Post on 14-Oct-2019
transcript
1
SINTEZA CURSULUI
FINANŢE INTERNAŢIONALE
OBIECTIVE
Disciplina are ca scop realizarea pregătirii studenţilor în domeniul larg şi complex al
finanţelor internaţionale - relaţii valutare, financiare, plăţi şi garanţii internaţionale.
Conţinutul disciplinei contribuie la realizarea unei calificări superioare a economistului
specializat în domeniul financiar-bancar, asigurându-i pregătirea teoretică în privinţa fenomenelor
monetar-financiare pe plan internaţional, precum şi o pregătire practică, prin însuşirea tehnicilor
de derulare a plăţilor şi garanţiilor internaţionale.
Acest obiectiv este asigurat şi prin elaborarea de lucrări aplicative, dezbaterile din
seminarii, care sunt orientate spre rezolvarea unor studii de caz, promovarea testelor practice pe
parcursul semestrului, redactarea şi prezentarea de referate.
SECŢIUNEA I. RELAŢII VALUTAR – FINANCIARE INTERNAŢIONALE
TEMA 1 - CONŢINUTUL, STRUCTURA ŞI FUNCŢIILE RELAŢIILOR
VALUTAR-FINANCIARE INTERNAŢIONALE
Dezvoltarea şi diversificarea schimburilor economice internaţionale au condus inevitabil la
amplificarea relaţiilor valutar-financiare internaţionale. Piaţa valutar-financiară internaţională este o
componentă a pieţei mondiale, care reprezintă un sistem interdependent de segmente economice
internaţionale, între care cele mai importante sunt: piaţa comerţului mondial cu mărfuri; comerţul
internaţional cu servicii; tranzacţiile valutare; investiţiile internaţionale; creditul internaţional; piaţa
monetară internaţională. La rândul său, piaţa valutar-financiară internaţională are mai multe
segmente. În economia mondială s-a constituit şi se dezvoltă un sistem monetar internaţional
format din următoarele elemente componente: relaţiile valutar-financiare internaţionale;
mecanismele valutar-financiare internaţionale; norme, reglementări şi uzanţe valutar-financiare
internaţionale; instituţii bancar-financiare internaţionale. Relaţiile valutar financiare
internaţionale reprezintă un complex de relaţii privite ca fluxuri valutar-financiare
internaţionale: relaţiile monetare (valutare) internaţionale; relaţiile financiare internaţionale;
relaţiile de credit internaţionale; relaţiile de plăţi şi garanţii internaţionale. Aceste fluxuri valutar-
2
financiare internaţionale se derulează în cadrul unor segmente ale pieţei internaţionale, cum ar fi:
piaţa valutară monetară internaţională; piaţa financiară internaţională; piaţa internaţională a
capitalului; piaţa investiţiilor internaţionale. Principalele funcţii ale relaţiilor valutar-financiare
internaţionale sunt: funcţia de evaluare a mărfurilor şi serviciilor; funcţia de mijloc de plată
internaţională; sursă de dezvoltare economică; funcţia de valorificare a disponibilităţilor băneşti;
funcţia de echilibrare a balanţelor de plăţi externe; funcţia de rambursare a datoriei externe şi de
plată a serviciului datoriei externe sau de încasare a creanţelor externe; funcţia de emisiune şi
utilizare a monedelor internaţionale (DST, euro).
Până în 1944 nu a existat un sistem monetar internaţional, ci doar relaţii monetare care se
afirmau spontan, fără reglementări monetare sau instituţionale internaţionale. Printre acţiunile
internaţionale având drept scop cooperarea monetară se numără Uniunea Latină (1865), creată de
un grup de ţări europene în frunte cu Franţa, cu scopul utilizării unui etalon comun şi a unei unităţi
monetare comune. O altă etapă importantă în vederea alinierii sistemelor monetare naţionale a fost
Conferinţa financiară internaţională de la Genova (1922), prin care s-a încurajat utilizarea
valutelor convertibile ca active de rezerve şi mijloace de plată internaţionale. Deşi a avut doar
caracter de recomandare, prin aceste măsuri s-au pus bazele etalonului monetar internaţional aur-
devize. Bazele sistemului monetar internaţional au fost puse la Conferinţa monetară de la Bretton
Woods din 1944. Cele mai importante principii şi mecanisme adoptate în 1944 au fost: etalonul
monetar internaţional; rolul şi preţul aurului; convertibilitatea monetară şi multilateralizarea plăţilor;
paritatea monetară şi cursul de schimb valutar; lichiditatea monetară internaţională; echilibrul
valutar-financiar; instituţii monetar-financiare internaţionale. De-a lungul timpului, principiile şi
mecanismele sistemului monetar creat la Bretton Woods au încetat să mai funcţioneze, ceea ce a
condus la criza sistemului şi necesitatea luării unor măsuri de reformă. Cele mai importante măsuri
adoptate de FMI în vederea reformării sistemului au fost: în domeniul etalonului monetar se
abandonează etalonul aur-devize şi se propune adoptarea etalonului DST; în domeniul activelor de
rezervă, cea mai importantă măsură constă în ridicarea DST la rangul de principal activ de rezervă;
în domeniul parităţilor şi cursurilor de schimb valutar, se apreciază necesitatea instituirii unui sistem
generalizat de aranjamente valutare; în domeniul convertibilităţii, s-a abandonat şi de jure
convertibilitatea în aur; în domeniul aurului, s-a consacrat procesul de demonetizare a aurului.
Sistemul Monetar European (SME) a fost creat în 1978 şi a început să funcţioneze în
1979. Obiectivul urmărit de SME a fost crearea unei zone de stabilitate monetară în cadrul ţărilor
membre ale Comunităţii Economice Europene (CEE). În principiu, SME s-a bazat pe cursuri de
schimb ajustabile la perioade de timp lungi şi pe o unitate monetară comună ECU, care stătea la
baza stabilirii cursurilor monedelor ţărilor membre. ECU era doar o unitate de cont, definită pe baza
3
unui “coş”, format din monedele tuturor ţărilor participante. Actul de naştere al Uniunii Europene
Monetare (UEM) îl reprezintă Tratatul de la Maastricht (1992). Introducerea monedei unice
euro a avut loc în ianuarie 1999, exclusiv ca monedă scripturală, iar de la 1 ianuarie 2002 şi ca
monedă fiduciară (bancnote şi monedă metalică). Pentru a fi admise în UEM, ţările europene
trebuie să îndeplinească anumite criterii de convergenţă în domeniul monetar şi bugetar: (1) rata
inflaţiei nu trebuie să depăşească cu mai mult de 1,5% media aritmetică simplă a ratelor inflaţiei din
primele state membre cu rata inflaţiei cea mai scăzută; (2) deficitul bugetar raportat la PIB nu
trebuie să depăşească 3%, iar datoria publică nu trebuie să depăşească 60% din PIB; (3) menţinerea
de către ţara candidată a marjelor normale de fluctuaţie ale mecanismului ratelor de schimb al SME
timp de cel puţin 2 ani dinaintea datei intrării în Uniunea Europeană Monetară, fără devalorizarea
monedei în raport cu aceea a unui alt stat membru; (4) ratele dobânzii pe termen lung nu trebuie să
depăşească cu mai mult de 2% media celor trei ţări cu inflaţia cea mai scăzută. Principalele
avantaje ale monedei unice euro sunt: eliminarea costurilor legate de schimburile valutare;
eliminarea riscului valutar; transparenţa preţurilor; creşterea stabilităţii preţurilor; reducerea ratei
dobânzii. Printre dezavantajele semnalate în literatura de specialitate cu privire la trecerea la
moneda unică euro se numără: costul iniţial al trecerii la moneda unică euro; pierderea
independenţei în materie de politică bugetară; pierderea autonomiei în ceea ce priveşte politica
monetară. Utilizarea şi rolul monedei unice euro pe plan internaţional poate fi evidenţiată pe baza
principalelor funcţii pe care le îndeplineşte pe plan internaţional: funcţia de monedă oficială de
rezervă, intervenţie şi referinţă; funcţia de mijloc de plată şi schimb; funcţia de unitate de măsură;
funcţia de mijloc de finanţare şi investiţii. Sistemul European al Băncilor Centrale este compus
din Banca Centrală Europeană (BCE) şi băncile centrale ale statelor membre ale Uniunii Europene.
Eurosistemul este format din Banca Centrală Europeană şi băncile centrale din statele membre ale
Uniunii Europene care au adoptat moneda unică euro. Conform Tratatului asupra Uniunii Europene
şi Statutului Sistemului European al Băncilor Centrale, obiectivul principal al Sistemului European
al Băncilor Centrale este acela de a menţine stabilitatea preţurilor în cadrul Uniunii. Conform
prevederilor Statutului Sistemului European al Băncilor Centrale, principalele funcţii ale Băncii
Centrale Europene sunt: emisiunea monedei unice euro; stabilirea şi implementarea politicii
monetare în zona euro; monitorizarea operaţiunilor de schimb valutar; administrarea rezervelor
valutare; supravegherea sistemelor de plăţi în zona euro; împrumutător de ultimă instanţă;
asigurarea legăturii cu organismele financiare internaţionale (Fondul Monetar Internaţional, Banca
Reglementelor Internaţionale etc.). Principalele instrumente de politică monetară a
Eurosistemului sunt: operaţiuni de open-market; faclităţi permanente; rezerve minime.
