EDITURA GORDIAN - … · interbelică, anul școlar 1924 – 1925, prof. Daniel Borlovan ... În...

Dimitrie RADU Zlatinca NEAMȚ Sorina GROZA

(coordonatori)

Asociația Învățătorilor Bănățeni la 90 de ani

1924-2014

EDITURA GORDIAN

Timișoara, 2014

6

Coordonatori: prof. dr. Radu Dimitrie

prof. Neamț Zlatinca

prof. Groza Sorina

Tehnoredactare: prof. Sorina Groza

Prelucrarea imaginilor: prof. Adrian Mătu- Rancu

Ilustrații: prof. Maria Vărșăndan

Coperta: prof. Sorina Groza

Responsabilitatea pentru originalitatea și conținutul articolelor

revine în exclusivitate autorilor acestora.

Coordonatorii publicaţiei îşi rezervă dreptul de editare şi tipărire.

7

Autori: Boițiu Liliana

Borlovan Daniel

Borlovan Simona

Cândea Ranta Floare

Chiu Ecaterina- Vasilica

Crîsta Elena

Csizmarik Daniela

Fogaș Camelia

Galeș Iuliana

Grijincu Aurel

Grijincu Floare

Groza Elena-Sorina

Horvath Carmen

Horvath Ioan

Ilica Anton

Konta Terezia- Doina

Marcu Nicoleta

Munteanu Florica

Muscalu Vasile

Neamț Zlatinca

Onețiu Sofia

Popescu Lucian

Popovici Ioan

Radu Dimitrie

Sibinszki Viorica

Sîrbu Marșavela Ionela

Sîrbu Simona

Tolci Cristina-Alina

Toșa Gabriela

Văleanu Daniela

Vărșăndan Maria

Vintilescu Monica- Oana

Vlad Ioan

Vlad Tatiana

Zamfir Florin

Zamfir Mihaela

Cuprins:

Evocare

Asociația Învățătorilor Bănățeni la 90 de ani, prof. dr. Dimitrie

Gheorghe Radu ................................................................................. 13

Asociaţia învăţătorilor bănăţeni în perioada 2009-2013, prof. Boiţiu

Liliana-Cornelia. ............................................................................... 17

Asociația Învățătorilor Bănățeni între trecut și viitor, înv. Ioan

Horvath, înv. Teodora-Carmen Horvath.. ......................................... 23

Corala „Cantemus Banatum”a Asociației Învățătorilor Bănățeni, înv.

Ioan Horvath ..................................................................................... 29

O cooperare benefică, de 17 ani, institutor Sofia Oneţiu .................. 35

Amintiri trecute din viitorul actual, prof. Vlad Ioan ......................... 39

Discursul președintelui Asociației Învățătorilor Bănățeni la al

XXXVI-lea Congres AGIRo, Chișinău, 24 august 2014 .................. 42

Cinste și respect ... dascălilor

Învățătorul, clasa și asociația, prof. Vărşăndan Maria ...................... 45

Eseu structurat despre ce (mai) așteaptă didacticienii de la pedagogi?,

prof. univ. dr. Anton Ilica ................................................................. 50

Învățătorul – promotor al valorilor culturale, morale, sociale,

spirituale și economice, prof. Maria Vărșăndan ..............................61

Cinste şi respect ... dascălilor, prof. Zlatinca Neamț......... ............... 71

Dascălii noştri, înv. Aurel Grijincu ................................................. ..74

Profesia de dascăl- o stare de spirit, prof. Sibinszki Viorica...........77

Exclența sa…învățătorul, prof. Chiu Ecaterina-Vasilica.................79

În satul alb, prof. Florica Munteanu-Cuc ......................................... .82

9

Figuri de dascăli

Emilia Lungu – Puhallo, prima învățătoare româncă din Banat, prof.

dr. Daniela Văleanu .......................................................................... 85

„Grandioasa manifestare”de la Becicherecu Mic în memoria

preotului-învățător Dimitrie Țichindeal, prof. univ. dr. Anton Ilica.92

O prietenie literară neîmpărtășită: românul Țichindeal și sârbul

Obradovici , prof. univ. dr. Anton Ilica, prof. Floare Cândea .......... 96

Dascălul și conștiința națională, prof. dr. Dimitrie Radu .............. 102

Un bănățean de seamă, învățătorul Traian Lungu, prof.dr. Florin

Zamfir ............................................................................................. 108

