MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS

RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIVĂ

(Ciclul I)

AUTORI:

Victor Mocanu

dr. în drept, conf. univ.

Inna Pascalu

mg.in drept, lector univ.

Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public

din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013

2

Cuprins

Tema9. Fazele procesului contravenţional

Tema1. Convingerea şi constrângerea în administraţia publică

Tema2. Formele răspunderii în dreptul administrativ.

Tema3. Noţiunea răspunderii contravenţionale

Tema4. Sancţiunile contravenţionale şi ordinea de aplicare a lor

Tema5. Caracteristica generală a părţii speciale a Codului contravenţional

Tema6. Noţiuni generale privind procesul contravenţional

Tema7. Sistemul autorităţilor competente să soluţioneze cauzele

contravenţionale.

Tema8. Participanţii la procesul contravenţional. Probele şi măsurile

procesuale de constrîngere

3

Tema1. Convingerea şi constrângerea în administraţia publică

Noţiunea de administraţie publică este definita in primul rand de căre

ştiinţa administraţiei, dar si de alte discipline conexe, cu care are legătură

directă, cum ar fi şi ştiinţa dreptului administrativ.

În literatura de specialitate, în mod frecvent întâlnim noţiuni ca:

administraţia de stat, administraţie, activitate executivă şi, mai nou,

administraţie publică, uneori cu înţelesuri diferite, alteori punându-se semnul

egalităţii între unele dintre acestea.

Noţiunea de "administraţie" desemnează unele compartimente

organizatorice din structura unei unităţi sau organ, ori activităţi ale acestora care

nu au caracter productiv.

Unii autori, utilizând noţiunea de "administraţie de stat" arată că prin

aceasta se înţelege un „sistem de organe ale statului" sau o anumită formă

fundamentală de activitate a statului, respectiv, „activitatea administrativă".

Trebuie precizat că noţiunile de "activitate administrativă" şi "organe

administrative" pot fi desemnate şi prin termenii "activitate executivă",

respectiv "organe executive", noţiunile "administrativ" şi "executiv" fiind

folosiţi alternativ, cu sens identic.

Alţi autori fac distincţie netă între "administraţia de stat" şi "activitatea

executivă". Acestia definesc administraţia de stat ca "activitatea ce se

desfăşoară pentru îndeplinirea în mod practic şi concret a funcţiilor statului şi a

sarcinilor organelor administrative de stat". În acest înţeles larg, aceşti autori

deosebesc administraţia de stat, de activitatea executivă, care se îndeplineşte

de catre organele executive, iar studierea ei formează obiectul ştiinţei

administraţiei de stat, pe când activitatea executivă este reglementată de

norme de drept administrativ.

4

Administraţia publică, ca modalitate de realizare a puterii executive,

are în centrul preocupărilor sale gestionarea interesului public, asigurarea

fucţionării regulate şi continue a serviciilor publice.

În orice compartiment al vieţii sociale, procesul complex al administrării -

administraţia - constă într-o activitate ratională şi eflcientă de utilizare a

resurselor umane, materiale şi fmanciare în scopul obţinerii unor rezultate

maxime cu eforturi minime.

Societatea cunoaşte un proces continuu de diversificare şi multiplicare a

serviciilor administrative, care impune necontenite îmbunătăţiri şi perfecţionări

în structura şi activitatea administraţiei prin utilizarea unor metode şi tehnici

moderne.

Doctrina consideră că în conţinutul complex al administraţiei se cuprind

imperativele: a prevedea, a organiza, a conduce, a coordona, a controla.

Noţiunea de administraţie este mai largă decât aceea de administraţie

publică, ea cuprinzând şi administraţia particulară.

Ca orice activitate umană, atât administraţia publică, cât şi cea

particulară, urmăresc un scop utilizând anumite mijloace. Există diferenţe

esenţiale între cele două forme de administraţie, atât sub aspectul finalităţii, cât

şi sub cel al resurselor folosite.

Administraţia publică, spre deosebire de administraţia privată,

urmăreşte satisfacerea interesului public, a utilităţii publice, în mod dezinteresat,

prin realizarea de servicii publice.

Termenul "administrativ" este de origine latină şi înseamnă a servi la

ceva, a servi pe cineva. Administraţia publică, prin natura ei, are menirea de a

servi interesul public, de a fi un serviciu public pus la dispoziţia societăţii şi a

cetăţenilor.

O problemă deosebit de importantă, cu soluţii diverse date de către

doctrina, o reprezintă raportul dintre administraţia publică şi stat. Puterea

constituită în stat îndeplineşte trei funcţii esenţiale: legislativă, executivă şi

judecătorească.

5

Administraţia publică este o activitate strâns legată de puterea

executivă, în doctrina tradiţională franceză ea fiind definită ca acţiune a puterii

executive prin procedee de putere publică.

Statul, ca formă de organizare socială işi constituie un sistem de instituţii

politice care îi permit să comande, să guverneze. Institutiilor politice le sunt

subordonate instituţiile administrative care realizează deciziile instituţiilor

publice.

Aşadar, administraţia publică este exercitată de puterea executivă în

regim de putere publică, fiind o modalitate de realizare a funcţiunii executive a

statului, dar nu singura, executivul exercitând şi alte raporturi cu organe

constituţionale ale statului.

Noţiunea de administraţie publică este susceptibilă a căpăta două

sensuri: unul material şi altul formal.

În sens material administraţia publică reprezintă o activitate de

organizare a executării şi de executare în concret a legii, realizată prin acţiuni cu

caracter de prestaţie.

Administraţia publică, în sens material, nu se poate reduce la activităţi

executive de dispoziţie, de prescripţie, ci ea constă în diferite prestări realizate

pe baza şi în executarea legii, pentru îndeplinirea interesului general prin

asigurarea de servicii publice.

În sens formal, administraţia publică poate fi înţeleasă ca un sistem de

organe cuprinzând diverse structuri administrative, care realizează activitatea de

organizare a executării şi de executare în concret a legii.

Administraţia publică se realizează printr-o multitudine de forme

organizatorice, care alcătuiesc sistemul acesteia. Puterea executivă este cea care

asigură conducerea şi controlul întregului sistem al administraţiei publice.

Satisfacerea intereselor generale ale comunităţii naţionale nu poate fi

încredinţată decât administraţiei statale.

În acelaşi timp, regimul centralizării coexistă cu regimul descentralizării

administrative, care permite colectivităţilor locale să se autoadministreze.

6

Descentralizarea este acel sistem potrivit căruia administrarea

intereselor locale -comunale, orăşeneşti, judeţene - se realizează de către

autorităţile liber alese de către cetăţenii colectivităţii respective, sub

supravegherea statului.

Autonomia locală, privită ca un fenomen pur administrativ, nu apare

decât ca o ultimă treaptă de dezvoltare a descentralizării administrative; în

esenţă, aceasta reprezintă transferarea unor competenţe administrative de la

nivelul central către diverse organe sau autorităţi administrative care

funcţionează autonom în unităţile administrativ-teritoriale fiind alese de către

colectivităţile locale respective.

Activitatea autorităţilor locale se află sub controlul de legalitate al

statului, prin agenţii puterii executive deconcentraţi la nivelul judeţelor -

prefecţii.

Administraţia publică presupune utilizarea, în regim de drept public, a

unor resurse - umane, materiale si financiare - pentru satisfacerea interesului

general.

Stiinta administratiei este definita astfel:

- totalitate a cunoştinţelor dintr-un anumit domeniu;

- disciplină, stiintă nejuridică, de sinteză, autonomă, cu obiect, principii si

metode specifice de cercetare, care cercetează fenomenul administrativ in

intreaga sa complexitate;

Administraţia reprezinta un vechi fapt social, fapt rezultat din

aparitia unui aparat specializat de incadrare a activitatilor sociale.

Faptul sau fenomenul administrativ reprezinta elementul

principal al cercetarii administratiei publice.

Administraţia publică are ca obiect realizarea valorilor care exprimă

interesele statului sau ale unei colectivităţi distincte, recunoscută ca atare de stat,

valori care sunt exprimate în acte elaborate de către puterea legiuitoare.

7

Prin însuşi obiectul său - organizarea executării şi executarea legii -

administraţia publică este strâns legată de puterea legiuitoare (care îi

circumscrie obiectul), cât şi de puterea judecătorească, ale cărei hotărâri sunt

aplicate şi executate în cadrul administraţiei publice, la nevoie putându-se

recurge la mijloace de constrângere statală.

Administraţia publică este strâns legată şi de puterea executivă, dar

nu se identifică întocmai cu aceasta putere care are o sferă mai largă de

cuprindere. Tocmai de aceea administraţia publică se realizează atât de organele

puterii executive (guvernul şi ministerele), cât şi de organele administraţiei

locale, care nu sunt orgene ale puterii executive, precum şi de unităţi economice

şi instituţii social-culturale (regii autonome şi societăţi comerciale cu capital de

stat), care, de asemenea, nu sunt organe ale puterii executive.

Stiinta Administraţiei are ca obiect propriu de cercetare

administraţia publica, in intreaga sa complexitate, in scopul de a elabora

principii si norme generale, necesare reformarii sale organice si

functionale.

Stiinta Administraţiei este stiinta specializata ce are la baza

practica administrativa. In continutul acestei stiinte se identifica o serie de

factori ce caracterizeaza orice actiune administrativam respectiv:

1 factorul ordonator, care vizeaza o anumita ordine la nivelul

administratiei;

2 factorul stabilizator, referindu-se la continuitatem stabilitate in

administratie;

3 factorul rational, care vizeaza cooperarea umana rationala;

4 factorul organizare sau elementul organizational;

5 factorul finalitate, care se refera la scopul cercetarii – din care deriva

faptul centripet, ce se refera la imprejurarea ca administratia are rol

integrator, actionanad in sensul unitatii;

Stiinta Administraţiei cerceteaza si tehnica administrativa, dar si

metodele de organizare a birourilor ori alte activitati necesare organizarii

eficinte si rationale a administratiei publice.

8

Conţinutul administraţiei publice este dat de două categorii de

activităţi: activităţi cu caracter dispozitiv şi activităţi prestatoare.

În ceea ce priveşte conţinutul activităţii executive, considerându-se

de unii autori că aceasta este compusă din două activităţi distincte: activitatea

executivă şi activitatea de dispoziţie. În acest înţeles se consideră că activitatea

executivă ar consta în aplicarea directă a legii la cazuri concrete, iar forma

juridică a realizării ei ar fi actul administrativ individual.

Activitatea de dispoziţie ar consta în dreptul organului executiv de a

lua măsuri în legătură cu activitatea administraţiei, iar forma juridică de

realizare a ei ar fi actul administrativ cu caracter normativ.

În prezent se pare că mai toţi autorii nu mai împărteşesc o asemenea

înţelegere a activităţii executive, considerând-o ca fiind o singură formă de

activitate. Execuţia şi dispoziţia nu sunt aspecte distincte, ci elemente ale acestei

activităţi.

Prin activităţile executive cu caracter de dispoziţie se stabileşte ce

trebuie să facă sau să nu facă, ce le este permis sau interzis subiecţilor de drept,

persoane fizice sau juridice, administraţia publică putând interveni, în anumite

cazuri, cu aplicarea de sancţiuni pentru nerespectarea conduitei prescrise.

Această activitate executivă cu caracter de dispoziţie se relizează prin

acte juridice şi fapte materiale de către organele aministraţiei publice şi

funcţionarii acestora ca activităţi specifice principale. Acesta este un proces

complex şi laborios, care parcurge mai multe etape: studii, avize, variante,

opţiuni, deliberări etc.

Activităţile executive cu caracter de prestaţie se realizează tot pe

baza şi în executarea legii, din oficiu sau la cererea persoanelor fizice sau

juridice. Prestaţiile sunt realizate de organele administraţiei publice şi

funcţionarii acestora în cele mai diverse domenii de activitate: gospodărie

comunală şi locativă, furnizare de gaze, apă şi energie electrică şi termică,

ocrotirea mediului ambiant, servicii de telefonie, transport în comun, poştă,

asistenţă medicală, activităţi cultural-educative etc.

9

Şi această categorie de activităţi se realizează, ca şi prima categorie,

tot prin acte juridice, diplome, atestate, adeverinţe etc. şi mai ales prin fapte

materiale, pe baza şi în condiţiile prevăzute de lege. Uneori prestaţiile se

execută în baza unor contracte îcheiate între subiecţii administraţiei publice

(instituţii, întreprinderi) şi beneficiarii prestaţiilor.

Activităţi de organizare a executării legii şi de executare în concret a

legii, de natura celor două categorii menţionate mai sus, se desfăşoară nu numai

de organele administraţiei publice ci şi de cele legiuitoare şi judecătoreşti. În

acest caz însă, aceste activităţi apar ca activităţi subsidiare celor care sunt

specifice acestor organe, iar organele care le realizează apar nu ca subiecţi ai

puterii legiuitoare sau ale celei judecătoreşti, ci ca autorităţi administrative, ca

organe de conducere administrativă ale instituţiilor respective.

În unele cazuri, activităţi de organizare a executării legii şi de

executare a acesteia se realizează şi de către organizaţii particulare, activitatea

lor fiind de interes public, prevăzută de lege în conformitate cu prevederile

acesteia. Desigur ca aceşti subiecţi de drept nu fac parte din sistemul de

organizare a administraţiei publice.

Administraţia publică poate fi definită ca activitate de organizare şi

de executare în concret a legii cu caracter dispozitiv şi prestator, care se

realizează în principal de organele administraţiei publice şi în subsidiar şi

de alte organe ale statului, precum şi de organizaţii particulare de interes

public.

În cadrul ştiinţei administraţiei se desfăşoară în prezent, acţiuni de

cercetare diverse care au un caracter complex. Din punct de vedere doctrinar, se

pot distinge patru curente principale, şi anume :

1) un curent juridic, al cărui scop esenţial este de a contribui la o mai

bună cunoaştere a structurii şi funcţionării administraţiei publice, punând

accentul pe referirea la textele juridice;

2) un curent managerial, axat pe gestiune publică/privată a

resurselor, care este foarte apropiat prin natura preocupărilor sale de ştiinţa

managementului;

10

3) un curent sociologic, care regrupează ansamblul activităţilor de

cercetare, având ca punct comun cunoaşterea fenomenelor administrative cu

ajutorul conceptelor şi metodelor sociologice.

4) un curent politic, legat de stat şi deputerea executivă.

Această clasificare nu exclude posibilitatea întrepătrunderii celor trei

curente şi combinarea lor într-o manieră diversă.

1) Abordarea în plan juridic are ca premisă esenţială, considerarea

ştiinţei administraţiei ca o anexă a dreptului administrativ. În viziunea acestei

concepţii, obiectul de studiu al ştiinţei administraţiei îl constituie administraţia

publică, care reprezintă o instituţie specifică şi ireductibilă la orice altă

organizaţie. Astfel, ştiinţa administraţiei ar face referire la ansamblul juriştilor

care caută să depăşească perspectivele strict juridice şi contencioase

caracteristice cercetărilor administrative din ţările europene, vreme îndelungată.

Astfel se explică de ce, în aceleaşi ţări, studiul administraţiei se realizează, încă,

în cadrul facultăţilor de drept şi nu în instituţii de învăţământ superior cu profil

administrativ.

Se poate afirma că ştiinţa administraţiei este aşadar, tributară schemelor

dreptului administrativ, având în vedere că obiectul său de studiu este axat pe

criterii de natură juridică. Deci, obiectul ştiinţei administraţiei este definit prin

analogie cu cel al dreptului administrativ şi nu plecând de la reflexii proprii;

totodată, conţinutul său este asemănător cu temele întâlnite în manualele de

drept administrativ (structură, acţiune, control etc.).

În plus, metodele de studiu poartă amprenta ştiinţelor juridice.

În concluzie, dreptul administrativ este perceput ca un mijloc privilegiat

de cunoaştere şi înţelegere a realităţii administrative. Această convingere a avut

drept corolar, o anumită neîncredere şi chiar ostilitate din partea sociologilor

care au neglijat în cercetările lor punctele de vedere juridice, atât în viaţa

administrativă cât şi în comportamentul funcţionarilor.

2) Curentul axat pe problemele gestiunii resurselor se opune abordării

precedente şi asimilează administraţia cu gestiunea. Argumentul invocat, este

acela că obiectul de studiu al administraţiei prezintă un caracter esenţialmente

pragmatic şi caută să descopere, să aplice cele mai raţionale şi mai eficiente

11

metode de organizare, în vederea îndeplinirii la nivel optim, a unei sarcini

atribuite.

O asemenea abordare imprimă ştiinţei administraţiei un conţinut similar

cu managementul, în condiţiile manifestării a două tendinţe principale :

pe de o parte, o serie de teorii de natură managerială au preluat multe

componente de natură administrativă;

pe de altă parte, ştiinţa administraţiei tinde să devină din ce în ce mai

mult, o ramură a managementului.

