Post on 17-Sep-2018
transcript
Dimitrie RADU Zlatinca NEAMȚ Sorina GROZA
(coordonatori)
Asociația Învățătorilor Bănățeni la 90 de ani
1924-2014
EDITURA GORDIAN
Timișoara, 2014
6
Coordonatori: prof. dr. Radu Dimitrie
prof. Neamț Zlatinca
prof. Groza Sorina
Tehnoredactare: prof. Sorina Groza
Prelucrarea imaginilor: prof. Adrian Mătu- Rancu
Ilustrații: prof. Maria Vărșăndan
Coperta: prof. Sorina Groza
Responsabilitatea pentru originalitatea și conținutul articolelor
revine în exclusivitate autorilor acestora.
Coordonatorii publicaţiei îşi rezervă dreptul de editare şi tipărire.
7
Autori: Boițiu Liliana
Borlovan Daniel
Borlovan Simona
Cândea Ranta Floare
Chiu Ecaterina- Vasilica
Crîsta Elena
Csizmarik Daniela
Fogaș Camelia
Galeș Iuliana
Grijincu Aurel
Grijincu Floare
Groza Elena-Sorina
Horvath Carmen
Horvath Ioan
Ilica Anton
Konta Terezia- Doina
Marcu Nicoleta
Munteanu Florica
Muscalu Vasile
Neamț Zlatinca
Onețiu Sofia
Popescu Lucian
Popovici Ioan
Radu Dimitrie
Sibinszki Viorica
Sîrbu Marșavela Ionela
Sîrbu Simona
Tolci Cristina-Alina
Toșa Gabriela
Văleanu Daniela
Vărșăndan Maria
Vintilescu Monica- Oana
Vlad Ioan
Vlad Tatiana
Zamfir Florin
Zamfir Mihaela
Cuprins:
Evocare
Asociația Învățătorilor Bănățeni la 90 de ani, prof. dr. Dimitrie
Gheorghe Radu ................................................................................. 13
Asociaţia învăţătorilor bănăţeni în perioada 2009-2013, prof. Boiţiu
Liliana-Cornelia. ............................................................................... 17
Asociația Învățătorilor Bănățeni între trecut și viitor, înv. Ioan
Horvath, înv. Teodora-Carmen Horvath.. ......................................... 23
Corala „Cantemus Banatum”a Asociației Învățătorilor Bănățeni, înv.
Ioan Horvath ..................................................................................... 29
O cooperare benefică, de 17 ani, institutor Sofia Oneţiu .................. 35
Amintiri trecute din viitorul actual, prof. Vlad Ioan ......................... 39
Discursul președintelui Asociației Învățătorilor Bănățeni la al
XXXVI-lea Congres AGIRo, Chișinău, 24 august 2014 .................. 42
Cinste și respect ... dascălilor
Învățătorul, clasa și asociația, prof. Vărşăndan Maria ...................... 45
Eseu structurat despre ce (mai) așteaptă didacticienii de la pedagogi?,
prof. univ. dr. Anton Ilica ................................................................. 50
Învățătorul – promotor al valorilor culturale, morale, sociale,
spirituale și economice, prof. Maria Vărșăndan ..............................61
Cinste şi respect ... dascălilor, prof. Zlatinca Neamț......... ............... 71
Dascălii noştri, înv. Aurel Grijincu ................................................. ..74
Profesia de dascăl- o stare de spirit, prof. Sibinszki Viorica...........77
Exclența sa…învățătorul, prof. Chiu Ecaterina-Vasilica.................79
În satul alb, prof. Florica Munteanu-Cuc ......................................... .82
9
Figuri de dascăli
Emilia Lungu – Puhallo, prima învățătoare româncă din Banat, prof.
dr. Daniela Văleanu .......................................................................... 85
„Grandioasa manifestare”de la Becicherecu Mic în memoria
preotului-învățător Dimitrie Țichindeal, prof. univ. dr. Anton Ilica.92
O prietenie literară neîmpărtășită: românul Țichindeal și sârbul
Obradovici , prof. univ. dr. Anton Ilica, prof. Floare Cândea .......... 96
Dascălul și conștiința națională, prof. dr. Dimitrie Radu .............. 102
Un bănățean de seamă, învățătorul Traian Lungu, prof.dr. Florin
Zamfir ............................................................................................. 108
Virgil Georgescu, primul învățător român din Variaș, prof. Mihaela
Zamfir ............................................................................................. 118
Un ardelean în pusta bănățeană Alexandru Țieran, învățător la
Voiteg, prof. Elena-Sorina Groza ................................................... 122
Dascălul dascălilor noștri de muzică, Ioachim Perian, profesor,
dirijor, compozitor, înv. Ioan Horvath ............................................ 127
Dascălul – promotor al valorilor culturii naţionale, prof. Zlatinca
Neamț .............................................................................................. 133
Emanuil Ungurianu, un om al culturii, un om al viziunii, prof.
Natalia Simona Borlovan................................................................141
Icoana umană în firești gesturi de acasă, prof. Floare Cândea ....... 146
Suferință și creație, sfaturi de la primul învățător, prof. Simona Sîrbu
........................................................................................................155
Învățământul bănățean de-a lungul timpului
Profesorul Sabin Evuţianu despre școlile din Clisura Dunării, prof.
Floare Cândea ................................................................................. 159
10
Învăţământul şi ştiinţa de carte în Banatul istoric, prof. Fogaș
Camelia ........................................................................................... 167
Aspecte ale învățământului bilezean, prof. Natalia Borlovan ........ 172
Memoria cartierului meu, Fabric, prof. Daniela Csizmarik ............ 179
Dezvoltarea învăţământului în comuna Chişoda în veacul al XIX-lea
şi începutul secolului XX, Prof. Daniel Borlovan .......................... 183
O revistă inedită „Primăvara banatului”, prof. Monica-Oana
Vintilescu ........................................................................................ 188
Din trecutul învățământului voitegean, prof. Groza Sorina ............ 198
Arc peste timp
Arc peste timp, prof. Muscalu Vasile- Tiberiu ....................... 205
Activitatea liceului de fete „Carmen Sylva”, Timișoara, perioada
interbelică, anul școlar 1924 – 1925, prof. Daniel Borlovan .......... 211
Liceul teoretic „Dositei Obradovici” Timișoara, prof. Galeș Iuliana
........................................................................................................ 221
Pagini de istorie a școlii din Cărpiniș, prof. Tolci Cristina Alina ... 228
Şcoala gimnazială Mihai Peia, Reşiţa, Caraş-Severin,
minimonografie, prof. Crîsta Elena ................................................ 231
Minimonografia Școlii gimnaziale „Dr. ION SÎRBU’’, prof.
Popovici Ion, prof. Marşavela Sîrbu Ionela .................................. 240
Proiecte şi parteneriate la Liceul pedagogic „Carmen Sylva”, din
Timişoara, prof. dr. Daniela Văleanu ............................................. 250
Educația pentru și prin patrimoniu - tradiție și actualitate, prof.
Nicoleta Marcu ............................................................................... 255
Contribuții notabile ale învățătorilor maramureșeni la formarea și
dezvoltarea Casei Corpului Didactic Maramureș, prof. Terezia Doina
Konta ............................................................................................... 263
11
Învățământul în comuna Căiuți, județul Bacău, prof. Gabriela Toşa
........................................................................................................ 274
Tot despre învățământ… dar ALTFEL
România şi integrarea culturală în U.E. Eseu, scenariu, REVERIE?,
Prof. Vlad Ioan, prof. Vlad Tatiana .............................................. 279
Cronica apariției LUPOAICEI din Timișoara,
12
Evocare...
13
ASOCIAȚIA ÎNVĂȚĂTORILOR BĂNĂȚENI LA 90
DE ANI
Prof. dr. Dimitrie Gheorghe RADU,
Colegiul Național Bănățean Timișoara,
Președintele Asociației Învățătorilor Bănățeni
În Banat, învățătura sub îndrumarea dascălului are începuturi
ce nu pot fi precizate cu exactitate. Știm sigur că învățământul în
limba română este menționat în diverse părți ale provinciei în secolul
al XVIII-lea. Spre exemplu, școala din cartierul Mehala, școală la
care am predat aproape trei decenii, este menționată documentar din
anul 1763 (1, p. 21).
Pregătirea învățătorilor s-a realizat mai întâi prin absolvirea
unor cursuri pregătitoare despre care avem știință că se țineau în
Timișoara încă de prin 1717. Mai apoi, de pregătirea învățătorilor
aveau să se ocupe școlile normale, așa numitele preparandii.
Renumită pentru vestul teritoriului românesc a fost Preparandia din
Arad, înființată în 1812, la a cărei aniversare bicentenară am avut
onoarea de a participa, fiind absolvent al susnumitei instituții.
Această școală a pregătit până în 1918 mai bine de 2500 de dascăli.
Ei au fost aceia care au predat în școlile românești din Banat până la
Unirea cea Mare și după aceea (2, p.92).
Despre asocierea tagmei învățătorești avem știință abia la
începuturile secolului XX. După ce Banatul a revenit la Patria Mamă
lucrurile au început să se miște. S-au înființat asociații ale
învățătorilor din Timiș-Torontal (1919), din Arad (1919), din Bihor
(1919), din Severin (1935), din Caraș (1935). Asociația Învățătorilor
Bănățeni a luat ființă în 1924 prin unificarea Asociației Învățătorilor
Timișeni cu altele din zona de vest a României Mari.
Scopul mărturisit al asociațiației a fost: „cultivarea spiritului
de solidaritate, ridicarea prestigiului școalei și învățătorului,
14
promovarea intereselor morale, sociale și materiale ale membrilor (3,
p. 226). Asociația avea un organ de presă, Școala bănățeană, și o
avere impresionantă: bănci, cămine învățătorești, librării, case ale
învățătorilor, internate pentru copiii învățătorilor. Pentru a ne face o
imagine cât mai aproape de adevăr a situației Asociației Învățătorilor
Bănățeni din perioada interbelică, iată un extras din prezentarea lui
Pavel Jumanca cu privire la internatul de băieți din Timișoara: „Pe
acest teren, în anii 1904 și 1905, s-a clădit un internat cu etaj, având
la subsol o sufragerie mare, bucătărie, 4 camere pentru servitori și
diverse magazii de lemne și alimente. La parter locuința directorului,
infirmerie, baie, biroul Direcțiunii, Căminul învățătorilor, Banca
învățătorilor, trei săli de studiu, o sală de lectură și o sală festivă, iar
la etaj, 5 dormitoare pentru 125 de elevi, 2 spălătoare, sală de
bibliotecă și două camere pentru pedagogi… Această casă s-a zidit
din fondurile realizate de Asociația Învățătorilor și din împrumuturi
de la diferite bănci, care au fost achitate abia în anii 1935/6” (4,
p.235).
Din păcate, averile Asociației Învățătorilor Bănățeni au fost
confiscate în perioada postbelică și trecute în patrimoniul
sindicatelor, iar asociația desființată.
În 19 octombrie 1992, la inițiativa învățătorilor Constantin
Guțu și Vasile Miclăuș s-a organizat ședința de reconstituire a
asociației, care capătă statut juridic din 14.07.1994. Statutul de atunci
prevedea la art. 4 că este „o asociație cu caracter profesional-
științific, având ca scop promovarea valorilor culturale, precum și
sprijinirea cadrelor didactice în vederea perfecționării profesionale și
a ameliorării condițiilor de muncă” (5, p. 1).
Astăzi Asociația Învățătorilor Bănățeni se revendică a fi
continuatoarea celei înființate în 1924 și astfel îi putem socoti 90 de
ani de existență. Astăzi asociația are un organ de presă, Învățătorul,
are un site pe internet, o adresă de facebook. Din păcate, revista
15
apare sporadic, dar vom compensa prin faptul că anul acesta vom
scoate un volum dedicat aniversării de 90 de ani a asociației.
Un loc aparte în viața asociativă îl ocupă corala Cantemus
Banatum, pregătită, instruită și dirijată de inimosul nostru coleg Ioan
Ianco Horvath. De fapt, ultimul număr al revistei, a fost dedicat
coralei deoarece în 2013 s-au împlinit 20 de ani de de activitate
concertistică neîntreruptă. Membrii coralei consideră această
activitate una de voluntariat, la fel și dirijorul. Nimeni nu este
remunerat. Suntem mândri că prin concertele noastre am putut duce
muzica corală în locuri în care aceasta nu se prea aude (cămine de
bătrâni, instituții sanitare, case de copii, sate izolate, biserici
străvechi), sau dimpotrivă în lăcașuri de cultură exclusiviste
(Festivalul de Advent de la Primăria Vienei, Muzeul din Kikinda,
Festivalul de Muzică Sacră din Timișoara, Radioul din Timișoara,
Televiziunea Română Timișoara). Concertul aniversar s-a desfășurat
la 18 decembrie 2013, în Aula Magna a Universității de Vest din
Timișoara și am fost onorați că au asistat și ne-au aplaudat colegii
din asociație cu familiile și prietenii lor, autoritățile educative
județene și membri ai corpului academic timișorean. Activitatea
meritorie a coralei a fost răsplătită cu diplome de onoare, aniversare
și de excelență emise de autoritățile școlare locale.
După reînființarea asociației în 1992, președinții aleși au fost
Constantin Guțu, Vasile Miclăuș, Maria Vărșăndan și Liliana Boițiu.
Lor li se datorează faptul că Asociația Învățătorilor Bănățeni este
încă viabilă și merge pe urmele unei tradiții de 90 de ani.
În ședința din noiembrie trecut, a fost ales un nou Consiliu
Director, iar subsemnatul a fost ales președinte. Mărturisesc că nu am
primit această sarcină cu prea mult entuziasm, ba pot spune că am
trăit sentimente de îngrijorare destul de pregnante, dar cu ajutorul
colegilor sper că suntem pe drumul cel bun. Între timp am reușit să
organizăm activități care s-au bucurat de succes și care au dat un
16
imbold nou vieții asociative, am înscris noi membri, a crescut contul
bancar, am deschis proiecte locale și internaționale, am inițiat un cerc
de teatru, am conceput primul proiect de formare metodică pentru
debutanți, am depus primul proiect Erasmus.
În luna octombrie 2014, în zilele de 2, 3 și 4, vom organiza și
desfășura o suită de activități care să marcheze aniversarea de 90 de
ani a Asociației Învățătorilor Bănățeni: ședință festivă, lansare de
carte, emisie de insigne aniversare, editare de materiale
promoționale, spectacol de gala cu corul nostru și cel din Kikinda,
cină festivă. Toate acestea vor fi posibile prin munca insistentă
depusă de membrii Consiliului Director și de colegii care îi sprijină.
Deocamdată nu avem toate amănuntele puse la punct, acum cu o lună
înainte de eveniment, nu avem nici tot bugetul necesar, dar dacă
acest articol ajunge să se publice în volumul aniversar pe care îl vom
lansa în octombrie, înseamnă că ne vom fi îndeplinit planurile.
Note:
1. XXX, Anuarul învățământului primar-normal, Editura
Vrerea, Timișoara, 1943;
2. Dimitrie Radu, Asociații ale învățătorilor din Banat, în
revista Învățământ primar 3-4, Editura Discipol, București,
1999;
3. P. Jumanca, Organizații și instituții învățătorești, în Anuarul
învățământului primar-normal, Editura Vrerea, Timișoara,
1943;
4. Ibidem;
5. XXX, Statutul Asociației Învățătorilor Timișeni, manuscris.
17
ASOCIAŢIA ÎNVĂŢĂTORILOR BĂNĂŢENI ÎN
PERIOADA 2009-2013
Prof. Boiţiu Liliana-Cornelia, preşedinte al A.Î.B. (2009-2013)
Şcoala Gimnazială nr. 21 ,, Vicenţiu Babeş” Timişoara
Îmi amintesc şi acum, cu multă emoţie, după aproape 5 ani, de
momentul numirii mele ca preşedintă a Asociaţiei Învăţătorilor
Bănăţeni, în 27 octombrie 2009. În acele momente m-am simţit
onorată, dar, în acelaşi timp şi copleşită de imensa responsabilitate şi
interesanta provocare impuse de noua funcţie. A trebuit să treacă ceva
timp pentru a mă obişnui cu ideea de lider al unei asociaţii profesionale
şi de a depăşi starea de euforie şi nelinişte interioară. Cu sprijinul
membrilor Consiliului Director şi al membrilor asociaţiei am reuşit
acest lucru. Nu a fost uşor, dar faptul că mi-au fost mereu alături şi am
colaborat foarte bine, m-a ajutat enorm.
În perioada 2009-2013, prin varietatea activităţilor am urmărit
îmbunătăţirea activităţii didactice a membrilor, promovarea unor relaţii
de colaborare cu asociaţii, organizaţii, societăţi culturale, pentru a se
face cunoscută asociaţia în ţară şi în străinătate, organizarea de
workshop-uri, având ca invitaţi personalităţi din domeniul ştiinţei,
învăţământului, facilitarea participării membrilor la diverse manifestări
ştiinţifice şi profesionale, omagierea cadrelor didactice din zona
Banatului care şi-au pus viaţa în slujba învăţământului, menţinerea
unei permanente legături cu instituţiile ce asigură formarea şi
perfecţionarea pe linie profesională.
Conform programului de activităţi aprobat în fiecare an de
Adunarea Generală a Asociaţiei Învăţătorilor Bănăţeni, între 2009-
2013 am realizat, împreună cu membrii asociaţiei, următoarele
activităţi:
◘ Activităţi metodico-practice: ,, În prag de Mărţişor”,
,,Matematica în bucătărie”, ,,Utilizarea site-ului asociaţiei”, ,,Utilizarea
18
unor site-uri în scopuri didactice”, ,,Parteneriatul grădiniţă-şcoală”,
,,Şcoala în UK”, ,, Devirusarea calculatorului”.
Activitate metodico- practică , 2012 Activitate metodico-practică, 2013
Parteneriatul ,, Grădiniţă-şcoală” ,, În prag de Mărţişor”
◘ Workshop-uri : „ Priorităţile didactice în predare la ciclul primar“ -
invitat Vasile Molan, iunie 2010), ,,Violenţa şi combaterea ei” – invitat
prof. psiholog Lucica Anucuţa- director Centrul Judeţean de Asistenţă
Psihologică ( octombrie 2010 ), ,,ADHD-ul - abordări actuale” –
activitate organizată în colaborare cu Centrul de Resurse şi Asistenţă
Educaţională Speranţa – nov.2011), dezbatere cu tema ,, Învăţământul
în România” – invitat Oana Badea, secretar de stat în MECTS,
septembrie 2011, ,,Scrierea de proiecte”, invitat- insp.şc.general Marin
Popescu-ISJ Timiş- aprilie 2011), ,, Ziua învăţătorului-30 iunie sau 5
iunie ?” (Reşiţa-Râul Alb, iunie 2013).
◘ Conferinţe: Conferinţa cadrelor didactice din Voievodina
– în calitate de preşedinte al A.Î.B. am fost împuternicită să reprezint
AGIRo şi am susţinut o prelegere cu tema ,,Sistemul de învăţământ din
România”- Novi Sad, nov. 2012. Cu acest prilej am avut onoarea să
semnez şi două acorduri de parteneriat cu 2 asociaţii de învăţători din
Voievodina şi din Vrşeţ; "Clasa pregătitoare, de la deziderat la
realizare” – Slobozia 2013 (participare cu lucrări de specialitate din
partea membrilor asociaţiei).
19
Boiţiu Liliana- reprezentant AGIRo la Novi Sad Semnarea protocolului de colaborare-
Dorinel Stan – preşedintele Asociaţiei AGIRo şi Asociaţia Învăţătorilor din
Românilor de pretutindeni din Vrseţ Voievodina
◘ Activităţi de dezbatere în privinţa definitivării metodologiilor de
aplicare a Legii nr 1/2011 propuse, în colaborare cu Inspectoratul
Şcolar Judeţean Timiş şi AGIRo
◘ Congrese (în fiecare an asociaţia noastră a fost reprezentată de
preşedintele asociaţiei şi de câţiva membri la congresele AGIRo din
2010- Eforie Nord, 2011-Slobozia, 2012-Buşteni,
2013-Slatina)
◘ Simpozioane: ,, Rolul şcolii în comunitate” ( Dalboşeţ, mai 2010);
,, Tradiţii şi obiceiuri la români” ( Şc.24 Timişoara, dec. 2009, 2010,
2011, 2012),), ,,Omagiere de personalităţi din domeniul artei, culturii,
ştiinţei, sportului” – Casa Armatei, aprilie 2010, ,, Dascălul-promotor
al şcolii incluzive” ( Herculane, iunie 2010) ,, Dascălul, promotor al
valorilor culturale şi spirituale” Liceul Pedagogic Timişoara-iunie
2011), , Şcoala românească fără frontiere” ( Biserica Albă, Serbia-
iulie 2012), ,,Dascălul-promotor al cetăţeniei active şi învăţării pe tot
parcursul vieţii” (Râul Alb, iunie 2013).
20
◘ Parteneriate: cu Asociaţia Învăţătorilor Caraş-Severineni şi
Asociaţia NVO Skola Plus din Serbia, în vederea realizării proiectului
,, Dascăli bănăţeni de ieri şi de azi ” ( 2010, 2011, 2012, 2013 ), cu
Editura Delta Cart Educaţional, în scopul derulării concursului Micul
Dexter şi oferirea unui sprijin financiar consistent pentru tipărirea
revistei ,,Învăţătorul” nr. 29 şi 30, 31, colaborare cu Asociaţia pentru
Consolidarea Mediului Asociativ -participare la acţiunea ,,Zilele
Dumbrăviţei”
◘ Proiecte culturale, cofinanţate: ,, Noi vetre chişozene”( în
parteneriat cu Şcoala Gimnazială Giroc, Biserica Ortodoxă Română
Chişoda); ,, Dascălul-promotor al valorilor culturale şi spirituale” (
parteneriat cu Asociaţia Învăţătorilor Caraş-Severineni şi Asociaţia
NVO Skola Plus din Serbia, cu care am semnat un protocol de
colaborare, 2011); Corala Cantemus Banatum a A.Î.B. cu titlurile
generic: 1. Am plecat să colindăm. 2. Cu bucurie să cântăm ( am
editat 600 de cd-uri cu colinde care s-au distribuit gratuit în şcoli,
grădinţe şi în alte instituţii de cultură şi artă din judeţul Timiş, în
perioada 2011-2012). ◘ Crearea site-ului Asociaţiei Învăţătorilor
Bănăţeni ( asociatia-invatatorilor-banateni.ro ) şi a forumului
( invatatoribanateni/forumgratuit.ro ) – martie 2010;
◘ Editarea revistei ,, Învăţătorul” ( nr. 29, 30, 31 );
◘ Promovarea imaginii asociaţiei:participarea în direct la emisiuni
radio şi tv, articole publicate în ziare, reviste sau on-line; crearea site-
ului asociaţiei : asociatia-invatatorilor-banateni.ro;
◘ Activităţi de voluntariat: donaţie de carte Asociaţiei NVO Skola
Plus din Biserica Albă, Serbia (abecedare, manuale pentru copiii care
doresc să înveţe limba română);
◘ Balul Învăţătorilor – ajuns la ediţia a XVII-a, se bucură de tradiţie
a fost nelipsit din programul activităţilor A.Î.B.;
21
◘ Sărbătorirea Zilei Învăţătorului (2010-Băile Herculane, Arad;
2011-Timişoara; 2012-Biserica Albă-Serbia; 2013- Râul Alb, Reşiţa);
◘ Excursii: Gărâna, Sacoşu Mare, Gura Râului (jud. Sibiu ),
Dalboşeţ, Herneacova;
◘ Prezentare de materiale didactice, culegeri, auxiliare didactice,
caiete speciale, cd-uri educaţionale, cărţi de specialitate elaborate de
cadre didactice care fac parte din A.Î.B. ( 2009, 2010, 2011, 2012,
2013);
◘ Interviuri cu învăţători pensionari şi înmânarea de diplome de
excelenţă pentru întreaga activitate didactică pusă în slujba
învăţământului (2010);
◘ Activităţi de socializare - întâlnirea de început de an şcolar în
diverse locaţii, cu scopul de a închega comunitatea membrilor
asociaţiei;
◘ Corala ,, Cantemus Banatum” a Asociaţiei Învăţătorilor Bănăţeni
(din 1993 are o activitate neîntreruptă). Membrii coralei participă an de
an la Turneul de colinde. În perioada 2009-2013 au avut loc diverse
manifestări culturale, unde corala a fost invitată şi a prezentat repertorii
de cântece ( Festivalul ,, Inimă de copil”, Parcul Rozelor Timişoara-
2010 şi 2011, activitatea ,,Arc peste timp” la Şcoala nr. 6 Timişoara -
oct. 2009, ,, Banatul în imagine, grai şi muzică” – Liceul Pedagogic
,,Carmen Sylva” Timişoara, mai 2011).
◘ Evenimente deosebite - Asociaţia Învăţătorilor Bănăţeni a
participat, în calitate de invitat, la manifestările Preparandiei din Arad
(15-17 nov.2012), cu ocazia sărbătoririi a 200 de ani de învăţământ
pedagogic românesc. Cu acest prilej i-am oferit personal d-nei ministru
Ecaterina Andronescu, din partea asociaţiei un exemplar al revistei
Învăţătorul şi un cd cu colindele interpretate de Corala Cantemus
Banatum a A.Î.B. Am transmis un mesaj d-lui director al Liceului
Pedagogic ,,Dimitrie Ţichindeal” din Arad, din partea membrilor
22
A.Î.B. Am donat şi Muzeului Preparandei din Arad un cd cu colindele
şi un exemplar al revistei asociaţiei.
Înmânarea d-nei ministru a revistei Învăţătorul Muzeul Preparandiei din Arad
În încheiere, în calitate de preşedintă a Asociaţiei Învăţătorilor
Bănăţeni, în perioada 2009-2013, doresc să mulţumesc membrilor care
s-au implicat activ în viaţa asociaţiei, care au adus plus valoare
imaginii acesteia şi au contribuit la derularea cu succes a activităţilor
prezentate.
Pot spune, fără falsă modestie, că funcţia de preşedintă a
Asociaţiei Învăţătorilor Bănăţeni a fost pentru mine o experienţă
pozitivă ce mi-a adus satisfacţii în plan profesional şi personal.
23
ASOCIAȚIA ÎNVĂȚĂTORILOR BĂNĂȚENI
ÎNTRE TRECUT ȘI VIITOR
Înv. Ioan Horvath,
Școala Gimnazială Parța, jud. Timiș
Înv. Teodora-Carmen Horvath,
Școala Gimnazială Nr. 6 Timișoara
Titlul pe care l-am propus acestei scurte informări este
asemănător celui pe care l-am folosit la aniversarea a 20 de ani de la
înființarea Coralei „Cantemus Banatum” căreia îi sunt inițiator,
fondator și dirijor.
A vorbi însă despre trecutul dar, mai ales, despre viitorul unei
Asociații profesionale cum este Asociația Învățătorilor Bănățeni este
cu totul altceva; putem vorbi mai mult despre ceea ce cunoaștem
intrinsec, adică despre prezent. A.Î.B. există însă tocmai datorită
trecutului său și va exista datorită năzuințelor sale pe care le-a
promovat de-a lungul existenței sale de 90 de ani.
Vorbind despre trecut, putem spune că el este fragmentat în
trei etape distincte, total diferite, datorită condițiilor social-istorice
ale momentelor amintite mai jos:
Prima etapă, de la înființare până la desființarea sau
întreruperea abuzivă a activității sale (07.04.1924 – 10.06.1949)
cuprinde un sfert de secol – perioada interbelică și cea a instalării
puterii totalitar-comuniste, despre care există mai puține informații la
îndemâna cercetării noastre, o parte însemnată a arhivelor statului
fiind relocate la Cluj-Napoca. Pentru a studia cu deamănuntul
activitatea Asociației Învățătorilor Bănățeni din această perioadă e
necesar mult timp și, probabil, câteva aprobări în acest sens.
A doua etapă, de la desființarea abuzivă până la până la
reînființare (10.06.1949 – 23.03.1994) cuprinde aproape o jumătate
24
de secol, perioadă în care, din păcate, realizările culturale, materiale
și spirituale ale dascălilor (în cadrul A.Î.B.) au fost furate. „Averea
materială, care nu era neglijabilă, ca și cea spirituală a acestei
respectabile pături a societății românești a dispărut. Și, timp de
jumătate de veac, s-a așternut tăcerea...”(rev. Învățătorul – Anul I, nr.
1 – „Existăm”, autor Dimitrie Gheorghe Radu). Documentul oficial
cu care s-a procedat la dizolvarea Asociației Învățătorilor Bănățeni
este „Decizia Consiliului de Miniștri nr. 47 din 6 Maiu 1949 care -
„în numele legii”- decretează: „Radiază din Registrul persoanelor
juridice a acestui Tribunal (Timiș-Torontal) Asociația Învățătorilor
Bănățeni, al cărui patrimoniu urmează a fi atribuit Ministerului de
Interne (adică Securității născute din urmele șenilelor sovietice!)...
Iar acest patrimoniu nu era neglijabil! Colegul Dimitrie Gheorghe
Radu, în articolul inaugural al periodicului „Învățătorul”, afirmă ca
„averea materială a dispărut!” Nu a dispărut, ci a fost furată – luată
cu japca! – așa cum învățaseră și știau să facă noii „culturnici” de
atunci ai acelui moment nefast al istoriei neamului nostru!
Desființarea și radierea, prin abuz comunist și furt cu acte în regulă,
incalificabil, a unei asociații profesionale de dimensiunea Asociației
Învățătorilor Bănățeni s-a făcut fără asentimentul membrilor
acesteia, neexistând documente în acest sens.
Din documentele Asociației Învățătorilor Bănățeni și din
relatările foștilor membri ai A.Î.B. rezultă că averea agonisită în cei
25 de ani de activitate (și chiar de mai înainte) era alcătuită din: două
Case ale învățătorilor (pe str. Gh. Doja nr. 11 și pe str. Remus nr.
14); „case de odihnă pentru învățători, la munte și la mare, o bancă
funcțională, case donate Asociației de către învățători, bibliotecă - și
multe alte bunuri” (rev. „Învățătorul” – Anul X, nr. 23, din 2006 –
„Cum a renăscut Asociația Învățătorilor Bănățeni?”, autor Ioan
Horvath). Membrii Asociației au fost „invitați” și îndrumați să se
înscrie în Sindicatul Învățământului, înființat în acest timp și care,
ulterior, a preluat o parte însemnată a patrimoniului A.Î.B. Acest
25
sindicat și-a impus dreptul de a se ocupa de organizarea vieții
culturale și social-profesionale a tuturor cadrelor didactice din țară.
A treia etapă a existenței Asociației Învățătorilor din județul
Timiș este etapa actuală care cuprinde ultimii 20-21 de ani și pe care
o putem, la rândul ei, împărți în trei perioade:
Prima perioadă este cea de renaștere, reconstituire sau, mai
bine zis, de reluare a activității Asociației ca organizație de breaslă,
redenumită Asociația Învățătorilor Timișeni. Aceasta s-a petrecut în
toamna anului 1993, mai precis la 19.10.1993 când, aproximativ 25
de învățători s-au reunit în sala festivă a Liceului Pedagogic din
Timișoara, au adoptat un program de reluare a activității Asociației,
au stabilit un Statut al Asociației și au hotărât înscrierea (sau
reînscrierea!) acesteia în Registrul General al Asociațiilor și
Fundațiilor din România – fapt ce s-a împlinit la 06.04.1994 – dată
considerată, din punct de vedere legal, ca renașterea Asociației
Învățătorilor din județul Timiș. Anii care au urmat, peste un deceniu,
au adus motive de satisfacție și de afirmare a Asociației, atât pe plan
profesional cât și cultural, numărul membrilor A.Î.T. trecând de 100.
În cadrul Asociației s-a înființat o bibliotecă, a fost inaugurat
periodicul „Învățătorul”, s-au desfășurat activități profesionale în
parteneriat cu I.Ș.J., C.C.D., A.R.S.M și alte instituții și s-au pus
bazele unui cor al Asociației Învățătorilor cu care s-au prezentat
anual concerte de colinde în diferite instituții din Timișoara și județul
Timiș. Primii doi președinți ai A.Î.T., înv. Vasile Miclăuș și înv.
Constantin Guțu, s-au preocupat în mod exemplar de toate activitățile
specifice unei asociații profesionale. Tot aici putem aminti
organizarea anuală a Balului Învățătorilor, la care erau invitați toți
învățătorii care doreau să petreacă o seară plăcută împreună cu
membrii Asociației. Ziua de miercuri a fost stabilită ca ziua de
întâlnire a membrilor Asociației. Primul sediu al A.Î.T. a fost la
26
Școala Generală Nr. 7 din Timișoara, în Calea Lipovei, apoi s-a
deschis un nou sediu, în incinta C.C.D.
A doua perioadă se declanșează odată cu ivirea prilejului de a
ne recupera o parte din vechiul patrimoniu. Președintele nou ales,
înv. Maria (Cici) Vărșăndan se interesează ce demersuri se pot face
pentru a intra în posesia a ceea ce a mai rămas din vechiul
patrimoniu. Un mare impediment îl reprezenta denumirea adoptată în
1994 – cea de Asociația Învățătorilor Timișeni. După mai multe
consultări cu avocați, juriști și judecători, s-a ajuns la concluzia că
trebuie să se revină la vechea și inițiala denumire – cea de Asociația
Învățătorilor Bănățeni, din 1924. În acest context, am inițiat
redefinirea unui Statut bazat pe cel din 1924, care să conțină și
elemente cerute de noua legislație.
Munca de redactare a noului Statut al Asociației a durat
aproape trei ani, timp în care Adunarea Generală a adăugat o serie de
observații și s-a finalizat în 19.01.2005 cu adoptarea Actului
Adițional la Statut, prin care s-a aprobat:
1. Schimbarea denumirii din Asociația Învățătorilor
Timișeni în Asociația Învățătorilor Bănățeni;
2. Schimbarea sediului Asociației;
3. Modificarea Actului constitutiv din 1994 și aprobarea
Actului Adițional;
4. Alegerea Consiliului Director al Asociației Învățătorilor
Bănățeni;
5. A fost propus un nou cenzor – contabil autorizat;
6. A fost nominalizată, în persoana instit. Maria Vărșăndan,
împuternicitul Asociației pentru efectuarea procedurii de
modificare;
7. S-a fixat patrimoniul inițial al Asociației Învățătorilor
Bănățeni conform O.G.
27
26/2000 – depus de către membrii fondatori ai A.Î.B. în anul 2005
(rev. „Învățătorul” – Anul X, nr. 23, din 2006 – „Cum a renăscut
Asociația Învățătorilor Bănățeni ?”, autor Ioan Horvath);
Tribunalul județean Timiș a legalizat actele aprobate de către
Ministerul Justiției la data de 22.09.2005 – dată la care Asociația și-a
reluat vechea denumire – cea de Asociația Învățătorilor Bănățeni.
Cu toate că am revenit la denumirea inițială, patrimoniul
Asociației înființate în 1924 și desființate abuziv în 1949 încă nu l-
am redobândit și, poate, nici nu îl vom redobândi vreodată, din
păcate...
Cel mai important patrimoniu este însă numele inițial – cel ce
ne dă identitatea furată timp de cinci decenii – fapt ce ne poate face
mândri deoarece această identitate redobândită este cel mai de preț
patrimoniu – cel identitar, care ne dă dreptul să sărbătorim în acest an
90 de ani de activitate a Asociației Învățătorilor Bănățeni. În perioada
comunistă rolul acesteia a fost suspendat sau înlocuit cu o altă formă
– puțin diferită de a Asociației – însă activitatea cadrelor didactice, în
afara școlii, nu a încetat.
„Chiar dacă, în perioada comunistă, dascălii au fost privați de
orice activitate asociativă, ei se întâlneau în cadrul întrunirilor
sindicale, în diverse alte împrejurări inițiate de ei sau de C.C.D.,
exprimându-și părerile, doleanțele și aspirațiile profesionale și
culturale. Au cântat împreună în coruri, au inițiat și desfășurat
împreună activități profesionale, științifice și culturale și s-au simțit
bine împreună, întotdeauna.” ((rev. „Învățătorul” – Anul X, nr. 23,
din 2006 – „Cum a renăscut Asociația Învățătorilor Bănățeni?”, autor
Ioan Horvath)
A treia perioadă este cea actuală, în care Asociația
Învățătorilor Bănățeni este recunoscută ca asociație profesională și
culturală – partener permanent al multor activități inițiate de aceasta
28
sau în parteneriat cu I.Ș.J., C.C.D. sau alte instituții similare din
județul Timiș, din România sau din Europa.
La ceas aniversar – după nouă decenii de la deschiderea
acestui drum de către înaintașii noștri – putem spune că Asociația
Învățătorilor Bănățeni își merită numele pe care l-a redobândit și pe
care îl duce mai departe, spre cinstea și onoarea breslei dăscălimii pe
care o reprezintă.
LA MULȚI ANI, spre împlinirea unui secol de existență și
chiar mai mult – prin muncă, speranță și devotament! DUMNEZEU
SĂ NE AJUTE!
29
CORALA „CANTEMUS BANATUM”
A ASOCIAȚIEI ÎNVĂȚĂTORILOR BĂNĂȚENI
Înv. Ioan Horvath,
Școala Gimnazială Parța, jud. Timiș
Acesta este numele ce-l poartă, de mai bine de 12 ani, un cor
al învățătorilor din Timișoara, care există de peste 20 de ani. La
început i s-a spus „Corala Asociației Învățătorilor Timișeni”. Oriunde
mergeam să cântăm ni se spunea, pe scurt, Corul învățătorilor din
Timișoara.
La prima aniversare a corului, cea de acum 10 ani, am scris
un scurt articol despre Corală, în care afirmam: „Se poate spune că,
până la un moment dat, corul se definește și se identifică chiar cu
Asociația din care face parte...”
Dar care este adevărul despre înființarea acestui cor?
În primul număr al periodicului „Învățătorul”, apărut în
decembrie 1996, președintele de atunci al Asociației, înv. Vasile
Miclăuș, afirma: „În perioada parcursă de la înființare și până în
prezent, A.Î.T. a desfășurat numeroase activități care au adus clipe de
satisfacție și mulțumire celor care au dorit să ne cunoască”. Urmează
o înșiruire de activități, printre care și „Obiceiuri de Crăciun” –
colinde interpretate de „Corala Asociației Învățătorilor Timișeni,
condusă de înv. Ioan Horvath”. Dedesubtul acestui articol a fost
inserat primul meu discurs scris – ca o profeție de credință în ceea ce
privește cântarea corală: „A cânta și a încânta... La început a fost
melodia! Toți știm colindele care se cântă de obicei, la Crăciun.
În toamna anului 1995 s-a născut Corala Asociației
Învățătorilor Timișeni. Momentul cel mai emoționant a fost ieșirea
noastră în lumea satelor bănățene, Gladna și Fârdea, unde am cântat
în bisericile acestor sate, în fața zecilor de credincioși. Mulțumirea
30
noastră sufletească a fost nemăsurată: am răsădit în sufletul
oamenilor din aceste locuri tradiția noastră strămoșească, pierdută în
ultimii 50 de ani. Nu ne vom opri aici!
Sperăm ca, prin cântecele noastre, să trezim și altora dorința
de a cânta”.
Anul 1995, ca an al înființării Coralei, este inexact. În acel an
„am ieșit în lume” cu Corala, care cânta de mai bine de un an.
Primele colinde le-am cântat „după ureche”, cu o armonizare ad-hoc,
fiecare după vocea și urechea proprie – toți membrii Asociației fiind
absolvenți ai Liceului Pedagogic – deci, cu o cultură muzicală destul
de solidă. Prima oară s-a întâmplat chiar în iarna înființării
Asociației, adică în 1993, când un grup de învățători a cântat colinde
și cântece de petrecere în casa părintească a colegului Costi Guțu;
astfel s-a format nucleul viitorului cor. Amintind alt moment
inaugural, așa cum, cu aproape 150 de ani în urmă se înființa
„Societatea Filarmonică” din Timișoara într-o vestită berărie, și
Corul Învățătorilor se înființează în casa părinților unui coleg – la un
chef!... Ocaziile plăcute aduc momente fericite!!!
În octombrie-decembrie 1994 începe activitatea Coralei, care
repetă în mod serios primele colinde. Apar partiturile pe două-trei
voci, unele pe patru voci. Eram deficitari la vocile bărbătești, mai
ales la tenori, dar ne-am pliat pe posibilitățile de atunci. An de an,
Corala susține concerte de colinde în școli, grădinițe, azile de bătrâni,
Radio Timișoara, I.Ș.J., C.C.D. etc.
Din anul 2000, corul cântă pe patru voci mixte și participă la
mai multe festivaluri și festivități: Festivalul „Iosif Velceanu” 2002-
2003, Festivalul Muzicii Sacre 2007-2008. La festivitatea dedicată
împlinirii a 100 de ani a Corului bărbătesc din Dalboșeț, din anul
2002, am fost invitați oficial de colegul Dan Stoinel, membru al
acestui cor. Ca de obicei, în autocarul care ne ducea la destinație, era
o atmosferă destinsă și veselă. Doar eu, ca dirijor al Coralei, eram
preocupat de starea coriștilor, dar, mai ales, mă frământa modul în
31
care va fi prezentată Corala... Am scris pe o hârtie două nume cu
cuvinte latine: „Carmina banatica” și „Cantemus Banatum”. Primul
nume semăna oarecum cu numele unei alte corale, feminine –
„Carmina Dacica” – alcătuită din profesoare de muzică și
învățătoare. După ce m-am consultat cu colega noastră Gena
Muscalu, prof. de Limba română și latină, am ales al doilea nume:
Cantemus Banatum – Să cântăm Banatul – deci! De atunci am
adoptat acest supranume, Corala având o identitate proprie în cadrul
Asociației.
Numărul coriștilor a variat în funcție de disponibilitatea
colegilor de a se prezenta la repetiții sau la concerte: între 20-35 de
membri. Scheletul corului a rămas însă același, de aproximativ 25
membri, permanent activi.
Ca o încununare a activității noastre „Corala Cantemus
Banatum a A.Î.T. a participat în decembrie 2003 la Festivalul de
Advent de la Viena. Cei 39 de coriști și dirijorul lor, înv. Ioan
Horvath, au primit invitația Vienei de a participa la festival, ca
urmare a renumelui dobândit...” („Învățătorul” – Anul IX, nr. 28 –
Radu Dimitrie). Ca urmare a prestației deosebite, Corala este
răsplătită cu o diplomă deosebită și cu 200 de euro!
Ca repertoriu, în afară de colinde, Corala mai interpretează
lucrări ale autorilor cunoscuți: I. Vidu, A. Bena, N. Popovici, S.
Nicolescu, I.D. Chirescu, V. Șumski, C. Porumbescu, Gh. Cucu,
Dim. Bortneanschi cât și din repertoriul internațional.
Pentru cei ce doresc să ne audă fără să fim de față, am
înregistrat două CD-uri cu colinde și al treilea cu piese laice
(nedifuzat încă).
Existența unui cor al învățătorilor, instruit și dirijat de un
învățător, nu este un fapt chiar obișnuit în zilele noastre, când
cântarea corală pierde teren din ce în ce mai mult. Și totuși, unde am
fost prezenți, am cules aplauze binemeritate.
32
Despre mine, ca dirijor, ca îndrumător de cor și ca truditor pe
tărâmul artei muzicale aș lăsa pe alții să scrie, așa cum s-a mai
întâmplat. Voi consemna doar câteva date.
Pentru cei ce mă cunosc – colegii de la Liceul Pedagogic
„Eftimie Murgu” din Timișoara – nu am prea multe necunoscute de
dezvăluit față de formarea mea muzicală. Pot spune doar că am
cântat cu mare plăcere de mic copil. Ambii părinți cântau frumos,
chiar plăcut. Copilăria mi-am petrecut-o la umbra Bisericii
Evanghelice din satul natal, unde un unchi era preot, iar altul cantor-
organist. Acolo am deprins primele noțiuni de armonie. Am cântat o
vreme și la vioară, apoi în liceu, la violoncel și contrabas. De peste
30 de ani sunt cantor-organist al Bisericii Evanghelice Lutherane din
Timișoara. În timpul studiilor liceale, am urmat, timp de doi ani,
cursurile de dirijat în cadrul Școlii Populare de Artă din Timișoara.
Primul cor dirijat de mine a fost Corul Sindicatului din Învățământ –
ca dirijor secund – până când acesta a fost desființat, din lipsă de
organizare și mult dezinteres (1978-1979). Din anul 1981 am fost
membru al Coralei bărbătești „Sabin V. Drăgoi”, dirijată în acel timp
de maestrul Diodor Nicoară. După 1989, când maestrul s-a retras de
la Corala bărbătească, am fost invitat să instruiesc și să dirijez acest
prestigios cor, fapt ce s-a petrecut timp de aproape patru ani, ca
dirijor-prim, apoi, încă vreo cinci ani ca dirijor-secund, până ce și
acest cor s-a desființat, din lipsă de organizare și mult dezinteres din
partea autorităților locale...
După anul 2000 am mai dirijat Corul plugarilor din Chizătău,
cel mai vechi cor din Banat, cu care am participat la Festivalul de
Advent de la Viena. A fost o experiență deosebit de plăcută să lucrez
cu oameni simpli, dar muzicali, serioși și disciplinați. Însă Corul și-a
restrâns, apoi și-a încheiat activitatea... tot din lipsă de organizare și
mult dezinteres! din partea autorităților competente...
Multe coruri și-au restrâns activitatea pentru o vreme, dar,
după ceva timp, au reluat repetițiile și s-au relansat. Așa s-a întâmplat
33
oarecum cu Corul plugarilor din Chizătău. Sunt și coruri care nu și-
au mai revenit nici măcar în formă „letargică” și nici nu sunt speranțe
de revenire.
Am prezentat aceste „fracturări” ale mișcării corale actuale cu
durere în suflet, ca să atrag atenția celor ce țin la cântarea corală – în
special colegilor învățători și profesori – că, fără un interes deosebit
făță de activitățile desfășurate în cadrul Asociației Învățătorilor
Bănățeni cât și a Coralei „Cantemus Banatum”, și nouă ni se poate,
odată, întâmpla același lucru (corul din Chizătău ar fi împlinit 160 de
ani, iar Corala bărbătească S.V. Drăgoi, 40 de ani).
Fac un apel sincer la devotament și interes major față de
cele două instituții, A.Î.B. și Corala, deoarece ele vor exista atâta
timp cât va exista organizare și mult interes pentru această muncă,
neplătită, dar onorantă și răsplătitoare.
În ultimii ani am mai fost în Serbia – la Biserica Albă, 2012 și
la Kikinda, 2014, însă intenția noastră este să ieșim mai mult în lume,
la diverse festivaluri și proiecte culturale europene – Cehia, Slovacia,
Elveția și, de ce nu, Spania (Catalonia).
Pentru a ne prezenta onorabil la aceste manifestări culturale
trebuie să ne îmbogățim și să ne diversificăm repertoriul de cântece
și să atragem noi membri, mai ales tineri. De asemenea, ar fi necesar
să pregătim și un dirirjor-secund, care să suplinească, atunci când e
nevoie, pe cel actual.
Un cor este ca o ființă – trăiește doar dacă îi dai cele necesare
– adică hrană și căldură sufletească, cu înțelegere și dragoste. O
corală ca a noastră, la cei peste 20 de ani, este ca o fată mândră și
plăcută, matură și serioasă. Trebuie doar să i te dedici și să o
iubești!...
Voi mai scrie despre ea la aniversarea de un sfert de secol de
activitate... Sper să am mai multe noutăți și lucruri frumoase de
34
relatat despre ceea ce a fost, este și, sper că va fi Corala Cantemus
Banatum a Asociației Învățătorilor Bănățeni.
Bibliografie:
1. Periodicul Învățătorul (1996-2013);
2. Rev. Timisiensis nr. 1-2/2001 a Centrului de Cultură și Artă
Timiș;
3. Vasile Vărădean, Cântecul la el acasă, Editura Mitropoliei
Banatului, Timișoara, 1985;
4. Iosif Velceanu, Albumul corurilor și fanfarelor române din
Banat, 1840-1936.
35
O COOPERARE BENEFICĂ, DE 17 ANI
Institutor Sofia Oneţiu,
Preşedinte de onoare al
Asociaţiei Invăţătorilor Caraş-Severineni
În 27 septembrie-1997, la Şcoala Normală din Caransebeş, s-a
reînnodat, după multe decenii, firul unei generoase tradiţii, acela al
asocierii dascălilor din judeţ, constituindu-se ”Asociaţia
Învatatorilor Caraş-Severineni”. Ideea unei asocieri a venit la
sugestia colegilor nostri Stoinel Dan si Adamescu Maxim, care
luaseră legatura cu unii colegi din Timiș, care deja înființaseră
Asociația Învățătorilor Timșeni.
La prima noastra întâlnire au ţinut să spună “prezent “ un
număr de 35 de învãţãtori, din toate zonele judeţului, aceştia
devenind membrii fondatori ai Asociţiei Învãţãtorilor Caraş–
Severineni. Am adoptat statutul asociaţiei, am ales un consiliu de
conducere şi am stabilit numele unei publicaţii care să ne reflecte
activitatea.
În luna decembrie, a aceluiaşi an, în cadrul unei activităţi de
lansare a cărţii: »Exerciții și jocuri didactice pentru matematicã –
invăţământul primar », autori: Sofia Oneţiu şi Achim Gârboni, din
Reşiţa, am avut prima activitate de colaborare cu staful Asociaţiei
Invăţătorilor Timişeni, respectiv Miclauş Vasile, Guţu Constantin şi
Radu Tie. A fost momentul în care ne-au convins că prin activităţile
din asociaţii indeplinim obiective privind formarea continuă,
educaţia permanentă, deoarece învăţătorii sunt foarte receptivi şi
totdeauna ei au fost primii care au implementat reforma în
învăţământ. Am conştientizat că stă în puterea ONG-urilor care au ca
obiect de activitate COPILUL, cu nevoile sale, să-şi asume
responsabilităţi - ca parte a societăţii civile- privind calitatea vieţii
copiilor şi a familiei, în parteneriat cu şcolile. Dacă şcoala este un
36
loc perfect pentru transmiterea cunoştinţelor, de educaţie, prin
proiectele iniţiate de asociatii se urmăreşte mai ales crearea unor
comportamente individuale sănătoase, a unor atitudini ce corespund
idealului educaţional. De asemenea am observat că se impun cu
necesitate seminarii de formare a dascălilor, formarea profesională
fiind în suferinţă la acea dată, ea putând fi completată prin
implicarea dascălilor în proiecte în parteneriat cu instituţii din ţară şi
din Europa.
Dacă la început activitatea noastră se rezuma la întâlniri
periodice la sediul asociaţiei pentru împărtăşirea noutăţilor de ordin
profesional, privind politicile educaţionale şi reforma în învăţământul
primar sau organizarea unor schimburide experienţă vizând aplicarea
Curriculum-ului Naţional şi abordarea unor alternative educaţionale,
mai târziu, prin publicaţia: “Dascălul caraş-severinean”, care a
reprezentat o chemare colegială către toţi învăţătorii pentru
cunoaşterea statutului asociaţiei, mai târziu a izvorât dorinţa de a
găsi calea spre comunicare, de a valorifica experienţa didactică,
publicând articole despre:
proiectarea şi desfăşurarea procesului instructiv-educativ;
alternative educaţionale;
învatatori de ieri şi de azi, adevărate legende în localităţile şi
şcolile cărăşene;
creativitatea şi inovaţia în actul didactic;
colaborarea cu specialiştii români şi stăini în domeniul
educational;
parteneriate cu alte instituţii şi ONG-uri pentru formarea
profesională a membrilor săi.
În urma unor serioase eforturi depuse de primul preşedinte al
asociaţiei, institutor Sofia Oneţiu, ASOCIAŢIA ÎNVATATORILOR
CARAŞ-SEVERINENI (AICS) a fost înscrisă în Registrul special al
persoanelor juridice al Tribunalului Caraş-Severin,în Reşiţa,
România, sub nr. 356/ PJ/1998, din data de 29 mai 1998.
37
Cooperarea cu Asociaţia
Invăţătorilor Bănăţeni a fost
permanentă. Primii preşedinti ai
asociaţiei au păstrat mereu legătura,
împărtăşindu-şi din experienţă sau
participand la diferite acţiuni, cum ar fi
tradiţionalul « Bal al învăţătorului », în
Timişoara sau la sărbătorirea celor 10
ani de activitate a Asociaţiei Invăţătorilor Timişeni, la Şcoala 30 din
Timişoara. Am colaborat excelent cu Vasile Miclauş, Guţu
Constantin şi Cici Vărşăndan.
O plăcuta și benefică acţiune a
fost cea din 2001, când întreaga corală
a Asocia£iei Invăţătorilor Timişeni (pe
atunci) a participat la lucrările
activităţii « Didactica », la Liceul
Pedagogic Caransebeş, oferindu-ne şi
un recital de excepţie, condus de
inimosul dascăl Iancu Horvat. A fost un moment înălţător, care ne-a
demonstrat că activitatea din asociaţie poate îmbina utilul cu plăcutul
şi constituie un exemplu în comunitate şi nu numai.
Deosebit de pline de
încărcătură emoţională au fost
întâlni-rile de la Dalboşeţ, în
cadrul Seminarului Didactica
Internaţional, organizat de casa
Corpului Didactic Caraş-
Severin.
Conform articolului 5 din STATUT, asociațiile organizează
şedinţe de comunicări, colocvii, simpozioane, sesiuni şi conferinţe
ştiinţifice de specialitate, interne şi internaţionale; editează reviste şi
38
lucrări ştiinţifice de specialitate; sprijină activitatea didactică a
învatatorilor, susţinând organizarea cursurilor de perfecţionare, a
călătoriilor de studiu şi înlesnind accesul la lucrări ştiinţifice şi
metodice recente; stabilesc relaţii şi colaborează cu asociaţii şi alte
instituţii din ţară şi de peste hotare, iniţiază proiecte şi schimburide
experienţă şi face schimburi de publicaţii cu ele.
Iată de ce Asociaţia Învăţătorilor Caraş Severineni a stabilit
relaţii cu N.GO. SKOLA PLUS “DOSITEJ OBRADOVIC”-BELA
CRKVA –SERBIA, iar în ultimii ani am participat împreună cu
membrii Asociaţiei Invăţătorilor Bănăţeni la Simpozioanele
organizate în parteneriat, la Băile Herculane, Timişoara şi Biserica
Albă. Cu aceste ocazii s-au tipărit cărţi, s-au realizat reviste, s-au
stabilit relaţii de cooperare.
Considerăm bine venită
colaborarea între aceste ONG-
uri, care pot fi partenere de
proiecte pe teme de dezvoltare a
învăţământului sau de racordare
a acestuia la standardele
europene, ştiut fiind faptul că astfel se investeşte în îmbunătăţirea
calităţii vieţii şi a formării profesionale a membrilor asociațiilor.
39
AMINTIRI TRECUTE DIN VIITORUL ACTUAL
prof. Vlad Ioan
Şcoala Gimnazială nr.24 Timișoara
Nu ştiu alţii cum sunt. dar eu, când mă gândesc la şcoala unde
am fost implementat, la cancelaria unde legau directorii condica de
prezenţă cu sfoară, de crăpau dascălii făcând coadă la semnat şi
completat, ca s-o ia înaintea C.F.I.-ului la tăiat şi spânzurat, la
catedra de care mă ţineam cu dinţii când începusem a merge copăcel
pe drumul mărăcinos al obţinerii definitivatului în învăţământ, la
recreaţiile de 300 de secunde, parcurgând cu viteza luminiţei de la
capătul tunelului distanţa tur-retur clasă-sala profesorală, la bătutul
cuielor în coşciugul propriu, schimbând cuvinte-cheie, stenografiind
cuvinte oral-verbale, cu încărcătură metodico-ştiinţifico- fantastico-
intercurriculară: CINE? CE? CUM? DE CE? ÎN CE SCOP?
PENTRU CE? CÂŢI? CÂTE? CU CE? CARE? UNDE? CÂND?...
DAR DE CE?...?... şi la alte jocuri şi jucării birocratico-
administrative, atât în dublu cât şi în triplu exemplar – cu ţintă de
îmbogăţire a arhivei D.M.H.-ului (pentru cei neavizaţi, DIRECŢIA
MIŞCĂRII HÂRTIEI), parcă îmi saltă şi acum electrocardiograma
de bucurie!
Şi, Doamne, frumos mai eram atunci când COLEGII-fraţi şi
surori întru suferinţă, SECRETOASELE-secretare, LABORANŢII-
ici-colo-uite-i-nu-s, ÎNTREŢINĂTORII şi păstrătorii de scule în cutii
potrivite, susţinători fervenţi ai teoriei bătutului cuiului cu floarea în
perete, ÎNGRIJITOARELE-balerine experimentate în plimbatul T-
ului îmbibat cu apă pe coridoarele iniţial uscate, ulterior alunecoase,
RESPONSABILII cu somnul la post, … erau sănătoşi şi şcoala
îndestulată, de-a pururea în petrecere, când toate-mi mergeau după
40
plac. Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi şturlubatic şi copilăros
ca vântul în tulburarea sa.
Şi ŞEFA comisiei metodice - vestită pentru năzdrăvăniile sale
– îmi zicea cu zâmbet sardonic uneori, când începea a se ivi soarele
din ceaţa reformei, după o lungă şi îndelungată chibzuire: “Ieşi
dascăle cu élan mare şi gol în buzunare şi râde la evaluare, doar s-o
îndrepta reforma!”… şi reforma se contorsiona sub efectul razelor
gamma asupra plajei orare.
Şi MENAJERII ŞCOLARI ştiau a închega planul managerial
din două iscălituri semnate din condei, de se crucea comunitatea de
mirare, apoi băteau apăsat cu piciorul sau cu pumnul în
SECRETAIRE, zicând: “NA-NA!” (jumăta de 5) şi-ndată-mi trecea
pofta de iniţiativă şi gândire critică.
Şi INSPECTORII ŞCOLARI, coordonatori-îndrumători-
limpezitori întru aruncarea norilor cei negri şi-ai grindinei reformei
din alte părţi, clonată original la realităţile contemporaneităţii
româneşti, aruncau buzduganul brigăzii de control şi coordonare în
pământ, afară, dinaintea uşii şcolii – prin telefon -, de vuia şcoala a
vânt şi vreme rea, şi se intromisionau şi buchiseau tăciunele thematic
al flăcării neştiinţei în învăţământ, să se mai potolească sărmana
plebe dăscălească.
Şi mai mult decât atât, odată ce nu-i veneau ministerului la
socoteală REVINDECĂRILE sindicale, îndată pregătea, cu degetul
îmbălat de directive şi invective, luate din colbul adunat pe opsasul
încălţării guvernanţilor, ori, mai degrabă din funinginea de pe ochii
comisiei pentru învăţământ-cercetare şi producţie a tineretului şi
sportului, zicând:”Cum nu se dioache călcâiul sau gura sobei, aşa să
nu mi se dioache fotoliul ministerial!”.
Însă vai de omul care se ia pe gânduri! Uite cum te trage pe
furiş apa la adânc, şi din veselia cea mare cazi deodată în uricioasa
întristare.
41
În sfârşit, ce mai atâta vorbă pentru nimica toată? Ia, am fost
şi eu în lumea asta un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită, care
nici frumos până la 20 de ani, nici cuminte până la 30, şi nici bogat
până la 40 nu m-am făcut. Dar şi sărac ca-n anul acesta, ca în anul
trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost.
Pentru conformitate, Bibi & “Dascălu’ Co. S.R.N.” (Societate
cu Răspundere Nelimitată, adică Cici, Carmen, Puiu, Anemarie,
Costi, Daniela, Loreana, Tedy, Ianco,ş.a….)
P.S.: Dacă am omis pe cineva, să fiu iertat! Se mai ramoleşte
omul…
42
Discursul președintelui Asociației Învățătorilor
Bănățeni la al XXXVI-lea Congres AGIRo,
Chișinău, 24 august 2014 Onorat Prezidiu, stimați colegi,
Prezența mea în fața dumneavoastră se datorează Domnului
Președinte AGIRo, Viorel Dolha, care a insistat să mă scoată de la
naftalină (o antevorbitoare susținea ideea că unii colegi sunt atât de
refractari la schimbare încât par scoși de la naftalină). Am și un
argument pentru aceasta: ținuta mea (blugi si tricou) e una cu totul
nepotrivită acestui eveniment solemn, dovadă că nu doream să iau
cuvântul. Însă dacă tot am cuvântul, măcar să transmit un mesaj
insolit.
Am de ales între două tipuri de mesaje: unul de tip pamflet, altul
cuminte. Eu am decis deja, dar dumneavoastră, Domnule Președinte
Dolha, pe care l-ați alege? (Pamfletul, îmi răspunde dumnealui). Ei
bine, eu am ales mesajul cuminte care conține trei părți: un sfat, o
cerere și o declarație.
Sfatul: S-a vorbit la acest Congres despre dorința de schimbare,
despre progres, despre îmbunătățirea educației, uneori patetic, alteori
metaforic, adeseori cu patos. Aceasta m-a dus cu gândul la un
înțelept din vechime care, pus în fața schimbărilor, se ruga lui
Dumnezeu să îl lumineze ca să schimbe ceea ce se poate schimba, să
nu schimbe ceea ce nu se poate, dar, mai ales, să facă deosebirea
dintre ele. Stimați colegi din Moldova, aveți grijă ce vă doriți pentru
că s-ar putea să se îndeplinească și atunci schimbarea dorită s-ar
putea să vă stea ca un celebru instrument ascuțit în coaste - cel puțin
așa s-a întâmplat cu unele schimbări din România în domeniul
educației.