Virgil Georgescu, primul învățător român din Variaș, prof. Mihaela

Zamfir ............................................................................................. 118

Un ardelean în pusta bănățeană Alexandru Țieran, învățător la

Voiteg, prof. Elena-Sorina Groza ................................................... 122

Dascălul dascălilor noștri de muzică, Ioachim Perian, profesor,

dirijor, compozitor, înv. Ioan Horvath ............................................ 127

Dascălul – promotor al valorilor culturii naţionale, prof. Zlatinca

Neamț .............................................................................................. 133

Emanuil Ungurianu, un om al culturii, un om al viziunii, prof.

Natalia Simona Borlovan................................................................141

Icoana umană în firești gesturi de acasă, prof. Floare Cândea ....... 146

Suferință și creație, sfaturi de la primul învățător, prof. Simona Sîrbu

........................................................................................................155

Învățământul bănățean de-a lungul timpului

Profesorul Sabin Evuţianu despre școlile din Clisura Dunării, prof.

Floare Cândea ................................................................................. 159

10

Învăţământul şi ştiinţa de carte în Banatul istoric, prof. Fogaș

Camelia ........................................................................................... 167

Aspecte ale învățământului bilezean, prof. Natalia Borlovan ........ 172

Memoria cartierului meu, Fabric, prof. Daniela Csizmarik ............ 179

Dezvoltarea învăţământului în comuna Chişoda în veacul al XIX-lea

şi începutul secolului XX, Prof. Daniel Borlovan .......................... 183

O revistă inedită „Primăvara banatului”, prof. Monica-Oana

Vintilescu ........................................................................................ 188

Din trecutul învățământului voitegean, prof. Groza Sorina ............ 198

Arc peste timp

Arc peste timp, prof. Muscalu Vasile- Tiberiu ....................... 205

Activitatea liceului de fete „Carmen Sylva”, Timișoara, perioada

interbelică, anul școlar 1924 – 1925, prof. Daniel Borlovan .......... 211

Liceul teoretic „Dositei Obradovici” Timișoara, prof. Galeș Iuliana

........................................................................................................ 221

Pagini de istorie a școlii din Cărpiniș, prof. Tolci Cristina Alina ... 228

Şcoala gimnazială Mihai Peia, Reşiţa, Caraş-Severin,

minimonografie, prof. Crîsta Elena ................................................ 231

Minimonografia Școlii gimnaziale „Dr. ION SÎRBU’’, prof.

Popovici Ion, prof. Marşavela Sîrbu Ionela .................................. 240

Proiecte şi parteneriate la Liceul pedagogic „Carmen Sylva”, din

Timişoara, prof. dr. Daniela Văleanu ............................................. 250

Educația pentru și prin patrimoniu - tradiție și actualitate, prof.

Nicoleta Marcu ............................................................................... 255

Contribuții notabile ale învățătorilor maramureșeni la formarea și

dezvoltarea Casei Corpului Didactic Maramureș, prof. Terezia Doina

Konta ............................................................................................... 263

11

Învățământul în comuna Căiuți, județul Bacău, prof. Gabriela Toşa

........................................................................................................ 274

Tot despre învățământ… dar ALTFEL

România şi integrarea culturală în U.E. Eseu, scenariu, REVERIE?,

Prof. Vlad Ioan, prof. Vlad Tatiana .............................................. 279

Cronica apariției LUPOAICEI din Timișoara,

12

Evocare...

13

ASOCIAȚIA ÎNVĂȚĂTORILOR BĂNĂȚENI LA 90

DE ANI

Prof. dr. Dimitrie Gheorghe RADU,

Colegiul Național Bănățean Timișoara,

Președintele Asociației Învățătorilor Bănățeni

În Banat, învățătura sub îndrumarea dascălului are începuturi

ce nu pot fi precizate cu exactitate. Știm sigur că învățământul în

limba română este menționat în diverse părți ale provinciei în secolul

al XVIII-lea. Spre exemplu, școala din cartierul Mehala, școală la

care am predat aproape trei decenii, este menționată documentar din

anul 1763 (1, p. 21).

Pregătirea învățătorilor s-a realizat mai întâi prin absolvirea

unor cursuri pregătitoare despre care avem știință că se țineau în

Timișoara încă de prin 1717. Mai apoi, de pregătirea învățătorilor

aveau să se ocupe școlile normale, așa numitele preparandii.