4
Cuvinte cheie:
segmentele pieţei mondiale
sistemul monetar internaţional
fluxuri valutar-financiare internaţionale.
Uniunea Latină (1865)
Conferinţa financiară internaţională de la Genova (1922)
FMI
BIRD
etalon monetar internaţional
preţul aurului
convertibilitate monetară
cursuri valutare fixe
ECU
euro
Uniunea Europeană Monetară
criterii de convergenţă
BCE
Sistemul European al Băncilor Centrale.
Teste grilă
Alegeţi varianta sau variantele adevărate
Elementele componente ale sistemului monetar internaţional sunt:
relaţiile valutar-financiare internaţionale;
mecanismele valutar-financiare internaţionale;
guvernul internaţional;
societăţile transnaţionale;
norme şi reglementări valutar-financiare internaţionale;
Uniunea Europeană;
instituţiile bancar-financiare internaţionale.
Relaţiile valutar-financiare internaţionale cuprind:
relaţiile monetare (valutare) internaţionale;
relaţiile interguvernamentale;
relaţiile financiare internaţionale;
relaţiile de credit internaţionale;
5
relaţiile privind capacitatea internaţională de plată a partenerului contractual;
relaţiile de plăţi şi garanţii internaţionale;
relaţiile stabilite de Conferinţa financiară internaţională de la Genova (1922);
relaţiile comerciale internaţionale.
Funcţiile relaţiilor valutar-financiare internaţionale sunt:
funcţia de evaluare a mărfurilor şi serviciilor;
funcţia de supraveghere a decontărilor internaţionale;
funcţia de mijloc de plată internaţională;
funcţia de marketing a serviciilor financiar-bancare internaţionale;
funcţia de sursă de dezvoltare economică;
funcţia de valorificare a disponibilităţilor băneşti;
funcţia de reglementare a contractelor comerciale internaţionale;
funcţia de echilibrare a balanţei de plăţi externe;
funcţia de management al afacerilor internaţionale;
funcţia de organizare a activităţii internaţionale a băncilor;
funcţia de rambursare a datoriei externe;
funcţia de emisiune şi utilizare a monedelor internaţionale (DST, euro).
Principiile şi mecanismele adoptate la Conferinţa monetară de la Bretton Woods din 1944 sunt:
rolul şi preţul aurului;
convertibilitatea valutară a monedelor;
cursurile de schimb flotante;
etalonul monetar internaţional;
crearea ONU;
lichiditatea monetară internaţională;
emisiunea de DST;
echilibrul valutar-financiar extern al statelor;
crearea FMI şi Băncii Mondiale;
crearea OCDE.
Completaţi spaţiile libere cu termenul/termenii potrivit/potriviţi
Prin Tratatul de la Maastricht s-a hotărât introducerea monedei………
6
Răspunsuri: 1 (a, b, e, g); 2 (a, c, d, f); 3 (a, c, e, f, h, k, l); 4 (a, b, d, f, g, h, i); 5 (euro).
TEMA 2 - PIAŢA MONETARĂ NAŢIONALĂ ŞI INTERNAŢIONALĂ
Piaţa monetară este o componentă importantă a pieţei valutar-financiare. În funcţie de natura
operaţiunilor care se derulează pe piaţa monetară, aceasta are două mari segmente: piaţa monetară
naţională şi piaţa monetară internaţională. În cadrul pieţei monetare naţionale, operaţiunile, cu
scadenţe mai mici de 1 an, se efectuează în moneda naţională. Piaţa monetară naţională este şi
spaţiul în care statele îşi promovează politica monetară. Cele mai importante instrumente ale
politicii monetare a statelor sunt: modificarea taxei oficiale a scontului; rezervele minime
obligatorii ale băncilor comerciale la banca centrală; plafonarea masei monetare de reescont la
banca centrală; operaţiunile pe piaţa liberă (open market operations); agregatele monetare şi de
credit. Piaţa monetară internaţională este spaţiul în care operaţiunile se derulează atât în moneda
naţională a unuia din parteneri, cât şi în eurovalute. Prin eurovalute se înţeleg valutele depozitate în
bănci situate în afara teritoriului şi jurisdicţiei ţării care a emis valuta respectivă. Principalii factori
care au determinat apariţia şi extinderea pieţei eurovalutelor au fost: accentuarea războiului rece;
introducerea de către SUA şi alte ţări a unor măsuri administrative privind plata dobânzilor la
depozite sau mişcările de capital; criza petrolieră; activitatea desfăşurată de societăţile
transnaţionale; deficitul cronic în balanţa de plăţi a SUA; trecerea la convertibilitatea externă
deplină a mai multor valute din ţările occidentale şi apariţia valutelor liber utilizabile. Existenţa
pieţei eurovalutelor presupune îndeplinirea mai multor condiţii, între care pot fi menţionate:
moneda naţională să fie liber utilizabilă şi să deţină o pondere importantă în tranzacţiile
internaţionale; să existe diferenţe de rate de dobânzi între diverse valute pe plan naţional şi
internaţional; depozitele efectuate în bănci străine să nu fie afectate de măsuri de control.
Mijloacele de plată internaţionale utilizate în etapa actuală sunt: valutele convertibile; devizele;
monedele internaţionale. Principalele etaloane monetare internaţionale care s-au succedat de-a
lungul istoriei au fost: etalonul bimetalist (aur-argint); etalonul aur; etalonul aur-devize; etalonul
dolar; etalonul DST; etalonul parităţii puterii de cumpărare. Convertibilitatea monetară îmbracă
două forme: convertibilitatea metalică şi convertibilitatea valutară. Convertibilitatea valutară
este de mai multe categorii: convertibilitate de cont curent; convertibilitate valutară limitată;
convertibilitate valutară deplină. Sistemul bancar naţional este structurat pe două niveluri: pe
primul palier se situează banca centrală, iar pe următorul palier celelalte bănci. Principalele funcţii
ale Băncii Naţionale a României sunt: funcţia de emisiune monetară; funcţia de “bancă a băncilor”;
funcţia de implementare a politicii monetare şi de credit; funcţia de gestionare a rezervelor valutare;
7
funcţia de supraveghere bancară; funcţia de monitorizare a cursului valutar; funcţia de administrare
a contului curent al trezoreriei statului.
Cuvinte cheie:
instrumente ale politicii monetare
bancă centrală
eurovalute
valute convertibile
valute liber utilizabile
devize
monede internaţionale
etalon monetar
convertibilitate monetară.
Teste grilă
Alegeţi varianta sau variantele adevărate
Factorii care au determinat apariţia şi extinderea pieţei eurovalutelor au fost:
războiul rece;
războiul din Irak;
criza petrolieră;
activitatea societăţilor transnaţionale;
destrămarea blocului sovietic;
activitatea desfăşurată de FMI;
trecerea la convertibilitatea monetară deplină a mai multor valute şi afirmarea valutelor liber
utilizabile;
apariţia monedei unice euro.
Principalele etaloane monetare internaţionale care s-au succedat de-a lungul istoriei au fost:
etalonul bimetalist (aur-argint);
etalonul aur;
etalonul microprocesor;
etalonul platină;
etalonul aur-devize;
etalonul metric;
8
etalonul DST;
etalonul parităţii puterii de cumpărare.
Răspundeţi dacă următoarele enunţuri sunt adevărate sau false
Eurovaluta este o monedă emisă de Uniunea Europeană.
Eurovaluta este orice monedă emisă de un stat european.
Eurovaluta este o monedă emisă de SUA.
Eurovaluta este o valută depozitată într-o bancă din afara ţării de emisiune a monedei respective.
Completaţi spaţiile libere cu termenul/termenii potriviţi
Principalele categorii de convertibilitate valutară sunt:
a) convertibilitate de cont curent;
b) convertibilitate limitată;
c) ………………………..
Răspunsuri: 1 (a, c, d, g); 2 (a, b, e, g, h); 3 (fals); 4 (fals); 5 (fals); 6 (adevărat); 7 (convertibilitate
deplină sau de capital).
