Post on 05-Sep-2019
transcript
MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE DREPT
NOTE DE CURS
RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIVĂ
(Ciclul I)
AUTORI:
Victor Mocanu
dr. în drept, conf. univ.
Inna Pascalu
mg.in drept, lector univ.
Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public
din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10
Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM
la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5
Aprobat la ședința Senatului USEM
din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9
CHIŞINĂU – 2013
2
Cuprins
Tema9. Fazele procesului contravenţional
Tema1. Convingerea şi constrângerea în administraţia publică
Tema2. Formele răspunderii în dreptul administrativ.
Tema3. Noţiunea răspunderii contravenţionale
Tema4. Sancţiunile contravenţionale şi ordinea de aplicare a lor
Tema5. Caracteristica generală a părţii speciale a Codului contravenţional
Tema6. Noţiuni generale privind procesul contravenţional
Tema7. Sistemul autorităţilor competente să soluţioneze cauzele
contravenţionale.
Tema8. Participanţii la procesul contravenţional. Probele şi măsurile
procesuale de constrîngere
3
Tema1. Convingerea şi constrângerea în administraţia publică
Noţiunea de administraţie publică este definita in primul rand de căre
ştiinţa administraţiei, dar si de alte discipline conexe, cu care are legătură
directă, cum ar fi şi ştiinţa dreptului administrativ.
În literatura de specialitate, în mod frecvent întâlnim noţiuni ca:
administraţia de stat, administraţie, activitate executivă şi, mai nou,
administraţie publică, uneori cu înţelesuri diferite, alteori punându-se semnul
egalităţii între unele dintre acestea.
Noţiunea de "administraţie" desemnează unele compartimente
organizatorice din structura unei unităţi sau organ, ori activităţi ale acestora care
nu au caracter productiv.
Unii autori, utilizând noţiunea de "administraţie de stat" arată că prin
aceasta se înţelege un „sistem de organe ale statului" sau o anumită formă
fundamentală de activitate a statului, respectiv, „activitatea administrativă".
Trebuie precizat că noţiunile de "activitate administrativă" şi "organe
administrative" pot fi desemnate şi prin termenii "activitate executivă",
respectiv "organe executive", noţiunile "administrativ" şi "executiv" fiind
folosiţi alternativ, cu sens identic.
Alţi autori fac distincţie netă între "administraţia de stat" şi "activitatea
executivă". Acestia definesc administraţia de stat ca "activitatea ce se
desfăşoară pentru îndeplinirea în mod practic şi concret a funcţiilor statului şi a
sarcinilor organelor administrative de stat". În acest înţeles larg, aceşti autori
deosebesc administraţia de stat, de activitatea executivă, care se îndeplineşte
de catre organele executive, iar studierea ei formează obiectul ştiinţei
administraţiei de stat, pe când activitatea executivă este reglementată de
norme de drept administrativ.
4
Administraţia publică, ca modalitate de realizare a puterii executive,
are în centrul preocupărilor sale gestionarea interesului public, asigurarea
fucţionării regulate şi continue a serviciilor publice.
În orice compartiment al vieţii sociale, procesul complex al administrării -
administraţia - constă într-o activitate ratională şi eflcientă de utilizare a
resurselor umane, materiale şi fmanciare în scopul obţinerii unor rezultate
maxime cu eforturi minime.
Societatea cunoaşte un proces continuu de diversificare şi multiplicare a
serviciilor administrative, care impune necontenite îmbunătăţiri şi perfecţionări
în structura şi activitatea administraţiei prin utilizarea unor metode şi tehnici
moderne.
Doctrina consideră că în conţinutul complex al administraţiei se cuprind
imperativele: a prevedea, a organiza, a conduce, a coordona, a controla.
Noţiunea de administraţie este mai largă decât aceea de administraţie
publică, ea cuprinzând şi administraţia particulară.
Ca orice activitate umană, atât administraţia publică, cât şi cea
particulară, urmăresc un scop utilizând anumite mijloace. Există diferenţe
esenţiale între cele două forme de administraţie, atât sub aspectul finalităţii, cât
şi sub cel al resurselor folosite.
Administraţia publică, spre deosebire de administraţia privată,
urmăreşte satisfacerea interesului public, a utilităţii publice, în mod dezinteresat,
prin realizarea de servicii publice.
Termenul "administrativ" este de origine latină şi înseamnă a servi la
ceva, a servi pe cineva. Administraţia publică, prin natura ei, are menirea de a
servi interesul public, de a fi un serviciu public pus la dispoziţia societăţii şi a
cetăţenilor.
O problemă deosebit de importantă, cu soluţii diverse date de către
doctrina, o reprezintă raportul dintre administraţia publică şi stat. Puterea
constituită în stat îndeplineşte trei funcţii esenţiale: legislativă, executivă şi
judecătorească.
5
Administraţia publică este o activitate strâns legată de puterea
executivă, în doctrina tradiţională franceză ea fiind definită ca acţiune a puterii
executive prin procedee de putere publică.
Statul, ca formă de organizare socială işi constituie un sistem de instituţii
politice care îi permit să comande, să guverneze. Institutiilor politice le sunt
subordonate instituţiile administrative care realizează deciziile instituţiilor
publice.
Aşadar, administraţia publică este exercitată de puterea executivă în
regim de putere publică, fiind o modalitate de realizare a funcţiunii executive a
statului, dar nu singura, executivul exercitând şi alte raporturi cu organe
constituţionale ale statului.
Noţiunea de administraţie publică este susceptibilă a căpăta două
sensuri: unul material şi altul formal.
În sens material administraţia publică reprezintă o activitate de
organizare a executării şi de executare în concret a legii, realizată prin acţiuni cu
caracter de prestaţie.
Administraţia publică, în sens material, nu se poate reduce la activităţi
executive de dispoziţie, de prescripţie, ci ea constă în diferite prestări realizate
pe baza şi în executarea legii, pentru îndeplinirea interesului general prin
asigurarea de servicii publice.
În sens formal, administraţia publică poate fi înţeleasă ca un sistem de
organe cuprinzând diverse structuri administrative, care realizează activitatea de
organizare a executării şi de executare în concret a legii.
Administraţia publică se realizează printr-o multitudine de forme
organizatorice, care alcătuiesc sistemul acesteia. Puterea executivă este cea care
asigură conducerea şi controlul întregului sistem al administraţiei publice.
Satisfacerea intereselor generale ale comunităţii naţionale nu poate fi
încredinţată decât administraţiei statale.
În acelaşi timp, regimul centralizării coexistă cu regimul descentralizării
administrative, care permite colectivităţilor locale să se autoadministreze.
6
Descentralizarea este acel sistem potrivit căruia administrarea
intereselor locale -comunale, orăşeneşti, judeţene - se realizează de către
autorităţile liber alese de către cetăţenii colectivităţii respective, sub
supravegherea statului.
Autonomia locală, privită ca un fenomen pur administrativ, nu apare
decât ca o ultimă treaptă de dezvoltare a descentralizării administrative; în
esenţă, aceasta reprezintă transferarea unor competenţe administrative de la
nivelul central către diverse organe sau autorităţi administrative care
funcţionează autonom în unităţile administrativ-teritoriale fiind alese de către
colectivităţile locale respective.
Activitatea autorităţilor locale se află sub controlul de legalitate al
statului, prin agenţii puterii executive deconcentraţi la nivelul judeţelor -
prefecţii.
Administraţia publică presupune utilizarea, în regim de drept public, a
unor resurse - umane, materiale si financiare - pentru satisfacerea interesului
general.
Stiinta administratiei este definita astfel:
- totalitate a cunoştinţelor dintr-un anumit domeniu;
- disciplină, stiintă nejuridică, de sinteză, autonomă, cu obiect, principii si
metode specifice de cercetare, care cercetează fenomenul administrativ in
intreaga sa complexitate;
Administraţia reprezinta un vechi fapt social, fapt rezultat din
aparitia unui aparat specializat de incadrare a activitatilor sociale.
Faptul sau fenomenul administrativ reprezinta elementul
principal al cercetarii administratiei publice.
Administraţia publică are ca obiect realizarea valorilor care exprimă
interesele statului sau ale unei colectivităţi distincte, recunoscută ca atare de stat,
valori care sunt exprimate în acte elaborate de către puterea legiuitoare.
7
Prin însuşi obiectul său - organizarea executării şi executarea legii -
administraţia publică este strâns legată de puterea legiuitoare (care îi
circumscrie obiectul), cât şi de puterea judecătorească, ale cărei hotărâri sunt
aplicate şi executate în cadrul administraţiei publice, la nevoie putându-se
recurge la mijloace de constrângere statală.
Administraţia publică este strâns legată şi de puterea executivă, dar
nu se identifică întocmai cu aceasta putere care are o sferă mai largă de
cuprindere. Tocmai de aceea administraţia publică se realizează atât de organele
puterii executive (guvernul şi ministerele), cât şi de organele administraţiei
locale, care nu sunt orgene ale puterii executive, precum şi de unităţi economice
şi instituţii social-culturale (regii autonome şi societăţi comerciale cu capital de
stat), care, de asemenea, nu sunt organe ale puterii executive.
Stiinta Administraţiei are ca obiect propriu de cercetare
administraţia publica, in intreaga sa complexitate, in scopul de a elabora
principii si norme generale, necesare reformarii sale organice si
functionale.
Stiinta Administraţiei este stiinta specializata ce are la baza
practica administrativa. In continutul acestei stiinte se identifica o serie de
factori ce caracterizeaza orice actiune administrativam respectiv:
1 factorul ordonator, care vizeaza o anumita ordine la nivelul
administratiei;
2 factorul stabilizator, referindu-se la continuitatem stabilitate in
administratie;
3 factorul rational, care vizeaza cooperarea umana rationala;
4 factorul organizare sau elementul organizational;
5 factorul finalitate, care se refera la scopul cercetarii – din care deriva
faptul centripet, ce se refera la imprejurarea ca administratia are rol
integrator, actionanad in sensul unitatii;
Stiinta Administraţiei cerceteaza si tehnica administrativa, dar si
metodele de organizare a birourilor ori alte activitati necesare organizarii
eficinte si rationale a administratiei publice.
8
Conţinutul administraţiei publice este dat de două categorii de
activităţi: activităţi cu caracter dispozitiv şi activităţi prestatoare.
În ceea ce priveşte conţinutul activităţii executive, considerându-se
de unii autori că aceasta este compusă din două activităţi distincte: activitatea
executivă şi activitatea de dispoziţie. În acest înţeles se consideră că activitatea
executivă ar consta în aplicarea directă a legii la cazuri concrete, iar forma
juridică a realizării ei ar fi actul administrativ individual.
Activitatea de dispoziţie ar consta în dreptul organului executiv de a
lua măsuri în legătură cu activitatea administraţiei, iar forma juridică de
realizare a ei ar fi actul administrativ cu caracter normativ.
În prezent se pare că mai toţi autorii nu mai împărteşesc o asemenea
înţelegere a activităţii executive, considerând-o ca fiind o singură formă de
activitate. Execuţia şi dispoziţia nu sunt aspecte distincte, ci elemente ale acestei
activităţi.
Prin activităţile executive cu caracter de dispoziţie se stabileşte ce
trebuie să facă sau să nu facă, ce le este permis sau interzis subiecţilor de drept,
persoane fizice sau juridice, administraţia publică putând interveni, în anumite
cazuri, cu aplicarea de sancţiuni pentru nerespectarea conduitei prescrise.
Această activitate executivă cu caracter de dispoziţie se relizează prin
acte juridice şi fapte materiale de către organele aministraţiei publice şi
funcţionarii acestora ca activităţi specifice principale. Acesta este un proces
complex şi laborios, care parcurge mai multe etape: studii, avize, variante,
opţiuni, deliberări etc.
Activităţile executive cu caracter de prestaţie se realizează tot pe
baza şi în executarea legii, din oficiu sau la cererea persoanelor fizice sau
juridice. Prestaţiile sunt realizate de organele administraţiei publice şi
funcţionarii acestora în cele mai diverse domenii de activitate: gospodărie
comunală şi locativă, furnizare de gaze, apă şi energie electrică şi termică,
ocrotirea mediului ambiant, servicii de telefonie, transport în comun, poştă,
asistenţă medicală, activităţi cultural-educative etc.
9
Şi această categorie de activităţi se realizează, ca şi prima categorie,
tot prin acte juridice, diplome, atestate, adeverinţe etc. şi mai ales prin fapte
materiale, pe baza şi în condiţiile prevăzute de lege. Uneori prestaţiile se
execută în baza unor contracte îcheiate între subiecţii administraţiei publice
(instituţii, întreprinderi) şi beneficiarii prestaţiilor.
Activităţi de organizare a executării legii şi de executare în concret a
legii, de natura celor două categorii menţionate mai sus, se desfăşoară nu numai
de organele administraţiei publice ci şi de cele legiuitoare şi judecătoreşti. În
acest caz însă, aceste activităţi apar ca activităţi subsidiare celor care sunt
specifice acestor organe, iar organele care le realizează apar nu ca subiecţi ai
puterii legiuitoare sau ale celei judecătoreşti, ci ca autorităţi administrative, ca
organe de conducere administrativă ale instituţiilor respective.
În unele cazuri, activităţi de organizare a executării legii şi de
executare a acesteia se realizează şi de către organizaţii particulare, activitatea
lor fiind de interes public, prevăzută de lege în conformitate cu prevederile
acesteia. Desigur ca aceşti subiecţi de drept nu fac parte din sistemul de
organizare a administraţiei publice.
Administraţia publică poate fi definită ca activitate de organizare şi
de executare în concret a legii cu caracter dispozitiv şi prestator, care se
realizează în principal de organele administraţiei publice şi în subsidiar şi
de alte organe ale statului, precum şi de organizaţii particulare de interes
public.
În cadrul ştiinţei administraţiei se desfăşoară în prezent, acţiuni de
cercetare diverse care au un caracter complex. Din punct de vedere doctrinar, se
pot distinge patru curente principale, şi anume :
1) un curent juridic, al cărui scop esenţial este de a contribui la o mai
bună cunoaştere a structurii şi funcţionării administraţiei publice, punând
accentul pe referirea la textele juridice;
2) un curent managerial, axat pe gestiune publică/privată a
resurselor, care este foarte apropiat prin natura preocupărilor sale de ştiinţa
managementului;
10
3) un curent sociologic, care regrupează ansamblul activităţilor de
cercetare, având ca punct comun cunoaşterea fenomenelor administrative cu
ajutorul conceptelor şi metodelor sociologice.
4) un curent politic, legat de stat şi deputerea executivă.
Această clasificare nu exclude posibilitatea întrepătrunderii celor trei
curente şi combinarea lor într-o manieră diversă.
1) Abordarea în plan juridic are ca premisă esenţială, considerarea
ştiinţei administraţiei ca o anexă a dreptului administrativ. În viziunea acestei
concepţii, obiectul de studiu al ştiinţei administraţiei îl constituie administraţia
publică, care reprezintă o instituţie specifică şi ireductibilă la orice altă
organizaţie. Astfel, ştiinţa administraţiei ar face referire la ansamblul juriştilor
care caută să depăşească perspectivele strict juridice şi contencioase
caracteristice cercetărilor administrative din ţările europene, vreme îndelungată.
Astfel se explică de ce, în aceleaşi ţări, studiul administraţiei se realizează, încă,
în cadrul facultăţilor de drept şi nu în instituţii de învăţământ superior cu profil
administrativ.
Se poate afirma că ştiinţa administraţiei este aşadar, tributară schemelor
dreptului administrativ, având în vedere că obiectul său de studiu este axat pe
criterii de natură juridică. Deci, obiectul ştiinţei administraţiei este definit prin
analogie cu cel al dreptului administrativ şi nu plecând de la reflexii proprii;
totodată, conţinutul său este asemănător cu temele întâlnite în manualele de
drept administrativ (structură, acţiune, control etc.).
În plus, metodele de studiu poartă amprenta ştiinţelor juridice.
În concluzie, dreptul administrativ este perceput ca un mijloc privilegiat
de cunoaştere şi înţelegere a realităţii administrative. Această convingere a avut
drept corolar, o anumită neîncredere şi chiar ostilitate din partea sociologilor
care au neglijat în cercetările lor punctele de vedere juridice, atât în viaţa
administrativă cât şi în comportamentul funcţionarilor.
2) Curentul axat pe problemele gestiunii resurselor se opune abordării
precedente şi asimilează administraţia cu gestiunea. Argumentul invocat, este
acela că obiectul de studiu al administraţiei prezintă un caracter esenţialmente
pragmatic şi caută să descopere, să aplice cele mai raţionale şi mai eficiente
11
metode de organizare, în vederea îndeplinirii la nivel optim, a unei sarcini
atribuite.
O asemenea abordare imprimă ştiinţei administraţiei un conţinut similar
cu managementul, în condiţiile manifestării a două tendinţe principale :
pe de o parte, o serie de teorii de natură managerială au preluat multe
componente de natură administrativă;
pe de altă parte, ştiinţa administraţiei tinde să devină din ce în ce mai
mult, o ramură a managementului.