Cererea: Astăzi e ziua națională a Ucrainei și îl rog pe Dl. Ghennadi
Cepurnoi să îmi facă onoarea de a-mi permite să port cocarda cu
steagul țării domniei sale, în semn de solidaritate cu poporul
ucrainean care trece printr-o cumpănă a libertății și existenței sale
(Dl. Ghennadi îmi prinde în piept cocarda cu steagul Ucrainei).
43
Declarația: Eu sunt Dimitrie Radu, președintele Asociației
Învățătorilor Bănățeni, vin din Timișoara, iar prietenii îmi spun Tie,
iar declarația este aceasta:
Frunză verde ca de vie/
Pe mine mă cheamă Tie/
Ș-am venit din Timișoara/
Să văd cum stă trebușoara…/
Ș-am venit drum lung și greu/
Să ajung la Chișinău./
Mă bucur să vă găsesc,/
Vă salut și vă iubesc!/
Președintele AIB, prof. dr. Dimitrie Gheorghe RADU
44
Cinste și respect ... dascălilor
Florile n
oa
stre- Ilu
stra
ție d
e M
aria
V
ăr
șăn
da
n
45
ÎNVĂȚĂTORUL, CLASA ȘI ASOCIAȚIA
Prof. Vărşăndan Maria
Şcoala Gimnazială Nr.19
„Avram Iancu” Timişoara, jud. Timiş
Învăţătorul ce face parte dintr-o asociaţie are parte de o
perfecţionare continuă într-o agora profesională. Valorile morale
transmise de el sunt cizelate încă din primii ani de şcoală.
Se consideră că, întocmai ca inteligenţa, simţul moral se poate
dezvolta prin educaţie, disciplină şi voinţă. Simţul moral este mai
important decât inteligenţa. Dacă el dispare într-o naţiune, toată structura
socială începe să se clatine. Procesul de construire a modelului de
educaţie în şi pentru democraţie e complex şi trebuie să angajeze nu
numai grupul de educatori din sistemul naţional de învăţământ ci şi pe
părinţi, instituţiile culturale şi asociaţiile profesionale, mijloacele de
educare în masă, într-un cuvânt, societatea în ansamblul ei.
Şcoala trebuie sa fie o instituţie autonomă, un laborator de format
caractere demne şi conştiinţe responsabile care vor lua ele însele cele
mai bune hotărâri.
Este incontestabil faptul că educaţia este atât ştiinţă cât şi artă.
Ca ştiinţa, educaţia presupune raţiune, iar ca artă pretinde implicaţie
afectivă.
Învăţătorilor le revine dificila sarcină de a începe formarea
deprinderilor morale, o primă condiţie pentru a reuşi in educaţie fiind
aceea de a iubi copiii. A doua condiţie este să înveţe tainele acestei
ştiinţe. Ceea ce se realizează prin educaţie este tocmai un transfer al
personalităţii educatorului asupra copilului.
Pedagogia inimii îşi propune o înnoire a şcolii, prin crearea în
jurul copilului a unei ambianţe de armonie care este climatul adecvat
dezvoltării omului.
46
Dascălii din Asociaţia Învăţătorilor Bănăţeni, au iubire pentru
copii în special şi pentru om, în general, dar şi talent.
,,Spre a creşte oameni, înainte de orice ştiinţă şi orice metodă,
trebuie să ai inimă.”, spunea Pestalozzi. Dragostea faţă de copii
reprezintă cerinţa esenţială, condiţia de nelipsit în asigurarea eficienţei,
calităţii şi progresului în întregul şi complicatul demers instructiv-
educativ, în realizarea optimului pedagogic.
Cunoaşterea copilului, înţelegerea, respectul, prietenia, exigenţa
rezonabilă, terapia diversificată şi diferenţiată, altruismul şi optimismul
pedagogic au drept piatră de căpătâi dragostea pentru copii.
Fiecare om îşi doreşte să-şi salveze copilul de la o posibilă ratare
pe plan uman, cu atat mai mult noi, dascălii lor. În această perspectivă,
avem menirea să-i formăm pe copii încă din primii ani de şcolarizare
într-un climat de colaborare, de întrajutorare.
Individul este pus în relaţie cu semenii. Învăţătorul trebuie să
imprime copilului convingerea că el nu poate trăi izolat, fără altul, ci în
colaborare cu colegii săi, cu care învaţă şi se joacă. În relaţiile cu colegul
de bancă sau de clasă, elevul va constata identitatea opiniilor sau
apropierea lor, în unele cazuri deosebirea acestora. Disonanţa, care nu e
confortabilă sub raport psihic, aduce întrebări şi întristări şi, ca atare,
învăţătorul e dator să intervină pentru a-i reduce efectele şi a armoniza,
pe cât posibil, diferitele opinii. Dialogul poate fi utilizat atât înainte de
concretizarea unei iniţiative, deci pentru organizarea unei acţiuni, cât şi
pentru eliminarea unor neînţelegeri. Dialogul prealabil unei acţiuni
contribuie la stimularea încrederii elevilor în ei înşişi şi a puterii lor de
gândire.
Inteligenţa şi iscusinţa didactico-aducativă trebuie dovedite atât
în abordarea şi utilizarea diferitelor strategii, cât şi în stilul de muncă şi
relaţiile de zi cu zi. Animat de altruism, devoţiune şi optimism
pedagogic, învăţătorul cu vocaţie, pasionat de profesia sa va vibra
alături, cu şi pentru elevii săi.
47
El va combina optim diferitele principii, metode, procedee,
forme de organizare şi evaluare, va crea un climat de cooperare în
colectivul pe care îl îndrumă şi conduce.
În această privinţă se manifestă o altă calitate necesară pentru
activitatea fructuoasă a unui educator: răbdarea. Ea se dovedeşte o
adevărată piatră de încercare pentru educatorul cu vocaţie. Numic nu
este mai greu decât să-şi păstreze răbdarea atunci când toate strategiile şi
metodele pedagogice par a da greş şi trebuie luat totul de la capăt, când
bunele intenţii par a se nărui în faţa unor copii neînţelegatori, agresivi şi
negativişti temporar. Răbdarea se înscrie, alături de încredere, între
virtuţile învăţătorului. Încrederea în forţele educaţiei e subliniată şi de
teoreticianul empirismului John Loche, în secolul al XVII-lea, care
conchidea că ,,... nouă zecimi dintre oamenii pe care îi cunoaştem sunt
ceea ce sunt, buni sau răi, utili sau inutili, datorită educaţiei pe care au
primit-o. Educaţia este cea care determină deosebirile dintre oameni.”.
Este vorba despre încrederea în forţa educaţiei, dar şi încrederea în
capacitatea omului de a fi educat. Toţi marii pedagogi şi gânditori
umanişti şi-au exprimat încrederea în om, în capacităţile lui cognitive,
morale, estetice, de a surmonta dificultăţile, de a se mobiliza astfel încât
să triumfe adevărul, binele, dreptatea şi frumosul. Şi, aceasta nu dintr-un
optimism forţat, ci dintr-o încredere sinceră în om.
Învăţătorul, conştient de zestrea “candidatului la umanitate”, va
decanta strategiile capabile să valorifice aceste posibilităţi, va supune la
efort intelectual, moral şi fizic pe elevii săi, asigurând astfel efectele
calitative şi praxiologice dezirabile.
O trăsătură a vieţii psihice a şcolarilor este înclinarea spre
imitaţie. Copilul simte imperios necesară nevoia unui model de urmat.
El va alege ca model pe cel către care simte o mai profundă afectiune,
iubire şi respect. Educatorul, ( părinte, învăţător sau diriginte) posedă
acea pârghie educativă care nu dă greş: exemplul personal.
48
Nu diploma dă părinţilor sau dascălilor calitatea lor de educatori,
ci viaţa lor, aţa cum este ea din punct de vedere moral. Istoria arată că
există educatori cu “normă” şi educatori cu “vocaţie”. Rezultatele
activităţii lor sunt, fireşte, diferite. Experienţa a dovedit că şcolarii nu
intră în dialog afectiv cu educatorii cu “normă”, pe care îi intuiesc uşor,
se îndepărtează sufleteşte de ei, de aici provenind o seama de efecte
negative ale educaţiei.
În contrast cu asemenea educatori se află cei cu vocaţie. Are
vocaţie de educator cel apropiat sufleteşte de copii. Iubirea pentru copii
alungă oboseala, atenuează stresul, alungă nerăbdarea de a se termina
ora, sterge amintirea greşelilor şi ofenselor, îndeamnă la bunătate. Care
dintre noi nu şi-ar dori să fie înconjurat numai de oameni buni? Dar câţi
se preocupă să fie ei înşişi cu adevărat buni? De ce numărul acestora
rămâne adeseori minoritar? Om bun este acela care se fereşte să facă rău
semenului sau şi care, totodată, se straduieşte să-i readucă pe cei răi pe
calea binelui. Aceasta e bunătatea/inteligenţa spirituală de rangul cel mai
înalt. Există, însă, şi pericolul unei încrederi şi bunătăţi exagerate şi
practica educativă confirmă uneori dezastrele pe care le poate provoca.
Aceasta duce la slăbiciune care, sub veşmântul blândeţii, pot umple
,,firea” elevului de toate relele. Blândeţea este totdeauna recomandabilă
cât timp nu devine slăbiciune.
Înconjurat permanent, oriunde şi oricând, într-o ambianţă de
răbdare, dragoste, de căldură, de înţelegere şi bunătate, de încredere şi
respect, copiii de vârstă şcolară mică vor da măsura întregii lor
personalităţi, dobândind cunoştinţe, priceperi, deprinderi, atitudini pe un
evantai larg, propriu învăţământului primar.
Secretul bucuriei educaţiei este dat de darul de a convinge, de a
se adresa inimii, nu numai minţii. Dascălul care se apropie de elevii săi
cu echilibru şi cu simţul dreptăţii, care îi ascultă cu bunăvoinţă, care
glumeşte cu ei, care caută să-i ajute, care le insuflă sentimente morale,
este cel a cărui autoritate rezistă în timp. Asemenea dascăli îşi fac simţită
influenţa în întreaga viaţă ulterioară a copiilor.
49
Am făcut această pledoarie în amănunt despre învăţătorii
adevăraţi pe care i-am cunoscut deoarece, atâta timp cât am avut
privilegiul de a fi preşedinte al Asociaţiei Învăţătorilor Bănăţeni am avut
succes în plus învăţând de la toţi colegii.
Activităţile diverse, dar şi şedinţele ordinare au contribuit la
continuitatea vieţii asociaţiei. Coeziunea a fost dată de variaţie,
originalitatea manifestărilor individuale şi deschiderea spre democraţie.
Dintre cele mai reuşite activităţi pot fi amintite: întâlnirile cu invitaţi,
lecţiile deschise, temele metodice, excursiile tematice, cursurile de
formare continuă, sărbătorile clasice, editarea periodicului ,,Învăţătorul,,
, ediţiile anuale ale ,,Balului Învăţătorilor,, şi clarificarea documentelor
de bază ale asociaţiei.
Sigur că am trăit alături de colegi şi momente unice, dar, pentru
mine şi ceilalţi cred că de menţionat în mod special sunt: un deceniu de
activitate, crearea filialei din Jimbolia, participare la Congresul A.G.I.Ro
a A.Î.B. ca fondatoare şi trecerea de la A.Î.T. la A.Î.B. .
Viaţa asociaţiei înseamnă viaţa coralei ,,Cantemus Banatum,,.
Vârful atins în activitatea acesteia a fost turneul de la Viena. A fost
reprezentată atunci România dascălilor profesionişti. Corala a avut, are
şi sperăm că va avea în continuare turneul: ,, Am plecat să colindăm,,.
Activitatea aceasta e o certitudine a vieţii de asociaţie.
Pentru mine A.Î.B. e o clasă mai mare şi un ideal de agora.
Răbdare trebuie pentru orice, şi, bineînţeles şi pentru dinamica unei
asociaţii. Conducerea acesteia se preia din mers şi se continuă din
punctul din care s-a rămas.
Timpul trece, dar mereu se potriveşte motto-ul:
Dacă nu noi, atunci cine?
Dacă nu acum, atunci când?
Dacă nu aşa, atunci cum?
50
ESEU STRUCTURAT despre
CE (MAI) AȘTEAPTĂ DIDACTICIENII DE LA
PEDAGOGI?
Prof. univ. dr. Anton Ilica
Universitatea Aurel Vlaicu Arad
Voi analiza starea științei pedagogice de astăzi, în condițiile
existenței unor derapaje terminologice și de paradigme
educaționale, precum și de lipsa de atitudine față de pierderea de
contur științific a pedagogiei. Existența unui contingent important de
profesori de pedagogiei, cu titlul științific de doctor în științele
educației nu are reprezentabilitate în afirmarea Pedagogiei
(pedagogia teoretică), ca știință autoritară și eficientă în serviciul
didacticienilor (practicienii, aplicanții teoriilor, adică profesorii,
învățătorii și educatoarele). Absența unei dezbateri științifice
permite imperializarea unei atitudini encomiastice, colegiale vizavi
de statutul de știință matură a educației. Ca stil, adopt eseul
structurat.
1. Pedagog și pedagogie. E un titlu destul de iritant și
poate provocator. De aceea, vom clarifica termenii, în condițiile
în care spațiul public, dar și comunitatea științifică percep în
mod eronat cele două realități lingvistice.
a. Să ne referim, pentru început, la cuvântul
”PEDAGOG”. El desemnează un expert educațional, un om de
știință, care dispune de o cultură de specialitate, grație căreia este
competent să emită idei teoretice, menite să servească o realitate
educațională. În al doilea rând, în cultura publică (de masă),
pedagogul este orice om care profesează în instituțiile de
51
învățământ – indiferent de calitatea sa didactică și specializarea
disciplinară. Noțiunea include un conglomerate de funcții
profesionale prin care se asigură desfășurarea corespunzătoare a
activităților didactice, școlare și universitare. Este o eroare de
percepție să generalizăm termenul pedagog la profesorul de
limba română, matematică, istorie, geografie, educație fizică etc.
În al treilea rând, pedagogul este cel care asigură
supravegherea elevilor în internate și se ocupă de problemele
administrative ale acestora în timpul lor nedidactic. Este sensul
preluat din activitatea greacă, așa cum este el prezentat de Platon în
Lysis, pe baza dialogului dintre învățatul Socrate și tânărul Lysis.
Din păcate, acest înțeles a ajuns până astăzi cu semnificație de
”sclavul” care conduce copilul la școală, pe fondul unei discuții
maieutice despre libertate:
”- Pe tine, ar fi zis Socrate, te lasă părinții să-ți vezi singur de
tine sau nu-ți încredințează nici măcar atâta libértate.
- Cum să mă lase?
- Te supraveghează atunci cineva?
- Uite acesta, pedagogul.
- Servitor (al părinților tăi bogați! - n.n.) să fie.
- Sigur că da, unul dintre ai noștri.
- Groaznic lucru, să fii om liber și să stai sub
supravegherea unui servitor. Dar în ce fel te
supraveghează pedagogul acesta?
- Ducându-mă la profesor …
- Dar, pentru ce te împiedică ei așa strașnic să fii fericit și
să faci ce vrei, ținându-te ziua întreagă sub robia cuiva!
- Asta fiindcă sunt încă tânăr, Socrate.
- Dacă ai nevoie de dascăl înseamnă că n-ai destulă
judecată!”
52
Fără a cunoaște contextual în care antichitatea greacă a
dezvoltat semnificația cuvântului ”pedagog”, modernitatea derivă
cuvântul pedagog de la pais (=copil) și agein (=a conduce),
ignorând un alt cuvânt grecesc, paideia, care înseamnă formare,
dezvoltare, educație și dobândire de ”destulă judecată”.
În același timp, profesorul de discipline didactice din
planurile de învățământ este numit pedagog, după modelul, istoric,
geograf, chimist, biolog etc.
Înțelesurile substantivale (deci conceptuale) întrețin
numeroase derivări adjectivale și adverbial (deci determinative), cum
ar fi „activitate pedagogică, liceu pedagogic, universitate
pedagogică, cercuri pedagogice, atitudine pedagogică, discipline
pedagogice”, dar și „a citi pedagogic”, „a preda pedagogic”, „a
analiza pedagogic”.
b. Făcând parte din aceeași familie de cuvinte, termenul
PEDAGOGIE nu se bucură de încredere semantică din aceleași
simple incoerențe conceptuale. Comunitatea pedagogilor – care
ar intra în categoria ”oamenilor de știință”, deci înzestrați cu o
cultură de specialitate, – are păreri oscilante despre faptul dacă
pedagogie este știință, artă și tehnică pentru educație, deși toți
experții din pedagogie definesc ”pedagogia” ca știință a
educației. E o confuzie – care nu și-ar avea locul în cultura de
specialitate, ci eventual în cea generală – între ”pedagogie”
(teorie) și ”didactică” (act), între teorie și aplicațiile sale practice,
ignorând faptul că sintagma ”arta didactică” e sinonimă cu
”tehnica (meșteșugul) didactic”. Dacă nici experții nu evită
confuzia dintre teoria educației și arta educației, atunci nimic nu
poate evita mirarea profanilor.
De altă parte, când ”pedagogia” s-a desprins științific din
rădăcina comună tuturor științelor - am numit filosofia –, în
mod ciudat a luat actual haină după modelul părintelui (filosofia)
– în timp ce alte domenii și-au preluat toga ”-logia”: socio-logia,
53
psiho-logia, bio-logia, astro-logia etc. în care sufixul substantival
”-logia” degaja sensul de ”știință a …”. Ca alternativă, unii
contemporani au propus înlocuirea termenului științific cu altul
care intră în schema de derivare a cuvântului după modelul
firesc, sub forma ”educo-logia”.
2. Incoerența conceptuală și dependența. O lectură
îngăduitoare (și encomiastică, adică numai laudativă) a textelor
pedagogice nu asigură suficientă expertiză pentru teoretizări în
domeniul educației. Absența dezbaterilor pe teme de specialitate,
atașamentul pentru fermitate terminologică și promovarea
coerentă unui limbaj coherent -consolidat în urma unor
dezbateri argumentate - au dus la pierdere de prestigiu și
responsabilitate științifică a pedagogiei. Pe ce mă bazez?
a. Adoptarea în domeniul pedagogiei a unor termeni
- deveniți concept - n-a stârnit o reacție
convingătoare, astfel că limbajul ”pedagogic” a
devenit o babilonie noțională: curriculum,
tehnologie, management, design, evaluare,
instruire, strategie etc.
b. Îmbrățișarea aproape fără replică a includerii
pedagogiei în retorta atât de analgamată a
sintagmei ”științele educației”, care nici măcar nu
s-a impus printr-o formulă certă: științele
educației, științe ale educației, științe despre
educație; aceasta tinde să înlocuiască știința
pedagogiei, dar nu și alte științe de vecinătate, cum
ar fi psihologie ori sociologia.
c. asemenea instabilitate terminologică (formalul
care descrie cultura de specialitate) induce o
dificultate în codificarea sistemului conceptelor (ca
generalizări structurale, construcții mentale) și, ca
54
urmare, grație conceptelor (sinonim oarecum cu
noțiunile) o știință generează teorii, reflecții,
comparații, generalizări, abstracții și construiește
paradigme. Neavând o siguranță semantică,
pedagogiei îi este dificil să alcătuiască teorii și să
construiască modele.
Circulația valorilor teoretice e șansă necesară. Pedagogia
românească interbelică a adoptat elemente științifice din pedagogia
germană și franceză, în funcție de central universitar în care s-a
format pedagogul. Când a apărut specificitate în gândirea
pedagogilor, prin G. G. Antonescu, I. C. Petrescu, S. Stoian, C. Narly
ș.a., aplicarea și validarea acesteia în procesul de învățământ a fost
stopată de război și de importul tipului de gândire pedagogic
sovietică. Astăzi, din nou putem vorbi de o pedagogie second-hand,
fiind o colonie/ o provincie a științelor educației anglo-americane. Să
justificăm cu exemplul ”centrării activității didactice” pe obiective,
mai apoi a ”centrării pe competențe”. S-au risipit eforturi
”științifice” ale profesorilor români pentru a justifica valoarea (de
unde deriva soluția) organizării învățării școlare în funcție de
obiectivele educaționale: definiri, taxonomii, operaționalizări,
filosofii, proiectări etc. Succesul unui control la nivelul operatorilor
(profesori, educatoare, învățători) constă în tehnica determinării și
corelării obiectivelor didactice. S-a crezut că ”învățământul centrat
pe obiective” reprezintă soluția care rezolvă toate problemele
educaționale ale învățământului. Și-a făcut discipoli imediat. Din
filosofia educației americane s-a cuibărit în Europa sistemul
”învățământului centrat pe competențe”, urmat de împărtășirea
acestuia fără adaptare semantică și fără o dezbatere – printr-n dialog
generalizat – a modelului. Aceeași discipoli ai ”obiectivelor” au
devenit competenți în ”teoria competențelor”. Adepții filosofiei
”obiectivelor” au împărtășit modelul ”competențele” în numele unei
sincronizări servile cu pedagogia americană. Abia după construcția
55
documentelor curriculare oficiale, scientologii educaționali europeni
(și români) caută justificări și argumente. Bietul didactician poate
observa doar o glisare pe ideile importate pentru o realitate care
funcționează în alte condiții socio-umane. În fapt, au fost înlocuite
(în Programele școlare) obiectivele cu competențele și atât.
Unde se regăsește pedagogia științifică românească în
alcătuirea documentelor de politici educaționale? Schimbarea unei
viziuni – aparent științifice – duce la modificarea sensului politicilor
educaționale. Rescrierea didacticii din perspective competențelor
(practice nu s-au produs schimbări de curriculul, ci o înlocuire a
”obiectivelor” cu ”competențele”) e o translare a preocupărilor
instituțiilor de educație de pe ”paideia” pe ”competiția profesională”,
de pe ”alma mater” pe ”industria educației”. Formulele de mai sus au
nevoie de o explicație argumentativă. ”Centrarea curriculumului pe
competențe” nu mai lasă loc explicațiilor privind formarea tinerilor
în spiritual valorilor umaniste, pentru că școlile și universitățile nu
au priorități respective, cum ar fi educarea voinței și moralității, a
gândirii reflexive și imaginative, a integrării sociale bazate pe
principiile umanismului și decenței. Școlilor și universităților li se
cer să formeze tinerilor competențe pentru ”piața muncii” vânzând
”servicii” unor ”clienți” prin maximilizarea funcției lor economice
(”a avea”). Societatea are nevoie de ”competenți” nu de un ”ethos
social” (”a fi”), de indivizi asimilabili de corporații și nu de paideuți
(de la paideia), iar ca o consecință crește neglijența unor discipline
de învățământ de realizare a unor valori educaționale și calități
umaniste. E, în limbaj cotidian, stimulată recentrarea interesului
pentru ”a avea” dinspre ”a fi”. Contează ceea ce știe să facă
individului nu ceea ce este ca om și cetățean. Atunci, de ce pedagogii
și didacticienii se miră de degradarea relațiilor sociale și
interumane?
56
3. Pedagogi fără pedagogie. Revenim la întrebarea ”de ce nu
avem pedagogie?”. Am inventariat în spațiul contemporan 66 de
doctori în științele educației (de fapt în pedagogie) cu titlul
universitar de conferențiar și profesor, la care mai pot fi incluși alți
doctori în științele educației care activează în învățământul
preuniversitar. Poate sunt peste 200 desigur mult mai mulți. Toți sunt
profesori de pedagogie, dar în activitatea lor de pedagogi (adică
experți și cercetători ai fenomenului educațional) au reprezentarea în
cărți care – de cele mai multe ori au fost mai întâi cursuri (manual)
universitare. Doctorii în științele educației îndeplinesc deopotrivă
statutul de profesori de pedagogie și de pedagogi. Când (s.n.)
conferențiarul x este „profesor de pedagogie” și când este
”pedagog”? Un manual jonglează cu o cunoaștere deja produsă de
alții, uneori chiar sistematizată, alteori clasicizată. Conținuturile
educaționale sunt ”analizate scolastic” (L.Vlăsceanu), sunt altfel
organizate decât ale colegului de catedră sau din alte centre
universitare; unde mai punem faptul că funcționează ”oligarhia”
pedagogică, în care unii – mai apropiați de centrul de decizie – se
consideră grup de prestigiu și de influență, iar literatura pedagogică
dinafara acestuia e parohială și marginalizabilă.
De ce nu avem o pedagogie și deci nici un sistem pedagogic
coerent, care să reprezinte temeiul științific pentru arta didacticii?
Pentru că în spațiul intelectual pedagogic românesc și european, nu
există o procedură asumată de dezbatere a ideilor. Apar volume cu
același titlu semnate de autori diferiți, se copiază idei (uneori texte)
fără ca o instanță să identifice ”plagiatul de idei” ori doar ”copy-
page”, se publică articole, prin finanțare, în reviste internaționale de
impact, fără idei (după modelul ”x a spus asta, iar y a spus alta”),
manualele universitare devin cărți de autor, iar așa numitele
standarde profesionale de promovare sunt statistice, numerice,
amalgamate de activitatea profesională, de cercetare și socială. În
lipsa unei dezbateri reale în jurul culturii pedagogice de specialitate,
57
se acceptă ”traiul” într-o atmosferă conjuncturală, de nepăsare civică,
fără participare la competitivitate științifică în vederea rânduirii și
ordonării problemelor pedagogice; totodată lipsește spiritul critic al
unui număr suficient de pedagogi spre a putea identifica o participare
afectivă la dezbaterea de idei pedagogice.
Generația actuală nu generează cunoaștere de specialitate,
”importul” de gândire pedagogică se acceptă fără vămuire și fără
verificarea calității ”produselor” adoptate de mediul socio-cultural
românesc. Justificarea absenței spiritului critic, de dezbatere
argumentată (nu emoțională și partizană) a ideilor ține deopotrivă de
biografia intelectuală a contingentului de profesori de pedagogie/
pedagogi. Au devenit ”pedagogi” (sau, mă rog, profesori de
pedagogie) cadre didactice din învățământul preuniversitar, profesori
cu diferite licențe (filologie, matematică, filosofie, fizică, educație
fizică, chimie, teologie) care dispun de o precară cultură de
specialitate pedagogică. Unii au ajuns chiar conducători de doctorate,
deși n-au scris un studiu despre Comenius, Rousseau, Antonescu etc.
ori s-au stropit superficial cu zestrea pedagogică națională, europeană
ori mondială.
Un autentic arbitru pentru asemenea irosiri de autoritate ar fi
schimbarea mentalității encomiastice și renunțarea la buna
colegialitate în favoarea adevărului. Orice abatere intelectuală ori
discurs pedagogic naiv are dreptul la sancțiune publică. Ar fi
începutul schimbului de idei, al exercițiului ca argument, pe baza
îndoielii și prin promovarea dialogului constructiv, prin dezbaterea
reală a problemelor care vântură domeniul educației.
Profesorii de pedagogie se nutresc prin cultura generală
asimilatoare de informații, cunoștințe, teorii, argumente, paradigme
devenite canonice, în timp ce pedagogii emit teorii, dezbat idei,
sugerează paradigme, acceptând riscul eșecului dar și al succesului
prin confruntare și competiție științifică. Iar într-o asemenea
58
dezbatere – polemic științifică – regulile decenței și principiile
argumentelor sunt criterii de seriozitate și onestitate științifică, de
politețe într-o polemică. În rest, cârcotirile de pe ”margini”,
chibițarea ori etichetarea individului țin de bârfă și de comportament
intelectual rudimentar.
5. Soluții. Care ar fi spațiul public pentru dezbaterea
ideilor educaționale? Sesiuni științifice, publicații, colocvii,
emisiuni televizate, congrese, veți spune. Manifestările științifice
periodice sunt deja forme de birocratizare instituțională în care
școlile, universitățile și indivizii bifează o activitate zisă de
valorificare a cercetării științifice pentru acordarea unor credite
profesionale în vederea îmbunătățirii biografiei didactice. În
articole se flutură demagogic slogane despre educația interactivă,
interdisciplinaritate, învățare integrată, metode active-
participative, tehnici ale gândirii critice în care se împărtășesc
experiențe și se descriu exerciții.
Publicațiile de specialitate universitare s-au adaptat
cerințelor pretinse de bazele de date internaționale, solicitând studii
în limba europeană considerată modernă, având aceeași nevoie de a
bifa un articol zornăitor din punct de vedere al cercetării unui aspect
educațional. Televiziunile nici nu sunt interesate de vreo dispută de
idei, fiind preocupate de spectacol agresiv, cu ton răstit, limbaj
antimoral, calomnios și încurajator de adversități. Atunci? Încă o
generație ratează pansarea ”rănilor deschise ale educației”
identificate de acad. S. Marcus în câteva vulnerabilități:
- dezinteresul față de nevoile și drepturile tinerilor;
- ignorarea cerințelor societății globarizate;
- absența educației pentru o frecventare adecvată a
vizualelor antieducaționale;
- incapacitatea impunerii unei educații valoric
umaniste;
- organizarea disciplinară a învățării formale;
59
- programe de învățământ nefundamentate pedagogic;
- persisitența unei ”tsunami antieducațional” al
informalului care sabotează activitatea școlii.
”Aspectele patologice”, pentru a căror identificare optăm,
sunt întreținute de lipsa unei responsabilități a ”experților în
educație” (adică a celor ce se mai numesc pedagogi) de a oferi soluții
științifice, validate pe eșantioane reprezentative și servite politicilor
educaționale.
De congrese ale pedagogilor n-am mai auzit, așa cum
Asociația pedagogilor și-a pierdut din vigoare și și-a diluat activitatea
organizațională în ”apă de ploaie”.
La întrebarea de ce nu avem pedagogie chiar dacă avem
pedagogi (mă rog, profesori de pedagogie), în încercarea de a regăsi
un răspuns am răscolit unele probleme ale educației naționale,
călăuzit de ideea că lipsește spiritul critic, dezbaterea de idei,
competiția științifică și neîncrederea în cunoaștere. Vitalitatea unui
domeniu științific, care îi asigură sănătatea, ține de buna funcționare
a spațiului de dezbatere, a reflecției autentice. Nu poate un om de
știință (fie pedagog, fie profesor universitar care are pasiunea
cercetării științifice) să se angajeze într-o dispută de idei dacă nu
stăpânește subtilitățile și structurile specialității sale, dobândite prin
lectura critică a unor texte de cea mai bună calitate. Pedagogii nu se
citesc ei între ei, decât pentru a se cita și a se lăuda unul pe celălalt.
Literatura străină intră fragmentar în interesul reflexivității
educaționale. Iar textele pedagogice autohtone mocnesc într-un raft
bine rânduit, pierzându-și autoritatea.
Occidentul și Transatlanticul lansează pe piața ideilor o
provocare educațională, care se mestecă prelung la noi; astfel cine
critică asimilarea (copierea!) ideilor poate intra în aria ironiei,
demodării și arhaicității (vezi inteligențele multiple, învățarea
centrată pe client, competențele educaționale etc.). Pedagogia
60
națională este una de imitație, în dorința de a se sincroniza și de
adapta forme noi la un fond inert, legătura făcându-se prin
intermediul ”standardelor curriculare”, procentualizate și măsurate
prin numărare cantitativă.
6. Concluzia m-ar înghesui într-un contlon întunecat cu
speranțele irosite, cu identificarea încă a unei generații ratate, cu
complicitatea vanitoasă a unei culturi pedagogice improvizate.
Pedagogia transmite didacticienilor proceduri (formale) nu
convingeri fundamentale, iar acest gripaj este livrat școlilor
printr-o academică ”beție de cuvinte” neintegrate într-un sistem
cu valoare operațională.
Dialogul științific pentru un intelectual autentic este măsura
adevărului teoriei sale. O realitate adevărată se justifică nu se descrie.
O dezbatere a ideilor de mai sus mi-ar da curajul de a săpa la
rădăcina unui gând, să-l valorific reflexiv și să simt că particip –
împreună cu adversarii (preopinenții) mei de idei – la construirea
unei realități pedagogice vii, dinamice, științifice și adevărate. Am
încredere în cohorta de cadre didactice, din rândul cărora au excelat
unele prin pasiune, forță, măreție și devotament civic.
61
ÎNVĂȚĂTORUL – PROMOTOR AL VALORILOR
CULTURALE, MORALE, SOCIALE, SPIRITUALE
ȘI ECONOMICE Imagini document din ANUARUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PRIMAR-
NORMAL 1942-1943 (Regiunea şcolară Banat-Crişana; publicaţie
apărută la Imprimeria Editurii Vrerea – Timişoara, 1943)
Montaj realizat de prof. Vărşăndan Maria
Şcoala Gimnazială Nr.19 „Avram Iancu” Timişoara, jud. Timiş
Şcoala primară Jupa-Severin – Lucrări în grădină Şcoala primară Şoimoş-Arad – Lucrări în grădină
Harta regiunii şcolare Timişoara
62
Mişcarea cărturărească din Ardeal şi Banat în sec. XVII şi XVIII. Începuturi de cultură didactică
Şcoala primară de stat – Bocşa-Montană, Caraş
63
Şcoala primară de stat Ferdinand Severin
Şcoala primară de stat – Sânnicolaul-Mare Timiş-Torontal
Şcoala primară de stat - Remetea Timiş-Torontal
64
Şcoala primară Nr. 2 Fete - Timişoara
Şcoala de copii mici Nr. 9 – Timişoara
Şcoala primară de stat – Radna-Arad
Şcoala de copii mici Nr. 6 – Timişoara. Jocuri educative
65
Şcoala primară din Tulca jud. Bihor – Lecţie în clasă
Şcoala primară urb. Nr. 17 – Arad. Sală de clasă
Şcoala primară Făget Severin. Colţul Eroilor
Raportul întinderii terenurilor şcolare pe judeţe – Arad, Bihor, Caraş, Severin, Timiş
66
Şcoala primară Nr. 6 Fete Timişoara. Năvăditul pânzei
Şcoala primară Bocşa-Montană Caraş. Lucrări în atelierul de tâmplărie
Expoziţia şcoalelor din reg. Timişoara. Şcoala normală de fete Lugoj
67
Expoziţia şcoalelor din reg. Timişoara. Şcoala de copii mici
Şcoala primară Nr. 8 Băieţi Timişoara. Ajutorarea invalizilor
68
Şcoala primară urbană mixtă Beiuş Bihor. Cantina şcolară
Şcoala primară urbană nr. 17 Arad. Capela şcolii
69
Şcoala de copii mici Nr. 6 Arad. Reprezentaţie teatrală
Casa Învăţătorilor Bănăţeni – Timişoara. Internatul de băieţi. Str. Remus Nr. 14
Casa Învăţătorilor Bănăţeni Timişoara. Internatul de fete. Str. Gh. Doja Nr. 11
70
Asociaţia Învăţătorilor din jud. Arad – Casa Învăţătorilor
Domnul ministru I.C. Petrescu în mijlocul organelor de control din Banat, Crişana şi Ardeal
Şcoala normală de băieţi Arad
71
CINSTE ŞI RESPECT ... DASCĂLILOR
Prof. Zlatinca Neamț
CJARE Timiş / Şcoala Gimnazială Nr. 18 Timişoara
Pe marea scenă a vieţii sociale, fiecare dintre noi suntem artişti-
interpreţi ai propriei existenţe, mai buni sau mai puţini buni, mai
sinceri sau înconjuraţi de neadevăr, însă din noianul de profesii
întâlnite în societate, cea de dascăl este „altfel”. De ce? Pentru că de
ea depind toate celelalte, ea având menirea de a crea însuşirile de
care are nevoie copilul pentru acumularea de cunoştinţe, formarea de
priceperi şi deprinderi multiple. Materialul cu care lucrează
educatorul nu este un lucru, un obiect
oarecare, ci este un „lut viu” care
necesită în prelucrarea lui
multă voinţă, răbdare şi ... ”iubire pentru
sufletul altuia”. Da, pentru a fi dascăl
trebuie să dai dovadă de dăruire şi
satisfacţie sufletească,
deoarece el a fost şi este unul din pionii principali ai şcolii şi ai
comunităţii în care se afla instituţia şcolară.
Indiferent de societate, învăţătorul a trebuit să fie un element de
echilibru între ştiinţă (explozia informaţională) şi artele pedagogice.
Amintim aici: arta de a învăţa sau de a convinge, de a trezi interesul
sau de a potoli curiozitatea, de a mări voinţa sau de a combate
pasiunile, de a determina sau suprima reacţii, de a preda şi expune
sistematic sau … cea de a uita. Dar cum societatea este într-o
continuă schimbare, adaptarea dascălului la mersul şi evoluţia
societăţii este inevitabilă şi necesară, asemenea unui regizor sau
actor care realizează mereu alte şi alte scenarii.
72
Cum ar arăta portretului general al dascălului? Un adevărat
expert în „arta de a-i învăţa pe toţi toate”, un super-erou în ochii
elevilor săi, un sfătuitor căutat de părinţi pentru învăţăturile pe care
le dă referitor la comportamentul şi instruirea copilului şi, nu în
ultimul rând, un exemplu pentru comunitatea în care trăia şi îşi
desfăşura activitatea. Este o persoană
care dă dovadă de multă amabilitate
pentru a câştiga încrederea elevilor săi,
impresionând prin siguranţă, calm,
forţă, distincţie, nobleţe, având totodată
capacitatea de a crea iluzia
superiorităţii prin magia ţinutei, a
tonului, a gesturilor, supraveghindu-şi în permanenţă stilul, expresiile
şi dicţia. Este un foarte bun ascultător al problemelor mărunte sau
mari care apasă pe umerii cruzi şi plăpânzi ai elevilor din clasa lui,
manifestând atenţie sporită, afecţiune, simpatie şi tandreţe.
Nu trebuie uitat însă că înainte de toate educatorul este şi el
OM, cu slăbiciuni şi limite, cu vise împlinite sau imposibil de atins,
cu sentimente de multe ori contradictorii, cu energie şi putere de
înţelegere în funcţie de context. De aceea, dascălul nu s-a simţit
niciodată confortabil în postura de profet sau super-erou. A ştiut
întotdeauna să-şi lase în pragul sălii de clasă necazul, bucuria,
neliniştea, păşind dincolo cu zâmbetul pe buze, cu calm şi dragoste
faţă de aproapele. Nu doreşte ca cineva să-i cunoască neajunsurile
sau îngrijorarea, nu vrea ca acestea să fie vizibile pentru ochii celor
din jurul lui, deşi aceste sentimente şi atitudini sunt normale pentru
orice om. De ce procedează aşa? E simplu: el are demnitatea lui
aparte, care îl diferenţiază de ceilalţi intelectuali, fiind un model de
viaţă şi comportament pentru copilul sau tânărul în devenire.
Dacă facem o incursiune în trecut şi încercăm să ne reamintim
imaginea învăţătorului nostru, cu siguranţă că nu va fi o figură
ştearsă. Dacă vom avea la dispoziţie şi câteva fotografii, gândurile şi
73
emoţiile ni se vor proiecta în acea
perioadă. Căldura şi lumina ne vor
inunda sufletul! Ce se întâmplă totuşi
în zilele noastre? Unde este respectul şi
atenţia pe care ar trebui să le-o
acordăm dascălilor pentru efortul şi
dăruirea sufletească depusă? Şi totuşi ...
speranţa că binele învinge ne va călăuzi să trecem peste aceste
vremuri tulburi pentru societate, viaţă şi suflet!
Dascălii vor tinde a fi enciclopedii ambulante înzestrate însă cu
sentimente, vor trece prin lume şi prin viaţă fără a fi vreodată siguri
că ceea ce au ales pentru devenirea lor a fost cu adevărat bine!
74
DASCĂLII NOŞTRI…
Învăţător Grijincu Aurel
Şcoala Gimnazială nr.13 Timişoara Profesor Grijincu Floare
G.P.P. nr. 23 Timişoara
„Se spune că dascălii nu au apărut întâmplător în aceasta
lume. DUMNEZEU i-a trimis pe pământ pentru a împărţi Lumina şi
Căldura prin ceea ce au la îndemână – MINTE ŞI SUFLET”.
Cine poate să bată la porţile pline de sensibilitate ale
sufletelor de copii decât DASCĂLUL? Cu sufletul lui mare, cu
mintea iscusită modelează precum un sculptor suflete umane. Ei aduc
un zâmbet, hrană sufletească şi ştiinţă pentru tot ce-i mai bun în
viaţă. Generic, acum, se numesc cadre didactice. Foştii elevi, mai
buni sau mai slabi la învăţătură, îşi amintesc cu nostalgie şi plăcere
de ei. Dascălii le-au pus pentru prima dată condeiul în mână, i-au
învăţat alfabetul, i-au învăţat să citească şi să socotească, le-au făcut
cunoştinţă cu tainele ştiinţelor, i-au îndrumat spre meserii şi profesii,
în care unii dintre elevii mai destoinici au făcut cariere strălucite. Ei,
dascălii, i-au creat atât pe muncitori, pe intelectuali cât şi pe
politicieni.
Deşi astăzi şcoală nu mai este ceea ce a fost, tehnica modernă
încercând să se impună tot mai mult, ea rămâne un element
fundamental al formării tinerilor, mai ales datorită unor dascăli
dedicaţi şi inimoşi. Deşi elevul de astăzi este tot mai mult atras de
noua tehnologie, dascălul rămâne "busola" care poate şi trebuie să
ghideze minţile spre adevăr şi realitate, spre cultură,valori morale şi
metode de afirmare.
Astăzi, ca şi ieri, dascălul se dovedeşte indispensabil, în ciuda
unor voci ce cred că elevii de astăzi sunt mai deştepţi decât cei de ieri
şi pot învaţă prin "corespondenţă ". Credem tot mai mult că dascălii
75
sunt simpli mânuitori de informaţii, de la care învăţăm calculul şi nu
misterul cifrelor, regulile gramaticii şi nu spiritul viu al limbii,
alcătuirea pământului şi nu frumuseţea lumii, formule şi reacţii
chimice şi nu miracolul continuei transformări şi interacţiuni a
materiei, sau aride formulări filosofice şi nu gândirea însăşi.
Dascălii sunt ca nişte stejari. Ramurile lor găzduiesc o lume
întreagă. Sub coroana lor se adăpostesc generaţii de trecători,
zăbovind fiecare o vreme, rezemaţi de trunchiul solid, captând parcă
seva copacului şi dobândind tăria de a merge mai departe. E loc
pentru fiecare. Dascălii sunt izvoare cu apă limpede, cristalină. Nu le
pasă cine şi câţi se apleacă să bea, atâta vreme cât le pot astâmpăra
setea. Sunt ca razele soarelui care încălzesc fără discriminare pe toţi,
buni sau răi.
Dascălii sunt călăuze iscusite ce însoţesc minţile
neexperimentate ale elevilor în fundamentale călătorii de explorare,
sunt cei care despică firul cunoaşterii, încurajându-i mai apoi să-l
împletească la loc, fiecare în felul lui. Ei sunt cei care trebuie să îi
îndrume pe elevi să crească astfel încât să nu le fie ruşine să-i
privească drept în ochi când se vor întâlni peste ani. Pe de altă parte,
dascălii nu sunt eroi invulnerabili, deţinătorii absoluţi ai adevărului.
Sunt oameni cu slăbiciuni şi pasiuni, care stăpânesc, însă, dificilul
meşteşug de a-şi lăsa grijile la uşa clasei, sunt oameni care, fără a
cunoaşte toate tainele lumii, au harul de a trimite elevii în căutarea
lor. A fi dascăl este o ştiinţă, o artă care modelează copilăria,
adolescenţa şi o bună parte din tinereţea omului. Doar iscusinţa şi
răbdarea dascălilor poate face să înflorească talentele, înclinaţiile,
vocaţiile, aptitudinile elevilor. Dăscălia este o vocaţie, este calea spre
cuvinte şi metode potrivite, spre răbdare, înţelegere, apropiere şi
respect.
Ar fi multe de spus despre dascălii noştri, cei la care a apelat
Spiru Haret să fie făclia de culturalizare a satelor, să fie cei care au
76
devenit eroi în războaie, cei care pregătesc câştigătorii de olimpiade
naţionale şi internaționale. De aceea vrem să încheiem cu una dintre
cele mai frumoase şi mai adevărate legende închinate învăţătorului
(http://www.slideshare.net/).
Legenda spune că atunci când DUMNEZEU a creat
învăţătorul a chemat toţi îngerii şi i-a întrebat:
- Cum ar trebui să fie un învăţător?
Îngerii i-au dat mai multe răspunsuri :
- Să-i iubească pe copii !
- Să rămână mereu elev, învăţând continuu pentru a transmite
învăţăceilor lui cunoştinţe actuale şi de valoare !
- O fiinţă care să rămână veşnic tânără, amabilă, înţelegătoare,
modestă, creativă şi corectă !
77
PROFESIA DE DASCĂL- O STARE DE SPIRIT
Prof. Sibinszki Viorica
Liceul Teoretic Gătaia
Oricât ar dori o societate bulversată de promovarea cu
preponderență a nonvalorilor, să reducă activitatea dascălului doar la
cele patru –cinci ore pe zi la clasă, nu poate, căci adevărul stă scris
cu litere de foc în sufletul și mintea generațiilor de copii, care peste
ani rostesc cu recunoștință: „Am avut un dascăl exigent, dar bun! Lui
pot să-i mulțumesc ceea ce sunt.”
Dascălul se naște cu o chemare mistuitoare, venită din
adâncul ființei sale, pe care nu o caută, ci o descoperă și o acceptă cu
bucurie, de a se dărui total celor din jur. Vocația sa este de a oferi
cunoaștere, educație, dragoste și respect, de a investiga în cele mai
ascunse unghere ale personalității în devenire, pentru a descoperi
valoarea umană existentă în fiecare individualitate, pe care ,mai apoi,
să o modeleze după identitatea specifică fiecăruia. A modela
înseamnă a crea și, ca orice creație, implică știință, dăruire, suferință,
sacrificiu și, dacă opera este reușită, satisfacție.
De aceea, să fii dascăl nu este o meserie, nici o profesie,
este o stare de spirit de care nu te poți debarasa ca de o haină uzată,
niciodată. Înseamnă: neliniște, frământare, grijă, insomnie, o
continua nevoie de cunoaștere, de autodepășire, pentru că trăiește cu
certitudinea că nu are voie să dea greș. Elevii săi trebuie să fie
capabili să înfrunte încercările vieții cu seninătate, cu încredere în
forțele proprii, cu curaj.
Nu se pierde în meandrele întrebărilor existențiale. Știe
precis care-i este rostul pe această lume: cel de vizionar. Muncește
ancorat în prezent având ca obiectiv un viitor redefinit, în care
fiecare membru al societății să-și găsească locul și rostul, în care
78
cooperarea, întrajutorarea și toleranța între oameni să existe ca o
realitate firească.
„Munca dascălului e mai grea și mai mare decât lucrarea
mâinilor,”spunea Ioan Gură de Aur, înțelegând că fiecare om poartă
în structura ființei sale amprenta eternă a dascălului ce i-a aprins
lumina propriei sale conștiințe.
79
EXCLENȚA SA... ÎNVĂȚĂTORUL
prof. Chiu Ecaterina-Vasilica,
Scoala Gimnazială ,,Anghel Saligny” Banloc
Totul curge, totul se schimbă, nimic nu stă pe loc” spunea
Heraclit. (…) Goana timpului ne face, adeseori, să nu remarcăm
schimbările rapide care se petrec în jurul nostru, iar dacă, totuşi, o
facem, de cele mai multe ori memoria se supraîncarcă, iar noi le
uităm surprinzător de repede.
După un timp mai îndelungat, schimbările recente intră în
viaţa noastră şi le lasă în ceaţa vremii pe cele anterioare, multe fiind
uitate doar după câteva generaţii.” Cela ce nu poate fi dat uitării
este primul dascal, învățătorul, care rămane veșnic în memoria
omului, care rămâne viu chiar dacă a plecat demult, care se
prelungește prin fiecare suflet pe care îl modelează ,,după chipul și
asemanarea sa, ” omul care fie că îmbrățisează aceeași meserie, fie
că face cu totul altceva în viață nu-L poate uita. Cred ca numai un
dascăl poate vorbi despre un dascăl își poate elogia cel mai bine,
mai frumos, mai cu adevarat, mai sincer modelul pe care l-a avut și
pe care îl urmează, numai el știe ce implică această misiune atît de
importantă lăsată de Dumnezeu pe aceasta lume, înscrisă în
nomenclatorul meseriilor existente și care se regăsește în
,,Centralizatorul “ care oficializează și înmatriculează această
funcție didactică. Spunea Henry Adams că ,,Un învățător are efect
asupra eternității, nu se poate spune niciodată unde se oprește
influența sa.“
Nu ma voi opri la un dascăl anume, la unul din dascălii mei,
ci voi încerca să aduc omagiu Excelenței Sale dascălul, celui cu
vocație de învățător, de apostol al cunoștintelor, de martir pentru o
cauza nobilă care este școala, de lumina care luminează drumul
80
către cunoaștere, către învățătură, de foc ce arde pentru meseria lui
și nu se stinge la cea mai mică ploaie sau furtună,și, mai presus de
toate la Excelența Sa cel ce iubește, iubește necondiționat până la
epuizare, iubește viața, copiii care-i sunt încredințați, iubește toată
creația, frumosul, adevărul, dreptatea. El este lumina Lumii, sarea
Pamântului, gustul Lumii, el dă sens Lumii, smerit, cu inima curată,
care știe și poate să ierte, să rabde până la capăt, capabil de
sacrificii, care se jertfește pe Altarul Școlii în fiecare zi și pentru
fiecare generație, care-și cunoaște foarte bine misiunea la care a fost
chemat și care ,,caută ceea ce a găsit și găsește ceea ce i s-a pregătit
“ (Pascal).
Excelenţa Sa nu are cont în bancă. Nu are vilă cu douăzeci de
camere. Nu are afaceri prospere prin ţară. Excelenţa Sa are un suflet
cât galaxia. Are riduri şi fire albe de la generaţiile care sunt şi de la
cele care au fost. Excelenţa Sa îşi mobilează viaţa cu extemporale,
teze, concursuri. Rareori se gândeşte la ultimul strigăt al modei…
Desele-i preocupări sunt legate de programe, perfecţionări,
examene. De cele mai multe ori şlefuieşte nestematele altora. Pentru
ele vinde pe bani mărunţi secundele fiilor lui.
Excelenţa Sa trudeşte viaţa-ntreagă la secera ascuţită a lunii,
semănând pulberi de aur peste seminţele ce stau să- ncolţească.
Uneori, ochelarii i se acoperă de roua amară, dacă un fost elev,
ajuns senator, îi uită în anticameră ca pe un obiect decorativ. Alteori
zâmbet de rodie îi inunda obrajii, când un necunoscut, pe stradă, îşi
scoate pălăria în faţa lui: „Bună ziua, Domnule profesor, eu sunt…”
Excelenţa Sa nu-şi numără anii după buletin, ci după vârstă –
mereu aceeaşi, care înfloreşte în bancă. Constată cu surprindere
într-o zi că trebuie să iasă la pensie şi nu înţelege de ce inima lui, cu
doua preinfarcte, bate ca la optsprezece ani. Excelenţa Sa, ca un pui
de căprioară în bătaia puştii, nu ştie că se aseamănă cu sfinţii. Ei au
dăruit. El se dăruieşte. Cel de Sus i-a hărăzit loc înalt în izvorul
81
Luminii, loc plin de verdeaţă, din care Măria Sa, Dascălul, să poată
priveghea şi de dincolo pruncii sufletului său.
Vrednic este cel care munceşte pentru obşte! R. Kipling.
Excelenta Sa... Învăţătorul... câtă înţelepciune şi câtă meditaţie.
Rege şi filozof, înger şi creştin, sclav şi aristocrat, muză şi zeu.
Iubite dascăl, sufletu-ţi cere frumosul ce arde ca o lumînare în vid.
A crescut şi creşte plugari, fîntînari, medici şi economişti, jurişti. A
semănat şi seamana un lan de lumină în inimile elevilor lui, pentru
aceasta merită închinare :
Acesta ţi-e harul, aceasta-i chemarea,
Să sapi în adîncuri, să dai de izvoare,
Şi-ncet să le urci cu ochii spre soare
Din care îngenunchind
Să bea oricine în Rugăciune de Sărbătoare.
Ce inimă mare trebuie să ai ca zi de zi, an de an, s-o împarţi
tuturor! Şi ce suflet bogat şi răbdător. Şcoala pentru fiecare dintre
noi rămâne a fi o insulă specială a copilăriei noastre! Cel matur
niciodată nu se poate întoarce acolo! Doar dascalii au o viză de
reşedinţă permanentă pe această insulă. Deoarece şcoala pentru ei e
o adevărată casă, iar copiii – ajutorul lor.
Bibliografie:
1. Aurel Scorobete - Didactica. Limbă şi literatură, editura
Eubeea, Timişoara, 2000;
2. Dumitru Mihăilescu, Melente Mica, Silvius Cureteanu –
Limba şi literatura română, editura Servo-Sat, Arad, 1996;
3. Ion Drăgan, Ioan Nicola - Cercetarea psihopedagogică,
editura Tipomur, Târgu Mureş, 1995;
4. Iulian Negrilă - Repere psihopedagogice şi metodice, editura
Multimedia Internaţional, Arad, 2003.
82
ÎN SATUL ALB
prof. Florica Munteanu-Cuc
Liceul William Shakespeare Timișoara
În satul alb, pe uliți, un om ades' se-oprește,
Schimbă o vorbă-două cu cei ce-i ies în cale,
Apoi, cu pasul moale, spre zare el pășește,
Spre casa lui, tot albă, de dincolo de vale.
„E-nvățătorul!" spune un om cu plete ninse
Și-și scoate-n graba mare căciula-n fața lui...
„Așa a fost și tac'-su, dar el pe front se duse...
Și-alt om ca el prin sate, ca el, nu, zău că nu-i!"...
... Și satul alb, spre seară, în roșu-și zugrăvește
Acoperișuri calde ce-acum tăcute sunt.
Pe valea de jăratic și timpul amurgește
Și iarăși și copacii au frunzele în vânt...
...La margine de lume, parcă nu-i mai la poartă
Ca-n vremile bătrâne, blajinu-nvățător,
Să-mpace cu-a lui vorbă orice pricină, ceartă,
Căci străin le e-acuma al său rost, tuturor...
În satul vechi, cu case și-acoperișuri roșii,
Un om pășește-n seară spre țintirimul gol...
Acolo-i sunt părinții, acolo și strămoșii,
Și corbi de gânduri sumbre tăcerii dau ocol.
„Nu, n-am să las eu satul să uite și trecutul,
Dacă prezentu-n vremuri deoparte l-au lăsat...!
De-aș răscoli pământul de-a latul și de-a lungul,
Eu n-am să uit vreodată de unde am plecat...!"
83
... Și n-a uitat. Tot singur, din a sa odăiță,
Încă privește-n zare, în zori ce tot se-albesc,
Îmbrățișând pământu-n privirea-i ostenită
Și ceru-n rugăciunea spre Tatăl cel Ceresc.
Își pregătește în pace plecarea, într-o seară,
Spre alt tărâm, spre care grăbește a porni,
Știind că timpu-acela, de seceriș, de vară,
După trudă și lacrimi de veacuri, va veni...
84
Figuri de dascăli
85
EMILIA LUNGU – PUHALLO,
PRIMA ÎNVĂȚĂTOARE ROMÂNCĂ DIN BANAT
prof. dr. Daniela Văleanu,
Liceul Pedagogic “Carmen Sylva”, Timişoara
Doamna Emilia Lungu –
Puhallo este cea mai distinsă
învățătoare din Banatul generației
sale, adevărată deschizătoare de
drumuri pentru învățământul
bănățean. A fost, de altfel, o foarte
apreciată scriitoare și publicistă.
Emilia Lungu – Puhallo
este fondatoarea primei reuniuni a
femeilor din Banat, dar și a primei
şcoli de fete din zona Banatului.
Este, totodată, prima româncă
învăţătoare din Banat.
La 23 octombrie 1853, la Sânnicolau-Mare, județul
Timiș, în familia profesorului, publicistului şi fruntaşului
bănăţean Traian Lungu şi a Eufemiei Popa, se naște o fetiță, pe
care, așa încât
a intrat, încă de la vârsta de doi ani, la școala tatălui ei. Prin
urmare, a fost firesc faptul că, pe când avea doar cinci ani, fetița
știa deja să scrie și să citească. A urmat cu succes studiile
elementare în orașul natal, pentru ca, mai apoi, să continue cu
alte patru clase secundare, la Claustrul „Notre-Dame”, din
Timișoara – Fabric (Lampel-Gase). Aici, de-a lungul celor patru
ani, într-un profund spirit catolic şi german, a primit o solidă
cultură religioasă, câteva elemente de cultură generală şi a studiat
Emilia Lungu Puhallo,
prima învăţătoare româncă
din Banat
86
pianul. În urma acestor studii secundare, Emilia Lungu a învăţat
la perfecţie să scrie şi să vorbească limba germană, aşa
explicându-se uşurinţa cu care ea a făcut ulterior și traduceri în
această limbă.
Fiind pasionată de lectură încă din fragedă copilărie,
unchiul său, poetul Iulian Grozescu, i-a inspirat interesul pentru
literatură şi poezie; astfel că, încă din timpul adolescenţei, ea și-a
început colaborarea la revistele „Familia” şi „Biserica şi Şcoala”.
Cultivată şi emancipată, pătrunsă de idealuri feministe, și-a dorit
foarte mult înfiinţarea unei şcoli de fete pentru femeile române
din Banat, urmărind constant acest obiectiv; dar scopul ei
îndrăzneţ nu putea fi lesne îndeplinit, mai ales în acele vremuri.
Nu era obișnuită, însă, cu înfrângerile, astfel că, în
1872, abia ajunsă la vârsta
majoratului, Emilia Lungu a fondat
mai întâi, la Timişoara, prima
reuniune de femei din Banat, cu
numele „Reuniunea Damelor”.
Foarte tânără încă, dar foarte activă
şi pricepută, la şedinţa de
constituire a ţinut o lungă
expunere, dezvoltându-şi planul de
a se întemeia în cel mai scurt timp
o şcoală de fete, în cartierul Fabric.
Iniţiativa s-a dovedit a fi un real
succes. Această „Reuniune”
organiza diferite iniţiative şi diverse evenimente sociale cu mare
trecere în societatea timişoreană. Astfel, s-au desfăşurat şedinţe
regulate în localul şcolii româneşti din Fabric şi s-au organizat
cursuri de dansuri româneşti la care se învăţa îndeosebi
„romana”. Un deosebit impact l-a avut Balul românesc, cu
concursul elevilor și studenților din „Alumneul român”,
87
organizat în scopul strângerii de fonduri pentru înfiinţarea şcolii
românești de fete. Prin prezenţa la eveniment - desfășurat la
Berăria din Fabric – a întregii elite româneşti din Timişoara,
acesta s-a dovedit a fi un succes neaşteptat, fiind cea dintâi
manifestare publică a femeilor românce din Banat.
Deși era foarte perseverentă, Emilia Lungu nu a reuşit
să obţină concesiuni pentru înfiinţarea şcolii de fete la Timişoara,
așa că a apelat la dr. Pavel Vasici – Ungureanu, inspector școlar
şi la episcopul Ioan Meţianu din Arad. Cu ajutorul acestora, a
reuşit, în cele din urmă, să înfiinţeze prima şcoala de fete într-un
sat din apropierea Timişoarei, la Izvin. După unele surse,
evenimentul a avut loc în anul 1874, dar,
din studiul aprofundat al prof. dr. Florin
Zamfir, aflăm că, deşi decretul de
numire a Emiliei Lungu ca învăţătoare la
această şcoală a fost datat cu 13
noiembrie 1875, cursurile au început cu
un an mai târziu, la 3 octombrie 1876,
când a fost finalizată clădirea instituţiei
de învăţământ. Din studierea
„Prospectului” şcolii de fete, realizat de Emilia Lungu, se poate
observa că instituţia de învăţământ urma să fie împărţită în trei
secţiuni: I. Şcoala primară inferioară, cu patru clase; II. Şcoala
normală superioară, cu şase clase; III. Şcoala de industrie şi
economie casnică. Datorită pregătirii ei superioare, a fost numită
învăţătoare în noua şcoală, cu toate că nu absolvise cursurile de
profil. Emilia Lungu a devenit, astfel, prima învăţătoare româncă
din Banat. Timp de doi ani, a predat la Izvin, perioadă în care a
urmat şi cursurile Institutului Pedagogic din Arad, ceea ce i-a
adus, după patru ani, titlul de învăţătoare.
Decretul de numire a Emiliei Lungu ca
învăţătoare la Izvin
88
Totuși, la insistenţele mamei sale, Emilia Lungu s-a
întors, mai târziu, la Timişoara. Aici a început o intensă activitate
culturală şi publicistică, colaborând la diverse ziare şi reviste. N-a
publicat însă, cu numele ei, ci sub diverse pseudonime
„Bănăţeanul Moş”, „Bănăţeanul Călător” sau „Bănăţeanul June”.
