigurate”.
În considerentele acestei decizii, s‑au reţinut următoarele:
Răspunderea civilă a Fondului de protecție a victimelor străzii, ca parte responsabilă civilmente,
este guvernată de regulile speciale cuprinse în dispozițiile Legii nr. 32/2000, cu modificările și
completările ulterioare și ale normelor adoptate în temeiul acesteia.
Aceste dispoziții transpun legislația comunitară şi urmăresc obiectivul înscris în preambulul
Directivei 2009/103/CE ca victima să nu rămână nedespăgubită în cazul în care vehiculul care a
provocat accidentul nu este asigurat (pct. 14).
Normele privind Fondul de protecție a victimelor străzii stabilesc, în art. 11 alin. (1) și (2), că
drepturile persoanelor prejudiciate se exercită împotriva Fondului și că aceste persoane vor fi
despăgubite de către Fond în baza hotărârii judecătorești.
Potrivit art. 13 din aceleaşi norme, după plata despăgubirilor, Fondul se subrogă în drepturile
persoanelor prejudiciate, persoana sau persoanele responsabile pentru repararea prejudiciului
având obligația să ramburseze Fondului despăgubirile plătite.
Normele invocate conduc la concluzia că Fondul va putea fi obligat, singur, la plata
despăgubirilor, iar după plata acestora se va subroga în drepturile persoanelor prejudiciate,
îndreptându‑se împotriva inculpatului, autor al accidentului, pentru recuperarea despăgubirilor
achitate.
3.2.Soluţia propusă
În minuta întâlnirii reprezentanţilor Înaltei Curți de Casație și Justiție cu preşedinţii secţiilor
penale ale curţilor de apel Braşov, 4‑5 iunie 2015, s‑au consemnat mai întâi cele două opinii divergente
existente în practică, cu privire la legalitatea obligării inculpatului în solidar cu Fondul de protecţie a victimelor
străzii la plata despăgubirilor către persoana vătămată într‑un accident rutier.
23 Revista Themis 2016
1) Într‑o primă opinie, Fondul ar urma să fie obligat singur, iar nu în solidar cu inculpatul, la plata
despăgubirilor către persoana vătămată într‑un accident rutier.
Aceasta opinie s‑a întemeiat pe Decizia în interesul legii nr. 3/2010, menţionată mai sus.
2) Potrivit celei de‑a doua opinii, răspunderea Fondului nu ar putea să fie angajată decât împreună cu
răspunderea inculpatului.
În acest sens, s‑a arătat că principala obligaţie de reparare a prejudiciului îi revine inculpatului;
acesta este autorul faptei cauzatoare de prejudicii.
Faptul că legea specială reglementează angajarea răspunderii Fondului, în calitate de persoană
responsabilă civilmente, nu are semnificaţia unei cauze exoneratoare de răspundere pentru
inculpat; cauzele exoneratoare de răspundere civilă delictuală sunt prevăzute de dispoziţiile
art. 1.351‑1.356 C.civ.
Opinia majoritară consemnată în minuta întâlnirii pe practică neunitară a fost în concordanță cu primul
punct de vedere redat mai sus, şi anume în sensul că Fondul de protecție a victimelor străzii poate fi obligat
singur, iar nu în solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor civile către persoanele păgubite prin accidente de
vehicule neasigurate.
În sprijinul soluţiei propuse au fost reţinute următoarele argumente:
Decizia în interesul legii nr. 3/2010 este în continuare aplicabilă, dat fiind faptul că normele
incidente nu au suferit modificări de natură să o lipsească de efecte.
Art. 86 C.proc.pen. prevede expres faptul că persoana responsabilă civilmente poate fi obligată şi
singură la repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune.
În ceea ce ne privește, constatăm că art. 24 din C.proc.pen. de la 1968 are drept corespondent în
reglementarea actuală art. 86 din C.proc.pen.
Art. 11 alin. (1) şi alin. (2), precum şi art. 13 din Normele privind Fondul de protecție a victimelor străzii
au în prezent acelaşi conţinut ca şi la data pronunţării Deciziei nr. 3/2010.
Art. 251 din Legea nr. 32/2000 a fost abrogat la 1.01.2016 prin Legea nr. 237 din 19 octombrie 2015. În
acelaşi timp, Legea nr. 237 din 19 octombrie 2015 a introdus în cuprinsul Legii nr. 32/2000, după articolul 5, un
nou articol: art. 51. Comparând dispoziţiile art. 251, în forma de înainte de abrogare, cu dispoziţiile art. 51
nou‑introduse din Legea nr. 32/2000, se observă că acestea nu diferă în esenţă.
Ţinând seama că dispoziţiile legale care au întemeiat soluţia reţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
prin Decizia în interesul legii nr. 3/2010 nu au suferit modificări de esenţă, apreciem că această Decizie este în
continuare actuală.
În consecință, achiesăm la soluția potrivit căreia Fondul de protecție a victimelor străzii urmează să fie
obligat singur, iar nu în solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor către persoana vătămată într‑un accident
rutier, pentru argumentele reținute în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 3/2010, care au fost redate mai
sus.
Revista Themis 2016 24
4. Legalitatea obligării asiguratorului de răspundere civilă delictuală la plata despăgubirilor către
unitatea sanitară unde a fost internată persoana vătămată într‑un accident rutier
4.1.Cadru legal
Potrivit art. 320 din Legea nr. 95 din 14 aprilie 2006 privind reforma în domeniul sănătăţii:11
„(1) Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane, precum şi daune sănătăţii propriei
persoane, din culpă, răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de
servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată. Sumele
reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale.
Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în
toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate şi dobândesc calitatea
procesuală a acestora în toate procesele şi cererile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de
faza de judecată”.
Potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (1) și (3) din Legea nr. 136 din 29 decembrie 1995 privind asigurările
şi reasigurările în România12:
„(1) Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat sa le plătească cu titlu de
dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi
prin avarierea ori distrugerea de bunuri.
(3) Se acordă despăgubiri şi în cazul în care persoanele care formulează pretenţii de despăgubiri sunt soţul
(soţia) sau persoane care se afla în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat,
răspunzător de producerea accidentului”.
Art. 55 din Legea nr. 136/1995 prevede:
„(1) Despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite.”
4.2.Soluţia propusă
Cu ocazia întâlnirii reprezentanţilor Înaltei Curți de Casație și Justiție cu preşedinţii secţiilor penale
ale curţilor de apel Braşov, 4‑5 iunie 2015, au fost evidenţiate două opinii în legătură cu problema legalităţii
obligării asiguratorului de răspundere civilă delictuală la plata despăgubirilor către unitatea sanitară unde a fost
internată persoana vătămată într‑un accident rutier.
Într‑o opinie, asigurătorul nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de spitalizare către unitatea sanitară
unde a fost internată persoana vătămată.
Din interpretarea art. 313 alin. (1) (în prezent este vorba despre art. 320 alin. 1) din Legea nr.
95/2006, rezultă că doar autorul faptei ilicite are obligaţia de a repara prejudiciul cauzat
furnizorului de servicii medicale, reprezentând cheltuielile ocazionate de asistenţa medicală
acordată persoanei vătămate.
11 Publicată în M.O. nr. 652 din 28 august 2015; data intrării în vigoare: 28 august 2015; ultima modificare: 3 iunie 2016.
12 Publicată în: M.O. nr. 303 din 30 decembrie 1995; data intrării în vigoare: 1 februarie 1996; ultima modificare: 27 iulie 2015.
25 Revista Themis 2016
De asemenea, din interpretarea per a contrario a art. 50 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 136/1995,
reiese că asigurătorul este obligat să plătească despăgubiri doar persoanelor direct prejudiciate
prin accidentul de circulaţie.
Este vorba despre persoanele păgubite prin vătămare corporală sau deces, prin avarierea ori
distrugerea de bunuri, inclusiv soţul (soţia) sau persoanele care se afla în întreţinerea autorului
faptei ilicite.
În niciun caz însă nu este vorba despre entităţile prejudiciate indirect din cauza accidentului de
circulaţie, cum sunt unităţile sanitare.
Potrivit celeilalte opinii, asigurătorul poate fi obligat la plata cheltuielilor efectuate de către unitatea
sanitară.
Art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 prevede că despăgubirile se plătesc de către asigurător
persoanelor fizice sau juridice păgubite.
În consecinţă, asigurătorul de răspundere civilă delictuală poate fi obligat la plata despăgubirilor
către unitatea sanitară unde a fost internată persoana vătămată într‑un accident rutier, în limitele
contractului de asigurare.
Opinia majoritară a participanţilor la întâlnirea dedicată discutării aspectelor de practică neunitară de
drept penal şi procesual penal de la Braşov a fost în sensul celui de‑al doilea punct de vedere menţionat mai sus,
aşadar, în sensul obligării asigurătorului direct la plata cheltuielilor către spital.
Suntem de acord cu soluția potrivit căreia asigurătorul de răspundere civilă delictuală poate fi obligat la
plata cheltuielilor de spitalizare către unitatea sanitară unde a fost internată persoana vătămată într‑un accident
rutier. În susținerea acestei opinii, avem în vedere dispozițiile art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, care acoperă
şi ipoteza obligării asigurătorului la plata de despăgubiri către o persoană juridică, aşa cum este cazul unităţii
spitalicești.
5. Participarea asiguratorului de răspundere civilă delictuală în procesul penal, în cauzele având
ca obiect accidente rutiere soldate cu vătămarea unor persoane. Calitatea procesuală.
Consecinţe
În anul 2015, procurorul general a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu o cerere de recurs în
interesul legii, prin care a arătat că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar în ceea ce
priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală:
cu privire la calitatea procesuală a societăţii de asigurare în ipoteza asigurării obligatorii de
răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule şi
cu privire la limitele răspunderii acesteia.
Înalta Curte a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general şi, prin Decizia nr. 1/2016,
a statuat că:
Revista Themis 2016 26
„în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule,
societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură
prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale
privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă”.
Aceeaşi soluţie fusese reţinută şi în minuta întâlnirii reprezentanţilor Înaltei Curți de Casație și Justiție
cu preşedinţii secţiilor penale ale curţilor de apel Braşov, 4‑5 iunie 2015.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală a asigurătorului de răspundere civilă delictuală, în Decizia nr.
1/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a reţinut că:
Decizia nr. I/2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ‑ Secţiile Unite (care a generat
practica neunitară în materie şi prin care se hotărâse că societatea de asigurare participă în procesul
penal în calitate de asigurător de răspundere civilă) nu mai este de actualitate.
Prin art. 86 din Legea nr. 135/2010, faţă dispoziţiile art. 24 alin. (3) din C.proc.pen. de la 1968,
legiuitorul a extins expres sfera răspunderii civile în procesul penal de la obligaţia legală de
răspundere pentru fapta altuia la obligaţia de răspundere civilă contractuală.
Cum asigurătorul răspunde pentru asigurat în condiţiile art. 49 din Legea nr. 136/199513 şi în
temeiul contractului de asigurare, se poate reţine ca întrunită cerinţa art. 86 din Codul de procedură
penală, şi anume aceea ca asigurătorului de răspundere civilă obligatorie să îi incumbe o obligaţie
legală şi deopotrivă convenţională de reparare a prejudiciului cauzat prin infracţiune; ca urmare,
acesta trebuie să participe în procesul penal în calitate de parte responsabilă civilmente.
Limitele în care asigurătorul de răspundere civilă obligatorie este ţinut să răspundă în procesul penal ca
parte responsabilă civilmente sunt cele din contractul de asigurare, cu precizarea că în respectivul contract părţile
nu pot stipula limite inferioare celor stabilite de autoritatea de supraveghere în materie.
În ceea ce priveşte modul de obligare a asigurătorului de răspundere civilă delictuală la plata
despăgubirilor civile faţă de persoana vătămată, solidar sau exclusiv, prin aceeaşi Decizie, Înalta Curte de Casație
și Justiție a apreciat că:
Dispoziţiile art. 49 şi ale art. 55 din Legea nr. 136/1995 instituie răspunderea exclusivă a
asigurătorului pentru prejudiciile cauzate de asigurat.
Acest fapt este, de altfel, în acord, atât cu dispoziţiile legale care reglementează asigurarea de
răspundere civilă obligatorie, cât, mai ales, cu cadrul contractual care fundamentează raporturile
juridice dintre părţi.
13 Art. 49 din Legea nr. 136/1995 prevede că: Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații
răspund faţă de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum şi tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, în conformitate cu:
legislația in vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul şi cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislația respectivă şi cel prevăzut în contractul de asigurare;
legislația româneasca în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetățeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei călătorii ce leagă direct doua teritorii în care este valabil tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, dacă nu exista birou național pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul.
27 Revista Themis 2016
Cu toate că răspunderea de care este ţinut asigurătorul R.C.A. este una limitată de contractul de
asigurare şi de lege, nimic nu împiedică antrenarea răspunderii civile delictuale a asiguratului, în
temeiul principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, pentru diferenţa de despăgubire
nesuportată de asigurător.
În opinia noastră, considerăm întemeiată Decizia nr. 1/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În procesul penal nu există decât participanții prevăzuți expres de dispozițiile art. 29 și urm. din
C.proc.pen. Având în vedere scopul pentru care asigurătorul de răspundere civilă delictuală intervine sau, după
caz, este introdus în cauză (și anume acela de a repara, potrivit legii civile, prejudiciul cauzat prin infracțiune),
precum și modificarea adusă prin C.proc.pen. în vigoare definiției părții responsabile civilmente (astfel încât
aceasta să acopere și ipoteza persoanei care are obligația convențională de a repara prejudiciul), rezultă că, în
procesul penal, asigurătorul de răspundere civilă delictuală are calitatea de parte responsabilă civilmente.
Cu privire la întrebarea dacă asiguratul vinovat de producerea prejudiciului poate fi obligat concomitent
cu asigurătorul său la plata despăgubirilor civile către persoana vătămată, sau dacă, dimpotrivă, în cazul asigurării
auto obligatorii, persoana vătămată își poate formula pretențiile numai împotriva asigurătorului de răspundere
civilă, în limitele obligației acestuia, suntem de acord cu soluția consacrată de către Înalta Curte de Casație și
Justiție prin Decizia nr. 1/2016.
De asemenea, după cum s‑a arătat în doctrină, art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 are calitate de
prevedere specială față de dispozițiile C.civ. și trebuie să se aplice, prin urmare, cu prioritate. Potrivit art. 54 alin.
(1) din Legea nr. 136/1995, în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor
păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită
împotriva asiguratorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia.
În consecință, considerăm întemeiată soluția obligării asigurătorului de răspundere civilă delictuală la
plata despăgubirilor civile faţă de persoana vătămată în mod exclusiv, în limita asumată prin contractul de
asigurare, iar ceea ce excede acestei limite urmează să fie plătit de către asigurat.
Revista Themis 2016 28
Considerații privind soluția dată acțiunii civile în procesul penal
Silvia‑Denisa CRISTEA,
Auditor de justiţie, Anul I
Aspecte generale
Alături de conflictul de drept penal (raport juridic penal), se poate ivi și un conflict de drept extrapenal
(un raport juridic extrapenal). Atunci când acest raport juridic extrapenal are caracter civil, el poate fi adus în fața
organelor judiciare în vederea obținerii unei reparații pentru vătămare. Mijlocul juridic (instrumentul) care
servește la aducerea raportului de conflict civil în fața organelor judiciare este acțiunea în justiție, care poartă
denumirea de acțiune civilă.14
Criticabilă din multe puncte de vedere (împovărează desfășurarea procesului penal, afectează egalitatea
armelor – întrucât victima care exercită acțiunea civilă beneficiază de întreg ,,aquis‑ul” procesului penal,
respectiv de un material probant calificat administrat de autoritatea statului), opțiunea legislativă este încă, în
realitățile social‑economice și judiciare actuale, cea mai bună soluție pentru a obliga victima să nu recurgă la o
procedură civilă separată care, în final, ar expune‑o unor eforturi inutile și ,,revictimizării”15.
Soluționarea acțiunii civile în procesul penal este circumscrisă atât normelor procesual penale, prevăzute
la art. 25‑26 Cod procedură penală, coroborat cu art. 397 Cod procedură penală, care indică posibilele soluții
dispuse de instanța penală, cât și, în completare, normelor civile prevăzute la art. 1349‑1395 Cod civil, care
guvernează materia răspunderii civile delictuale.
În cazul condamnării inculpatului și în măsura în care sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale,
instanța îl va obliga pe inculpat la repararea prejudiciului cauzat părții civile. Însă eventualele cauze de achitare
a inculpatului ori de încetare a procesului penal – prevăzute la art. 16 Cod procedură penală ‑ nu presupun, în
mod necesar și respingerea acțiunii civile ca neîntemeiată.
Astfel, potrivit art. 25 alin. (5) Cod procedură penală, instanța penală va lăsa nesoluționată acțiunea civilă
exercitată în cadrul procesului penal, în cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b), teza întâi, lit. e), f), g), i), j),
precum și în cazul prevăzut la art. 486 alin. (2) Cod procedură penală. După modificarea legislativă introdusă
prin O.U.G 18/2016, împăcarea părților nu mai constituie pentru instanța penală un motiv de a lăsa nesoluționată
acțiunea civilă. Noua soluție este, în acord cu prevederile art. 159 alin. (2) Cod penal, constatarea ca stinsă a
acțiunii civile, urmare a intervenției acestei cauze care înlătură răspunderea penală.
Interpretarea per a contrario a art. 25 alin. (5) este aceea că, în celelalte cazuri decât cele enumerate,
instanța fie va admite, fie va respinge acțiunea civilă.
14 Nicolae Volonciu (coordonator) și colaboratorii, Noul cod de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 58.
15 Mihail Udroiu (coordonator) și colaboratorii, Codul de procedură penală, comentariu pe articole, Ed. C.H.Beck, București, 2015, p. 123.
29 Revista Themis 2016
Astfel, în caz de achitare a inculpatului ca urmare a intervenției cazurilor prevăzute la art. 16 alin. (1) lit.
a) sau c) (fapta nu există ori nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea), instanța penală va respinge
acțiunea civilă, ca neîntemeiată.16
Soluția, deși neprevăzută expres de textele de lege, reiese cu evidență, având în vedere că inexistența
faptei ilicite în materialitatea ei reprezintă o condiție pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.
De asemenea, lipsa probelor care să indice că fapta a fost comisă de o persoană, nu poate atrage
răspunderea civilă delictuală. Apreciem că formularea acestui text de lege nu vizează ipoteza în care fapta ar fi
urmarea unui alt eveniment decât acțiunea unei persoane, deoarece în această ipoteză, ar exista o suprapunere cu
unul din cazurile prevăzute la litera d) a art. 16, în speță existența unei cauze justificative (spre pildă starea de
necesitate), ori de neimputabilitate (cum este cazul fortuit). Cel mai probabil, textul de lege se referă la lipsa
probelor care să indice faptul că suspectul sau inculpatul a săvârșit fapta respectivă.
Or, în atare condiții, dacă nu se poate proba că fapta a fost săvârșită de persoana chemată să răspundă, nici
antrenarea răspunderii civile a acestei persoane – ori a persoanelor chemate de lege să răspundă pentru aceasta –
nu poate avea loc.
Astfel, se observă că în ipoteza cazului de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b), teza a II‑a și d),
precum și în ipoteza incidenței cazului de încetare a procesului penal prevăzut la litera h) a art. 16, legea nu
prevede soluția ce urmează a fi dată acțiunii civile.
Această soluție urmează a fi dedusă, în continuare, cu ajutorul dispozițiilor în materie din Codul civil.
A. Incidența unei cauze justificative (lit. d) teza întâi)
De principiu, înlăturând natura injustă, antijuridică a faptei, cauzele justificative fac să dispară nu doar
responsabilitatea penală, dar și pe aceea civilă. De fapt, existența unei cauze justificative înlătură posibilitatea
aplicării nu numai a unei sancțiuni penale, dar și a oricăror sancțiuni de drept penal sau a unei sancțiuni civile.
Cu privire la sancțiunile civile, s‑a precizat că prezența cauzelor justificative sau absența antijuridicității nu este
un impediment care să împiedice în mod absolut impunerea unor obligații civile.17
a) În cazul legitimei apărări18, răspunderea civilă pentru prejudiciul suferit de atacator este înlăturată19.
Tot astfel, va fi exclusă răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat prin deteriorarea instrumentelor
sau mijloacelor folosite la desfășurarea atacului. Legitima apărare nu înlătură, însă, răspunderea
pentru faptele comise în dauna unor terți, cu ocazia apărării, dacă aceștia nu au participat sau bunurile
lor nu au fost folosite la comiterea atacului.20
16 Mihail Udroiu, Procedură penală, partea generală, Ediția a 2-a, Ed. C.H.Beck, București, 2015, p. 149. 17 G. Bodoroncea și colectivul, Codul penal, comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București 2014, pp.71-72. 18 Art. 19 Cod penal. 19 Art. 1360 alin. (1) Cod civil : Nu datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă apărare, a cauzat agresorului
un prejudiciu. 20 Florin Streteanu, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 370.
Revista Themis 2016 30
În ipoteza lezării bunurilor unei terțe persoane trebuie făcută distincția după cum acestea au fost
folosite de atacator ca instrumente pentru atac, situație în care lezarea unor asemenea bunuri este
justificată de legitima apărare. 21 În ipoteza în care bunurile nu au fost folosite de atacator ca
instrumente ale atacului, justificarea excluderii răspunderii pentru distrugerea acestora s‑ar întemeia
pe starea de necesitate.22
b) Starea de necesitate23 înlătură, în principiu, răspunderea civilă. Însă, potrivit legii civile24, cel care,
aflat în stare de necesitate, a distrus sau deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile
proprii de un prejudiciu sau pericol iminent este obligat să repare prejudiciul cauzat, potrivit regulilor
aplicabile îmbogățirii fără justă cauză. În contextul acestei reglementări, starea de necesitate înlătură
răspunderea pentru un delict civil, dar poate angaja răspunderea pentru săvârșirea unui fapt licit,
conform regulilor aplicabile îmbogățirii fără justă cauză (art. 1345‑1347 Cod civil). Se recunoaște,
deci, un drept la acțiunea de recuperare a pierderii împotriva celui care a săvârșit fapta prejudiciabilă.25
De asemenea, potrivit art. 1362 Cod civil, atunci când fapta păgubitoare a fost săvârșită în interesul
unei terțe persoane, cel prejudiciat se va îndrepta împotriva acesteia în temeiul îmbogățirii fără justă
cauză.
Aceste dispoziții trebuie coroborate cu cele ale art. 624 Cod civil, potrivit cărora, în cazul în care o
persoană a folosit sau a distrus un bun al altuia pentru a se apăra pe sine sau pe altul de un pericol
iminent, proprietarul bunului are dreptul să ceară o despăgubire echitabilă numai de la cel care a fost
salvat. Nu poate pretinde nicio despăgubire proprietarul care a provocat sau favorizat apariția
pericolului. Astfel, în ipoteza în care persoana datoare să plătească o despăgubire echitabilă este alta
decât cea care a săvârșit fapta penală în stare de necesitate, acțiunea civilă exercitată la instanța penală
ar trebui respinsă, ca neîntemeiată. Se pune însă problema dacă persoana căreia i‑a profitat acțiunea
de salvare ar putea fi introdusă în proces, în calitate de parte responsabilă civilmente, cu alte cuvine,
dacă aceasta se circumscrie noțiunii prevăzută de art. 86 Cod procedură penală.26 Se observă că
interpretarea strict literală a textului, care face vorbire de prejudiciu cauzat prin infracțiune, ar
determina excluderea terțului salvat, întrucât suntem într‑o ipoteză în care fapta nu constituie
infracțiune, lipsindu‑i antijuridicitatea. Apreciem, totuși, că din perspectiva părții civile, o atare soluție
inechitabilă și excesiv de formalistă ar priva‑o de dreptul de a obține repararea prejudiciului în cadrul
21 Apreciem că această soluție nu are suport legal în cadrul prevederilor art. 1360 alin. (1) Cod civil, care exclude răspunderea civilă pe temeiul legitimei apărări, doar în cazul prejudiciului cauzat agresorului. Prin urmare, în ipoteza lezării bunurilor unui terț, chiar dacă acestea au fost folosite de atacator, răspunderea victimei față de terț se va întemeia tot pe starea de necesitate.
22 G. Bodoroncea și colectivul, op. cit., p. 78. 23 Art. 20 Cod penal. 24 Art. 1361 Cod civil. 25 G. Bodoroncea și colectivul, op. cit., p. 81. 26 Art. 86 Cod penalP : Persoana care, potrivit legii civile, are obligația legală sau convențională de a repara în
întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracțiune și care este chemată să răspundă în proces este parte în procesul penal și se numește parte responsabilă civilmente.
31 Revista Themis 2016
procesului penal, în mod nejustificat, având în vedere că această intervenție a stării de necesitate este
o împrejurare independentă de voința sa.
c) Exercitarea unui drept recunoscut sau îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea
limitelor prevăzute de aceasta sau îndeplinirea unui obligații impuse de autoritatea competentă, dacă
aceasta nu este în mod vădit ilegală.27
Cu privire la exercițiul unui drept recunoscut de lege, art. 1353 Cod civil prevede că cel care cauzează
un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în
care dreptul este exercitat în mod abuziv28. Apreciem că pentru exonerarea de răspundere (atât civilă,
cât și penală), legea impune aceeași condiție a exercitării dreptului în limitele prevăzute de lege, cu
alte cuvinte, acțiunea civilă ar trebui respinsă ca neîntemeiată în cazul incidenței cauzei acestei cauze
justificative.
Cu privire la îndeplinirea unei obligații impuse de lege ori de autoritatea competentă, se remarcă faptul
că, în timp ce art. 21 alin. (2) Cod penal impune ca ordinul autorității competente să fie emis în forma
prevăzută de lege și să nu fie vădit ilegal, art. 1364 prevede exonerarea de răspundere civilă numai
dacă persoana nu putea să‑și dea seama de caracterul ilicit al faptei sale, săvârșite în asemenea
împrejurări.
Apreciem, în acest sens că legea civilă impune condiții mai restrictive pentru exonerarea de
răspundere, astfel că, ar putea exista situații în care acțiunea civilă să fie admisă. Aceasta, în primul
rând deoarece legea penală impune ca ordinul să nu fie vădit ilegal, adică persoana va fi exonerată de
răspundere, dacă acel ordin, prezintă o aparență de ilegalitate. În schimb, legea civilă pretinde ca
autorul să nu‑și fi dat seama de caracterul ilicit al faptei săvârșite, chestiune care se va aprecia in
concreto, luând în considerare, potrivit art. 1358 Cod civil, împrejurările în care s‑a produs prejudiciul,
străine de persoana autorului, precum și, dacă e cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un
profesionist în exploatarea unei întreprinderi.
d) Consimțământul persoanei vătămate29 înlătură antijuridicitatea faptei penale (mai puțin în cazul
infracțiunilor contra vieții) și, de principiu, și răspunderea civilă30.
Totuși, potrivit art. 1355 alin. (4) Cod civil, declarația de acceptare a riscului producerii unui
prejudiciu nu constituie, prin ea însăși, renunțarea victimei la dreptul de a obține plata despăgubirilor.
Acest text de lege este incident de exemplu, în materia răspunderii medicale. Astfel, cu excepția
situațiilor în care o procedură medicală are ca urmare moartea victimei (ipoteză în care oricum
consimțământul victimei nu ar fi avut valoare de cauză justificativă nici pe latură penală), există
situații în care, deși pacientul își asumă riscul unei proceduri, răspunderea pentru malpraxis în sarcina
27 Art. 21 Cod penal 28 Potrivit art. 15 Cod civil, nici un drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un
mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei credințe. 29 Art. 22 Cod penal. 30 Art. 1355 alin. (3) Cod civil : Răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrității fizice sau psihice nu poate fi
înlăturată ori diminuată decât în condițiile legii.
Revista Themis 2016 32
personalului medical poate fi atrasă în caz de imprudență, lipsă de diligență ori neștiință31, în condițiile
Legii nr. 92/2006 privind reforma în domeniul sănătății.
B. Incidența unei cauze de neimputabilitate (lit. d) teza a doua)
a) Constrângerea fizică32 . Dacă această constrângere a fost exercitată de o persoană, de principiu,
răspunderea civilă este înlăturată, urmând a răspunde penal și civil persoana care a exercitat
constrângerea. Având în vedere că, pe latură penală, constrângătorul va răspunde în calitate de
instigator, deci va fi parte în procesul penal, apreciem că acțiunea civilă exercitată de victimă
împotriva acestuia (și nu a autorului imediat) ar putea fi exercitată tot în cadrul procesului penal. În
sprijinul acestei soluții sunt și prevederile art. 1369 alin. (1) Cod civil, potrivit cărora, cel care l‑a
determinat pe altul să cauzeze un prejudiciu, răspunde în solidar cu autorul faptei pentru repararea
acestuia, precum și dispozițiile art. 1371 Cod civil, care prevăd că dacă la cauzarea prejudiciului au
contribuit, pe lângă fapta intenționată a autorului și forța majoră ori fapta terțului, cel chemat va fi
ținut să răspundă exclusiv pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit‑o. Per a contrario, în cazul
în care la cauzarea prejudiciului a contribuit exclusiv forța majoră, concretizată în acțiunea terțului
instigator, acesta va răspunde pe latură civilă pentru întreg prejudiciul.
Evident că în situația în care constrângerea fizică îmbracă forma unui eveniment natural, răspunderea
civilă este exclusă.
În planul dreptului civil substanțial, constrângerea fizică este asimilată, prin prisma dispozițiilor art.
1351 Cod civil, forței majore, fiind definită ca orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil
și inevitabil. Trebuie menționat faptul că, spre deosebire de cauza justificativă a constrângerii fizice,
în cazul căreia nu interesează dacă acțiunea constrângătoare a fost previzibilă sau nu, fiind suficient
să se constate că făptuitorul s‑a aflat sub imperiul ei33, forța majoră, ca și cauză exoneratoare de
răspundere civilă operează dacă este în mod rezonabil imprevizibilă, pentru un om mediu și diligent.34
Cu alte cuvinte, în ceea ce privește modalitatea de soluționare a acțiunii civile, se pot imagina ipoteze
în care, deși răspunderea penală este înlăturată, răspunderea civilă să subziste și în cazul unor
evenimente asimilate forței majore, dacă acestea puteau fi în mod rezonabil prevăzute de autorul faptei
ilicite. Este cazul, de exemplu, al inundației ori cutremurului în teritoriile în care asemenea calamități
constituie o stare normală, obișnuită.35
31 Liviu Pop, Ionuț Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Tratat de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 549.
32 Art. 24 Cod penal. 33 George Antoniu și colaboratorii, Explicațiile Noului Cod Penal, Volumul I, Ed. Universul Juridic, București, 2015,
p. 244. 34 Liviu Pop…, op. cit., p. 442. 35 Ibidem.
33 Revista Themis 2016
b) Constrângerea morală36. Sunt valabile, în sfera de aplicare a acestei cauze justificative, observațiile
făcute în cazul constrângerii fizice, fiind atrasă răspunderea civilă a instigatorului care, cu intenție a
determinat săvârșirea faptei de către autor, acțiunea civilă putând fi exercitată de către persoana
vătămată în cadrul procesului penal.
c) Excesul neimputabil37. Potrivit art. 1360 alin. (2) Cod civil, poate fi obligat la plata unei indemnizații
adecvate și echitabile cel care a săvârșit o infracțiune prin depășirea limitelor legitimei apărări. Așa
cum s‑a apreciat în literatura de specialitate, 38 această prevedere se aplică în cazul incidenței
circumstanței atenuante prevăzute la art. 75 alin. (1) lit.b) Cod penal, deoarece în cazul cauzei de
neimputabilitate a excesului neimputabil în legitimă apărare, fapta nu constituie infracțiune.
Răspunderea civilă în cazul excesului în acțiunea de cea de salvare va putea fi atrasă, cu atât mai mult
cu cât aceasta era posibilă în cazul stării de necesitate, în baza art. 1361, atunci când au fost bunurile
unui terț au fost deteriorate, pentru ca autorul să se salveze pe sine, ori bunurile proprii. De asemenea,
excesul neimputabil în acțiunea de salvare a fost realizată în interesul unui terț, cel prejudiciat va
trebui să se
îndrepte împotriva acestuia, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, conform art.1362 Cod civil.
d) Minoritatea făptuitorului 39 . Spre deosebire de legea penală, care prezumă relativ lipsa
discernământului în cazul minorilor care nu au împlinit 16 ani, pe latură civilă, potrivit art. 1366 Cod
civil, minorii care nu au împlinit 14 ani sunt prezumați relativ a nu avea discernământ. Prin urmare,
acțiunea civilă în cazul minorilor cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani poate fi admisă, sub rezerva
probei contrare, a lipsei discernământului.
Independent de vârsta sau existența discernământul minorului, răspunderea civilă a celor care în
temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătorești aveau obligația de a a‑l supraveghea,
va fi atrasă, în temeiul art. 1372 Cod civil, care reglementează răspunderea pentru fapta altuia. Astfel,
aceste persoane obligate să supravegheze minorul vor răspunde în cadrul acțiunii civile exercitate în
procesul penal, în calitate de părți responsabile civilmente, în solidar cu inculpatul minor care a
acționat cu discernământ, sau singure, dacă minorul nu avea discernământ.