În practică, managementul s-a situat în sfera preocupărilor tradiţionale
aflate la originea ştiinţei organizaţiilor. Ştiinţă a unei “bune şi a unei eficiente
gestiuni”, managementul are în ultimă instanţă un scop utilitar şi operaţional.
Ambiţia sa este de a stabili regulile care să permită tuturor tipurilor de
organizaţii, să-şi atingă scopurile, în condiţii de eficienţă.
Cu toate acestea, managementul se deosebeşte de practicile empirice şi
de primele formulări ale ştiinţei organizaţiilor, prin dimensiunea sa teoretică şi
conceptuală. Din perspectiva managementului, conduita tuturor întreprinderilor
economice, sociale şi politice implică patru tipuri de operaţii: planificare,
organizare, acţiune şi control.
Conform opiniilor exprimate de Burns şi Stalker, există două sisteme de
management :
1. mecanic, caracterizat prin existenţa unor reguli formale şi a unei
puternice centralizări;
2. organic, în care regulile au un caracter mai puţin formal, sunt mai
puţin importante, iar descentralizarea este accentuată şi adaptată mediului aflat
într-o continuă schimbare.
Cercetătorul francez L. Boulet face o distincţie între “gestiune “ (sau
administraţie publică) şi “management” :
gestiunea recurge la metode independente de natura activităţilor şi de
forma juridică a instituţiilor, pe când managementul se supune constrângerilor
mediului, în special a celui juridic, în care evoluează întreprin-derea;
managementul presupune stabilirea unei strategii de acţiune în
vederea realizării anumitor obiective (maximizarea profitului, de exemplu), de
12
interes particular. Gestiunea administrativă publică, în schimb, are ca obiectiv
satisfacerea interesului public;
managementul are o autonomie de acţiune şi o libertate de opţiune
mai mare decât gestiunea, ale cărei posibilităţi de mişcare depind de statutul
autorităţilor publice alese;
managementul este guvernat de legile pieţei, deoarece întreprinderile
sunt inserate într-un sistem concurenţial, care le obligă la un efort permanent de
modernizare şi raţionalizare; spre deosebire, gestiunea administrativă se
sustrage, de regulă, disciplinei pieţei, deoarece resursele sale au fost procurate
prin mecanismul prelevărilor obligatorii, de la diverşi contribuabili şi nu prin
efortul propriu. Mai mult, activitatea administraţiei are caracter de monopol şi
serviciile pe care le prestează nu respectă întotdeauna relaţia directă dintre
costuri şi preţurile sau tarifele aplicate utilizatorilor, precum şi criteriile de
optimizare a folosirii resurselor.
Luarea în considerare a acestor particularităţi a condus la elaborarea unui
management adaptat acestui tip de activitate numit management “public”.
Gradul de specificitate al acestei forme de management este însă contestat în
unele opinii, care consideră că instrumentele de lucru sunt identice şi numai
opţiunile diferă, în funcţie de scopul urmărit. În alte opinii, managementul
public trebuie să-şi construiască propriile modele şi mijloace de acţiune pe baza
exemplelor furnizate de întreprinderile private.
Obiectivele managementului public pot fi sintetizate în: ameliorarea
calităţii acţiunilor, atenuarea anumitor rigidităţi de organizare şi îmbunătăţirea
sistemului de comunicare cu exteriorul.
Managementul public a dobândit o dimensiune nouă ca urmare a
dezvoltării politicilor publice, care depăşesc cadrul limitat al organizării prin
concentrarea, într-o manieră globală, a acţiunilor politice cu cele administrative.
3) Introducerea unei perspective sociologice în conţinutul studiilor
politice a condus la abandonarea progresivă a viziunii juridice formaliste asupra
administraţiei, care o transformau într-un simplu executant de sarcini.
Dimpotrivă, administraţia fiind direct implicată în exercitarea puterii, este dificil
de trasat o linie netă de demarcaţie între sfera administrativă şi sfera politică.
În aceste condiţii, curentul sociologic a apărut ca urmare a faptului că,
prin natura lor, studiile privind mediul administraţiei sunt sociologice; ele nu se
13
reduc numai la cercetarea acestor aspecte, ci examinează un anumit număr de
comportamente administrative, individuale sau colective.
Din punctul de vedere al sociologilor, instituţiile şi practica
administraţiei prezintă un interes secundar. Utilizând sistemul anchetelor
sociale, sociologii sunt uneori tentaţi să redescopere noţiuni clasice, iar alteori,
să privească administraţia numai dintr-un anumit punct de vedere, care este
parţial şi nu reflectă realităţile administrative în ansamblul lor.
Caracteristicile stiintei administratiei privesc conceptele de autonomie,
natura si metode folosite „in legatura cu” si „de catre aceasta stiinta”.
Putem vorbi despre o stiinta autonoma atunci cand aceasta are un obiect
bine definit si foloseste metode si concepte proprii.
Din punctul de vedere al incadrarii in categoria stiintelor, stiinta
administratiei este o stiinta sociala, iar in raport de alte stiinte apropiate este o
stiinta de sinteza.
De asemenea, autonomia stiintei administratiei este pusa in evidenta si
de faptul ca nici o alta ramura a stiintelor sociale nu cerceteaza in profunzime
domeniul actiunii administrative, nu poate analiza singura si interpreta in
totalitate faptul administrativ. Aceste lucruri le poate face doar stiinta
administratiei ca stiinta autonoma.
In ceea ce priveste denumirea acestei discipline, in literatura de
specialitate sunt cunoscute mai multe denumiri, si anume:
6 stiinta administratiei – literatura de specialitate romana;
7 science administrative – stiinta administrativa – literatura de
specialitate franceza;
8 public administration – administratie publica - literatura de specialitate
anglo-saxona.
Administraţia – tip de activitate umană
În această accepţiune, a administra înseamnă a înfăptui o activitate
specifică, care presupune a asigura condiţiile prielnice desfăşurării
diverselor procese social-economice. În acest sens, guvernarea înseamnă
administrarea realizată de către Guvern, alcătuind o activitate publică de
administraţie, care se concretizează prin lucrări, decizii, acţiuni în serviciul
(interesul) ţării, al statului respectiv.
14
În statele democrate funcţionează principiul separaţiei puterilor
(legislativă, executivă, judecătorească), având la bază conţinutul specific al
activităţilor desfăşurate sau funcţiunilor îndeplinite. În acest context, funcţiunea
executivă (administraţia) realizată prin instituţiile administrative, este
subordonată legislativului şi colaborează cu acesta. Astfel, activitatea specifică
administraţiei publice constă, în principiu, în asigurarea condiţiilor şi punerea în
aplicare a deciziilor (actelor normative) adoptate de puterea legiuitoare.
Trebuie reţinut că, nu este posibilă separarea sau delimitarea guvernării
de administraţia statului, ale cărei misiuni sunt stabilite de puterea politică.
Numai în cazul unor deficienţe de funcţionare ale organelor sau instituţiilor
publice, administraţia de stat tinde să guverneze prin ea însăşi; “guvernarea
birourilor administrative” sau “tehnocraţia” în administraţia publică semni-fică
existenţa unei crize a societăţii respective.
În orice compartiment al vieţii sociale, procesul complex al administrării,
adică administraţia ca activitate, constă dintr-o acţiune chibzuită, raţională şi
eficientă de utilizare a resurselor umane, materiale şi financiare, în scopul
obţinerii unor rezultate utile maxime, cu eforturi minime. Administraţia statului
ca activitate concretă, reprezintă, deci, acţiunea prin care autorităţile publice se
preocupă în a asigura satisfacerea cerinţelor de interes general (public), utilizând
în caz de necesitate prerogativele (atribuţiile) de putere publică.
Din punct de vedere juridic, administraţia se defineşte ca ansamblul
resurselor umane şi materiale, care sub autoritatea Guvernului, are
misiunea de a asigura executarea legilor şi de a le aplica, la cazurile
concrete şi la cerinţele vieţii sociale. Această din urmă definiţie confirmă
poziţia subordonată a administraţiei faţă de lege, ea, deţinând, totodată,
prerogative de putere publică care îi permit să se impună voinţei individului
(particularilor). Administraţia, însă, nu se confundă cu statul însuşi. Misiunile
administraţiei nu sunt niciodată primare, ci secundare; ele constau în a îndeplini
sarcinile pe care organele fundamentale ale statului i le încredinţează.
Conţinutul administraţiei publice, ca activitate concretă, trebuie inves-
tigat în complexitatea cerinţelor vieţii social-economice, având menirea să
satisfacă, raţional şi eficient, exigenţele din ce în ce mai mari ale cetăţenilor.
Progresul ştiinţific şi tehnic impune necontenite îmbunătăţiri în desfăşurarea
activităţilor specifice, respectiv în structura administraţiei, prin utilizarea unor
tehnici şi metode moderne.
15
În societatea contemporană, administraţia nu mai poate soluţiona
problemele din sfera sa, călăuzindu-se după precedente, bazându-se numai pe
sisteme empirice; ea trebuie să fie dinamică, creatoare şi să realizeze operativ
obiectivele urmărite. Acest conţinut a devenit mult mai complex, deoarece, în
accepţiunea actuală, a administra implică mai întâi a prevedea, apoi a organiza, a
conduce sau a coordona, precum şi a controla.
Ca urmare, este necesară punerea pe baze ştiinţifice a procesului
complex al administraţiei, îmbunătăţirea conţinutului şi structurii acesteia,
pentru a corespunde diverselor probleme ce reclamă o rezolvare promptă şi
eficientă. Acest proces de administrare trebuie să răspundă exigenţelor mereu
sporite ale oamenilor, favorizând reducerea costului diverselor activităţi şi
rămânând în permanenţă sub controlul opiniei publice.
Chiar în domeniul funcţiunilor legiuitoare şi judecătoreşti ale statului,
pentru exercitarea competenţelor specifice, stabilite de legi, este necesar să se
asigure o activitate judicioasă de administrare.
Aşadar, activitatea de administrare se regăseşte pretutindeni, în toată
complexitatea vieţii sociale. Se poate afirma că în societatea modernă, nu există
persoană care nu a luat contact cu administraţia, în general, şi cu cea publică, în
special, şi nu a resimţit, direct sau indirect, binefacerile sau exagerările ei (prin
supradimensionarea birocraţiei şi a formalismului). De aceea, oamenii doresc ca
administraţia publică să funcţioneze pe baze raţionale, ştiinţifice, astfel încât să
servească eficient interesele generale, iar în relaţiile cu publicul, să soluţioneze
în cel mai scurt timp, cererile acestuia. Pe un plan mai larg, îmbunătăţirea
continuă a activităţii din sfera administraţiei, ca şi reducerea aparatului
administrativ până la limita strictului necesar, constituie premise ale progresului
social, în toată complexitatea sa.
Prin prisma condiţiilor de îndeplinire a misiunii sale, administraţia este
concepută ca structură organizatorică, aflată într-o continuă transformare,
capabilă să se adapteze mediului economico-social în care evoluează. Or,
eficientizarea acestei activităţi, face necesară studierea structurii admi-nistraţiei
şi a relaţiilor ce se stabilesc între componentele sale.
Abordată sub aspect structural, administraţia reprezintă un ansamblu
complex de entităţi şi funcţionari, cu anumite atribuţiuni publice, care caută
adesea să-şi sporească autonomia de care dispun, pentru a prevala punctul lor de
vedere.
16
Organizarea administraţiei publice, ca fenomen social, a apărut odată cu
statul. Însă teoriile ştiinţifice despre această organizare se conturează mult mai
târziu, în secolul al XIX-lea, odată cu apariţia ştiinţei administraţiei şi dreptului
administrativ.
Teorii izolate sau fragmentare cu privire la organizarea administraţiei, la
guvernare în general, s-au formulat încă din antichitate. Pot fi luaţi în
considerare, atât mari filozofi, tribuni ai sclavagismului, cât şi împăraţi creatori
ai unor teorii relativ bine structurate, după care au înfăptuit sau au dorit să
înfăptuiască guvernarea.
În practică, organizarea administraţiei publice şi a funcţionarilor publici
pe entităţi şi birouri este universal aplicabilă şi capabilă să atigă randamente
maxime. Fără îndoială că organizarea birocratică realizată pe baza
reglementărilor legale fundamentate pe conţinutul şi caracterul obiec-tiv al
activităţilor, este superioară celei anterioare, tradiţionale care avea caracter
subiectiv, fiind întemeiată pe inspiraţia conducătorilor şi pe calită-ţile personale
ale funcţionarilor publici.
În raport cu orientările privind structurarea administraţiei publice se pot
distinge trei direcţii metodologice principale:
- orientarea strict tehnico-juridică (promovată de lucrările franceze
actuale de drept administrativ), prin care structurarea administraţiei de stat
echivalează cu organizarea puterii executive. În această concepţie se disting şi
se cercetează probleme ca:
principiile organizării administrative (ale centralizării şi
descentralizării);
activitatea preşedintelui republicii, ca şef al statului sau, după caz, a
regelui;
activitatea Consiliului de Miniştri (Guvernului), ministerelor
(miniştrilor), departamentelor ministeriale;
activitatea organelor administrative locale, inclusiv ale conducerilor
acestora (prefect, guvernator, primar, consilier);
activitatea stabilimentelor (instituţiilor) publice şi respectiv a
serviciilor publice.
17
- orientarea filozofico-juridică, care are la bază teoria asupra
organizării sistematice a statului, prin care se evidenţiază superioritatea
raporturilor, a interrelaţiilor dintre autorităţile publice. Aceasta, la rândul său,
este bazată pe principiul “unicităţii puterii de stat”, având în vedere unicitatea
suveranităţii, adică o autoritate politică exclusivă (unică). În această optică,
organizarea de stat este axată pe trei elemente:
organele statului sau formele organizatorice prin care se realizează
puterea de stat;
modul de formare a instituţiilor statului;
principiile fundamentale de organizare şi funcţionare a entităţilor
publice.
Este însă de remarcat că, în acest caz, deşi există şi funcţionează
autoritatea politică şi administrativă supremă, nu toate organele administraţiei
publice trebuie să se subordoneze Guvernului, care exercită conducerea generală
în acest domeniu. Concomitent, sunt create şi funcţionează organe autonome de
administraţie, ca cele ale entităţilor administrativ teritoriale (de stat) locale. Aşa
se explică faptul că, în literatura occidentală, noţiunea de administraţie de stat
este utilizată pentru a evoca administraţia publică care ţine de Guvern sau de
şeful de stat. Spre deosebire, activitatea administrativă a primăriior (primarilor)
şi consiliilor locale este evocată prin sintagma administraţie publică locală. În
acest mod, nu se mai poate vorbi despre un sistem administrativ unic (unitar),
axat pe ideea subordonării, ci despre un sistem de organizare a administraţiei
publice, care pe lângă subordonare, presupune cooperarea între organele
administrative şi exercitarea controlului de către Guvern, fie direct, fie prin alte
autorităţi care îi sunt subordonate.
- orientarea axată pe ştiinţa administraţiei care abordează problemele
organizării administraţiei de stat, în acord cu cerinţele acestei ştiinţe, alături de
cele ale altor entităţi, inclusiv a celor economice din sectorul privat. În prezent,
există în numeroase ţări, curente şi şcoli orientate cu precădere pe aspectele
organizării ştiinţifice a administraţiei publice, incluzând aici şi organizarea
muncii funcţionarilor.
Structura puterii în interiorul administraţiei şi logica funcţionării sale,
depind de intensitatea relaţiilor pozitive sau negative pe care le realizează cu
mediul înconjurător. Trecerea de la conceptul limitat de “organizare”, considerat
18
ca mediu interior, închis şi omogen, la acela deschis de “sistem”, scoate în
evidenţă importanţa mediului înconjurător extern în derularea acti-vităţilor de
administraţie publică.
Importanţa relaţiilor cu mediul este explicată, atât de necesitatea
stimulării organului administrativ de a-şi amplifica eficienţa acţiunilor sale, cât
şi de voinţa sa de a-şi păstra caracteristicile structurale fundamentale.
Relaţiile dintre administraţie şi mediul înconjurător social au o mare
importanţă, deoarece condiţionează modul în care ea îşi îndeplineşte funcţia în
societate. Administraţia publică poate alege între posibilitatea deschiderii sau
cea a închiderii faţă de mediul înconjurător, dar această alegere determină, în
practică, dinamica structurii administraţiei şi gradul ei de eficienţă, ca activitate.
În accepţiunea de instituţie, administraţia este considerată o structură de
funcţionare, o formă organizatorică sau chiar o organizaţie socială, deci o
entitate sau un complex de entităţi publice, care constituie aparatul administrativ
public. Administraţia privită ca instituţie are trăsături proprii, care îi determină
funcţiunea (noţiunea de funcţiune fiind utilizată în sensul de misiune socială) şi
îi modelează structura.