TEMA 3 - ACTIVELE DE REZERVĂ ŞI LICHIDITATEA MONETARĂ
INTERNAŢIONALĂ
Principalele active monetare de rezervă sunt aurul monetar, valutele convertibile,
monedele internaţionale (DST, euro), poziţia creditoare la FMI. Din 1999, conţinutul monetar al
unui DST se determină pe baza unui coş valutar format din 4 valute: USD – 39%, euro – 32%,
yenul japonez – 18% şi lira sterlină – 11%. Cele mai importante funcţii ale rezervelor valutare
sunt: creşterea credibilităţii şi solvabilităţii ţării pe plan extern; surse de echilibrare a balanţei de
plăţi curente; utilizarea unei părţi din rezerve pentru plata serviciului datoriei externe; condiţie de
trecere la convertibilitatea monetară de cont curent şi, ulterior, la convertibilitatea monetară deplină;
rezerva valutară constituie un mijloc la îndemâna băncii centrale pentru intervenţia pe piaţa
valutară; rezerva monetară strategică trebuie să facă faţă unor situaţii şi cereri monetare
excepţionale; rezerva valutară contribuie la obţinerea unor venituri, prin efectuarea de plasamente în
depozite bancare sau titluri de valoare. Principalele căi de sporire a activelor monetare de
rezervă sunt: sporirea producţiei autohtone de aur şi cumpărarea unei părţi a acesteia de către banca
centrală; cumpărarea de aur monetar de pe pieţele internaţionale; alocarea periodică de către FMI a
DST în favoarea statelor membre; utilizarea unei părţi a excedentului valutar din balanţa de plăţi
9
curente ca sursă de sporire a rezervelor valutare ale băncii centrale; contractarea de credite externe
în valută de pe piaţa internaţională a creditului; cumpărarea de către banca centrală a unei părţi din
valuta încasată de agenţii economici şi vândută pe piaţa valutară; cumpărarea de către banca
centrală a unei părţi din valuta intrată în ţară prin efectuarea de investiţii externe de portofoliu. Din
punct de vedere al lichidităţii, activele de rezervă pot fi grupate în: active monetare primare, care
au un grad ridicat de lichiditate; active monetare secundare, care pot fi transformate uşor în
mijloace de plată lichide; active monetare terţiare, acele active monetare care necesită un anumit
timp pentru a fi transformate în mijloace de plată lichide. Cei mai folosiţi indicatori ai gradului de
lichiditate rezultă din corelarea valorii activelor cu valoarea importurilor: ponderea activelor în
valoarea importurilor; numărul de luni de import asigurat de activele de rezervă. Activitatea de
gestionare a activelor de rezervă monetară internaţională urmăreşte două obiective principale:
(1) lichiditate ridicată şi (2) eficienţă mare.
Cuvinte cheie:
activ monetar de rezervă
DST
coş monetar
lichiditate.
Teste grilă
Alegeţi varianta/variantele adevărate
1. Rezervele monetare ale băncilor centrale sunt formate din:
aur monetar;
minele naţionale de extracţie de aur;
valute convertibile;
fabricile producătoare de hârtie specializate pentru tipărirea bancnotelor;
monede internaţionale (DST, euro);
valutele deţinute de băncile comerciale;
poziţia creditoare la FMI.
2. Principalele căi de sporire a activelor monetare de rezervă sunt:
aurul monetar cumpărat de banca centrală din producţia autohtonă sau de pe pieţele
internaţionale;
depozitarea de către băncile comerciale de valută la banca centrală;
alocarea periodică de către FMI a DST statelor membre;
10
alocarea periodică de către Banca Reglementelor Internaţionale a DST statelor membre;
cumpărarea de către banca centrală de valute de pe piaţa valutară naţională;
contractarea de credite externe în valută de pe piaţa internaţională a creditului;
cumpărarea de către banca centrală a tezaurelor metalice antice descoperite pe şantierele
arheologice.
3. Principalele funcţii ale rezervelor monetare ale băncii centrale sunt:
a) creşterea credibilităţii şi solvabilităţii ţării pe plan extern;
b) plata importurilor curente de mărfuri şi servicii;
c) sursă de echilibrare a balanţei de plăţi curente;
d) acordarea de credite externe;
e) plata datoriei externe;
f) rezervele valutare sunt o condiţie de trecere la convertibilitate monetară;
g) funcţia de rezervă monetară strategică.
Completaţi spaţiile libere cu termenul/termenii potriviţi
4. Obiectivele activităţii de gestionare a activelor de rezervă monetară internaţională sunt
(1)………şi (2)………
5. Drepturile speciale de tragere reprezintă un coş format din patru valute: USD, euro, yenul
japonez şi………
Răspunsuri: 1 (a, c, e, g); 2 (a, c, e, f); 3 (a, c, e, f, g); 4 (lichiditate; eficienţă); 5 (lira sterlină).
TEMA 4 - MECANISMUL CURSULUI DE SCHIMB VALUTAR ŞI PIAŢA
VALUTARĂ
Cursul valutar reprezintă raportul cantitativ dintre două monede, care se stabileşte pe piaţa
valutară. Cursul de schimb valutar poate fi exprimat ca raport între moneda naţională şi moneda
străină sau ca raport între moneda străină şi moneda naţională. Din aceste formule rezultă metodele
de cotare a valutelor: cotare directă; cotare indirectă; cotare încrucişată. Tipologia cursurilor de
schimb valutar: (1) după criteriul stabilităţii: cursuri valutare fixe; cursuri valutare relativ stabile
sau relativ fluctuante; cursuri valutare flotante; (2) după criteriul sferei de formare şi utilizare a
cursului valutar: cursul valutar oficial; cursul valutar interbancar; cursul valutar bursier; cursul
caselor de schimb valutar; cursul valutar al pieţei negre; (3) după criteriul sensului tranzacţiilor
valutare: cursul valutar de cumpărare a valutei; cursul valutar de vânzare a valutei; (4) după
11
criteriul timpului de finalizare a tranzacţiei: cursul valutar la vedere (spot); cursul valutar la
termen (forward); (5) după criteriul metodei de cotare a valutei: cursuri valutare bazate pe cotare
directă (incertă); cursuri valutare bazate pe cotare indirectă (certă); cursuri valutare încrucişate; (6)
după criteriul modelului de stabilire şi fundamentare a cursului valutar: cursuri valutare
nominale; cursul valutar efectiv; cursul valutar efectiv real. Factorii care influenţează nivelul şi
evoluţia cursului valutar pot fi clasificaţi în următoarele grupe: factori economici (nivelul
producţiei şi productivităţii muncii; PIB pe locuitor; structura pe ramuri şi subramuri a producţiei
naţionale; calitatea şi competitivitatea produselor; ciclul economic etc.); factori de natură
monetar-financiară (rata inflaţiei; procentul dobânzii; bugetul; gradul de fiscalitate; volumul masei
monetare în circulaţie; soldul balanţei plăţilor curente; soldul balanţei capitalului); factori de
natură social-politică (mişcările sociale; stabilitatea politică; strategiile de dezvoltare); factori de
natură psihologică (zvonuri, programe electorale etc.). Principalele modele de determinare a
nivelului real al cursului de schimb valutar sunt: modelul parităţii puterii de cumpărare a
monedelor; modelul ratei dobânzii; modelul coşului valutar.
Printre cele mai importante funcţii ale pieţei valutare se numără: conversia unei monede
naţionale convertibile în alte monede naţionale convertibile, în scopul efectuării de plăţi rezultate
din contractele comerciale; asigurarea de resurse financiare adecvate necesare acordării de credite
externe sau rambursării acestor credite; crearea de disponibilităţi băneşti în valute convertibile
necesare plăţii dobânzilor la obligaţiuni, la credite, comisioane şi speze bancare; transformarea în
monedă locală a fondurilor băneşti utilizate pentru efectuarea de investiţii externe, reconversia
acestor fonduri în monede străine convertibile pentru repatrierea investiţiilor, profiturilor şi
dividendelor; transformarea unor fonduri băneşti dintr-o monedă străină în altă monedă străină, în
scopul obţinerii unui câştig sau evitării unei pierderi; transformarea monedei din conturile bancare
în valute efective. Principalele cauze care au determinat dezvoltarea rapidă a pieţei valutare
sunt: ritmul şi volumul ridicat şi în creştere al comerţului internaţional cu mărfuri; comerţul
internaţional cu servicii; investiţiile internaţionale; trecerea tot mai multor monede la diferite forme
de convertibilitate; dezvoltarea pieţei eurovalutare; creşterea instabilităţii cursurilor de schimb;
amplificarea activităţii desfăşurată de societăţile transnaţionale; dezechilibrul generalizat al
balanţelor de plăţi curente; apariţia unor tehnici noi de operare pe pieţele valutare; afirmarea şi
utilizarea tehnicilor moderne de telecomunicaţii şi tehnicii viramentului bancar. Crearea şi
dezvoltarea pieţei valutare presupun existenţa unor condiţii prealabile: convertibilitatea
deplină a monedelor şi eliminarea restricţiilor din calea mişcării internaţionale libere a valutelor;
dezvoltarea şi diversificarea sistemului bancar şi de burse; existenţa unui mecanism de formare
promptă şi corectă a cursului de schimb valutar; existenţa unor reglementări scrise şi nescrise care
12
trebuie respectate de toţi operatorii valutari. Piaţa valutară cuprinde două mari segmente: piaţa
valutară naţională şi piaţa valutară internaţională. Indiferent de particularităţile diferitelor pieţe
valutare naţionale, mecanismul pieţei de schimb valutar se referă la: instituţii şi persoane
autorizate să efectueze operaţiuni cu devize; reglementări privind desfăşurarea activităţilor de
schimb valutar; proceduri de stabilire, cotare şi publicare a cursurilor de schimb valutar; metode şi
tehnici de intervenţie a băncii centrale sau autorităţii monetare cu atribuţii în domeniul schimbului
de devize. Participanţii la activităţile pieţei de schimb valutar sunt grupaţi, în principiu, în trei mari
grupe: segmentul primar (structura care generează cerere şi ofertă de monedă străină); segmentul
principal sau interbancar; segmentul de supraveghere al operaţiunilor valutare. Principalele
categorii de operaţiuni pe piaţa valutară sunt: operaţiuni valutare la vedere (spot); operaţiuni
valutare la termen (forward); operaţiuni de schimb de tip SWAP; operaţiuni de hedging valutar;
operaţiunea de arbitrajare de curs valutar; operaţiuni de plasamente şi depozite valutare; vânzarea-
cumpărarea de valută efectivă contra valută în cont; operaţiuni valutare speculative; operaţiuni
derivate. În România, în perioada 1990-1994 s-au creat premisele formării unei pieţe valutare:
crearea instituţiilor necesare funcţionării pieţei valutare; introducerea dreptului de proprietate asupra
valutelor pentru rezidenţi; trecerea la convertibilitatea de cont curent; înfiinţarea în 1994 a pieţei
valutare interbancare; alături de piaţa interbancară se dezvoltă şi piaţa caselor de schimb valutar.