În practică, managementul s-a situat în sfera preocupărilor tradiţionale

aflate la originea ştiinţei organizaţiilor. Ştiinţă a unei “bune şi a unei eficiente

gestiuni”, managementul are în ultimă instanţă un scop utilitar şi operaţional.

Ambiţia sa este de a stabili regulile care să permită tuturor tipurilor de

organizaţii, să-şi atingă scopurile, în condiţii de eficienţă.

Cu toate acestea, managementul se deosebeşte de practicile empirice şi

de primele formulări ale ştiinţei organizaţiilor, prin dimensiunea sa teoretică şi

conceptuală. Din perspectiva managementului, conduita tuturor întreprinderilor

economice, sociale şi politice implică patru tipuri de operaţii: planificare,

organizare, acţiune şi control.

Conform opiniilor exprimate de Burns şi Stalker, există două sisteme de

management :

1. mecanic, caracterizat prin existenţa unor reguli formale şi a unei

puternice centralizări;

2. organic, în care regulile au un caracter mai puţin formal, sunt mai

puţin importante, iar descentralizarea este accentuată şi adaptată mediului aflat

într-o continuă schimbare.

Cercetătorul francez L. Boulet face o distincţie între “gestiune “ (sau

administraţie publică) şi “management” :

gestiunea recurge la metode independente de natura activităţilor şi de

forma juridică a instituţiilor, pe când managementul se supune constrângerilor

mediului, în special a celui juridic, în care evoluează întreprin-derea;

managementul presupune stabilirea unei strategii de acţiune în

vederea realizării anumitor obiective (maximizarea profitului, de exemplu), de

12

interes particular. Gestiunea administrativă publică, în schimb, are ca obiectiv

satisfacerea interesului public;

managementul are o autonomie de acţiune şi o libertate de opţiune

mai mare decât gestiunea, ale cărei posibilităţi de mişcare depind de statutul

autorităţilor publice alese;

managementul este guvernat de legile pieţei, deoarece întreprinderile

sunt inserate într-un sistem concurenţial, care le obligă la un efort permanent de

modernizare şi raţionalizare; spre deosebire, gestiunea administrativă se

sustrage, de regulă, disciplinei pieţei, deoarece resursele sale au fost procurate

prin mecanismul prelevărilor obligatorii, de la diverşi contribuabili şi nu prin

efortul propriu. Mai mult, activitatea administraţiei are caracter de monopol şi

serviciile pe care le prestează nu respectă întotdeauna relaţia directă dintre

costuri şi preţurile sau tarifele aplicate utilizatorilor, precum şi criteriile de

optimizare a folosirii resurselor.

Luarea în considerare a acestor particularităţi a condus la elaborarea unui

management adaptat acestui tip de activitate numit management “public”.

Gradul de specificitate al acestei forme de management este însă contestat în

unele opinii, care consideră că instrumentele de lucru sunt identice şi numai

opţiunile diferă, în funcţie de scopul urmărit. În alte opinii, managementul

public trebuie să-şi construiască propriile modele şi mijloace de acţiune pe baza

exemplelor furnizate de întreprinderile private.

Obiectivele managementului public pot fi sintetizate în: ameliorarea

calităţii acţiunilor, atenuarea anumitor rigidităţi de organizare şi îmbunătăţirea

sistemului de comunicare cu exteriorul.

Managementul public a dobândit o dimensiune nouă ca urmare a

dezvoltării politicilor publice, care depăşesc cadrul limitat al organizării prin

concentrarea, într-o manieră globală, a acţiunilor politice cu cele administrative.

3) Introducerea unei perspective sociologice în conţinutul studiilor

politice a condus la abandonarea progresivă a viziunii juridice formaliste asupra

administraţiei, care o transformau într-un simplu executant de sarcini.

Dimpotrivă, administraţia fiind direct implicată în exercitarea puterii, este dificil

de trasat o linie netă de demarcaţie între sfera administrativă şi sfera politică.

În aceste condiţii, curentul sociologic a apărut ca urmare a faptului că,

prin natura lor, studiile privind mediul administraţiei sunt sociologice; ele nu se

13

reduc numai la cercetarea acestor aspecte, ci examinează un anumit număr de

comportamente administrative, individuale sau colective.

Din punctul de vedere al sociologilor, instituţiile şi practica

administraţiei prezintă un interes secundar. Utilizând sistemul anchetelor

sociale, sociologii sunt uneori tentaţi să redescopere noţiuni clasice, iar alteori,

să privească administraţia numai dintr-un anumit punct de vedere, care este

parţial şi nu reflectă realităţile administrative în ansamblul lor.

Caracteristicile stiintei administratiei privesc conceptele de autonomie,

natura si metode folosite „in legatura cu” si „de catre aceasta stiinta”.

Putem vorbi despre o stiinta autonoma atunci cand aceasta are un obiect

bine definit si foloseste metode si concepte proprii.

Din punctul de vedere al incadrarii in categoria stiintelor, stiinta

administratiei este o stiinta sociala, iar in raport de alte stiinte apropiate este o

stiinta de sinteza.

De asemenea, autonomia stiintei administratiei este pusa in evidenta si

de faptul ca nici o alta ramura a stiintelor sociale nu cerceteaza in profunzime

domeniul actiunii administrative, nu poate analiza singura si interpreta in

totalitate faptul administrativ. Aceste lucruri le poate face doar stiinta

administratiei ca stiinta autonoma.

In ceea ce priveste denumirea acestei discipline, in literatura de

specialitate sunt cunoscute mai multe denumiri, si anume:

6 stiinta administratiei – literatura de specialitate romana;

7 science administrative – stiinta administrativa – literatura de

specialitate franceza;

8 public administration – administratie publica - literatura de specialitate

anglo-saxona.

Administraţia – tip de activitate umană

În această accepţiune, a administra înseamnă a înfăptui o activitate

specifică, care presupune a asigura condiţiile prielnice desfăşurării

diverselor procese social-economice. În acest sens, guvernarea înseamnă

administrarea realizată de către Guvern, alcătuind o activitate publică de

administraţie, care se concretizează prin lucrări, decizii, acţiuni în serviciul

(interesul) ţării, al statului respectiv.

14

În statele democrate funcţionează principiul separaţiei puterilor

(legislativă, executivă, judecătorească), având la bază conţinutul specific al

activităţilor desfăşurate sau funcţiunilor îndeplinite. În acest context, funcţiunea

executivă (administraţia) realizată prin instituţiile administrative, este

subordonată legislativului şi colaborează cu acesta. Astfel, activitatea specifică

administraţiei publice constă, în principiu, în asigurarea condiţiilor şi punerea în

aplicare a deciziilor (actelor normative) adoptate de puterea legiuitoare.

Trebuie reţinut că, nu este posibilă separarea sau delimitarea guvernării

de administraţia statului, ale cărei misiuni sunt stabilite de puterea politică.

Numai în cazul unor deficienţe de funcţionare ale organelor sau instituţiilor

publice, administraţia de stat tinde să guverneze prin ea însăşi; “guvernarea

birourilor administrative” sau “tehnocraţia” în administraţia publică semni-fică

existenţa unei crize a societăţii respective.

În orice compartiment al vieţii sociale, procesul complex al administrării,

adică administraţia ca activitate, constă dintr-o acţiune chibzuită, raţională şi

eficientă de utilizare a resurselor umane, materiale şi financiare, în scopul

obţinerii unor rezultate utile maxime, cu eforturi minime. Administraţia statului

ca activitate concretă, reprezintă, deci, acţiunea prin care autorităţile publice se

preocupă în a asigura satisfacerea cerinţelor de interes general (public), utilizând

în caz de necesitate prerogativele (atribuţiile) de putere publică.

Din punct de vedere juridic, administraţia se defineşte ca ansamblul

resurselor umane şi materiale, care sub autoritatea Guvernului, are

misiunea de a asigura executarea legilor şi de a le aplica, la cazurile

concrete şi la cerinţele vieţii sociale. Această din urmă definiţie confirmă

poziţia subordonată a administraţiei faţă de lege, ea, deţinând, totodată,

prerogative de putere publică care îi permit să se impună voinţei individului

(particularilor). Administraţia, însă, nu se confundă cu statul însuşi. Misiunile

administraţiei nu sunt niciodată primare, ci secundare; ele constau în a îndeplini

sarcinile pe care organele fundamentale ale statului i le încredinţează.

Conţinutul administraţiei publice, ca activitate concretă, trebuie inves-

tigat în complexitatea cerinţelor vieţii social-economice, având menirea să

satisfacă, raţional şi eficient, exigenţele din ce în ce mai mari ale cetăţenilor.

Progresul ştiinţific şi tehnic impune necontenite îmbunătăţiri în desfăşurarea

activităţilor specifice, respectiv în structura administraţiei, prin utilizarea unor

tehnici şi metode moderne.

15

În societatea contemporană, administraţia nu mai poate soluţiona

problemele din sfera sa, călăuzindu-se după precedente, bazându-se numai pe

sisteme empirice; ea trebuie să fie dinamică, creatoare şi să realizeze operativ

obiectivele urmărite. Acest conţinut a devenit mult mai complex, deoarece, în

accepţiunea actuală, a administra implică mai întâi a prevedea, apoi a organiza, a

conduce sau a coordona, precum şi a controla.

Ca urmare, este necesară punerea pe baze ştiinţifice a procesului

complex al administraţiei, îmbunătăţirea conţinutului şi structurii acesteia,

pentru a corespunde diverselor probleme ce reclamă o rezolvare promptă şi

eficientă. Acest proces de administrare trebuie să răspundă exigenţelor mereu

sporite ale oamenilor, favorizând reducerea costului diverselor activităţi şi

rămânând în permanenţă sub controlul opiniei publice.

Chiar în domeniul funcţiunilor legiuitoare şi judecătoreşti ale statului,

pentru exercitarea competenţelor specifice, stabilite de legi, este necesar să se

asigure o activitate judicioasă de administrare.

Aşadar, activitatea de administrare se regăseşte pretutindeni, în toată

complexitatea vieţii sociale. Se poate afirma că în societatea modernă, nu există

persoană care nu a luat contact cu administraţia, în general, şi cu cea publică, în

special, şi nu a resimţit, direct sau indirect, binefacerile sau exagerările ei (prin

supradimensionarea birocraţiei şi a formalismului). De aceea, oamenii doresc ca

administraţia publică să funcţioneze pe baze raţionale, ştiinţifice, astfel încât să

servească eficient interesele generale, iar în relaţiile cu publicul, să soluţioneze

în cel mai scurt timp, cererile acestuia. Pe un plan mai larg, îmbunătăţirea

continuă a activităţii din sfera administraţiei, ca şi reducerea aparatului

administrativ până la limita strictului necesar, constituie premise ale progresului

social, în toată complexitatea sa.

Prin prisma condiţiilor de îndeplinire a misiunii sale, administraţia este

concepută ca structură organizatorică, aflată într-o continuă transformare,

capabilă să se adapteze mediului economico-social în care evoluează. Or,

eficientizarea acestei activităţi, face necesară studierea structurii admi-nistraţiei

şi a relaţiilor ce se stabilesc între componentele sale.

Abordată sub aspect structural, administraţia reprezintă un ansamblu

complex de entităţi şi funcţionari, cu anumite atribuţiuni publice, care caută

adesea să-şi sporească autonomia de care dispun, pentru a prevala punctul lor de

vedere.

16

Organizarea administraţiei publice, ca fenomen social, a apărut odată cu

statul. Însă teoriile ştiinţifice despre această organizare se conturează mult mai

târziu, în secolul al XIX-lea, odată cu apariţia ştiinţei administraţiei şi dreptului

administrativ.

Teorii izolate sau fragmentare cu privire la organizarea administraţiei, la

guvernare în general, s-au formulat încă din antichitate. Pot fi luaţi în

considerare, atât mari filozofi, tribuni ai sclavagismului, cât şi împăraţi creatori

ai unor teorii relativ bine structurate, după care au înfăptuit sau au dorit să

înfăptuiască guvernarea.

În practică, organizarea administraţiei publice şi a funcţionarilor publici

pe entităţi şi birouri este universal aplicabilă şi capabilă să atigă randamente

maxime. Fără îndoială că organizarea birocratică realizată pe baza

reglementărilor legale fundamentate pe conţinutul şi caracterul obiec-tiv al

activităţilor, este superioară celei anterioare, tradiţionale care avea caracter

subiectiv, fiind întemeiată pe inspiraţia conducătorilor şi pe calită-ţile personale

ale funcţionarilor publici.

În raport cu orientările privind structurarea administraţiei publice se pot

distinge trei direcţii metodologice principale:

- orientarea strict tehnico-juridică (promovată de lucrările franceze

actuale de drept administrativ), prin care structurarea administraţiei de stat

echivalează cu organizarea puterii executive. În această concepţie se disting şi

se cercetează probleme ca:

principiile organizării administrative (ale centralizării şi

descentralizării);

activitatea preşedintelui republicii, ca şef al statului sau, după caz, a

regelui;

activitatea Consiliului de Miniştri (Guvernului), ministerelor

(miniştrilor), departamentelor ministeriale;

activitatea organelor administrative locale, inclusiv ale conducerilor

acestora (prefect, guvernator, primar, consilier);

activitatea stabilimentelor (instituţiilor) publice şi respectiv a

serviciilor publice.

17

- orientarea filozofico-juridică, care are la bază teoria asupra

organizării sistematice a statului, prin care se evidenţiază superioritatea

raporturilor, a interrelaţiilor dintre autorităţile publice. Aceasta, la rândul său,

este bazată pe principiul “unicităţii puterii de stat”, având în vedere unicitatea

suveranităţii, adică o autoritate politică exclusivă (unică). În această optică,

organizarea de stat este axată pe trei elemente:

organele statului sau formele organizatorice prin care se realizează

puterea de stat;

modul de formare a instituţiilor statului;

principiile fundamentale de organizare şi funcţionare a entităţilor

publice.

Este însă de remarcat că, în acest caz, deşi există şi funcţionează

autoritatea politică şi administrativă supremă, nu toate organele administraţiei

publice trebuie să se subordoneze Guvernului, care exercită conducerea generală

în acest domeniu. Concomitent, sunt create şi funcţionează organe autonome de

administraţie, ca cele ale entităţilor administrativ teritoriale (de stat) locale. Aşa

se explică faptul că, în literatura occidentală, noţiunea de administraţie de stat

este utilizată pentru a evoca administraţia publică care ţine de Guvern sau de

şeful de stat. Spre deosebire, activitatea administrativă a primăriior (primarilor)

şi consiliilor locale este evocată prin sintagma administraţie publică locală. În

acest mod, nu se mai poate vorbi despre un sistem administrativ unic (unitar),

axat pe ideea subordonării, ci despre un sistem de organizare a administraţiei

publice, care pe lângă subordonare, presupune cooperarea între organele

administrative şi exercitarea controlului de către Guvern, fie direct, fie prin alte

autorităţi care îi sunt subordonate.

- orientarea axată pe ştiinţa administraţiei care abordează problemele

organizării administraţiei de stat, în acord cu cerinţele acestei ştiinţe, alături de

cele ale altor entităţi, inclusiv a celor economice din sectorul privat. În prezent,

există în numeroase ţări, curente şi şcoli orientate cu precădere pe aspectele

organizării ştiinţifice a administraţiei publice, incluzând aici şi organizarea

muncii funcţionarilor.

Structura puterii în interiorul administraţiei şi logica funcţionării sale,

depind de intensitatea relaţiilor pozitive sau negative pe care le realizează cu

mediul înconjurător. Trecerea de la conceptul limitat de “organizare”, considerat

18

ca mediu interior, închis şi omogen, la acela deschis de “sistem”, scoate în

evidenţă importanţa mediului înconjurător extern în derularea acti-vităţilor de

administraţie publică.

Importanţa relaţiilor cu mediul este explicată, atât de necesitatea

stimulării organului administrativ de a-şi amplifica eficienţa acţiunilor sale, cât

şi de voinţa sa de a-şi păstra caracteristicile structurale fundamentale.

Relaţiile dintre administraţie şi mediul înconjurător social au o mare

importanţă, deoarece condiţionează modul în care ea îşi îndeplineşte funcţia în

societate. Administraţia publică poate alege între posibilitatea deschiderii sau

cea a închiderii faţă de mediul înconjurător, dar această alegere determină, în

practică, dinamica structurii administraţiei şi gradul ei de eficienţă, ca activitate.

În accepţiunea de instituţie, administraţia este considerată o structură de

funcţionare, o formă organizatorică sau chiar o organizaţie socială, deci o

entitate sau un complex de entităţi publice, care constituie aparatul administrativ

public. Administraţia privită ca instituţie are trăsături proprii, care îi determină

funcţiunea (noţiunea de funcţiune fiind utilizată în sensul de misiune socială) şi

îi modelează structura.