Cercetarea administraţiei ca aparat instituţional public, presupune
studierea interrelaţiilor care o integrează în societate şi încercarea de a înţelege
logica socială care îi fundamentează funcţiunile. În acest sens, administraţia
publică are misiunea socială de executare (aplicare) a legilor; ea este centrul de
exercitare a puterii statului. Astfel, problema funcţiunilor cu sensul de misiuni,
este indisolubil legată de aceea a funcţiilor statului, cu sensul de activităţi ce se
realizează prin instituţiile de stat.
În această accepţiune, instituţiile administrative ale statului au
competenţa legală de a emite decizii executorii, faţă de care persoanele
particulare ţi colectivităţile umane au obligaţia de a se supune sub imperiul
sancţiunilor. Teama de sancţiune este fundamentul cel mai simplu al supunerii
faţă de conţinutul acestor decizii, menite să slujească interesul general. Pe de
altă parte, în caz de nesupunere, folosirea metodei constrângerii, cu aplicarea de
sancţiuni de către aparatul de stat, permite respectarea ordinii legale. Dar,
constrângerea presupune consumul unei energii însemnate şi utilizarea ei este în
mod necesar, limitată.
19
În acelaşi timp, administraţia statului are şi misiunea de a educa şi
convinge oamenii de avantajele ordinii sociale existente – la a cărei menţinere ea
contribuie – şi de legimitatea acţiunilor sale.
Metodele de constrângere şi de educare-convingere se împletesc în
activitatea de administraţie publică. Astfel, cu cât se amplifică metoda
convingerilor, cu atât mai puţin se utilizează constrângerea, iar procedeele de
convingere, în societăţile evoluate, tind să înlăture constrângerea. În fapt, cele
două metode se completează reciproc: pe de o parte, existenţa autorităţii şi a
posibilităţii constrângerii contribuie la situarea statului deasupra societăţii; pe de
altă parte, diminuând numărul activităţilor coercitive şi punându-se accentul pe
formarea şi cultivarea unei mentalităţi favorabile îndeplinirii misiunii
administraţiei, se asigură creşterea însemnătăţii metodei convingerii.
Constrângerea devine cu atât mai eficientă, cu cât este utilizată mai rar şi inspiră
(atunci), mai multă teamă.
Ca instituţie, administraţia publică se defineşte nu numai prin funcţiunea
pe care o îndeplineşte în societate, dar şi prin organizarea sa juridică şi
materială. Sub cel din urmă aspect, administraţia este aparatul de stat care se
prezintă sub forma unei ierarhii de funcţionari publici, executanţi ai unor
activităţi şi supuşi unei discipline identice.
Organizarea instituţională, ca expresie a administraţiei publice,
prezintă, din punct de vedere social, o serie de caracteristici şi anume :
administraţia publică, în ipostaza de instituţie, nu funcţionează într-un
spaţiu închis; ea se află în strânsă legătură cu celelalte instituţii sociale şi este
influenţată de evoluţia şi transformările caracteristice vieţii sociale;
administraţia reproduce, în organizarea sa, caracteristicile esenţiale
ale sistemului social în care se integrează;
administraţia ca instituţie are o unitate specifică care îi conferă o
relativă autonomie structurală, deşi instituţiile publice, nu sunt într-o perfectă
armonie. Interdependenţa lor este relativă şi evoluţia lor rareori este sincronă,
existând decalaje şi distorsiuni care alcătuiesc elementele fundamentale ale
dinamicii sociale;
supusă influenţei mediului înconjurător, administraţia cunoaşte un
ritm de dezvoltare propriu; particularităţile şi configuraţia sa organică
20
influenţează exercitarea funcţiunilor sale, (îndeplinirea misiunilor ce-i revin),
precum şi locul pe care îl are în societate.
În dinamica instituţională a administraţiei publice se manifestă şi este
necesar să se studieze problemele generate de fenomenul birocratic indus de
funcţionarea instituţiilor administrative, în scopul găsirii soluţiilor de ameliorare
a eficienţei şi de raţionalizare a activităţii respective; inclusiv a semnificaţiilor
sale în contextul dezvoltării societăţii pe baze democratice.
La rândul său, birocraţia poate fi interpretată din mai multe unghiuri, iar
literatura de specialitate consemnează opinii diferite despre fenomenul
birocratic. Astfel, în anii ’30, Harold Laski definea birocraţia “ca o formă a
guvernării în care efectiv, domină funcţionarii publici”, în timp ce F. Lane
afirma că birocraţia înseamnă un mod de administrare complexă, la scară lărgită,
un anumit comportament organizaţional.
Dintr-un alt unghi de abordare, Michael Croazier caracteriza birocraţia
franceză prin formalism şi lipsă de personalitate. Spre deosebire, Max Weber
considera că birocraţia reprezintă tipul ideal de organizare instituţională spre
care tinde societatea modernă, datorită calităţilor sale, care pot fi sintetizate
astfel :
a) birocraţia este caracterizată de competenţă, ierarhie şi o diviziune a
muncii pe birouri;
b) organizarea birocratică facilitează progresul sistemelor economice şi
contravine stilurilor primitive de muncă, contribuind la dezvoltarea ştiinţei
administraţiei;
c) birocraţia reprezintă modul cel mai eficient de organizare al
colectivităţii, în vederea atingerii anumitor scopuri. Eficienţa birocraţiei este
rezultatul modului de cooperare dintre om şi maşină.
Este de real interes tratarea birocraţiei în literatura germană, care a pus
problema legăturii dintre birocraţie şi democraţie, formându-se două curente;
unul care consideră cele două fenomene ca fiind compatibile şi un altul care
susţine că acestea nu au nimic în comun.
În opiniile “pro” se afirmă că birocraţia are nevoie de competenţă, or
numai democraţia asigură promovarea talentelor, formarea de specialişti şi
recunoaşterea valorii. În plus, în perioada modernă, ambele concepte au
21
promovat progresul societăţii (de exemplu, facilitarea accesului burgheziei la
putere, în defavoarea nobilimii).
În opiniile “contra” se consideră că, această legătură dintre birocraţie şi
democraţie va genera permanent o stare conflictuală, din două motive şi anume :
disciplina şi controlul specifice birocraţiei lezează pricipiul libertăţii
umane caracteristic democraţiei;
regulile ierarhiei birocratice contravin principiului democratic al
egalităţii în drepturi.
Cu toate rezervele exprimate, birocraţia ca expresie a funcţionării
instituţiilor publice apare ca fenomen normal, obiectiv datorită caracterului de
ordine pe care-l imprimă activităţii administrative.
Nu se poate realiza perfectionarea, adaptarea continua a administratiei
publice numai daca se constata anumite probleme ale realitatii curente din
administratia publica. Sunt necesare cercetari stiintifice aprofundate a acestei
administratii si, in temeiul cunostintelor dobandite, sa se formuleze propuneri in
vederea organizarii rationale si de functionare eficienta a administratiei publice.
Stiinta Administratiei cerceteaza atat structura, cat si activitatea
autoritatilor administratiei publice, dar si a administratiei publice in
totalitate, folosindu-se de aceste cercetari, precum si de cele intreprinse de catre
stiintele vecine referitor la administratia publica.
Administraţia este o activitate veche, întâlnită în toate ţările şi la toate
nivelurile de guvernare. Cu toate acestea, există o anumită confuzie în ceea ce
priveşte terminologia utilizată, astfel:
unii folosesc sintagma “ştiinţa administraţiei”;
alţii preferă să vorbească despre “ştiinţe administrative”, la plural,
lăsând să se subînţeleagă faptul că, nu există încă o ştiinţă a administraţiei în
sens propriu, ci numai discipline multiple care au ca punct de sprijin,
administraţia;
alţii folosesc expresia “administraţie publică”, echivalentul termenului
englez “Public Administration”, care abordează obiectul specific al disciplinei,
dar lasă în suspensie problema de a şti dacă avem sau nu de a face cu o nouă
ştiinţă.
22
Aceste incertitudini de vocabular cuprind divergenţele asupra
conţinutului ştiinţei administraţiei, ceea ce se explică prin extrema diversitate a
curentelor pe care le găsim la originea acestei discipline.
În sens tradiţional, administraţia publică reprezintă “un ansamblu de
activităţi implicate în susţinerea politicilor şi programelor grupărilor aflate la
putere”. Ea include anumite responsabilităţi de execuţie, care diferă de la un
departament la altul, fiind focalizată îndeosebi în domeniile planificării,
organizării, coordonării şi controlului operaţiilor guvernamentale.
Literatura de specialitate a abordat şi problema asemănărilor sau
deosebirilor dintre administraţia publică şi cea privată. Expresia “publică” are
legătură cu publicul, poporul, comunitatea sau societatea. Adjectivul respectiv
evidenţiază caracterul public, în opoziţie cu cel privat al subiectului, având se
pare cea mai adâncă rezonanţă din forma de proprietate (publică, respectiv
privată, după caz). În acest sens au fost lansate două teze şi anume:
- administraţia publică se distinge de administraţiile private;
- administraţia publică se identifică cu administraţiile private.
Între noţiunea de drept administrativ si cea de stiinţa administraţiei nu se
poate pune semnul egalităţii. Dreptul administrativ si stiinţa administraţiei
urmăresc scopuri diferite fără a folosi aceleasi mijloace.
Dreptul administrativ este alcătuit din totalitatea normelor de drept care
reglementează raporturile stabilite între autorităţile sau organele administrative,
precum si raporturile dintre acestea si cetăţeni în timp ce stiinţa administraţiei
foloseste informaţii din diverse ramuri ale stiinţelor sociale – sociologie,
economie, psihologie, istorie – în scopul eficientizării administraţiei publice prin
pregătirea de menegeri cu o înaltă calificare.
Cele două noţiuni au în comun faptul că motorul principal care se
ascunde în spatele lor îl reprezint interesul general pe care administraţia îl
slujeste.
Dreptul administrativ, ca ramură a dreptului public cuprinde ansamblul
de norme juridice privind crearea, organizarea şi funcţionarea autorităţilor
administraţiei publice.
Dreptul administrativ constituie cadrul legal de desfăşurare a activităţii
administraţiei, normele sale conferind administraţiei publice puteri, prerogative
23
care nu există la normele de drept ce reglementează relaţiile dintre particulari.
Această caracteristică face din raporturile juridice administrative raporturi de
subordonare, de inegalitate a părţilor, fiindcă dreptul administrative acţionează
în regim de putere publică, normele sale având caracter imperativ.
Dreptul administrativ, ca dreptul aplicabil administraţiei, poate fi definit
ca ramură a dreptului public formată din normele juridice ce reglementează
relaţiile sociale privind constituirea, organizarea şi funcţionarea autorităţilor
administraţiei publice, în regim de putere publică, statutul funcţionarilor publici
şi responsabilitatea administraţiei. Ramura dreptului administrativ reprezintă
obiectul de cercetare al ştiinţei dreptului administrativ care, cercetează normele
juridice aplicabile administraţiei, evoluţia istorică a ramurii de drept şi aspectele
legate de armonizarea dreptului administrativ cu dreptul comunitar european.
Tema2. Formele răspunderii în dreptul administrativ.
Raspunderea administrativa ca institutie a dreptului administrativ, spre
deosebire de raspunderea civila si cea penala, consacrata in anumite forme inca
din antichitate, este relativ tanara.
Aceasta opinie este sustinuta si de catre autorii din Republica Moldova,
care mentioneaza ca raspunderea administrativa are aproximativ doua secole de
cand a fost instituita in urma revolutiilor burgheze, franceze, ca raspundere a
administratiei pentru daunele aduse particularilor prin activitate ilicita.
Multa vreme, raspunderea specifica dreptului administrativ era
interpretata traditional prin referire la notiuni si institutii specifice dreptului
civil, sau, dupa caz, dreptului penal.
De exemplu, raspunderea cu caracter patrimonial a administratiei publice
era calificata prin referire la raspunderea civila delictuala, abatarile
24
administrative savarsite de personalul din administratie reprezentau incalcari ale
dreptului muncii, sanctionate ca atare.
Practic, formele de raspundere specifice dreptului administrativ nu si-au
conturat multa vreme identitatea, existand si in prezent autori care le contesta si
controverse , la nivel doctrinar, dar uneori si legislativ si jurisprudential, cu
privire la existenta lor si regimul juridic care le guverneaza.
Initial, raspunderea administrativa s-a angajat ca raspundere pentru
prejudiciul cauzat particularilor din culpa organelor administratiei publice.
Actualmente, in unele state europene autoritatile publice centrale si locale,
functionarii publici, serviciile publice si in general statul poarta raspundere in
conditiile legii pentru pagubele cauzate cetatenilor. Asadar, esenta raspunderii
administrative consta in atragerea la raspunderea administrativa a autoritatilor
publice statale si cele publice nestatale, pentru pagubele aduse particularilor.
In acest context, suntem de acord cu V. I. Prisecaru, care mentioneaza ca
in evolutia ei, raspunderea administrativa s-a angajat si pentru prejudiciile
cauzate particularilor din culpa organelor administratiei publice, iar, ulterior, s-a
admis si angajarea raspunderii administrative a functionarilor publici. Astfel
incat, in prezent, in Franta, statul, serviciile publice si functionarii publici
raspund, in conditiile legii, pentru pagubele cauzate particularilor.
Raspunderea administrativa este explicata de catre unuii teoreticieni ai
dreptului public pornind de la concepul de constrangere.
Astfel, constrangerea administrativa reprezinta ansamblul de masuri (acte
juridice, operatiuni administrative, fapte materiale), dispuse catre autoritatile
administratiei publice in temeiul legii, cu folosirea puterii de stat si, daca este
cazul, impotriva vointei unor persoane, pentru a preveni savarsirea unor fapte
25
antisociale, a apara drepturile cetatenilor, precum si pentru a sanctiona
incalcarea normelor de drept administrativ.
Daca prin constrangerea administrativa se urmareste autoreglarea
sistemului social, raspunderea urmareste restabilirea ordinii normative incalcate,
precum si condamnarea faptei negative si a autorului acesteia.
Regimul sovietic, nu a cunoscut raspunderea administrativa si in general
justitia administrativa, sub nici o forma.
Raspunderea organelor statale pentru prejudiciile cauzate
particularilor din culpa autoritatilor administratiei publice, nu a existat nici
in alte republici unionale, care intrau in componenta U.R.S.S.
In alte tari din fostul lagar socialist, cum ar fi Romania, Ungaria,
Polonia, si-au pastrat institutul de raspundere a organelor administratiei
publice pentru prejudiciile cauzate particularului din culpa organelor
statale.
Acest fapt, nici intr-un caz nu se poate justifica prin faptul ca au lipsit
litigii dintre administratie si administrati sau prin neexistenta abuzurilor
din partea organelor statale
In tara noastra, raspunderea administrativa a fost instituita pentru
prima data, prin art. 33 din Legea pentru infiintarea Consiliului de Stat din
11 februarie 1864. Astfel, potrivit acestui articol, in materie contencioasa,
cand se atinge interesul unui particular sau persoane juridice, hotararea
Consiliului obtine repararea pagubei cauzate de catre administratie.
Angajarea raspunderii administrative a organelor administratiei
publice a fost consacrata si prin legile de organizare si reorganizare a
Inaltei Curti de Casatie si Justitie din 1905, 1910 si 1912.
26
Consacrarea angajarii raspunderii administrative a organelor
administratiei publice s-a facut prin art. 99 si 107 din Constitutia din 1923,
iar procedura de solutionare a conflictelor juridice in care se putea angaja
raspunderea administrativa a organanelor administratiei publice a fost
stabilita prin Legea pentru contenciosul administrativ din 23 decembrie
1925.
Prin Constitutia Romaniei si prin Legea contenciosului administrativ
din Romania nr. 554/2004, modificata si completata prin Legea 262/2007
pentru modificarea Legii 554/2004, raspunderea administrativa a capatat o
reglementare noua si superioara. Superioritatea noii reglementari, a
raspunderii administrative, consta in aceea ca, in statul Roman de drept,
raspund pentru faptele lor, asa cum vom dezvolta, statul, organele
administratiei publice si celelalte servicii publice administrative,
functionarii publici si particularii (persoane fizice sau juridice).
In Republica Moldova, raspunderea administrativa, in opinia noastra,
a fost instituita prin art. 53(1) al Constitutiei Republicii Moldova, care
pevede ca persoana vatamata intr-un drept al sau de o autoritate publica
printr-un act administrativ, sau prin nesolutionarea in termenul legal a unei
cereri, este indreptatita sa obtina recunoasterea dreptului pretins, anularea
actului si reparararea pagubei. Legea contenciosului administrativ nr. 793-
XIV din 10.02.2000, din Republica Moldova se identifica cu acelas scop.
Sustinem pe deplin ideea autorilor privind deosebirea calitativa a
Legii contenciosului administrativ din Romania, fata de Legea
contenciosului administrativ din Republica Moldova, cu privire la
pretitionare si capitolul douazeci si patru din Codul de procedura Civila,
care reglementau solutionarea litigiilor dintre administratie si cei
27
administrati intr-o cu totul alta conceptie decat cea care este prevazuta in
legea contenciosului administrativ.