În anul 1887, la 21 mai (stil vechi), Emilia Lungu se
căsătorea cu locotenentul de origine nobiliară croată Isac Puhallo,
din armata austro-ungară. Şi-a urmat soţul în garnizoanele unde
era detaşat, mai întâi la Sarajevo. Aici, Elena Lungu – Puhallo a
colaborat la ziarul „Die Post”, editat de Milena Mrazevatz. S-au
mutat apoi la Mostar, până-ntr-o zi când Emilia s-a întors la
Timişoara, pentru a da naştere unui copil. În august 1891, a venit
pe lume copilul Emiliei şi al lui Isac, un băiețel care-a primit
numele de botez Eugeniu. Dar bucuria nașterii sale a fost prea
curând întunecată de o mare nenorocire care s-a abătut asupra
familiei: la doar zece zile de la naşterea lui Eugeniu, ca un
trăznet, a venit știrea morții lui Isac, la Mostar, Herţegovina.
Apoi, la scurt timp după aceea, la 12 septembrie 1891, la numai o
lună şi cinci zile de viață, s-a stins și Eugeniu, unicul copil al
Emiliei. Șirul necazurilor părea să nu se mai sfârșească…
Lovită crunt de soartă prin dubla tragedie a pierderii
soţului şi copilului în interval de numai câteva săptămâni,
începând cu anul 1891, Emilia Lungu-Puhallo se dedică scrisului
şi literaturii. De-acum, publică numeroase articole, foiletoane și
nuvele. După cum amintește prof. dr. Florin Zamfir, Emilia
Lungu a publicat un număr mare de poezii în revista „Familia”
din Oradea, condusă de Iosif Vulcan. A scris 24 de nuvele
publicate în: „Familia”, „Amicul familiei”, „Noua bibliotecă
română”, „Dreptatea”, „Dreptatea poporului”, „Drapelul”
(Lugoj), „Drapelul” (Chicago-S.U.A.), precum și „Duminica” -
studiu social, care e premiat, „Fiica învăţătorului” - nuvelă
istorică cu subiect din anul 1848, „Voluntarul”, „Rezervistul”,
89
„Vagabondul”, „O pildă” - nuvelă care urmărea combaterea
alcoolismului, „Călătoria prin Bosnia-Hertzegovina”, „Istoria
şcoalelor româneşti din Timişoara”, „Istoria primei şcoale
româneşti de fete din Banat” și încă altele.
Se pare că cea mai profundă scriere literară a Emiliei
Lungu este nuvela „Nicolae Ţârcovnicu”, în care descrie viaţa
zbuciumată a scriitorului Nicolae Filimon, autorul romanului
„Ciocoii vechi şi noi”, care era literatul ei preferat. Emilia Lungu
a scris peste 30 de articole şi studii asupra problemelor de
educaţie, sociale şi naţionale, printer care: „Educaţia naţională”,
Educaţia femeii române”, „Instrucţiunea femeii române”,
„Femeia şi influenţa ei”, „Bănăţenii”, „Noi românii”, „Graiul
bătrânesc”, „Şcoalele noastre. Deosebit de interesant și complex
s-a dovedit a fi studiul despre femeia română, publicat în ziarul
lugojean „Drapelul”.
Emilia Lungu a scris și un roman, „Elmira”, care a
făcut senzaţie în epocă, fiind publicat ca foileton în revista
„Familia”. Numele ei apare în toate revistele ardelene mai
însemnate ale vremii. Chiar Regina Elisabeta a României s-a
interesat îndeaproape de prima femeie româncă care s-a
încumetat să scrie un roman. Pentru activitatea ei, în anul 1904,
Emilia Lungu – Puhallo a fost decorată cu ordinul „Steaua
României” de către însăși Regina Elisabeta.
După ce învăţătorul Emeric Andreescu editase în anul
1905, la Timişoara, „Dreptatea poporului”, renunţă la conducerea
ziarului în favoarea Emiliei Lungu, care devenea astfel şi prima
ziaristă profesionistă din Banat. În articolele ei, după cum
subliniază dr. Florin Zamfir, “îndeamnă tineretul la păstrarea
limbii străbune, militează pentru înfiinţarea unei mitropolii la
Timişoara, critică intransigenţa sârbilor care nu se puteau împăca
cu independenţa ierarhică a românilor ortodocşi şi fixează
90
programul gazetei, al cărui ţel principal era lupta pentru apărarea
drepturilor şi intereselor poporului român”.
Prima româncă învățătoare din Banat s-a stins din
viaţă la 16 decembrie 1932, în casa ei din Timişoara. A fost
înmormântată alături de părinţii şi de copilul ei, în cimitirul din
Calea Buziaşului.
În 1972, locul mormântului fiind considerat părăsit, a
fost vândut; peste el s-a ridicat un cavou al altcuiva… La
sesizarea lui Aurel Cosma, Asociaţia Scriitorilor din Timişoara a
luat măsurile necesare pentru strămutarea osemintelor într-un loc
de veci nou.
Emilia Lungu – Puhallo rămâne în conștiința noastră
ca fiind fondatoarea primei reuniuni a femeilor din Banat –
„Reuniunea Damelor"; cea care a deschis prima școală de fete din
Banat, la Izvin; apreciată pentru
scrierile ei din numeroase ziare și reviste, dar
și pentru ale sale poezii, nuvele și schițe.
Emilia Lungu –
Puhallo este cea mai distinsă scriitoare și
cea mai valoroasă ziaristă și
învățătoare româncă din Banat în
perioada generației sale. A fost o figură complexă, care a marcat
profund viața socială și culturală a Timișoarei, în a doua jumătate
a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, ocupând
un loc marcant în conștiința colectivă a contemporanilor. În semn
de-aducere aminte, numele Emiliei Lungu – Puhallo îl regăsim în
numele câte unei străzi din Timișoara, Arad și București. Pe casa
ei din Timișoara a fot pusă o placă comemorativă.
Prospectul redactat de
Emilia Lungu pentru
înfiinţarea unui institut de
fete
91
Bibliografie:
Florin Zamfir, Școala și societatea românească din comitatul
Timiș, între anii 1867-1900, Editura Marineasa, Timișoara,
2009, pp. 257-260;
Aurel Cosma, Bănăţeni de altă dată, vol. I, Timişoara, 1933;
Aurel Cosma, Prin Timişoara de altă dată, Editura Facla,
Timișoara, 1977;
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Emilia_Lungu-Puhallo;
http://www.banaterra.eu/romana/emilia-lungu-puhallo;
http://ro.wikipedia.org/wiki/Emilia_Lungu-Puhallo.
Notă explicativă: Fotografiile au fost oferite și publicate cu acordul
prof. dr. Florin Zamfir.
Prospectul redactat de Emilia Lungu pentru
înfiinţarea unui institut de fete
92
„GRANDIOASA MANIFESTARE”
DE LA BECICHERECU MIC
ÎN MEMORIA PREOTULUI-ÎNVĂȚĂTOR
DIMITRIE ȚICHINDEAL
Prof. univ. dr. Anton Ilica (învățător)
Universitatea Aurel Vlaicu Arad
Voi începe cu câteva considerații despre Biografia
celui care a permis o asemenea mobilizare intelectuală și
civică. Dimitrie Țichindeal (n. 1775, Becicherecu Mic - m.
1818, înhumat la Becicherecu-Mic) ajunge preot (în
Becicherec) și învățător (Becicherec, Belinț, Bergsău) în urma
unor cursuri scurte de normă, e capelan în campania
antinapoleoniană (1806) și apoi numit, în 1812, catehet și
senior al Preparandiei Valahice din Arad. Cel numit de
Eminescu ”gură de aur” este mult mai cunoscut în mediul
românesc pentru activitatea sa literară.
Încă din 1802, Țichindeal traduce un volum al lui
Obradovici pe care îl publică la Buda cu titlul Sfaturile a
înțeleagerii cei sănătoase prin bine înțeleptul Dositei
Obradovici întocmite, iar acum întâia dată întoarse despre
limba serbească și întru acest chip în limba daco-românească
așezate. Pe atunci, Dositej, călugărul peregrin, se află în cine
știe ce bibliotecă din vreo țară europeană sau poate în Rusia,
ori Turcia, ori Anglia. Era o traducere din limba sârbă, pe
care Țichindeal o cunoștea din satul natal, localitate cu
populație mixtă, sârbească și românească: ”mă bucur, iubite
cititoriule, că știu sârbește, că pot înțelege cărțile domnului
Dositej Obradovici și mulțumesc lui Dumnezeu că m-am
născut în zilele cărților lui”. De altfel, întreaga corespondență
purtată de catihetul și seniorul Preparandiei arădene cu
autoritățile ierarhice clericale, precum și cu ”ilirul” Uroș
Nestorovici, inspectorul suprem școlar, era redactată în limba
sârbă. Prin urmare, era un bun cunoscător al limbii sârbe.
93
La doi ani după stabilirea lui Dositej Obradovici în
Serbia, în 1808, Dimitrie Țichindeal traduce în românește un
alt volum al acestuia, căruia îi dă titlul Adunări de lucruri
moralicești de folos și spre veselie prin Dositej Obradovici
întocmită, iar acum în limba daco-românească traduse prin
părintele Dimitrie Țichindeal. În prefață, Țichindeal aduce
laude marelui luminator ”al poporului său”, Dositej
Obradovici, iar volumul îl dedică lui Grigorie Obradovici
(nepotul lui Dositej) pe atunci, director al Școlilor bănățene,
”personaj activ și influent”, cum îl caracterizează criticul
Nicolae Iorga. După învățatul roman din Serbia, regretatul
Radu Flora, ”Dimitrie Țichindeal, preot, apoi catihet al
Preparandiei ”valahe” din Arad, cu ambiții literare (scrie și
versuri), traduce patru dintre operele lui Dositej Obradovici
(una rămâne în manuscris) și este un mare admirator al
cunoscutului scriitor sârb”1. Cea mai mare vâlvă a stârnit-o
volumul Filosofice și politice prin fabule învățături morale,
întocmit de parohul Becichereșului Mic și al Școlilor
preparande din Aradul-Vechi, catihet D. Țichindeal, publicată
la Buda în 1814. Se crede că publicarea acestui volum a
contribuit la destituirea lui Țichindeal de la conducerea
Preparandiei din Arad. Volumul de fabule a stârnit o
adevărată literatură critică, iar Ion Eliade Rădulescu, Mihai
Eminescu, apoi Călinescu, Iorga îl includ între ”scriitorii
români”.
Un eveniment spectaculos şi cu rezonanţe naţionale este
organizat în 4 decembrie 1932, la Becicherecu-Mic2, cu prilejul
dezvelirii „Monumentului Dimitrie Ţichindeal”, sub genericul „Pro
Ţichindeal”. Ediţia specială a revistei de cultură „Coloana
infinitului”, editată de Asociaţia culturală „Constantin Brâncuşi” din
Timişoara3, relatează desfăşurarea despre amploarea manifestării,
preluând din ziarul „Vestul” (Timişoara) reportaje şi impresii ale
1 Radu Flora, Dositei și Țichindeal I, în Lumina, Novisad, ian.-dec. 1967, p. 4.
2 Intre 1920 – 1925, localitatea Becicherecu Mic primește numele Țichindeal.
3 Coloana infinitului, an. VIII, vol. II (nr. 53), 2005, Timişoara, pusă nouă la
dispoziţie de Ioan Popovici, cadru didactic în localitatea Belinţ.
94
participanţilor. Revista cuprinde următoarele articole dedicate lui
Ţichindeal: „Actualitatea lui Dimitrie Ţichindeal” (Virgil
Vintilescu), „Dimitrie Ţichindeal la Belinţ” (Simion Dănilă), „Pro
Ţichindeal - 1932” (Aurel Turcuş), „Dimitrie Ţichindeal, un proroc
al neamului” (Mariana Strungă) şi „Dimitrie Ţichindeal între destin
şi har” (Lavinia Diana Miloş).
Iniţiatorul serbării este publicistul şi politicianul Sever
BOCU, originar din Şiştarovăţ (Arad), preşedinte de partid politic şi
patron al publicaţiilor timişorene „Voinţa Banatului” şi „Vestul”. În
prealabil, organizatorii au căutat locul reînhumării lui Ţichindeal,
aflând că, deşi preot, nu a fost înmormântat în curtea bisericii (după
tradiţie), ci în cimitirul obştesc. În amintirea acestui fiu al satului, se
decide înălţarea monumentului închinat preotului, scriitorului şi
dascălului Ţichindeal. „Profetului bănăţean al Renaşterii” i se înalţă
o cruce-monument, „la care se pot închina toţi bănăţenii”. Piaţa
publică de la şoseaua principală a Becicherecului Mic, unde se
încrucişează trei străzi, este aleasă pentru amplasarea simbolului-
Ţichindeal, devenind un loc de pelerinaj pentru români, asemuit fiind
cu cele de la Putna, Ţebea, Vidra, Alba-Iulia, Blaj ori Turda. Din
punct de vedere naţional, asemenea iniţiative erau sprijinite de
autorităţile române, prin amplasarea de marcaje culturale româneşti
la graniţa nouă a ţării, aşa cum s-a procedat cu bustul lui Eminescu la
Sânicolau Mare etc. („el este marele grănicer care veghează”).
Serbările Ţichindeal au avut loc într-o duminică, 4
decembrie 1932, la Becicherecu Mic, la care au participat circa 15
mii de oameni din toate zonele ţării (s-au pus la dispoziţie trenuri
speciale de la Timişoara). Sfânta liturghie a fost oficiată de dr.
Grigore Comşa, episcopul Aradului, însoţit de un sobor numeros de
preoţi, plus societatea corală timişoreană „Speranţa”. La cimitir, unde
a avut loc pomenirea morţilor, a participat „corul catedral” al
Academiei Teologice din Arad, condus de Atanasie Lipovan, precum
şi fanfarele reunite din zona bănăţeană. În prezenţa întregii asistenţe,
Episcopul Gr. Comşa a sfinţit monumentul Dimitrie Ţichindeal din
centrul localităţii, răspunsurile corale fiind date de corul catedral din
Caransebeş, precum şi de alte coruri, interpretând trei compoziţii de-
ale lui Ion Vidu, sub bagheta dirijorului Filaret Barbu. După
95
alocuţiuni (fost ministru şi iniţiator Sever Bocu, membrii Centrului
studenţesc, protopopi, Ştefan Cicio-Pop, atunci Preşedinte al
Adunării deputaţilor, prof. Traian Topliceanu, de la Școala Normală
din Timișoara, prof. Teodor Mariş, din partea Şcolii Normale din
Arad, Ion Montani, din partea presei transilvane, plus mesaje,
inclusiv al Patriarhului PF Miron şi al lui D. Gusti, ministrul
Instrucţiunilor Publice, al Cultelor şi Artelor), a urmat un program
muzical, cu piesele „Eşti Regină” (I. Velceanu), „Pui de lei” (I.
Vidu), „Imn regal” (armonizare de S. Drăgoi), iar manifestarea s-a
încheiat cu pomana tradiţională în memoria lui Dimitrie Ţichindeal.
A fost o manifestare cu rezonanţă naţională, care a prilejuit
cercetarea unor documente privind viaţa şi activitatea lui Dimitrie
Ţichindeal, reincluderea sa în panteonul valorilor literare şi a
luptătorilor pentru biruinţa limbii române şi a credinţei ortodoxe, a
independenţei spiritului naţional şi a unităţii culturale a neamului
românesc. În acelaşi timp, serbarea de la Becicherecu Mic a prilejuit
emiterea unor noi judecăţi de valoare despre creaţia fabulistă a lui
Ţichindeal şi despre activitatea sa la Preparandia din Arad. Între
organizatori se regăsește Asociația învățătorilor bănățeni.
Pentru biografii lui Ţichindeal, manifestarea descrisă mai sus
este relevantă prin apariţia volumului profesorului Şcolii normale de
băieţi din Timişoara, Traian Topliceanu, intitulat Dimitrie
Ţichindeal, apărută la Editura Tipografia românească din Timişoara,
fără menţionarea anului, dar, fiind legat de manifestările „Pro-
Ţichindeal” de la Becicherecu – Mic, anul apariţiei este, fără
îndoială, 1932.
Vor fi observant colegii mei învățătorii că ”școala
dăscălească” de la Arad, înființată în anul 1812, s-a alcătuit cu patru
puteri didactice bănățene: Țichindeal, din Becicherecu-Mic,
Constantin Diaconovici-Loga din Caransebeș, Ioan Mihuț din Vârșeț
și Iosif Iorgovici din Vărădia. Vor mai fi obsevat, din volumul nostru
”Istoricul Preparandiei din Arad” (2012) că dintre toți, cel mai
valoros este Diaconvici-Loga, cel care a dat nume unui important
liceu timișorean, care a fost Director al Școlilor grănicerești, care a
scris Gramatica românească și care a fost învățător la o școală
budapestană.
96
O PRIETENIE LITERARĂ NEÎMPĂRTĂȘITĂ:
ROMÂNUL ȚICHINDEAL ȘI SÂRBUL
OBRADOVICI
Prof. univ. dr. Anton Ilica,
Prof. Floare Cândea
Universitatea Aurel Vlaicu Arad, România
Publicistul român, profesorul și omul de știință Radu FLORA
publică în ”Lumina” (Novisad) un studiu amplu despre Dositej și
Țichindeal (nr. 1, ian.-dec. 1967, pp. 3-24 și nr. 2, martie-aprilie
1967, pp. 77-106). În studiul menționat, Radu Flora analizează
relațiile româno-sârbe, prin intermediul celor două personalități ale
culturii europene: sârbul Dositej Obradovici și românul Dimitrie
Țichindeal. Cei doi sunt ”aproape contemporani”, afirmă Radu Flora;
primul moare în 1811 la Belgrad, iar al doilea în 1818, la Timișoara.
Poate că nici nu se cunoșteau, căci ”cu siguranță rămânea vreo urmă
scrisă despre aceasta”.
DOSITEJ OBRADOVICI (n.
17 febr. 1742 la Ciacova, lângă
Timișoara – d. 11 apr. 1811, Belgrad)
a avut o viață aventuroasă (amestec de
călugăr și pelegrin), sugerată de
călătoriile sale prin aproape toate țările
europene, începute imediat după 18
ani și continuate până în 1806, când se
stabilește la Belgrad și creează mugurii
pentru Universitatea de aici, ”Marea
Școală din Belgrad”.
DIMITRIE ȚICHINDEAL (n. 14 ian. 1775 la Becicherecu Mic,
lângă Timișoara – m. 18 ian. 1818, Timișoara) ajunge preot și
învățător în urma unor cursuri scurte de normă pedagogică, e capelan
97
în campania antinapoleoniană și apoi
numit, în 1812, catehet și senior al
Preparandiei Valahice din Arad,
înființată în același timp cu
Preparandia Illirică de la SentAndrei,
strămutată după 4 ani la Zombor.
Încă din 1802, Țichindeal
traduce un volum al lui Obradovici pe
care îl publică la Buda, cu titlul
Sfaturile a înțeleagerii cei sănătoase
prin bine înțeleptul Dositei Obradovici
întocmite, iar acum întâia dată întoarse despre limba serbească și
întru acest chip în limba daco-românească așezate. Pe atunci,
Dositej, călugărul peregrin, se află în cine știe ce bibliotecă din vreo
țară europeană sau poate în Rusia, ori Turcia, ori Anglia. Era o
traducere din limba sârbă, limbă pe care Țichindeal o cunoștea din
satul natal, localitate cu populație mixtă, germană, sârbească și
românească: ”mă bucur, iubite
cititoriule, că știu sârbește, că pot
înțelege cărțile domnului Dositej
Obradovici și mulțumesc lui
Dumnezeu că m-am născut în zilele
cărților lui”. De altfel, întreaga
corespondență purtată de catihetul
și seniorul Preparandiei arădene
cu autoritățile ierarhice
clericale, precum și cu ”ilirul”
Uroș Nestorovici,
inspectorul suprem școlar, era elaborată în limba sârbă. Prin urmare,
era un bun cunoscător al limbii sârbe.
98
La doi ani după reîntoarcerea din pelerinajul călugăresc și
stabilirea definitivă a lui Dositej Obradovici în Serbia, în 1808,
Dimitrie Țichindeal traduce în românește un alt volum al acestuia,
căruia îi dă titlul Adunări de lucruri moralicești de folos și spre
veselie prin Dositej Obradovici întocmită, iar acum în limba daco-
românească traduse prin părintele Dimitrie Țichindeal. În prefață,
Țichindeal aduce laude marelui luminator ”al poporului său”, Dositej
Obradovici, iar volumul îl dedică lui Grigorie Obradovici (nepotul
lui Dositej) pe atunci, director al Școlilor bănățene, ”personaj activ și
influent”, cum îl caracterizează criticul Nicolae Iorga.
Radu Flora apreciază că ”Dimitrie Țichindeal, preot, apoi
catihet al Preparandiei ”valahe” din Arad, cu ambiții literare (scrie
și versuri), traduce patru dintre operele lui Dositej Obradovici (una
rămâne în manuscris) și este un mare admirator al cunoscutului
scriitor sârb”4. Cea mai mare vâlvă a stârnit-o volumul Filosofice și
politice prin fabule învățături morale, întocmit de parohul
Becicherecului Mic și al Școlilor preparande din Aradul-Vechi,
catihet D. Țichindeal, publicată la Buda în 1814. Se crede că tipărirea
acestui volum a contribuit la destituirea lui Țichindeal de la
conducerea Preparandiei din Arad. Volumul de fabule a stârnit o
adevărată literatură critică, iar Ion Eliade Rădulescu, Mihai
Eminescu5, apoi Călinescu, Iorga îl includ între ”scriitorii români”.
În 1885, la Arad, parohul Ioan Russu, catehet și director al
Institutului pedagogico-teologic din Arad, publică Fabulele lui
Demetriu Cichindealu, în traducere nouă din originalul sârbesc a
lui Dostei Obradovici. Foarte interesante sunt afirmațiile despre
4 Radu Flora, Dositei și Țichindeal I, în Lumina, Novisad, ian.-dec. 1967, p. 4.
5 De bună seamă, caracterizarea lui Eminescu ”Țichindeal, gură de aur” i-a
asigurat lui Țichindeal o imagine literară mult peste măsura valorii sale în literatura
română. Eminescu a avut informația despre profesorul preparandial prin
intermediul textului trimis de C. D. Loga despre primii profesori de la Școala
pedagoghicească arădeană lui Aron Pumnul pentru alcătuirea Lepturariului său,
cunoscut de Eminescu de la profesorul său ieșean.
D. Țichindeal, Filozoficești și politicești prin fabule, moralizatoare învățături (1814)
99
scriitorul sârb, fiu de cojocar, rămas orfan de părinți, care ajunge, la
15 ani, în mănăstirea Opovo unde ”tot cu cititul cărților s-a deprins”.
Astfel ”s-a născut în el pofta ca să devină om învățat”6. Apoi,
Dositej ”a părăsit mănăstirea pe furiș, ca să treacă în Rusia și să
asculte științele la Chiev. A mai călătorit la Athos, la școala mare
din Smirna, a ascultat filosofi universitari germani, apoi a fost
dascăl la prinți și familii boierești”. Interesul permanent pentru
cunoaștere, contactul cu medii variate, spiritul său de intelectualitate,
au făcut variabile care l-au așezat pe Dositej Obradovici între
personalitățile iluministe ale vremii. Opera sa fundamentală este
Fabule cu învățături morale, tipărită în 1788 la Lipsca în Germania.
Cuprinde ”Fabulele lui Esop și al celorlalți scriitori de fabule din
diferite limbi traduse pe limba sloveno-sârbă și prima oară editate
cu folositoare dilucidări și învățături morale”7. Autorul prezintă
fabula fără a indica autorul din care traduce, după care realizează un
comentariu cu conținut moral, despre învățătura desprinsă din
conținutul acesteia.
Merită subliniată o considerație a lui R. Flora despre cei doi
scriitori: ”Țichindeal este un discipol destoinic al lui Dositej,
reprezentant al raționalismului și iosefinismului în literatură,
respectiv al așa-zisului iluminism”8. Comentariile urmate textului
fabulelor (nu în versuri, ci în narațiune) sunt unele traduse cu mici
modificări, iar altele sunt originale. Ideile celor doi sunt conjunctive,
atunci când își exprimă încrederea în virtuțile intelectuale ale omului,
cea mai de preț valoare umană: ”Mintea, mărită națiune daco-
română din România, Basarabia, Transilvania, Banat, Ungaria și
Bucovina, când vei fi luminată de învățătură și te vei împreuna cu
6 Ioan Russu, Fabulele lui Demetriu Cichindealu, Tipografia Diecezanei Române,
Arad, 1885, p. IV. 7 Ibidem, p. XXXVIII.
8 R. Flora, Op. Cit., p. 18.
100
virtutea, atunci nu va fi națiune mai aleasă pe pământ decât tine”9.
Ca mai apoi să continue, în același spirit al iluminismului:
”onestitatea, gloria, mărinimia, bărbăția sunt virtuțile tale
strămoșești, asemenea unor diamante de preț, cărora trebuie ca
mâna înțelepciunii să le dea strălucire”10
. În legătură cu Fabulele,
concluzia lui Radu Flora este că Țichindeal ”este totuși doar
traducător al lui Dositej și încă un traducător excelent”11
. Încă este
foarte deranjantă afirmația lui Ioan Russu: ”Scopul meu cu
traducerea din nou a Fabulelor a fost ca să fac cunoscut publicului
cititor românesc pe adevăratul lor autor; să îndrept smintelile care
survin în traducerea lui Demetriu Țichindeal, încât îmi va succede să
arăt că nu fanatismul, după cum cred unii, l-a amovat – după ce a
editat Fabulele pe românește –de la catedra de catehet a Institutului
Pedagogic gr. Or. Român, ci datorința superiorității bisericești și
școlare, căci a primit învățăturile lui Dositei despre icoane, relicve,
tradiții, sinoade și păcatul strămoșesc de a le sale și le-a publicat
prin tipa sub numele său”12
. Urmașul lui Țichindeal la catehia
Preparandiei arădene, prin acuza de plagiat, aduce lui Țichindeal și
literaturii române un mare deserviciu. Nu a înțeles spiritul epocii și
nici intenția declarată de a-și ascunde numele în vreo subtilitate a
textului, așa cum procedează cu celelalte volume, inclusiv cu Arătare
despre aceste nou înființate instituturi greco-ortodoxe neunite
(1813). Mai apoi, mai mulți critici literari (Călinescu, Vintilescu ș.a.)
au fost nevoiți a restabili personalitatea lui Țichindeal, uzurpată de
un fost coleg.
În partea a II-a a studiului, Radu Flora realizează primul
comentariu analitic al scrisorilor lui Țichindeal din corespondența cu
Uroș Nestorovici, inspectorul general pentru școlile neunite, greco-
9 Ibidem, p. 102.
10 Ibidem, p. 110
11 Ibidem, p. 110
12 Ioan Rusu, Demetriu Țichindeal, prefață, loc. Cit., p. XLVIII.
101
ortodoxe din Imperiu. El a cercetat Arhivele mitropoliei din Sremsky
Korlovci, fiind încântat de suplețea limbii sârbe utilizată de
Țichindeal.
În final, se crede că cei care au interzis cartea cu Fabulele,
adică autoritățile bisericești din mitropolia sârbă, lovind în
Țichindeal – care era preot – de fapt direcția săgeții mergea spre
Dositej Obradovici. În fine, opinia lui Radu Flora este că, pornind de
la Fabule, Țichindeal nu poate fi numit ”un mare scriitor”, dar
apreciază că este ”un bun traducător” și ”un eminent om de cultură
în vremea sa, iluminist”13
. Afirmația este una obiectivă și îl plasează
pe Dimitrie Țichindeal la locul cuvenit în istoria literaturii române.
Astăzi, Țichindeal este o personalitate importantă a culturii naționale,
grație dorinței sale de a impune limba română în slujbele bisericești,
promovării spiritului românesc în conștiința publică și capacității de
organizare a primei școli a națiunii române pentru formarea elitei
intelectuale didactice.
13
Radu Flora, Dositei și Țichindeal I, în Lumina, Novisad, an XXI, nr. 2, martie –
aprilie, 1967, p. 103.
102
DASCĂLUL ȘI CONȘTIINȚA NAȚIONALĂ
Prof. dr. Dimitrie Gheorghe Radu,
Colegiul Național Bănățean Timișoara,
Președintele Asociației Învățătorilor Bănățeni
După primul război mondial și realizarea Marii Uniri de la 1
Decembrie 1918, în Ardeal și în Banat, au fost instalate administrații
românești și s-a purces la revitalizarea învățământului în limba
română. În unele părți ale Banatului a fost deosebit de dificilă
funcționarea școlilor în limba română și înființarea unor parohii
ortodoxe române. Dar dacă problema școlilor a fost rezolvată prin
măsuri administrative, problema legată de înființarea unor parohii
ortodoxe s-a dovedit anevoioasă și persistentă în timp. Într-o astfel de
situație a intrat și învățătorul Radu Vasile atunci când a fost numit
director al Școlii din Beșenova Veche (astăzi Dudeștii Vechi) în anul
1935.
Al optulea copil al soților Radu Nicolae și Radu Ileana, Radu
Vasile a văzut lumina zilei în satul Firiteaz din județul Arad la 19
iulie 1903, a făcut Preparandia din Arad, și-a împărțit cariera
didactică între școlile din Beșenova Veche și Giulvăz, a fost director
de școală și inspector școlar, decedând la Timișoara în 13 ianuarie
1963. Dar nu despre cariera didactică a domniei sale dorim să
istorisim aici, ci despre rolul învățătorului în dezvoltarea conștiinței
naționale. În acele vremi existau două pârghii pentru educarea
națională a poporului: școala și biserica.
Despre învățătorul Radu Vasile se face
prima mențiune în documentele școlii din
Beșenova Veche în anul 1923, așadar știm sigur
că în acel an se făcea învățământ în limba română,
dar știm la fel de sigur că nu exista biserică, nu
exista parohie ortodoxă. Prin urmare lipsea cu
103
desăvârșire cea de-a doua latură a unei educații pentru conștiința
națională. În această direcție avem date inedite privind strădaniile
îndelungate ale comunității de români pentru înființarea unei parohii
ortodoxe, strădanie în care s-a înscris la loc de frunte și învățătorul de
care ne ocupăm.
Școala, în timpul cât a funcționat învățătorul Radu Vasile,
este descrisă într-o monografie a localității Dudeștii Vechi astfel:
„Perioada interbelică este marcată de trecerea localității de sub
autoritatea austro-ungară sub cea românească, dar și de continua
dezvoltare a învățământului. Pe lângă dascălii vechi apare o nouă
generație care va duce mai departe fala acestei școli pentru foarte
mulți ani. Remarcăm activitatea de lungă durată, dar și calitatea
acesteia transmisă de tradiția orală a unor dascăli ca Ștefan Stoica,
Ronkov Iacob și Gavril, Telbis Petru și Petronela, Topciov Ladislau
senior și Topciov Ladislau junior, Radu Vasile, Cordoș Eugenia și
Augusta, Orha Avram și Valeria, Ardelean Elena și Vasile” (1, p.
119).
Tânărul învățător Radu Vasile venise în Beșenova Veche ca
apostol al neamului și s-o fi bucurat să lucreze într-o școală cu
dascăli renumiți, dar s-o fi și întristat aflând că: „Faptul dureros care
ne atinge pe noi Românii din această comună este că tocmai după
ocuparea Banatului de armata română, copiii născuți români, sunt
trecuți drept romano-catolici, cu toate că părinții lor sunt menționați
ca români de religiune ortodoxă. Astfel, sunt cazuri nenumărate în
anii 1925 - 1932. Înțeleg procedeul pe care l-au adoptat în trecut
maghiarii, dar nu pot înțelege că Oficiul stării civile începând cu anul
1919 nu a luat în seamă legile Țării, iar de la 1925 Regimul general
al Cultelor. Din aceste constatări dureroase s-a început acțiunea
înființării parohiei ortodoxe române din Beșenova Veche” (2, p. 4).
104
Ajuns director al școlii, învățătorul Radu Vasile, convoacă o
ședință în vederea constituirii unui
comitet de inițiativă pentru înființarea
parohiei ortodoxe române. Ședința are
loc în data de 15 noiembrie 1936 într-o
sală a edificiului nou al școlii primare
de stat, iar printre participanți se
numără învățătorul Radu Vasile,
notarul comunal Petru Han, medicul
Petru Bojin, Mihail Militariu, Ioan
Cordoș, Petru Dragoș, Dumitru Căban, Ion Trăilescu, Valeriu
Milovan, Gheorghe Răsădean, Gheorghe Fometescu, Nicolae Pistol,
Dumitru Stan, Petre Richiceanu, Aurel Mureșan, Gheorghe Damian
etc. formându-se un comitet de inițiativă. Comitetul face o statistică a
numărului ortodocșilor români din comună și adresează, în 5
februarie 1937 un memoriu Prea Sfinției Sale Dr. Andrei Magieru al
Aradului și Prefectului Dr. Nistor Dimitrie. Se pare că autoritățile
religioase și cele administrative nu colaborau totuși prea bine din
moment ce în memoriul respectiv găsim și următoarea frază a
aceluiași învățător Radu Vasile: „În caz că strigătul nostru de
deznădejde va răsuna în pustiu, rugăm pe Atotputernicul Dumnezeu,
ca blestemul strămoșilor noștri, care și-au dat viața pentru neam și
lege, să nu se răsfrângă asupra noastră că nu am putut păstra pe ai
noștri pentru noi” (3, p. 8). Comitetul de inițiativă face demersuri și
la Protopopiatul ortodox român din Comloșul Bănățean arătând că la
28 martie 1937 în Beșenova Veche există 301 credincioși ortodocși,
număr certificat de primarul Kerciov și de notarul Covaceviciu.
Eforturile comitetului de inițiativă sunt răsplătite prin
recunoașterea parohiei Beșenova Veche de către Ministerul Cultelor
și Artelor, prin Decizia Ministerială 32761/ 1937, publicată în
Monitorul Oficial 287 din 11 decembrie 1937. „Cu lacrimi de
bucurie am luat cunoștință de recunoașterea parohiei. Nu voiam să
În centru, pe scaun, directorul școlar
Radu Vasile (fotografie din 1936)
105
credem într-adevăr și noi în acest colț de Țară, care până azi am fost
părăsiți, că primim satisfacția morală și națională - au spus notarul
Han și dir. școlar Vasile Radu” (4, p. 17).
Parohia a fost deservită pentru început de preotul misionar
Mircea Albu. Primii epitropi au fost: Petru Han, notar, Radu Vasile,
director școlar, Petru Richiceanu, funcționar. Consiliul parohial a fost
compus din: Petru Bojin, președinte, Ion Trăilescu, învățător,
Gheorghe Răsădean, învățător, Simion Roman, perceptor, Ion Raica,
funcționar, Aurel Mureșan, agent fiscal, Gheorghe Dănilă, învățător,
Pantelimon Balinton, plutonier de jandarmi, Dârțu Aurel, sergent
instructor. Am făcut această enumerare pentru a releva faptul că din
cei 12 bărbați, care și-au luat pe umeri sarcina grea de constituire a
unei biserici ortodoxe într-o zonă catolică, 4 au fost învățători.
Parohie era, preot era, consiliu parohial era, așa că s-a purces
la construirea bisericii. Mai întâi s-a amenajat o capelă: „Directorul
Radu Vasile depune eforturi grozave pentru aranjarea capelei în
școala ce cu onoare conduce” (5, p.18). Capela a fost sfințită la 10
aprilie 1938 și a fost instalat primul preot ortodox de către
protopopul dr. Ștefan Cioroianu. Demn de menționat este faptul că
evenimentul a fost considerat de comunitatea ortodoxă ca
„înălțătoare sărbătoare”, domnii fiind în ținute foarte sobre, iar
doamnele și domnișoare au purtat costume naționale.
Să nu ne imaginăm că lucrurile s-au desfășurat ușor și simplu.
Dimpotrivă. Comunitatea catolică a luat în derâdere și peste picior
eforturile românilor din Beșenova Veche de a avea o biserică
ortodoxă. În ziarul Déli Hirlop au apărut articole care „trâmbițează
cu ironie întemeierea unei comunități religioase ortodoxe în această
comună” (6, p. 17).
Totuși comunitatea ortodoxă română s-a încăpățânat să
meargă pe drumul său având un lider spiritual, directorul școlar Radu
Vasile, și un lider pragmatic, notarul Petru Han, care cu „tactica-i
106
tăcută adună ban cu ban” pentru înzestrarea capelei și construirea
bisericii. S-a dus o muncă asiduă pentru strângerea de fonduri și
delegații (din care nu lipseau, bineînțeles, Radu Vasile și Petru Han)
au bătut pe la o mulțime de uși pentru a cere subvenții: la prefect, la
rezidentul regal, la parohiile și primăriile din zonă. La 6 martie 1939
se colectaseră 662348 lei pentru edificarea bisericii.
La 18 mai 1939 s-a înfipt primul stâlp pe terenul pe terenul de
construire al bisericii de către directorul școlar Vasile Radu, care cu
ochii lăcrămând de bucurie a spus „acum văd că misiunea noastră
începe să treacă pe făgașul realizărilor pozitive” (7. p. 25). Dar, din
păcate, drumul realizărilor pozitive nu a durat mult… Ce s-a
întâmplat mai departe? Planurile bisericii au intrat în sarcina
profesorului arhitect Liuba Corneliu din Timișoara. A fost comandată
cărămida. S-a început construcția bisericii chiar. Apoi lucrurile s-au
oprit. A început războiul. Viața l-a împins pe învățătorul Radu Vasile
spre alte zări.
În Beșenova Veche, astăzi Dudeștii Vechi, nu mai există
decât niște ziduri în ruină ce stau mărturie unui vis măreț ce nu s-a
îndeplinit până la capăt niciodată. Pe site-ul oficial al Mitropoliei
Banatului și al Protopopiatului Sânnicolau Mare figurează filia
Dudeştii Vechi, capela „Sf. Ap. Petru şi Pavel“, 61 familii cu 133
credincioşi, preot Eleodor Ardelean. La 1 ianuarie 1939 figurau 496
de credincioși ortodocși, cu preot, cu epitori, cu consiliu parohial și
un vis: de o construi o biserică ortodoxă, care să țină de neam și lege,
după cum ei înșiși se exprimau.
Și am istorisit eu, urmaș al acelui învățător Radu Vasile, frate
cu bunicul meu dinspre tată…
Note:
1. A. Ronkov, I. Sârbu, (coord.) Monografia localității Dudeștii
Vechi, Editura Mirton, Timișoara, p. 119;
2. Sursa de care ne folosim e o broșură pusă la dispoziție de d-
na educatoare pensionară Radu Lucia, fiica învățătorului
107
Radu Vasile, căreia îi lipsește coperta și deci nu îi știm
autorul, anul apariției și editura. Bănuim că autorul ar fi
însuși învățătorul Radu Vasile, ceea ce ar fi în logica și firea
lucrurilor întrucât la pagina 2 găsim următoarele: „Închin
această carte întru aducerea aminte a sfințirii pietrei
fundamentale de la biserica ort. rom. din Beșenova Veche,
1939, luna iulie.”
3, 4, 5, 6, 7, Ibidem
108
UN BĂNĂȚEAN DE SEAMĂ, ÎNVĂȚĂTORUL
TRAIAN LUNGU
Profesor dr. Florin Zamfir
Școala Gimnazială Variaș
Îngemănând valorile moral-creştine cu cele naţionale, Şcoala
şi Biserica au reprezentat, în secolul al XIX-lea, pilonii spirituali de
subzistenţă şi perenitate ai Societăţii româneşti bănăţene. Învăţătorii
şi preoţii, adevăraţi apostoli ai credinţei şi cunoaşterii, au fost
purtători ai aspiraţiilor şi năzuinţelor comunităţii şi totodată, creatori
de conştiinţe, de atitudini şi caractere, toate acestea fiind puse în
serviciul unui ideal superior, transcendent, idealul naţional14
.
Până la făurirea statului național unitar, școala confesională a
fost singura instituție care le-a oferit românilor bănățeni, învățământ
în limba maternă și cunoașterea valorilor culturale românești.
Această școală era susținută material și moral de comunitate, și de
aceea, se afla într-o relație organică cu ea. Fiind în serviciul şcolii,
învăţătorul confesional era în acelaşi timp şi în serviciul comunităţii.
Pentru a suplini ponderea redusă a intelectualităţii în ansamblul
populaţiei româneşti bănățene, învăţătorii s-au antrenat plenar în
viaţa economico-socială şi culturală a societăţii româneşti, aceasta
fiind şi o condiţie a dobândirii prestigiului social. Activismul în plan
social, îi crea învăţătorului imaginea intelectualului angajat în viaţa
comunităţii şi preocupat de destinele ei15
.
Un reprezentant de seamă al corpului didactic bănățean din
secolul al XIX-lea, care s-a implicat profund în viața societății
românești timișorene, a fost Traian Lungu (1830-1917). În acel timp
istoric Timișoara nu era un centru românesc, pentru că administrația
14
F. Zamfir, Școala și societatea românească din comitatul Timiș, între anii 1867-
1900, Editura Marineasa, Timișoara, 2009, p. 7. 15
Ibidem, p. 279.
109
era ungurească, iar industria și comerțul erau controlate de șvabii
germani și de evrei. Într-un oraș cu majoritate germană, deși
minoritari, românii desfășurau o intensă viaţă spirituală care pulsa în
cartierul Fabric, unde intelectualii erau grupaţi în jurul Bisericii şi al
protopopului Meletie Drăghici, secondat de învăţătorul Traian
Lungu16
.
Traian Lungu s-a născut în anul 1830. În legătură cu locul
nașterii sale există însă incertitudini. „Testimoniul de calificare” în
profesia de învățător, datat cu 4/16 septembrie 1874, singurul
document care precizează locul nașterii, de care dispunem, ne arată
că Traian Lungu s-a născut în anul 1830 în satul Constanța (din 1919
s-a numit Lunga17
) din comitatul Torontal, aflat în vecinătatea
comunei Comloşu-Mare. I. D. Suciu, în lucrarea: Emilia Lungu –
Puhallo, 1853-1932, apărută la Timișoara în anul 1939, afirmă că
bunicul dinspre tată al lui Traian Lungu a fost primar și fruntaș al
cătunului Lunga, de lângă Comoșul Bănățean, însă nu precizează
locul nașterii lui Traian Lungu. Având acoperirea documentului
menționat și afirmația lui I.D. Suciu, am putea considera neveridică
informația că învățătorul bănățean s-ar fi născut în Comloș, așa cum
afirmă Aurel Cosma jr. în lucrarea Bănățeni de altădată, apărută la
Timișoara în 1933 sau Ioan Olărescu, în lucrarea Comloșu Mare și
Lunga, repere istorice, oameni care au fost, apărută la Editura
Eurostampa, Timișoara, în 2001.
Traian Lungu a urmat școala primară în localitatea Comloșu-
Mare, avându-l ca învățător pe preotul Gheorghe Drăghici, tatăl
viitorului protopop al Timișoarei, Meletie Drăghici. Acest fapt ne
face să credem că familia viitorului învățător, chiar dacă a locuit la
Constanța (Lunga), s-a mutat în Comloșu-Mare când acesta era încă
16
I. D. Suciu, Emilia Lungu – Puhallo, 1853-1932, Tipografia Românească,
Timișoara, 1939, p. 5-6. 17
I. Olărescu, Comloșu Mare și Lunga, repere istorice, oameni care au fost,
Editura Eurostampa, Timișoara, 2001, p.29.
110
copil preșcolar. În acele timpuri, datorită insuficienței învățătorilor
calificați, în multe sate preoții îndeplineau și atribuția de învățător.
Așa se explică faptul că Traian Lungu a învățat de la dascălul său pe
lângă scriere, citire, aritmetică și tipicul cântărilor bisericești. A
urmat, apoi, Gimnaziul din Măcău (azi Mako, din Ungaria), după
care s-a înscris la Preparandia18
din Arad unde i-a avut ca profesori,
printre alții, pe Vicențiu Babeș și Alexandru Gavra. După terminarea
studiilor preparandiale (1850) s-a căsătorit, în anul 1852, cu Eufemia
Popa, fiica preotului Nicolae Popovici din Mănăşturul Vingăi,
verișoară primară a lui Iulian Grozescu, poet, prozator, publicist,
considerat primul gazetar profesionist al Banatului. La început,
tânăra familie s-a stabilit la Sânnicolau-Mare, unde Traian Lungu a
devenit învățător. Aici, în 1853, s-a născut fiica familiei Lungu,
Emilia19
, viitoarea literată, luptătoare pentru idealurile feministe, dar
și prima învățătoare româncă din Banat și prima gazetară din Banat și
Ardeal20
.
În urma unui examen riguros, susținut în fața comisiei
formate din consilierul regesc Ritter von Schmittburg şi inspectorul
şcolar Constantin Ioanovici, Traian Lungu a fost numit învățător
titular la școala confesională „Sfântul Gheorghe” din Timişoara-
Fabric21
, cu data de 28 aprilie 185522
. La acea vreme şcolile ortodoxe
18
Institut pedagogic confesional. 19
În „Testimoniu preparandial”, certificatul de absolvire a preparandiei, se
menţionează că Emilia Lungu s-a născut în Timişoara. Pentru că în anul 1853, anul
naşterii fiicei sale, Traian Lungu nu era încă învăţător în Timişoara, putem să
presupunem a fi neveridică menţionarea Timişoarei ca loc al naşterii Emiliei
Lungu. 20
Dr. A. Cosma jr., Bănățeni de altădată, Timișoara, 1933, p. 57-59; I.D. Suciu,
Emilia Lungu-Puhallo, op.cit., p. 7; I. Olărescu, Comloșu Mare și Lunga, repere
istorice, oameni care au fost, Editura Eurostampa, Timișoara, 2001, p.58; F.
Zamfir, op.cit., p. 257-260. 21
A. Cosma jr., op.cit., p. 58. 22
Direcția Județeană Timiș a Arhivelor Naționale (în continuare D.J.T.A.N.), Fond
familial Lungu-Puhallo, act 115/1855.
111
erau supuse ierarhiei sârbeşti, iar un învăţător român pătrundea cu
greu într-o asemenea instituţie, destinată ambelor confesiuni
ortodoxe. Datorită calităţilor sale pedagogice Traian Lungu a impus
respectul forurilor şcolare de conducere, iar după obţinerea
definitivatului în învăţământ cu nota excepţional, la 27 august
185923
, a fost susţinut chiar şi de sârbii care făcuseră opoziţie la
aducerea lui în această şcoală.
Aspirând spre independenţă şcolară şi bisericească, românii în
frunte cu protopopul Meletie Drăghici ies de sub jurisdicţia
confesională sârbă, începând din anul 1863, acest fapt având drept
consecinţă îndepărtarea lor treptată din biserica şi şcoala „Sfântul
Gheorghe”24
. Aflând că Traian Lungu e în pericol de a fi destituit din
postul său, un grup de locuitori din Sânnicolau-Mare, care îi
cunoşteau calităţile pedagogice şi umane de pe vremea când le fusese
dascăl, i-au trimis o scrisoare, datată cu 16 octombrie 1873, prin care
îi ofereau susţinerea pentru ocuparea postului de învăţător la şcoala
românească din localitate25
. Aceste temeri s-au adeverit când prin
adresa Consiliului şcolar din 13 februarie 1875, Traian Lungu a fost
destituit de la şcoala „Sfântul Gheorghe”, postul lui fiind repartizat
învăţătorului Dimitrie Petrovici26
. El nu s-a resemnat cu această
situaţie şi cu ajutorul unei fundaţii, la care a contribuit cu abnegaţie şi
spirit de sacrificiu întreaga populaţie românească din Fabric, a
construit o nouă şcoală românească în acest cartier, în apropierea
bisericii Sfântul Ilie, la care a funcţionat până când anii îndelungaţi
de activitate neîntreruptă la catedră l-au obligat să se pensioneze27
.
23
Ibidem, act 116/1859. 24
A. Cosma jr., op.cit., p. 58; dr. N. Ilieşiu, Timişoara. Monografie istorică, Ediţia
a III-a revăzută şi adăugită, Editura Planetarium, Timişoara, 2006, p. 147. 25
D.J.T.A.N., Fond familial Lungu-Puhallo, act 150/1873. 26
D.J.T.A.N., Fond familial Lungu-Puhallo, act 156/1875. 27
A. Cosma jr., op.cit., p. 58; A. Cosma, Prin Timișoara de altădată, Editura
Facla, Timișoara, 1977, p. 111.
112
După ieșirea românilor timișoreni de sub jurisdicția bisericii sârbe,
Traian Lungu fost nevoit să susțină un nou examen, de data aceasta
în fața unei comisii examinatoare delegată de forul bisericesc ortodox
român al Diecezei Aradului, pe care l-a absolvit cu calificativul
„distins”, obţinând un certificat de calificare eliberat de Consistoriul
român ortodox din Arad28
, datat cu 4/16 septembrie 187429
.
Situaţia materială a învăţătorilor confesionali din secolul al
XIX-lea era în general modestă şi depindea de starea economică a
fiecărei aşezări, ai cărei locuitori plăteau o contribuţie specială pentru
şcoală, „darea cultuală”. Fiind învăţător într-un oraş prosper al
Banatului, Traian Lungu avea o retribuţie care depăşea media, de la
acea vreme, a salariilor învăţătoreşti, care era de aproximativ 300 de
florini. Dintr-un document de arhivă aflăm că în 1876, comitetul
parohial din Timişoara-Fabric i-a aprobat învăţătorului Traian Lungu
un salariu de 500 de florini anual, la care se adăugau: 150 de florini
pentru chiria locuinţei, 19 florini pentru rechizite, 11 metri și 40
centimetri lemne de foc, din care trebuia să se încălzească şi şcoala30
.
Având o cultură temeinică şi cunoscând la perfecţie, pe lângă
limba română, limbile germană şi maghiară31
, Traian Lungu a fost un
dascăl apreciat de comunitate şi de autorităţile şcolare superioare. În
domeniul metodicii predării s-a făcut remarcat cu metoda sa practică
și intuitivă, care folosea un sistem de cartoane mobile cu diverse
litere, elevii trebuind să construiască cuvinte cu ajutorul acestor
cartoane. Față de vechile metode de predare care foloseau
„azbuchiile” şi memorarea mecanică, metoda lui Traian Lungu era o
inovaţie care a condus la rezultate practice rapide în procesul de
învăţare. Drept urmare, învăţătorul român a fost invitat să-şi prezinte
28
Organ administrativ şi disciplinar, aflat la conducerea Episcopiei Aradului. 29
Testimoniu de cualificaţiune, Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale,
Fond familial Lungu-Puhallo, act 119/1874. 30
D.J.T.A.N., Fond familial Lungu-Puhallo, act 160/1876, fila 1. 31
A. Cosma, Prin Timişoara de altădată, Editura Facla, 1977, p. 111.
113
metoda la cursurile de vară, organizate de Consiliul regesc din
Timişoara32
.
După ce şcolile primare au fost trecute sub administrarea
bisericii românești ortodoxe, autorităţile confesionale, dispun, în
1874, organizarea cu regularitate a conferinţelor învăţătoreşti în
Dieceza Aradului33
. Conferinţele învăţătoreşti erau stagii de
perfecţionare metodică a învăţătorilor, în al căror program figurau:
lecţii practice, expuneri metodice, dezbateri privind didactica,
elaborarea manualelor şcolare, corelarea muncii educative cu
cerinţele vieţii, înlăturarea învăţării mecanice etc. Pe lângă
problemele metodice, în conferinţe erau analizate şi probleme de
organizare a activităţii şcolare. Între învățătorii merituoși ai diecezei,
care au fost numiți să conducă conferinţele învățătorești, s-a numărat
şi Traian Lungu34
.
După ce corpul învățătoresc a crescut numeric și a început să
dobândească o conștiință profesională, au apărut reuniunile
învățătorești, menite să apere interesele acestei categorii
ocupaționale. În semn de recunoaştere a meritelor sale pe tărâm
didactic, dar şi în plan social, Traian Lungu a fost ales în comitetul
primei „Reuniuni a învăţătorilor din Banat” (Banater Lehrerverein),
înfiinţată la Timişoara în anul 1867, la iniţiativa învăţătorilor
germani35
. A activat, apoi, în asociația învăţătorească înfiinţată de
învăţătorii români din protopopiatele bănăţene.
În perioada când a fost învăţător, Traian Lungu a funcţionat şi
ca profesor de religie la diferite şcoli din Timişoara. S-a dedicat, în
acelaşi timp, scrierii de manuale pentru şcolile primare, care au fost
utilizate mult timp în şcolile confesionale româneşti din întreg
Banatul. Ca publicist, a scris numeroase articole în „Gazeta
32
I. Olărescu, op.cit., p. 58. 33
Școlile confesionale românești din Timișoara aparțineau de Dieceza Aradului. 34
F. Zamfir, op.cit., p. 209-210. 35
Foaia învăţătorilor poporului, Budapesta, I, 1868, nr.1, din 6 februarie, p. 8-9.
114
Transilvaniei”, dintre care cele mai multe erau semnate cu
pseudonimul „Învăţătorul”. A mai colaborat, de asemenea, şi la
revista arădeană „Biserica şi şcoala”36
. Implicat şi în viaţa culturală a
urbei, Traian Lungu a fost primul preşedinte al „Societăţii cercului de
lectură română din Timişoara”, constituită la 1 martie 1873,
cunoscută şi sub denumirea „Casina română”37
.
După cum am arătat anterior, şcolile româneşti confesionale
erau susţinute din contribuţia comunităţii. Pe lângă „darea cultuală”,
pe care fiecare familie o achita în beneficiul şcolii confesionale,
existau şi alte modalităţi de susţinere financiară a instituţiilor de
învăţământ. Astfel, în fiecare an, de regulă în luna februarie, se
organiza în Timişoara-Fabric un bal care avea ca finalitate strângerea
de fonduri pentru şcolile confesionale româneşti din acest cartier.
Balurile organizate în beneficiul şcolilor erau în acelaşi timp
manifestări culturale cu tentă naţională, unde cei prezenţi se puteau
delecta cu jocurile: „Ardeleana”, „Căluşarul”, „Bătuta”, sau puteau
admira portul popular bănăţean. Nefiind evenimente cu un caracter
exclusiv, ci deschis, la acestea erau invitate oficialităţi locale şi
reprezentanţi ai altor etnii. Biletul de intrare costa în cele mai multe
cazuri 50 cruceri de persoană şi 1 florin de familie, dar se făceau şi
donaţii băneşti suplimentare. De organizarea balului se ocupa un
„comitet aranjor”, din care, de fiecare dată în perioada cât a
funcţionat ca învăţător, a făcut parte şi Traian Lungu38
.
Implicarea multilaterală a învăţătorului timişorean în viaţa
comunităţii româneşti a inclus şi domeniul politic. Astfel, la 26
ianuarie/7 februarie 18691, când la Timişoara s-a format Partidul
36
A. Cosma jr., Bănăţeni de altădată, Timişoara, 1933, p. 57-59; I. Olărescu,
op.cit., p. 58-59. 37
N. Ilieşiu, Istoricul Reuniunii române de lectură din Timişoara, Timişoara, 1925,
p. 5-7; I. Olărescu, op.cit., p.59. 38
F. Zamfir, op.cit., p. 314-315.
115
Naţional Român din Banat şi Ungaria, în comitetul de conducere al
acestuia a fost ales şi învăţătorul Traian Lungu39
.
Pentru activitatea închinată şcolii şi societăţii româneşti,
învățătorul timișorean a fost răsplătit în nenumărate rânduri cu elogii
şi laude oficiale, atât de protopopul Meletie Drăghici, cât şi de
inspectorii şcolari şi preşedinţii comitetelor şcolare care s-au
succedat în Timişoara-Fabric:
1. Adresa protopopului Meletie Drăghici în care exprimă
laude oficiale pentru activitatea pedagogică a lui Traian Lungu,
desfăşurată în anul şcolar 1869-1870 (24 octombrie 1870)40
;
2. Certificatul dat de I. E. Tieranu, preşedintele comitetului şcolar al
şcolii din Timişoara-Fabric, lui Traian Lungu, în care elogiază
activitatea lui pedagogică (7/19 august 1871)41
;
3. Adresa Consistoriului diecezan al Episcopiei din Arad, referitoare
la recunoaşterea de cei mai buni învăţători, a lui Traian Lungu din
Timişoara şi Damaschin Mărgineanţu din Secusigiu (10/22 ianuarie
1875)42
;
4. Certificat dat de dr. P. Vasici, inspector şcolar greco-ortodox
român, lui Traian Lungu, în care elogiază activitatea lui pedagogică
(17 ianuarie 1875)43
.
Traian Lungu a locuit în Timișoara pe strada Spionngasse nr.
19 (azi strada Timocului), într-o casă mare, cu grădină, situată pe
malul stâng al canalului Bega, imobil în care a locuit și fiica sa,
Emilia Lungu, până la trecerea în neființă. Această casă, în care
deseori a poposit şi verișorul soției, poetul Iulian Grozescu, a fost loc
de întâlnire al elitei intelectuale timișorene din acea vreme şi nu
39
V. Netea, Lupta românilor din Transilvania pentru libertatea naţională (1848-
1881), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 370-371. 40
D.J.T.A.N., Fond familial Lungu-Puhallo, act 141/1870, nepag. 41
Ibidem, act 143/1871, nepag. 42
Ibidem, act 158/1875, nepag. 43
Ibidem, act 159/1875, nepag.
116
numai. În lucrarea „Domnul Eminescu soseşte iarna”44
, scriitorul
Nicolae Danciu Petniceanu avansează o ipoteză, plauzibilă, cu
privire la cazarea în casa lui Traian Lungu a actorilor din trupa
Mihail Pascaly, care în anul 1868 a efectuat un turneu în Banat,
poposind şi la Timişoara. În lucrarea citată, scriitorul arată că la data
de 30 iulie 1868, Matilda Pascaly, soţia directorului trupei, a născut
un copil într-o casă din cartierul Fabric. Scriitorul înclină să creadă
că nou născutul a venit pe lume în casa lui Traian Lungu deoarece
aici locuia atunci şi poetul Iulian Grozescu, veche cunoştinţă a
directorului trupei de teatru, încă de pe vremea peregrinărilor sale
prin Bucureşti. Ştiind că în trupa lui Pascaly se afla şi Mihai
Eminescu, nu e exclus ca şi acesta să fi trecut pragul casei lui Traian
Lungu. Această ipoteză este întărită de confesiunea Emiliei Lungu
către Aurel Cosma jr45
, în care afirmă că l-a cunoscut pe Mihai
Eminescu în anul 1868 la Timişoara, în cartierul Fabric.
Traian Lungu s-a pensionat la 28 aprilie 1899, după o
activitate didactică de aproape 50 de ani. S-a stins din viață în 1917,
la patru ani după decesul soției, la vârsta de 87 de ani, fiind
înmormântat la Timişoara, în cimitirul din Calea Buziaşului46
. Prin
întreaga sa activitate, Traian Lungu, alături de ceilalţi învăţători
români, contemporani cu el, a reușit să mențină nestinsă făclia
spiritualității românești în acest colț de țară, aducându-și contribuția
la „unirea avant la lettre”: unirea societății românești în jurul şcolii
naționale, dar, din păcate, nu a mai apucat să vadă cu proprii ochi şi
fructul visat al acesteia, unirea politică a tuturor românilor: Marea
Unire.
44
Apud I. Olărescu, op.cit., p. 59. 45
Scriitor și publicist, fiul avocatului şi omului politic Aurel Cosma, primul prefect
român al judeţului Timiş-Torontal. 46
I. Olărescu, op.cit., p. 59-60; A. Cosma jr., op.cit., p. 58; A. Cosma, op.cit., p.
111.
117
CERTIFICATUL DE CALIFICARE AL ÎNVĂŢĂTORULUI TRAIAN LUNGU DIN TIMIŞOARA-FABRIC, Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, Fond familial Lungu-Puhallo, act 119/1874.
118
VIRGIL GEORGESCU,
PRIMUL ÎNVĂȚĂTOR ROMÂN DIN VARIAȘ
Profesor Mihaela Zamfir,
Școala Gimnazială Variaș
Încă din zorii epocii moderne, în localitatea Variaș românii au
coexistat cu sârbii. Fiind de aceeași confesiune au avut atât biserica
cât și instituția școlară, comune. Din anul 1786 în localitate au fost
colonizați șvabii, de origine germană. Treptat, românii au fost
asimilaţi de coreligionarii sârbi, astfel că, până la sfârşitul secolului
al XIX-lea comuna Variaş a dobândit un profil etnic sârbo-german.
La începutul secolului al XX-lea, mai cu seamă după ce
Banatul a fost încorporat României, au reapărut în Variaş români, cu
precădere din zona Bihorului, care atraşi de pământul mănos din
câmpia Banatului, munceau la proprietarii germani şi sârbi, fiind
remuneraţi în special, în produse agricole. O parte din aceste familii
de români s-au statornicit în Variaş, iar copiii lor de vârstă şcolară
erau risipiţi în clasele germane ale şcolii de stat de atunci, care se afla
în clădirea veche a şcolii de azi. Alături de români, elevi maghiari şi
ţigani se găseau în clasele etnicilor germani, iar unii dintre ei şi în
clasele şcolii sârbe, care rămăsese confesională şi îşi avea sediul în
apropierea bisericii ortodoxe sârbe.
Cunoscând această situaţie, autorităţile statale româneşti
înfiinţează în toamna anului şcolar 1936-1937 un post pentru şcoală
română în Variaş, în care este numit învăţătorul Virgil Georgescu.
