Post on 08-Aug-2015
transcript
PLANUL LUCRĂRII
CAPITOLUL I: CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND INFRACŢIUNILE DE
FALS ÎN ÎNSCRISURI
Secţiunea 1 : Necesitatea incriminării faptelor de fals în înscrisuri
Secţiunea 2 : Istoricul incriminării infracţiunilor de fals în înscrisuri
Secţiunea 3 : Elemente de drept comparat
CAPITOLUL II: ANALIZA INFRACŢIUNILOR DE FALS ÎN ÎNSCRISURI
Secţiunea 1 : Aspecte comune referitoare la infracţiunile de fals în înscrisuri
Secţiunea 2: Falsul material în înscrisuri oficiale
Secţiunea 3 : Falsul intelectual
Secţiunea 4 : Falsul în înscrisuri sub semnătură privată
Secţiunea 5 : Uzul de fals
Secţiunea 6 : Falsul în declaraţii
Secţiunea 7 : Falsul privind identitatea
Secţiunea 8 : Falsul prin folosirea emblemei Crucii Roşii
CAPITOLUL III: ASPECTE COMPLEMENTARE INFRACŢIUNILOR DE FALS
ÎN ÎNSCRISURI
Secţiunea 1 : Delimitarea infracţiunilor de fals în înscrisuri de alte infracţiuni
Secţiunea 2 : Probleme criminologice ale infracţiunii de fals în înscrisuri
Secţiunea 3 : Aspecte criminalistice ale infracţiunii de fals în înscrisuri
BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL I GENERALITĂŢI PRIVIND INFRACŢIUNILE DE FALS ÎN
ÎNSCRISURI
SECŢIUNEA 1: Aspecte comune referitoare la infracţiunile de fals
Urmărind ocrotirea celor mai importante valori sociale, legea penală a socotit că este
necesar să incrimineze şi acele fapte prin săvârşirea cărora alterându-se adevărul, se creează un
pericol grav sau se aduce o vătămare concretă anumitor interese ale statului ori ale unor persoane
fizice.
Sfera faptelor prevăzute de legea penală prin care se denaturează sau se alterează adevărul
este deosebit de cuprinzătoare, incluzând atât infracţiunile de fals în înscrisuri încorporate în
capitolul III, Titlul VII al Părţii Speciale a Cod. Pen., cât şi alte infracţiuni cuprinse, în raport cu
obiectul lor, în alte titluri ale Cod. Pen.
Ce este specific pentru infracţiunile de fals în înscrisuri prevăzute în Titlul VII al Părţii
Speciale, capitolul III şi le diferenţiază de alte fapte de denaturare a adevărului este împrejurarea că
înşelarea încrederii publice se realizează prin produsul activităţii infracţionale – înscrisurile. Aceste
lucruri care constituie prin ele însele proba adevărului se bucură obiectiv de încrederea generală,
independent de persoana care a efectuat acea activitate.
Cu alte cuvinte, în cazul infracţiunilor de fals, alterarea adevărului, deşi se realizează printr-o
activitate ilicită a persoanei, rezultatul acestei activităţi, şi anume înşelarea încrederii publice, se
obţine prin produsul activităţii făptuitorului şi nu prin activitatea propriu-zisă a persoanei care a
realizat produsul menţionat.
Pe de altă parte, în cadrul acestui grup de infracţiuni, ceea ce se incriminează este alterarea
adevărului în cuprinsul unor entităţi privite în ele însele ca lucruri care ar trebui să se bucure de o
încredere deplină, neştirbită, având juridic însuşirea de a servi ca probă a adevărului pe care îl
exprimă.1
În cazul altor infracţiuni, legiuitorul incriminează fapta care aduce atingere valorilor sociale
ocrotite prin mijlocirea unor entităţi al căror conţinut a fost alterat, denaturant.
1 V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, Rodica Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român, Partea Specială, vol. IV, Ed. Academia Română, Bucureşti, 2003, p. 315
2
În funcţie de aceste elemente de delimitare, putem defini infracţiunile de fals în înscrisuri
ca fiind acele fapte săvârşite cu vinovăţie şi care sunt de natură să aducă atingere încrederii publice
acordată anumitor înscrisuri cărora li se atribuie, din punct de vedere juridic, însuşirea de a exprima
adevărul.
Infracţiunile de fals în înscrisuri aduc o gravă atingere adevărului şi încrederii care trebuie să
determine formarea şi desfăşurarea relaţiilor dintre oameni.
Orice relaţie socială priveşte şi grevează pe o anumită realitate pe care subiecţii relaţiei o au
în vedere şi a cărei existenţă implică deci o reciprocă încredere şi bună credinţă din partea acestor
subiecţi: fără îndatorirea de respect faţă de adevăr şi fără sentimentul de încredere că acesta este
efectiv respectat, relaţiile sociale nu ar fi posibile decât cu anevoioase precauţiuni şi cu inevitabile
riscuri.
De aceea, legea penală a socotit că este necesar ca pentru ocrotirea acestor relaţii, pentru
asigurarea normalei formări şi desfăşurări a acestora să fie incriminate faptele prin săvârşirea cărora,
alterându-se adevărul, se creează un grav pericol sau se aduce o vătămare anumitor relaţii sociale.
Sfera acestor fapte este complexă, conţinând variate categorii ce pot fi diferenţiate fie
datorită specificului relaţiilor sociale atinse prin fapta de alterare a adevărului, fie datorită naturii
încrederii care este acordată acestui adevăr presupus ca fiind respectat.
Astfel, în cazul infracţiunii de seducţie (art. 199), calomnie (art.2062), denunţare calomnioasă
(art. 259), mărturie mincinoasă (art. 260) şi altele, alterarea adevărului se face prin cuvinte, oral sau
scris, iar încrederea este acordată subiectiv, personal celui care a săvârşit fapta.
În cazul infracţiunii de înşelăciune (art. 215), uzurpare de calităţi oficiale (art. 229),
represiune nedreaptă (art. 240), exercitarea fără drept a unei profesii (art. 286), înşelăciunea la
măsurătoare sau la calitatea mărfii (art. 281) şi altele, falsul se face prin diverse mijloace frauduloase
simple sau calificate, iar încrederea este acordată atât subiectiv faţă de cel care foloseşte aceste
mijloace, cât şi obiectiv faţă de mijloacele amăgitoare.3
La grupul special al infracţiunilor de fals, falsul cade asupra unor lucruri cărora li se atribuie
juridic însuşirea şi funcţiunea de a servi drept probă adevărului pe care îl exprimă sau îl atestă cu
prilejul diverselor relaţii sociale.
Desigur şi în cazul acestor infracţiuni, alterarea adevărului se obţine prin activitatea
infracţională a unei persoane sau a unor persoane, în raport cu rezultatul acestei activităţi, adică cu
2 Abrogată prin art. I, pct. 56 din Legea nr. 278 din 4 iulie 2006 privind modificarea şi completarea C. Pen., publicată în M. Of. nr. 601 din 12 iulie 20063 V. Dongoroz şi colaboratorii, op cit.,p. 316
3
înşelarea încrederii, aceasta realizându-se prin produsul activităţii şi independent de persoana sau
persoanele care au săvârşit infracţiunea.
Aceste particularităţi justifică crearea în sistemul Părţii Speciale a Codului Penal a unui grup
aparte de infracţiuni din faptele incriminate sub denumirea de infracţiuni de fals în înscrisuri
cuprinse în art. 288-294.4
SECŢIUNEA 2. Istoricul incriminării infracţiunilor de fals în înscrisuri
Faptele de fals în înscrisuri au fost socotite ca activităţi ilicite în toate timpurile şi în
toate orânduirile şi au fost sancţionate, după gravitatea lor, în raport cu epoca respectivă, fie ca
infracţiuni, fie ca abateri de ordin civil. În ceea ce priveşte falsul în înscrisuri, regimul lor a fost
variat în raport cu natura şi importanţa înscrisului.
Începând cu cele din antichitate, legile penale prevedeau sancţiuni foarte severe pentru astfel
de fapte. Astfel, falsificarea unui înscris emanat sau pretins ca fiind emanat de la şeful statului era
sancţionată, în epoca feudală, prin aplicarea de pedepse corporale ( arderea, spânzurarea, tăierea
mâinii, marcarea). De asemenea, falsul testamentar a cunoscut un regim sancţionator foarte sever.
Falsul în înscrisuri private era sancţionat pecuniar, de regulă cu îndoitul prejudiciului produs
sau pe care 1-ar fi putut produce. Vechile noastre legiuiri penale (pravile) conţineau reglementări
interesante privind incriminarea faptelor de fals. Astfel, în prima jumătate a secolului al XIX-lea,
Pravila Caragea în Muntenia, în vigoare în 1817 care, deşi nu era o legiuire penală conţinea unele
dispoziţii penale în cuprinsul cărora era prevăzută „tăierea mâinii” pentru „plastografi” în cazul
falsificării „iscăliturii sau pecetei domneşti” şi „osânda la ocnă” pentru falsificarea înscrisurilor
domneşti.
În Moldova, pentru aceleaşi fapte, Condica criminală a lui Sandu Sturza din 1826 prevedea
nediferenţiat doar pedepse privative de libertate. Legislaţiile moderne au adoptat, sub înrâurirea
părerilor cuprinse în lucrările de doctrină penală, diferite concepţii şi sistematizări în reglementarea
infracţiunilor de fals.
Legislaţiile respective au cuprins într-o grupare separată infracţiunile de fals propriu-zise
(înscrisuri publice).
4 Cristina Rotaru, Infracţiuni de fals. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 10
4
De asemenea, în diverse Cod. Pen, infracţiunile de fals în înscrisuri sunt socotite diferenţiat
ca infracţiuni „contra intereselor publice”, „contra încrederii publice”, „crime şi delicte contra
intereselor publice”, sau „de fals”, regimul de sancţionare fiind diferit.
Toate codurile penale moderne prevăd ca infracţiuni derivate punerea în circulaţie sau
folosirea produsului falsificării5. Aceste concepţii au pătruns şi în legislaţia noastră penală.
Astfel, Codul Penal Ştirbei de la 1850 a grupat infracţiunile de fals în departamentul
referitor la „Crimele şi delictele contra intereselor publice”.
Ulterior, în 1864, Codul penal al lui Cuza, păstrând trăsături tradiţionale ale legiuirilor
româneşti, dar şi sub influenţa principală a Cod. Pen. napoleonian a grupat, de asemenea,
infracţiunile de fals în departamentul referitor la „Crimele şi delictele contra intereselor publice”, iar
o întreagă secţiune era consacrată falsificării de înscrisuri publice sau autentice, începând cu falsul
săvârşit de un funcţionar (art.123), falsul săvârşit de un particular (art. 125), falsificarea de
paşapoarte (art. 129), falsificarea de certificate (art. 135), falsificarea de atestate (art. 139), precum
şi infracţiunea de servire de înscrisuri publice false (art. 126),infracţiunea de servire de înscrisuri
private false (art. 127) sau abuzul de semnătură în alb (art. 128).
Aceeaşi concepţie şi sistematizare a fost păstrată şi în Codul Penal „Carol al-II-lea” din
1936 care a grupat infracţiunile de fals în Titlul IX al Părţii Speciale, intitulat ”Crime şi delicte
contra intereselor publice” de la art. 385 până la art.416.
În acest mod, unele incriminări erau formulate similar celor din codul anterior, iar altele
reprezentau reglementări noi, cum ar fi art. 413 – care incrimina folosirea unui certificat medical fals
în scopul de a induce în eroare o autoritate sau o societate de asigurare.
Actualul Cod Penal, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, a grupat infracţiunile de fals în
Titlul VII al Părţii Speciale, iar Capitolul III a fost consacrat infracţiunilor de „Falsuri în înscrisuri”.
Cod. Pen. actual i s-au adus o serie de modificări, cele mai semnificative fiind introduse de către
Legea nr. 140/1996 care a reconsiderat termenul de „public” şi implicit cel de „înscris oficial”.
În noul Cod Pen. intrat în vigoare la 1 ianuarie 1963, infracţiunile de fals sunt prevăzute în
Titlul VII din Partea specială a codului, iar dispoziţiile incriminatoare sunt cuprinse în trei capitole
şi anume: Capitolul II privind „falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare” (art.286-
287) şi Capitolul III în care sunt prevăzute „ falsuri în înscrisuri”.
Trecând peste unele modificări neesenţiale care au fost aduse prin Legea nr.6/1973 (articolele
287 alin. 2, 290 alin.l, 291, 292 şi 297 Cod. Pen.), Legea nr.140/1966 pentru modificarea şi
5 R. Bodea, Drept penal – Partea specială, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 305
5
completarea Cod. Pen. include şi unele dispoziţii referitoare la infracţiunile de fals, introducând
unele nuanţări determinate de reconsiderarea termenului „public” (art.292 şi art.293 alin.l Cod.
pen.).
Pe lângă incriminările referitoare la diferitele fapte de fals ( pe care le denumim fals propriu-
zis), sunt prevăzute şi unele “incriminări conexe” privitoare la fapte care au o strânsă legătură cu
infracţiunile de fals.6
Aceste fapte nu numai că împrumută caracterul lor ilicit de la infracţiunea de fals, dar, la
rândul lor, contribuie în mod esenţial la crearea sau agravarea pericolului social pe care îl prezintă
aceste infracţiuni. Incriminările conexe privesc faptele derivate şi anume: faptele de folosire a
înscrisurilor falsificate şi fapta de a face declaraţii mincinoase, producătoare de consecinţe juridice,
în faţa organelor competente.
Datorită acestei strânse conexiuni, între fapta principală (falsul) şi faptele derivate (conexe),
incriminarea faptelor derivate în cadrul infracţiunilor de fals apare ca deplin justificată.
Dispoziţiile cuprinse în capitolul “Falsuri în înscrisuri” îşi găsesc explicaţie atât timp cât nu
există vreo dispoziţie derogatorie, fie în cuprinsul Cod. Pen., fie în vreo lege specială, prin care se
incriminează în mod diferit vreo faptă care, în lipsa acelei dispoziţii, ar fi intrat în cadrul
infracţiunilor de fals. De exemplu:
falsul efectuat asupra unui înscris în care sunt stabilite drepturi ale statului român, faptă ce se va
încadra în dispoziţia privitoare la „compromiterea unor interese de stat” (art.168) ;
declaraţia mincinoasă producătoare de consecinţe juridice făcută în faţa organului competent
costituie o infracţiune de fals (art.292), dar dacă declaraţia este făcută însă, de un martor, într-o
cauză judiciară, faptă se va încadra în dispoziţia privitoare la mărturia mincinoasă (art.260);
declaraţiile făcute, de exemplu, în materie vamală, în materia mijloacelor de plată străine, în
materie fiscală, sunt anume sancţionate prin legile speciale care reglementează materiile
respective.7
SECŢIUNEA 3. Elemente de drept comparat6 S. Bogdan, Drept penal. Partea special, ediţia a 2-a revăzută şi adăugită, Ed. Sfera Juridică, Cluj, 2006, p. 3197 A. Filipaş, Drept penal român. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 106
6
Consider că anumite elemente de drept comparat sunt semnificative şi unele reglementări în
materie din legislaţia străină merită a fi cunoscute.
Codul penal francez, intrat în vigoare la 1 septembrie 1993, cuprinde infracţiunea de fals în
Capitolul 1 at Titlului IV consacrat „Faptelor care aduc atingere încrederii publice". De la art. 441 la
art. 444, sunt incriminate infracţiunile de fals în înscrisuri, uzul de fals, deţinerea frauduloasă a unui
document fals, falsul comis într-un înscris public sau autentic, procurarea frauduloasă altei persoane
a unui document elaborat de administraţia publică şi alte infracţiuni de fals.
Codul Penal german din 15 mai 1871, cu modificările până la 9 iunie 1989, cuprinde
incriminările referitoare la falsul în înscrisuri în Capitolul 23 al părţii speciale intitulat „Falsuri în
înscrisuri” paragrafele 267-281.
Parcurgând conţinutul şi al altor coduri europene vom semnala, de asemenea, câteva dintre
cele mai interesante dispoziţii referitoare la falsurile în înscrisuri.
Codul Penal italian din 1930 conţine o serie de prevederi vizând falsurile în înscrisuri
(art.476, 479, 482, 483, 484, 485, 489).
Câteva referiri vom face şi asupra Codului Penal spaniol din 14 septembrie 1973 cu
modificările aduse până în anul 1992. Titlul 2 al Cărţii a doua prevede începând cu articolul 269 şi
următoarele: falsificarea semnăturii sau ştampilei statului sau semnăturii miniştrilor, falsificarea
sigiliului statului, falsificarea sigiliilor autorităţilor. Falsurile în înscrisuri sunt incriminate în art.
302 - 307.
O altă legislaţie iberică, şi anume Codul Penal portughez , intrat în vigoare la 23
septembrie 1982, cuprinde un număr important de dispoziţii referitoare la falsurile în înscrisuri,
după cum urmează: falsul în documente (art.228), contrafacerea şi falsificarea datelor şi planurilor
tehnice (art.230), falsul săvârşit de un funcţionar în exercitarea atribuţiilor de serviciu (art. 233),
eliberarea de certificate false (art.234), uzul de documente de identificare ale altei persoane (art.
235).
În Codul Penal model american , ediţia 1985 sunt cuprinse câteva orientări în materia
infracţiunilor de fals şi anume: falsul în declaraţii şi uzul de fals (secţiunea 241.3), falsul în
înscrisuri oficiale (secţiunile 241.7 şi 241.8), falsul în înscrisuri private (secţiunea 224.1)
Şi Codul Penal al Federaţiei Ruse cuprinde reglementări în ceea ce priveşte falsul material
în înscrisuri oficiale. Ceea ce în codul nostru penal este cuprins într-un singur articol şi anume art.
7
288, în Cod. Pen. rus sunt afectate mai multe articole pentru abordarea acestei probleme.
Aceste articole privesc chestiunea referitoare la falsul material, dar există referiri şi la unele
infracţiuni derivate. De exemplu, în art. 327 este incriminată falsificarea, producerea sau vânzarea
de documente false, ştampile, formulare.
Prin formular în sensul art. 327 se înţelege o coală de hârtie pe care sunt imprimate ştampile
şi texte care folosesc la realizarea unui anumit document (formular pentru licenţă, paşaport,
legitimaţie, anchetă, cerere şi altele). Mai pot fi unele formulare de evidenţă strictă care conţin
numere ori serii având un regim special.
Ceea ce se apropie cel mai mult de art. 288 Cod. Pen. român este menţiunea referitoare la
documente. Prin document oficial, în sensul acestui articol, se înţelege înscrisul publicat de organele
legislative, executive sau judecătoreşti, având un caracter normativ, informaţional sau decizional. În
practica judecătorească a Federaţiei Ruse noţiunea de document oficial reprezintă un document care
se află în circuitul organelor de stat, organizaţii care îndeplinesc anumite condiţii.
Acest articol priveşte şi falsificarea de legitimaţii. Legitimaţia este un document care arată un
drept, un statut sau o stare civilă, (permis de conducere, paşaport, livret militar). Este incriminată
falsificarea legitimaţiei sau a altui document oficial care reprezintă un anumit drept sau exonerează
de o anumită obligaţie în scopul folosirii sau vânzării.
Art. 288 referitor la falsul material în înscrisuri oficiale consideră înscrisuri oficiale : biletele,
tichetele şi orice alte imprimate producătoare de consecinţe juridice. Codul nostru penal nu face nici
o referire la această noţiune.
Din acest motiv, norma ar putea fi considerată una deschisă, pentru că lasă la latitudinea
organului judiciar posibilitatea de a aprecia dacă falsificarea unui imprimat oarecare constituie sau
nu infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale.
Astfel, la art. 326 este incriminată falsificarea sau distrugerea numărului de identificare a
mijlocului de transport.
Falsificarea sau distrugerea numărului de identificare al caroseriei, al şasiului, al motorului
precum şi falsificarea numărului de înregistrare al mijlocului de transport în scopul folosirii sau
vânzării se pedepseşte.
Obiectul material al acestei infracţiuni este constituit în primul rând din numărul de
identificare al mijlocului de transport. Acesta este numărul ataşat la mijlocul de transport de către
producător. Se foloseşte pentru marcarea unora dintre părţile mijlocului de transport.
8
Numărul de înregistrare al mijlocului de transport este un mijloc special de identificare
aplicat pe autovehicul prin decizia organelor de inspecţie pentru automobile din Ministerul
Administraţiei şi Internelor. Sub raportul elementului material, această infracţiune se prezintă sub
forma falsificării sau distrugerii numărului de identificare al caroseriei, al şasiului, al motorului
precum şi a numărului de înregistrare al mijlocului de transport.
Prin falsificarea numărului de identificare al caroseriei, al şasiului, al motorului se
înţelege modificarea prin orice metodă (batere, frezare) a unei părţi din materialul pe care este
inscripţionat numărul sau a întregului număr original ori executarea unui număr fictiv (în cazul în
care numărul lipsea).
Asemenea infracţiuni se întâlnesc deseori şi în practica judiciară română. De aceea se
impune reglementarea în mod distinct în Cod. Pen. a unor asemenea fapte de fals. În lipsa unor
reglementări speciale, astfel de fapte vor forma conţinutul infracţiunii de fals material în înscrisuri
oficiale.
Această infracţiune se mai poate comite şi în varianta falsificării numărului de înregistrare.
Aceasta se realizează prin modificarea, prin orice metodă, a componentelor numărului de
înmatriculare (număr, serie, numele regiunii, însemnul statului pe teritoriul căruia a fost înregistrat
mijlocul de transport).
În legislaţia noastră, prin Decretul 328/1966, este sancţionată punerea în circulaţie a unui
autovehicul cu număr de înmatriculare fals. În cazul în care numărul este falsificat de o persoană şi
tot ea îl aplică unui autoturism după care circulă cu acesta pe drumurile publice, va răspunde pentru
concurs de infracţiuni între fals material în înscrisuri oficiale şi conducerea pe drumurile publice a
unui mijloc de transport cu număr de înmatriculare fals.
În art. 326 din Cod. Pen. rus este incriminată fapta de falsificare a numărului de
înmatriculare în scopul folosirii. De aceea, sub aspectul laturii subiective, vom avea intenţie directă
calificată prin scop. Cod. Pen. rus foloseşte exprimarea “intenţie directă cu finalitate specială”
(folosirea sau vinderea mijloacelor de transport).
9
CAPITOLUL II: ANALIZA INFRACŢIUNILOR DE FALS
SECŢIUNEA 1 : Aspecte comune referitoare la infracţiunile de fals în înscrisuri
Falsurile în înscrisuri fac parte din categoria infracţiunilor de fals, prevăzute în Titlul
VII al Cod. Pen., alături de falsificarea de monede, timbre sau alte valori şi falsificarea
instrumentelor de autentificare sau de marcare.
Faţă de conceptul şi caracterele lor, infracţiunile prezentate în continuare se încadrează, din punct de
vedere al clasificărilor de grup, în categoria ,,infracţiunilor de fals propriu-zis ”, fiindcă săvârşirea faptei se
efectuează asupra unor lucruri (entităţi) cărora li s-a dat, prin fals, aparenţa unor mijioace de probă
adevărate.
Sub raportul sistematizării înăuntrul grupului infracţiunilor de fals, aceste infracţiuni se situează în
subgrupul ,,falsuri în înscrisuri".
În sensul larg al cuvântului, prin fals se înţelege tot ceea ce nu corespunde adevărului.
Dicţionarul explicativ al limbii române menţionează faptul că noţiunea de fals este un concept
antinomic, derivat din noţiunea de adevăr. Nu poate exista fals, adică o alterare de adevăr, decât
acolo unde este de conceput existenţa sau posibilitatea existenţei adevărului. Este fals ceva care are
numai aparenţa adevărului, autenticităţii, ceva imitat, artificial8.
Strâns legată de noţiunea de fals este şi cea de falsificare. Falsificarea reprezintă operaţia
prin care se realizează acţiunea de alterare a adevărului. Falsificarea presupune, ca şi falsul,
existenţa unui adevăr şi a unor lucruri, entităţi care servesc pentru dovedirea lui şi asupra cărora se
efectuează acţiunea de alterare a adevărului.
Neantul nu poate fi falsificat. Falsificarea se poate efectua prin orice mijloace susceptibile de
a produce o alterare a adevărului (plăsmuire, contrafacere, denaturare, alterare).
1.1.Obiectul juridic
Prin incriminarea faptelor care alcătuiesc grupul infracţiunilor de fals, legea penală a înţeles
să ocrotească relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare ar putea fi primejduite sau
vătămate prin săvârşirea de astfel de fapte.
8 Academia Română şi Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan”, Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 703
10
Pericolul social pe care îl reprezintă faptele incriminate ca infracţiuni de fals în înscrisuri
decurge din alterarea adevărului săvârşită asupra unor înscrisuri care au însuşirea legală de a servi ca
mijloc de probă, de a constitui dovada unor realităţi de existenţa şi veracitatea cărora depind
formarea şi desfăşurarea diferitelor relaţii sociale.9
Sancţionând penal alterarea adevărului asupra unor înscrisuri cu însuşire probatorie, legea
penală creează o protecţie juridică pentru acestea, întărind încrederea pe care oamenii trebuie să o
aibă în valoarea lor probatorie, încredere care contribuie la ocrotirea şi implicit la larga şi
nestânjenita dezvoltare a relaţiilor sociale şi deci la progresul social.
Pretutindeni întâlnim necesitatea şi utilitatea folosirii diferitelor înscrisuri cu însuşiri
probatorii (înscrisuri oficiale cu caracter economic sau judiciar, diplome, acte de stare civilă etc.).
Fără ajutorul acestor înscrisuri probatorii, relaţiile sociale ar fi greu de conceput şi tot atât de
greu de realizat, iar fără apărarea lor prin mijloace penale, încrederea pe care ele ar inspira-o, deci
puterea lor probantă ar fi, dacă nu inexistentă, în orice caz, considerabil slăbită.
Importanţa ocrotirii penale în cazul infracţiunilor de fals este deci vădită; această ocrotire se
răsfrânge în mod firesc asupra întregului sistem juridic al probelor, contribuind la întărirea rolului şi
a eficienţei acestui sistem şi deci la ocrotirea relaţiilor sociale.
Aceste infracţiuni de fals pot fi săvârşite în raport cu fiecare din relaţiile sociale în a căror
formare şi desfăşurare pot fi folosite înscrisuri cu funcţie probatorie.
Sfera acestor fapte este deosebit de cuprinzătoare, conţinând variate categorii, care pot fi
diferenţiate potrivit anumitor criterii, astfel :
după modul special în care adevărul este alterat. Fac parte din această categorie faptele la care
alterarea adevărului se face prin cuvinte (oral sau scris) , cum sunt, spre exemplu, infracţiunile de :
seducţie (art, 199 C. Pen.), calomnie (art. 206 C. Pen.), mărturie mincinoasă (art. 260 C.Pen) şi
altele, la care încrederea este acordată subiectiv (personal) celui care a alterat adevărul.
dupa specificul relaţiilor sociale cărora li se aduce atingere prin fapta de alterare a adevărului. Fac
parte din această categorie, infracţiunile : de înşelăciune (art. 215 C. Pen.), represiune nedreaptă (art.
268 C. Pen.), la care, alterarea adevărului se face prin diverse mijloace frauduloase (simple sau
calificate), iar încrederea este acordată atât subiectiv, faţă de cel care foloseşte aceste mijloace, cât şi
obiectiv, faţă de mijloacele amăgitoare.10
9 V. Dobrinoiu, N. Neagu, Drept penal – partea specială. Teorie şi practică judiciară, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, p. 248 10 I. Pascu, Mirela Gorunescu, Drept penal. Partea specială, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 51210
11
datorită naturii încrederii care este acordată adevărului, presupus ca fiind respectat. Din această
categorie face parte grupul special al infracţiunilor de fals, unde alterarea adevărului se face asupra
unei entităţi (lucruri) cărora li se atribuie juridic însuşirea şi deci funcţiunea de a servi drept probă a
adevărului pe care îl exprimă sau îl atestă cu prilejul diverselor relaţii sociale (monede, timbre,
înscrisuri etc.), iar încrederea este acordată obiectiv lucrului care constituie prin el însuşi proba
adevărului. 11
Obiectul juridic generic al infracţiunilor de fals îl constituie relaţiile sociale care se
constituie şi se dezvoltă în legătură cu valoarea socială a încrederii publice, de care se bucură
anumite înscrisuri cărora legea le atribuie însuşirea de a exprima adevărul, dar şi activităţile realizate
de funcţionarii publici sau de alte categorii de funcţionari pentru întocmirea acestora.
Încrederea este starea psihică determinată de prezumţia de bună credinţă pe care si-o acordă
persoanele în relaţiile dintre ele şi prezumţia de veracitate privind existenţa şi valoarea lucrurilor.
Încrederea poate fi personală (acordată unei persoane) sau obiectivă (acordată unui lucru).
Încrederea publică (fides publica ) reprezintă una dintre cele mai importante valori sociale şi
este specifică statului de drept. Încrederea publică este deci, în sfera instituţiilor de drept penal, o
categorie juridică distinctă de încrederea personală pe care şi-o pot acorda oamenii între ei, şi
această încredere personală este ocrotită de legea penală, dar nu ca o valoare socială distinctă, ci ca o
cerinţă specială în cadrul anumitor relaţii sociale.
Această particularitate, privind obiectul ocrotirii penale în materia infracţiunilor de fals în
înscrisuri, s-a răsfrânt şi asupra denumirii acestui grup de infracţiuni, în sensul că : pe când în
privinţa altor grupuri de infracţiuni este folosită de regulă denumirea de “infracţiuni contra“
(indicându-se categoria de relaţii sociale respectivă), în cadrul infracţiunilor de fals, a fost folosit ca
denumire de grup însă şi denumirea materială a acestor infracţiuni, denumirea de “fals”, care
împiedică ideea de alterare a adevărului şi deci, de înşelare a încrederii.12
În cazul infracţiunilor de fals în înscrisuri , prevăzute în Titlul VII, capitolul III, încrederea
este acordată însuşi lucrului căruia i se atribuie însuşirea de a exprima adevărul, adevăr care a fost
alterat prin fapta săvârşită.
Obiectul juridic propriu tuturor infracţiunilor de fals în înscrisuri constă, prin urmare, în
această valoare socială a “încrederii publice” care trebuie să fie acordată de orice persoană
înscrisurilor cu valoare probatorie expresă (cum ar fi: actele de stare civilă, înscrisurile autentice
legalizate sau sub semnătură privată, diplome, declaraţii oficiale consemnate, probe scrise ).11 I. Pascu, Mirela Gorunescu, op. cit., p. 51212 Cristina Rotaru, op.cit., p.12
12
Atunci când lucrul asupra căruia s-a efectuat falsificarea nu are însuşirea de a servi ca probă,
nu ne vom afla în cazul unei infracţiuni de fals, fapta constituind eventual o altă infracţiune, ca de
exemplu înşelătoria.
Din punct de vedere al conceptului lor, toate infracţiunile de fals în înscrisuri implică
referirea la un anumit adevăr presupus ca fiind dovedit, dar care, în realitate, este alterat prin
săvârşirea falsului.
Un înscris fals produce efecte juridice fiindcă este presupus aparent că exprimă adevărul.
Acolo unde nu există adevăr care să fie presupus dovedit nu poate exista infracţiune de fals, ci o
fapta de fals inutil sau o fapta putativă (de exemplu, un debitor falsifică o chitanţă de plată a unei
datorii care însă era prescrisă sau care îi fusese remisă prin testament creditorului decedat).
1.2 .0biectul material
În general, prin obiect material se înţelege bunul, lucrul sau persoana asupra căreia
acţionează în mod direct făptuitorul în cadrul activităţii infracţionale.