Piaţa valutară în ţara noastră este reglementată de normele valutare emise de Banca Naţională a
României.
Cuvinte cheie:
curs valutar
cotare valutară
tranzacţii valutare
formarea cursului valutar
piaţa valutară/piaţa devizelor
piaţa valutară naţională
piaţa valutară internaţională
operaţiune valutară.
Teste grilă
Alegeţi varianta/variantele adevărate
Evoluţia cursului de schimb valutar este determinată de următorii factori monetar-financiari:
rata inflaţiei;
evoluţia producţiei şi productivităţii muncii;
13
zvonuri şi alegeri electorale;
rata dobânzii;
bugetul;
soldul balanţei plăţilor curente;
greve.
Răspundeţi dacă următoarele enunţuri sunt adevărate sau false
După criteriul stabilităţii, cursurile valutare pot fi:
fixe;
stabile;
flotante.
După criteriul sensului tranzacţiilor valutare, cursurile valutare pot fi: oficiale, interbancare,
bursiere, ale caselor de schimb valutar şi ale pieţei negre.
După criteriul timpului de finalizare a tranzacţiilor pe piaţa valutară, cursurile valutare pot fi: la
vedere (spot) şi la termen (forward).
Completaţi spaţiile libere cu termenul/termenii potrivit/potriviţi
Monedele pot fi cotate direct, indirect şi ………
Răspunsuri: 1 (a, d, e, f); 2 (adevărat); 3 (fals); 4 (adevărat); 5 (încrucişat).
TEMA 5 - PIAŢA INVESTIŢIILOR ŞI CREDITULUI INTERNAŢIONAL
Principalele tipuri de investiţii internaţionale sunt investiţiile externe directe şi investiţiile de
portofoliu. Căile prin care un investitor străin poate să investească în străinătate sunt: implantarea
de sedii în străinătate (sucursale şi filiale); preluarea unei firme locale; fuzionarea cu o firmă
străină; cumpărarea de titluri de valoare (acţiuni şi obligaţiuni) de pe o piaţă externă. Investiţiile
internaţionale (numite şi investiţii străine sau externe) sunt de două tipuri: investiţii străine
directe (ISD) şi investiţii de portofoliu. Din punctul de vedere al cererii de investiţii, factorii
determinanţi ai ISD sunt: dimensiunea pieţei externe; ciclul economic; măsurile de politică
economică; liberalizarea comerţului internaţional; regimul cursului de schimb; liberalizarea
regimului investiţiilor străine; adoptarea programelor de privatizare; integrarea regională. Principalii
“actori” ai investiţiilor internaţionale sunt corporaţiile transnaţionale. Expansiunea corporaţiilor
transnaţionale are efecte atât asupra ţării gazdă, cât şi asupra ţării de origine a corporaţiilor
transnaţionale. Cel mai important motiv de preocupare pe care ţările gazdă îl au faţă de activitatea
14
societăţilor transnaţionale este posibilitatea pierderii controlului naţional asupra unor ramuri sau
sectoare economice. Pentru ţările de origine, activitatea corporaţiilor transnaţionale este privită cu
îngrijorare din cauza faptului că pot influenţa negativ investiţiile interne, pot determina diminuarea
exportului de bunuri şi servicii, pot conduce la sporirea şomajului pe plan intern sau pot crea
dificultăţi în balanţa de plăţi.
Necesitatea creditului în comerţul internaţional este determinată de o multitudine de factori,
între care pot fi menţionaţi: distanţa mare dintre importator şi exportator; concurenţa acerbă pe piaţa
internaţională de mărfuri şi servicii; creşterea în cadrul comerţului internaţional a ponderii
produselor complexe şi de valoare mare; existenţa unei mase mari de lichidităţi care poate fi
valorificată prin credit sau depozite bancare; dezvoltarea şi diversificarea sistemului bancar naţional
şi internaţional; dezechilibrele persistente ale balanţelor de plăţi curente. Clasificarea creditelor:
(1) după criteriul obiectului creditării: credite financiare nelegate de o marfă sau tranzacţie şi
credite comerciale, legate de o marfă sau tranzacţie; (2) după criteriul duratei creditului: credite pe
termen scurt (până la 1 an); credite pe termen mediu (5-7 ani); credite pe termen lung (peste 7-8
ani); (3) după criteriul sursei fondurilor care pot fi mobilizate: fonduri atrase de pe piaţa naţională;
fonduri atrase de pe piaţa internaţională; (4) după criteriul debitorului: credite de export; credite de
import; (5) după criteriul monedei creditului: credite în monedă locală; credite în valute; credite în
eurovalute; (6) după criteriul scopului economic: credite de prefinanţare; credite pe perioada
transportului; credite pentru finanţarea montajului şi asamblării instalaţiilor complexe; credite după
livrare pentru punerea instalaţiilor în funcţiune; credite pentru finanţarea vânzării şi activităţii de
marketing; (7) după criteriul costului: credite la rata dobânzii de piaţă; credite la rata dobânzii
preferenţiale; credite la rata dobânzii interbancare; (8) după criteriul garanţiei prezentate de
debitor: credite negarantate; credite garantate. Creditul internaţional cunoaşte două mari forme:
creditul comercial (tradiţional) şi eurocreditele. Principalele tehnici de creditare şi finanţare a
comerţului exterior sunt : avansul bancar; credite în descoperit de cont; scontarea; acceptul bancar;
cesiunea de creanţe; factoring-ul; forfetarea; leasing-ul; plăţile progresive; creditul furnizor; creditul
cumpărător; liniile de credit (stand-by). Eurocreditele sunt un segment al pieţei creditului financiar
internaţional. Între caracteristicile eurocreditelor se numără: monedele utilizate în acordarea
creditului sunt eurovalute; valoarea creditului este foarte mare; creditul este acordat de un grup de
bănci constituite în consorţiu sau sindicat; dobânda la eurocredite este variabilă; creditul se acordă,
în general, pe termen mijlociu; debitorul poate utiliza creditul în tranşe. Principalele clauze
valutar-financiare ale unui acord de credit internaţional sunt: volumul sau plafonul creditului;
ponderea creditului faţă de valoarea tranzacţiei; valuta în care se acordă creditul; durata totală a
creditului; nivelul dobânzii; marja peste dobândă; instituţia de asigurare a creditului; perioada de
15
graţie; intervalul dintre două rambursări; categoriile şi nivelul comisioanelor; nivelul spezelor
bancare. Elementele componente ale costului creditului pot fi: dobânda; marja de risc peste
dobândă; prima de asigurare a creditului; comisioanele; spezele bancare.
Cuvinte cheie:
piaţa investiţiilor internaţionale
investiţii internaţionale
investiţii străine directe
investiţii de portofoliu
corporaţii transnaţionale
credit internaţional
dobândă internaţională
costul creditului internaţional
credite financiare
eurocredite
credite comerciale
marjă de risc
primă de asigurare
acord de credit internaţional.
Teste grilă
Alegeţi varianta sau variantele adevărate
Principalele căi prin care un investitor străin poate să investească în străinătate sunt:
a) implantarea de sedii în străinătate (sucursale şi filiale);
b) preluarea unei firme locale;
c) fuzionarea cu o firmă străină;
d) cumpărarea de titluri de valoare de pe piaţa externă;
e) utilizarea rezervei valutare a băncii centrale.
Răspundeţi dacă următoarele enunţuri sunt adevărate sau false
Principalele tipuri de investiţii internaţionale sunt investiţiile externe directe şi investiţiile de
portofoliu.