Cercetarea administraţiei ca aparat instituţional public, presupune

studierea interrelaţiilor care o integrează în societate şi încercarea de a înţelege

logica socială care îi fundamentează funcţiunile. În acest sens, administraţia

publică are misiunea socială de executare (aplicare) a legilor; ea este centrul de

exercitare a puterii statului. Astfel, problema funcţiunilor cu sensul de misiuni,

este indisolubil legată de aceea a funcţiilor statului, cu sensul de activităţi ce se

realizează prin instituţiile de stat.

În această accepţiune, instituţiile administrative ale statului au

competenţa legală de a emite decizii executorii, faţă de care persoanele

particulare ţi colectivităţile umane au obligaţia de a se supune sub imperiul

sancţiunilor. Teama de sancţiune este fundamentul cel mai simplu al supunerii

faţă de conţinutul acestor decizii, menite să slujească interesul general. Pe de

altă parte, în caz de nesupunere, folosirea metodei constrângerii, cu aplicarea de

sancţiuni de către aparatul de stat, permite respectarea ordinii legale. Dar,

constrângerea presupune consumul unei energii însemnate şi utilizarea ei este în

mod necesar, limitată.

19

În acelaşi timp, administraţia statului are şi misiunea de a educa şi

convinge oamenii de avantajele ordinii sociale existente – la a cărei menţinere ea

contribuie – şi de legimitatea acţiunilor sale.

Metodele de constrângere şi de educare-convingere se împletesc în

activitatea de administraţie publică. Astfel, cu cât se amplifică metoda

convingerilor, cu atât mai puţin se utilizează constrângerea, iar procedeele de

convingere, în societăţile evoluate, tind să înlăture constrângerea. În fapt, cele

două metode se completează reciproc: pe de o parte, existenţa autorităţii şi a

posibilităţii constrângerii contribuie la situarea statului deasupra societăţii; pe de

altă parte, diminuând numărul activităţilor coercitive şi punându-se accentul pe

formarea şi cultivarea unei mentalităţi favorabile îndeplinirii misiunii

administraţiei, se asigură creşterea însemnătăţii metodei convingerii.

Constrângerea devine cu atât mai eficientă, cu cât este utilizată mai rar şi inspiră

(atunci), mai multă teamă.

Ca instituţie, administraţia publică se defineşte nu numai prin funcţiunea

pe care o îndeplineşte în societate, dar şi prin organizarea sa juridică şi

materială. Sub cel din urmă aspect, administraţia este aparatul de stat care se

prezintă sub forma unei ierarhii de funcţionari publici, executanţi ai unor

activităţi şi supuşi unei discipline identice.

Organizarea instituţională, ca expresie a administraţiei publice,

prezintă, din punct de vedere social, o serie de caracteristici şi anume :

administraţia publică, în ipostaza de instituţie, nu funcţionează într-un

spaţiu închis; ea se află în strânsă legătură cu celelalte instituţii sociale şi este

influenţată de evoluţia şi transformările caracteristice vieţii sociale;

administraţia reproduce, în organizarea sa, caracteristicile esenţiale

ale sistemului social în care se integrează;

administraţia ca instituţie are o unitate specifică care îi conferă o

relativă autonomie structurală, deşi instituţiile publice, nu sunt într-o perfectă

armonie. Interdependenţa lor este relativă şi evoluţia lor rareori este sincronă,

existând decalaje şi distorsiuni care alcătuiesc elementele fundamentale ale

dinamicii sociale;

supusă influenţei mediului înconjurător, administraţia cunoaşte un

ritm de dezvoltare propriu; particularităţile şi configuraţia sa organică

20

influenţează exercitarea funcţiunilor sale, (îndeplinirea misiunilor ce-i revin),

precum şi locul pe care îl are în societate.

În dinamica instituţională a administraţiei publice se manifestă şi este

necesar să se studieze problemele generate de fenomenul birocratic indus de

funcţionarea instituţiilor administrative, în scopul găsirii soluţiilor de ameliorare

a eficienţei şi de raţionalizare a activităţii respective; inclusiv a semnificaţiilor

sale în contextul dezvoltării societăţii pe baze democratice.

La rândul său, birocraţia poate fi interpretată din mai multe unghiuri, iar

literatura de specialitate consemnează opinii diferite despre fenomenul

birocratic. Astfel, în anii ’30, Harold Laski definea birocraţia “ca o formă a

guvernării în care efectiv, domină funcţionarii publici”, în timp ce F. Lane

afirma că birocraţia înseamnă un mod de administrare complexă, la scară lărgită,

un anumit comportament organizaţional.

Dintr-un alt unghi de abordare, Michael Croazier caracteriza birocraţia

franceză prin formalism şi lipsă de personalitate. Spre deosebire, Max Weber

considera că birocraţia reprezintă tipul ideal de organizare instituţională spre

care tinde societatea modernă, datorită calităţilor sale, care pot fi sintetizate

astfel :

a) birocraţia este caracterizată de competenţă, ierarhie şi o diviziune a

muncii pe birouri;

b) organizarea birocratică facilitează progresul sistemelor economice şi

contravine stilurilor primitive de muncă, contribuind la dezvoltarea ştiinţei

administraţiei;

c) birocraţia reprezintă modul cel mai eficient de organizare al

colectivităţii, în vederea atingerii anumitor scopuri. Eficienţa birocraţiei este

rezultatul modului de cooperare dintre om şi maşină.

Este de real interes tratarea birocraţiei în literatura germană, care a pus

problema legăturii dintre birocraţie şi democraţie, formându-se două curente;

unul care consideră cele două fenomene ca fiind compatibile şi un altul care

susţine că acestea nu au nimic în comun.

În opiniile “pro” se afirmă că birocraţia are nevoie de competenţă, or

numai democraţia asigură promovarea talentelor, formarea de specialişti şi

recunoaşterea valorii. În plus, în perioada modernă, ambele concepte au

21

promovat progresul societăţii (de exemplu, facilitarea accesului burgheziei la

putere, în defavoarea nobilimii).

În opiniile “contra” se consideră că, această legătură dintre birocraţie şi

democraţie va genera permanent o stare conflictuală, din două motive şi anume :

disciplina şi controlul specifice birocraţiei lezează pricipiul libertăţii

umane caracteristic democraţiei;

regulile ierarhiei birocratice contravin principiului democratic al

egalităţii în drepturi.

Cu toate rezervele exprimate, birocraţia ca expresie a funcţionării

instituţiilor publice apare ca fenomen normal, obiectiv datorită caracterului de

ordine pe care-l imprimă activităţii administrative.

Nu se poate realiza perfectionarea, adaptarea continua a administratiei

publice numai daca se constata anumite probleme ale realitatii curente din

administratia publica. Sunt necesare cercetari stiintifice aprofundate a acestei

administratii si, in temeiul cunostintelor dobandite, sa se formuleze propuneri in

vederea organizarii rationale si de functionare eficienta a administratiei publice.

Stiinta Administratiei cerceteaza atat structura, cat si activitatea

autoritatilor administratiei publice, dar si a administratiei publice in

totalitate, folosindu-se de aceste cercetari, precum si de cele intreprinse de catre

stiintele vecine referitor la administratia publica.

Administraţia este o activitate veche, întâlnită în toate ţările şi la toate

nivelurile de guvernare. Cu toate acestea, există o anumită confuzie în ceea ce

priveşte terminologia utilizată, astfel:

unii folosesc sintagma “ştiinţa administraţiei”;

alţii preferă să vorbească despre “ştiinţe administrative”, la plural,

lăsând să se subînţeleagă faptul că, nu există încă o ştiinţă a administraţiei în

sens propriu, ci numai discipline multiple care au ca punct de sprijin,

administraţia;

alţii folosesc expresia “administraţie publică”, echivalentul termenului

englez “Public Administration”, care abordează obiectul specific al disciplinei,

dar lasă în suspensie problema de a şti dacă avem sau nu de a face cu o nouă

ştiinţă.

22

Aceste incertitudini de vocabular cuprind divergenţele asupra

conţinutului ştiinţei administraţiei, ceea ce se explică prin extrema diversitate a

curentelor pe care le găsim la originea acestei discipline.

În sens tradiţional, administraţia publică reprezintă “un ansamblu de

activităţi implicate în susţinerea politicilor şi programelor grupărilor aflate la

putere”. Ea include anumite responsabilităţi de execuţie, care diferă de la un

departament la altul, fiind focalizată îndeosebi în domeniile planificării,

organizării, coordonării şi controlului operaţiilor guvernamentale.

Literatura de specialitate a abordat şi problema asemănărilor sau

deosebirilor dintre administraţia publică şi cea privată. Expresia “publică” are

legătură cu publicul, poporul, comunitatea sau societatea. Adjectivul respectiv

evidenţiază caracterul public, în opoziţie cu cel privat al subiectului, având se

pare cea mai adâncă rezonanţă din forma de proprietate (publică, respectiv

privată, după caz). În acest sens au fost lansate două teze şi anume:

- administraţia publică se distinge de administraţiile private;

- administraţia publică se identifică cu administraţiile private.

Între noţiunea de drept administrativ si cea de stiinţa administraţiei nu se

poate pune semnul egalităţii. Dreptul administrativ si stiinţa administraţiei

urmăresc scopuri diferite fără a folosi aceleasi mijloace.

Dreptul administrativ este alcătuit din totalitatea normelor de drept care

reglementează raporturile stabilite între autorităţile sau organele administrative,

precum si raporturile dintre acestea si cetăţeni în timp ce stiinţa administraţiei

foloseste informaţii din diverse ramuri ale stiinţelor sociale – sociologie,

economie, psihologie, istorie – în scopul eficientizării administraţiei publice prin

pregătirea de menegeri cu o înaltă calificare.

Cele două noţiuni au în comun faptul că motorul principal care se

ascunde în spatele lor îl reprezint interesul general pe care administraţia îl

slujeste.

Dreptul administrativ, ca ramură a dreptului public cuprinde ansamblul

de norme juridice privind crearea, organizarea şi funcţionarea autorităţilor

administraţiei publice.

Dreptul administrativ constituie cadrul legal de desfăşurare a activităţii

administraţiei, normele sale conferind administraţiei publice puteri, prerogative

23

care nu există la normele de drept ce reglementează relaţiile dintre particulari.

Această caracteristică face din raporturile juridice administrative raporturi de

subordonare, de inegalitate a părţilor, fiindcă dreptul administrative acţionează

în regim de putere publică, normele sale având caracter imperativ.

Dreptul administrativ, ca dreptul aplicabil administraţiei, poate fi definit

ca ramură a dreptului public formată din normele juridice ce reglementează

relaţiile sociale privind constituirea, organizarea şi funcţionarea autorităţilor

administraţiei publice, în regim de putere publică, statutul funcţionarilor publici

şi responsabilitatea administraţiei. Ramura dreptului administrativ reprezintă

obiectul de cercetare al ştiinţei dreptului administrativ care, cercetează normele

juridice aplicabile administraţiei, evoluţia istorică a ramurii de drept şi aspectele

legate de armonizarea dreptului administrativ cu dreptul comunitar european.

Tema2. Formele răspunderii în dreptul administrativ.

Raspunderea administrativa ca institutie a dreptului administrativ, spre

deosebire de raspunderea civila si cea penala, consacrata in anumite forme inca

din antichitate, este relativ tanara.

Aceasta opinie este sustinuta si de catre autorii din Republica Moldova,

care mentioneaza ca raspunderea administrativa are aproximativ doua secole de

cand a fost instituita in urma revolutiilor burgheze, franceze, ca raspundere a

administratiei pentru daunele aduse particularilor prin activitate ilicita.

Multa vreme, raspunderea specifica dreptului administrativ era

interpretata traditional prin referire la notiuni si institutii specifice dreptului

civil, sau, dupa caz, dreptului penal.

De exemplu, raspunderea cu caracter patrimonial a administratiei publice

era calificata prin referire la raspunderea civila delictuala, abatarile

24

administrative savarsite de personalul din administratie reprezentau incalcari ale

dreptului muncii, sanctionate ca atare.

Practic, formele de raspundere specifice dreptului administrativ nu si-au

conturat multa vreme identitatea, existand si in prezent autori care le contesta si

controverse , la nivel doctrinar, dar uneori si legislativ si jurisprudential, cu

privire la existenta lor si regimul juridic care le guverneaza.

Initial, raspunderea administrativa s-a angajat ca raspundere pentru

prejudiciul cauzat particularilor din culpa organelor administratiei publice.

Actualmente, in unele state europene autoritatile publice centrale si locale,

functionarii publici, serviciile publice si in general statul poarta raspundere in

conditiile legii pentru pagubele cauzate cetatenilor. Asadar, esenta raspunderii

administrative consta in atragerea la raspunderea administrativa a autoritatilor

publice statale si cele publice nestatale, pentru pagubele aduse particularilor.

In acest context, suntem de acord cu V. I. Prisecaru, care mentioneaza ca

in evolutia ei, raspunderea administrativa s-a angajat si pentru prejudiciile

cauzate particularilor din culpa organelor administratiei publice, iar, ulterior, s-a

admis si angajarea raspunderii administrative a functionarilor publici. Astfel

incat, in prezent, in Franta, statul, serviciile publice si functionarii publici

raspund, in conditiile legii, pentru pagubele cauzate particularilor.

Raspunderea administrativa este explicata de catre unuii teoreticieni ai

dreptului public pornind de la concepul de constrangere.

Astfel, constrangerea administrativa reprezinta ansamblul de masuri (acte

juridice, operatiuni administrative, fapte materiale), dispuse catre autoritatile

administratiei publice in temeiul legii, cu folosirea puterii de stat si, daca este

cazul, impotriva vointei unor persoane, pentru a preveni savarsirea unor fapte

25

antisociale, a apara drepturile cetatenilor, precum si pentru a sanctiona

incalcarea normelor de drept administrativ.

Daca prin constrangerea administrativa se urmareste autoreglarea

sistemului social, raspunderea urmareste restabilirea ordinii normative incalcate,

precum si condamnarea faptei negative si a autorului acesteia.

Regimul sovietic, nu a cunoscut raspunderea administrativa si in general

justitia administrativa, sub nici o forma.

Raspunderea organelor statale pentru prejudiciile cauzate

particularilor din culpa autoritatilor administratiei publice, nu a existat nici

in alte republici unionale, care intrau in componenta U.R.S.S.

In alte tari din fostul lagar socialist, cum ar fi Romania, Ungaria,

Polonia, si-au pastrat institutul de raspundere a organelor administratiei

publice pentru prejudiciile cauzate particularului din culpa organelor

statale.

Acest fapt, nici intr-un caz nu se poate justifica prin faptul ca au lipsit

litigii dintre administratie si administrati sau prin neexistenta abuzurilor

din partea organelor statale

In tara noastra, raspunderea administrativa a fost instituita pentru

prima data, prin art. 33 din Legea pentru infiintarea Consiliului de Stat din

11 februarie 1864. Astfel, potrivit acestui articol, in materie contencioasa,

cand se atinge interesul unui particular sau persoane juridice, hotararea

Consiliului obtine repararea pagubei cauzate de catre administratie.

Angajarea raspunderii administrative a organelor administratiei

publice a fost consacrata si prin legile de organizare si reorganizare a

Inaltei Curti de Casatie si Justitie din 1905, 1910 si 1912.

26

Consacrarea angajarii raspunderii administrative a organelor

administratiei publice s-a facut prin art. 99 si 107 din Constitutia din 1923,

iar procedura de solutionare a conflictelor juridice in care se putea angaja

raspunderea administrativa a organanelor administratiei publice a fost

stabilita prin Legea pentru contenciosul administrativ din 23 decembrie

1925.

Prin Constitutia Romaniei si prin Legea contenciosului administrativ

din Romania nr. 554/2004, modificata si completata prin Legea 262/2007

pentru modificarea Legii 554/2004, raspunderea administrativa a capatat o

reglementare noua si superioara. Superioritatea noii reglementari, a

raspunderii administrative, consta in aceea ca, in statul Roman de drept,

raspund pentru faptele lor, asa cum vom dezvolta, statul, organele

administratiei publice si celelalte servicii publice administrative,

functionarii publici si particularii (persoane fizice sau juridice).

In Republica Moldova, raspunderea administrativa, in opinia noastra,

a fost instituita prin art. 53(1) al Constitutiei Republicii Moldova, care

pevede ca persoana vatamata intr-un drept al sau de o autoritate publica

printr-un act administrativ, sau prin nesolutionarea in termenul legal a unei

cereri, este indreptatita sa obtina recunoasterea dreptului pretins, anularea

actului si reparararea pagubei. Legea contenciosului administrativ nr. 793-

XIV din 10.02.2000, din Republica Moldova se identifica cu acelas scop.

Sustinem pe deplin ideea autorilor privind deosebirea calitativa a

Legii contenciosului administrativ din Romania, fata de Legea

contenciosului administrativ din Republica Moldova, cu privire la

pretitionare si capitolul douazeci si patru din Codul de procedura Civila,

care reglementau solutionarea litigiilor dintre administratie si cei

27

administrati intr-o cu totul alta conceptie decat cea care este prevazuta in

legea contenciosului administrativ.