La majoritatea infracţiunilor de fals în înscrisuri, întâlnim şi un obiect material care poate fi
reprezentat de însăşi înscrisurile falsificate (în cazul alterării conţinutului acestuia) asupra cărora se
exercită acţiunea infracţională: înscrisuri oficiale sau sub semnătură privată, etc.
Noţiunea de înscris oficial este prevăzută în art. 150. alin. 2 Cod. Pen., unde se arată că prin
înscris oficial se înţelege orice înscris care emană de la o unitate din cele la care se referă art. 145
Cod. Pen. sau care aparţine unei asemenea unităti.
La art. 145 Cod Pen. este definit termenul „public”, prin care se înţelege tot ceea ce priveşte
autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public,
administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public,
precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public.
Dispoziţiile cuprinse în Titlul VII al Cod. Pen Partea specială devin incidente atâta timp cât
nu există vreo dispoziţie derogatorie, fie în cuprinsul Cod. Pen., fie în vreo lege specială, prin care
se incriminează în mod diferit vreo faptă care, în lipsa acelei dispoziţii, ar fi intrat în cadrul
infracţiunilor de fals. 13
1.3 .Subiectul activ
1.3.1. Autoratul. 13 A. Filipaş, op. cit., p. 109
13
Toate infracţiunile de fals în înscrisuri pot fi săvârşite de orice persoană, nefiind necesară
vreo calitate specială decât în anumite cazuri.
Aşadar, va putea fi subiect activ al acestor infracţiuni persoana care îndeplineşte condiţiile
generale pentru a răspunde penal :
să fie persoană fizică
să îndeplinească condiţia de vârstă
să nu fie constrânsă fizic sau psihic.
La infracţiunea de fals intelectual, subiectul activ nemijlocit trebuie să îndeplinească
calitatea de funcţionar în accepţiunea art.147 Cod Pen.. Aceeaşi calitate constituie o circumstanţă
agravantă în cazul infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, potrivit art.288, alin.2 Cod Pen.
Prin funcţionar se înţelege în primul rând funcţionarul public şi în al doilea rând orice alt
funcţionar care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane jundice, altele decât cele la care
se referă art. 145.
Conform art. 147 prin funcţionar public se înţelege orice persoană care exercită, permanent
sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură retribuită
sau nu în serviciul unei unităţi din cele la care se referă art. 145. Pentru existenţa variantei agravate a
acestei infracţiuni, alin. 2 al art. 288 impune cerinţa ca funcţionarul să se găsească în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu. 14
Prin atribuţii de serviciu înţelegem însărcinările pe care le îndeplineşte funcţionarul la locul
de muncă. Atribuţiile de serviciu trebuie să corespundă pregătirii funcţionarului. Îndatoririle pe care
le îndeplineşte funcţionarul corespund fişei postului pe care el îl ocupă, dar, acesta, trebuie să
execute şi anumite dispoziţii pe care le primeşte pe cale ierarhică de la persoane îndreptăţite din
conducerea unităţii.
1.3.2. Participaţia penală.
La toate infracţiunile de fals în înscrisuri, participaţia penală este posibilă sub forma
coautoratului, a instigării, cât şi a complicităţii. La infracţiunile de fals care presupun existenţa unui
subiect calificat, această calitate va trebui să existe şi în persoana coautorilor.
a). Coautoratul
14 R. R. Popescu, Elemente de drept penal – curs universitar, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 307
14
Reprezintă acea formă a participaţiei penale în care o faptă prevăzută de legea penală a fost
săvârşită în mod nemijlocit de către două sau mai multe persoane.
Coautoratul este posibil doar atunci când întocmirea înscrisului este de competenţa mai
multor persoane care au calitatea cerută de lege (în speţă, calitatea de funcţionar) şi care acţionează
cu aceeaşi formă de vinovăţie pentru falsificarea unui înscris oficial.15
De exemplu, o comisie de inventariere atestă că a primit cantităţile de marfă fictive înscrise
în acte, trecând în listele de inventar cantităţi de marfă mai mari decât în realitate. Toţi membrii
comisiei respective vor răspunde, deci, pentru infracţiunea de fals intelectual. 16
b). Instigarea şi complicitatea
Instigarea reprezintă acea formă a participaţiei penale care constă în fapta unei persoane
care, cu intenţie, determină, prin orice mijloace, o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de
legea penală.
Complicitatea este tot o formă a participaţiei penale ce constă consta în activitatea persoanei
care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută, în orice mod, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală
sau care, înainte ori în timpul săvârşirii faptei, promite că va tăinui bunurile provenite din aceasta ori
că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă ulterior promisiunea nu e îndeplinită.
De exemplu, la infracţiunea de fals privind identitatea, persoana căreia i s-a atribuit o falsă
identitate va fi coautor sau complice, după cum a cunoscut activitatea celui care a efectuat falsul şi a
acceptat, anterior sau concomitent săvârşirii acestei fapte, să i se atribuie o identitate neadevărată.17
1.4. Subiectul pasiv
Subiectul pasiv al acestor infracţiuni este statul român, care este prejudiciat prin apariţia
sentimentului de neîncredere publică în anumite înscrisuri care au o funcţie probatorie ce asigură
ocrotirea şi nestânjenita dezvoltare a relaţiilor sociale.
La unele infracţiuni vom întâlni şi un subiect pasiv secundar (persoană fizică sau juridică),
ale cărui interese sunt vătămate prin activitatea infracţională concret săvârşită.
Săvârşirea infracţiunilor de fals în înscrisuri nu este condiţionată de existenţa unor cerinţe
privind locul şi timpul unde acestea au fost executate.
Însă, în cazul falsului prin folosirea emblemei Crucii Roşii, infracţiune prevăzută în art.294
15 Al. Boroi, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p. 505 - 50616 Tribunalul Suprem, Secţia pen., dec. nr. 1045 / 197517 Mihaela Alexandru, Participaţia penală, Ed. Hamangiu,, Bucureşti, 2008, p. 125
15
Cod Pen., există condiţia ca fapta să fie comisă în timp de război, pentru a fi incidentă circumstanţa
agravantă corespunzătoare.
1.5.Latura obiectivă
1.5.1. Element material
În ceea ce priveşte elementul material al laturii obiective a acestor infracţiuni, acesta se
realizează prin comisiune (acţiune). Deci infracţiunile de fals în înscrisuri sunt fapte comisive.
Acţiunea care constituie elementul material al acestor infracţiuni trebuie să constea într-o
operaţiune de alterare a adevărului săvârşită în orice mod (material, scriptic sau oral), dar care se
concretizează întotdeauna în obiectul care conţine alterarea adevărului.
Chiar în cazul alterării pe cale orală (exemplu, declaraţii false făcute verbal), operaţia de
alterare a adevărului se sublimează în conţinutul înscrisului întocmit de organul care a primit
declaraţia, înscris care va servi ca mijloc de probă. Acţiunea prin care se alterează adevărul în cazul
infracţiunilor de fals poate apărea sub forma contrafacerii sau alterării în diferite moduri. Acţiunea
de falsificare poate fi totală sau parţială.
În categoria infracţiunilor de fals în înscrisuri sunt incluse fapte de fals propriu-zise, dar şi
unele fapte derivate care, datorită legăturii lor cu primele, au fost reglementate în acelaşi capitol.
Faptele derivate se realizează şi ele prin acţiuni, altele decât cele pe care le implică faptele de fals
propriu-zis (ex.: folosirea înscrisurilor falsificate).
Atât faptele de fals propriu-zis, cât şi cele derivate, se caracterizează prin faptul că produc o
stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită, adică încrederea publică în autenticitatea
înscrisurilor. În general, faptele de fals sunt infracţiuni de pericol, adică urmarea socialmente
periculoasă se concretizează într-o stare de pericol la adresa unei valori ocrotite.
Dar unele fapte derivate reglementate în acest titlu, fie în formă simplă, fie în formă agravată
sunt şi cauzatoare de vătămări. De exemplu, falsul prin folosirea emblemei Crucii Roşii constituie o
infracţiune potrivit art. 294 Cod Pen., dacă fapta a cauzat pagube materiale.
1.5.2. Urmarea imediată
Urmarea imediată a acestor infracţiuni constă în crearea unei stări de pericol pentru valoarea
socială ocrotită prin lege, adică pentru încrederea publică acordată anumitor înscrisuri.
Toate infracţiunile de fals propriu-zis sunt infracţiuni care produc o stare de pericol; chiar şi
infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată este producătoare a unei stări de pericol în
16
forma tentativei.
Urmarea arătată este implicită săvârşirii acţiunii incriminate deoarece legea nu
condiţionează, de regulă, existenţa infracţiunii de producerea unui rezultat determinat.
Unele dintre faptele incriminate în acest titlu pot deveni, în anumite situaţii, şi fapte
cauzatoare de vătămări (atunci când implică producerea unui rezultat independent de acţiune şi
determinat de aceasta).
Astfel, infracţiunile derivate de punere în circulaţie sau de folosire a înscrisului fals pot
deveni infracţiuni cauzatoare de vătămare (când prin aceasta s-a produs o inducere în eroare), dar
îmbracă forma infracţiunii generatoare a unei stări de pericol (în cazul în care tentativa lor este
sancţionată).
Infracţiunile de fals, fiind, de regulă, infracţiuni de pericol, deci care nu cuprind în descrierea
normei un rezultat, identificarea raportului de cauzalitate nu ridică probleme deosebite deoarece
urmarea imediată este rezultatul implicit al acţiunii.
1.6. Latura subiectivă
1.6.1. Forma de vinovăţie
Toate infracţiunile de fals în înscrisuri se săvârşesc, prin prisma formei de vinovăţie, cu
intenţie directă sau indirectă.
Deoarece la unele infracţiuni, scopul cu care se comit este explicit prevăzut de lege ca o
cerinţă esenţială a laturii subiective, forma de vinovăţie, în cazul acestora, este intenţia directă. În
aceste situaţii, făptuitorul prevede că prin contrafacerea, alterarea unui înscris etc., acesta va avea un
conţinut care nu corespunde adevărului şi urmăreşte realizatea faptei în acest mod, implicit
producerea stării de pericol care constituie urmarea imediată a acţiunii.18
Elementul subiectiv trebuie să fie constant şi verificat în raport cu fiecare faptă în parte,
atunci când vin în concurs fapte de fals propriu-zis cu fapte derivate.
Astfel, s-ar putea ca un înscris alterat din culpă şi deci care nu ar constitui infracţiune pentru
făptuitor, să fie ulterior folosit cu intenţie de către aceasta sau de către o altă persoană ştiind că
înscrisul conţine o alterare de adevăr, caz în care va exista infracţiunea de uz de fals.
Se poate întâmpla şi invers : un înscris a fost falsificat cu intenţie şi există deci infracţiune,
dar cel care se foloseşte de acel înscris nu ştie că există alterare de adevăr. În acest caz fapta nu
constituie infracţiunea de uz de fals, chiar dacă făptuitorului i s-ar putea reproşa vreo culpă.
18 V. Dongoroz şi colaboratorii, op. cit., p. 321
17
Faptele de alterare a adevărului nu constituie infracţiune dacă sunt săvârşite din culpă.
1.6.2. Mobilul
Mobilul infracţiunilor de fals poate fi, în cele mai multe situaţii, avariţia, dorinţa obţinerii cu
uşurinţă a unor ridicate profituri materiale. Chiar dacă mobilul nu este cerut de lege pentru existenţa
vreuneia dintre aceste infracţiuni, identificarea şi probarea lui este deosebit de importantă în
procesul de individualizare a răspunderii penale, precum şi pentru luarea anumitor măsuri de
siguranţă sau a unor măsuri de prevenire.
1.6.3. Scopul
Determinarea scopului cu care se săvârşesc aceste infracţiuni, ca cerinţă a laturii subiective,
va ajuta la stabilirea formei de vinovăţie, ea fiind intenţia directă. Dar chiar şi atunci când scopul nu
este prevăzut expres în textul de lege, el trebuie precizat deoarece acesta va putea ajuta la o corectă
individualizare a pedepsei.
1.7. Forme. Modalităţi. Sancţiuni
1.7.1. Forme
Activitatea infracţională în cazul infracţiunilor de fals în înscrisuri este susceptibilă de
desfăşurare în timp, putând parcurge atât etapa actelor de pregătire, cât şi etapa tentativei.
a). Actele pregătitoare
Actele de pregătire nu sunt incriminate ca formă a infracţiunii după faza de realizare a
activităţii infracţionale şi în consecinţă nu sunt sancţionate.
b). Tentativa
Aceasta este sancţionată în cazul următoarelor infracţiuni de fals:
falsul material în înscrisuri oficiale (art.288 alin. final C. pen)
falsul intelectual (art.289 alin.2 C. pen.)
falsul în înscrisuri sub semnătură privată (art.280 alin. 2 C. pen.).
c). Consumarea
Consumarea infracţiunilor de fals are loc în momentul în care acţiunea incriminată este dusă
până la capăt şi se produce urmarea periculoasă a faptei, adică starea de pericol pentru valoarea
socială ocrotită de lege.
De regulă, sub aspectul consumării infracţiunii, nu se cere ca fapta să fi produs vreun
18
prejudiciu material. Excepţie face numai infracţiunea de fals prin folosirea emblemei Crucii Roşii,
care, presupunând producerea unei pagube, se consumă în momentul în care se produce rezultatul
cerut de lege.
1.7.2. Modalităţi
Infracţiunile de fals sunt încriminate sub numeroase modalităţi normative: simple sau
agravante. La rândul lor, fiecare modalitate normativă poate cunoaşte nenumărate modalităţi faptice,
de realizare concretă, determinate de diversitatea metodelor şi mijloacelor cu care acestea pot fi
executate.
1.7.3. Sancţiuni
Pedeapsa principală pentru infracţiunile de fals în înscrisuri diferă de la o infracţiune la alta :
fie pedeapsa cu închisoarea, prevăzută ca pedeapsă principală unică;
fie pedeapsa închisorii, alternativ cu cea a amenzii.
Pedepsele variază între 3 luni şi 5 ani pentru formele agravante ale unor infracţiuni. În
cazurile în care tentativa se pedepseşte, se aplică regulile de sancţionare prevăzute în art. 21 Cod
Pen.
La aceste infracţiuni, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
1.9. Aspecte procesuale
Din punct de vedere procesual, la toate infracţiunile de fals în înscrisuri acţiunea penală se
pune în mişcare din oficiu.
În ceea ce priveşte competenţa organelor de urmărire şi a instanţelor de judecată se aplică
regulile obişnuite.
Între infracţiunile de fals propriu-zise şi infracţiunile derivate există, după cum s-a arătat, o
firească conexitate cu caracter de corelaţie în sensul că existenţa infracţiunii posterioare depinde de
existenţa celei anterioare (de exemplu infracţiunea de folosire de înscrisuri false presupune existenţa
infracţiunii de fals în înscrisuri).
Ţinând seama de această corelaţie, pentru a se evita hotărârile inconciliabile, se va face ori
de câte ori este posibil aplicarea dispoziţiilor privitoare la indivizibilitate şi conexitate (art.32-35
Cod. Proc. Pen.).
În procesul penal, este necesar, de regulă, să se dispună efectuarea, după caz :
19
a unei cerecetări tehnico-ştiinţifice (art.112 Cod. Proc. Pen.)
a unei expertize (art. 116 Cod. Proc. Pen.),
constatarea alterării adevărului şi deci a existenţei falsului reclamând de cele multe ori cunoştinţe
tehnice şi de specialitate.
Dacă după descoperirea falsului, înscrisul falsificat a dispărut sau a fost distrus, existenţa
falsului va putea fi dovedită prin orice alte probe.
SECŢIUNEA 2 : Falsul material în înscrisuri oficiale
2.1. Concept şi caracterizare
În Codul penal, infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale19 este cunoscută ca
fiind fapta persoanei care, în mod material, prin contrafacere, creează un înscris oficial neadevărat
sau prin alterare, modifică conţinutul unui înscris oficial adevărat.
Falsul material în înscrisuri oficiale este un mod ilicit de confecţionare sau de modificare a
unui înscris făcându-l să aibă aparent însuşirile şi deci efectele probatorii ale unui înscris oficial
adevărat.
Acestă faptă prezintă pericol social fiindcă aduce o gravă atingere încrederii pe care oamenii
o acordă înscrisurilor oficiale, înscrisuri care, în condiţiile vieţii sociale, sunt indispensabile pentru
formarea şi desfăşurarea normală a relaţiilor sociale de tot felul.
Fără respectarea unor reguli, relaţiile sociale ar fi stânjenite, ar scădea la un nivel redus.
Dacă înscrisurile nu inspiră încredere, trebuie să se recurgă la verificări în fapt, ceea ce duce la
serioase ezitări pentru formarea oricărei relaţii sociale.
De aceea, înscrisurile oficiale nu trebuie falsificate şi implicit trebuie incriminat falsul în
înscrisuri oficiale.
Apariţia în sfera relaţiilor sociale a unor înscrisuri oficiale falsificate ar atrage neîncrederea
publicului faţă de orice înscris oficial, ceea ce ar duce la o vătămare gravă a relaţiilor sociale în
sectorul în care ar apărea înscrisurile oficiale.
2.2. Obiectul infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale
2.2.1. Obiectul juridic
19 Art. 288 C. Pen.. : ,,Falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani. Falsul prevăzut în alineatul precedent, săvârşit de un funcţionar în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Sunt asimilate cu înscrisurile oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecinţe juridice. Tentativa se pedepseşte.”
20
Obiectul juridic specific al ocrotirii penale îl formează relaţiile sociale a căror desfăşurare
normală depind de încrederea publică acordată înscrisurilor oficiale.
Aşadar, este vorba de acele relaţii sociale referitoare la încrederea publică, în autenticitatea şi
veridicitatea acestor înscrisuri, în adevărul pe care ele au menirea să îl exprime. Apărarea acestei
încrederi implică apărarea însăşi a tuturor înscrisurilor oficiale, în contra falsificării lor materiale.
Cum majoritatea relaţiilor sociale includ în mecansimul lor folosirea de înscrisuri oficiale s-
ar putea spune că prin incriminarea şi sancţionarea falsului material în înscrisuri oficiale sunt
ocrotite aproape toate relaţiile sociale.
2.2.2. Obiectul material
În cazul acestei infracţiuni, înscrisul oficial falsificat apare ca produs al infracţiunii. De aici
poate să apară şi o oarecare confuzie.
Este adevărat că în urma activităţii infracţionale rezultă un înscris oficial falsificat, dar se are
în vedere faptul că s-au folosit anumite instrumente, materiale (hârtie, tuş, cemeală) asupra cărora s-
a acţionat infracţional. De aceea, se consideră că înscrisul oficial este obiectul material al
infracţiunii. Această discuţie apare atunci când se săvârşeşte infracţiunea în varianta contrafacerii
scrierii sau subscrierii.
Dacă se săvârşeşte în varianta alterării înscrisului în orice mod, nu mai există nici un dubiu
în ceea ce priveşte obiectul material, acesta fiind înscrisul oficial adevărat şi preexistent.
O primă categorie de înscrisuri ar putea-o constitui cele care sunt întocmite, emise sau
confirmate de o anumită unitate, înscrisuri ce trebuie să îndeplinească mai multe condiţii referitoare
la înscris şi la modul de emitere.
În primul rând, unitatea emitentă trebuie să fie competentă a-1 emite. Înscrisul trebuie să
poarte ştampila sau sigiliul acelei unităţi, precum şi semnătura celui care 1-a emis. În cazul acelor
înscrisuri la întocmirea cărora se cer a fi îndeplinite şi anumite formalităţi, este necesar să fie
respectate şi acestea sub sancţiunea nulitătii absolute. Această condiţie este necesară deoarece un
înscris care nu este valabil nu poate fi falsificat şi în această situaţie nu se pot produce consecinţe
juridice.
În înţelesul legii este vorba de orice unitate care desfăşoară una din activităţile enumerate in
art. 145, categorie în care se încadrează atât comisia comunală pentru aplicarea Legii 18/1991, cât si
primăria, inculpaţii întocmind referatele falsificate în calitate de reprezentanţi ai acestora şi nu ca
persoane particulare. De altfel, inculpaţii au menţionat calităţile lor în cadrul referatelor, astfel că
21
apare evident că ei au acţionat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu cu ocazia întocmirii acestora. Nu
are nici o relevanţă împrejurarea că referatele nu poartă antetul şi sigiliul unităţii emitente.
Cât priveşte aptitudinea acestor acte de a produce consecinţe juridice, trebuie observat că ele
au şi produs efectiv asemenea urmări, dîndu-li-se eficienţă deplină de către autorităţile la care au
fost depuse. Prin urmare, faptele inculpaţilor realizează conţinutul infracţiunii de fals material în
înscrisuri oficiale20.
În practica judiciară s-a reţinut drept fals material în înscrisuri oficiale fapta de a modifica
bonurile de plată, majorând sumele de plată, fapta de a modifica datele unui abonament de călătorie
pe C.F.R., modificarea unei declaraţii autentice precum şi încheierea notarului de stat, modificarea
unor date din carnetul de muncă sau a datelor dintr-un libret C.E.C.
O a doua categorie de înscrisuri sunt cele depuse şi înregistrate la o unitate din cele
prevăzute în art. 145. Aceste înscrisuri pot să emane de la o altă asemenea unitate sau de la un
particular.
În practica judiciară21 s-a decis - de exemplu - că falsificarea unui formular C.E.C. după ce
acesta a fost înregistrat şi s-au facut formele de restituire, constituie infracţiunea de fals material în
înscrisuri oficiale. Partea din formular falsificată reprezintă cererea de restituire a deponentului.
Acesta este un înscris sub semnătură privată.
De aici ar putea rezulta o confuzie în sensul că s-ar putea reţine infracţiunea de fals în
înscrisuri sub semnătură privată. Acest lucru este fals deoarece cererea de restituire fiind înregistrată
la o unitate C.E.C., ea a căpătat caracterul de înscris oficial, mai ales că asupra ei s-au facut şi
verifcări ale datelor înscrise.
Prin sentinţa penală nr. 71/1 oct 1992, Tribunalul Galaţi a condamnat pe inculpatul D.G.,
între altele, pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune şi falsificare de monede sau de alte valori
prevăzută în art 282 alin. 1 si 2 din Cod Pen., săvârşită prin aceea că, în calitate de patron al
Asociaţiei Familiale “Calypso” din Galaţi, deşi nu avea în contul de la bancă decât o disponibilitate
de 807,70 lei, a completat cecuri în care a înscris disponibilităţi de 411000 lei si de 290 000 lei, pe
care le-a folosit la cumpărarea unor mărfuri.
Apelurile declarate de Parchetul de pe langă Tribunalul Galaţi şi de inculpat au fost admise
prin decizia penală nr. 53/a/ 21 dec 1993 a Curţii de Apel Galaţi şi s-a dispus schimbarea încadrării
juridice din prevederile art. 282 alin. 1 şi 2 Cod Pen., în participaţie improprie la săvârşirea
20 Curtea de Apel Cluj, Secţia pen., dec. nr.141/199721 Tribunalul Galaţi, Secţia pen., sentinta nr. 71 / 1 oct. 1992
22
infracţiunii de fals în înscrisuri oficiale prevăzută în art. 289 alin. 1 şi în participaţie improprie la
infracţiunea de uz de fals prevăzută în art. 291 Cod Pen.
Soluţia instanţei nu este corectă.
Fapta unei persoane de a înscrie într-un C.E.C. date necorespunzătoare adevărului constituie
infracţiunea de falsificare de monede sau alte valori prevăzută în art 282 Cod Pen., şi nu infracţiunea
de fals material în înscrisuri oficiale, formularul C.E.C. cu limită de sumă dobândind valoare prin
completarea lui de către emitent.
Curtea de Apel a schimbat deci în mod greşit încadrarea juridică a faptei în fals material în
înscrisuri oficiale, încadrarea corectă fiind aceea in prevederile art. 282 alin. 1 Cod Pen., care se
referă, expres, între alte titluri de credit la cecuri. (Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penala, dec.
nr. 787/19 mai 1994).22
În raport cu legea penală, constituie înscris oficial atât originalul cât şi copiile legalizate sau
certificatele pentru conformitate cu originalul. Pentru existenţa infracţiunii nu interesează dacă s-au
falsificat originalul sau copia legalizată, deoarece şi aceasta era aptă de a produce consecinţe
juridice. De asemenea, nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii faptul dacă mai există sau
nu originalul. Fapta va fi infracţiune din moment ce şi copia legalizată este de natură să producă
consecinţe juridice.
Conform art. 288 alin. 2 Cod Penal sunt asimilate înscrisurilor oficiale, biletele, tichetele sau
orice alte imprimate producătoare de consecinţe juridice. Din această categorie fac parte de exemplu
: biletele şi tichetele de intrare la spectacole, libretele C.E.C., dar numai în situaţia completării lor cu
date inexacte şi în măsura în care nu constituie infracţiunea prevăzută în art.283 Cod Pen sau
infracţiunea prevăzută în art. 282 Cod Pen.
În practica judiciară s-a reţinut falsul material în înscrisuri oficiale fapta în ceea ce priveşte
fapta inculpatului de a modifica mai multe etichete aplicate unor mărfuri ce-i aparţineau.
Etichetele aplicate mărfurilor nu reprezintă înscrisuri oficiale în sensul art 150 alin. 2; ca
urmare, modificarea acestora nu poate constitui infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, ci
fals în înscrisuri sub semnătură privată. (Tribunalul Suceava, Secţia penala, dec. nr. 598/1998).23
În practica judiciară s-a apreciat că falsificarea seriei şasiului de la un motor al unui
autoturism constituie infracţiune de fals material. În acest caz tăbliţa pe care este inscripţionată seria
este obiect material al infracţiunii deoarece asupra ei se acţionează şi anume se desfăşoară activitatea
22 Al. Boroi, V. R. Sultănescu, N. Neagu, Drept penal. Partea Specială. Culegere de speţe pentru uzul studenţilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p.12523 Al. Boroi şi colaboratorii, op. cit., p.126
23
de falsificare. Această tăbliţă ar putea fi inclusă în categoria „alte imprimate producătoare de
consecinţe juridice”. Materialul pe care este inscripţionată seria nu este înscris oficial propriu-zis dar
este asimilat acestuia.
În proiectul de modificare a Cod Pen falsificarea seriei şasiului motorului este incriminată ca
faptă distinctă.
În practica judiciară s-a decis că realizează conţinutul infracţiunii de fals material în
înscrisuri oficiale şi nu al infracţiunii de falsificare de timbre, mărci sau de bilete de transport, fapta
de a completa un bilet de călătorie pe căile ferate cu date inexacte referitoare la persoana care
călătoreşte, calitatea acestuia, ruta, localitatea de destinaţie sau fapta de a falsifica un abonament de
călătorie pe C.F.R., emis pe numele24 inculpatului.
Mai sunt asimilate înscrisurilor oficiale biletele de intrare la spectacole sau petreceri
sportive, bilete de loterie sau alte jocuri de noroc autorizate, tichete de masă la cantine sau
restaurante, unele imprimate pentru ridicarea alocaţiei de stat.
Toate aceste înscrisuri, pentru a putea fi obiect material al infracţiunii de fals material în
înscrisuri oficiale trebuie să fie producătoare de consecinţe juridice.
A produce consecinţe juridice înseamnă să aibă calitatea de a fi apte să dea naştere, să
modifice şi să stingă raporturi juridice, drepturi şi obligaţii. Înscrisurile la care se referă art. 288 Cod
Pen. pot fi redactate în limba română sau în orice altă limbă (e vorba de înscrisuri oficiale străine, în
original sau în traduceri oficiale).
Un alt aspect care trebuie menţionat este legat de actele încheiate între particulari. Acestea
nu au calitatea de înscrisuri oficiale, dar în condiţiile autentificării lor, chiar când acestea privesc
raporturi juridice particulare capătă însuşirea de înscris oficial fiindcă încrederea publică pe care ele
o exprimă în acest caz este rezultatul autentificării.
După cum am mai menţionat, art. 288 impune cerinţa ca înscrisul asupra căruia poartă
activitatea infracţională să fie unul oficial.
Într-o altă speţă inculpatul a falsificat înscrisuri sub semnătură privată şi apoi s-a folosit de
ele la controlul efectuat de organele de poliţie. În declaraţiile date la dosar, inculpatul a recunoscut
fără rezerve că a acţionat în modul descris anterior.
Prin sentinţa penala nr. 93/1998 a Judecătoriei Gheorghieni, inculpatul G.M. a fost
condamnat pentru comiterea infracţiunilor de fals material în înscrisuri oficiale, în formă simplă, dar
24 O. Loghin şi T. Toader, op.cit.,. p. 478
24
cu caracter continuat şi de uz de fals, infracţiune prevăzută şi pedepsită de art 288 alin. 1 Cod Pen.,
cu aplicarea art. 41 alin 2 Cod Pen., a art. 42 Cod Pen., a art. 37 lit. b) Cod Pen. şi a art. 13 Cod Pen.
Actele modificate ilicit de inculpat sunt înscrisuri oficiale nu pentru că ar proveni de la o
unitate din cele la care se referă art. 145 Cod Pen., ci pentru că ele au fost folosite în faţa unor
autorităţi publice şi anume în faţa organelor de poliţie.
Este de principiu că un înscris privat devine un înscris public când este prezentat unei
autorităţi publice, ori tocmai aşa ceva a avut loc în speţa de faţă. (Curtea de Apel Tg Mureş, Secţia
penală, dec. nr. 41/ R/27 feb 1999).25
2.3. Subiecţii infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale
Infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale implică în mod necesar un subiect activ şi
un subiect pasiv.
2.3.1. Subiectul activ
În general, nu se cere subiectului activ o calitate specială. În anumite împrejurări calitatea
subiectului activ poate constitui o circumstanţă agravantă. Conform art. 288 alin.2 Cod. Pen., fapta
este mai gravă dacă este săvârşită de un funcţionar în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
Infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale poate fi săvârşită de o singură persoană dar
şi în participaţie. Deci pot participa la săvârşirea infracţiunii mai multe persoane în calitate de
coautori, dar se pot întâlni şi instigatori sau complici.
Participaţia poate exista atât în ceea ce priveşte varianta simplă a infracţiunii, cât şi în ceea
ce priveşte varianta agravată a acesteia.
În forma coautoratului în ipoteza prevăzută la art. 288 alin. 2 Cod. Pen., toţi participanţii
trebuie să aibă calitatea de funcţionar în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. Dacă unii dintre aceştia nu
au această calitate, vor fi consideraţi doar complici. Tot complici vor fi considerate şi persoanele
care vor efectua acte de pregătire la infracţiune, cu condiţia ca acestea să nu fie făcute şi de autor.
Falsul material se poate realiza şi prin aplicarea unui sigiliu fals sau a unei ştampile false.
Falsificarea sigiliului sau a ştampilei constituie de asemenea acte de pregătire în vederea săvârşirii
falsului material, dar totodată cele două activităţi de falsificare sunt acte ilicite, fiind variante
altenative ale unei infracţiuni distincte, iar cel care le-a săvîrşit nu va fi complice ( deoarece a
25 Curtea de Apel Tg Mureş, Secţia penală, dec. nr. 41/ R/27 feb 1999
25
efectuat acte de pregătire pentru relizarea falsului), ci va răspunde ca autor al unei infracţiuni de sine
stătătoare.26
2.3.2. Subiect pasiv
Ca şi în situaţia altor infracţiuni de falsificare a anumitor entităţi, lucruri investite cu putere
probatorie a adevărului, infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, punând în pericol
drepturile reglementate şi apărate de legea penală poate avea ca subiect pasiv :
fie o unitate din cele prevăzute de art. 145 Cod Pen.
fie o persoană vătămată în drepturile sale27.