După criteriul obiectului creditării, creditele pot fi financiare sau comerciale.
Eurocreditele sunt credite acordate în moneda unică euro.
16
Completaţi spaţiile libere cu termenul/termenii potrivit/potriviţi
Elementele costului unui credit financiar garantat sunt: dobânda,………, comisioanele,………,
spezele bancare.
Răspunsuri: 1 (a, b, c, d); 2 ( adevărat); 3 (adevărat); 4 (fals); 5 (marja de risc peste dobândă; prima
de asigurare).
TEMA 6 - ECHILIBRUL VALUTAR-FINANCIAR. SISTEMUL DE BALANŢE
EXTERNE
Schimburile economice internaţionale, acordarea de credite financiare sau efectuarea de
investiţii externe presupun mişcări monetare (valutare) externe. Multitudinea fluxurilor valutare cu
străinătatea sunt reflectate în balanţa de plăţi externe. Balanţa de plăţi externe reprezintă un tablou
sintetic al încasărilor şi plăţilor realizate cu străinătatea în decurs de 1 an. FMI a elaborat structura
standard a balanţei de plăţi externe. Cea mai importantă secţiune a balanţei de plăţi externe este
contul curent, care include sumele încasate şi plăţile efectuate în comerţul cu mărfuri (bunuri
materiale), cu servicii, veniturile din mişcarea internaţională a factorilor de producţie şi transferuri
curente. În general, ponderea principală o deţine comerţul cu mărfuri, respectiv balanţa comercială,
după care urmează serviciile şi celelalte două conturi. Contul curent sau balanţa plăţilor curente
poate avea sold activ, pasiv sau echilibrat (rar). Secţiunea a II-a a balanţei de plăţi externe este
contul de capital şi financiar, care reprezintă operaţiunile de investiţii directe sau de portofoliu,
creditele pe diferite perioade, operaţiunile de capital, mişcarea internaţională a rezervelor valutare
ale băncii centrale şi alte poziţii. Contul de capital şi financiar are funcţia principală de echilibrare a
contului curent. Astfel, un cont curent deficitar este acoperit cu excedentele din contul de capital şi
financiar, prin care se atrag resurse financiare externe; şi invers, un cont curent excedentar
presupune plasamente în exterior şi, deci, un deficit în contul de capital şi financiar. Secţiunea a III-
a a balanţei este contul erori şi omisiuni, care, în prima fază are un rol contabil şi statistic în scopul
asigurării echilibrului general al balanţei de plăţi externe.
Principalele căi de utilizare a soldului activ al contului curent al balanţei de plăţi externe
sunt: efectuarea de investiţii directe în străinătate; efectuarea de investiţii de portofoliu; acordarea
de credite străinătăţii; banca centrală a ţării cu excedent poate cumpăra valute de pe piaţa valutară
unde apare excedentul valutar pentru sporirea propriilor rezerve monetare. Acoperirea soldului
deficitar al contului curent se poate realiza prin mai multe căi, între care cele mai importante sunt:
17
ajutoarele sau creditele nerambursabile; atragerea de capital străin prin investiţii externe directe şi
investiţii de portofoliu; contractarea de credite bancare străine.
Creanţele externe reprezintă drepturile băneşti pe care trebuie să le primească în viitor un
stat sau o societate comercială ca urmare a acordării unui alt stat sau unei societăţi comerciale dintr-
o ţară străină a unor credite financiare sau comerciale care au o scadenţă cu termen de rambursare
de peste un an. Principalii indicatori prin care se măsoară datoria externă sunt: datoria externă
totală raportată la încasările din exportul de mărfuri şi servicii (EDT/XGS); gradul de îndatorare
care reprezintă raportul dintre totalul datoriei externe şi produsul naţional brut (EDT/GNP); rata
serviciului datoriei externe, ca raport dintre serviciul datoriei externe şi încasările anuale din
exportul de bunuri şi servicii (TDS/XGS); rata serviciului dobânzilor plătite raportat la exportul de
bunuri şi servicii (INT/XGS); valoarea rezervelor valutare raportate la valoarea importurilor de
bunuri şi servicii (REZ/MGS) în luni; raportul între datoria pe termen scurt şi datoria externă totală
(Short-term/EDT); ponderea datoriei concesionale în totalul datoriei externe (CD/EDT); corelaţia
între datoria multilaterală (credite ale organismelor internaţionale) şi totalul datoriei externe
(multilateral/EDT). Principalele direcţii de acţiune pentru soluţionarea crizei datoriei externe a
ţărilor în curs de dezvoltare: reducerea deficitului contului de plăţi curente, cu deosebire prin
facilitarea intensificării exportului de mărfuri; anularea datoriilor externe ale statelor cel mai puţin
dezvoltate; oprirea transferului invers de resurse financiare de la debitori la creditori prin reducerea
datoriei externe şi preluarea unei părţi a ei la finanţarea bugetară a statelor creditoare; reducerea
dobânzilor; ajustarea economică şi reducerea subdezvoltării economice cu sprijinul ţărilor
dezvoltate şi sub egida ONU, FMI şi Băncii Mondiale; cele două organisme neformale care
funcţionează în gestionarea datoriilor externe – Clubul de la Paris, la care participă reprezentanţii
guvernamentali ai celor 10 ţări cele mai dezvoltate, şi Clubul de la Londra, la care participă cele
mai mari bănci creditoare - ar trebui să manifeste mai multă elasticitate în negocierile de redresare a
datoriilor pentru termene mai lungi şi în condiţii de dobândă mai avantajoase şi chiar de anulare a
unor dobânzi şi datorii; crearea pieţelor secundare ale creanţelor prin vânzarea acestora la cote
reduse pe piaţă, chiar ţările debitoare putând să le cumpere; conversia unei părţi a datoriei externe în
active economice autohtone, transformându-se, astfel, creanţele din credite în investiţii directe care
nu grevează datoria externă.
Cuvinte cheie:
balanţa de plăţi externe
cont curent
balanţă comercială
cont de capital şi financiar
18
cont de erori şi omisiuni
sold activ
sold deficitar
creanţe monetare externe
datorie externă
serviciul datoriei externe
datorie multilaterală
criza datoriei externe
Clubul de la Paris
Clubul de la Londra.
Teste grilă
Alegeţi varianta sau variantele adevărate
1. Printre căile de utilizare a soldului activ al contului curent se numără:
obţinerea de credite externe;
atragerea de investiţii directe din străinătate;
efectuarea de investiţii de portofoliu în străinătate;
primirea de ajutoare sau credite nerambursabile.
2. Printre indicatorii datoriei externe se numără:
datoria externă totală raportată la încasările din exportul de mărfuri şi servicii;
raportul dintre totalul datoriei externe şi produsul naţional brut;
serviciul datoriei externe raportat la creanţele externe.
3. Balanţa comercială este formată din:
încasările din exporturile de mărfuri;
investiţiile străine;
contractarea de credite externe;
plăţile pentru importurile de mărfuri;
veniturile realizate de nerezidenţi în străinătate.
Răspundeţi dacă următorul enunţ este adevărat sau fals
4. Principalele secţiuni ale balanţei de plăţi externe sunt: contul curent, contul de capital şi contul
erori şi omisiuni.
19
Răspunsuri: 1 (c); 2 (a, b); 3 (a, d); 4 (adevărat).
SECŢIUNEA A II-A. PLĂŢI ŞI GARANŢII INTERNAŢIONALE
TEMA 7 - PLĂŢILE INTERNAŢIONALE: REGLEMENTĂRI, TEHNICI DE
DECONTARE, SERVICII BANCARE ŞI DOCUMENTE DE PLATĂ
Amplificarea şi diversificarea relaţiilor economice internaţionale au condus, inevitabil, la
dezvoltarea şi perfecţionarea tehnicilor de plată şi serviciilor financiar-bancare oferite agenţilor
economici importatori şi exportatori. Buna derulare a tranzacţiilor internaţionale presupune
existenţa unor acte normative, reguli şi uzanţe, între care cele mai importante sunt: acordurile şi
convenţiile interstatale; reglementările elaborate de Comisia Naţiunilor Unite pentru Comerţul
Internaţional şi Camera de Comerţ Internaţional de la Paris; reglementările naţionale privind plăţile
internaţionale. Unele din cele mai importante clauze ale contractului comercial internaţional sunt
cele referitoare la plăţi, cum ar fi: moneda de contract; preţul mărfii; termenul de livrare a mărfii;
condiţia de livrare a mărfii; documentele de plată; instrumentele de plată şi credit; schema de plată;
modalitatea de plată; garanţiile de plată; soluţionarea litigiilor. Un loc important în derularea plăţilor
internaţionale îl ocupă schema de plată, care poate fi simplă, când plata se face într-un singur
moment sau complexă, când are loc în mai multe momente convenite în contract. Plăţile şi
încasările internaţionale se efectuează prin intermediul băncilor, care şi-au dezvoltat reţele de
corespondenţi bancar şi departamente internaţionale, participând activ şi stimulând derularea
contractelor internaţionale ale clienţilor. O etapă decisivă în creşterea rapidităţii şi siguranţei plăţilor
externe a constituit-o apariţia SWIFT, modalitate care permite transferul instantaneu al fondurilor şi
mesajelor între băncile situate în diverse ţări.