Cu toate ca mai exista exceptari numeroase de la controlul

judecatoresc al actelor administrative, a crescut totusi considerabil aria

actelor care pot face obiectul actiunii in contencios administrativ.

Astfel s-a intins sfera actelor ce fac obiectul actiunii in justitie si, de

asemenea, includerea in cadrul contenciosului administrativ a actelor

administrative jurrisdictionale care, sub imperiul Legii cu privire la

petitionare, erau excluse de la acest control.

Actualmente, in literatura de specialitate, exista mai multe definitii

privind raspunderea administrativa, asa de exemplu, prof. Ilie Iovanas,

sustine ca raspunderea administrativa poate fi definita ca fiind forma

condamnarii statale, ce consta intr-o obligatie de a suporta si a executa o

privatiune represiva (patrimoniala sau de natura morala), care intervine

atunci cand au fost incalcate obligatiile ce constituie continutul unui raport

de drept administrativ, al carui regim juridic de stabilire concreta este

prevazut de normele dreptului administrativ.

Deci, raspunderea administrativa ca forma a raspunderii juridice este

consacrata de normele dreptului administrativ prin care se stabilesc

sanctiuni distincte si o procedura concreta de aplicare a lor in caz de

comportament neadecvat normelor de drept administrativ.

Profesorul Mircea Preda, defineste raspunderea administrativa ca o forma a

raspunderii juridice care intervine atunci cand incalcandu-se normele

dreptului administrativ, s-a savarsit o abatere administrativa.

28

Autorii Maria Orlov si Stefan Belecciu, precizeaza ca raspunderea

administrativa ca o forma derogatorie de la raspunderea civila si cea

penala (in cazul contraventiei), este o categorie complexa, constituind o

problema neelucidata pe deplin in literatura juridica.

Antonie Iorgovan, in opera sa, indica: “Pe cand, dreptului

administrativ i-a fost, ii este si-i va fi (cat timp vor dainui ramurile de

drept) proprie raspunderea (organelor odministratiei de stat, organismelor

nestatale, functionarilor publici si, respectiv, cetatenilor) pentru

incalcarea obligatiilor din raportul administrativ de subordonare”

Raspunderea administrativa semnifica acea forma de raspundere

juridica instituita prin normele dreptului administrativ care intervine in

cazul comiterii unei fapte ilicite din spatiul dreptului administrativ.

Astfel, putem spune ca raspunderea administrativa este o raspundere

autonoma care contine un sir de particularitati distincte si presupune

aplicarea sanctiunilor administrative de catre subiectele puterii executive,

asupra persoanelor care au savarsit abateri administrative, in baza si modul

stabilit de legislatia administrativa.

Analizand definitiile mai multor autori, privind raspunderea

administrativa, concluzionam urmatoarele:

1) Deoarece raspunderea administrativa ca o institutie a

dreptului administrativ, relativ este tanara la acest moment constituie o

problema neelucidata pe deplin, in literatura de specialitate, atat in

Romania cat si in Republica Moldova.

2) Timp indelungat, raspunderea specifica dreptului

administrativ era interpretata traditional prin referire la notiuni si institutii

29

specifice dreptului civil sau, dupa caz, dreptului penal, dat fiind faptul ca

dreptul administrativ ca ramura distincta a dreptului national ia nastere mai

tarziu, ca rezultat al democratizarii statului roman si celui moldovean.

3) Raspunderea administrativa ca forma a raspunderii juridice

intervine acolo si atunci cand se incalca normele dreptului administrativ.

4) Raspunderea administrativa este una din formele de

condamnare a statului.

5) Raspunderea administrativa este angajata ca o raspundere

pentru acele prejudicii cauzate oamenilor particulari din culpa autoritatilor

publice.

6) Un loc aparte in raspunderea administrativa il ocupa

functionarul public.

In final, la aceasta etapa, ne-am propus sa injghebam o definitie a

raspunderii administrative.

In opinia noastra, raspunderea administrativa este o forma

a raspunderii juridice care apare din momentul in care se incalca

normele dreptului administrativ.

Vorbind despre subiectul activ si subiectul pasiv in raspunderea

administrativa, mentionam ca teoria generala a dreptului a fundamentat

distinctia dintre subiectul activ si subiectul pasiv a faptei, si respectiv al

raspunderii.

Subiectul activ al faptei este autorul acesteia, persoana fizica sau

juridica a carei fapte are statut de fapta ilicita, deci faptuitorul.

30

Aceasta devine in procesul de tragere la raspundere juridica,

subiectul pasiv al raspunderii.

Subiectul activ al raspunderii este autoritatea publica, fata de care se

rasfrang consecintele faptei si in a carei competenta intra tragerea la

raspundere a faptuitorului si care, deci, aplica sanctiunea. El reprezinta, in

raport cu fapta, subiect pasiv al acesteia.

Vorbind despre partile raspunderii administrative, mentionam ca

acestea sunt, ca la orice tip de raspundere, subiectul activ si pasiv al

acesteia.

Subiectul activ al raspunderii administrative este autoritatea publica in a

carei competenta cade sanctionarea ilicitului administrativ comis de

faptuitor, cum sunt:

- un organ administrativ;

- un alt organ public, cum ar fi instanta judecatoreasca de contencios

administrativ;

- un functionar public;

Subiect pasiv al raspunderii este persoana prejudiciata prin fapta ilicita

din abaterea administrativa, fiind un subiect colectiv sau unul individual de

drept, dupa cum urmeaza:

- un organ de stat;

- o structura nestatala;

- o persoana fizica;

Majoritatea autorilor autohtoni si de peste hotarile Republicii Moldova

considera ca temeiul juridic ce da nastere raspunderii administrative este

fapta ilicita, care aduce atingere procesului de administrare.

31

Profesorul Antonie Iorgovan imparte ilicitul administrativ in trei

categorii:

a) ilicit administrativ – disciplinar;

b) ilicit administrativ – contraventional si,

c) ilicit administrativ – patrimonial.

Raspunderea administrativa se deosebeste de cea disciplinara prin

faptul ca aceasta din urma ia nastere ca rezultat al incalcarii regulamentului

de serviciu, aducand atingere unui raport juridic de munca, si se aplica de

catre administratia (conducatorul), fata de care faptuitorul se afla in

dependenta de serviciu, pe cand temeiul raspunderii administrative este

abaterea administrativa prin care se incalca un raport juridic administrativ

si se aplica de un sir intreg de organe, fata de care faptuitorul poate sa nu

fie in nici un raport. Aceste doua forme de raspundere se dosebesc si dupa

natura sanctiunii. Daca principala sanctiune administrativa este amenda,

care are caracter material, atunci sanctiunile disciplinare sunt prin esenta de

natura morala.

Fapta de incalcare cu vinovatie a normelor dreptului administrativ

poarta numele de abatere administrativa.

Abaterea administrativa semnifica comiterea unui fapt administrativ

ilicit ce se poate realiza printr-o actiune sau inactiune.

Abaterea administrativa este acea incalcare a legii prevazuta si

sanctionata in actul normativ care o regulamenteaza.

Pentru a fi in prezenta unei abateri administrative, este necesar ca

actul normativ sa reglementeze:

32

a) obligatia ce revine unui serviciu public administrativ, functionar

public sau unui particular (persoana fizica sau juridica)

b) sanctiunea aplicata celui care incalca – prin actiune sau inactiune

– obligatia ce revine din actul normativ respectiv;

c) organul competent sa constate abaterea si sa aplice sanctiunea

administrativa;

d) caile de atac si organele competente a le solutiona, in cazul in care

cel care comite abaterea administrativa se considera neindreptatit

de sanctiunea (administrativa) aplicata;

Abaterea si raspunderea administrativ disciplinara se fundamenteaza

pe existenta, in prealabil, a unui raport de drept administrativ, rezultat

dintr-un act administrativ, in speta din actul de numire (investire) intr-o

functie publica.

Prin acest act administrativ, unul dintre subiectii raportului juridic

(emitentul actului) apare ca subiect supraordonat fata de celalalt subiect al

raportului (persoana numita sau investita prin alegere intr-o functie

publica), adica fata de functionarul public.

Daca acest act administrativ lipseste inseamna ca nu mai suntem in

prezenta unui raport juridic de drept administrativ ci, eventual al unui

raport juridic de dreptul muncii, care se fundamenteaza pe existenta

contractului individual de munca.

Este necesar sa precizam ca problema abaterii si raspunderii

administrative priveste numai functionarii publici, pe aceea care sunt parti

intr-un raport juridic de drept administrativ, exercitand o functie publica

prin investirea lor printr-un act administrativ, pe baza de numire sau in

urma unui scrutin.

33

Intrucat functionarul public este “figura” centrala a raspunderii

administrativ-disciplinare, vom incerca in cele ce urmeaza sa ne optim

asupra a ceea ce caracterizeaza, in esenta, aceasta institutie juridica.

In sens larg, abaterea disciplinara este o forma a raspunderii juridice

si priveste numai persoanele fizice, nu si pe cele juridice.

Abateri disciplinare pot savarsi toti salariatii, indiferent daca au sau

nu calitatea de functionari publici, atunci cand nu-si indeplinesc sarcinile

ce le revin. Deosebirea dintre unii si ceilalti consta, asa cum am mai aratat,

in aceea ca temeiul juridic al obligatiilor care revin salariatilor il constituie

contractul individual de munca, in timp ce temeiul juridic al obligatiilor

care revin functionarilor publici il constutuie actul administrativ de numire

(investire) in functie.

Este si motivul pentru care raspunderea disciplinara a functionarilor

publici se studiaza la dreptul administrativ, iar raspunderea disciplinara a

celor care nu au aceasta calitate se studiaza la dreptul muncii.

Incercand sa conturam notiunea de abatere administrativa si de

raspundere administrativa, trebuie spus ca aceasta nu este, in linii generale,

diferita de cea din dreptul muncii, care se refera la toti salaritatii.

Deosebirea esentiala este ca aceasta priveste o persoana care detine o

functie publica, fiind o institutie a dreptului administrativ, nu a dreptului

muncii.

Raspunderea administrativa, ca parte a raspunderii juridice, contine

un sir de particularitati generale, comune tututor formelor de raspundere

juridica, dar putem desprinde si anumite criterii care deosebesc

raspunderea administrativa de celelalte forme de raspundere juridica.

34

Dupa prof. I. Iorvanas si Emil Balan, astfel de criterii pot fi:

Natura sanctiunii ce se aplica faptei ilicite;

Natura raportului juridic al carui continut a fost incalcat;

Particularitatile de clificare a faptei;

Gradarea pericolului social;

Regimul juridic de sanctionare.

Se intemeiaza, in general, pe incalcarea unui raport de drept

administrativ, dar poate fi atrasa si de abaterile administrative

rezultate din incalcarea legii penale;

Autorul abaterii poate fi:

- un organ al administratiei publice;

- un functionar public;

- un organism nestatal;

- o persoana fizica;

Subiectul activ al raporturilor juridice de tragere la raspundere

este intotdeauna o autoritate publica;

Se intemeiaza pe vinovatia (culpa) subiectului pasiv, care are

capacitate juridica;

In legislatia Republicii Moldova, isi gasesc o consacrare bine

determinata raspunderea administrativ – contraventionala, cea

administrativ – disciplinara nu are o formulare prea clara, iar cea

administrativ –patrimoniala, declarata in Constitutia Republicii Moldova

si legiii contenciosului administrativ, isi va gasi o aplicare adecvata doar in

conditiile adoptarii normelor de procedura administrativa contencioasa si a

instruirii magistratilor in acest domeniu.

35

Majoritatea autorilor autohtoni si romani, mentioneaza ca in functie

de fapta comisa si de consecintele sale, identificam trei mari forme de

raspundere specifice dreptului administrativ.

a) Savarsirea ilicitului administrativ propriu-zis, care poarta

denumirea de abatere disciplinara, determina interventia

primei forme de raspundere din dreptul administrativ, si

anume raspunderea disciplinara.

b) Cea de-a doua forma de ilicit administrativ poarta denumirea

de contraventie si determina interventia celei de-a doua

forme de raspundere specifica dreptului administrativ si

anume raspunderea contraventionala.

c) Ultima forma de ilicit este ilicitul cauzator de prejudicii

materiale sau morale a carui savarsire atrage si ultima forma

de raspundere apartinand ramurii dreptului administrativ si

anume raspunderea adminisrativ patrimoniala.

Astfel, ca o componenta a raspunderii juridice, raspunderea

administrativa cuprinde urmatoarele forme:

1) raspunderea administrativ-disciplinara;

2) raspunderea administrativ-contraventionala;

3) raspunderea administrativ-patrimoniala;

O alta opinie, o gasim la Emil Balan, care mentioneaza ca o

componenta a raspunderii juridice cuprinde urmatoarele forme:

- raspunderea administrativ-teritoriala;

- raspunderea administrativ-contraventionala;

- raspunderea administrativ-patrimoniala;

36

In acelasi timp, mentionam ca o data cu adoptarea codului

contraventional, care sugereaza recunoasterea dreptului contraventional ca

ramura independenta de drept. In pofida faptului ca unii doctrinari si

practicieni in materie contraventionala au viziuni diferite in ce priveste

recunoasterea dreptului contraventional ca ramura de drept separat.

Raspunderea contraventionala s-a desprins de ramura dreptului

administrativ si a devenit o institutie de sine statatoare. Incalcarile din

partea cetatenilor a normelor dreptului contraventional de acum inainte,

vor fi regulamentate de codul contraventional.

Asadar, raspunderea contraventionala apare in cazul in care sunt

incalcate normele dreptului contraventional.

Reiesind din cele expuse, mentionam ca in opinia noastra,

actualmente au ramas numai doua forme sau categorii de raspundere

administrativa: raspundere administrativ-disciplinara si raspundere

administrativ-patrimoniala.

Mai mult decat atat, prin adoptarea codului contraventional nr. 218-

XVI din 24.10.2008, s-a incetatenit termenul de contraventie si s-a renuntat

la cele de contraventie administrativa.

Astfel, s-a evitat riscul condamnarii raspunderii contraventionale cu

raspunderea administrativa.

In lucrarile autorilor rusi, din perioada sovietica, raspunderea

administrativa este suprapusa, mai des, cu cea contraventionala, iar

sanctiunile administrative sunt analizate doar prin prisma pedepselor

contraventionale.

37

Astfel, in viziunea prof. Vasilencov, raspunderea administrativa

poate fi caracterizata sub doua aspecte: in sens larg si in sens ingust

(restrans).

Sensul larg al raspunderii administrative presupune raspunderea

instituita de normele dreptului administrativ, care antreneaza si alte forme

de raspundere decat cea administrativa.

Drept exemplu, autorul prezinta prevederile Codului contraventional

care stabilesc raspundere disciplinara pentru contraventiile savarsite de

catre militari (art. 15 CCA). Sensul larg al raspunderii administrative

cuprinde, de asemenea, faptul ca sanctiunile administrative sunt prevazute

si in normele altor ramuri de drept, cum ar fi: dreptul funciar, ecologic,

financiar etc.

In sens restrans sau direct, sustine autorul sus-numit, raspunderea

administrativa presupune sanctiunile administrative aplicate in caz de

savarsire a contraventiei.

In rezultatul cercetarilor efectuate, am ajuns la urmatoarele concluzii:

- raspunderea administrativa este o institutie fundamentala a dreptului

administrativ;

- raspunderea administrativa este o componenta a raspunderii juridice;

- raspunderea administrativa este o raspundere autonoma si distincta

fata de raspunderea civila, penala si raspunderea disciplinara a

salariatilor conform dreptului muncii;

- raspunderea administrativ-disciplinara a functionarului public se

studiaza in dreptul administrativ, iar raspunderea disciplinara a celor care

nu au aceasta calitate, se studiaza in dreptul muncii.

38

- raspunderea disciplinara a functionarilor publici este diferita de cea

din dreptul muncii, care se refera la alti salariati.

Deosebirea esentiala dintre raspunderea disciplinara a functionarilor

publici si raspunderea disciplinara a salariatilor care nu sunt functionari

publici, este ca prima priveste o persoana care detine o functie publica,

fiind o institutie a dreptului administrativ si nu a dreptului muncii iar a

doua priveste o persoana particulara aflata in raportul unui contract de

munca.

Trasatura caracteristica a raspunderii administrative consta in faptul ca

in functie de fapta comisa si de consecintele sale, ea imbraca trei forme

clasice de raspundere specifica dreptului administrativ: raspunderea

administrativ-disciplinara, raspunderea administrativ-contraventionala,

raspunderea administrativ-patrimoniala.