După cum am văzut, având în vedere faptul că falsul material în înscrisuri pune în pericol
încrederea acordată acestor înscrisuri, în primul rând subiect pasiv poate fi organizaţia căreia i se
atribuie în mod mincinos înscrisul oficial falsificat. Înscrisul oficial fals poate fi producător de
consecinţe juridice care să contravină intereselor unei persoane fizice.
Această persoană este subiectul pasiv eventual al infracţiunii care va deveni subiect pasiv
efectiv atunci când înscrisul va fi folosit împotriva sa, deoarece atingerea adusă intereselor acestui
subiect îşi are cauza nu numai în folosirea înscrisului oficial fals, ci şi în fapta care a creat acest
înscris fals, adică infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale28.
Aşadar, subiect pasiv poate fi de exemplu o unitate de învăţământ care a emis o diplomă de
bacalaureat, care ulterior a fost falsificată de o persoană prin falsificarea mediei.
2.4. Latura obiectivă
Săvârşirea infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale nu poate fi concepută fără
preexistenţa unei stări de fapt sau de drept care să impună, să facă necesară sau să justifice
întocmirea unui înscris oficial. În acest cadru legal se află deci şi acele stări de fapt sau de drept
care, potivit alin. 3 al art. 288 Cod. Pen. impun sau justifică întocmirea de către instituţiile publice
sau organizaţiile compente a diferitelor înscrisuri oficiale din categoria biletelor, tichetelor sau altor
imprimate producătoare de consecinţe juridice.
Un înscris oficial fals care nu ar avea nici o întrebuinţare, care nu ar corespunde unor cerinţe
reale impuse de o stare de fapt este un fals inutil şi inofensiv care nu cade sub rigorile legii.
26 V. Dobrinoiu, M. Hotca, Probleme de drept din jurisprudenţa penală, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, p. 37527 I. Gh. Brădet, Drept penal român-partea specială, vol. II, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 7828 M. Badila, M. Basarab, Cod Penal comentat vol II. Partea specială, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pag. 105
26
Chiar atunci când prin înscrisul oficial fals se urmăreşte crearea unei situaţii noi (drept, titlu
academic, scutire) încă trebuie să existe situaţia premisă, adică starea de fapt care reclamă
producerea înscrisului oficial pentru promovarea situaţiei noi care nu ar putea, în condiţiile acelei
stări de fapt, fi creată altfel.
De exemplu, un salariat de la o unitate de stat lipseşte în mod nejustificat de la serviciu.
Pentru aceasta i se eliberează o scutire pe o anumită perioadă pe care el face unele modificări care
privesc data eliberării. Situaţia de fapt care impune falsificarea înscrisului este absenţa nejustificată
de la serviciu.
În lipsa acestei situaţii de fapt falsul ar fi inutil. Acţiunea de falsificare trebuie să se îndrepte
asupra unui înscris oficial. Practica judiciară a decis că nu există infracţiunea prevăzută în art. 288
Cod. Pen. în situaţia în care s-au falsificat unele bucăţi de carton pe care erau înscrise preţurile unor
produse prin majorarea acestora deoarece astfel de cartoane folosite pentru afişarea preţurilor nu
sunt înscrisuri oficiale.
Înscrisurile oficiale care sunt supuse acţiunii de falsificare pot aparţine organelor de stat şi
organizaţiilor economice şi ele se manifestă sub forma diferitelor corespondenţe a certificatelor, a
actelor de gestiune29.
2.4.1. Elementul material
Elementul material constă în acţiunea de falsificare în mod material a unui înscris oficial.
Această acţiune se poate realiza prin contrafacerea scrierii sau a subscrierii (semnăturii) sau prin
alterarea înscrisului în orice mod.
Modalităţile pe care le poate îmbrăca elementul material sunt:
contrafacerea scrierii;
contrafacerea subscrierii;
alterarea înscrisului în orice mod30.
A falsifica un înscris oficial prin contrafacerea scrierii nu înseamnă a falsifica înscrisul prin
imitarea scrisului având în vedere faptul că înscrisurile oficiale nu sunt scrise de mână (ci în
majoritate dactilografiate), ci înseamnă a reproduce conţinutul pe care îl are în mod obişnuit acel act.
Prin contrafacere trebuie să se înţeleagă o imitare prin reproducerea conţinutului înscrisului.
În literatura juridică prin contrafacere se înţelege confecţionarea unui înscris identic.
29 G. Antoniu, M. Popa, S. Daneş, Codul Penal pe înţelesul tuturor, Ed. Soc. Tempus, Bucureşti, 1995, p. 22330 Caiete de drept penal nr. 3 / 2008, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, p. 16
27
În practica judiciară s-a decis că există această infracţiune atunci când făptuitorul
plăsmuieşte în întregime sau parţial un înscris oficial ori întocmeşte o copie după un act inexistent
sau semnează în fals pe fişa de instructaj pentru protecţia muncii pe perioada pretins instruită ori
semnează în fals numele deţinătorului unui mandat poştal spre a încasa contravaloarea acestuia31,
ultimele două cazuri fiind vorba de contrafacerea subscrierii.
Într-o altă părere prin contrafacere se înţelege plăsmuirea, confecţionarea sau ticluirea unui
înscris fictiv, prin imitare dându-i aparenţa unui înscris oficial autentic32.
Înscrisul oficial falsificat, oricare ar fi acesta, trebuie să aibă conţinutul înscrisului oficial
adevărat. De exemplu, o diplomă falsă trebuie să aibă conţinutul unei diplome adevărate, un proces
verbal de constatare trebuie să aibă conţinutul unui astfel de înscris, un buletin de identitate trebuie
să conţină menţiunile unui astfel de act.
Dacă ar lipsi anumite menţiuni înscrisul fals nu ar putea avea aparenţa unui înscris adevărat.
După cum am menţionat falsificarea poate privi orice înscris.
A falsifica spre exemplu o diplomă de absolvire prin contrafacerea scrierii înseamnă a
reproduce conţinutul pe care îl are o astfel de diplomă, adică a tuturor menţiunilor pe care aceasta le
conţine. Dar această diplomă trebuie atribuită unei persoane care nu a absolvit cursul sau unitatea de
învăţământ respectivă, în caz contrar lipsind situaţia premisă. De exemplu, la angajarea într-o unitate
de stat infractorul prezintă diploma de bacalaureat prin care se atestă absolvirea liceului cu examen
de bacalaureat promovat (în realitate acest lucru nu este adevărat).
Situaţia este diferită dacă infractorul are liceul absolvit cu diplomă de bacalaureat, dar el
efectuează unele modificări asupra menţiunilor din diplomă. În această situaţie este vorba despre o
falsificare prin alterarea înscrisului oficial.
Situaţia se schimbă aproape în totalitate când un funcţionar în exereciţiul atribuţiilor de
serviciu (secretara unui liceu) completează diploma de bacalureat cu date necorespunzătoare
realităţii (note mai mari la examenele susţinute). În speţă, va fi vorba de infracţiunea de fals
intelectual.
Falsificarea diplomei prin alterare poate fi făcută chiar de secretară după ce în prealabil
fusese completată cu date exacte de alt funcţionar, în acest caz fiind vorba despre infracţiunea
prevăzută de art. 288., alin.2 Cod. Pen.
Falsificarea unui înscris prin contrafacerea scrierii înseamnă reproducerea în mod fraudulos,
plăsmuirea sau ticluirea unui înscris. Plăsmuirea se poate realiza prin diferite procedee, cum ar fi:31 G. Antoniu, C. Bulai , Practica judiciară penală, vol III, Bucureşti 1992, p. 24732 O. A. Stoica, Drept penal- partea specială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 338
28
copierea
reproducerea
trucarea fotografică
alte mijloace sofisticate de copiere33 .
Înscrisul oficial poate fi falsificat şi prin contrafacerea subscrierii, întâlnită atunci când este
plăsmuită semnătura pe un înscris oficial, fiind imitată semnătura celui care trebuia să semneze
înscrisul sau aplicându-se o semnătură care dă aparenţa că este a celui îndrituit să semneze.
Semnătura poate fi aplicată pe un înscris oficial adevărat sau plăsmuit.
Nu interesează dacă e vorba de semnătura unei persoane reale sau imaginare, dacă se
reproduce semnătura oficială sau se semnează fictiv.
De asemenea, nu interesează dacă reproducându-se semnătura unei persoane reale aceasta
mai deţine sau nu funcţia despre care se face referire în înscrisul respectiv. Ceea ce interesează este
ca semnătura să aibă aparenţa unei semnături autentice.
Când se semnează în locul altei persoane semnătura se poate inscripţiona pe hârtie prin
copiere sau imitare după un studiu prealabil al semnăturii adevărate.
Există această infracţiune chiar şi atunci când infractorul aplică pe înscris propria semnătură,
dar cei care nu cunosc semnătura legitimă acordă credibilitate actului semnat în acest fel.
Falsul material prin contrafacerea subscrierii se va reţine şi atunci când este contrafăcută
amprenta unei ştampile pe un înscris oficial. În această situaţie infractorul va răspunde pentru
infracţiunile de falsificare a instrumentelor oficiale şi de fals material în înscrisuri oficiale
aplicându-i-se regulile concursului de infracţiuni.
Înscrisul oficial mai poate fi falsificat prin alterare în orice mod. Prin alterare se înţelege
denaturarea materială a unui înscris oficial adevărat şi deci preexistent.
Alterarea presupune modificarea, transformarea, schimbarea conţinutului unui înscris oficial
existent prin adăugiri sau ştersături aplicate pe acesta34. Adăugirile pot fi între rânduri sau marginale.
De asemenea, înscrisurile pot fi falsificate prin modificări de cifre sau date, bifări sau prin
aducerea în stare de ilizibilitate a unor părţi din înscris (pătare, decolorare). În această modalitate de
săvârşire a infracţiunii infractorul poate acţiona direct asupra înscrisului prin modificarea scrierii (de
exemplu, în locul cuvintelor „nu se aprobă” scrie „se aprobă”)35.
33 Al. Boroi şi colaboratorii, op. cit., p. 49234 Revista Dreptul nr. 5 / 2008, Ed. Uniunea Juriştilor din România, p. 835 G. Antoniu, C. Bulai , Practica judiciară penală, vol III, Bucureşti 1992, p. 224
29
În practica judiciară s-a reţinut că inculpatul s-a angajat ca şofer pe autobuz la R.A.T.L.
Piteşti, folosind un carnet de conducere falsificat, neavând permis pentru această categorie de
autovehicul.
Fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de fals material în
înscrisuri oficiale prevăzută de art. 288 alin. 1 Cod Pen. si uz de fals prevăzută de art. 291 Cod Pen.
(Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penala, dec. nr. 1451/1996).
Modificarea punctuaţiei poate constitui şi ea un procedeu de alterare a unui înscris oficial
dacă prin aceasta se schimbă sensul sau înţelesul frazelor şi conţinutul înscrisului respectiv. Dacă
modificările făcute în cuprinsul unui înscris oficial nu constituie o alterare a adevărului pe care
înscrisul era destinat să îl exprime, fapta nu realizează elementul material al infracţiunii de fals
material în înscrisuri oficiale.
În practica judiciară s-a decis că semnarea unui stat de plată cu numele propriu în rubrica
rezervată altei persoane urmată de încasarea sumei de bani cuvenită acestuia nu constituie
infracţiunea preavăzută în art. 288 Cod. Pen., deoarece prin activitatea sa, inculpatul nu a alterat cu
nimic înscrisul oficial36.
De asemenea, nu va constitui infracţiunea prevăzută în art. 288 fapta inculpatului de a
completa cupoanele permisului C.F.R. cu numele titularului real. În acest caz, folosind ilegal
permisul C.F.R. va răspunde doar pentru înşelăciune în paguba avutului public.
Nu avem de a face cu infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale şi nici cu o altă
infracţiune dacă funcţionarul a antedatat un referat care exprimă realitatea, iar modificarea datei nu
era de natură să producă vreo consecinţă juridică sau dacă a adăugat pe un certificat de studii
menţiunea „grupa II", deşi aceasta nu era în principiu susceptibilă să producă consecinţe juridice.
În practica judiciară infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale este destul de des
întâlnită.
S-a decis că există această infracţiune în cazul în care făptuitorul modifică datele înscrise pe
libretul C.E.C. ori contraface amprenta unei ştampile C.E.C. de pe libret sau modifică copia bonului
de vânzare ori avizele de expediţie spre a acoperi o lipsă de gestiune, sau dacă ridică de la un
furnizor pe baza unor acte false o cantitate mai mare de mărfuri decât trebuie în realitate.37
Uneori, există dificultăţi în a se stabili dacă o faptă constituie sau nu infracţiunea prevăzută
în art. 288 Cod. Pen. Într-o speţă inculpata, vânzătoare într-un magazin de confecţii a modificat
36 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia. pen, dec. nr. 1451/199637 Tribunalul Suprem, Secţia. pen., dec 1939/ 1970, R.R.D. 1 din 1971
30
preţul unor costume, preţ care era trecut pe nişte bucăţi de carton. Întrebarea care se pune aici este
dacă aceasta a săvârşit sau nu infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale.
Pentru a exista infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale trebuie îndeplinite mai multe
condiţii, printre care se numără:
să fie vorba de un funcţionar în exerciţiul atribuţiilor de serviciu;
înscrisul falsificat să fie oficial;
fapta să producă consecinţe juridice.
Fapta prezentată s-ar încadra la prima vedere la art. 288 alin. 2 Cod. Pen. şi luând în
considerare acest lucru prima condiţie este îndeplinită deoarece vânzătoarea îndeplineşte calitatea
de funcţionar în sensul art. 147 Cod. Pen. În ceea ce priveşte a treia condiţie referitoare la
producerea de consecinţe juridice şi aceasta este îndeplinită deoarece cumpărătorii vor plăti mai
mult, iar unitatea va fi prejudiciată deoarece în urma acestei fapte vânzările vor scădea. 38
Referitor la a doua condiţie există unele discuţii. Bucata de carton pe care este afişat preţul
nu are însuşirea de înscris oficial. Situaţia era cu totul alta dacă preţul era inscripţionat pe un
formular tipizat cu ştampila unităţii şi semnătura conducătorului acelei unităţi. În speţă se vor reţine
infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi contra intereselor publice.
Pentru ca cele trei acţiuni de falsificare (contrafacerea scrierii, contrafacerera subscrierii şi
alterarea în orice mod a înscrisului oficial) să constituie elementul material al infracţiunii prevăzute
la art. 288 Cod. Pen. trebuie îndeplinite două cerinţe esenţiale: 39
înscrisul falsificat să fie un înscris oficial
înscrisul falsificat să fie apt de a produce consecinţe juridice.
Această ultimă cerinţă este îndeplinită dacă falsificarea priveşte un înscris care are putere
probatorie şi conţinut cu relevanţă juridică, iar pe de altă parte înscrisul fals are aparenţa unui înscris
oficial adevărat autentic.
Pentru aceasta nu este necesar ca imitarea sau asemănarea cu înscrisul adevărat să fie
perfectă, ci este suficient ca ea să imprime înscrisului fals aparenţa veridicităţii, să facă posibilă
credinţa sau impresia că este un înscris veritabil şi valabil, susceptibil să producă consecinţe
juridice.
38 Revista română de jurisprudenţă nr. 2 / 2009, Ed. Universul Juridic, p. 2239 Al. Boroi şi colaboratorii, op. cit., p.135
31
Împrejurarea dacă înscrisul fals are sau nu aparenţa unui înscris adevărat se stabileşte în
fiecare caz de către organul judiciar. După cum am mai menţionat, înscrisul oficial care este
falsificat trebuie să fie autentic.
Când falsul piveşte un înscris oficial perimat, cerinţa esenţială nu este îndeplinită fiindcă un
atare înscris, chiar veridic nu poate produce consecinţe juridice (situaţia este similară în cazul
alterării unui înscris oficial nul).40
Totuşi, atunci când cauza de nulitate nu este atât de evidentă încât să poată fi observată de
îndată de către cel căruia i se adresează înscrisul fapta poate produce consecinţe juridice şi prin
urmare poate constitui infracţiunea de la art. 288 Cod. Pen.
În literatura de specialitate se exprimă opinia că nulitatea absolută a înscrisului nu constituie
în principiu un obstacol în calea aplicării art. 288 Cod. Pen.
În cazul falsificării unui înscris oficial lovit de nulitate relativă, infracţiunea de fals material
în înscrisuri oficiale există deoarece un astfel de înscris, producându-şi efectele până în momentul
când anularea lui este cerută de cel îndreptăţit şi pronunţată prin hotărâre judecătorească, fapta
îndeplineşte condiţia cerută de lege pentru existenţa acestei infracţiuni, adică este de natură să
producă consecinţe juridice41.
Prin consecinţe juridice se înţelege naşterea, modificarea ori stingerea raporturilor juridice
potrivit legislaţiei în vigoare42.
Elementul material al acestei infracţiuni nu trebuie să fie însoţit de îndeplinirea anumitor
condiţii de loc, timp, mijloace, mod sau împrejurări.
Aceste condiţii nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii. Excepţie face alin. 2 din
art. 288 Cod. Pen., când trebuie îndeplinită o condiţie de timp şi anume fapta să fie săvârşită de un
funcţionar în timpul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu.
2.4.2. Urmarea imediată şi legătura de cauzalitate
Pentru existenţa laturii obiective a infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale este
necesar ca acţiunea de falsificare (contrafacere, alterare) să aibă ca urmare imediată crearea
unei stări de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite, pericol decurgând din realizarea unui înscris
oficial fals care prezintă aparent toate însuşirile unui înscris oficial corespunzător.
40 T. Toader, Drept penal român. Partea specială, editia a 4-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 32441 I. Pascu, Mirela Gorunescu, op. cit., p. 51942 Cristina Rotaru, op.cit., p. 38
32
Înscrisul oficial este periculos prin însăşi existenţa lui, nefiind important dacă este folosit sau
nu. Falsificarea înscrisurilor oficiale de către o persoană este un fapt grav, pentru că subminează
încrederea oamenilor acordată unor asemenea înscrisuri. 43
Acest lucru provoacă tulburări în cadrul relaţiilor sociale ocrotite, dă naştere la situaţii
păgubitoare pentru cetăţeni şi organizaţiile economice. De exemplu, o persoană care prezintă la
angajare acte de studii false va reuşi o perioadă de timp să primească o retribuţie necorespunzătoare
şi necuvenită pregătirii sale reale şi va produce greutăţi unităţii în care îşi desfăşoară activitatea.
Dacă cineva falsifică acte de gestiune sau de evidenţă a mărfurilor, va reuşi mai uşor un timp
să îşi acopere sustragerile de bunuri pe care le-a făcut din avutul public. Pentru ca starea de pericol
să fie socotită ca produs al unei acţiuni de falsificare trebuie să se constate că între starea de pericol
şi acţiunea de falsificare există o legătură de cauzalitate. Dacă nu se constată existenţa acestei
legături, implicit, nu va exista nici infracţiunea.44
2.5. Latura subiectivă
2.5.1. Vinovăţia
Fapta de fals material în înscrisuri oficiale constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită
cu voinţă şi vinovăţie.
Forma de vinovăţie care constituie elementul subiectiv al acestei infracţiuni este intenţia.45
Există intenţie când faptuitorul şi-a dat seama că prin acţiunea pe care o săvârşeşte falsifică în mod
material un înscris oficial, a prevăzut că în acest fel se creează o stare de pericol pentru încrederea
pe care trebuie să o inspire un astfel de înscris şi a urmărit acest rezultat sau a acceptat producerea
lui. Aşadar, intenţia poate fi directă sau indirectă. Această infracţiune nu poate fi săvârşită cu forma
de vinovăţie culpă.
Săvârşirea faptei în condiţiile necunoaşterii cerinţelor esenţiale prevăzute în dispoziţia art.
288 Cod. Pen., de care depinde caracterul penal al acesteia, conduce la aplicarea dispoziţiei art. 51,
alin.l Cod. Pen. privind eroarea de fapt. De exemplu, făptuitorul nu a cunoscut că înscrisul falsificat
este oficial (s-a aflat în eroare în ceea ce priveşte autentificarea de către notar a unui înscris sub
semnătură privată).
2.5.2. Mobilul şi scopul
43 S. Bogdan, Drept penal – Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 42044 O. A. Stoica, op. cit., p. 33845 I. Pascu, Mirela Gorunescu, op. cit., p.543
33
Deşi dispoziţiile incriminatoare examinate nu prevăd condiţii legale privind mobilul şi
scopul, aşa cum s-a arătat în doctrina noastră penală, aceste elemente completează în mod necesar
latura subiectivă a oricăror infracţiuni a căror formă de vinovătie este intenţia46.
Este inutil să reamintim că mobilul şi scopul există şi în cazul infracţiunii de la art. 288 Cod.
Pen., iar dovedirea acestora prin orice mijloace de probă reprezintă o cerinţă a aflării adevărului ca
una din regulile de bază ale procesului penal din oricare sistem de drept contemporan47.
În felul acesta se înlătură confuzia ce poate să apară din unele studii de drept penal mai vechi
care arată că pentru existenţa infracţiunii nu interesează mobilul şi nici scopul acesteia.
Fapta constituie infracţiune chiar dacă înscrisul a fost falsificat în vederea unui scop legitim
(de exemplu, pentru a dovedi un fapt adevărat pentru care nu există probe).
În literatura de specialitate s-a arătat pe drept cuvânt, că între interesul unei persoane şi
încrederea publică pe care trebuie să o inspire înscrisurile oficiale, legea a dat prioritate acesteia din
urmă, ori un înscris oficial falsificat aduce atingere încrederii publice prin simplul fapt că este fals.
În practica judiciară s-a decis că este irelevantă pentru existenţa infracţiunii de fals material
în înscrisuri oficiale împrejurarea că prin falsul comis s-a urmărit acoperirea unei cheltuieli făcute
pentru nevoile unităţii.
Desigur, dacă falsificarea s-a facut în vederea unui scop legitim instanţa de judecată va ţine
seama de această împrejurare la individualizarea judiciară a pedepsei. Împrejurarea că înscrisul
falsificat serveşte interesului individual legitim al unei persoane va fi cel mult o cauză de atenuare,
iar nu de justificare a faptei penale.48
2.6. Forme, modalităţi, sancţiuni
2.6.1. Forme
După cum se ştie, formele infracţiunii intenţionate după fazele ei de desfaşurare pot fi
definite ca fiind acele modalităţi pe care le poate îmbrăca o infracţiune intenţionată în raport cu
stadiul până la care a fost dusă ori oprită activitatea infracţională.
46 Analele Universităţii din Bucureşti – Drept nr. 8 / 2005, Ed. C. H. Beck, Bucureşti47 N. Volonciu, Tratat de drept procesual penal vol. I, Bucureşti, 1993, p. 3348 Curierul judiciar nr. 3 / 2007, Ed. C. H. Beck, Bucureşti
34
Aceste forme sunt actele pregătitoare, tentativa, fapta consumată şi fapta epuizată.
a) Actele pregătitoare
Actele pregătitoare, deşi posibile şi necesare (exemplu: procurarea de instrumente şi
materiale, adaptarea lor în vederea executării falsului, efectuarea de probe, etc) nu cad sub incidenţa
legii penale, nefiind incriminate de aceasta.
Când acţiunea de falsificare este pusă în executare, actele de pregătire săvârşite de altă
persoană capătă relevanţă din punct de vedere juridic, în sensul că ele vor fi pedepsite ca acte de
complicitate anterioară la săvârşirea infracţiunii.
Un mijloc necesar la săvârşirea unei astfel de fapte îl poate constitui, de multe ori, folosirea
de sigilii sau ştampile false. Pentru aceasta, făptuitorul îşi confecţionează sigilii şi ştampile false
care pot fi considerate acte de pregătire la săvârşirea infracţiunii de fals material în înscrisuri
oficiale. Însă ele capătă aspect penal, în sensul că în Cod. Pen. este prevăzută ca infracţiune distinctă
falsificarea instrumentelor oficiale (art. 286).
b) Tentativa
Tentativa există atunci când executarea acţiunii de falsificare a început, dar a fost întreruptă
sau a rămas fară rezultat din cauze străine de voinţa făptuitorului.
Există tentativă şi atunci când executarea a mers până la capăt, dar nu s-a produs urmarea
imediată, înscrisul falsificat fiind inutilizabil din cauza defectelor sale (fals grosolan, uşor de
observat chiar de o persoană mai putin atentă).
Aşadar, dacă falsul este grosolan (de exemplu, modificarea unor cifre cu cerneală de altă
culoare încât modificarea ar putea fi observată de oricine) infractorul nu va răspunde pentru fals
material în formă consumată, ci pentru tentativă la această infracţiune49.
Dacă falsificarea este atât de grosolană încât înscrisul nu are nici cea mai vagă aparenţă de
autenticitate, potrivit art. 20, alin. 3 Cod Penal va exista tentativă absolut improprie şi deci nu se va
pedepsi.
c) Consumare
Are loc în momentul în care executarea acţiunii de falsificare a fost desăvârşită şi a produs
urmarea imediată, adică s-a creat starea de pericol prin realizarea unui înscris oficial fals care
prezintă însă aparent toate însuşirile unui înscris adevărat.50
49 P. G. Bruta, Mihaela Ciocea, Andreea Costanda, Culegere de practică judiciară – Mărci şi indicaţii geografice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 16450 I. Pascu, Mirela Gorunescu, op. cit., p.544
35
Pentru consumarea infracţiunii nu are importanţă dacă înscrisul oficial a fost folosit sau nu.
Dacă a fost folosit, infractorul va răspunde şi pentru infracţiunea de uz de fals în concurs real cu
infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale.
Consumarea falsului material în înscrisuri oficiale, având loc în momentul în care acţiunea
de falsificare se termină prin realizarea înscrisului oficial fals, distrugerea ulterioară a acestui înscris
nu are nici o influenţă asupra existenţei infracţiunii.
La această infracţiune momentul consumării coincide cu momentul epuizării. Infracţiunea de
fals material în înscrisuri oficiale este infracţiune de pericol. Aşadar consumarea ei are loc după
executarea elementului material, după efectuarea în întregime a acţiunii de falsificare şi este
condiţionată de producerea unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită.
2.6.2. Modalităţi
Infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale poate fi săvârşită în modalitatea normativă
arătată în art. 288 alin. 1 Cod. Pen, dar şi în variantă agravată prevăzută în alin. 2, art. 288 Cod. Pen.
Modalitatea normativă din alin. 1 poate fi săvârşită atât în variantă simplă, cât şi în variantă
agravată. Varianta agravată a infracţiunii este determinată de calitatea subiectului activ şi anume,
fimcţionar în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
Modalitatea normativă poate fi realizată în diferite modalităţi faptice, după natura şi rostul
fiecărui înscris oficial (acte de stare civilă, diplome de studii, carnete de muncă, acte notariale), după
procedeul de falsificare (tipar, dactilografiere, scris de mână, ştersături, adăugiri).
În practica judiciară există o serie de modalitaţi faptice. De exemplu, falsul material prin
contrafacerea subsrierii (una din modalităţile faptice ale falsului material în înscrisuri oficiale) se va
reţine şi atunci când este contrafăcută amprenta unei ştampile aplicate pe un înscris oficial.51
De toate aceste modalităţi faptice şi orice alte modalităţi posibile se va ţine seama la
evaluarea gradului de pericol social concret al faptelor comise şi la individualizarea răspunderii
penale.
2.6.3. Sancţiuni
Infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale în varianta simplă este sancţionată potrivit
dispoziţiei din alin. 1 al art. 288 Cod. Pen. cu pedeapsa închisorii de la trei luni la trei ani.
Pentru varianta agravată prevăzută la alin.2 al art. 288 Cod. Pen., pedeapsa va fi închisoarea
de la şase luni la cinci ani.
51 Tribunalul Bucureşti, Secţia pen., dec. nr. 2511/ 1975
36
Când un funcţionar a săvârşit falsul material în înscrisuri oficiale, dar în afara atribuţiilor de
serviciu, calitatea de funcţionar va putea fi reţinută ca o circumstanţă agravantă judiciară, dar la
forma simplă a infracţiunii.
SECŢIUNEA 3 : Falsul intelectual
3.1. Concept şi caracterizare
Conţinutul unui înscris oficial poate fi denaturat chiar în momentul întocmirii
acestuia de către un funcţionar care se află în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu şi care este
competent, potrivit legii, de a emite acel înscris.
Datorită modului specific în care se realizează falsificarea în acest caz, înscrisul nu poartă, ca
în cazul falsului material, urme materiale constatabile.
Din punct de vedere al condiţiilor legale de formă şi al competenţei celui care l-a emis,
înscrisul este valabil, alterarea adevărului fiind numai privind conţinutul său, adică faptele, datele
sale ori împrejurările pe care este chemat să le probeze.
Acest fals în înscrisri oficiale este denumit, în raport cu natura sa specifică, ,,Fals intelectual”.52
Prezentând, ca şi falsul material în înscrisuri oficiale, un vădit pericol social, fapta a fost incriminată, în
art.289 Cod. Pen.
Falsul intelectual este denumit astfel, fiindcă în opunere cu falsul material în înscrisuri oficiale, alterarea
adevărului nu priveşte materialitatea înscrisului în forma şi sursa acestuia, ci numai menţiunile şi
constatările cuprinse în contextul înscrisului oficial întocmit de organul competent .
La falsul intelectual, falsitatea priveşte faptele şi datele despre care înscrisul oficial este chemat să
facă proba.
3.2. Obiectul infracţiunii de fals intelectual
3.2.1. Obiectul juridic
Obiectul juridic generic al falsului intelectual este identic cu obiectul juridic generic al
falsului material în înscrisuri oficiale. În ambele cazuri, fiind vorba de falsificarea unui înscris oficial,
fapta aduce atingere relaţiilor sociale referitoare la încrederea publică pe care trebuie să o inspire un
52 art. 289 C. pen : ,, Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani”
37
asemenea înscris, falsul intelectual fiind însă săvârşit de un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
De aceea, infracţiunea are şi un obiect juridic secundar, constând în aceste din urmă relaţii sociale.
3.2.2. Obiectul material
Falsul intelectual neputând fi săvârşit decât cu ocazia săvârşirii unui act oficial, obiectul asupra
caruia cade activitatea ilicită este însuşi înscrisul al cărui conţinut este alterat, chiar cu prilejul întocmirii
sale.
Aşadar, obiect al infracţiunii de fals intelectual este înscrisul oficial falsificat, care, ca şi falsul material,
devine în parte şi produsul infracţiunii.. Înscrisul oficial : trebuie să emane de la un organ competent şi din
punct de vedere al condiţiilor de formă şi al materialităţii scrierii sa fie un încris valabil.
3.3. Subiecţii infracţiunii de fals intelectual
3.3.1. Subiectul activ
Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de fals intelectual este calificat, în sensul că acesta nu poate
fi decât o persoană care are calitatea de funcţionar şi săvârşeşte fapta în exercţiul atribuţiunilor sale de serviciu.
Infracţiunea poate fi săvârşită şi în participaţie cu menţiunea că investigatorii şi complicii pot fi şi alte
persoane decât cele care au calitatea de la art.289 Cod Pen.
Coautoratul este posibil doar atunci când întocmirea înscrisului este de competenţa mai
multor persoane care au calitatea de funcţionar si acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie (intenţia)
pentru falsificarea înscrisului oficial cum ar fi: o comisie de expertiză, o comisie de avizare, o comisie de
inventariere.53
3.3.2. Subiectul pasiv
Subiectul pasiv secundar al infracţiunii va fi persoana fizică sau juridică ale cărei interese au
fost prejudiciate în urma executării falsului intelectual.