Exonerarea de răspundere civilă a persoanelor care au obligația să supravegheze minorul poate avea
loc, așa cum prevede alin. (3) al art. 1372 Cod civil numai în cazul în care acestea dovedesc că nu au
putut împiedica fapta prejudiciabilă (forță majoră), sau, în cazul părinților, dacă fapta copilului
constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care și‑au exercitat autoritatea părintească. În aceste
ultime ipoteze, legea civilă a instituit în art. 1368 Cod civil o obligație subsidiară de indemnizare a
victimei, în sarcina minorului, care poate fi obligat la plata unei indemnizații echitabile către victimă,
ținându‑se seama de starea patrimonială a părților.
36 Art. 25 Cod penal. 37 Art. 26 Cod penal. 38 Florin Streteanu, op. cit., p. 458. 39 Art. 27 Cod penal.
Revista Themis 2016 34
Rămâne de determinat dacă fundamentul acestei obligații subsidiare de indemnizare a victimei îl
constituie răspunderea civilă delictuală sau echitatea, care ar genera un raport obligațional propriu și
distinct. Doctrina40 a apreciat această obligație ca având izvor delictual, având în vedere că ea se naște
tot ca urmare a producerii prejudiciului, astfel că ne situăm în continuare pe terenul răspunderii civile
delictuale subsidiare, fondată, însă, pe ideea de echitate.
Totuși, în practica judiciară s‑a statuat că acțiunea civilă în procesul penal se exercită numai față de
inculpat și de persoana responsabilă civilmente, nu și împotriva unor persoane netrimise în judecată,
cum sunt minorii sub 14 ani, cu privire la care s‑a dispus neînceperea urmăririi penale, chiar dacă ei
au participat la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală; cu atât mai puțin se poate exercita acțiunea
civilă în procesul penal față de părinții acestor minori, daunele putând fi recuperate de la toți aceștia
numai pe calea unei acțiuni la instanța civilă41.
e) Iresponsabilitatea. Intoxicația.42Potrivit art. 1367 Cod civil, cel care a cauzat un prejudiciu nu este
răspunzător să îl repare dacă, în momentul săvârșirii faptei păgubitoare era într‑o stare, chiar
vremelnică de tulburare a minții care l‑a pus în neputință să‑și dea seama de urmările faptei sale. La
această ipoteză se adaugă și interzisul judecătoresc, care este exclus de legea civilă de la răspundere,
în temeiul art. 1366, alături de minor. Prin urmare, în caz de achitare a inculpatului pe aceste temeiuri,
răspunderea civilă va fi, în principiu exclusă.
Totuși, potrivit alin. (2) al art. 1367, cel care a cauzat prejudiciul va fi răspunzător dacă starea
vremelnică de tulburare este provocată de el însuși, prin beția produsă de alcool, de stupefiante sau de
alte substanțe. Această ipoteză este în acord și cu soluția de pe latură penală, cauza de neimputabilitate
a intoxicației neoperând nici ea în acest caz.
Și în aceste cazuri există obligația autorului care nu a avut discernământ43 de a indemniza în mod
echitabil victima, în măsura în care răspunderea persoanelor chemate de lege să‑l supravegheze nu
poate fi atrasă.
f) Cazul fortuit44. Potrivit art. 1351 alin. (3) Cod civil, cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi
prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s‑ar
fi produs. Pe latură civilă, mai puțin în ipoteza răspunderii pentru fapta proprie, răspunderea civilă
pentru prejudiciul cauzat de lucruri, animale, ruina edificiului va fi întotdeauna atrasă, chiar în ipoteza
intervenirii unui caz fortuit, aceasta deoarece, în aceste ipoteze speciale, răspunderea este una
obiectivă45, independentă de orice culpă. Prin urmare, singura modalitate de respingere a acțiunii
40 Liviu Pop…,op. cit.,p. 457 41 Nicolae Volonciu…, op. cit., p. 61. 42 Art. 28,29 Cod penal. 43 Art. 1368 Cod civil. 44 Art. 31 Cod penal. 45 Art. 1375 Cod civil : Proprietarul unui animal sau cel care se servește de el răspunde, independent de orice
culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa; Art. 1376 alin. (1) Cod civil : Oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de bunul aflat sub paza sa.
35 Revista Themis 2016
civile ca neîntemeiată ar fi probarea survenirii unui eveniment de forță majoră (extrinsec animalului,
lucrului, edificiului) ori a faptei victimei sau a unui terț, care să îndeplinească condițiile forței majore.
Mai trebuie menționat că (exceptând situația ruinei edificiului, când răspunderea civilă poate fi
antrenată doar în sarcina proprietarului), în cazul răspunderii civile pentru animale sau lucruri, cel
care este chemat să răspundă în temeiul legii civile este păzitorul juridic, adică cel care se servește de
bun în orice mod, acesta putând fi nu doar proprietarul, ci și comodatarul, locatarul, dresorul, etc.
C. Incidența unei cauze de nepedepsire (litera h)
Indicii asupra soluționării acțiunii civile în ipoteza cauzelor de nepedepsire se desprind din interpretarea
art. 1369 Cod civil, potrivit căruia, cel care l‑a îndemnat sau l‑a determinat pe autor să cauzeze un prejudiciu, l‑a
ajutat în orice fel să‑l pricinuiască răspunde solidar cu autorul faptei.
Astfel, față de cauza de nepedepsire incidentă în cazul participației penale, prevăzută la art. 51 Cod penal,
constând în împiedicarea săvârșirii infracțiunii de către participant, apreciem că dacă instigatorul sau complicele
împiedică consumarea infracțiunii, de principiu și răspunderea civilă a acestora va fi exclusă. Totuși, potrivit art.
51 alin. (2) Cod penal, răspunderea penală nu este înlăturată dacă actele îndeplinite până în momentul împiedicării
constituie o infracțiune distinctă. Pe cale de consecință, în această ipoteză, nici răspunderea civilă pentru
eventualul prejudiciu cauzat nu este înlăturată.
Mai mult decât atât, apreciem că se pot imagina ipoteze în care, chiar dacă a intervenit împiedicarea
producerii rezultatului și actele îndeplinite până în acel moment nu constituie o infracțiune distinctă, s‑ar putea
antrena o răspundere civilă. Un exemplu în acest sens îl reprezintă împiedicarea consumării infracțiunii de omor,
când, fără a se produce vreo vătămare a integrității corporale a victimei, care să atragă incidența vreunei alte
infracțiuni, se produc totuși nișe suferințe psihice care ar putea atrage plata daunelor morale. Este discutabil în
această ipoteză, însă, în ce măsura actele îndeplinite de autor până în momentul în care operează cauza de
nepedepsire nu constituie o infracțiune de amenințare ori privare de libertate (și pe baza existenței acestora să fie
atrasă și răspunderea civilă).
Mai este reglementată de art. 1369 Cod civil și răspunderea solidară a celui care a tăinuit bunuri ce
proveneau dintr‑o faptă ilicită ori a tras foloase din prejudicierea altuia, precum și răspunderea solidară a celui
care, în orice fel, a împiedicat ori a întârziat chemarea în judecată a autorului faptei ilicite.
Apreciem că și în această situație, cauza de nepedepsire din dreptul penal, prevăzută la art. 269 alin. (3)
Cod penal și 270 alin. (3) Cod penal, constând în favorizarea sau tăinuirea săvârșită de un membru de familie, nu
poate fi extinsă și în planul dreptului civil. În plan delictual, așa cum am arătat mai sus, nu operează cauze de
nepedepsire, singurele apte să înlăture răspunderea civilă fiind forța majoră, fapta victimei ori a terțului și, în
cazurile de răspundere civilă subiectivă, cazul fortuit.
O ipoteză în care nepedepsirea potrivit dreptului penal a autorului are reverberații și în ce privește acțiunea
civilă o reprezintă nepedepsirea celui care, potrivit art. 198 alin. (4) Cod penal, a fost prins în încăierare împotriva
voinței sale ori a încercat să‑i despartă pe alții. Potrivit art. 1370 Cod civil, dacă prejudiciul a fost cauzat prin
Revista Themis 2016 36
acțiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără a se putea stabili că a fost cauzat, sau după caz, că
nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor răspunde solidar față de victimă.
Apreciem că în această ipoteză, autorul nu va fi pedepsit penal, dacă se dovedește că nu a intenționat să
participe la încăierare, dar nici răspunderea sa civilă nu va putea fi atrasă. Acest lucru deoarece, potrivit art. 1371
Cod civil, dacă la cauzarea prejudiciului au contribuit exclusiv forța majoră, cazul fortuit sau fapta terțului pentru
care autorul nu este obligat să răspundă, răspunderea acestuia din urmă va fi exclusă.
Cu privire la celelalte cauze de nepedepsire, reglementate în cadrul infracțiunilor din partea specială a
Codului Penal, apreciem că legea civilă nu impune o anume soluție în soluționarea acțiunii civile. Astfel, instanța
penală va analiza de la caz la caz întrunirea condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale.
Totuși, în cazul anumitor cauze de nepedepsire, apreciem că acțiunea civilă nu ar putea fi exercitată, nici
în cadrul procesului penal, nici pe cale separată. Aceasta este ipoteza, de exemplu a cauzelor de nepedepsire a
femeii care își întrerupe cursul sarcinii46 ori care își vatămă fătul, în perioada sarcinii47. În aceste ipoteze,
lipsește persoana prejudiciată prin săvârșirea faptei, avortul constituind o excepție de la principiul ocrotirii
drepturilor subiective civile de la concepțiune.
De asemenea, în ipoteza cauzei de nepedepsire prevăzută la art. 220 alin. (5) Cod penal, respectiv
nesancționarea întreținerii de relații sexuale consimțite cu un minor, dacă diferența de vârstă nu depășește 3
ani, nu poate fi atrasă răspunderea civilă, în opinia noastră. Totuși, având în vedere că fapta intră în sfera ilicitului
penal, deci nu ar fi de neimaginat ipoteze în care fapta să fie generatoare de prejudicii.
În situația incidenței cauzei de nepedepsire a mituitorului, prevăzută la art. 290 alin. (3) Cod penal,
apreciem deopotrivă că o acțiune civilă nu poate fi exercitată, deoarece, pe de o parte, operează confiscarea
bunurilor oferite sau date înaintea denunțului, în temeiul alin. (5) al aceluiași articol. Totodată, persoana vătămată
fiind autoritatea sau instituția publică în cadrul căreia își desfășoară activitatea funcționarul, credem că o
eventuală acțiune civilă ar fi admisibilă în cazul în care, urmare a luării de mită, funcționarul își exercită atribuțiile
într‑o manieră defectuoasă, producând un prejudiciu acestei autorități. Însă, în această situație, izvorul răspunderii
civile delictuale îl reprezintă fapta funcționarului, alta decât luarea de mită, care poate îmbrăca forma unui abuz
în serviciu sau altă infracțiune de serviciu.
În situația cauzei de nepedepsire incidente în cazul infracțiunii de abandon de familie, la art. 378 alin. (4),
de principiu, inculpatul achitându‑și obligațiile, răspunderea civilă ar trebui să nu se mai antreneze în sarcina
acestuia. Totuși, dacă persoana vătămată face, de exemplu, dovada pierderii unei șanse, în condițiile art. 1385
alin. (4) Cod civil48 , urmare a neplății la timp a pensiei de întreținere, apreciem că ar putea fi antrenată
răspunderea civilă a autorului.
46 Art. 201 alin. (7) Cod penal. 47 Art. 202 alin. (7) Cod penal. 48 Potrivit acestui text de lege, dacă fapta ilicită a determinat și pierderea unei șanse de a obține un avantaj sau
de a evita o pagubă, reparația va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului , ori, după caz, a evitării pagubei, ținându-se seama de împrejurări și de situația concretă a victimei.
37 Revista Themis 2016
D. Fapta nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege ( litera b, teza a II‑a )
Această ipoteză de achitare a fost exclusă de legiuitor din sfera cauzelor care împiedică exercitarea
acțiunii penale și obligă instanța penală să lase nesoluționată acțiunea civilă. Aceasta deoarece vinovăția, ca și
imputabilitatea sau caracterul antijuridic sunt, în filosofia noii reglementări, trăsături esențiale care determină ca
fapta prevăzută de legea penală să fie infracțiune.
Apreciem că și în ipoteza în care este incidentă această cauză de achitare, pe latură civilă, soluția poate
să varieze, în sensul admiterii ori respingerii acțiunii civile. Astfel, spre exemplu în ipoteza unei fapte de lovire
sau alte violențe, prevăzută de art. 193 alin. (2) Cod penal, săvârșită din culpă, deși potrivit legii penale nu există
vinovăția sub forma intenției, răspunderea civilă ar putea să fie atrasă, dacă fapta a produs un prejudiciu (spre
exemplu cheltuielile de spitalizare).
Jurisprudența instanței supreme49 este în același sens, aceasta statuând că indiferent de împrejurarea că
fapta este sau nu infracțiune, ori a fost săvârșită cu intenție sau din culpă, răspunderea pentru repararea
prejudiciului este, în principiu, aceeași. De aceea, simpla culpă, chiar vina cea mai ușoară, alături de celelalte
condiții, este suficientă pentru angajarea integrală a răspunderii delictuale. Numai hotărârea definitivă a instanței
penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența
faptei și a persoanei care a săvârșit‑o, iar nu și ordonanța procurorului, prin care s‑a reținut necomiterea de către
prepușii unei societăți a unei infracțiuni. (I.C.C.J, secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr.
3602/05.05.2005).
Concluzii
Soluția dată acțiunii civile în ipoteza incidenței cazurilor de achitare sau încetare a procesului penal poate,
așa cum am arătat, să varieze după următoarele criterii :
- În situația cauzelor justificative sau de neimputabilitate, după ,,forța” acestor cauze, astfel, cele care oferă
făptuitorului justificări dintre cele mai puternice pentru săvârșirea faptei (legitima apărare, constrângerea
fizică) vor exclude, în principiu și răspunderea civilă. Dimpotrivă, în ipotezele de răspundere civilă obiectivă
(pentru lucruri, animale), aceasta nu poate fi exclusă de cazul fortuit, ci exclusiv de forța majoră, legea civilă
impunând condiții mai restrictive pentru operarea exonerării de răspundere în aceste ipoteze, datorită ideii
de garanție, de risc asumat pe care se fundamentează răspunderea pentru bunuri.
Totodată, legea civilă reglementează expres și o protecție a terților prejudiciați în cazul stării de necesitate,
ori a depășirii limitelor acestei stări.
Și în situația cauzelor de neimputabilitate care presupun alterarea discernământului (intoxicație, minoritate,
iresponsabilitate), legea civilă s‑a dovedit mai exigentă, prevăzând o obligație subsidiară de indemnizare a
victimei, întemeiată pe ideea de echitate.
49 Mihail Udroiu, op. cit., p. 148.
Revista Themis 2016 38
- În ipoteza cauzelor de nepedepsire, trebuie distins între infracțiunile care nu sunt per se, generatoare de
prejudicii, prin urmare nici în ipoteza impunității penale, răspunderea civilă nu ar putea fi atrasă și situațiile
care, de principiu ar putea atrage o atare răspundere. Evident că aprecierea trebuie făcută de la caz la caz,
instanța fiind datoare să analizeze condițiile de antrenare a răspunderii civile delictuale.
- Dacă lipsește vinovăția potrivit dreptului penal, prin neincriminarea faptei săvârșite sub forma culpei,
răspunderea civilă poate fi atrasă, ținând cont că art. 1357 alin. (2) Cod civil prevede că autorul prejudiciului
răspunde pentru cea mai ușoară culpă.
Tocmai datorită acestor criterii, nu putem identifica un algoritm de soluționare a acțiunii civile în aceste
ipoteze, soluția putând fi, deopotrivă de admitere sau de respingere a acesteia. Considerăm, însă, că examinarea
anterioară pe care instanța a făcut‑o cu privire la latura penală este deosebit de utilă și în soluționarea acțiunii
civile. Remarcăm că în cazurile în care instanța penală este obligată de lege să lase nesoluționată acțiunea civilă
analiza asupra fondului cauzei este mult mai redusă, datorită specificului acelor cauze (amnistie, prescripție,
transfer de proceduri), rolul instanței fiind mai mult unul constatator. Dimpotrivă, în situația cazurilor de achitare
sau încetare a procesului penal pe care le‑am tratat în această lucrare, instanța va antama în profunzime fondul
cauzei pentru a se pronunța asupra incidenței eventualelor cauze care împiedică exercitarea acțiunii penale,
existența vinovăției, constrângerii, ș.a., impunând o aplecare atentă asupra situației de fapt. Pentru aceste rațiuni,
instanța va fi, implicit familiarizată cu cauza și prin urmare, îndreptățită (mai mult decât instanța civilă) să
soluționeze și latura civilă.
Totuși, această soluție, preferabilă părții civile și în favoarea soluționării unitare și optime a procesului nu
trebuie să nesocotească principiul accesorialității acțiunii civile față de cea penală. Prin urmare, este necesar ca
instanța penală să cerceteze atent dacă fapta pentru care se exercită acțiunea penală constituie și fapta delictuală
generatoare a răspunderii civile.
Considerăm că soluția ce trebuie dată acțiunii civile în cazul în care nu este îndeplinită condiția caracterului
accesoriu, ar trebui să fie în sensul respingerii ca inadmisibilă, pentru a evita ca aceasta să aibă autoritate de lucru
judecat în fața instanței civile, având în vedere că, de principiu, părțile, obiectul (repararea prejudiciului) și cauza
(răspunderea civilă delictuală) vor fi aceleași.
39 Revista Themis 2016
Modalitatea de calculare a termenului de 5 zile prevăzut de art. 235 alin. 1 codul de
procedură penală raportat la decizia CCR nr. 336/2015
Ana‑Maria PÎRVU,
Auditor de justiţie, Anul II
Potrivit art. 235 alin. 1 Cod procedură penală, propunerea de prelungire a arestării preventive împreună
cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi și libertăți cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei
arestării preventive.
Cu privire la acest termen, s‑a pus problema în practică dacă acesta este un termen de decădere,
nerespectarea lui atrăgând nulitatea absolută a propunerii de prelungire a arestării preventive sau, din contră, este
un termen de recomandare.
Prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, CCR a tranșat această controversă, admițând excepția de
neconstituționalitate și constatând că dispozițiile art. 235 alin. 1 Cod procedură penală sunt constituționale în
măsura în care nerespectarea termenului ,,cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive,,
atrage incidența art. 268 alin. 1 Cod procedură penală referitoare la decăderea procurorului din dreptul de a mai
propune prelungirea, în caz contrar fiind încălcat, pe de‑o parte, dreptul fundamental la apărare al inculpatului
arestat consacrat de art. 24 din Constituție și de art. 6 parag. 3 lit. b din Convenția europeană a drepturilor omului,
iar pe de altă parte, art. 124 din Constituție privind înfăptuirea justiției.
Odată tranșată această chestiune de către Curtea Constituțională, s‑a ridicat altă problemă: aceea a
stabilirii naturii juridice a acestui termen și a modalității de calcul al acestuia, având în vedere considerentele
deciziei Curții Constituționale.
Astfel, într‑o opinie, s‑a arătat că în asemenea situații sunt incidente dispozițiile art. 271 Cod procedură
penală cu argumentul că acest termen de 5 zile este inclus, se suprapune cu termenul pentru care a fost luată
măsura arestării preventive, astfel că nu se pot aplica alte reguli de calcul. De asemenea, se are în vedere scopul
urmărit de legiuitor la reglementarea termenului respectiv, și anume evitarea arbitrariului cu privire la
posibilitatea privării de libertate a unei persoane, în cazuri excepționale, în sensul înlăturării oricărei incertitudini
referitoare la durata acesteia, astfel încât să nu se depășească sub niciun motiv durata măsurii preventive dispuse
anterior în mod legal, apreciind că argumentele CCR nu schimbă natura juridică a termenului de 5 zile care intră
în durata măsurii preventive, respectiv aceea de termen substanțial care se calculează pe zile pline.
În motivarea acestui punct de vedere se invocă și faptul că interesul protejat prin instituirea acestui termen
este chiar libertatea persoanei, iar dreptul la apărare este doar un mijloc prin care inculpatului îi este garantată
libertatea în acest caz special, astfel că interesul protejat este unul extraprocesual, specific termenelor
substanțiale. De altfel, în motivarea acestui punct de vedere se subliniază faptul că însăși Curtea Constituțională,
în parag. 19, arată că reglementarea acestui termen are drept scop acordarea unui interval de timp suficient pentru
ca atât propunerea de prelungire a arestării preventive, cât și, eventual, contestația formulată de procuror în
Revista Themis 2016 40
temeiul art 204 alin. 5 Cod procedură penală, în caz de respingere a propunerii de prelungire a arestării preventive,
să fie soluționate cu respectarea dreptului la apărare și garantarea libertății individuale a inculpatului arestat,
înainte de expirarea duratei măsurii preventive. În ceea ce privește sancțiunea decăderii pe care CCR o indică ca
fiind incidentă în cazul nerespectării termenului în discuție, aceasta este o sancțiune specifică termenelor
procedurale, având în vedere că art. 268 alin. 1 prevede că ea intervine pentru nerespectarea termenului prevăzut
de lege pentru exercitarea unui drept procesual. Susținătorii acestei opinii, însă, consideră că acest termen pare
să aibă o natură juridică mixtă care impune un regim diferit de termenele procedurale.
Într‑o altă opinie, s‑a apreciat că, prin trimiterea la sancțiunea prevăzută de art. 268 alin. 1 Cod
procedură penală și prin stabilirea faptului că, în cazul nerespectării acestui termen, intervine decăderea
procurorului din exercițiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv și
nulitatea actului făcut peste termen, acest termen devine un termen procedural supus regulilor de calcul prev. de
art. 269 alin. 1 Cod procedură penală. Totodată, s‑a arătat că, deși prin decizia nr. 336 /2015, CCR nu a precizat
expres că termenul legal prev. de art. 235 alin. 1 Cod procedură penală este un termen procedural cu consecința
calculării acestuia potrivit dispozițiilor art. 269 alin. 1 Cod procedură penală, în conținutul hotărârii se face o
amplă analiză a naturii juridice a acestuia, plecând de la o serie de argumente referitoare la imperativul
desfășurării procesului penal în acord cu exigențele dreptului la un proces echitabil, în contradicție cu
jurisprudența anterioară a instanțelor naționale, dar și cu scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea acestuia.
Astfel, la stabilirea naturii juridice de termen procedural, CCR a avut în vedere că procurorul are dreptul, și nu
obligația, de a propune prelungirea duratei măsurii arestării preventive, în calitatea sa de organ al
statului‑participant la procesul penal, acesta fiind un drept procesual ce va fi exercitat în condițiile în care va
aprecia că temeiurile avute în vedere inițial la luarea măsurii preventive se mențin/există temeiuri noi care să
justifice măsura (parag 34,35), de unde se poate trage concluzia că e vorba despre un termen procedural.
În sensul că termenul stabilit prin dispozițiile art. 235 alin. 1 are natura juridică a unui termen procedural,
de regresiune și imperativ ce va fi calculat pe zile libere potrivit art. 269 alin. 2 Cod procedură penală50.
În opinia noastră, termenul de cel puțin 5 zile înainte de expirarea măsurii arestării preventive, înăuntrul
căruia procurorul poate propune prelungirea măsurii este unul procedural imperativ, sub acest aspect apreciind
că s‑a pronunțat CCR în motivarea deciziei nr. 336/2015, la parag. 25, unde a reținut o clasificare a termenelor
procedurale în termene peremptorii (imperative), dilatorii (prohibitive) și de recomandare (orânduitorii), pentru
ca apoi, la parag. 34, să stabilească faptul că posibilitatea prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi
penale, prin depunerea unui referat în acest sens la judecătorul de drepturi și libertăți, este un drept procesual ce
aparține numai procurorului, iar nu o obligație a acestuia. Astfel, apreciem că această controversă cu privire la
natura juridică a termenului de 5 zile – dacă este procedural sau substanțial, a fost tranșată de către Curtea
Constituțională prin această decizie. Prin urmare, problema ce se impune a fi tranșată constă în posibilitatea de a
50 A se vedea Mihail Udroiu, Codul de Procedură Penală, Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2015, p. 663-664.
41 Revista Themis 2016
calcula un termen procedural imperativ pe zile pline, astfel cum prevede art. 271 Cod procedură penală, având în
vedere faptul că acesta se suprapune peste durata măsurii preventive.
Apreciem că la soluționarea excepției de neconsituționalitate nu s‑a avut în vedere și modalitatea de calcul
a acestui termen sau, mai degrabă, nu s‑a avut în vedere ce consecințe atrage, sub aspectul modalității de calcul,
calificarea acestui termen ca fiind unul procedural. Deși termenele procedurale se calculează potrivit dispozițiilor
art. 269 alin. 2 Cod procedură penală, considerăm că de această dată ne aflăm în prezența unei excepții,
modalitatea de calcul a acestuia neputând să fie alta decât cea specifică termenelor substanțiale, respectiv cea
prev. de art. 271 Cod procedură penală, adică pe zile pline.
În susținerea acestei opinii, pe lângă argumentele expuse mai sus referitoare la specificitatea acestui
termen, modalitatea în care este redactat textul legal, precum și faptul că acesta se suprapune cu durata măsurii
arestării preventive, durată ce se calculează pe zile pline potrivit dispozițiilor art. 271 Cod procedură penală,
apreciem că este importantă și situația premisă avută în vedere de către Curtea Constituțională, respectiv situația
din cauza penală în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate. Astfel, în parag. 11 din decizia CCR nr.
336/2015, Curtea a arătat că reține și susținerile apărătorului autorului excepției referitoare la faptul că
propunerea de prelungire a arestării preventive în respectiva cauză a fost înregistrată în data de
02.02.2015, în condițiile în care măsura arestării preventive expira la 03.02.2015, iar în raport de norma
imperativă reglementată de art. 235 alin. 1 Cod procedură penală, organul de urmărire penală avea
obligația de a depune propunerea cel mai târziu la data de 29.01.2015. Așadar, situația premisă avută în
vedere de CCR la soluționarea excepției a presupus calculul acestui termen pe zile pline, specific termenelor
substanțiale, astfel cum prevede art. 271 Cod procedură penală.
Concluzionând, consider că ar fi de preferat ca această problemă să fie dezlegată printr‑o hotărâre
obligatorie, de către instanța supremă, având în vedere importanța ei pentru sistemul judiciar și consecințele
deosebit de importante pe care le atrage în practică.
Revista Themis 2016 42
Limitări ale principiului aflării adevărului
scurte consideraţii
Mihai‑Ciprian GRAUR,
Auditor de justiție, Anul II
Alături de celelalte principii fundamentale ale procesului penal, principiul aflării adevărului
reprezintă o garanţie procesuală prezentă pe tot parcursul procedurilor judiciare penale, menită să ofere
un echilibru între dorinţa statului de a trage la răspundere penală pe cei ce se fac vinovaţi de săvârşirea
unor infracţiuni şi nevoia de stabilire precisă a circumstanţelor concrete în care au fost săvârşite faptele
anchetate.
Odată cu intrarea în vigoare a noilor coduri în materie penală, un aspect demn de analizat îl
reprezintă consecinţa sau impactul pe care noua viziune a legiutorului o are asupra aplicării concrete a
principiului aflării adevărului. Remarcăm, aşadar, o dorinţă de atenuare a rolului fundamental al
principiului menţionat, prin crearea unor instituţii procesual penale care „înfrâng” până la un anumit
punct eficienţa principiului aflării adevărului.
De aceea, aflarea adevărului, în contextul noului set de reguli ce călăuzesc organele judiciare în
demersul anchetelor penale realizate, va trebui conturat prin prisma caracteristicilor sistemului
procesual penal intern odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură penală.
Prin urmare, se impune analizarea aplicării principiului aflării adevărului prin raportare la
modelul de proces penal ales de legiuitor, un indiciu în stabilirea caracteristicilor acestui model fiind
orientarea sistemului spre unul acuzatorial, de tip anglo‑saxon, în care un rol important în stabilirea
adevărului îl au acuzatorul şi acuzatul, alături de apărătorii săi, judecătorul rămânând un arbitru în
„disputa” dintre cele două planuri.
O importantă limitare a principiului aflării adevărului este reprezentată de întrepătrunderea
acestui principiu cu un principiu cu caracter de noutate în legislaţia noastră internă, preluat din alte
legislaţii de tip occidental şi reglementat expres de noua legislaţie penală.
În acest sens, prin adoptarea Noului Cod de procedură penală a fost reglementat expres
principiul oportunităţii, fiind stabilit setul de reguli ce permite procurorului să oprească ancheta care
vizează plângerile în mod vădit nejustificate sau de importanţă redusă chiar înainte de a efectua
cercetări, pentru ca resursele investigative să fie canalizate spre dosarele importante, cu posibilitatea
persoanelor interesate de a formula plângere împotriva acestei soluţii.
Astfel, cu caracter de principiu, Noul Cod de procedură penală prevede în cuprinsul art. 7 alin.
2, principiul oportunităţii, statuând că în cazurile şi în condiţiile prevăzute expres de lege, procurorul
poate renunţa la exercitarea acţiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există
un interes public în realizarea obiectului acesteia.
43 Revista Themis 2016
Principiul amintit se materializează în concret prin naşterea unei instituţii procesual penale
inedite în sistemul de drept românesc, art. 318 Noul Cod de procedură penală reglementând expres
renunţarea la urmărire penală.
Necesitatea implementării unui astfel de principiu care să creeze posibilitatea stopării creşterii
nejustificate a numărului de dosare penale, precum şi posibilitatea aprecierii în condiţiile legii a
oportunităţii exercitării acţiunii penale în mod concret la fiecare caz în parte a rezultat în primul rând
din creşterea permanentă a volumului de activitate raportat la capacitatea reală a organelor judiciare.
O consecinţă imediată a aplicării principiului oportunităţii, astfel cum a fost reglementată în
procesul penal din dreptul nostru intern, o reprezintă „ştirbirea” principiului aflării adevărului, atâta
vreme cât, vor exista situaţii în care aşa‑numita clasare în oportunitate va fi realizată de către procurorul
de caz fără a mai continua ancheta penală în vederea trimiterii în judecată. Or, este evident, un proces
penal nefinalizat cu o hotărâre a unei instanţe judecătoreşti, care să analizeze în mod obiectiv aspectele
menţionate de acuzare, nu poate garanta pe deplin că în acea situaţie a fost stabilit un adevăr judiciar.
De altfel, interesantă este opţiunea legiuitorului în acest sens, acordând posibilitatea
procurorului de a dispune renunţarea la urmărire penală chiar într‑un proces penal în care urmărirea
penală a început doar in rem, fără ca cel care a săvârşit fapta să fie cunoscut.
Prin urmare, aplicarea principiului oportunităţii de către procuror, prin recurgerea la dispoziţiile
art. 318 Noul Cod de procedură penală, concretizând astfel renunţarea la urmărire penală, poate însemna
o îngrădire a principiului aflării adevărului. Prin maniera de reglementare, dispoziţiile procesual penale
trasează o regulă interesantă, stabilind astfel că principiul aflării adevărului nu are un caracter absolut,
suportând anumite limitări, în funcţie de circumstanţele desfăşurării procesului într‑un caz concret.
Stoparea derulării în continuare a procesului penal, odată cu constatarea lipsei interesului public
în vederea cercetării infracţiunii săvârşite, reprezintă o modalitate procedurală de finalizare a anchetei
penale prezentă în numeroase legislaţii occidentale, tocmai pentru a oferi posibilitatea unei degrevări a
organelor judiciare în ceea ce priveşte cauzele de o importanţă redusă. Cu toate acestea, maniera de
aplicare efectivă a renunţării la urmărirea penală diferă în funcţie de specificul procedurilor fiecărui
stat, aceasta îmbrăcând diverse forme, fiind în general pronunţată de către procuror, dar existând situaţii
în care este posibil ca aceasta să fie dispusă chiar de către un judecător.
Astfel, de exemplu, în dreptul italian procedura penală cuprinde două etape distincte. În cursul
primei etape, cea a anchetei preliminare, Ministerul Public efectuează cercetări şi strânge, sub controlul
judecătorului delegat cu efectuarea anchetelor preliminare, elemente probatorii pe baza cărora
evaluează dacă este necesar să înceteze urmărirea penală sau să solicite trimiterea părţii interesate
pentru judecată în faţa instanţei penale. În acest ultim caz, decizia finală care dă o soluţie favorabilă
acestei cereri sau care dispune neînceperea urmăririi penale este luată de către judecător, după o audiere
informală. Eventuala decizie de trimitere în judecată a persoanei cercetate deschide cea de a doua etapă
a procedurii, denumită etapa dezbaterilor, la care nu participă judecătorul delegat cu efectuarea
anchetelor preliminare, ci judecătorul fondului. În această fază procesuală, elementele probatorii
Revista Themis 2016 44
obţinute de Ministerul Public în cursul etapei anchetei preliminare, care să îi permită să decidă dacă
este necesară declanşarea acţiunii penale sau solicitarea clasării cauzei, trebuie să fie depuse dezbaterii
contradictorii organizate în cursul procesului propriu‑zis pentru a obţine valoarea de probă de sine
stătătoare.