Cu toate ca mai exista exceptari numeroase de la controlul
judecatoresc al actelor administrative, a crescut totusi considerabil aria
actelor care pot face obiectul actiunii in contencios administrativ.
Astfel s-a intins sfera actelor ce fac obiectul actiunii in justitie si, de
asemenea, includerea in cadrul contenciosului administrativ a actelor
administrative jurrisdictionale care, sub imperiul Legii cu privire la
petitionare, erau excluse de la acest control.
Actualmente, in literatura de specialitate, exista mai multe definitii
privind raspunderea administrativa, asa de exemplu, prof. Ilie Iovanas,
sustine ca raspunderea administrativa poate fi definita ca fiind forma
condamnarii statale, ce consta intr-o obligatie de a suporta si a executa o
privatiune represiva (patrimoniala sau de natura morala), care intervine
atunci cand au fost incalcate obligatiile ce constituie continutul unui raport
de drept administrativ, al carui regim juridic de stabilire concreta este
prevazut de normele dreptului administrativ.
Deci, raspunderea administrativa ca forma a raspunderii juridice este
consacrata de normele dreptului administrativ prin care se stabilesc
sanctiuni distincte si o procedura concreta de aplicare a lor in caz de
comportament neadecvat normelor de drept administrativ.
Profesorul Mircea Preda, defineste raspunderea administrativa ca o forma a
raspunderii juridice care intervine atunci cand incalcandu-se normele
dreptului administrativ, s-a savarsit o abatere administrativa.
28
Autorii Maria Orlov si Stefan Belecciu, precizeaza ca raspunderea
administrativa ca o forma derogatorie de la raspunderea civila si cea
penala (in cazul contraventiei), este o categorie complexa, constituind o
problema neelucidata pe deplin in literatura juridica.
Antonie Iorgovan, in opera sa, indica: “Pe cand, dreptului
administrativ i-a fost, ii este si-i va fi (cat timp vor dainui ramurile de
drept) proprie raspunderea (organelor odministratiei de stat, organismelor
nestatale, functionarilor publici si, respectiv, cetatenilor) pentru
incalcarea obligatiilor din raportul administrativ de subordonare”
Raspunderea administrativa semnifica acea forma de raspundere
juridica instituita prin normele dreptului administrativ care intervine in
cazul comiterii unei fapte ilicite din spatiul dreptului administrativ.
Astfel, putem spune ca raspunderea administrativa este o raspundere
autonoma care contine un sir de particularitati distincte si presupune
aplicarea sanctiunilor administrative de catre subiectele puterii executive,
asupra persoanelor care au savarsit abateri administrative, in baza si modul
stabilit de legislatia administrativa.
Analizand definitiile mai multor autori, privind raspunderea
administrativa, concluzionam urmatoarele:
1) Deoarece raspunderea administrativa ca o institutie a
dreptului administrativ, relativ este tanara la acest moment constituie o
problema neelucidata pe deplin, in literatura de specialitate, atat in
Romania cat si in Republica Moldova.
2) Timp indelungat, raspunderea specifica dreptului
administrativ era interpretata traditional prin referire la notiuni si institutii
29
specifice dreptului civil sau, dupa caz, dreptului penal, dat fiind faptul ca
dreptul administrativ ca ramura distincta a dreptului national ia nastere mai
tarziu, ca rezultat al democratizarii statului roman si celui moldovean.
3) Raspunderea administrativa ca forma a raspunderii juridice
intervine acolo si atunci cand se incalca normele dreptului administrativ.
4) Raspunderea administrativa este una din formele de
condamnare a statului.
5) Raspunderea administrativa este angajata ca o raspundere
pentru acele prejudicii cauzate oamenilor particulari din culpa autoritatilor
publice.
6) Un loc aparte in raspunderea administrativa il ocupa
functionarul public.
In final, la aceasta etapa, ne-am propus sa injghebam o definitie a
raspunderii administrative.
In opinia noastra, raspunderea administrativa este o forma
a raspunderii juridice care apare din momentul in care se incalca
normele dreptului administrativ.
Vorbind despre subiectul activ si subiectul pasiv in raspunderea
administrativa, mentionam ca teoria generala a dreptului a fundamentat
distinctia dintre subiectul activ si subiectul pasiv a faptei, si respectiv al
raspunderii.
Subiectul activ al faptei este autorul acesteia, persoana fizica sau
juridica a carei fapte are statut de fapta ilicita, deci faptuitorul.
30
Aceasta devine in procesul de tragere la raspundere juridica,
subiectul pasiv al raspunderii.
Subiectul activ al raspunderii este autoritatea publica, fata de care se
rasfrang consecintele faptei si in a carei competenta intra tragerea la
raspundere a faptuitorului si care, deci, aplica sanctiunea. El reprezinta, in
raport cu fapta, subiect pasiv al acesteia.
Vorbind despre partile raspunderii administrative, mentionam ca
acestea sunt, ca la orice tip de raspundere, subiectul activ si pasiv al
acesteia.
Subiectul activ al raspunderii administrative este autoritatea publica in a
carei competenta cade sanctionarea ilicitului administrativ comis de
faptuitor, cum sunt:
- un organ administrativ;
- un alt organ public, cum ar fi instanta judecatoreasca de contencios
administrativ;
- un functionar public;
Subiect pasiv al raspunderii este persoana prejudiciata prin fapta ilicita
din abaterea administrativa, fiind un subiect colectiv sau unul individual de
drept, dupa cum urmeaza:
- un organ de stat;
- o structura nestatala;
- o persoana fizica;
Majoritatea autorilor autohtoni si de peste hotarile Republicii Moldova
considera ca temeiul juridic ce da nastere raspunderii administrative este
fapta ilicita, care aduce atingere procesului de administrare.
31
Profesorul Antonie Iorgovan imparte ilicitul administrativ in trei
categorii:
a) ilicit administrativ – disciplinar;
b) ilicit administrativ – contraventional si,
c) ilicit administrativ – patrimonial.
Raspunderea administrativa se deosebeste de cea disciplinara prin
faptul ca aceasta din urma ia nastere ca rezultat al incalcarii regulamentului
de serviciu, aducand atingere unui raport juridic de munca, si se aplica de
catre administratia (conducatorul), fata de care faptuitorul se afla in
dependenta de serviciu, pe cand temeiul raspunderii administrative este
abaterea administrativa prin care se incalca un raport juridic administrativ
si se aplica de un sir intreg de organe, fata de care faptuitorul poate sa nu
fie in nici un raport. Aceste doua forme de raspundere se dosebesc si dupa
natura sanctiunii. Daca principala sanctiune administrativa este amenda,
care are caracter material, atunci sanctiunile disciplinare sunt prin esenta de
natura morala.
Fapta de incalcare cu vinovatie a normelor dreptului administrativ
poarta numele de abatere administrativa.
Abaterea administrativa semnifica comiterea unui fapt administrativ
ilicit ce se poate realiza printr-o actiune sau inactiune.
Abaterea administrativa este acea incalcare a legii prevazuta si
sanctionata in actul normativ care o regulamenteaza.
Pentru a fi in prezenta unei abateri administrative, este necesar ca
actul normativ sa reglementeze:
32
a) obligatia ce revine unui serviciu public administrativ, functionar
public sau unui particular (persoana fizica sau juridica)
b) sanctiunea aplicata celui care incalca – prin actiune sau inactiune
– obligatia ce revine din actul normativ respectiv;
c) organul competent sa constate abaterea si sa aplice sanctiunea
administrativa;
d) caile de atac si organele competente a le solutiona, in cazul in care
cel care comite abaterea administrativa se considera neindreptatit
de sanctiunea (administrativa) aplicata;
Abaterea si raspunderea administrativ disciplinara se fundamenteaza
pe existenta, in prealabil, a unui raport de drept administrativ, rezultat
dintr-un act administrativ, in speta din actul de numire (investire) intr-o
functie publica.
Prin acest act administrativ, unul dintre subiectii raportului juridic
(emitentul actului) apare ca subiect supraordonat fata de celalalt subiect al
raportului (persoana numita sau investita prin alegere intr-o functie
publica), adica fata de functionarul public.
Daca acest act administrativ lipseste inseamna ca nu mai suntem in
prezenta unui raport juridic de drept administrativ ci, eventual al unui
raport juridic de dreptul muncii, care se fundamenteaza pe existenta
contractului individual de munca.
Este necesar sa precizam ca problema abaterii si raspunderii
administrative priveste numai functionarii publici, pe aceea care sunt parti
intr-un raport juridic de drept administrativ, exercitand o functie publica
prin investirea lor printr-un act administrativ, pe baza de numire sau in
urma unui scrutin.
33
Intrucat functionarul public este “figura” centrala a raspunderii
administrativ-disciplinare, vom incerca in cele ce urmeaza sa ne optim
asupra a ceea ce caracterizeaza, in esenta, aceasta institutie juridica.
In sens larg, abaterea disciplinara este o forma a raspunderii juridice
si priveste numai persoanele fizice, nu si pe cele juridice.
Abateri disciplinare pot savarsi toti salariatii, indiferent daca au sau
nu calitatea de functionari publici, atunci cand nu-si indeplinesc sarcinile
ce le revin. Deosebirea dintre unii si ceilalti consta, asa cum am mai aratat,
in aceea ca temeiul juridic al obligatiilor care revin salariatilor il constituie
contractul individual de munca, in timp ce temeiul juridic al obligatiilor
care revin functionarilor publici il constutuie actul administrativ de numire
(investire) in functie.
Este si motivul pentru care raspunderea disciplinara a functionarilor
publici se studiaza la dreptul administrativ, iar raspunderea disciplinara a
celor care nu au aceasta calitate se studiaza la dreptul muncii.
Incercand sa conturam notiunea de abatere administrativa si de
raspundere administrativa, trebuie spus ca aceasta nu este, in linii generale,
diferita de cea din dreptul muncii, care se refera la toti salaritatii.
Deosebirea esentiala este ca aceasta priveste o persoana care detine o
functie publica, fiind o institutie a dreptului administrativ, nu a dreptului
muncii.
Raspunderea administrativa, ca parte a raspunderii juridice, contine
un sir de particularitati generale, comune tututor formelor de raspundere
juridica, dar putem desprinde si anumite criterii care deosebesc
raspunderea administrativa de celelalte forme de raspundere juridica.
34
Dupa prof. I. Iorvanas si Emil Balan, astfel de criterii pot fi:
Natura sanctiunii ce se aplica faptei ilicite;
Natura raportului juridic al carui continut a fost incalcat;
Particularitatile de clificare a faptei;
Gradarea pericolului social;
Regimul juridic de sanctionare.
Se intemeiaza, in general, pe incalcarea unui raport de drept
administrativ, dar poate fi atrasa si de abaterile administrative
rezultate din incalcarea legii penale;
Autorul abaterii poate fi:
- un organ al administratiei publice;
- un functionar public;
- un organism nestatal;
- o persoana fizica;
Subiectul activ al raporturilor juridice de tragere la raspundere
este intotdeauna o autoritate publica;
Se intemeiaza pe vinovatia (culpa) subiectului pasiv, care are
capacitate juridica;
In legislatia Republicii Moldova, isi gasesc o consacrare bine
determinata raspunderea administrativ – contraventionala, cea
administrativ – disciplinara nu are o formulare prea clara, iar cea
administrativ –patrimoniala, declarata in Constitutia Republicii Moldova
si legiii contenciosului administrativ, isi va gasi o aplicare adecvata doar in
conditiile adoptarii normelor de procedura administrativa contencioasa si a
instruirii magistratilor in acest domeniu.
35
Majoritatea autorilor autohtoni si romani, mentioneaza ca in functie
de fapta comisa si de consecintele sale, identificam trei mari forme de
raspundere specifice dreptului administrativ.
a) Savarsirea ilicitului administrativ propriu-zis, care poarta
denumirea de abatere disciplinara, determina interventia
primei forme de raspundere din dreptul administrativ, si
anume raspunderea disciplinara.
b) Cea de-a doua forma de ilicit administrativ poarta denumirea
de contraventie si determina interventia celei de-a doua
forme de raspundere specifica dreptului administrativ si
anume raspunderea contraventionala.
c) Ultima forma de ilicit este ilicitul cauzator de prejudicii
materiale sau morale a carui savarsire atrage si ultima forma
de raspundere apartinand ramurii dreptului administrativ si
anume raspunderea adminisrativ patrimoniala.
Astfel, ca o componenta a raspunderii juridice, raspunderea
administrativa cuprinde urmatoarele forme:
1) raspunderea administrativ-disciplinara;
2) raspunderea administrativ-contraventionala;
3) raspunderea administrativ-patrimoniala;
O alta opinie, o gasim la Emil Balan, care mentioneaza ca o
componenta a raspunderii juridice cuprinde urmatoarele forme:
- raspunderea administrativ-teritoriala;
- raspunderea administrativ-contraventionala;
- raspunderea administrativ-patrimoniala;
36
In acelasi timp, mentionam ca o data cu adoptarea codului
contraventional, care sugereaza recunoasterea dreptului contraventional ca
ramura independenta de drept. In pofida faptului ca unii doctrinari si
practicieni in materie contraventionala au viziuni diferite in ce priveste
recunoasterea dreptului contraventional ca ramura de drept separat.
Raspunderea contraventionala s-a desprins de ramura dreptului
administrativ si a devenit o institutie de sine statatoare. Incalcarile din
partea cetatenilor a normelor dreptului contraventional de acum inainte,
vor fi regulamentate de codul contraventional.
Asadar, raspunderea contraventionala apare in cazul in care sunt
incalcate normele dreptului contraventional.
Reiesind din cele expuse, mentionam ca in opinia noastra,
actualmente au ramas numai doua forme sau categorii de raspundere
administrativa: raspundere administrativ-disciplinara si raspundere
administrativ-patrimoniala.
Mai mult decat atat, prin adoptarea codului contraventional nr. 218-
XVI din 24.10.2008, s-a incetatenit termenul de contraventie si s-a renuntat
la cele de contraventie administrativa.
Astfel, s-a evitat riscul condamnarii raspunderii contraventionale cu
raspunderea administrativa.
In lucrarile autorilor rusi, din perioada sovietica, raspunderea
administrativa este suprapusa, mai des, cu cea contraventionala, iar
sanctiunile administrative sunt analizate doar prin prisma pedepselor
contraventionale.
37
Astfel, in viziunea prof. Vasilencov, raspunderea administrativa
poate fi caracterizata sub doua aspecte: in sens larg si in sens ingust
(restrans).
Sensul larg al raspunderii administrative presupune raspunderea
instituita de normele dreptului administrativ, care antreneaza si alte forme
de raspundere decat cea administrativa.
Drept exemplu, autorul prezinta prevederile Codului contraventional
care stabilesc raspundere disciplinara pentru contraventiile savarsite de
catre militari (art. 15 CCA). Sensul larg al raspunderii administrative
cuprinde, de asemenea, faptul ca sanctiunile administrative sunt prevazute
si in normele altor ramuri de drept, cum ar fi: dreptul funciar, ecologic,
financiar etc.
In sens restrans sau direct, sustine autorul sus-numit, raspunderea
administrativa presupune sanctiunile administrative aplicate in caz de
savarsire a contraventiei.
In rezultatul cercetarilor efectuate, am ajuns la urmatoarele concluzii:
- raspunderea administrativa este o institutie fundamentala a dreptului
administrativ;
- raspunderea administrativa este o componenta a raspunderii juridice;
- raspunderea administrativa este o raspundere autonoma si distincta
fata de raspunderea civila, penala si raspunderea disciplinara a
salariatilor conform dreptului muncii;
- raspunderea administrativ-disciplinara a functionarului public se
studiaza in dreptul administrativ, iar raspunderea disciplinara a celor care
nu au aceasta calitate, se studiaza in dreptul muncii.
38
- raspunderea disciplinara a functionarilor publici este diferita de cea
din dreptul muncii, care se refera la alti salariati.
Deosebirea esentiala dintre raspunderea disciplinara a functionarilor
publici si raspunderea disciplinara a salariatilor care nu sunt functionari
publici, este ca prima priveste o persoana care detine o functie publica,
fiind o institutie a dreptului administrativ si nu a dreptului muncii iar a
doua priveste o persoana particulara aflata in raportul unui contract de
munca.
Trasatura caracteristica a raspunderii administrative consta in faptul ca
in functie de fapta comisa si de consecintele sale, ea imbraca trei forme
clasice de raspundere specifica dreptului administrativ: raspunderea
administrativ-disciplinara, raspunderea administrativ-contraventionala,
raspunderea administrativ-patrimoniala.