Absolvent al Şcolii Normale din Craiova, în primul său an de
activitate în Variaş, lui Virgil Georgescu i se repartizează clasele VI-
VII germane, având misiunea de a-i învăţa pe elevii de această etnie
limba română. El realiza în acelaşi timp şi pregătirea premilitară cu
tot tineretul şcolar. Populaţia germană a localităţii a privit cu
suspiciune şi ostilitate această încercare a statului român, legitimă de
119
altfel, de a-şi face cunoscută limba oficială. Germanii trăiseră şi
experienţa maghiarizării, din perioada austro-ungară şi probabil,
aceasta îşi pusese amprenta asupra modului lor de a fi. Fiind
conştient de riscurile noii sale misiuni, Virgil Georgescu a procedat
cu prudenţă şi seriozitate, luptând pentru a câştiga încrederea şi
simpatia elevilor săi de origine germană, dar şi a părinţilor acestora.
Din anul următor, 1938, printr-o dispoziţie ministerială,
Virgil Georgescu este numit director al şcolii de stat. Pe lângă clasele
germane, la şcoala de stat se înfiinţează şi o clasă românească al cărei
învăţător a devenit directorul şcolii, Virgil Georgescu.
În timpul dictaturii generalului Antonescu, în 1941 s-a
adoptat „Legea pentru organizarea sistemului şcolar german în
România”, care recunoştea pentru această populaţie dreptul de a avea
un sistem propriu de învăţământ. Se înfiinţează Oficiul Şcolar al
Poporului German din România, iar în toamna anului 1942 şcolile de
stat din localităţile cu populaţie germană s-au predat către această
minoritate. Acest lucru s-a întâmplat şi în Variaş. Şcoala germană s-a
despărţit de cea română, fiecare având conducere separată. Şcolii
româneşti i s-a dat o sală de clasă şi anume ultima din cea de-a doua
aripă, dinspre curte, a clădirii vechi actuale. Efectivul acesteia era de
30-35 de elevi, repartizaţi în cele şapte clase ale învăţământului
obligatoriu.
În această perioadă fiorii războiului se simţeau tot mai
puternic, au început concentrările, iar învăţătorul Virgil Georgescu
era periodic chemat la regiment şi apoi, după intrarea României în
luptă, a fost trimis pe front. În absenţa învăţătorului, procesul
instructiv-educativ a avut de suferit dar a continuat sub conducerea
preotului ortodox român din localitate.
În ultima fază a războiului, în martie 1944, aflându-se pe
frontul Moldovei, Virgil Georgescu a căzut prizonier la ruşi, fiind dat
dispărut de camarazii săi de luptă. În acele condiţii, la şcoala română
120
din Variaş a fost numit în locul lui, ca director şi învăţător, Ion
Oprescu. După terminarea războiului, efectivele şcolare au început să
crească, iar învăţători refugiaţi, în special din Basarabia, au fost
numiţi la şcoala din Variaş: soţii Nedriţă, surorile Ciobanu,
învăţătoarea Leahu, învăţătorul Oprea.
Înapoindu-se din prizonierat în anul 1948, Virgil Georgescu
îşi reia postul de director. În această perioadă începea conflictul
dintre Stalin, conducătorul U.R.S.S. şi Tito, conducătorul
Iugoslaviei, care aveau viziuni diferite despre construcţia societăţii
comuniste. Stalin îl acuza pe Tito că este proamerican şi că a trădat
idealurile comuniste. Cu trupe sovietice de ocupaţie pe teritoriul ei şi
cu partidul comunist ajuns la putere, România a fost nevoită să facă
„jocurile” lui Stalin. Presa românească îl critica în fiecare zi pe Tito,
iar în Banat se construiau cazemate orientate spre Iugoslavia, în
eventualitatea unui război cu ţara vecină. Învăţătorii basarabeni,
refugiaţi în Banat, se aflau într-o situaţie ingrată, deoarece ei
părăsiseră ţinuturile natale de teama armatelor sovietice. De aceea nu
le-a fost deloc greu autorităţilor comuniste româneşti, să considere
periculoasă prezenţa basarabenilor la graniţa de vest a ţării, pentru că
antipatia lor faţă de comuniştii ruşi s-ar fi putut transforma uşor în
simpatie pentru Tito. Aceasta a fost cauza pentru care învăţătorii
basarabeni din Variaş au fost obligaţi să plece din localitate, fiind
mutaţi spre interiorul ţării. În locul lor, începând cu anul 1949, au
fost aduşi alţi învăţători, în special din zona Olteniei: N. Pârşan,
N. Chiriţă, Elena Georgescu (prin căsătorie Ilinescu)47
, Vlaiculescu,
Augusta Trăilescu, Eugenia Cordoş, Zoe Vârban, Ecaterina Negruţiu,
Petru Apostolescu, Aurelia Petrescu, etc.
În anul 1953, Virgil Georgescu a fost mutat la şcoala din
Igriş. În locul lui a fost numit director la şcoala română din Variaş,
47
Sora lui Virgil Georgescu. Absolventă a Şcolii Normale din Craiova, a fost
repartizată la Variaş ca învăţătoare în anul 1949. S-a calificat ulterior ca profesoară
de limba română şi istorie. S-a pensionat în anul 1983, de la şcoala din Variaş.
121
învăţătorul Ioan Carp. Peste puţin timp, Virgil Georgescu s-a
transferat la Liceul Teoretic din Periam, unde calificându-se ca
profesor, a predat muzica, limba rusă şi limba franceză. În anul 1970
s-a pensionat şi s-a mutat cu familia la Bucureşti, oraşul de origine al
soţiei. Primul învăţător şi director al şcolii din Variaş, Virgil
Georgescu, a ales să-şi petreacă ultimii ani ai vieţii departe de
localitatea unde s-a afirmat în plan profesional, însă înfăptuirile şi
spiritul său au rămas vii în memoria românilor varieşeni.
Sala de clasă a învăţătorului Virgil Georgescu
Bibliografie
A. Müller, M. Luchin, Monografia Şcolii generale din comuna
Variaş, judeţul Timiş, Variaş, 1976;
V. Georgescu, Primele începuturi ale şcolii române din comuna
Variaş-Timiş, manuscris existent în „Cartea de onoare a şcolii”,
Variaş, 1976;
E Ilinescu, Informaţii despre perioada începuturilor şcolii
româneşti, relatate oral;
F. Zamfir, Şcoala din Variaş în curgerea timpului, în „Comuna
Variaş, spaţiu de convieţuire interetnică şi interculturală”, Editura
Brumar, Timişoara, 2006;
F. Zamfir, Vechimea elementului românesc în spaţiul varieşean,
în „Oameni, evenimente, tradiţii în Banatul de câmpie (II), Editura
Brumar, Timişoara, 2007.
122
UN ARDELEAN ÎN PUSTA BĂNĂȚEANĂ
ALEXANDRU ȚIERAN, ÎNVĂȚĂTOR LA VOITEG
prof. Elena-Sorina Groza
Școala Gimnazială Voiteg
Asociația Învățătorilor Bănățeni a luat ființă într-o
perioadă în care rolul dascălului român era foarte important, iar
exercitarea acestuia, limitată. Cu doar patru ani înainte de Marea
Unire învățătorii începuseră prin adunările, conferințele și întâlnirile
speciale să se antreneze în ceea ce avea să însemne Unirea, zămislind
în tinerele vlăstare sâmburii patriotismului național și local pentru
viitoarele roade ce se așteptau a le culege mai târziu.
Și Voitegul, comună din pusta bănățeană, cu multiple
posibilități de ridicare a nivelului de cultură al locuitorilor ei, s-a
înscris, prin cel ce a fost învățătorul Alexandru Țieran, între
învățătorii cu dragoste de neam și țară, arătând că mișcările
asociațiilor învățătorești sunt rostuite a duce la îndeplinire visul de
veacuri al românilor. Împreună cu un grup de elevi reușește să ajungă
la Alba Iulia pentru a auzi și vedea ceea ce poporul își dorea, o țară
întregită, ROMÂNIA MARE.
I-am cunoscut pe acești elevi rămași oameni de vază în sat,
în „țoalele” lor păstrate din străbuni, țoale ce cu drag le numim azi,
costume populare. Povesteau cu multă admirație și respect de cel
care a fost Alexandru Țieran învățător în Voiteg, județul Timiș,
membru al membru activ al Reuniunii Învățătorilor Români de la
”Școalele greco-ortodoxe române din Dieceza Caransebeșului.”
”A scrie despre un dascăl înseamnă a scrie despre cel
mai mare om al omenirii”(Petru E. Oancea, zis Tata Oancea).
123
Alexandru Țieranu s-a născut
la 24 ianuarie 1882, în comuna Voiteg.
Părinții: tata - Ștefan, preot, mama –
Alexandrina. Școala primară o face la
Voiteg, gimnaziul- la Ciacova, liceul – la
Vrsac și Arad. Își definitivează studiile
pentru a deveni învățător la Institutul
Pedagogic la Caransebeș- ”pe care îl
termină în mod strălucit.”
Tatăl său sprijină construirea
unei școli noi în comuna Voiteg, unde
din anul 1901 este angajat ca învățător: ”...având norocul rar să
servească în continuu aci spre a-și putea desăvârși opera începută.”
(4)
Primul lucru pe care îl face în folosul comunității este pavarea
străzilor cu cărămidă în lățime de 2 metri și jumătate. Pavarea „a
costat ceva” și a durat doi ani (1902-1904), „o adus hârâială și
nemulțămire din partea poporenilor:
<<Ne bagă dascălul la cheltuială, se plângeau mulți.>>” După
prima zi de ploaie „ vâicejenii au văzut că umblă ca pră ausfoaltu’
din Cimișoara, și au strigat cu toții, fain!” (4)
Înființează un cor cu care participă la mai multe concerte. Din
venitul a opt concerte îngrădește cu gard cimitirul comunei și
plantează o grădină școlară cu 100 de nuci care aduc un venit
considerabil.
Școala românească - construită
în 1901 – în care a predat
Alexandru Țieran
124
Biserica veche din lemn a ars. În 1906, făcând parte din
conducerea bisericii, ajută la zidirea acesteia peste drum de școală.
Este conștient de faptul că agricultura dă roade atunci când
sunt unelte și mai multe mâini de lucru, pe suprafețe mai mari. Astfel
în anul 1908 organizează prima „însoțire românească,” lucrând în
comun, în mod sistematic și rațional aproximativ 100 de jugăre de
pământ, „muncă ce a pus bunăstarea și nouă directivă în lucrarea
pământului, a întregii comune,
realizâdu-se astfel frumoase
câștiguri.”(4) Conduce această
asociație: ”Înfrățirea”, până în 1914
când e trimis pe front.
Doi ani mai târziu își reia
activitatea didactică, „când în urma
unei dispensii ministeriale, dascălii se
dispensează.”
În toamna anului 1918 dascălul, Alexandru Țieran, are un rol
deosebit de important în organizarea luptei românilor din Voiteg
pentru libertate și unitate națională contribuind și la organizarea
Gărzii Naționale Române. Este delegat din partea Consiliului
Comunal spre a merge la Alba-Iulia în fruntea unei delegații de copii
”unde depune o scrisoare de aderare pe vecie la Patria Mamă.”(4)
Înființează prima Cooperativă
de Consum, numită de localnici
”Țierana” în semn de recunoștință față
de învățătorul lor.
În anul 1920, din venitul
concertelor realizate la nivel de
comună, strânge 7000 de coroane cu care realizează primul
Monument al eroilor din Banat – fiind înscriși pe el, 32 de eroi căzuți
pe front.
125
În 1921 alcătuiește primul cor bărbătesc pe care-l
conduce timp de 5 ani.
Anul 1923 este anul în care face
un fapt plin de curaj ”la care nimeni nu
au îndrăznit să creadă, să cugete,
măcar, că s-ar putea realiza”: ”o zidire
impunătoare în formă de vilă, de palat,
și această minunată clădire , demnă de
Timișoara, era .....crâșma satului.”(4)
Primul său gând a fost să transforme această ”casă de beutură”
dându-i un scop nobil și folositor. Pentru aceasta ”convoacă un
consiliu comunal și unde într-o vorbire vibrantă și plină de lumină și
căldură” propune închiderea birtului și înlocuirea cu Casa Națională
pe care o numește: Casa Culturală Prințul Mihai I. Aici s-au ținut
concerte, spectacole de teatru, petreceri. A condus această instituție.
„După vreo 40 de ani de muncă și trudă la altarul sfânt al
școlii, trece la pensie, rămâind mai departe conducătorul foarte iubit
și venerat al poporenilor care nu ies niciodată din sfaturile și
vorbele d-sale atât de înțelepte și de folositoare.”(4)„În toată
această muncă de patruzeci de ani, în care am luminat copiii mie
încredințați, am fost ajutat și călăuzit de înțelepciunea și blândețea
soției mele,” (4) Alexandrina, i-a declarat chiar el, Alexandru
Țieranu, lui Tata Oancea ”cu ochii înlăcrimați”;
Însemnările bisericii din Voiteg arată că Familia Țieranu a
venit din Ardeal și au trăit 157 de ani în această comună. S-a stins
din viață la vârsta de 62 de ani cel care a fost un învățător destoinic,
prețuit și iubit de întreaga comunitate voitegeană.
Trecutul trebuie să stea drept pildă viitorului.
Bibliografie:
1. Ioan Muntean, ”Banatul istoric. 1867- 1918. Școala.
Educația, Vol. 3, Ed. ExcelsiorArt, 2008;
Căminul Cultural Voiteg, 2014
126
2. ”Vasiova – Foaie literară și de informații anul XIII – nr. 2-5,
Timișoara, 15 ian. -15 mar. 1941 (”Icoane din trecut și
prezent”, de Gh. Penția, interviu luat de Tata Oancea înv.
Alexandru Țieranu);
3. Mărturii culese de la: preotul pensionar Gărău Petru din
Jebel, Profesorii pensionari Martin Alexandru și Vizman
Vasile, înv. Mioc Mărioara și Tcaciuc Iosefina;
4. Arhiva Școlii Voiteg.
127
DASCĂLUL DASCĂLILOR NOȘTRI DE MUZICĂ,
IOACHIM PERIAN
- PROFESOR, DIRIJOR, COMPOZITOR –
Înv. Ioan Horvath
Școala Gimnazială Parța, jud. Timiș
Născut în Bocşa Montană, jud. Caraş-Severin, la 18
septembrie 1884, ca fiu al lui Vasile, cărăuş la pădurea domeniilor
imperiale, şi al Sofiei, născută Jianu, Ioachim Perian va copilări şi va
frecventa şcoala primară confesională în localitatea natală.
Devenit centru muncitoresc, Bocşa trăia în ambianţa
culturală creată de vestitul învăţător şi dirijor Ion Marcu, cel care-l
va instrui şi pe tânărul Perian. Dascălul vede în elevul său un viitor
muzician şi-l iniţiază în tainele muzicii.
Urmează apoi Gimnaziul maghiar din Reşiţa, după care se
înscrie la Şcoala Preparandă de Stat din Timişoara, pe care o absolvă
în anul 1903. În timpul vacanţelor şcolare, lucrează uneori cu tatăl
său, la pădure, ba chiar îşi întrerupe, pentru o perioadă scurtă de
timp, studiile, pentru a lucra ca spălător de minereu, la Ocna de Fier,
unde a funcţionat câteva luni şi ca învăţător.
Fiind absolvent al Şcolii Preparande maghiare, pentru a putea
preda în şcolile confesionale româneşti solicită să se prezinte la un
examen consistorial la Caransebeş, unde, în anul 1904, primeşte
calificativul ,,Foarte bine”, cu Certificatul nr. 2281/1904 al
Consistoriului Eparhial Caransebeş, având astfel dreptul să predea în
şcolile româneşti. Este numit învăţător la Bocşa Montană natală,
unde va funcţiona timp de 15 ani, înlocuindu-l pe învăţătorul său,
Ion Marcu. În acest timp conduce corul mixt din localitate cu talentul
şi calmul deosebit cu care era înzestrat, dar şi caustic, din când în
când...
128
Primul său concert, ca dirijor al acestui cor, are loc la 20
noiembrie 1905, în care interpretează şi două lucrări proprii: ,,Motto”
şi ,,Floarea ciobanului”. Anul următor ia parte la serbările de la
Reşiţa (15-16 august 1905) cu ocazia sfinţirii steagului Reuniunii
Române de cântări şi muzică din Reşiţa, unde ducea o activitate
culturală prodigioasă vajnicul învăţător –Iosif Velceanu. În acelaşi
an, 1905, cu ocazia Adunării Generale a învăţătorilor din Bocşa,
unde va concerta cu corul său, Ioachim Perian va fi apreciat de către
compozitorul ,,de dincolo de munţi” – I.Şt. Paulian în foaia
,,Drapelul” astfel: ,,Corul din Bocşa e condus de tânărul Perian, ale
cărui calităţi artistice îi pregătesc un loc de cinste printre maeştri
dirigenţi din Banat”. În acel timp, erau apreciaţi ca maeştri dirijori
Ion Vidu, Ion Marcu, familia de preoţi Şepeţean din Chizătău, Iosif
Velceanu, Anton Sequens, Pau Farca şi încă câţiva. După o
săptămână de la acel eveniment, ca urmare a discuţiilor cu oamenii
despre greutăţile pe care le trăiau cei din imperiu, acelaşi I.Şt.
Paulian îi trimite lui Perian noua sa compoziţie, care avea un text,
oarecum profetic:
,,Urmaşi ai marilor martiri
Nu desperaţi de-amarul trai,
Veni-vor zile de noroc,
Stăpâni să fiţi pe-al vostru grai.
Nu desperaţi: la luptă dar,
Ca nişte bravi vă înarmaţi!
Pe cer e scris liberi să fiţi,
Neam de eroi – nu desperaţi!”
Participarea Corului mixt din Bocşa la Expoziţia de la
Arenele Romane de la Bucureşti din anul 1906, cu Ioachim Perian ca
dirijor este socotită ca revelatoare pentru activitatea sa. A fost un
fericit prilej pentru corurile româneşti din Austro-Ungaria pentru a-şi
etala valoarea artistică. La eveniment au participat corurile din:
Reşiţa, Bozovici, Cacova, Sânnicolaul-Mare, Ticvaniul-Mare şi
129
Lugoj. Din păcate, Corul din Chizătău a fost împiedicat de autorităţi
să participe.
Ca orice cor cu pretenţii, Corul mixt din Bocşa îşi propune să
aibă un steag al său, prin urmare, este comandat şi realizat un steag,
nu la Budapesta, ci la Lyon, în Franţa, ca simbol al unităţii gintei
latine! Acest fapt se împlineşte la 29 septembrie 1912.
Evenimentele de la 1 Decembrie 1918 surprind Corul mixt
din Bocşa, împreună cu dirijorul său la Alba-Iulia, unde, prin
strădanie şi cu mândrie, tânărul învăţător, cu corul său, sunt delegaţi
să participe la Marea Unire!
După Unirea cea Mare, tânărul Perian pleacă la Cluj, unde
urmează cursuri universitare de perfecţionare şi abilitare, după care
devine profesor de muzică. Prin decretul Consiliului Dirigent, în
toamna anului 1919, Ioachim Perian este numit profesor de muzică la
Şcoala Normală de Învăţători din Timişoara. Cu o asemenea
perspectivă şi într-un asemenea oraş, proaspătul profesor de muzică
începe o nouă şi asiduă activitate pedagogică şi cultural-artistică.
Tânărul profesor de muzică s-a dovedit a fi unul dintre cei mai iubiţi
profesori de către elevi, pentru bonomia sa, tactul pedagogic,
îngăduinţa şi răbdarea de care a dat dovadă în formarea viitorilor
dascăli.
În colectivul educaţional al Şcolii Normale de băieţi din
Timişoara, Ioachim Perian a avut un loc distinct datorită materiilor
pe care le preda elevilor: teoria muzicii şi solfegiu, istoria muzicii,
muzica instrumentală (vioara şi pianul). Deopotrivă se străduia să
instruiască şi să dirijeze corul, orchestra simfonică şi de cameră a
şcolii; dădea îndrumări elevilor la orele de aplicaţie practică,
organiza concerte în şcoală, cât şi în afara ei; colabora cu Şcoala
Normală de fete, pentru a avea şi un cor mixt, cu care organiza
spectacole la Cazinoul militar – singura sală corespunzătoare din acel
timp.
130
Din anuarele statistice ale Şcolii Normale reiese că activitatea
dascălilor era una variată, de la cursuri propriu-zise la excursii,
spectacole, aplicaţii practice, ateliere de agricultură, apicultură,
diverse meşteşuguri etc. Încă din primul an de existenţă a Şcolii,
elevii sunt îndrumaţi să se organizeze, înfiinţând astfel Societatea de
lectură a elevilor, la 20 decembrie 1919 având loc prima şezătoare
literar-muzicală. În cadrul unei şezători, preşedintele Societăţii,
elevul Ştefan Stănescu, recită propria sa poezie, în care creionează,
stângaci dar realist, portretul dascălului de atunci:
De te va bate vântul
Tu strânge-ţi toga lungă,
Urmează-ţi mersul, cântul,
FiI demn de a ta muncă – Dascăle!
Năvalnica furtună
Umerii de-ţi apasă
Mai crede-n vreme bună
Şi-arată că nu-ţi pasă – Dascăle!
A mărilor talazuri
De-or vrea să te înece
Tu nu-ţi face necazuri:
E fluxul care trece – Dascăle!...
La finele anului şcolar 1923/1924 profesorul Perian este cel
care prezintă programul festiv, în cadrul căreia ţine o cuvântare de
închidere, despre ,,Rolul şcolii poporale, ca preparatoare a
elementelor tuturor ştiinţelor şi despre datoriile învăţătorului, ca
factor principal al unei şcoli bune”.
În următorii ani din deceniile al patrulea şi al cincilea ai
secolului al XX – lea, Ioachim Perian se implică asiduu în
organizarea şi dirijarea a mai multor coruri din Timişoara. Însă cea
mai importantă activitate a desfăşurat-o în cadrul Asociaţiei
131
Corurilor şi Fanfarelor române din Banat, al cărei secretar a fost, încă
de la constituire, alături de iniţiatorii acesteia – Ion Vidu şi Iosif
Velceanu. Asociaţia, înfiinţată în anul 1922, va cuprinde peste 300 de
coruri şi fanfare din întregul Banat. După trecerea în nefiinţă a
preşedintelui Asociaţiei, Iosif Velceanu, (31 august 1937), este ales
preşedinte profesorul Ioachim Perian. Ziarul ,,Voinţa Banatului” din
10 noiembrie consemna: ,,ca nou preşedinte a fost propus Sabin V.
Drăgoi, dar acesta refuzând, căci avea prea multe sarcini, a rămas
preşedinte de onoare, iar preşedinte activ a fost ales Ioachim Perian,
iar secretar – Nicolae Ursu”. Au urmat doi ani de muncă intensă dar,
odată cu evenimentele din preajma celui de-al doilea război mondial,
activitatea Asociaţiei stagnează.
La 1 septembrie 1941 profesorul Ioachim Perian se
pensionează şi la scurt timp se mută în oraşul natal – Bocşa, unde îşi
trăieşte ultimele clipe ale vieţii sale, pline de trudă pe tărâmul
didactic şi artistic-cultural. Se stinge din viaţă la 17 ianuarie 1955,
fiind înmormântat în cripta familiei din cimitirul ortodox din Bocşa.
Printre elevii care i-au urmat - oarecum - destinul, s-a aflat şi
domnul profesor de muzică Pavel Romaniţan – continuator al
neobositului dascăl, Ioachim Perian, pe care l-a admirat şi l-a evocat
adesea şi care, la rându-i, a instruit, prin muzică, multe generaţii de
dascăli, în cadrul Liceului Pedagogic ,,Eftimie Murgu” din Timişoara
– azi Liceul Pedagogic ,, Carmen Sylva”.
Ioachim Perian şi-a încheiat viaţa modestă, dar plină de
abnegaţie – pentru luminarea fiilor patriei, la fosta Şcoală Normală
de învăţători din Timişoara, unde şi-a adus o contribuţie plină de
roade în promovarea cântului coral, bănăţean şi românesc – într-o
perioadă de vârf a acestei activităţi, prin strădania şi cu sprijinul unor
oameni luminaţi şi dedicaţi acestei nobile activităţi, de culturalizare
şi de înnobilare a spiritului românesc.
132
Peste arcul timpului noi, dascălii de azi, avem datoria şi
onoarea de a ne reaminti ceea ce dascălii noştri, cât şi dascălii
dascălilor noştri, ne-au inoculat în conştiinţe – RESPECTUL pentru
înaintaşi!
Bibliografie:
Victor Andrei,,Din generaţia de aur a Marii Uniri – Ioachim
Perian, Anuarul Asociaţiei Corurilor şi Fanfarelor din Banat – 1937.
133
DASCĂLUL – PROMOTOR AL VALORILOR
CULTURII NAŢIONALE
Prof. Zlatinca Neamț
CJRAE Timiş / Şcoala Gimnazială Nr. 18 Timişoara
„Nu e datorie românească mai vrednică de a fi îndeplinită,
decât ca să facem părtaşi pe cei mai tineri de bunurile sufleteşti
moştenite din vechime, căci zestre mai de preţ nu e alta ca averea de
cuget şi simţire închisă şi păstrată cu grija sfântă de-a lungul anilor,
în adâncurile sufletului creştinesc al moşilor şi strămoşilor noştri…”
(GEORGE BREAZU)
Odată cu integrarea şi propulsarea ţării noastre în sistemul
naţiunilor europene democratice, cetăţenii români trebuie să arate că
sunt responsabili în acţiunile lor, că doresc să contribuie activ la
reformarea economico-socială complexă şi că ne merităm poziţia în
eşalonul ţărilor cu adevărat libere şi civilizate. În actualele condiţii,
trebuie să pornim de la punerea în valoare a ceea ce avem mai de
preţ, respectiv de la ceea ce este autentic românesc, particular nouă,
ca naţiune. De aceea, acum, când se vorbeşte tot mai mult de
integrare europeană şi de globalizare, elevii noştri trebuie să
cunoască cu mintea şi cu sufletul satul tradiţional românesc, pentru
că aici vor găsi, comoara tradiţiilor, a datinilor şi a obiceiurilor
specifice satului bănăţean.
A intrat în obişnuinţă o afirmaţie de genul „românii au cel mai
bogat folclor din lume”, fie că este vorba de cel muzical, coregrafic,
literar sau al obiceiurilor. Însă, multe dintre obiceiurile populare s-au
pierdut (ca de altfel şi majoritatea expresiilor lingvistice) ca urmare a
evoluţiei îndeletnicirilor sătenilor de-a lungul perioadelor istorice pe
care satul/comuna românească le-a traversat, a industrializării forţate
la care a fost supus în perioada comunistă, a migraţiei populaţiei
134
tinere de la sat spre zonele urbane. Astfel, pentru a nu se pierde şi ce
a mai rămas din „lumea adevărată” a satului, pentru păstrarea şi
revigorarea tradiţiilor culturale specifice, slujitorii actuali ai şcolii,
sprijiniţi de întreaga comunitate locală, trebuie să întreprindă acţiuni
benefice pentru copiii şi tinerii acestei ţări. De aceea, frumuseţea
vremurilor de odinioară trebuie să devină o temă de meditaţii şi
reverie pentru elevii noştri, respectiv tinerii de astăzi.
Având în vedere starea de lucruri care se perpetuează în ultima
perioadă în privinţa specificului cultural al zonei din vestul ţării,
apare ca o necesitate acţiunea de preluare şi transmitere a tot ce este
cultură şi civilizaţie populară bănăţeană, în „caratele” ei de frumuseţe
şi expresivitate. Tradiţiile, obiceiurile
şi portul popular nu trebuie lăsate să
moară sub cenuşa timpului! De aceea
este benefic ca proiectele educaţionale
să aibă în vedere tocmai acest aspect al
valorificării tradiţiilor, al preluării şi
transmiterii lor, dacă vrem ca şi
generaţiile care vin să înţeleagă că „veşnicia s-a născut la sat”, că
fără această zestre de gândire şi
simţire nu mai suntem noi. Tradiţiile,
preluate de copii cu talent şi
ingenuitate, trebuie redate vieţii
pentru a dura în timp. Dacă vor reuşi
să vieţuiască va fi doar rodul muncii
pătimaşe a unor oameni/dascăli ce
sfinţesc locurile unde vieţuiesc şi
muncesc.
Ce putem face în acest sens, noi,
dascălii, şi mai ales ... cum? Iată câteva exemple.
În primul rând, documentele şi vestigiile istorice, prin
autenticitatea lor, reprezintă dovezi ale unor fapte şi evenimente
135
trecute, evidente şi de netăgăduit, fiind înzestrate cu o forţă de
convingere extraordinar de puternică. În actul cunoaşterii, ele au o
deosebită valoare pedagogică şi semnificaţie de mărturii ale
trecutului, de reprezentări ale unei realităţi absente, fiind adevărate
izvoare de noi cunoştinţe, puncte de plecare pentru o susţinută
activitate de căutare şi aflare a adevărului istoric cu forţe proprii.
Tinerii pot intra în contact cu izvoarele nesecate de informaţii,
modelele de comportament şi leagănele tradiţiilor şi obiceiurilor
strămoşeşti efectuând vizite la muzee, excursii de documentare la
monumente eroilor sau anumite edificii culturale importante,
respectiv culegerea de mărturii vii direct din satele Banatului de
pustă sau de munte pentru cunoaşterea
istoriei şi culturii localităţilor
(exemple: Muzeul Banatului, Muzeul
de Etnografie, Muzeul Satului
Bănăţean din Timişoara, Castelul
Huniazilor din Hunedoara, ruinele
Cetăţii Sarmizegetusa, cetăţile Şiria şi Soimoş din jud. Arad,
Monumentul eroilor de la Păuliş / jud. Arad, satele din Depresiunea
Almăjului / jud. Caraş-Severin etc).
Nu trebuie uitate frumuseţile naturale ale ţării noastre în general,
respectiv ale zonei de vest a României - Banatul, care fac cinste
oricărui român şi care pot fi reale cărţi de vizită şi invitaţii pentru
oricare cetăţean european care doreşte să ne cunoască. Avem o
îngemănare de forme de relief, cu o vegetaţie bogată care îmbracă
culori vii în funcţie de anotimp şi o varietate de îndeletniciri pe care
românii le fructifică. Satul românesc, deşi mult transformat, tot
păstrează vie amprenta naturaleţei şi a arhaismului, ceea ce întăreşte
sintagma „veşnicia s-a născut la sat”.
Elementele de istorie locală, trebuie în permanenţă observate,
analizate şi evidenţiate, pentru crearea unei viziuni de ansamblu
136
asupra istoriei noastre naţionale. Experienţa didactică ne
demonstrează că izvorul istoric local poate fi folosit în toate
momentele lecţiei, acolo unde cadrul didactic consideră că are cel
mai mare efect şi poate fi integrat în istoria patriei. Pot fi folosite
izvoare arheologice, documente, fragmente din cronici, din arhivele
instituţiei, inclusiv ale şcolilor, inscripţiile unor monumente locale,
cu scopul reconstituirii activităţii unor personalităţi ale localităţii
respective. În vizitele noastre la muzeu am văzut numeroase izvoare
arheologice (vase, monede, machete), documente, fragmente din
cronici, inscripţii în piatră sau lemn sau monumente locale ridicate în
cinstea unor evenimente sau personalităţi locale.
Există în prezent, un mare interes pentru încurajarea
cercetărilor de istorie locală . Mulţi profesori împreună cu elevii lor,
sunt deja cuprinşi în asemenea activităţi, cercetând şi descoperind
izvoare de istorie locală în arhive, biblioteci şi chiar pe şantiere
arheologice. Asemenea activităţi au darul de a întări convingerile şi
respectul elevilor pentru localitatea în care trăiesc, de a spori
capacitatea de apreciere a valorilor materiale şi spirituale create de
înaintaşi. Există cazuri în care pe baza unor astfel de cercetări cadrele
didactice au alcătuit monografii legate de istoricul localităţii în care
s-au născut, trăiesc sau îşi desfăşoară activitatea.
Folclorul românesc, ca expresie artistică a conştiinţei
colective a românilor, este cel mai mare tezaur de obiceiuri,
credinţe, legende şi sentimente păstrate din negura timpurilor
până astăzi. De aceea, tinerii trebuie să înveţe jocurile populare
specifice, să cunoască şi să îmbrace costumele populare tradiţionale
şi chiar să vorbească în graiul popular bănăţean. Bănăţenii dau
dovadă de implicare şi pun suflet în păstrarea, transmiterea şi
trăinicia valorilor spirituale ale neamului, ale locului natal, şi
preţuiesc folclorul, „fălindu-se” pretutindeni cu cântecele şi doinele
îndrăgite.
137
Ştim cu toţii că veşnicia
s-a născut la ţară şi că acolo se
păstrează încă o sămânţă de
mândrie şi ataşament faţă de
obiceiurile străbune. Ca
urmare, spre acele meleaguri
trebuie să ne îndreptăm şi noi
atenţia tot mai mult. Căminele
Culturale şi Casele de Cultură
din localităţile Banatului atrag tinerii,
implicându-i în preluarea, valorificarea
şi transmiterea tradiţiilor şi obiceiurilor
bănăţene. Numai aşa, tradiţiile şi
elementele constitutive ale specificului
poporului român nu vor fi lăsate să
moară sub cenuşa timpului, ci vor
deveni zestrea prin care ne vom
legitima în faţa lumii.
Prin strădanie şi pasiune, tinerii
pot fi stimulaţi în a se implica în acţiuni de culegere a folclorului
local şi de colectare a obiectelor vechi, culegând cântece, poezii de
la localnicii comunelor din Banat, colecţionând costume populare
specifice zonei, obiecte de uz casnic mai vechi, unelte de muncă
folosite în trecut de bunicii lor. Astfel poate lua fiinţă „muzeul
popular al şcolii”, colţişor care poate fi prezentat cu mândrie tuturor
vizitatorilor ce păşesc pragul instituţiei.
138
Activităţile extraşcolare desfăşurate în comunitatea locală
prezintă şi ele valoare educativă mare şi trăiri afective puternice, fiind
determinate de imagini concrete şi de acţiunile în care elevul îşi pune
forţele proprii în slujba colectivităţii lărgite din care fac parte.
Vibraţia afectivă este o sursă de energie pozitivă pentru învăţarea
comportamentului social al copilului, având o funcţionalitate
integrativă mai pronunţată decât un simplu act de cunoaştere. În acest
sens, se pot enumera activităţile comemorative pentru eroii localităţii,
pentru Biserică sau activităţile comunitare cu scop umanitar.
Frumuseţea portului popular şi
cântecului bănăţean (atât de
diversificat), a datinilor şi obiceiurilor
„dân fruncea ţării”, a obiectelor de artă
populară lucrate cu mâna şi sufletul de
către artiştii populari, trebuie să ajungă
şi la sufletul copiilor noştri. Începând
cu obiceiurile prilejuite de fiecare eveniment important din viaţa
bănăţenilor şi terminând cu cântecele, dansurile şi strigăturile
nelipsite, izvorul nesecat al folclorului local este completat de
meşteşugurile specifice zonei.
Reunind deopotrivă simţul
practic şi gustul artistic, meşteşugul
acului / cusutul pe etamină a
valorificat dintotdeauna imaginaţia
creatoare a bănăţeanului.
139
Ornamentarea prin cusătură utilizează o gamă largă de puncte cusute
pe suprafaţa pânzei, puncte cusute după tragerea firelor ţesăturii de
fond şi puncte cusute prin folosirea de paiete şi mărgele. Cadrele
didactice pot ajuta tinerii să pătrundă în tainele cusăturilor,
învăţându-i, ca modele: punctual, linia, cruciuliţa şi lănţişorul.
Semnul de carte, felicitarea, mărţişorul sunt doar câteva din obiectele
confecționate de copii, în care utilul şi plăcutul se îngemănează.
Modelajul argilei şi al lutului
reprezintă ABC-ul olăritului şi al
picturii pe ceramică Există încă, în
judeţele Timiş si Caraş-Severin, centre
de olari (Jupăneşti, Biniş) cât şi biserici
vechi (zona Făgetului - bisericile din
Româneşti, Jupăneşti, Brăneşti sau
Muzeul de Artă Populară Curtea), care adăpostesc inestimabile valori
ale creaţiei populare. Vizitarea lor constituie o oportunitate pentru
generaţiile viitoare, în cunoaşterea, păstrarea şi promovarea valorilor
locale şi naţionale. În aceste locaţii, elevii iau cunoştinţă direct cu
meşteşugul olăritului, modelajului argilei şi a lutului, precum şi cu
finalizarea obiectelor prin pictură. După ce învăţă noţiunile teoretice
sau procedura lucrului, elevii modelează argila, dându-i forma dorită
(fluturaş, ciupercuţă, vază, pomişor, vas ţărănesc). Figurinele se lasă
la uscat de pe o zi pe alta şi se înfrumusețează prin pictare.
Îndeletnicirea legată de modelarea argilei şi a altor materii cu
proprietăţi plastice, modelabile a fost începută în preistorie ca una
din primele dovezi de umanizare a naturii. Modelajul în lut oferă şi
astăzi tinerilor şi copiilor posibilitatea de a se manifesta creativ
realizând figurine, jucării, obiecte de podoabe, ca şi acum mii de ani
in urma. Fără îndoială, descoperirea focului şi inventarea roţii au
favorizat diversificarea şi rafinarea modelarii argilei, respectiv
apariţia a ceea ce înţelegem astăzi prin ceramică.
140
CONCLUZIE:
Începând cu frumuseţile naturale ale spaţiului românesc, cu
obiceiurile prilejuite de fiecare eveniment din viaţa poporului,
continuând cu frumoasele costume pe care le îmbracă în aceste
împrejurări şi terminând cu cântecele, dansurile şi strigăturile
nelipsite de la aceste datini, izvorul lor este nesecat pentru cel ce vrea
să le cunoască şi să ne vadă valorile cu care ne mândrim. De aceea,
este necesar să le adunăm „în mănunchi” şi să le redăm tinerilor
pentru a dura în timp.
Rezultatul acestei munci pătimaşe a dascălilor cu suflet, ce
sfinţesc locurile unde trăiesc şi muncesc, va deveni astfel CARTEA
DE VIZITĂ A ŞCOLII, A COMUNITĂŢII din care fac parte,
respectiv PAŞAPORTUL CĂTRE EUROPA.
Bibliografie:
Elena Niculiţă - Voronca, Datinile şi credinţele poporului
român adunate şi aşezate în ordine mitologică, Ed. Polirom,
Iaşi, 1998;
Constantin Noica, Modelul cultural european, Bucureşti,
Editura Humanitas, 1993;
Stoian Stanciu, Alexandru Petre, Pedagogie şi folclor,
E.D.P., Bucureşti, 1978.
141
EMANUIL UNGURIANU – UN OM AL CULTURII,
UN OM AL VIZIUNII
Prof. Natalia Simona Borlovan
Şcoala Gimnazială Nr. 12, Timişoara
Emanuil Ungurianu s-a născut la 23 decembrie 1845, în
comuna Satchinez, judeţul Timiş – Torontal. Figură luminoasă a
activismului politic bănăţean şi luptător pentru drepturile naţionale
ale românilor, Emanuil Ungurianu se impune în conştiinţa neamului
nu doar ca un apărător al sufletului românesc, ca un sprijin al
credinţei strămoşeşti, dar şi ca un vizionar în privinţa instrucţiunii
publice la care trebuia să acceadă poporul român.
Liceul l-a urmat la Timişoara, între anii 1860 – 1868, iar
studiile universitare la Budapesta, între anii 1869 – 1872. În anul
1874, a depus „cenzura de avocatla Tabla regească din Budapesta,”
devenind avocat în Timişoara, profesiune pe care o va exercita până
în anul 1916.
Om de mare caracter şi luptător neobosit pentru salvgardarea şi
propăşirea ideilor naţionale în contextul tot mai accentuat de
maghiarizare forţată a populaţiei româneşti ca expresie a dualismului
austro-ungar, Emanuil Ungurianu milita pentru „şcoala
poporului…”, „cu învăţători care să corăspundă la posturile lor”.
Emanuil Ungurianu a crezut permanent că o şcoală bună este
necesară emancipării culturale şi materiale a neamului, aşa cum
reiese din discursul ţinut în Adunarea generală a asociaţiei Astra, din
12 mai 1901, de la Buziaş, când dădea exemplu auditorilor atitudinea
şvabilor din Banat faţă de şcoală. El spunea că şvabii din Banat
„călcând în urma Nemţilor din Germania, de unde au venit, îşi zidesc
şcoli mari şi frumoase, le provăd cu toate recvizitele trebuincioase,
caută învăţători buni şi îi plătesc bine… şi grijesc ca copii lor să
142
umble regulat la şcoală.” Ideea sa despre şcoală este subliniată de
asemenea într-o frază din acelaşi discurs amintit mai sus, care sună
astfel: „iar mintea trează şi bunăstarea materială a acestor nemţi vine
numai dela şcolile lor poporale.”
Emanuil Ungurianu a militat pentru organizarea şi conducerea
învăţământului confesional sub scutul şi conducerea bisericii
ortodoxe, considerând că dacă organizarea şi conducerea şcolilor
confesionale ar ajunge să fie diriguite de alţi factori decât biserica
ortodoxă, limba română şi deşteptarea neamului românesc vor suferi
o înfrângere de nereparat. Odată cu introducerea bilingvismului
didactic în şcolile minorităţilor etnice din fosta Ungarie şi cu punerea
în aplicare a legii salarizării din 1907, factori care atacau, în însăşi
existenţa ei, şcoala confesională românească, Emanuil Ungurianu
scrie, în 26 martie 1907, Venerabilului Consistor din Arad: „Şcolile
noastre poporale, în privinţa existenţei materiale, mai au un respiriu
de trei ani; în acest timp, adică încă în decursul anului 1907, ar trebui
Venerabilul Consistoriu să îndrumeze pe inspectorii şcolari, adecă pe
protopopi, ca în fiecare comună, să meargă la faţa locului şi pe lângă
expunerea pericolului în care se află şcolile româneşti, să capaciteze
în sinoadele parochiale pe credincioşii bisericii noastre, ca să
stabilească respective să urce salariile învăţătorilor confesionali. Iar
comunele bisericeşti sărace, cari nu se vor putea supune la sarcina
salariului urcat, acestea vor trebui ajutate materialmente şi mai bine
ar fi, să le putem noi ajutora, decât ministerul de instrucţiune
publică.” Din ultima frază se desprinde opoziţia acestui eminent om
politic faţă de subvenţia de stat, care în acel context ar fi însemnat o
accentuare a acţiunii de deznaţionalizare, specifică politicii şcolare a
regimului dualist.
Emanuil Ungurianu lupta în această adresă şi pentru
constituirea unui fond diecezan pentru „ajutorarea şcolilor sărace”, în
viziunea sa, dualismul şcoală-biserică fiind unul dintre principalii
pioni pe care s-ar fi putut clădi conştiinţa naţională şi din perspectiva
143
căruia românii s-ar fi putut opune cu succes politicii de
deznaţionalizare practicată de guvernul de la Budapesta.
Om de acţiune în acelaşi timp, Ungurianu, care nu înţelegea să
tergiverseze şi să întârzie educaţiunea naţională, pentru a soluţiona
cel dintâi problema susţinerea şcolii confesionale prin mijloace
proprii, convoacă, în 15 septembrie 1907, în conferinţă, o parte dintre
membrii comunei bisericeşti greco-ortodoxe române, din Timişoara,
oraşul intern şi Fabric, conferinţă ce va avea următoarea rezoluţie:
„Pentru asigurarea materială a şcolilor, se va crea un fond şi ca izvor
de venit, se introduce darea de cult, în amândouă parochii, cu
următoarele clase, şi adecă: a) clasa I, cu contribuţia anuală de 40 de
coroane; b) clasa a II-a, cu contribuţia anuală de 28 de coroane; c)
clasa a III-a, cu contribuţia anuală de 20 de coroane, d) clasa a IV-a,
cu contribuţia anuală de 12 coroane; e) clasa a V-a, cu contribuţia
anuală de 8 coroane; f) clasa a VI-a, cu contribuţia anuală de 4
coroane; g) clasa a VII-a, cu contribuţia anuală de 2 coroane.”
În cadrul aceleiaşi conferinţe se hotărăşte construirea unei şcoli
noi în cartierul Fabric. Militând în continuare pentru salvarea şcolilor
confesionale, după ce participase, în 17 iulie 1908, ca deputat sinodal
şi fruntaş al bisericii ortodoxe, la conferinţa Consistoriului arădan,
prezidată de Episcopul I. I. Papp, în cauza susţinerii şcolilor
confesionale, Ungurianu comunică într-o adresă destinată „ilustrului
Domn Episcop” necesitatea înfiinţării unei bănci culturale diecezane,
cu sediul la Lipova şi în acelaşi timp militează pentru implicarea
femeilor în acest proces, idee preluată cu succes de consistorul
diecezan, care adresează un călduros apel „damelor române
credincioase bisericii strămoşeşti, căci fără conlucrarea femeeiei
române la cultura poporului român, nu putem avea speranţă să
ajungem la un rezultat de însemnătate mai mare.”
Atent observator al realităţii social-politice, Ungurianu remarcă
faptul că învăţătorii confesionali din Banat, aparţinători diecezei
144
Aradului, nu erau grupaţi şi organizaţi cu statute aprobate de guvern,
pentru activitatea asiduă ce ar fi vizat perfecţionarea lor didactică şi
culturală, aşa cum erau organizaţi colegii lor din dieceza
Caransebeşului şi din dreapta Mureşului. Toate statutele înaintate
până în 1900, referitoare la organizarea învăţătorilor din stânga
Mureşului, şi înaintate Ministerului instrucţiunii publice se loveau de
obtuzitatea şi naţionalismul dualismlui austro-ungar, contravenind,
de fapt, politicii de maghiarizare forţată practicată de acest regim
politic şi fiind respinsă deci aprioric.
Fire practică şi caracterizată de un voluntariat extrem,
Ungurianu îi convoacă imediat pe toţi învăţătorii în Timişoara şi,
pornind de la statutele învăţătorilor unguri din Banat, aprobate de
minister, redactează un nou statut, pe care îl înaintează ministerului
şi pentru care obţine aprobarea. Astfel ia naştere „Reuniunea
învăţătorilor greco-ortodocşi români din protopopiatele Timişoara,
Belinţ, Lipova şi Comloşul-Mare”, înregistrată ca persoană juridică
şi avându-l ca preşedinte pe Emanuil Ungurianu.
Acesta trasează trei mari direcţii de dezvoltare, astfel:
a) învăţământul poporal trebuie să cuprindă instrucţiunea şi
educaţiunea, două elemente constitutive într-o corelare
interdependentă pentru luminarea şi deşteptarea poporului,
căci „instrucţiune fără educaţiune ar fi pentru poporul
nostru de o valoare inferioară”;
b) ridicarea nivelului cultural al membrilor Reuniunii
(asociaţiei), învăţătorul fiind principalul factor pe terenul
instrucţiunii, el fiind de fapt luminătorul şi educatorul
poporului;
c) o altă direcţie în care eminentul om politic a fost vizionar
se referă la asigurarea stării materiale a învăţătorilor, pentru
că, aşa cum bine sublinia Emanuil Ungurianu, nu se poate
pretinde de la învăţător „ca el, cu zel şi devotament, să-şi
145
îndeplinească datorinţa, în oficiul său, când el zilnic are a
se lupta cu greutăţile de existenţă.”
Dând dovadă de o largă deschidere, în spiritul vizionar care îl
caracteriza, Emanuil Ungurianu a susţinut cu tărie emanciparea şi
culturalizarea ţărăncii române, considerând că „starea culturală şi
economică a unui popor atârnă în mare parte de la gradul de cultură
al femeii şi că educaţiunea femeii numai prin femei se poate face
bine şi cu temei”. El solicită instrucţie specială pentru fete, în clase
separate, conduse de învăţătoare femei.
În calitatea sa de organizator al instituţiunii Caselor naţionale
pentru Timiş-Torontal, Ungurianu se adresa conducătorilor şcolilor
poporale, cerându-le să insiste ca dăscăliţele satelor, pe care le
numea cu dragoste „singurele diplomate rurale”, să se ocupe cu drag
de învăţătura ţărăncilor române.
Ca o recunoaştere a întregii sale activităţi în acest domeniu, în
ziua de 22 august 1913, învăţătorii diecezei Aradului, prezidaţi de
Iuliu Vuia şi Iosif Moldovanu, îi conferă lui Emanuil Ungurianu un
album cu o frumoasă dedicaţie, din care selectăm această frază, ca o
chintesenţă a activităţii acelui care a fost venerabilul om politic şi
luptător pentru culturalizarea maselor E. Ungurianu: „Fiul poporului
în tată s-a desăvârşit.”
146
ICOANA UMANĂ ÎN FIREȘTI GESTURI de ACASĂ
prof. Floare Ranta Cândea
Universitatea Aurel Vlaicu din Arad
UN FIU AL SATULUI-ACASĂ
Am fost, pentru o zi, Pelerini în Locuri sfinte. Lăsând clopotele
Mănăstirii Bodrog să ne îmbuneze inimile, într-o zi de Mare Praznic-
Sântamaria Mare, am ajuns la Felnac, de Ziua Satului. Și, așa cum este
îndatinat, Fiii satului, se intorc Acasă, în diferite prilejuri.
De data aceasta, domnul profesor, Gheorghe Rancu
[Bodrog], Fiu al Satului, stabilit la Șopotu-Vechi, s-a reintors la Felnac
[și nu singur]. A donat un Însemn Memorial- IULIU VUIA, care a fost
postat pe o latura din coridorul școlii.
Iuliu Vuia s-a nascut la Felnac-[1865] și provine din familia
lui Eftimiu Vuia și al Ecaterinei Vuia [fiica lui Constantin Diaconovici
Loga].
La Ceremonialul de Sfințire, săvârșitit de Parintele paroh
Petru Stelian Lungu, după Cuvintele de Bun venit, rostite de primarul
Nicolae Selegean, am asistat la Momente de Înalțare spirituală, din care
s-a fost desprins personalitatea Marelui Cărturar felnăcan.
Astfel, după studii primare în satul natal, unde învățător a
fost și tatăl său, a urmat și absolvit [1881- Preparandia din Arad,
profesând, mai apoi ca și dascal în diferite școli din Timișoara,
Remetea, Chesinț, Belinț ș.a.
Autor de manuale școlare, publicist, reformator în ideile
națiunii, gazetar [a colaborat cu Luminatorul, Dreptatea, Tribuna,
Biserica și Școala], Iuliu Vuia a fost și un mare patriot [a participat, ca
delegat al învățătorimii, la Marea Unire și a fost rasplatit, [dar a fost si
surghiunit] cu diferite Ordine și Medalii, pentru osârdia depusă pe atâtea
fronturi de ordin cultural-național. Despe toate acestea, ca un act
reparatoriu, au vorbit domnul Ioan Olarațcu de la Comloșu Mare [unde
Iuliu Vuia a fost dascăl vreme de 24 de ani], Ioan Traia teologul
147
muzeograf de la Muzeul Banatului Timisoara, prof. Viorel Dolha-
președinte Agiro, prof.univ.dr.Anton Ilica, UAV-Arad ș.a.
Asistența a fost alcatuită din localnici, iubitori de frumos si
istorie, printre care am văzut și pe prof.dr. Doru Sinaci , Marinela
Mihailovic [director Camin Cultural], prof. Mihai Henț, care a încântat
auditoriul cu un cântec închinat [acompaniat de chitara sa]
Luminatorilor- Bieți lampagii.
În concluzie, chiar dacă Iuliu Vuia își doarme somnul de veci
in Caransebeș-[1933] alături de bunicul său, C.D.Loga, considerăm că,
aducerea Acasă este un gest care va fi prețuit de generațiile care vin și
îmbrațișează istoria locală în general și pe cea nationlă, în special, iar
comuna Felnac, a fost, măcar pentru o zi- o Insulă presărată de un
Romanism aparte.
Gheorghe Rancu Bodrog
Născut în 02. 04. 1946 în localitatea Bodrogu
Vechi, jud. Arad;
Şcoala primară în Bodrog, gimnaziul în
Zădăreni jud. Arad, Liceul Mixt Pecica, jud.
Arad, promoţia 1964;
Institutul Pedagogic Arad, promoţia 1966;
Repartizat prin Decizie Ministerială la Şcoala
Stancilova jud Caraş Severin din 1966, iar din 1969 transferat
definitiv la Şcoala Şopotu Vechi unde a funcţionat până la
pensionare în 31 august 2010;
Anul 1988 a obţinut gradul I în învăţământ şi tot din acelaşi
an a fost desemnat, de către Inspectoratul Şcolar Caraş Severin,
inspector metodist pentru învăţământul primar până la pensionare.
Anul 2001 a absolvit Facultatea de sociopsihopedagogie –
Colegiul Universitar Pedagogic, iar în 2005 Facultatea de drept a
Universităţii Dacia Hercules din Băile Herculane unde a îndeplinit
funcţia de director cu probleme de învăţământ, strategie, reformă
timp de 9 ani între 1995 – 2004. Din 2004 până în toamna anului
148
2006 a funcţionat ca responsabil de punct de lucru, în Băile
Herculane, pentru Universitatea Ecologică din Bucureşti.
Nu a practicat calificările ulterioare din respect pentru
meseria de dascăl. Le-a făcut doar pentru cultura sa generală şi să
demonstreze că întotdeauna se poate mai mult.
Din anul 1996 până în anul 2000 a fost ales membru mirean
în Consiliul eparhial al reactivatei Episcopii a Caransebeşului
participând la alegerea celor doi episcopi de Caransebeş Emilian
Birdaş şi dr. Laurenţiu Streza alegeri desfăşurate în Bucureşti, la
Patriarhia Română.
În decursul anilor a participat la sesiuni de comunicări
ştiinţifice, simpozioane, congrese (Primul congres al învăţătorilor şi
institutorilor români de pretutindeni, ţinut la Arad (2006) şi apoi
Congresul învăţătorilor din România ţinut la Bucureşti) sau mese
rotunde cu profil didactic, metodico – ştiinţific unde a susţinut peste
170 de comunicări fiind răsplătit cu numeroase diplome de
participare, de merit, de onoare şi de excelenţă.
A fost ales membru de onoare al mai multor instituţii
culturale (coruri, fanfare) al unor asociaţii sau societăţi culturale din
ţară şi din străinătate.
Dintre premiile obţinute amintim: „Premiul cultural de
Excelenţă” Fundaţia „Nişte ţărani” preşedinte Dinu Săraru, Horezu,
jud. Vâlcea, 1986 „Premiul satului bănăţean” pentru afirmarea şi
promovarea valorilor patrimoniului cultural spiritual şi al
specificului satului bănăţean 2010, Premiul cultural „Tibiscus”
pentru contribuţii la promovarea şi afirmarea valorilor cultural –
spirituale româneşti în spaţiul banatic, 2010, Premiul „Silvius
Bata Miclea „ pentru contribuţii majore la publicistica din Banat,
2010 şi 2012, Premiul cultural „Casa Românească” Uzdin, în semn
de recunoaştere pentru faptul că lumina i se aşterne pe chip ori de
câte ori lucrează pentru neam cât şi pentru răbdarea, perseverenţa,
inspiraţia şi înaltul profesionalism de care a dat mereu dovadă,
149
2011, Premiul Jurnalistul anului pentru izbânda credinţei în
ziaristica independentă, pentru înalta pâlpâire a spiritului de
jurnalist stând de veghe la izvoarele adevărului, pentru cinstita
slujire a cuvântului scris, pentru tenacitatea cu care apără limba
română, pentru că este făptuitor de dreptate şi pentru curajul de a fi
corect, 2011, Premiul cultural „Gheorghe Bulic” în semn de
profundă mulţumire şi recunoştinţă pentru contribuţia la păstrarea,
afirmarea şi promovarea valorilor cultural spirituale şi a identităţii
neamului românesc cât şi pentru tenacitatea cu care apără limba
română, 2012, Premiul „Eminescu” pentru istorie, 2013, Premiul
„dr. GLIGOR POPI” pentru contribuţii majore la cercetarea,
afirmarea şi valorificarea istoriei românilor din Serbia, 2013,
Premiul „Eminescu” cu plachetă pentru cercetarea istoriei în sudul
Dunării, 2014. În anul 2009 i s-a conferit titlul de Cetăţean de onoare
al comunei Şopot.
În anul 2004, la propunerea
Inspectoratului Şcolar Judeţean Caraş
Severin, a primit, din partea preşedintelui
României, „Medalia pentru învăţământ
clasa I”.
Conferirea titlului de Cetăţean de Onoare de către primarul Păun Baba
În anul 1995 a fondat revista de cultură „Almăjul” prima
publicaţie din istoria ţinutului Almăj a cărei apariţie încetează o
perioadă de timp fiind reluată, cu eforturi proprii, în anul 2009. A
mai colaborat la publicaţia „Eminescu” (2000) care a apărut în
Timişoara, fiindu-i director o vreme, apoi la revista Vrerea a
Societăţii „Sorin Titel” din Banat cu apariţii tot în Timişoara sub
redactorul ei şef Nicolae Danciu Petniceanu. Colaborări cu Timpul
din Reşiţa, Vestea din Mehadia, Familia din Vladimirovăţ, Suflet nou
din Comloş, Almăjana din Bozovici, Vorba noastră din Timoc. În
150
1997 redactor de număr pentru apariţia primului număr al revistei
„Dascălul caraş severinean” care a apărut la Şopot.
Lista cu lucrări publicate:
a) Volume proprii
Gh. Rancu Bodrog, Istoria bisericilor ortodoxe din
Almăj, Editura Neutrino, Reşiţa, 2007
Gh. Rancu Bodrog, Predarea istoriei românilor în
şcoala primară, Editura Radical, Drobeta Turnu
Severin, 2003
b) Volume în colaborare
Mircea Chivu, Gh. Rancu, Caiet de informare şi
documentare pentru învăţământul primar şi preprimar; Ed.
Radical, Turnu Severin, 2001
Gh. Rancu Bodrog, Mircea Chivu, Ghid metodologic (referire
la modalităţi de evaluare şi predare simultană) Ed. Ager, Tg.
Jiu, 2003
Pr. Dr. Constantin Cilibia, Gh. Rancu Bodrog, Episcopul dr.
Iosif Traian Badescu 2008
b) Volume colective
Symposia thracologica, nr. 9, Bucureşti 1992, Editura
Institutului Român de Tracologie, articolul: O posibilă
relaţie: crucile din extravilan şi reţeaua rutieră
romană, pag.203.
Liviu Groza, Legendă şi istorie în Valea Almăjului,
Ed. Nagard, Lugoj, 2005, articolul: Omul sfinţeşte
locul şi la Şopotu Vechi, pag. 59
Artur Silvestri, Un „Prinţ popular” – Protopopul
colonel K.u.K Pavel Boldea din Borlovenii Vechi, Ed.
InterMundus, Bucureşti, 2007, articolul: Un om de o
bunătate fără seamăn. Câteva repere biografice,
pag.11
151
Vasile Popeangă, Emil Ambronie, Pe drumul Marii
Uniri, Ed. „Vasile Goldiş”, University Press, Arad,
2008, articolul: Contribuţia preotului Iosif Coriolan
Buracu (1888 – 1964) la consolidarea
procesului unificării româneşti, pag. 199
Liviu Groza 1932 – 2012,
volum omagial, Ed. Nagard, Lugoj, 2012,
articolul: Memoria satului, pag.125
Tiberiu Ciobanu, Vasile Barbu,
Oameni de seamă ai Banatului, vol. XVI,
Editura Eurostampa, 2013, articolele:
Preotul Ioanichie Neagoe, pag.57 şi
Despre Românii din sudul Dunării, pag.
65.
La tipar lucrarea „Colonel K.u.K. Pavel Boldea” şi în
lucru „Jertfa Almăjului”.
Din 2008 participă cu regularitate la Simpozionul
Internaţional „Oameni de seamă ai Banatului”. A iniţiat programul
„Şcoala comunităţii şi valorile tradiţionale ale satului românesc” în 9
ediţii şi închis odată cu ieşirea la pensie. Din 1990, în fiecare an, la
Festivalul Almăjului cu simpozionul „Despre almăjeni şi faptele lor”,
anul 2011 cu prima ediţie a Forumului publiciştilor presei rurale din
Banat ca iniţiator şi organizator, anul 2012 iniţiator şi organizator al
primei ediţii a Festivalului satului bănăţean desfăşurat la Şopot. În
perioada 1995 – 2013 revista de cultură Almăjul a procurat şi
dezvelit 14 plăci comemorative în Voivodina, în Almăj şi în cele
două localităţi fruntaşe din Timiş: Săcălaz şi Comloş.
Realizarea care onorează cel mai mult activitatea de dascăl
la ţară este deschiderea Colecţiei de arheologie şi etnografie
„Almăjul” din Şopotu Vechi (26 martie 2011) unde sunt expuse
152
piese de arheologie, etnografie, icoane pe sticlă şi carte veche de o
valoare inestimabilă.
Revista apare trimestrial şi a fost distribuită, la început, doar în
Almăj pentru ca apoi ea să fie cerută şi în afara Almăjului. Apare
într-un tiraj de 300 de numere şi este distribuită gratuit atât
colaboratorilor cât şi celor care vor să cunoască acest ţinut mirific al
Almăjului. Aceasta este editată pe plan local sub directa îndrumare
a prof. Adrian Popistaş, directorul Şcolii gimnaziale din Bănia, care
se ocupă personal de editarea ei după ce i-au fost puse la dispoziţie
materialele pentru numărul respectiv. Este editată în format de A/4
iar numărul paginilor variază între 24-35 în funcţie de materiale şi
evenimentele petrecute în cursul trimestrului recent încheiat.
Publicaţia apare cu coperta 1/4 color, iar restul fotografiilor sunt alb
–negru.