Infracţiunea poate avea uneori o pluralitate de subiecţi pasivi.
3. 4. Latura obiectivă
3.4.l. Elementul material
Elementul material constă în falsificarea unui înscris oficial care poate fi realizată prin două modalităţi
alternative:
prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului
53 Mihaela Alexandru, op. cit., p. 184
38
prin omisiunea, cu ştiinţă, de a insera unele date sau împrejurări.
Atestarea înseamnă arătarea că o anumită faptă sau împrejurare a existat sau există, cu menţionarea
datelor necesare pentru identificarea şi caracterizarea acelei fapte sau împrejurări.
Atestarea este necorespunzătoare adevărului atunci când faptele sau împrejurarile asupra cărora se face
menţiunea nu au existat sau ele s-au petrecut în cu totul alt fel decât s-a făcut consemnarea.
Astfel, există această infracţiune atunci când funcţionarul întocmeşte un proces-verbal de contravenţie
nereal, ori consemnează un fapt neadevărat şi anume că la constatarea contravenţiei a asistat şi o altă
persoană, ori dacă întocmeşte procese-verbale de lucrări fictive sau foi de pontaje fictive etc.54
În toate aceste cazuri, subiectul denaturează conţinutul actului în chiar momentul confecţionării lui,
consemnând fapte şi împrejurări care nu au avut loc ori s-au petrecut în alt mod, dar el nu altereaza cu
nimic materialitatea înscrisului.
Uneori în cadrul aceleiaşi modalităţi, falsul intelectual poate îmbrăca forma unei simulaţii. Aşa este, de
exemplu, atunci când un gestionar-vânzator de mărfuri cu plata în rate, împrumută unei persoane bani din
gestiune şi, pentru a ascunde această operaţie şi a creea aparenţa înşelătoare a unei operaţii ilicite, încheie cu
beneficiarul împrumutului un contract de vânzare-cumpărare, cu plata în rate, fictiv. În acest caz actul aparent –
contractul de vânzare-cumparare – este consecinţa alterării frauduoase a realităţii, întrucât nu dă expresie
adevăratelor raporturi dintre părţi.
În dreptul civil simulaţia este permisă, recunoscându-se părţilor dreptul de a încheia o convenţie
contrară realităţii.
Omisiunea este acea inacţiune a făptuitorului care omite, cu ştiinţă, să consemneze, să înregistreze
unele date sau împrejurări veridice, de care el a luat cunoştinţă şi pe care avea obligaţia să le menţioneze
în cuprinsul înscrisului oficial.
Constituie, aşadar, infracţiunea de fals intelectual: fapta oficiantului poştal care omite să
înregistreze în registrul de evidenţă mandatul poştal primit şi a carui valoare şi-a însuşit-o ori dacă
funcţionarul omite să completeze duplicatele ori triplicatele unor chitanţe sau să insereze în notele de plată
cantităţile de mărfuri transferate.
În toate aceste situaţii, subiectul nu alterează cu nimic forma actului, aspectul său fizic, ci
numai conţinutul înscrisului, care, din cauza omisiunilor de care este afectat, nu mai exprimă în întregime
sau în parte realitatea.
O asemenea omisiune, scrie R.Garrand, creeaza o lacună în conţinutul actului care se
repercutează asupra întregului act, alterând adevărul pe care acesta este chemat să-l exprime.
54 I. Pascu, Mirela Gorunescu, op. cit., p. 547
39
2.4.2. Cerinţe esenţiale
Activitatea de falsificare, executată în oricare din cele două modalităţi trebuie să fie săvârşită cu
îndeplinirea anumitor cerinţe.
Astfel, acţiunea constitutivă a infracţiunii trebuie să fie săvârşită, după cum s-a mai arătat, cu
prilejul, deci în timpul întocmirii înscrisului.
Prin ,,întocmirea înscrisului” nu se înţelege numai confecţionarea lui în întregime, ci şi
completarea sa cu anumite date ori înregistrări, atunci când, potrivit naturii sale şi unor dispoziţii obligatorii,
el este supus unor completări ulterioare; astfel, omisiunea înregistrării unei încasari în registrul de casă
constituie un fals intelectual. După întocmirea înscrisului, în sensul arătat mai sus, atestarea, în cuprinsul
acestuia, a unor fapte sau împrejurări neadevărate, implică o alterare materială a actului, deci echivalează cu
săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 188 Cod Pen.55
Dar falsificarea trebuie comisă nu numai cu prilejul întocmirii înscrisului, ci şi în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu ale subiectului activ. Prin urmare, nu va exista fals intelectual dacă funcţionarul a
săvârşit fapta cu un alt prilej decât în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu, ori dacă, cu toate că a comis-
o în timp ce-şi îndeplinea îndatoririle de serviciu, el nu era îndreptăţit să întocmească actul al cărui conţinut l-
a falsificat; alcătuirea înscrisului în alte condiţii constituie, în acest caz, infracţiunea de fals material.
Dacă, în cadrul unei activităţi infracţionale unice, cu prilejul întocmirii aceluiaşi înscris
oficial, funcţionarul, pe de o parte, atestă în cuprinsul acestuia o faptă necorespunzatoare adevărului,
iar, pe de altă parte, omite să insereze unele date sau împrejurări adevărate – săvârşind deci fapte care
realizează ambele conţinuturi alternative ale infracţiunii – nu există concurs de infracţiuni, ci o unitate
naturală de infracţiune.
În literatura juridică se consideră că în situaţia în care, cu ocazia întocmirii unui înscris oficial,
funcţionarul, pe de o parte, a atestat ca adevarată, o împrejurare (săvârşind deci o acţiune sub incidenţa
art.289 Cod Pen.) iar, pe de altă parte, a contrafăcut semnătura uneia din persoanele care trebuiau să
semneze actul (comiţând, cu alte cuvinte, o acţiune prevăzută de art.288 Cod Pen.), există un concurs real
de infracţiuni: fals intelectual şi fals material în înscrisuri oficiale.
În argumentarea acestui punct de vedere se arată că, în principiu, un înscris oficial, odată falsificat
prin atestarea unor fapte neadevărate sau prin omisiunea înregistrării unor fapte adevarate, poate fi supus
unor noi acţiuni de falsificare purtând asupra altor menţiuni, imediat după săvârşirea primului fals sau după
trecerea unui interval de timp, de către acelasi autor sau de către altă persoană şi că, în asemenea caz,
55 M. Badila şi colaboratorii, op. cit., p. 86
40
acţiunile de falsificare ulterioare generează noi infracţiuni de fals cu o existenţă autonomă şi susceptibile de
încadrări juridice diferite, în raport cu condiţiile de incriminare realizate în fiecare caz în parte.
3.4.3. Urmarea imediată
Urmarea imediata, proprie falsului intelectual, constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile
sociale ocrotite, pericol decurgând prin întocmirea unui înscris oficial fals56, ce constituie obiectul intracţiunii.
Această urmare este implicată de falsificarea şi în caracteristicile înscrisului falsificat: valoarea
probatorie si semnificaţia ei juridică.
Nici o altă urmare, cum ar fi producerea unui prejudiciu individualizat, realizat sau eventual, nu se cere
pentru existenţa infiracţiunii.
Urmarea imediată este realizată în momentul în care înscrisul este perfectat, adică semnat şi întărit
cu sigiliul sau ştampila cuvenită. Dacă înscrisul nu este perfectat, din vreo cauză independentă de voinţa celui
care 1-a întocmit, lipsind urmarea imediată, fapta va constitui o tentativă de fals intelectual.
3.4.4. Legatura de cauzalitate
Pentru ca starea de pericol, decurgând din perfectarea unui înscris al cărui conţinut este alterat de
atestări mincinoase sau de omisiuni neîngăduite, să constituie urmarea imediată a unei acţiuni de falsificare
trebuie să se constate existenţa legăturii de cauzalitate între starea de pericol şi săvârşirea unei astfel de
acţiuni.
Existenţa legăturii de cauzalitate apare, de cele mai multe ori, din însăşi materialitatea şi deci din
constatarea existenţei faptei săvârşite.
3.5. Latura subiectivă
Infracţiunea de fals intelectual se comite numai cu intenţie. Intenţia – care nu este altceva decât
proiectarea pe plan subiectiv a trasăturilor laturii subiective a infracţiunilor – poate fi directă sau indirectă.
Prin urmare, intenţia există atât în cazul săvârşirii faptei prin acţiune, cât şi prin inacţiune. În raport cu
ultimele prevederi ale art. 19 Cod Pen., în art.289 s-a făcut menţiunea că omisiunea constituie element
material al laturii obiective a infracţiunii doar în măsura în care a fost comisă „ cu intenţie”. 57
Condiţia autorului ca, prin alterarea adevărului în înscrisul ce constituie obiectul material al
infracţiunii, se realizează o stare de pericol pentru încrederea publică în veracitatea şi sinceritatea înscrisurilor, se
56 I. Pascu, Mirela Gorunescu, op. cit., p. 54757 Al. Boroi şi colaboratorii, op. cit., p. 511
41
prezumă că această presupunere decurge din natura actului falsificat (înscris oficial) şi din cunoaşterea
caracteristicilor acestuia (valoarea probatorie şi semnificaţia juridică).
Subiectul pasiv va putea combate totuşi prezumţia de mai sus, dovedind , de exemplu că a crezut
adevărat ceea ce în realitate este fals sau că , deşi a cunoscut falsul, a socotit că înscrisul este inofensiv.
Vinovăţia nu poate îmbrăca forma culpei nici în cazul în care se săvârşeşte prin omisiunea de a inversa unele
date sau împrejurări, potrivit art. 19 alin. ultim Cod. Pen.
Fapta comisă prin inacţiune constituie infracţiune , indiferent dacă este săvârşită cu intenţie sau din culpă,
în afara cazurilor expres prevăzute de lege, deoarece art. 289 Cod Pen. precizează, în mod expres, că
omisiunea pe care o incriminează trebuie săvârşită „ cu ştiinţă ’’.
3.6. Forme, modalităţi, sancţiuni
Infracţiunea de fals intelectual, deşi poate fi realizată atât prin omisiune, cât si prin comisiune, în
raport cu conceptul său, este o infracţiune de acţiune: acţiunea de alterare a adevărului, care se poate
săvârşi şi prin omisiune.
Această precizare este necesară pentru a arăta că activitatea infracţională în cazul falsului intelectual
este susceptibilă de forme şi modalităţi diferite, care trebuie să se răsfrângă asupra individualizării sancţiunilor.
3.6.1. Formele infracţiunii
Falsul intelectual, săvârşindu-se cu prilejul întocmirii unui act oficial, implică o activitate
infracţională cu o restrânsă desfăşurare.
Totuşi, aceasta particularitate nu exclude posibilitatea parcurgerii fazelor obişnuite ale actelor de
pregatire, tentativei şi consumării .
a) Actele de pregatire
Deşi posibile (de exemplu, aranjamente prealabile în vederea înlocuirii înscrisului oficial fals), aceste
acte nu sunt incriminate şi sancţionate penal.
Când executarea acţiunii de falsificare (prin atestări mincinoase sau omisiuni neîngăduite) a
început, actele pregatitoare efectuate de un altul decat autorul vor putea fi convertite în acte de complicitate
anterioară .
b) Tentativa
Tentativa există atunci când executarea acţiunii de falsificare a început, dar a fost întreruptă sau a
rămas fără rezultat din cauze independente de voinţa făptuitorului (de exemplu, cineva, înainte de
perfectarea înscrisului, intervine şi demască denaturarea sau omisiunea săvârşită).
42
Este tentativă şi atunci când nu s-a produs urmarea imediată din cauza că cei însărcinaţi cu
verificarea înscrisului întocmit au dispus refacerea acestuia pentru anumite vicii de formă.
Pentru existenţa tentativei trebuie să se constate că executarea începută avea potenţial aptitudinea de a
crea urmarea imediată.
Tentativa este pedepsibilă (alin. 2 art.289 Cod Pen).
c) Consumarea
Consumarea are loc în momentul în care înscrisul al cărui conţinut a fost alterat este perfectat, deci
imediat ce s-a produs urmarea imediată.
Pentru existenţa consumării nu contează dacă înscrisul fals a fost sau nu folosit, fapta de fals intelectual
constituind o infracţiune de sine stătătoare având ca urmare o stare de pericol.
Nu se consideră consumat falsul intelectual atunci când înscrisul întocmit nu a fost perfectat şi
deci nu ar putea fi utilizat, existând, în acest caz, tentativă.
Falsul intelectual prin omisiune nu se poate săvârşi decât în formă consumată. Aşadar, consumarea
infracţiunii intervine în momentul în care este formalizată întocmirea înscrisului oficial fals, fie prin atestarea
unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, fie prin omisiune cu buna ştiinţă de a insera
unele date sau împrejurări, iar înscrisul este perfectat prin semnarea şi aplicarea ştampilei sau sigiliului.
3.6.2. Modalităţile infracţiunii
În afară de modalitatea normativă, corespunzătoare incriminării alternative din dispoziţia art.289
alin. 1 Cod Pen. şi anume: modalitatea atestării neconforme cu adevarul şi modalitatea omisiunii de a
insera date sau împrejurări, săvârşirea falsului intelectual mai poate prezenta şi unele modalităţi faptice, în raport
cu felul înscrisului (act de stare civilă, act notarial, înscris de serviciu, diplomă de învăţământ, acte de
procedură judiciară, acte de gestiune, etc.) sau cu importanţa atestării false ori a omisiunii comise.
Trebuie, de asemenea, deosebite: modalitatea întocmirii înscrisului la cerere, de modalitatea
întocmirii unui înscris din oficiu în soluţionarea unei situaţii privind starea de fapt care face obiectul
constatărilor înscrisului. În această din urmă modalitate trebuie să se facă deosebire între întocmirea
înscrisului oficial şi actul de rezolvare (rezoluţie, dispoziţie dată, statuare judiciară, etc.) care a
precedat şi a determinat întocmirea înscrisului, nu si rezolvarea care îl precede .
Dacă alterarea adevărului decurge din rezolvare atunci, după caz, va exista infracţiunea de abuz în
serviciu (art.246 sau art.248 Cod Pen.) sau de represiune nedreaptă (art.268 Cod Pen.).
Modalităţile faptice trebuie să fie ţinute în seamă la evaluarea gradului concret de pericol social pe
care îl prezintă faptele săvârşite.
43
3.6.3. Sancţiuni
Infracţiunea de fals intelectual este sancţionată, potrivit dispoziţiei din art.289 C. Pen., cu pedeapsa
închisorii de la 6 luni la 5 ani.
Limitele pedepsei sunt similare cu acelea ale falsului material în înscrisurile oficiale săvârşit de
un funcţionar sau alt salariat în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu.
Când instanţa aplică pedeapsa închisorii de cel puţin 2 ani, poate pronunţa şi pedeapsa
complementară a interzicerii unor drepturi, conform art. 65 Cod Pen.
Instigatorii şi complicii se sancţionează cu aceeaşi pedeapsă.
Tentativa este pedepsită de la 3 luni la 2 ani şi 6 luni.58
SECŢIUNEA 4 : Falsul în înscrisuri sub semnătură privată
4.1. Concept şi caracterizare
Falsul în înscrisuri sub semnătură privată59 este fapta persoanei care contraface
(plăsmuieşte) sau alterează (modifică) un astfel de înscris, pentru a obţine prin aceasta o probă scrisă
neconformă cu adevărul.
Înscrisul sub semnătură privată constituie o probă împotriva persoanei care a semnat acel înscris şi
un avantaj pentru persoana care a obţinut înscrisul, falsificarea sa însemnând alterarea adevărului operată
asupra unui lucru (entitate) care are legal însuşiri probatorii.
Fapta prezintă în mod neîndoilenic pericol social, fiindcă un imens număr de relaţii sociale
concretizate în diferite raporturi juridice privind persoane particulare sunt înlesnite şi asigurate prin
folosirea înscrisurilor sub semnătură privată.
Deşi înscrisul sub semnătură privată, considerat în mod singular, interesează numai pe subiecţii
raportului juridic la care se referă înscrisul, totuşi – considerate în universalitatea lor – înscrisurile sub
semnătură privată interesează încrederea publică şi deci aduc atingere acestei valori sociale.
58 C. de Apel Braşov, Culegere de practică judiciară în materie penală pe anul 2006, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 38959 art. 290 C.pen.: ,, Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art.288, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Tentativa se pedepseşte.”
44
Dacă legea penală nu ar incrimina fapta de fals în înscrisuri sub semnătură privată, puterea
probatorie a acestor înscrisuri ar deveni cu totul aleatorie, iar relaţiile sociale în formarea şi desfăşurarea
cărora necesitatea înscrisurilor sub semnătură privată este necontestată, ar suferi o gravă atingere.
4.2. Obiectul infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată
4.2.1. Obiectul juridic
Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale a căror formarea şi dezvoltare este condiţionată
de încrederea publică acordată puterii probante a înscrisurilor sub semnătură privată.60
4.2.2.Obiectul material
Obiectul material îl constituie înscrisul sub semnătură privată contrafacut sau alterat.
Ca şi la celelalte infracţiuni de fals în înscrisuri, înscrisul falsificat constituie în acelaşi timp şi
produsul activităţii infracţionale .
În afară de înscrisul sub semnătură privată falsificat, mai pot constitui obiect material al infracţiunii şi
materialele de care s-a servit făptuitorul pentru realizarea falsului.
4.3. Subiecţii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată
Falsul sub semnătură privată, privind un raport juridic inexistent sau denaturat, subiecţii acestui raport sunt
deseori şi subiecţi ai infracţiunii.
4.3.1. Subiect activ .
Înscrisul sub semnătură privată constituie o probă împotriva persoanei care a semnat acel înscris şi un
avantaj pentru persoana care a obţinut înscrisul, falsificarea sa însemnând alterarea adevărului operată asupra
unui lucru (entitate) care are legal însuşiri probatorii.
Când autorul sau vreun alt participant este un prepus sau mandatar al celui împotriva căruia va fi folosit
înscrisul falsificat, această calitate va constitui o împrejurare agravantă personală.
4.3.2. Subiect pasiv
Subiect pasiv – cert sau eventual – este persoana, fizică sau juridică, ale cărei interese materiale sau
morale au fost ori ar putea fi atinse prin folosirea înscrisului sub semnătură privată.61
60 Al. Boroi şi colaboratorii, op. cit., p. 51361 I. Pascu, Mirela Gorunescu, op. cit., p. 550
45
Atunci când se va produce fapta de folosire a înscrisului fals, prejudiciul adus subiectului pasiv va fi
cauzat nu numai de cel care va săvârşi infracţiunea de uz de fals, ci şi de cel care a săvârşit în prealabil
infracţiunea de falsificare a înscrisului folosit.
4.4. Latura obiectivă
4.4.1. Elementul material
Elementul material constă în acţiunea de falsificare prin vreunul din modurile arătate în art. 288
Cod. Pen:
prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii
prin alterarea în orice mod a unui înscris existent.
În caz de săvârşire prin contrafacere este esenţială imitarea semnăturii, fiindcă semnul de
veracitate a unui înscris sub semnătură privată este, după cum subliniază chiar denumirea infracţiunii,
semnătura de pe înscris.
Aşadar, înscrisul trebuie să poarte o semnătură ; o cruce sau alt semn nu este o semnătură.
Semnătura este considerată falsă din moment ce nu a fost scrisă de cel căruia i se atribuie. Imitarea
semnăturii poate fi mai mult sau mai puţin reuşită, fiindcă semnătura oricărei persoane nu este absolut
invariabilă, ca o parafă.
Scrierea poate fi de mână sau dactilografică; când într-un înscris a fost însa contrafăcută şi scrierea
şi semnătura, demascarea falsului devine mai uşoară.
Elementul material este realizat în ipoteza contrafacerii semnăturii, indiferent dacă persoana a cărei
semnătură a fost contrafăcută şi-ar fi schimbat între timp felul semnăturii.
În cazul alterării prin adăugiri apare ca necesară o contrafacere (imitare) a scrierii (acelaşi scris de
mână sau aceleaşi caractere dactilografice). Alterarea prin ştersături (radieri sau bifări) este totdeauna
suspectă, de aceea falsiflcatorul preferă să contrafacă înscrisul în întregime.
4.4.2. Cerinţele esenţiale .
Acţiunea de falsificare (contrafacere sau alterare) nu întregeşte latura obiectivă a infracţiunii de
fals în înscrisuri sub semnătură privată, dacă nu sunt îndeplinite anumite cerinţe esenţiale şi anume:
Să fie vorba de un înscris sub semnătură privată, un înscris care prezintă trăsăturile esenţiale ale unor
astfel de înscrisuri, adică: conţinut cu relevanţa juridică, semnătură, data redactării. Nu importă caracterul
relevanţei juridice (testament olograf, contract de închiriere, act de creanţă, adeverinţe de primire a unei plăţi
etc.).
46
O scriere fără relevanţa juridică, fără semnătură sau fără altă posibilitatea de a fi atribuită unei
persoane nu poate constitui obiectul unui fals în înscrisuri private.
Înscrisul poate fi scris în limba română sau în orice altă limbă.
Un înscris sub semnătură privată devine un înscris oficial din moment ce a fost supus autentificării, aşa
încât contrafacerea unui înscris privat autentificat sau alterarea unui astfel de înscris se va încadra în
dispoziţiile privitoare la falsul material în înscrisuri oficiale.
Înscrisul falsificat să fie folosit de către însuşi autorul falsului sau să fie încredinţat de către acesta unei
alte persoane spre folosire.
Aşadar, simpla falsificare a unui înscris privat nu constituie o infracţiune; pentru ca fapta să capete
acest caracter este neapărat necesar ca falsificatorul să folosească el însuşi înscrisul fals sau să-1
încredinţeze altei persoane anume pentru a fi folosit.
Cerinţa nu este îndeplinită dacă înscrisul falsificat a ajuns în mâna altuia altfel decât prin
încredinţare (sustragere, pierdere) sau dacă încredinţarea înscrisului s-a făcut în alt scop decât în vederea
folosirii (ex. pentru a fi păstrat sau fotografiat, ori remis celui la care se referea).
Înscrisul falsificat trebuie să fie susceptibil de a fi folosit, direct sau prin încredinţare, în vederea
producerii unei consecinţe juridice. Fără o astfel de însuşire, înscrisul sub semnătură privată fals este
irelevant pentru legea penală.
4.4.3. Urmarea imediată
Acţiunea de falsificare a unui înscris sub semnătură privată realizează latura obiectivă a infracţiunii
numai dacă executarea acţiunii a avut ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale
ocrotite, pericol decurgând din producerea unui înscris sub semnătură privată cu aparenţe de înscris
adevărat de care s-a folosit însuşi falsificatorul sau pe care acesta 1-a încredinţat unei alte persoane spre folosire.
Cu alte cuvinte, starea de pericol trebuie să fie rezultat al falsificării scrisului, urmată de folosirea sau
darea spre folosire a acestuia.
Dacă înscrisul obţinut nu este susceptibil de a fi folosit, existenţa urmării imediate este exclusă şi,
implicit, latura obiectivă a infracţiunii nu este realizată în întregul ei.62
4.4.4. Legătura de cauzalitate
Între acţiunea de falsificare a înscrisului, urmată de folosirea sau de încredinţarea spre folosire a
acestuia şi starea de pericol trebuie să existe o legătură de cauzalitate.
62 Cristina Rotaru, op. cit., p. 107
47
Daca înscrisul fals a ajuns să fie folosit prin altă împrejurare decât prin fapta voită a falsificatorului sau
a unei persoane căreia i-a fost încredinţat înscrisul spre folosire, latura obiectivă a infracţiunii de falsificare nu
este realizată, lipsind legătura de cauzalitate.
4.5. Latura subiectivă
Fapta de falsificare a unui înscris sub semnătură privată nu constituie infracţiune decât dacă a fost
săvârşită cu voinţă şi vinovăţie.
Forma de vinovăţie specifică infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată este intenţia, care
trebuie să privească atât acţiunea de falsificare, cât şi acţiunea consecutivă de folosire a înscrisului fals de către
făptuitor sau de încredinţare a acelui înscris unei alte persoane spre folosire, în vederea realizării unei consecinţe
juridice. Întrucât în cazul infracţiunii, subiectul acţionează în vederea unui anumit scop – producerea unei
consecinţe juridice – intenţia nu poate fi decât calificată.63
Latura subiectivă implicând o finalitate, săvârşirea faptei cu intenţie indirectă, apare deci ca exclusă.
Elementul subiectiv este realizat chiar şi în cazul când falsul a fost săvârşit pentru dovedirea unui fapt
adevărat, fiindca un înscris falsificat creeaza totdeauna o stare de pericol pentru încrederea publică; împrejurarea
va putea fi considerată însa o circumstanţă atenuantă.
Latura subiectiva nu este realizată când : fie fapta în întregul acesteia ar fi săvârşită din culpă, fie
acţiunile subsecvente de folosire a înscrisului fals sau de încredinţare a acestuia unei alte persoane s-ar săvârşi din
culpă. Desigur, ipoteza săvârşirii din culpă este puţin probabilă, dar nu imposibilă.
4.6. Forme, modalităţi, sancţiuni
4.6.1. Formele infracţiunii .
Infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată realizându-se printr-o acţiune (comisiune);
urmată de o altă acţiune tot comisivă (folosire sau încredinţare spre folosire), săvârşirea acestor acţiuni
poate parcurge fazele obişnuite ale unei activităţi infracţionale complexe.
a) Actele preparatorii
Deşi sunt posibile şi, practic, inevitabile (procurare de materiale şi ustensile) nu sunt incriminate de
legea penală.
63 V. Dobrinoiu, M. Hotca, op.cit., p. 213
48
După punerea în executare a acţiunii de falsificare, aceste acte preparatorii pot fi eventual considerate
ca acte de complicitate anterioară, când sunt săvârşite de altă persoană decât autorul falsului şi au fost folosite de
acesta.
b) Tentativa
Există atunci când a început executarea acţiunii de folosire a înscrisului fals sau de încredinţare a
acestuia unei alte persoane, dar a fost întreruptă sau a rămas fără rezultat din cauze străine de voinţa
făptuitorului.
Fapta de falsificare a unui înscris sub semnătură privată neconstituind o infracţiune decât atunci cand
înscrisul fals a fost folosit de însuşi făptuitorul sau a fost încredinţat altei persoane spre folosire, tentativa
infracţiunii nu există decât după începerea executării acţiunii subsecvente (de folosire sau de încredinţare a
înscrisului spre folosire).
Împrejurarea că faptuitorul nu s-a folosit de înscrisul fals şi nici nu 1-a încredinţat altuia spre folosire
echivalează cu o desistare voluntară de la activitatea infracţională (art. 22 Cod. Pen.).
Este tentativă însa atunci când făptuitorul a încercat să se folosească de înscris, dar nu a reuşit sau a
încercat să-1 încredinţeze unei alte persoane, dar aceasta l-a refuzat sau l-a denunţat. Tentativa este pedepsibilă.
c) Consumarea
Are loc de îndată ce s-a produs urmarea imediată, adică s-a creat starea de pericol prin săvârşirea
acţiunii subsecvente de folosire de către făptuitor a înscrisului fals în vederea producerii unei consecinţe
juridice, sau de încredinţare a înscrisului unei alte persoane spre folosire în vederea aceleiaşi finalităţi.
Pentru existenţa consumării nu interesează dacă s-au produs sau nu consecinţele juridice avute în
vedere de către faptuitor, fiind suficient că acesta s-a folosit de înscrisul falsificat de el în vederea acelor
consecinţe. De asemenea, în cazul în care înscrisul fals a fost încredinţat unei alte persoane spre folosire,
nu interesează, pentru existenţa consumării infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, dacă
acea persoană s-a folosit sau nu s-a folosit de înscrisul fals, iar în cazul când înscrisul a fost folosit, dacă s-
au obţinut sau nu consecinţele juridice avute în vedere.
4.6.2. Modalităţile infracţiunii
Falsificarea de înscrisuri sub semnătură privată săvârşindu-se în acelaşi mod ca şi falsul material în
înscrisuri oficiale prezintă din punct de vedere material aceeaşi modalitate normativă, şi anume:
modalitatea contrafacerii (scrierii sau subscrierii)
modalitatea alterării (adaugiri, ştersături).
49
Falsificarea de înscrisuri sub semnătură privată, având un conţinut complex, mai prezintă încă două
variante ale elementului material, şi anume: modalitatea folosirii înscrisului fals de însuşi falsificatorul acestuia
şi modalitatea încredinţării înscrisului unei alte persoane pentru a-1 folosi.
Infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată poate prezenta şi diferite modalităţi faptice,
particularizate în special prin natura raportului juridic la care se referă şi felul consecinţelor juridice posibile.
De toate aceste modalităţi se va ţine seama la evaluarea gradului concret de pericol social al falsului
săvârşit.
4.6.3. Sanc ţiuni .
Infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată este sancţionată potrivit dispoziţiei
din alin. 1 al art. 290 Cod Pen., cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani.
În cazul când instanţa aplică chiar maximul de 2 ani de închisoare, poate pronunţa şi
pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, potrivit prevederilor art. 65 alin. 1 Cod Pen.
Tentativa este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la o lună şi 15 zile până la 1 an, conform
prevederilor art. 21 alin. 1 si 290 alin. 2 Cod Pen.
SECŢIUNEA 5 : Uzul de fals
5.1. Concept şi caracterizare
Uzul de fals64 este fapta persoanei care se foloseşte de un înscris fals în vederea producerii unor
consecinţe juridice.
Uzul de fals este, aşadar, o activitate subsecventă, prin care înscrisurile false, produs al infracţiunii de
fals, devin mijlocul de săvârşire a infracţiunii de uz de fals.
Această activitate de folosire a înscrisurilor false împrumută pe de o parte caracterul de faptă
ilicită de la infracţiunile prin care au fost produse înscrisurile false, iar pe de altă parte sporeşte gradul de
pericol social pe care îl prezintă aceste infracţiuni.
Uzul de fals aduce deci o gravă atingere încrederii pe care înscrisurile oficiale sau sub semnătură
privată trebuie să o inspire oamenilor în desfăşurarea relaţiilor sociale.
64 art.291 C.pen. : ,, Folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închiosoare de la 3 luni la 3 ani când înscrisul este oficial, şi cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă când înscrisul este sub semnătură privată.”
50
Desigur, uzul de fals nu este singura cale pe care înscrisurile false ajung să producă consecinţele
juridice; sunt înscrisuri false, în special cele oficiale, care produc efecte în mod automat de îndată ce au fost
întocmite. Uzul de fals este însa o cale ilicită de activare a înscrisurilor false.
Dacă nu s-ar săvârşi faptele de uz de fals, pericolul social pe care îl prezintă infracţiunile de fals ar
rămâne o ameninţare fără urmări concrete; ori, tocmai constatarea că înscrisurile false pot fi folosite, justifică
severa sancţionare a infracţiunilor de fals şi necesitatea incriminării faptei de uz de fals. Infracţiunea de uz de
fals constituie deci în raport cu infracţiunile de fals o faptă penală subsecventă derivată şi corelativă :
derivată fiindcă este necesară o prealabilă falsificare a înscrisului
corelativă fiindca existenţa faptei de uz de fals depinde de existenţa infracţiunii de fals.