Tema 3. Noţiunea răspunderii contravenţionale
Raspunderea contraventionala consta in aplicarea de catre organul
imputernicit a sanctiunii fata de persoana ce a savirsit o contraventie. Trasaturile
raspunderii contraventionale sunt:
1. Singurul temei juridic il constituie contraventia
2. Pentru savirsirea contraventiilor sunt prevazute sanctiunii administrative
care se aplica pe caleextrajudiciara
3. Aplicarea sanctiunilor se face prin intermediul unii proceduri speciale si
anume proceduracontraventionala
4. Intre organu care aplica sanctiunea pe de o parte si contravenient pe de
alta parte nu existarelatii de subordonare, aceasta este o deosebire esentiala de
dreptul disciplinar
39
5. Aplicarea sanctiunii contraventionale se reduce doar la suportarea unor
consecinte negative strict determinate de codul contraventional si nu atrage dupa
sine alte lucrari negative cum ar fi :concedierea de la serviciu , antecedente
penale si altele.
Este important sa facem o dilimitare intre raspunderea contraventionala si
constringerea contraventionala.
Constringerea contraventionala este un termen mai larg care cuprinde pe
linga sanctiuni si unelemasuri de prevenire a contraventiilor cum ar fi de
exemplu: controlul documentelor sau controlul bagajelor precum si unele masuri
de stopare a contraventiilor (retinerea persoanei)
În concluzie : prin raspundere contraventionala intelegem un raport care se
stabileste intre stat sicontravenient si al carui continut il constituie dreptul
statului de a aplica sanctiunecontravenientului precum si obligatia acestuia de a
suporta sanctiunea.
Tema4. Sancţiunile contravenţionale şi ordinea de aplicare a lor
Sancţiunea administrativă este o măsură de răspundere şi se aplică în scopul
educării persoanei, care a comis o contravenţie administrativă, în spiritul
respectării legilor, precum şi în scopul de a se preveni comiterea unor noi
contravenţii atît de către contravenientul însuşi, cît şi de alte persoane. Pentru
comiterea contravenţiilor administrative pot fi aplicate următoarele sancţiuni
administrative: avertismentul; amenda; ridicarea contra echivalent a obiectului,
care a constituit instrumentul comiterii sau obiectivul nemijlocit al contravenţiei
administrative; confiscarea obiectului, care a constituit instrumentul comiterii
sau obiectivul nemijlocit al contravenţiei administrative; privarea de dreptul
special, acordat cetăţeanului respectiv (de dreptul de a conduce mijloacele de
transport, de dreptul de vînătoare);privarea de dreptul de a deţine anumite funcţii
sau de a exercita anumite activităţi; arestul administrativ;expulzarea. Ridicarea
contra echivalent a obiectelor, confiscarea acestora şi privarea de dreptul de a
deţine anumite funcţii sau de a exercita anumite activităţi pot fi aplicate atît ca
sancţiuni administrative principale, cît şi ca sancţiuni
complementare.Expulzarea poate fi aplicată numai ca sancţiune administrativă
complementară. Celelalte sancţiuni administrative pot fi aplicate numai ca
sancţiuni administrative principale. Pentru o contravenţie administrativă poate fi
aplicată fie sancţiune principală, fie sancţiune principală şi complementară.
Avertismentul ca sancţiune administrativă se aplică în scris. În cazurile
40
prevăzute de legislaţie avertismentul se perfectează în alt mod stabilit. Amenda
este o sancţiune pecuniară care se aplică în cazurile şi în limitele prevăzute de
prezentul cod. Amenda se stabileşte în unităţi convenţionale. Unitatea
convenţională de amendă este egală cu 20 de lei. Amenda ce se aplică
cetăţenilor pentru contravenţiile administrative nu poate depăşi, de regulă,
cincizeci, iar persoanelor cu funcţii de răspundere, trei sute de unităţi
convenţionale. Amenda ce se aplică cetăţenilor şi persoanelor cu funcţii de
răspundere pentru contravenţii administrative săvîrşite în scopul obţinerii de
profit nu poate depăşi trei mii de unităţi convenţionale. Amenda ce
se aplică cetăţenilor şi persoanelor cu funcţii de răspundere pentru contravenţii
administrative nu poate fi mai mică decît o unitate convenţională, dacă o altă
mărime minimă nu este stabilită de legislaţie. În caz de sustragere cu rea-voinţă
de la achitarea amenzii aplicate pentru contravenţia administrativă săvîrşită,
instanţa judecătorească poate înlocui această sancţiune cu arest administrativ,
calculîndu-se zece zile de arest pentru o unitate convenţională, termenul
fiind cel mult treizeci de zile. Actele legislative pot stabili, în conformitate cu
prezentul Cod şi cu alte acte legislative privind contravenţiile administrative o
amendă mai mare decît cea prevăzută în alineatul unu al prezentului articol, în
cazuri excepţionale, în legătură cu îndeplinirea obligaţiilor ce decurg din
tratatele internaţionale ale Republicii Moldova şi din necesitatea specială de a
mări răspunderea administrativă. Ridicarea contra echivalent a obiectului, care a
constituit instrumentul comiterii sau obiectivul nemijlocit al contravenţiei
administrative, constă în luarea silită, şi realizarea lui ulterioară, cu restituirea
fostului proprietar a sumei căpătate, cu reţinerea cheltuielilor pentru realizarea
obiectului ridicat. Modul de ridicare contra echivalent şi felurile obiectelor ce
pot fi ridicate se stabilesc de prezentul Cod şi de alte acte legislative ale
Republicii Moldova. Confiscarea biectului, care a constituit instrumentul
comiterii sau biectivul nemijlocit al contravenţiei administrative, constă în
transformarea silită şi în mod gratuit a acestui obiect în proprietate a statului.
Poate fi confiscat numai obiectul, care se află în proprietate personală a
contravenientului, dacă actele legislative ale Republicii Moldova nu prevăd
altceva. Confiscarea armei de foc, a altor unelte de vînătoare şi a muniţiilor nu
se poate aplica faţa de persoanele, pentru care vănătoarea este principala sursă
de existenţă. Modul de aplicare a confiscării, lista obiectelor ce nu pot fi
confiscate se stabilesc de prezentul Cod şi de alte acte legislative ale Republicii
Moldova. Privarea de dreptul special, acordat cetăţeanului respectiv (dreptul de
a conduce mijloace de transport, dreptul la vînătoare), se aplică pe un termen
de pînă la trei ani pentru încălcarea gravă sau sistematică a modului de folosire a
acestui drept. Termenul privării de acest drept poate fi mai mic de cincisprezece
zile, dacă actele legislative ale Republicii Moldova nu prevăd altceva. Privarea
de dreptul de a conduce mijloace de transport nu poate fi aplicată faţă de
persoanele care se folosescde aceste mijloace în legătură cu invaliditatea, cu
excepţia cazurilor, cînd conduc mijloacele de transport în stare de ebrietate.
41
Privarea de dreptul la vînătoare nu se poate aplica faţa de persoanele, pentru
care vînătoarea este principala sursă de exsistenţă. Privarea de dreptul de a
deţine anumite funcţii sau de a exercita anumite activităţi este dispusă deinstanţa
de judecată pe un termen de la 3 luni la un an. Această sancţiune se aplică în
cazurile în care, ţinînd cont de caracterul contravenţiilor comise de către
persoana vinovată, legea recunoaşte ca inadmisibilă deţinerea de către aceasta a
unei anumite funcţii sau exercitarea unei anumite activităţi. Arestul
administrativ se stabileşte şi se aplică numai în cazuri excepţionale pentru unele
categorii de contravenţii administrative pe un termen de pînă la treizeci de zile.
Arestul administrativ se stabileşte de instanţa de judecată. Arestul administrativ
nu poate fi aplicat faţă de femeile gravide, faţă de femeile, care au copii în vîrstă
de pînă la doisprezece ani, faţă de persoanele care n-au atins vîrsta de
optsprezece ani, faţă de invalizii de grupele întîia şi a doua, faţă de militari şi
supuşii serviciului militar chemaţi la concentrare, precum şi faţă de persoanele
din efectivul de soldaţi şi din corpul de comandă al organelor afacerilor interne.
Expulzarea constă în îndepărtarea silită de pe teritoriul Republicii Moldova a
cetăţenilor străini sau a apatrizilor care au încălcat regulile de şedere în
Republica Moldova şi are drept scop înlăturarea unei stări de pericol şi
prevenirea săvîrşirii pe viitor de către aceştia a unor fapte socialmente
periculoase. Sancţiunea pentru contravenţia administrativă se aplică în limitele,
stabilite de actul normativ, care prevede răspunderea pentru contravenţia
comisă, în strictă conformitate cu prezentul Cod şi cu alte acte cu privire la
contravenţiile administrative.
La aplicarea sancţiunii se ţine cont de caracterul contravenţiei comise, de
persoana contravenientului, de gradul vinovăţiei lui, de starea materială, de
circumstanţele, ce atenuează şi ce agravează răspunderea. Circumstanţe, ce
atenuează răspunderea pentru contravenţia administrativă, se consideră: căinţa
sinceră a vinovatului; prevenirea de către vinovat a urmărilor dăunătoare ale
contravenţiei, repararea benevolă a prejudiciului sau înlăturarea daunei
pricinuite; comiterea contravenţiei sub influenţa unei puternice emoţii
sufleteşti ori în virtutea unui concurs de grave împrejurări personale sau
familiale; comiterea contravenţiei de către un minor; comiterea contravenţiei de
către o femeie gravidă sau de către o femeie, care are copil în vîrstă de pînă la un
an. Legislaţia Republicii Moldova poate prevedea şi alte circumstanţe, ce
atenuează răspunderea pentru contravenţia administrativă. Organul (persoana cu
funcţii de răspundere), care examinează cazul cu privire la
contravenţia administrativă poate declara drept atenuante şi circumstanţele
neprevăzute în legislaţie. Circumstanţe, ce agravează răspunderea pentru
contravenţia administrativă, se consideră: continuarea comportării ilicite,
contrar cererii ersoanelor, împuternicite pentru aceasta, de a înceta această
comportare; comiterea a doua oară în decursul unui an a unei contravenţii
similare, pentru care persoana a fost de acum supusă unei ancţiuni
42
administrative; comiterea contravenţiei de către o persoană, care a săvîrşit mai
înainte o infracţiune; atragerea în contravenţie a unui minor; comiterea
contravenţiei de un grup de persoane; comiterea contravenţiei în condiţiile unor
calamităţi naturale sau în alte împrejurări excepţionale; comiterea contravenţiei
în stare de ebrietate. Organul (persoana cu funcţii de răspundere), care aplică
sancţiunea administrativă, poate, în dependenţă de caracterul
contravenţiei administrative, să nu considere circumstanţa respectivă ca
agravantă. În cazul comiterii de către una şi aceeaşi persoană a două sau mai
multor contravenţii administrative sancţiunea se aplică pentru fiecare
contravenţie în parte. Dacă o persoană a comis cîteva contravenţii
administrative, privitor la care cazurile se examinează de unul şi acelaşi organ
(de una şi aceeaşi persoană cu funcţii de răspundere), sancţiunea se aplică în
limitele celei stabilite pentru contravenţia mai gravă. În asemenea caz la
sancţiunea principală poate fi adăugată una din sancţiunile
complementare, prevăzute de articolele privitoare la răspunderea pentru oricare
din contravenţiile comise. Sancţiunea administrativă poate fi aplicată nu mai
tîrziu de trei luni de la comiterea contravenţiei, iar în cazul contravenţiei
continue - nu mai tîrziu de trei luni de la descoperirea ei. În
cazul contravenţiilor în domeniul impozitelor, taxelor, primelor de asigurare
şi disciplinei financiare, sancţiunea se aplică nu mai tîrziu de un an de la data
comiterii contravenţiei. În cazul refuzului de a intenta proces penal sau în cazul
clasării procesului penal, dacă în acţiunile persoanei există indicii ale
contravenţiei administrative, sancţiunea administrativă poate fi aplicată nu mai
îrziu de trei luni de la data adoptării hotărîrii cu privire la refuzul de a intenta
proces penal sau de a-l clasa. Termenele prevăzute la alineatele unu şi trei ale
prezentului articol se suspendă din momentul încheierii examinării în fond a
cauzei pînă la pronunţarea de către instanţa de judecată a hotărîrii definitive,
dar nu pot depăşi un an de la data comiterii contravenţiei. Termenele prevăzute
în prezentul articol nu se extind asupra cazurilor de aplicare, în baza Codului
vamal, a confiscării obiectelor de contrabandă. Dacă persoana supusă unei
sancţiuni administrative n-a comis, în decurs de un an după
executarea sancţiunii, o nouă contravenţie administrativă,
se consideră, că această persoană n-a fost supusă sancţiunii administrative.
Dacă în urma contravenţiei administrative s-a pricinuit a pagubă materială unei
persoane fizice sau juridice, organul (persoana cu funcţii de răspundere),
rezolvînd chestiunea cu privire la aplicarea sancţiunii pentru contravenţia
administrativă, este în drept să soluţioneze concomitent chestiunea reparării de
către cel vinovat a pagubei materiale dacă suma ei nu depăşeşte mărimea unei
unităţi convenţionale, iar instanţa judecătorească - indiferent de mărimea
pagubei. În celelalte cazuri chestiunea cu privire la repararea pagubei materiale,
pricinuite prin contravenţia administrativă se rezolvă pe calea procedurii
judiciare civile. Aplicarea sancţiunii administrative nu absolveşte persoana, care
43
a comis contravenţia administrativă, e executarea obligaţiei pentru
neîndeplinirea căreia a fost aplicată sancţiunea administrativă.
Tema 5. Caracteristica generală a părţii speciale a Codului contravenţional
Prin sistemul Părţii speciale a dreptului contravenţional se înţelege
clasificarea şi gruparea în anumite categorii şi grupe a tuturor faptelor
antisociale periculoase, recunoscute de legislaţia contravenţională drept
contravenţii.
Criteriul principal de clasificare a contravenţiilor este obiectul atentării.
Componenţele concrete de contravenţii sînt aranjate în Partea specială a
Cărţii întîi din CC al RM într-o anumită ordine, formînd capitole separate, în
funcţie de obiectul generic unic. Capitolele sînt aranjate într-o anumită ordine –
după valoarea obiectului generic asupra căruia se atentează. Fiecare capitol din
partea specială a CC al RM este constituit cu luarea în consideraţie a
caracterului obiectelor împotriva cărora este îndreptat nemijlocit atentatul
contravenţional.
Indiciul ce determină locul fiecărei contravenţii este obiectul nemijlocit al
atentatului contravenţional. Această structurare a Părţii speciale a CC al RM pe
capitole, precum şi ordinea lor sînt condiţionate de caracterul şi de sistemul
relaţiilor sociale ce sînt apărate de legislaţia contravenţională.
Includerea componentelor de contravenţii într-un capitol sau altul serveşte
drept indiciu al gradului şi al caracterului pericolului social al faptei săvîrşite.
Partea specială a Cărţii întîi din Codul contravenţional al Republicii
Moldova are următoarea structură:
- Capitolul 6. Contravenţii ce atentează la drepturile politice, de muncă şi la
alte drepturi constituţionale ale persoanei fizice.
- Capitolul 7. Contravenţii ce atentează la sănătatea populaţiei, sănătatea
persoanei, la starea sanitar-epidemiologică.
- Capitolul 8. Contravenţii care atentează la drepturile reale.
- Capitolul 9. Contravenţii în domeniul protecţiei mediului.
44
- Capitolul10. Contravenţii în domeniul industriei, construcţiilor,
energeticii, gospodăriei comunale, locuinţelor şi amenajării teritoriului.
- Capitolul11. Contravenţii în domeniul agricol şi sanitar-veterinar.
- Capitolul12. Contravenţii ce atentează la regimul din transporturi.
- Capitolul13. Contravenţii în domeniul circulaţiei rutiere.
- Capitolul14. Contravenţii în domeniul comunicaţiilor electronice,
comunicaţiilor poştale şi al tehnologiei informaţiei
- Capitolul15. Contravenţii ce afectează activitatea de întreprinzător,
fiscalitatea, activitatea vamală şi valorile mobiliare.
- Capitolul16. Contravenţii ce afectează activitatea autorităţilor publice.
- Capitolul17. Contravenţii ce atentează la regimul frontierei de stat şi
regimul de şedere pe teritoriul Republicii Moldova.
- Capitolul18. Contravenţii ce afectează modul de administrare.
Contravenţii în domeniul supravegherii pieţei,metrologiei, standartizării şi
protecţiei consumatorilor.
- Capitolul19. Contravenţii ce atentează la ordinea publică şi la securitatea
publică.
- Capitolul20. Contravenţii în domeniul evidenţei militare.
Sistemul Părţii speciale a dreptului contravenţional are un caracter
variabil, determinat de procesul de perfecţionare a relaţiilor sociale într-o
anumită etapă de dezvoltare a societăţii, de caracterul valorilor sociale
carenecesită a fi protejate de normele dreptului contravenţional.