Tema 3. Noţiunea răspunderii contravenţionale

Raspunderea contraventionala consta in aplicarea de catre organul

imputernicit a sanctiunii fata de persoana ce a savirsit o contraventie. Trasaturile

raspunderii contraventionale sunt:

1. Singurul temei juridic il constituie contraventia

2. Pentru savirsirea contraventiilor sunt prevazute sanctiunii administrative

care se aplica pe caleextrajudiciara

3. Aplicarea sanctiunilor se face prin intermediul unii proceduri speciale si

anume proceduracontraventionala

4. Intre organu care aplica sanctiunea pe de o parte si contravenient pe de

alta parte nu existarelatii de subordonare, aceasta este o deosebire esentiala de

dreptul disciplinar

39

5. Aplicarea sanctiunii contraventionale se reduce doar la suportarea unor

consecinte negative strict determinate de codul contraventional si nu atrage dupa

sine alte lucrari negative cum ar fi :concedierea de la serviciu , antecedente

penale si altele.

Este important sa facem o dilimitare intre raspunderea contraventionala si

constringerea contraventionala.

Constringerea contraventionala este un termen mai larg care cuprinde pe

linga sanctiuni si unelemasuri de prevenire a contraventiilor cum ar fi de

exemplu: controlul documentelor sau controlul bagajelor precum si unele masuri

de stopare a contraventiilor (retinerea persoanei)

În concluzie : prin raspundere contraventionala intelegem un raport care se

stabileste intre stat sicontravenient si al carui continut il constituie dreptul

statului de a aplica sanctiunecontravenientului precum si obligatia acestuia de a

suporta sanctiunea.

Tema4. Sancţiunile contravenţionale şi ordinea de aplicare a lor

Sancţiunea administrativă este o măsură de răspundere şi se aplică în scopul

educării persoanei, care a comis o contravenţie administrativă, în spiritul

respectării legilor, precum şi în scopul de a se preveni comiterea unor noi

contravenţii atît de către contravenientul însuşi, cît şi de alte persoane. Pentru

comiterea contravenţiilor administrative pot fi aplicate următoarele sancţiuni

administrative: avertismentul; amenda; ridicarea contra echivalent a obiectului,

care a constituit instrumentul comiterii sau obiectivul nemijlocit al contravenţiei

administrative; confiscarea obiectului, care a constituit instrumentul comiterii

sau obiectivul nemijlocit al contravenţiei administrative; privarea de dreptul

special, acordat cetăţeanului respectiv (de dreptul de a conduce mijloacele de

transport, de dreptul de vînătoare);privarea de dreptul de a deţine anumite funcţii

sau de a exercita anumite activităţi; arestul administrativ;expulzarea. Ridicarea

contra echivalent a obiectelor, confiscarea acestora şi privarea de dreptul de a

deţine anumite funcţii sau de a exercita anumite activităţi pot fi aplicate atît ca

sancţiuni administrative principale, cît şi ca sancţiuni

complementare.Expulzarea poate fi aplicată numai ca sancţiune administrativă

complementară. Celelalte sancţiuni administrative pot fi aplicate numai ca

sancţiuni administrative principale. Pentru o contravenţie administrativă poate fi

aplicată fie sancţiune principală, fie sancţiune principală şi complementară.

Avertismentul ca sancţiune administrativă se aplică în scris. În cazurile

40

prevăzute de legislaţie avertismentul se perfectează în alt mod stabilit. Amenda

este o sancţiune pecuniară care se aplică în cazurile şi în limitele prevăzute de

prezentul cod. Amenda se stabileşte în unităţi convenţionale. Unitatea

convenţională de amendă este egală cu 20 de lei. Amenda ce se aplică

cetăţenilor pentru contravenţiile administrative nu poate depăşi, de regulă,

cincizeci, iar persoanelor cu funcţii de răspundere, trei sute de unităţi

convenţionale. Amenda ce se aplică cetăţenilor şi persoanelor cu funcţii de

răspundere pentru contravenţii administrative săvîrşite în scopul obţinerii de

profit nu poate depăşi trei mii de unităţi convenţionale. Amenda ce

se aplică cetăţenilor şi persoanelor cu funcţii de răspundere pentru contravenţii

administrative nu poate fi mai mică decît o unitate convenţională, dacă o altă

mărime minimă nu este stabilită de legislaţie. În caz de sustragere cu rea-voinţă

de la achitarea amenzii aplicate pentru contravenţia administrativă săvîrşită,

instanţa judecătorească poate înlocui această sancţiune cu arest administrativ,

calculîndu-se zece zile de arest pentru o unitate convenţională, termenul

fiind cel mult treizeci de zile. Actele legislative pot stabili, în conformitate cu

prezentul Cod şi cu alte acte legislative privind contravenţiile administrative o

amendă mai mare decît cea prevăzută în alineatul unu al prezentului articol, în

cazuri excepţionale, în legătură cu îndeplinirea obligaţiilor ce decurg din

tratatele internaţionale ale Republicii Moldova şi din necesitatea specială de a

mări răspunderea administrativă. Ridicarea contra echivalent a obiectului, care a

constituit instrumentul comiterii sau obiectivul nemijlocit al contravenţiei

administrative, constă în luarea silită, şi realizarea lui ulterioară, cu restituirea

fostului proprietar a sumei căpătate, cu reţinerea cheltuielilor pentru realizarea

obiectului ridicat. Modul de ridicare contra echivalent şi felurile obiectelor ce

pot fi ridicate se stabilesc de prezentul Cod şi de alte acte legislative ale

Republicii Moldova. Confiscarea biectului, care a constituit instrumentul

comiterii sau biectivul nemijlocit al contravenţiei administrative, constă în

transformarea silită şi în mod gratuit a acestui obiect în proprietate a statului.

Poate fi confiscat numai obiectul, care se află în proprietate personală a

contravenientului, dacă actele legislative ale Republicii Moldova nu prevăd

altceva. Confiscarea armei de foc, a altor unelte de vînătoare şi a muniţiilor nu

se poate aplica faţa de persoanele, pentru care vănătoarea este principala sursă

de existenţă. Modul de aplicare a confiscării, lista obiectelor ce nu pot fi

confiscate se stabilesc de prezentul Cod şi de alte acte legislative ale Republicii

Moldova. Privarea de dreptul special, acordat cetăţeanului respectiv (dreptul de

a conduce mijloace de transport, dreptul la vînătoare), se aplică pe un termen

de pînă la trei ani pentru încălcarea gravă sau sistematică a modului de folosire a

acestui drept. Termenul privării de acest drept poate fi mai mic de cincisprezece

zile, dacă actele legislative ale Republicii Moldova nu prevăd altceva. Privarea

de dreptul de a conduce mijloace de transport nu poate fi aplicată faţă de

persoanele care se folosescde aceste mijloace în legătură cu invaliditatea, cu

excepţia cazurilor, cînd conduc mijloacele de transport în stare de ebrietate.

41

Privarea de dreptul la vînătoare nu se poate aplica faţa de persoanele, pentru

care vînătoarea este principala sursă de exsistenţă. Privarea de dreptul de a

deţine anumite funcţii sau de a exercita anumite activităţi este dispusă deinstanţa

de judecată pe un termen de la 3 luni la un an. Această sancţiune se aplică în

cazurile în care, ţinînd cont de caracterul contravenţiilor comise de către

persoana vinovată, legea recunoaşte ca inadmisibilă deţinerea de către aceasta a

unei anumite funcţii sau exercitarea unei anumite activităţi. Arestul

administrativ se stabileşte şi se aplică numai în cazuri excepţionale pentru unele

categorii de contravenţii administrative pe un termen de pînă la treizeci de zile.

Arestul administrativ se stabileşte de instanţa de judecată. Arestul administrativ

nu poate fi aplicat faţă de femeile gravide, faţă de femeile, care au copii în vîrstă

de pînă la doisprezece ani, faţă de persoanele care n-au atins vîrsta de

optsprezece ani, faţă de invalizii de grupele întîia şi a doua, faţă de militari şi

supuşii serviciului militar chemaţi la concentrare, precum şi faţă de persoanele

din efectivul de soldaţi şi din corpul de comandă al organelor afacerilor interne.

Expulzarea constă în îndepărtarea silită de pe teritoriul Republicii Moldova a

cetăţenilor străini sau a apatrizilor care au încălcat regulile de şedere în

Republica Moldova şi are drept scop înlăturarea unei stări de pericol şi

prevenirea săvîrşirii pe viitor de către aceştia a unor fapte socialmente

periculoase. Sancţiunea pentru contravenţia administrativă se aplică în limitele,

stabilite de actul normativ, care prevede răspunderea pentru contravenţia

comisă, în strictă conformitate cu prezentul Cod şi cu alte acte cu privire la

contravenţiile administrative.

La aplicarea sancţiunii se ţine cont de caracterul contravenţiei comise, de

persoana contravenientului, de gradul vinovăţiei lui, de starea materială, de

circumstanţele, ce atenuează şi ce agravează răspunderea. Circumstanţe, ce

atenuează răspunderea pentru contravenţia administrativă, se consideră: căinţa

sinceră a vinovatului; prevenirea de către vinovat a urmărilor dăunătoare ale

contravenţiei, repararea benevolă a prejudiciului sau înlăturarea daunei

pricinuite; comiterea contravenţiei sub influenţa unei puternice emoţii

sufleteşti ori în virtutea unui concurs de grave împrejurări personale sau

familiale; comiterea contravenţiei de către un minor; comiterea contravenţiei de

către o femeie gravidă sau de către o femeie, care are copil în vîrstă de pînă la un

an. Legislaţia Republicii Moldova poate prevedea şi alte circumstanţe, ce

atenuează răspunderea pentru contravenţia administrativă. Organul (persoana cu

funcţii de răspundere), care examinează cazul cu privire la

contravenţia administrativă poate declara drept atenuante şi circumstanţele

neprevăzute în legislaţie. Circumstanţe, ce agravează răspunderea pentru

contravenţia administrativă, se consideră: continuarea comportării ilicite,

contrar cererii ersoanelor, împuternicite pentru aceasta, de a înceta această

comportare; comiterea a doua oară în decursul unui an a unei contravenţii

similare, pentru care persoana a fost de acum supusă unei ancţiuni

42

administrative; comiterea contravenţiei de către o persoană, care a săvîrşit mai

înainte o infracţiune; atragerea în contravenţie a unui minor; comiterea

contravenţiei de un grup de persoane; comiterea contravenţiei în condiţiile unor

calamităţi naturale sau în alte împrejurări excepţionale; comiterea contravenţiei

în stare de ebrietate. Organul (persoana cu funcţii de răspundere), care aplică

sancţiunea administrativă, poate, în dependenţă de caracterul

contravenţiei administrative, să nu considere circumstanţa respectivă ca

agravantă. În cazul comiterii de către una şi aceeaşi persoană a două sau mai

multor contravenţii administrative sancţiunea se aplică pentru fiecare

contravenţie în parte. Dacă o persoană a comis cîteva contravenţii

administrative, privitor la care cazurile se examinează de unul şi acelaşi organ

(de una şi aceeaşi persoană cu funcţii de răspundere), sancţiunea se aplică în

limitele celei stabilite pentru contravenţia mai gravă. În asemenea caz la

sancţiunea principală poate fi adăugată una din sancţiunile

complementare, prevăzute de articolele privitoare la răspunderea pentru oricare

din contravenţiile comise. Sancţiunea administrativă poate fi aplicată nu mai

tîrziu de trei luni de la comiterea contravenţiei, iar în cazul contravenţiei

continue - nu mai tîrziu de trei luni de la descoperirea ei. În

cazul contravenţiilor în domeniul impozitelor, taxelor, primelor de asigurare

şi disciplinei financiare, sancţiunea se aplică nu mai tîrziu de un an de la data

comiterii contravenţiei. În cazul refuzului de a intenta proces penal sau în cazul

clasării procesului penal, dacă în acţiunile persoanei există indicii ale

contravenţiei administrative, sancţiunea administrativă poate fi aplicată nu mai

îrziu de trei luni de la data adoptării hotărîrii cu privire la refuzul de a intenta

proces penal sau de a-l clasa. Termenele prevăzute la alineatele unu şi trei ale

prezentului articol se suspendă din momentul încheierii examinării în fond a

cauzei pînă la pronunţarea de către instanţa de judecată a hotărîrii definitive,

dar nu pot depăşi un an de la data comiterii contravenţiei. Termenele prevăzute

în prezentul articol nu se extind asupra cazurilor de aplicare, în baza Codului

vamal, a confiscării obiectelor de contrabandă. Dacă persoana supusă unei

sancţiuni administrative n-a comis, în decurs de un an după

executarea sancţiunii, o nouă contravenţie administrativă,

se consideră, că această persoană n-a fost supusă sancţiunii administrative.

Dacă în urma contravenţiei administrative s-a pricinuit a pagubă materială unei

persoane fizice sau juridice, organul (persoana cu funcţii de răspundere),

rezolvînd chestiunea cu privire la aplicarea sancţiunii pentru contravenţia

administrativă, este în drept să soluţioneze concomitent chestiunea reparării de

către cel vinovat a pagubei materiale dacă suma ei nu depăşeşte mărimea unei

unităţi convenţionale, iar instanţa judecătorească - indiferent de mărimea

pagubei. În celelalte cazuri chestiunea cu privire la repararea pagubei materiale,

pricinuite prin contravenţia administrativă se rezolvă pe calea procedurii

judiciare civile. Aplicarea sancţiunii administrative nu absolveşte persoana, care

43

a comis contravenţia administrativă, e executarea obligaţiei pentru

neîndeplinirea căreia a fost aplicată sancţiunea administrativă.

Tema 5. Caracteristica generală a părţii speciale a Codului contravenţional

Prin sistemul Părţii speciale a dreptului contravenţional se înţelege

clasificarea şi gruparea în anumite categorii şi grupe a tuturor faptelor

antisociale periculoase, recunoscute de legislaţia contravenţională drept

contravenţii.

Criteriul principal de clasificare a contravenţiilor este obiectul atentării.

Componenţele concrete de contravenţii sînt aranjate în Partea specială a

Cărţii întîi din CC al RM într-o anumită ordine, formînd capitole separate, în

funcţie de obiectul generic unic. Capitolele sînt aranjate într-o anumită ordine –

după valoarea obiectului generic asupra căruia se atentează. Fiecare capitol din

partea specială a CC al RM este constituit cu luarea în consideraţie a

caracterului obiectelor împotriva cărora este îndreptat nemijlocit atentatul

contravenţional.

Indiciul ce determină locul fiecărei contravenţii este obiectul nemijlocit al

atentatului contravenţional. Această structurare a Părţii speciale a CC al RM pe

capitole, precum şi ordinea lor sînt condiţionate de caracterul şi de sistemul

relaţiilor sociale ce sînt apărate de legislaţia contravenţională.

Includerea componentelor de contravenţii într-un capitol sau altul serveşte

drept indiciu al gradului şi al caracterului pericolului social al faptei săvîrşite.

Partea specială a Cărţii întîi din Codul contravenţional al Republicii

Moldova are următoarea structură:

- Capitolul 6. Contravenţii ce atentează la drepturile politice, de muncă şi la

alte drepturi constituţionale ale persoanei fizice.

- Capitolul 7. Contravenţii ce atentează la sănătatea populaţiei, sănătatea

persoanei, la starea sanitar-epidemiologică.

- Capitolul 8. Contravenţii care atentează la drepturile reale.

- Capitolul 9. Contravenţii în domeniul protecţiei mediului.

44

- Capitolul10. Contravenţii în domeniul industriei, construcţiilor,

energeticii, gospodăriei comunale, locuinţelor şi amenajării teritoriului.

- Capitolul11. Contravenţii în domeniul agricol şi sanitar-veterinar.

- Capitolul12. Contravenţii ce atentează la regimul din transporturi.

- Capitolul13. Contravenţii în domeniul circulaţiei rutiere.

- Capitolul14. Contravenţii în domeniul comunicaţiilor electronice,

comunicaţiilor poştale şi al tehnologiei informaţiei

- Capitolul15. Contravenţii ce afectează activitatea de întreprinzător,

fiscalitatea, activitatea vamală şi valorile mobiliare.

- Capitolul16. Contravenţii ce afectează activitatea autorităţilor publice.

- Capitolul17. Contravenţii ce atentează la regimul frontierei de stat şi

regimul de şedere pe teritoriul Republicii Moldova.

- Capitolul18. Contravenţii ce afectează modul de administrare.

Contravenţii în domeniul supravegherii pieţei,metrologiei, standartizării şi

protecţiei consumatorilor.

- Capitolul19. Contravenţii ce atentează la ordinea publică şi la securitatea

publică.

- Capitolul20. Contravenţii în domeniul evidenţei militare.

Sistemul Părţii speciale a dreptului contravenţional are un caracter

variabil, determinat de procesul de perfecţionare a relaţiilor sociale într-o

anumită etapă de dezvoltare a societăţii, de caracterul valorilor sociale

carenecesită a fi protejate de normele dreptului contravenţional.