Scurt istoric
Imediat după evenimentele din Decembrie 1989 un grup de
intelectuali ai locului puneau problema unei tipărituri locale care să
aducă în actualitate ştiri, fapte şi evenimente din Almăj. Se aflau în
prima linie atunci ing. Vrabete, prof. Iosif Băcilă, dr. Iosif Badescu,
prof. Pavel Panduru, prof. Dănilă Sitariu, prof. Nicolae Andrei, col.
Liviu Groza, pr. Ioţa Berbentia, Gh. Rancu la care au aderat imediat
pr. Mihai Ţunea, Dumitru Ţeicu şi prof. Vasile Nemiş. Dat fiind
faptul că acest grup de iniţiativă era format din bănăţeni, olteni şi
ardeleni era foarte greu ca cineva să-şi asume responsabilitatea
începutului. Timpul trecea şi în cele din urmă prof. Gh. Rancu şi-a
luat inima în dinţi şi împreună cu prof. Iosif Băcilă au făcut
demersurile pentru înscrierea revistei şi apariţia ei să fie legală.
Apare în iarna lui 1995 în patru pagini, firavă, săracă în conţinut dar
avea pe prima pagină înscris numele celui care, de multe ori o scoate
pe cont propriu, Fondator şi Redactor şef, Gh. Rancu Bodrog.
Imediat , după apariţia primului număr, au venit şi
contestatarii; că revista nu este prima apariţie în Almăj, fiind
153
semnalată prin 1942 revista (netipărită) Almăjul tânăr, cine va
umplea paginile revistei majoritatea fiind veniţi …Timpul a trecut şi
noi am sărbătorit în 2005, într-o atmosferă cu adevărat
entuziasmantă, 15 ani de la apariţia primului număr. Când a apărut
publicaţia am primit cuvinte de îmbărbătare de la mai mulţi oameni
de condei; IPS Nicolae, mitropolitul Banatului, scriitorul Ion Marin
Almăjan, publicistul Mugurel Jula, scriitorul Nicolae Danciu
Petniceanu, istoricul Alexandru Nemoianu şi încă mulţi alţii.
Mai aproape de zilele noastre s-au alăturat colectivului
redacţional şi alţi tineri care prin articolele lor fac cinste revistei:
pr.dr. Petrică Zamela, dr. Dacian Rancu, prof. Mihai Vlădia, prof.
Ana Băcilă, dr. Ovidiu Roşu, prof. univ. dr. Anton Ilica, pr. Ion
Stroiescu şi alţii.
În paginile revistei au fost inserate articole legate de
istoricul Almăjului, de cadrul geografic al zonei, au fost aduse în
actualitate personalităţi ale Almăjului sau au fost descrise locuri şi
întâmplări. Autorii articolelor şi-au asumat rigorile ştiinţifice ale
conţinutului precum şi respectarea adevărului istoric.
Primul număr al revistei de cultură Almăjul, 1995
„Pe stăpânul şi Arhiereul
nostru, Doamne, îl păzeşte întru mulţi
ani!”
(articol apărut la sărbătorirea a
trei ani de la instalarea PS Lucian ,
episcop de Caransebeş)
Când Dumnezeu l-a chemat
pe proorocul Ieremia la slujirea religioasă în mijlocul poporului
biblic, i-a poruncit şi i-a zis: „Iată te-am pus ca să smulgi şi să
arunci la pământ, să dărâmi, să zideşti şi să sădeşti!” (Ieremia 1,10).
Cuvintele acestea cuprind îndatoririle tuturor păstorilor sufleteşti ai
154
credincioşilor de pretutindeni. Pe de o parte îşi asumă obligaţia să
smulgă şi să dărâme tot răul, păcatul cu urmările lui păgubitoare. Pe
de altă parte, ca nişte grădinari pricepuţi, trimişii lui Dumnezeu, mai
ales ierarhii, au datoria să sădească în ogorul inimilor credincioşilor,
virtuţile cele sfinte: credinţa, dragostea, curăţenia, faţă de care
nimeni nu se mântuieşte.
155
SUFERINȚĂ ȘI CREAȚIE
SFATURI DE LA PRIMUL ÎNVĂȚĂTOR
prof. Simona Sîrbu,
Școala Gimnazială Nr.24 Timișoara
Pe Sergiu Rogoveanu profesorul de limba română l-am
întâlnit după 10 ani de la absolvirea gimnaziului, într-o zi de vară
însorită, pe terenul de tenis, acolo unde îi iniția în tainele sportului
alb pe prichindeii înscriși la clubul de tenis al unui campion. L-am
provocat pe nepotul Sergiu Rogoveanu la depănat amintiri despre
primul său învățător, bunicul său, scriitorul Ion Ghiur.
Simona Sîrbu: Despărțirea de cei dragi ne răvășește oricând, dar
seninul amintirilor triumfă asupra zbuciumului. Iată de ce îți propun
să evoci amintirea primului tău învățător, bunicul tău, scriitorul Ion
Ghiur. Dintr-o apreciere realizată de Geo Dumitrescu și publicată în
Contemporanul, un număr din mai 1967, am aflat că bunicul tău a
fost profesor de limba și literatura română, prin Țara Oașului.
Sergiu Rogoveanu: În Țara Oașului istoric bunicul nu a stat decât o
lună, după care s-a întors în satul său natal de lângă Satu Mare,
Paulean și apoi în Doba, sat învecinat. Acolo a profesat cu pasiune
11 ani. Își iubea profesia și le insufla elevilor pasiune și profunzime
în pregătire. I-a învățat să gândească logica textului literar cu
ascunsele sale semnificații. A profesat apoi într-un liceu din Satu
Mare unde a întâlnit elevi extrem de pasionați cu care a muncit de
parcă ar fi fost propriii copii. La patru ani de la pensionare îmi
mărturisea că viața de profesor a fost atât de interesantă și de
plăcută, încât realiza extrem de greu că a trecut atât de repede.
Simona Sîrbu: În egală măsură, pasiunea pentru activitatea didactică
a fost dublată de una covârșitoare, cea pentru scris. Măiastru și
sensibil mânuitor al condeiului, a publicat cu cerneala neagră a
speranței și cu roua credinței în lumina dimineții volume de versuri
156
și proză ( Rătăcirea în lucruri, 1972, Vieți paralele, 1985, Cercul și
spada, Un cap de pod albastr, 1997, De Sant Ospiciu, 2001,
Imbrăcarea tăcerii in ametist" - editura Marineasa, Timisoara,
2005"Inflorirea lacrimei" - editura Casa Cărții de Știință, Cluj
Napoca, 2007 "70 de poeme" - editura Casa editura Casa Cărții de
Știință, , Cluj Napoca, 2008 "Steag de decembrie" - editura Casa
Cartii de Stiinta, Cluj Napoca, 2009 "Fulgerul care plânge" -
editura Casa Cartii de Stiinta, Cluj Napoca, 2010 "Poeme - Lămpile
astrale" - editura Dacia XXI, Cluj Napoca, 2010 "Tăriile azure" -
editura Casa Cartii de Stiinta, Cluj Napoca, 2011.
Sergiu Rogoveanu: Probabil că cititorii ar fi contrariați de
cerneala neagră a speranței. Bunicul considera negrul nu doar
culoarea doliului, ci și pe aceea a căutărilor, a luptei de a găsi din
negrul întunecos al suferinței, lumina. De altfel, în ultimii ani ai
vieții, marcați de suferință, bunicul și-a dictat poemele. Așadar,
căutarea luminii aduce bucuria descoperirii, dar presupune și
suferință.
Simona Sîrbu: În ce măsură versurile, proza, pasiunea creației i-au
marcat bunicului tău existența?
Sergiu Rogoveanu: Bunicul își dorea să devină scriitor de pe la
paisprezece ani, atunci când a înțeles că poate să scrie. Dar mama
sa fiind bolnavă și tatăl murind la Stalingrad, a trebuit să își
găsească un rost în viață. Și l-a găsit. A dus o viață curată, de muncă
și credință, măcinat de pasiunea sa covârșitoare pentru scris. A
publicat în reviste literare din țară și din străinătate (în Belgia,
S.U.A., Peru și Ungaria). Până în 2006 publicase șase volume de
versuri și un roman și îmi mărturisea câ ar mai scrie două volume de
poezie, dacă sănătatea i-ar permite. Și Dumnezeu i-a permis, căci în
intervalul 2007-2011 a mai publicat cinci volume și a fost fericit, în
ciuda suferinței fizice ce îl măcina.
Simona Sîrbu: A trăi în patria literelor presupune conviețuirea cu alți
scriitori și de aceea, biografia unui scriitor este și ea valoroasă. Poți
evoca o astfel de întâlnire?
157
Sergiu Rogoveanu: În 1970, bunicul i-a trimis lui Nichita Stănescu o
scrisoare cu șapte poeme, rigându-l să le publice în Viața
Românească. După câteva săptămâni a primit de la Nichita Stănescu
o scrisoare, făgăduindu-i că îl va ajuta. În anul următor, i-a publicat
câteva poeme în România Literară. Prin anii 1980, Nichita Stănescu
a venit la o întâlnire cu scriitorii în Satu Mare, i-a citit și bunicul un
poem, i-a cerut să îl mai citească o dată, iar după ce a terminat, a
repetat de câteva ori așa da. Nu a stat de vorbă cu el decât căteva
minute. Nichita era bolnav și suprasolicitat, dar în arhiva familiei se
păstrează scrisoarea cu scrisul ilustrului poet, scrisoare după care
la rândul meu am dobândit rigorile respectării convențiilor stilui
epistolar într-o oră de literatură din clasa a V-a.
Simona Sîrbu: De ce în discuția noastră l-ai numit pe bunicul tău
primul învățător și care crezi că sunt lucrurile de preț pe care le-ai
învățat de la acesta?
Sergiu Rogoveanu: Orice nepot își află în bunici primii ocrotitori și
primii sfătuitori. Bunicul m-a învățat că o viață trebuie trăită cu
demnitate, în muncă și curățenie sufletească, alegând să faci ceea ce
îți place. Iată de ce după un masterat în economie am ales să urmez
o carieră în domeniul tenisului de câmp. Îi sunt recunoscător
bunicului meu pentru sensibilitatea pe care a transmis-o genetic
familiei sale, pentru seninătatea cu care a primit viața, chiar atunci
când a suferit.
„ Lasă-mă să mă odihnesc
în acest poem, autor nebunatic!
iată, mi-am rănit sabia într-un cuvânt
și abia-mi trag respirarea
cea răzvrătitoare”...
îmi zise luna, aplecându-se leșinatî
pe-o roată de moară.
(Ion Ghiur, Lasă-mă în acest poem)
158
Învățământul bănățean
de-a lungul timpului
159
PROFESORUL SABIN EVUŢIANU
DESPRE ȘCOLILE DIN CLISURA DUNĂRII
Prof. Floare CÂNDEA
UNIVERSITEA AUREL VLAICU DIN ARAD
Mărturisește Sabin Evuțianu : ”În
primăvara anului 1935, am primit
încredinţarea specială din partea Ministrului
Dr. C. Angelescu de a pune în aplicare în
Banatul Românesc Convenţia şcolară
româno-iugoslavă. Anticipat, din încredinţarea aceluiaşi
ministru, am fost de două ori în Banatul Iugoslav, între altele
în chestiunea internatului românesc din Vârşeţ. Cunoşteam
tot trecutul bisericesc şi cultural al Românilor bănăţeni şi de
dinainte şi de după despărţirea ierarhică din 1865. Totuşi,
înainte de a pune în aplicare convenţia şcolară, am ţinut să mă
documentez la faţa locului. La începutul lunii mai, însoţit de
colegul inspector de la învăţământul primar I. Cioată, am
bătătorit toate drumurile Clisurii Dunării româneşti, de la
Liubcova în sus până la Lescoviţa – 11 comune. Am rămas
surprins şi îngrozit de cele constatate. Concluzia o transcriu
din articolul ce-am scris, mai târziu, în revista arădeană
„Piatră de hotar” (Arhivă antirevizionistă), an III, nr. 1 din 15
ianuarie 1936, sub vechiul meu pseudonim „Narcis”, cu titlul
160
O datorie faţă de băştinaşii din Clisura Dunării româneşti (pp.
69-73):
„Un şir întreg de sate, în Clisura Dunării româneşti, cândva
în întregime sau în parte româneşti, rămânând sub forţa
împrejurărilor şi nevolnicia noastră, sub ierarhia bisericii sârbeşti, s-
au sârbizat sau sunt pe care de a se sârbiza. În cele dintâi, s-a păstrat
doar amintirea strămoşilor cari vorbeau româneşte sau numele de
familii româneşti, - în cele din urmă, chiar dacă se mai vorbeşte
româneşte în familie, există o prea slabă conştiinţă naţională. Adânc
religios, Românul de aici preferă să fie considerat Sârb în România-
Mare, decât să fie excomunicat din unica biserică a satului, ortodoxă-
sârbă” … Aici …”problema şcolară a devenit o problemă naţională”.
În urma acestor constatări, am îndemnat confidenţial
Revizoratele şcolare judeţene să cerceteze sub acelaşi aspect toate
şcolile noastre mixte, unele foste Româneşti, din vestul Banatului.
La sfârşitul aceleiaşi luni (28 mai), am semnalat tristele
constatări în faţa Adunării Eparhiale a Caransebeşului (de care ţinea
partea de Sud a Banatului). Vestul din Timişoara, cu data de 31 mai,
scrie în reportajul său:
„Dl. Sabin Evuţianu a arătat cu un lux de amănunte, cum,
din lipsă de biserici, îşi urmează şi azi cursul procesul de sârbizare a
populaţiunii româneşti de la graniţa de Vest a Banatului. DSa face un
călduros apel Prea Sf Sa şi Adunare, spre a lua grabnice măsuri
pentru curmarea acestei crime ce se săvârşeşte sub ochii noştri, la 16
ani după Unire”.
În vara aceluiaşi an (iulie), am prezentat personal
Ministrului Dr. C. Angelescu un raport amănunţit şi documentat.
Pentru a avea răgazul trebuitor unei probleme atât de importante, s-a
convenit asupra unei audienţe speciale, chiar acasă la Ministru (str.
C. A. Rosetti). Eu am cerut prezenţa şi a lui Dr. Petre Ionescu, pe
atunci expert tehnic al Guvernului Român în Iugoslavia pentru
161
chestiunile bisericeşti şi şcolare. După ce am expus întâi în general
constatările mele, înainte de a înfăţişa materialul documentar, D-rul
P. Ionescu sare enervat şi susţine contrarul tezei mele, că adică
respectivele comune au fost din totdeauna şi sunt şi astăzi sârbeşti, şi
că, prin urmare, se poate vorbi cel mult de românizarea Sârbilor, dar
nu despre sârbizarea Românilor. Cu glasul plin de indignare am
ripostat: „Dle Ministru, sunteţi Oltean; puteţi DVoastră admite ca
Tănase Marin, Oltean neaoş şi el, decorat cu „Virtutea Militară de
război 1916-1918” ca fost grănicer, să fie considerat Sârb şi să-şi
trimită copiii la şcoala confesională sârbă acum după 16 ani de la
Unire!?”. Am deschis dosarul şi am arătat un act autentic din
Lescoviţa, prin care semnatarii cereau să se menţină în comună
şcoala sârbă, locuitorii fiind toţi sârbi. Între semnatari, aproape
numai nume neaoş româneşti, se găseşte şi Tănase Marin. Explicaţia:
li se ceruse locuitorilor semnăturile în alb „pentru reforma agrară” …
Şi am mai scos din geantă două matricole şcolare din Lescoviţa, una
din anul şcolar 1907/1908, primul an al aplicării faimoasei legi a lui
Apponyi, când învăţătorul era croat şi alta din 1910/1911 când
învăţător era un maghiar: în anul şcolar 1907/1908, din 173 elevi
înscrişi 171 erau români ortodocşi şi numai 2 sârbi, iar în 1910/1911,
toţi cei 124 elevi înscrişi erau români. Drul P. Ionescu n-a mai putu
zice nimic, iar Drul C. Angelescu, în ochi cu lacrimile pe care nu şi
le mai putea stăpâni, s-a sculat, mi-a strâns înduioşat mâna: „Eşti un
brav român … - a putut rosti -, fac tot ceea ce vei spune Dta”. Mi-a
aprobat imediat 9 posturi bugetare de preoţi - catehişti (învăţători-
preoţi), pentru a putea apropia sufleteşte pe credincioşii români prin
ambele funcţiuni.
În primăvara anului 1936, Octavian Neamţiu, pe atunci
inspector la Fundaţiile Culturale, fiind în Timişoara, a acceptat
propunerea ce făcusem Institutului Social Banat-Crişana, prin
preşedintele lui Dr. C. Grofşoreanu, de a trimite echipe ale
162
Fundaţiilor Regale în Clisură: una la Pojejena de Sus şi alta la
Lescoviţa. Am câştigat şi un ajutor bănesc de la Casa Şcolilor în
acest scop.
Cu data de 9 iulie 1936, Consiliul Eparhial al
Caransebeşului îmi comunică hotărârea Adunării Eparhiale din 18
mai, că „luând în dezbatere raportul general al Consiliului nostru
Eparhial … pe 1935 şi luând cunoştinţă de solicitudinea şi deosebitul
sprijin ce aţi binevoit a ne acorda întru sistematizarea posturilor de
preoţi – catehişti în comunele din Clisura Dunării, a hotărât să vi se
exprime profundele ei sentimente de recunoştinţă şi mulţumită”.
La 7 august acelaşi an, Institutul Social Banat-Crişana îmi
aduce vii mulţumiri „pentru preţiosul dar obţinut de la Casa Şcolilor
…”.
Şi de-acum faptele se precipită! În august 1936 (în ziua de
25), primesc următoarea telegramă: „Din momentul istoric al
reactivării, după o întrerupere de 73 ani, a comunei bisericeşti
ortodoxe române Lescoviţa-Caraş, din adunarea parohială de
constituire vă exprimăm recunoştinţă. Şeful echipei Marius Bizerea
şi preot Traian Constantin”.
Între timp, am determinat pe Episcopul Vasile al
Caransebeşului, să facem împreună o vizită la Pojejena şi Lescoviţa.
La Lescoviţa, am fost în ziua de 2 septembrie.
În 2 noiembrie (1936), altă telegramă: „Învăţătorii Cercului
Cultural Moldova-Veche, întruniţi în prima şedinţă, Vă exprimă
deplină recunoştinţă faţă de părinteasca sprijinire a cauzei naţionale
din Clisură. Preşedinte Moise, Secretar Vrăbiescu-Popescu”. Am
răspuns imediat: „Voiu fi întotdeauna alături de DV. pentru dreapta
revendicare la viaţa naţională a Românilor din Clisura Dunării”.
În februarie 1937, Căminul Cultural din Gornea-Liubovca
îmi aduce la cunoştinţă, că acest Cămin a luat fiinţă pe 1 Decembrie
1936, apoi: „Căminul nostru, cunoscându-Vă de un bărbat al
neamului, interesându-Vă ca un părinte de situaţia tristă a şcolii
163
româneşti de pe malul Dunării, Vă proclamăm membru de onoare al
acestui Cămin Cultural din „Clisură”, fiind primul Cămin de pe
Valea Dunării afiliat Fundaţiilor Culturale Regale „Principele Carol”.
Preşedinte Ioan Popa, Directorul Căminului T. Buracu învăţător-
director, Secretar Micşa Alexandru”. Am răspuns imediat.
Pentru înzestrarea capelelor bisericeşti din cele 9 comune,
am format ctitorii (patronate) din şcolile secundare de fete şi de băieţi
din Banat.
La 10 octombrie 1937, Gimnaziul de fete din Caransebeş, în
frunte cu corpul său didactic, predă capelei bisericeşti din Baziaş, a
cărei ctitoră a fost desemnat (împreună cu Gimnaziul de fete din
Oraviţa), obiecte bisericeşti (chivot, cruce, perdele la uşile
împărăteşti, acoperământul preotului, candele, cădelniţe, icoane şi
periniţe) în valoare de 20.000 lei. Ulterior, a completat inventarul cu
iconostasul şi veşmintele preoţeşti. Sfinţirea s-a făcut prin Episcopul
Vasile (Vezi „Vestul” din Timişoara cu data de 29.X.1937). Acest
ziar, la 30 octombrie, scrie un articol de fond, „Cu gândul şi fapta, la
Clisură” semnat de C. M. L. …: „Numele lui Sabin Evuţianu trebuie
citat şi cinstit pentru această faptă. DSa, în calitate de Inspector
general al învăţământului şi dublat de rolul ce-i incumbă ca
preşedinte al Astrei Bănăţene, a înţeles să înceapă hotărât şi raţional
lupta …”. Preotul Traian Constantin, paroh în Vrani şi administrator
parohial în Lescoviţa, publică în acelaşi an, 1937, o carte „Sârbii în
Lescoviţa”, Caransebeş, Tipografia Diecezană; - două ediţii într-un
singur an. Cartea (Ediţia I) mi-o „închină” mie, „salvatorul legii şi a
şcolii româneşti din Clisura Dunării şi Valea Neargănului”. Aici
publică şi din documentele găsite, în parte, de mine. Citez crâmpeie:
„ … mulţumită energiei protestări a dlui Sabin Evuţianu, şef al
învăţământului din Regiunea Timişoara, toată truda sârbească s-a
sfărâmat „de zidul realităţii, care se reazimă pe limba comunei şi
documentele şcolare din trecut” (pp. 40 I şi 45 II); „… dl Sabin
164
Evuţianu, cu multe riscuri şi în ciuda multor atacuri, văzând starea de
fapt şi documentele din arhiva şcolii, s-a opus din toate puterile
împotriva aplicării Convenţiei şcolare aici, informând pe dl Ministru
Dr. C. Angelescu la timpul oportun, când presiunile din afară au
determinat încuviinţarea funcţionării şcolii confesionale sârbeşti. Tot
datorită dlui Sabin Evuţianu, Ministerul Instrucţiunii Publice … a
bugetat 9 posturi de preoţi – catiheţi la şcolile primare de stat din
Clisură: Liubovca, Moldova-Veche, Baziaş, Socol, Câmpina, Zlatiţa,
Lescoviţa, Măceşti şi Radimna” (pp. 46 I şi 52-53 II);
…”Îngrozitoarea situaţie creată de Convenţia şcolară
româno-iugoslavă, cât „priveşte Lescoviţa, era pe punctul să se
îndeplinească. Mulţumită vigilenţei, patriotismului activ, izvorât
dintr-o perfectă cunoaştere a realităţii de care era animat dl. inspector
general Sabin Evuţianu … s-au luat măsuri conform stărilor de fapt.
Şcoala, prin stăruinţa dlui Inspector general Sabin Evuţianu a evitat o
mare catastrofă. DSa va binemerita de la Patrie” (pp. 70-71 I şi 80-81
II).
… „În toamna anului 1935, Ministerul Instrucţiunii Publice,
la stăruinţa dlui inspector general Sabin Evuţianu … înfiinţează …
pentru elevii români posturi de preoţi-catiheţi. O dată cu crearea
acestor posturi s-a autorizat ca în sălile şcolilor primare de stat să se
aranjeze câte o capelă ortodoxă română. Acesta a fost cel mai
important moment al readucerii românilor la biserica – mamă” (pp.
71-72 I şi 81 II).
… „Una dintre figurile istorice, care a contribuit la
rezolvarea problemei româneşti „de pe Valea Neargănului este
desigur dl inspector general Sabin Evuţianu, şeful învăţământului
local din Timişoara.
„Bine documentar asupra stărilor de aici, conştient de înalta
menire a postului ce conduce, a fost cel dintâi care a luat atitudine
hotărâtă şi intransingentă pentru grabnica acţiune ce se impunea. DSa
este acela care a semănat sămânţa cea bună în pământ roditor. Deşi a
165
fost acuzat – că ar sabota un act internaţional, cu toate riscurile s-a
străduit a dovedi la locurile în drept realitatea ruşinoasă de aici, până
când în sfârşit dreptatea a încins şi i-a reuşit a crea cele nouă posturi
de preoţi-catiheţi în comunele jertfite străinilor prin Convenţia
şcolară. Prin posturile de preoţi-catiheţi s-a pus bază acţiunii de
reromânizare a fraţilor înstrăinaţi.
„Rezultatul unei munci de abia 18 luni a acestor preoţi-
catiheţi a dovedit, că DSa a sesizat mai bine problema. Astăzi pe
graniţa de Sud-Vest în comunele foste româneşti, dar înstrăinate de
vitregia vremii, se află puternice focare româneşti, - bisericeşţi şi
culturale -. Cu emoţie am ascultat mărturisirea unui învăţător care
funcţionează în această regiune de peste 30 de ani, că în scurta vreme
de 18 luni, pe aici s-au realizat stări care acum 15-20 de ani nici cel
mai optimist român nu-şi permitea a le visa. O mai mare mulţumire
sufletească şi satisfacţie decât realizările de pân-acum ale preoţilor-
catiheţi nici nu putea avea dl inspector general Sabin Evuţianu …
„Istoria dezrobirii fraţilor înstrăinaţi de pe aici îi va păstra
desigur o pagină scrisă cu litere de aur …” (pp. 92-94 II).”
Desigur, unii cititori (ori ascultători) se vor întreba cine este
Sabin Evuțianu?
Profesorul Sabin Evutianu s-a născut în anul 1889, în
localitatea Pecica, unde tatăl său a fost preot. Mama provine dintr-o
familie originară din Țebea, iar tata - dintr-o familie din Brad. Rămas
orfan, Sabin creşte la o rudă din Lipova. Beneficiază de o bursă
acordată de Fundaţia Elena Ghiba Birta din Arad, cu sprijinul căreia
urmează cursurile Liceului Andrei Şaguna din Braşov; apoi ajunge
bursier al Fundaţiei Gojdu, la Facultatea de Filozofie de la
Budapesta, unde va deveni membru al Societăţii studenteşti “Petru
Maior”. Scrie articole în numeroase publicații bănățene; ocupă postul
de profesor la Liceul Pedagogic “Dimitrie Ţichindeal” din Arad,
fiind ales să reprezinte corpul profesoral în cadrul delegaţiei oficiale
166
la Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia. Este solicitat de către
Ministrul Educaţiei Publice să meargă la Caransebeș pentru
înființarea Liceului ”Traian Doda”, perioadă în care urmează
cursurile de preoţie. În 1923, este numit Inspector general al
Învăţământului pentru Districtul Banat (Timişoara, Arad,
Caransebeş, Torontal, Mehedinţi, Crişana); apoi înfiinţează Astra
Bănăţeană, societăţi culturale, şcoli româneşti în Banatul românesc şi
sârbesc, cluburi didactice, presă şcolară, desfăşurând o activitate
administrativă exemplară.
S-a ferit de atașamentul față de problemele politice, iar
calităţile sale au determinat autorităţile să-l păstreze în administraţia
şcolară, indiferent de guvernul țării şi apartenenţa politică a acestuia
(a fost declarat ”inspector general inamovibil”). A cunoscut şi s-a
bucurat de aprecierea ministrilor educaţiei, Anghelescu, Iorga,
Petrovici, Petrescu, Voitec, a desfăşurat o importantă activitate
publicistică despre probleme învăţământului şi ale şcolii. A avut o
viață familială tragică, perzându-şi doi copii în accidente (unul de
circulaţie, altul dintr-o eroare medicală), iar memoria sa a înregistrat
cu multă atenţie principalele evenimente ale timpului, cel puțin aşa
cum au reverberat ele în “zona Banatului”. A lăsat manuscrisul
CLIPE TRĂITE, în șase caiete. Manuscrisul (inedit) CLIPE TRĂITE
se citește cu reală plăcere, pentru că prezintă aproape un secol din
viaţa culturală şi şcolară din zonele timișorene, arădene,
caransebeșene și orădene, iar informaţiile sunt importante pentru
activitatea culturală, școlară, economică și socială bănățeană, riguros
comentate și cu implicare afectivă. A murit în 1978, la Timişoara,
unde este înmormântat. Publicarea manuscrisului constituie o sursă
extrem de importantă pentru istoria culturală, didactică şi socială a
zonei sud-vestice a ţării în perioada 1920-1947.
Bibliografie:
Sabin Evuțianu, Clipe trăite, Editura Univ. A.Vlaicu, Arad,
2013.
167
ÎNVĂŢĂMÂNTUL ŞI ŞTIINŢA DE CARTE ÎN
BANATUL ISTORIC prof. Fogaș Camelia
Școala Gimnazială Voiteg
Experienţa societăţii umane din antichitate până în perioada
contemporană, demonstrează că procesul învăţării nu poate fi limitat
doar la dobândirea cunoştiinţelor de scris şi citit, transmise printr-o
formă organizată de activitate şcolară. Cu siguranţă, însuşirea
scrisului şi cititului alcătuieşte partea fundamentală a asimilării
ştiinţei de carte.
Considerăm însă, că fenomenul învăţării este mai extins şi
complex, incluzând însuşirea de cunoştinţe rezultate din convingerea
familiei şi din mijlocul oamenilor, din comunitate. Familia
alimentează zi după zi dorinţa firească de cunoaştere a copilului şi
răspunde la curiozităţile acestuia prin transmitere de informaţii.
Declanşează, practic, procesul învăţării cu mult înainte ca plăpânda
fiinţă să se integreze într-o formă sau alta în structura şcolară şi să
ocupe un loc în banca unei săli de clasă. În „vatra” casei părinteşti
copilul dobândeşte mereu cunoştinţe noi şi odată cu însuşirea vorbirii
îşi exinde sfera învăţării. Sfaturile stăruitoare date cu duioşie de
mame, în nenumărate ocazii, au constituit pentru copil o sursă
permanentă de a pătrunde în taina unor fapte de învăţare.
Dascălul bănăţean George Cătană, mare iubitor de folclor, a
cules asemenea sfaturi încărcate de înţelepciune:
-Nerăbdarea unor copii de a primi imediat unele lucruri, era
potolită de mamă prin cuvintele: „Mai aşteaptă, că aşteptând vei
creşte mare!”. În acest fel, dorinţa copilului de a deveni „om mare”
tempera neastâmpărul acestuia.
168
-Intenţia atâtor copii de a se juca cu focul, aducător de
primejdii era stăvilită de sfatul mamei: „Fereşte-te de foc, căci cine
se joacă cu focul se udă noaptea în pat!”.
Zicătorile, ghicitorile care încălzeau atmosfera în zilele iarnă,
constituiau pentru copii posibilitatea de a învăţa şi cunoaşte
amănunte despre lumea înconjurătoare. Basmele şi povestirile din
viaţa oamenilor stimulau imaginaţia copiilor şi dorinţa de a obţine
noi informaţii. Eroii basmelor bănăţene din urmă cu unul sau două
secole, erau oameni obişnuiţi, cinstiţi şi harnici. Un tânăr de la sat,
obligat de sărăcie, ajunge „şăgârt” la un „dughean”, apoi „calfă”,, iar
în final stăpânul decide să-l facă „ortac” cu el la negustorie. Alt
tânăr, frumos şi harnic, care avea singura bogăţie ştiinţa de carte, se
va căsători cu fata de împărat şi va scăpa de sărăcie.
În mentalitatea locuitorilor Banatului Istoric, a dăinuit ideea
că o creştere şi educare morală folositoare copiilor, trebuie făcută la
vremea ei (se cunosc: Cei şapte ani de-acasă!). „Învaţă la tinereţe ca
să strângi la bătrâneţe!”. Această învăţare arhaică este evidentă şi
aparţine firii umane. În primul plan trebuia să alegem familia-
comunitatea care, au alcătuit primul nucleu social în care sa realizat
instruirea orală a copiilor. Pe temelia acestei învăţături timpurii s-a
ridicat instruirea şcolară organizată.
Procesul de învăţământ şi educaţie, însuşirea ştiinţei de carte,
sunt efectele unei învăţări aflate în desfăşurare pe care o
consolidează după reguli specifice.
Incorporarea Banatului Istoric la Imperiul Habsburgic (1716)
va fi marcată de o schimbare radicală în evoluţia ştiinţei de carte.
Până în 1778 Banatul are un statut special de „Provincie de Coroană”
direct dependentă de Curtea de la Viena. Insuficienţa cunoaşterii a
ştiinţei de carte, în concepţia oficialităţilor de la Viena, constituia o
„frână” în dezvoltarea Banatului Istoric.
În 1768 se produce prima vizită a lui Iosif al II-lea în Banat
care, rămâne neplăcut impresionat de numărul mic de copii aflaţi în
169
şcoli şi de existenţa a numeroşi analfabeţi. Frecventarea şcolilor era
foarte restrânsă, la o şcoală revenind în medie 17 copii, deşi încă din
1723, autorităţile au dispus înfiinţarea de şcoli în mai toate
localităţile. Şi numărul de învăţători era redus. În zonă este menţionat
ca dascăl la Partoş, George Laiu, iar la Deta apare numele lui Enric
Muller, care instruia copii de pe moşiile apropiate şi trăia din
donaţiile familiilor elevilor.
În 1768 Curtea de la Viena transmite o „Instrucţiune” pentru
Banat, în care propune pentru şcolile româneşti şi sârbeşti editarea de
cărţi şcolare şi numirea unui director de şcoală ortodox care, să
examineze pregătirea învăţătorilor înainte de numirea lor în slujbe.
În 1769 împărăteasa MariaTereza solicită elaborarea unui
plan de organizare a învăţământului în localităţile ortodoxe, astfel că
apare Reforma Şcolară din 1774 prin legea „Regulae Directivae”
aplicată tuturor şcolilor ortodoxe din provincia Banat. Prin această
lege se stabilea organizarea învăţământului elementar în şcoli:
Trivale - înfiinţate în fiecare parohie, unde se
învăţa scrisul, cititul şi socotitul
Capitale (principale) – funcţionează câte una în
fiecare district, au 3-4 învăţători şi se predă: latina,
desenul, geografia, istoria
Normale – se organizează în centrele Provinciei,
pentru instruirea viitorilor învăţători
La 02.XI.1776 împărăteasa Maria Tereza emite un Patent
Şcolar ( Schul Patent) prin care se aduc noi precizări referitoare la
şcolile primare din comunele bănăţene locuite de ortodocşi:
În fiecare comună, locuitorii ortodocşi să aibe o
şcoală a lor, numită şcoală primară
Şcolile necorespunzătoare să fie reparate, iar acolo
unde lipsesc să fie construite
170
Şcoala să fie amplasată într-un loc potrivit, în
mijlocul satului- lângă biserică
Drumul spre şcoală să fie bine curăţat de zăpadă
sau noroi
Procurarea rechizitelor şcolare pentru elevii
săraci, cade în sarcina comunei
Învăţătorii să aibe o viaţă evlavioasă, creştinească,
cinstită, să fie blânzi, iubitori cu copii
Se interzice numirea de învăţători din confesiunile
protestante
Învăţătorii să se îndeletnicească doar cu educarea
şi învăţarea tineretului
Şi pentru atâtea bunătăţi ce se revarsă din şcoală asupra
copiilor noştri, bietul învăţător, primeşte o plată ce „nu cumpăneşte
cu truda ce şi-o dă”. Numai cei ce au „gustat pita dăscălească” pot să
înţeleagă şi să scrie cât de grea este această chemare. În 1909
„Gazeta Educatorului”, publica următoarele versuri de mare preţuire
pentru menirea învăţătorului:
Dragi apostoli ai culturii
Dascăli zoritori de minte
Care aveţi sfânta menire
De a merge tot înainte
Prindeţi deci tăiaţi în brazde
În cultura românească
Semănaţi în agrul Romei
Ghinda noastră strămoşească
Căci din rodul trudei voastre
Va veni cerescul dar
Dintre câte lupte grele
Are neamul nostru sub soare
Lupta voastră-i cea mai dreaptă
171
Cea mai binefăcătoare
Că deşi cădeţi în lupte
Idealul vostru rămâne
Fiind purtat de generaţii
Tot cu suflete senine
Învăţătorul constitue temelia pe care se ridică o societate. El
este principalul realizator al multiplelor activităţi impuse de procesul
de învăţare. De munca şi dăruirea sa şi nu în ultimul rând de calităţile
didactice şi conduita sa morală depinde progresul elevilor la
învăţătură, disciplină şi ordine şcolară.
Referindu-se la frecvenţa şcolară, episcopul Ioan Popasu,
adresează învăţătorilor următoarele cuvinte în 1882: „Cercetarea
şcoalei este mai slabă în acele comune în care preoţii şi învăţătorii ori
că nu-şi cunosc îndatoririle faţă de şcoală, ori cunoscându-le, din
lenevie sau nepăsare, nu şi le îndeplinesc. Iar unde este învăţătorul
harnic, acolo şcoala este plină de prunci.”
Redactorul gazetei „Foaia Dicezană” publica în iulie 1886 :
„Folosul cel mai mare îl are poporul român tocmai de la şcoala
românească de stat, de la Dascălul său, care de dimineaţă până seara
„asudă” în şcoală.”
Organizarea şi ocuparea postului de învăţător se făcea prin
concurs, iar instalarea pe post se făcea în mod solemn la biserică în
prezenţa credincioşilor, în faţa cărora învăţătorul depunea un
jurământ de credinţă:
„Eu învăţător..., jur pe Dumnezeul cel viu că mă voi comporta
neînclinat şi cu fidelitate nezdruncinată faţă de majestatea sa regele
meu apostolic şi patria mea şi constituţia acesteia şi că mă voi ţine de
legile ţării, de obiceiurile legitime, dispoziţiile legiferate ale
autorităţilor de stat şi totodată de obligaţiile cuvenite cu funcţia mea
de învăţător, pe care întotdeauna le voi îndeplini conştiincios, devotat
şi exact. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”
172
ASPECTE ALE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI BILEZEAN
(SCURT ISTORIC)
Prof. Natalia Simona Borlovan
Şcoala Gimnazială Nr. 12, Timişoara
Localitatea Biled este situată din punct de vedere geografic la
27-28 km NV de Timișoara, în partea de vest a țării, fiind așezată la
20 grade și 54 min est de Greenwich și la 45 de grade și 46 de min de
emisfera nordică.
Din punct de vedere istoric, după războiul din 1716 – 1718,
încheiat cu pacea de la Passarowitz, Banatul intră sub stăpânirea
directă a habsburgilor. Terenul pe care se află situat Biledul a
aparținut contelui de Mercy, până în 1738, după care intră în
proprietatea împăratului.
În anul 1765, la 15 septembrie, exact în anul în care Iosif al II-
lea devine regent, având dreptul de a conduce Imperiul Habsburgic,
alături de mama sa, Maria Tereza, poposesc în spațiul bilezean primii
coloniști germani. Localitatea a fost gândită ca o „localitate model”,
străzile fiind dispuse sub forma unei table de șah, iar planul inițial
vizând construirea a 252 de case, a unei școli și a unei biserici.
Responsabil pentru ridicarea noii localități a fost administratorul
districtual Franz Josef Knoll, iar în 1765, înaintea de începerea iernii,
au fost construite 32 de case. În anul 1766, s-a urmărit ridicarea a
220 de case, dintre care au fost înălțate 202, iar în 1767, localitatea a
crescut cu încă 20 de case.
Străzile localității vor fi numite în funcție de așezarea lor,
raportat la prima stradă construită, respectiv Strada Veche sau
Altgasse, aceasta fiind urmată de către Strada a Doua, Zwetgasse și
așa mai departe. Primul primar al localității a fost Kaspar Hann, care
a locuit în locul unde astăzi se află casa cu numărul 538, pe Strada
173
Veche. Prima școală a fost situată pe Strada Veche, vizavi de
Primărie, astăzi casa cu numărul 474.
Ca în majoritatea localităților bănățene, școala se afla sub
jurisdicția bisericii, preotul fiind în foarte multe cazuri învățătorul
sau directorul școlii. În Biled, prima școală avea o sală mare, în care
funcționa și biserica, iar primii învățători erau în același timp și
clopotari, și cantori. Primul om al școlii a cărei identitate a fost
cunoscută s-a numit Mathias Krauser.
Adeptă a „despotului luminat”, Maria Tereza (1740 – 1780) va
introduce în Banat obligativitatea învățământului pentru băieți.
Interesant este că această obligativitate viza doar cele patru-cinci luni
de iarnă. Ulterior, durata învățământului obligatoriu va fi extinsă la
opt-nouă luni pe an, iar obligativitatea acestuia va include și fetele.
Dezvoltarea populației va determina extinderea școlii, astfel
încât în anul 1791, aceasta va cuprinde și clădirea situată astăzi la
numărul 473. Curtea imperială de la Viena va hotărî, în anul 1798,
construirea unei școli de cărămidă, situată în apropierea bisericii, dar,
ca urmare a conflictelor cu turcii, lucrările vor fi sistate temporar. În
anul 1800, localitatea va fi preluată de către Episcopia din Zagreb, iar
construcția școlii va fi finalizată, costurile aferente fiind suportate de
către comună. În 1837, Lonowics, episcopul de Cenad, efectuează o
vizită în localitate, iar din raportul întocmit cu această ocazie, aflăm
că școala era amplasată în spatele bisericii și a casei parohiale, fiind
construită din cărămidă și având 3 săli de clasă, repartizate astfel:
una pentru fete și două pentru băieți. Școala mai avea 3 camere
destinate insitutorilor, două camere pentru învățători, o cămară și o
piviniță. Învățătorul localității era Adalbert Körber, care îndeplinea
în același timp și funcțiile de cantor și clopotar al bisericii.
Direcțiunea școlii era asigurată de către preotul localității, care preda
și religia, în școală existând, în 1837, 574 de elevi, dintre care 220 de
fete și 354 de băieți. Principalele obiecte aferente planului de
174
învățământ erau: religia, citirea, ortografia, caligrafia, aritmetica și
muzica.
În anul 1847 a fost construită o școală mai mare, ca urmare a
creșterii natalității, iar peste 10 ani, aceasta va mai cuprinde o
locuință pentru învățători și o sală de clasă. În 1860, în școala din
Biled funcționau 4 clase, una de fete și 3 de băieți, iar în 1890 existau
4 clase de băieți și 4 clase de fete.
O premieră în istoria învățământului bilezean l-a reprezentat
anul 1877, când au fost angajate două învățătoare. Ca o necesitate a
cerințelor dezvoltării social-economice din epocă, în anul 1892 va
lua naștere Școala Profesională, care va funcționa până în anul 1950.
Inițial, între anii 1765 – 1878, procesul didactic s-a desfășurat în
limba germană, durata de școlarizare fiind de 6 ani, iar numărul de
elevi specific unei clase fiind cuprins între 80 și 120.
În perioada 1878 – 1889, documentele școlare vor fi bilingve,
atât în limba maghiară, cât și în germană, dar limba de predare a fost
clar limba maghiară, ca urmare a politicii de maghiarizare dusă după
instaurarea dualismului austro-ungar, limba germană fiind doar un
simplu obiect de studiu. Începând cu anul 1890 – 1891, limba
germană va fi eliminată definitiv, numele elevilor maghiarizate
(Johann devenind Janos, Frantz devenind Ferenc și așa mai departe),
iar învățătorii care nu stăpâneau limba maghiară au fost concediați
sau pensionați forța, ca urmare a intensificării procesului de
maghiarizare derulat în Imperiu, situație ce se va menține până la
sfârșitul Primului Război Mondial și destrămarea Imperiului Austro-
Ungar.
Odată cu anul școlar 1919 – 1920, se reia procesul de
învățământ în limba germană, iar limba română figurează acum ca
disciplină obligatorie în programa școlară, fiind demn de menționat
faptul că, până în anul 1944, documentele școlare aferente erau
redactate atât în limba germană, cât și în limba română. Ca urmare a
faptului că Banatul devine parte a României Mari, în Biled se vor
175
stabili, după Primul Război Mondial, câteva familii de români, marea
majoritate aparținând clasei de mijloc și desfășurând profesii liberale
(notar, avocat sau fiind funcționari de stat).
Drept consecință a acestui fapt, începând cu anul școlar 1935 –
1936, pe lângă școala germană din Biled va funcționa o secție
română, sub conducerea unui cadru didactic. În perioada respectivă,
anul școlar se încheia la sfârșitul lunii iunie, când elevii susțineau un
examen deschis, care permitea părinților, preotului și primarului să
asiste la finalizarea anului de studiu, alături de dascălii școlii.
Din documentele de epocă aflăm că orarul de funcționare al
școlii cuprindea cursuri ce se desfășurau atât dimineața, cât și după-
amiaza, cu excepția zilei de joi după-amiaza, când elevii erau liberi,
iar principalele obiecte de studiu erau gramatica, scrierea, citirea,
geografia, științele naturale, igiena, istoria, Constituția, muzica,
educația fizică, desenul, lucrul manual și religia. Tot caracteristic
acelei perioade este și faptul că procesul de învățământ se axa cu
precădere pe tehnica memorării și reproducerii cât mai fidele a
cunoștințelor.
După al Doilea Război Mondial, între anii 1944 – 1947, limba
germană va fi interzisă în cadrul procesului de învățământ. Începând
cu anul școlar 1947 – 1948, limba germană este reintrodusă, astfel
încât copiii din ciclul primar puteau învăța în limba lor maternă.
Printre învățătorii de atunci se număra și doamna Elvira Slavik, o
figură luminoasă a învățământului, de care mulți bilezeni își amintesc
cu drag.
Reforma învățământului din august 1948 garanta dreptul
naționalităților conlocuitoare de a învăța în limba maternă, conform
Constituției și legilor nou-înființatei Republici Populare Române.
Începând cu anul școlar 1948 – 1949, în Biled vor funcționa
două școli de 7 clase, una românească și una germană, procesul de
învățământ având loc în două schimburi. Școala românească își
176
desfășura activitatea în clădirea școlii vechi, iar școala germană va fi
mutată în clădirea cu numărul 299, care fusese inițial școală de fete și
locuință pentru învățători. Este demn de menționat faptul că fiecare
școală avea conducere proprie. Datorită aportului populației
germane, în perioada respectivă va fi strânsă suma de 80.000 de lei,
sumă cu care se va amenaja ca instituție școlară „clădirea Braun”.
Începând cu anul școlar 1959 – 1960, va avea loc unificarea
celor două instituții școlare, acestea devenind o școală cu două secții.
Directorul școlii va fi de naționalitate română, iar directorul adjunct
de naționalitate germană.
Generalizarea învățământului de 8 clase în 1965 va include în
mod evident și școala din Biled, iar începând cu anul 1970 se va
generaliza învățământul de 10 clase. Anterior acestei generalizări din
1970, merită menționat faptul că, începând cu anul școlar 1963 –
1964, în Biled se va înființa o clasă de liceu teoretic, cu profil real.
Datorită numărului de clase insuficient, în anul 1967, în locul fostei
uzine electrice a localității va fi construită „școala nouă”, la numărul
300, meritoriu fiind faptul că aceasta a fost ridicată prin munca
voluntară și donațiile bănești ale locuitorilor comunei. Liceul va
funcționa până în anul 1973, când va fi desființat, iar clădirea va
deveni școală generală.
Deschiderea aparentă a României socialiste spre Occident, ca o
consecință a politicii statului comunist, va permite emigrarea unui
număr important de etnici germani în RFG, fapt ce va determina o
scădere dramatică a populației germane din Biled, și implicit a
populației școlare, astfel încât, în anul 1985, funcționau în cadrul
școlii două clase simultane, cu limba de predare germană la ciclul
primar (clasa I cu clasa a III-a / clasa a II-a cu clasa a IV-a) și două
clase simultane în ciclul gimnazial (clasa a V-a cu a VI-a și a VII-a
cu a VIII-a).
După 1989, clasele cu predare în limba germană dispar treptat.
Așa cum am amintit, în clădirea situată la numărul 300 a funcționat
177
Școala Profesională Horticolă, între anii 1892 – 1950, iar din 1950 s-
a înființat Școala Profesională de Mecanici Agricoli, care s-a mutat
într-o clădire nouă, pe Strada Principală, la ieșirea din localitate, spre
Șandra. Între 1950 – 1952, instituția se va numi Școala Profesională
de Tractoriști, care va funcționa în paralel cu Școala Medie. Din
1953, noua denumire va fi Școala Profesională de Mecanici Agricoli
Biled, iar între 1979 – 1992, denumirea instituției va fi Școala
Profesională Agro-Industrială Biled. În 1992 va lua ființă Grupul
Școlar Agricol Biled, care urmărea pregătirea specialiștilor de nivel
mediu necesari în agricultură și care va fuziona, în perioada de
tranziție a învățământului postrevoluționar din România, cu Școala
Generală I – VIII, Biled. De la 1 septembrie 2012, noua denumire a
instituției școlare este Liceul Tehnologic Petre Mitroi, Biled.
Ca în orice localitate care se respectă, și în Biled a funcționat
un învățământ preșcolar, începuturile acestuia datând din ultimul
deceniu al secolului al XIX-lea, mai precis din anul 1892. Inițial,
acesta s-a desfășurat în casa aflată peste drum de casa parohială
catolică, locația fiind închiriată. Din documentele de epocă aflăm că
prima directoare a grădiniței a fost Barbara Grunauer, iar din 1903 și
până în 1936, conducerea acesteia va fi asigurată de către doamna
Barbara Eichert-Rieder. Începând cu anul 1912, grădinița bilezeană
va funcționa într-o clădire proprie, la numărul 233, deoarece comuna
va cumpăra fosta locuință a administratorului domeniului episcopal
de la Episcopia din Zagreb.
Într-o primă fază, clădirea va fi amenajată și mobilată ca o
grădiniță destinată să cuprindă 50 – 60 de copii. Începând cu anul
1944, în Biled va funcționa și o secție în limba română a grădiniței,
grădinița germană fiind mutată la numărul 240, în 1950, iar grădinița
inițială de la nr. 233 se va transforma în grădiniță cu program
prelungit. Menționăm că, între anii 1936 – 1953, conducerea
instituției a fost asigurată de către doamna Wilhelmine Borka. În anul
178
1956, grădinița se va muta din nou, de la nr. 240 la nr. 244. În anul
1953, va lua naștere grădinița cooperativei agricole de producție
Biled, care va funcționa în casa cu nr. 471 și care va fuziona prin
absorbție cu grădinița germană aflată la nr. 244. În anul 1970, va fi
amenajată în Strada Principală, la nr. 362, o nouă grădiniță, a cărei
secție germană va fi condusă de către doamna Margarethe Weber.
În Biled, în anul 1961, în plin avânt al dezvoltării socialiste, va
fi înființată o nouă grădiniță, ce urma să deservească personalul
fabricii de cânepă din localitate, grădiniță ce va funcționa până în
anul 1991, când va fi desființată fabrica de cânepă. Programul de
funcționare al acestei grădinițe era de la ora 8.00 la ora 18.00, având
doar secție în limba Principală, ca o parte integrantă a Liceului
Tehnologic Petre Mitroi, Biled.
În ansamblu, se poate spune că istoria învățământului bilezean
a reflectat cu fidelitate realitățile geo-politice specifice zonei de vest
a țării și evoluția acestuia de la spațiu component al Imperiului
Habsburgic la un teritoriu aparținând României democrate
postrevoluționare. Așa cum rezultă din evoluția învățământului
bilezean, această zonă a oglindit cu multă fidelitate, dincolo de
fluctuațiile geo-politice, perenitatea spiritului etnic multicultural,
care s-a afirmat de-a lungul timpului ca o caracteristică a spațiului
bănățean și care, nu în ultimă instanță, a fost rezultatul muncii
acestor apostoli ai neamului care au fost învățătorii, indiferent de
apartenența lor etnică.
Bibliografie:
1. Arhiva Liceului Tehnologic Petre Mitroi, Biled;
2. Maria Șandor, Biled 1965 – 2005, 240 de ani de existență,
Editura Cosmopolitan Art, 2005;
3. HOG, Billed: Billeder heimatblatt (foaie bilezeană),
Editura Bernd Bockle (1988 – 1997).
179
MEMORIA CARTIERULUI MEU, FABRIC
Prof. Daniela Csizmarik
Şcoala gimnazială nr. 21 „Vicenţiu Babeş”, Timişoara
De unde veneau toate lucrurile bune în Timişoara şi plecau
peste mări şi ţări?
Aceasta a fost întrebarea la care am încercat să răspundem
mai mulţi participanţi, într-o manieră mai deosebită, în cadrul
proiectului Memoria Cartierului Meu, derulat în perioada
septembrie-noiembrie 2012, cu sprijin financiar din partea
Administraţiei Fondului Cultural Naţional, desfăşurat în campania
Timişoarei pentru titlul de Capitală Culturală a Europei, în anul
2021. Timişoara şi-a lansat cartierele istorice în „lupta” pentru acest
titlu.
Asociaţia Timişoara Capitală Culturală Europeană împreună
cu Consiliile Consultative de Cartier, Fundaţia Rubin, Teatrul de
Copii şi Tineret Merlin, Asociaţia Ariergarda şi istoricul timişorean
Ioan Haţegan au pus în valoare tradiţiile şi patrimoniul cultural
deosebit din şase cartiere: Iosefin, Elisabetin, Fabric, Freidorf,
Fratelia şi Mehala. Poveşti neştiute, scenete de teatru, lecturi ale
scriitorilor locali şi expoziţii au avut loc în cadrul acestui proiect.
„Elevii din aceste cartiere alături de artiştii şi scriitori din
organizaţiile implicate au pregătit activităţi interactive, expoziţii de
pictură pe sticlă, prin intermediul cărora cele mai interesante secrete
şi poveşti din istoria oraşului arată că Timişoara este o destinaţie
turistică şi culturală de interes european. Timişorenii vor afla care
este legătura între frumuseţea legendară a împărătesei Austriei,
prinţesa Sissi, şi trandafirii din Elisabetin, cum era conectat Iosefinul
cu Curtea Imperială de la Viena, de unde veneau toate lucrurile bune
în oraş, care sunt originile denumirilor Fratelia, Mehala sau Freidorf.
180
Proiectul Memoria Cartierului Meu este o sinteză a moştenirii
lăsată timişorenilor de astăzi, concepută pe înţelesul tuturor.
Totodată, arată că traseele turistice şi culturale continuă şi în afara
zonei Cetate, care este în prezent principalul punct de atracţie al
oraşului”, explică realizatorii proiectului.
“Timişoara are o istorie şi tradiţii fascinante care odată aduse
în conştiinţa locuitorilor întăresc identitatea oraşului. Clădiri, străzi,
locuri pe lângă care trecem poate zilnic, prin acest proiect vor prinde
o viaţă nouă prin evocări istorice, povestiri imaginare, culori
luminoase şi decoruri fabuloase puse împreună cu pasiune de către
partenerii de proiect. Memoria Cartierului Meu este în acelaşi timp
un exerciţiu de muncă în echipă în care actori culturali foarte diferiţi
şi consiliile consultative de cartier lucrează împreună pentru
revalorizarea oraşului”, susţine Teodora Borghoff, director executiv
al Asociaţiei Timişoara Capitală Culturală Europeană.
Şcoala gimnazială nr.21, la care sunt învăţătoare, a avut
prilejul să fie una din şcolile selectate să participe, iar eu, bucuria să
aflu că, împreună cu elevii clasei mele, prezentăm povestea cartierul
Fabric.
Din Fabric, căci acesta era şi răspunsul la întrebarea de mai
sus, cartier cu ştaif, au ieşit la lumină poveşti spuse de istoricii
oraşului şi jucate de elevii mei, elevi ai clasei a IV-a, într-o frumoasă
zi de toamnă – 3 noiembrie 2012. Mai exact, participanţilor li s-a
propus un tur al cartierului cu Alexandra Irimia, recitaluri ale elevilor
Colegiului Vidu, momente teatrale ale elevilor de la Şcoala 21,
întâlnire Ariergarda, istorii ale locului spuse de Ioan Haţegan şi o
expoziţie de pictură pe sticlă. Accesul
publicului la evenimente a fost liber. Iată
afişul!
Sceneta elevilor mei, de la Şcoala Gimnazială
nr. 21 din Fabric, coordonaţi şi de Gina
Macovei, actriţă a Teatrului Merlin, a readus
181
în atenţie o vorbă veche a timişorenilor care spunea că „Toate
lucrurile bune vin din Fabric”. “Un copil orfan îşi urmăreşte visul:
îşi dorea să îmbrace toţi copiii ca să nu le mai fie frig. Reuşeşte asta,
pentru că în Fabric s-a deschis prima fabrică de postav, ale cărei
produse ajungeau în cartierele oraşului dar şi în alte zone de
desfacere”, a spus Gina Macovei despre piesa inspirată dintr-o
poveste dramatică.
Invitaţii au putut admira şi
expoziţia de pictură pe sticlă la care au
lucrat elevii claselor a V şi a VI-a, tot
ai şcolii noastre şi, care au descoperit
noi tehnici de pictură şi simboluri ale
cartierului în care învaţă sau
locuiesc. La atelier au participat 50 de
elevi care au învăţat cum pot transpune fotografiile pe sticlă, prin
pictarea acesteia cu diferite culori (transparente sau opace), cu pastă
contur sau plumb aplicat, modelele devenind originale, în funcţie de
preferinţe. Creaţiile copiilor au atras atenţia prin culori vii,
armonioase, cu aspect decorativ.
Scurt istoric:
Fabric (alternativ Fabrică, în germană Fabrikstadt, maghiară
Gyárkülváros) este un cartier istoric din Timişoara. Numele său vine
de la fabricile care s-au construit aici încă de la apariţia sa.
Localitatea a fost separată de Timişoara, dar mai târziu a fost
încorporată, devenind un cartier al acesteia.
Fabricul şi-a început existenţa în 1718, când o parte din
populaţia româno-sârbă din cartierul Palanca Mare s-a mutat aici
pentru a respecta cerinţele militare de reconstrucţie a noii cetăţi.
Fabricul a fost recunoscut pentru manufacturile sale, bresle şi
meşteşugari, aici înfiinţându-se în 1718, prima Fabrică de Bere, care
182
mai există şi azi. Râul Bega avea numeroase ramificaţii de mici
canale navigabile care împânzeau Fabricul, erau pline de mori şi
poduri. Acestea au facilitat transportul mărfurilor direct pe Canalul
Bega şi au permis apariţia unei industrii puternice şi variate. Au
înflorit breslele cizmarilor, papucarilor, şelarilor, cojocarilor,
dogarilor, pescarilor, ale brutarilor, măcelarilor, peruchierilor sau
croitorilor. Până în 1880 aici existau opt mori cu nume de sfinţi ce
măcinau anual peste 2500 de tone de grâu. În 1876 se construieşte
gara din Fabric (actuala Gară de Est).
Bibliografie şi Webografie:
1. Monitorul Primăriei Timişoara;
2. ro.wikipedia.org/wiki/Fabric.
183
DEZVOLTAREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI
ÎN COMUNA CHIŞODA ÎN VEACUL AL XIX-LEA
ŞI
ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX
Prof. Daniel Borlovan
Liceul tehnologic „Petre Mitroi”, Biled
Numele localităţii este amintit începând cu documentele din
veacul al XII-lea; în evidenţele papale din anii 1332 – 1336,
localitatea se numeşte Teşola şi Teschould, iar din veacul al XV-lea,
denumirea este cea de Chişoda, cu toate că, până la finele veacului al
XVIII-lea, în matriculele parohiei, preoţii o scriu Chişolda şi
Chişovda.
Iniţial, proprietar al satului, în anul 1399, a fost nobilul
Dimitrie Pogany, iar la 1456, satul devine proprietatea voievodului
Ion Huniade, şi apoi a lui Mihai Silaghi, cumnatul lui Huniade. După
ce Banatul a fost ocupat de trupele imperiale şi satele bănăţene au
fost organizate de către guvernatorul italian Florimund Mercy,
comuna trece în proprietatea fiscului, iar în 1746, împreună cu
comunele Freidorf, Peciu Nou, Recaş, Bruckenau, Giarmata,
Beşinova şi Carani, este dată tributară oraşului Timişoara.
În urma unui ordin statal din 12 martie 1734, statul va pune la
dispoziţia comunei teren pentru şcoală şi biserică, şcoala veche
clădindu-se în secolul al XVIII-lea şi având o sală de învăţământ şi
o locuinţă pentru învăţător. Acest edificiu şcolar va funcţiona până în
anul 1892, fiind înlocuit cu o clădire ce va fiinţa până în deceniul al
V-lea al secolului XX.
Iniţial, aici, ca şi în toate comunele Banatului, rolul de dascăl a
fost îndeplinit de acei sfinţi neştiuţi care şi-au asumat misia
culturalizării maselor şi care în acelaşi timp îndeplineau şi rolul de
184
cantori ai bisericii, principalele materii care se predau fiind cetit,
scris, religia, puţină socoată şi cântare bisericească. Odată cu apariţia
legii Ratio Educationis, aparţinând Mariei Teresa (1740 – 1780), se
reglementează faptul că învăţătorul trebuia să fie absolvent al Şcoalei
de Normă, cu un curs de şase luni.
În comuna Chişoda, în veacul al XVIII-lea şi până în deceniul
al 8-lea al secolului al XIX-lea, a funcţionat un singur învăţător.
Primele date despre învăţătorii satului se regăsesc în
matriculele bisericii. Astfel, în matricula 1, pe ultima foaie, se află o
notiţă din care se deduce că învăţător al satului a fost Ioan Popovici,
în Chişoda şi Ioan Blagoe, în Unip. Mai ştim că în anul 1781,
învăţător al satului este Ioan Olariu, lucru pe care îl deducem din
matricula botezaţilor, unde semnează, la data de 22 august 1781, şi
de unde aflăm că va funcţiona până la 1813, după el fiind învăţător
Ioan Iancovici, care va funcţiona în acest post până în 1818, dată
după care îl regăsim ca preot în Chişoda. După cum se observă, între
biserică şi şcoală exista o relaţie ambivalentă, majoritatea dascălilor
fiind cantori şi chiar preoţi, iar unii preoţi asumându-şi, la rândul lor,
rolul de dascăli.