45
Tema 6. Noţiuni generale privind procesul contravenţional
Procesul contravenţional (PC) cuprinde totalitatea normelor juridice
procesuale ceconţin anumite reguli de implementare a normelor materiale ale
dreptului contravenţional.Procesul contravenţional este activitatea desfăşurată de
autoritatea competentă, cu participarea părţilor şi a altor persoane titulare de
drepturi şi de obligaţii, avînd ca scopconstatarea contravenţiei, examinarea şi
soluţionarea cauzei contravenţionale, constatareacauzelor şi condiţiilor care au
contribuit la săvîrşirea contravenţiei.
Procedura contravenţională are drept scop:
•elaborarea unui mecanism de aplicare corectă a măsurilor de constrîngere
statală, in-clusiv a sancţiunilor contravenţionale pentru asigurarea executării
deciziilor de aplicare a pedepsei contravenţionale.
•soluţionarea completă şi obiectivă a cazului contravenţional, astfel încît
persoanavinovată să fie sancţionată conform legii şi nici o persoană să nu fie
sancţionată pe nedrept.
Sarcinile procedurii contravenţionale sînt:
•clarificarea la timp, sub toate aspectele şi obiectivă a împrejurărilor
fiecărui caz;
•soluţionarea cazului contravenţional în strictă conformitate cu legislaţia;
•asigurarea executării hotărîrii;
•stabilirea cauzelor şi condiţiilor care au contribuit la comiterea
contravenţiilor;
Aceste sarcini formează cîteva blocuri de activităţi ce contribuie la
atingerea scopului procedurii contravenţionale: activitatea privind jurisdicţia
contravenţională (soluţionarea corectă a cazului contravenţional: nici o persoană
vinovată de comiterea unei fapte contravenţionale nu poate să se eschiveze de la
răspunderea contravenţională şi nici o persoană nevinovată de comiterea unei
fapte contravenţionale nu poate fi trasă la răspunderea contravenţională) şi
activitatea de prevenţie (stabilirea cauzelor şi condiţiilor ce favorizează
46
contravenţionalitatea, prevenirea de noi contravenţii, resocializarea
contravenientului).
Clarificarea la timpa împrejurărilor fiecărui caz înseamnă, în primul rînd,
respectarea termenelor prevăzute în art. 30, 34, 36, 450, 453, 454, 468, 469,
475,478 din Codul contravenţional al RM.
Clarificarea deplină şi obiectivă a împrejurărilor fiecărui caz presupune că
în procesul constatării faptei contravenţionale comise şi al cercetării cazului, în
baza probelor acumulate, respectînd strict principiile de bază ale dreptului
contravenţional şi ale procedurii contravenţionale, este necesar să se stabilească:
a fost sau nu încălcată norma materială a dreptului contravenţional; vinovăţia
făptuitorului; făptuitorul este sau nu subiect al răspunderii contravenţionale;
circumstanţele atenuante şi cele agravante ale faptei etc. Soluţionarea cazului în
strictă conformitate cu legislaţia înseamnă că, pe lîngă cercetarea corectă şi sub
toate aspectele a cazului contravenţional, decizia cu privire la aplicarea
sancţiunii contravenţionale trebuie să fie adoptată în strictă corespundere cu
cerinţele legislaţiei în vigoare, iar tipul şi severitatea sancţiunii contravenţionale
aplicate trebuie să corespundă gradului de pericol social al faptei comise.
Tema 7. Sistemul autorităţilor competente să soluţioneze cauzele
contravenţionale
Sînt competente să soluţioneze cauzele contravenţionale:
a) instanţa de judecată;
b) procurorul;
c) comisia administrativă;
47
d) agentul constatator (organele de specialitate specificate la art. 400–4235).
Agentul constatator este reprezentantul autorităţii publice a statului care,
în limitele competenţei sale, are menirea de a constata fapta contravenţională, iar
în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, şi de a soluţiona cauza. Reieşind din
caracteristica competenţei, agenţii constatatori pot fi divizaţi în douăgrupe:
a)agenţii împuterniciţi să constate fapte contravenţionale, să examineze
cauza contravenţională şi să aplice sancţiuni contravenţionale;
b)agenţii împuterniciţi numai să constate fapte contravenţionale.
La primul grup se referă: organele afacerilor interne (art. 400 din CC al
RM); Central Naional Anticorupie (art. 401 din CC al RM); organele de control
financiar şi fiscal ale Ministerului Finanţelor (art. 402 din CC al RM); Serviciul
Vamal (art. 403 din CC al RM);Comisia Naţională a Pieţei Financiare (art. 404
din CC al RM); organele pentru protecţiamediului şi Agenţia pentru Silvicultură
„Moldsilva" (art. 405 din CC al RM); organelesupravegherii sanitar-
epidemiologice de stat (art. 406 din CC al RM); organele de specialitateîn
domeniul transporturilor (art. 407 din CC al RM).La al doilea grup de agenţi
constatatori se referă: Inspectoratul Principal de Stat pentru Supravegherea
Pieţei, Metrologie şi Protecţia Consumatorilor (art. 408 din CC al RM);Inspecţia
Muncii (art. 409 din CC al RM); Agenţia Naţională pentru Reglementare în
Comunicaţii Electronice şi Tehnologia Informaţiei (art. 410 din CC al RM);
Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică (art. 411 din CC al RM);
Casa Naţională de Asigurări Sociale (art. 412 din CC al RM); Compania
Naţională de Asigurări în Medicină (art. 413 din CC al RM); organele
supravegherii de stat în domeniul agricol şi sanitar-veterinar (art. 414 din CC al
RM); Ministerul Apărării (art. 415 din CC al RM); Inspecţia de Stat în
Construcţii (art.416 din CC al RM); serviciile publice de gospodărie comunală
(art. 417 din CC al RM);Agenţia Rezerve Materiale, Achiziţii Publice şi
Ajutoare Umanitare (art. 418 din CC al RM);Biroul Naţional de Statistică (art.
419 din CC al RM); Serviciul de Stat de Arhivă (art. 420 din CC al RM);
Departamentul de executare (art. 421 din CC al RM); Agenţia
Medicamentului(art. 422 din CC al RM); Serviciul Grăniceri (art. 423 din CC al
RM),Primul grup de agenţi constatatori desfăşoară o activitate procesuală largă
privind:depistarea abaterii antisociale ilicite, constatarea ei, cercetarea amplă a
48
cauzei, emiterea deciziei asupra cazului, aducerea ei la cunoştinţa persoanelor
interesate, organizarea executării deciziei etc. Practic, ele efectuează toate
etapele procedurii contravenţionale (aşa-numita „procedură accelerată").Al
doilea grup de agenţi constatatori desfăşoară numai activitatea procesuală
privind constatarea faptei contravenţionale şi încheierea proceselor-verbale cu
privire la contravenţii,care se remit spre examinare în instanţa competentă.
Procurorul – participă la procesul contravenţional în limitele competenţei
stabilite prin lege, care este destul de largă. Procurorul este în drept:
•să pornească procesul contravenţional;
•să aplice în cazurile prevăzute de lege o sancţiune contravenţională;
•să solicite aplicarea de către instanţa de judecată a unei sancţiuni
contravenţionale;
•să particip le la examinarea cauzei în instanţa de judecată atunci cînd procesul
contravenţional a fost pornit de el;
•să verifice legalitatea acţiunilor agentului constatator;
•să atace decizia agentului constatator sau a instanţei de judecată;
•să exercite alte drepturi prevăzute de lege.353Contestaţia procurorului asupra
deciziei agentului constatator emise în cazul contravenţional poate fi declarată în
instanţa de judecată în termen de 15 zile.354
Comisia administrativă se instituie de către consiliul local (sătesc, comunal,
orăşenesc, municipal) pe lîngă autoritatea publică locală executivă.
Din componenţa comisiei administrative fac parte preşedintele,
vicepreşedintele, secretarul responsabil şi 4–7 membri.
În funcţia de preşedinte al comisiei administrative se alege un viceprimar
sau un alt membru al comisiei, în cazul autorităţilor publice locale în care nu
este prevăzută funcţia de viceprimar, sau un vicepretor, în cazul comisiilor
administrative care activează în municipiul Chişinău.
În calitatea de membru al comisiei administrative pot fi aleşi şi
reprezentanţi ai societăţii civile.
Comisia administrativă examinează cazurile de contravenţie care i-au fost
atribuite prin Codul contravenţional al Republicii Moldova nr.218-XVI din 24
octombrie 2008. Comisia administrativă examinează cauzele în şedinţă publică,
verbal, nemijlocit şi în contradictoriu. Şedinţa poate fi declarată închisă în
interesul respectării moralităţii, ordinii publice sau securităţii naţionale, de
49
asemenea în cazul în care interesele minorilor sau protecţia vieţii private a
părţilor în proces o cer. Comisia administrativă examinează cauza
contravenţională în termen de 30 de zile de la data înregistrării cauzei de către
secretarul responsabil. Şedinţa de examinare a cauzei contravenţionale se
desfăşoară cu participarea părţilor citate în modul prevăzut de Codul
contravenţional.
Hotărîrea de aplicare a sancţiunii contravenţionale conţinе:
a) data şi locul adoptării hotărîrii;
b) numele şi prenumele preşedintelui şedinţei, ale secretarului responsabil şi
ale membrilor comisiei prezenţi în şedinţă;
c) date privind identitatea contravenientului: numele, prenumele, data şi locul
naşterii, starea familială, locul de trai, seria şi numărul actului de identitate,
codul de identificare (IDNP), locul de muncă şi funcţia;
d) locul şi data comiterii contravenţiei, esenţa acesteia;
e) circumstanţele atenuante şi agravante constatate la examinarea cauzei;
f) probele pe care se întemeiază hotărîrea comisiei şi motivele respingerii
probelor;
g) norma contravenţională în al cărei temei a fost intentat procesul
contravenţional;
h) norma contravenţională pe care se întemeiază hotărîrea comisiei;
i) felul şi mărimea sancţiunii aplicată contravenientului;
j) soluţia referitoare la corpurile delicte;
k) modul şi termenul de atacare a hotărîrii.
Tema 8. Participanţii la procesul contravenţional. Probele şi măsurile
procesuale de constrîngere
50
Probele sînt elemente de fapt, dobîndite în modul stabilit de codul
contraventional, care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei
contravenţiei, la identificarea făptuitorului, la constatarea vinovăţiei şi la
cunoaşterea altor circumstanţe importante pentru justa soluţionare a cauzei.
Probe in procedura contraventională sunt: procesul-verbal cu privire la
contravenţie, procesul-verbal de ridicare a obiectelor şi documentelor, procesul-
verbal de percheziţie, explicaţiile persoanei în a cărei privinţă a fost pornit
proces contravenţional, depoziţiile victimei, ale martorilor, înscrisurile,
înregistrările audio sau video, fotografiile, corpurile delicte, obiectele şi
documentele ridicate, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale, raportul
de expertiză. Sînt admisibile doar probele pertinente, concludente si utile,
administrate conform legii.
Nu pot fi administrate ca probe datele care au fost obținute:
a) prin violenţă, ameninţări sau prin alte mijloace de constrîngere;
b) prin metode ce contravin prevederilor ştiinţifice;
c) prin încălcarea esenţială a drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale
persoanei, inclusiv a dreptului la apăraresau a dreptului la interpret/traducător.
Administrarea probelor consta in folosirea mijloacelor de proba in
procedura contraventionala, care presupuneverificarea si colectarea probelor, in
favoarea sau in defavoarea faptuitorului de catre organele imputernicite
saconstate cazul contraventional si sal examineze din oficiu sau la cererea altor
participanti la procedura. Oriceinformatie poate fi considerate drept proba daca
sint respectate doua conditii: Ea contine date privind comiterea sau necomiterea
contraventiei, vinovatia faptuitorului, alte date care potcontribui la solutionarea
obiectiva a cazului contraventionalAceasta informatie este colectata in modul
stability de lege si din sursele prevazute de lege.Clasificarea probelor. Probele
pot fi clasificate in initiale si derivate, directe si indirect, positive si negative,
deacuzare si de justificare.
Participantii la procedura contraventionala pot fi grupati in 3 grupe:
a.organele statale, participante la procesul contraventional- agentul
constatator sau procurorul
b.partile interesate ale procedurii contravenționale care urmaresc un interes
persoanal-faptuitorul,delicventul, contravenientul, partea vatamata si
reprezentantii lor legalic.
51
c. persoanele care contribuie la desfasurarea procesului contraventional -
aparatorul, martorul, expertul,specialistul, interpretul, traducatorul.
Masurile de asigurare a procedurii contraventionale sint cele de
constringere procesuala ca о modalitate a
constringerii statale.Masurile de asigurare a procedurii contraventionale aplicate
dupa comiterea faptei contraventionale au drept scop buna si legitima
desfasurare a procedurii contraventionale. Ele formeaza mecanismul de protectie
a normelor procesuale fiind prevazute in capitolul V al Cartii a doua din Codul
contraventional. Art. 432 din CC al RMstipuleaza urmatoarele masuri
procesuale de constringere: retinerea; aducerea silita; inlaturarea de la
conducereavehiculului; examenul medical pentrn constatarea starii de ebrietate
produse de alcool sau de alte substante;retinerea vehiculului.
Sistemul masurilor de asigurare a procesului contraventional (masurilor
procesuale de constringere) cuprinde: retinerea contraventionala; aducerea silita;
inlaturarea de la conducerea vehiculului si examenul medical pentru constatarea
starii de ebrietate produse de alcool sau de alte substante; retinerea si aducerea
vehiculului la parcare; cercetarea la fata locului, ridicarea obiectelor si a
documentelor, perchezitia; perchezitia corporala siridicarea obiectelor si a
documentelor.
Temeiul juridic al retinerii
autorului unei fapte ilicite este expres determinat de Codul
contraventional,art 433 alin1. retinerea se aplica in cazul: 1. contraventiilor
flagrante pentru care Codul contraventional prevedesanctiunea arestului
contraventional;2.imposibilitatii identificarii persoanei in a carei privinta este
pornit proce- sulcontraventional, daca au fost epuizate toate masurile de
identificare.3.contraventiilor pasibile de aplicarea masuriide siguranta a
expulzarii.
Aducerea silita
Aducerea silita consta in conducerea fortata in fata instanteide judecata a
martorului sau a victimei care se eschiveaza de la prezentare. Aducerea silita se
efectueaza de catreorganul de politie in temeiul unei incheieri judecatoresti (unui
mandat).
Inlaturarea de la conducerea vehiculului si examenul medical pentru
constatarea starii deebrietate art 438.
52
Persoana care conduce un vehicul este inlaturata de la conducerea acestuia
daca:
1. exista temeiuri suficiente de a presupune ca se afla in stare de ebrietate
inadmisibila produsa de alcool sau in stare de ebrietate produsa de alte
substante;
2.nu are asupra sa documentul care confirma dreptul de a conduce sau de a
folosi vehiculul.
Retinerea si aducerea vehicolului la parcarea. Art 439.Retinut poate fi
numai acel vehicul al carui conducator afost inlaturat de la conducere in baza
art. 438 din CC al RM si care este retinut.
Aducerea vehiculului retinut lastatia de parcare speciala sau pe teritoriul
organului de politie va fi
Intemeiata in cazul in care organul constatator n-a avut posibilitatea sa predea
vehiculul proprietarului, posesorului sau reprezen tantului lor.
Cercetarea ia fata locului.
Aceasta masura de asigurare a procedurii contraventionale, de regula, este
insotita deaplicarea urmatoarelor doua masuri de constringere: perchezitia
coporala si ridicarea obiectelor si a documentelor.Cercetarea domiciliului fara
permisiunea persoanei careia i se lezeaza dreptul la inviolabilitatea domiciliului
seefectueaza cu autorizatia instantei de judecata, la cererea agentului constatator
in caz de infractiune flagrantacercetarea la domiciliu se poate efectua in baza
unei ordonante motivate a agentului constatator fara autorizatiainstantei de
judecata, urmind ca acesteia sa i se prezinte, imediat sau nu mai tirziu de 24 de
ore.
Perchezitia corporala si ridicarea obiectelor si a documentelor.