Am descris pe scurt un exemplu al unui mecansim procedural, prezent în legislaţia penală
italiană, pentru a evidenţia concepţia legiuitorului în ceea ce priveşte rolul anchetei penale în vederea
determinării adevărului judiciar pe bază de probe. În acest sens, remarcăm că legiuitorul italian
consideră că faza anchetei penale, instrumentată de organele Ministerului Public, are rolul de a „ghida”
anchetatorul spre o soluţie, însă fără ca probele obţinute în această fază să aibă valoarea unor probe
propriu‑zise care să concretizeze adevărul căutat. Referirea la noţiunea de „elemente probatorii” în faza
de anchetă penală şi nu la cea de „probe” evidenţiază faptul că, atâta vreme cât în timpul anchetei penale
inculpatul nu se bucură de posibilitatea discutării contradictorii a probelor obţinute, acestea nu pot fi
privite ca veritabile probe care să fie avute în vedere la stabilirea unui adevăr judiciar.
Consecinţa imediată care rezultă din acest mecanism procesual, constă în asumarea de către
organele judiciare că, scopul urmăririi penale nu este de a stabili un adevăr judiciar, ci de a strânge
elemente probatorii care să ghideze anchetatorii la o anumită soluţie, inclusiv una de clasare. Aflarea
adevărului în aceste condiţii, va fi realizată doar în ipoteza unei trimiteri a cauzei în faţa judecătorului,
în cazul unei clasări procesul rămânând în stadiul în care stabilirea adevărului nu a mai fost dorită de
către stat.
În acest sens sunt şi dispoziţiile Noului Cod de procedură penală, dreptul nostru intern având
aceeaşi concepţie cu privire la scopul urmăririi penale. Astfel, art. 285 Noul Cod de procedură penală
prevede la alineatul 1 că urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la
existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea
răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în
judecată.
Aşadar, în cazul unei concretizări a anchetei penale printr‑o trimitere în judecată, judecătorul
cauzei are datoria de a determina adevărul pe bază de probe, aceasta fiind faza procesuală care se va
finaliza cu pronunţarea unui „adevăr” în sensul art. 5 Noul Cod de procedură penală.
Prin urmare, absolutizarea principiului aflării adevărului nu poate fi primită în contextul noii
ordini procesual penale, exigenţa stabilirii adevărului judiciar fiind necesar a veni în acord cu politica
penală europeană, statul, prin organele judiciare proprii, având datoria de a „filtra” cauzele în care se
impune pronunţarea unei hotărâri
45 Revista Themis 2016
Scurte considerații privind revocarea și anularea amânării aplicării pedepsei
Ioan BENE,
Auditor de justiție, Anul I
În cadrul analizei noastre, ne vom apleca asupra unor chestiuni controversate și necorelări legislative
incidente în cazul revocării, respectiv anulării amânării aplicării pedepsei, ca urmare a intrării în vigoare a
Codului penal, al celui de procedură penală și a legilor de punere în aplicare.
Amânarea aplicării pedepsei reprezintă un mijloc de individualizare judiciară a pedepsei, fiind în același
timp și o instituție nouă reglementată în noul Cod Penal51. Într‑o oarecare măsură se poate susține că amânarea
aplicării pedepsei a înlocuit un alt mijloc de individualizare judiciară a pedepsei prevăzut de vechiul Cod penal,
și anume suspendarea condiționată.52
Această formă de individualizare a pedepsei este de sorginte anglo‑saxonă și constă în amânarea aplicării
pedepsei stabilite de către instanță (închisoarea sau amenda) pe o anumită perioadă de timp, ce poartă denumirea
de termen de supraveghere. Pe parcursul acestui termen, persoana supravegheată trebuie să respecte o serie de
măsuri de supraveghere prevăzute de lege și să execute anumite obligații53 impuse de instanță precum și să se
abțină de la săvârșirea de noi infracțiuni.
Sancțiunea nerespectării măsurilor și a obligațiilor impuse de către instanță, precum și a obligației
generale de a se abține de la comiterea de noi infracțiuni pe perioada termenului de supraveghere este revocarea
amânării aplicării pedepsei. Aceasta este reglementată în cuprinsul articolului 8854. Serviciul de probațiune
sesizează instanța de judecată în vederea revocării amânării aplicării pedepsei în cazul în care constată
nerespectarea cu rea‑credință a obligațiilor și măsurilor impuse. .
Astfel, opinăm că importantă este atitudinea subiectivă a persoanei față de obligațiile impuse și, implicit,
față de infracțiunea comisă și nu îndeplinirea în sine a obligațiilor. De aceea, neîndeplinirea obligațiilor civile
51 Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod Penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009, în vigoare de la 1 februarie 2014.
52 V. Pașca, Curs de drept penal. Partea generală, ediția a II-a, ed. Universul Juridic, București, 2012, pag.536. 53 Conform terminologiei utilizate în cuprinsul articolului 85 alineat 1 și 2, măsurile de supraveghere se respectă
iar obligațiile se execută. 54Art. 88. prevede că „(1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-
credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei.
(2) În cazul când, până la expirarea termenului de supraveghere, persoana supravegheată nu îndeplineşte integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei, afară de cazul când persoana dovedeşte că nu a avut nici o posibilitate să le îndeplinească.
(3) Dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârşit o nouă infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei. Pedeapsa aplicată ca urmare a revocării amânării şi pedeapsa pentru noua infracţiune se calculează conform dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni.
(4) Dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, instanţa poate menţine sau revoca amânarea aplicării pedepsei. În cazul revocării, dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător.”
Revista Themis 2016 46
este un motiv de revocare deoarece aceasta reprezintă un criteriu de apreciere a poziției persoanei în cauză față
de infracțiunea săvârșită, față de victimă și relevă intenția sa de a înlătura consecințele comiterii faptei.55
Cu privire la acest aspect, în literatura juridică românească56 s‑a ridicat următoarea problemă: dacă
importantă este poziția subiectivă a persoanei față de care s‑a dispus amânarea aplicării pedepsei, ce se întâmplă
în situația în care aceasta, cu rea‑credință nu execută obligațiile civile prevăzute în hotărâre, dar o altă persoană,
de exemplu mama acesteia, le achită. În această situație, achiesăm opiniei exprimate de către autorul menționat
și anume că nu se mai poate dispune revocarea în acest caz, deoarece nu se mai poate plăti ceea ce nu este datorat.
Cu toate acestea, considerăm că soluția, perfect legală în această situație, contravine spiritului acestei instituții,
deoarece achitarea obligațiilor civile reprezenta, în concret, un „barometru” destul de eficace pentru a releva
regretul infractorului cu privire la infracțiunea săvârșită și dorința acestuia de a se reintegra. Per a contrario,
considerăm că neexecutarea cu rea‑credință a acestor obligații relevă lipsa de considerație de care persoana în
cauză dă dovadă cu privire la victimă și la societate în general. Așadar, suntem de părere că nu este echitabil și
just ca el să beneficieze de efectele amânării aplicării pedepsei, în aceste condiții.
Revocarea datorată săvârșirii unei noi infracțiuni poate avea caracter obligatoriu sau facultativ. În cazul
comiterii unei noi infracțiuni intenționate sau caracterizate de o intenție depășită revocarea este obligatorie și
instanța va aplica dispozițiile privitoare la concursul de infracțiuni. Astfel, instanța va dispune revocarea
amânării, aplicarea pedepsei, contopirea acesteia cu pedeapsa dispusă pentru noua infracțiune și executarea
pedepsei astfel rezultante.
Revocarea are caracter facultativ în cazul săvârșirii unei infracțiuni din culpă. În acest caz, cu toate că
legea nu prevede expres, ne raliem opiniei exprimate în doctrină conform căreia nerevocarea amânării dispuse
inițial se justifică doar în ipoteza în care și pentru cea de a doua faptă s‑a amânat aplicarea pedepsei sau a fost
suspendată executarea pedepsei sub supraveghere.57
Nu considerăm întemeiate criticile exprimate în doctrină cu privire la sistemul sancționator aplicabil în
caz de revocare pentru săvârșirea unei noi infracțiuni intenționate sau cu intenție depășită în termenul de
supraveghere. Astfel, există voci în rândul doctrinei care critică faptul că nu se rețin și nu se aplică dispozițiile
referitoare la recidiva postcondamnatorie ori la pluralității intermediare, dacă sunt îndeplinite celelalte condiții
prevăzute de lege58, deoarece, așa cum am mai menționat, în cazul amânării aplicării pedepsei, spre deosebire de
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, nu avem de a face cu o hotărâre de condamnare. În consecință,
în cazul revocării amânării aplicării pedepsei pe motiv de săvârșire a unei noi infracțiuni în termen, singura formă
de pluralitate de infracțiuni posibilă este concursul.
O reglementare interesantă din punctul nostru de vedere se regăsește în dreptul italian. Astfel, în cazul
revocării sau anulării suspendării cu punere la încercare, restul rămas din termenul de încercare se comută fie în
55C. Sima, Renunțarea la aplicarea pedepsei și amânarea aplicării pedepsei-Instituții juridice noi în legislația penală română, Dreptul nr. 8/2011, pag. 44.
56I. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei...op.cit., Caiete de Drept Penal, nr. 1/2014, pag. 48. 57V. Pașca, Curs de drept penal. Partea generală, ediția a II-a, ed. Universul Juridic, București, 2012, pag. 542. 58Ibidem, pag. 543.
47 Revista Themis 2016
zile de închisoare, utilizând algoritmul 5 zile de încercare reprezintă o zi detenție, fie în zile‑amendă, caz în care
se consideră că o zi de încarcerare valorează 250 de euro. Mecanismul exprimă voința legiuitorului de a stimula
persoana în cauză să nu trădeze votul de încredere ce i s‑a oferit inițial.59
În situația în care nu conduita din timpul termenului de supraveghere este în raport de antiteză cu rațiunea
instituției, ci una anterioară, necunoscută organelor judiciare, nu mai vorbim de revocare, ci de anularea amânării
aplicării pedepsei.
Măsura anulării amânării aplicării pedepsei60 intervine în ipoteza în care, pe parcursul termenului de
supraveghere, se descoperă că infractorul săvârșise o altă infracțiune anterior rămânerii definitive a hotărârii prin
care s‑a dispus amânarea. Aceasta reprezintă principala distincție dintre amânare și revocare, deoarece în cazul
celei de a doua, cauza de revocare intervine ulterior dispunerii amânării61. Este esențial ca descoperirea să aibă
loc în cadrul termenului pentru a se evita consolidarea efectelor amânării aplicării pedepsei62.
De asemenea, pentru infracțiunea descoperită este necesar să se aplice o pedeapsă cu închisoarea, fiind
irelevant momentul aplicării acesteia– înainte sau după expirarea termenului de supraveghere.
La fel ca și în cazul revocării, procedura privind anularea amânării aplicării pedepsei este reglementată în
cuprinsul articolului 582 din Codul de Procedură Penală.
În cazul anulării, dispozițiile care se vor aplica vor fi, după caz, cele din cadrul concursului de infracțiuni,
al recidivei sau al pluralității intermediare. Avem de‑a face cu o recidivă în situația în care infracțiunea pentru
care s‑a dispus amânarea este termenul doi al unei recidive postcondamnatorii.
Trebuie observat că, în cazul unui concurs, articolul 89 alineat 2 permite dispunerea amânării aplicării
pedepsei rezultante dacă sunt îndeplinite din nou condițiile necesare amânării aplicării pedepsei prevăzute de
articolul 83. În acest caz, termenul de supraveghere se va socoti de la data rămânerii definitive a hotărârii prin
care s‑a dispus anterior amânarea aplicării pedepsei.
Din nefericire, precum remarca un reputat autor de la noi63, în urma modificărilor aduse Codului penal și
Codului de procedură penală prin legile de punere în aplicare ( Legea nr. 187/2012, respectiv Legea nr. 255/2013)
soluția prezentată mai sus în caz de concurs rămâne una pur teoretică. Fără a relua toată discuția64, ne rezumăm
a spune că din pricina felului în care sunt formulate articolul 89 din Codul penal și articolul 582 din Codul de
59A. Rîșniță, Amânarea aplicării pedepsei ân Noul Cod penal, Caiete de Drept Penal, nr. 2/2013, pag. 105. 60Art. 89. prevede că „(1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana supravegheată
mai săvârşise o infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus amânarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, amânarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară. (2) În caz de concurs de infracţiuni, instanţa poate dispune amânarea aplicării pedepsei rezultante dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 83. Dacă se dispune amânarea aplicării pedepsei, termenul de supraveghere se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat anterior amânarea aplicării pedepsei. ”
61 C. Sima, Renunțarea la aplicarea pedepsei și amânarea aplicării pedepsei-Instituții juridice noi în legislația penală română, Dreptul nr. 8/2011, pag. 45.
62 V. Pașca, Curs de drept penal. Partea generală, ediția a II-a, ed. Universul Juridic, București, 2012, pag. 543. 63 D. Nițu, Anularea renunţării şi amânării aplicării pedepsei. Incongruenţe în aplicarea practică,
http://www.juridice.ro/314494/anularea-renuntarii-si-amanarii-aplicarii-pedepsei-incongruente-in-aplicarea-practica.html, 2014.
64 Autorul, D. Nițu, prezintă in extenso problema și formulează și o serie de propuneri de lege ferenda pentru corectarea incongruențelor.
Revista Themis 2016 48
procedură penală, instituția amânării aplicării pedepsei este inaplicabilă în două cazuri des întâlnite în practică.
Astfel, nu se va putea aplica această instituție în baza dispozițiilor din Codul penal în cazul anulării, deoarece
textele articolului 89 vorbesc de o „pedeapsă aplicată”, ceea ce exclude de plano posibilitatea amânării aplicării
pedepsei, judecătorul putând, eventual, opta pentru suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a pedepsei
rezultante în stabilirea și aplicarea pedepsei pentru cele două infracțiuni (care, reamintim, reprezintă o soluție de
condamnare!). Cu atât mai grav se prezintă situația dacă aruncăm o privire asupra textului articolului 582 din
Codul de procedură penală, în forma modificată în urma intrării în vigoare a Legii de punere în aplicare a Codului
de procedură penală. Astfel, aceste texte îl obligă practic pe judecător nu doar să condamne autorul la o pedeapsă,
ci chiar instituie obligativitatea ca această condamnare să fie una cu executare, nefiind posibilă aplicarea
dispozițiilor privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (lipsind astfel pe judecător și de ultima
pârghie prin care putea contrabalansa această inechitate).
În lumina celor prezentate mai sus, opinăm că singura soluție la ora actuală, în lipsa unei intervenții
legislative care să corecteze aceste absurde incongruențe, este ca judecătorii să interpreteze dispozițiile legale în
spiritul lor și în conformitate cu bunul‑simț juridic, necantonându‑se în exprimările ilogice și antijuridice care
și‑au făcut loc în noile Coduri. Doar astfel se va putea nega efectul destabilizant al modificărilor operate prin
legile de punere în aplicare a Codurilor.
O ipoteză interesantă este aceea în care infracțiunea pentru care s‑a dispus amânarea aplicării pedepsei
este termenul doi al unei recidive postexecutorii. Astfel, se pune întrebarea care va fi pedeapsa în concret aplicată
de către instanță, deoarece pe de‑o parte pedeapsa stabilită a cărei aplicare s‑a amânat se bucură de autoritate de
lucru judecat, dar pe de altă parte în momentul în care instanța a fixat pedeapsa nu a ținut cont de tratamentul
sancționator de la recidivă (care impune majorarea limitelor legale ale pedepsei cu încă jumătate). Mai mult, nu
putem „corecta” situația pe calea revizuirii prevăzută de articolul 453 litera a) din noul Cod de procedură penală
deoarece nu avem o hotărâre definitivă de condamnare, iar ipoteza descoperirii unor „fapte sau împrejurări ce nu
au fost cunoscute la soluționarea cauzei și dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză” poate fundamenta
doar o revizuire în favoarea persoanei condamnate.
Singura soluție posibilă ar fi aplicarea mutatis mutandis a dispozițiilor articolului 43 alineat 6 65 .
Neajunsul aceste abordări este că s‑ar face o analogie în defavoarea inculpatului (deoarece „descoperirea” se face
înainte de pronunțarea condamnării, iar dispozițiile referitoare la anulare vorbesc de aplicarea „pedepsei
stabilite”), ceea ce contravine, după cum bine știm, principiilor fundamentale de drept penal. În ceea ce ne
privește, considerăm că în această situație este necesară o intervenție legislativă pentru clarificarea problemei.
O altă situație pe care o considerăm că merită supusă atenției este aceea în care avem un concurs între o
cauză de revocare pe motiv de săvârșire a unei noi infracțiuni și una de anulare. Pe vechiul Cod penal, problema
a fost rezolvată în cazul instituției suspendării condiționate a executării pedepsei pe calea unui recurs în interesul
65 Acesta prevede că „dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru noua infracţiune şi mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată se descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă, instanţa aplică dispoziţiile alin. (1) – (5)”(cele referitoare la pedeapsa în caz de recidivă)
49 Revista Themis 2016
legii66, prin care Înalta Curte de Casație si de Justiție a statuat că în această ipoteză se va proceda la anularea
suspendării, urmată de contopirea pedepsei pentru care s‑a dispus suspendarea cu pedeapsa care a atras anularea,
urmând ca această rezultantă să fie contopită în condițiile recidivei postcondamnatorii sau ale pluralității
intermediare cu pedeapsa pentru infracțiunea care a atras revocarea. Soluția aleasă de Înalta Curte nu este cea
mai fericită deoarece valorifică recidiva dintre infracțiunea care a atras anularea și infracțiunea care a atras
revocarea când în realitate s‑ar putea sa fie vorba de un concurs (în ipoteza în care infracțiunea inițială nu a fost
judecată). În contextul noului Cod penal, în lipsa unui asemenea recurs în interesul legii în materia amânării
aplicării pedepsei și luând în considerare faptul că hotărârea prin care s‑a dispus amânarea nu este una de
condamnare, singura soluție viabilă este anularea amânării aplicării pedepsei și contopirea tuturor pedepselor
prin mecanismul specific concursului de infracțiuni.
În concluzie, în ciuda faptului că salutăm reglementarea acestei instituții în Codul penal, deoarece oferă
judecătorului una dintre pârghiile necesare pentru a se asigura că individualizarea în funcție de toate
circumstanțele cauzei nu este doar o noțiune abstractă, utopică și iluzorie, ci concretă, necorelările legislative
subsecvente riscă, în lipsa unei abordări centrate pe spiritul normei, să submineze și să lipsească de utilitate
amânarea aplicării pedepsei, în ipotezele semnalate mai sus.
66 Decizia nr. 42/2008 publicată în Monitorul Oficial nr. 204 din 31 martie 2009.
Revista Themis 2016 50
Legalitatea măsurii confiscării speciale în cazul în care fapta nu a fost comisă cu vinovăția
prevăzută de lege pentru existența infracțiunii
Mihai‑Claudiu BĂDAN,
Auditor de justiție, Anul II
Prezentarea problemei de drept și a opiniilor divergente
În practica judiciară67 s‑a pus problema legalității luării măsurii confiscării speciale în cazul în care fapta
nu a fost comisă cu vinovăția prevăzută de lege pentru existența infracțiunii.
Ipoteza este aceea a dispunerii de către procuror a unei soluții de clasare, în temeiul art. 315 alin. (1) lit.
b) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II‑a C.proc.pen. (fapta nu a fost săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută
de lege). În temeiul art. 315 alin. (2) lit. d) C.proc.pen., procurorul va sesiza judecătorului de cameră preliminară
cu propunerea de luare a măsurii de siguranță a confiscării speciale, conform procedurii speciale de confiscare
sau desființare a unui înscris în cazul clasării, prevăzută de dispozițiile art. 549¹ C.proc.pen.
Conform art. 108 lit. d) rap. la art. 107 alin. (2) C.pen., măsura de siguranță a confiscării speciale poate fi
luată față de o persoană care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată. Rezultă din aceste
dispoziții că legalitatea luării măsurii confiscării speciale și, prin extindere, a oricărei măsuri de siguranță,
presupune determinarea conținutului sintagmei ,,faptă prevăzută de legea penală”. Cu alte cuvinte, este necesar
să se determine dacă prevederea faptei de către legea penală include și latura subiectivă a faptei sau exclusiv
elementele de factură obiectivă descrise în norma de incriminare.
Cu privire la definiția infracțiunii, prevăzută de art. 15 alin. (1) C.pen., în doctrină și în jurisprudență au
fost formulate două opinii:
‑ prima68, în sensul că vinovăția nu este o trăsătură esențială distinctă a infracțiunii, ci elementul de
tipicitate subiectivă din cadrul normei de incriminare, fiind practic inclusă în trăsătura esențială a prevederii faptei
în legea penală. În susținerea acestei interpretări au fost invocate punctele 2.4 și 2.5 din Expunerea de motive a
Codului penal, în care legiuitorul exhibă expres intenția că prin sintagma faptă prevăzută de legea penală
urmează să se înteleagă corespondența totală a faptei concrete cu norma (abstractă) de incriminare, atât sub
aspectul elementelor obiective, cât și al elementelor subiective. În completare, s‑a mai arătat că referirea la
vinovăție are caracter declarativ, de întărire a principiului răspunerii penale subiective.
67 http://inm-ex.ro/fisiere/d_1164/Minuta%20intalnire%20presedinti%20sectii%20penale,%20Brasov,%204-5%20iunie%202015.pdf , p.19.
68 Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, ed. C.H. Beck, București, 2014, p.37-38; I. Nedelcu, în Georgiana Bodoroncea ș.a., Codul penal. Comentariu pe articole, ed. C.H. Beck, 2014, p. 62-64; I. Kuglay, în Mihai Udroiu (coordonator), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ed. C.H. Beck, 2015, p. 111-112.
51 Revista Themis 2016
‑ a doua69, în sensul că vinovăția este una dintre cele patru condiții pentru existența unei infracțiuni, alături
de prevederea în legea penală, caracterul nejustificat și caracterul imputabil. S‑a reținut că dispozițiile art. 16 alin.
(1) lit. b) teza a II‑a C.proc.pen. se referă în mod distinct la neprevederea în legea penală și la vinovăție, ca
impedimente la punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, și că săvârșirea faptei cu o altă formă de
vinovăție decât cea prevăzută de norma de incriminare sau existența unor cauze justificative sau de
neimputabilitate nu înlătură caracterul penal al faptei, ci caracterul de infracțiune al respectivei fapte.
Opinia împărtășită de auditor
Pentru motivele ce urmează a fi prezentate în continuare, consider că a doua opinie prezentată este cea
corectă, vinovăția constituind o condiție autonomă de existență a infracțiunii.
În temeiul principiilor unității terminologice și al definirii noțiunilor juridice, consacrate de dispozițiile
art. 25 și art. 37 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, noțiunile, termenii și conceptele
juridice noi sau care au un nou conținut (n.n.), în măsura în care au un alt sens decât cel comun, trebuie să fie
definite și să fie folosite cu același înțeles. În realizarea acestor deziderate, leguitorul a definit infracțiunea în
cuprinsul art. 15 alin. (1) C.pen., ca fiind fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și
imputabilă persoanei care a săvârșit‑o.
Luând în considerare elementele unei definiții, se observă că fapta prevăzută de legea penală constituie
genul proxim, în timp ce atitudinea subiectivă a subiectului activ, caracterul nejustificat și cel imputabil reprezintă
diferențe specifice. În acest sens, conform art. 16 alin. (1) C.pen., fapta care nu este săvârșită cu forma de
vinovăție cerută de legea penală nu constituie infracțiune. De asemenea, fapta săvârșită în condițiile vreunei cauze
justificative ‑ art. 18 alin. (1) C.pen. – sau de neimputabilitate – art. 23 alin. (1) C.pen.‑ nu constituie infracțiune.
În plus, se observă că imediat după definirea noțiunii de infracțiune, Codul penal reglementează noțiunile
de vinovăție, caracter nejustificat și caracter imputabil, urmând ca prevederea în legea penală să se regăsească
în cuprinsul părții speciale a Codului penal.
Mai mult, din interpretarea art. 16 alin. (6) C.pen. rezultă că în cuprinsul normelor de incriminare
prevăzute în partea specială a Codului penal se va face referire la latura subiectivă a infracțiunii doar în mod
excepțional, în cazul în care legea incriminează o conduită umană culpabilă. Or, în condițiile în care conținutul
sintagmei prevăzută în legea penală este determinat prin analiza incriminărilor din partea specială a Codului
penal, iar aceasta nu cuprinde referiri la forma de vinovăție, rezultă că prevederea în legea penală are în vedere
exclusiv elementele obiective ale unei infracțiuni.
Un alt argument în sprijinul tezei pe care o susțin este acela că legiuitorul a prevăzut în art. 16 alin. (1)
lit. b) C.proc.pen. două impedimente distincte la punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, dând astfel
dovadă de consecvență, cel puțin sub aspect formal, în ceea ce privește separarea prevederii în legea penală de
aceea a lipsei formei de vinovăție. În aceste condiții, omisiunea legiuitorului de a face referire la vinovăție în
69 http://inm-ex.ro/fisiere/d_1164/Minuta%20intalnire%20presedinti%20sectii%20penale,%20Brasov,%204-5%20iunie%202015.pdf , p.19.
Revista Themis 2016 52
cuprinsul art. 107 alin. (2) C.pen. nu poate fi interpretată ca o eroare, ci ca o opțiune de politică penală, în sensul
de a fi posibilă luarea măsurii de siguranță și față de o persoană care a comis o faptă neimputabilă sau fără
vinovăție.
De altfel, interpretarea contrară, în sensul că prevederea în legea penală ar presupune și săvârșirea faptei
cu forma de vinovăție prevăzută de lege, este contrară rațiunii pentru care sunt dispuse măsurile de siguranță,
respectiv aceea de a înlătura o stare de pericol și de a preîntâmpina săvârșirea faptelor prevăzute de legea penală.
Dacă în cazul în care fapta concretă are natură extrapenală sau este permisă de lege potențialul criminogen al
repetării unor fapte similare nu este actual sau iminent și nu se impune luarea unei măsuri de siguranță, în cazul
persoanei care acționează fără vinovăție sau în condiții neimputabile posibilitatea de lezare a valorilor sociale
protejate de legea penală este actuală.
Studiul practicii judiciare relevă existența unui număr considerabil de soluții prin care a fost admisă
implicit autonomia vinovăției ca trăsătură esențială a infracțiunii70. În esență, s‑a reținut că săvârșirea din culpă
a unei fapte pentru care este necesară forma de vinovăție a intenției face posibilă luarea măsurii de siguranță a
confiscării speciale a bunurilor a căror deținere este interzisă de legea penală, fapta fiind prevăzută de legea
penală.
În schimb, în alte cauze71, motivarea a fost în sensul că săvârșirea faptei cu o altă formă de vinovăție decât
cea cerută de lege atrage reținerea neimputabilității acesteia, fiind astfel posibilă confiscarea bunurilor. Or, aceste
din urmă soluții de luare a măsurii de siguranță, prin reticența manifestată față de considerarea vinovăției ca o
trăsătură autonomă a infracțiunii, apar ca fiind nelegale, în condițiile în care neimputabilitatea prespune existența
unei cauze dintre cele expres prevăzute de lege, astfel cum reclamă dispozițiile art. 23 alin. (1) C.pen.
Lipsa vinovăției sau săvârșirea faptei din culpă atunci când legea incriminează săvârșirea acesteia cu
intenție nu se confundă cu neimputabilitatea. Problema s‑ar putea pune în cazul trecerii de la culpa fără prevedere
la cazul fortuit, însă, din analiza comparativă a dispozițiilor art. 16 alin. (4) lit. b) C.pen. și a dispozițiilor art. 31
C.pen., se observă că aprecierea previzibilității se raportează la criterii și elemente diferite. În cazul culpei,
previzibilitatea se analizează in concreto, în timp ce previzibilitatea împrejurării fortuite se analizează in
abstracto, astfel încât între culpa cu prevedere și cazul fortuit poate exista situația lipsei de culpă72.
În ceea ce privește argumentul principal pe care se întemeiază teza contrară, conform căruia referirea la
vinovăție în cuprinsul art. 15 alin. (1) C.pen. ar avea caracter declarativ, de întărire a principiului răspunderii
penale subiective, bazat pe punctele 2.4. și 2.5. din expunerea de motive a Codului penal, acesta nu poate fi reținut
față de cele mai sus arătate.
70 ÎNCHEIEREA PENALĂ Nr. 910/2015, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul penal nr. 10513/211/2015 (http://www.rolii.ro/hotarari/56b27ea7fec4a66a4c641767 ), ÎNCHEIEREA PENALĂ NR.93/2015, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul penal nr. 21491/211/2014 (http://www.rolii.ro/hotarari/56b33df75971ae5d0f085396 ), ÎNCHEIEREA PENALĂ NR. 1713/2015, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul penal nr. 20513/211/2015 (http://www.rolii.ro/hotarari/56b27b07fec4a66a4c63813e ).
71 ÎNCHEIEREA PENALĂ NR. 902/2015, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul penal nr. 10537/211/2015 (http://www.rolii.ro/hotarari/56b27e2afec4a66a4c6402f2 )
72 În același sens, a se vedea M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, precit., p. 96.
53 Revista Themis 2016
O interpretare primară, autentică, realizată chiar de emitentul actului face corp comun cu dispozițiile
legale pe care le însoțește, dar își păstrează rolul complementar și subsidiar. Interpretarea Codului penal prin
prisma expunerii de motive are ca scop identificarea rațiunilor sociale și științifice pentru o mai bună înțelegere
a spiritului dispozițiilor legale. Intenția legiuitorului de a subsuma noțiunii de prevedere în legea penală atât
elementele de factură obiectivă, cât și a celor subiective este expresă, însă suprimarea condiției exprese a
vinovăției din cuprinsul art. 15 alin. (1) C.pen. și art. 16 alin. (1) lit. b) C.proc.pen. nu poate fi făcută pe calea
unei interpretări contra legem. De altfel, a admite că o normă juridică are valoare simbolică, pur declarativă, fără
a avea ca scop direct sau mediat reglementarea unor relații sociale, ar însemna interpretarea respectivei norme
juridice într‑un mod care ar face imposibilă aplicarea sa, adică negarea calității de normă juridică.
Pentru a concluziona, contrar susținerilor din literatura recentă de specialitate și (probabil) intenției
inițiale a legiuitorului, trăsăturile esențiale ale infracțiunii sunt în număr de patru: prevederea în legea penală,
vinovăția, caracterul nejustificat (antijuridicitatea) și caracterul imputabil.
Conform art. 107 alin. (2) C.pen., măsura confiscării speciale și, prin extindere, a oricărei alte măsuri de
siguranță dintre cele prevăzute de art. 108 C.pen., poate fi dispusă dacă fapta este prevăzută de legea penală și
este nejustificată, independent de condițiile referitoare la vinovăție și imputabilitate.
Revista Themis 2016 54
Mijlocul de comunicare directă în infracțiunea de ultraj
Voichița RĂȘCANU,
Auditor de justiție, Anul II
O problemă controversată în practica judiciară este aceea a întrunirii elementelor constitutive ale
infracțiunii de ultraj, în forma amenințării prin mijloace de comunicare directă, în situația în care această acțiune
are loc prin intermediul unei persoane. Cu alte cuvinte, dacă o persoană poate fi utilizată de făptuitor ca mijloc
de comunicare sau este necesară folosirea unor mijloace tehnice.
Potrivit articolului 257 alineatul 1 din Codul Penal, ultrajul este ”amenințarea săvârșită nemijlocit sau
prin mijloace de comunicare directă, lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările
cauzatoare de moarte ori omorul săvârșite împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică
exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor
atribuții (....)”.
Doctrina și practica au acceptat în unanimitate că săvârșirea nemijlocită a infracțiunii de ultraj, în varianta
amenințării, presupune ca făptuitorul și funcționarul public ‑ care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul
autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestora ‑ să se afle în
aceeași unitate de timp și spațiu, într‑o interacțiune directă, în momentul exercitării amenințărilor.
În legătură cu cea de‑a doua modalitate de a săvârși infracțiunea de ultraj prin amenințare, doctrina și o
parte a jurisprudenței au arătat că amenințarea prin mijloace de comunicare directă presupune utilizarea unui
telefon, fax, mail sau a oricărui mijloc tehnic de transmitere a informațiilor la distanță care ar permite
recepționarea mesajului de către destinatar și transmiterea, prin același mijloc, a unui feed‑back imediat.
Astfel, într‑o lucrare de specialitate73, se precizează că ”săvârşirea faptei prin ,,mijloace de comunicare
directă’’ presupune utilizarea de către făptuitor a unor mijloace tehnice de natură a realiza o comunicare fără a
fi necesară şi prezenţa fizică a funcţionarului (folosirea telefonului, email‑ului, scrisorilor, înregistrărilor
audio‑video etc.)”.
Într‑o altă lucrare74, autorul ajunge la următoarea concluzie: „amenințarea se săvârşeşte prin mijloace de
comunicare directă în situaţii echivalente prezenţei fizice, adică prin mijloace de a comunica direct şi exclusiv
cu funcţionarul, cum ar fi telefonul, telegrama, scrisorile.
În esenţă, infracţiunea de ultraj implică un contact direct între făptuitor şi victimă – funcţionarul lezat.