45

Tema 6. Noţiuni generale privind procesul contravenţional

Procesul contravenţional (PC) cuprinde totalitatea normelor juridice

procesuale ceconţin anumite reguli de implementare a normelor materiale ale

dreptului contravenţional.Procesul contravenţional este activitatea desfăşurată de

autoritatea competentă, cu participarea părţilor şi a altor persoane titulare de

drepturi şi de obligaţii, avînd ca scopconstatarea contravenţiei, examinarea şi

soluţionarea cauzei contravenţionale, constatareacauzelor şi condiţiilor care au

contribuit la săvîrşirea contravenţiei.

Procedura contravenţională are drept scop:

•elaborarea unui mecanism de aplicare corectă a măsurilor de constrîngere

statală, in-clusiv a sancţiunilor contravenţionale pentru asigurarea executării

deciziilor de aplicare a pedepsei contravenţionale.

•soluţionarea completă şi obiectivă a cazului contravenţional, astfel încît

persoanavinovată să fie sancţionată conform legii şi nici o persoană să nu fie

sancţionată pe nedrept.

Sarcinile procedurii contravenţionale sînt:

•clarificarea la timp, sub toate aspectele şi obiectivă a împrejurărilor

fiecărui caz;

•soluţionarea cazului contravenţional în strictă conformitate cu legislaţia;

•asigurarea executării hotărîrii;

•stabilirea cauzelor şi condiţiilor care au contribuit la comiterea

contravenţiilor;

Aceste sarcini formează cîteva blocuri de activităţi ce contribuie la

atingerea scopului procedurii contravenţionale: activitatea privind jurisdicţia

contravenţională (soluţionarea corectă a cazului contravenţional: nici o persoană

vinovată de comiterea unei fapte contravenţionale nu poate să se eschiveze de la

răspunderea contravenţională şi nici o persoană nevinovată de comiterea unei

fapte contravenţionale nu poate fi trasă la răspunderea contravenţională) şi

activitatea de prevenţie (stabilirea cauzelor şi condiţiilor ce favorizează

46

contravenţionalitatea, prevenirea de noi contravenţii, resocializarea

contravenientului).

Clarificarea la timpa împrejurărilor fiecărui caz înseamnă, în primul rînd,

respectarea termenelor prevăzute în art. 30, 34, 36, 450, 453, 454, 468, 469,

475,478 din Codul contravenţional al RM.

Clarificarea deplină şi obiectivă a împrejurărilor fiecărui caz presupune că

în procesul constatării faptei contravenţionale comise şi al cercetării cazului, în

baza probelor acumulate, respectînd strict principiile de bază ale dreptului

contravenţional şi ale procedurii contravenţionale, este necesar să se stabilească:

a fost sau nu încălcată norma materială a dreptului contravenţional; vinovăţia

făptuitorului; făptuitorul este sau nu subiect al răspunderii contravenţionale;

circumstanţele atenuante şi cele agravante ale faptei etc. Soluţionarea cazului în

strictă conformitate cu legislaţia înseamnă că, pe lîngă cercetarea corectă şi sub

toate aspectele a cazului contravenţional, decizia cu privire la aplicarea

sancţiunii contravenţionale trebuie să fie adoptată în strictă corespundere cu

cerinţele legislaţiei în vigoare, iar tipul şi severitatea sancţiunii contravenţionale

aplicate trebuie să corespundă gradului de pericol social al faptei comise.

Tema 7. Sistemul autorităţilor competente să soluţioneze cauzele

contravenţionale

Sînt competente să soluţioneze cauzele contravenţionale:

a) instanţa de judecată;

b) procurorul;

c) comisia administrativă;

47

d) agentul constatator (organele de specialitate specificate la art. 400–4235).

Agentul constatator este reprezentantul autorităţii publice a statului care,

în limitele competenţei sale, are menirea de a constata fapta contravenţională, iar

în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, şi de a soluţiona cauza. Reieşind din

caracteristica competenţei, agenţii constatatori pot fi divizaţi în douăgrupe:

a)agenţii împuterniciţi să constate fapte contravenţionale, să examineze

cauza contravenţională şi să aplice sancţiuni contravenţionale;

b)agenţii împuterniciţi numai să constate fapte contravenţionale.

La primul grup se referă: organele afacerilor interne (art. 400 din CC al

RM); Central Naional Anticorupie (art. 401 din CC al RM); organele de control

financiar şi fiscal ale Ministerului Finanţelor (art. 402 din CC al RM); Serviciul

Vamal (art. 403 din CC al RM);Comisia Naţională a Pieţei Financiare (art. 404

din CC al RM); organele pentru protecţiamediului şi Agenţia pentru Silvicultură

„Moldsilva" (art. 405 din CC al RM); organelesupravegherii sanitar-

epidemiologice de stat (art. 406 din CC al RM); organele de specialitateîn

domeniul transporturilor (art. 407 din CC al RM).La al doilea grup de agenţi

constatatori se referă: Inspectoratul Principal de Stat pentru Supravegherea

Pieţei, Metrologie şi Protecţia Consumatorilor (art. 408 din CC al RM);Inspecţia

Muncii (art. 409 din CC al RM); Agenţia Naţională pentru Reglementare în

Comunicaţii Electronice şi Tehnologia Informaţiei (art. 410 din CC al RM);

Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică (art. 411 din CC al RM);

Casa Naţională de Asigurări Sociale (art. 412 din CC al RM); Compania

Naţională de Asigurări în Medicină (art. 413 din CC al RM); organele

supravegherii de stat în domeniul agricol şi sanitar-veterinar (art. 414 din CC al

RM); Ministerul Apărării (art. 415 din CC al RM); Inspecţia de Stat în

Construcţii (art.416 din CC al RM); serviciile publice de gospodărie comunală

(art. 417 din CC al RM);Agenţia Rezerve Materiale, Achiziţii Publice şi

Ajutoare Umanitare (art. 418 din CC al RM);Biroul Naţional de Statistică (art.

419 din CC al RM); Serviciul de Stat de Arhivă (art. 420 din CC al RM);

Departamentul de executare (art. 421 din CC al RM); Agenţia

Medicamentului(art. 422 din CC al RM); Serviciul Grăniceri (art. 423 din CC al

RM),Primul grup de agenţi constatatori desfăşoară o activitate procesuală largă

privind:depistarea abaterii antisociale ilicite, constatarea ei, cercetarea amplă a

48

cauzei, emiterea deciziei asupra cazului, aducerea ei la cunoştinţa persoanelor

interesate, organizarea executării deciziei etc. Practic, ele efectuează toate

etapele procedurii contravenţionale (aşa-numita „procedură accelerată").Al

doilea grup de agenţi constatatori desfăşoară numai activitatea procesuală

privind constatarea faptei contravenţionale şi încheierea proceselor-verbale cu

privire la contravenţii,care se remit spre examinare în instanţa competentă.

Procurorul – participă la procesul contravenţional în limitele competenţei

stabilite prin lege, care este destul de largă. Procurorul este în drept:

•să pornească procesul contravenţional;

•să aplice în cazurile prevăzute de lege o sancţiune contravenţională;

•să solicite aplicarea de către instanţa de judecată a unei sancţiuni

contravenţionale;

•să particip le la examinarea cauzei în instanţa de judecată atunci cînd procesul

contravenţional a fost pornit de el;

•să verifice legalitatea acţiunilor agentului constatator;

•să atace decizia agentului constatator sau a instanţei de judecată;

•să exercite alte drepturi prevăzute de lege.353Contestaţia procurorului asupra

deciziei agentului constatator emise în cazul contravenţional poate fi declarată în

instanţa de judecată în termen de 15 zile.354

Comisia administrativă se instituie de către consiliul local (sătesc, comunal,

orăşenesc, municipal) pe lîngă autoritatea publică locală executivă.

Din componenţa comisiei administrative fac parte preşedintele,

vicepreşedintele, secretarul responsabil şi 4–7 membri.

În funcţia de preşedinte al comisiei administrative se alege un viceprimar

sau un alt membru al comisiei, în cazul autorităţilor publice locale în care nu

este prevăzută funcţia de viceprimar, sau un vicepretor, în cazul comisiilor

administrative care activează în municipiul Chişinău. 

În calitatea de membru al comisiei administrative pot fi aleşi şi

reprezentanţi ai societăţii civile.

Comisia administrativă examinează cazurile de contravenţie care i-au fost

atribuite prin Codul contravenţional al Republicii Moldova nr.218-XVI din 24

octombrie 2008. Comisia administrativă examinează cauzele în şedinţă publică,

verbal, nemijlocit şi în contradictoriu. Şedinţa poate fi declarată închisă în

interesul respectării moralităţii, ordinii publice sau securităţii naţionale, de

49

asemenea în cazul în care interesele minorilor sau protecţia vieţii private a

părţilor în proces o cer. Comisia administrativă examinează cauza

contravenţională în termen de 30 de zile de la data înregistrării cauzei de către

secretarul responsabil. Şedinţa de examinare a cauzei contravenţionale se

desfăşoară cu participarea părţilor citate în modul prevăzut de Codul

contravenţional.

Hotărîrea de aplicare a sancţiunii contravenţionale conţinе:

a) data şi locul adoptării hotărîrii;

b) numele şi prenumele preşedintelui şedinţei, ale secretarului responsabil şi

ale membrilor comisiei prezenţi în şedinţă;

c) date privind identitatea contravenientului: numele, prenumele,  data şi locul

naşterii, starea familială, locul de trai, seria şi numărul actului de identitate,

codul de identificare (IDNP), locul de muncă şi funcţia;

d) locul şi data comiterii contravenţiei, esenţa acesteia;

e) circumstanţele atenuante şi agravante constatate la examinarea cauzei;

f) probele pe care se întemeiază hotărîrea comisiei şi motivele respingerii

probelor;

g) norma contravenţională în al cărei temei a fost intentat procesul

contravenţional;

h)  norma contravenţională pe care se întemeiază hotărîrea comisiei;

i) felul şi mărimea sancţiunii aplicată contravenientului;

j) soluţia referitoare la corpurile delicte;

k) modul şi termenul de atacare a hotărîrii.

Tema 8. Participanţii la procesul contravenţional. Probele şi măsurile

procesuale de constrîngere

50

Probele sînt elemente de fapt, dobîndite în modul stabilit de codul

contraventional, care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei

contravenţiei, la identificarea făptuitorului, la constatarea vinovăţiei şi la

cunoaşterea altor circumstanţe importante pentru justa soluţionare a cauzei.

Probe in procedura contraventională sunt: procesul-verbal cu privire la

contravenţie, procesul-verbal de ridicare a obiectelor şi documentelor, procesul-

verbal de percheziţie, explicaţiile persoanei în a cărei privinţă a fost pornit

proces contravenţional, depoziţiile victimei, ale martorilor, înscrisurile,

înregistrările audio sau video, fotografiile, corpurile delicte, obiectele şi

documentele ridicate, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale, raportul

de expertiză. Sînt admisibile doar probele pertinente, concludente si utile,

administrate conform legii.

Nu pot fi administrate ca probe datele care au fost obținute:

a) prin violenţă, ameninţări sau prin alte mijloace de constrîngere;

b) prin metode ce contravin prevederilor ştiinţifice;

c) prin încălcarea esenţială a drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale

persoanei, inclusiv a dreptului la apăraresau a dreptului la interpret/traducător.

Administrarea probelor consta in folosirea mijloacelor de proba in

procedura contraventionala, care presupuneverificarea si colectarea probelor, in

favoarea sau in defavoarea faptuitorului de catre organele imputernicite

saconstate cazul contraventional si sal examineze din oficiu sau la cererea altor

participanti la procedura. Oriceinformatie poate fi considerate drept proba daca

sint respectate doua conditii: Ea contine date privind comiterea sau necomiterea

contraventiei, vinovatia faptuitorului, alte date care potcontribui la solutionarea

obiectiva a cazului contraventionalAceasta informatie este colectata in modul

stability de lege si din sursele prevazute de lege.Clasificarea probelor. Probele

pot fi clasificate in initiale si derivate, directe si indirect, positive si negative,

deacuzare si de justificare.

Participantii la procedura contraventionala pot fi grupati in 3 grupe:

a.organele statale, participante la procesul contraventional- agentul

constatator sau procurorul

b.partile interesate ale procedurii contravenționale care urmaresc un interes

persoanal-faptuitorul,delicventul, contravenientul, partea vatamata si

reprezentantii lor legalic.

51

c. persoanele care contribuie la desfasurarea procesului contraventional -

aparatorul, martorul, expertul,specialistul, interpretul, traducatorul.

Masurile de asigurare a procedurii contraventionale sint cele de

constringere procesuala ca о modalitate a

constringerii statale.Masurile de asigurare a procedurii contraventionale aplicate

dupa comiterea faptei contraventionale au drept scop buna si legitima

desfasurare a procedurii contraventionale. Ele formeaza mecanismul de protectie

a normelor procesuale fiind prevazute in capitolul V al Cartii a doua din Codul

contraventional. Art. 432 din CC al RMstipuleaza urmatoarele masuri

procesuale de constringere: retinerea; aducerea silita; inlaturarea de la

conducereavehiculului; examenul medical pentrn constatarea starii de ebrietate

produse de alcool sau de alte substante;retinerea vehiculului.

Sistemul masurilor de asigurare a procesului contraventional (masurilor

procesuale de constringere) cuprinde: retinerea contraventionala; aducerea silita;

inlaturarea de la conducerea vehiculului si examenul medical pentru constatarea

starii de ebrietate produse de alcool sau de alte substante; retinerea si aducerea

vehiculului la parcare; cercetarea la fata locului, ridicarea obiectelor si a

documentelor, perchezitia; perchezitia corporala siridicarea obiectelor si a

documentelor.

Temeiul juridic al retinerii

autorului unei fapte ilicite este expres determinat de Codul

contraventional,art 433 alin1. retinerea se aplica in cazul: 1. contraventiilor

flagrante pentru care Codul contraventional prevedesanctiunea arestului

contraventional;2.imposibilitatii identificarii persoanei in a carei privinta este

pornit proce- sulcontraventional, daca au fost epuizate toate masurile de

identificare.3.contraventiilor pasibile de aplicarea masuriide siguranta a

expulzarii.

Aducerea silita

Aducerea silita consta in conducerea fortata in fata instanteide judecata a

martorului sau a victimei care se eschiveaza de la prezentare. Aducerea silita se

efectueaza de catreorganul de politie in temeiul unei incheieri judecatoresti (unui

mandat).

Inlaturarea de la conducerea vehiculului si examenul medical pentru

constatarea starii deebrietate art 438.

52

Persoana care conduce un vehicul este inlaturata de la conducerea acestuia

daca:

1. exista temeiuri suficiente de a presupune ca se afla in stare de ebrietate

inadmisibila produsa de alcool sau in stare de ebrietate produsa de alte

substante;

2.nu are asupra sa documentul care confirma dreptul de a conduce sau de a

folosi vehiculul.

Retinerea si aducerea vehicolului la parcarea. Art 439.Retinut poate fi

numai acel vehicul al carui conducator afost inlaturat de la conducere in baza

art. 438 din CC al RM si care este retinut.

Aducerea vehiculului retinut lastatia de parcare speciala sau pe teritoriul

organului de politie va fi

Intemeiata in cazul in care organul constatator n-a avut posibilitatea sa predea

vehiculul proprietarului, posesorului sau reprezen tantului lor.

Cercetarea ia fata locului.

Aceasta masura de asigurare a procedurii contraventionale, de regula, este

insotita deaplicarea urmatoarelor doua masuri de constringere: perchezitia

coporala si ridicarea obiectelor si a documentelor.Cercetarea domiciliului fara

permisiunea persoanei careia i se lezeaza dreptul la inviolabilitatea domiciliului

seefectueaza cu autorizatia instantei de judecata, la cererea agentului constatator

in caz de infractiune flagrantacercetarea la domiciliu se poate efectua in baza

unei ordonante motivate a agentului constatator fara autorizatiainstantei de

judecata, urmind ca acesteia sa i se prezinte, imediat sau nu mai tirziu de 24 de

ore.

Perchezitia corporala si ridicarea obiectelor si a documentelor.