5.2. Obiectul infracţiunii de uz de fals
5.2.1. Obiectul juridic
În ceea ce priveşte obiectul juridic generic al ocrotirii penale, acesta este similar cu al celorlalte
infracţiuni de fals, cu atât mai mult cu cât uzul de fals este o infracţiune subsecventă celorlalte infracţiuni de fals.65
Obiectul juridic special este însă diferit, după cum uzul de fals priveşte un înscris oficial sau un
înscris sub semnătură privată, obiectul ocrotirii penale fiind similar cu acela al infracţiunii din care provine
înscrisul fals şi deci din care derivă infracţiunea de uz de fals.
5.2.2. Obiectul material
Infracţiunea de uz de fals, aşa cum indică denumirea ei, are ca obiect material înscrisul fals de
care se face uz, obiect care constituie, în acelaşi timp, şi mijlocul de săvârşire a infracţiunii.
Înscrisul fals formează obiectul material al uzului chiar dacă s-ar prezenta o copie legalizată
sau fotografiată a originalului; copia va fi socotită un mijloc dc săvârşire a infracţiunii, în măsura în
care folosirea sa este admisă. Din moment ce un înscris folosit este defăimat ca fals, trebuie să fie
prezentat originalul, acesta fiind propriu-zis obiectul material al infracţiunii, obiect asupra căruia se vor
efectua cercetările pentru aflarea adevărului.
5.3. Subiecţii infracţiunii de uz de fals
Uzul de fals fiind săvârşit totdeauna în vederea producerii unor consecinţe juridice, în mod
firesc fapta implică existenţa unui subiect activ şi a unui subiect pasiv.
5.3.1. Subiect activ
65 Al. Boroi şi colaboratorii, op. cit., p. 516
51
Autor al infracţiunii de uz de fals poate fi orice persoană.
În cazul când făptuitorul are vreo calitate, aceasta nu condiţionează existenţa infracţiunii, dar
poate constitui o circumstanţă personală :
de atenuare (de exemplu, un tehnician care s-a servit de o diplomă falsă, a adus reale servicii unităţii
respective)
de agravare (de exemplu, un gestionar s-a servit de piese justificative false pentru a ascunde
lipsurile din gestiune).66
În cazul înscrisurilor sub semnătură privată, dacă persoana care se foloseşte de înscrisul fals este
însuşi falsificatorul, acesta nu va fi socotit subiect activ al infracţiunii de uz de fals (art. 291), ci subiect
activ al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290), uzul de fals, în acest caz, fiind
absorbit ca cerinţă esenţială în conţinutul infracţiunii de fals.
Falsificatorul unui înscris oficial, dacă face uz de înscrisul falsificat de el, comite un concurs de
infracţiuni .
Uzul de fals poate fi săvârşit şi de mai mulţi subiecţi activi (coautori, instigatori, complici).
5.3.2. Subiect pasiv
Persoana împotriva căreia este folosit înscrisul fals şi care este ameninţată să sufere consecinţele
juridice ale înscrisului fals, în cazul când acesta ar fi considerat adevărat, este subiect pasiv eventual.
În cazul când consecinţa juridică pe care ar produce-o înscrisul folosit, dacă ar fi adevărat, priveşte
recunoaşterea unui drept, unui titlu, etc. din partea unei organizaţii obşteşti, subiect pasiv, în ipoteza că
înscrisul este recunoscut ca fals, va fi organizaţia faţă de care este îndreptată folosirea înscrisului fals.
5.4. Latura obiectivă
Latura obiectivă este formată din elementul material, o cerinţă esenţială, urmarea imediată şi
legătura de cauzalitate.
5.4.1. Elementul material
Elementul material constă în acţiunea de folosire a unui înscris fals, oficial sau sub semnătură
privată.
Folosirea se poate efectua în orice mod:
prin depunere în original, ca act doveditor la o acţiune în justiţie sau la o cerere adresată unei
unităţi;
66 M. Dobrinoiu, M. A. Hotca, Infracţiuni prevăzute în legi speciale, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 298
52
prin invocare în arătarea temeiurilor unei acţiuni sau cereri şi ataşarea unei copii;
prin prezentare cu prilejul întocmirii unui înscris oficial ori efectuării unei operaţii de plata, ori de
legitimare, sau de participare la un spectacol etc.
Simpla afirmare facută de o persoană că poate dovedi cu acte, fără a prezenta un înscris fals, nu
constituie o folosire.
De asemenea, nu constituie folosire aratarea înscrisului fals unei persoane pentru a-1 examina şi
a-şi da părerea asupra valorii sale, ori supunerea neoficială a înscrisului la o expertiză de verificare.
Există elementul material al infracţiunii de folosire a unui înscris fals atunci când un astfel de
înscris este prezentat la un serviciu de notariat pentru obţinerea unei copii legalizate care, la rândul ei, va fi
falsă (fals prin filiaţiune ).
Folosirea unei astfel de copii va realiza elementul material al infracţiunii de uz de fals. Acelaşi
lucru în caz de folosire a unei traduceri oficiale după un înscris în limbă străină fals (o astfel de traducere
constituind de asemenea un fals prin filiaţiune).
5.4.2. Cerinţa esenţială
Pentru ca acţiunea de folosire a înscrisului fals să întregească latura obiectivă a infracţiunii, se
cere ca înscrisul fals folosit să fie susceptibil de a produce consecinţe juridice, adică de a servi ca probă.
Folosirea unui înscris fals care a fost anterior declarat printr-o hotărâre fals nu constituie un uz în
sensul legii penale, fiindcă înscrisul fals nu mai poate servi ca probă.
Acelaşi lucru în cazul unui înscris fals deteriorat, care nu poate fi reconstituit şi căruia îi lipseşte
partea pe care se pretinde că a existat semnătura sau sigiliul oficial, care nu poate constitui elementul
material al infracţiunii de uz de fals, fiindcă înscrisul nu poate servi ca probă.
Folosirea unor astfel de înscrisuri poate constitui o înşelăciune atunci când a surprins buna-
credinţă a victimei.
În practica judiciară, în mod justificat s-a reţinut uzul de fals în cazul în care inculpatul a folosit un
certificat eliberat de administraţia financiară – în care se menţiona neconfom cu realitatea, că figurează în
evidenţele fiscale cu un imobil pentru care a plătit impozit din anul 1963 – în vederea producerii unei
consecinte juridice : obţinerea unei hotărâri judecătoreşti civile prin care să se constate că, pe baza
uzucapiunii, a devenit proprietarul imobilului. 67
5.4.3. Urmarea imediată
67 Buletinul Jurisprudenţei. Curtea de Apel Bucureşti nr. 4 / 2006, Ed. Universul Juridic
53
Pentru ca acţiunea de folosire a înscrisului fals să realizeze latura obiectivă a infracţiunii de uz de
fals, ea trebuie să aibă ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru aflarea adevărului şi, deci,
pentru justa soluţionare a acţiunii sau cererii în susţinerea sau combaterea căreia se invocă înscrisul fals.
Această stare de pericol se produce în momentul în care făptuitorul pretinde că acţiunea sau
cererea respectivă să fie soluţionată în sensul înscrisului de care se foloseşte. Deci, folosirea materială
trebuie să fie efectivă, adică să-i urmeze prevalarea juridică de înscrisul folosit. Urmarea imediată nu este
realizată când înscrisul fals depus la un dosar este retras înainte de a păşi la cercetarea şi soluţionarea
cauzei sau când cel care 1-a prezentat declară că nu întelege să se folosească de acel înscris (desistare
voluntară).
Urmarea imediată este realizată din moment ce s-a făcut efectiv uz de înscrisul fals, fiind indiferent
dacă înscrisul a fost reţinut ca valabil sau defăimat în fals, dacă făptuitorul a reuşit sau nu să inducă în eroare.
Actul oficial la a cărui efectuare a contribuit folosirea unui înscris fals (ex. acordarea unei
autorizaţii, darea unei hotărâri judecătoreşti, înscrierea la o facilitate) nu este un act fals, fiindcă reflectă
condiţiile reale care au determinat întocmirea sa, este însa un act viciat prin antecedenţa sa şi, deci, anulabil.
Servirea de un astfel de act nu constituie deci un uz de fals, fiindcă actul este veridic şi, câtă vreme nu a
intervenit anularea legală a actului (autorizării, hotărârii, înscrierii etc.), consecinţele sale rămân valabile
(lucrările făcute pe baza autorizaţiei, executarea hotărârii, examenul de admitere şi examenele ulterioare ale
celui înscris în facilitate etc.).
5.4.4. Legătura de cauzalitate
Între folosirea efectivă a înscrisului fals şi producerea urmării imediate există totdeauna o legătură
de cauzalitate, fiindcă cel care a folosit înscrisul fals şi s-a prevalat de acel înscris a realizat în mod evident
urmarea imediată.
Această legătură nu mai există însă atunci când s-a renunţat la folosirea înscrisului şi s-a împiedicat
deci producerea urmării imediate, adică a stării de pericol pentru valoarea socială a încrederii publice şi,
implicit, pentru justa solutionare a acţiunii, cererii, conflictului etc. care a prilejuit folosirea înscrisului fals.
5.5. Latura subiectivă
Pentru ca folosirea unui înscris fals să constituie infracţiune se cere, din punct de vedere subiectiv, ca
fapta să fie săvârşită cu voinţă şi vinovăţie.
5.5.1. Elementul subiectiv
Forma de vinovăţie a elementului subiectiv în infracţiunea de uz de fals este intenţia.
54
Intenţia constă în hotărârea persistentă, deci directă de a uza de un înscris, cunoscând că acel înscris
este fals.
Folosirea din culpă nu constituie infracţiune. Este culpă şi în cazul în care făptuitorul, deşi cunoaşte că
înscrisul este fals, s-a folosit de acel înscris din eroare (de exemplu : din nebăgare de seamă a ataşat la o cerere
înscrisul fals în locul unui alt înscris adevărat).
5.5.2.Cerinţa esenţială
Pentru ca intenţia să întregească latura subiectivă a infracţiunii de uz de fals trebuie să fie
îndeplinită cerinţa esenţială ca folosirea să fie făcută în vederea producerii unei consecinţe juridice.
Această cerinţă dă intenţiei caracterul de calificată şi marchează persistenţa acesteia în sensul că ea
se manifestă atât în folosirea materială a înscrisului, cât şi la producerea urmării imediate ce decurge
din atitudinea făptuitorului care pretinde să fie luat în consideraţie înscrisul fals în rezolvarea unui caz
concret. Această cerinţă esenţială este reflectarea situaţiei premisă în conţinutul constitutiv al infracţiunii.68
5.6. Forme, modalităţi, sancţiuni
Infracţiunea de uz de fals prezintă în concret diferite forme şi modalităţi care se răsfrâng asupra
acţiunii sale.
5.6.1. Formele infracţiunii
Săvârşirea infracţiunii de uz de fals, deşi se produce ca o activitate derivată, totuşi este susceptibilă de
a parcurge fazele obişnuite ale unei activităţi infracţionale: acte de pregătire, tentativă, consumare şi epuizare.
a) Actele preparatorii
Actele preparatorii deşi sunt posibile (de ex. depunerea unei copii dupa înscrisul fals în vederea
folosirii originalului), nu sunt incriminate de legea penală.
b) Tentativa
De asemenea, tentativa, deşi este inerentă uzului de fals, fiindcă din momentul folosirii
materiale a înscrisului şi până la prevalarea expresă de acel înscris şi producerea urmării imediate,
executarea infracţiunii se poate afla în eventuala stare de tentativă, totuşi aceasta nu este sancţionată penal.
c) Consumarea
68 V. Dongoroz şi colaboratorii, op. cit., p. 402
55
Are loc atunci când executarea acţiunii de folosire a înscrisului fals a fost dusă până la capăt şi s-a
produs urmarea imediată.
Până la producerea acestei urmări fapta este, după cum s-a arătat mai sus, în forma tentativei, de
la care făptuitorul se poate desista până la ultimul moment, ceea ce explică de ce legea nu sancţionează
tentativa uzului de fals.
Din moment însă ce făptuitorul pretinde, cere să se ia în considerare înscrisul fals, material
folosit de el, infracţiunea s-a consumat. O dare înapoi după ce fapta s-a consumat poate constitui cel mult
o circumstanţă atenuantă.
Pentru consumarea faptei, nu interesează dacă s-a produs sau nu consecinţa juridică pe care
făptuitorul a avut-o în vedere la folosirea înscrisului.
d) Epuizarea
Când cauza în care este folosit înscrisul fals se desfăşoara în diferite etape (de ex. o cauza în faţa
justiţiei), săvârşirea infracţiunii de uz de fals se prelungeşte în timp după consumare (în mod continuu
sau continuat) până la definitiva soluţionare a cauzei respective, când săvârşirea faptei va fi socotită ca
epuizată.69
Acelaşi înscris fals poate fi folosit în mod repetat în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, caz în
care fapta va constitui o infracţiune continuată, conform art. 41 alin. 2 Cod. Pen. De exemplu, cu aceeaşi
diplomă falsă, făptuitorul se înscrie la mai multe facultăţi; cu aceeaşi procură falsă încasează diferite
sume de bani.
Infracţiunea se epuizează când încetează acţiunea de folosire.
5.6.2.Modalităţi .
În afară de modalitatea normativă desprinsă din conţinutul dispoziţiei care incriminează uzul de
fals (art. 291), săvârşirea infracţiunii de uz de fals mai poate prezenta şi numeroase modalităţi faptice,
decurgând din natura constatarilor din înscrisul fals şi a consecinţelor sale juridice, din împrejurarea
concretă care a determinat folosirea înscrisului fals, de persoana care face uz de înscrisul fals, de organul
în faţa căruia se produce folosirea înscrisului fals etc.
De toate aceste modalităţi trebuie să se ţină seama la evaluarea gradului concret de pericol social
pe care îl prezintă fapta săvârşită.
69 V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., p. 403
56
5.6.3. Sancţ iuni .
Infracţiunea de uz de fals este sancţionată potrivit dispoziţiei din art. 291 Cod Pen. cu pedeapsa
închisorii de la 3 luni la 3 ani, când înscrisul folosit este oficial, şi cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2
ani, când înscrisul este sub semnătură privată.
Când instanţa aplică pedeapsa închisorii de cel puţin 2 ani, poate pronunţa şi pedeapsa
complementară a interzicerii unor drepturi, conform art. 65 alin. 1 Cod. Pen.
Dacă făptuitorul infracţiunii de uz de fals al unui înscris oficial este în acelaşi timp şi făptuitor al
infracţiunii de falsificare a acelui înscris, fie că este judecat deodată pentru ambele infracţiuni, fie că este
judecat separat, se vor aplica dispoziţiile de la concursul de infracţiuni.
Pentru falsificatorul unui înscris sub semnătură privată nu există concurs de infracţiuni.
SECŢIUNEA 6 : Falsul în declaraţii
6.1. Concept şi caracterizare
Falsul în declaraţii70 este fapta persoanei care, în vederea producerii unor consecinţe juridice, face
declaraţii mincinoase în faţa organului competent să ia act de acea declaraţie şi să-i dea eficienţă juridică.
Înscrisul în care este consemnată declaraţia mincinoasă devine în mod firesc un înscris fals (un
fals intelectual derivat din declaraţia falsă), iar efectele pe care declaraţia oficială consemnată le
produce sunt rezultatul unei alterări de adevăr.
Falsul în declaraţii este deci o faptă ce prezintă un evident pericol social, aducând o îngrijorătoare
atingere încrederii pe care trebuie să o inspire înscrisurile oficiale întocmite pe baza declaraţiilor făcute în
faţa organelor competente.
În formarea şi desfăşurarea relaţiilor sociale, declaraţiile făcute în faţa organelor competente au, din
ce în ce mai frecvent, un rol hotărâtor, aceste declaraţii fiind socotite mijloc temeinic de probă, aşa încât
orice declaraţie falsă consemnată oficial zdruncină încrederea pe care oamenii o acordă acestui mijloc de
probă şi provoacă nelinişte şi nesiguranţă în sfera relaţiilor sociale.
Incriminarea acestei fapte este, aşadar, pe deplin justificată şi constituie un mijloc adecvat de apărare
împotriva celor care sunt tentaţi să recurgă la declaraţii false.
70 art. 292 C. pen: ,, Declararea necorespunzătoare adevărului, făcută unui organ sau instituţii de stat ori unei alte instituţii dintre cele la care se referă art.145, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte pentru producerea acelei consecinţe, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.”
57
6.2. Obiectul infracţiunii de fals în declaraţii
6.2.1. Obiectul juridic
În ceea ce priveşte obiectul juridic special, acesta priveşte ocrotirea tuturor acelor relaţii
sociale, în formarea şi desfăşurarea cărora folosirea declaraţiilor făcute oficial constituie o frecventă şi
permanentă necesitate.
Dacă legea penală nu ar incrimina şi sancţiona fapta de fals în declaraţii, ar însemna să fie lăsat fără
ocrotire penală imensul număr de relaţii sociale în mecanismul cărora declaraţiile făcute oficial au un rol
necontestat.
6.2.2.Obiectul material
Infracţiunea de fals în declaraţii săvârşindu-se, de regula, în mod oral, nu are obiect material,
înscrisul în care se consemnează declaraţia mincinoasă fiind produsul, iar nu obiectul material al
infracţiunii.
În cazul unor declaraţii false făcute în scris, foaia pe care este scrisă declaraţia ar putea fi
socotită obiect material al infracţiunii şi mijloc de săvârşire al acesteia.
6.3. Subiecţii infracţiunii de fals în declaraţii
Infracţiunea de fals în declaraţii prezintă sub raportul subiecţilor o particularitate, şi anume: în
afară de subiectul activ şi de cel pasiv, există şi un subiect auxiliar, şi anume funcţionarul sau alt salariat
competent care ia act de declaraţia falsă, dar care rămâne în genere un participant extrapenal.71
6.3.1. Subiect activ
Autor al infracţiunii de fals în declaraţii poate fi orice persoană care în momentul facerii declaraţiei
are capacitatea de a face declaraţii cu relevanţă juridică şi care, implicit, poate răspunde penal de fapta sa.
Dacă lipsa capacităţii nu a fost cunoscută în momentul săvârşirii faptei, această împrejurare va fi ţinută
în seamă cu ocazia urmăririi penale.
Când declaraţia falsă a unei persoane este întărită de alte persoane (asistenţi ai declarantului) care
cunosc falsitatea acesteia, acele persoane vor fi subiecţi activi (complici) la fapta de fals în declaraţie.
71 A. Filipaş, op. cit., p. 409
58
Funcţionarul sau alt salariat care consemnează declaraţia, care, după cum s-a arătat mai sus, este un
auxiliar extrapenal, va fi socotit autorul infracţiunii prevăzute în art. 263 Cod Pen. dacă, cunoscând falsitatea
declaraţiei, a primit să o consemneze pur şi simplu, fără a sesiza organele de urmărire penală.
6.3.2. Subiect pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii de fals în declaraţii este persoana fizică sau juridică împotriva drepturilor
sau intereselor căreia au operat consecinţele juridice produse efectiv de declaraţia falsă.
Câtă vreme nu s-au produs consecinţele juridice pe care făptuitorul le-a avut în vedere, cel vizat prin
acele consecinţe rămâne un subiect pasiv eventual.
6.4. Latura obiectivă
În conţinutul acestei laturi intră elementul material al infracţiunii, o cerinţă esenţială, urmarea
imediată şi legătura de cauzalitate.
6.4.1. Elementul material
Elementul material constă în acţiunea de a face o declaraţie necorespunzătoare adevărului în faţa
unei organizaţii din cele arătate în dispoziţia din art. 145 Cod Pen., competentă să ia act de declaraţia
respectivă.
Declaraţia poate fi facută la iniţiativa autorului sau la solicitarea organului, instituţiei sau unităţii
competente; ea poate fi făcută oral sau scris, nemijlocit de către făptuitor sau transmisă prin intermediar, în
limba română sau într-o limbă străină prin traducător oficial.72
Declaraţia orală trebuie să fie făcută personal, cea scrisă poate fi transmisă printr-o a treia
persoană, care va atesta semnătura declarantului. Când legea prevede o anumită procedură, declaraţia se
face cu observarea acelei proceduri.
Declaraţia trebuie să fie în totul sau în parte necorespunzătoare adevărului, adică mincinoasă.
6.4.2. Cerinţa esenţială
Pentru ca acţiunea de facere a unei declaraţii necorespunzătoare adevărului la o organizaţie din
cele arătate în art. 145 Cod Pen. să devină elementul material al laturii obiective trebuie să fie îndeplinite
două cerinţe esenţiale şi anume:
72 Al. Boroi şi colaboratorii, op. cit., p. 520
59
declaraţia făcută să fie dintre acelea care potrivit legii sau împrejurărilor serveşte la producerea
vreunei consecinţe juridice;
declaraţia să nu fie supusă unei reglementări penale speciale cu privire la veracitatea ei (de exemplu :
declaraţii de martor, denunţări, declaraţii vamale etc.).
Existenţa cazurilor în care legea prevede că declaraţia produce consecinţe juridice nu prezintă nici o
dificultate; se va ţine totdeauna seama de actul normativ care prevede această însuşire a declaraţiei (ex. acte de
stare civilă, declaraţii de notorietate etc.).
Uneori împrejurările de fapt fac ca o declaraţie să fie producătoare de consecinţe. Este cazul
situaţiilor excepţionale (forţa majoră, starea de necesitate) care nu îngăduie întârzieri pentru luarea în
considerare a unei declaraţii.
Nu este deci realizată latura obiectivă a infracţiunii şi nu există infracţiune în cazul când
declaraţia nu poate servi la producerea vreunei consecinţe juridice (ex. declaraţia facută în faţa unui
organ necompetent să ia act de o astfel de declaraţie).
6.4.3. Urmarea imediată
Acţiunea de facere a unei declaraţii necorespunzătoare adevărului, pentru a întregi conţinutul
laturii obiective, trebuie să aibă ca urmare imediată producerea unei stări de pericol pentru relaţiile
sociale ocrotite, decurgând din declaraţia falsă care a devenit un mijloc de probă contrar adevărului.
În cazul în care declarantul îsi retrage declaraţia înainte de a i se da vreo urmare sau atunci când
declaraţia este socotită neserioasă şi nu este consemnată, nefiind produsă urmarea imediată, nu există
infracţiunea.
6.4.4. Legătura de cauzalitate
La infracţiunile al căror element material constă într-o acţiune a cărei săvârşire implică neapărat
crearea unei stări de pericol, cum este cazul infracţiunii de fals în declaraţii, legătura de cauzalitate este
inerentă acţiunii din care decurge starea de pericol, aşa că existenţa legăturii de cauzalitate nu are
nevoie să fie special dovedită.
6.5.Latura subiectivă
Fapta de fals în declaraţii constituie infracţiune numai dacă acţiunea de facere a declaraţiei s-a
săvârşit cu voinţă şi vinovăţie.
60
6.5.1. Elementul subiectiv
Forma de vinovăţie care constituie elementul subiectiv al infracţiunii de fals în declaraţii este
intenţia, adică ştiinţa, în momentul în care se face declaraţia, că aceasta este neconformă cu adevărul.
Declaraţia făcută din culpă (eroare, neatenţie etc.) nu constituie infracţiune.
6.5.2. Cerinţa esenţială
Pentru ca intenţia să constituie elementul subiectiv şi să întregească conţinutul laturii subiective
trebuie să fie îndeplinită cerinţa esenţială privitoare la scopul urmărit de făptuitor, şi anume declaraţia să
fie făcută în vederea producerii unei consecinţe juridice pentru el sau pentru un altul. Nu este deci
suficientă numai stiinţa că declaraţia este falsă, mai trebuie ca făptuitorul să fi făcut această declaraţie
anume ,,în vederea producerii unei consecinţe juridice”, pentru sine sau pentru altul.
Aşadar, chiar atunci când declaraţia este susceptibilă de consecinţe juridice, latura subiectivă a
infracţiunii nu va fi realizată dacă făptuitorul nu a avut în vedere producerea acelei consecinţe juridice.
Această cerinţă esenţială imprimă elementului subiectiv al infracţiunii de fals în declaraţii
caracterul de intenţie calificată.
6.6. Forme, modalităţi, sancţiuni
Infracţiunea de fals în declaraţii săvârşindu-se printr-o acţiune (comisiune) este obiectiv
susceptibilă de forme si modalităţi care pot avea o firească înrăurire asupra regimului sancţionator.
6.6.1. Formele infracţiunii
Fapta de fals în declaraţii poate fi săvârşită printr-o activitate infracţională desfăşurată în timp şi
implicând o fază de pregatire, o executare începută, dar rămasă în formă de tentativă şi o executare ajunsă la
faza consumării.
a). Actele de pregătire şi tentativa
Deşi sunt posibile, legea nu le incriminează, fiindcă făptuitorul se poate desista până în ultimul
moment înainte de consumarea faptei de declaraţie falsă, aşa încât reprimarea acestor forme nu ar fi
justificată, neprezentând pericolul social al unei infracţiuni.
Când fapta de fals în declaraţii s-a consumat, actele premergătoare, efectuate de alte persoane
decât autorul declaraţiei pot, eventual, deveni acte de complicitate anterioară sau de instigare.
61
b). Consumarea
Consumarea faptei de fals în declaraţii are loc în momentul în care declaraţia a fost în mod legal
consemnată şi s-a creat astfel urmarea imediată, adică starea de pericol pentru valoarea socială a
încrederii publice şi pentru respectul adevărului, existenţa declaraţiei false putând determina producerea
de consecinţe juridice realizate în mod ilicit.
Pentru existenţa consumării nu importă însă dacă acea consecinţă juridică urmărită de făptuitor s-
a produs sau nu s-a produs încă, fiind suficientă starea de pericol, adică ameninţarea că această consecinţă
s-ar putea produce.
6.6.2. Modalităţile infracţiunii
Infracţiunea de fals în declaraţii are ca variante ale elementului material, adică moduri de
săvârşire determinate de conţinutul dispoziţiei incriminatoare: modalitatea declaraţiei false în vederea
producerii unei consecinţe juridice pentru sine şi modalitatea declaraţiei în vederea producerii consecinţei
juridice pentru altul.
De asemenea, modalitatea săvârşirii unei declaraţii producătoare de consecinţe potrivit legii se
deosebeşte de modalitatea unei declaraţii la care consecinţele sunt determinate de împrejurări.
Din punct de vedere faptic se pot ivi diferite modalităţi, particularitatea lor ţinând fie de
organizaţia la care declaraţia este facută, fie de consecinţa juridică urmărită de făptuitor, fie de conţinutul
însuşi al declaraţiei.
De toate aceste modalităţi normative şi faptice se va ţine seama la evaluarea gradului concret pe care îl
prezintă fapta săvârşită.
6.6.3.Sancţiuni .
Potrivit dispoziţiei din art. 292 Cod Pen., infracţiunea de fals în declaraţii este sancţionată cu pedeapsa
închisorii de la 3 luni la 2 ani.
În caz de circumstanţe atenuante, pedeapsa poate fi redusă până la 15 zile sau înlocuită cu amenda,
conform prevederilor art. 76 lit. e) Cod. Pen., iar în caz de circumstanţe agravante se poate adăuga un spor
de pâna la 3 ani, după cum menţionează art. 78 Cod. Pen.
Când instanţa aplică chiar maximul de 2 ani al închisorii poate pronunţa şi pedeapsa complementară a
interzicerii unor drepturi, conform art. 65 alin. 1 Cod Pen.
62
Dacă falsul în declaraţii a produs consecinţa juridică pe care a avut-o în vedere făptuitorul şi dacă
această consecinţă, datorită falsei declaraţii, constituie o infracţiune (de ex. înşelaciune, bigamie) se vor aplica
regulile de la concursul de infracţiuni.
SECŢIUNEA 7 : Falsul privind identitatea
7.1. Concept şi caracterizare
Falsul privind identitatea73 este fapta persoanei care se prezinta sub o identitate falsă sau atribuie altei
persoane o asemenea identitate, pentru a induce sau menţine în eroare o organizaţie din cele prevazute în art. 145
Cod Pen., în vederea producerii unei consecinţe juridice pentru el ori pentru altul.
Faptei de fals asupra identităţii îi este asimilată ca o variantă – fapta de încredinţare a unui înscris
care poate servi la dovedirea identităţii spre a fi folosit pe nedrept.
Prezentarea sub o identitate falsă sau atribuirea unei identităţi false, ori folosirea unor probe
amăgitoare privind identitatea constituie o alterare de adevăr care poate avea consecinţe grave, fiindcă de
identitatea persoanelor sunt legate formarea şi desfăşurarea unui important număr de relaţii sociale.
Falsul privind identitatea prezintă deci un evident pericol social, care aduce o inevitabilă atingere
încrederii pe care oamenii o acordă mijloacelor prin care se constată identitatea persoanelor.
Desigur, într-un sistem în care dovedirea identităţii se face prin prezentarea unor buletine
eliberate în condiţii de riguros control, săvârşirea faptei de fals asupra identităţii devine din ce în ce mai
rară, dar nu imposibilă, mai ales atunci când se îngăduie ca identitatea să fie dovedită şi cu alte mijloace, în
special diferite carnete sau bilete, care pot fi uşor folosite de alte persoane decât titularii lor.
Dacă legea penală nu ar incrimina fapta de fals privind identitatea, încrederea publică în
mijloacele de dovedire a identităţii ar rămâne neocrotită şi aceasta, în dauna relaţiilor sociale care au
nevoie de acea încredere.
Falsul privind identitatea este prevăzut în dispoziţiile art. 293 Cod Pen.
7.2. Obiectul infracţiunii de fals în declaraţii
7.2.1. Obiectul juridic
73 art. 293 C.pen.: ,, Prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei asemenea identităţi altei persoane pentru a induce sau menţine în eroare un organ sau o instituţie de stat sau o altă unitate dintre cele la care se refera art. 145, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine ori pentru altul, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani . Cu aceaşi pedeapsă se sancţionează încredinţarea unui înscris care serveşte pentru dovedirea stării civile ori pentru legitimaţie sau identificare, spre a fi folosit fără drept.”
63
Obiectul juridic special îl formează ansamblul relaţiilor sociale a căror naştere şi normală
desfăşurare se întemeiază pe încrederea publică acordată constatărilor făcute de autorităţile sau instituţiile
publice cu privire la identitatea persoanelor.74
7.2.2.Obiectul material
Identitatea persoanei fiind un atribut imaterial al acesteia nu poate fi considerată obiect material
al infracţiunii.
Obiect material poate deveni uneori mijlocul de care s-a servit făptuitorul pentru a se prezenta
sub o falsă identitate (carnet, tichet etc.).
În cazul faptei asimilate privind încredinţarea unui înscris pentru a fi folosit pe nedrept la
dovedirea identităţii, acest înscris poate fi socotit nu numai mijloc de săvârşire, ci şi obiect material al
infracţiunii.
7.3. Subiecţii infracţiunii de fals în declaraţii
Fapta de fals asupra identităţii implicând de cele mai multe ori uzurparea identităţii unei alte
persoane (substituire de persoane) poate avea subiecţi atât activ, cât şi pasiv.
7.3.1. Subiect activ
Autor, adică subiect activ nemijlocit, poate fi orice persoană, existenţa infracţiunii nefiind
condiţionată de vreo calitate a făptuitorului. Când subiectul activ ar avea vreo calitate care ar fi trebuit
să îl reţină îndeosebi de la comiterea unei astfel de fapte, acea calitate va constitui o circumstanţă
agravantă judiciară.
La săvârşirea faptei pot contribui şi alte persoane, ca instigatori sau complici, deci o pluralitate de
subiecţi activi (participaţie).