Acest contact se realizează prin prezenţa ambelor părţi în momentul fierbinte al săvârşirii faptei şi prin adresarea
ameninţării direct funcţionarului. El se mai poate realiza şi printr‑o comunicare directă a acestor cuvinte de către
73 A se vedea „Infracțiunea de ultraj în concepția Noului Cod Penal”, publicat de prof. univ. dr. Petre Dungan, de la Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative Universitatea de Vest Timişoara
74 A se vedea „Ultrajul nu poate exista prin presă”, prof. univ. Corneliu Turianu
55 Revista Themis 2016
făptuitor printr‑unul dintre mijloacele – telefon, telegramă, scrisoare – de natură a limita contactul numai la
cele două persoane. În acest mod şi numai în acest mod poate avea loc săvârşirea infracţiunii de ultraj”.
În practica judiciară 75 s‑a constatat că nu sunt întrunite elementele infracțiunii de ultraj în forma
amenințării prin mijloace de comunicare directă, pentru că inculpații au amenințat doi procurori prin intermediul
unor polițiști, care nu pot fi considerați mijloc sau canal de comunicare directă.
Într‑o altă cauză76 s‑a apreciat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj, întrucât
„termenul de comunicare directă, ca a doua modalitate în care poate fi săvârşit ultrajul, nu exclude şi interpunerea
unei alte persoane, cu condiţia ca făptuitorul să‑i ceară persoanei interpuse să comunice părţii vătămate
ameninţările, sau să fie sigur că acestea vor fi transmise”.
În opinia mea, mijlocul de comunicare directă prin care se produce amenințarea este, exclusiv, un mijloc
tehnic. Apreciez că fragmentarea expresiei „mijloace de comunicare directă”, prin înlăturarea sintagmei
„mijloace de” din raționamentul logico‑juridic al instanței este cea care a dus la formularea unei concluzii eronate,
această sintagmă fiind esențială pentru delimitarea de prima modalitate în care poate fi săvârșită infracțiunea de
ultraj, respectiv amenințarea nemijlocită.
Deoarece Codul penal nu definește sintagma “mijloace de comunicare directă”, acesteia trebuie să i se dea sensul
pe care îl are în limbajul obișnuit.
Potrivit studiilor în domeniul științei comunicării, „comunicarea directă presupune prezenţa a doi sau mai
mulţi indivizi, în acelaşi spaţiu fizic (proximitate spaţială), indivizi care interacţionează, influenţându‑se
reciproc”77. Prin urmare, „comunicarea directă” regăsită în considerentele instanței, așa cum este definită de
literatura de specialitate, este sinonimul primei modalități de comitere a ultrajului, respectiv amenințarea
„săvârșită nemijlocit”.
„Comunicarea mediată utilizează întotdeauna un suport tehnic – care reprezintă mijlocul de comunicare
‑ şi vizează fie un destinatar individual (telefonul, scrisoarea) – comunicare interpersonală, fie un destinatar
colectiv – comunicare de masă. Un mijloc de comunicare – arată Francis Balle – este un echipament tehnic ce
permite oamenilor să‑şi comunice expresia gândirii lor, indiferent de forma finală a acestei expresii”. Mijloacele
de comunicare directă au fost identificate și descrise în literatura de specialitate ca fiind mijloace tehnice.
Mijlocul de comunicare directă, așa cum apare în Codul penal, presupune deci, utilizarea unui mijloc
tehnic (scrisoare, telegramă, fax, mail, telefon, chat, canale de socializare cu interacțiune directă) care permite ca
mesajul transmis de emițător să ajungă direct și exclusiv la destinatar, iar acesta să poată, imediat și folosind
același mijloc de comunicare, să transmită emițătorului un feed‑back. Or, utilizarea unei persoane ca mijloc de
comunicare nu permite nici transmiterea în mod exclusiv către destinatar a mesajului și niciun feed‑back rapid și
prin același canal.
75 Sentința penală nr. 111 din 24 august 2004, pronunțată de Judecătoria Sighișoara 76 Decizia penală nr. 519 din 25.11.2010, a Curții de Apel Târgu Mureș 77 A se vedea Evelina Graur, Tehnici de comunicare, Editura Mediamira, Cluj Napoca, 2001
Revista Themis 2016 56
Aplicarea legii penale mai favorabile în cadrul soluționării cererii de liberare condiționată
Andreea‑Alina TOMA,
Auditor de justiție, Anul II
Cu titlu preliminar, menționăm faptul că tema abordată comportă relevanță în două ipoteze distincte, respectiv
aceea în care în cursul procesului penal instanța nu a procedat la stabilirea legii penale mai favorabile
(succesiunea de legi penale intervenind ulterior judecării definitive a cauzei), precum și aceea în care instanța a
procedat la stabilirea mitior lex în cadrul procesului penal, ori a dispus aplicarea legii penale mai favorabile în
baza art. 6 Cod penal, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
1. În privința primei ipoteze, reținem că aceasta descrie situația în care o persoană a fost
condamnată la pedeapsa închisorii cu executare în regim de detenție anterior datei de 01.02.2014,
data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cererea de liberare condiționată
fiind însă formulată după acest moment.
Astfel, în practica instanțelor de judecată învestite cu soluționarea unei asemenea cereri s‑a pus problema
aplicării legii penale mai favorabile, având în vedere succesiunea în timp a actelor normative ce reglementează
instituția liberării condiționate. Sub acest aspect, a fost unanim acceptat faptul că se impune o astfel de analiză,
însă a fost reliefată problema stabilirii în concret a temeiului de drept în baza căruia instanța urmează să analizeze
incidența legii penale mai favorabile prin prisma condițiilor prescrise de cele două acte normative.
Într‑o primă opinie, instanțele de judecată au considerat că în asemenea cauze sunt incidente dispozițiile
art. 6 Cod penal78, având în vedere tocmai faptul că succesiunea legilor penale a intervenit după rămânerea
definitivă a hotârârii de condamnare, în ciuda faptului că o asemenea situație nu se circumscrie exact sferei de
aplicare a textului menționat, instanța nefiind chemată să reducă cuantumul pedepsei aplicate la maximul special
prevăzut de noua lege pentru infracțiunea ce a atras condamnarea. Astfel, dispozițiile art. 6 Cod penal au fost
interpretate extensiv, în sensul în care permit stabilirea legii penale mai favorabile inclusiv în privința liberării
condiționate, principalul argument constând în aceea că este îndeplinită condiția intrării în vigoare a unei noi legi
penale ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
În același timp, alte instanțe au apreciat că temeiul de drept aplicabil în privința mecanismului de stabilire
a legii penale mai favorabile în ipoteza anterior descrisă constă în prevederile art. 5 Cod penal, acestea fiind
interpretate în sensul în care impun o asemenea analiză din partea instanțelor ori de câte ori sunt învestite cu o
cerere referitoare la raportul penal conflictual, până la epuizarea sa prin executarea pedepsei, acesta fiind sensul
atribuit sintagmei ”până la judecarea definitivă a cauzei” din cuprinsul art. 5 Cod penal.
78 A se vedea Sentința penală nr. 769/13.03.2015 a Judecătoriei Medgidia, Sentința penală nr.2479/03.12.2015 a Judecătoriei Sectorului 5 București, Sentința penală nr. 659/06.03.2015 a Judecătoriei Medgidia, Sentința penală nr. 87/14.01.2016 a Judecătoriei Sectorului 5 București.
57 Revista Themis 2016
Potrivit unei alte opinii79, instanțele au motivat necesitatea aplicării legii penale mai favorabile în cadrul
soluționării cererilor de liberare condițioantă prin prisma unei interpretări coroborate a dispozițiilor art. 5 și art.
6 Cod penal, arătând faptul că punerea în executare a hotărârii penale de condamnare la pedeapsa închisorii este
o fază a procesului penal, succesiunea de legi penale intervenind într‑adevăr după rămânerea definitivă a hotărârii,
însă înainte de stingerea raportului penal de conflict prin executarea sau considerarea ca executată a pedepsei.
În ceea ce ne privește, apreciem că soluția în stabilirea în concret a temeiului de drept incident în situația
descrisă trebuie nuanțată, pornind de la regulile de interpretare a normelor de drept penal. Astfel, opinăm că
simpla referire la dispozițiile art. 5 și art. 6 Cod penal, separat sau împreună, nu este de natură a răspunde
exigențelor impuse de necesitatea motivării în drept a aplicării mecanismului de stabilire a legii penale mai
favorabile, având în vedere că o astfel de operațiune în cadrul soluționării unei cereri de liberare condiționată nu
se suprapune perfect sferei de aplicare a textelor de lege menționate. În aceste condiții, apreciem că punctul de
plecare în motivarea instanței referitoare la necesitatea aplicării legii penale mai favorabile în ipoteza avută în
vedere este reprezentat de dispozițiile art. 15 alin. 2 din Constituția României, potrivit cărora: „Legea dispune
numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”. Rezultă așadar că legiuitorul
constituant a consacrat necesitatea stabilirii legii penale mai favorabile, ori de câte ori intervine o succesiune în
timp a legilor penale ulterior nașterii raportului penal de conflict, respectiv data săvârșirii infracțiunii. Se observă
astfel că prin dispozițiile constituționale nu au fost detaliate în concret condițiile de aplicare a mecanismului legii
penale mai favorabile, acestea fiind prevăzute însă prin dispozițiile unei legi organice, respectiv art. 5 și art. 6
Cod penal. În consecință, apreciem a fi imperios necesar ca orice dispoziție legală, precum și interpretarea dată
acesteia să respecte principiul statuat la nivel constituțional în cuprinsul art. 15 alin. 2.
În acest context, considerăm a fi relevante considerentele Deciziei nr. 214 din 16 iunie 1997 a Curții
Constituționale80, forța obligatorie ce însoțește actele jurisdicționale atașându‑se nu numai dispozitivului, ci si
considerentelor pe care acesta se sprijină81. Astfel, Curtea Constituțională a statuat că: „Situația tranzitorie în
succesiunea legilor penale se ivește dacă de la data săvârșirii infracțiunii, când ia naștere raportul juridic penal
de conflict și până la încetarea sau stingerea acestui raport prin executarea sau considerarea ca executată a
pedepsei aplicate, iar uneori până la înlăturarea consecințelor condamnării prin reabilitare, au intervenit una
sau mai multe legi penale. Legea aplicabilă este întotdeauna legea cea mai favorabilă. În cazul instituției
liberării condiționate, situația tranzitorie se creează, de asemenea, la data săvârșirii infracțiunii și durează până
79 A se vedea Sentința penală nr. 1655/24.07.2014 a Judecătoriei Vaslui, Sentința penală nr. 1533/17.12.2015 a Judecătoriei Vaslui.
80 Menționăm faptul că prin Decizia nr. 214/16.06.1997 a Curții Constituționale a fost constatată neconstituționalitatea dispozițiilor art. II alin. 1 din Legea nr. 140/1996 pentru modificarea și completarea Codului penal, potrivit cărora: „Dispoziţiile prezentei legi privitoare la liberarea condiţionată nu se aplică celor condamnaţi definitiv înainte de intrarea în vigoare a legii, cu excepţia celor are s-au sustras de la executare”. Astfel, s-a statuat faptul că aceste prevederi încalcă art. 15 alin. 2 din Constituția României, având în vedere că urmau a fi aplicate și persoanelor condamnate definitiv după intrarea ei în vigoare pentru fapte săvârșite anterior acestei date, fiind consacrată astfel retroactivitatea unei legi penale ce prevedea condiții mai aspre în vederea acordării liberării condiționate.
81În acest sens: Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16/26.01.1995, Decizia nr. 265/06/05/2014 a Curții Constituționale publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372/20.05.2014.
Revista Themis 2016 58
la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei detențiunii pe viață sau a pedepsei închisorii. Intervenția,
în acest interval, a unei legi penale care modifică instituția liberării condiționate, face ca determinarea legii
aplicabile să se efectueze potrivit regulilor înscrise în art. 15 alin. 2 din Constituție și în art. 13 alin. 1 Cod
penal”.
Rezultă așadar că apare ca fiind judicioasă interpretarea extensivă a dispozițiilor art. 5 Cod penal, având
în vedere că acestea reglementează situația tranzitorie determinată de intrarea în vigoare a unei noi legi penale
anterior stingerii raportului penal de conflict, acest moment nefiind reprezentat în mod exclusiv de rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare, astfel cum rezultă din motivele expuse. Totodată, din punct de vedere
terminologic, observăm că în cuprinsul art. 5 Cod penal, legiuitorul a folosit sintagma „judecarea definitivă a
cauzei”, spre deosebire de prevederile art. 6 Cod penal, unde regăsim sintagma „după rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare”, acest aspect fiind de natură a sugera că cele două nu sunt echivalente. Astfel, „cauza”
poate fi privită în sens larg, cuprinzând toate incidentele cu relevanță în plan penal ce pot surveni până la stingerea
raportului conflictual, inclusiv soluționarea unei cereri de liberare condiționată.
Totodată, cu referire la dispozițiile art. 6 Cod penal, apreciem că acestea nu sunt susceptibile de a primi
o interpretare extensivă în sensul indicat, având în vedere că spre deosebire de prevederile art. 5 Cod penal, sfera
acestora de aplicare este limitată strict la reducerea cuantumului pedepsei aplicate până la maximul special
prevăzut de noua lege.
În lumina acestor considerații, apreciem că temeiul de drept în baza căruia instanța va proceda la stabilirea
legii penale mai favorabile în cadrul soluționării unei cereri de liberare condiționată din executarea unei pedepse
cu închisoarea pentru o infracțiune săvârșită anterior intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal
este reprezentat de art. 5 din acest act normativ, argumentele în acest sens fiind deduse prin interpretarea
coroborată cu dispozițiile art. 15 alin. 2 din Constituția României și avându‑se în vedere și considerentele Deciziei
nr. 214 din 16 iunie 1997 a Curții Constituționale, această concluzie fiind confirmată și de o parte a jurisprudenței
(exemple în acest sens: Sentința penală nr. 913/27.03.2014 a Judecătoriei Giurgiu, Sentința penală nr.
2598/23.07.2014 a Judecătoriei Sectorului 4 București, Decizia penală nr. 134 C/21.05.2014 a Tribunalului Ilfov,
Sentința penală nr. 1341/13.11.2015 a Judecătoriei Târgu‑Mureș, Sentința penală nr. 1483/20.08.2015 a
Judecătoriei Găești, Sentința penală nr. 1544/23.05.2015 a Judecătoriei Bistrița).
2. În privința celei de‑a doua ipoteze, reținem că aceasta se referă la posibilitatea aplicării legii
penale mai favorabile în cadrul soluționării unei cereri de liberare condiționată din executarea
unei pedepse aplicate pentru comiterea unei infracțiuni anterior datei de 01.02.2014, dar în
legătură cu care, instanța a dat deja efect dispozițiilor privind aplicarea legii penale mai
favorabile (în cursul procesului penal, în temeiul art. 5 Cod penal sau după rămânerea definitivă
a hotărârii de condamnare, în baza art. 6 Cod penal)
Astfel, prin analiza comparativă a dispozițiilor privind condițiile acordării beneficiului liberării
condiționate cuprinse atât în Codul penal din 1969, cât și în Codul penal în vigoare, se observă că legea veche
apare ca fiind mai favorabilă persoanei condamnate. În acest context, în practica instanțelor de judecată s‑a pus
problema posibilității stabilirii legii penale mai favorabile sub acest aspect, în ipotezele mai sus iterate.
59 Revista Themis 2016
Într‑o opinie s‑a considerat că, în virtutea principiului aplicării globale a legii penale mai favorabile82,
instanțele învestite cu soluționarea unei cereri de liberare condiționată vor aplica legea penală stabilită anterior
ca fiind mai favorabilă (în temeiul art. 5 sau art. 6 Cod penal) în privința tuturor instituțiilor care intervin ulterior
rămânerii definitive a soluției de condamnare, inclusiv liberării condiționate83. Totodată, s‑a susținut că ulterior
acestui moment, inculpatul dobândește calitatea de condamnat și nu mai poate beneficia de aplicarea dispozițiilor
art. 5 Cod penal în ceea ce privește condițiile de acordare a liberării condiționate.
În alte cazuri, s‑a opinat în sensul potrivit căruia legea penală aplicabilă va fi aceea în vigoare la data
formulării cererii de liberare condiționată 84 , arătându‑se că beneficiul acordării liberării condiționate nu
reprezintă decât o vocație a persoanelor condamnate, pentru admiterea unei cereri în acest sens fiind necesară
întrunirea tuturor condițiilor prevăzute de Codul penal în vigoare.
Potrivit unei alte opinii, în cadrul soluționării unei cereri de liberare condiționată în condițiile prezentate,
instanța va proceda la stabilirea legii penale mai favorabile strict cu privire la condițiile referitoare la această
instituție, independent de faptul că, anterior, instanța învestită cu soluționarea cauzei a stabilit că sunt aplicabile
dispozițiile Codului penal în vigoare prin prisma art. 5 Cod penal, ori instanța a procedat la reducerea pedepsei
aplicate la nivelul maximului special prevăzut de legea nouă, în baza art. 595 Cod proc. pen., dând astfel efect
dispozițiilor art. 6 Cod penal.
În ceea ce ne privește, ne raliem acestei din urmă opinii, pentru următoarele considerente:
În primul rând, având în vedere conținutul normelor ce reglementează instituția liberării condiționate,
cuprinse atât în reglementarea anterioară, cât și în Codul penal în vigoare, apreciem că acestea sunt norme de
drept penal substanțial, astfel încât intră în sfera de aplicare a art. 5 Cod penal, orice modificare privind această
instituție reprezentând în fapt o modificare a legii penale în sensul textului legal menționat. Totodată, arătăm
faptul că motivele expuse în cadrul argumentării primei ipoteze prezentate își mențin relevanța și în acest caz.
Plecând de la principalul contraargument prezentat, respectiv faptul că imperativul aplicării mecanismului
legii penale mai favorabile în mod global împiedică orice altă analiză ulterioară a legii penale mai favorabile cu
privire la instituțiile ce survin în faza executării pedepsei, apreciem că acesta nu poate fi primit drept temeinic.
Într‑adevăr, potrivit considerentelor Deciziei nr. 265/06.05.2014 a Curții Constituționale, instanța de judecată
învestită cu soluționarea cauzei penale are obligația ca, în cadrul analizei legii penale mai favorabile, să evalueze
în mod global dispozițiile legilor penale succesive, însă o interpretare atentă a acestora va releva faptul că instanța
de control constituțional a avut în vedere doar necesitatea evaluării globale a dispozițiilor ce reglementează
instituții ale dreptului penal substanțial susceptibile de a produce efecte concrete prin însăși hotărârea de
condamnare (tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni, al recidivei, dispozițiile privind prescripția
răspunderii penale sau cele referitoare la suspendarea executării pedepsei). În cuprinsul deciziei menționate se
82 Potrivit Deciziei nr. 265/06.05.2014 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 372 din 20.05.2014.
83 A se vedea Sentința penală nr. 2602/21.07.2015 a Judecătoriei Iași. 84 Potrivit acestei opinii, se neagă posibilitatea aplicării legii penale mai favorabile referitor la condițiile acordării
beneficiului liberării condiționate inclusiv în prima ipoteză prezentată, punct de vedere pe care apreciem că nu îl putem primi drept temeinic, pentru motivele expuse în debutul prezentei lucrări.
Revista Themis 2016 60
arată expres faptul că „pentru identificarea concretă a legii penale mai favorabile trebuie avute în vedere o serie
de criterii care tind fie la înlăturarea răspunderii penale ori a consecințelor condamnării, fie la aplicarea unor
pedepse mai mici, respectiv: condițiile de incriminare, cauzele care înlătură responsabilitatea, influența
circumstanțelor agravante sau atenuante, normele privind participarea, tentativa, recidiva, etc.” Astfel, nu se
face nicio referire la necesitatea luării în calcul și a dispozițiilor privind instituții care prin natura lor pot interveni
numai după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare 85 . Sub acest aspect, apreciem că liberarea
condiționată poate deveni incidentă doar în cursul executării pedepsei închisorii, aceasta din urmă constituind o
fază distinctă a procesului penal lato sensu, instanța învestită cu soluționarea cauzei penale neputând aprecia
caracterul mai favorabil al dispozițiilor legale ce reglementează instituții asupra cărora, în eventualitatea în care
vor interveni, se va pronunța o altă instanță86.
De asemenea, reținem că atât în practica judiciară, cât și în doctrină, s‑a statuat faptul că este interzisă
combinarea dispozițiilor mai favorabile din legile penale succesive, în caz contrar instanțele de judecată creând
o lex tertia, aspect de natură a contraveni dispozițiilor constituționale. În acest sens, apreciem că aplicarea legii
penale mai favorabile în ceea ce privește instituția liberării condiționate, pe parcursul executării pedepsei nu este
susceptibilă de a primi o astfel de semnificație în ipoteza în care mitior lex stabilită în cadrul soluționării cererii
de liberare nu coincide cu cea stabilită în cursul procesului penal. Pentru a reține astfel, avem în vedere faptul că
prin acest mecanism nu se combină dispoziții din legile penale succesive interdependente, ci fiecare lege penală
aplicabilă se stabilește în momente diferite, prin raportare la situații juridice distincte (în cursul procesului penal
se apreciază asupra dispozițiilor mai favorabile sub aspectul incriminării faptei, condițiilor răspunderii penale,
pedepsei, modalității de executare a acesteia – analizate global – în vreme ce pe parcursul executării pedepsei,
cu ocazia soluționării cererii de liberare condiționată, se vor analiza strict condițiile de acordare a acesteia).
Pentru aceste motive, opinăm că în baza art. 5 Cod penal interpretat prin coroborare cu dispozițiile art. 15
alin. 2 din Constituția României și avându‑se în vedere și considerentele Deciziei nr. 214 din 16 iunie 1997 a
Curții Constituționale, instanța învestită cu soluționarea unei cereri de liberare condiționată în ipoteza avută în
vedere, va putea analiza legea penală mai favorabilă sub aspectul condițiilor acordării acestui beneficiu, fără a
aduce atingere principiului aplicării globale a legii penale mai favorabile statuat de Curtea Constituțională, acest
punct de vedere fiind confirmat și de o parte a jurisprudenței (exemple în acest sens: Sentința penală nr.
136/19.01.2016 a Judecătoriei Sectorului 5 București, Sentința penală nr.217/28.01.2016 a Judecătoriei
Sectorului 5 București).
În ceea ce privește situația în care pedeapsa aplicată persoanei condamnate a fost redusă potrivit art. 6
Cod penal, dându‑se eficiență legii penale mai favorabile, apreciem că în cadrul soluționării unei cereri de liberare
condiționată din executarea pedepsei astfel reduse se impune cu atât mai mult stabilirea mitior lex sub aspectul
85 Spre exemplu: liberarea condiționată, reabilitarea, prescripția executării pedepsei. 86 În cazul liberării condiționate, potrivit art. 587 alin. 1 Cod proc. pen., competența aparține judecătoriei în a
cărei circumscripție se află locul de deținere.
61 Revista Themis 2016
condițiilor de acordare a liberării, având în vedere că în această ipoteză nu este aplicabil principiul evaluării
globale a legii penale mai favorabile87, astfel încât principalul contraargument nu mai subzistă.
87 Decizia nr. 265/06.05.2014 a Curții Constituționale are în vedere doar ipoteza aplicării art. 5 Cod penal.
Revista Themis 2016 62
Aspecte controversate privind audierea persoanelor
Ionică‑Daniel CIOBANU,
Auditor de justiție, Anul II
În contextul actual al impactului jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului
la un proces echitabil reflectat în dreptul participanților la procesul penal la asistență juridică de specialitate,
problema asistenței juridice obligatorii a suspectului, inculpatului sau persoanei vătămate ridică diverse
controverse în activitatea practică ce au ca fundament grija deosebită a organelor judiciare de a administra probe
în mod legal, eliminând riscul excluderii, refacerii acestora sau riscul unor soluții de achitare sau încetare a
procesului penal.
În acest sens, există opinii diferite în ceea ce privește efectele administrării unei probe cu nerespectarea
obligativității asistenței juridice obligatorii în faza de urmărire penală. Articolele 90 și 93 din Codul de procedură
penală prevăd situațiile în care asistența juridică este obligatorie, în ceea ce‑i privește pe suspect, inculpat,
persoana vătămată sau parte civilă. Pe de altă parte, dispozițiile art. 281 alin.1 lit. f din Codul de procedură penală
sancționează cu nulitatea absolută încălcarea dispozițiilor legale cu privire la asistența juridică a persoanelor
menționate anterior. De asemenea, dispozițiile art. 280 alin. 2 Cod procedură penală prevăd că actele îndeplinite
ulterior actului care a fost declarat nul sunt lovite de nulitate, atunci când există o legătură directă între acestea și
actul declarat nul.
Având în vedere dispozițiile invocate, se pune problema dacă audierea în calitate de suspect a unei
persoane cu privire la care există obligativitatea asigurării asistenței juridice, fără ca aceasta să fie asistată de un
avocat, la momentul efectuării în continuare a urmăririi penale față de suspect atrage nulitatea tuturor actelor
efectuate în mod legal (inclusiv audierea cu avocat în calitate de inculpat), astfel încât este necesară infirmarea
punerii în mișcare a acțiunii penale, a celorlalte acte procesuale ‑ schimbare încadrare juridică și reluarea actelor
și probelor realizate în acest interval sau este aplicabilă doar sancțiunea excluderii probei constând în declarația
dată de suspect, toate celelalte rămânând în ființă, cu consecința neluării ei în seamă, dar păstrând posibilitatea
trimiterii în judecată motivată și de probele administrate ulterior.
Există, în același timp riscul ca, în procedura de cameră preliminară, să se constate nelegalitatea
administrării probelor în faza de urmărire penală.
În opinia noastră, excluderea probelor derivate, și cu atât mai mult a actelor procesuale care au impus
administrarea lor, se poate realiza doar în măsura în care există o legătură de cauzalitate necesară (teoria condiției
sine qua non) între proba administrată nelegal și cele administrate ulterior, în mod legal, iar organele de urmărire
penală au folosit în mod principal și direct datele și informațiile obținute din proba nelegală. Astfel, nu se pot
exclude toate actele efectuate ulterior, cu referire la punerea în mișcare a acțiunii penale și declarația de inculpat,
doar pentru că declarația de suspect a fost obținută fără respectarea dispozițiilor cu privire la asistența juridică.
Dispozițiile în materia nulității s‑ar aplica doar în situația în care între efectuarea în continuare a urmăririi penale
și punerea în mișcare a acțiunii penale ar exista o legătură directă atât de strânsă încât nerespectarea dreptului la
63 Revista Themis 2016
apărare al suspectului ar face ca schimbarea calității sale să nu se poată realiza chiar și dacă ar exista o serie de
alte probe din care să rezulte că el este persoana care a săvârșit infracțiunea. Or, această concepție ar presupune
ca, la momentul întocmirii rechizitoriului, să se infirme ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale și să se
aducă procesul penal la momentul efectuării în continuare a urmăririi penale, cu anularea tuturor probelor și
actelor procesuale obținute, o soluție ce nu garantează posibilitatea readministrării lor și implicit a tragerii la
răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni. Este, așa cum am evidențiat, o soluție excesiv de
formalistă, iar respectarea dreptului la apărare s‑a realizat din moment ce, în calitate de inculpat, persoana a fost
asistată de avocat. Această soluție este susținută și de dispozițiile art. 102 alin. 4 Cod procedură penală care
prevăd că probele derivate se exclud dacă au fost obținute în mod direct din probele obținute în mod nelegal și
nu puteau fi obținute în alt mod. În speța invocată, probele administrate după efectuarea în continuare a urmăririi
penale, shimbarea încadrării juridice precum și punerea în mișcare a acțiunii penale nu sunt derivate din audierea
nelegală a suspectului, deci sancțiunea în ceea ce le privește nu poate fi nulitatea absolută a actelor și excluderea
probelor ulterioare. Aceste probe puteau fi obținute în mod independent de proba nelegală, de către organele de
urmărire penală, nefiind îndeplinită condiția sine qua non.
Opinia contrară a fost argumentată pornind de la existența unei legături indivizibile între cele trei
momente ale urmăririi penale: începerea urmăririi penale, efectuarea în continuare a urmăririi penale și punerea
în mișcare a acțiunii penale. De aici, având în vedere obligativitatea audierii suspectului în prezența apărătorului
în cazurile prevăzute de lege și sancțiunea nulității absolute pentru încălcarea acestei obligații, s‑a ajuns la
interpretarea în sensul că nu numai proba declarației acestuia este nelegală, ci și întregul demers realizat ulterior,
atât ca acte procesuale cât și ca probe administrate pentru că suspectul putea să prevadă anumite aspecte și să‑și
pregătească în mod diferit apărarea, pe viitor, dacă ar fi fost asistat de apărător. În acest fel, i‑a fost viciat dreptul
la apărare, iar respectarea ulterioară a dreptului nu este de natură a acoperi acest viciu. Mai mult decât atât, s‑a
susținut că este nevoie de infirmarea ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale de către procurorul ierarhic
superior sau de schimbare a încadrării juridice efectuate de organele de cercetare penală, apoi reluarea întregului
probatoriu, începând cu audierea în calitate de suspect, readministrarea, în măsura în care mai e posibil, a tuturor
probelor și punerea din nou în mișcare a acțiunii penale sau schimbarea încadrării juridice, cu posibilitatea
trimiterii în judecată. Această variantă contravine principiului general al procesului penal cu privire la aflarea
adevărului.
Nerespectarea dreptului la apărare într‑un singur moment procesual nu poate conduce la prezumția că
urmărirea penală, din acest moment a fost viciată, iar suspectul nu și‑a exercitat dreptul la apărare, atata timp cât
toate actele ulterioare au fost realizate în mod legal.
Revista Themis 2016 64
Încetarea de drept a măsurii asigurătorii a sechestrului instituit asupra unui bun imobil în
cazul soluțiilor de netrimitere în judecată
Costin‑Lucian GHEORGHE,
Auditor de justiție, Anul II
1. Luarea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra unui bun imobil
Potrivit art. 249 alin. 1 Cod procedură penală, procurorul poate lua prin ordonanță, în cursul urmăririi
penale, măsuri asigurătorii pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a
bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea
executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.
Scopul măsurilor asigurătorii lato sensu este dat așadar de necesitatea de a conferi părții civile ori statului
protecție împotriva insolvabilității debitorului și de a garanta posibilitatea unei reparări eficiente a pagubei
produse prin infracțiune, a executării pedepsei amenzii ori a măsurii de siguranță a confiscării speciale sau a
confiscării extinse.
Drept urmare, pe această cale se realizează ceea ce în doctrină mai este cunoscut și sub denumirea de
”asigurare a acțiunii”88, sechestrul asigurător fiind un mijloc pus la dispoziția organelor de urmărie penală pentru
a se garanta astfel executarea obligațiilor de natură patrimonială care decurg din rezolvarea laturii penale și/ sau
civile a cauzei.
Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile ori a unor sume de
bani, prin instituirea unui sechestru asupra acestora. Așadar, efectul acestora este indisponibilizarea bunurilor
asupra cărora au fost instituite, în sensul că cel care le are în proprietate pierde dreptul de a le înstrăina sau greva
de sarcini89, măsura afectând așadar în principal atributul dipoziției juridice și materiale.
De regulă, acest efect se întinde pe întreaga durată a procesului penal, până la judecarea definitivă a
acestuia, dacă măsura asigurătorie nu a fost anterior revocată.
În cazul bunurilor imobile, potrivit art. 253 alin. 4 Cod procedură penală, procurorul care a dispus
instituirea sechestrului cere organului competent notarea ipotecară asupra bunurilor sechestrate, anexând copie
de pe ordonanța prin care s‑a dispus sechestrul și un exemplar al procesului‑verbal de sechestru.
Potrivit art. 28 alin. 1 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cererea de
înscriere în cartea funciară se va depune la birourile teritoriale ale oficiului şi va fi însoţită de înscrisul original
sau de copia legalizată de pe acesta, prin care se constată actul sau faptul juridic a cărui înscriere se cere și se va
nota, conform art. 23 din aceeași lege, în partea a II‑a a titlului de proprietate, referitoare la înscrierile privind
88 S. Stoenescu, G. Porumb - ”Drept procesual civil român”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1966, p. 113;
89 I. Neagu - ”Tratat de procedură penală. Partea Generală”, Editura Universul Juridic, București, 2008, p. 611
65 Revista Themis 2016
dreptul de proprietate şi alte drepturi reale.
2. Menținerea măsurilor asigurătorii în cazul soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în
judecată
Soluțiile de neurmărire și de netrimitere în judecată sunt prevăzute de art. 314 alin. 1 Cod procedură
penală și sunt clasarea și renunțarea la urmărirea penală.
Atunci când procurorul dispune o soluție de clasare, conform art. 315 alin. 2 lit. a), trebuie să se pronunțe
prin ordonanța de clasare și asupra ridicării ori menținerii măsurilor asigurătorii, dacă măsura a fost dispusă
anterior în cursul urmăririi penale. Aceeași obligație există în sarcina procurorului și atunci când dispune o soluție
de renunțare la urmărirea penală, conf. art. 318 alin. 5 rap. la art. 315 alin. 2 lit. a).