In cazul contraventiilor aflate in competenta,lucratorul organului afacerilor
interne si lucratorul organului vamal amplasat in punctul de trecere a frontierei
destat, daca exista temeiuri de a efectua perchezitia corporala sau ridicarea, pot
ridica obiectele si documenteleimportante pentru cauza, care se afla in hainele,
in alte lucruri ale persoanei sau pe corpul ei. Perchezitia corporalasi ridicarea
obiectelor si documentelor se pot efectua fara ordonanta speciala si fara
autorizatia instantei de judecata:
1.in cazul retinerii persoanei fizice, efectuate in temeiul si in ordinea
prevazute in art. 433 din CC;
53
2.dacaexista motive rezonabile pentm a presupune ca una dintre persoanele
care se afla la locul efectuarii perchezitiei sauridicarii ascunde asupra sa obiecte
sau documente care pot avea importanta pentru justa solutionare a cauze
Tema 9. Fazele procesului contravenţional
Faza procedurii contraventionale- acea parte a procedurii contraventionale care,
pe linga sarcinile comune ale procedurii, are şi sarcinile sale proprii bine
determinate, realizndu-se prin activitatea participantilor concreti la procedura
contraventionala, care se finalizeaza cu emiterea unei variante de decizie
intermediara asupra cazului
Fazele procedurii, urmarind scopul ei de baza, se deosebesc una de alta
prin: continut, participant la procedura,metodele de activitate, deciziile emise
etc. Decizia intermediara se fixeaza intr-un document procesual special(proces-
verbal cu privire la retinere; proces-verbal cu privire la perchezitia corporala,
ridicarea obiectelor si adocumentelor etc.). Fazele procedurii sint organic legate
intre ele. De regula, urmatoarea faza i§i incepedesfa§urarea dupa finalizarea
celei anterioare. procedura contraventionala consta din urmatoarele faze:
1)cercetarea cazului contraventional;
2)examinarea cazului și emiterea deciziei asupra cazului;
3)revizuirea cazului contraventional;
4)executarea deciziei cu privire la aplicarea sanctiunii contraventionale.
La prima faza
se constata fapta contraventionala, se colecteaza si se administreaza probele
privind caracterulfaptei antisociale comise si persona- litatea faptuitorului.
La a doua faza
se analizeaza documentele procesuale prezentate, se verified incadrarea
juridica a fapteicomise, circumstantele atenuante si agravante ale cauzei, se
emite decizia asupra cazului, care se aduce lacuno§tinta partilor procedurii.
La a treia faza
persoana fata de care este aplicata sanctiunea contraventionala, partea
vatamata saureprezentantii lor legali, precum §i procurorul sint in drept sa atace
decizia cu privire la cazul contraventional.in caz de atac, executarea deciziei se
suspenda §i se efectueaza revizuirea cazului de catre instanta de judecata.
54
La a patra faza
se desfasoara executarea deciziei irevocabile cu privire la aplicarea
sanctiuniicontraventionale.Fazele enumerate, realizate in stricta consecutivitate,
alcatuiesc procedura contraventionala, prin care semanifesta continutul
procesului contraventional in fond.Mai exista inafara acestei proceduri clasice si
procedura accelerata sau simplificata, cind agentul constatator efectueaza de sine
statator intreg volumul de activitati procesuale privind inceperea procedurii
contraventionale,cercetarea cazului, emiterea deciziei la caz, punerea in
executare a deciziei privind aplicarea sanctiuniicontraventionale ect.
Conţinutul procesului de constatare a faptei contravenţionale şi atribuţiile
agentului constatator.
Prin constatarea faptei contraventionale se subintelege actiunea privind
stabilirea §i analiza juridica a fapteiantisociale comise, incadrarea ei intr-o
anumita norma materiala a dreptului contraventional pentm a determinadaca
aceasta constituie sau nu о contraventie. In cazul contraventiilor la a caror
comitere agentul constatator este imputemicit sa aplice sanctiunea
contraventionala, „constatarea faptei contraventionale” reprezinta procedura
contraventionala accelerata (simplificata) si cuprinde urmatoarele actiuni
procesuale, care, la rindullor, constituie unele etape ale fazei de constatare a faptei
contraventional:
Sesizarea agentului constatator.
Agentul constatator este sesizat prin plingere sau denunt ori din oficiu,
cindse afla ca a fost savir§ita о fapta ilicita sau cind о astfel de fapta a fost
stabilita in urma controlului conformatributiilor de serviciu si in cazurile
prevazute de lege.
Analiza informatiei cu privire la comiterea unei fapte antisociale.
Imediat sau in cel mult 3 zile de la datasesizarii, agentul constatator este
obligat sa verifice sesizarea si sa intreprinda masurile procesuale prevazute
delegea contraventionala:
-de a respinge porniirea unei proceduri contraventionale;
-de a expedia materialele cu informatia respectiva dupa principiul
competentei;
-de a expedia materialele ce contin informatia respectiva dupa principiul
teritorial sau ramural;
55
-de a incepe procedura contraventionala.
Inceperea procedurii contraventionale.
Aceasta actiune procesuala poate incepe numai atunci cind s-aconstatat
existenta faptei contraventionale, comise pe teritoriul deservit sau in ramura
(sfera) deservita de
agentul constatator care a fost sesizat in acest sens. Luind decizia de a
incepe proceduracontraventionala, reprezentantul agentului constatator abilitat
prin aceasta decizie dispune inceputulcolectarii probelor care ar confirma sau ar
dezminti faptul comiterii unei contraventii.
Cercetarea cauzei contravenţionale constatate şi emiterea deciziei asupra
cazului
La aceasta etapa de constatare a faptei contraventionale este necesar sa se
stabileasca, prin acumularea, analiza§i administrarea probelor, circumstantele
reale ale faptei comise. Cercetarea cazului §i constatareacircumstantelor reale
ale faptei comise se realizeaza prin diferitemetode.
Metoda de baza este audierea participantilor la procedura contraventionala,
la care poate fi invitata (citata) orice persoana ce detine informatii privind fapta
contraventionala comisa sau personalitatea autorului ei: partea vatamata,
martorii, specialistul,faptuitorul. Cercetarea circumstantelor comiterii faptei
contraventionale poate fi efectuata si prin studierea purtatorilor materiali de
informatie (probe materiale), a obiectelor si a documentelor care sint un
instrument al contraventiei, precum si a obiectelor si a documentelor care sint
obiectivul direct al contraventiei etc.
Documentarea procesuala a rezultatelor cercetarii cazului.
Toate actiunile procesuale, de regula, trebuiefixate in actele procesuale.
Daca in procesul activitatii de cercetare a cazului au fost aplicate unele
masuri procesuale de constringere: retinerea, controlul corporal, controlul
obiectelor, ridicarea obiectelor si adocumentelor etc., atunci este necesar sa se
intocmeasca un proces-verbal, conform prevederilor legislatiei.
Incetarea procedurii contraventionalesau, dupa caz intocmirea procesului
verbal cu privire la contraventie.
Agentul care efectueaza cercetarea cazului pe parcursul desfasurarii acestei
etape, in bazarezultatelor analizei detaliate a informatiei suficiente cu privire la
56
fapta antisociala comisa si personalitateafaptuitorului, trebuie sa precizeze care
decizie urmeaza a fi luata.
Prima varianta de decizie urmeaza sa fie emisa in baza conditiilor prevazute in
art. 441 din CC al RM: lipsaunei fapte contraventionale; constatarea vreunuia
dintre temeiurile prevazute de lege ce exclude caracterul contraventional al
faptei comise sau aplicarea sanctiunii contraventionale; decedarea persoanei
presupuse a fifaptuitor; pentru fapta in cauza este pornita о urmarire penala;
pentru aceeasi fapta si privitor la aceeasi persoana exista о decizie definitiva.In
cazul incetarii procedurii pornite se intocmeste о hotarire de incetare (clasare) a
cazului contraventional, dinacel moment persoana in a carei privinta a fost pomit
cazul fiind repusa in drepturi.
A doua varianta de decizie
- incheierea unui proces-verbal cu privire la contraventie - poate fi emisa
numaiatunci cind in actiunile (inactiunile) faptuitomlui sint prezente toate
elementele componente ale contraventiei, prevazute in norma materiala imputata
(obiectul, latura obiectiva, subiectul, latura subiectiva). Exceptie de laaceasta
regula generala constituie cazurile in care nu se incheie procesul-verbal
respectiv.
Procesul-verbal cu privire la contraventie este un act prin care se
individualizeaza fapta ilicita si se identifica faptuitorul.
Procesul-verbal se incheie de agentul constatator pe baza constatarilor
personale si a probelor acumulate, in prezenta faptuitorului sau in absenta lui. In
cel mult 24 de ore de la data incheierii, procesul-verbal cu privire la contraventie
se inscrie intr-un registru de evidenta in ordinea intocmirii si depunerii lui la
autoritatea din care face parte agentul constatator. In cazul procedurii
contraventionale accelerate (simplificate), cind agentul constatator potrivit
competentei este imputernicit si pentru a aplica sanctiunea, se emite decizia
Dupaemiterea deciziei asupra cazului contraventional si consemnarea
deciziei emise in procesul-verbal cu privire lacontraventie, agentul constatator
este obligat sa intreprinda masurile necesare pentru asigurarea drepturilor
participantilor la proces, inclusiv dreptul la contestatia deciziei emise, pentru
organizarea executarii decizieinecontestate. Copia de pe procesul-verbal se
inmineaza persoanei fata de care el este intocmit si victimei, lacerere.
57
Daca persoana fata de care este aplicata sanctiunea contraventionala,
victima sau reprezentantul acestoraori procurorul nu sint de acord cu decizia
emisa, ei sint in drept sa-1 conteste in instanta de judecata pe a careiraza
teritoriala activeaza autoritatea din care face parte agentul constatator, in
decursul a 15 zile de la dataaducerii la cunostinta a incheierii procesului- verbal
cu privire la contraventie, insa hotarirea poate fi repusa intermen, la cerere, de
catre autotitatea imputemicita sa examineze contestatia. Depunerea contestatiei
suspendaexecutarea sanctiunii contraventionale aplicate prin procesul-verbal.
Autorul contestatiei impotriva deciziei deaplicare a sanctiunii contraventionale
nu plateste taxa de stat.
Din momentul in care persoana in a carei privinta a fost pornita procedura
contraventionala recunoaste caeste vinovata de savirsirea contraventiei, refuza
realizarea dreptului sau la contestare, ea obtine statut juridic de contravenient si, cu
acordul ei, decizia privind aplicarea sanctiunii contraventionale poate fi
executata la fatalocului. Contravenientul plateste amenda, aplicata de agentul
constatator, contra unei chitante de incasare in car se contine: data, ora si locul
de efectuare a platii; numele, prenumele si domiciliul persoanei
sanctionate;numele, prenumele si calitatea agentului constatator, autoritatea pe
care о reprezinta; norma contraventionala inal carei temei este aplicata
sanctiunea; suma amenzii; semnatura partilor. Chitanta de incasare a amenzii
contraventionale se inmineaza persoanei sanctionate, faptul inminarii
mentionindu-se in copia de pe chitanta.
Sesizarea privind cauzele şi condiţiile care au favorizat comiterea
contravenţiei
Identificarea cauzelor si conditiilor ce favorizeaza contraventionalitatea
este о sarcina prioritara in contextulactivitatii de combatere a acestui fenomen
social. Atit cauzele generale ale contraventionalitatii, cit si cauzeleunor tipuri de
contraventii pot fi determinate numai prin stabilirea si analiza cauzelor si
conditiilor fiecareicontraventii in parte.
Prevenirea contraventiilor
- ca forma de combatere a contraventionalitatiise realizeaza
prinprofilaxiageneralasi proflaxia individuala.
Obiectul influentei reglementativ-juridice in contextul activitatilor privind
profilaxia generala sint cauzele si conditiile contraventionalitatii.
58
Obiectul influenfei reglementativ-juridice incadrul activitatilor privind profilaxia
individuala sint persoanele care au neglijat anterior legea contraventionalasau care
sint predispuse la astfel de actiuni antisociale.
Subiectii administrarii din domeniul combateriicontraventionalitatii
(reprezentantii organelor executive ale statului) in cadrul activitatilor ce tin de
profilaxiagenerala influenteaza asupra cauzelor si conditiilor
contraventionalitatii in scopul eliminarii lor, iar in procesul
activitatilor ce tin de profilaxia individuala - asupra constiintei persoanei
concrete care a comis о fapta antisociala ilicita sau care este predispusa de a о
comite.
Potrivit prevederilor Codului contraventional, la stabilirea pedepsei,
procuroml, agentul constatator determinacauzele i conditiile care au favorizat
savirsirea contraventiei si, in caz de necesitate, sesizeaza autoritatearespectiva
sau persoana cu functie de raspundere pentru examinarea lor imediata.
О atentie sporita trebuie acordata persoanelor care alcatuiesc ,,grup de
risc”, adica persoanelor care, in modulstabilit de legislate, se afla deja sub
supravegherea organelor de ocrotire a sanatatii si a organelor de politie, saucelor
in privinta carora exista temei juridic de a le lua in evidenta: persoanele bolnave
psihic si care prezinta pericol pentru societate, alcoolicii cronici, narcomanii si
toxicomanii, consumatorii de droguri, persoanele cu boli venerice si care se
eschiveaza de la tratament, minorii care nu au atins virsta raspunderii juridice,
dar careau savirsit infractiuni sau contraventii etc.Legislatia contraventionala
obliga toate organele care participa la activitatea de combatere
acontraventionalitatii, inclusiv instanta de judecata, sa identifice cauzele si
conditiile care au favorizatneconformarea regulilor de conduita in societate
protejate prin normele juridice
Acţiunile preliminare ce ţin de judecarea cauzei contravenţionale în
instanţa de judecată.
Atunci cind agentul constatator care a constatat cazul contraventional nu
este in drept sa aplice pedeapsacontraventionala §i nu poate fi aplicata procedura
contraventionala accelerata, procesul-verbal cu privire lacontraventie si
materialele anexate la el urmeaza a fi remise instantei sau comisiei
administrative, potrivitcompetentei. Cauza contraventionala se judeca in instanta
de judecata in sedinta publica, oral, nemijlocit incontradictoriu
59
Actele preliminare privind judecarea cauzei.
In termen de 3 zile de la data intrarii cauzei contraventionale ininstanta,
judecatoml rezolva urmatoarele chestiuni:
-daca examinarea cazului respectiv este de competenta lui;
- daca au fost intocmite corect procesul-verbal si celelalte materiale din dosarul
cu privire la contraventie;
-daca persoanelor care trebuie sa participe la examinarea cazului li s-au
comunicat ordinea examinari cazului si drepturile lor cu privire la participare in
procesul de examinare a cazului;
-reactia agentului constatator la demersurile persoanei in privinta careia
este intocmit procesul-verbal, partii vatamate, reprezentantilor legali, avocatului
etc.In functie de rezultatele acestor actiuni, judecatorul emite una dintre
urmatoarele variante de decizie:1.dispune remiterea dupa competenta a
dosarului cu privire la contraventie; 2.fixeaza data examinarii
cauzeicontraventionale, dispune citarea partilor si altor participant la sedinta,
intreprinde alte actiuni pentru buna eidestasurare. (Termenul)
Cauza contraventionala se judeca in termen de 30 de zile de la data intrarii
dosarului ininstanta.Daca exista temeiuri rezonabile, judecatorul, prin incheiere
motivata, poate prelungi termenul de judecare a cauzei cu 15 zile. In cazul in
care faptuitorul unei contraventii a fost retinut conform art.376(Inviolabilitatea
persoanei) si 433(retinerea), judecarea cauzei contraventionale se face de
urgenta si cu prioritate.
Cercetarea judecatoreasca
Sedinta de judecare a cauzei contraventionale are loc cu citarea partilor. Art.
455 din CC al RM prevede ca prezenta agentului constatator lasedinta de
judecata a cauzei contraventionale este obligatorie. Neprezentarea lui fara
motive intemeiate si farainstiintarea prealabila a instantei conduce la incetarea
procesului contraventional, cu emiterea a unei incheieriinterlocutorii.
Neprezentarea in sedinta a faptuitorului sau a victimei, legal citate, fara motive
intemeiate nuimpiedica judecarea cauzei contraventionale.
Cercetarea judecatoreasca a cauzei contraventionale.
Rezultatele cercetarii judecatoresti vor fi determinantela emiterea deciziei
asupra cazului, conditionind necesitatea si limitele aplicarii principiilor
raspunderiicontraventionale si procedurii contraventionale, cum ar fi: afiarea
60
adevarului obiectiv; inevitabilitatearaspunderii contraventionale pentru fapta
comisa cu vinovatie;oportunitatea si utilitatea aplicarii
raspunderiicontraventionale; legalitatea aplicarii sanctiunii contraventionale;
individualizarea raspunderii contraventionalesi a pedepsei aplicate etc.In cazul
cercetarii judecatoresti se examineaza mai intii probele prezentate de partea
acuzarii. Faptuitorul poate cere sa fie audiat la inceputul examinarii probelor sau
la orice etapa a cercetarii judecatoresti.Dupa cercetarea tuturor probelor din
dosar si a celor prezentate la judecarea cauzei, instanta solutioneazacererile si
demersurile formulate si dispune efectuarea, unor actiuni procesuale
suplimentare. Dupa incheiereacercetarii judecatoresti urmeazadezbaterile
judiciare.
In cazul in care se impune prezentarea de noi probe, participantii la
dezbateri pot cere reluarea cercetarii judecatoresti, indicind circumstantele care
vor fi cercetate
Emiterea deciziei asupra cauzei contraventionale.