Când făptuitorul atribuie o falsă identitate unei alte persoane, dacă aceasta este prezentă, ea va fi,
după caz, coautor sau complice prin asistenţă la acţiunea făptuitorului; iar când nu este prezentă, dar
cunoştea că i se va atribui o identitate falsă şi a consimţit la aceasta, va fi complice anterior (de
exemplu : cineva a dat sub identitate falsă mandat făptuitorului ca să î1 reprezinte).75
La varianta încredinţării unui înscris pentru a servi pe nedrept la dovedirea identităţii, subiect
activ este cel care încredinţează înscrisul.
74 Al. Boroi şi colaboratorii, op. cit., p. 52475 I. Pascu, Mirela Gorunescu, op. cit., p.54876 I. Pascu, Mirela Gorunescu, op. cit., p. 560
64
7.3.2. Subiect pasiv
Subiect pasiv este organizaţia care a fost indusă în eroare prin săvârşirea faptei, precum şi
persoana a cărei identitate a fost uzurpată în cazul substituirii de persoane; subiect pasiv eventual va fi
persoana vătămată prin consecinţa juridică produsă de folosirea identităţii false.
6.4. Latura obiectivă
Latura obiectivă este alcatuită la ambele infracţiuni dintr-un element material, o cerinţă esenţială, o
urmare imediată şi o legătură de cauzalitate.
7.4.1. Elementul material
La varianta principală prevăzută în art. 293 alin. 1 Cod. Pen., elementul material constă în
acţiunea de prezentare sub o identitate falsă sau în acţiunea de atribuire a unei identităţi false unei alte
persoane.
Prezentarea înseamnă înfăţişarea unei persoane înaintea organului care are căderea să constate
identitatea; iar prezentarea sub o identitate falsă înseamnă că cel care se înfăţişează îşi atribuie o identitate
care nu este a sa.
Atribuirea unei identităţi false unei alte persoane înseamnă a declara că acea persoană are o
identitate care, în realitate, nu este a sa.
În ambele cazuri, elementul material al infracţiunii se realizează deci printr-o alterare de adevăr.
Asupra identităţii, afară de persoanele bine cunoscute, nimeni nu este crezut pe simplul cuvânt;
de aceea, acţiunile de prezentare sub identitate falsă sau de atribuire de falsă identitate sunt însoţite de
înfăţişarea unor dovezi care, la rândul lor, sunt false sau folosite în mod fraudulos.
De regulă, funcţionarul care care solicită identificarea persoanei trebuie să solicite actul de
identitate, mai ales dacă ar urma să se producă anumite consecinţe juridice.
Dacă funcţionarul nu îşi îndeplineşte aceste îndatoriri, nu se poate discuta despre existenţa
infracţiunii. 76
În acestă modalitate de prezentare sub identitatea falsă, dacă se şi utilizează un act falsificat,
nu se va reţine în concurs şi uzul de fals (art. 291 Cod Pen.), acesta fiind absorbit în falsul privind
identitatea.77
76
77 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia pen., decizia nr. 755 / 1997
65
La varianta asimilată, în care este incriminată încredinţarea unui înscris conform art. 293
alin. 2 Cod. Pen., elementul material constă în acţiunea de încredinţare a unui înscris care serveşte la
dovedirea stării civile, ori pentru legitimare sau identificare spre a fi folosit pe nedrept, acţiune
efectuată de către cel căruia îi aparţine înscrisul sau în a cărui posesie s-ar găsi.
6.4.2. Cerinţa esenţială
În cazul variantei principale, pentru ca acţiunea de prezentare sau de atribuire să întregească
latura obiectivă a infracţiunii, aceasta trebuie să aibă loc în faţa unei organizaţii din cele prevazute în art.
145 Cod Pen.
Această cerinţă esenţială nu este îndeplinită dacă prezentarea sub o falsă identitate sau atribuirea
falsei identităţi unei alte persoane au avut loc în faţa unor persoane sau organizaţii, altele decât cele
arătate în art. 145 Cod Pen.
În cazul variantei asimilate, pentru ca acţiunea de încredinţare a unui înscris să întregească latura
obiectivă a infracţiunii, trebuie ca acel înscris să fie dintre acelea care servesc pentru dovedirea stării civile
(certificate de pe actele de stare civilă) sau pentru legitimare (diferite carnete sindicale, de serviciu etc.)
ori pentru identificare (buletinul de identitate, paşaport pentru străini etc.).
Încredinţarea altor înscrisuri, chiar dacă s-ar referi la o anumită persoană (diplome, brevete,
corespondenţă etc.) nu poate realiza cerinţa esenţială arătată mai sus.
7.4.3. Urmarea imediată
Acţiunile de prezentare sub o identitate falsă, de atribuire a unei identităţi false unei alte
persoane sau de încredinţare a unui înscris spre a servi, fără drept, la dovedirea identităţii, acţiuni care
constituie elementul material al infracţiunii, pentru a realiza latura obiectivă a acesteia, trebuie să aibă
ca urmare imediată crearea unei stări de pericol.
Starea de pericol decurge din obţinerea, în cazul variantei principale, şi din posibilitatea de a
obţine, în cazul variantei asimilate, în mod fraudulos, a unei constatări privind identitatea
necorespunzătoare adevărului şi, deci, susceptibilă de a fi sursa unor consecinţe juridice nelegitime.
Când urmarea imediată nu s-a putut produce, fiindcă falsul asupra identităţii a fost demascat chiar
de la început sau fiindcă înscrisurile încredinţate spre a fi pe nedrept folosite nu erau valabile, latura
obiectivă a infracţiunii nu va fi realizată şi nu va exista infracţiune.
7.4.4. Legătura de cauzalitate
66
La infracţiunile la care urmarea imediată constă într-o stare de pericol, ca şi în cazul
infracţiunilor de fals privind identitatea, legătura de cauzalitate dintre urmarea imediată şi elementul
material fiind inerentă acestuia, nu are nevoie sa fie dovedită special.
7.5. Latura subiectivă
Faptele de fals privind identitatea, atât varianta principală, cât şi cea asimilată, pentru a constitui
infracţiuni trebuie, din punct de vedere subiectiv, să fie săvârşite cu voinţă şi vinovăţie.
7.5.1. Elementul subiectiv
Forma de vinovăţie a elementului subiectiv, în ambele variante, este intenţia, adică ştiinţa că
identitatea sub care făptuitorul s-a prezentat sau pe care a atribuit-o altuia este falsă, ori că înscrisul
încredinţat pentru a fi folosit pe nedrept este privitor la stabilirea identităţii.
7.5.2. Cerinţe esenţiale
Pentru ca intenţia să întregească latura subiectivă a infracţiunii în varianta principală făptuitorul
trebuie să fi urmărit inducerea sau menţinerea în eroare a organizaţiei în faţa căreia se săvârşeşte fapta şi
aceasta, în vederea producerii unei consecinţe juridice pentru făptuitor sau pentru o altă persoană.
Inducerea în eroare are loc când fapta este săvârşită pentru prima oară; menţinerea în eroare se
produce atunci când fapta se repetă în aceleaşi condiţii (de ex. în cazul încasării unor sume de bani plătite în
rate sau periodic). Inducerea sau menţinerea în eroare trebuie să fie urmărite de făptuitor în vederea
producerii consecinţelor juridice corespunzătoare cazului concret.
Această cerinţă este reflectarea situaţiei premisă în conţinutul constitutiv al infracţiunii.
În ceea ce priveşte infracţiunea în varianta asimilată, intenţia trebuie, de asemenea, să fie însoţită de
cerinţa esenţială a scopului în vederea căruia se face încredinţarea, şi anume pentru ca înscrisul încredinţat
să servească la însuşirea unei identităţi false.
Cerinţele esenţiale fac ca, în ambele infracţiuni, elementul subiectiv să aibă caracterul de
intenţie calificată .
7.6. Forme, modalităţi, sancţiuni
Infracţiunea de fals privind identitatea, în ambele sale variante, realizându-se prin acţiune (comisiune),
săvârşirea poate prezenta forme şi modalităţi diferite, de natură să se răsfrângă asupra tratamentului acestor
infracţiuni şi a sancţiunii lor.
67
7.6.1. Formele infracţiunii
Ambele variante sunt susceptibile din punctul de vedere al realizării lor materiale de formele
obişnuite ale unei activităţi infracţionale: acte de pregătire, tentativă, consumare şi uneori epuizare.
Legea însă nu incriminează actele preparatorii şi nu sancţionează tentativa. Când infracţiunea s-a
consumat, actele pregătitoare pot deveni eventual acte de complicitate anterioară.
a) Consumarea
Consumarea are loc în momentul în care s-a produs urmarea imediată, adică starea de pericol
rezultată din săvârşirea vreuneia dintre acţiunile care constituie elementul material al infracţiunii de
fals privind identitatea.
Pentru existenţa consumării nu interesează dacă s-a realizat sau nu consecinţa juridică în vederea
producerii căreia s-a comis prezentarea sub identitate falsă sau atribuirea unei identităţi false altei
persoane, fiindcă această consecinţă priveşte scopul infracţiunii (în vederea producerii), fiind deci o
cerinţă esenţială privind caracterizarea laturii subiective, iar nu un element constitutiv al infracţiunii.
Dacă respectiva consecinţă s-a produs şi constituie, datorită cauzalităţii sale ilicite, o infracţiune
(înşelăciune, exercitarea fără drept a unei profesii etc.), va exista concurs de infracţiuni.
De asemenea, pentru consumarea infracţiunii în varianta asimilată nu interesează dacă înscrisul
încredinţat a fost sau nu a fost încă folosit pe nedrept, această folosire constituind scopul, iar nu rezultatul
acţiunii incriminate.78
b) Epuizarea
În ipoteza când starea de fapt generatoare care constituie situaţia premisă în structura infracţiunii
implică efectuarea unor prestaţii periodice, în aşa fel încât la fiecare termen făptuitorul, menţinând în
eroare organizaţia respectivă, se prezintă sub identitate falsă sau în temeiul identităţii false care i-a fost
atribuită, infracţiunea de fals privind identitatea devine continuă şi se va epuiza la data când vor înceta
prestaţiile periodice sau când va fi descoperită.
7.6.2. Modalităţile infracţiunii
Infracţiunea în varianta principală de fals privind identitatea are, din punct de vedere normativ,
mai multe variante ale elementului material şi anume:
două privind latura materială :
modalitatea prezentării sub identitate falsă
78 Crstina Rotaru, op. cit., p. 215
68
modalitatea atribuirii unei identităţi false unei alte persoane
doua modalităţi privind beneficiarul consecinţei juridice în vederea producerii căreia se comite fapta:
modalitatea consecinţelor juridice pentru sine
modalitatea consecinţei juridice pentru altul;
Aceste din urmă modalităţi pot privi pe fiecare dintre primele modalităţi normative.
Infracţiunea, în varianta principală, poate prezenta însă şi unele modalităţi faptice, ce privesc
împrejurările concrete ale faptelor săvârşite, în raport cu :
felul organizaţiei la care se comite infracţiunea
dovezile prezentate
natura consecinţelor juridice avute în vedere
eventuala menţinere în eroare şi altele.
Infracţiunea în varianta asimilată poate avea diferite modalităţi faptice, in funcţie de felul
înscrisului care a fost încredinţat (înscris care serveşte la dovedirea stării civile, înscris care serveşte la
legitimare sau la identificare).
Din punct de vedere faptic, în varianta asimilată, modalităţile pot privi :
persoana făptuitorului (titular al înscrisului sau deţinător)
persoana beneficiarului (prieten, cunoscut, străin)
profitul realizat de făptuitor (material, imaterial), adică răsplata primită pentru încredinţarea înscrisului.79
De toate aceste modalităţi se va ţine seama la evaluarea gradului concret de pericol social pe
care îl prezintă faptele săvârşite.
7.6.3.Sancţiuni
Potrivit dispoziţiei din alin. 1 al art. 293 Cod Pen., sancţiunea pentru infracţiunea principală de
fals privind identitatea este pedeapsa închisorii de la 3 luni la 3 ani.
Când făptuitorul s-a servit de acte false, se vor aplica regulile de la concursul de infracţiuni.
Aceeaşi pedeapsă este prevăzută în dispoziţia din alin. 2 pentru varianta încredinţării de înscrisuri
spre a fi folosite pe nedrept la dovedirea stării civile, legitimare sau identificare.
În cazul infracţiunii de fals privind identitatea săvârşită în mod continuat se va putea aplica un spor
potrivit dispoziţiei din art. 42 Cod Pen.
Dacă instanţa pronunţă pedeapsa închisorii de cel puţin 2 ani, va putea aplica şi pedeapsa
complementară a interzicerii unor drepturi.
79 T. Toader, op. cit., p. 456
69
SECŢIUNEA 8 : Falsul prin folosirea emblemei Crucii Rosii
8.1. Concept şi caracterizare
Falsul prin folosirea emblemei Crucii Roşii80 este fapta persoanei care foloseşte fără
drept emblema sau denumirea de ,,Cruce Roşie” ori vreun semn sau vreo denumire care constituie o
imitaţie a acestei embleme sau denumiri, cauzând pagube materiale, prin săvârşirea faptei.
Emblema şi denumirea de ,,Cruce Roşie” prezintă însuşiri probatorii admise în toată lumea,
folosirea lor făcându-se sub chezăşia instituţiei mondiale a Crucii Roşii, singura îndrituită să autorizeze
această folosire.
Folosirea fără autorizare a emblemei sau denumirii de Cruce Roşie constituie în materialitatea sa
o alterare de adevăr, făcând să se creadă că lucrurile prezentate, pe nedrept, sub emblema sau denumirea
de ,,Cruce Roşie” ar avea în mod real garanţia pe care o implică această emblemă sau denumire.
Folosirea pe nedrept a emblemei sau denumirii de ,,Cruce Roşie” este, aşadar, o faptă care
prezintă pericol social, aducând atingere încrederii pe care publicul o acordă diferitelor produse sau
lucruri care poartă această emblemă sau denumire, şi constituie în acelaşi timp o sursă de pagube
materiale, atât pentru cei care au dreptul sa folosească această emblemă sau denumire, cât şi pentru cei
care, induşi în eroare, ar fi victime ale acestui fals.
Dacă legea penală nu ar incrimina folosirea pe nedrept a emblemei sau denumirii de Cruce Roşie,
însuşirile probatorii, pe care le au acestea când sunt folosite în mod licit, şi-ar pierde valoarea şi nu s-ar
mai bucura de încrederea publică, fiindcă nu ar exista nici o garanţie ca emblema sau denumirea ar fi sau nu
folosită în mod corect.
8.2. Obiectul infracţiunii de fals prin folosirea emblemei Crucii Roşii
7.2.1. Obiectul juridic
Obiectul juridic special al acestei infracţiuni îl constituie acele relaţii sociale la a căror formare sau
desfăşurare este necesară şi hotărâtoare încrederea în emblema sau denumirea de Cruce Roşie folosită în mod licit.
80 art. 294 C.pen. : ,,Folosirea fără drept a emblemei sau denumirii Crucea Roşie ori a unei embleme sau denumiri asimilate acesteia, precum şi folosirea oricărui semn sau oricărei denumiri, dacă fapta a cauzat pagube materiale, se pedepsesc cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă. Dacă fapta se săvârşeşte în timp de război, pedeapsa este închisoarea de la unu la cinci ani ”
70
În raport cu aceste relaţii sociale ocrotirea penală se răsfrânge şi asupra celor care au dreptul de a folosi
emblema sau denumirea de Cruce Roşie, precum şi asupra publicului, care acordă deplină încredere lucrurilor
care poartă această emblemă sau denumire.
7.2.2.Obiectul material
Emblema, ca şi denumirea de Cruce Roşie, fiind entităţi materiale, ele nu pot fi considerate obiect
material al infracţiunii.
Denumirea şi emblema Crucii Roşii sunt nişte exprimări grafice care se aplică pe anumite suporturi (din
hârtie, pânză, material plastic etc).81
Lucrurile pe care se găsesc imprimate sau aplicate astfel de exprimări grafice vor putea fi considerate
uneori obiect material al infracţiunii de înşelaciune cu privire la calitatea mărfurilor (art. 297 Cod Pen.) sau al
infracţiunii de concurenţă neloială (art. 301 Cod Penal) ori de înşelăciune pur şi simplu (art. 215 Cod Pen.).
8.3. Subiecţii infracţiunii de fals prin folosirea emblemei Crucii Roşii
Falsul prin folosirea emblemei sau denumirii de Cruce Roşie fiind sancţionat atunci când a cauzat
pagube materiale, infracţiunea are indiscutabil subiecţi activi şi subiecţi pasivi.
8.3.1. Subiect activ
Autor al acestei infracţiuni poate fi orice persoană, existenţa infracţiunii nefiind condiţionată de vreo
calitate a subiectului activ. Poate fi subiect activ chiar o persoană care are autorizaţia de a folosi emblema sau
denumirea de Cruce Roşie, dar care o foloseşte pe nedrept, peste limitele autorizaţiei pe care a primit-o.
Fapta poate fi săvârşită şi de o pluralitate de subiecţi activi, participanţi (coautori, instigatori, complici).82
7.3.2. Subiect pasiv
Subiect pasiv este în primul rând instituţia Crucii Roşii, fiindcă, de cele mai multe ori, folosirea pe
nedrept a emblemei sau denumirii sale o lipseşte de avantajele materiale pe care, pentru realizarea scopurilor
sale profund umanitare, le obţine atunci când acordă autorizarea de folosire.
În al doilea rând, vor fi subiecţi pasivi persoanele cărora li se cauzează pagube prin folosirea pe
nedrept a emblemei sau denumirii de Cruce Roşie pe care acele persoane sunt autorizate să o folosească în
sfera activităţilor sociale sau economice.
81 I. Pascu, Mirela Gorunescu, op. cit., p. 56282 S. Bogdan, op. cit., p. 418
71
În fine, vor putea fi subiecţi pasivi şi acei care au fost pagubiţi prin produsele fals prezentate sub
emblema sau denumirea Crucii Roşii.
8.4. Latura obiectivă
Latura obiectivă este alcătuită din elementul material, o cerinţă esenţială, urmarea imediată şi
legătura de cauzalitate.
8.4.1. Elementul material
Elementul material constă fie în acţiunea de folosire a emblemei sau denumirii de ,,Cruce Roşie”, ori a
unei embleme sau denumiri asimilate acesteia, fie în acţiunea de folosire a oricărui semn sau oricărei denumiri
care ar constitui o imitaţie a emblemei sau denumirii de Cruce Roşie sau asimilate acesteia.
În prima variantă acţiunea de folosire priveşte chiar emblema sau denumirea de Cruce Roşie (sau
cele asimilate).
În a doua variantă, acţiunea de folosire priveşte imitaţii ale emblemei sau ale denumirii adevărate (de
exemplu o altă formă de cruce, dar tot roşie pe fond alb, sau aceeaşi formă de cruce dar de un roşu diferit ca
nuanţă; la fel şi cu privire la denumire, de ex. Asociaţia de Cruce Roşie, Liga de Cruce Roşie, Uniunea
de Cruce Roşie etc.), deosebiri care, în genere, trec neobservate, fiind remarcate doar de persoane mai atente
sau bănuitoare.
Folosirea emblemei sau a imitaţiei sale există şi atunci când acestea sunt însoţite de alte desene sau
artificii grafice.
Folosirea poate fi realizată prin orice mijloace. Este suficientă folosirea fie a emblemei, fie a denumirii,
ori a imitaţiei vreuneia din ele. Folosirea cumulativă nu schimbă caracterul unitar al infracţiunii, dar elementul
material capătă un conţinut complex.
8.4.2. Ceri nţa esenţială
Acţiunea de folosire a emblemei sau denumirii de Cruce Roşie (ori cele asimilate), ca şi acţiunea de
folosire a unor imitaţii ale acestora nu întregeşte latura obiectivă a infracţiunii dacă nu este îndeplinită cerinţa
esenţială ca folosirea să fie efectuată ,,fără drept ”.
Folosirea emblemei sau denumirii exacte (adevarate) se consideră efectuată fară drept când
lipseşte autorizaţia necesară sau când s-a trecut peste limitele ori condiţiile acesteia.
Folosirea imitaţiilor este fără drept (în sensul de ilicită) când s-a produs într-un sector de activitate, în
care nu poate fi folosită decât emblema sau denumirea exactă (adevărată) şi acestea numai cu autorizare.
72
Când imitaţia e folosită într-un sector străin de preocupările Crucii Roşii (sau asimilate lor), fapta nu este
ilicită şi nici nu ar putea fi socotită ca efectuată pe nedrept.
8.4.3. Urmarea imediată
Acţiunea de folosire, care constituie elementul material al infracţiunii de fals prin folosirea
emblemei sau denumirii ,,Crucii Roşii”, nu realizează latura obiectivă a acestei infracţiuni decât dacă a avut
ca urmare imediată cauzarea de pagube materiale şi implicit o stare de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite.
Dacă activitatea de folosire pe nedrept nu a produs decât prejudicii materiale (chestiuni de
prestigiu, de susceptibilitate, de publicitate etc.), neexistând urmarea imediată, latura obiectivă nu este
realizată şi nu există infracţiune.
Pagubele materiale vor fi cele pricinuite în primul rând instituţiei Crucii Roşii (ori asimilate) şi
eventual altor persoane, acestea din urmă fiind, în genere, urmări produse indirect.
8.4.4. Legătura de cauzalitate
Între acţiunea de folosire a emblemei sau denumirii de Cruce Roşie (sau asimilate) ori de
folosire a unor imitaţii ale acestora şi pagubele materiale pretinse trebuie să existe o legătură de cauzalitate.
Legătura va rezulta de cele mai multe ori din însăşi materialitatea faptelor, instituţia Crucii
Roşii fiind pagubită de avantajul material de care a fost lipsită şi pe care 1-ar fi avut dacă s-ar fi cerut şi
acordat autorizaţia cuvenită.
În celelalte cazuri, adică al pagubei cauzate altor persoane va trebui să se facă dovada că acele
pagube materiale au fost cauzate prin folosirea pe nedrept a emblemei Crucii Roşii83.
7.5.Latura subiectivă
Fapta de folosire pe nedrept a emblemei sau denumirii de Cruce Roşie (ori asimilate) sau de
folosire a unor imitaţii ale acestora, chiar dacă a cauzat pagube materiale, nu va constitui infracţiune dacă
din punctul de vedere al laturii subiective nu se constată că această faptă a fost săvârşită cu voinţă şi
vinovăţie.
Forma de vinovăţie care constituie elementul subiectiv al infracţiunii este intenţia directă sau
indirectă, adică ştiinţa că fără drept se foloseşte emblema sau denumirea Crucii Roşii (ori asimilate) sau a
vreunei imitaţii a acestora, ştiinţă însoţită de prevederea producerii de pagube materiale, indiferent dacă
acest rezultat a fost anume urmărit sau numai acceptat.
83 Al. Boroi şi colaboratorii, op. cit., p. 523
73
Fapta săvârşită din culpă nu constituie infracţiune.
8.6. Forme, modalităţi, sancţiuni
8.6.1. Formele infracţiunii
Săvârşirea faptei de folosire a emblemei sau denumirii de Cruce Roşie sau a imitaţiei acestora
poate fi realizată printr-o activitate infracţionala susceptibilă de a parcurge fazele obişnuite ale
desfăşurării unei astfel de activităţi: acte de pregătire, tentativă, consumare, epuizare.
a) Actele de pregatire
Deşi sunt posibile şi chiar inevitabile, nu sunt incriminate de lege. Când fapta se consumă, aceste
acte săvârşite de altul decât autorul pot eventual fi socotite acte de complicitate anterioară.
b) Tentativa
Este totdeauna posibilă în acţiunea de folosire, dar nu este sancţionată penal, fiindcă s-a considerat
că ea nu prezintă un grad de pericol social care să justifice sancţiunile represive.
c) Consumarea
Fapta de folosire pe nedrept a emblemei sau denumirii de Cruce Roşie (ori asimilate) sau a
imitaţiei acestora se consumă şi devine infracţiune în momentul în care s-a produs urmarea imediată, adică s-
au cauzat pagube materiale. Până la producerea acestor pagube, executarea se găseşte în stare de tentativă,
care nu este pedepsibilă, aşa încât făptuitorul poate oricând evita consumarea faptei prin împiedicarea
producerii pagubei materiale.
După producerea pagubei, fapta este consumată şi constituie infracţiune, repararea pagubei
neînlăturând răspunderea penală.
d) Epuizarea
Executarea acţiunii de folosire pe nedrept a emblemei sau denumirii Crucii Roşii capătă forma
continuă în caz de folosiri repetate cauzatoare de pagube, efectuate în baza aceleiaşi rezoluţii.
În atare situaţii va exista şi faza epuizării. Infracţiunea va fi epuizată în momentul în care
făptuitorul va înceta, voit sau nevoit, folosirea şi nu se vor mai cauza pagube.84
84 Cristina Rotaru, op. cit., p. 321
74
8.6.2. Modalităţile infracţiunii
Infracţiunea poate prezenta următoarele modalităţi principale :
modalitatea folosirii emblemei sau denumirii exacte (nealterate)
modalitatea folosirii unor semne sau denumiri oarecum asemanatoare (imitaţii).
Fiecare dintre aceste modalităţi poate da loc unor modalităţi secundare:
modalitatea folosirii numai a emblemei sau numai a denumirii exacte
modalitatea folosirii numai a denumirii imitate sau numai a unui semn imitat
Infracţiunea poate avea şi diferite modalităţi faptice, decurgând din împrejurările în care a fost
realizată concret fapta penală; modalităţi privind fie instituţia (Cruce Roşie, Semilună Roşie, Leul Roşu
etc.), fie sfera de activitate în care s-a produs folosirea, fie durata şi întinderea folosirii.
De toate aceste modalităţi se va ţine seama la evaluarea gradului concret de pericol social pe care
îl prezintă faptele săvârşite.
8.6.3. Sancţiuni
Infracţiunea de fals prin folosirea emblemei sau denumirii Crucii Roşii este sancţionată cu
pedeapsa închisorii de la o luna la un an.
Dacă fapta este săvârşită în timp de război, pedeapsa este închisoarea de la unu la cinci ani.
Agravanta se explică prin aceea că în timp de război, rolul şi activitatea Crucii Roşii capătă o
amploare deosebită, intervenţia sa trecând dincolo de zona operaţiilor militare, pentru a realiza opera de
ajutorare a răniţilor, prizonierilor, refugiaţilor, populaţiei din teritorii ocupate, victimelor raidurilor de
aviaţie etc., aşa încât garantarea emblemei şi denumirii sale asigură realizarea acestei dificile şi vaste opere
umanitare.
Fapta agravată din alin. 2 al art. 294 Cod Pen. nu trebuie confundată cu infracţiunea din art. 351
Cod Penal, care constă în folosirea fără drept a emblemei sau denumirii de Cruce Roşie în legatură cu
operaţiile militare.
75
CAPITOLUL III : ASPECTE COMPLEMENTARE INFRACŢIUNILOR
DE FALS ÎN ÎNSCRISURI
SECŢIUNEA 1 : Delimitarea infracţiunilor de fals în înscrisuri de alte infracţiuni
1.1. Delimitarea infracţiunilor de fals în înscrisuri de infracţiunile de fals prevăzute de Codul
Vamal
1.1.1 Noţiuni generale
Orice incriminare a unei acţiuni sau inacţiuni are în vedere protecţia unei valori
sociale. O faptă prezintă pericol social numai în raport cu ceva exterior, mai exact, în raport cu o
relaţie socială, cu o anumită valoare socială care poate fi, printre altele, un drept al unei persoane
fizice sau juridice. Pe scurt, o faptă este periculoasă în raport cu un obiect.
Noţiunea de regim vamal poate avea o accepţie în sens larg şi alta în sens restrâns :
în sens larg apreciem ca denumire exactă aceea de regim juridic vamal care cuprinde totalitatea
dispoziţiilor legale privind intrarea şi ieşirea mărfurilor din ţară, controlul vamal, vămuirea acestora,
aplicarea tarifului vamal, precum şi celelalte operaţiuni vamale.
Aceste dispoziţii sunt cuprinse în Codul Vamal, în regulamentul de aplicare a acestuia, în
tratate, acorduri, convenţii, protocoale încheiate de statul român cu alte state, în alte acte normative
referitoare la domeniul vamal.
în sens restrâns, regimul vamal este un complex de proceduri care se aplică la un moment dat
unor mărfuri, în funcţie de scopul operaţiunii comerciale şi de destinaţia mărfurilor.85
Pe lângă infracţiunea de contrabandă, Codul Vamal incriminează încă două fapte penale:
folosirea de acte nereale şi folosirea de acte falsificate.
Folosirea de acte nereale constă în utilizarea la autoritatea vamală a documentelor vamale,
de transport sau comerciale, care se referă la alte mărfuri sau bunuri decât cele prezentate în vamă.
Folosirea de acte falsificate constă în întrebuinţarea, la autoritatea vamală, a
documentelor vamale, de transport sau comerciale falsificate.
85 I. Suceavă, Drept vamal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 1998, p. 94
76
Prin act se înţelege un document, un înscris, adică un text scris sau tipărit care emană de la
cineva îndrituit a atesta un fapt.
Un act nereal este, prin urmare, un înscris al cărui conţinut se situează în afara realităţii pe
care ar trebui să o ateste, în sensul prevederilor în vigoare privind folosirea la autoritatea vamală
a documentelor care se referă la alte bunuri decât cele prezentate în vamă, făptuitorul, ori
coautorii sau complicii săi, nu au intervenit în nici un fel asupra documentului, asupra formei
sau conţinutului său. Actul este nealterat, necontrafăcut, numai că se referă la o „altă realitate”. Prin
el însuşi nu reprezintă un fapt penal.
În schimb, actul falsificat este un înscris oficial ori sub semnătură privată, contrafăcut în
orice mod, în sensul art. 288 - 290 Cod Pen. şi 295 Cod Pen. (fals material în înscrisuri oficiale,
fals intelectual, fals în înscrisuri sub semnătură privată şi falsul în declaraţii).
Mai mult, în acest caz beneficiem şi de definiţia legală a „înscrisului oficial”. Conform art.
150 alin.2 Cod Pen. şi art. 166 alin. 2 Cod Pen. acesta este orice înscris care emană de la o
autoritate sau instituţie publică ori persoană juridică - de interes public.
Prin formularea textului din Legea 86/2006 apreciem că documentele vamale, de transport sau
comerciale acoperă aria înscrisurilor oficiale şi a celor sub semnătură privată la care se referă
prevederile Cod Pen.
Condiţia nemenţionată de lege, dar subînţeleasă implicit este aceea că actele, atât cele
nereale cât şi cele falsificate, să fie apte a produce consecinţe juridice, adică să aibă aptitudinea
producerii unor asemenea consecinţe.
Reglementările anterioare, incriminând infracţiunile pe care le analizăm, foloseau expresia
„acte vamale”, ceea ce în practica judiciară a creat numeroase confuzii, mai ales în situaţia folosirii
de către infractori a unor documente ce nu puteau fi incluse în categoria actelor vamale. Redactorii
normelor în vigoare au inclus în text şi documentele de transport sau comerciale.
Documente vamale sunt şi declaraţia vamală, declaraţia proviziilor de bord, permisul vamal,
alte documente conţinând aprobări sau scutiri acordate de autoritatea vamală (ex.: acordarea scutirii
de la obligaţia garantării datoriei vamale).
În pofida eforturilor legiuitorului de a limpezi problema documentelor ce pot fi utilizate de
infractori ca instrumente de săvârşire a infracţiunilor vamale, practica judiciară în materie s-a situat
pe o poziţie cel puţin „ciudată” din acest punct de vedere.86
86 Curtea de Apel Suceava, Secţia pen., dec. nr. 845 / 20 nov. 2002
77
Astfel, Curtea de Apel Suceava, Secţia Penala, prin dec. nr. 845 / 20.11.2002 a considerat că
„declaraţia vamală nu constituie un document vamal în sensul prevederilor Codului vamal,
falsificarea acesteia neputând atrage o pedeapsă tot atât de aspră ( 3-10 ani închisoare şi
interzicerea unor drepturi) , ca şi falsificarea documentelor de transport şi comerciale”.