În măsura în care procurorul se pronunță prin ordonanța de clasare în sensul menținerii măsurii
asigurătorii, aceasta încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile, în
termen de 30 de zile de la comunicarea soluției, potrivit art. 315 alin. 2 lit. a), teaza a II‑a.
Față de scopul măsurilor asigurătorii, astfel cum este prevăzut la art. 249 alin. 1 Cod procedură penală,
precum și față de dispozițiile art. 315 alin. 2 lit. c), conform cărora, prin ordonanța de clasare sau de renunțare la
urmărirea penală, procurorul dispune și sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare a
măsurii de siguranță a confiscării speciale, rezultă că măsura asigurătorie care se menține prin ordonanță și
încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile, în termen de 30 de zile de
la comunicarea soluției, privește numai sumele de bani ori bunurile indisponibilizate pentru a servi la acoperirea
prejudiciilor cauzate prin infracțiune, în cazul clasării întemeiată pe cauzele prevăzute de art. 16 alin. 1 lit. b) și
c), pentru situația împăcării părților și pentru partea din cheltuielile judiciare care revine suspectului ori
inculpatului, iar în cazul clasării pentru cauzele prevăzute de art. 16 alin. 1 lit. d‑j) ori în cazul renunțării, și pentru
recuperarea cheltuielilor judiciare.
3. Revocarea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra unui bun imobil în ipoteza introducerii
acțiunii în fața instanței civile
În cazul în care persoana vătămată introduce acțiune în fața instanței civile în interiorul termenului de 30
de zile, indiferent de soluția instanței, chestiunea sechestrului asigurător instituit în cursul urmăririi penale este
clară.
Dacă instanța civilă admite cererea de chemare a reclamantului, persoană vătămată din dosarul penal
soluționat anterior va proceda la satisfacerea pretențiilor sale admise prin valorificarea bunurilor asupra cărora
fusese instituit anterior sechestrului, până la concurența sumei prevăzute în hotărârea instanței civile, iar
sechestrul va fi ridicat, în temeiul aceleiași hotărâri judecătorești, pentru restul bunurilor sau sumelor de bani, la
terminarea executării silite.
Dacă instanța civilă respinge cererea de chemare în judecată a persoanei vătămate, constatând că nu sunt
Revista Themis 2016 66
îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, hotărârea judecătoarească de respingere va servi pârâtului,
suspect sau inculpat în procesul penal anterior soluționat de procuror cu o soluție de neurmărire sau netrimitere
în judecată, drept temei pentru ridicarea sechestrului, implicit prin radierea acestei sarcini din cartea funciară a
imobilului.
În jurisprudență s‑a afirmat în mod constant faptul că sechestrul asigurător dispus în cursul procesului
penal servește la îndeplinirea unui scop public, constând în garantarea achitării cheltuielilor judiciare, a amenzii
penale și/ sau a reparării daunelor produse prin infracțiune90, astfel că la instituirea acestuia și în vederea revocării
acestuia nu pot fi opuse interese private, precum faptul că bunul este deținut în coproprietate, iar instituirea
sechestrului împiedică executarea silită a bunului sechestrat, chiar și de creditorul ipotecar al unei creanțe
anterioare.
Opinăm totuși în sensul nuanțării acestei poziții jurisprudențiale, în sensul că, o dată cu soluționarea
dosarului penal prin clasare ori prin renunțare la urmărirea penală, scopul public încetează, iar sechestrul va urma
regulile de drept comun, astfel cum sunt prevăzute de Titlul IV al Codului de Procedură Civilă.
4. Încetarea de drept a măsurii asigurătorii a sechestrului asupra unui bun imobil. Aspecte
controversate
În situația în care persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile în termen de 30 de zile
de la comunicarea soluției, măsurile asigurătorii încetează de drept, potrivit art. 315 alin. 2 lit. a), teza a II‑a, Cod
procedură penală.
Drept urmare, măsurile asigurătorii dispuse de către procuror nu mai produc efecte de la momentul
împlinirii acestui termen, cu consecința recâștigării de către inculpat sau suspect a atributului dipoziției juridice
și materiale asupra bunurilor indisponibilizate.
Totuși, acest efect nu se produce automat în cazul bunurilor imobile în a căror carte funciară a fost notat
sechestrul, întrucât până la radierea înscrierii acestuia în partea a II‑a a titlului, sechestrul continuă să fie opozabil
terților, fie ei creditori chirografari ai proprietarului ori persoane interesate de dobândirea proprietății asupra
imobilului, reprezentând în continuare un impediment pentru proprietar la înstrăinarea acestuia.
Astfel, interesat în radierea mențiunii privind sechestrul poate fi nu doar proprietarul bunului, care dorește
înstrăinarea imobilului, ci și creditorii săi, care urmăresc acoperirea creanțelor prin executare silită imobiliară.
Asupra acestor aspecte, practica judiciară nu s‑a pronunțat printr‑o decizie de referință, întrucât reprezintă
o chestiune ce cade în principal în sarcina procurorului care a instrumentat dosarul penal soluționat, iar doctrina
juridică este săracă, deși, după cum vom arăta în continuare, chestiunea radierii sechestrului asigurător dispus în
cursul urmăririi penale și încetat de drept ca urmare a soluției de neurmărire sau netrimitere în judecată este aptă
90 Dec. Pen. nr. 807/16.08.2010, pron. de Curtea de Apel Ploiești în dos. nr. 4285/105/2009; Dec. Pen. nr. 496/22.09.2014, pron.de Tribunalul Specializar Cluj în dos. nr. 30311/211/2012; Sen. Civ. nr. 19109/07.10.2013, pron. de Judecătoria Sectorului 1 în dos. nr. 56596/299/2012, irev. prin Dec. Civ. nr. 2716/25.09.2014 a Tribunalului București – Secția a V-a Civilă
67 Revista Themis 2016
a genera și generează o practică neunitară la nivelul unităților de parchet.
De regulă, proprietarul se adresează procurorului atunci când, dorind să vândă bunul imobil asupra căruia
s‑a instituit sechestrul, constată că acesta este în continuare înscris în cartea funciară, constituind astfel un
impediment la înstrăinarea bunului, iar radierea mențiunii doar în baza ordonanței de clasare sau de renunțare la
urmărirea penală a procurorului este refuzată de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară de la locul situării
imobilului.
Drept urmare, această sesizare a procurorului cu privire la radierea mențiunii sechestrului din cartea
imobilului poate surveni la o distanță de timp considerabilă față de momentul dispunerii soluției de clasare sau
de renunțare la urmărirea penală în cauză.
O primă soluție adoptată de procuror cu privire la cererea suspectului sau inculpatului din dosarul clasat
de radiere a sechestrului din cartea funciară a imobilului este aceea de respingere a cererii ca inadmisibilă.
În motivarea unei astfel de soluții se aduc drept argumente lipsa unui text expres de lege care să permită
procurorului să ceară Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară de la locul situării imobilului radierea
sechestrului din cartea funciară, precum și natura privată a interesului persoanei pentru o astfel de operațiune,
considerându‑se așadar că petentul trebuie să se adreseze instanței civile cu o cerere de rectificare a cărții funciare.
În opinia noastră, soluția este una greșită. Într‑adevăr, nu există un text legal care să indice posibilitatea
formulării unei asemenea cereri de către suspectul sau inculpatul din dosarul clasat, singura procedură existentă
în Codul de procedură penală fiind cea prevăzută de art. 250, iar radierea mențiuniii sechestrului se face exclusiv
în interesul petentului. Totuși, a‑i solicita acestuia demararea unei proceduri judiciare în fața instanței civile
pentru a se constata încetarea de drept a măsurii asigurătorii și pentru rectificarea subsecventă a cărții funciare
este de natură a impune o sarcină excesivă în sarcina sa, în măsura în care există mijloace procedurale suficiente
aflate la îndemâna parchetului pentru soluționarea chestiunii fără a se declanșa o procedură judiciară civilă de
către petent.
O altă soluție adoptată de practică este aceea de a emite o ordonanță de revocare a măsurii de siguranță a
sechestrului judiciar, pentru a‑i servi suspectului sau inculpatului la radierea sarcinii sechestrului din cartea
funciară a imobilului.
Nici această soluție nu este, în opinia noastră, una corectă.
Potrivit art. 286 alin. 1 Cod procedură penală, procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale
și soluționează cauza prin ordonanță, dacă legea nu prevede altfel.
Or, în condițiile în care măsura asigurătorie a încetat de drept anterior, la expirarea termenului de 30 de
zile prev. de art. 315 alin. 2, lit. a), teza a II‑a, Cod procedură penală, procurorul nu mai poate dispune cu privire
la această măsură revocarea, astfel că nu poate emite o ordonanță care, conf. art. 286 alin. 1 Cod procedură penală,
reprezintă un act de dispoziție procesuală.
Soluția corectă este ca procurorul să întocmească un înscris, sub forma unei adrese sau a unui
proces‑verbal, prin care să constate încetarea de drept a măsurii asigurătorii comunicat petentului pentru a‑i servi
drept dovadă la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară de la locul situării imobilului în vederea radierii
mențiunii privind sechestrul asigurător.
Revista Themis 2016 68
Totuși, în prealabil întocmirii acestui înscris, este necesar a se stabili dacă persoana vătămată nu a introdus
acțiune în fața instanței civile în termenul de 30 de zile prevăzut de lege, fapt ce ar determina menținerea măsurii
asigurătorii a sechestrului asupra imobilului.
A proba inexistența unui proces civil aflat în curs de judecată și pornit în termenul de 30 de zile de la
comunicarea soluției către persoana vătămată se poate dovedi dificil, chiar imposibil, pentru petent.
Certificatul de grefă este un înscris oficial eliberat de grefa instanţei la cererea uneia dintre părţile
procesului, care cuprinde soluţia pronunţată de instanţă în minută sau prin care se atestă existenţa pe rolul
instanţei a unei cauze91. Așadar, prin eliberarea unui astfel de document, nu se poate face dovada inexistenței
unui proces aflat în curs de judecată între petent și persoana vătămată din dosarul penal soluționat.
În plus, având în vedere dispozițiile art. 113 alin. 1 pct. 7 C. Proc. Civ. și art. 116 C. Proc. Civ., competența
instanței civile în cazul cererilor având ca obiect răspunderea civilă delictuală este una alternativă și facultativă,
astfel că, în anumite condiții, există posibilitatea ca o astfel de cerere să se afle pe rolul oricărei instanțe de pe
teritoriul României.
De asemenea, chiar dacă de la momentul soluționării cauzei și până la formularea cererii de către petent
a trecut o perioadă considerabilă de timp, aceste fapt nu exclude existența unui proces civil aflat în curs de
judecată între acesta și persoana vătămată din procesul penal, deoarece, în funcție de complexitatea cauzei și
atitudinea procesuală a părților, timpul necesar finalizării definitive a acestuia poate fi unul extrem de lung.
Drept urmare, considerăm că, anterior întocmirii unui înscris prin care să se constate încetarea de drept a
măsurii asigurătorii, este necesară citarea persoanei vătămate, cu mențiunea de a preciza, în scris, telefonic, în
format electronic sau prin orice alt mijloc de comunicare, dacă a formulat o acțiune civilă împotriva petentului
în termenul de 30 de zile de la comunicarea soluției de clasare.
În cazul unui răspuns afirmativ, acesta va fi înștiințat cu privire la necesitatea depunerii unui certificat de
grefă care să ateste existența procesului civil și data demarării acestuia, urmând a se respinge cererea petentului
de constatare a încetării de drept a măsurii asigurătorii.
În cazul unui răspuns negativ, i se va elibera petentului un înscris care să îi servească drept dovadă la
Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară de la locul situării imobilului pentru radierea sechestrului asigurător
din cartea funciară.
CONCLUZII:
1. Soluționarea cererii suspectului sau inculpatului, în privința căruia s‑a dispus o soluție de
neurmărire penală sau de netrimitere în judecată prin care s‑a dispus menținerea măsurii asigurătorului
a sechestrului prin notare ipotecară, de constatatare a încetării de drept a măsurii, în vederea radierii
acestei mențiuni din cartea funciară a imobilului, este de competența procurorului.
2. Procurorul trebuie să verifice incidența cazului de încetare de drept a măsurii asigurătorii,
91 http://legeaz.net/dictionar-juridic/certificat-de-grefa
69 Revista Themis 2016
prin citarea persoanei vătămate cu mențiunea de a preciza dacă a introdus acțiune la instanța civilă în
termen de 30 de zile de la comunicare soluției de clasare ori renunțare la urmărirea penală.
3. În cazul unui răspuns afirmativ, persoana vătămată va face dovada formulării acțiunii civile
prin comunicarea către parchet a unui certificat de grefă emis de instanța pe rolul căreia se află procesul
civil în curs de judecată și pornit în interiorul termenului de 30 de zile de la comunicare soluției de clasare
ori renunțare la urmărirea penală.
4. În cazul unui răspuns negativ, procurorul va întocmi un înscris prin care să constate
încetarea de drept a măsurii asigurătorii, pe care îl va comunica petentului pentru a‑i servi la radierea
sechestrului din partea a II‑a a titlului de proprietate al imobilului.
Revista Themis 2016 70
Sancțiunea care intervine în cazul în care nu se asigură asistența juridică obligatorie a
persoanei vătămate minore – nulitatea absolută sau nulitatea relativă
Alexandru RĂDUCU,
Auditor de justiție, Anul II
O problemă controversată întâlnită în practica recentă constă în stabilirea tipului de nulitate care intervine
în situația în care nu se asigură asistența juridică a persoanei vătămate minore, aspect foarte important din punctul
de vedere al legalității procesului penal.
Pornind de la interpretarea dispozițiilor art. 281 alin. 1 lit. f din Codul de procedură penală, coroborată cu
necesitatea existenței unei simetrii între situațiile apreciate de legiuitor ca impunând asistența juridică a părților
sau a subiecților procesuali, precum și sancțiunea aplicabilă în cazul nerespectării acestora, s‑a apreciat, într‑o
primă opinie, faptul că asistența juridică este obligatorie în toate situațiile în care o anumită parte sau participant
la procesul penal se află într‑o anumită situație de vulnerabilitate, generată, de exemplu, de starea de minoritate,
precum și în situația în care față de respectiva persoană pot fi antrenate consecințe grave privind desfășurarea
procesului penal. Astfel, sancțiunea care intervine este nulitatea absolută.
Raportându‑mă la dispozițiile Codului de procedură penală, consider că sancțiunea care intervine în cazul
neasigurării asistenței juridice a persoanei vătămate minore este nulitatea absolută, având în vedere următoarele
considerente:
În primul rând, trebuie avut în vedere faptul că dispozițiile art. 93 alin. 4 din Codul de procedură penală
prevăd faptul că asistența juridică este obligatorie când persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate
de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă.
Raportat la dispozițiile art. 81 din Codul de procedură penală privind drepturile persoanei vătămate, pentru
asigurarea, în mod efectiv, a respectării drepturilor de a propune administrarea de probe de către organele
judiciare, de a ridica excepții și de a pune concluzii, precum și a drepturilor de a formula orice alte cereri ce țin
de soluționarea laturii penale a cauzei și de a adresa întrebări inculpatului sau altor participanți, având în vedere
situația specială a persoanei vătămate minore, se impune în mod obligatoriu asistența juridică, altfel drepturile
enumerate anterior fiind doar teoretice și iluzorii.
În aceste cazuri calitatea de victimă a infracțiunii este dublată de starea de minoritate a acesteia, astfel că
această situație impune asigurarea unei protecții speciale pe tot parcursul desfășurării procesului penal, fapt ce se
va îndeplini prin asigurarea asistenței juridice. Astfel, consider că la întocmirea oricărui act procesual ce implică
participarea persoanei vătămate minore, precum și cu ocazia audierii acesteia, se impune asistarea juridică de
către un apărător ales sau numit din oficiu, nerespectarea acestei exigențe conducând în mod inevitabil la
producerea unei vătămări procesuale.
Având în vedere că în cazul nulității absolute vătămarea procesuală este prezumată absolut și nu poate fi
înlăturată altfel decât prin anularea actului, în cazul nerespectării obligației prevăzute de art. 93 alin. 4 din Codul
de procedură penală, declarația persoanei vătămate minore obținută în lipsa avocatului va putea fi exclusă, chiar
71 Revista Themis 2016
dacă persoana vătămată nu este prevăzută printre subiecții a căror neasigurare a asistenței juridice duce la
reținerea cazurilor de nulitate absolută prevăzute de art. 281 din Codul de procedură penală.
Chiar dacă dispozițiile art. 281 alin. 1 lit. f din Codul de procedură penală prevăd că sancțiunea nulității
absolute intervine în cazul neasigurării asistenței juridice obligatorii a suspectului, inculpatului și a celorlalte
părți, iar raportat la dispozițiile art. 33 și art. 79 din Codul de procedură penală, persoana vătămată are calitatea
de subiect procesual principal, nu se poate reține că legiuitorul a avut în vedere faptul de a face vreo diferență
de tratament juridic între persoana vătămată minoră și partea civilă minoră, pe care o include în subiecții a căror
neasigurare a asistenței juridice va conduce la reținerea nulității absolute.
Astfel, asigurarea asistenței juridice este la fel de importantă atât în cazul persoanei vătămate minore, cât
și în cazul părții civile minore. Totodată, nu se va reține prima opinie prezentată anterior având în vedere că, fără
temei, s‑ar crea o diferență de tratament între o persoană vătămată minoră care formulează pretenții în procesul
penal și o persoană vătămată minoră care nu se constituie parte civilă și, eventual, neasistată de apărător.
În aceeași direcție, în situația în care pe parcursul urmăririi penale persoana vătămată minoră declară că se
constituie parte civilă în cauză, nerespectarea obligației de a asigura asistența juridică obligatorie va fi sancționată
în condițiile nulității absolute prevăzute de art. 281 alin. 1 lit. f din Codul de procedură penală, întrucât persoana
audiată devine parte civilă în procesul penal din momentul constituirii92. Pentru a se asigura existența unei simetrii
între situațiile apreciate de legiuitor ca impunând asistența juridică obligatorie sub sancțiunea nulității se impune
ca sancțiunea care intervine în cazul neasigurării asistenței juridice a persoanei vătămate minore să fie nulitatea
absolută.
În al doilea rând, apreciez că diferența de tratament între suspect și persoana vătămată în această privință
este nejustificată, întrucât, deși ambii sunt subiecți procesuali principali, iar declarațiile lor au valoare probatorie
necondiționată, numai nerespectarea obligației în cazul suspectului minor ar atrage sancțiunea nulității absolute.
Astfel, atât în cazul suspectului minor, cât și în cazul persoanei vătămate minore se impune sancțiunea nulității
absolute în situația neasigurării asistenței juridice.
Raportat la argumentele expuse anterior, consider că, legiuitorul, în mod nejustificat, a omis să prevadă
faptul că se sancționează cu nulitatea absolută încălcarea dispozițiilor privind asistarea de către avocat a persoanei
vătămate minore, care nu este parte, ci subiect procesual principal în procesul penal (soluție susținută și în
doctrină)93. Astfel, neconcordanța dispozițiilor legale nu ar trebui interpretată în sensul în care persoana vătămată
minoră nu trebuie asistată sub sancțiunea nulității relative, ci sancțiunea care intervine într‑o asemenea situație
este nulitatea absolută.
Într‑o altă opinie, pornind de la caracterul expres, strict și limitativ al cazurilor ce antrenează nulitatea
absolută, sancțiunea aplicabilă în situația neasigurării asistenței juridice a persoanei vătămate minore este
nulitatea relativă. Astfel, având în vedere dispozițiile art. 281 alin. 1 lit. f din Codul de procedură penală care
prevăd că sancțiunea nulității absolute intervine în cazul neasigurării asistenței juridice obligatorii a suspectului,
92 Codul de procedură penală – Comentariu pe articole. M.Udroiu – pag. 371 93 Noul Cod de procedură penală – comentat. N. Volonciu – pag. 215
Revista Themis 2016 72
inculpatului și a celorlalte părți, raportate la dispozițiile art. 33 și art. 79 din Codul de procedură penală, conform
cărora persoana vătămată are calitatea de subiect procesual principal, sancțiunea care intervine în această situație
este nulitatea relativă.
Ca viitor practician, susțin faptul că pentru a se asigura respectarea tuturor garanțiilor și drepturilor
procesuale a persoanelor vătămate minore, având în vedere situația particulară și delicată a acestora, se impune
ca, în astfel de cauze, să se desemneze din oficiu un apărător, cu excepția cazurilor în care are un apărător ales,
astfel neexistând posibilitatea ca, ulterior, să se invoce nulitatea absolută a urmăririi penale, în tot sau în parte.
73 Revista Themis 2016
DREPT CIVIL ŞI PROCESUAL CIVIL
La răscruce de coduri ‑ exonerarea pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată
Timotei MORAR,
Auditor de justiţie, Anul I
Potrivit art. 453 Noul Cod de procedură civilă, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții
care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată. Rațiunea acordării cheltuielilor de judecată
gravitează în jurul conceptului de culpă procesuală, astfel încât, partea care a pierdut procesul suportă atât
cheltuielile proprii, cât și pe cele ale părţii care a câștigat procesul.94 Art. 454 noul Cod de procedură civilă,
preluând soluția legislativă prevăzută de art. 275 Cod procedură civilă 1865, reglementează o excepție de la
această regulă, denumită ”Exonerarea pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată”. Potrivit acesteia, pârâtul
care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, pretențiile reclamantului, nu va
putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepția cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost
pus în întârziere de către reclamant sau se afla de drept în întârziere.
Prezentul studiu îşi propune să analizeze mecanismul juridic al exonerării pârâtului de la plata
cheltuielilor de judecată în noul context legislativ, marcat de intrarea în vigoarea a noului Cod civil, care, în
opinia mea, schimbă radical optica asupra exonerării pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată. Chiar art. 454
noul Cod de procedură civilă, în teza finală, conține următoarea trimitere: dispozițiile art. 1522 alin. 5 din codul
civil rămân aplicabile. Pe cale de consecință, se impune o analiză a dispozițiilor art. 1522 alin. 5 Cod civil pentru
a vedea în ce măsură practica încetățenită în aplicarea art. 275 din codul civil de la 1865, preluat integral în noua
reglementare în art. 454 din noul cod de procedură civilă, este compatibilă cu litera și spiritul concepției noului
cod civil în această materie. Înainte de a analiza art. 1522 alin. 5 C. civ., consider că se impun două considerații
prealabile.
În primul rând, trebuie menționată una dintre noutățile promovate de noul Cod civil în materia punerii în
întârziere a debitorului, cu efecte practice importante. Potrivit art. 1522 alin. (1) C. civ., debitorul poate fi pus în
întârziere și prin cererea de chemare în judecată, nu doar printr‑o notificare scrisă. Această schimbare trebuie
avută în vedere atunci când analizăm relația dintre art. 454 C. pr. civ. și art. 1522 alin. (5) C. civ., pentru că primul
text este tributar unei paradigme abandonate de legiuitor, în care punerea în întârziere era reglementată expres
doar la nivel de notificare scrisă.95 Cu alte cuvinte, deși art. 454 C. pr. civ. a intrat în vigoare ulterior noului Cod
94 G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ediţia a III-a, Ed.Hamangiu, București, 2016, p.576 95 În doctrina de sub imperiul vechiului cod civil, în contextul analizei daunelor moratorii, s-a menționat faptul că
efectul punerii în întârziere era produs și de cererea de chemare în judecată, în baza art. 1088 C. civ. 1864 L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, Vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p.201; Cu toate acestea, având în vedere modificările din
Revista Themis 2016 74
civil, regulile prescrise de acesta nu au fost concepute în raport de noua viziune a legiuitorului cu privire la
punerea în întârziere a debitorului.
În al doilea rând, consider că trebuie clarificat modul de funcționare a punerii în întârziere. Astfel, din
ansamblul art. 1522 C. civ. se desprinde următorul raționament: fie că punerea în întârziere are loc prin notificare
scrisă, fie că are loc prin comunicarea cererii de chemare în judecată, debitorul beneficiază de un termen de
executare, în care poate să stingă obligația sa prin plată. Pe durata acestui termen, art. 1522 alin. (4) C. civ. este
aplicabil, ulterior expirării sale creditorul având deschisă posibilitatea recurgerii la remediile prevăzute de art.
1516 alin. (2) noul Cod civil. Astfel, există două momente cheie care marchează mecanismul punerii în întâziere:
1. data comunicării notificării scrise sau a cererii de chemare în judecată și 2. data la care expiră termenul de
executare rezonabil.
Cu alte cuvinte, deși spunem că debitorul este pus în întârzire printr‑o notificare scrisă sau prin cererea de
chemare în judecată 96 , efectele punerii în întârziere, respectiv posibilitatea utilizării remediilor procesuale
prevăzute de art. 1516 alin. (2) C. civ., se produc doar la expirarea termenului de executare rezonabil. În intervalul
de timp cuprins între cele două momente creditorul poate suspenda executarea propriei obligații sau poate cere
daune‑interese.
În continuare, vom proceda la analiza textului din noul Cod civil care vizează exonerarea de la plata
cheltuielilor de judecată a debitorului, pârât în cadrul procesului pendinte, având în vedere şi considerațiile expuse
mai sus. Conform art. 1522 alin. (5) C. civ, cererea de chemare în judecată formulată de creditor, fără ca anterior
debitorul să fi fost pus în întârziere, conferă debitorului dreptul de a executa obligația într‑un termen rezonabil,
calculat de la data când cererea i‑a fost comunicată. Dacă obligația este executată în acest termen, cheltuielile
de judecată rămân în sarcina creditorului.97
Marea ruptură față de filosofia art. 454 C. pr. civ și a art. 275 din C. pr. civ.de la 1865 rezidă în teza finală
a art. 1522 alin. (5) noul Cod civil. Interpretarea per a contrario a acestui text legal ne conduce la următorul
raționament: dacă plata nu este efectuată în termenul de executare rezonabil, care curge de la comunicarea cererii
de chemare în judecată, cheltuielile de judecată rămân în sarcina pârâtului debitor. În opinia mea, această regulă
conduce la soluții diferite față de art. 454, care, așa cum am susținut mai sus, a fost preluat din vechea
reglementare, care nu cunoștea expres posibilitatea punerii în întârziere prin cererea de chemare în judecată în
modalitatea prescrisă de legiuitor la acest moment.
Un exemplu cu privire la incompatibilitatea dintre cele două texte este revelator. Să presupunem că
reclamantul creditor a chemat în judecată pe pârâtul debitor, fără ca anterior cel din urmă să fi fost pus în
sfera punerii în întârziere a debitorului și a remediilor pentru neexecutarea contractului aduse de noul cod civil, art. 1522 este o noutate în peisajul legislativ românesc.
96 Chiar legiuitorul folosește această exprimare în art. 1522 alin. 1 C. civ. 97 Sursa de inspirația a legiuitorului a fost Codul Civil al provinciei Quebec, preluând art. 1599 fidel - Where a
creditor files a judicial application against the debtor without his otherwise being in default, the debtor is entitled to perform the obligation within a reasonable time after the demand. If the obligation is performed within a reasonable time, the costs of the demand are borne by the creditor.
75 Revista Themis 2016
întârziere sau să se afle de drept în întârziere98 . La primul termen de judecată, pârâtul debitor recunoaște
pretențiile reclamantului și solicită pronunțarea unei hotărâri de expedient și exonerarea sa de la plata cheltuielilor
de judecată efectuate de reclamantul creditor în baza art. 454 noul Cod de procedură civilă. În schimb, reclamantul
creditor, deși este de acord cu pronunțarea hotărârii de expedient în baza recunoașterii pârâtului, solicită obligarea
acestuia din urmă la plata cheltuielilor de judecată în virtutea art. 1522 alin. (5) noul Cod civil. Astfel, acesta
solicită ca instanța să constate că, deși pârâtul debitor nu a fost pus în întârziere anterior pornirii procesului, de
la comunicarea cererii de chemare în judecată acesta a beneficiat de un termen de executare în care putea să‑și
execute obligația. Având în vedere natura obligației și împrejurările cauzei, consideră că termenul de executare
a expirat înainte de momentul primului termen de judecată. Pe cale de consecință, în logica noului Cod civil,
exonerarea pârâtului debitor nu mai este posibilă, mai ales printr‑o simplă recunoaștere a pretențiilor, lipsită de
stingerea obligației prin plată. De asemenea, atrage atenția la trimiterea făcută de art. 454 C. pr. civ. cu privire la
aplicabilitate art. 1522 alin. 5 C. civil. Ce va decide instanța?
În opinia mea, instanța trebuie să decidă cărui text legal îi va da prevalenţă, respectiv art. 454 C. pr. civ.
sau art. 1522 alin. (5) C. civ.. Ambele texte reglementează același mecanism juridic al exonerării pârâtului de la
plata cheltuielilor de judecată, astfel încât nu suntem de acord cu opinia că textele ar avea domenii de aplicare
diferite.99
Să analizăm implicațiile aplicării unuia sau altuia dintre cele două texte legale. Pentru aplicarea art. 454
noul Cod de procedură civilă, instanța ar trebui să constate că pârâtul a recunoscut pretențiile reclamantului și că
această manifestare de voință s‑a făcut la primul termen de judecată. Pe cale de consecință, ar pronunța o hotărâre
de expedient și ar respinge capătul de cerere vizând obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată,
exonerându‑l pe cel din urmă. În schimb, dacă instanța ar avea în vedere noua viziune a legiuitorului în materia
exonerării de la plata cheltuielilor de judecată, prevăzută de art. 1522 alin. (5) C. civ., constatând că de la
comunicarea cererii de chemare în judecată și până la primul termen de judecată s‑a scurs un termen de executare
rezonabil în raport de natura obligației și împrejurările cauzei100 și că pârâtul debitor nu și‑a executat obligația,
ar pronunța o hotărâre de expedient și ar obliga pârâtul debitor la plata cheltuielilor de judecată conform art. 453
noul Cod de procedură civilă.
Printr‑o interpretare literală foarte strictă, s‑ar putea susține că art. 454 C. pr. civ. este aplicabil, având în
vedere că pârâtul nu a fost în prealabil pornirii procesului pus în întârziere de către reclamant. Am atras mai sus
atenția asupra faptului că în vechea legislație civilă punerea în întârziere nu era reglementată expres și pentru
ipoteza cererii de chemare în judecată.. Întrucât art. 454 noul Cod de procedură civilă preia fidel dispoziţia din
98 Când pârâtul se afla de drept în întârziere nu poate fi exonerat de la plata cheltuielilor de judecată, atât în raport de art. 454 C. pr. civ., cât și în baza art. 1522 alin. 5 C. civ.
99 În sens contrar, minuta din 19 decembrie 2014 a Curții de Apel Târgu-Mureș, cu ocazia întâlnirii trimestriale a judecătorilor pentru unificarea practicii judiciare şi formarea profesională continuă.
100 În doctrină s-a specificat faptul că ,,termenul rezonabil,, de care face vorbire art. 1522 alin. 5 C. civ. va fi calculat în raport de coordonatele prezentate de alin. 3 al aceluiași articol, respectiv natura obligației, locul în care obligația trebuia executată, dar și raportat la urgența cu care obligația trebuie să fie executată – I. R. Urs, P. E. Ispas, Drept civil – Teoria obligațiilor, Ed. Hamangiu, București, 2015, p.373
Revista Themis 2016 76
vechea reglementare, acest aspect ar putea explica necorelarea cu prevederea din noul Cod civil, care permite
punerea în întârziere chiar în cadrul procesului, prin cererea de chemare în judecată.
Consider că aplicarea art. 454 C. pr. civ. ar încălca nu doar litera, ci și rațiunea art. 1522 alin. 5 C. civ.,
care ridică standardul echitabilității mecanismului exonerării pârâtului‑debitor de la plata cheltuielilor de
judecată. Așa cum corect s‑a subliniat în doctrină 101 , această opțiune legislativă urmărește protejarea
bunei‑credințe în raporturile juridice civile, scutirea debitorului de cheltuielile de judecată fiind prevăzută în cazul
îndeplinirii obligației în termenul de executare. Or, diferența între recunoașterea unei datorii cerută de art. 454
Cod procedură civilă și remiterea sumei de bani ori predarea bunului care face obiectul acesteia este cât se poate
de evidentă. Se naşte astfel întrebarea: de ce ar mai efectua pârâtul plata în termenul de executare rezonabil, în
condiţiile în care este suficient, pentru a evita plata cheltuielilor de judecată, să recunoască pretențiile
reclamantului la primul termen de judecată?
În plus, punerea în întârziere a debitorului, așa cum sugestiv s‑a afirmat în doctrină102, are rolul de a oferi
acestuia "a doua șansă" pentru a respecta voluntar propriul angajament. Dacă a doua șansă, constând în oferirea
unui termen de executare rezonabil, a fost irosită, de ce am mai scuti pârâtul de la plata cheltuielilor de judecată
efectuate de reclamant în baza unei simple recunoașteri a pretențiilor acestuia din urmă? Deși este adevărat că în
urma recunoașterii se va pronunța o hotărâre de expedient în favoarea reclamantului, drumul până la obținerea
efectivă a creanței este încă lung și anevoios. În schimb, un debitor care într‑un termen rezonabil de la
comunicarea cererii de chemare în judecată efectuează plata, merită beneficiul exonerării de la plata cheltuielilor
de judecată, având în vedere că debitorul nu l‑a notificat anterior litigiului potrivit art. 1522 alin. (1) C. civ și a
"doua șansă" oferită pentru efectuarea plății a fost fructificată. Într‑o astfel de situație este justă constatarea unei
culpe procesuale în dreptul reclamantului.