Renumită pentru vestul teritoriului românesc a fost Preparandia din

Arad, înființată în 1812, la a cărei aniversare bicentenară am avut

onoarea de a participa, fiind absolvent al susnumitei instituții.

Această școală a pregătit până în 1918 mai bine de 2500 de dascăli.

Ei au fost aceia care au predat în școlile românești din Banat până la

Unirea cea Mare și după aceea (2, p.92).

Despre asocierea tagmei învățătorești avem știință abia la

începuturile secolului XX. După ce Banatul a revenit la Patria Mamă

lucrurile au început să se miște. S-au înființat asociații ale

învățătorilor din Timiș-Torontal (1919), din Arad (1919), din Bihor

(1919), din Severin (1935), din Caraș (1935). Asociația Învățătorilor

Bănățeni a luat ființă în 1924 prin unificarea Asociației Învățătorilor

Timișeni cu altele din zona de vest a României Mari.

Scopul mărturisit al asociațiației a fost: „cultivarea spiritului

de solidaritate, ridicarea prestigiului școalei și învățătorului,

14

promovarea intereselor morale, sociale și materiale ale membrilor (3,

p. 226). Asociația avea un organ de presă, Școala bănățeană, și o

avere impresionantă: bănci, cămine învățătorești, librării, case ale

învățătorilor, internate pentru copiii învățătorilor. Pentru a ne face o

imagine cât mai aproape de adevăr a situației Asociației Învățătorilor

Bănățeni din perioada interbelică, iată un extras din prezentarea lui

Pavel Jumanca cu privire la internatul de băieți din Timișoara: „Pe

acest teren, în anii 1904 și 1905, s-a clădit un internat cu etaj, având

la subsol o sufragerie mare, bucătărie, 4 camere pentru servitori și

diverse magazii de lemne și alimente. La parter locuința directorului,

infirmerie, baie, biroul Direcțiunii, Căminul învățătorilor, Banca

învățătorilor, trei săli de studiu, o sală de lectură și o sală festivă, iar

la etaj, 5 dormitoare pentru 125 de elevi, 2 spălătoare, sală de

bibliotecă și două camere pentru pedagogi… Această casă s-a zidit

din fondurile realizate de Asociația Învățătorilor și din împrumuturi

de la diferite bănci, care au fost achitate abia în anii 1935/6” (4,

p.235).

Din păcate, averile Asociației Învățătorilor Bănățeni au fost

confiscate în perioada postbelică și trecute în patrimoniul

sindicatelor, iar asociația desființată.

În 19 octombrie 1992, la inițiativa învățătorilor Constantin

Guțu și Vasile Miclăuș s-a organizat ședința de reconstituire a

asociației, care capătă statut juridic din 14.07.1994. Statutul de atunci

prevedea la art. 4 că este „o asociație cu caracter profesional-

științific, având ca scop promovarea valorilor culturale, precum și

sprijinirea cadrelor didactice în vederea perfecționării profesionale și

a ameliorării condițiilor de muncă” (5, p. 1).

Astăzi Asociația Învățătorilor Bănățeni se revendică a fi

continuatoarea celei înființate în 1924 și astfel îi putem socoti 90 de

ani de existență. Astăzi asociația are un organ de presă, Învățătorul,

are un site pe internet, o adresă de facebook. Din păcate, revista

15

apare sporadic, dar vom compensa prin faptul că anul acesta vom

scoate un volum dedicat aniversării de 90 de ani a asociației.

Un loc aparte în viața asociativă îl ocupă corala Cantemus

Banatum, pregătită, instruită și dirijată de inimosul nostru coleg Ioan

Ianco Horvath. De fapt, ultimul număr al revistei, a fost dedicat

coralei deoarece în 2013 s-au împlinit 20 de ani de de activitate

concertistică neîntreruptă. Membrii coralei consideră această

activitate una de voluntariat, la fel și dirijorul. Nimeni nu este

remunerat. Suntem mândri că prin concertele noastre am putut duce

muzica corală în locuri în care aceasta nu se prea aude (cămine de

bătrâni, instituții sanitare, case de copii, sate izolate, biserici

străvechi), sau dimpotrivă în lăcașuri de cultură exclusiviste

(Festivalul de Advent de la Primăria Vienei, Muzeul din Kikinda,

Festivalul de Muzică Sacră din Timișoara, Radioul din Timișoara,

Televiziunea Română Timișoara). Concertul aniversar s-a desfășurat

la 18 decembrie 2013, în Aula Magna a Universității de Vest din

Timișoara și am fost onorați că au asistat și ne-au aplaudat colegii

din asociație cu familiile și prietenii lor, autoritățile educative

județene și membri ai corpului academic timișorean. Activitatea

meritorie a coralei a fost răsplătită cu diplome de onoare, aniversare

și de excelență emise de autoritățile școlare locale.