Instanta de judecata emite decizia asupra cauzeicontraventionale
in camera de deliberare,pronuntindu-se prin hotarire asupra aspectelor faptice si
juridice alecauzei. Legea contraventionala prevede ca in urma finalizarii
cercetarii judecatoresti pot fi emise doua variante dedecizie:
1)incetarea procesului contraventional in sedinta de judecata;
2)recunoasterea vinovatiei persoanei de savirsirea contraventiei imputate si
aplicarea pedepseicontraventionale.
Prima varianta de decizie -incetarea procesului - se emite in cazul:
-in care pe parcursul judecarii cazului se constata vreuna dintre
circumstantale care inlatura procesulcontraventional, stipulate in art. 441 din CC
al RM;
-nulitatii procesului-verbal cu privire la contraventie, recunoscut in
conditiile art. 445 din CC al RM.
A doua varianta
de decizie poate fi emisa numai in cazul in care fapta comisa se incadreaza
in norma juridicacontraventionala, este recunoscuta vinovatia faptuitorului si nu
exista circumstante care ar inlatura procesulcontraventional.In urma cercetarii
judecatoresti, este posibila inca о varianta de decizie -
61
remiterea materialelor agentuluiconstatator care a incheiat procesul-verbal pentru
lichidarea incorectitudinilor admise.
Aceasta varianta ar fioportuna in cazul in care in procesul-verbal cu privire
la contraventie sint admise abateri neinsemnate de lacerintele art. 443 din CC al
RM.
60. Examinarea cauzei contravenţionale de către comisia administrativă
Procedura examinarii cauzei contraventionale de catre comisia
administrativa poate fi divizata in 3 etape:
-pregatirea pentru axaminarea cauzei contraventionale;
-cercetarea cauzei in sedinta;
-emiterea deciziei asupra cazului si punerea ei in aplicare.
Pregatirea pentru axaminarea cauzei contraventionale.
Pu buna desfasurare a acestei etape si neadmitereaaplicarii nelegitime a a
sanctiunii contraventionale sau a clasarii neintemeiate a cazului, dupa sesizarea
comisieiadministrative se intreprind unele actiuni de pregatire pu examinarea
cazului, al caror scop este depunereamaterialeler cazului contraventional in
conditiile prevazute de legislatia contraventionala. In cadrul pregatirii pentru
examinarea cazului se tine de problema competentei, si anume competenta
materiala( art. 398 CC) sicompetenta teritorila ( dupa principiul teritorialitatii);
se verifica daca inculpatului i-au fost explicate drepturilelui contra semnatura; se
verifica corectitudinea continutului procesului –verbal cu privire la contraventie
siinterpretarile participantilor la procedura( faptuitor, partea vatamata, martorii).
In urma studierii detaliate a procesului-verbal cu privire la contraventie si a
materialelor anexate la el, etapa de pregatire pentruexaminarea cazului
contraventional seincheie cu emiterea uneia dintre urmatoarele doua variante
de decizie:
-restituirea materialelor agentului constatator care a incheiat procesul-
verbal pentru inlaturarea greselilor admise la faza constatarii faptei
contraventionale si cercetarii cazului;
- admiterea cazului spre examinare si fixarea datei examinarii
cazului. Cercetarea cauzei in sedinta.
La fixarea datei examinarii cauzei in sedinta secretarul responsabil al
comisieiadministrative trebuie sa ia in considerate termenul de 30 de zile in
62
limitele caruia trebuie sa fie examinatacauza contraventionala. La sedinta
comisiei trebuie sa fie prezenta majoritatea simpla a membrilor ei.Presedintele
comisiei administrative sau vicepresedintele conduce sedinta privind examinarea
cauzeicontraventionale.In cadrul cercetarii cauzei in sedinta trebuie sa fie analizate
mai intii probeleprezentate de partea acuzarii(agentul constatator).
Probele pot fi prezentate de partile procesului contraventional si in
sedinta.In timpul examinarii cauzei contraventionale comisia administrativa este
obligata sa clarifice urmatoarele:daca fapta comisa constituie contraventie;
vinovatia faptuitorului si formele ei; prezenta circumstantelor careinlatura
caracterul contraventional al faptei comise §i aplicarea raspunderii
contraventionale; existanta circumstantelor ce atenueaza sau agraveaza
raspunderea contraventionala; oportunitatea si legalitatea aplicarii pedepsei fata
de faptuitor; daca prin comiterea contraventiei a fost pricinuita о paguba
materiala; caracteristica persoanei faptuitorului etc.Finalizind cercetarea
probelor, a cererilor si a demersurilor formulate de catre participantii la
proces, presedintele sedintei anunta dezbaterile.
Emiterea deciziei asupra cazului §i punerea ei in executare.
Dupa ce in sedinta de cercetare a cazului au fost epuizate toate etapele
procesuale, au fost verificate si confirmate sau neconfirmate probele care
confirma sau nucomiterea faptei contraventionale, prezenta sau lipsa vinovatiei
inculpatului, comisia administrativa formuleaza,apoi pronunta decizia asupra
cazului.Exista urmatoarele variante de decizie:
-restituirea materialelor agentului constatator care a intocmit procesul-
verbal pentru inlaturarea greselilor admise la faza constatarii faptei
contraventionale si cercetarii cazului;
-clasarea cazului;
-remiterea materialelor in instanta de judecata;
-aplicarea unei sanctiuni contraventionale.Decizia comisiei administrative
se adopta cu majoritatea simpla de voturi ale membrilor comisiei prezenti
lasedinta
Calea ordinară de atac. Recursul
Examinarea cauzei contr. si emiterea deciziei asupra cazului – ca faza a
procedurii contr. – se finalizeaza cuaducerea la cunostinta partilor interesate a
deciziei emise,in modul stabilit de lege.
63
Subiect cu dr. de atac cu recurs al hotaririlor judecatoresti
poate fi:
-pers. fata de care este aplicata sanctiunea contravent.
-agentul constatator
-victima
-procurorul
-aparatorul,care declara recursul in numele partilor
-sotul/sotia pers. arestate.
Pot fi considerati ca subiecti cu dr. de a declara recurs :
-reprezentantii legali a pers. trase la raspundere contr. si al vctimei;
-reprezentantul pers. jurid. fata de care e aplicata sanctiunea contr. sau care
este recunoscuta ca victima inurma unei actiuni contraventionale
Temeiurile juridice pentru depunerea recursului.
-nu au fost respectate dispozitiile privind conpetenta dupa materie sau
calitatea pers.
-sedinta de judecata nu a fost publicata
-cauza a fost judecata fara citarea legala a unei parti sau pers. legal citata sa
aflat in imposibilitatea dea se prezenta sau dea instiinta instanta despre
imposibilitate-pers. a fost sanctionata pentru o fapta neprevazuta de CC;
-faptei savirsite i sa dat o incadrare juridica gresita
-a intervenit o lege mai favorabila pers. sanctionate,etc.
Termenul si modul de depunere a recursului.
Recursul impotriva instantei judecatoresti contraventionale se declara in
termen de 15 zile.Termenul incepe adecurge din momentul aducerii la
cunostinta pers.interesate a hotaririi judecat.R. se depune in instanta a
careihotarire este atacata.Pers. detinuta fata de care a fost aplicata retinerea ca
masura de constringere procesuala,apoi – arestul contr. ca pedeapsa
contraventionala poate depune recursul si la administratia loculuide
detinere,care este obligata sal expedieze imediat instantei a carei hotarire este
atacata.R. primit se expediazain 3 zile de la data expirarii termenului de
declarare a recursului,instantei de recurs.
Repunerea in termen a recursului.
R.declarat cu omiterea termenului nu mai tirziu de 15 zile,se considera
depus in termen daca instanta aconstatat ca intirzierea a fost determinata de
64
motive intemeiate sau de neinformarea despre adoptarea hotaririi
a participantului la proces,care nu a fost prezent la judecarea cauzei,nici la
pronuntarea hotaririi.
Judecarea cauzei contr. in recurs
Se judeca de un complet format din 3 judecatori,cu citarea
partilor.Neprezentarea nu impiedica judecarearecursului.Instanta e obligata sa se
pronunte asupra tuturor motivelor invocate in recurs.Presedintelecompletului de
judecata conduce sedinta ,asigura ordinea si solemnitatea in sedinta.
62. Calea extraordinară de atac. Revizuirea
Procedura de revizuire se deschide in favoarea contravenientului in termen
de cel mult 6 luni dupa aparitiaurm. temeiuri:-instanta de judec.
Internationala,prin hotarire a constatat o incalcare a dr. Si libertatilor omului
care poate fireparata la o noua judecare;-C. Constitutionala a declarat
neconstitutionala prevederea legii aplicate in cauza data;-legea noua inlatura
caracterul contraventional al faptei sau amelioreaza situatia contravenientului in
a carui privinta nu a fost executata integral sanctiunea contraventionala;
XII. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
a) ACTE NORMATIVE
1) Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994.
2) Declaraţia Drepturilor Omului, adoptată la Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie
1948.
3) Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adoptatâ la 4 noiembrie 1950, şi Protocoalele
adiţionale.
4) Codul contravenţional al Republicii Moldova nr. 218-XVI din 24 octombrie 2008
(Monitorul Oficial al Republicii Moldova (in continuare Mon. Of. al RM) din 16 ianuarie
2009, nr. 3-6, art. 15) (Codul cu privire la contravenţiile administrative din 29 martie
1985)).
5) Codul penal al Republicii Moldova din 18 aprilie 2002.
6) Codul de procedură penală al Republicii Moldova din 14 martie 2003.
7) Codul civil al Republicii Moldova din 6 iunie 2002.
8) Codul de procedură civilă al Republicii Moldova din 30 mai 2003.
9) Codul muncii al Republicii Moldova din 28 martie 2003.
10) Codul vamal al Republicii Moldova din 20 iulie 2000.
11) Codul fiscal din 24 aprilie 1997.
12) Codul de executare al Republicii Moldova din 24 decembrie 2004.
13) Codul cu privire la locuinţe, adoptat prin Legea RSSM din 3 iunie 1983.
14) Codul familiei din 26 octombrie 2000.
15) Codul electoral din 21 noiembrie 1997.
65
16) Codul funciar din 25 decembrie 1991.
17) Codul apelor din 22 iunie 1993.
18) Codul silvic din 21 iunie 1996.
19) Codul subsolului din 02 februarie 2009.
20) Codul transporturilor auto din 29 iulie 1998.
21) Codul transportului feroviar din 17 iulie 2003.
22) Codul navigaţiei maritime comerciale din 30 septembrie 1999.
23) Legea privind organizarea judecătorească, nr. 514-XIII din 6 iulie 1995.
24) Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, nr. 789 -XIII din 26 martie 1996.
25) Legea cu privire la statutul judecătorului, nr.544 - XIII din 20 iulie 1995.
26) Lege cu privire la Procuratură, nr.294-XVI din 25 decembrie 2008.
27) Legea cu privire la avocatură, nr. 1260-XV din 19 iulie 2002.
28) Legea nr. 158-XVI din 4 iulie 2008 cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului
public
29) Lege privind administraţia publică locală, nr.436-XVI din 28 decembrie 2006.
30) Lege cu privire la poliţie, nr.416-XII din 18 decembrie 1990.
31) Legea cu privire la activitatea operativă de investigaţii, nr. 45 -XIV din 12 aprilie 1994.
32) Legea privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor
de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti, nr. 1545 - XIII din 25
februarie 1998.
33) Hotărârea Curţii Constituţionale a Republicii Moldova nr. 21 din 23 iunie 1997 cu privire
la interpretarea articolului 114 din Constituţia Republicii Moldova.
34) Regulamentul comisiei administrative, aprobat prin Hotărârea Parlamentului Republicii
Moldova nr. 55 din 25 martie 2010.
35) Tratat dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă din 4 noiembrie 1994 cu privire la
asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală. Buletinul
Arbitrajului Republicii Moldova 1995, nr. 2.
36) Tratat dintre Republica Moldova şi Ucraina din 4 noiembrie 1994 privind asistenţa
juridică şi relaţiile juridice în materie civilă şi penală, Legea şi viaţa, 1994, nr. 2-3.
37) Tratat între Republica Moldova şi România din 6 iulie 1996 privind asistenţa juridică în
materie civilă şi penală, Tratate Internaţionale, 1999, volum 20, pag. 364.
38) Convenţia privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în materie civilă, familială şi
penala, semnată de statele-membre ale C.S.I. şi ratificată de Republica Moldova la 16
martie 1995.
39) Legea Republicii România nr. 180/2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului
nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.
40) Кодекс Российской Федерации об административных правонарушениях от
30.12.2001.
41) Кодекс Республики Украина об административных правонарушениях от 07.12.1984.
b) LITERATURĂ TEORETICĂ
1. Alexandru Ioan. Administraţia Publică: Teorii, Realităţi, Perspective, Bucureşti: Lumina
Lex, 2007
2. Alexandru Ioan. Drept administrativ comparat, ediţia a II-a, Bucureşti: Lumina Lex, 2003
3. Alexandru Ioan. Structuri, Mecanisme şi Instituţii Administrative. Note de Curs, V. I şi II,
Bucureşti: Sylvi, 1996
4. Bantuş L. Ilicitul contravenţional, Chişinău, 2001
66
5. Barac L. Răspunderea şi sancţiunea juridică, Lumina Lex, 1997
6. Bălan Emil. Drept administrativ şi procedură administrativă, Bucureşti: editura
Universitară, 2002
7. Cobăneanu Sergiu, Bobeica Elena, Rusu Viorel. Drept administrativ. Note de curs,
Chișinău:CEP USM, 2012
8. Colectiv. Drept poliţienesc şi contravenţional, Bucureşti: Tritonic, 2003
9. Creangă Ion. Curs de drept administrativ, volumul I, Chişinău: Epigraf, 2003, 2004
10. Drăghici C, Iacob A., Corcheş R. Drept contravenţional, Tritonic, Bucureşti, 2004.
11. Dvoracec Maria V., Drept administrativ. Noţiuni introductive, Iaşi, 1994
12. Furdui S. Procedura în cazurile cu privire la contravenţiile administrative, Chişinău, 2000.
13. Furdui Sergiu, Dreptul contravenţional, Chişinău: Cartier Juridic, 2005.
14. Groza L., Părăuşanu Gh., Reglementarea sancţionării contravenţionale, Bucureşti, Editura
ştiinţifică, 1973.
15. Guțuleac Victor. Drept administrativ, Chișinău: (Î.S. F.E.-P „Tipografia centrală”, 2013
16. Iorgovan Antonie, Drept administrativ, volumul I şi a II, Bucureşti: Nemira, 1996.
17. Manda Corneliu, Drept administrativ, ediția V, editura Univers Juridic, Bucureşti, 2008
18. Mihai Adrian Hotca, Drept contravenţional, Editas, 2003.
19. Mocanu Victor, Țurcan Liliana, Rusu Viorel, Bobeica Elena. Drept administrativ în
scheme, Chișinău:CEP USM, 2013
20. Negoiţă Alexandru, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Bucureşti, 1993.
21. Orlov Maria, Belecciu Ştefan Drept administrativ, Chişinău: Elena V.I., 2005
22. Orlov Maria, Drept administrativ, Chişinău: Epigraf, 2001
23. Orlov Maria, Răspunderea în dreptul administrativ, Chişinău, 1997.
24. Pivniceru M., Susanu P., Tudurache D., Contravenţia, Iaşi, 1997.
25. Poenaru Iulian, Răspunderea pentru contravenţii, Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
26. Roşca Tudor, Unele consideraţii cu referinţă la coristrîngerea administrativâ, Analele
ştiinţifice ale USM, nr.4, Chişinău 2000.
27. Trăilescu Anton, Drept administrativ. Tratat elementar, Bucureşti: ALL BECK, 2002.
28. Ţiclea A. ş. a. Răspunderea contravenţională. Bucureşti, 1995.
29. Vedinaş Verginia, Drept administrativ şi instituţii politico-administrative. Manual Practic,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002
30. Алёхин А. П., Кармолицкий А. А., Козлов Ю. М., Административное право
Российской Федерации, Москва, 2011 г.
31. Бахрах Д. Н., Административное Право России, Учебник для вузов, издательство
Норма, Москва, 2002
32. Веремеенко И., Административно-правовые санкции, Москва, Юридическая
литература, 1975.
33. Додин Е., Доказательства в административном процессе, Москва, Юридическая
литература, 1973.
34. Козлов Ю. М., Попов Л. Л., Административное право, издательство Юристъ,
Москва, 2000 (728 pag.)
35. Кузьмичева Г., Административная ответственность, Москва, 1984.
36. Лазарев Б., Административная ответственность, Москва, 1985.
37. Никитин А. М., Административное право в схемах, издательство Юнити-Дана,
Москва, 2000 (352 pag.)
38. Овсянко Д. М., Административное право в схемах и определениях, 2-е издание,
издательство Юристъ, Москва, 2002
39. Рошка Ф. А. Административная ответственность, Кишинев: КГУ, 1989.
40. Шергин А., Проблемы административно-деликтного права. Государство и право,
1994.