In cazul contraventiilor aflate in competenta,lucratorul organului afacerilor

interne si lucratorul organului vamal amplasat in punctul de trecere a frontierei

destat, daca exista temeiuri de a efectua perchezitia corporala sau ridicarea, pot

ridica obiectele si documenteleimportante pentru cauza, care se afla in hainele,

in alte lucruri ale persoanei sau pe corpul ei. Perchezitia corporalasi ridicarea

obiectelor si documentelor se pot efectua fara ordonanta speciala si fara

autorizatia instantei de judecata:

1.in cazul retinerii persoanei fizice, efectuate in temeiul si in ordinea

prevazute in art. 433 din CC;

53

2.dacaexista motive rezonabile pentm a presupune ca una dintre persoanele

care se afla la locul efectuarii perchezitiei sauridicarii ascunde asupra sa obiecte

sau documente care pot avea importanta pentru justa solutionare a cauze

Tema 9. Fazele procesului contravenţional

Faza procedurii contraventionale- acea parte a procedurii contraventionale care,

pe linga sarcinile comune ale procedurii, are şi sarcinile sale proprii bine

determinate, realizndu-se prin activitatea participantilor concreti la procedura

contraventionala, care se finalizeaza cu emiterea unei variante de decizie

intermediara asupra cazului

Fazele procedurii, urmarind scopul ei de baza, se deosebesc una de alta

prin: continut, participant la procedura,metodele de activitate, deciziile emise

etc. Decizia intermediara se fixeaza intr-un document procesual special(proces-

verbal cu privire la retinere; proces-verbal cu privire la perchezitia corporala,

ridicarea obiectelor si adocumentelor etc.). Fazele procedurii sint organic legate

intre ele. De regula, urmatoarea faza i§i incepedesfa§urarea dupa finalizarea

celei anterioare. procedura contraventionala consta din urmatoarele faze:

1)cercetarea cazului contraventional;

2)examinarea cazului și emiterea deciziei asupra cazului;

3)revizuirea cazului contraventional;

4)executarea deciziei cu privire la aplicarea sanctiunii contraventionale.

La prima faza

se constata fapta contraventionala, se colecteaza si se administreaza probele

privind caracterulfaptei antisociale comise si persona- litatea faptuitorului.

La a doua faza

se analizeaza documentele procesuale prezentate, se verified incadrarea

juridica a fapteicomise, circumstantele atenuante si agravante ale cauzei, se

emite decizia asupra cazului, care se aduce lacuno§tinta partilor procedurii.

La a treia faza

persoana fata de care este aplicata sanctiunea contraventionala, partea

vatamata saureprezentantii lor legali, precum §i procurorul sint in drept sa atace

decizia cu privire la cazul contraventional.in caz de atac, executarea deciziei se

suspenda §i se efectueaza revizuirea cazului de catre instanta de judecata.

54

La a patra faza

se desfasoara executarea deciziei irevocabile cu privire la aplicarea

sanctiuniicontraventionale.Fazele enumerate, realizate in stricta consecutivitate,

alcatuiesc procedura contraventionala, prin care semanifesta continutul

procesului contraventional in fond.Mai exista inafara acestei proceduri clasice si

procedura accelerata sau simplificata, cind agentul constatator efectueaza de sine

statator intreg volumul de activitati procesuale privind inceperea procedurii

contraventionale,cercetarea cazului, emiterea deciziei la caz, punerea in

executare a deciziei privind aplicarea sanctiuniicontraventionale ect.

Conţinutul procesului de constatare a faptei contravenţionale şi atribuţiile

agentului constatator.

Prin constatarea faptei contraventionale se subintelege actiunea privind

stabilirea §i analiza juridica a fapteiantisociale comise, incadrarea ei intr-o

anumita norma materiala a dreptului contraventional pentm a determinadaca

aceasta constituie sau nu о contraventie. In cazul contraventiilor la a caror

comitere agentul constatator este imputemicit sa aplice sanctiunea

contraventionala, „constatarea faptei contraventionale” reprezinta procedura

contraventionala accelerata (simplificata) si cuprinde urmatoarele actiuni

procesuale, care, la rindullor, constituie unele etape ale fazei de constatare a faptei

contraventional:

Sesizarea agentului constatator.

Agentul constatator este sesizat prin plingere sau denunt ori din oficiu,

cindse afla ca a fost savir§ita о fapta ilicita sau cind о astfel de fapta a fost

stabilita in urma controlului conformatributiilor de serviciu si in cazurile

prevazute de lege.

Analiza informatiei cu privire la comiterea unei fapte antisociale.

Imediat sau in cel mult 3 zile de la datasesizarii, agentul constatator este

obligat sa verifice sesizarea si sa intreprinda masurile procesuale prevazute

delegea contraventionala:

-de a respinge porniirea unei proceduri contraventionale;

-de a expedia materialele cu informatia respectiva dupa principiul

competentei;

-de a expedia materialele ce contin informatia respectiva dupa principiul

teritorial sau ramural;

55

-de a incepe procedura contraventionala.

Inceperea procedurii contraventionale.

Aceasta actiune procesuala poate incepe numai atunci cind s-aconstatat

existenta faptei contraventionale, comise pe teritoriul deservit sau in ramura

(sfera) deservita de

agentul constatator care a fost sesizat in acest sens. Luind decizia de a

incepe proceduracontraventionala, reprezentantul agentului constatator abilitat

prin aceasta decizie dispune inceputulcolectarii probelor care ar confirma sau ar

dezminti faptul comiterii unei contraventii.

Cercetarea cauzei contravenţionale constatate şi emiterea deciziei asupra

cazului

La aceasta etapa de constatare a faptei contraventionale este necesar sa se

stabileasca, prin acumularea, analiza§i administrarea probelor, circumstantele

reale ale faptei comise. Cercetarea cazului §i constatareacircumstantelor reale

ale faptei comise se realizeaza prin diferitemetode.

Metoda de baza este audierea participantilor la procedura contraventionala,

la care poate fi invitata (citata) orice persoana ce detine informatii privind fapta

contraventionala comisa sau personalitatea autorului ei: partea vatamata,

martorii, specialistul,faptuitorul. Cercetarea circumstantelor comiterii faptei

contraventionale poate fi efectuata si prin studierea purtatorilor materiali de

informatie (probe materiale), a obiectelor si a documentelor care sint un

instrument al contraventiei, precum si a obiectelor si a documentelor care sint

obiectivul direct al contraventiei etc.

Documentarea procesuala a rezultatelor cercetarii cazului.

Toate actiunile procesuale, de regula, trebuiefixate in actele procesuale.

Daca in procesul activitatii de cercetare a cazului au fost aplicate unele

masuri procesuale de constringere: retinerea, controlul corporal, controlul

obiectelor, ridicarea obiectelor si adocumentelor etc., atunci este necesar sa se

intocmeasca un proces-verbal, conform prevederilor legislatiei.

Incetarea procedurii contraventionalesau, dupa caz intocmirea procesului

verbal cu privire la contraventie.

Agentul care efectueaza cercetarea cazului pe parcursul desfasurarii acestei

etape, in bazarezultatelor analizei detaliate a informatiei suficiente cu privire la

56

fapta antisociala comisa si personalitateafaptuitorului, trebuie sa precizeze care

decizie urmeaza a fi luata.

Prima varianta de decizie urmeaza sa fie emisa in baza conditiilor prevazute in

art. 441 din CC al RM: lipsaunei fapte contraventionale; constatarea vreunuia

dintre temeiurile prevazute de lege ce exclude caracterul contraventional al

faptei comise sau aplicarea sanctiunii contraventionale; decedarea persoanei

presupuse a fifaptuitor; pentru fapta in cauza este pornita о urmarire penala;

pentru aceeasi fapta si privitor la aceeasi persoana exista о decizie definitiva.In

cazul incetarii procedurii pornite se intocmeste о hotarire de incetare (clasare) a

cazului contraventional, dinacel moment persoana in a carei privinta a fost pomit

cazul fiind repusa in drepturi.

A doua varianta de decizie

- incheierea unui proces-verbal cu privire la contraventie - poate fi emisa

numaiatunci cind in actiunile (inactiunile) faptuitomlui sint prezente toate

elementele componente ale contraventiei, prevazute in norma materiala imputata

(obiectul, latura obiectiva, subiectul, latura subiectiva). Exceptie de laaceasta

regula generala constituie cazurile in care nu se incheie procesul-verbal

respectiv.

Procesul-verbal cu privire la contraventie este un act prin care se

individualizeaza fapta ilicita si se identifica faptuitorul.

Procesul-verbal se incheie de agentul constatator pe baza constatarilor

personale si a probelor acumulate, in prezenta faptuitorului sau in absenta lui. In

cel mult 24 de ore de la data incheierii, procesul-verbal cu privire la contraventie

se inscrie intr-un registru de evidenta in ordinea intocmirii si depunerii lui la

autoritatea din care face parte agentul constatator. In cazul procedurii

contraventionale accelerate (simplificate), cind agentul constatator potrivit

competentei este imputernicit si pentru a aplica sanctiunea, se emite decizia

Dupaemiterea deciziei asupra cazului contraventional si consemnarea

deciziei emise in procesul-verbal cu privire lacontraventie, agentul constatator

este obligat sa intreprinda masurile necesare pentru asigurarea drepturilor

participantilor la proces, inclusiv dreptul la contestatia deciziei emise, pentru

organizarea executarii decizieinecontestate. Copia de pe procesul-verbal se

inmineaza persoanei fata de care el este intocmit si victimei, lacerere.

57

Daca persoana fata de care este aplicata sanctiunea contraventionala,

victima sau reprezentantul acestoraori procurorul nu sint de acord cu decizia

emisa, ei sint in drept sa-1 conteste in instanta de judecata pe a careiraza

teritoriala activeaza autoritatea din care face parte agentul constatator, in

decursul a 15 zile de la dataaducerii la cunostinta a incheierii procesului- verbal

cu privire la contraventie, insa hotarirea poate fi repusa intermen, la cerere, de

catre autotitatea imputemicita sa examineze contestatia. Depunerea contestatiei

suspendaexecutarea sanctiunii contraventionale aplicate prin procesul-verbal.

Autorul contestatiei impotriva deciziei deaplicare a sanctiunii contraventionale

nu plateste taxa de stat.

Din momentul in care persoana in a carei privinta a fost pornita procedura

contraventionala recunoaste caeste vinovata de savirsirea contraventiei, refuza

realizarea dreptului sau la contestare, ea obtine statut juridic de contravenient si, cu

acordul ei, decizia privind aplicarea sanctiunii contraventionale poate fi

executata la fatalocului. Contravenientul plateste amenda, aplicata de agentul

constatator, contra unei chitante de incasare in car se contine: data, ora si locul

de efectuare a platii; numele, prenumele si domiciliul persoanei

sanctionate;numele, prenumele si calitatea agentului constatator, autoritatea pe

care о reprezinta; norma contraventionala inal carei temei este aplicata

sanctiunea; suma amenzii; semnatura partilor. Chitanta de incasare a amenzii

contraventionale se inmineaza persoanei sanctionate, faptul inminarii

mentionindu-se in copia de pe chitanta.

Sesizarea privind cauzele şi condiţiile care au favorizat comiterea

contravenţiei

Identificarea cauzelor si conditiilor ce favorizeaza contraventionalitatea

este о sarcina prioritara in contextulactivitatii de combatere a acestui fenomen

social. Atit cauzele generale ale contraventionalitatii, cit si cauzeleunor tipuri de

contraventii pot fi determinate numai prin stabilirea si analiza cauzelor si

conditiilor fiecareicontraventii in parte.

Prevenirea contraventiilor

- ca forma de combatere a contraventionalitatiise realizeaza

prinprofilaxiageneralasi proflaxia individuala.

Obiectul influentei reglementativ-juridice in contextul activitatilor privind

profilaxia generala sint cauzele si conditiile contraventionalitatii.

58

Obiectul influenfei reglementativ-juridice incadrul activitatilor privind profilaxia

individuala sint persoanele care au neglijat anterior legea contraventionalasau care

sint predispuse la astfel de actiuni antisociale.

Subiectii administrarii din domeniul combateriicontraventionalitatii

(reprezentantii organelor executive ale statului) in cadrul activitatilor ce tin de

profilaxiagenerala influenteaza asupra cauzelor si conditiilor

contraventionalitatii in scopul eliminarii lor, iar in procesul

activitatilor ce tin de profilaxia individuala - asupra constiintei persoanei

concrete care a comis о fapta antisociala ilicita sau care este predispusa de a о

comite.

Potrivit prevederilor Codului contraventional, la stabilirea pedepsei,

procuroml, agentul constatator determinacauzele i conditiile care au favorizat

savirsirea contraventiei si, in caz de necesitate, sesizeaza autoritatearespectiva

sau persoana cu functie de raspundere pentru examinarea lor imediata.

О atentie sporita trebuie acordata persoanelor care alcatuiesc ,,grup de

risc”, adica persoanelor care, in modulstabilit de legislate, se afla deja sub

supravegherea organelor de ocrotire a sanatatii si a organelor de politie, saucelor

in privinta carora exista temei juridic de a le lua in evidenta: persoanele bolnave

psihic si care prezinta pericol pentru societate, alcoolicii cronici, narcomanii si

toxicomanii, consumatorii de droguri, persoanele cu boli venerice si care se

eschiveaza de la tratament, minorii care nu au atins virsta raspunderii juridice,

dar careau savirsit infractiuni sau contraventii etc.Legislatia contraventionala

obliga toate organele care participa la activitatea de combatere

acontraventionalitatii, inclusiv instanta de judecata, sa identifice cauzele si

conditiile care au favorizatneconformarea regulilor de conduita in societate

protejate prin normele juridice

Acţiunile preliminare ce ţin de judecarea cauzei contravenţionale în

instanţa de judecată.

Atunci cind agentul constatator care a constatat cazul contraventional nu

este in drept sa aplice pedeapsacontraventionala §i nu poate fi aplicata procedura

contraventionala accelerata, procesul-verbal cu privire lacontraventie si

materialele anexate la el urmeaza a fi remise instantei sau comisiei

administrative, potrivitcompetentei. Cauza contraventionala se judeca in instanta

de judecata in sedinta publica, oral, nemijlocit incontradictoriu

59

Actele preliminare privind judecarea cauzei.

In termen de 3 zile de la data intrarii cauzei contraventionale ininstanta,

judecatoml rezolva urmatoarele chestiuni:

-daca examinarea cazului respectiv este de competenta lui;

- daca au fost intocmite corect procesul-verbal si celelalte materiale din dosarul

cu privire la contraventie;

-daca persoanelor care trebuie sa participe la examinarea cazului li s-au

comunicat ordinea examinari cazului si drepturile lor cu privire la participare in

procesul de examinare a cazului;

-reactia agentului constatator la demersurile persoanei in privinta careia

este intocmit procesul-verbal, partii vatamate, reprezentantilor legali, avocatului

etc.In functie de rezultatele acestor actiuni, judecatorul emite una dintre

urmatoarele variante de decizie:1.dispune remiterea dupa competenta a

dosarului cu privire la contraventie; 2.fixeaza data examinarii

cauzeicontraventionale, dispune citarea partilor si altor participant la sedinta,

intreprinde alte actiuni pentru buna eidestasurare. (Termenul)

Cauza contraventionala se judeca in termen de 30 de zile de la data intrarii

dosarului ininstanta.Daca exista temeiuri rezonabile, judecatorul, prin incheiere

motivata, poate prelungi termenul de judecare a cauzei cu 15 zile. In cazul in

care faptuitorul unei contraventii a fost retinut conform art.376(Inviolabilitatea

persoanei) si 433(retinerea), judecarea cauzei contraventionale se face de

urgenta si cu prioritate.

Cercetarea judecatoreasca

Sedinta de judecare a cauzei contraventionale are loc cu citarea partilor. Art.

455 din CC al RM prevede ca prezenta agentului constatator lasedinta de

judecata a cauzei contraventionale este obligatorie. Neprezentarea lui fara

motive intemeiate si farainstiintarea prealabila a instantei conduce la incetarea

procesului contraventional, cu emiterea a unei incheieriinterlocutorii.

Neprezentarea in sedinta a faptuitorului sau a victimei, legal citate, fara motive

intemeiate nuimpiedica judecarea cauzei contraventionale.

Cercetarea judecatoreasca a cauzei contraventionale.

Rezultatele cercetarii judecatoresti vor fi determinantela emiterea deciziei

asupra cazului, conditionind necesitatea si limitele aplicarii principiilor

raspunderiicontraventionale si procedurii contraventionale, cum ar fi: afiarea

60

adevarului obiectiv; inevitabilitatearaspunderii contraventionale pentru fapta

comisa cu vinovatie;oportunitatea si utilitatea aplicarii

raspunderiicontraventionale; legalitatea aplicarii sanctiunii contraventionale;

individualizarea raspunderii contraventionalesi a pedepsei aplicate etc.In cazul

cercetarii judecatoresti se examineaza mai intii probele prezentate de partea

acuzarii. Faptuitorul poate cere sa fie audiat la inceputul examinarii probelor sau

la orice etapa a cercetarii judecatoresti.Dupa cercetarea tuturor probelor din

dosar si a celor prezentate la judecarea cauzei, instanta solutioneazacererile si

demersurile formulate si dispune efectuarea, unor actiuni procesuale

suplimentare. Dupa incheiereacercetarii judecatoresti urmeazadezbaterile

judiciare.

In cazul in care se impune prezentarea de noi probe, participantii la

dezbateri pot cere reluarea cercetarii judecatoresti, indicind circumstantele care

vor fi cercetate

Emiterea deciziei asupra cauzei contraventionale.