În 1820, aflăm că învăţător în sat este Ioachim Popovici, urmat
de Ilie Amandia, învăţător care a terminat Preparandia, la Arad, în
1826, fiind urmat, în 1845, de fratele său, Toma Amandia. În 1846,
învăţător este Moise Babescu, urmat apoi de Simeon Moldovan, care
va funcţiona între anii 1847 – 1890. Simeon Moldovan a fost una
dintre figurile luminoase ale satului şi datorită lui, în anul 1875, se va
înfiinţa al doilea post de învăţător, el cedând jumătate din leafă
(pământ, bani şi bucate) pentru înfiinţarea celui de al doilea post, fără
ca localitatea să contribuie cu ceva. Majoritatea cărturarilor şi
cântăreţilor din strană, din a doua jumătate a veacului al XIX-lea, au
fost crescuţi şi instruiţi de Simeon Moldovan. Odată cu înfiinţarea
celui de-al doilea post de învăţător, acesta va fi ocupat de Terentie
Popescu, care, deşi va deţine această funcţie doar 5 ani, decedând în
185
anul 1880, va lăsa în urmă o amintire nepieritoare, datorită talentului
său deosebit de mare cântăreţ şi bun orator.
În anul 1880, al doilea post a fost ocupat de Traian Ciorogariu,
fiul unui mic comerciant din sat, învăţător harnic, cu o vastă cultură
generală, care a decedat în 1887, şi căruia i-a urmat la post un alt fiu
al satului, Paul Ivi, ce va funcţiona ca învăţător între anii 1887 –
1902. Acesta a avut un rol activ în dezvoltarea culturală a sătenilor,
înfiinţând corul vocal şi contribuind la clădirea Şcolii confesionale,
inaugurată în 1892. După pensionarea învăţătorului Simeon
Moldovan, în 1890, Paul Ivi va deveni primul învăţător al satului, iar
postul al doilea va fi ocupat, până în 1892, de Cornel Popovici, şi
apoi, din 1892 şi până în 1936, de Iosif Ciorogariu.
După pensionarea lui Paul Ivi, în 1902, Ciorogariu va deveni
primul învăţător al satului. Acesta a activat timp de 44 de ani, având
o serie de realizări culturale:
- Casa Naţională a fost clădită în anul 1928, la insistenţele
domnului învăţător, şi a costat un milion şi jumătate de lei;
- Corul vocal, înfiinţat în 1887, de învăţătorul Paul Ivi, va fi
transformat în 1902, de către Iosif Ciorogariu, în cor mixt,
care va funcţiona până în 1925, când va trece sub
conducerea lui Ion Vasii;
- Iosif Ciorogariu va fi cel care, împreună cu bărbaţii din sat,
în 1890, va participa la o adunare în Timişoara, convocată
de avocatul Paul Rotariu, contra proiectului de lege pentru
înfiinţarea grădiniţelor de copii, cu limba de predare
maghiară;
- tot sub conducerea lui Iosif Ciorogariu, va participa
delegaţia sătenilor Petru Toma, Nicolae Dumitru, Iosif
Olariu şi Iosif Vlăjicu, la Marea Adunare de la Alba Iulia,
delegaţie care, întoarsă acasă, va aduce cu sine tricolorul,
simbolul Unirii, pe care îl va arbora pe turla bisericii;
186
- va introduce la săteni gustul de cetit, înfiinţând o bibliotecă
publică şi construind în Casa Naţională o sală de cetit, dar
şi o sală pentru concerte, cu scenă permanentă;
- va instrui populaţia în învăţarea dansurilor naţionale
Căluşeru şi Bătuta.
Ca să ne facem o idee generală despre nivelul de cultură al
populaţiei, putem spune că, înainte de Primul război mondial, în sat
se citea gazeta Libertatea (140 de cetitori), Tribuna, Foaia poporului
şi Gazeta Transilvaniei. Tot acestui sfânt al neamului i se datorează
şi ridicarea Monumentului Eroilor, pe care se vor grava cu litere de
aur numele tuturor fiilor satului pieriţi în Războiul mondial.
Datorită acestei strădanii a învăţătorilor neamului se va
dezvolta un acut sentiment naţional în rândul populaţiei rurale.
Astfel, ştim că în primul Război mondial, iniţial soldaţi într-o armată
străină (austro-ungară), contrară intereselor şi aspiraţiilor neamului,
fiii satului plecau la luptă însoţiţi de drapelul naţional.
Răspândiţi de vâltoarea războiului pe diverse teatre de luptă, în
momentul în care se va începe organizarea legiunilor de voluntari,
datorită sentimentului naţional ce exista într-înşii, nu în ultimul rând
ca un ecou al muncii depuse de aceşti martiri anonimi, pe care îi
putem defini printr-o sintagmă drept dascăli ai satului românesc, fiii
Chişodei s-au înrolat astfel:
- în Legiunea din Italia: Ilie Ciorogariu, Ilie Toma, Ion Chira,
Nicolae Olariu, Iosif Ivi şi Ion Voşovan;
- în Legiunea din Rusia: Iosif Jivi, Petru Paşa, Vucmir
Nicola, Aurel Pascu şi Petru Pascu;
- în Franţa, unicul prizonier a fost Trăilă Firu.
În concluzie, se poate spune că la constituirea naţiunii române
şi mai ales a conştiinţei naţionale, ca o componentă esenţială a
procesului de reîntregire naţională, ce va culmina cu actul de la 1
Decembrie 1918, dascălii neamului au avut un aport substanţial,
reuşind să îmbine, în mod strălucit, procesul de formare a unor
187
caractere puternice, dublate de inimi vibrând de un puternic
sentiment naţional, inimi care au reuşit să acorde toate corurile săteşti
într-un triumfător Deşteaptă-te, române!
188
O REVISTĂ INEDITĂ
„PRIMĂVARA BANATULUI”
prof. Monica-Oana Vintilescu
Colegiul Național Bănănțean, Timișoara
„Primăvara Banatului”, a fost o revistă „școlărească” (după
cum precizează însuși directorul ei, Dr. Aurel E. Peteanu, în nr.1,
anul III, serie nouă, al revistei, număr apărut la 1 martie 1941, p. 1),
ceea ce nu face, nici pentru o clipă, să-i scadă valoarea. Dimpotrivă,
în paginile sale îngălbenite de timp, cititorul pasionat de scrieri din
vremuri apuse constată, poate cu uimire însă și cu egală bucurie, că
valoarea se găsește la ea acasă.
Administrația revistei se afla la liceul „Constantin Brediceanu”
din Lugoj, redactorul responsabil de îngrijirea și apariția sa fiind
prof. dr. A. E. Peteanu. Revista a apărut lunar începând din 1928,
străbătând „un drum frumos, deschizător de noui perspective, drumul
însorit al marelui ideal românesc, pe care au fost călăuziți pașii celor
mai entuziaști tineri români de pretutindeni.
Revista și-a îndeplinit misiunea cu cinste și demnitate, fiind, tot
timpul, un binefăcător izvor de vieață etică și risipind pretutindeni o
caldă armonie, o exuberanță de lumină și de simțire românească.”
(Ibidem, p. 1).
Este vorba, așadar, despre o o revistă concepută și realizată
practic prin munca deopotrivă a dascălilor și a elevilor, atât unii, cât
și ceilalți dorindu-se a fi nu doar slujitori entuziaști ai condeiului, ci
și iubitori de frumos și doritori de diseminare a acestuia.
În consecință, numărul 1 al revistei „Primăvara Banatului”
apărut la 1 martie 1941, cuprinde o seamă de articole care au văzut
lumina tiparului sub semnătura unor profesori (cum ar fi prof. Eugen
V. Gâscă, cel care redactează un articol despre Virgil Simonescu,
prof. Radu Bâcu, un profesor care s-a oprit asupra a ceea ce
189
înseamnă și a rolului pe care îl au disertațiile în cursul secundar
superior al școlii, prof. George A. Oprescu, un dascăl care poposește
asupra începuturilor în presa românească, prof. Ana Ghelner
zăbovește asupra motivelor pentru care este nevoie de o gramatică a
limbii române, prof. F. Brînzeu încearcă o analiză literară originală a
poemului Șoarecele și pisica, al lui Grigore Alexandrescu, iar prof.
D. Stan se ocupă de muzica veche și medievală ).
În același timp, tot în numărul revistei menționat mai sus,
descoperim o serie de articole în care și-au încercat condeiul câțiva
elevi (Miron Lupșa, din clasa a V-a, scrie despre internatul școlii,
elevul Vida Ion, din clasa a VIII-a, se arată preocupat de Nae
Dumitrescu, G. Iancovici, din clasa a V-a, creionează un scurt tablou
referitor la romanul lui Ionel Teodoreanu, în vreme ce Ilea Vasile,
din clasa a VIII-a, de la secția reală, este pasionat de nuvelistica lui
Pavel Dan).
Un articol intitulat Dr. Tiberiu Brediceanu, director al
Operei Române din București, semnat de către Dr. A. E. Peteanu,
ne-a atras atenția în mod deosebit.
Aflăm, din rândurile acestuia, că numirea lui Tiberiu
Brediceanu în funcția de director al Operei Române din București a
produs o satisfacție intensă în întreaga țară, dar mai ales în Banat.
Autorul articolului subliniază faptul că „înalta instituție muzicală și-a
primit, în persoana distinsă a d-lui Dr. Tiberiu Brediceanu, pe
conducătorul ei binemeritat.” („Primăvara Banatului”, anul III, serie
nouă, nr. 3, din 1 Maiu 1941, p. 69).
În rândurile următoare, se creionează un portret al lui Tiberiu
Brediceanu, evidențiindu-se atât personalitatea puternică și originală
a acestuia, (datorată, în primul rând familiei din care provenea, o
familie în care a existat o mamă extrem de caldă, de iubitoare și de
interesată de copil, și totodată nespus de cultă și de preocupată de
muzica de calitate, pianistă de primă clasă, care l-a inițiat și pe fiul
190
său în aceste taine), cât și munca susținută pe care acesta a depus-o
mai târziu, la maturitate, implicându-se în cercetarea, culegerea și
armonizarea motivelor din cântecele populare românești, pe care s-a
străduit să le păstreze cu mare grijă, ferindu-le de a cădea în uitare.
Nu este minimalizată nici importanța școlii care a contribuit
semnificativ la formarea lui Tiberiu Brediceanu, care ajunge elev la
Blaj (unde studiază cu marele compozitor Iacob Mureșianu), mai
apoi la Sibiu (unde îl întâlnește pe Hermann Kirschner) și, în sfârșit,
la universitate, unde îl regăsim în compania unor reputați
compozitori și muzicieni.
Tiberiu Brediceanu a obținut titlul de doctor în drept și meseria
pe care a practicat-o a fost aceea de director de bancă însă acest fapt
nu a constituit vreodată o piedică în calea pasiunii sale pentru
muzică, (în mod special pentru muzica populară românească),
pasiune pe care nu a neglijat-o niciodată.
Academia Română îi cere, de două ori, să strângă cântece
populare din Banat și din Maramureș, iar el nu pregetă să facă acest
lucru.
Astfel, în urma unei cercetări sârguincioase, pe care a
întreprins-o în anul 1910, în Maramureș, el a adunat nu mai puțin de
170 de cântece populare dintre cele mai rare și mai frumoase, iar în
anii următori (1921, 1922, 1923 și 1925) face același demers, de data
aceasta în Banat, unde reușește colecționarea a aproape o mie de
cântece populare românești, din aproximativ 82 de localități.
Nu poate fi ignorat poemul muzical etnografic numit Banatul,
Ardealul, Crișana și Maramureșul în port, joc și cântece, compus
de către Tiberiu Brediceanu, poem care a fost reprezentat pentru
întâia oară în anul 1905, la Sibiu, în 1909 la Arad, la Viena în 1911,
la Brașov și la Timișoara în 1912, la Cluj în 1920, și într-un final la
București, în 1924. După ce provinciile românești au fost întregite,
poemul a fost și el redenumit: România în port, joc și cântece. În
noua sa formă, este reprezentat la București, în 1929, în momentul în
191
care s-a împlinit un deceniu de la transformarea în realitate a visului
de unire al românilor.
Aceasta nu este, desigur, unica piesă de mare succes a lui
Tiberiu Brediceanu. Există o serie întreagă de asemenea realizări,
printre care se numără opera care poartă titlul La șezătoare,
reprezentată pentru prima dată pe scena din Sibiu, în 1908, Seara
mare, o piesă în trei tablouri, în care sunt evocate datini de Crăciun
(ambele cu acompaniament de orchestră și ambele au văzut lumina
rampei la București și la Cluj), precum și o pantomimă în patru
tablouri, intitulată Învierea, pe un scenariu al lui Lucian Blaga.
Lui Tiberiu Brediceanu i se încredințează direcțiunea Artelor
de la Departamentul Cultelor și al Instrucțiunii Publice al Consiliului
Dirigent Român, calitate în care conduce primul turneu al Teatrului
Național din București.
În august 1919, este ales Șef de Resort al Ocrotirilor Sociale și
al Artelor, în Consiliul Dirigent Român, iar în toamna aceluiași an
ajunge deputat al circumscripției Bocșa Montană. În calitate de Șef
de Resort, Brediceanu face eforturi mari pentru a pune bazele
Teatrului Național din Cluj, care își demarează activitatea la 1
decembrie 1919, cu prilejul primei aniversări de la Adunarea istorică
de la Alba Iulia. Tot la Cluj, și tot din inițiativa lui Tiberiu
Brediceanu, ia ființă primul Conservator de Muzică și Artă
Dramatică din Ardeal, ca instituție de stat, inaugurat la 28 martie
1920.
Ca un corolar, ca o încununare a eforturilor sale majore, la 25
mai 1920, are parte de o realizare excepțională: se deschide Opera
Națională din Cluj, prima Operă de Stat din România.
Dr. A. E. Peteanu îl caracterizează pe Tiberiu Brediceanu după
cum urmează, în articolul său pe bună dreptate elogios: „Un făuritor
de armonii, care a știut să dăruiască pururea armonie și să
192
împodobească, prin creațiile d-sale artistice, cu un prisos de
frumuseți neperitoare, patrimoniul nostru național.
Un suflet ales, în care dragostea pentru bine și adevăr, simțul
pentru frumos și elanul poeziei și al muzicii s-au contopit, încă din
frageda d-sale copilărie, într-o deplină armonie.” (Ibidem, p. 70).
Revista din 1 mai 1941 mai include: un articol cu titlul Tabloul
Răstignirii, semnat de prof. Corneliu Zasloți, foarte clar și bine
structurat, o analiză pertinentă a tabloului cu același nume care
reprezintă o „pictură în bis, catedrală română unită din Lugoj,
datorată maestrului, creator de școală, Virgil Simonescu” (Ibidem, p.
74), prof. Radu Bâcu publică o prezentare pertinentă a ceea ce a
însemnat Junimea și revista „Convorbiri literare”, iar prof. George A.
Oprescu realizează un studiu intitulat Poema, care tratează despre
poezia epică, despre poemul istoric ori poeziile romantice,
Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă au atras atenția și
interesul profesorului Virgil Stoilă, în vreme ce prof. Aurel Peia
găsește o cale inedită de a prezenta timpurile verbului în limba
franceză, într-un text inedit și original, profesorul F. Brînzeu
redactează o analiză literară a poeziei Romanța Rozinei, aparținând
lui Ion Minulescu.
Și în acest număr al revistei remarcăm creații ale elevilor, fie
ele articole propriu-zise de jurnal, fie încercări literare: Corneliu Jura,
din clasa aVII-a, scrie despre Specificul dansului bănățean, Pătcaș
Mircea, din clasa a VIII-a, înfățișează câteva gânduri referitoare la
pitorescul Ardealului, (Un colț de țară, azi pierdut), un text special
îl constituie Leul și șoarecele, despre care ni se spune că este o
„lucrare colectivă a clasei a IV-a, L. C. Brediceanu, stilizată de o
comisie compusă din: Ghelner Alexandru, Magdaș Octavian,
Laudacescu Victor”; urmează o suită de creații literare aparținând
elevilor Cornelia Mioc (S-a stins vieața fragedă, poem), I. Sârbu (o
epigramă, cimilituri, joc ortografic, șah).
193
Numărul 5, anul III, serie nouă, din 15 septembrie 1941 al
revistei „Primăvara Banatului” are drept articol de fond o
impresionantă „închinare”, intitulată Prof. univ. Dr. Iosif Popovici
1876 ─ 1928, purtând tot semnătura prof. dr. A. E. Peteanu.
După cum ni se relatează în deschiderea articolului, Dr. Iosif
Popovici a fost un „cărturar bănățean, savantul profesor de la
Universitatea Regele Ferdinand I, din Cluj”, de la a cărui moarte se
împlineau atunci 13 ani.
La fel ca și în cazul articolului despre Tiberiu Brediceanu,
profesorul Peteanu urmărește și de această dată traseul personal și
profesional al lui Iosif Popovici, care provine din comuna Cliciova,
județul (pe atunci) Severin, la 19 februarie 1876, din familia unui
preot de vază. Încă o similitudine cu situația lui Brediceanu o
reprezintă faptul că Iosif Popovici a beneficiat în familie de o
educație îngrijită, continuată în școală, la Lugoj (clasele I – VI), iar
mai apoi la Brașov, la liceul ortodox român.
Acesta urmează mai apoi cursurile Universității din Viena,
unde își ia doctoratul în filologie clasică și în filologia comparată
indogermană, în anul 1900. Din 1901, își continuă studiile la
Universitatea din Zagreb, pe urmă la Paris, la Sorbona: „Pretutindeni,
în aceste renumite centre universitare, caută, cu o sârguință
extraordinară de albină, cu entuziasmu-i înflăcărat și cu sufletu-i
dornic de a pătrunde, din ce în ce mai adânc, în tainele mari ale
științelor, să câștige tot tot ceeace-i era absolut necesar pentru a-și
desăvârși caracterul și cunoștințele, precum și acel parfum specific al
spiritului, care să-i dea posibilitatea de a deveni, pentru neamul său
oropsit, un luptător de întâia linie, un apostol cultural, un apostol
național.” (revista „Primăvara Banatului”, anul III, serie nouă, nr. 5,
15 Septembrie 1941, p. 2).
Revenit acasă după încheierea studiilor, Iosif Popovici primește
invitația să țină cursuri de limba și literatura română, la Universitatea
194
din Viena, în anul 1902, invitație pe care o acceptă, stabilindu-se la
Viena și impunându-se acolo întregii lumi științifice, a cărei
apreciere o obține în curând.
Din motive personale, se mută la Budapesta, în 1905, devenind
profesor la Universitatea de acolo, până în anul 1914.
După Primul Război Mondial, Iosif Popovici este chemat la
noua Universitate din Cluj, ca profesor titular al catedrei de
slavistică. Acceptă și această invitație, printre scopurile sale
numărându-se: „ridicarea prestigiului acestui măreț templu de cultură
națională, prin autoritatea și reputația pe care o avea în materie de
filolofie și fonetică experimentală, prin cursurile sale academice cu
interpretări luminoase și bogat documentate.
Întreaga sa activitate științifică și culturală desfășurată, timp de
aproape 9 ani (1919 ─ 1928), la această Universitate, reprezenta, în
frumoasa și rapida evoluție a Universității, o etapă deosebit de
importantă și de fecundă. (...)
Cursurile sale sistematice, pline de viață și de frumoase
învățăminte erau tot atâtea momente de înălțare sufletească și de
însuflețire națională, iar profesorul, în cea mai înaltă și nobilă
accepție a cuvântului, un adevărat pedagog.” (Ibidem, p. 4)
A urmat o perioadă în care Iosif Popovici s-a dedicat, cu multă
răbdare și pasiune, cercetării vieții, obiceiurilor și graiului atât ale
poporului român, cât și ale istro-românilor, „îl pasionau și-l interesau
foarte de aproape toate chestiunile culturale, naționale, școlare,
literare, folklorice, filologice, lingvistice ale neamului său întregit și,
în special, fonetica experimentală (...) în toată complexitatea ei,
făcând cercetări minuțioase, cu o rigoare științifică absolută și dând
la lumină, între anii 1921 ─ 1927, diferite lucrări din acest domeniu,
de-o valoarea necontestată.
Dar activitatea sa culturală și științifică de după războiu nu se
mărginește la aceste lucrări de fonetică experimentală, ci
195
îmbrățișează felurite chestiuni școlare, literare, bisericești, sociale,
politice ș.a.” (Ibidem, p. 5).
A treia asemănare între Iosif Popovici și Tiberiu Brediceanu
constă în aceea că și cel dintâi ajunge în Parlamentul României Mari
din anii 1922 ─ 1926, ca deputat al circumscripției Reșița-Montană,
și desfășoară acolo o susținută activitate, cu precădere școlară, dând
dovadă de un patriotism sincer și curat și susținând mișcarea
intelectuală de după război.
Profesorul A. E. Peteanu îl numește pe Iosif Popovici „un
luptător cultural de rassă, integrat atât de bine în ritmul epocii în care
a trăit și a muncit pentru promovarea neîncetată a marilor noastre
interese naționale, culturale și științifice.
Un îndrumător de elită, înzestrat cu acel parfum specific al
sufletului român bănățean, plin de seninătate, de frumusețe etică și
dulce armonie, cu care a izbutit să cucerească, în scurta-i viață,
simpatia și admirația unanimă a tuturora.
Unul dintre reprezentanții noștri de marcă, cu multiple și alese
însușiri de adevărat savant, de viguros propovăduitor și susținător de
conștiință națională, cu credință de granit în înfăptuirea marelui
nostru ideal național.” (Ibidem, p. 1).
„Primăvara Banatului” mai cuprinde, în numărul III, serie
nouă, nr. 5 din 15 septembrie 1941, încă o „închinare”, de data
aceasta semnată de către prof. Virgil Stoilă, la adresa Miei Cerna
(Maria Florescu), Banatul pitoresc, semnat tot de către Dr. Aurel E.
Peteanu, și articolul care poartă titlul Anișoara Odeanu (Doina
Peteanu), autor prof. V. Stoilă. Acestea sunt singurele aparținând
unor dascăli, toate celelalte scrieri având elevi drept autori ─ inclusiv
pe cea care folosește pseudonimul Anișoara Odeanu (El și Ei,
Fabulă).
Prezentarea profesorului V. Stoilă atrage atenția datorită
faptului că se referă la Anișoara Odeanu, pe vremea aceea încă elevă,
196
care este înfățișată ca fiind „fiică de profesor și literat, primește din
fragedă copilărie o educație aleasă. Se naște cu darul iubirii literelor.
Ursitoarele i-au prezis viitorul, în cântece, spre un ideal sublim. I-au
prezis să fie fiica artelor, desmierdată la sânul dulce al muzelor.
O copilă genială, pe care o putem numi «privighetoarea
Banatului». Se poate asemăna cu geniala Iulia Hașdeu, care, din
fragedă copilărie, se înălță pe o scară apreciată de toți.” (Ibidem, p.
20)
Prof. V. Stoilă conduce cititorul în lumea celei care avea să
semneze sub pseudonimul Anișoara Odeanu, de la primul moment în
care i-a fost remarcat talentul literar, imediat după ce a ieșit din
școala primară, pe când era elevă în clasa I de liceu și, la 3 decembrie
1922, poezia ei intitulată După mure vede lumina tiparului în revista
cu titlul „Lumea copiilor.”
Autorul articolului subliniază, pe bună dreptate, faptul că
„Talentul de a creia versuri nu-l poate nimeni învăța, nici să-l
formeze mecanic. Talentul este născut. (...) Anișoara Odeanu are
puterea de-a sintetiza și de a creia fără să-și dea seama de propria-i
poezie. (...) Poezia ei are o originalitate subiectivă reprezentativă.”
(Ibidem, pp. 20 – 21).
Urmează o serioasă analiză, concretă, pe text, în care sunt
surprinse profunzimile și sensibilitățile poetei, inteligența acesteia și
atitudinea ei optimistă față de viață, sunt evidențiate motivele din
versurile sale (natura, familia, dragostea de patrie): „Anișoara
Odeanu are în versurile sale, o limbă aleasă poetică. În fiecare poezie
întâlnim figuri de stil de toată frumusețea. Ea reprezintă tezaurul
artistic bănățean în poezie.
Anișoara Odeanu este deja, dela începutul activității sale
poetice, impresionistă, gânditoare. Drumul ei este deschis. Ea
reușește să închege, într-un întreg de sine stătător, o capodoperă în
poezia «Torontalul».
Versurile ei vibrează, dând viață.
197
O poezie citită o simțim imediat. Fiecare cuvânt își are rostul
potrivit, exprimând sufletul aceluia, care scrie.
Ea este un geniu femenin, care strălucește în primăvara vieții.
Poeziile cele mai savurate din anii 1927 ─ 1929 le-a publicat în
revista «Primăvara Banatului», întemeiată și susținută cu concursul ei
nelimitat și a altor elevi contimporani.” (Ibidem, p. 26).
Evidențiem și alte creații literare ale elevilor, apărute în acest
număr, cum ar fi: Sfârșit de vacanță, de Silviu Almăjan, din clasa a
VIII-a, care este o schiță inedită, sau o poezie cu titlul Sfârșit de
vară, aparținându-i elevului Gabriel Manolescu, din clasa a V-a.
Nu putem pune punct lucrării de față fără a reliefa importanța
revistei „Primăvara Banatului” în surprinderea și în păstrarea în timp
a câtorva crâmpeie de viață, de la începutul secolului trecut, din
această parte de țară.
Redactorul-șef, prof. dr. A. E. Peteanu a structurat-o cu atenție
și grijă, în așa fel încât să se păstreze un echilibru între articolele
sobre, de mare profunzime, scrise cu rigurozitate și cu acuratețe
științifică, semnate de el însuși ori de alți profesori, și cele
reprezentând fie încercări literare, fie schițe de articole, ale elevilor
aflați început de drum într-ale condeiului.
În același timp, se impun subliniate câteva un fapte certe, care
răzbat cu pregnanță din toate paginile revistei de care ne-am ocupat:
dorința puternică de a nu îngădui ca unele evenimente remarcabile
din viața publică a Banatului să cadă în uitare, motivația
mobilizatoare de a face ca meritele unor personalități deosebite (cum
ar fi Iosif Popovici sau Tiberiu Brediceanu) să fie nu doar
recunoscute, ci și tezaurizate, și tototdată, dorința arzătoare de a
arăta, atât lumii contemporane lor, cât și generațiilor viitoare, ce
înseamnă autentica dragoste de țară, prezentă nu doar la nivel de
pretenție sau de teorie, ci pe un plan cât se poate de concret, de real și
de adevărat.
198
DIN TRECUTUL ÎNVĂȚĂMÂNTULUI VOITEGEAN
Prof. Groza Elena-Sorina
Școala Gimnazială Voiteg
În anul 1716, după 164 de
ani de ocupaţie turcească, Câmpia
Banatului era o mlaştină sălbatică cu o
populaţie săracă şi redusă numeric.
Ocupaţia austriacă a făcut din Banat o
provincie a imperiului şi a realizat
transformări fundamentale în viaţa
locuitorilor.
Provincia a fost ocupată cu colonişti, mlaştinile au fost
desecate, iar drumurile şi localităţile s-au reconstruit şi sistematizat.
În acest program, Voitegul şi Moraviţa, după Francesco Griselini –în
lucrarea „Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului
Timişoarei” (scrisoarea a V-a) au fost ultimele sistematizate, dar nu
au mai apucat să fie populate cu colonişti. Cele vreo 28 de colibe
risipite pe moşia Voitegului au fost desfiinţate în 1776 şi locuitorii
aşezaţi pe actuala vatră a satului.
Prin Decretul Imperial nr.334/ 1776 în Banat se organizează
învăţământul. Funcţionau: 316 şcoli în care frecventau peste 8000 de
elevi; şcolile erau confesionale, deci susţinute material de biserica
ortodoxă.
Biserica ortodoxă din Banat aparţinea de Episcopia sârbă din
Pecs. Liturghia se oficia în limba slavonă, după cărţi cu alfabet
chirilic. Neexistând nici un fel de manual, dascălii şi preoţii învăţau
copiii după aceste cărţi. Învăţaţii neamului, printre care şi Dimitrie
Ţichindeal, conştienţi că această situaţie urmărea sârbizarea
românilor, au luptat pentru autonomie bisericească, folosirea limbii
române în biserică şi şcoală, şi au scris cărţi în limba neamului.
199
Din 1830 se completeză loturile libere din satul Voiteg cu
familii de şvabi veniţi din satele din NV Banatului care cumpără
pământ de la români şi de la moşierii maghiari. Aceştia aparţineau de
parohia catolică din Ciacova. Parohul, Alois Schindler, a închiriat în
Voiteg o casă de la un român, în care a aşezat o şcoală în limba
germană şi o casă de rugăciune pentru
catolici.
În 1877 cele peste 1000 de suflete
de şvabi din Voiteg îşi costruiesc o
şcoală nouă, iar în 1902, când au
depăşit 1200 de suflete, şi-au construit
şi o biserică nouă.
Revoluţia de la 1848 a adus schimbări în viaţa şcolii româneşti.
Voitegenii participă la eveniment, intră în conflict cu autorităţile
maghiare şi preotul Ţăranu Nicolae, căpetenia românilor şi
învăţătorul copiilor, scapă prin fugă de pedeapsa cu moartea.
Revoluţia maghiară a fost înfrântă. Se instaurează absolutismul
austriac printre altele aceasta a însemnat obligaţia de a folosi în
şcoală numai limba germană, stare ce a durat aproape 20 de ani. in
1867 se constituie statul dualist austro- ungar şi Banatul este
administrat de maghiari, peste 50 de ani. Prin legile Trefort (1879,
1883) şi legile școlare Appony (1907) se desfiinţează şcolile
confesionale, devine obligatoriu învăţământul în limba maghiară.
În 1906 vechea biserică ortodoxă a ars fiind necesară
construirea alteia noi, biserică ce dăinuie şi în prezent. Tot în 1902,
în Voiteg, locuiau 700 de români. Din totalul de 1900 de locuitori,
1100 erau ştiutori de carte.
În anul 1918 marile imperii
europene dispar. Toate provinciile
locuite de români se unesc cu patria
mamă. Dascălii din Voiteg s-au înscris
Școala germană, construită în 1837
200
în istorie prin Ţieran Alexandru, care a participat la Marea Adunare
de la Alba-Iulia, ca delegat din partea Consiliului Naţional Român
din Voiteg. Statul român a preluat toate formele de învăţământ
asigurând celorlalte naţionalităţi învăţământ în limba lor.
La Voiteg funcţionează Şcoala Primară de 7 clase în limba
română şi 6 clase în limba germană. În şcoala cu limba de predare
română se continuau studiile cu acelaşi învăţător în toţi cei şapte ani.
Acest sistem a luat sfârşit în 1848, când s-a introdus o nouă reformă
a învăţământului în România.
Școala românească - construită în
1901 și demolată în urma cutremurului
din2 dec.1991
În iunie 1927 a fost
fondată la Timișoara Şcoala
Germană de Agricultură și Gospodărie S. A. - Ackerbauschule
aus Vojteg, aceasta fiind o întreprindere deschisă în scopuri culturale
având un capital în acțiuni de 8 milioane de lei. În urma deschiderii
Școlii de gospodărire a surorilor Notre Dame, pe teritoriul
Marienheim din Timișoara, au
mai rămas bani și pentru
construcția Școlii de Gospodărie
din Voiteg. Acționarii au fost
țărani germani din 38 de comune
din Banat, care au plătit acțiunile cu
grâu, o acțiune echivala 100 kg de
grâu, valoric, 1000 lei, bani plătibili în trei rate anuale. Cursurile au
început în 27 noiembrie 1927. Durata studiului a fost de 6 luni,
deoarece tinerii participau activ la munca din fermele proprii. Școala
a fost condusă de cadre didactice ale Universității de la Hohenheim
din landul Baden-Wurttenberg din Germania, universitate sub tutela
căreia funcționa aceasta. Disciplinele predate erau similare cu cele
201
din Baden- Wurttenberg și anume: Economie Politică, Studiul
procesului de producție în agricultură, Contabilitate, Organizare
cooperatistă, Noțiuni generale și speciale de creștere a animalelor,
Fiziologie, Anatomie, Furaje, Botanică, Mașini și utilaje agricole,
Chimie, Științe agricole și îngrășăminte, Istorie, Geografie,
Matematică, Astronomie, Limba româmă și Limba germană. Au fost
acceptați absolvenți a șapte clase de școală populară. Statul român a
recunoscut diplomele eliberate de această şcoală din anul 1932,
școala consolidându-și poziția sub numele de Ackerbauschule.
Profesorii care au predat la această școală au fost profesori din
România și din Germania. „Școala, nu numai că le punea elevilor la
dispoziție informații de specialitate, ci îi forma și ca oameni, le
contura personalitatea, transformându-i într-un model pentru săteni”
(Engelmann Annie). Odată cu retragerea armatei germane școala și-a
închis porțile. Nostalgia, dragostea și dorul de pământul bănățean i-a
determinat pe urmașii întemeietorilor școlii să o reînființeze în anul
2001. Procesul de reînființare a fost unul de durată, numai
construcția a durat 8 ani. Azi școala nu se bucură de o finanțare
deosebită, situație ce se regăsește în tot învățământul românesc.
Josef Wendel, fiul unuia dintre directorii Școlii germane de
Agricultură ( Johann Wendel), a fost foarte legat de Banat,
închinându-i versuri memorabile, versuri pe care germanii, plecați
din această parte de țară în țara de origine, le cântă cu diferite ocazii.
Le-am ascultat și eu la întâlnirea de 100 de ani de la punerea pietrei
de temelie a noii Biserici Catolice din Voiteg.
„Acolo unde duzii stau pe marginea străzii
Unde vântul de seară adie prin frunzele plopilor înalți
Unde câmpiile se apropie de malul Timișului
da acolo este, acolo este Banatul meu.
Acolo unde plugul
202
sapă adânc în pământul negru.
Unde din sârguință și osteneală și jertfă
se naște sămânță bogată,
Unde sudoarea iese prin toți porii
sub bătaia soarelui,
da acolo este, acolo este Banatul meu.
Unde din stuf și papură și mâl a crescut odată o țară bogată.
Unde încăpățânarea a învins molimele și febra.
Unde munca a fost virtutea,
care a fost mereu mai presus de toate.
da acolo este, acolo este Banatul meu.
Părinților noștri le-a fost scris
să vadă această țară în floare,
Dar soarta a decis să mergem mai departe.
Chiar dacă am rămas sau dacă am fost izgoniți
pe noi ne unește același fir.
da acolo este, acolo este Banatul meu.
Banatul nostru, oh, tu, țară frumoasă,
pentru copiii și copiii copiilor noștri,
ești străin și necunoscut.
Totuși pentru noi, cei ce ne-am născut acolo
și care te-am pierdut pentru totdeauna
ești încă și vei rămâne mereu
patria noastră!”
( traducător necunoscut)
În primii 140 de ani de învăţământ în Voiteg, limba de predare
a fost alta decât româna. Toată recunoştinţa dascălilor şcolii care s-au
străduit să menţină mereu vie flacăra naţională şi să înzestreze cu
ştiinţă de carte generaţie după generaţie. Printre aceştia îi numim pe:
203
Ţăranu Nicolae, Ion Birca, Ţăran Simion, Ardelean Trifon, Ţieranu
Ştefan, Ţieranu Alexandru, Băcală Ion.
Cu toate eforturile făcute la vremea respectivă proporţia
neştiutorilor de carte a fost de 45 %, atât din cauza regimurilor care
nu aveau interesul ca poporul să fie educat, cât mai ales din cauza
sărăciei. O parte din elevi nu frecventau şcoala, mai ales iarna, pentru
că nu aveau cu ce se încălţa, iar primăvara mergeau la munca
câmpului.
Reforma din 1948 şi-a propus lichidarea analfabetismului şi
îmbogăţirea cunoştinţelor şcolarilor prin dezvoltarea bazei materiale
şi asigurarea cu cadre didactice bine pregătie. Caracterul democratic
al reformei din 1948 a fost exprimat prin faptul că fiecare
naţionalitate a putut învăţa în limba maternă.
Între anii 1949- 1959, în Voiteg au funcţionat 3 şcoli
independente: română, maghiară şi germană. Din 1961 s-a trecut la
învăţământul general de 8 ani.
Bibliografie:
5. Vasile Tcaciuc, Voitegul. Pășind prin istorie, Editura
Eurostampa, Timișoara, 2011;
6. Brazde bănățene, arhive culturale, istorice, literare și artistice,
anul II, nr.1, Tipografia Sonntagsblatt, Timișoara, Redacția și
administrația Topolovățu Mic, jud. Timiș Torontal, ian. 1939 ( ”Din
trecutul comunei Voiteg”, P. Bizerea)
7. Annie Engelmann, Woiteg-Wojteg-Vojtek-Woitek-Voiteg,
Geshichte einer Banater Gemeinde, Herausgeber
Heimatortsgemeinscaft Woiteg, 1993;
8. fotografii:http://kulturraum-
banat.de/Nachrichten/Rezensionen/Pfaelzer-im-Banat/Pfaelzer-im-
Banat.htm și din arhiva personală.
204
Arc peste timp...
Ilu
stra
ție r
eali
zată
de M
ari
a V
ărș
an
da
n
205
ARC PESTE TIMP
prof. Muscalu Vasile- Tiberiu
Şcoala Gimnazială Nr. 6 Timişoara
La 1 septembrie 1975 în Şcoala Generală Nr. 6 păşeau patru
absolvenţi ai Liceului Pedagogic „Eftimie Murgu“ Timişoara: Brost
Hedwig, Glişa Vasile, Horvath Ioan Iancu şi Muscalu Vasile , cea
mai puternică infuzie de tineret din acea vreme din şcolile generale.
Au fost primiţi cu entuziasm de cadrele didactice. Pentru noi
era o mare responsabilitate. Ne-am apucat de treabă şi numai soarta
ne-a despărţit- străinătatea, boala, restructurările abuzive şi
iresponsabile. Am rămas doar eu, dar şi acum îmi simt colegii alături
de mine, prin acea legătură ce se cheamă suflet.
Seriozitatea, constanţa, perseverenţa, ataşamentul faţă de
profesie ne-au fost călăuze sigure.
Arc peste timp reprezintă trecerea mea prin viaţa
profesională, de la învăţător debutant la învăţător cu experienţă.
206
Gândul meu era să rămân neîntrerupt la această şcoală, să
ajung la pensie şi să pot depăna reuşitele şi necazurile cu toţi colegii
mei. Dar viaţa, schimbarea regimului, retuşurile plastice ale
învăţământului românesc m-au lăsat singur.
O întâmplare bizară mi-a dat ideea de a lăsa ceva în urma
mea… Omul sfinţeşte locul!
Personalul de serviciu, nesupravegheat, făcea ordine prin
arhivă. Am văzut ducând două cărţi mari, groase, roşii. Munca
noastră se îndrepta spre lada de gunoi. Mi- am amintit că am muncit
mult să avem o Carte de Onoare a şcolii şi a unităţii de pionieri. În
ele erau scrise, desenate, colaje din reviste şi ziare, toată activitatea
noastră cu elevii. Era istoria şcolii. Le-am luat şi le-am păstrat în
propriul dulap, până când…
În 2008 şcoala împlinea 40 de
ani. Cu doi ani înainte, mi-a încolţit
ideea să organizăm aniversarea aşa
cum se cuvine, să încerc să realizez o
monografie. Neavând aproape nimic
scris între documentele scolare,
misiunea mea a fost disperată. Am
gândit că voi face anuarul şcolii. Şi am purces la treabă. Am luat
arhiva bucăţică cu bucăţică, am fotografiat-o, am scris-o pe
calculator, am curăţat praful, şi nu numai, am legat cataloagele pe
ani, le-am etichetat. Am făcut ceea ce trebuia să se facă în
conformitate cu legile păstrării documentelor. Am muncit din greu
doi ani şi totuşi gândul îmi era la monografie.
Ideea salvatoare a venit de la ceea ce salvasem eu de la pieire:
cele două cărţi de onoare. Era ideea monografiei ilustrate. Cum
fotografii am avut- colegul meu Iancu era fotograful şcolii declarat-
am hotărât să realizez lucrarea, ca „istoria unei şcoli să fie vie…
Elevii noştri sunt stindardul strădaniei noastre“, scriam în Cuvânt
înainte .
207
Şi, privind un curcubeu,
amintindu-mi că la capetele lui se
găseşte o mare bogăţie, am intitulat-o
„ARC PESTE TIMP“.
Puţini ştiu că acest lăcaş de
educaţie a dat ţării oameni deosebiţi:
campioni , talente la desen, câştigând
sute de premii naţionale şi
internaţionale. Prin imaginile de mai
jos vă voi exemplifica, dar mai multe
puteţi afla în monografia şcolii.
Prin şcoala noastră, la cele două secţii (română şi germană),
au trecut 38824 de elevi . Aproape un sfert dintre ei sunt cu studii
superioare, jumătate au liceul absolvit, iar restul sunt meseriaşi. Şi
asta în condiţiile când şcoala era considerată o şcoală de cartier.
Copiii s-au remarcat prin
cele peste 300 de premii la desen,
în diferitele concursuri naţionale
şi internaţionale din Ungaria,
Serbia (Yugoslavia), India,
Bulgaria, fiind consideraţi la un
moment dat „ un fenomen“. Au
fost solicitaţi să realizeze expoziţii
cu ocazia unor mari evenimente
din viaţa poporului român-
centenarul Independenţei
Naţionale (1977), afişe pentru unele spectacole de la Teatrul
Naţional „Mihai Eminescu“ Timişoara.
208
Acest talent artistic s-a
manifestat şi în domeniul muzicii,
formaţiile noastre participante la
„Cântarea României“ obţinând locurile
râvnite de toţi concurenţii.
În foarte multe cazuri arta
plastică era compatibilă şi cu sportul la
cele mai înalte cote – campioni naţionali, balca-nici, europeni.
Exemplul foştilor noştri elevi Şoica Cornel (căpitanul echipei
naţionale de volei), Dalacu Daniel
(voleibalişti), fraţii Attila şi Lucian Olah
(canotori), Monika Wetzl (nataţie),
Constandache Adrian (paraşutism) şi alţii
cu care ne mândrim.
209
Un moment deosebit din viaţa şcolii a fost câştigarea
„Casetei de cristal“ la Expediţiile „Cutezătorii“, trofeu înmânat
personal de Rectorul Universităţii Bucureşti- profesor doctor Bleahu,
pentru cea mai bună cercetare geologică realizată de un echipaj
pioneresc (1984).
„ Elevii noştri sunt stindardul strădaniei noastre“.
Dragostea şi grija faţă de
mediu a fost încununată de suc-ces în
cadrul unui proiect european „Un
cartier curat“. Echipa a câştigat 10
000 de euro cu care s-a amenajat un
cabinet multi-media. Toate acestea nu erau posibile fără un colectiv
excelent, muncă responsabilă, dra-goste profesională, fără corpul
cadrelor didactice - profesori şi învăţători.
Din lipsa spaţiului necesar, voi enumera mai jos doar
învăţătorii şcolii:
Balogh- Szabo
Magdalena
Garagancea
Alina
Mihalca
Viorica
Radu Carmen
Balotă Lucreţia Gherdan Elena Mijajev Kovacs
Dragana
Renner Ana
Băcean Floare Glişa Vasile Minges Maria Sas Cristina
Bălănescu Neculiţă
Nicoleta
Grozoni Cristina
Anuţa
Misarăş
Eleonora
Schneider
Anna
Băltăreţu Adriana Höchster Maria Mureşan
Hedwiga
Simionca
Simona
Beleiu Lavinia Horvath
Teodora
Muscalu Vasile Stoian
Gertrude
210
Carmen
Berger Dora Horvath Ioan Nicolicea
Paidola
Mariana
Stuparu Maria
Böhm Didina Huth Ana Olaru Simona Szabo Ana
Brost Drăgan
Hedwig
Indoleanu Alina Onose
Eufronzina
Şerbescu
Liliana
Chitescu Mariana Ionescu Sevasta Oprea Rodica Şufană Lucia
Constantinovici
Boriţa
Jivan Livia Petranici
Tamara
Tătar Dorina
Cvaşa Florina Keller Hilde Pîrvănescu
Georgeta
Timiş Renate
Damian Lenuţa Kottler Viorica Plugaru
Camelia
Tiringer
Veronica
David Nina Lazăr Ana Pop Elisabeta Tocuţ Ileana
Deliman Alina Librimir Ana Popa Diana Tudoran Ileana
Dima Dorina Lupu Savin
Cristina
Popa Stana
Lucia
Ursu Gabriela
Drăguşin Laura Maer Nicoleta Popa Stefanov
Vesna
Ursu Icoana
Farcaş Luminiţa Marincu Zîna Popovici Elena Uţescu
Marioara
Faur Mariana Mărgineanţu
Brighitta
Potra Ana Vasile Ioana
Florescu Luciana Megyes Andrei Preda
Ecaterina
Văcaru
Violeta
Galea Nicoleta Mihai Zina Prinz Anna Zettel Iuliana
Gane Mariana
211
ACTIVITATEA LICEULUI DE FETE „CARMEN
SYLVA”, TIMIȘOARA
– perioada interbelică –
anul școlar 1924 – 1925
prof. Daniel Borlovan
Liceul tehnologic „Petre Mitroi”, Biled
Scurt istoric:
După cum se cunoaște, Banatul a devenit provincie istorică
românescă începând cu 1 Decembrie 1918. Până la acea dată,
învățământul s-a desfășurat preponderent în limbile maghiară și
germană, în orașul Timișoara.
În anul 1884 (Nicolae Ilieșu, Monografia Timișoarei, p.96), în
urbea de pe Bega, a fost înființat liceul „Eftimie Murgu” care a
funcționat ca școală superioară și gimnaziu de fete, predarea
efectuându-se în limba maghiară. Primul director al liceului a fost
Guliem Vallö.
Începând cu anul 1889, conducerea școlii este preluată de
doamna Rosina Marsits, iar între anii 1901 – 1903, se construiește
localul școlii în care funcționează și astăzi. Clădirea a fost ridicată pe
un teren de 8703 m2, costurile construcției fiind evaluate atunci la
385.000 coroane aur. Corifeii construcției au fost arhitecții Iacob
Klein din Timișoara și Leopold Baumhorn, din Budapesta, iar stilul
adoptat a fost gotic – englez.
Începând cu anul 1903, cursurile se desfășoară în noua clădire,
sub direcțiunea doamnei Rosina Marsits, care va asigura conducerea
școlii până în anul 1912, ulterior direcțiunea școlii fiind preluată de
către domnul Filip Shill (Monografia liceului „Eftimie Murgu”,
Timișoara, 1970, p. 14). Până în anul 1916, unitatea școlară a
funcționat cu șase clase, fiind numită Școala Superioară de Fete.
212
Odată cu Reforma învățământului secundar din 1916, școala se
transformă în liceu, funcționând cu opt clase. Ca un amănunt
interesant și pitoresc, merită menționat faptul că în timpul primei
conflagrații mondiale, Liceul de Fete a servit drept spital, iar
cursurile s-au desfășurat în aripa internatului.
Odată cu Unirea din 1918, Timișoara reintră sub stăpânire
românească, iar din 1919 se va începe organizarea școlilor românești.
De acest fapt se va ocupa directorul regional din Lugoj, Ioan
Petrovici. La 1 octombrie 1919, Filip Shill predă conducerea școlii
domnului profesor de limba română Ioan Fodor, provenit de la Liceul
românesc din Blaj. Deși lipsa de cadre care să predea în limba
română era acută, în entuziasmul generat de Marea Unire, din
întreaga țară au venit o serie de profesori, ca: Gheorghe Ștefănescu –
Galați, Ecaterina Ștefanovici, Margareta Delavrancea, Elena Petrescu
și Maria Cioflec (Fodor I., Anuarul Liceului de Fete din 1919 –
1920, p.7).
Inițial, liceul a fost organizat cu secție clasică modernă, având
5 clase, cu un total de 143 de eleve. În anii următori, numărul
claselor crește astfel:
- în anul școlar 1920 – 1921, liceul va funcționa cu 6 clase,
având un efectiv de 228 de eleve;
- în anul școlar 1921 – 1922, se va înființa încă o clasă, a șaptea,
iar efectivul va crește la 287;
- în anul școlar 1922 – 1923, se va înființa și clasa a opta, și
două clase divizionare, având un total de 298 de eleve.
Primii profesori ai liceului au fost: Ioan Fodor, profesor de
limba română și limba germană, Gheorghe Ștefănescu Galați,
profesor de fizico-chimice, Ecaterina Ștefanovici, profesoară de
limba română și de istorie, Margareta Delavrancea, profesoară de
limba franceză, Elvirea Drăghiceanu, profesoară de limba franceză,
Elena Petrescu, profesoară de naturale – geografie, Maria Cioflec,
profesoară de gospodărie și lucru manual, Aneta Onițiu, maestră de
213
cânt și muzică și Iosefina Stancovici, maestră de desen și caligrafie,
iar planul de învățământ aferent primului an școlar a cuprins
următoarele materii: religia, limba română, limba latină, limba
germană, limba franceză, istoria, higiena, geografia, fizico-chimice,
științe naturale, matematică, drept, desemnul, caligrafia, gospodăria,
lucrul manual și muzica (Fodor I., Anuarul Liceului de Fete, anul
școlar 1919 – 1920, p. 17 – 18).
Pentru promovarea învățământului în limba română, un
comandament imperios necesar a fost crearea unei biblioteci proprii.
Aceasta va lua naștere în primul an de funcționare ca școală
românească, adică în 1919, cu aportul unor intelectuali și patrioți
români care militau pentru implementarea sentimentului național și
dezvoltarea învățământului în limba română, ca o componentă
majoră în definirea identității naționale. Astfel: Emanoil Ungurianu
va dărui 70 de volume de cărți, 4 volume din revista Familia și un
album de broderii și țesături, Secretariatul General al Instrucțiunii
din Cluj va dona două exemplare din Enciclopedia Română,
Asociația Culturală din Banat, cu sediul la Caransebeș, va dona 523
de volume, iar Casa Școalelor va dărui 2000 de lei pentru înzestrarea
bibiliotecii. De asemenea, o contribuție deosebită au avut-o elevele
școlii care vor dărui pentru înzestrarea bibliotecii 282 de volume.
Liceul a fost dotat și cu un internat, aflat în continuarea clădirii,
unde se vor amenaja 3 dormitoare mari și 4 săli de meditații,
capacitatea internatului fiind inițial de 100 de locuri.
Primul comitet școlar se va constitui în 1922, la 26 aprilie,
având următoarea componență: președinte profesorul Ștefănescu-
Galați, membrii componenți fiind aleși atât din rândul cadrelor
didactice, cât și din rândul părinților, nominalizați fiind următorii:
Zoe Coste, Alexandru Adam, N. Niculescu, E. Ștefanovici, directorul
I. Fodor, cenzor fiind profesorul I. Imbroane, P. Minișan și Ștefan
Dobricescu. Comitetul școlar va fi ales pe o perioadă de 4 ani, având
214
un rol deosebit de activ în dezvoltarea liceului și implementând
următoarele linii directoare: reparații la clădirea liceului, înlocuirea
mobilierului necorespunzător, înzestrarea laboratului de fizică-
chimie și a muzeului de științe naturale.
De asemenea, merită subliniat faptul că comitetul s-a ocupat de
ajutorarea elevelor sărace, rezolvarea cererilor de scutire sau reduceri
de taxe, acordarea burselor și ajutoare date elevilor, în bani, cărți și
îmbrăcăminte. Merită menționat și faptul că comitetul va accesa
fonduri din taxele școlare, dar și din ajutorul solicitat diferitelor
instituții și întreprinderi din oraș, deoarece atunci, ca și acum, sumele
alocate de minister erau mici și insuficiente, în raport cu cerințele
școlii.
În anul școlar 1924 – 1925, prea onoratul domn doctor
Gheorghe Ciuhandu, asesor consistorial în Arad, va ține o predică cu
ocazia inaugurării capelei liceului, acesta având acum Sfânt Altar,
ocrotit de Maica Domnului, în care, așa cum spunea acesta în
predică, „...veți avea, iubite eleve, să Vă proșterneți de aici înainte cu
suflete și mai încrezătoare în misiunea voastră cântând:
Mărire, Prea Curato, de-a pururea mărire,
și împletind din virtuțile Macii Domnului
cunună ne’ntinată și-a noastră dezrobire!” (Anuarul Liceului
de Fete „Carmen Sylva”, Timișoara, anul școlar 1924 – 1925, p. 7).
Am subliniat importanța deschiderii capelei ortodoxe în incinta
liceului ca un fapt relevant pentru mentalitatea epocii și mai ales
pentru spiritul poporului român, popor născut ortodox, credința
religioasă fiind, în epocă, o condiție sine qua non a celor care urmau
cursurile școlii.
Așa cum aflăm din Anuarul liceului pe anul școlar 1924-1925,
inaugurarea cursurilor s-a făcut cu invocarea duhului sfânt și
sfințirea apei, după care s-au citit și explicat onorabilelor eleve legile
școlare, cursurile începând în 22 septembrie, la ora 8.00 dimineața.
Programa analitică după care s-a studiat a fost cea aferentă vechiului
215
Regat, dar orele au fost reduse la 24-26 de ore săptămânal, astfel
încât profesorii au întâmpinat mari greutăți în terminarea materiei.
O altă problemă, dincolo de revizuirea programei analitice,
ridicată de dl. Director I. Fodor a fost existența vacanțelor lungi și
multe, care, împreună cu intervalul destinat diverselor examene,
scurtează, diminuează timpul alocat cursurilor, generând astfel
imposibilitatea parcurgerii programei analitice în totalitate.
Comitetul școlar existent în anul școlar 1924-1925, a avut
următoarea componență:
președinte Zoe Dr. Coste, vicepreședinte Niculae Niculescu,
membri: Alexandra Vidrighin, Paulina Georgescu, Traian Marcu și
Ioan Imbroane, membri de onoare: general C. Găvănescu, dr. Iuliu
Coste, secretar Ioan Fodor, comitetul de cenzori: Dobrovicescu
Stamate, Minișan Petru, Pop Natalia, contabil Aronovici Maria,
casieră Fuciec Elena (Anuarul Liceului de Fete „Carmen Sylva”,
Timișoara, anul școlar 1924 – 1925, p. 14).
Sintetic, putem spune despre anul școlar 1924 – 1925 că
principalele activități școlare au fost:
- la 25 noiemvrie 1924, a fost dezvăluită icoana Sfintei
Ecaterina, patroana cercului religios „Sfânta Ecaterina”, în
cadrul unei serbări școlare,
- la 24 ianuarie 1925 s-a comemorat Unirea Principatelor,
discursul festiv fiind rostit de domnul profesor părinte Ioan
Imbroane;
- ziua de 10 mai a fost celebrată cu fastul cuvenit importanței
acesteia, iar activitățile s-au desfășurat după următorul
program: intonarea imnului regal, cuvântarea domnului M.
Manolescu, recitarea poeziei Străjerul, autor O. Râuleț, de
către eleva Sobotelian, din clasa a III-a B, recitarea poeziei
Graiul neamului, de George Coșbuc, de către eleva Emilia
Borș, din clasa a IV-a, intonarea marșului aparținând lui I.
216
Brătianu Haideți copii, de către corul claselor a VII-a și a VIII-
a, recitarea de către Elena Găvănescu a Imnului biruinții,
aparținând poetului Gregorian, recitarea poeziei Cu toții una,
autoare Z. Bârsan, de către Hort. Marcu, din clasa a VIII-a;
festivitatea s-a încheiat cu intonarea de către corul liceului a
cântecului Frați români, autor Ștefănescu;
- elevele liceului vor lua parte în anul școlar 1924 – 1925 la
următoarele concursuri:
- concursul Tinerimei Române din București și concursul
Casinolui militaro-civil din Timișoara, obținând următoarele
premii: la cel dintâi au fost premiate elevele Lungianu Sarmisa,
din clasa a VI-a și Sporea Corina, din clasa a VII-a; la cel de-al
doilea, au fost premiate elevele Popovici Lucia din clasa a
VIII-a și Drăghicescu Felicia, din clasa a VI-a. (Anuarul
Liceului de Fete „Carmen Sylva”, Timișoara, anul școlar
1924 – 1925, p. 11).
O mare realizare a Liceului de Fete a fost capela liceului,
considerând că este absolut necesar ca educația tinerimii să aibă o
bază religioasă morală și, așa cum spunea domnul director Ioan
Fodor, „... printr-o bună educație, să pregătim neamului generațiuni
moralmente echilibrate, idealiste, gata de jertfă pentru țară și neam, și
conștii de datorințele lor. Aceste gânduri ne-au călăuzit și au
îndemnat Comitetul școlar și corpul didactic să făcă tot posibilul
pentru ca elevele acestui liceu să-și aibă paraclisul lor, aici în școală.
Bisericile românești sunt situate departe, și sunt neîncăpătoare.
Silitu-ne-am deci să le facem elevelor altar pentru închinare, unde
sufletele lor, în ferbinți rugăciuni și evlavioase cântări să se înalțe la
Dumnezeu.”
Iată, pe scurt, istoricul realizării acestui lăcaș de rugăciune.
În anul școlar 1922- 1923, în momentul în care elevele s-au dus
în vacanța de Crăciun, fiecare a primit o listă de subscripție, pentru
înființarea capelei. Menționăm faptul că corpul profesoral a colectat
217
suma de 4631 lei, iar elevele au adunat restul, până la suma de
43.768 de lei, ceea ce spune foarte mult despre implicarea părinților
în epocă și despre importanța pe care aceștia o acordau școlii.
În ședința din 27 februarie 1924 a Comitetului școlar, acesta va
hotărî ca în sala festivă iconostasul să se așeze în locul ușii, iar
pentru altar să se ia din spațiul sălii vecine, construindu-se un zid. De
asemenea, Comitetul școlar va hotărî, în ședința din 3 aprilie 1924,
dat fiind faptul că suma adunată era insuficientă, ca în vacanța de
Paști din 1924 să se facă altă colectă cu elevele, iar această nouă listă
de subscripție va aduna suma de 27.884 de lei și 160 de dinari.
S-au mai strâns bani din donații, după cum urmează:
- doctor Iuliu Coste, din Fondul Prefecturei, 25.000 de lei;
- general C. Găvănescul, din fondul Casinoului militaro-civil,
5000 de lei;
- elevele școlii care au fost în excursie la mănăstiri în Bucovina,
5460 lei;
- elevele din clasa a VIII-a, 600 de lei;
- alte taxe de la eleve, 21.500 de lei.
La construirea capelei, având în vedere faptul că acum banii
strânși erau suficienți, au fost angajați maeștrii:
- Iosif Busuioc, pentru sculptura iconostasului;
- Leon Biju, pictor din București, pentru zugrăvirea icoanelor la
iconostas;
- Ferdinand Moresco, pentru lucrările de tâmplărie.
Precizăm că domnul inginer arhitect al orașului Toth a alcătuit
planul zidului pentru separarea altarului, în mod gratuit și de
asemenea a condus lucrătorii care au efectuat lucrarea, iar materialul
necesar a fost dat de către Timișoara.
La dotarea capelei au contribuit și următoarele persoane și
instituții:
- doamna Elena I. Fodor, două sfeșnice pentru pristol;
218
- domnișoara Eutimia Ionescu, din Cluj, un acoperământ de
catifea roșie pentru pristol, în valoare de 1500 de lei;
- domnișoara Marioara Suciu, din Cluj, două acoperăminte
pentru potir, lucru de mână;
- domnișoara Aneta Onițiu, profesoară: o candelă de argint;
- domnișoara Ecaterina Dumitrescu: două candele în valoare de
1300 de lei;
- cercul religios: o candelă în valoare de 1350 de lei și a plătit,
de asemenea, aurirea iconostasului cu suma 13.000 de lei;
- domnișoara Maria Aronovici a dăruit două perdele pentru ușile
laterale ale iconostasului;
- domnișoara Malvina Toth a dăruit o broderie de atlas pentru
pristol
Ca un corolar al acestor eforturi, sfințirea capelei a avut loc la
28 septembrie 1924.
În suita eforturilor depuse de către conducerea liceului pentru
dezvoltarea unității școlare, un loc aparte l-a avut internatul liceului.
În anul școlar 1924 – 1925, acesta a adăpostit 118 eleve, fiind
deservit de următorul personal administrativ: Ioan Fodor, director, dr.
Isaia Popa, medic, Maria C. Cioflec, subdirectoare, Hockel Ștefania,
profesoară de pian, Stanga Dalma, profesoară de pian, Cornea Alma,
profesoară de pian, Ioanovici Vioara, profesoară de violină, Emilia
Matei, pedagogă, Ana Vitye, pedagogă, Sofia Bulgakoff, pedagogă,
Iorz Emilia, ajutoare de secretară, Blasiu Elvira, infirimieră, Petra
Crina, menajeră, Jivan Ana, lengeră, Becker Martin, servitor.
Taxa internatului a fost de 10.000 de lei, o sută de ouă și 10 kg
de unsoare (Anuarul Liceului de Fete „Carmen Sylva”, Timișoara,
anul școlar 1924 – 1925, p. 50).