Principalele forme de plată utilizate în comerţul internaţional sunt: ordinul de plată; plata
contra tratei (cambiei) la vedere; plata prin cec; plata contra unei trate (cambii) la termen; plata la
vederea (prezentarea) documentelor în condiţiile unui acreditiv documentar; plata prin negociere a
documentelor în utilizarea unui acreditiv documentar; plata contra garanţiei bancare. Aceste forme
de plată se găsesc atât la modalitatea de plată prin acreditiv, cât şi la modalitatea de plată prin
incaso. Un rol important în efectuarea plăţilor internaţionale îl au documentele de plată, care,
conform practicii bancare şi comerciale sunt clasificate în două grupări: 1) “documente esenţiale”
(din care fac parte factura comercială, documentul de transport şi documentul de asigurare), precum
şi “alte documente” (din care face parte orice alt document prevăzut în acreditivul documentar sau
în ordinul de încasare a incasoului); 2) a doua grupare distinge trei categorii de documente:
comerciale (factura, certificat de calitate, certificat de origine etc.), de transport (conosament,
20
document de transport rutier, feroviar sau fluvial etc.), financiare (cambiile, biletele la ordin, cecuri
şi alte instrumente similare pentru obţinerea plăţii).
Cuvinte cheie:
reglementări monetare internaţionale
Camera de Comerţ Internaţional de la Paris
contract comercial internaţional
schemă de plată
SWIFT
formă de plată
documente de plată
documente comerciale
documente de transport
documente financiare.
Teste grilă
Alegeţi varianta sau variantele adevărate
1. Derularea tranzacţiilor internaţionale presupune existenţa unor acte normative, reguli şi uzanţe,
între care cele mai importante sunt:
acorduri şi convenţii interstatale;
reglementări elaborate de Camera de Comerţ Internaţională de la Paris;
deciziile OCSE;
reglementări naţionale privind plăţile internaţionale.
Răspundeţi dacă următoarele enunţuri sunt adevărate sau false
2. Clauzele de plată dintr-un contract comercial internaţional pot fi: moneda de contract, preţul
mărfii, termenul de livrare, condiţia de livrare, instrumentele de plată şi credit, schema de plată,
modalităţi şi garanţii de plată.
3. Documentele esenţiale care stau la baza plăţilor internaţionale sunt: factura comercială,
documentul de transport şi documentele financiare.
Completaţi spaţiile libere cu termenul/termenii potrivit/potriviţi
4. În derularea plăţilor internaţionale, schema de plată poate fi simplă sau ……….
21
Răspunsuri: 1 (a, b, d); 2 (adevărat); 3 (fals); 4 (complexă).
TEMA 8 – INSTRUMENTELE INTERNAŢIONALE DE PLATĂ ŞI CREDIT
Cambia este un titlu de credit prin care o persoană denumită trăgător (vânzătorul,
exportatorul, creditorul) dă ordin unei alte persoane denumită tras (cumpărătorul, importatorul,
debitorul) de a plăti la scadenţă o sumă de bani unei terţe persoane denumită beneficiar (banca
trăgătorului, trăgătorul însuşi, un creditor al trăgătorului) sau la ordinul acesteia. Principalele funcţii
ale cambiei sunt: instrument de credit; instrument de plată; instrument de garanţie a plăţii. Pentru a
fi valabilă din punct de vedere juridic, cambia este un înscris care trebuie să cuprindă anumite
elemente esenţiale (obligatorii): denumirea de cambie; ordinul pur şi simplu necondiţionat de a
plăti o sumă de bani; numele, prenumele şi domiciliul trasului; numele, prenumele şi domiciliul
beneficiarului; data şi locul emiterii; scadenţa; locul plăţii; semnătura autografă a trăgătorului.
Scadenţa poate fi: la prezentare; la o dată fixă; după un anumit termen de la vedere sau acceptare;
după o perioadă limită de la data emiterii. În afară de elementele esenţiale, cambiile pot avea
menţiuni facultative, printre care cele mai importante sunt: clauza “nu la ordin”; clauza după aviz;
clauza fără procură; menţiuni referitoare la dobândă. Mecanismul emiterii, circulaţiei şi încasării
cambiei presupune: girul, cesiunea, acceptarea, plata, regresul, protestul de neacceptare, protestul de
neplată. Principalele operaţiuni care se pot efectua cu o cambie sunt: forfetarea, scontarea,
rescontarea, girul.
Biletul la ordin este un titlu de credit prin care o persoană denumită emitent se angajează să
efectueze la scadenţă plata unei sume de bani în favoarea beneficiarului sau la ordinul acestuia. Spre
deosebire de cambie care în procesul creării sale pune în legătură trei persoane, biletul la ordin pune
în legătură două persoane: emitentul, în calitate de debitor, şi beneficiarul, în calitate de creditor.
Biletul la ordin îndeplineşte aceleaşi funcţii ca şi cambia: funcţia de instrument de plată; funcţia de
instrument de credit; funcţia de instrument de garantare. Pentru a fi valabil din punct de vedere
juridic, biletul la ordin trebuie să cuprindă următoarele menţiuni obligatorii: denumirea de bilet la
ordin; promisiunea necondiţionată de plată a unei sume determinate de bani; scadenţa; data şi locul
emiterii; indicarea locului unde se va efectua plata; numele beneficiarului; semnătura emitentului.
Scadenţa poate fi indicată astfel: printr-o dată fixă; la vedere (prezentare); după un anumit interval
de la emitere sau de la vedere. Operaţiunile prezentate la cambie sunt valabile şi în cazul biletului
la ordin: avalul, protestul, scontarea, rescontarea, forfetarea, girul. Excepţie face operaţia de
acceptare, care nu mai este necesară deoarece biletul la ordin este emis de însuşi debitorul.
Cecul este un înscris prin care o persoană denumită trăgător dă ordin unei bănci, denumită
tras, de a plăti din contul său o sumă de bani în favoarea beneficiarului. În procesul creării sale
22
intervin trei persoane: trăgătorul, emitentul instrumentului, care pe baza disponibilului pe care îl
are în cont, dă ordin băncii să efectueze plata la prezentarea cecului; trasul, banca autorizată să
efectueze plata; beneficiarul, terţă persoană sau chiar trăgătorul, persoana care încasează suma de
bani. Menţiunile obligatorii ale cecului sunt: denumirea de cec; ordinul necondiţionat de plată a
sumei de bani înscrisă în titlu; numele plătitorului (trasului); locul unde se efectuează plata; data
emiterii; semnătura autografă a trăgătorului. Modalităţile de transmitere a cecului sunt: girarea;
cesiunea de creanţă ordinară; remiterea simplă. Principalele tipuri de cecuri cunoscute în literatura
de specialitate şi activitatea practică sunt: cecul la purtător; cecul barat; cecul confirmat; cecul
circulator; cecul de călătorie; eurocecul. O alternativă la instrumentele de plată tradiţionale este
cardul. Principalele tipuri de carduri sunt: cartea de credit (credit card); cartea de debit (debit
card); cărţi de plată emise de bănci; cărţi de plată emise de comercianţi; cărţi de plată emise de alte
instituţii sau organizaţii financiare; cărţi de plată naţionale (carduri naţionale); cărţi de plată
internaţionale.
Cuvinte cheie:
cambia
trăgător
tras
beneficiar
relaţii cambiale
protest
regres
biletul la ordin
emitent
beneficiar
cecul
cardul.
Teste grilă
Alegeţi varianta sau variantele adevărate
1. Printre elementele esenţiale (obligatorii) ale unei cambii se numără:
denumirea expresă de cambie;
ordinul necondiţionat de a plăti o sumă de bani;
numele şi prenumele trasului şi a rudelor sale până la gradul trei;
23
scadenţa.
2. Modalităţile de transmitere a cecului sunt:
a) girarea;
b) cesiunea;
c) acceptarea;
d) scontarea;
e) forfetarea.
3. Principalele tipuri de cecuri sunt:
cecul la purtător;
cecul barat;
cecul de tranzit;
cecul confirmat;
cecul tradiţional.
Răspundeţi dacă următoarele enunţuri sunt adevărate sau false
4. Funcţiile cambiei sunt: instrument de credit, instrument de plată, instrument de garanţie a plăţii.
5. Participanţii la cec sunt: trăgătorul (emitentul), trasul şi beneficiarul.
Răspunsuri: 1 (a, b, d); 2 (a, b); 3 (a, b, d); 4 (adevărat); 5 (adevărat).