Prin urmare, dacă la primul termen de judecată, termenul rezonabil de executare, calculat de la data
comunicării cererii de chemare în judecată, a expirat, pârâtul nu poate fi exonerat de la plata cheltuielilor de
judecată în baza art. 454 C. pr. civ. În ipoteza recunoașterii pretențiilor reclamantului, instanța va lua act de
manifestarea sa de voință și va pronunța o hotărâre de expedient potrivit art. 436 noul Cod de procedură civilă,
obligând pârâtul la plata cheltuielilor de judecată cerute și dovedite de reclamant. În opinia mea, în
cvasi‑majoritatea situațiilor din practică cele de mai sus sunt valabile, având în vedere că până la primul termen
de judecată, în general, se scurge un termen mai mult decât rezonabil ținând seama de natura obligației și de
împrejurări. În noua viziune, atunci când debitorul nu a fost pus în întârziere în prealabil pornirii procesului, art.
1522 alin. (5) dictează în principal termenii exonerării pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată. Iar noile
reguli sunt exigente și mai echitabile, pretinzând pârâtului conduita care se aproprie de dezideratul înscris în art.
1516 privind îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației.
101 Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul cod civil – comentariu pe articole, Ed. C. H. Beck, București, 2012, p.1610.
102 L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, Tratat elementar de drept civil – Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 263
77 Revista Themis 2016
Care va fi soarta art. 454 noul Cod de procedură civilă? Ca propunere de lege feranda, aș considera
oportună abrogarea art. 454 C. pr. civ., pentru a clarifica problematica exonerării pârâtului de la plata cheltuielilor
de judecată conform art. 1522 alin. (5) C. civ. Însă, din moment ce soluția legislativă prevăzute de art. 454 C.
pr. civ. a fost preluată și în noua reglementare, este necesar să îi fie conferită relevanță juridică. Ipotezele în care
acest text legal s‑ar putea aplica în continuare, s‑ar plasa în parametrii următorului exemplu: la primul termen de
judecată pârâtul recunoaște pretențiile reclamantului, iar termenul de executare rezonabil, care curge de la
comunicarea cererii de chemare în judecată, încă nu a expirat. Cu alte cuvinte, când pârâtul recunoaște pretențiile
reclamantului, judecătorul va verifica dacă termenul de executare rezonabil a expirat sau nu la momentul
mărturisirii. Dacă acesta a expirat, se va lua act de trimiterea făcută de art. 454 C. pr. civ. la dispozițiile art. 1522
alin. (5) C. civ., care va fi aplicat după considerațiile făcute mai sus. În schimb, dacă se constată că pârâtul este
încă în termenul de executare, pentru că efectele finale ale punerii în întârziere încă nu s‑au produs, în subsidiar,
devine aplicabil art. 454 C. pr. civ. Astfel, chiar în lipsa efectuării plății, se va pronunța o hotărâre de expedient
și pârâtul va fi exonerat de la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant.
Care ar fi dezavantajele adoptării acestei noi perspective asupra exonerării pârâtului de la plata
cheltuielilor de judecată? Părerea mea este că singurul dezavantaj ar fi lipsa unui moment clar delimitat până la
care pârâtul poate executa obligația pentru a fi exonerat de plata cheltuielilor de judecată, respectiv relativitatea
sintagmei "într‑un termen rezonabil". Dacă pentru aplicarea art. 454 C. proc. civ., rolul judecătorului este limitat
la a constata îndeplinite câteva condiții, indiferent de natura obligației și de circumstanțele concrete ale procesului
pânâ la primul termen de judecată103, în aplicarea art. 1522 alin. (5) C. civ. s‑ar putea naște discuții cu privire la
momentul expirării termenului de executare. Însă, în cvasi‑majoritatea situațiilor din practică, intervalul de timp
scurs între comunicarea cererii de chemare în judecată și primul termen de judecată este mai mult decât rezonabil,
astfel încât art. 1522 alin. (5) C. civ. va fi aplicabil104.
S‑ar mai putea susține că un alt dezavantaj ar consta în eliminarea unui stimulent concret pentru pârât
în a recunoaște pretențiile reclamantului la primul termen de judecată. Așa cum s‑a susținut în doctrină,105
art. 454 C. pr. civ. vine la pachet cu anumite beneficii, inclusiv pentru sistemul de justiție. Cu toate acestea,
consider că pârâtul care nu mai poate fi exonerat de la plata cheltuielilor de judecată având în vedere aplicarea
cu prioritate a art. 1522 alin. (5) C. civ., are tot interesul să recunoască pretențiile reclamantului, pentru a evita
103 A se vede G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 577-578 104 Facem în acest context trimitere la dispozițiile art. 201 C. pr. civ., care reglementează pașii procesuali de
parcurs din momentul comunicării cererii de chemare în judecată și până la fixarea primului termen de judecată, respectiv termenele aferente. Dacă avem în vedere și procedura ordonanței de plată, observăm că art. 1015 C. pr. civ. stabilește un termen de 15 zile de la comunicarea somației pentru plata sumei. Astfel, este destul de dificil să susținem că intervalele de timp mult mai mari, care se scurg în procedura comună până la primul termen de judecată, nu ar fi rezonabile pentru efectuarea plății, în special la obligațiile pecuniare.
105 Rațiunea art. 454 C. pr. civ., ține de evitarea dezbaterilor contradictorii și pronunțarea unei hotărâri pe baza recunoașterii pârâtului, astfel încât mărturisirea acestuia constituie temeiul adoptării hotărârii. Datorită evitării unor cheltuieli suplimentare cu desfășurarea judecății, comportamentul procesual al pârâtului este recompensat prin exonerare sa de la plata cheltuililor de judecată avansate de reclamant. - V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul cod de procedură civilă comentat și adnotat, Vol. I, Ed. Universul Juridic, București 2013, p. 455
Revista Themis 2016 78
suportarea unor cheltuieli de judecată suplimentare, generate de administrarea, uneori costisitoare, a diferitelor
probe încuviințate reclamantului.
În concluzie, propunerea mea de interpretare și aplicare a instituției exonerării pârâtului de la plata
cheltuielilor de judecată, urmărește să țină cont de trimiterea expresă făcută în cadrul art. 454 C. pr. civ. la
aplicabilitatea art. 1522 alin. (5) C. civ., coroborând cele două norme divergente într‑o manieră rezonabilă. În
principiu, exonerarea pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată va opera potrivit termenilor dictați de art.
1522 alin. (5) C. civ., ca beneficiu acordat în urma respectării de către către pârâtul debitor a principiului dreptului
la o executare conformă, prin efectuarea plății în termenul de executare rezonabil. Dacă obligația nu este
executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina pârâtului, chiar în ipoteza recunoașterii
pretențiilor reclamantului la primul termen de judecată. Cu titlu de excepție, art. 454 C. pr. civ. rămâne aplicabil
conform practicii încetățenite, în ipotezele în care termenul de executare nu a expirat la primul termen de judecată,
ținând cont de natura obligației și de împrejurări, iar pârâtul recunoaște pretențiile reclamantului.
79 Revista Themis 2016
Câteva considerații de ordin procesual privind invocarea nedemnității într‑o acțiune de
partaj succesoral
Oana‑Viorela SUBA,
Auditor de justiţie, Anul I
Andrei‑Ioan DASCĂLU,
Auditor de justiţie, Anul I
Nedemnitatea succesorală, astfel cum este reglementată de noul Cod civil în cuprinsul articolelor 958‑961,
reprezintă o modalitate de înlăturare a unui succesibil legal sau testamentar de la moștenirea autorului său, în
ipoteze strict determinate de lege.
Atât nedemnitatea de drept, cât și cea judiciară produc efecte relative, numai în patrimoniul nedemnului,
fără a afecta posibilitatea propriilor moștenitori de a accede la moștenirea lui de cujus pe calea reprezentării
succesorale. Mai mult, nedemnitatea produce efecte totale, nedemnul moștenitor rezervatar pierzând inclusiv
dreptul la rezerva succesorală.
Sub aspect procesual, nedemnitatea succesorală poate fi invocată în cadrul unui proces pe cale de acțiune
sau, după caz, de excepție de drept substanțial (apărare de fond), în funcție de tipul de nedemnitate incident,
impunându‑se adoptarea unui regim juridic specific.
Astfel, cu referire la invocarea nedemnității pe cale de acțiune, aceasta poate îmbrăca atât forma unei
acțiuni în constatare, atunci când vizează nedemnitatea de drept, cât și forma unei acțiuni în realizare, atunci când
privește o nedemnitate judiciară. În cazul unei nedemnități de drept, instanța este limitată în a verifica îndeplinirea
condițiilor indicate în cuprinsul art. 958 Cod civil, pe când în cazul nedemnității judiciare, instanța are dreptul să
aprecieze în privința incidenței acesteia, raportându‑se, spre exemplu, la gravitatea violenței exercitate sau la
intenția succesibilului, chiar în cazul în care s‑a pronunțat o hotărâre de condamnare.
Referitor la posibilitatea persoanei interesate de a se prevala de nedemnitate cu titlu de apărare de fond,
ce ar conduce la o simplă constatare a acesteia în considerentele hotărârii judecătorești, cu consecința respingerii
pretențiilor părții adverse, trebuie remarcat că legiuitorul nu a recunoscut expres o atare opțiune, astfel cum a
făcut‑o, de pildă, în cazul nulității.
Cu toate acestea însă, conform art. 958 alin. (3) Cod civil, nedemnitatea de drept poate fi invocată oricând
și de orice persoană interesată, inclusiv de instanță din oficiu, având deci un caracter imprescriptibil și protejând
un interes public. În antiteză, nedemnitatea judiciară poate fi invocată într‑un termen de decădere de 1 an, care
se calculează conform dispozițiilor art. 959 Cod civil și numai de către un succesibil care justifică un interes din
înlăturarea nedemnului, în sensul că acestuia îi va profita cel puțin o parte din moștenirea care i s‑ar fi cuvenit
celui înlăturat.
Din analiza coroborată a prevederilor legale mai sus menționate reiese faptul că nedemnitatea de drept
poate funcționa și ca un remediu pentru a combate pretențiile celeilalte părți, sancționând în acest mod o conduită
contrară normelor care ocrotesc interesul public. Susținem aceasta deoarece singura posibilitate a instanței de a
o invoca ex officio se poate realiza strict în această manieră de contracarare a pretențiilor reclamate, iar nu pe
Revista Themis 2016 80
calea unei acțiuni. În ipoteza celei judiciare, declararea acesteia impune drept condiție premisă învestirea instanței
cu o cerere în acest sens, fie promovată pe cale principală, fie incidentală.
În concret, în ipoteza în care drepturile părților nu sunt constatate în cuprinsul unui certificat de moștenitor
sau a unui certificat de calitate de moștenitor ori a unei hotărâri judecătorești, iar părțile intenționează partajarea
bunurilor moștenite și nu ajung la o înțelegere, acestea urmează să învestească instanța cu acțiune având ca obiect
constatarea calității lor de moștenitori, constatarea cotelor succesorale, constatarea masei succesorale și a celei
partajabile, precum și partajul.
În consecință, dacă una dintre părțile litigiului sau chiar instanța din oficiu invocă nedemnitatea unei alte
părți, în scopul de a o înlătura de la moștenire, constatarea sau declararea nedemnității ar conduce inevitabil la
pierderea calității procesuale active sau pasive a moștenitorului nedemn, în funcție de poziția sa în proces. Într‑o
astfel de ipoteză deci, ar trebui probată îndeplinirea condițiilor care atrag nedemnitatea și ulterior soluționată
excepția lipsei calității procesuale. Astfel, excepţia lipsei legitimării procesuale constituie transpunerea în plan
procesual a apărării de drept substanţial constituite de nedemnitate.
În ceea ce privește ordinea de formulare și soluționare, acestea pot fi invocate în mod succesiv sau chiar
concomitent, excepția lipsei calității procesuale putând fi unită cu administrarea probelor.
Din perspectiva redactării hotărârii judecătorești, constatarea nedemnității se va face numai în
considerentele aceleiași hotărâri prin care instanța se va pronunța și asupra excepției lipsei calității procesuale,
singurele care vor apărea ca atare în dispozitiv fiind soluția asupra excepției lipsei calității procesuale, precum și
cea de respingere a cererii în sine, ca introdusă de sau împotriva unei persoane fără calitate. Soluția asupra
nedemnității va avea efect de lucru judecat pozitiv într‑o acțiune ulterioară privind constatarea sau declararea
nedemnității pentru aceleași motive. Dacă nedemnitatea a fost formulată ca un capăt distinct al unei cereri
reconvenționale, instanța se va pronunța în consecință asupra acesteia și în dispozitivul hotărârii judecătorești,
soluționarea excepției lipsei calității procesuale urmând același raționament expus anterior.
Dacă însă drepturile părților au fost constatate în cuprinsul unui certificat de moștenitor ori a unei hotărâri
judecătorești, iar părțile intenționează partajarea bunurilor moștenite și nu ajung la o înțelegere, acestea urmează
să învestească instanța cu acțiune având ca obiect exclusiv partajul.
Ca atare, dacă una dintre părțile litigiului sau chiar instanța din oficiu ar invoca nedemnitatea unei părți,
în scopul de a o înlătura de la moștenire, constatarea sau declararea nedemnității ar conduce la o lipsă a calității
procesuale numai după desființarea certificatului de moștenitor care, până la acel moment, se bucură de o
prezumție de validitate și i se impune instanței în mod necondiționat, astfel că ar fi ținută să pronunțe partajul în
funcție de cotele înscrise în cuprinsul acestuia. Această soluție se deduce din prevederile art. 118 alin. (1) teza
finală din Legea nr. 36/1995, conform căruia până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de
moștenitor face dovada calității de moștenitor, legal sau testamentar, precum și dovada dreptului de proprietate
al moștenitorilor acceptanți asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia.
Certificatul de moștenitor nu poate fi considerat un act juridic stricto sensu, el necuprinzând în fapt o
manifestare concordantă de voință a moștenitorilor acceptanți, făcută în scopul de a produce efecte juridice, astfel
că nu am putea spune că poate fi afectat de aceleași cauze de nulitate ca și un act juridic civil. Cu toate acestea,
81 Revista Themis 2016
indicarea în cuprinsul certificatului a unui nedemn drept moștenitor încalcă în mod flagrant dispozițiile
imperative ale legii, care prevăd că acesta va atesta masa succesorală, numărul și calitatea moștenitorilor, precum
și cotele care le revin fiecăruia din moștenirea lui de cujus. Întrucât, conform art. 684 alin. (2) Cod civil, partajul
prin bună învoială făcut fără participarea unuia dintre copărtași este lovit de nulitate absolută, legiuitorul urmărind
în acest mod să protejeze însuși dreptul de proprietate al acestuia, pentru identitate de rațiune se impune aplicarea
aceleiași sancțiuni și în ipoteza calificării drept moștenitor a unui nedemn, fiind vătămate drepturile de proprietate
ale celorlalți succesibili. În concret, nedemnul, precum am arătat anterior, nu poate veni la moștenirea defunctului
decât prin reprezentare, astfel că sancțiunea nulității absolute a certificatului apare ca necesară pentru ca scopul
normei legale să fie atins.
Drept urmare, odată declarată sau constatată nedemnitatea, instanța trebuie să se pronunțe asupra nulității
absolute a certificatului de moștenitor, fie la cererea uneia dintre părți, fie din oficiu. Soluția asupra nulității
certificatului va apărea ca atare în dispozitiv, dacă a fost învestită instanța de către părți cu o astfel de cerere sau
numai în considerente, dacă instanța a invocat‑o din oficiu sau părțile, pe cale de excepție de drept substanțial.
Ulterior acestei constatări, instanța se va pronunța asupra excepției lipsei calității procesuale a nedemnului,
invocată, de asemenea, de către o parte sau din oficiu, și va respinge acțiunea ca fiind introdusă de o persoană
sau împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
Există însă și situații în care, chiar lipsindu‑i calitatea procesuală activă reclamantului și fiindu‑i respinsă
acțiunea principală de partaj, instanța va rămâne investită cu soluționarea acesteia. Un exemplu în acest sens este
reprezentat de o acțiune de partaj cu mai mulți moștenitori. În acest caz, dacă reclamantul ar fi cel nedemn,
partajul poate continua între ceilalți copărtași numai în ipoteza formulării de către unul dintre ei a unei cereri
reconvenționale cu acest obiect. Susținem aceasta deoarece, într‑o acțiune de partaj, moștenitorii au dublă calitate
procesuală, atât de reclamanți cât și de pârâți, profitându‑le deopotrivă soluția pronunțată, astfel că cererea
reconvențională a unuia dintre ei îi va avea drept pârâți în fapt pe toți ceilalți moștenitori. Față de aceste
considerente, în condițiile constatării nulității absolute a certificatului de moștenitor, pentru ca acțiunea în partaj
să poată fi admisă ca atare, cererea reconvențională trebuie să cuprindă capetele de cerere specifice partajului
făcut exclusiv pe cale judiciară. În concret, instanța trebuie să procedeze la stabilirea moștenitorilor și a cotelor
care le revin din masa partajabilă, aspectele înscrise în cuprinsul certificatului fiind în mod ireversibil lipsite de
efecte juridice ca urmare a retroactivității sancțiunii nulității, care se întinde chiar de la eliberarea lui de către
notarul public.
Revista Themis 2016 82
ETICĂ ȘI ORGANIZARE JUDICIARĂ
Interdicțiile judecătorilor și procurorilor
Considerații de ordin teoretic și practic asupra interdicțiilor instituite de dispozițiile art. 8 din
Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 102 din Legea nr. 161/2003
privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor
publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.
Judecător Miorița Ban,
Formator INM
Interdicția reprezintă o prevedere legală, prin care se interzice săvârșirea anumitor fapte sau acte.
Prin instituirea interdicțiilor judecătorilor și procurorilor, legiuitorul a dorit să protejeze orice formă de
afectare a independenței și imparțialității acestora și nu în ultimul rând a integrității magistraților (onoarea,
demnitatea, probitatea profesională și prestigiul justiției).
Cadrul legal: art. 8 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 102
din legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților
publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.
Potrivit art. 8 alin. 1 din Legea nr. 303/2004, judecătorilor și procurorilor le este interzis
a) să desfășoare activități comerciale, direct sau prin persoane interpuse;
b) să desfășoare activități de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură;
c) să aibă calitatea de asociat sau de membru în organele de conducere, administrare sau control la societăți
civile, societăți comerciale, inclusiv bănci sau alte instituții de credit, societăți de asigurare ori financiare,
companii naționale, societăți naționale sau regii autonome;
d) să aibă calitatea de membru al unui grup de interes economic.
Alineatul 2 al aceluiași articol prevede că, prin derogare de la prevederile art. 8 alin. 1 lit. c, judecătorii și
procurorii pot fi acționari sau asociați ca urmare a legii privind privatizarea in masă106.
Dispozițiile art. 102 Legea 161/2003 au în esență același conținut, cu excepția alineatului 2 din cuprinsul
art. 8 din Legea nr. 303/2004.
106 Procesul de privatizare în masă a reprezentat strategia adoptată după anul 1990 de statul român pentru privatizarea unităților economice de stat. În esență acest proces a constat în reorganizarea unităților economice de stat, în regii autonome și societăți comerciale și trecerea unei părți din capitalul social al acestora din urmă în proprietate privată, cu titlu gratuit și obligatoriu, în condițiile prevăzute de lege.
83 Revista Themis 2016
a. Interdicția referitoare la desfășurarea de activități comerciale, direct sau prin persoane interpuse.
În sistemul Codului comercial (în prezent abrogat), autonomia dreptului comercial era realizată prin
reglementarea faptelor de comerț obiective. În acest sens, în art. 3 din Codul comercial legiuitorul stabilea o listă
de 20 de acte juridice, fapte juridice și operațiuni economice, pe care le declara fapte de comerț, indiferent de
calitatea persoanei care le săvârșea. Ele erau considerate fapte de comerț obiective, deoarece legiuitorul le‑a
considerat comerciale, datorită naturii lor.
Mai mult, prin stabilirea faptelor de comerț obiective, se realiza și determinarea calității de comerciant și,
implicit, se circumstanția domeniul dreptului comercial. În acest sens, potrivit art. 7 din codul comercial era
comerciant orice persoană care, având comerțul ca profesiune obișnuită, săvârșea una din faptele de comerț
prevăzute de art. 3 din Codul comercial. Mai mult, potrivit art. 4 din același cod, odată dobândită calitatea de
comerciant, toate operațiunile comerciantului erau considerate fapte de comerț.
În prezent, această sintagmă “activitate comercială” ar trebui privită în lumina prevederilor noului Cod
civil. Potrivit art. 3 alin. 2 și 3 din noul Cod civil – sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o
întreprindere. Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe
persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în
prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu scop lucrativ.
De asemenea, Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil,
statuează în art. 8 alin 1 și 2 că noțiunea de profesionist prevăzută de art. 3 Cod civil include categoriile de
comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități
economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului
civil. În toate actele normative în vigoare, expresiile “acte de comerț”, respectiv “fapte de comerț” se înlocuiesc
cu expresia “activități de producție, comerț sau prestări servicii”.
S‑ar putea deduce că noul sistem de reglementare a activității comerciale este fundamentat pe conceptele
de profesionist și întreprindere.
Întreprinderea constă în exercitarea sistematică și permanentă a unei activități organizate, potrivit
regulilor proprii; activitatea organizată este realizată de una sau mai multe persoane pe riscul lor, iar persoanele
care realizează activitatea organizată au calitatea de profesioniști; obiectul activității organizate este producerea,
administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau prestarea de servicii, iar scopul întreprinderii poate fi obținerea unui
profit sau realizarea unui scop nonprofit.
De asemenea, conform art. 2 din OUG nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către
persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, cu modificările și completările
ulterioare, activitatea economică reprezintă activitatea agricolă, industrială, comercială, desfășurată pentru
obținerea unor bunuri sau servicii a căror valoare poate fi exprimată în bani și care sunt destinate vânzării ori
schimbului pe piețele organizate sau a unor beneficiari determinați ori determinabili, în scopul obținerii unui
profit, iar întreprinderea economică presupune desfășurarea unei activități economice în mod organizat,
permanent și sistematic, combinând resurse financiare, forță de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice
și informație, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.
Revista Themis 2016 84
Din interpretarea celor de mai sus expuse, se poate desprinde ideea că o întreprindere comercială exercită
în mod sistematic o activitate comercială organizată, cu caracter profesional, în scopul obținerii unui profit.
Prin urmare, „activitatea comercială” ar reprezenta activitatea (actele juridice, faptele juridice și
operațiunile economice) aferentă exploatării unei întreprinderi comerciale.
De altfel, această interpretare a fost adoptată și într‑un punct de vedere emis de Direcția legislație,
documentare și contencios din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, cu ocazia analizării posibilității
judecătorilor sau procurorilor de a închiria imobilele aflate în proprietatea acestora. În urma analizei efectuate,
s‑a ajuns la concluzia că, atâta vreme cât închirierea unui imobil constituie un act de administrare al bunului de
către proprietarul ce nu are calitatea de profesionist și care nu desfășoară o asemenea activitate în mod organizat,
aceasta nu poate fi considerată o activitate comercială, constituind o operațiune civilă.
De lege ferenda, în opinia noastră, ar trebui reformulată/clarificată această noțiune, având în vedere noile
dispoziții ale Codului civil, pentru a fi cât mai previzibilă.
b. Interdicția referitoare la desfășurarea activității de arbitraj în litigii civile, comerciale (între
profesioniști în condițiile noului Cod civil) sau de altă natură.
Arbitrajul este definit de dispozițiile art. 541 alin. (1) Cod de procedură civilă ca fiind o jurisdicție
alternativă, având caracter privat. Arbitrajul poate fi ad‑hoc sau organizat de o instituție permanentă de arbitraj.
Potrivit art. 543 Cod de procedură civilă, arbitrajul poate fi încredințat, prin convenția arbitrală, uneia sau
mai multor persoane, investite de părți sau în conformitate cu acea convenție să judece litigiul și să pronunțe o
hotărâre definitivă și obligatorie pentru ele. Arbitrul unic sau, după caz, arbitrii investiți constituie, în sensul
dispozițiilor prezentei cărți, tribunalul arbitral.
De asemenea, potrivit art. 555 Cod de procedură civilă, poate fi arbitru orice persoană fizică, dacă are
capacitate deplină de exercițiu.
De precizat, că neînscrierea arbitrului pe lista arbitrilor Curții de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de
Comerț și Industrie a României, nu reprezintă un impediment pentru participarea acestuia la soluționarea
litigiului, întrucât părțile sunt libere să numească în această calitate și alte persoane cu capacitate deplină de
exercițiu107.
Sunt anumite categorii profesionale cărora, prin legi speciale li se interzice să desfășoare astfel de
activități, cum este cazul judecătorilor și procurorilor, scopul acestei interdicții fiind mai mult decât evident,
având în vedere natura activităților desfășurate de către arbitrii.
c. Interdicția de a avea calitatea de asociat sau de membru în organele de conducere, administrare
sau control la societăți civile, societăți comerciale, inclusiv bănci sau alte instituții de credit, societăți de
107 Curtea de Arbitraj București, sent. nr. 134 din 9 decembrie 1996, în J.C.A. 1953-2000, p.14.
85 Revista Themis 2016
asigurare ori financiare, companii naționale, societăți naționale sau regii autonome, coroborată cu
dispozițiile art. 8 alin. 2 din Legea nr. 303/2004 ( prin derogare de la dispozițiile art. 8 alin. 1 lit. c ‑
judecătorii si procurorii pot fi acționari sau asociați ca urmare a legii privind privatizarea în masă).
Referitor la această interdicție au fost formulate de către magistrați mai multe solicitări de interpretare
de‑a lungul timpului adresate Consiliul Superior al Magistraturii.
Astfel, în ședința din data de 26 iunie 2008, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a decis că funcția
de judecător/procuror este incompatibilă cu calitatea de investitor la bursă.
Prin Hotărârea nr. 363/06 mai 2010 s‑a statuat că participarea magistraților la sistemul de pensii private
reprezintă o situație de excepție de la interdicțiile instituite în art. 8 din Legea nr. 303/2004, cu atât mai mult cu
cât aderarea la un astfel de fond a avut caracter obligatoriu pentru persoanele în vârstă de până la 35 de ani.
Motivarea hotărârii este însă extrem de lacunară sub acest aspect, în sensul că nu se înțelege exact dacă s‑a avut
în vedere, ca situație de excepție, doar categoria de persoane care a fost obligată să participe la acest sistem de
pensii sau și categoria de persoane care participă la sistemul de pensii private voluntar.
În accepțiunea noastră, participarea magistraților la sistemul de pensii privat, în mod voluntar, nu vine în
contradicție cu dispozițiile legale de mai sus, având în vedere că prin această participare nu devin acționari sau
asociați sau membri în organele de conducere, administrare sau control la societăți civile, societăți comerciale,
inclusiv bănci sau alte instituții de credit, societăți de asigurare ori financiare, companii naționale, societăți
naționale sau regii autonome, ci doar dobândesc un anumit număr de unități, în funcție de contribuția fiecăruia,
care le oferă niște drepturi bănești, la momentul pensionării.
Tot prin aceeași hotărâre, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii și‑a exprimat opinia cu privire la
încălcarea dreptului fundamental la proprietate privată, prevăzut de art. 44 din Constituție, în cazul menținerii
unei diferențieri artificiale între magistrații care au calitatea de acționari, prin participarea la procesul de
privatizare în masă și cei care ar putea dobândi această calitate, prin achiziționarea directă de acțiuni sau între
magistrații care au devenit participanți la fondurile de pensii private, prin efectul legii și cei care ar opta pentru o
astfel de calitate, deși nu au obligația legală. Această constrângere nejustificată s‑a considerat, cu atât mai
evidentă, în situația dobândirii acțiunilor sau părților sociale prin moștenire.
Astfel, s‑a hotărât că simpla calitate de acționar sau asociat, care nu presupune exercitarea vreunei
activități de administrare, conducere sau control, nu este de natură să aducă atingere independenței și
imparțialității specifice funcției de judecător sau procuror, soluția fiind înlăturarea interdicției legale a
magistraților de a avea calitatea de asociat sau acționar, cu menținerea interdicției de a exercita funcții de
conducere, administrare sau control în cadrul organismelor prevăzute la art. 8 alin. 1 lit. c din Legea nr. 303/2004,
eventualele situații de incompatibilitate putând fi înlăturate prin utilizarea instituțiilor juridice ale abținerii și
recuzării. S‑a hotărât, așadar, sesizarea Ministerului Justiției cu propunerea de modificare a dispozițiilor art. 8
alin. 1 din Legea nr. 303/2004, modificare care, până în acest moment nu s‑a produs.
Ca urmare a acestei opinii și jurisprudența disciplinară de la acel moment a fost puțin nuanțată.
Revista Themis 2016 86
Astfel, printr‑o hotărâre108 s‑a decis că fapta judecătorului de a avea calitatea de acționar la o bancă nu
întrunește elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004
privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare (în varianta
normativă a încălcării dispozițiilor referitoare la incompatibilități și interdicții), întrucât aceasta nu a produs
niciun rezultat dăunător, în sensul afectării independenței și imparțialității sale, cu atât mai mult cu cât, în
activitatea de judecată, desfășurată de la numirea sa în funcție nu a soluționat cauze în care banca la care este
acționar să fie parte și nici nu a recurs la serviciile oferite de această bancă. S‑a mai reținut că numărul și
valoarea acțiunilor deținute (411 acțiuni în valoare totală de 22 lei), raportate la valoarea capitalului social
publicat pe site‑ul oficial al băncii (1.196,259 milioane lei) și la dispozițiile capitolului IV din Legea nr. 31/1990
privind societățile comerciale, republicată, nu‑i conferă judecătorului calitatea de decident în politicile băncii.
Într‑o altă cauză109, s‑a decis că, simpla calitate de asociat într‑o societate comercială a cărei activitate era
întreruptă temporar, prin ea însăși, nu este de natură să atragă răspunderea disciplinară a procurorului, cu atât mai
mult, cu cât acesta nu a obținut venituri, nu a desfășurat activități de comerț și nu a soluționat vreo cauză în care
societatea să aibă un interes.
S‑a reținut, la acea vreme, că forma de vinovăție ce caracterizează această abatere disciplinară în varianta
normativă a încălcării dispozițiilor referitoare la interdicții, este cea a intenției, judecătorul sau procurorul
realizând că încalcă principiile independenței și imparțialității ce guvernează activitatea magistraților, prevăzând
rezultatul faptei sale ‑ afectarea încrederii în actul de justiție ‑ urmărind sau acceptând eventualitatea producerii
lui.
În anul 2015, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii110 a revenit asupra acestei opinii.
Astfel, s‑a decis că funcția de judecător, respectiv procuror este incompatibilă cu calitatea de asociat
sau acționar la societăți civile, societăți comerciale, inclusiv bănci sau alte instituții de credit, societăți de
asigurare ori financiare, companii naționale, societăți naționale sau regii autonome și în situația în care aceste
calități au fost dobândite prin moștenire.
S‑a constatat că, potrivit legislației în vigoare, judecătorilor și procurorilor le este permis să dețină calitatea
de acționar/asociat, doar ca urmare a procesului de privatizare în masă.
Atâta vreme cât calitatea de acționar nu este dobândită de magistrat în mod direct ca urmare a legii privind
privatizarea în masă, acesta nu poate deține calitatea de acționar/asociat la societăți civile, societăți comerciale,
inclusiv bănci sau alte instituții de credit, societăți de asigurare sau financiare, companii naționale, societăți
naționale ori regii autonome.
În ceea ce privește situațiile în care dobândirea calității de acționar/asociat are loc prin moștenire, nici
aceasta nu este permisă de dispozițiile legale, în lipsa unei mențiuni exprese în acest sens.
108 Hotărârea nr. 2J/2009 a Secției pentru judecători în materie disciplinară (definitivă, prin nerecurare). 109 Rezoluția nr. 46/CDP/2011 pronunțată de Comisia de Disciplină pentru Procurori. 110 Hotărârea nr. 845 din 24 august 2015
87 Revista Themis 2016
Cu alte cuvinte, dobândirea calității de acționar/asociat de către magistrați, prin orice altă modalitate decât
cea prevăzută expres de lege (privatizarea în masă) este interzisă.
Și de această dată s‑a decis sesizarea Ministerului Justiției cu o propunere de modificare legislativă, în
sensul introducerii unei dispoziții care să prevadă că în cazul dobândirii, prin moștenire, a calității de asociați sau
acționari la societăți civile, societăți comerciale, inclusiv bănci sau alte instituții de credit, societăți de asigurare
sau financiare, companii naționale, societăți naționale ori regii autonome, judecătorii și procurorii să fie obligați
să ia măsurile necesare, astfel încât starea de incompatibilitate să înceteze în termen de maximum un an de la
dobândirea respectivei calități. (punctul de vedere a fost însușit de Ministerul Justiției, această propunere de
modificare fiind integrată în proiectul de lege supus dezbaterii publice, în prezent).