Pentru a ne putea da seama de condițiile specifice existente în
epocă, este interesant de văzut anunțul direcțiunii liceului pentru anul
școlar 1925 – 1926, care fixează următoarele condițiuni de admitere
în internat:
219
- taxa anuală se fixează de Comitetul școlar, după împrejurări;
- elevele care doresc să fie primite în internat până la 15 august,
trebuie să înainteze o petiție la direcțiunea școlii;
- elevele primite în internat trebuie să aducă cu sine următoarele:
1. „așternutul complet: saltea, perini și plapumă, cu 2-3
rânduri de schimburi, 1-2 cearceafuri albe pentru cuvertură
de pat;
2. tacâmuri pentru masă: lingură, linguriță, cuțit și furculiță,
pahar, 4 serviete și 2 săculețe pentru serviete, pahar,
lingură etc.;
3. rufele de corp obișnuite, 3-6 rânduri; haine și ghete de vară
și iarnă, potrivite pentru școală, de preferință culori mai
închise; șorțuri; o jachetă sau un șal de lână, 2-3 șorțuri
negre cu mâneci, (uniforma și gulerașe albe);
4. obiectele necesare pentru toaleta elevei: piepteni (rar și
des), perii (de păr, haine și ghete); ace de păr, toate aceste
obiecte puse într-o casetă care se poate încuia. Patru
prosoape (ștergare); un covoraș înaintea patului și pantofi
de casă. 1-2 șorțuri albe pentru serviciul de masă.
5. 2 cârpe de bucătărie, 2 pentru praf și 2 pentru șters
ligheanul (lavoar), 3 prosoape pentru comprese în caz de
boală, 1-2 saci de pânză sau stambă (creton) pentru adunat
rufele murdare;
6. elevele mai în vârstă să aibă 1-2 m flanelă de bumbac sau
pichet mai gros. Necesarile de cusut: ace, degetar, foarfeci,
șiret alb și negru, nasturi, copcii, arnici roșu, ață albă și
neagră - toate într’o casetuță, dacă se poate și aceasta să fie
încuiată;
- toate lucrurile să fie marcate cu numele întreg al elevei, de
pildă: Olariu A. – ciorapii să fie provăzuți cu un șiret negru,
spre a fi legați pereche la spălat, fiecare elevă să aibă 12
220
etichete (bilete), scrise cu numele ei și clasa (în dos cu gumă),
2 inventare despre lucrurile ce-i aparțin fiecăreia, bijuterii și
alte lucruri de prisos e înterzis să se aducă.” (Anuarul
Liceului de Fete „Carmen Sylva”, Timișoara, anul școlar
1924 – 1925, p. 58 - 59).
În încheiere, se poate spune că, deși lucrurile se aflau încă într-
un stadiu incipient, datorită procesului de integrare a noilor provincii
în țara-mamă, totuși învățământul timișean începea să prindă contur
și avea o dezvoltare ascendentă, ilustrativ în acest sens fiind faptul că
biblioteca înființată în 1921, cu cele 70 de volume dăruite de
Emanoil Ungurianu, va avea, în anul școlar 1927 – 1928, 5233 de
volume.
În 1923, avem o primă serie de absolvente ale acestui liceu,
care deschid drumul spre lumină și cultură învățământului românesc
din județul Timiș, iar eforturile conducerii sunt reflectate în
telegrama de felicitare, adresată de ministrul instrucțiunii, dr.
Anghelescu, în 1926, care spune că liceul „înscrie o frumoasă pagină
din istoria renașterii culturale a României.”
O caracteristică aparte a acestei unități școlare a fost aceea a
existenței unei atmosfere de conlucrare și prietenie între profesorii de
naționalitate română și profesorii aparținând naționalităților
conlocuitoare, acest fapt reflectând spiritul de cooperare interetnică și
multiculturală specific Banatului, în acest spirit fiind educate și
elevele școlii. Acest aspect este evidențiat și în raportul inspectorului
general Mănciulescu, „se vede participarea cu interes a persoanelor
de la liceul Carmen Sylva la activitățile artistice-culturale, depuse de
naționalitățile conglocuitoare.” (Anuarul școlar, 1922).
221
LICEUL TEORETIC „DOSITEI OBRADOVICI”
TIMIȘOARA
Prof. Galeș Iuliana
Liceul Teoretic „Dositei Obradovici” Timișoara
Fiecare școală este unică în felul ei, dar Liceul Teoretic
„Dositei Obradovici” Timișoara are de la început un statul aparte:
este singura instituție de învățământ din România cu predare în limba
sârbă.
Începuturile liceului sunt legate de secția cu predare în limba
sârbă, ciclul inferior, care a fost înființată în 1934 în cadrul
Colegiului Național Bănățean „Constantin Diaconovici Loga”,
urmând ca în 1943 să se înființeze și ciclul superior de studii. În anul
1948 clasele cu predare în limba sârbă se mută la Școala Medie
numărul 7 Timișoara, devenită în 1965 Școala Medie numărul 10,
apoi, în 1973, Liceul Real Umanist nr 1, iar din 1977, Liceul de
Filologie Istorie Timișoara. În 1990
acesta din urmă devine Colegiul
Național Bănățean, iar clasele de limbă
sârbă formează Liceul Teoretic
„Dositei Obradovici” Timișoara.
Cele două școli își desfășoară
activitatea în fosta clădire a Școlii
Surorilor „Notre Dame”, liceul sârbesc
ocupând corpul de clădire situat pe Bulevardul General Dragalina,
fosta intrare principală.
222
Numele liceului este al iluministului sârb
Dositei Obradovici, născut la Ciacova, județul
Timiș, a cărui mamă provenea din Sânmartinul
Sârbesc, Timiș. Aceste date biografice sunt
motive pentru care sârbii din Banat au optat
pentru a-și numi instituția școlară cea mai
importantă. În spiritul epocii sale, Dositei
Obradovici a fondat în Serbia „Marea Școală”,
în 1808, apoi a fost ministrul învățământului și a încurajat accesul la
educație al tuturor cetățenilor. Este, de asemenea, și unul dintre
creatorii literaturii sârbe moderne.
Un alt patron spiritual este Sfântul Sava (1175-1236). Prin
şcolile asociate mănăstirilor a creat un cult al învăţăturii şi a dus la
apariţia unor cărturari care au dus mai departe cultura sud-estului
european. El însuşi a scris texte originale care au devenit modele de
stil pentru literatura sârba medievală. A fost un spirit european
deschis către tot ce însemna cultură, astfel încât, în zorii Evului
Mediu, Sava depăşeşte graniţele unui stat şi devine o emblemă pentru
întregul creştinism oriental. Ziua Sfântului Sava, 27 ianuarie, devine
ziua școlilor sârbești în 1823 și este sârbătorită și în instituțiile
educative, culturale și religioase sârbești din
România.
Liceul Teoretic „Dositei Obradovici”
Timișoara cuprinde toate ciclurile de învățământ,
ciclurile primar și gimnazial cu câte o clasă, ciclul
liceal cuprinzând două clase de filieră teoretic,
profil filologic, respectiv real. Această structură s-a
păstrat încă de la înființare, cu diferența că profilul matematică-
informatică a fost până în anul 2000 matematică-fizică.
Activitatea se desfățoară într-o clădire cu demisol, parter, etaj,
având o suprafaţă de 695 mp. Sunt 16 săli de clasă, un laborator de
informatică, un laborator de fizică și unul de chimie, bibliotecă, sală
223
de sport (spaţiu adaptat), 5 spaţii sanitare, 2 spaţii depozitare
materiale didactice, secretariat, spaţiu destinat echipei
manageriale, sală profesorală.
Există spaţii comune cu Colegiul Naţional Bănăţean : sala
festivă, terenul de sport, căile de acces. Terenul de sport are 1020
mp, spaţiile verzi/de joacă au o suprafaţă de 1750 mp.
Alte servicii oferite de școală presupun încheierea unor
convenții cu liceele învecinate. Astfel, internatul și cantina pentru
fete sunt cele ale Colegiului Național Bănățean, pentru băieți aceleași
servicii sunt oferite de Colegiul Tehnic de Vest, cabinetul medical
fiind la Liceul „Bela Bartok” Unitatea beneficiază de transport
școlar pentru elevii din alte localități, microbuzul fiind obținut în
2009.
De-a lungul timpului s-au făcut diferite lucrări de renovare și
îmbunătățire a bazei materiale. Astfel, în 2003 s-au finalizat, după
mai mult de un an, lucrări de reamenajare și întreținere a întregului
corp de clădire, inclusiv spațiile Colegiului Național Bănățean, cu
finanțare din fonduri BERD. Ulterior, cu ajutorul primăriei
Timișoara, s-a refăcut scara principală, cea veche, de lemn, fiind
degradată și primejdioasă, s-a igienizat demisolul. Prin bunăvoința
domnului Mirceta Stoici, s-a amenajat în 1991 un spațiu destinat
activităților recreative. Acesta a devenit din 2002 sală profesorală,
având în vedere nevoia de spațiu pentru activitatea didactică. De
asemenea, tot la demisol, cu sprijinul Bisericii Ortodoxe Sârbe s-a
amenajat o capelă.
Dotările laboratoarelor de informatică, fizică și chimie datează
în principal din 2006, ulterior aducându-se îmbunătățiri. Prin
proiectele transfrontaliere din 2011-2012, respectiv 2012-2013 s-au
mai achiziționat materiale didactice, aparatură electronică, respectiv
costume populare.
224
Elevii școlii provin din județele Timiș, Caraș-Severin, Arad,
Mehedinți, Serbia. Dacă în până la liceu, marea majoritate a elevilor
sunt din Timișoara, la liceu proporția celor din mediul rural crește cu
până la 50%, ceea ce implică numeroase costuri suplimentare. Astfel,
elevii care locuiesc pe parcursul anului școlar la internat sunt
sprijiniți de către Uniunea Sârbilor din România, respectiv, din 2011,
și de către Fundația „Mirceta Stoici”.
Numărul elevilor a descrescut, de la 233 în 2006 la 201 în
2014. Scăderea constantă a numărului de elevi se datorează în mare
măsură procesului de asimilare naturală a etnicilor sârbi de către
populația majoritară. Școlile de mediul rural și din Timișoara care
aveau secție sârbă sau care la care limba sârbă se preda în regim de
disciplină opțională au dispărut aproape complet.
Promovabilitatea la examenele naționale a fost variabilă,
înscriindu-se în trendul general. Astfel, la Evaluarea
națională/Examenul de capacitate din clasa a VIII-a, rezultatele s-au
înscris între 100% în anul 2004 și 80% în anul 2013, mediile variind
între 9,75 (2009) și 2,41 (2012). Rezultatele au fost influențate și de
legislația mai permisivă, respectiv de schimbarea profilului elevilor
care au venit spre liceul nostru.
La bacalaureat rezultatele merg de la promovare 100% în 2004
până la 48% în 2011, liceul fiind în fiecare an peste media
promovabilității la nivel județean și național.
Numărul cadrelor didactice a rămas relativ constant, între 29 și
35 de persoane, în funcție de distribuția fracțiunilor de catedră în
cadrul școlii. În afara personalului didactic, există în prezent un
personalul didactic auxiliar și nedidactic format din 8 persoane.
Cât privește structura personalului didactic, regula de-a lungul
anilor a constituit-o ocuparea cu personal didactic calificat. În funcție
de vechimea în învățământ, respectiv grade didactice, mai mult de
jumătate dintre cadrele didactice au gradul I, o proporție foarte mare
fiind de asemenea în curs de a obține gradul didactic I, respectiv II.
225
Acest lucru arată preocuparea pentru dezvoltarea personală, fapt
întărit și de participarea profesorilor la cursuri de formare.
Activitatea de predare este în limba sârbă. Aceasta presupune
un număr de ore pe săptămână mai mare decât în cazul şcolilor cu
predare în limba română. Din cauza numărului mare de ore pe
săptămână s-a optat până acum pentru numărul minim prevăzut de
planurile cadru oficiale.
Programele şcolare şi manualele sunt aceleaşi ca şi în şcolile
celelalte de acelaşi profil. La clasele primare toate manualele au fost
traduse în limba sârbă. La celelalte clase încă nu sunt traduse toate
manualele.
Curriculum-ul la decizia şcolii s-a orientat în funcție de
solicitarile părinților și elevilor, precum și de posibilitatea susținerii
lor de către personalul calificat. Gama ofertelor educaționale este
destul de largă, de la ore dedicate limbilor străine, engleză, franceză,
rusă, respectiv limbii și culturii sârbe, la matematică, educație
ecologică, educație pentru sănătate, informatică.
De la sine înțeles este că olimpiada de limbă sârbă este
concursul școlar cu cea mai mare relevanță. De-a lumgul anilor
premiile la faza națională revin în cea mai mare parte elevilor
Liceului „Dositei Obradovici”.De remarcat sunt elevii care în ultimii
ani au luat constant premiul I: Malimarcov Gordana, Sakotic Jana
Radmila, Petrov Milana, Stoianov Vladislava, Perinaț Marco, Putnic
Vladimir, Ianoșev Veroslava, Miloicov Ivana etc, aceștia fiind doar
elevii care s-au remarcat în ultimii ani. S-a participat de asemenea, cu
rezultate notabile, la concursuri precum: olimpiada de limba română
(Stepanov Vesna, Sakotic Radmila, Malimarcov Gordana,
Gvozdenovici Ivana), olimpiada de matematică (Stancovici Andrei),
concursul „Noi Info” (Stancovici Andrei, Ianculov Vucomir).
Echipele liceului au participat trei ani la faza națională a concursului
interdisciplinar „Cultură și civilizație în România”, precum și la faza
226
interregională a concursului „Tinerii
dezbat”. Participare constantă și
meritorie a fost și la concursurile: TM
MATE, „Comunicare.Ortografie”,
MediaKinder, „Micii matematicieni” ),
„English made fun”, „Cangurul”
matematic şi lingvistic, Smart,
Concursul internaţional „Vitezov konkurs”, Belgrad, Serbia, Concurs
internaţional “Dani ćirilice”,organizat de Fundaţia “ŽARKO
ZRENJANIN” Bavanište/Srbija, „Tinere talente”, „Cultură și
spiritualitate românească”. „Lectura ca abilitate de viață” , „Smart
Kids”, Festivalul de teatru pentru copii de la Belobreşca, Festivalul
de Teatru pentru copii și tineret „Copil în Europa” , Concursul de
reviste școlare etc. Am menționat doar acele competiții devenite
tradiționale, dar în fiecare an apar și alte concursuri și alte activități,
ceea ce ar depăși spațiul aceste minimonografii.
Activități deosebite sunt și proiectele transfrontaliere în care a
fost implicată școala. Proiectele transfrontaliere au fost :
2006-2007 „Parteneriate școlare autentice.-strategie comună de
dezvoltare a aptitudinilor specifice domeniilor reale prin metode e-
learning”;
2008-2009 „Talentum”, continuarea precedentului, ambele
proiecte fiind axate pe doemniul științe și având în vedere elevii
claselor III-VIII;
2012 -2013 „Moștenirea culturală în zonele de frontieră.”;
2013-2014 „Dezvoltarea schimburilor educaționale, sociale și
culturale și recunoașterea asemănărilor și diferențelor dintre tineri”,
ambele având ca obiect domeniul socio-uman și implicând elevi din
clasele V- XI.
Au fost și alte proiecte educaționale, unele cu parteneri din
Serbia, precum "Psihosocijalna podrška mladima u dijaspori kroz
pružanje edukacije i kroz osnivanje omladinskih srpskih centara u
227
dijaspori", 2002 sau atelierele de lucru, respectiv vizitele devenite
tradiție făcute cu ajutorul „Societății pentru protecția animalelor și a
naturii” din Giurgevo, Serbia.
În ultimii ani s-au desfășurat proiecte educatice cu finanțare din
partea consiliului județean, unele având în componență și competiții
sportive și artistice. Se pot menționa Festivalul „Inimă de copil”,
proiectul „În ochii mamei mele”, „Să spunem nu fumatului” etc. Tot
tradițional a devenit și simpozionul cadrelor didactice de limbă sârbă,
„Învățământul în limba sârbă pe coordonate europene”.
În cadrul școlii se organizează și formații artistice, muzică
populară și religioasă, respectiv formații de dansuri populare,
respectiv de teatru. Foarte mulți elevi fac parte din diferite formații
artistice din cadrul
comunității: corurile bisericilor, formațiile de dans din localitățile de
proveniență, trupele de teatru de amatori etc.
O minimonografie nu poate surprinde decât o mică parte din
viața unei școli. Datele statistice arată evoluția instituției, iar o
descriere completă a fiecărui an școlar presupune mult mai multe
activități și aspecte. Cititorului acestei lucrări i se prezintă o imagine
generală a singurei școli cu predare în limba sârbă din România. Este
greu de redat în cuvinte importanța pe care o are această școală
pentru comunitatea sârbă. Rămâne doar să parafrazezi o vorbă
celebră: „Despre Dositei, cu dragoste!”
228
PAGINI DE ISTORIE A ȘCOLII DIN CĂRPINIȘ
Prof. Tolci Cristina Alina,
Școala Gimnazială, Cărpiniș
În următoarele rânduri voi
aduce în discuție istoria
învățământului din comuna
Cărpiniș, istorie care începe din
vremea în care zona Banatului se
afla sub stăpânirea Imperiului
Austro-Ungar. Se pare că în
Cărpiniș școala a fost atestată în anul 1777.
Cărpinișul era pe atunci o localitate prea săracă pentru a-și
permite să plătească un învățător, așa că s-a găsit un meșteșugar mai
înstărit și instruit, Johann Fuhrmann, care a predat lecții, în propria
casă, unui număr de 18 elevi începând cu anul 1781. După câțiva ani,
în 1788 numărul elevilor a crescut la 115, număr ce impunea
aducerea unui învățător instruit, Johann Josef Muller.
Între anii 1788-1848 în Cărpiniș a funcţionat o școală
elementară cu un singur învățător, Johann Albert Kober, un nume
răsunător în viața comunei, un om cult cu un simț pedagogic
deosebit.
În anul 1846 s-a construit, cu ajutorul locuitorilor comunei, o
școală cu două săli de clasă și două locuințe pentru învățători.
Atunci când numărul elevilor a crescut de la 115 la 318, adică
în anul 1860, clădirea este extinsă, iar zece ani mai târziu este
definitivată, deținând patru săli de clasă și patru locuințe pentru
învățători.
Printr-o lege din 1868 părinții erau obligați să își trimită
copiii la școală, altfel riscau să fie amendați. Principalul motiv al
229
absenteismului era, în acea vreme, sărăcia. În urma luării acestei
măsuri, numărul copiilor a crescut la 598, fiind nevoie de o nouă
extindere a clădirii școlii.
Principalele învățăminte primite de copii la școală erau cele
religioase. Pe lângă acestea, copiilor le era predat în clasa I
Abecedarul, atât în limba maternă, cât și în limba maghiară, în clasa
a II-a învățau citirea, iar în clasa a III-a, ortografia și gramatica.
La aritmetică, în clasa I învățau numerele până la 100,
instrumentele si unitățile de măsură neconvenționale, în clasa a II-a
făceau socoteli cu cele patru operații matematice, iar în clasa a III-a
operau cu numere mai mari și învățau fracțiile.
Tot legea menționată mai sus introducea în programa școlară
discipline ca: geografia, istoria, științele naturii, drepturile și
îndatoririle cetățenești, cântarea, gimnastica și fizica, lărgind
orizontul cultural al elevilor, corespunzând cerințelor unei societăți în
ascensiune.
Între anii 1781- 1891, în școala din Cărpiniș, limba de predare
era limba germană, datorată populației majoritare germane, cu toate
că legea obliga predarea în limba maghiară.
În următorii ani comuna Cărpiniș s-a dezvoltat și, prin
implicarea administrației locale și a bisericii, sunt construite noi
clădiri destinate educației copiilor (azi școala funcționează în două
clădiri distincte: Școala Mică cu clasele I-IV și Școala Mare cu
clasele V-VIII, dar există şi o grădiniţă).
Peste comună şi locuitorii acesteia a trecut furtunosul secol
XX şi cele două războaie mondiale. Societatea a trebuit să se
schimbe, să evolueze, la fel şi învăţământul. Începând cu anul 1927
şcoala comunală s-a transformat în şcoală de stat, la clasele mai mari
predarea fiind în totalitate în limba română. Instituţia de învăţământ a
primit denumirea de “Şcoala primară de stat Cărpiniş”.
230
Prin 1960 în actuala clădire a Școlii Mici funcționau clasele
V-VIII, în timp ce clasele primare funcționau într-o altă casă.
În cartea “Contribuţii la istoria învăţământului din Cărpiniş -
Timiş până la revoluţia din decembrie 1989”, V. Bochiș, A. Ordodi,
carte din care am prezentat informațiile din articol, se observă o
fotografie a unui azil de bătrâni. Clădirea seamănă foarte mult cu
Școala Mică de astăzi și se pare, din spusele localnicilor, că acolo, pe
vremuri, clădirea adăpostea un spital sau un azil. Nici nu ar fi de
mirare pentru că sălile mari, friguroase și deprimante parcă aduc
aminte de existenţa unui astfel de loc.
În anul 1976 se construieşte actuala clădire a Școlii Mari.
Imaginea ei ne readuce în zilele noastre. O vedem aşa cum este
acum, recent amenajată, dotată cu clase mari, spaţioase și
laboratoare, unde învaţă peste 200 de elevi.
În 2012 actuala clădire a Şcolii Mici beneficiază, printr-un
proiect de reabilitare, de amenajări majore, şcoala adăpostind la ora
actuală nouă săli de clasă mari şi luminoase, o cancelarie, un Centru
de Documentare şi Informare, precum şi o impresionantă curte, unde
190 de învăţăcei cărpinişeni, îndrumaţi de cadre didactice, îşi petrec
o bună parte din zi încercând să-şi construiască viitorul prin cultură
şi educaţie.
BIBLIOGRAFIE:
***A. Ordodi, V. Bochiş, “Contribuţii la istoria învăţământului din
Cărpiniş- Timiş până la revoluţia din decembrie 1989,” Editura
Marineasa, Timişoara 2000;
***www.primariacarpinistimis.ro.
231
ŞCOALA GIMNAZIALĂ MIHAI PEIA,
REŞIŢA, CARAŞ-SEVERIN
MINIMONOGRAFIE Prof. Crîsta Elena,
Şcoala Gimnazială Mihai Peia, Reșița
Notă: Deoarece perioada 1959 – 2001 este cuprinsă în Monografia
şcolii scrisă de domnul profesor CONSTANTIN TISMĂNARU,
director al şcolii, mă voi referi doar la perioada 2003 – 2014.
ŞCOALA GIMNAZIALĂ MIHAI PEIA, REŞIŢA, fosta
ŞCOALA CU CLASELE I-VIII NR 6, a fost înfiinţată în anul 1959
când şi-a început şi activitatea ca ŞCOALĂ DE 7 ANI cu 14 clase în
Lunca Pomostului. La început a fost construită cu un singur nivel dar
după 5ani, crescând numărul elevilor s-a ridicat încă un nivel. Primul
beneficiar, cel care a comandat lucrările de construcţie a fost
Secţiunea de Învăţământ şi Cultură a Sfatului Popular Regional
Timişoara.
De-a lungul anilor școala a fost condusă de mai mulți
directori: ROMULUS NEGRU, MIHAI PEIA, IOAN MIHĂLȚAN,
CONSTANTIN TISMĂNARU, SUSANA SIMULESCU, BAR
DORINEL.
Procesul instructiv - educativ se desfăşoară în forma clasică
de învăţare şi pe bază de programe şi proiecte. Participă cu elevii la
toate activităţile culturale ale comunităţii, la concursurile şi
olimpiadele şcolare unde a obţinut în fiecare an rezultate remarcabile
atât la faza judeţeană cât şi la cea naţională. Prin programe şi proiecte
se implică în rezolvarea problemelor comunităţii locale.
Implementarea acţiunilor se face cu elevi şi pentru elevi.
Colaborăm cu toate instituţiile din oraş pentru a da un plus de valoare
acţiunilor, în mod special cu Inspectoratul Şcolar, Casa Corpului
Didactic, Universitatea Eftimie Murgu, Muzeul Banatului Montan,
232
Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii, Palatul
Copiilor şi Elevilor, Administraţia Parcului Semenic – Cheile
Caraşului. Pe lângă Asociaţiile neguvernamentale (Cogito, Salvaţi
Copiii, Pentru fiecare copil o familie, Asociaţia Speologică
Exploratorii,…), la activităţile noastre au participat ca voluntari
nume de marcă ale folclorului bănăţean, Nicu Novac, Ramona Viţa,
Monica Ştiopoane, actori ai teatrului G.A.Petculescu, solişti de
muzică folk, poeţi cunoscuţi, scriitori, redactori ale ziarelor locale,
ale posturilor de radio şi televiziunea BANAT TV. Avem
colaboratori în marile uzine reşiţene, CSR şi UCMR. Primăria este
partenerul nostru şi finanţatorul permanent.
Elevii nostri participă la activităţi extracurriculare pe teme de
protejarea mediului, cetăţenie democratică, sport, tradiţii şi obiceiuri.
Suntem deschişi la stabilirea de parteneriate cu alte şcoli din ţară
şi din afara ei, lucru demonstrat prin parteneriatele şi proiectele cu
instituţii din Serbia şi Marea Britanie.
Concurenţa cu mediul şcolar „ne obligă să facem performanţă; avem
cadre didactice foarte bine pregătite. La noi responsabilitatea este
calitatea.
Resurse umane
Dacă în 2004, numărul elevilor era de 693, 211 în ciclul
primar, 303 în ciclul gimnazial şi 179 învăţământ cu frecvenţă
redusă, până în 2014 a scăzut cu aproare 200 elevi.
În anul 2013 – 2014 corpul profesoral era format din:
Director: BAR DORINEL – profesor istorie
Director adjunct: SIMULESCU SUSANA – profesor matematică
Consilier educativ: CRÎSTA ELENA – prof. înv. primar
Profesori pentru învătământul primar:
CRÎSTA ELENA, NICOLA ANA, VOINA ANA, TRUȚ
DANIELA, URLICĂ SILVIA, COCON OGRINELA, CARDAȘ
DAN, DRĂGOI ANA.
Profesori:
233
CIULU LORETTA – matematică, RĂSTEANU CLAUDIU – limba
engleză, DANCEA RAMONA – religie, MERGEA FLORENTIN –
geografie, GYURETTA GABRIELA – limba germană, STANCIU
IASMINA – STANCU SILVIANA – limba română, BAR SIMONA
– fizică, MOROIU EUGENIA – educație fizică, RÎMNEANȚU
IOSIF – chimie, SURU CARMEN – biologie, BRĂILĂ CARMEN –
biologie, BĂDESCU RODICA – muzică, BUDUGAN LOREDANA
– desen, BERCSENY CRISTIAN – educație fizică, NOVAC ION –
tehnologie
TESA
VELA CORNICA – bibliotecară/laborantă/administrator,
CRISOVAN MARIA – secretară
Resurse materiale
Şcoala cu Clasele I VIII Nr.6 are un număr de 20 săli de clasă, 5
spaţii pentru birouri, „Centrul UE”, cabinet de informatică, cabinet
de istorie/geografie, de matematică, de limba română, limba
germană, cabinet de asistenţă socială, laboratoare de fizică şi chimie,
o bibliotecă de 12 700 volume, echipamente de multiplicare a
informaţiei, conectare la Internet, are un site propriu, şi desfăşoară
lecţii interactive în AeL, o sală de sport nouă, modernă, construită
după standardele europene, sală în care, pe lângă activităţile sportive
pot avea loc tot felul de manifestări culturale. În una dintre clase
avem un mic muzeu etnografic, reprezentând un interior de casă
ţărănească („cuina” şi „soba bună”).
Finanţări extrabugetare
Baza materială este unul din exemplele prin care şcoala arată că ştie
să se autogospodărească. Ca urmare a proiectului „Să ne preţuim
valorile!” finanţat prin Programul Phare 2003 CBC România –
Serbia&Muntenegru, beneficiem de „Centrul UE”, loc de informare
234
şi desfăşurare a activităţilor specifice, de menţinere a relaţiilor
stabilite cu partenerul sârb.
Tot din fonduri extrabugetare – obţinute în principal din închirierea
sălii de sport – şcoala şi-a schimbat înfăţişarea: gresie în holul
central, uşile interioare schimbate, săli de clasă cu podele laminate,
mobilier parţial schimbat, ....
Tradiţii şi activităţi extraşcolare
Pe lângă binecunoscutele proiecte transfrontaliere axate pe
promovarea şi păstrarea valorilor culturale şi a tradiţiilor, activităţile
extraşcolare se reflectă într-o serie de alte proiecte. Unitatea are
formaţii de căluşari, de dansuri şi obiceiuri populare, un club Natura,
„Oxigen6”, cercuri tehnice: „Micii pompieri”, „Cu viaţa mea apăr
viaţa”, „Educaţie rutieră”, „Sanitarii pricepuţi”.
Proiecte cu finanţare europeană
„Să ne preţuim valorile” – Program Phare 2005 CBC România –
Serbia&Muntenegru;
Beneficiar: Şcoala cu Clasele I-VIII Nr. 6 Reşiţa,
Parteneri: Şcoala George Coşbuc, Torac, Serbia,
Şcoala cu Clasele I-VIII Nr. 9 Reşiţa, Asociaţia Cogito,
Primăria Reşiţa,
Coordonator ELENA CRÎSTA
„Valori pentru moştenitori”- Program Phare 2008 CBC România –
Serbia
Beneficiar: Şcoala cu Clasele I-VIII Nr. 6 Reşiţa,
Parteneri: Şcoala George Coşbuc, Torac, Serbia,
Şcoala cu Clasele I-VIII Nr. 9 Reşiţa, Asociaţia Cogito,
Primăria Reşiţa,
Coordonator ELENA CRÎSTA
„Oxigen6 Life”(reabilitarea parcului şcolii) - Programul SPAŢII
VERZI, finanţat de MOL România prin Fundaţia pentru Parteneriat,
Parteneri: Asociaţia Cogito, Grupul Local de Tineret Arcus,
Agenţia pentru Protejarea Mediului.
235
Coordonator ELENA CRÎSTA
„Promovarea ariilor protejate din Caraş-Severin”- Programul ARII
PROTEJATE, finanţat de MOL România prin Fundaţia pentru
Parteneriat,
Aplicant: Administraţia Parcului Naţional Semenic-Cheile
Caraşului
Parteneri: Şcoala cu Clasele I-VIII Nr. 6 Reşiţa
Coordonator: BOGDAN BĂDESCU
Cea mai importantă realizare a proiectulor o reprezintă relaţiile
sincere stabilite între parteneri. Dovadă sunt nu doar corespondenţele
dintre participanţi (fie elevi, fie adulţi) cât mai ales invitaţiile primite
prin intermediul partenerilor de la alte comunităţi din Serbia sau din
România de a participa la activităţi comune (Festivalul de Folclor şi
Muzică Populară al Copiilor din Serbia – Voivodinţ, Serbările
Reşiţei, Aniversarea „Radio Reşiţa”), participarea la o tabără
comună, la Ćanj, la Marea Adriatică, tabără la care participă elevii
din Torac în fiecare an, precum şi organizarea unei Conferinţe la
Reşiţa cu tema „Valori ale culturii de o parte şi de alta a frontierei”,
conferinţă ce se desfăşoară, de atunci, în fiecare an, în decembrie.
Participare la proiecte naţionale şi internaţionale
Festivalul „Bucuria Europei”, Beograd, 2009 – formaţia
„Moştenitorii” a reprezentat România la festival. (Coordonator Elena
Crîsta, Ana Nicola, Costa Moatăr)
„Împreună pentru natură” 2003 – 2009 – Aplicant: Asociaţia
Ecosophia Bucureşti şi Televiziunea română. (Coordonator Elena
Crîsta, Ana Nicola / Susana Simulescu / Evuţa Coadă)
„Ranger Juniors”- 2013 – Aplicant: Administraţia Parcului Naţional
Piatra Craiului, Asociaţia Ecosophia Bucureşti şi Televiziunea
română. (Coordonator Elena Crîsta)
„Şcoli pentru un viitor verde” – 2010 – 2014, Aplicant: Asociaţia
„Şcoli pentru un viitor verde” . (Coordonator Elena Crîsta)
236
„Cartea Mării Negre”- 2014, Aplicant WWF ROMÂNIA.
(Coordonator Elena Crîsta)
„Patrula de Reciclare” – 2013-2014 – Program RoRec. (Elena Crîsta)
„Şcoala Zero Waste” – 2014 – Concursul Național de Educație
Ecologică și Colectare Selectivă organizat de Asociația EcoStuff
Romania.
„Sportul contra droguri” – 2014 – organizator: Asociaţia de Luptă
Antidrog AMA. (Coordonator Elena Crîsta)
„Cu viaţa mea apăr viaţa” – 2007 – 2013- organizatori: Ministerul
Educaţiei Naţionale şi Ministerul Afacerilor Interne prin
Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă. (Coordonator Elena Crîsta)
„Prietenii Pompierilor” – 2009 – organizatori: Ministerul Educaţiei
Naţionale şi Ministerul Afacerilor Interne prin Inspectoratul pentru
Situaţii de Urgenţă. (Coordonator Elena Crîsta)
„Educaţie rutieră – Educaţie pentru viaţă” – 2008 – 2011 –
Ministerul Educaţiei Naţionale şi Ministerul Afacerilor Interne prin
Inspectoratul de Poliţie. (Coordonator Ogrinela Cocon, Silvia
Bologa)
„Sprig Day – Primăvara Europeană”- 2006 – 2010 – Program
european, Echipa European Schoolnet (Coordonator Elena Crîsta)
“Europa, casa noastră” – Reprezentanții Comisiei Europene în
România derulată în parteneriat cu Ministerul Educației Naționale.
Şcoala noastră a fost printre câştigătoarele, coordonatorul proiectului
(Elena Crîsta), beneficiind de o vizită la Bruxelles, la Comisia
Europeană.
Școala Gimnazială Mihai Peia este o şcoală cu tradiţie, care a
impus standardul calităţii prin valorile pe care le promovează şi prin
bunele rezultate obţinute de elevi.
Premiul I la olimpiade şi concursuri şcolare:
Aurul la Olimpiada de matematică – Ciulu Miruna
Matematicieni: Popocvici Doru, Ciulu Miruna, Jurca Andrei
237
Fizicienii şcolii: Popocvici Doru, Ţunea Marius, Secheşan Dorian,
Hegedus Florin
Trofeul tehnologiei: Ţunea Raluca
Compoziţie: Popocvici Doru, Rugină Andra, Ţunea Raluca,
Biologie: Bălan Bianca
Teatru: „Atitudine”, coordonat de d-na Voina Ana şi Truţ Daniela
În topul sportului cărăşean: Echipa de baschet masculin şi feminin,
de fotbal, Iulia Zimţa şi Sorescu Dejan la tenis de masă, Buga Andru
la şah, Bar Vlad la motociclism, Albai Mădălin la carturi, Cătălin
Suru la fotbal, Kiss Melisa la carate, Gale Roberta la gimnastică
ritmică, Bogdan Răducanu la dans sportiv.
Publicaţii: Ziarul „Oxigen6”, „Împreună”, „Vis de iarnă”
Mesajul meu Antidrog – Echipa formată din: Nichita Anca, Bălan
Bianca, Vieriu Arnold, Moldovan Teodora, Moţ Ioana, Ţunea
Raluca.
Club „Natura”: „Noaptea liliecilor”, 2006
„Împreună pentru natură” - Parcul Naţional Lunca Mureşului,
Rezervaţia Naturală Delta Dunării, 2008
„Ranger Juniors”, 2013
„Şcoli pentru un viitor verde”,
Căluşarii Mileniului III şi Ansamblul Moştenitorii – Slatina–Olt,
Băile Herculane, Torac Voivodinţ (Serbia), Straja (Serbia),
Televiziunea Română,
„Cu viaţa mea apăr viaţa” – 2007 – 2013 – A ocupat Locul I la
fiecare fază judeţeană la cele 7 ediţii la care a participat, iar la ultima
ediţie, 2013, a obţinut Locul I la faza regională şi echipajul format
din elevii: Munteanu Ionică, Bereş Claudiu, Gogonea Alexandru,
Avrămuţ Bogdan, coordonaţi de doamna prof. ELENA CRÎSTA au
obţinut Premiul de Fair Play, la faza naţională de la Bacău.
În 2011 a participat în Ungaria, la tabăra Fecske (=rândunica) de pe
malul lacului Szelid, din localitatea Dunapataj, organizată de către
238
DKMT pentru echipele câştigătoare la concursul de protecţie civilă
pentru tineret şi cadrul didactic care le-a instruit.
Concursuri şcolare:
Cangurul, Eurojunior, Olimpicii Cunoaşterii, Euroşcolarul, Winners,
Comper, Amintiri din copilărie, Discovery, Fii inteligent, Minimath,
Luminamath.
Rezultate deosebite la concursurile şcolare au fost obţinute de elevii
coordonaţi de doamnele profesor pentru învăţământul primar: Cocon
Ogrinela, Crîsta Elena, Drăgoi Ana, Nicola Ana, Urlică Silvia, Truţ
Daniela, Voina Ana.
Consiliul Elevilor
Consiliul Elevilor este format din reprezentanţi ai claselor
gimnaziale. Se alege în mod democratic în fiecare an, preşedintele
CE se alege din rândul reprezentanţilor claselor. Campania electorală
şi alegerile reprezintă zile de sărbătoare pentru întreaga şcoală.
Printre cei mai implicaţi preşedinţi pot aminti pe: Ţunea Raluca,
Teodora Moldovan, Alexa Luana. Prima mare activitate organizată
de CE este, în fiecare an, „Săptămâna Educaţiei Globale”. Fiecare
consilier răspunde de una sau două activităţi. Temele alese duc la
rezolvarea unor posibile probleme (absenteism/abandon, trafic de
persoane, droguri, circulaţie, protecție civilă), sau pun în evidenţă
calităţile elevilor (seri literare, muzicale, religioase). Se organizează
întâlniri cu decidenţi din toate sferele de activităţi în care pot fi
implicaţi copiii, vizite, excursii.
Printre proiectele deosebite propuse de elevi putem aminti
„Dragobete, sărbătoarea dragostei la români”. Prima activitate are loc
de Dragobete şi constă într-un concurs de artă culinară, cu vânzare.
În martie se alege Miss şi Mister Dragobete/Primăvară, iar în vinerea
Paştelui, din banii adunaţi la Dragobete se cumpără alimente pentru
familiile elevilor noştri cu posibilităţi materiale reduse. Ideea
aparţine elevei Alexa Luana.
239
Activitatea CE a fost coordonată de d-na consilier educativ, Elena
Crîsta.
În loc de concluzii
Regresul care are loc în industria reşiţeană, în economia reşiţeană în
general, se observă şi în numărul de elevi şi implicit de cadre
didactice de la şcoala noastră. Dacă înainte de revoluţie se lucra în
schimb dublu, aveam câte cinci clase paralele, clase cu predare în
limba germană şi maghiară, clase speciale pentru înot, acum în 2014
tindem spre o singură clasă pe nivel: o clasă pregătitoare, o clasă
întâi, câte două clase a doua, a treia, a patra. Cu toate că toţi
învăţătorii au studii superioare, licenţă şi masterat, sunt adevăraţi
educatori, vor fi nevoiţi să-şi caute un loc de muncă; nu se ştie dacă
vor găsi fiindcă situaţii similare sunt în multe şcoli reşiţene. Datorită
economiei în regres, numărul locuitorilor şi implicit al copiilor a
scăzut foarte mult. Cei ce ne conduc ar trebui să gândească lucrurile
altfel, să nu ajungem de unde am plecat, adică un sat între dealuri.
Acesta a fost şi mesajul proiectului
nostru, „Reşiţa, Cetate de Foc”.
Oamenii reprezintă „Flacăra
nestinsă” a Reşiţei. Dacă ei nu mai
există, oraşul moare.
Sperăm într-un viitor mai bun în
care copiii noştri să fie valorizaţi.
240
MINIMONOGRAFIA
ȘCOLII GIMNAZIALE “DR. ION SÎRBU’’
Prof. Popovici Ion
Prof.Marşavela Sîrbu Ionela
Școala Gimnazială ”Dr. Ion Sîrbu”,
comuna Eftimie Murgu, judeţul Caraş - Severin
Școala din satul Rudăria, așa cum este ea cunoscută din cele
mai vechi timpuri, de când este amintită în documentele găsite la
biserica din localitate ori în alte surse de natură istorică descoperite
de către înaintașii noștri, care au scormonit arhivele pentru a ne lăsa
nouă, urmașilor, informaţii şi date istorice de o inestimabilă valoare,
privitoare la atestarea începuturilor localităţii în care trăim , evoluţia
administrativă, istorică, economică și socială a acesteia, precum și a
tuturor instituţiilor care i-au aparținut.
Pe frontispiciul școlii este aşezată o placă comemorativă care
a fost pusă cu sprijinul Inspectoratului Școlar Judeţean Caraş-
Severin, cu ocazia sărbătoririi bicentenarului școlii.
În cele peste două secole de existență, școala a trecut prin mai
multe etape :
I. ȘCOALA SUB REGIMUL AUSTRIAC- 1770-1872
II. ȘCOALA SUB ADMINISTRAŢIA MAGHIARĂ- 1872-1918
III.ȘCOALA PRIMARĂ DIN ANII INTERBELICI;
IV.ȘCOALA GENERALĂ DUPĂ REFORMA
ÎNVĂȚĂMÂNTULUI DIN 1948;
V. ȘCOALA CU CLASELE I-VIII ‘’DR. ION SÎRBU’’ DIN
PERIOADA DE TRANZIŢIE POSTCOMUNISTĂ;
I. ȘCOALA SUB REGIMUL AUSTRIAC:
Primele şi singurele izvoare legate de începuturile acestei
școli sunt notele rămase pe marginea “cărților bisericești și a
protocoalelor în care s-au înregistrat morții si botezații din localitatea
241
Rudăria, începute în anul 1790. Astfel se menționează existența unui
învățător în Rudăria , acesta fiind primul de care se vorbește în
octoihul tipărit la Ramnic în 1760, în care pe ultima filă se găsește
următoarea adnotare: “Am scris eu, Simion Mureșan, cănd am fost
magister în Roderia, anul 1770.Tot despre acest învățător mai există
un manuscris la Muzeul din Timișoara: “Sfărșitu-s-au această sfântă
Dumnezeiască Karte care se cheamă Straşnic, lumina sufletului și
măngăierea inimilor scârbite prin mine smeritul și mult păcătosul
Simion Maraşaunovici, magister fiind la Roderia, aprilie 1874.”
Situația economică a satelor almăjene s-a mai îmbunătățit
după războiul cu turcii din 1736-1739, iar înființarea școlilor
naţionalnice din Almăj a avut de înfruntat multe obstacole, cu toate
acestea învățătorii au înfruntat greutățile și nu s-au descurajat.
În raportul școlar din 1808, făcut în perioada “graniței
militare” se arată că numai doi învățători din satele cele mai mari,
Bozovici și Rudăria, erau aduși din afara graniței militare, din Jupa,
respectiv din Răcăjdia, aceștia aveau cel mai mare salariu, respectiv
la Bozovici Toma Popovici din Jupa și la Rudăria Ion Măzăran din
Răcăjdia. Cele mai vechi școli din Almăj au fost înființate la
Bozovici în anii 1768-69, la Rudăria în 1770 și la Bănia în 1783.
Tot în raportul din 1808 aflăm că în registrul născuților din
Rudăria între anii 1797-1801 au fost 170 de copii, din care 45 au
murit până la vârsta de 8 ani, așadar din cei 125 de copii care trebuia
să meargă la școală, în 1808 erau cuprinși 42 de copii, adică 33%.
Abia în 1828 se va introduce legea prin care frecvenţa devine
obligatorie pentru toți copiii. Mai aflăm că numărul fetelor care
mergeau la școală era foarte mic, în școli ca: Dalboșeţ, Moceriș,
Gărbovăț, nu era înscrisă nici o fată, excepție făcea Rudăria unde
erau 21 fete la şcoală, adică 21% din totalul copiilor.
De la istoricul Nicolae Stoica de Hațeg aflăm că între anii
1762 şi 1774 s-a trecut la școlile din granița militară bănățeană, de la
242
învățământul în limba slavonă la învățământul în limba română, cu
litere chirilice.
Eftimie Murgu, care învățase slovenirea la școala din Rudăria
între 1812-1815, își mai amintea cât de greu îi venea cu ele, în timp
ce în limba latină erau 22 de litere, în chirilică erau 40 de litere, cu
denumiri din cale- afară de grele.
Cu toată politica de germanizare a Imperiului Habsburgic, nu
s-au impus în școlile grănicerești nici o oră de limba germană, de
asemenea învățătorul era ales la latitudinea obștilor respective.
Salariul învățătorului:
Înainte de înființarea granițelor militărești era strâns de către
biserică, așa cum preciza N.S. de Hațeg: în 1753 la biserică se adună
cu trei “tase”- unul pentru biserică, altul pentru dascăl și altul pentru
cerșetori. În registrul de casă al Comunei Rudăria, pe anii 1799-1822
se menţionează salariul învățătorului Ion Măzăran, care primea 45 de
florinți și 30 de kreițari între 1799 şi 1801, apoi a mai crescut
ajungând la 140 florinți în 1812.
Organizarea școlilor naţionale
Școlile erau sub influența bisericii, însuși directorii de școli cum era
şi N.S. de Hațeg ş.a. erau protopopi.
Toate cheltuielile, inclusiv inspecțiile se făceau din banii
obștii și nu din banii statului. În anul școlar 1857-1858 găsim primul
catalog școlar din Rudăria, această școală fiind inspectată de maiorul
Seravita, Comandantul Batalionului din Bozovici.
Chiar dacă numărul elevilor era mai mare de 100, putea fi și
de 150, nu era mai mult de un învățător la aceștia pe vremea
Regimentului de graniță.
Disciplina militară austriacă, impusă atât la militari cât și la
elevi și chiar la populația civilă timp de un secol, a influențat pozitiv
întreaga populație grănicerească, mai ales în privința științei de
carte, din rândul satelor grănicerești ridicându-se ofițeri și chiar
generali, așa cum a fost: Stănilă Mătărânga –general din Bănia,
243
Alexandru Guran-general, din Borloveni, Traian Doda-general din
Rudăria ş.a.
În anul 1820 s-a înființat primul curs de învățători cu durata
de 3 luni- la Caransebeș, apoi în 1856 Institutul Pedagogic de
învățători din Caransebeș.
Pentru realizarea unor idealuri precum: libertatea naţională;
culturalizarea maselor; afirmarea românilor ca ființă națională, s-au
ridicat din Rudăria trei mari corifei: revoluționarul Eftimie Murgu,
generalul Traian Doda și istoricul și filozoful dr. Ion Sîrbu.
Localurile școlii
Cele dintâi școli s-au construit din lemn și au fost acoperite cu
șindrilă.
Bătrânul Silvestru Iena din Rudăria spunea că în casa lui se
ținea școala cu copii, până când s-a facut școala din plațul satului. În
anul 1830 la Rudăria s-a construit prima școală din
cărămidă, pe locul vechii școli din lemn, aceasta fiind formată dintr-o
sală de clasă și locuința pentru învățător.
II. ȘCOALA SUB ADMINISTRAȚIA MAGHIARĂ
Odată cu desfiinţarea “Graniței Militare” a Regimentului Nr.13 de
grăniceri, teritoriul a fost înglobat Ungariei, Școala Naţională
Grănicerească a devenit Școala Poporală.
Din 1881 datează primul catalog în limba maghiară, iar în 1886 a
devenit Școala elementară romano-maghiară din Rudăria.
În această perioadă s-a încercat maghiarizarea populației
române cu ajutorul școlii, s-a înființat un al doilea post de învățător,
în care a fost numită învățătoarea maghiară Barcsai Ema, care nu știa
nici un cuvânt românesc.
Desființarea comunioanelor grănicerești a dus la plecarea din
sat a multor bărbați în căutarea locurilor de muncă în țară și chiar în
America și Australia, iar copiii erau luați la munca câmpului și
frecventau tot mai puțin școala. Autoritățile maghiare sporesc la 6
244
numărul claselor de învățământ, dar nici 2% din elevii claselor a V-a
şi a VI-a nu au promovat. Învățătorul avea și câte 130 de elevi în
clasă, care stăteau pe scaune lungi de 4 metri - câte 12 elevi pe un
scaun, învățătorului fiindu-i foarte greu să învețe atâția copii, folosea
adesea o nuia de salcie împletită.
Cu toate aceste greutăți, s-a remarcat în perioada anilor 1864-
1906 învățătorul ANTONIE CRAIA din Rudăria, care a obţinut la
toate inspecțiile “laude protocolare”, iar la Recensământul din anul
1910, satul Rudăria se situa în fruntea tuturor satelor din Almăj, cu
numărul cel mai mare de locuitori știutori de carte.
Cataloagele acelor vremuri erau lineate cu mâna de
învățătorul Antonie Craia la Școala din Rudăria în cei 43 de ani de
activitate, cu pană de gâscă şi cerneală din boabe de soc, iar între anii
1872 -1876 găsim numele unuia din foștii săi elevi , marele istoric și
filozof dr. Ion Sîrbu.
Cu câțiva ani mai târziu, când dr. Ion Sîrbu funcționa ca preot
în Rudăria, datorită spațiului școlar limitat, el a luat iniţiativa
construirii unui nou local școlar cu trei săli de clasă și două locuințe
pentru învățători, pe locul școlii vechi, școala a costat 30000 de
coroane și s-a terminat în anul 1914, iar suma respectivă a fost luată
din Fondul Şcolar -administrat de Comitetul Parohial.
III. ȘCOALA PRIMARĂ ÎN ANII INTERBELICI
Primul învățător numit la Rudăria după întregirea României a
fost Vasile Sopon, cu 505 elevi neșcolarizați şi 217 obligați a fi
înscriși. În anul 1920 au fost încadrați la școală, învățător și director,
Olimpius Rădulea, fiu al satului și Ion Murgu din Bozovici, care au
adus la școală 100 de elevi în clasa I și a II-a, iar din anul 1920 a fost
înființat și al 3-lea post de învățător.
În anul 1924 a luat ființă învățământul supraprimar de 7 clase,
iar Ministerul Învățământului a numit la Rudăria următorii învățători
:
1. Elena Serafin -absolventă a Școlii pedagogice din Lugoj ;
245
2. Vasile Nemiș -abs. Șc. Normală “Domnul Trandafir”, din
Tr. Severin –autorul cărții ”Despre satul lui Eftimie
Murgu” din care am preluat aceste date istorice –fost
Director al acestei școli și Inspector Școlar de Caraș-
Severin.
3. Alexandru Dinu –abs. Șc . Normală “Ștefan Velovan” din
Craiova;
4. Elena Nemiș -abs. Șc. Normală din Galați;
În anul 1927 s-a înființat al 4-lea post de învățător, iar în 1938 s-a
înființat al 5-lea post de învățător la Rudăria, datorită numărului mare
de elevi.
În perioada 1918-1948 au funcționat un număr de 23 de cadre
didactice la școala din Rudăria, iar ca directori de școală au fost
următorii:
1. OLIMPIUS RĂDULEA-1919-1932;
2. ALEXANDRU DINU-1932-1942;
3. ELENA NEMIȘ DINU-1942-1946;
4. MARIA ANDREI FOTESCU-1946-1948.
A fost o perioada în care cadrele didactice, bine pregătite profesional
și-au făcut datoria,iar procentul de promovabilitate la elevii din
clasele I-VII a ajuns la 92,4 la sută.
La reușita promovabilității din perioada anilor 1935-1938 un
rol însemnat l-a avut și Fundația înființata de prof. univ. de
sociologie Dimitrie Gusti, care a colaborat timp de 4 ani cu această
școală și, trecând prin școala din Rudăria, prof. D. Gusti în anul
1935 a avut cuvinte de laudă pentru munca învățătorilor acestei
școli.
Numărul celor care și-au continuat studiile în această
perioadă a fost totuși destul de modest, doar 4 tineri din sat au trecut
la școli superioare și 4 tineri la școli profesionale.
246
IV. ȘCOALA GENERALĂ DUPĂ REFORMA
ÎNVĂȚĂMÂNTULUI DIN 1948
În această perioadă, ca urmare a schimbărilor politice majore
impuse, care au avut loc, s-au produs transformări în toate sectoarele
de activitate: economic, administrativ, social, acestea influențând
viața întregii societăți românești o perioada îndelungată, resimțindu-
se din plin și asupra educației și învăţământului românesc.
De la învățământul de 7 ani s-a trecut la învățământul
obligatoriu de 8 ani, iar ceva mai târziu la cel de 10 ani la toate
școlile din România, s-a lichidat analfabetismul, s-au construit multe
școli și s-a dezvoltat treptat baza materială a acestora.
Referindu-ne doar la activitatea instructiv-educativă, există
suficiente argumente care vin în sprijinul realizărilor și al progresului
realizat de învățământ, atât în ce privesc rezultatele referitoare la
întreaga masă a populației dar și prin performanțele obținute de elevii
care și-au continuat studiile la alte nivele, aceștia remarcându-se atât
prin sârguinţa și inteligența nativă, cât și prin rezultatele pe care le-
au obținut la locurile lor de muncă , numărul acestora fiind tot mai
mare de la un an la altul, dar despre această perioadă merită rezervat
mai mult loc şi spațiu într-o altă prezentare.
Începând cu anul 1970, la propunerea și inițiativa unor
oameni de frunte ai satului și cu acordul majorității localnicilor,
Rudăria devine Eftimie Murgu, în semn de respect și apreciere a
Marelui Revoluționar de la 1848, din această localitate.
Clădirea actualei școli cu etaj a fost realizată între anii 1966-
1968, o clădire solidă, spaţioasă și modernă, care a corespuns acestei
perioade, a fost construită cu sprijinul locuitorilor satului, fiind
mobilizați de la cei mai mici până la cei mai mari, iar în mijlocul
constructorilor și al oamenilor s-au aflat în permanență directorul
școlii VASILE NEMIȘ, precum și primarul comunei IMBRESCU
ILIE, contribuind atât cu sfaturi cât și cu munca efectivă. Localul
247
școlii are 12 săli de clasă, două laboratoare, o bibliotecă, o cancelarie
, cabinet director, cabinet secretariat, alte 3 cabinete’.
V. ȘCOALA CU CLASELE I-VIII “DR. ION SÎRBU” DIN
PERIOADA DE TRANZIȚIE POSTCOMUNISTĂ
1989…………..
Schimbările și transformările care au intervenit după Revoluția
din 1989 s-au făcut simțite în toate domeniile vieții social-
economice, iar în ce privește învățământul, s-au încercat a se
introduce “reforme” așa –zise, de fiecare dată când au venit alte
partide la conducerea țării, dar nici una n-a fost dusă până la capăt,
astfel că în prezent n-avem nici un motiv să fim mulțumiți de starea
învăţământului, a educaţiei la nivel național, cea mai mare parte a
specialiștilor considerând că acesta s-a degradat şi faţă de ceea ce a
fost până la revoluție.
În comuna noastră, contrar așteptărilor, se pot remarca la
nivelul școlii schimbări cu caracter pozitiv, atât în ce privește baza
materială, care în urma reabilitării din anul 2007-2008 a îmbrăcat
haină nouă de la podea şi până la tavan, s-a înnoit tot mobilierul
şcolar , s-a introdus încălzire centrală cu lemne, s-a dotat cu
aparatură modernă necesară procesului de învățământ școlar şi
extrașcolar, s-au introdus grupurile sanitare, moderne, construite în
interiorul clădirii, au fost introduse geamuri și uși termopane, iar din
anul 2009 s-a construit și o sală de sport în perimetrul școlii, pentru
elevi precum și pentru alți doritori ai sportului și pregătirii fizice din
rândurile localnicilor.
Aparținătoare școlii este și Grădinița de copii cu Program
Normal, care a beneficiat de aceeași atenție în ce privește baza
materială ca și școala , ambientul creat în localul grădiniței precum și
al școlii fiind la nivelul standardelor europene.
Nu ne-am fi putut bucura de aceste schimbări deosebite dacă
la realizarea acestora nu s-ar fi implicat Inspectoratul Şcolar Județean
248
cu Inspectorul Școlar General Gheorghe Magas , Primarul Comunei -
Licu Imbrescu, directorul școlii Ion Popovici, Consiliera Comunală
și Președinta Comitetului de Părinţi pe școală-Turnea Iustina,
cetățeni din localitate.
În anul 2005 a fost pus în valoare “Muzeul Școlii” prin
contribuția efectivă a elevilor din școală, a cadrelor didactice din
localitate, acesta cuprinzând o gamă bogată de piese vechi, costume
naționale, unelte și documente istorice, care amintesc de moșii și
strămoșii rudăreni, de obiceiurile și tradițiile populare ale
localnicilor, acesta fiind vizitat de oaspeți ai școlii și ai comunei , atât
din țară cât şi din alte țări.
Tot din anul 2005 școala din Eftimie Murgu iși capătă o
identitate, primind numele de Școala cu clasele I-VIII “Dr. Ion
Sîrbu”, în cinstea și amintirea marelui istoric și filozof, care din
păcate n-a fost cunoscut la întreaga lui valoare, datorită unor
împrejurări istorice nefavorabile, meritele lui fiind deosebite pentru
rudăreni, pentru bănăţeni, dar și pentru toți românii.
În prezent școala noastră are un număr de 112 elevi cuprinși
în 7 clase, (ne lipsește clasa a II-a, datorită scăderii numărului de
copii), și 49 de copii la grădiniță, cuprinși în 3 grupe.
Numărul elevilor a scăzut foarte mult, mai ales după
Revoluția din 1989, când populația localităţii a migrat înspre orașe,
unele dintre acestea cum ar fi Timișoara, fiind închise până la
revoluție, precum și plecarea unor familii întregi în țările mai
dezvoltate precum Italia, Spania, Germania, Austria, Franța și altele
din Europa, dar și de pe alte continente ale globului pământesc, în
căutare de o viaţă mai bună sau pur și simplu prin pierderea locurilor
de muncă.
A rămas o amintire numărul mare de elevi , chiar şi până la 300 în
toată școala, care umpleau clasele paralele cu câte 25-27 de elevi pe
clase.
249
A devenit o tradiție ca, în fiecare an, elevii şi copiii noștri să
pregătească, împreună cu cadrele didactice care-i conduc , o Serbare
școlară “Cu prilejul Floriilor și a Paștelui”, ocazie cu care se îmbracă
în costume populare și prezintă dansuri bătrânești, jocuri și obiceiuri
populare.
Școala noastră s-a făcut cunoscută în județ și în alte județe
prin parteneriatele cu alte școli, prin schimburile de experiență
realizate cu acestea, prin excursiile realizate în toată țara, când, în
derularea proiectului “Să ne cunoaștem Țara “, 4-5 ani la rând au fost
organizate excursii cu elevii, însoțiți de cadre didactice, cu autocar de
54 de persoane, colindând și vizitând frumusețile neegalate ale
acestei țări, de la sud la nord și de la est la vest, prin rezultatele
obținute de elevii noștri la concursurile și olimpiadele școlare, prilej
cu care trebuie amintit cel mai cunoscut și cel mai deosebit rezultat
obținut de doi elevi ai școlii noastre, care au participat la Faza
Națională a Olimpiadei de limba și literatura română, respectiv:
elevii Turnea Ionuț din clasa a VIII-a și Popovici Cosmina din clasa
a VII-a, pregătiți de profesoara Panduru Oltea.
Promovarea și conservarea obiceiurilor, tradițiilor, costumelor
populare specifice localității, au fost preocupări permanente ale
cadrelor didactice, cu o implicare deosebită a directorului școlii
Popovici Ion și a învăţătorului Mihăilescu Ilie, în pregătirea unor
formații de dansuri ale elevilor și participarea la diferite concursuri
locale, judeţene, naționale.
Din anul 2009 a fost înființată o orchestră a școlii cu 4
violoniști, 2 saxafoniști, 2 acordeoniști și 2 organiști, care, instruiți
de specialiști aduşi din Reșița, vor duce mai departe melodiile
populare specifice locului, Banatului și chiar plaiului românesc.
250
PROIECTE ŞI PARTENERIATE LA LICEUL
PEDAGOGIC
„CARMEN SYLVA”, DIN TIMIŞOARA
Prof. dr. Daniela Văleanu
Liceul Pedagogic „Carmen Sylva”, Timișoara
O modalitate modernă și atractivă
pentru desfășurarea diferitelor activități, care
sa-i implice atât pe elevi și profesori, dar și
pe părinți, o reprezintă proiectele și
parteneriatele. Astfel, am încheiat mai multe
parteneriate şi am desfăşurat proiecte
cofinanţate de Consiliul Judeţean Timiş,
implicând cca. 300 de elevi din Liceul
Pedagogic „Carmen Sylva”, Timişoara, alţi
elevi din şcolile partenere, precum şi cadre didactice, părinţi ai
elevilor, alături de reprezentanţi ai Inspectoratului Şcolar al Judeţului
Timiş.
Aspecte din cadrul activităţilor, diverse fotografii şi
rezultatele finale pot fi găsite pe site-ul
http://daniela13dr.wordpress.com/, mai exact la adresa
http://daniela13dr.wordpress.com/proiecte-parteneriate/.
Toate activităţile derulate în cadrul proiectelor au avut un rol
deosebit de important în dezvoltarea competenţelor de exprimare
orală şi scrisă în limba engleză, pentru promovarea exemplelor de
bune practici în învăţarea acestei limbi moderne şi motivarea
superioară a elevilor pentru învăţarea limbii engleze. Toate acţiunile
s-au finalizat cu împărţirea unor cărţi în limba engleză (aproape toţi
copiii au primit cărţi!), CD-uri înregistrate cu ISBN, toţi participanţii
primind diplome, într-o atmosferă festivă.