Documentele de transport în domeniul feroviar : scrisoarea de trăsură, actul de
transmitere a garniturii de tren, lista sacilor poştali, lista coletelor, legitimaţia de călătorie,
recipisa de bagaje.
Documentele de transport în domeniul naval : manifestul încărcăturii (cargo manifest),
conosamentul, scrisoarea de trăsură fluvială, diverse notificări.87
Documentele de transport în domeniul rutier : foaia de parcurs, avizul de expediere.
Documente comerciale : facturi, scrisori de garanţie, convenţii de plată, cecuri etc. Dacă
documentele vamale, de transport sau comerciale au fost falsificate de autorii infracţiunii
vamale, de complicii sau de instigatorii lor, li se vor reţine în sarcină şi infracţiunile de fals
material în înscrisuri oficiale, fals intelectual, fals în înscrisuri sub semnătură privată ori fals în
declaraţii, după caz.
1.1.2. Analiza infractiunilor vamale in legatura cu infractiunile de fals
a).Obiectul infracţiunilor
Obiectul juridic al infracţiunilor vamale prevăzute de art 270 si 271 din Legea nr. 86 /
2006 îl constituie regimul juridic vamal, valoare socială majoră şi relaţiile sociale ce apar şi se
dezvoltă în legătură cu acesta.
În particular, prin aceste infracţiuni, se lezează relaţiile sociale relative la formalităţile
vamale şi la siguranţa documentelor ce se folosesc în cadrul operaţiunilor specifice acestui
sector de activitate.
Obiectul nemijlocit îl pot constitui orice mărfuri sau bunuri supuse controlului vamal.
b). Subiecţii infracţiunilor
Subiectul activ al infracţiunilor vamale este necircumstanţiat. Orice persoană care
îndeplineşte şi celelalte condiţii prevăzute de lege poate fi subiect activ al infracţiunilor vamale în
calitate de autor, complice sau instigator.
87 A. T. Mooldovan, Drept vamal, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 25
78
Dacă unul sau unii dintre făptuitorii acestor infracţiuni au anumite calităţi care le-ar
facilita în vreun fel săvârşirea faptei, precum: funcţionar vamal, ofiţer sau agent al Poliţiei de
Frontieră, comisionar vamal, angajat al vreunei societăţi de expediţii, agenturare nave, etc.,
împrejurarea poate constitui temei de fapt pentru reţinerea pe cale judiciară a unor
circumstanţe agravante conform Cod. Pen.
Subiectul pasiv este întotdeauna statul ca titular al dreptului de a impune condiţii sau prohibiţii
la trecerea mărfurilor peste frontieră. Prin acţiunile incriminate în Legea nr. 86/2006 sunt afectate
grav interesele statului care pot fi în primul rând economice, dar şi de ordine publică sau siguranţă
naţională.
c). Latura obiectivă
Elementul material al infracţiunilor vamale constă în folosirea documentelor nereale sau
a celor falsificate. Legea nu arată în ce constă acţiunea de folosire şi nu indică vreun mod de săvârşire
a ei. În consecinţă, în sensul în care această noţiune este utilizată de text, nu poate fi altul decât cel din
vorbirea curentă, din limbajul comun.
Aşadar un act este folosit la autoritatea vamală atunci când este întrebuinţat pentru
a dovedi o împrejurare, înfăţişat, prezentat ori depus pentru a fi examinat, înregistrat, etc.
Folosirea nu se poate realiza prin omisiune, prin abstenţiunea făptuitorului de a da la iveală
actul nereal sau falsificat. Este absolut necesar ca actul deţinut să fie scos „din starea sa ocultă şi
inertă” chiar dacă autoritatea căreia i s-a înfăţişat nu 1-a examinat încă şi nu s-a pronunţat asupra
lui.
Cu alte cuvinte, nu este suficientă simpla deţinere a actelor nereale sau falsificate în vederea
unei eventuale folosiri, infracţiunea consumându-se în momentul prezentării, depunerii, înfăţişării
actelor în discuţie.
Din acest motiv cele două infracţiuni vamale pot fi considerat instantanee, urmarea
imediată producându-se odată cu realizarea integrală a folosirii actelor, adică odată cu prezentarea
lor la autoritatea competentă.
Urmarea imediata constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale bazate pe
încrederea acordată înscrisurilor, indiferent dacă s-a produs vreo consecinţă juridică în urma
folosirii actelor vamale, de transport sau comerciale, nereale sau falsificate.
Cu privire la acţiunea de folosire a actelor falsificate, în literatura de specialitate s-au
exprimat păreri diferite. Unii autori au considerat că între infracţiunile de uz de fals şi folosirea de
79
acte falsificate ar exista o „conexiune teleologică" şi că, datorită autonomiei lor, în ce le priveşte,
sunt şi rămân aplicabile regulile concursului de infracţiuni.
Alţii sunt de părere că uzul de fals este absorbit în conţinutul infracţiunii vamale.
Considerăm că infracţiunea de folosire de acte falsificate, prevăzută de art. 273 din Legea nr.
86/2006 este o variantă specială a infracţiunii de uz de fals şi de aceea nu sunt aplicabile regulile
concursului de infracţiuni. Pe de altă parte, aplicarea acestor reguli nu ar avea nici o utilitate
practică.88 Problema concursului sau infracţiunii continuate ar putea fi luată în discuţie în situaţia
repetării acţiunii de folosire a actelor nereale sau falsificate.
Pentru existenţa acestor infracţiuni vamale, legea nu prevede producerea vreunei consecinţe
juridice sau materiale şi nici nu impune realizarea condiţiei ca mărfurile sau bunurile să fi fost
introduse ori scoase din ţară.
Simpla folosire a documentelor nominalizate este suficientă pentru atragerea răspunderii
penale, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege.
d). Latura subiectivă
Folosirea de acte nereale şi folosirea de acte falsificate sunt infracţiuni ce se comit numai cu
intenţie directă. Din economia textelor rezultă că autorii trebuie să dorească folosirea actelor, să
ştie că acestea se referă la alte mărfuri sau bunuri decât cele prezentate în vamă ori că sunt falsificate,
să prevadă rezultatul faptelor şi să urmărească producerea lui. Nu prezintă relevanţă împrejurarea că
rezultatul faptelor nu s-a produs.
Mobilul cu care au acţionat infractorii nu interesează din perspectiva existenţei
infracţiunilor. Cunoaşterea lui poate prezenta importanţă pentru aplicarea unor circumstanţe
atenuante sau agravante, după caz. Dovada că autorii au cunoscut situaţia actelor rezultă din
faptul folosirii lor.
e). Sancţiuni
Legea nr. 86/2006 pedepseşte infracţiunea de folosire de acte nereale cu închisoare de la 2 la 7
ani şi interzicerea unor drepturi, iar folosirea de acte falsificate cu închisoare de la 3 la 10 ani şi
interzicerea unor drepturi.
88 O Nastase, Contrabanda calificata – Teza doctorat, Bucuresti, 2007
80
Dacă infracţiunile sunt săvârşite de una sau mai multe persoane înarmate ori de mai
multe persoane constituite în bandă, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor
drepturi.
Când făptuitorii sunt angajaţi sau reprezentanţi ai unor persoane juridice care au ca
obiect de activitate operaţiuni de import-export ori în folosul acestor persoane juridice, se poate
aplica şi interdicţia exercitării ocupaţiei, potrivit Cod. Pen.
Când prin săvârşirea celor două infracţiuni vamale au fost trecute peste frontieră anumite
mărfuri sau bunuri, iar aceasta constituie o infracţiune prevăzută în alte legi, se aplică pedepsele
prevăzute în legile respective, dacă sunt mai aspre.
Actul falsificat folosit la autoritatea vamală se declară ca atare şi se anulează în tot sau în
parte, potrivit art. 445 Cod. Proc. Pen.
SECŢIUNEA 2: Probleme criminologice ale infracţiunii de fals în înscrisuri
Criminalitatea românească în formele sale variate – fenomen determinat de
criminogeneze (exogene-endogene) complexe – cuprinde încă din societatea antică a geto-dacilor şi
crimele pedepsite de lege sub denumirea infracţiunii de fals.
Determinate de factori criminogeni generali şi specifici în criminalitatea societăţii româneşti
de tranziţie, proliferarea continuă a faptelor de acest fel se datorează criminogenezelor specifice,
cadru în care cercetările de specialitate pun în lumină adevărul în condiţiile economiei de piaţă.
Operaţiunile de falsificare a înscrisurilor ispitesc pe cei dornici de a obţine venituri pe căi
ilicite, scopuri care nu ar putea fi realizate altfel sau pe cei pentru care alterarea adevărului apare ca
singura modalitate de rezolvare a situaţiei critice în care se află.
Criminogenezele endogene specifice infracţiunilor de fals în înscrisuri au în cadrul lor pe
lângă conştiinţa şi voinţa infractorului dominat de hotărârea că va reuşi să dea aparenţă de adevăr
produsului operaţiunii de fals, certitudinea că în genere este uşor de a obţine foloase prin manopere
simple sau frauduloase menite să altereze încrederea publică 89.
Determinate de criminogeneze specifice, între care se află şi criminogenezele caracteristice
criminalităţii intelectuale organizate în baza unor scenarii cu caracter secret, operaţiunile de
falsificare a înscrisurilor au modalităţi variate de săvârşire.
89 V. D. Cioclei, Manual de criminologie, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 21
81
Pe lângă situaţia că ele constituie un mijloc pentru realizarea de profituri, deseori
operaţiunile de fals sunt comise şi pentru a servi ca mijloc de săvârşire sau ascundere a săvârşirii
altor infracţiuni, cum sunt infracţiunile contra patrimoniului (delapidarea, furtul etc.).
Studiul de caz efectuat în astfel de infracţiuni conexe, pune în lumină adevărul că factorii
criminogeni specifici infracţiunilor de fals se află în interacţiuni fireşti cu factori criminogeni care se
află la originile infracţiunilor în vederea cărora este folosită operaţiunea de fals. Studiul întrepris
însă asupra criminalităţii descoperite şi judecate pe raza municipiului Bucureşti, oferă date asupra
unei tipologii aparte de infractori falsificatori.
Tipologiile infractorilor falsificatori cuprind:
Categoria promotorilor, adică a celor care iniţiază , organizează şi finanţează criminalitatea de
acest fel mai ales criminalitatea organizată pe plan naţional ori internaţional (în care se află şi
„criminalitatea gulerelor albe").
Categoria executanţilor, formată din persoane care datorită funcţiilor lor au posibilitatea de a
realiza operaţii necesare alterării adevărului (de exemplu funcţionarii publici) ori persoane care au
aptitudini deosebite pentru astfel de operaţiuni (desenatori, graficieni, fotografi, etc.).
Categoria valorificatorilor produsului criminalităţii, adică cei care pun în circulaţie monedele,
valorile falsificate de cei din categoria executanţilor.
Întâlnit în cadrul criminalităţii organizate, acest trio caracteristic tipologiei infractorilor
falsificatori, nu apare în cazul falsurilor cu produs unic (de exemplu falsificarea unei diplome de
studii).
Variaţi, ca şi formele de existenţă şi manifestare a infracţionalităţii produsă prin operaţiuni
de fals, factorii criminogeni pe terenul cărora apare tipologia infractorilor falsificatori au totuşi ca
trasătură definitorie structurarea concretă a criminogenezelor vechi sau noi prin personalitatea
omului infractor aparţinând uneia sau altei din tipologiile arătate.
În finalul acestor consideraţiuni, apare deci necesară sublinierea cerinţei cunoaşterii
infracţiunilor de fals în înscrisuri, nu numai prin prisma dispoziţiilor incriminate prevăzute în art.
288-294 din partea specială a Cod. Pen., ci şi din unghiul de vedere al criminologiei generale şi
speciale. 90
În considerarea celor afirmate mai sus s-ar putea diferenţia unele aspecte criminologice
definitorii:
90 S. Bogdan, Criminologie, Ed. Sfera Juridică, Cluj, 2006, p. 285
82
a). Falsificarea este o faptă care ispiteşte uşor pe cei dornici de a realiza pe căi ilicite scopuri
pe care le-ar fi greu dacă nu imposibil să le realizeze altfel sau pe cei cărora falsul le apare ca
singura posibilitate de a ieşi dintr-o situaţie critică.91
Această ispitire este determinată pe deoparte de convingerea făptuitorului că va izbuti să dea
aparenţa de adevăr produsului falsificării, iar pe de altă parte de credinţa că, în genere, este uşor de
surprins încrederea altora.
Ca mobil infracţiunile de fals în înscrisuri sunt totdeauna săvârşite din dorinţa sau
necesitatea de a trage direct sau indirect un profit.
În afară de faptele de fals care constituie prin ele însăşi un mijloc de realizare de prfituri,
deseori aceste fapte sunt comise pentru a servi ca mijloc la săvârşirea sau la ascunderea săvârşirii
altor infracţiuni. În aceste situaţii, aspectele criminologice ale falsului se împletesc cu cele ale
infracţiunilor în vederea cărora este folosită infracţiunea de fals.
Din punct de vedere al specificului criminologic uman al infracţiunilor de fals se deosebesc
cele trei specii de cooperatori la faptele de fals de oarecare importanţă. Acest trio criminologic nu
este însă absolut necesar, putându-se reduce la un duo sau chiar la un solo în cazul falsificării unei
diplome atestat, foi de drum, sau a unei piese justificative sau livrete de economii.
Factorii criminogeni care acţionează asupra acestor specii de cooperatori la activitatea
infracţională de fals pot fi însă diferiţi pentru fiecare specie, dar la toţi apare însă un stigmat comun:
deficienţa morală.
b) Infracţiunile de fals ocupă în societate un loc de frunte, prin numărul şi varietatea lor, în
coloanele cronicilor judiciare şi în rubricile statisticelor criminale.
Infracţiunile de fals, din punctul de vedere al geneticii lor, se situează în orânduirea
capitalistă în acelaşi compartiment cu infracţiunile contra patrimoniului.
Şi unele ca şi celelalte sunt generate fie de condiţiile vitrege de trai ale celor lipsiţi de
mijloace din societatea capitalistă, fie de neînfrânta cupiditate, de goana după profituri prin orice
mijloace care domină conştiinţa majorităţii oamenilor din lumea capitalistă. Aceasta explică
schimbările continue intervenite în activitatea falsificatorilor. 92
În tehnica criminalistică sunt folosite numeroase procedee şi mijloace perfecţionate pentru
depistarea şi constatarea falsurilor, dar în acelaşi timp falsificatorii organizaţi recurg la abile şi
ingenioase operaţiuni menite să asigure obţinerea unor falsuri cât mai reuşite şi să neutralizeze 91 Anamaria Cercel, Criminologie, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 27592 Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 2000, p. 38
83
eforturile investigaţiilor criminalistice.93
c) În statele cu orânduire socialistă infracţiunile de fals constituie în genere un fenomen
infracţional limitat, îrudit cu cel al infracţiunilor contar avutului obştesc. Cele mai multe fapte de
fals sunt săvârşite pentru a înlesni sau ascunde aceste infracţiuni patrimoniale, iar făptuitorii lor
aparţin acelei categorii de elemente neevoluate a căror conştiinţă este stăpânită de porniri generate
de rămăşiţele sau exemplele trecutului.
Ca şi infracţiunile patrimoniale, infracţiunile de fals vor dispărea treptat ca rezultat inevitabil
al procesului continuu de asanare a conştinţei tuturor elementelor rămase în urmă.
Acest proces este o legitate în orânduirea societăţii noastre, fiindcă datorită marilor şi
necontenitelor transformări ale condiţiilor de viaţă din ţara noastră care asigură satisfacerea tot mai
deplină a tuturor nevoilor materiale culturale şi morale ale oamenilor, aceste condiţii obiective de
viaţă vor acţiona puternic asupra tuturor celor a căror conştiinţă se află încă la un nivel scăzut.
Conştiinţa acestora va deveni din ce în ce mai receptivă la exemplul grăitor pe care zi de zi îl
dă imensa majoritate a oamenilor prin atitudinea lor de înaltă ţinută morală, prin respectul neclintit
faţă de legi şi faţă de regulile de convieţuire socială.
SECŢIUNEA 3 : Aspecte criminalistice ale infracţiunii de fals în înscrisuri
3.1. Stabilirea falsului în acte
Potrivit dispoziţiilor art. 288-290 Cod. Pen, falsul în înscrisuri poate fi de natură materială
sau intelectuală.
Falsul material, atât cel în înscrisuri oficiale, cât şi cel în înscrisuri sub semnătură privată,
este consecinţa contrafacerii sau alterării lor, în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice.
El poate fi săvârşit printr-o modificare fizică a înscrisului preexistent sau prin alcătuirea în totalitate
sau în parte a unui înscris oficial.94
Falsul intelectual constă în falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia de
către un funcţionar ori alt salariat aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte
sau împrejurări neadevărate în înscrisul astfel întocmit.
93 E. Stancu, Tratat criminalistică, editia a IV-a revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 11394 I. Neagu, Falsul în înscrisuri, teză de doctorat, Bucureşti, 1976, p. 53
84
Spre deosebire de falsul total al unui înscris sau al unei contrafaceri, caracterizat printr-o
anumită “unitate de structură, atât logică, cât şi grafică”, falsului parţial îi lipseşte această unitate, în
general fiind mai uşor de depistat.95
Principalele procedee de realizare a falsului în înscrisuri le reprezintă înlăturarea sau
acoperirea unui text, adăugarea de text, modificarea unui semn grafic (litera sau cifra), imitarea unui
scris sau a unei semnături, deghizarea propriului scris. În falsificarea unui înscris poate fi folosită
numai una dintre aceste modalităţi, dar pot fi întrebuinţate concomitent.
Actele pot fi falsificate total sau parţial. Ele se redactează în numele unei instituţii ori
întreprinderi de stat, al unei organizaţii obşteşti sau al unei persoane particulare. Persoana în numele
căreia se elaborează actul poate să existe în realitate ori să fie fictivă.
Actele falsificate în întregime de aceeaşi persoană au unitate de structură, atât logică, cât şi
grafică, ceea ce lipseşte în majoritatea situaţiilor de falsuri parţiale.
Metodele de examinare a falsului se aleg şi se aplică în funcţie de procedeul utilizat la
falsificare, de natura hârtiei şi a substanţei de scris folosite la întocmirea actului.
Falsul în acte se realizează prin înlăturarea, acoperirea sau adăugarea de text, contrafacerea
scrisului, falsificarea ştampilelor şi a semnăturilor.
3.1.1. Falsul prin înlăturare de text
Falsul prin înlăturare de text are loc pe cale mecanică şi chimică. Procedeele de înlăturare
mecanică a unui semn sau a mai multor semne sunt răzuirea şi radierea.
Răzuirea se realizează cu ajutorul unor instrumente ascuţite, cum sunt lama de ras, cuţitul,
vârful unui ac, precum şi unele substanţe abrazive, pulverizate într-un strat fin pe suprafaţa hârtiei,
după care se freacă uşor locul care urmează a fi şters.
În general, falsul prin răzuire se limitează la înlăturarea unui număr redus de cifre, litere sau
alte semne şi, în mod obişnuit, se aplică la actele scrise cu cerneală, pastă sau dactilografiate.
Radierea se face cu guma de şters sau uneori chiar cu miez de pâine. De obicei, falsul prin
radiere se întinde pe o suprafaţă mai mare decât prin răzuire, vizând mai multe semne.
Înlăturarea scrisului pe cale mecanică cu diferite obiecte produce, odată cu înlăturarea
semnelor, şi o deteriorare a suprafeţei hârtiei. Porţiunea ştearsă devine mai mată, fără luciu,
scămoşată şi mai subţire în comparaţie cu părţile neşterse.
95 V. Cătuna, Criminalistică, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2004, p. 285
85
Dacă are reţea de protecţie,96 pe zona radiată sau răzuită desenul protector este vătămat atât
de mult încât se observă şi cu ochiul liber. Reţeaua de protecţie se prezintă pe suprafaţa hârtiei cu
destinaţie specială sub forma unor desene din felurite linii de una sau mai multe culori , care se
distrug în cazul ştergerii mecanice.
Alte urme, mai greu de observat, constau din resturi de substanţă din traseul scrisului şters.
Atare urme se evidenţiază în condiţii de laborator prin aplicarea procedeului fotografiei selective.
Scrisul cu creionul sau cu pixul prezintă pe traseu şi modificări în masa hârtiei, mai ales când
aceasta este de calitate inferioară.
Urmele de adâncime create de instrumentul de scris nu se înlătură prin ştergere, rămânând
aproape intacte. Ele sunt mai pronunţate pe verso-ul actului, sub forma unui traseu proeminent, prin
care, de multe ori, se reconstituie scrisul şters.
În cazurile când pe zonele vătămate ale hârtiei se scrie un nou text, traseul respectiv are un alt
aspect. Când se scrie cu cerneală, aceasta difuzează mult în părţile laterale ale scrisului nou, precum
şi în masa hârtiei.97
Dacă peste zona scrisului şters se scrie cu creionul sau cu pixul, traseul astfel realizat este mai
pronunţat, mult mai adâncit în masa hârtiei şi privit sub lupă, evidenţiază uşoare goluri de substanţă
colorată.
Pentru descoperirea falsului prin răzuire sau radiere se examinează actul sub un izvor de lumină
ce cade oblic pe suprafaţa hârtiei: porţiunea vătămată este mai mată; apoi, se priveşte actul în zare şi
partea răzuită sau radiată, datorită subţierii hârtiei din locul respectiv, este mai transparentă.
De asemenea, se mai poate pulveriza pe hârtie praf fin de grafit, zona ştearsă pe cale mecanică
va fi puternic îmbibată cu firicele de pulbere. Nu se prea recomandă acest procedeu, deoarece
firicelele de pulbere de grafit imprimate pe suprafaţa descleiată prin ştergere creează greutăţi
expertului criminalist în procesul examinării actului.
Când nu se descoperă prin procedeele menţionate, se recurge la vaporizarea cu iod şi la
cercetarea actului sub radiaţii ultraviolete. Vaporii de iod aderă în cantitate mare la regiunile
şterse pe cale mecanică, colorându-le în brun-închis, iar sub razele ultraviolete aceste regiuni au o
luminiscenţă diferită de cele nevătămate.98
96 M. Dianu, Iniţiere în grafologie, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 3997 D. Sandu, Falsul în acte, Ed. Dacia, Cluj, 1977, p. 6898 I. Mircea, Criminalistică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 189
86
Textele răzuite sau radiate pot fi evidenţiate prin diferite procedee de fotografiere a actului
cu filtre de lumină, sub raze infraroşii, ultraviolete, şi prin aplicarea metodei difuzo-copiativ99.
Corodarea este o înlăturare de text prin utilizarea celor mai diferiţi reactivi chimici. Ea
decolorează scrisul, transformând cerneala într-o compoziţie slab colorată ori chiar incoloră. În acest
scop, de obicei, se folosesc acizi diluaţi şi substanţe alcaline care au în soluţie o substanţă bazică.
Spălarea, realizată tot prin intermediul reactivilor chimici, mai ales al solvenţilor organici,
decolorează scrisul şi chiar îl dizolvă, din care cauză, traseul său, de multe ori, dispare total.
Partea vizată are, de obicei, o nuanţă de culoare diferită de cea a regiunilor necorodate sau
nespălate, este mai fragilă, cu însemnate pierderi de netezime şi luciu.
Dacă textul înlăturat este înlocuit cu altul, acesta din urmă diferă de primul prin grosimea
scrisului, nuanţa de culoare şi prin difuzarea substanţei în hârtie.
Actele corodate sau spălate se examinează sub raze ultraviolete, la microscop şi prin
intermediul unor reactivi chimici, în vederea constatării falsului alterat.
3.1.2. Falsul prin acoperire de text
Falsul prin acoperire de text se realizează cu haşuri de aceeaşi substanţă ca şi scrisul ori se
creează peste scris cu pete de cerneală ori de altă substanţă .
În situaţia când pata nu se înlătură fără deteriorarea hârtiei şi a scrisului din regiunea
acoperită, se procedează la fotografierea actului pe verso cu lumină în transparenţă, sau cu filtre de
culoare.
De asemenea, se poate recurge şi la fotografierea scrisului acoperit sub radiaţii infraroşii.
Prin acest procedeu se obţin rezultate bune dacă traseul scrisului acoperit este pentru aceste raze
opac, iar substanţa care îl acoperă penetrabilă, cum ar fi, de pildă, scrisul executat cu creion de
grafit, tuş negru, cerneală tipografică etc. şi acoperit cu cerneală obişnuită.
În fine, când scrisul acoperit este executat cu creion sau cu pix, se încearcă folosirea
diferenţei de relief prin fotografia de umbre a verso-ului actului în cauză.
O problemă oarecum înrudită cu falsul prin acoperire de text este şi scrisul cu cerneluri
invizibile. În practica cercetării criminalistice se întînleşte destul de des evidenţierea scrisului
invizibil, realizat cu diferite substanţe incolore, cunoscute sub denumirea generală de cerneluri
simpatice.
99 E. Chiriac, Aplicarea metodei difuzo- copiative în studiul şi expertizarea documentelor, în probleme de medicină legală şi judiciară, vol. V, Ed. Medicală, Bucureşti, 1996, p. 161
87
Asemenea scrisuri se execută, de obicei, pe hârtie obişnuită şi de multe ori între rândurile
unui scris vizibil, pentru a nu trezi bănuiala asupra mesajului secret propriu-zis. Printre aşa-numitele
cerneluri simpatice, practic mai des utilizate, pot fi amintite sucul de lămâie sau de ceapă, laptele
dulce, saliva, acidul sulfuric diluat, soluţii din săruri de cobalt. Unele substanţe folosite se colorează
mai mult sau mai puţin intens sub acţiunea căldurii, iar altele prin tratarea cu anumiţi reactivi
chimici.100
Evidenţierea scrisului astfel întocmit se poate realiza prin mai multe procedee. Pentru
început, actul suspect se examinează sub diferite unghiuri de incidenţă a luminii asupra sa, prin care
se observă o uşoară diferenţă de strălucire din cauza substanţei folosite, şi o diferenţă de relief pe
suprafaţa hârtiei, datorită instrumentului de scris.
Dintre procedeele de laborator, unele se bazează pe folosirea efectului razelor invizibile,
altele pe aplicarea anumitor substanţe pulverulente sau pe tratarea actului suspect cu vapori ori cu
soluţii de iod.
Sub radiaţii ultraviolete şi infraroşii, scrisul este relevant fie prin reflectarea radiaţiilor
utilizate, fie datorită producerii luminiscenţei.
Cu razele Roentgen se evidenţiază scrisurile executate cu cerneluri care conţin săruri ale
metalelor grele ( plumb, mercur, fier, zinc etc.). Tratarea actului suspect cu substanţe pulverulente şi
cu iod se face prin procedeele aplicate la evidenţierea urmelor latente ale reliefului papilar.
3.1.3. Falsul prin adăugare de text
Falsul prin adăugare de text constă în alăturarea la textul existent a unor semne sau cuvinte.
Asemenea adaos schimbă sensul iniţial al conţinutului actului, cum se întâmplă în cazul trecerii
cuvintelor din masculin la feminin, din singular la plural, doar printr-o singură literă. Uneori, chiar
mai simplu se schimbă înţelesul unei fraze printr-o singură virgulă etc.
Textul adăugat se descoperă după criteriul de încadrare logică în cuprinsul actului, după
felul de ordonare şi desfăşurare a scrisului.
Specifice la scrisul adăugat sunt prescurtările neobişnuite ale unor cuvinte, înghesuirea
literelor sau a cifrelor, orientarea diferită a rândurilor, precum şi numeroase elemente de detaliu ale
celor două scrisuri, dacă falsul s-a comis de către o altă persoană decât autorul textului autentic.
La cele dactilografiate, semnele adăugate au o poziţie deviată faţă de textul original, sunt
mai sus sau mai jos faţă de orizontala scrisului.
100 Cristina Rotaru, op. cit., p. 108 - 110
88
De asemenea, pasul dintre semnele imediat apropiate ale celor două scrisuri diferă ca
mărime, fiind mai mic sau mai mare atât faţă de mărimea distanţelor dintre semnele scrisului iniţial,
cât şi mărimea distanţelor dintre semnele scrisului adăugat.
Diferenţa de pigmentaţie a cernelurilor este, de asemenea, un indiciu al adăugirilor de
text. Se constată prin cercetarea actului la microscop, cu filtre separatoare de culori, sub raze
ultraviolete sau infraroşii.101
Nu se pierde din vedere nici direcţia rândurilor şi diferenţa de suport pentru scris, în
cazurile adăugirilor făcute cu creion sau cu pastă.
Când celelalte procedee nu dau rezultate se recurge la analiza chimică.
3.1.4. Falsul prin contrafacerea scrisului
Falsul prin contrafacerea scrisului cunoaşte copierea şi imitarea. 102
Copierea se execută prin reproducerea scrisului ori a semnăturii altei persoane în
transparenţă, utilizând hârtia de calculator, copiativă sau cea obişnuită. Textul copiat pe această cale
are următoarele elemente caracteristice: întreruperi în cursivitatea scrisului, retuşuri, reluări,
tremurături, presiune uniformă şi aceleaşi dimensiuni cu ale scrisului copiat.103
Imitarea se efectuează după un scris original sau din memorie. După scrisul original,
imitarea se realizează cu modelul autentic în faţă, pe când cea din memorie pe baza unui prealabil
exerciţiu.
În ambele variante, în conţinutul actului falsificat, se întânlesc atât caracteristici din scrisul
imitat, cât şi din cel obişnuit al falsificatorului.
Dintre caracteristicile “scăpate” pot fi amintite trăsăturile de legătură ale literelor, linia
de bază a literelor, orientarea rândurilor, punctele de atac în formarea literelor şi cifrelor, finalizările
semnelor etc.
3.1.5. Falsul ştampilelor
Falsul ştampilelor se realizează prin contrafacerea, desenarea pe actul în cauză a unei
impresiuni de ştampilă, transferarea impresiunii autentice pe actul fals.
101 C. Suciu, Cercetarea criminalistică a documentelor falsificate, Analele Univ. C.I.Parhon, Stiinte Juridice, nr. 13 – 14, 1959 şi 1960, p. 182102 L. Ionescu, Expertiza criminalistică a scrisului, Ed. Junimea, Iaşi, 1973, p. 213 - 225103 I. Mircea, op. cit., p. 192
89
Contrafacerea ştampilelor autentice după impresiunile depuse pe diferite acte se execută
prin zincografie sau confecţionarea manuală a unei ştampile.
Confecţionarea ştampilelor prin zincografie dă rezultatele cele mai apropriate de original,
din care cauză foarte greu se poate descoperi falsul.
În asemenea situaţii trebuie examinat fiecare detaliu de uzură de pe ştampila originală din
perioada când se pretinde că ar fi fost elaborat actul fals.
Drept elemente de comparaţie pentru studiu se iau detaliile din impresiunile ştampilei
autentice create aproximativ în timpul elaborării actului suspect de fals.
Ştampilele false se confecţionează manual, de obicei, din cauciuc, material plastic şi
piele. Impresiunile create cu asemenea ştampile se deosebesc de cele originale prin detaliile în
general mai grosolan, cum ar fi distanţa dintre litere, conturul, mărimea şi lăţimea lor.
De asemenea, la aceste semne ale ştampilei false se deosebesc şi poziţiile axelor
longitudinale ale semnelor faţă de linia de bază a scrisului. La ştampilele astfel confecţionate,
detaliile emblemelor nu sunt redate cu fineţe, unele din ele fiind chiar scăpate.