Și punctul nostru de vedere este că, în prezent, dispozițiile legale în vigoare la acest moment nu pot fi
interpretate în alt mod.
Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 ‑ în vederea desfășurării de activități cu scop lucrativ,
persoanele fizice și persoanele juridice se pot asocia și pot constitui societăți cu personalitate juridică, cu
respectarea dispozițiilor prezentei legi. Potrivit art. 2 al aceluiași act normativ – dacă prin lege nu se prevede
altfel, societățile cu personalitate juridică se constituie în una dintre următoarele forme: a) societate în nume
colectiv; b) societate în comandită simplă; c) societate pe acțiuni; d) societate în comandită pe acțiuni și e)
societate cu răspundere limitată.
Termenul de “asociat” folosit de legiuitor în cuprinsul art. 8 alin. 1 lit. c din Legea nr. 303/2004 este
denumirea generică, pentru orice persoană care participă la constituirea unei societăți cu personalitate juridică,
neavând relevanță forma societății respective.
De altfel, însuși legiuitorul în cuprinsul acestui articol face referire la societăți comerciale (denumire
generică) și nu numai la societățile în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată, unde
persoanele care se asociază dobândesc calitatea de asociați.
Pe de altă parte, legiuitorul a prevăzut o singură situație de excepție, în care este posibil ca magistrații să
aibă calitate de asociați sau acționari, respectiv ca urmare a privatizării în masă.
De asemenea, legiuitorul nu a făcut distincție între modalitățile în care este dobândită calitatea de asociat
(în sens larg), respectiv asociere, vânzare, moștenire, donație, cesiune etc, folosind sintagma “judecătorilor și
procurorilor le este interzis să aibă calitatea de asociat la…”.
Ulterior, jurisprudența disciplinară, în ceea ce privește încălcarea acestei interdicții de către magistrați a
avut un nou parcurs.
Astfel, s‑a reținut111 că fapta judecătorului de a deține calitatea de asociat și administrator la societate cu
răspundere limitată, concomitent cu deținerea și exercitarea funcției de judecător, întrunește elementele
constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b din Legea nr. 303/2004.
111 Hot. nr. 16J/09 septembrie 2015 a Secției de Judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, definitivă, prin decizia civilă nr. 229/27.06.2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție
Revista Themis 2016 88
În fapt, s‑a reținut că din anul 2009, moment la care a fost numit în funcția de judecător și până în anul
2013, acesta a deținut calitatea de asociat și administrator la SC…SRL, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 8
alin. 1 lit. c din Legea nr. 303/2004, precum și art. 102 lit. b din Legea nr. 161/2003.
În cazul de față, Agenția Națională de Integritate (ANI), în urma verificărilor efectuate a constatat,
printr‑un raport de evaluare că judecătorul deținea calitatea de asociat și administrator al unei societăți cu
răspundere limitată, care, deși nu mai desfășura nicio activitate din anul 2004, nu era radiată de la Registrul
Comerțului. S‑a apreciat că până la radierea societății de la Registrul Comerțului, judecătorul își păstrează
calitatea de asociat, respectiv administrator, fiind încălcată această interdicție, întrucât legiuitorul nu face nici un
fel de distincție între situația asociatului sau administratorului a cărui societate desfășoară sau nu desfășoară vreo
activitate.
Acest raport de evaluare a fost contestat de către judecător în instanță, contestația fiind respinsă în mod
definitiv de către ICCJ.
Secția de Judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a apreciat apărările
judecătorului, referitoare la faptul că nu a făcut demersurile legale pentru radierea societății, întrucât a crezut că
aceasta va fi dizolvată de drept, ca urmare a suspendării activității, ca nefiind întemeiate.
S‑a apreciat că de la momentul la care a dobândit calitatea de judecător, acesta trebuia să depună toate
diligențele necesare pentru ca această societate să fie radiată, diligențe pe care judecătorul nu le‑a depus.
Forma de vinovăție ce caracterizează abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. b din Legea nr.
303/2004, în varianta normativă a încălcării dispozițiilor referitoare la interdicții este atât intenția, cât și culpa.
Legea nu condiționează existența acestei abateri disciplinare de o anumită gravitate a culpei, fiind
suficientă o nesocotire în mod conștient a normelor legale ce impun obligațiile specifice magistraților.
Într‑o altă cauză s‑a decis112 că fapta judecătorului de a avea calitatea de membru și ulterior președinte al
Consiliului de Administrație al unei Companii Naționale, reprezintă abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit.
b teza a II‑a din Legea nr. 303/2004. S‑a constatat că judecătorul a încălcat dispozițiile art. 8 alin. 1 lit. c din
Legea nr. 303/2004 și art. 102 lit. b din Legea nr. 161/2003.
Apărările judecătorului referitoare la faptul că această calitate de membru și ulterior președinte al
Consiliului de Administrație al unei Companii Naționale a avut‑o în perioada cât era detașat în MJ, iar pe perioada
detașării nu îi este aplicabil regimul interdicțiilor, au fost apreciate ca nefondate.
Secția a reținut că regimul incompatibilităților și interdicțiilor este pe deplin aplicabil și în cazul
judecătorilor și procurorilor detașați, chiar dacă aceștia nu exercită în perioada detașării atribuții specifice funcției
de judecător sau procuror, având în vedere dispozițiile art. 58 alin. 3 din Legea nr. 303/2004. Acest text prevede
că în perioada detașării, judecători și procurorii își păstrează calitatea de judecător sau procuror.
112 Hot. nr. 7J/11.06.2014 a Secției de Judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, definitivă prin decizia civilă nr. 44/2.04.2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție
89 Revista Themis 2016
Recent, printr‑o hotărâre113 Consiliul Superior al Magistraturii a apreciat că judecătorii și procurorii pot
investi în fondurile deschise de investiții.
Pentru a aprecia astfel, Plenul a constatat că prin investirea într‑un fond deschis de investiții nu se
dobândește calitatea de asociat/acționar, investitorii dobândind doar un anumit număr de unități de fond, având
dreptul la câștigurile obținute în urma realizării investițiilor menționate în documentele fondului.
De asemenea, s‑a constatat că investirea resurselor financiare într‑un fond deschis de investiții nu este
interzisă în mod expres de dispozițiile legale referitoare la interdicțiile judecătorilor și procurorilor.
Faptul că fondul deschis de investiții este administrat de o societate de administrare a investițiilor (S.A.I.),
constituită sub forma unei societăți pe acțiuni, nu conduce la dobândirea calității de acționar al unei astfel de
societăți pentru persoanele care cumpără unități de fond.
d. Interdicția de a avea calitatea de membru al unui grup de interes economic.
Grupul de interes economic este definit de dispozițiile art. 118 alin 1 și 2 din Legea nr. 161/2003, privind
unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul
de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției ca reprezentând o asociere între două sau mai multe persoane
fizice sau juridice, constituită pe o perioada determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării activității economice
a membrilor săi, precum și al îmbunătățirii rezultatelor activității respective. Grupul de interes economic este
persoana juridică cu scop patrimonial, care poate avea calitatea de comerciant sau necomerciant.
Având în vedere forma de organizare a grupurilor de interes economic și mai ales scopul acestui tip de
asociere, este evident de ce a fost instituită o asemenea interdicție în ceea ce privește judecătorii și procurorii.
Interdicțiile sus indicate sunt justificate de imperativul realizării actului de justiție, în acord cu principiile
statutare, ale independenței și imparțialității, în scopul înfăptuirii justiției, apărarea intereselor generale ale
societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor.
113 Hotărârea nr. 397/14.04.2016 pronunțată de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii
Revista Themis 2016 90
JURISPRUDENŢĂ
Decizii pronunţate în soluţionarea recursurilor în interesul legii
Jurisprudență obligatorie în materie civilă
1. Decizie nr. 24/2015 din 16/11/2015 în RECURS ÎN INTERESUL LEGII, publicată în Monitorul Oficial,
Partea I nr. 76 din 02/02/2016
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind
clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată, cu modificările
şi completările ulterioare, litigiile în care sunt implicate Autoritatea Naţională pentru Protecţia
Consumatorilor/alte organe ale administraţiei publice şi băncile comerciale/profesioniştii, atunci când
instanţa de judecată este sesizată de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor/alte organe
ale administraţiei publice, se soluţionează de secţiile civile/completele specializate în materie civilă (litigii
cu profesionişti) din cadrul tribunalului.
Aceste litigii au ca obiect principal interpretarea şi aplicarea/executarea unor obligaţii contractuale ce au
luat naştere în baza unui raport juridic de drept privat, prin raportare la dispoziţiile art. 1‑7 din Legea nr. 193/2000,
ca norme imperative care operează în domeniul dreptului privat şi a căror respectare este chemată să o analizeze
instanţa sesizată. Raportul juridic dedus judecăţii este unul civil, referindu‑se la contractul încheiat de un
consumator cu un profesionist.
Demersul juridic se întemeiază pe procesul‑verbal încheiat de autoritatea care exercită, conform art. 8 din
lege, controlul respectării dispoziţiilor legii, proces‑verbal care consemnează faptele constatate cu ocazia
verificărilor făcute, precum şi articolele de lege încălcate de profesionist.
Legitimarea procesuală activă a organelor de control prevăzută la art. 8 din lege nu este expresia unei
acţiuni în regim de putere publică, fiind de altfel reglementată şi prin dispoziţiile art. 37 din Codul de procedură
civilă, care atribuie calitate procesuală pasivă și altor entități care nu sunt parte în raportul juridic.
Sesizarea instanţei în condiţiile art. 12 alin. (1) ‑ (3) din Legea nr. 193/2000 nu aduce atingere dreptului
consumatorului de a invoca nulitatea clauzei, pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie, potrivit alin. (4) al
aceluiaşi articol, consumatorii prejudiciaţi prin contracte încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legale având
dreptul de a se adresa instanţelor judecătoreşti în conformitate cu prevederile Codului civil şi ale Codului de
procedură civilă.
Din interpretarea Legii nr. 554/2004 se constată că, pentru a fi în prezenţa contenciosului administrativ,
este necesar a fi întrunite în mod cumulativ două condiţii: una dintre părţi să fie o autoritate publică şi, în al doilea
rând, litigiul să fie rezultatul unui act administrativ tipic sau al unuia asimilat.
Deși Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor este o autoritate publică, acel contract
încheiat între consumator şi profesionist nu este un contract administrativ, ci este un act juridic bilateral de drept
privat. Singurul înscris prevăzut de Legea nr. 193/2000, care este emis de o autoritate publică, fiind susceptibil
91 Revista Themis 2016
de a fi analizat în acest context în legătură cu noţiunea de contencios administrativ, este procesul‑verbal menţionat
de art. 11‑13. Or, acest proces‑verbal nu produce efecte specifice actului administrativ, ci se rezumă, conform art.
11 din Legea nr. 193/2000, la consemnarea faptelor constatate cu ocazia verificărilor făcute şi a articolelor din
lege încălcate de profesionist. Calificarea juridică a acestui act de control, din perspectiva clasificării actelor
emise de o autoritate publică, este cea de act premergător emiterii unui act administrativ, neputând fi asimilat
unui proces‑verbal de contravenţie. Instanța de judecată învestită cu soluționarea litigiului privind constatarea
caracterului abuziv al clauzei are rolul de a aplica sancţiunea contravenţională prevăzută la art. 16 din Legea nr.
193/2000, astfel că nu poate fi considerat ca fiind act administrativ actul de control încheiat de autoritatea publică
anterior sesizării tribunalului de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului.
În consecinţă, având în vedere că obiectul litigiului este reprezentat, în principal, de analiza caracterului
abuziv al clauzelor unui contract guvernat de norme de drept privat, aplicarea sancțiunii contravenționale fiind o
cerere accesorie, competenţa revine secţiei civile/completelor specializate în materie civilă (litigii cu profesionişti)
din cadrul tribunalului, iar nu secţiei de contencios administrativ şi fiscal/completelor specializate în materia
contenciosului administrativ. Aşadar, raportul juridic dedus judecăţii este unul civil, referindu‑se la contractul
încheiat de un consumator cu un profesionist.
2. Decizie nr. 23/2015 din 26/10/2015 în RECURS ÎN INTERESUL LEGII, Publicată in Monitorul Oficial,
Partea I nr. 71 din 01/02/2016
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările
şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, dreptul la despăgubiri recunoscut
soţului (soţiei) sau persoanelor care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului
asigurat, răspunzător de producerea accidentului, priveşte doar vătămările lor corporale, ca victime
directe ale evenimentului rutier.
Având în vedere că naşterea obligaţiei asigurătorului R.C.A. este condiţionată de întrunirea cerinţelor de
reparare a prejudiciului respectiv în temeiul răspunderii civile delictuale a conducătorului auto, următoarele
concluzii pot fi deduse:
‑ conducătorul auto nu răspunde delictual pentru prejudiciul imediat pe care şi‑l cauzează sieşi prin fapta proprie.
De altfel, pe acest temei, dispoziţiile art. 50 alin. 2 din Legea nr. 136/1995 îl şi exclud expres pe acesta din sfera
beneficiarilor de despăgubiri de la asigurător;
‑ conducătorul auto nu va răspunde delictual pentru prejudiciul mediat suferit de membrii săi de familie ca
urmare a prejudiciului iniţial, pentru că, atâta timp cât nu se pune problema angajării răspunderii civile delictuale
a conducătorului auto faţă de sine însuşi, este exclusă angajarea răspunderii civile pentru prejudiciile prin ricoşeu
generate membrilor familiei sale prin fapta aceluiaşi conducător.
‑ este exclusă naşterea obligaţiei legale a asigurătorului R.C.A. de acoperire a prejudiciului prin ricoşeu suferit
de membrii familiei conducătorului vehiculului asigurat.
În plus, analizând art. 12 alin. 2 din Directiva 2009/103/CE și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, se
constată că el a fost transpus necorespunzător, dar, pe calea interpretării conforme a normelor interne cu cele ale
Uniunii Europene, trebuie apreciat în sensul că dreptul la despăgubiri recunoscut soţului (soţiei) sau persoanelor
Revista Themis 2016 92
aflate în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea
accidentului, vizează propriile vătămări corporale cauzate lor în accident, iar nu prejudiciile prin ricoşeu, ca
urmare a vătămării corporale sau decesului autorului accidentului.
În caz contrar, s‑ar ajunge pe această cale la alterarea naturii juridice proprii asigurării obligatorii de
răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, care s‑ar transforma într‑o veritabilă
asigurare de viaţă, întrucât soţul (soţia) ori cel aflat în întreţinerea conducătorului auto asigurat şi vinovat de
accident ar fi despăgubit în temeiul asigurării obligatorii de răspundere civilă delictuală pentru cazul de moarte a
soţului/întreţinătorului.
3. Decizie nr. 19/2015 din 05/10/2015 în RECURS ÎN INTERESUL LEGII, Publicată in Monitorul Oficial,
Partea I nr. 11 din 07/01/2016
În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1.050‑1.053 din Codul de procedură civilă şi art. 56,
art. 76 şi art. 82 din Legea nr. 71/2011 stabileşte că procedura specială reglementată de prevederile art.
1.050‑1.053 din Codul de procedură civilă nu este aplicabilă în privinţa posesiilor începute anterior intrării
în vigoare a Codului civil.
Circumstanţele istorice şi evoluţia legislativă au determinat coexistenţa pe teritoriul ţării noastre a mai
multor sisteme de publicitate imobiliară, ceea ce a influenţat şi reglementarea diferită a instituţiei uzucapiunii.
Codul civil de la 1864 reglementează două feluri de uzucapiune: uzucapiunea de 30 de ani (art. 1890) şi
uzucapiunea de 10 până la 20 de ani, numită şi uzucapiunea prescurtată (art. 1895). Cele două forme de
uzucapiune presupun îndeplinirea unor condiţii specifice, dintre care unele sunt comune (să existe o posesie utilă,
posesia să fie exercitată neîntrerupt în tot timpul fixat de lege, iar îndeplinirea prescripţiei achizitive să fie
invocată de posesor, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie), iar altele se cer a fi întrunite numai în cazul
uzucapiunii de 10 până la 20 de ani (să existe un just titlu, iar posesorul să fie de bună‑ credinţă).
În mod unanim, s‑a recunoscut caracterul retroactiv al uzucapiunii în ceea ce priveşte dobândirea
dreptului de proprietate de către posesor, respectiv stingerea acestui drept în ceea ce îl priveşte pe adevăratul
proprietar, de la data începerii cursului prescripției achizitive. Și sub aspect procedural se produc efectele
retroactiv, de la data începerii posesiei, cu mențiunea că, între data începerii posesiei şi data la care s‑a înscris
dreptul uzucapat în cartea funciară, posesorului i se recunoaşte retroactiv un drept de proprietate extratabulară.
Întrucât Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, care a înlocuit regimul de publicitate
imobiliară prin registre de transcripţiuni şi inscripţiuni şi pe cel prin cartea funciară, nu a mai consacrat cazurile
speciale de uzucapiune prevăzute de Decretul‑lege nr. 115/1938 și nu a reglementat în niciun fel prescripţia
achizitivă în sistem de carte funciară, s‑a cristalizat concluzia că, în privinţa posesiilor începute după intrarea în
vigoare a acestei legi, este aplicabilă uzucapiunea de drept comun, reglementată de Codul civil.
În noua reglementare, respectiv în art. 930 alin. (1) şi (2) și art. 931 alin. (1) şi (2) C. civ. și în art. 1.053
alin. (3) C. proc. civ, s‑a abandonat efectul retroactiv al uzucapiunii, dreptul de proprietate nefiind dobândit de
posesor decât din momentul înscrierii lui în cartea funciară.
Prevederile art. 1.053 alin. (3) din Codul de procedură civilă nu reprezintă o simplă aplicaţie a principiului
efectului constitutiv al înscrierii în materia uzucapiunii, ci reprezintă o normă specială, intrată în vigoare ulterior
93 Revista Themis 2016
Codului civil, prin care legiuitorul a înţeles ca, în materie de uzucapiune, să modifice drastic regimul juridic al
acestei instituţii, sub aspectul momentului dobândirii dreptului de proprietate. Astfel, pentru toate cererile de
uzucapiune soluţionate după procedura specială prevăzută de Codul de procedură civilă, cu excepţia celor la care
se referă art. 82 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, momentul dobândirii dreptului de proprietate este cel al înscrierii
acestui drept în cartea funciară, în baza încheierii sau a hotărârii pronunţate asupra cererii de uzucapiune, după
caz. Or, dacă procedura specială s‑ar aplica şi în cazul posesiilor începute anterior intrării în vigoare a Codului
civil, s‑ar ajunge la modificarea regimului juridic al formelor de uzucapiune respective, sub aspectul momentului
dobândirii dreptului de proprietate, prin aplicarea retroactivă a unei noi reguli în această materie, ceea ce
contravine principiului general potrivit căruia uzucapiunea se supune normelor juridice în vigoare la data la care
posesorul a început să prescrie achizitiv.
În ipoteza uzucapiunii reglementate de Codul civil de la 1864, cererea de chemare în judecată vizează
constatarea dreptului real dobândit în temeiul acesteia, acţiunea îmbrăcând forma cererii în constatare, în timp ce
acţiunea formulată pe calea procedurii speciale are ca obiect înscrierea în cartea funciară a dreptului dobândit
prin uzucapiune, fiind o cerere în realizare de drepturi.
De asemenea, efectele hotărârii judecătoreşti sunt diferite, în primul caz, hotărârea având efect declarativ
(deoarece recunoaşte dreptul de proprietate cu efect retroactiv, de la data începerii posesiei), pe când, în cazul
procedurii speciale reglementate de actualul cod de procedură civilă, hotărârea judecătorească conţine dispoziţia
de înscriere în cartea funciară a dreptului real dobândit de reclamant, care va fi considerat proprietar de la data
înscrierii în cartea funciară, astfel încât are caracter constitutiv.
Prevederea art. 1.053 alin. (3) din Codul de procedură civilă, deşi înglobată în reglementarea‑cadru a
procedurii de judecată în materie civilă, constituie o normă de fond, care guvernează regimul juridic al
uzucapiunii, sub aspectul momentului naşterii dreptului de proprietate. Stabilind că reclamantul este considerat
proprietar de la data înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate, noua reglementare schimbă în mod
radical concepţia anterioară în privinţa efectelor uzucapiunii, neputând fi aplicată decât dacă i s‑ar recunoaşte
caracter retroactiv, ceea ce este contrar art. 15 alin. (2) din Constituţia României.
Un alt considerent în susţinerea acestei soluţii decurge din însuşi textul art. 1.052 alin. (7) din Codul de
procedură civilă, care prevede expres că instanţa va cerceta "dacă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de Codul
civil pentru dobândirea dreptului reclamat în temeiul uzucapiunii". Singura interpretare validă este aceea că
trimiterea avută în vedere de legiuitor se referă la Codul civil în vigoare. Argumentul potrivit căruia s‑ar putea
da o interpretare mai largă textului, în sensul că referinţa ar viza atât noul Cod civil, cât şi Codul civil de la 1864,
este lipsit de fundament şi nu poate fi acceptat, deoarece textul legal examinat este cuprins în cartea a VI‑a a
Codului de procedură civilă, intitulată "Proceduri speciale", fiind, aşadar, o normă specială, de strictă interpretare
şi aplicare. Dintr‑o altă perspectivă, problema de drept analizată prezintă similitudini cu cea dezlegată prin
Decizia în interesul legii nr. 1/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 283 din 17 aprilie 2014, prin care s‑a statuat că prescripţiile extinctive începute anterior
datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul
nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.
Revista Themis 2016 94
S‑a reţinut, în argumentarea soluţiei, că, din punctul de vedere al aplicării legii civile în timp, prescripţiile
începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi reprezintă facta pendentia, ca situaţii juridice în curs
de formare, modificare sau stingere la data apariţiei acesteia”. Întrucât norma tranzitorie din art. 201 din Legea
nr. 71/2011 nu utilizează nicio distincţie, iar „ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus”, art. 6 alin. (4)
din Codul civil, trebuie interpretat în sensul că legea sub imperiul căreia prescripţia a început să curgă va guverna
atât aspectele de drept material, cât şi pe cele de drept procesual referitoare la prescripţie, chiar dacă aceasta se
împlineşte după intrarea în vigoare a Codului civil.
Având în vedere raţionamentul acestei decizii, ţinând seama că şi în cazul posesiilor începute şi
neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi suntem în prezenţa unor facta pendentia, soluţia care se impune
este aceea că nu pot fi aplicate noile dispoziţii procedurale pentru posesiile începute anterior intrării în vigoare a
Codului civil, întrucât consecința ar fi renunţarea la caracterul retroactiv al uzucapiunii şi schimbarea, în acest
mod, a regimului juridic al uzucapiunii.
Condiţiile de exercitare a acţiunii în procedura specială a uzucapiunii, impuse prin art. 1.051 C. proc. civ.,
precum şi împrejurările pe care judecătorul trebuie să le verifice, conform art. 1.052 al aceluiaşi cod, conduc spre
concluzia că această procedură specială a fost elaborată în strânsă corelaţie cu prevederile Codului civil din 2009
în materie de uzucapiune.
În raport cu aspectele relevate şi având în vedere caracterul special al procedurii instituite de art.
1.050‑1.053 din Codul de procedură civilă, se apreciază că aceasta nu poate fi aplicată trunchiat, în sensul că
instanţa de judecată, în soluţionarea unei cereri întemeiate pe aceste dispoziţii procedurale, nu poate să aleagă
între a aplica sau nu o anumită normă şi nu poate atribui hotărârii pronunţate un alt efect decât cel pe care legea
îl prevede în mod expres. Fiecare regim juridic de reglementare a uzucapiunii are propria sa logică; judecătorul
nu poate combina diverse reguli din diferite legi succesive, fiindcă ar însemna să creeze o lex tertia și s‑ar ajunge
ca puterea judecătorească să exercite atribuții din sfera puterii legislative.
95 Revista Themis 2016
Hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
Circumscrierea cheltuielilor de judecată noţiunii de obligație principală și posibilitatea
actualizării acestora în cursul executării silite. Art. 628 alin. (3) C. proc. civ.
Art. 628 alin. (3) C. proc. civ.,
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 628 alin. (3) din Codul de procedură civilă, cheltuielile de
judecată se circumscriu noţiunii de obligaţie principală în titlul executoriu şi pot fi supuse actualizării în cadrul
executării silite.
I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
Decizia nr. 34/2015 din 16 noiembrie 2015,
M. Of., nr. 945 din 21 decembrie 2015
Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 C. proc. Civ., în vederea
pronunțării unei hotărâri prealabile în legătură cu chestiunea de drept a vizat interpretarea dispozițiilor art. 628
alin. (3) din Codul de procedură civilă, în sensul dacă obligația de plată a cheltuielilor de judecată reprezintă o
obligația principală și poate fi supusă actualizării în cadrul proceduri de executare silită.
Dispozițiile legale supuse interpretării, în prezenta procedură de sesizare a Înaltei Curți de Casație și
Justiție în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, sunt următoarele:
Dispozițiile art. 628 alin. (3) C. proc. civ.:
Art. 628. Obligațiile susceptibile de executare silită
Alin. (3) : ”De asemenea, executorul judecătoresc, la cererea creditorului, poate actualiza valoarea
obligaţiei principale stabilite în bani, indiferent de izvorul ei, potrivit criteriilor cuprinse în titlul executoriu. În
cazul în care titlul executoriu nu conţine niciun asemenea criteriu, executorul judecătoresc va proceda, la cererea
creditorului, la actualizare în funcţie de rata inflaţiei, calculată de la data când hotărârea judecătorească a devenit
executorie sau, în cazul celorlalte titluri executorii, de la data când creanţa a devenit exigibilă şi până la data plăţii
efective a obligaţiei cuprinse în oricare dintre aceste titluri."
Pentru a rezolva problema de drept asupra căreia instanţa supremă este chemată să se pronunţe, trebuie
mai întâi lămurită natura juridică de drept procesual a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, în sensul de
a se stabili dacă aceasta are un caracter principal sau accesoriu, precum şi a naturii juridice a obligaţiei pe care o
conţine.
Revista Themis 2016 96
Potrivit dispoziţiilor art. 30 din Codul de procedură civilă, în funcţie de calea procedurală aleasă de parte,
cererile în justiţie se împart în: cereri principale, cereri accesorii, cereri adiţionale şi cereri incidentale, textul
instituind un criteriu procedural de clasificare a cererilor.
Cererea principală este aceea prin care se declanşează procedura judiciară, iar cererea este accesorie dacă
rezolvarea ei depinde de soluţia dată unui capăt de cerere principal.
În doctrină sunt enumerate, în mod constant, printre cererile accesorii, solicitarea cheltuielilor de judecată.
Astfel, pentru a califica o cerere drept accesorie, este necesar ca partea să o formuleze în cadrul aceluiaşi litigiu
cu cererea principală de a cărei soluţionare depinde.
Potrivit dispoziţiilor art. 451 alin. (1) din Codul de procedură civilă "cheltuielile de judecată constau în
taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în
condiţiile art. 330 alin. (3), (...), precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului".
Cu alte cuvinte, cheltuielile de judecată sunt acelea efectuate pentru derularea litigiului principal, aflat pe
rolul instanţei. Aşa fiind, este neîndoielnic caracterul lor accesoriu, acordarea acestora depinzând de rezultatul
capătului de cerere principal. Acest aspect este consacrat în art. 453 din Codul de procedură civilă, cu denumirea
marginală ”Acordarea cheltuielilor de judecată”. Conform acestui text:
“(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli
de judecată. (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre
părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune
compensarea cheltuielilor de judecată".
Şi în reglementarea anterioară, în Codul de procedură civilă de la 1865, potrivit art. 17 care reglementa
cererile accesorii şi incidentale, raportat la art. 274 din acelaşi act normativ, cererea de acordare a cheltuielilor
de judecată era o cerere accesorie, atunci când se formula în cadrul procesului care rezolva litigiul dintre părţi.
De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 14 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind
taxele judiciare de timbru, aprobate prin Ordinul ministrului de stat, ministrul justiţiei, nr. 760/C/1999, nu sunt
supuse timbrajului cererile accesorii privind cheltuielile de judecată.
Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată este o cerere accesorie din punct de vedere procesual,
care, însă, atunci când hotărârea judecătorească este definitivă, va conţine o obligaţie de plată, în sarcina celui
care a pierdut procesul.
Aşadar, trebuie efectuată distincţia conceptuală dintre cererea accesorie şi obligaţia accesorie, prima
având o natură procesuală, iar cea de‑a doua cuprinzând un aspect de drept material.
Natura juridică a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, atunci când acestea sunt solicitate în cadrul
procesului principal, nu este contestată nici în jurisprudenţă, nici în doctrină, aceasta având caracterul unei cereri
accesorii.
Totuşi, în situaţia în care cheltuielile de judecată sunt solicitate pe cale separată, Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie a statuat, prin Decizia nr. 19/2013 pronunţată în recurs în interesul legii, că aceste cereri sunt principale
şi sunt supuse taxei judiciare de timbru. Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată poate fi calificată drept
97 Revista Themis 2016
principală, numai dacă este formulată pe cale separată şi constituie singura obligaţie din cuprinsul titlului
executoriu, nu şi dacă se formulează în cadrul unui proces ce vizează tranşarea unui litigiu dintre părţi.
Pentru a stabili dacă obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată poate fi actualizată, problema ce trebuie
lămurită este aceea a naturii obligaţiei conţinute în cererea accesorie.
Or, hotărârea judecătorească definitivă, prin care una dintre părţi este obligată la plata cheltuielilor de
judecată, conţine o creanţă de sine‑stătătoare care poate fi supusă executării silite, la fel ca orice altă creanţă
confirmată prin titlul executoriu. Acest raţionament este confirmat, în primul rând, printr‑un argument de text,
respectiv art. 628 din Codul de procedură civilă, a cărui denumire marginală se referă la obligaţiile susceptibile
de executare silită.
Potrivit alin. (1) al art. 628 din Codul de procedură civilă: "Pot fi executate silit obligaţiile al căror obiect
constă în plata unei sume de bani (...) ", iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol: "De asemenea, executorul
judecătoresc, la cererea creditorului, poate actualiza valoarea obligaţiei principale stabilite în bani, indiferent de
izvorul ei, potrivit criteriilor cuprinse în titlul executoriu. (...) ".
În acest context, nu are relevanţă calea procesuală prin care cheltuielile sunt solicitate şi nici izvorul
acestora, obligaţia de plată fiind certă, lichidă şi exigibilă, confirmată în sarcina uneia dintre părţi prin hotărâre
judecătorească definitivă.
Obligaţia accesorie constă în obligaţia dependentă, pe toată durata existenţei sale, de o altă obligaţie, care
este principală. De regulă, obligaţia accesorie se naşte concomitent cu obligaţia principală, de care este legată
juridic. De pildă, în ceea ce priveşte dobânzile şi penalităţile, la care art. 628 din Codul de procedură civilă face
referire în mod direct. De altfel, dacă s‑ar aprecia că obligaţia de plată ar fi o obligaţie accesorie, atunci s‑ar pune
problema identificării obligaţiei principale, lucru dificil de stabilit, în raport cu cauza juridică a naşterii obligaţiei
la plata cheltuielilor de judecată de către una dintre părţi.
Interpretarea teleologică a dispoziţiilor art. 628 din Codul de procedură civilă demonstrează că norma de
drept urmăreşte să asigure o reparaţie corectă, având în vedere funcţia juridică a dobânzilor şi penalităţilor,
precum şi pe cea a actualizării, în raport cu rata inflaţiei.
Aşadar, textul de lege nu vizează înlăturarea de la executare a unei obligaţii, în funcţie de izvorul său
juridic, ci practic urmăreşte asigurarea unei corecte executări a dispoziţiei din titlul executoriu, cu alte cuvinte,
îndeplinirea exactă a obligaţiei stabilite în sarcina uneia dintre părţi.
Aşa cum s‑a arătat, chestiunea de drept sesizată de Tribunalul Constanţa ‑ Secţia a II‑a civilă necesită a
se stabili în ce măsură obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată se circumscrie noţiunii de obligaţie principală,
în accepţiunea art. 628 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Se constată că obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată cuprinsă într‑un titlu executoriu în care s‑a
pronunţat o hotărâre prin care s‑a soluţionat litigiul poate fi supusă actualizării, în raport cu dispoziţiile legale
menţionate.
Deşi în cursul soluţionării litigiului calea procesuală a stabilirii obligaţiei de plată a cheltuielilor de
judecată este dată de o cerere accesorie, atunci când hotărârea judecătorească este definitivă, obligaţia respectivă
devine o creanţă de sine‑stătătoare şi poate fi executată ca atare. Cu atât mai mult, acest argument se impune
Revista Themis 2016 98
pentru obţinerea cheltuielilor pe cale separată, atunci când cererea are caracter principal şi va constitui singura
obligaţie stabilită în titlul executoriu. Diferenţa de regim juridic dintre cele două căi procesuale de obţinere a
cheltuielilor de judecată impune un moment diferit de la care începe să se calculeze rata inflaţiei, în funcţie de
momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti (art. 706 din Codul de procedură civilă). Astfel, când
cheltuielile se obţin în cadrul procesului principal, termenul curge de la rămânerea definitivă a hotărârii care
tranşează litigiul, fie pe excepţie, fie pe fond, iar pentru obţinerea pe cale separată, termenul curge de la rămânerea
definitivă a hotărârii de obligare la plata cheltuielilor de judecată.