Instanta de judecata emite decizia asupra cauzeicontraventionale

in camera de deliberare,pronuntindu-se prin hotarire asupra aspectelor faptice si

juridice alecauzei. Legea contraventionala prevede ca in urma finalizarii

cercetarii judecatoresti pot fi emise doua variante dedecizie:

1)incetarea procesului contraventional in sedinta de judecata;

2)recunoasterea vinovatiei persoanei de savirsirea contraventiei imputate si

aplicarea pedepseicontraventionale.

Prima varianta de decizie -incetarea procesului - se emite in cazul:

-in care pe parcursul judecarii cazului se constata vreuna dintre

circumstantale care inlatura procesulcontraventional, stipulate in art. 441 din CC

al RM;

-nulitatii procesului-verbal cu privire la contraventie, recunoscut in

conditiile art. 445 din CC al RM.

A doua varianta

de decizie poate fi emisa numai in cazul in care fapta comisa se incadreaza

in norma juridicacontraventionala, este recunoscuta vinovatia faptuitorului si nu

exista circumstante care ar inlatura procesulcontraventional.In urma cercetarii

judecatoresti, este posibila inca о varianta de decizie -

61

remiterea materialelor agentuluiconstatator care a incheiat procesul-verbal pentru

lichidarea incorectitudinilor admise.

Aceasta varianta ar fioportuna in cazul in care in procesul-verbal cu privire

la contraventie sint admise abateri neinsemnate de lacerintele art. 443 din CC al

RM.

60. Examinarea cauzei contravenţionale de către comisia administrativă

Procedura examinarii cauzei contraventionale de catre comisia

administrativa poate fi divizata in 3 etape:

-pregatirea pentru axaminarea cauzei contraventionale;

-cercetarea cauzei in sedinta;

-emiterea deciziei asupra cazului si punerea ei in aplicare.

Pregatirea pentru axaminarea cauzei contraventionale.

Pu buna desfasurare a acestei etape si neadmitereaaplicarii nelegitime a a

sanctiunii contraventionale sau a clasarii neintemeiate a cazului, dupa sesizarea

comisieiadministrative se intreprind unele actiuni de pregatire pu examinarea

cazului, al caror scop este depunereamaterialeler cazului contraventional in

conditiile prevazute de legislatia contraventionala. In cadrul pregatirii pentru

examinarea cazului se tine de problema competentei, si anume competenta

materiala( art. 398 CC) sicompetenta teritorila ( dupa principiul teritorialitatii);

se verifica daca inculpatului i-au fost explicate drepturilelui contra semnatura; se

verifica corectitudinea continutului procesului –verbal cu privire la contraventie

siinterpretarile participantilor la procedura( faptuitor, partea vatamata, martorii).

In urma studierii detaliate a procesului-verbal cu privire la contraventie si a

materialelor anexate la el, etapa de pregatire pentruexaminarea cazului

contraventional seincheie cu emiterea uneia dintre urmatoarele doua variante

de decizie:

-restituirea materialelor agentului constatator care a incheiat procesul-

verbal pentru inlaturarea greselilor admise la faza constatarii faptei

contraventionale si cercetarii cazului;

- admiterea cazului spre examinare si fixarea datei examinarii

cazului. Cercetarea cauzei in sedinta.

La fixarea datei examinarii cauzei in sedinta secretarul responsabil al

comisieiadministrative trebuie sa ia in considerate termenul de 30 de zile in

62

limitele caruia trebuie sa fie examinatacauza contraventionala. La sedinta

comisiei trebuie sa fie prezenta majoritatea simpla a membrilor ei.Presedintele

comisiei administrative sau vicepresedintele conduce sedinta privind examinarea

cauzeicontraventionale.In cadrul cercetarii cauzei in sedinta trebuie sa fie analizate

mai intii probeleprezentate de partea acuzarii(agentul constatator).

Probele pot fi prezentate de partile procesului contraventional si in

sedinta.In timpul examinarii cauzei contraventionale comisia administrativa este

obligata sa clarifice urmatoarele:daca fapta comisa constituie contraventie;

vinovatia faptuitorului si formele ei; prezenta circumstantelor careinlatura

caracterul contraventional al faptei comise §i aplicarea raspunderii

contraventionale; existanta circumstantelor ce atenueaza sau agraveaza

raspunderea contraventionala; oportunitatea si legalitatea aplicarii pedepsei fata

de faptuitor; daca prin comiterea contraventiei a fost pricinuita о paguba

materiala; caracteristica persoanei faptuitorului etc.Finalizind cercetarea

probelor, a cererilor si a demersurilor formulate de catre participantii la

proces, presedintele sedintei anunta dezbaterile.

Emiterea deciziei asupra cazului §i punerea ei in executare.

Dupa ce in sedinta de cercetare a cazului au fost epuizate toate etapele

procesuale, au fost verificate si confirmate sau neconfirmate probele care

confirma sau nucomiterea faptei contraventionale, prezenta sau lipsa vinovatiei

inculpatului, comisia administrativa formuleaza,apoi pronunta decizia asupra

cazului.Exista urmatoarele variante de decizie:

-restituirea materialelor agentului constatator care a intocmit procesul-

verbal pentru inlaturarea greselilor admise la faza constatarii faptei

contraventionale si cercetarii cazului;

-clasarea cazului;

-remiterea materialelor in instanta de judecata;

-aplicarea unei sanctiuni contraventionale.Decizia comisiei administrative

se adopta cu majoritatea simpla de voturi ale membrilor comisiei prezenti

lasedinta

Calea ordinară de atac. Recursul

Examinarea cauzei contr. si emiterea deciziei asupra cazului – ca faza a

procedurii contr. – se finalizeaza cuaducerea la cunostinta partilor interesate a

deciziei emise,in modul stabilit de lege.

63

Subiect cu dr. de atac cu recurs al hotaririlor judecatoresti

poate fi:

-pers. fata de care este aplicata sanctiunea contravent.

-agentul constatator

-victima

-procurorul

-aparatorul,care declara recursul in numele partilor

-sotul/sotia pers. arestate.

Pot fi considerati ca subiecti cu dr. de a declara recurs :

-reprezentantii legali a pers. trase la raspundere contr. si al vctimei;

-reprezentantul pers. jurid. fata de care e aplicata sanctiunea contr. sau care

este recunoscuta ca victima inurma unei actiuni contraventionale

Temeiurile juridice pentru depunerea recursului.

-nu au fost respectate dispozitiile privind conpetenta dupa materie sau

calitatea pers.

-sedinta de judecata nu a fost publicata

-cauza a fost judecata fara citarea legala a unei parti sau pers. legal citata sa

aflat in imposibilitatea dea se prezenta sau dea instiinta instanta despre

imposibilitate-pers. a fost sanctionata pentru o fapta neprevazuta de CC;

-faptei savirsite i sa dat o incadrare juridica gresita

-a intervenit o lege mai favorabila pers. sanctionate,etc.

Termenul si modul de depunere a recursului.

Recursul impotriva instantei judecatoresti contraventionale se declara in

termen de 15 zile.Termenul incepe adecurge din momentul aducerii la

cunostinta pers.interesate a hotaririi judecat.R. se depune in instanta a

careihotarire este atacata.Pers. detinuta fata de care a fost aplicata retinerea ca

masura de constringere procesuala,apoi – arestul contr. ca pedeapsa

contraventionala poate depune recursul si la administratia loculuide

detinere,care este obligata sal expedieze imediat instantei a carei hotarire este

atacata.R. primit se expediazain 3 zile de la data expirarii termenului de

declarare a recursului,instantei de recurs.

Repunerea in termen a recursului.

R.declarat cu omiterea termenului nu mai tirziu de 15 zile,se considera

depus in termen daca instanta aconstatat ca intirzierea a fost determinata de

64

motive intemeiate sau de neinformarea despre adoptarea hotaririi

a participantului la proces,care nu a fost prezent la judecarea cauzei,nici la

pronuntarea hotaririi.

Judecarea cauzei contr. in recurs

Se judeca de un complet format din 3 judecatori,cu citarea

partilor.Neprezentarea nu impiedica judecarearecursului.Instanta e obligata sa se

pronunte asupra tuturor motivelor invocate in recurs.Presedintelecompletului de

judecata conduce sedinta ,asigura ordinea si solemnitatea in sedinta.

62. Calea extraordinară de atac. Revizuirea

Procedura de revizuire se deschide in favoarea contravenientului in termen

de cel mult 6 luni dupa aparitiaurm. temeiuri:-instanta de judec.

Internationala,prin hotarire a constatat o incalcare a dr. Si libertatilor omului

care poate fireparata la o noua judecare;-C. Constitutionala a declarat

neconstitutionala prevederea legii aplicate in cauza data;-legea noua inlatura

caracterul contraventional al faptei sau amelioreaza situatia contravenientului in

a carui privinta nu a fost executata integral sanctiunea contraventionala;

XII. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

a) ACTE NORMATIVE

1) Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994.

2) Declaraţia Drepturilor Omului, adoptată la Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie

1948.

3) Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adoptatâ la 4 noiembrie 1950, şi Protocoalele

adiţionale.

4) Codul contravenţional al Republicii Moldova nr. 218-XVI din 24 octombrie 2008

(Monitorul Oficial al Republicii Moldova (in continuare Mon. Of. al RM) din 16 ianuarie

2009, nr. 3-6, art. 15) (Codul cu privire la contravenţiile administrative din 29 martie

1985)).

5) Codul penal al Republicii Moldova din 18 aprilie 2002.

6) Codul de procedură penală al Republicii Moldova din 14 martie 2003.

7) Codul civil al Republicii Moldova din 6 iunie 2002.

8) Codul de procedură civilă al Republicii Moldova din 30 mai 2003.

9) Codul muncii al Republicii Moldova din 28 martie 2003.

10) Codul vamal al Republicii Moldova din 20 iulie 2000.

11) Codul fiscal din 24 aprilie 1997.

12) Codul de executare al Republicii Moldova din 24 decembrie 2004.

13) Codul cu privire la locuinţe, adoptat prin Legea RSSM din 3 iunie 1983.

14) Codul familiei din 26 octombrie 2000.

15) Codul electoral din 21 noiembrie 1997.

65

16) Codul funciar din 25 decembrie 1991.

17) Codul apelor din 22 iunie 1993.

18) Codul silvic din 21 iunie 1996.

19) Codul subsolului din 02 februarie 2009.

20) Codul transporturilor auto din 29 iulie 1998.

21) Codul transportului feroviar din 17 iulie 2003.

22) Codul navigaţiei maritime comerciale din 30 septembrie 1999.

23) Legea privind organizarea judecătorească, nr. 514-XIII din 6 iulie 1995.

24) Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, nr. 789 -XIII din 26 martie 1996.

25) Legea cu privire la statutul judecătorului, nr.544 - XIII din 20 iulie 1995.

26) Lege cu privire la Procuratură, nr.294-XVI din 25 decembrie 2008.

27) Legea cu privire la avocatură, nr. 1260-XV din 19 iulie 2002.

28) Legea nr. 158-XVI din 4 iulie 2008 cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului

public

29) Lege privind administraţia publică locală, nr.436-XVI din 28 decembrie 2006.

30) Lege cu privire la poliţie, nr.416-XII din 18 decembrie 1990.

31) Legea cu privire la activitatea operativă de investigaţii, nr. 45 -XIV din 12 aprilie 1994.

32) Legea privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor

de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti, nr. 1545 - XIII din 25

februarie 1998.

33) Hotărârea Curţii Constituţionale a Republicii Moldova nr. 21 din 23 iunie 1997 cu privire

la interpretarea articolului 114 din Constituţia Republicii Moldova.

34) Regulamentul comisiei administrative, aprobat prin Hotărârea Parlamentului Republicii

Moldova nr. 55 din 25 martie 2010.

35) Tratat dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă din 4 noiembrie 1994 cu privire la

asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală. Buletinul

Arbitrajului Republicii Moldova 1995, nr. 2.

36) Tratat dintre Republica Moldova şi Ucraina din 4 noiembrie 1994 privind asistenţa

juridică şi relaţiile juridice în materie civilă şi penală, Legea şi viaţa, 1994, nr. 2-3.

37) Tratat între Republica Moldova şi România din 6 iulie 1996 privind asistenţa juridică în

materie civilă şi penală, Tratate Internaţionale, 1999, volum 20, pag. 364.

38) Convenţia privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în materie civilă, familială şi

penala, semnată de statele-membre ale C.S.I. şi ratificată de Republica Moldova la 16

martie 1995.

39) Legea Republicii România nr. 180/2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului

nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.

40) Кодекс Российской Федерации об административных правонарушениях от

30.12.2001.

41) Кодекс Республики Украина об административных правонарушениях от 07.12.1984.

b) LITERATURĂ TEORETICĂ

1. Alexandru Ioan. Administraţia Publică: Teorii, Realităţi, Perspective, Bucureşti: Lumina

Lex, 2007

2. Alexandru Ioan. Drept administrativ comparat, ediţia a II-a, Bucureşti: Lumina Lex, 2003

3. Alexandru Ioan. Structuri, Mecanisme şi Instituţii Administrative. Note de Curs, V. I şi II,

Bucureşti: Sylvi, 1996

4. Bantuş L. Ilicitul contravenţional, Chişinău, 2001

66

5. Barac L. Răspunderea şi sancţiunea juridică, Lumina Lex, 1997

6. Bălan Emil. Drept administrativ şi procedură administrativă, Bucureşti: editura

Universitară, 2002

7. Cobăneanu Sergiu, Bobeica Elena, Rusu Viorel. Drept administrativ. Note de curs,

Chișinău:CEP USM, 2012

8. Colectiv. Drept poliţienesc şi contravenţional, Bucureşti: Tritonic, 2003

9. Creangă Ion. Curs de drept administrativ, volumul I, Chişinău: Epigraf, 2003, 2004

10. Drăghici C, Iacob A., Corcheş R. Drept contravenţional, Tritonic, Bucureşti, 2004.

11. Dvoracec Maria V., Drept administrativ. Noţiuni introductive, Iaşi, 1994

12. Furdui S. Procedura în cazurile cu privire la contravenţiile administrative, Chişinău, 2000.

13. Furdui Sergiu, Dreptul contravenţional, Chişinău: Cartier Juridic, 2005.

14. Groza L., Părăuşanu Gh., Reglementarea sancţionării contravenţionale, Bucureşti, Editura

ştiinţifică, 1973.

15. Guțuleac Victor. Drept administrativ, Chișinău: (Î.S. F.E.-P „Tipografia centrală”, 2013

16. Iorgovan Antonie, Drept administrativ, volumul I şi a II, Bucureşti: Nemira, 1996.

17. Manda Corneliu, Drept administrativ, ediția V, editura Univers Juridic, Bucureşti, 2008

18. Mihai Adrian Hotca, Drept contravenţional, Editas, 2003.

19. Mocanu Victor, Țurcan Liliana, Rusu Viorel, Bobeica Elena. Drept administrativ în

scheme, Chișinău:CEP USM, 2013

20. Negoiţă Alexandru, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Bucureşti, 1993.

21. Orlov Maria, Belecciu Ştefan Drept administrativ, Chişinău: Elena V.I., 2005

22. Orlov Maria, Drept administrativ, Chişinău: Epigraf, 2001

23. Orlov Maria, Răspunderea în dreptul administrativ, Chişinău, 1997.

24. Pivniceru M., Susanu P., Tudurache D., Contravenţia, Iaşi, 1997.

25. Poenaru Iulian, Răspunderea pentru contravenţii, Lumina Lex, Bucureşti, 1998.

26. Roşca Tudor, Unele consideraţii cu referinţă la coristrîngerea administrativâ, Analele

ştiinţifice ale USM, nr.4, Chişinău 2000.

27. Trăilescu Anton, Drept administrativ. Tratat elementar, Bucureşti: ALL BECK, 2002.

28. Ţiclea A. ş. a. Răspunderea contravenţională. Bucureşti, 1995.

29. Vedinaş Verginia, Drept administrativ şi instituţii politico-administrative. Manual Practic,

Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002

30. Алёхин А. П., Кармолицкий А. А., Козлов Ю. М., Административное право

Российской Федерации, Москва, 2011 г.

31. Бахрах Д. Н., Административное Право России, Учебник для вузов, издательство

Норма, Москва, 2002

32. Веремеенко И., Административно-правовые санкции, Москва, Юридическая

литература, 1975.

33. Додин Е., Доказательства в административном процессе, Москва, Юридическая

литература, 1973.

34. Козлов Ю. М., Попов Л. Л., Административное право, издательство Юристъ,

Москва, 2000 (728 pag.)

35. Кузьмичева Г., Административная ответственность, Москва, 1984.

36. Лазарев Б., Административная ответственность, Москва, 1985.

37. Никитин А. М., Административное право в схемах, издательство Юнити-Дана,

Москва, 2000 (352 pag.)

38. Овсянко Д. М., Административное право в схемах и определениях, 2-е издание,

издательство Юристъ, Москва, 2002

39. Рошка Ф. А. Административная ответственность, Кишинев: КГУ, 1989.

40. Шергин А., Проблемы административно-деликтного права. Государство и право,

1994.

67