TEMA 9 – MODALITĂŢI INTERNAŢIONALE DE PLATĂ
Principalele modalităţi de plată utilizate în comerţul internaţional sunt: acreditivul
documentar; incasoul documentar şi ordinul de plată. Potrivit reglementărilor interne şi
internaţionale, acreditivul documentar este modalitatea de plată prin care importatorul dă ordin
băncii sale să plătească exportatorului contravaloarea mărfurilor exportate sau serviciilor prestate
contra prezentării de către exportator a unor documente întocmite în strictă conformitate cu termenii
şi condiţiile acreditivului. Pe plan internaţional, acreditivul documentar este guvernat de Regulile şi
Uzanţele Uniforme (Publicaţia 500), document emis de Camera de Comerţ Internaţională de la
Paris. Principalii participanţi la acreditivul documentar sunt: ordonatorul acreditivului
(importatorul); beneficiarul acreditivului (exportatorul); banca emitentă (banca importatorului);
banca corespondentă. În funcţie de instrucţiunile incluse în textul acreditivului şi de rolul pe care îl
are, banca corespondentă poartă diferite denumiri: bancă avizatoare sau notificatoare; bancă
24
plătitoare; bancă acceptantă sau trasă; bancă negociatoare; bancă confirmatoare. Mecanismul
derulării acreditivului documentar presupune parcurgerea mai multor etape: (1) încheierea
contractului comercial internaţional între importator şi exportator; (2) importatorul ordonator dă
ordin băncii sale, banca emitentă să deschidă acreditivul; (3) banca emitentă deschide acreditivul;
(4) banca exportatorului avizează exportatorul cu privire la deschiderea acreditivului; (5) după ce a
constatat că termenii acreditivului sunt similari celor din contract, exportatorul livrează marfa; (6)
exportatorul întocmeşte setul de documente pe care îl remite băncii sale; (7) dacă este şi bancă
plătitoare, banca exportatorului verifică concordanţa documentelor cu cerinţele acreditivului, după
care efectuează plata contravalorii mărfurilor către exportator; (8) banca exportatorului remite
documentele băncii emitente; (9) la primirea documentelor, banca emitentă efectuează o nouă
verificare şi dacă va constata că toate condiţiile au fost îndeplinite, rambursează banii băncii
plătitoare; (10) banca emitentă debitează contul importatorului cu valoarea corespunzătoare mărfii
livrate, după care remite setul de documente importatorului; (11) în posesia documentelor,
importatorul poate ridica marfa. Elementele esenţiale ale unui acreditiv documentar sunt: numele şi
adresa băncii emitente; numele şi adresa băncii corespondente; denumirea şi adresa ordonatorului;
data emiterii acreditivului; tipul acreditivului; valoarea acreditivului; termenul de valabilitate a
acreditivului; locul prezentării documentelor; menţiuni privind livrările parţiale, transbordările;
descrierea mărfii; condiţia de livrare; termenul de expediere a mărfii; locul de încărcare/descărcare;
documentele de plată; perioada de prezentare a documentelor; comisioanele bancare. Principalele
documente utilizate în derularea unui acreditiv documentar sunt: factura comercială; factura
consulară; documentele de transport; certificatul sau poliţa de asigurare; certificatul de origine a
mărfii; certificatul de inspecţie a mărfii; certificatul de calitate a mărfii; certificatul de greutate; lista
de colete; certificatul de circulaţie a mărfii; certificatul fito-sanitar. Tipuri de acreditive
documentare: (1) din punct de vedere al naturii operaţiunilor se disting: acreditive comerciale şi
acreditive necomerciale; (2) din punct de vedere al naturii angajamentului bancar: acreditive
revocabile, acreditive irevocabile şi acreditive irevocabile confirmate; (3) din punct de vedere al
domiciliului: acreditive domiciliate în ţara exportatorului, acreditive domiciliate în ţara
importatorului, acreditive domiciliate într-o ţară terţă; (4) din punct de vedere al clauzelor şi
particularităţilor din mecanismul de derulare: acreditive transferabile, acreditive cesionate,
acreditive back-to-back, acreditive reînnoibile (revolving), acreditive cu clauză roşie, acreditive
stand-by; (5) din punct de vedere al modului de stingere a obligaţiei de plată: acreditive cu plata la
vedere, acreditive cu plata diferată, acreditive cu plata prin acceptare, acreditive cu plata prin
negociere, acreditiv mixt. Ca orice modalitate de plată, pentru importatori şi exportatori, acreditivul
documentar prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje.
25
Potrivit reglementărilor internaţionale, incaso documentar este modalitatea de plată care
constă în simpla vehiculare de documente prin intermediul băncilor potrivit instrucţiunilor date de
exportator, în scopul obţinerii plăţii şi/sau acceptării sau eliberării documentelor în alte condiţii. La
fel ca în cazul acreditivului documentar, Camera de Comerţ Internaţională de la Paris a elaborat o
serie de reguli uniforme care să guverneze derularea operaţiunilor pe bază de incaso. Actuala
versiune a fost adoptată în 1995 sub titlul de “Reguli Uniforme ale Camerei de Comerţ
Internaţionale privind Incasourile” (Publicaţia 522). Conform Publicaţiei 522, documentele
vehiculate de bănci pot fi de două feluri: financiare (cambiile, biletele la ordin, cecurile etc.) şi
comerciale (facturile, documentele de transport, documentele de asigurare, alte documente
similare). În funcţie de documentele vehiculate există două tipuri de incasouri: incasoul simplu şi
incasoul documentar. Participanţii implicaţi la operaţiunea pe bază de incaso sunt: ordonatorul
(exportatorul); banca remitentă (banca din ţara exportatorului); banca colectoare (banca însărcinată
cu încasarea); banca prezentatoare; trasul (importatorul). Principalele etape în derularea plăţilor
prin incaso documentar sunt: (1) încheierea contractului comercial internaţional; (2) exportatorul
livrează marfa importatorului; (3) după livrarea mărfii, exportatorul întocmeşte setul de documente
pe care îl remite băncii sale împreună cu ordinul de încasare; (4) banca remitentă transmite
documentele băncii însărcinată cu încasarea (care poate fi aceeaşi cu banca prezentatoare); (5)
banca prezentatoare (banca importatorului) avizează importatorul de primirea documentelor; (6) în
cazul plăţii contra documente, importatorul ordonă plata; (7) banca prezentatoare debitează contul
importatorului şi îi eliberează documentele; (8) concomitent, banca importatorului efectuează plata
către banca exportatorului, care, ulterior, creditează contul exportatorului. Principalele instrucţiuni
cuprinse în ordinul de încasare sunt: detalii privind banca de la care s-a primit incasoul; detalii
despre ordonator; detalii despre tras; detalii despre banca prezentatoare; suma şi valuta în care
trebuie să se efectueze plata; lista cu documentele anexate; condiţiile de eliberare a documentelor;
spezele şi comisioanele; dobânda; instrucţiuni în caz de neplată. Riscul major în cazul plăţii prin
incaso este suportat de exportator care nu are nici o certitudine că va încasa contravaloarea mărfii
exportate. Din această cauză, plata prin incaso este recomandată în cazul în care între importator şi
exportator există încredere deplină, iar bonitatea importatorului nu poate fi pusă la îndoială.
Ordinul de plată este modalitatea de decontare prin care ordonatorul dă dispoziţie băncii
sale să efectueze plata unei sume de bani în favoarea beneficiarului, ca urmare a unei datorii
preexistente. Principala caracteristică a ordinului de plată este revocabilitatea, în sensul că
ordonatorul poate revoca sau modifica instrucţiunile de plată în orice moment până la achitarea
sumei de bani beneficiarului. În funcţie de modul în care se încasează suma de bani, ordinul de
plată poate fi simplu, în situaţia în care pentru a primi suma de bani beneficiarul nu trebuie să
26
prezinte vreun document sau documentar, caz în care, pentru a intra în posesia banilor, beneficiarul
este condiţionat de prezentarea anumitor documente. Participanţii implicaţi în derularea unui ordin
de plată sunt: ordonatorul, banca ordonatorului, beneficiarul, banca beneficiarului. Pe lângă băncile
care deservesc importatorul şi exportatorul, în derularea ordinului de plată pot interveni şi alte
instituţii bancare, care au rolul de a intermedia operaţiunea. Principalele menţiuni cuprinse în
ordinul de plată sunt: numele şi adresa ordonatorului; numele şi adresa beneficiarului; denumirea şi
adresa băncii ordonatoare; denumirea şi adresa băncii beneficiarului; ordinul de plată prin indicarea
sumei care urmează a fi plătită şi valutei de plată; pentru ordinul de plată documentar se precizează
şi documentele care trebuie prezentate. Principalele etape în derularea unui ordin de plată
documentar sunt: (1) ordonatorul emite ordinul de plată; (2) banca ordonatoare transmite
instrucţiunile privind efectuarea plăţii prin ordin de plată băncii plătitoare; (3) banca plătitoare
avizează beneficiarul de primirea ordinului de plată; (4) beneficiarul prezintă documentele solicitate
prin ordinul de plată; (5) după ce a constatat că documentele prezentate îndeplinesc condiţiile
prevăzute în ordinul de plată, banca plătitoare efectuează plata în favoarea beneficiarului; (6)
ulterior, banca plătitoare transmite documentele băncii ordonatoare şi solicită acoperirea plăţii; (7)
la primirea documentelor, banca ordonatoare debitează contul ordonatorului şi creditează contul
băncii plătitoare; (8) banca ordonatoare eliberează documentele ordonatorului.