În consecinţă, dispoziţiile art. 628 alin. (3) din Codul de procedură civilă trebuie interpretate în sensul că
acestea sunt aplicabile cheltuielilor de judecată din titlul executoriu şi pot fi supuse actualizării în cadrul
executării silite.
99 Revista Themis 2016
Introducerea cererii de chemare în judecată și reprezentarea convenţională a persoanei
juridice în faţa instanţelor de judecată prin mandatar persoană juridică sau prin consilierul juridic
ori avocat al acesteia din urmă. Art. 84 alin. (1) din C. proc. civ.
Art. 84 alin. (1) C. proc. civ.,
Formularea cererii de chemare în judecată și reprezentarea convențională a persoanei juridice în fața
instanțelor de judecată nu se pot face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul
acesteia din urmă.
I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
Decizia nr. 9/2016 din 4 aprilie 2016,
M. Of. nr. 400 din 26 mai 2016
Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 C. proc. civ., în vederea
pronunțării unei hotărâri prealabile în legătură cu chestiunea de drept a vizat interpretarea dispozițiilor art. 84
alin. (1) C. proc. civ., în sensul dacă acestea permit reprezentarea convenţională a persoanelor juridice în faţa
instanţelor de judecată printr‑un mandatar persoană juridică, inclusiv formularea cererii introductive de instanţă
printr‑o astfel de persoană juridică, respectiv prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă.
Dispozițiile legale supuse interpretării, în prezenta procedură de sesizare a Înaltei Curți de Casație și
Justiție în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, sunt următoarele:
Dispozițiile art. 84 alin. (1) C. proc. civ.:
„Art. 84. Reprezentarea convențională a persoanelor juridice.
Alin. (1) Persoanele juridice pot fi reprezentate convențional în fața instanțelor de judecată numai prin
consilier juridic sau avocat, în condițiile legii.”
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ‑ Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că
dispoziţia legală cu privire la care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile nu poate fi interpretată decât în
sensul limitării reprezentării convenționale a persoanelor juridice în fața instanțelor de judecată exclusiv prin
avocat sau consilier juridic, doctrina în materie fiind unanimă în acest sens.
Soluţia legislativă conţinută în art. 84 alin. (1) din C. proc. civ., nu este întru totul nouă, ci constituie
particularizarea unei soluţii de principiu statuate în sistemul nostru juridic anterior intrării în vigoare a Legii nr.
134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările ulterioare, cu privire la problema
admisibilităţii desfăşurării de către societăţi a activităţilor de consultanţă, asistenţă şi reprezentare juridică. În
acest sens, prin Decizia nr. XXII din 12 iunie 2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ‑ Secţiile
Revista Themis 2016 100
Unite în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936
din 20 noiembrie 2006, s‑a stabilit că: "cererile de autorizare a constituirii şi de înmatriculare a societăţilor
comerciale de consultanţă, asistenţă şi reprezentare juridică sunt inadmisibile".
În considerentele acestei decizii s‑a reţinut că activităţile juridice de consultanţă, de reprezentare şi
asistenţă juridică, precum şi de redactare de acte juridice, inclusiv a acţiunilor introductive în instanţă, cu
posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor, apărarea şi reprezentarea cu mijloace
juridice a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice, în raporturile cu autorităţile publice,
cu instituţiile şi cu orice persoană română sau străină, constituie, după caz, activităţi specifice profesiei de avocat,
reglementate în art. 3 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată (2),
cu modificările ulterioare, profesiei de notar public [art. 8, 9 şi 10 din Legea notarilor publici şi a activităţii
notariale nr. 36/1995, republicată (3)] sau celei de executor judecătoresc (art. 7 din Legea nr. 188/2000 privind
executorii judecătoreşti, republicată, cu modificările şi completările ulterioare).
De asemenea, anumite activităţi juridice, cum sunt cele de reprezentare juridică, de redactare a unor acte
juridice, de formulare de acţiuni, de exercitare şi motivare a căilor de atac, pot fi îndeplinite de consilierii juridici,
dar prestarea unor astfel de activităţi le este permisă numai în condiţiile reglementate prin art. 1‑4 din Legea nr.
514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, cu completările ulterioare, adică în
calitatea lor de funcţionari publici sau de angajaţi, cu contract individual de muncă, la o persoană juridică de
drept public sau privat.
Având în vedere că activităţile menţionate nu se încadrează în categoria faptelor de comerţ, prin raportare
la dispoziţiile art. 3 şi 4 din Codul comercial (în vigoare la data pronunţării deciziei în interesul legii), Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că acestea nu pot fi exercitate de societăţi constituite cu un asemenea obiect,
cererile de autorizare a constituirii şi de înmatriculare a unor astfel de societăţi fiind inadmisibile.
Raţionamentul cuprins în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 485 din 23 iunie 2015, prin
care s‑a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 13 alin. (2) teza a II‑a, art. 84 alin. (2), precum şi art.
486 alin. (3) din Codul de procedură civilă, cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi
susţinerii cererii de recurs de către persoanele juridice prin avocat sau consilier juridic, nu poate fi aplicat mutatis
mutandis în privinţa prevederilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, deoarece, în acest din urmă caz,
textul priveşte exclusiv limitarea reprezentării convenţionale a persoanei juridice în faţa instanţei de judecată,
fără a afecta regimul juridic al reprezentării legale şi fără a transforma obligaţia reprezentării şi asistării prin
consilier juridic sau avocat într‑o condiţie de admisibilitate a acţiunii sau într‑o piedică în calea accesului la
justiţie.
În acest sens, art. 209 alin. (1) din Codul civil prevede că persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi
îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor. În lipsa organelor de
administrare, până la data constituirii acestora, exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor care privesc
persoana juridică se fac de către fondatori ori de către persoanele fizice sau persoanele juridice desemnate în
acest scop, aşa cum prevede art. 210 alin. (1) din Codul civil.
101 Revista Themis 2016
Întrucât limitarea prevăzută de art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă intervine numai în situaţia
în care persoana juridică optează pentru reprezentare convenţională în faţa instanţei, caz în care îşi poate alege
reprezentantul doar dintre categoriile prevăzute de textul menţionat, rezultă că, în lipsa reprezentării
convenţionale, drepturile procesuale ale persoanei juridice pot fi exercitate prin reprezentantul legal.
Contractul de mandat încheiat între două persoane juridice produce efecte doar în planul dreptului
material, nu şi în planul dreptului procesual, guvernat, în materia reprezentării, de norme legale imperative.
Folosirea adverbului "numai" din textul art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă subliniază
exclusivitatea modalităţii de reprezentare convenţională a persoanelor juridice în faţa instanţelor, ce poate fi
realizată doar de cele două categorii de reprezentanţi nominalizaţi de text. Această concluzie reiese şi din
sintagma "în condiţiile legii", care face trimitere la legile ce reglementează profesiile de consilier juridic şi avocat.
Activitatea de reprezentare convenţională în faţa instanţelor de judecată este o activitate necomercială,
rezervată prin lege avocaţilor şi consilierilor juridici. Or, dacă s‑ar agrea ideea ca o persoană juridică să fie
reprezentată de o altă persoană juridică, s‑ar ajunge la concluzia, de neacceptat, că reprezentarea în sine ar putea
constitui obiect de activitate al mandatarului.
Având în vedere caracterul imperativ al normei de procedură, interpretarea potrivit căreia persoana
juridică ar putea fi reprezentată în faţa instanţei printr‑o altă persoană juridică, inclusiv sub aspectul formulării
cererii de chemare în judecată, este lipsită de fundament legal.
De asemenea nu poate fi primită nici interpretarea potrivit căreia cererea de chemare în judecată ar putea
fi formulată şi semnată de consilierul juridic sau avocatul persoanei juridice mandatare, deoarece art. 84 alin. (1)
din Codul de procedură civilă are în vedere consilierul juridic sau avocatul angajat de parte, şi nu de
reprezentantul convenţional.
În ce măsură soluţia legislativă conţinută în 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă este de natură a
încălca dispoziţiile constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare (astfel cum se
susţine în motivarea apelului ce formează obiectul judecăţii în cauza în care s‑a solicitat pronunţarea unei hotărâri
prealabile) constituie o problemă de constituţionalitate care nu poate fi rezolvată în cadrul mecanismului
reglementat de art. 519 ‑521 din Codul de procedură civilă. Fiind învestită în apel cu argumente ce vizează
neconstituţionalitatea prevederilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanţa ar fi trebuit să analizeze
posibilitatea sesizării instanţei de contencios constituţional, singura competentă să se pronunţe cu privire la
contrarietatea art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă în raport cu Legea fundamentală.
Învestit cu o cauză similară, Tribunalul Bacău ‑ Secţia a II‑a, prin Încheierea din 15 decembrie 2015,
pronunţată în Dosarul nr. 11.247/180/2015, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate
a prevederilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, dosarul fiind în curs de soluţionare.
În ceea ce priveşte invocarea în motivarea apelului declarat de mandatar a prevederilor art. 810 din Codul
civil, potrivit cărora "administratorul poate sta în justiţie pentru orice cerere sau acţiune referitoare la
administrarea bunurilor şi poate interveni în orice cerere sau acţiune având drept obiect bunurile administrate",
se constată că din actul de sesizare nu rezultă că soluţionarea pe fond a cauzei ar depinde de modul de interpretare
a acestui text legal, nefiind astfel întrunită una dintre condiţiile de admisibilitate a sesizării.
Revista Themis 2016 102
Astfel, atât prin Încheierea din 28 octombrie 2015 a Judecătoriei Braşov, prin care s‑a anulat cererea de
învestire cu formulă executorie, precum şi prin Încheierea din 7 ianuarie 2016 a Tribunalului Braşov ‑ Secţia I
civilă, prin care s‑a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea chestiunii de drept, instanţele
au calificat raportul juridic existent între S.C. E.K.R. SRL şi creditoarea N.C.S.L. ca fiind unul de mandat, nu un
raport juridic născut dintr‑o convenţie de administrare a bunurilor altuia, supus prevederilor titlului V
"Administrarea bunurilor altuia" din cartea a III‑a"Despre bunuri" a Codului civil.
În cadrul procedurii prevăzute de art. 519‑521 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie ‑ Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu poate cenzura temeinicia acestei calificări (care
ar presupune efectuarea unor verificări de fapt şi analizarea probatoriului administrat în cauză), deoarece altfel
s‑ar transforma în instanţă de control judiciar, contrar scopului şi limitelor procedurii care reglementează
pronunţarea hotărârii prealabile, axată exclusiv pe "dezlegarea unor chestiuni de drept".
În măsura în care situaţia concretă din speţă va releva existenţa în cauză a unui raport juridic de
administrare a bunurilor altuia, instituţia reprezentării nu mai este guvernată de prevederile art. 84 alin. (1) din
Codul de procedură civilă, care constituie norma generală în materia reprezentării convenţionale în faţa
instanţelor de judecată a persoanei juridice, ci de dispoziţiile speciale ale art. 810 din Codul civil, care instituie
un caz de reprezentare legală, conferind administratorului dreptul de a sta în justiţie pentru orice cerere sau acţiune
referitoare la administrarea bunurilor altuia.
103 Revista Themis 2016
Jurisprudență relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului
BAKA împotriva UNGARIEI, Hotărârea Marii Camere din data de 23.06.2016.
În cauza Baka v. Ungaria, reclamantul a susținut faptul că i‑a fost refuzat dreptul de acces la o
instanță pentru a contesta terminarea prematură a mandatului său în calitate de Președinte al Curții
Supreme. De asemenea, acesta s‑a plâns de faptul că la adevărata cauză a terminării mandatului său au
fost punctele sale de vedere și pozițiile avute privind reformele legislative care afectau sistemul judiciar,
pe care le‑a exprimat public în calitatea sa de Președinte al Curții Supreme. Reclamantul a invocat art.
6 paragraful 1 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamantul, judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a fost ales ca Președinte al
Curții Supreme a Ungariei pe un termen de 6 ani, care urma a se termina în anul 2015. În calitatea sa
de Președinte al Curții Supreme și al Consiliului Național de Justiție, acesta și‑a exprimat punctele de
vedere cu privire la mai multe reforme legislative care afectau sistemul judiciar. Dispozițiile tranzitorii
ale Constituției (legea fundamentală a Ungariei în 2011) prevedeau că succesorul legal al Curții
Supreme va fi Kúria și că mandatul Președintelui Curții Supreme va înceta o dată cu intrarea în vigoare
a noii Constituții. Ca o consecință, mandatul reclamantului ca Președinte al Curții Supreme s‑a încheiat
în 1 ianuarie 2012. Potrivit criteriilor de selecție a Președintelui noii Kúria, candidaților li se cerea să
aibă cel puțin 5 ani experiență ca judecător în Ungaria, timpul în care cineva ar fi fost judecător într‑o
instanță internațională nefiind luat în considerare. Aceste criterii au condus la ineligibilitatea
reclamantului pentru postul de Președinte al Kúria.
În hotărârea Camerei din 27 mai 2014 s‑a stabilit, în unanimitate, că în cazul reclamantului a
avut loc o încălcare a articolului 6 parag. 1 al Convenției, sub aspectul dreptului de acces la o instanță,
deoarece reclamantul nu a avut posibilitatea de a contesta terminarea prematură a mandatului său. De
asemenea, a avut loc încălcarea art. 10 al Convenției, sub aspectul dreptului la libertatea de exprimare
în urma stabilirii faptului că terminarea prematură a mandatului reclamantului a fost rezultatul punctelor
de vedere exprimate public de către acesta, în calitatea avută.
În decembrie 2014 cazul a fost trimis Marii Camere la solicitarea Guvernului.
Revista Themis 2016 104
ARTICOLUL 6 PARAG. 1
(a) Aplicabilitate
(i) Existența unui drept‑ În concordanță cu dreptul intern, mandatul reclamantului de
Președinte al Curții Supreme trebuia să dureze 6 ani, putând înceta mai devreme în următoarele cazuri:
acord mutual, demisie sau demitere. Așadar, a existat dreptul reclamantului de a‑și îndeplini mandatul
până la expirarea termenului sau până când acesta înceta din cauzele enumerate anterior. Acest lucru
era susținut și de principiile constituționale privind independența sistemului judiciar și inamovibilitatea
judecătorilor. Prin urmare, reclamantul putea pretinde justificat să fie protejat împotriva demiterii pe
timpul mandatului său. Faptul că mandatul său s‑a încheiat ex lege printr‑o nouă legislație nu poate
înlătura, retroactiv, discuția asupra dreptului său din punctul de vedere al aplicării legii în vigoare de la
momentul alegerii sale.
(ii) Natura civilă a dreptului‑ Pentru a determina dacă dreptul pretins de reclamant are caracter
”civil”, Curtea a aplicat criteriile stabilite în cauza Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei,
63235/00, 19 aprilie 2007114). În ceea ce privește prima condiție ‑ dacă dreptul național exclude expres
accesul la instanță pentru postul sau categoria de personal în discuție ‑ Curtea a observat că în puținele
cazuri în care a găsit această condiție îndeplinită, excluderea în joc era clară și expresă. Totuși, în
prezenta cauză, reclamantul nu a fost în mod expres exclus de la dreptul de acces la o instanță; în
schimb, accesul său a fost împiedicat de faptul că prematura terminare a mandatului său a fost inclusă
în dispozițiile tranzitorii ale noii legislații care a intrat în vigoare în 2012. Acest lucru l‑a împiedicat să
conteste măsura în fața instanței, astfel cum ar fi putut să o facă în eventualitatea demiterii, în baza
existenței unui cadru legal anterior. Astfel, Curtea a fost de părere că, în circumstanțele specifice ale
cauzei, trebuie să determine dacă accesul la justiție a fost exclus de sub legea internă mai degrabă
înainte decât în momentul în care măsura contestată privindu‑l pe reclamant a fost adoptată. Mai
departe, Curtea a constatat că pentru ca legislația internă care să excludă accesul la justiție să aibă efect
sub articolul 6 paragraful 1 într‑un caz particular, trebuie să fie compatibilă cu statul de drept care
interzice legile direcționate împotriva unei anumite persoane, ca în cazul reclamantului. În lumina
acestor considerații, nu s‑a putut concluziona că dreptul național exclude, în mod expres, accesul la
justiție pentru o plângere bazată pe presupusa ilegalitate a terminării mandatului reclamantului. Prima
condiție a testului Vilho Eskelinen nu a fost astfel întrunită, iar Articolul 6 este aplicabil sub aspectul
său civil.
114 Pentru a vedea hotărârea integrală, accesați https://cases.legal/en/act-echr1-123078.html
105 Revista Themis 2016
(b) Conformare‑ Ca rezultat al legislației a cărei compatibilitate cu cerințele statului de drept
a fost îndoielnică, terminarea prematură a mandatului reclamantului nu a fost verificată sau susceptibilă
de a fi verificată de organele judiciare ale statului. Având în vedere importanța în creștere pe care
instrumentele internaționale și ale Consiliului Europei, precum și jurisprudența curților internaționale
și practica altor instituții internaționale cu privire la rigorile procedurale în cauze privind mutări sau
concedieri ale judecătorilor, Curtea a considerat că Statul acuzat a adus atingere înseși esenței dreptului
de acces la instanță.
Concluzie: a fost încălcat art. 6 paragraful 1 din Convenție (15 voturi la 2).
Articolul 10
(a) Existența unei ingerințe‑ În cauze anterioare privind proceduri disciplinare, mutarea sau
numirea judecătorilor, Curtea a concluzionat că Articolul 10 este aplicabil atât timp cât măsurile
contestate au fost insuflate de declarațiile reclamanților asupra unei chestiuni certe și nu au avut legătură
cu eligibilitatea pentru un serviciu public sau cu abilitățile lor profesionale de a exercita funcții
judiciare. În alte cauze, Curtea a concluzionat că măsura de care reclamanții se plângeau nu avea
legătură cu exercitarea libertății de exprimare.
În prezenta cauză, nicio instanță internă nu a analizat afirmațiile reclamantului sau motivele
terminării mandatului său. Așadar, faptele cauzei trebuie să fie evaluate și considerate ”în integralitatea
lor” și, în examinarea probelor, Curtea a adoptat standardul probei ”dincolo de orice dubiu rezonabil”.
În acest fel, Curtea a constatat că în 2011 reclamantul, în calitate de Președinte al Curții Supreme și al
Consiliului Național de Justiție, a exprimat în public puncte de vedere critice privind mai multe reforme
legislative care afectau sistemul judiciar. În pofida asigurărilor oferite de doi membri ai majorității
parlamentare și de Guvern în același an cu privire la faptul că legea ce urmează a intra în vigoare nu va
fi folosită pentru a pune capăt în mod necorespunzător mandatelor pentru care au fost alese persoanele
în regimul legal anterior, propunerile pentru terminarea mandatului reclamantului au fost făcute publice
și supuse Parlamentului la scurt timp după ce reclamantul a ținut un discurs parlamentar în noiembrie
2011 și au fost adoptate în decursul unei perioade de timp extrem de scurte. Privind succesiunea faptelor
în integralitatea lor, există prima facie dovada unei legături cauzale între dreptul reclamantului la
libertatea de exprimare și terminarea mandatului său. Pe cale de consecință, sarcina probei îi revine
Guvernului.
În ceea ce privește motivele înaintate de Guvern pentru a justifica măsura contestată luată cu
privire la reclamant, nu a fost evident că schimbările făcute cu privire la funcțiile autorității judiciare
supreme sau atribuțiile Președintelui acesteia au fost de o asemenea natură fundamentală încât acestea
Revista Themis 2016 106
puteau sau trebuiau să grăbească prematura terminare a mandatului reclamantului. Pe cale de
consecință, Guvernul nu a reușit să arate în mod convingător că măsura luată cu privire la reclamant a
avut legătură cu desființarea postului reclamantului și a altor funcții în contextul unei reforme a
autorității judiciare supreme. Deci, se poate presupune că terminarea prematură a mandatului
reclamantului a fost generată de punctele de vedere critice pe care acesta le‑a exprimat public în
calitatea avută și astfel există o ingerință în dreptul acestuia la liberă exprimare.
(b) Dacă ingerința era justificată‑ Cu toate că este discutabil dacă legislația în cauză respectă
cerințele statului de drept, Curtea a stabilit că ingerința era prevăzută de lege. Statul pârât nu a putut
invoca în mod legitim independența sistemului judiciar pentru a justifica o măsură cum este cea a
terminării premature a mandatului unui președinte al Curții Supreme, pe motiv că nu a fost prevăzută
de lege și nu s‑a bazat pe motive vizând incompetență profesională sau abatere disciplinară. În aceste
circumstanțe, măsura contestată apare ca fiind incompatibilă cu obiectivul de a menține independența
sistemului judiciar.
În prezenta cauză, ingerința contestată a fost cauzată de împrejurarea că reclamantul s‑a
exprimat public în calitatea sa de Președinte al Curții Supreme și al Consiliului Național de Justiție. Nu
era doar dreptul, ci și datoria sa să‑și exprime opinia cu privire la reformele legislative care era probabil
a avea un impact asupra sistemului judiciar și a independenței acestuia. Reclamantul și‑a exprimat
punctele de vedere și criticile pe probleme de interes public, iar afirmațiile acestuia nu au depășit
limitele unei judecăți simple exprimate dintr‑o perspectivă strict profesională. Așadar, poziția și
afirmațiile sale necesitau un grad ridicat al protecției libertății dreptului său de exprimare, fără niciun
fel de ingerință, corespunzător cu o marjă de apreciere redusă acordată autorităților interne. Mai mult
decât atât, reclamantul a fost înlăturat din funcția sa cu mai mult de trei ani înainte de termenul fixat,
aplicabil sub legislația în vigoare la timpul alegerii sale. Acest lucru cu greu se poate concilia cu atenția
specială de acordat naturii funcției judiciare ca o ramură independentă a puterilor statului și cu
principiul inamovibilității judecătorilor, care a fost un element‑cheie pentru menținerea independenței
sistemului judiciar. Terminarea prematură a mandatului reclamantului a avut, fără îndoială, un efect de
descurajare în sensul că trebuie să fi condus nu numai la descurajarea reclamantului, ci și a altor
judecători și viitori președinți de curte de a participa la dezbateri publice privind reformele legislative
care afectează sistemul judiciar și, mai general, privind probleme referitoare la independența sistemului
judiciar. În final, în lumina concluziilor Curții cu privire la Articolul 6 paragraful 1, restricțiile
contestate nu au fost însoțite de garanții efective și adecvate împotriva abuzului. În concluzie, motivele
pe care se bazează statul acuzat nu pot fi apreciate ca suficiente pentru a arăta că ingerința suferită era
necesară într‑o societate democratică.
Concluzie: încălcarea art. 10 din Convenție.
107 Revista Themis 2016
În temeiul art. 41 din Convenție, au fost acordați reclamantului 70.000 Euro pentru daune
materiale și morale suferite.
Revista Themis 2016 108
Jurisprudenţă relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
Mandat european de arestare. Motive de refuz al executării. Condiționarea predării unei
persoane de statul membru de executare, de obținerea de la statul membru emitent a unor
informații care să îi permită să se asigure cu privire la conformitatea cu drepturile fundamentale
ale condițiilor de detenție existente în statul membru emitent
Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de
arestare și procedurile de predare între statele membre (JO L 190, p.1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3),
astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 (JO
L 81, p. 24).
Articolul 1 alineatul (3), articolul 5 și articolul 6 alineatul (1) din Decizia cadru
2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și
procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia cadru
2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretate în sensul că, în prezența
unor elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător care dovedesc
existența unor deficiențe fie sistemice sau generalizate, fie afectând anumite grupuri de persoane
ori chiar anumite centre de detenție în ceea ce privește condițiile de detenție în statul membru
emitent, autoritatea judiciară de executare trebuie să verifice, în mod concret și precis, dacă
există motive serioase și temeinice de a crede că persoana vizată de un mandat european de
arestare emis în scopul efectuării urmăririi penale sau al executării unei pedepse privative de
libertate se va confrunta, ca urmare a condițiilor detenției sale în statul membru respectiv, cu un
risc real de a fi supusă unui tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 4 din Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în cazul predării statului membru menționat.
În scopul anterior menționat, ea trebuie să solicite furnizarea unor informații
suplimentare autorității judiciare emitente, care, după ce a solicitat, la nevoie, asistența
autorității centrale sau a uneia dintre autoritățile centrale ale statului membru emitent, în sensul
articolului 7 din decizia cadru, trebuie să comunice aceste informații în termenul stabilit într o
astfel de cerere. Autoritatea judiciară de executare trebuie să își amâne decizia privind predarea
persoanei în cauză până la obținerea informațiilor suplimentare care îi permit să înlăture
existența unui asemenea risc. În cazul în care acest risc nu poate fi înlăturat într‑un termen
rezonabil, autoritatea respectivă trebuie să decidă dacă este necesar să pună capăt procedurii de
predare (CJUE, hotărârea Pál Aranyosi și Robert Căldăraru, cauzele conexe C‑404/15 și
C‑659/15 PPU, EU:C:2016:198 , pronunțată la 5 aprilie 2016)
109 Revista Themis 2016
Obiectul cererii de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Hanseatisches
Oberlandesgericht in Bremen (Tribunalul Regional Superior din Bremen, Germania) l‑a constituit
interpretarea art. 1 alin. (3), a art. 5 și a art. 6 alin. (1) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din
13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre,
astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009
(”Decizia‑cadru”).
Instanța de trimitere, sesizată cu executarea, în Germania, a două mandate europene de arestare
emise la 4 noiembrie și, respectiv, la 31 decembrie 2014 de judecătorul de instrucție de la Miskolci
járásbíróság (Tribunalul Districtual din Miskolc, Ungaria) împotriva domnului Aranyosi, precum și
unui mandat european de arestare emis la 29 octombrie 2015 de Judecătoria Făgăraș, România,
împotriva domnului Căldăraru, a considerat că predarea acestora trebuie să fie declarată ilicită în cazul
în care există un obstacol în calea acesteia în temeiul legii germane. Ținând seama de informațiile
disponibile, instanța de trimitere este convinsă că există indicii probante potrivit cărora, în cazul predării
autorităților judiciare maghiare și române, domnii Aranyosi și Căldăraru ar putea fi supuși unor condiții
de detenție care încalcă art. 3 din CEDO și drepturile fundamentale, precum și principiile generale ale
dreptului consacrate la art. 6 TUE.
Pentru a dispune în acest sens, instanța de trimitere a reținut că Ungaria a fost condamnată de
Curtea EDO din cauza suprapopulării carcerale din închisorile sale (Hotărârile Varga și alții împotriva
Ungariei din 1 martie 2015), considerându‑se că statul maghiar a încălcat art. 3 din CEDO (pct. 42‑43).
Astfel, în motivarea necesității trimiterii, instanța de trimitere apreciază că nu este în măsură să
statueze cu privire la caracterul licit al predării domnului Aranyosi autorităților maghiare având în
vedere limitele prevăzute de dreptul german și de art. 1 alin. (3) din decizia‑cadru, decizia sa depinzând
esențial de a cunoaște dacă acest obstacol în calea predării poate fi surmontat, în conformitate cu
decizia‑cadru, prin asigurările date de statul emitent.
Situația este asemănătoare în cazul domnului Căldăraru, având în vedere că există indicii
probante potrivit cărora, în cazul predării, domnul Căldăraru ar putea fi supus unor condiții de detenție
care încalcă art. 3 din CEDO și drepturile fundamentale precum și principiile generale ale dreptului
consacrate la art. 6 TUE, România fiind condamnată în reperate rânduri de Curtea EDO pentru
încălcarea art. 3 din CEDO prin faptul suprapopulării carcerale (Hotărârea Bujorean împotriva
României, Hotărârea Constantin Aurelian Burlacu împotriva României, etc. )‑ pct. 59‑62.
Motivarea CJUE a avut ca punct de plecare art. 1 alin. (2) din Decizia‑cadru 2002/584 potrivit
căruia statele membre sunt în principiu ținute să dea curs unui mandat european de arestare, autoritatea
judiciară de executare neputând să refuze executarea unui asemenea mandat decât în cazurile,
enumerate în mod exhaustiv, de neexecutare obligatorie, prevăzute la art. 3 din Decizia‑cadru 2002/584,
sau de neexecutare facultativă, prevăzute la art. 4 și 4a din aceasta. În plus, executarea mandatului
european de arestare nu poate fi supusă decât uneia dintre condițiile limitativ prevăzute la art. 5 din
Decizia‑cadru 2002/584 (Hotărârea amintită anterior, pct. 78‑80).
Revista Themis 2016 110
Cu toate acestea, există situații excepționale în care pot fi aduse limitări principiilor
recunoașterii și încrederii reciproce dintre statele membre, cum ar fi respectarea art. 4 din Cartă,
referitor la interzicerea pedepselor și a tratamentelor inumane sau degradante, care are caracter absolut,
fiind strâns legată de respectarea demnității umane, vizată de art. 1 din cartă. Caracterul absolut al art.
4 din cartă este confirmat de art. 3 din CEDO, căruia îi corespunde (pct. 82‑87).
Pe cale de consecință, atunci când autoritatea judiciară a statului membru de executare dispune
de elemente care atestă un risc real privind aplicarea unor tratamente inumane sau degradante
persoanelor deținute în statul membru emitent, pe baza standardului de protecție a drepturilor
fundamentale garantat de dreptul Uniunii și, în special, pe baza articolului 4 din Cartă, ea este ținută să
aprecieze existența riscului respectiv atunci când trebuie să decidă cu privire la predarea către
autoritățile statului membru emitent a persoanei vizate de un mandat european de arestare. Astfel,
executarea unui asemenea mandat nu poate conduce la un tratament inuman sau degradant al respectivei
persoane (parag. 88).
În acest scop, autoritatea judiciară de executare trebuie mai întâi să se întemeieze pe elemente
obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător cu privire la condițiile de detenție care
prevalează în statul membru emitent și care dovedesc realitatea unor deficiențe fie sistemice sau
generalizate, fie afectând anumite grupuri de persoane ori chiar anumite centre de detenție. Aceste
elemente pot rezulta, printre altele, din decizii judiciare internaționale precum hotărârile Curții EDO,
din decizii judiciare ale statului membru emitent, precum și din decizii, din rapoarte sau din alte
documente întocmite de organele Consiliului Europei sau care fac parte din sistemul Organizației
Națiunilor Unite. (parag. 89)
Cu toate acestea, chiar dacă se constată un risc real de tratament inuman sau degradant ca urmare
a condițiilor generale de detenție în statul membru emitent, acest lucru nu conduce, per se, la refuzul
executării unui mandat european de arestare, fiind necesar ca autoritatea judiciară de executare să
aprecieze, în concret, dacă există motive serioase și temenice de a se crede că persoana în cauză se va
confrunta cu acest risc. În acest sens, autoritatea de executare trebuie să solicite autorității judiciare din
statul membru emitent, în temeiul art. 15 alin. (2) din decizia‑cadru, furnizrea de urgență a oricărei
infirmații suplimentare necesare în ceea ce privește condițiile în care urmează a fi deținută persoana în
cauză în respectivul stat membru (pct. 91‑95).
În situația în care, în urma informațiilor furnizate în temeiul art. 15 alin. (2) din decizia‑cadru,
precum și orice alte informații, autoritatea de executare constată că există, în privința persoanei care
face obiectul mandatului european de arestare, un risc real de tratament inuman sau degradant,
executarea mandatului european de arestare va fi amânată, însă nu abandonată (pct. 98), urmând a fi
reluat în momentul în care se constată înlăturarea existenței unui risc real ca persoana în cauză să facă
obiectul unui tratament inuman sau degradant în statul membru emitent (pct. 103).
Pentru aceste considerente, Curtea a decis că Articolul 1 alineatul (3), articolul 5 și articolul 6
alineatul (1) din Decizia cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european
111 Revista Themis 2016
de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia
cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretate în sensul că, în prezența
unor elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător care dovedesc existența
unor deficiențe fie sistemice sau generalizate, fie afectând anumite grupuri de persoane ori chiar
anumite centre de detenție în ceea ce privește condițiile de detenție în statul membru emitent, autoritatea
judiciară de executare trebuie să verifice, în mod concret și precis, dacă există motive serioase și
temeinice de a crede că persoana vizată de un mandat european de arestare emis în scopul efectuării
urmăririi penale sau al executării unei pedepse privative de libertate se va confrunta, ca urmare a
condițiilor detenției sale în statul membru respectiv, cu un risc real de a fi supusă unui tratament inuman
sau degradant, în sensul articolului 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în cazul
predării statului membru menționat.
În acest scop, ea trebuie să solicite furnizarea unor informații suplimentare autorității judiciare
emitente, care, după ce a solicitat, la nevoie, asistența autorității centrale sau a uneia dintre autoritățile
centrale ale statului membru emitent, în sensul articolului 7 din decizia cadru, trebuie să comunice
aceste informații în termenul stabilit într o astfel de cerere. Autoritatea judiciară de executare trebuie
să își amâne decizia privind predarea persoanei în cauză până la obținerea informațiilor suplimentare
care îi permit să înlăture existența unui asemenea risc. În cazul în care acest risc nu poate fi înlăturat
într‑un termen rezonabil, autoritatea respectivă trebuie să decidă dacă este necesar să pună capăt
procedurii de predare.