Uneori se folosesc, drept ştampile, monedele de metal sau ştampilele vechi scoase din uz,
ştampilele curente ale unor instituţii sau organizaţii obşteşti. În momentul creării impresiunii,
ştampila improvizată se răsuceşte puţin pentru a nu se distinge scrisul imprimat pe hârtie.
Pentru comparaţie se folosesc impresiuni ale ştampilei autentice de pe acte elaborate în
perioada respectivă.
Ştampilele se mai falsifică prin desenarea după impresiunea ştampilei originale, prin
copiere directă sau prin imitare.
În asemenea cazuri, impresiunea desenată se deosebeşte de cea originală prin distanţele
diferite între litere, diferenţele de mărime, contur şi lăţime, precum şi lipsa de uniformitate la
intensitatea de culoare.104
Se mai poate observa grosimea exagerată şi neuniformă a tuşului sau a cernelii cu care s-a
desenat impresiunea. Pe cale chimică se constată diferenţa de compoziţie dintre tuşul de ştampilă şi
substanţa din impresiunea falsă.
O altă modalitate de falsificare a ştampilelor este transferarea pe actul fals a unei
impresiuni autentice, prin intermediul unei pelicule, al hârtiei fotografice umezite, al unei plăci de
sticlă gelatinată şi cu albuş de ou fiert.105
104 M. Dobrinoiu, Infracţiuni în domeniul informatic, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 70105 C. Suciu, op. cit.,p. 481
90
Caracteristicile urmei transferate sunt: impresiunea obţinută este foarte slab colorată, iar
caracterele sunt foarte difuze, din cauza umezelii de pe suprafaţa materialului utilizat la transferare.
3.2.Semnăturile falsificate
3.2.1. Procedee de falsificare a semnăturilor
a). Falsificarea semnăturilor prin copiere
Contrafacerea semnăturilor prin copiere este foarte des uzitată. Copierea urmăreşte redarea
cât mai fidelă a unei semnături autentice, prin urmărirea, trăsătură cu trăsătură, a conturului acesteia.
Operaţia poate fi făcută direct sau indirect (prin folosirea unui clişeu intermediar).
Prima modalitate numită şi „decalc” se bazează pe executarea unor operaţiuni devenite
clasice: hârtia ce va servi ca suport semnăturii falsificate se aşează peste actul ce conţine semnătura
autentică aleasă ca model, apoi ambele coli sunt plasate în direcţia unei surse de lumină, pe o
suprafaţă transparentă, de obicei geamul unei ferestre. Astfel conturul semnăturii autentice va deveni
vizibil pe suprafaţa celei de-a doua hârtii pe care va fi trasat cu ajutorul unui element scriptural.
A doua modalitate de copiere presupune două etape:
Prima, are ca obiectiv transpunerea traseului semnăturii model pe suprafaţa de hârtie a
preconizatului act fictiv.
Operaţiunea se poate face prin mai multe mijloace. În mod curent, grafismul de ghidare este
obţinut prin următoarele tehnici:
redare prin decalc (situaţie în care conturul semnăturii model este trasat cu un creion fin);
reproducere cu ajutorul hârtiei copiative
evidenţierea acestuia sub forma unei urme de presiune realizată prin urmărirea firului grafic al
semnăturii autentice în tehnica decalc cu un obiectiv având o proeminenţă ascuţită. Această
ultimă modalitate are în vedere situaţiile în care în urma execuţiei normale a unei semnături,
imaginea acesteia se poate imprima pe actele aflate dedesubt.
A doua etapă de execuţie în cazul semnăturilor copiate indirect rezidă în repasarea grafismului de
ghidare cu un instrument scriptural, stiloul sau pixul cu pastă.
Dorinţa de a reda cât mai fidel o formă grafică străină, dificultăţile pe care le implică
urmărirea, segment cu segment, a unui traseu, adeseori complicat, impun falsificatorului un ritm de
execuţie lent, o manieră picturală în trasarea liniilor.
91
Uneori, scriptorul va fi nevoit să facă scurte pauze după care instrumentul scriptural îşi va
relua traseul. Aceste întreruperi sunt sesizabile.
Traseul semnăturilor copiate reţine deseori şi alte imperfecţiuni, cum ar fi tremurăturile ce
pot să apară în orice punct al firului grafic ca urmare unor factori ca: tensiunea musculară exagerată
a mâinii lipsa de îndemânare a scriptorului, emoţia.
Deşi aprecierile în această privinţă nu sunt deloc uşor de făcut, în general se consideră că
există posibilităţi de decelare a tremurăturilor datorate falsului de cele de sorginte naturală. Pentru
un specialist orice posibilitate de confundare a tremuratului falsificatorului şi a tremuratului natural
(patologic) este exclusă.
b). Falsificarea semnăturii prin imitare
Ca şi copierea, contrafacerea prin procedeul imitaţiei urmăreşte acelaşi lucru şi anume
redarea cât mai fidelă a unei semnături autentice, în scopul întocmirii unui act cu conţinut nereal.
Spre deosebire de tehnica copierii ce presupune urmărirea traseului, punct cu punct, prin
conducerea instrumentului scriptural de la începutul până la sfârşitul traiectoriei acestuia, imitaţia
constă în reproducerea unei semnături prin observarea directă a acesteia, în urma unui studiu, a unor
exerciţii prealabile sau din memorie.
Execuţia în prezenţa modelului poate avea loc în două maniere: servilă şi liberă.
Imitaţia servilă
În cadrul imitaţiei servile, scriptorul va încerca să reproducă, cât se poate de fidel, imaginea
pe care o studiază vizual, în permanenţă. Aceasta va fi trasată, reconstituită atent, migălos, porţiune
cu porţiune. O astfel de operaţie necesită un ritm lent de execuţie. Presiunea de scriere va fi
uniformă. Construcţia rezultată va avea un aspect general artificial, static, uşor de distins în raport cu
un grafism natural.
Imitaţia servilă necesită o tehnică apropriată de cea a desenului. Ca urmare, în mod obişnuit,
grafismele obţinute prin acest procedeu nu vor prezenta decât foarte rar elemente grafice specifice
autorului, situaţie ce conduce la imposibilitatea identificării acestuia.
Imitaţia liberă
Imitaţia liberă poate fi realizată prin trei modalităţi:
prin acţiune directă având semnătura originală în faţă;
prin exerciţii prealabile
prin reproducerea din memorie.
92
c). Falsificarea semnăturii prin execuţii din fantezie
Execuţia din fantezie nu îşi propune reproducerea fidelă a unei semnături autentice.
Persoanele care recurg la această modalitate de fals se arată a fi prea puţin preocupate de
caracteristicile semnăturii originale, pe care nu intenţionează să le redea nici măcar în linii generale.
În unele cazuri persoanele în numele cărora vor fi executate semnături fanteziste sunt fictive,
reprezentând nişte nume înscrise în general pe ştate de plată .
Când se solicită expertului examinarea unor astfel de semnături este bine să i se pună la
dispoziţie şi probe de scris ale persoanelor bănuite că ar fi executat în mod fictiv semnăturile în
litigiu. De multe ori, în scrisul falsificatorului se pot găsi suficiente caracteristici similare celor
întâlnite în traseul semnăturilor executate din fantezie.106
d). Falsul prin folosirea unei semnături autentice
Reprezintă un procedeu de falsificare a unor acte pe baza unei semnături autentice, procurată
prin diverse mijloace, fără ştirea autorului.
Înscrisurile contrafăcute în acest fel prezintă avantajul că iscălitura pe care se bazează
provine în mod cert de la titular, aspect pe care îl va confirma o eventuală expertiză. În acelaşi timp
se înţelege că, semnătura respectivă nu va exprima voinţa autorului, ea fiind dată pentru alt conţinut.
Periculozitatea folosirii ca probe în procesul judiciar a unor astfel de documente este
evidentă, stabilirea faptului că o astfel de semnătură este preexistentă celorlalte grafisme din
conţinutul acestora, nefiind, în general, o chestiune uşoră.
Din acest punct de vedere se poate vorbi despre următoarele tehnici de fals:
* falsul prin decupare – semnăturile autentice sunt detaşate în general prin tăiere, din corpul unor
acte reale .
Frecvent, actele falsificate prin acest procedeu au dimensiuni neobişnuit de mici, lucru
datorat spaţiului redus de hârtie nescrisă existent în vecinătatea semnăturii. Falsificatorul va fi nevoit
deseori să-şi comprime scrisul. 107
* falsul prin folosirea unei semnături date în alb – semnăturile ,,date în alb” sunt grafisme
autentice executate pe suprafeţe de hârtie cu
format obişnuit, ce urmează însă să fie
completate scriptic ulterior semnăturii.
* falsul prin ,,furtul de semnătură”- semnăturile autentice necesare acestui gen de fals sunt 106 A. Frăţilă, Gh. Păşescu, op. cit., p. 72107 Marina Lucia, Particularităţile examinării semnăturilor furate, Min. Justiţiei, Bucureşti, 1979
93
obţinute prin intermediul hârtiei copiative.
Înainte ca titularul semnăturii să semneze, în cunoştinţă de cauză, un document în mai multe
exemplare cu ajutorul hârtiei copiative, printre acestea sunt introduse, fără ştirea sa, o hârtie nescrisă
şi una copiativă.
Astfel, în momentul semnării, se va obţine, fără ştirea autorului, o semnătură autentică, în
baza căreia se va întocmi actul dorit.
* falsul prin folosirea unui timbru ce reţine o semnătură
Timbrele sunt prezente pe multe acte. Sunt cazuri în care pe suprafaţa unor astfel de timbre
sunt executate semnături autentice.
Transferată împreună cu timbrul respectiv pe o altă suprafaţă de hârtie, acestea pot servi la
întocmirea unor acte cu conţinut nereal, „girat” însă de caracterul autentic al iscăliturii.
* falsul prin utilizarea unei urme de presiune
Şanţuri de presiune ce redau conturul unei semnături autentice pot să apară în urma unei
execuţii naturale pe o suprafaţă de hârtie ce se află sub actul real, neexcluzându-se posibilitatea ca
acestea să fie obţinute şi în mod intenţionat.
* falsul prin tehnici de colaj
Semnăturile necesare întocmirii prin acest procedeu a unui act cu conţinut fictiv, sunt obţinute
prin decupaj direct de pe suprafaţa de hârtie pe care au fost executate în mod natural sau indirect, prin
reproducerea cu un aparat copiator a actului respectiv, urmată de o decupare operată pe copie.108
Enumerarea nu are un caracter exhaustiv, în practică putând fi întâlnite şi alte modalităţi de fals
de acest gen.
e). Autofalsificarea semnăturii
Autofalsificarea sau deghizarea se referă la acele situaţii când un individ procedează la
modificarea propriei semnături, în ideea, deloc cinstită, de a o modifica ulterior.
Deghizarea este însă un procedeu de fals cu un statut „sui generis” în sensul că nu este
pedepsit expres de legislaţia penală română, lucru facilitat de faptul că autorul, odată identificat, îşi
recunoaşte, de obicei, semnătura, aspectul încercării de înşelăciune fiind trecut sub tăcere.109
3.2.2. Posibilităţi de stabilire a autorului unei semnături falsificate
108 G. Potrivitu, Observaţii în legătură cu infracţiunile de fals în înscrisuri, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 110109 M. Dianu, op. cit., p. 213
94
Stabilirea autorului unei semnături ce nu provine de la titular, cu alte cuvinte a unei semnături
falsificate, interesează mai puţin în domeniul procesual civil, dar se dovedeşte a avea o mare
importanţă în sfera procesual penală.
În concepţia dreptului penal, rezolvarea unei infracţiuni de fals în înscrisuri, presupune nu
numai stabilirea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, ci şi stabilirea altor elemente printre care se
numără identificarea persoanei care a săvârşit fapta.
Identificarea autorului unui fals nu este însă o chestiune uşoară dat fiind faptul că prin însăşi
natura lor majoritatea manoperelor de acest gen conservă destul de puţine caracteristici din scrisul
autorului.
În esenţă, posibilităţi de identificare ale autorului unei semnături falsificate depind de
procedeul de contrafacere folosit.
Referitor la această problemă, în literatura de specialitate se afirmă că modalităţi de
falsificare precum copierea110 sau imitaţia servilă nu permit stabilirea autorului, în schimb,
grafismele obţinute prin alte tehnici (imitaţie liberă, execuţie prin fantezie, deghizare) oferă şansa
identificării plastografului. Aceasta poate fi mai mare sau mai mică în funcţie de elementele proprii
autorului pe care le reţine semnătura falsificată.111
3.2.3. Examinarea documentelor şi semnăturilor supuse expertizei
Stabilirea autenticităţii unei semnături sau a faptului dacă aceasta aparţine unei anumite
persoane, alta decât titularul, necesită o examinare comparativă. Pentru ca analiza să fie eficace, este
necesar ca materialul comparativ să întrunească anumite condiţii.
Procurarea pieselor de comaparaţie necesare efectuării expertizei solicitate revine, în
principiu organului judiciar. În cazul falsurilor în înscrisuri organele judiciare pot ordona să fie
prezentate scripte de comparaţie. Când ele se găsesc în depozite publice, autorităţile în drept sunt
obligate a le elibera.
Aceeaşi obligaţie revine şi persoanelor particulare, dacă nu sunt în relaţie de soţi sau de rudă
apropriată cu învinuitul sau inculpatul.
De asemenea, se stipulează că organele judiciare penale pot dispune ca învinuitul sau
inculpatul să prezinte o piesă scrisă de mâna sa sau să scrie o astfel de piesă după dictare.
Deşi obligaţia procurării piselor de comparaţie revine organului judiciar, o contribuţie în
acest domeniu poate avea şi expertul.110 L. Ionescu, op.cit., p. 271111 A. Frăţilă, Gh. Păşescu, op. cit., p. 90
95
Organului judiciar îi incubă nu numai obligaţia procurării piselor de comparaţie ci şi aceea a
remiterii lor la laboratorul de expertiză. În cadrul operaţiunilor de expediere se vor lua măsuri pentru
ca acestea să nu sufere deteriorări.
În cazurile în care din motive întemeiate piesele de comparaţie nu pot fi înaintate expertului
(spre exemplu acestea sunt supuse regimului arhivelor) organul judiciar poate dispune ca verificarea
acestora să se facă printr-un expert delegat.
Acesta se va deplasa la locul unde se află actul, îl va cerceta direct şi va reţine imaginea care
interesează prin fotografiere sau xeroxare.
Piesele de compareţie nu pot fi depuse direct la laborator de persoane particulare, decât în
cazul în care organul judiciar dispune astfel, sau când se solicită expertize extrajudiciare de
persoanele interesate.
Piesele de comparaţie se pot clasifica după modul şi data întocmirii. În raport de acestea se
face deosebirea între piese de comparaţie preconstituite şi piesele executate la cerere.
Examinările în vederea verificării autenticităţii unei semnături sunt precedate de o serie de
analize, indispensabile pentru obţinerea unor rezultate corespunzătoare cu adevărul.
În actul prin care s-a dispus examinarea se află, de regulă sub forma unor întrebări, obiectul
expertizei. De obicei, aceasta se rezumă la verificarea autenticităţii unui uneia sau mai multor
semnături, caz în care formularea adecvată este ,, dacă semnătura a fost sau nu executată de titular”.
Uneori, obiectul expertizei poate fi mai larg, solicitând să se stabilească „dacă semnătura care
nu aparţine titularului a fost falsificată de o anumită persoană sau de una dintre persoanele incluse
într-un cerc de suspecţi”.
Pe lângă aceste obiective, des întâlnite în actele de dispunere a expertizelor, specialiştii pot fi
solicitaţi să răspundă la alte întrebări precum:
dacă semnătura în discuţie reţine elemente ce ar trăda starea de bătrâneţe sau de boală a
scriptorului
dacă deosebirile înregistrate între semnătura în discuţie şi cele obişnuite ale titularului s-ar putea
datora execuţiei în condiţii neobişnuite (constrângere, intoxicaţie alcoolică sau medicamentoasă,
stări psihice deosebite etc.)
dacă semnătura în discuţie a fost executată cu mâna ajutată sau forţată
vechimea semnăturii în discuţie
dacă aceasta a fost executată cu acelaşi material de scriere folosit şi la trasarea altor grafisme
96
starea psihică a scriptorului în momentul semnării, respectiv dacă acesta avea sau nu
discernământ.
Determinarea obiectului expertizei presupune şi alte operaţiuni, cum ar fi:
individualizarea actului pe care se află semnătura şi a celor ce conţin semnăturile de comparaţie
localizarea construcţiilor grafice respective.
Aceste identificări se bazează pe datele inserate în actul de dispunere a expertizei.
În mod normal acestea ar trebui să conţină suficiente repere, graţie cărora să se poată stabili:
care anume dintre actele remise conţine semnătura în litigiu; pe cele de comparaţie, unde anume pe
suprafaţa documentelor respective se află semnătura în discuţie şi cele provenite în mod cert de la
titular.
Pentru individualizarea actelor, astfel de repere ar putea fi reprezentate de :
titlul actului sau, în lipsa acestuia, precizarea genului din care face parte ;
data pe care o poartă actul: data autentificării acestuia, data şi numărul de înregistrare, inserate
de către un organ sau o instituţie;
data la care a fost vizat spre neschimbare de către notar sau de către instanţă ;
pagina la care este / a fost îndosariat;
persoanele ce figurează ca părţi ale actului ;
numele persoanei pe care a fost dată;
alcătuirea semnăturii (literală, semi-literală, neliterală)
caracteristicile materialului cu care a fost trasată semnătura şi altele
În marea majoritate a cazurilor, rezultatul examinărilor concordă cu realitatea, însă nu este
exclusă şi apariţia concluziilor eronate datorate unor cauze multiple.
Pornind de la sursele care le favorizează se pot deosebi mai multe categorii de erori112 :
datorate calităţii semnăturii în litigiu,
datorate numărului mic de semnături în discuţie,
datorate lipsei originalului semnăturii în litigiu,
datorate probelor de comparat,
datorate influenţării expertului,
datorate incompetenţei expertului.
112 D. Sandu, op.cit, p. 68
97
BIBLIOGRAFIE
BIBLIOGRAFIE ROMÂNĂ
A. Legislaţie
1. Constituţia României, Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în M. Of. nr. 758/ 22 oct. 2003
2. Codul penal La Zi, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006
3. Legea nr. 278 din 4 iulie 2006 privind modificarea şi completarea Codului Penal, publicată în
Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006
4. Codul de procedură penală, ediţia a 5-a revizuită, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”,
Bucureşti, 2007
5. Codul de procedură civilă şi 12 legi uzuale, ediţia a 6-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008
6. Legea nr. 141 din 24 iulie 1997 privind Codul vamal al României, publicata în Monitorul Oficial
nr. 180 din august 1997
7. Hotărârea Guvernului nr. 1.114 din 9 noiembrie 2001 pentru aprobarea regulamentului de
aplicare a Codului vamal al României, publicată în Monitorul Oficial nr. 735 din 19 noiembrie
2001
8. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 90 din 2 octombrie 2003 pentru modificarea Legii nr.
141/1997 privind Codul vamal al României, publicată în Monitorul Oficial nr. 712 din 13 octombrie
2003, aprobată prin Legea nr. 39 din 11 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 238 din 18
martie 2004
9. Codul vamal (actualizat la 01.09.2008), Data apariţiei: 09.2008, Editura: C.H.BECK
10. Legea generală a vămilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 72 din l iulie 1905; Colecţia
Hamangiu, voi. III, p. 215
11. Ordonanţa de Urgenţă nr. 105 din 27 iunie 2001 privind frontiera de stat a României, publicată
în Monitorul Oficial nr. 352 din 30 iunie 2001, aprobată prin Legea nr. 243 din 29 aprilie 2002,
publicată în Monitorul Oficial nr. 302 din 8 mai 2002
12. Ordonanţa de urgenţă a guvernului nr.195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice -
modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 63/2006, publicată în
Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 729/20.09.2006
13. G. Antoniu, M. Popa, S. Daneş, Codul penal pe înţelesul tuturor, Ed. Politică, Bucureşti, 1970
98
14. M. Badila şi colaboratorii, Codul penal comentat. Partea specială, vol. II, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2008
15. V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului penal Român, vol. IV, Ed. Academiei Române,
Bucureşti, 1972
16. V. Dongoroz şi colaboratorii, Noul cod penal şi codul penal anterior” Ed. Politică, Bucureşti,
1969
6. C. Sima, Codul penal comentat şi adnotat, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1996
B. Tratate, cursuri, monografii
1. Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), Ed. Academiei, Bucureşti, 1984
2. Mihaela Alexandru, Participaţia penală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008
3. G. Antoniu şi colaboratorii, Dicţionar juridic penal, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1976
4. C. Balaban, Evaziunea fiscală, aspecte controversate de teorie şi practică judiciară, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2003
5. R. Bodea, Drept penal. Partea specială, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008
6. S. Bogdan, Drept penal - Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009
7. S. Bogdan, Criminologie, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009
8. Al. Boroi şi Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004
9. C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 1997
10. V. Cătuna, Criminalistică, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008
11. Anamaria Cercel, Criminologie, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009
12. V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Ed. Naţional, vol. II, Bucureşti,
1996
13. V. D. Cioclei, Manual de criminologie, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008
14. N. Conea şi V. Dobrinoiu, Drept penal.Partea specială, vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2000
15. D. Cosma, Teoria generală a actului juridic, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969
16. M. Dianu, Iniţiere în grafologie, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008
17. M. Dobrinoiu, Infracţiuni în domeniul informatic, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006
18. M. Dobrinoiu şi M. A. Hotca, Infracţiuni prevăzute în legi speciale. Comentarii şi explicaţii,
Ed. C. H. Beck, 2008
99
19. V. Dongoroz, Drept penal, reeditarea ediţiei din 1939, Ed. Societăţii Tempus şi Asociaţia
Română de Ştiinţe Penale, Bucureşti, 2000
20. A. Filipaş, Drept penal român - Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008
21. A. Frăţilă şi Gh. Păşescu, Expertiza criminalistică a semnăturii, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997
22. L. Ionescu, Expertiza criminalistică a scrisului, Ed. Junimea, Iaşi, 1973
23. O. Loghin şi T. Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de editură şi presă „Şansa”
S.R.L., Bucureşti, 1994
24. Florea Măgureanu, Drept procesual civil, ediţia a III-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001
25. E. Mihuleac, Expertiza judiciară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971
26. C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, ediţia a VI-a revăzută şi adăugită, Ed.
Universul Juridic, 2008
27. A. T. Moldovan, Drept vamal, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006
28. L. Moldovan, Curs de criminologie, Cluj, 1973
29. I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, Bucureşti, 1997
30. Gh. Nistoreanu şi C. Păun, Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 2000
31. I. Oancea, Drept penal partea generală, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1971
32. G. I. Olteanu şi colaboratorii, Cercetarea activităţilor structurilor infracţionale, capitolul
Fraudele cu cărţile de credit, Ed. Sitech, Craiova, 2008
33. I. Pascu şi Mirela Gorunescu, Drept penal. Partea specială, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008
34. T. Pop, Drept procesual penal, vol. IV, Tipografia Naţională, Cluj, 1947
35. R. R. Popescu, Elemente de drept penal - Curs universitar, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2008
36. G. Râpeanu, Cursul de drept penal al RSR partea specială, Bucureşti, 1969
37. E. Stancu, Tratat de criminalistică, ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2007
38. E. Stancu şi colaboratorii, Drept procesual penal, Ed. Augusta, Timişoara, 1999
39. R.M.Stănoiu, Criminologie, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1999
40. I. Stoenescu, S. Zilberstein, Tratat de drept procesual civil, vol. I, Bucureşti, 1975
41. F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008
42. C. Suciu, Criminalistică, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 19
43. I. Tanoviceanu, Curs de drept penal, vol. I, Bucureşti, 1912
44. T. Toader, Drept penal român. Partea specială, ediţia a 4-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008
100
45. Ioana Vasiu, Drept penal. Partea specială, vol. II, Ed. Albastră, 1997
46. Gh. Vizitiu, Evaziunea fiscală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001
47. C. Voicu şi colaboratorii – Investigarea criminalităţii financiar bancare, Ed. Polipress,
Bucureşti, 2003
48. N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Ed. Paideea, Bucureşti, 199;
C. Articole, studii
1. Analele Universităţii din Bucureşti, 2007-I (ianuarie - martie), Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008
2. Buletinul Curţilor de Apel nr. 3/2008, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008
3. Caiete de Drept Penal, Nr. 3/2008, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008
1. V. Dobrinoiu, Corupţia în dreptul penal român, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1995;
2. D. Sandu, Falsul în acte – descoperire şi combatere prin mijloace criminalistice, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 1994
3. A. Ungureanu şi A. Ciopraga, Dispoziţii penale din legi speciale române, vol. III, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 1996
4. Dorin Ciuncan, Circulaţia rutieră. Fals material, Revista de Drept Penal, nr. 2/1998, pag.118-
119;
5. G. Cudriţescu Pilă, Noţiunea de funcţionar, Revista de Drept Penal, nr. 3/2001, pag. 90;
6. B. Diamant , Gh. Dimitriu, Note cu privire la unele soluţii din practica judiciară, Revista
Curierul Judiciar nr. 3/2008, pag. 34;
7. B. Diamant, V. Luncean, În legătură cu infracţiunea de fals intelectual, Revista Dreptul, nr.
1/1999, pag. 139;
8. C. Elisei, A. V. Andonie, Noi implicaţii ale informatizării societăţii asupra dreptului: Legea nr.
455/2001 privind semnătura electronică, Revista Dreptul, nr. 12/2001, pag. 18-29;
9. V. Jurj, Despre falsul intelectual prin omisiune, Revista Dreptul, nr. 4/1996, pag. 47-50;
10. L. C. Lascu, Fals în acte contabile, în Revista de Drept Penal, nr. 3/2001, pag. 119;
11. V. Luha, Scurte precizări în legătură cu regimul penal al cecului, Pro-lege nr. 2/1999, pag.
25;
12. T. Medeanu, Fals în înscrisuri ale societăţilor comerciale, Revista de Drept Penal, nr. 3/2001,
pag. 130;
13. I. Mureşan, În legătură cu elementul material al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură
privată, în Revista Dreptul, nr. 1/1975, pag. 28-29.
101
14. V.Papadopol, Probleme generale privind infracţiunile de fals în înscrisuri, Revista Dreptul, nr.
12/1973, pag. 32;
15. G. Potrivitu, Observaţii în legătură cu infracţiunile de fals în înscrisuri, Revista Curierul
Judiciar, nr. 7/2008, pag. 110-111;
16. O. Rădulescu, Aspecte ale falsului intelectual în acte notariale, Revista Dreptul, nr. 5/1998,
pag. 66-68;
17. D. Sandu, Prevenirea falsului în înscrisuri în lumina unor constatări din practica expertizei
criminalistice, Revista de Drept Penal, nr. 8/1973;
18. Gh. Voinea, Falsul în contabilitate şi falsul intelectual, în Revista Dreptul, nr.3/1999, pag. 100;
19. Infractorii on-line fac avere din vânzarea programelor anti-virus false, Jurnalul Naţional, 30
ianuarie 2009, pag. 13
20. Irakian prins prin Interpol, eliberat la Constanţa, România Liberă, 28 ianuarie 2009, pag. 21
21. Încă o acuzaţie împotriva lui Paszkany : fals în înscrisuri oficiale, Gardianul, 30 martie 2007,
pag. 8
22. Fraudă la fondurile Uniunii Europene, ziarul Curierul de Râmnic, 6 decembrie 2007, pag. 18
23. Aproximativ 15.000 de diplome false au fost eliberate de la şapte universităţi din ţară ,
Gardianul, 17 martie 2009, pag. 15
24. La ieşirea din ucureşti se vând facturi fiscale, Cotidianul, 16 septembrie 2008, pag. 6
25. Zamora : Permisul fals de conducere l-a înfundat, Adevărul, 23 ianuarie 2009, pag. 16
D. Jurisprudenţă, site-uri
1. G. Antoniu şi C. Bulai, Practica judiciară penală. Partea specială, vol. III, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1992;
2. Al. Boroi, V. R. Sultănescu, N. Neagu, Drept penal. Partea Specială. Culegere de speţe pentru
uzul studenţilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003
3. P. G. Buta şi colaboratorii, Culegere de practică judiciară - Mărci şi indicaţii geografice, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2008
4. C. Bulai şi colaboratorii, Drept penal român. Partea generală - culegere de probleme din
practica judiciara pentru uzul studentilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008
5. V. Dobrinoiu şi colaboratorii - Probleme de drept din jurisprudenţa penală ; Ed. Wolters
Kluwer, Bucureşti, 2008
102
6. V. Dobrinoiu şi N. Neagu, Drept penal. Partea Specială - Teorie şi practică judiciară (2008), Ed.
Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008
7. Cristina Rotaru, Infracţiuni de fals – practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007
8. Buletinul jurisprudenţei nr. 1-2/2007. Curtea de Apel Bucureşti, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2008
9. Culegere de practică judiciară penală 1994-1998, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 1999;
10. Î.C.C.J. Jurisprudenţa Secţiei penale pe anul 2006. Recursuri în interesul legii în materie
penala, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007
11. Revista română de jurisprudenţă, Ed. Univ Juridic, 2009
12. Tribunalul Bucuresti. Culegere de practică judiciară în materie penală 2000-2004, Ed. Wolters
Kluwer, Bucureşti, 2007
13. www. amos.news.ro
14. www.legi_internet.ro
15. www.ne-cenzurat.ro
16. www.ştiri.ro
17. www.time4news.ro
18. site-ul ziare.com
BIBLIOGRAFIE STRAINA
1. P. Bouzat et J. Pinatel, Traite de droit pénal et de criminologie, Paris, 1963;
2. F. Carnelutti, Teoria del falso (Teoria falsului), Padova, 1935;
3. P. Chadelat, Le faux intellectuel, (Falsul intelectual), Paris, 1953;
4. E. Durkheim, Les régles de la méthode sociologiqué, Paris, P.U.F., 13 eme Edition, 1956;
5. G. Fiandaco e E. Musco, Diritto penale parte speciale, secunda edizione actualirata, Editore Zanichelli, Bologna, 1999;
6. T. Galiani, La falsia in scripttura privata (Falsul în înscrisuri private), Napoli, 1970;
7. E. Garçon Code pénal annote (Codul penal adnotat), vol. I, Paris, 1906;
8. R. Garraud, Traite théorique et pratique de droit pénal francais (Tratat teoretic şi practic de drept penal francez), Paris, 1922;
103
9. F. Goyet, Précis de droit pénal spécial, (Drept penal special), Paris, 1946;
10. F. Goyet, Précis de droit pénal spécial, (Drept penal special), Paris, 1925;
11. A. Malinverni, Sulla teoria del falso documentale, Milano, 1955;
12. V. Manzini, Trattato di diritto penale, vol. VI, Torino, 1915;
13. L. Matray, Simulation de droit privé et faux criminel, Revue de droit penal et de criminologie
nr. 5-6/1969;
14. T. Rigaux, Les crimes et les delicts du Code pénal, Vol. III, Bruxelles, 1957;
15. W.N. Shelldon, Les varietés de la constitution physique de l’homme (Varietăţile constituţiei
psihice a omului), Paris, 1950;
16. E. H. Sutherland, White collar criminality, American Sociological Review, vol. 5, 1940;
17. A. N. Trainin, Teoria generală a conţinutului infracţiunii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969;
18. Code pènal et Code de justice militaire (Codul Penal şi Codul justiţiei militare), Petite
Collection Dalloz, 1938
104