Cuvinte cheie:
modalitate de plată
acreditiv documentar
ordonator
bancă emitentă
beneficiar
bancă corespondentă
Publicaţia 500 a CCI
incaso documentar
ordonator
bancă remitentă
bancă colectoare
bancă prezentatoare
tras
ordin de încasare
Publicaţia 522 a CCI
27
ordinul de plată
ordonator
banca ordonatorului
beneficiar
banca beneficiarului.
Teste grilă
Alegeţi varianta sau variantele adevărate
Principalele modalităţi de plată utilizate în comerţul internaţional sunt:
acreditivul documentar;
incasoul documentar;
cecul;
ordinul de plată;
cambia.
Acreditivul documentar este emis de:
a) banca importatorului;
b) banca vânzătorului;
c) o bancă neutră.
Între tipurile de acreditive documentare se numără:
acreditive comerciale;
acreditive revocabile;
acreditive irevocabile;
acreditive irevocabile confirmate;
acreditive barate.
Participanţii în derularea unui ordin de plată sunt:
ordonatorul;
banca ordonatorului;
societatea de asigurări;
beneficiarul;
banca beneficiarului;
28
garantul.
Răspundeţi dacă următoarele enunţuri sunt adevărate sau false
Participanţii la un incaso documentar sunt: ordonatorul, banca remitentă, banca colectoare, banca
prezentatoare, trasul.
Principala caracteristică a ordinului de plată este revocabilitatea, în sensul că ordonatorul poate
revoca sau modifica instrucţiunile de plată în orice moment până la achitarea sumei de bani
beneficiarului.
Răspunsuri: 1 (a, b, d); 2 (a); 3 (a, b, c, d); 4 (a, b, d, e); 5 (adevărat); 6 (adevărat).
TEMA 10 - GARANŢII, PLĂŢI ŞI GARANŢI ÎN DECONTĂRILE
INTERNAŢIONALE
Derularea schimburilor internaţionale incumbă anumite riscuri (economice, în afaceri,
financiare etc.), care presupun recurgerea la diferite tipuri de garanţii: reale (gaj, ipotecă,
privilegiile creditorului de a-şi încasa creanţa cu prioritate faţă de alţi creditori, clauzele
penalizatoare, arvuna etc.) sau personale (cauţiunea sau fidejusiunea, solidaritatea). Părţile
implicate în derularea unei garanţii sunt: ordonatorul garanţiei, beneficiarul garanţiei, garantul.
Garantul se poate angaja să-şi îndeplinească obligaţia asumată fie prin reparaţie fizică (mai rar), fie
prin reparaţie bănească. În schimburile internaţionale, rolul de garant poate fi îndeplinit, în
principal, de: (1) instituţii bancare şi financiare; (2) societăţi de asigurare; (3) instituţii specializate
în asigurarea creditelor; (4) statul; (5) firme care îndeplinesc cerinţele de a avea rolul de garant; (6)
însuşi partenerul de contract. Practica în materie a evidenţiat faptul că, pentru a putea îndeplini
funcţia de garantare, garanţia sau instrumentul de garantare trebuie să întrunească anumite
condiţii: să existe un patrimoniu independent de relaţia contractuală care să acopere obligaţia
garantată; acest patrimoniu să fie cert; beneficiarul garanţiei să aibă posibilitatea să utilizeze fără
restricţii rezultatul executării garanţiei; debitorul să nu poată să se opună executării garanţiei.
Scrisoarea de garanţie bancară sau garanţia bancară face parte din categoria garanţiilor
personale. Se defineşte prin angajamentul asumat de o bancă de a plăti beneficiarului garanţiei o
sumă de bani, în cazul în care ordonatorul nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate prin contract.
Sporirea rolului garanţiilor bancare în derularea schimburilor internaţionale a determinat Camera de
Comerţ Internaţional de la Paris să facă eforturi pentru uniformizarea practicilor în materie de
garanţii, prin elaborarea unor reguli uniforme (Reguli uniforme pentru garanţiile contractuale –
1978; Reguli uniforme pentru garanţiile la cerere - 1995). Elementele esenţiale ale unei garanţii
29
bancare sunt: părţile implicate; obiectul garanţiei; valoarea garanţiei; formula de angajament a
băncii; condiţiile şi modul de plată; valabilitatea garanţiei; clauza de legislaţie; clauza de
identificare; semnătura băncii garante. Principalele tipuri de garanţii bancare: (1) după modul de
executare a plăţii: garanţii cu clauză la prima cerere sau garanţii cu clauză de condiţionare a plăţii,
prin prezentarea de către beneficiar a unor documente; (2) după obiectul obligaţiei garantate:
garanţia de participare la licitaţie; garanţia de bună execuţie; garanţia de bună funcţionare; garanţia
de restituire a avansului; garanţia de plată; garanţia de admisie temporară; garanţia de deschidere a
acreditivului documentar. Alte garanţii personale: garanţia comună a băncii şi contractorului;
scrisoarea de credit (acreditivul) stand-by; avalul bancar asupra efectelor de comerţ; garanţia caselor
(societăţilor) de asigurare; garanţia statului.
Alături de garanţiile personale, în schimburile internaţionale sunt folosite şi o serie de
garanţii reale. Garanţiile reale sunt modalităţi de garantare care constau în punerea la dispoziţia
beneficiarului garanţiei a unor bunuri care să asigure plata creanţei garantate, în cazul în care
debitorul nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate prin contractul comercial. Garanţiile reale pot fi cu
deposedarea debitorului de bunul afectat (ex. gajul) sau fără deposedarea debitorului de bunul
afectat (ex. ipoteca). Principalele tipuri de garanţii reale utilizate în schimburile internaţionale
sunt: ipoteca; gajul; rezervarea dreptului de proprietate; depozitul bancar; vinculaţia mărfurilor.
Ipoteca este o garanţie reală imobiliară, care, pentru a fi asiguratorie pentru beneficiar, trebuie să
îndeplinească anumite condiţii: ipoteca să fie de gradul I; valoarea bunului ipotecat să fie suficient
de mare în comparaţie cu creanţa garantată; durata în timp a bunului ipotecat să fie certă; bunul
ipotecat să fie asigurat împotriva tuturor riscurilor, iar poliţa de asigurare să fie andosată în favoarea
beneficiarului; legislaţia din ţara debitorului să permită străinilor să deţină imobile şi să efectueze
transferuri valutare, în cazul în care ar vinde imobilul constituit drept garanţie.
Cuvinte cheie:
garanţie personală
garanţie reală
reparaţie fizică
reparaţie bănească
garant
ordonatorul garanţiei
beneficiarul garanţiei
scrisoare de garanţie bancară
garanţie la cerere
30
garanţie contractuală
aval bancar
poliţă de asigurare
ipotecă
gaj
rezervarea dreptului de proprietate
vinculaţia
depozitul bancar.
Teste grilă
Alegeţi varianta sau variantele adevărate
Principalele categorii de garanţii personale sunt:
a) scrisoarea de garanţie bancară;
b) ipoteca;
c) avalul;
d) garanţia caselor de asigurare;
e) depozitul bancar;
f) garanţia statului.
Principalele tipuri de garanţii reale sunt:
ipoteca;
acreditivul;
gajul;
vinculaţia;
rezervarea dreptului de proprietate.
Printre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o ipotecă pentru a fi asiguratorie pentru
beneficiar se numără:
a) ipoteca să fie de gradul doi;
b) valoarea bunului ipotecat să fie suficient de mare în comparaţie cu creanţa ipotecată;
c) valoarea în timp a bunului ipotecat să fie certă.
Răspundeţi dacă următorul enunţ este adevărat sau fals
Principalele tipuri de garanţii sunt garanţiile personale şi garanţiile reale.
31
Completaţi spaţiile libere cu termenul/termenii potrivit/potriviţi
Garantul se poate angaja fie pentru reparaţie fizică, fie pentru reparaţie………
Răspunsuri: 1 (a, c, d, f); 2 (a, c, d, e); 3 (b, c); 4 (adevărat); 5 (bănească).
Bibliografie
Baicu, Claudia, Activitatea bancară şi finanţarea comerţului internaţional, ed. a 2-a
revăzută şi adăugită, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2010.
Moisuc Constantin (coord.), Ion Roşu-Hamzescu, Claudia Baicu, Elena Gurgu, Finanţe şi
plăţi internaţionale, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2006.
Negruş, Mariana (coord.), Claudia Baicu, Relaţii valutare şi marketing financiar, Editura
Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2007.
Negruş, Mariana, Plăţi şi garanţii internaţionale, Ed. a III-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2006.
Rapoarte anuale BNR.