251
Activitatea “A BOOK FOR MY
FRIENDS” (“O arte pentru prietenii
mei”) – acțiune de realizare a unor
cărticele ilustrate, cu text în limba
engleză, prezentate şi într-o expoziţie, cu
ocazia “Zilei mondiale a cărţii”, a dat
ocazia elevilor să realizeze cărticele
ilustrate, cu text în limba engleză. Pe parcursul lunii martie, toți
elevii din clasele a IV-a şi a V-a au alcătuit planul unor cărticele
ilustrate, în limba engleză,
pentru colegii mai mici, iar
cei din clasele I şi a III-a şi-
au ales secvenţe din poveşti
cunoscute. În prima jumătate
a lunii aprilie, inclusiv în
cadrul activităţilor din
Săptămâna ALTFEL, elevii
din clasa I şi a III-a au
realizat un desen ilustrând
un pasaj dintr-o poveste. Elevii din clasele a III-a au scris un enunţ
sau titlu potrivit, în limba engleză. Elevii claselor a IV-a şi a V-a au
realizat cărticelele ilustrate. De Ziua mondială a cărţii, în 23 aprilie,
s-a realizat o expoziţie, pe niveluri de clase, cu lucrările elevilor,
activitatea acestora fiind răsplătită prin acordarea unor diplome de
participare la această acţiune. S-au fotografiat toate lucrările expuse,
inclusiv activităţile comune cu elevii de la şcolile cu care am încheiat
parteneriate (Şcoala cu clasele I-VIII Nr.19 “Avram Iancu”, Şcoala
cu clasele I-VIII Nr. 25, Timişoara). Părinţii au participat cu interes
şi satisfacţie, de fiecare dată, fiind foarte mândri de copiii lor. Colegii
din celelalte clase au vizitat expoziţiile de carte şi afişe realizate. La
sfârşitul lunii mai, li s-au înmânat elevilor diplome şi cărţi, în cadru
Au fost realizateCD-uri cu aspecte
din timpulderularii
proiectelor
Cele mai importante
momente au fost surprinse în poze
?i filmule?e
252
festiv. Mulţi participanţi au primit CD-uri cu lucrările
realizate şi expuse.“DEAR EASTER BUNNY…” a
reprezentat o activitate de dezvoltare a competenţelor de exprimare
orală şi scrisă în limba engleză prin redactarea unor scrisori către / de
la Iepuraş (Easter Bunny), care i-a adus pe elevii din clasele a III-a şi
a IV-a în situaţia de a scrie, în limba engleză, o scrisoare adresată lui
Easter Bunny (Iepuraşul de Paşte), însoţită de mici desene, pe
parcursul lunilor martie-aprilie. În perioada următoare, elevii din
clasele a V-a au răspuns, în limba engleză, pentru colegii lor mai
mici, ei preluând rolul Iepuraşului de Paşte (Easter Bunny). În cadrul
activităţilor din Săptămâna ALTFEL, elevii din clasele a III-a şi a
IV-a au primit răspunsurile la scrisorile lor, din partea Iepuraşului
(Easter Bunny). Această activitate a continuat parteneriatul
internaţional din perioada noiembrie-decembrie, “THE SANTA
LETTERS – YEAR 26”, în cadrul căruia copiii au trimis
scrisori online, iar Santa Claus (Moş Crăciun) le-a transmis
apoi răspunsul, cu ajutorul unor copii din Canada. Aspecte din
activitate, precum și fragmente din scrisori se pot găsi pe
acelaşi site, amintit anterior.
Proiectul “VISITING ROMANIA” s-a constituit tot într-o
activitate de dezvoltare a competenţelor de exprimare orală şi scrisă
253
în limba engleză, dar s-a adăugat şi familiarizarea elevilor cu
frumuseţile geografice româneşti şi tradiţii specifice, prin alcătuirea
unor prezentări PowerPoint, afişe, referate, filmuleţe reflectând
frumuseţile României şi unele tradiţii. Proiectul continuă un alt
proiect naţional online,
“ROOTS & WINGS”, desfăşurat, cu mare success la toţi
elevii mei, în anii anteriori
(http://tmenglish.wordpress.com/proiecte/proiectul-national-
onlineroots-and-wings/). De data aceasta, materialele au fost realizate
în limbile română şi engleză. În luna aprilie, cele mai reuşite lucrări
ale elevilor au participat şi la concursul judeţean Info-Gim, tema
fiind “Români în România”, unii dintre ei fiind chiar premiaţi.
Fotografii de la eveniment pot fi găsite pe site-uldeja consacrat. Toţi
copiii care au realizat materiale au primit diplome de participare la
acţiune. S-au scanat şi / s-au fotografiat lucrările realizate, respectiv
s-au adunat în format electronic prezentările PowerPoint ale elevilor.
La sfârşitul lunii mai, pe niveluri de clase, așa cum a devenit
obișnuință, li s-au înmânat elevilor diplome şi cărţi, în cadru festiv.
S-au împărţit CD-uri cu fotografiile, filmuleţele şi prezentările
PowerPoint realizate atât copiilor, cât şi cadrelor didactice, invitaţilor
la acţiunile comune cu elevii de la şcolile cu care am încheiat
parteneriate (Şcoala cu clasele I-VIII Nr.19 “Avram Iancu”, Şcoala
cu clasele I-VIII Nr. 25, Timişoara). Părinţii au participat cu interes
şi multă satisfacţie.
Proiectul “HAVING FUN
WITH ENGLISH”a cuprins activităţi
de realizare şi prezentare a unor
programe artistice în limba engleză
(cântece, poezii, mici scenete, jocuri
muzicale). O parte dintre aceste
programe artistice au fost prezentate în
254
faţa invitaţilor de la şcolile cu care s-au încheiat parteneriate pentru
anul şcolar în curs. Pe de altă parte, elevii din şcoala noastră au
asistat cu plăcere la programele pregătite de către colegii lor de la
şcolile partenere. Alte programe artistice s-au derulat în cadrul
activităţilor din Săptămâna ALTFEL. După realizarea programelor
artistice, a întâlnirilor dintre elevi din clase sau chiar școli diferite,
pentru a studia şi discuta pe baza cărţilor realizate, s-au elaborat
prezentări Power-Point cu aspecte din cadrul activităţilor, care, mai
apoi, au fost inscripţionate pe CD-uri.
Toate aceste activităţi au avut un mare impact atât prin
învăţarea limbii engleze în mod atractiv, dar şi prin gradul masiv de
implicare a unui număr mare de elevi. Gradul de satisfacţie a
beneficiarilor direcţi şi indirecţi a activităţilor de învăţare a limbii
engleze a crescut, datorită calităţii deosebite a acţiunilor realizate, dar
și mulțumită participării cu mult
interes a tuturor celor implicați.
Materialele realizate şi
promovarea activităţilor în
rândul elevilor, părinţilor şi al
elevilor, dar şi al cadrelor
didactice din şcoală şi din afara
ei, asigură şcolii premisele
necesare obţinerii unor
calificative foarte bune în evaluarea externă a instituţiei, ele
reprezentând exemple de bune practici în conformitate cu prevederile
legislaţiei şcolare în vigoare. Imaginea Liceului Pedagogic „Carmen
Sylva”, Timişoara în comunitatea educaţională s-a reconfirmat,
întărindu-se. Bucuria şi satisfacţia tuturor a fost foarte mare, prin
numărul mare de cărţi primite, CD-uri cu ISBN pe care se regăsesc
copiii şi materialele realizate de către aceştia, dar şi prin confirmarea
activităţii tuturor participanţilor prin înmânarea diplomelor, în cadru
festiv.
255
EDUCAȚIA PENTRU ȘI PRIN PATRIMONIU
- TRADIȚIE ȘI ACTUALITATE
Profesor Nicoleta Marcu
Inspectoratul Școlar Județean Caraș-Severin
Asociația Învățătorilor Caraș - Severineni
Educația pentru și prin patrimoniu nu este nicidecum ceva
nou. Firesc este ca acest tip de temelie sufletească să se realizeze în
familie, în comunitate; în vremuri în care comunităţile îşi cunoşteau
şi îşi preţuiau valorile, era o transmitere vie şi firească, dincolo de
orice scenariu educativ. Însuşi cuvântul patrimoniu conţine în
etimologia sa ideea de moştenire. Din păcate, acest tip de perpetuare
naturală se găseşte din ce în ce mai rar la noi.
În România s-a făcut şi se mai face educaţie prin patrimoniu,
acolo unde cei care se îngrijesc de instruirea copiilor au conştiinţa
valorilor reale. Când eşti însufleţit de frumuseţea şi bogăţia
patrimoniului, dorinţa de a insufla această pasiune copiilor este
irezistibilă. De cele mai multe ori contextul social nu este tocmai
favorabil conservării şi promovării bogăţiilor noastre spirituale,
presiunea unor activităţi facile şi lipsite de valoare este foarte mare,
iar timpul alocat în general copiilor în familie, prea scurt. Totuși,
unele dintre muzeele şi monumentele noastre au îndrumători
specializaţi şi programe dedicate copiilor; din ce în ce mai multe
şcoli desfăşoară astfel de acţiuni. Ne dorim ca muzeele şi
monumentele să fie adesea pline de copii.
Fiecare copil câştigat pentru patrimoniu este important; copiii
răspund cu entuziasm propunerilor lansate de dascălii lor și îşi doresc
astfel de activităţi fără să înţeleagă prea bine de ce. Pentru că ei
rezonează în mod natural la frumos, pur şi simplu le place şi această
afecţiune spontană are pentru ei un sens profund. Este fundamentul
aprecierii şi ataşamentului matur, capabil să ducă mai departe
valorile locale.
Este o datorie de onoare a învățătorilor, a tuturor cadrelor
didactice să implementeze proiecte de explorare şi aducere a
256
patrimoniului în atenţia copiilor, proiecte derulate în parteneriat cu
părinții, organizații nonguvernamentale, comunitatea. Acestea ar
trebui să urmărească o promovare a patrimoniului în general,
adresată tuturor şi întinsă de la un hotar la altul al ţării, dar şi
valorificarea educativă a patrimoniului specific local, în cadrul
comunităţilor rurale, acolo unde punerea în valoare inteligentă a
bogăţiilor spirituale este singura cale către o dezvoltare durabilă.
Obiectivele acestor proiecte vizează: aducerea patrimoniului
în atenţia copiilor şi a cadrelor didactice, într-o manieră accesibilă şi
atractivă; promovarea patrimoniului ca şi factor educativ, și poate, în
perspectivă, introducerea patrimoniului în programele şcolare.
Majoritatea acestor proiecte au ca finalitate editarea unui ghid al
obiectivelor culturale, de patrimoniu, care ar putea fi punctul de
plecare în editarea chiar a unui manual.
Un astfel de manual ar putea cuprinde povestea vie a regiunii:
oameni, locuri, meșteșuguri, vorbe din bătrâni care, împletite scot la
iveală, pe înțelesul copiilor, cunoștințe și sensuri. Am putea prezenta
copiilor șirul sărbătorilor și datinile specifice, explicații de vocabular
și descrieri ale monumentelor semnificative ale județului. Prin
evocarea hărții se poate ilustra legătura dintre locuri și locuitori,
dintre muntele, câmpia, pădurile și râurile cărășene și așezămintele și
îndeletnicirile pe care acestea le-au favorizat. Numeroase obiective
turistice sunt presărate în tot județul și așteaptă copiii pentru lecții în
afara clasei. Putem organiza ateliere de olărit, gravură, pictură de
icoane pe sticlă și lucru de mână.
18 Aprilie este Ziua Mondială a Monumentelor şi Siturilor, zi
convenită de ICOMOS (International Council on Monuments and
Sites) şi UNESCO în 1983 pentru atragerea interesul publicului
pentru protejarea patrimoniului arhitectural. Anul acesta subiectul
Zilei Mondiale a Monumentelor şi Siturilor a fost: Patrimoniul
Educaţiei. El a fost evocat la nivel național prin diverse manifestări.
În capitală, la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu
din Bucureşti, la invitaţia Rectorului acestei Universităţi şi a
ICOMOS România, în prezenţa autorităţilor de specialitate din
domeniul educaţiei, învăţământului superior, culturii şi patrimoniului
şi a conducătorilor instituţiilor şcolare, liceale şi universitare -
257
monumente istorice - din Bucureşti s-a decernat diploma de onoare a
ICOMOS d-lui prof. dr. arh. Aurelian Trişcu, în semn de
recunoaştere a contribuţiei sale atât ca profesor cât şi ca arhitect la
educarea tinerelor generaţii în spiritul interesului şi grijii pentru
patrimoniul construit. După o scurtă prezentare a patrimoniului
educaţiei din România şi intervenţii ale câtorva dintre cei invitaţi,
manifestarea s-a încheiat cu semnarea unei Declaraţii subliniind
importanţa relaţiei dintre Patrimoniu şi Educaţie şi angajamentul
semnatarilor în promovarea patrimoniului cultural în cadrul
activităţilor educaţionale. Dat fiind că în municipiul Bucureşti există
45 de monumente istorice afectate educaţiei, la această manifestare
au fost invitaţi administratori acestor clădiri (in număr total de 32),
adică rectori, decani, directori de licee sau şcoli generale, directori de
biblioteci, împreună cu Ministrul Educaţiei Naţionale, Ministrul
delegat pentru Învăţământ Superior şi Cercetare, Ministrul Culturii.
În România sunt clasate un număr de 605 şcoli, licee, colegii,
facultăţi şi sedii de universităţi ori biblioteci ca monumente istorice.
Aproape jumătate din aceste monumente sunt şcoli primare-
gimnaziale, 25% o reprezintă liceele şi colegiile naţionale şi cca.
10% sunt spaţii universitare. Repartiţia geografică a monumentelor
istorice "ale educaţiei" acoperă, cu două excepţii (Ilfov şi Vâlcea)
întreg teritoriul ţării, cele mai bogate în această categorie
patrimonială fiind municipiul Bucureşti, cu 45 monumente istorice,
judeţele Iaşi şi Cluj cu 43 şi respectiv 32. Braşovul cu Şcheii deţin
prin Şcoala românească de la Sf. Nicolae construcţia şcolară cea mai
veche din România, datând din 1495.
Monumentele educaţiei sunt în bună măsură bunuri publice
administrate de consiliile locale, ori de universităţi, dar sunt şi cazuri
de excepţionale bunuri de patrimoniu aparţinând cultelor (Biblioteca
Teleki din Târgu Mureş, Batthyaneum din Alba Iulia ori evocata mai
sus Şcoală din Şcheii Braşovului).
Tipologia arhitecturală cea mai bine reprezentată în lista
monumentelor istorice alocate educaţiei este şcoala primară de sfârşit
de secol XIX, început de secol XX, cunoscută drept "şcoala Spiru
Haret". În judeţe precum Bacău, Dâmboviţa, Giurgiu şi Teleorman
şcolile de acest tip, între 15 şi 25 pe fiecare judeţ, dau peste trei
258
sferturi din numărul monumentelor istorice ale educaţiei. În
Transilvania şcolile clasate monument istoric sub titulatura "vechea
şcoală românească" ori "prima şcoală românească" vorbesc cu
precădere de strădaniile intelectualităţii ardelene pentru păstrarea
limbii şi identităţii naţionale.
În Bucureşti nu există universitate importantă care să nu aibă
măcar o clădire monument istoric. Nu este întâmplător că
Universitatea Bucureşti administrează 3 clădiri monument istoric, şi
nici că Universitatea de Arhitectură şi Urbanism care poartă numele
fondatorului şcolii naţionale de arhitectură, Ion Mincu, se găseşte
într-un monument istoric. Prin remanenţa misiunii lor şi
permanenţa lor fizică, clădirile şcolilor, liceelor şi facultăţilor, ale
bibliotecilor, clădirile şcolii - vorbind generic - sunt deseori şcoli-
monumente şi totodată monumente ale şcolii. Această dualitate ne
îndeamnă să reflectăm asupra relevanţei pentru societatea
românească de astăzi a relaţiei biunivoce dintre termenii temei de
anul acesta a Zilei Mondiale a Monumentelor. Patrimoniul Educaţiei
nu-şi poate găsi semnificaţia profundă a celebrării sale decât în raport
cu educaţia patrimoniului.
În Caraș – Severin avem următoarele școli - monument:
Școala Steierdorf Anina, Liceul Pedagogic "C.D. Loga" Caransebeș,
Liceul "Traian Doda" Caransebeș, Liceul "General Dragalina"
Oravița (corpul central), Grădinița Nr. 3 Oravița, Școala Nr. 1 Reșița
(școala de beton – anul 1907), Casa Corpului Didactic (Vila Koch –
1900).
Orice localitate păstrează numeroase amintiri ale istoriei sale.
Între acestea, un loc de primă importanţă îl deţin clădirile şi
obiectivele de importanţă istorică, ele marcând trecutul mai apropiat
sau mai îndepărtat, mai prielnic sau mai defavorabil. Reşiţa îşi are şi
ea monumentele sale, dar prea puţini dintre noi putem spune că le
cunoaştem cu adevărat, deşi uneori trecem zilnic pe lângă ele. În
cadrul activităților școlare și extrașcolare le putem pune în valoare
din punct de vedere istoric, turistic, cultural.
259
Muzeul locomotivelor cu
abur (cea mai veche locomotivă
construită pe actualul teritoriu al
României, care datează din anul
1872)
Ansamblu medieval,
aflat în zona numită
Ogăşele, în
apropierea scărilor care duc către Ateneul tineretului,
(ruinele unei biserici de tip sală şi dintr-o necropolă,
ambele datând din secolele al XIV-lea – al XV-lea.,
cele mai vechi urme ale unei aşezări umane care a
existat pe actualul teritoriu al Reşiţei)
Clădirea Spitalului vechi, datând din 1932-1933.
Biserica ortodoxă, înălţată în 1872 (a fost mutată în
1985 de pe vechiul său amplasament la o distanţă de 55
m, pentru a face loc blocurilor care se construiau atunci
în centrul civic)
„Podul de la vamă”, care
traversează Bârzava (face
legătura între cele două părţi
vechi ale oraşului, Reşiţa
Română şi Reşiţa Montană.,a
fost construit în 1937, fiind cel
mai vechi pod nituit şi sudat din
România).
„Palatul Cultural”, (ridicat
în 1928 prin contribuţia
locuitorilor din Reşiţa Română,
construit în stil românesc şi a
reprezentat centrul cultural al
acestei părţi a Reşiţei)
260
Parcul „Cărăşana”, în care se află
monumentul germanilor deportaţi în
U.R.S.S. (inaugurat în 1995, fiind
singurul din România până atunci),
opera artistului plastic reşiţean Hans
Stendl.
Vila Koch, acum sediul Casei
Corpului Didactic.
Clădirea gării Reşiţa Sud
fosta biserică greco-
catolică (actualmente sediul
Protopopiatului ortodox), datând
din anul 1908
pe Str. Golului, pe malul
Bârzavei, se află două vechi locuinţe româneşti, construite
de fraţii Blăjiţa în anii 1902-1903, conform inscripţiilor lor.
Aceste case sunt printre puţinele care au mai rezistat până
astăzi din vechea Reşiţă Română.
Combinatul Siderurgic,
situat pe vatra vechilor instalaţii
industriale din 1771.
Pe Dealul Crucii, se află
amplasată Crucea lui Herglotz,
ridicată la 29 iunie 1874 de către
261
muncitorii reşiţeni în memoria evenimentelor şi a victimelor
din oraş din timpul revoluţiei de la 1848. Monumentala clădire a
Liceului de piatră (azi,
”Diaconovici-Tietz”), ridicată la
sfârşitul secolului al XIX-lea, cea
mai prestigioasă şcoală din oraş şi
care a dat cel mai mare număr de
absolvenţi de-a lungul anilor.
Școala de beton
(„Eisenbetonbauschule”),
înfiinţată în 1907 şi funcţională şi
azi, acesta fiind unul dintre rarele
monumente ale Reşiţei care au
avut parte de o restaurare
semnificativă.
sediul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă,
fostul sediu al pompierilor reşiţeni. Prima formaţiune de
pompieri a existat aici din anul 1879.
peste Bârzava „Podul Stavila”, cel mai vechi pod
arcuit integral sudat din România şi al treilea din Europa,
datând din anul 1930. Aceste monumente sunt astăzi câțiva dintre martorii
principali ai trecutului Reşiţei şi din acest motiv trebuie să le
acordăm importanţa care li se cuvine.
Bibliografie: 1. dr. Mircea Rusnac - Ghidul monumentelor istorice ale
Reşiţei;
262
2. Adriana Scripcariu – Patrimoniu cultural, județul Ilfov,
manual opțional pentru clasele III-IV, PISCU 2012;
3. Ioan Opriș (coord.) – Ghid de bune practici în promovarea și
protejarea patrimoniului cultural rural.
263
CONTRIBUȚII NOTABILE ALE ÎNVĂȚĂTORILOR
MARAMUREȘENI LA FORMAREA ȘI
DEZVOLTAREA
CASEI CORPULUI DIDACTIC MARAMUREȘ
prof. metodist, Terezia Doina Konta,
Casa Corpului Didactic Maramureş
1. Introducere
Schimbările esenţiale prevăzute sistemul educațional național
și european în domeniul formării continue a personalului din
învățământul preuniversitar au făcut posibilă valorificarea
potenţialului uman şi informaţional existent, prin lărgirea şi
diversificarea câmpului de competenţe al acestora, prin derularea
unor activități interactive și inovative cu caracter științific, metodic
sau cultural. Astăzi, mai mult ca oricând dascălii trebuie să răspundă
provocărilor impuse de către actuala societate caracterizată prin
dinamism și transformări accelerate atât la nivel economic, cât și la
nivel tehnologic. Vorbim astfel despre globalizare, despre
intensificarea eterogenității lingvistice, etnice, economice și socio-
culturale, despre tehnologii comunicaționale, despre stăpânirea
evoluțiilor tehnice și științifice, despre posibilitatea de a anticipa
schimbarea. În acest sens, formarea continuă a cadrelor didactice
trebuie privită ca un proces complex de învățare permanentă, lifelong
learning, care să permită o înnoire a practicilor profesionale prin
amplificarea cunoștințelor proprii, prin „modernizarea metodologiei
didactice şi a formelor de acţiune ale acesteia” (procedee, metode,
tehnici, instrumente), prin perfecționarea deprinderilor, a capacității
de analiză și dezvoltarea atitudinilor profesionale (Perron, 1991) cât
și printr-o formare complementară care permite dezvoltarea
competențelor specifice secolului XXI.
264
Descrierile de mai sus, sunt generale și corespund obiectului
de activitate al Casei Corpului Didactic Maramureș, perfecționarea
curentă a personalului din sistemul educațional preuniversitar prin
activități de formare continuă, prin activități metodico-științifice și
psihopedagogice sau culturale, constituind componenta majoră a
existenței sale. Instituția pe care o reprezint este un centru activ de
resurse umane, un cadru oportun pentru inovare și creativitate,
pentru reactualizare sau dobândire de cunoștințe și noi practici
pedagogice, pentru exersarea unor aptitudini și competențe care să
optimizeze demersul didactic în vederea creșterii performanțelor
elevilor și asigurării calității educației.
De-a lungul timpului, ideile inovative ale personalului casei
corpului s-au materializat în multe proiecte de succes. Indiferent de
forma sau tipul de organizare al acestora, acțiunile desfășurate s-au
adresat atât dascălilor precum și celorlalte categorii de personal ai
sistemului, respectiv adulților din comunitate. În cele ce urmează
vom realiza o incursiune în istoria învățământului maramureșean
evidențiind momentul înființării casei corpului didactic și modul în
care învățătorii județului sunt preocupați pentru propria dezvoltare
profesională și personală, reapectiv asupra modului în care aceștia au
contribuit la prestigiul instituției căreia îi aparțin.
2. Arc peste timp
Învățământul maramureșean a existat din timpuri străvechi,
școlile dezvoltându-se pe lângă mănăstirile Ieud (1364), Peri (1391),
Bârsana, Budești și Moisei (1643) ori în tinda bisericilor. Călugării
acelor vremuri cunoșteau latina, slavona, greaca și româna și se
ocupau împreună cu preoții sau cantorii bisericilor de elevi în scris și
citit, din puținele cărți bisericești existente. În zona Codru a
județului, s-au remarcat școlile monastice de la Tresnea, Santău,
Cutiș și Strîmba Fizeșului (în prezent, aceste aparținând județului
Sălaj). Rolul cel mai important revine mănăstirii Strîmba Fizeșului a
265
cărei activitate s-a derulat pânî în 1848, elevii pregătiți fiind
răspânditori de cultură și credință românească.
Din însemnările vremurilor desprindem ideea apariției primei
școli laținești, în anul 1337 la Baia Mare, care a funcționat până în
1378. În Sighet , încă din 1346, funcționau o școli confesionale în
care demersul didactic era realizat de către preoții eclesiarhi. Școlile
care au funcționat, în cea mai mare măsură, au respectat principalele
legiuiri ale Imperiului Hasburgic, sub dominația căreia se afla
Transilvania. De asemenea, în școlile piariste și reformate sau în
Școala calvină, înființată în 1592 s-au format și elevii români. În
vederea ridicării nivelului cultural al popoarelor pe care le stăpâneau,
în perioada despotismului luminat, statul hasburg a încuviințat
deprinderea științei de carte a copiilor de iobagi români,
caracteristica acestei perioade pentru învățământul românesc
transilvănean fiind etapa școlilor naționale. Maria Tereza a Austriei,
în aprilie 1746 a emis o diplomă al cărui enunț se referă la
pedepsirea tuturor păturilor conservatoare, a domnitorilor de pământ
care se opuneau evoluției ascendente a învățământului românesc.
Maramureșenii și-au trimis copiii, pentru a-și desăvârși
educația, în centrele de cultură de la Năsăud (1770) sau la Blaj
(1782) cele două centre devenind pepiniere de învățători români.
Activitatea didactică și culturală a dascălilor a putut fi împărtășită
între aceștia odată cu ocazia constituirii corpului profesional al
învăţătorilor.
Dezvoltarea învățământului în Transilvania cunoaște noi etape
care produc efecte pozitive asupra învățământului maramureșean.
Este vorba de prima lege de organizare etatistă a învățământului
hasburgic (1774) care a pus bazele învățământului elementar, apoi de
legea felbigeriană (Johann Ignaz Felbiger) conform căreia instrucția
și educația copiilor se realiza în școli triviale cu unul sau doi
învățători. De asemenea legile din 1777 (Ratio Educationes) și 1780-
266
1781 (Norma Regia) care oferea reglementări cu privire la
înființarea de noi școli și organizarea activității acestora. În baza
acestor reglementări, numărul dascălilor a crescut, iar școlile
înființate erau grănicerești, confesionale, de stat sau particulare. În
această perioadă (1782 -1794) iau ființă un număr mare de școli
printre care cele din Șomcuta Mare și Școala din Băsești, cea din
urmă fiind prima „Școală națională” din zona Codru.
În principatele Române, existau constituite corpuri didactice
ale învățătorilor încă de pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, pe când
în Transilvania, în 1863, Consiliul de locumtenenţă dispune
obligativitatea asocierii învăţătorilor în conferinţe bianuale al căror
scop viza o uniformizare a metodele de învățare, a manualele
folosite și în ceea ce privește cercul de inspecție școlară. Deși la
început au fost organizate rar, aceste conferințe au luat forma, în
1872, unor cursuri de șase săptămâni adresate învățătorilor
suplinitori. Concomitent, în Sighet, în 1860 se va înființa Astra
maramureșeană, iar în 1862 Preparandia va forma 120 de învățători
pentru școlile din satele maramureșene.
Prin Legea XXXVIII din 1868, a lui Iosif Eötvos, a fost
prevăzut cadrul legal de pregatire de specialitate pentru învățători,
iar reuniunile învățătorilor români, greco-catolici din vicariatul
Maramureș sunt consemnate ca existând din 1883.
Din 1886 asociațiile de învățători maramureșeni și-au
concentrat activitatea asupra domeniului didactic și cultural,
desfășurând în cadrul comunităților rurale activități cu caracter
pragmatic (înființare de biblioteci, întocmire de bibliografii, culegere
de folclor etc). Din ce în ce mai des, dascălii maramureșeni se
întâlnesc pentru a-și împărtăși experiența didactică, reuniunile având
loc atât în cadrul județului cât și în comitatele vecine: în 1871, în
Sălaj cu prilejul Reuniunii învățătorilor români din Sălaj,în 1882, la
Seini, în cadrul Reuniunii învățătorilor greco-catolici din Comitatul
Sătmar – Ugocea, în 1883, la Sighet, cu ocazia Reuniunii docenților
267
greco-catolici români din Maramureș, apoi în 1884, la Ardusat cu
prilejul constituirii Cercului Reuniunii cantorilor învățători. Numărul
întâlnirilor se crește odată cu înaintarea în ani, astfel încât în 1919,
la Sighet, va lua ființă Asociația învățătorilor, având 66 de membri
învățători și care în 1938 va atinge cifra de 504 membri. Această
formațiune a aderat la Asociația învățătorilor Români din
Transilvania, Babat, Crișana și Maramureș. În ceea ce privește
Școala Ardeleană, valorile acesteia au fost asimilate de către dascălii
maramureșeni, aceștia activând în cadrul Asociației pentru cultura
poporului român din Maramureș.
Specific României anului 1896 îi sunt Casa Școalelor, instituții
care au răspîndit cultura națională, au oferit material didactic și cărți,
a contribuit la constituirea unor de înființare a unor biblioteci și în
care activau un număr însemnat de învățători. Sub conducerea lui
Spiru Haret, în 1897, cu ajutor financiar al Casei Școalelor se vor
înființa săli de clase precum și o editură proprie.
Din 1903, Spiru Haret va înființa la București Casa Corpului
Didactic care a avut posibilitatea, prin fondul de care dispunea, să
întrețină studenți cu bursă, să ofere suport financiar cadrelor
didactice care își construiau locuințe. Din 1970 cele două instituții
se vor uni și vor activa sub denumirea de Casa Corpului Didactic.
Vicisitudinile celui de-al II-lea război mondial și reorganizarea
teritorială a regiunii Băii Mari au contribuit la desființarea
Asociațiilor învățătorilor și a casei corpului didactic.
Prin legea nr. 6/1969, sunt reînființate casele corpului didactic,
acestea având ca obiect de activitate asigurarea asistenței metodico-
pedagogică pentru învățământul de cultură generală, profesional și
tehnic. La Baia Mare, Casa Corpului Didactic Maramureș (CCD
MM) va fi înființată, în 1971. Pe plan local, instituția și-a dovedit
eficiența, an de an fiind organizate programe de pregătire a dacălilor
în vederea susținerii examenelor de grad didactic, acestea având ca
268
formatori pedagogi renumiți ai vremii. De asemenea au fost
organizate diverse activități culturale, științifice sau metodice la care
erau prezenți un număr mare de participanți. Însă, în 1986, caselor
județene ale personalului didactic își vor înceta activitatea în baza
unui ordin al Ministerului Educației și Învățământului.
Deși desființată, în mod abuziv, Casa Corpului Didactic
Maramureș își va continua activitatea datorită inspectorilor școlari
generali aflați în funcție, aceasta păstrându-și sediul, materialele din
dotare, biblioteca, sesiunile de formare și cele științifice organizate
nefiind întrerupte.
Începând cu 15.01.1990, casele corpurilor din țară își vor relua
activitatea, prin ordinul ministrului învățământului, Mihai Șora, în
Maramureș instituția reluându-și activitatea începând cu 20 martie.
3. Dezvoltarea profesională și personală a învățătorilor
maramureșeni
La modul general, profesionalizarea activității cadrelor
didactice este corelată cu un ansamblu de competențe (metodologice,
de comunicare și relaționare, de managementul clasei etc.) dobândite
de către dascăli prin participarea la activități specifice fiecărui
domeniu profesional și organizate în diferite moduri sau forme.
În literatura de specialitate întâlnim formulate diverse definiții
ale formării continue, însă toate converg către aceași idee, și anume,
asupra „ansamblului de activități și de practici care cer implicarea
educatorilor pentru amplificarea cunoștințelor proprii, perfecționarea
deprinderilor, analiza și dezvoltarea atitudinilor profesionale.”
Programele de formare propuse de către Casa Corpului
Didactic Maramureș se adresează tuturor categoriilor de personal din
învățământul preuniversitar, proiectarea acestora făcându-se în
concordanță cu nevoile de formare profesionale, personale sau a
celor ale organizației școlare din care provin, respectând principiile
de bază ale formării continue: adaptabilitatea programului la grupul
țintă, respectarea egalităţii de şanse și a calităţii programului,
269
transversabilitatea competenţelor, convergenţa şi
complementaritatea.
În ceea ce privește participarea cadrelor didactice din județ, la
activități de formare, de-a lungul timpului, cadrele didactice din
învățământul primar au fost extrem de active și interesate de propria
dezvoltare profesională și personală. Reprezentările statistice care
urmează evidențiază acest fapt.
Fig. 1 Număr cadre didactice din învățământul primar participant la activități de formare
Tabel nr. 1
An școlar 2004-
2005
2005-
2006
2006-
2007
2007-
2008
2009-
2010
2010-
2011
2011-
2012
2012-
2013
2013-
2014
Nr.
învățători
existent în
județ 1435 1435 1435 1329 1329 1254 1254 1076 1076
Nr
învățători
participanț
i la
activități
de
formare
494 550 1274 924 785 312 303 1034 484
Procent
34,42
%
38,32
%
88,78
%
69,52
%
59,06
%
24,88
%
24,16
%
96,10
%
44,98
%
270
Comparând situaţiile statistice privind numărul total de cadre
didactice care predau la nivel primar în județ, constatăm că, există o
scădere a acestuia datorat scăderii numărului de catedre. În aceste
condiții numărul de învățători care au participat la programe de
formare rămâne semnificativ. În figura nr. 1 și tabelul nr. 1 se
remarcă valori care necesită câteva explicații. În anii școlari 2006-
2007, 2007-2008, 2009-2010, 2012 -2013, numărul de învățători
participanți la programe de formare este foarte mare deoarece în
acești ani, prin CCD MM, s-au derulat programe naționale strategice
ale Ministerului Educației ce au presupus implicarea întregului corp
de învățători în activități de formare pentru programele ca: Educație
și sănătate, Consiliere și orientare, Educaţia pentru informaţie în
medii rurale defavorizate etc. sau participarea la programe de
perfecționare periodică, organizate în parteneriat cu universități din
țară (Universitatea Babeș Bolyai Cluj Napoca, Universitatea Vasile
Goldiș Arad, Universitatea de Nord Baia Mare). De asemenea,
perioada 2007 -2013 este asociată cu derularea programelor cu
finanțare europeană, iar pentru această perioadă au fost analizate din
punct de vedere statistic doar programele coordonate de către
instituția noastră în parteneriat cu alți furnizori și care avut grup țintă
învățătorii.
În ceea ce privește numărul programelor de formare destinate
învățătorilor, pentru perioada mai sus analizată, situația se prezintă
astfel -din graficul de mai sus care reiese numărul de programe din
Fig. 2 Nr. de programe din Oferta de formare a CCD MM destinate învățătorilor
271
De aici se desprinde ideea existenței unei reprezentări numerice
bune a acestora. Numărul acestora a crescut progresiv și s-a stabilizat
undeva la o medie de 22 de programe. Programelor de formare au
fost alese în concordanță cu nevoile de formare identificate prin
analiza de nevoi, realizată anual. Tematica programelor a luat în
considerare tendințele inovatoare în materie de formare: abordarea
unui curriculum real, flexibilizarea și diversificare structurii acestora.
Conținuturile programelor au vizat informații specifice abordării
curriculare a demersului didactic, evaluării competențelor eșevilor,
dezvoltării competențelor cheie ale acestora, dezvoltării literației,
comunicării și cooperării, dezvoltării abilităților abilități de viață,
dezvoltării emoționale și sociale, gestionării situațiilor de criză,
incluziunii, utilizării tehnologiei informaționale și a mijloacelor
multimedia etc.
În urma activităților de monitorizare a impactului programelor
de formare continuă/perfecționare derulate asupra calității și
eficienței activității didactice ca urmare a participării învățătorilor
din județ s-a desprins ideea că marea majoritate a acestora au
considerat că programele urmate au contribuit efectiv la dezvoltarea
propriilor competențe didactice. Acest aspect reiese și din asistențele
la clasă ale profesorilor metodiști și ai inspectorilor școlari care au
sesizat că învățătorii sunt receptivi și interesați de introducerea
elementelor de noutate în activitatea didactică, de aplicarea corectă a
acestora, fapt reflectat în rezultatele obținute la învățare ale elevilor
și la demonstrarea competențelor dobândite.
Analizând statisticile, s-a constat că interesul și determinarea
personală pentru dezvoltarea personală în rândul învățătorilor este
pronunțată și că aceștia răspund afirmativ provocărilor actuale din
domeniul formării. Deseori aceștia sunt încurajați, motivați de către
formatori, în a implementa practici inovatoare care au produs efecte
pozitive asupra performanțelor obținute de către elevi.
272
Un punct forte în ceea ce privește managementul
organizațional îl conferă alegerea echipelor de formatori ai
programelor, adevărați profesioniști, formabilii absolvenți
menționând în chestionarele de evaluare aplicate la finalul cursurilor
că aceștia sunt extrem de bine pregătiți atât din punct de vedere
științific cât și metodic. O mare parte a acestor formatori provin din
rândul învățătorilor, aceștia desfășurând cu succes activități de
formare în cadrul unor programe locale, naționale, regionale sau
europene, reprezentând cu cinste Casa Corpului Didactic din
Maramureș.
Toate aspectele prezentate constituie un tablou a ceea ce
semnifică activitatea de formare destinată cadrelor didactice care
predau la nivel primar, sau mai corect spus o bucată dintr-un puzzle.
Imaginea completă a ceea ce semnifică Casa Corpului Didactic
Maramureș ar putea fi realizată dacă am completa informațiile cu
date referitoare despre formarea celorlalte categorii de personal
existent în sistemul de învățământ, precum și a celorlalte categorii de
activități (metodice, științifice sau culturale) pe care aceasta le
organizează și care îi conferă valoare.
Bibliografie:
D. Dumitran, Un timp al reformelor. Biserica unită din
Transilvania sub conducerea episcopului Ioan Bob, Editura
Argonaut, Cluj Napoca, 2007;
A. de Peretti, Educatia în schimbare, Editura „Spiru Haret”,
Iași, 1996;
M. Ionescu, I. Radu, I. D. Salade, Studii de pedagogie
aplicată, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,
2000;
N. Mihali, Școala în Maramureș. Istorii și portrete, Editura
Casei Corpului Didactic „Maria Montessori”, Baia Mare,
2012;
273
E. Noveanu (traducător), Eurydice Rețeaua de informare
despre Educație în Comunitatea europeană, (1997),
Formarea continuă a cadrelor didactice în Uniunea
Europeană și în statele AELS/SEE, Editura Alternative,
București,1997;
S. Retegan, Sate și școli românești din Transilvania, la
mijlocul secolului al XIX - lea (1867-1875), Studiu
introductiv, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994;
Documentele de management ale CCD MM din perioada
2004 și până în prezent: Analiza de nevoi, Oferta de formare,
Rapoarte anuale ale activității instituției din anii școlari
2004-2005, 2005-2006, 2006-2007, 2007-2008, 2008-2009,
2009-2010, 2010-2011, 2011-2012, 2012-2013, 2013-2014.
274
ÎNVĂȚĂMÂNTUL ÎN COMUNA CĂIUȚI, JUDEȚUL
BACĂU
Prof. Gabriela Toşa
Şcoala Gimnazială Căiuţi, Bacău
Localitatea este menţionată în documentele istorice în secolul
al XVII-lea şi era cunoscută sub numele de Poşicari. Privitor la
denumirea Căiuţi sunt mai multe păreri privitoare la această
denumire, unii spunând că numele vine de la sistemul de transport cu
postalioane. Aici se schimbau caii şi deoarece urmau drumurile mai
abrupte de munte erau folosiţi caii mai iuţi-de aici Căiuţi. O altă
explicaţie ar fi dată de următorul fapt: la Sascut prin secolul XVIII
trăia un tânăr, crescător de cai. Acesta organiza anual concursuri de
călărie. Aceste concursuri, de regulă erau câştigate de cei din
Poşicari pentru ca aveau caii mai iuţi.
Numele localităţii este strâns legat de familia Rosetti. Aceasta
devine proprietatea moşiei Căiuţi prin secolul al XVIII-lea,
documentele menţionându-l pe Lascarache Ruset.
La început a fost o aşezare de răzeşi deveniţi mai târziu
palmaşi pe moşia Rosetti, sat răzăşesc a rămas o parte a satului
Boiştea cunoscută şi astazi sub numele de Boiştea Răzeşi.
Răducanu Rosetti căsătorit cu domniţa Aglaia, fiica
domnitorului Grigore Alexandru Ghica construieşte un conac la
Căiuţi unde va locui cu familia sa.
Conacul, cam mare pentru o familie va atrage mari
personalităţi politice şi culturale ale Moldovei din preajma Uniriide
la 1859, proprietarul Radu Rosetti fiind un cunoscut unionist.
Menţionez dintre aceste nume pe Vasile Alecsandri, Costache Negri,
Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu.
Fiul lui Răducanu Rosetti, Radu Rosetti îşi petrece copilăria
şi tinereţea la Căiuţi. Erau probabil în acele vremuri pe aici privelişti
275
minunate, deoarece, Radu Rosetti, copil, îşi aminteşte ca fiind prin
Italia, aştepta cu nerăbdare să se întoarcă în valea cea frumoasă.
Răducanu Rosetti angajează profesori cunoscuţi din Franţa
pentru a-şi educa copiii. De aceea, pe atunci se vorbea de Academia
din Căiuţi.
Radu Rosetti, evident figura cea mai proeminentă pe care o dă
Căiuţul, va deveni un cunoscut scriitor, autor de romane, povestiri şi
amintiri. Dintre scrierile sale, amintirile sunt cele mai valoroase şi
merită a fi cunoscute măcar pentru limba cristalină în care au fost
scrise.
Este foarte probabil ca în Căiuţi şcoala să se fi înfiinţat încă
din timpul lui Cuza. Nu putem crede că Rosetti ar fi lăsat Căiuţul fără
şcoală.
Documentele vorbesc căci pentru localitatea Căiuţi prima
unitate şcolară a fost înfiinţată în 1865, funcţionând în mai multe
locaţii sub formă de chirie. În 1894 se construieşte o clădire proprie,
cu doar o sală de clasă, dar nici aceasta cu o stare prea bună, iar în
plus insuficienţa spaţiului raportată la numărul ridicat de copii,
determina ca actul didactic să se deruleze pe mai departe în alte
încăperi, nu tocmai pregătite pentru educaţie. După Al Doilea Război
Mondial şcoala a trecut în clădirea Conacului Rosetti, desfăşurându-
şi aici cursurile până în 1988, când a căpătat un local modern cu trei
niveluri, adecvat pentru o educaţie la nivelul acelui timp.
Dacă în trecut numărul de elevi era mai redus, în jur de 100
pe parcursul primului secol de funcţionare, din anii ’60 ele au ajuns
la peste 200, valoare care se menţine şi în prezent prin comasarea
unităţilor din jur. În anul şcolar 2013-2014 erau 50 copii la grădiniţă,
175 la învăţământul primar, 160 în clasele V-VIII. Personalul
didactic numără 2 educatori, 4 învăţători şi 14 profesori, iar baza
materială cuprinde 12 săli de clase, 3 laboratoare şi 2 încăperi pentru
grădiniţă.
276
Şcoala Boiştea şi-a început activitatea în 1908, având o
clădire proprie din 1935, dar şi bibliotecă, a avut în permanenţă un
număr redus de copii, după 1990 ajunsese la 10 elevi, apoi 4-5,
pentru a fi închisă în 2009, în condiţiile în care micul sat are în
majoritate o populaţie îmbătrânită.
Şcoala Pralea a fost înfiinţată în 1909, avea 4-5 clase cu elevi
în medie de 50 anual, din 1935 a căpătat un local nou, după a doua
conflagraţie mondială în clasele I-VII cuprindea 125 elevi, 45 numai
în clasele primare, începând cu 1953 a organizat cursuri pentru adulţi
reducând spre zero prezenţa analfabeţilor. Şi în prezent numărul de
şcolari este ridicat, peste 150 în fiecare an (40 la grădiniţă, câte 60 la
învăţământul primar şi cel gimnazial), datorită faptului că aşezarea
are o populaţie în majoritate ridicată catolică cu o natalitate mult
sporită faţă de celelalte localităţi ale comunei. Din anul 2011
beneficiază de clădirea nouă în care îşi desfăşoară activitatea
grădiniţa cu 2 grupe a câte 20 preşcolari.
Şcoala Blidari a funcţionat din 1918 mai întâi în casa unui
localnic, apoi din 1928 în local nou, pentru ca peste alţi aproape 40
ani să beneficieze de o clădire şi mai nouă. A avut mai mereu un
număr redus de elevi, după 1990 media a coborât la 50 şcolari anual,
a pierdut mai mulţi ani ciclul gimnazial, iar din 2010 definitiv, pentru
ca din anul următor să fie închisă în totalitate prin comasare la Şcoala
Căiuţi, deşi a fost modernizată în cea mare măsură în 2009.
În satul Heltiu şcoala a apărut în anul 1920, iar din 1935 în
clădirea proprie, a avut şi ciclu gimnazial până în 1988, după care
copii de peste 10 ani au fost mutaţi la unitatea din Căiuţi, are doar 25
elevi în medie în ultimii 20 ani, iar funcţionarea ei este doar o
chestiune de câţiva ani.
Şcoala Popeni şi-a început activitatea în 1 octombrie 1934, cu
o clădire proprie în care activează şi în prezent din 1950, dotată cu 2
săli de clasă, cancelarie şi hol. Neavând gimnaziu efectivele de elevi
au fost reduse mai mereu (30-40 anual).
277
Şcoala Vrânceni a debutat în 1938, cu local nou din anii ’50,
a cuprins numere scăzute de şcolari în permanenţă (sub 30), fiind
închisă în 2011.
De-a lungul timpului au profesat la Căiuţi dascăli pasionaţi de
profesia lor. În calitate de şcoală publică cu clasele I-VIII, Şcoala
Gimnazială Căiuți formează şi dezvoltă fiecărui elev “competenţele
cheie” necesare pentru continuarea studiilor în ciclurile superioare şi
pentru viaţa de zi cu zi.
Ne dorim să formăm fiecărui elev un stil de învăţare
autocondusă şi motivată intrinsec, deprinderi de învăţare pe parcursul
întregii vieţi, bazate pe un nivel bun de folosire a computerului şi a
TIC.
Dorim, de asemenea, să formăm elevi cu convingeri şi
comportament voluntar, care să se implice în rezolvarea problemelor
comunităţii.
Prin eforturile noastre de zi cu zi speram într-un viitor
strălucit al generațiilor viitoare, al lor, al copiilor noștri!
Bibliografie:
***, (1989), Îndrumător în arhivele Statistice ale judeţului
Bacău, vol. II, Direcţia Generală a Arhivelor Statului din R.S.
România, Bucureşti.
***, D.J.S. Bacău.
278
Tot despre învățământ… dar ALTFEL
279
ROMÂNIA ŞI INTEGRAREA CULTURALĂ ÎN U.E.
ESEU, SCENARIU, REVERIE?
Prof. înv. primar Vlad Ioan
Prof. înv. primar Vlad Tatiana
Şcoala Gimnazială nr. 24 Timișoara
Referitor la locul ocupat de România în cadrul Uniunii
Europene, părerea noastră şi nu numai, este că ne aflăm pe una din
ultimele trepte (daca nu chiar pe ultima) din mai multe puncte de
vedere.
Intrarea în Uniunea Europeană cât şi în structurile
Euroatlantice (N.A.T.O.) s-a realizat mai mult datorită poziţiei
geostrategice a ţării noastre în bătrânul Balcan, “butoiul cu pulbere al
Europei”, în imediata apropiere a coastelor monstruosului colos
eurasiatic, “mama Rusie”.
Sau, dacă ar fi să dăm crezare informaţiilor ce mai
răsuflă din când în când, pe căi neoficiale, prin celebrul sistem de
informare românesc, “ZVONERUL & RĂSPÂNDACUL”, al
interesului pentru rezervele ascunse în déjà celebra zonă defavorizată
atât în prezent, trecut şi probabil şi viitor, cunoscută sub numele
ROŞIA MONTANĂ.
Da, în prezent avem un loc foarte bine stabilit în U.E.,
loc câştigat prin poziţia geografică şi nu prin performanţe economice,
vorbele lui nenea Iancu Caragiale “… industria română este sublimă
… dar lipseşte cu desăvârşire!” fiind mai actuale parcă decât pe
vremea lui. De agricultură, transport, turism ce să mai vorbim.
În 22 de ani, de la O (zero) datorii lăsate de defunctul
(odiosul, tiranul, analfabetul, iubitul, eroul… că nu vreau să fac
greşeli politice) “fiu al poporului” Ceauşescu Nicolae, am ajuns la
280
miliardele de euro împrumutaţi de la F.M.I. (care, vorba celebrului
Anghel Rugină, încă din 1982, “nu a scos nici o ţară din noroi, ba
mai rău, a înglodat-o”), de către “nebunii care ne conduc”, pentru
BINELE poporului, pe care bine nu-l prea simt, cu preţuri europene
şi servicii, salarii şi pensii tradiţionale româneşti.
Sau poate că trebuie să fii vită bună de muls ca să
corespunzi familiei europene… Gânduri… Gânduri… Gânduri…
Ce ar trebui făcut din punct de vedere cultural pentru o
mai rapidă integrare a României în Uniunea Europeană? Frumoasă
întrebare…
În primul rând schimbarea mentalităţii românului (
dacă pe vremuri se spunea “Să moară şi capra vecinului”, azi zicala
este “Să moară vecinul, să-mi rămână mie capra…”). Ori aceasta se
poate realize prin cultură, care nu se poate realiza decât treptat,
pentru că totul pleacă de la educaţie, educaţie ce se reflect prin
cultură. Sau prin investiţii, prin atragerea de fonduri pentru a nu mai
lăsa “viitorii” intelectuali să plece din ţară.
Integrarea europeană fiind orientată în principal către
economie şi comerţ, cultura nu a constituit domeniul unei politici
comunitare propriu-zise. Cu atât mai mult la noi în ţară unde cultura
a ajuns un lux (preţul biletelor la un spectacol de teatru, operă sau
balet au ajuns la sume prohibite, al lucrărilor beletristice la fel),
televiziunile şi presa scrisă luptă pentru ştiri senzaţionale (crime,
violuri, evaziuni fiscale) sau fac jocul politic al partidelor politice.
Învăţământul, cel care ar fi locomotiva garniturii
culturale, a fost pus pe butuci prin implementarea modelelor
occidentale clonate original la condiţiile româneşti cu tendinţe
tradiţionale importate din pedagogia lui Macarenko în perioada
comunistă. Miniştrii invăţământului, majoritatea “de specialitate”, se
schimbă mai des decât guvernele din care fac parte, aducându-şi o
contribuţie originală în schimbarea limbajului de specialitate sau
adăugarea unor noi acte în D.M.H. (Direcţia Mişcării Hârtiilor).
281
Datele Societăţii Academice din România (Policy Brief
din 2 Ianuarie 2013) arată că educația preuniversitară din România
înregistrează rezultate departe de așteptări. Dacă luăm ca reper, de
exemplu, doar rezultatele la testul PISA (din anul 2009), care ne
permite comparația cu alte țări, România se plasează semnificativ
sub media țărilor din OECD (Organization for Economic
Cooperation and Development) în ceea ce privește abilitățile
dezvoltate la nivelul elevilor cu vârsta de 15 ani. Ocupăm un
neonorant loc 49 dintre cele 65 de țări unde studiul a avut loc, iar
între țările membre ale Uniunii Europene ocupăm ultimul loc în acest
clasament.
Sistemul de asigurare a calității originat în procedurile
și standardele stabilite prin intermediul ARACIP nu au reușit să
întărească calitatea educației oferite de școală elevilor, cel puțin din
perspectiva actorilor implicați în furnizarea serviciilor educaționale.
Se pune accent pe monitorizarea procedurilor urmate în actul
didactic, dar sunt puțin luate în considerare rezultatele efective, la
nivelul competenţelor reale ale elevilor, similare celor măsurate în
studiul PISA. Nu există un sistem de punere în legătură directă între
rezultatele educaționale la nivelul școlii, reflectate în competenţele
reale ale elevilor, și organizarea de facto a școlii.
Toate hârtiile solicitate cadrelor didactice pentru a fi
analizate în cadrul inspecțiilor școlare reflectă în mică măsură
prestația de facto la clasă sau rezultatele reale obținute în lucrul cu
elevii. Apelul la ”hârtiile justificative” ca mijloc central de evaluare a
activității didactice este o practică care evaluează în fapt mai degrabă
abilitatea sau talentul cadrelor didactice de a elabora și raporta
”meșteșugit” astfel de hârtii, nu calitatea în sine a serviciilor
educaționale furnizate.
De altfel, situaţia învăţământului românesc se poate observa
şi din poziţia pe care o ocupă într-un top de specialitate. Finlanda și
282
Coreea de Sud conduc topul global al Educației, realizat de
firma Pearson. Topul analizează sistemele de Educație din 40 de țări
dezvoltate sau în curs de dezvoltare și se bazează pe rezultatele
obținute de elevi la concursurile internaționale, dar și la testele
naționale, între anii 2006 și 2010. În clasamentul astfel obținut,
România ocupă locul 32, fiind situată în urma Bulgariei (locul 30) și
Greciei (locul 31).
Clasamentul arată că nu se pot stabili corelații certe
între nivelul de salarizare al cadrelor didactice și performanța
acestora, tradusă prin performanțele școlare ale elevilor. Pe de altă
parte, cu cât performanțele sistemului de Educației sunt mai mari, cu
atât situația economică a țărilor respective este mai bună.
Michael Barber, de la compania Pearson, a declarat că
ţările care au sisteme educaţionale de succes sunt cele care acordă un
statut ridicat cadrelor didactice şi au o "cultură" a educaţiei. Topul a
fost realizat cu sprijinul Economist Intelligence Unit, iar intenţia
celor de la Pearson este să realizeze o bază de date care să permită o
viziune multi-dimensională asupra evoluţiei sistemelor educaţionale,
proiectul fiind intitulat "Curba de învăţare". Cele două "superputeri"
sunt urmate de alte trei sisteme de învăţământ asiatice de înaltă
performanţă - Hong Kong, Japonia şi Singapore.
Topul ţărilor dezvoltate cu cele mai performante
sisteme de educaţie:
- Finlanda
- Coreea de Sud
- Hong Kong
- Japonia
- Singapore
- Marea Britanie
- Olanda
- Noua Zeelandă
- Elveţia
283
- Canada
- Irlanda
- Danemarca
- Australia
- Polonia
- Germania
- Belgia
- SUA
- Ungaria
- Slovacia
- Rusia
Concluziile specialiştilor evidenţiază faptul că mai important
decât finanţarea sistemului este ca un stat să aibă cultura susţinerii
educaţiei. Barber spune că este uşor de cuantificat cât de mult se
cheltuieste pe educaţie, dar mult mai dificil este să evaluezi impactul
atitudinii pe care o are societatea faţă de educaţie, iar acest aspect
face diferenţa. Succesul inregistrat de ţările asiatice reflectă
importanţa deosebită acordată educaţiei precum şi aşteptărilor
ridicate pe care le au părinţii. De asemenea, analizând situaţia din
Finlanda şi Coreea de Sud, raportul arată că pot fi constatate multe
diferenţe semnificative, dar ceea ce au în comun este "scopul moral"
urmărit. Raportul mai evidenţiazâ importanţa care se acordă în ţările
aflate în top creării unui corp profesoral de elită, precum şi acordării
acestuia a respectului cuvenit, statutului social ridicat si a unui nivel
ridicat de salarizare.
De asemenea, raportul Comisiei Europene specifică
faptul că educaţia din România este praf şi pulbere. Doi din cinci
copii români de 15 ani nu știu să citească și nici să socotească ca
lumea, iar absolvenții cu studii superioare își găsesc cu greu de lucru.
Conform raportului Comisiei Europene dat publicității la Bruxelles,
sistemul educațional din țara noastră rămâne unul dintre cele mai
284
problematice din Europa. Astfel, rata de participare la învăţământul
postliceal a fost de 20,4% în 2011, cu peste 14 procente mai mică
decât media UE (34,6%), în ciuda unor progrese rapide înregistrate
în ultimii cinci ani.
Elevii au mari probleme și în privința unor competențe
considerate a fi de bază pentru evoluția ulterioară, precum citirea,
matematica sau știința. În plus, a scăzut enorm rata angajării
absolvenţilor români. Pentru grupul de vârstă 20-24 de ani, 29,4%
dintre absolvenţii învăţământului postliceal au rămas fără un loc de
muncă în 2011, în timp ce procentul şomerilor de după absolvirea
ciclului secundar a fost de doar 22,9%. Cât despre investițiile în
educație, România înregistrează un record negativ, având cea mai
scăzută rată din PIB alocată educației din UE. Comisia Europeană a
lansat o strategie denumită 'Reorganizarea învăţământului', menită să
încurajeze statele membre să ia măsuri imediate pentru a asigura
formarea, în rândul tinerilor, a competenţelor şi aptitudinilor
necesare pe piaţa muncii şi pentru a-şi atinge obiectivele în materie
de creştere şi de creare de locuri de muncă.
După analiza unor jurnalişi români (mai caustică), o
cauză majoră a mediocrităţii (ca să nu spunem analfabetism
generalizat) este media, care prezintă continuu, numai paraşute,
imbecili, obsedaţi, perverşi cu titlu de ''vedete''. Inconştient,
atitudinea manelistă din media romanească influenţează direct
preocupările şi interesele tinerilor care după o perioadă de ''distracţie''
realizează (sau nu) că nu pot recupera informaţiile pierdute şi devin
obligaţi să compenseze prin nesimţire, tupeu, prostie dusă la extrem.
Alţi factori ar mai fi societatea in sine care e la fel de interesată de a
deveni EXEMPLE demne de urmat, pe cit e porcul doritor de baie.
Iar în lipsa EXEMPLELOR, fiecare îşi face un mod de gândire pe cât
îl duce capul. Şi cum capul nu are cum sa îi ducă ... Problema este că
românii nu au înţeles DE CE TREBUIE SĂ ÎNVEŢE, când tot ce
înţeleg este că trebuie să intri în politică, să ai tupeu, să te
285
''învârteşti'', să îţi faci prieten/ă cât mai tare, să fii siliconată, rujată şi
răscrăcită ca să reuşeşti. În România ''personalităţile'' îşi trec la C.V.
facultăţi de renume şi diplome false, iar cei care şi-au rupt coatele
învăţând sunt luaţi de fraieri şi prezentaţi ca nişte ciudaţi în care nu
trebuie să ai încredere pentru că nu ştiu să se ''descurce''. Iar valorile
morale nici măcar nu mai sunt considerate ca fiind un atu.
286
CRONICA APARIȚIEI LUPOAICEI DIN
TIMIȘOARA
prof. dr. Lucian Popescu,
Liceul Pedagogic “Carmen Sylva”, Timişoara
Într-o frumoasă seară de joi, 22 aprilie 1926, sosea în
Timişoara o delegaţie italiană, trimisă de dictatorul fascist B.
Mussolini, denumită „a exsperantiştilor” (exprimarea ziariștilor din
presa locală). Esperantiștii sunt partizanii limbii esperanto, iar
termenul provine din franțuzescul ,,espérantisme”.
În gara Domniţa Elena autorităţile, alături de noul primar
Samuil Şagovici, salută delegaţia italiană într-un cadru festiv. De la
gară oaspeţii au plecat spre prefectură. S-au purtat discuţii prieteneşti
într-o atmosferă de entuziasm şi bună dispoziţie despre posibile
cooperări ecomonice și culturale între Timişoara şi Roma. Delegaţia
italiană a adus în dar oraşului o statuie reprezentând o lupoaică ce
alăptează doi prunci – Romulus şi Remus – simbol al momentului
mitologic al formării Romei și simbol al legăturii de sânge dintre cele
două popoare. Asemenea Lupoaice se regăsesc în orașele din Italia...
A doua zi, la Cimitirul Eroilor din Calea Aradului, cimitir
creat după Primul Război Mondial, de la ora 10.30, a avut loc o
ceremonie religioasă. Cu această ocazie a vorbit şi un reprezentant al
Romei. La ora 11 într-o atmosferă de sărbătoare autorităţile şi
oaspeţii italieni erau prezenţi la soclul din centrul oraşului unde avea
să fie amplasată statuia. La ora 11.30 a avut loc ceremonia de
dezvelire a Lupoaicei sfinţită de preoţii oraşului. Diferite „societăţi şi
instituţiuni culturale” au depus coroane de flori.
În onoarea acestui eveniment, de la ora 13.30 a fost
organizat un banchet în luxosul restaurant Ferdinand. Pe arena
sportivă Banatul au fost organizate concursuri de atletism, de
287
gimnastică, de ciclism, iar de la orele serii un atractiv meci de fotbal
între echipele de top Banatul Timişoara şi Universitatea Cluj.
Seara, distinşii oaspeţi au fost invitaţi la un spectacol coral
oferit de prestigiosul cor Doina.
A treia zi, 24 aprilie, italienii au făcut o vizită la primărie,
iar de la ora 14 s-au făcut vizite în comunele Chisătău, Belinţ şi Ictar.
După-masa, oaspeţii italieni şi-au luat rămas bun de la timişoreni,
părăsind oraşul pe muzica orchestrelor din Banat.