După reînființarea asociației în 1992, președinții aleși au fost

Constantin Guțu, Vasile Miclăuș, Maria Vărșăndan și Liliana Boițiu.

Lor li se datorează faptul că Asociația Învățătorilor Bănățeni este

încă viabilă și merge pe urmele unei tradiții de 90 de ani.

În ședința din noiembrie trecut, a fost ales un nou Consiliu

Director, iar subsemnatul a fost ales președinte. Mărturisesc că nu am

primit această sarcină cu prea mult entuziasm, ba pot spune că am

trăit sentimente de îngrijorare destul de pregnante, dar cu ajutorul

colegilor sper că suntem pe drumul cel bun. Între timp am reușit să

organizăm activități care s-au bucurat de succes și care au dat un

16

imbold nou vieții asociative, am înscris noi membri, a crescut contul

bancar, am deschis proiecte locale și internaționale, am inițiat un cerc

de teatru, am conceput primul proiect de formare metodică pentru

debutanți, am depus primul proiect Erasmus.

În luna octombrie 2014, în zilele de 2, 3 și 4, vom organiza și

desfășura o suită de activități care să marcheze aniversarea de 90 de

ani a Asociației Învățătorilor Bănățeni: ședință festivă, lansare de

carte, emisie de insigne aniversare, editare de materiale

promoționale, spectacol de gala cu corul nostru și cel din Kikinda,

cină festivă. Toate acestea vor fi posibile prin munca insistentă

depusă de membrii Consiliului Director și de colegii care îi sprijină.

Deocamdată nu avem toate amănuntele puse la punct, acum cu o lună

înainte de eveniment, nu avem nici tot bugetul necesar, dar dacă

acest articol ajunge să se publice în volumul aniversar pe care îl vom

lansa în octombrie, înseamnă că ne vom fi îndeplinit planurile.

Note:

1. XXX, Anuarul învățământului primar-normal, Editura

Vrerea, Timișoara, 1943;

2. Dimitrie Radu, Asociații ale învățătorilor din Banat, în

revista Învățământ primar 3-4, Editura Discipol, București,

1999;

3. P. Jumanca, Organizații și instituții învățătorești, în Anuarul

învățământului primar-normal, Editura Vrerea, Timișoara,

1943;

4. Ibidem;

5. XXX, Statutul Asociației Învățătorilor Timișeni, manuscris.

17

ASOCIAŢIA ÎNVĂŢĂTORILOR BĂNĂŢENI ÎN

PERIOADA 2009-2013

Prof. Boiţiu Liliana-Cornelia, preşedinte al A.Î.B. (2009-2013)

Şcoala Gimnazială nr. 21 ,, Vicenţiu Babeş” Timişoara

Îmi amintesc şi acum, cu multă emoţie, după aproape 5 ani, de

momentul numirii mele ca preşedintă a Asociaţiei Învăţătorilor

Bănăţeni, în 27 octombrie 2009. În acele momente m-am simţit

onorată, dar, în acelaşi timp şi copleşită de imensa responsabilitate şi

interesanta provocare impuse de noua funcţie. A trebuit să treacă ceva

timp pentru a mă obişnui cu ideea de lider al unei asociaţii profesionale

şi de a depăşi starea de euforie şi nelinişte interioară. Cu sprijinul

membrilor Consiliului Director şi al membrilor asociaţiei am reuşit

acest lucru. Nu a fost uşor, dar faptul că mi-au fost mereu alături şi am

colaborat foarte bine, m-a ajutat enorm.

În perioada 2009-2013, prin varietatea activităţilor am urmărit

îmbunătăţirea activităţii didactice a membrilor, promovarea unor relaţii

de colaborare cu asociaţii, organizaţii, societăţi culturale, pentru a se

face cunoscută asociaţia în ţară şi în străinătate, organizarea de

workshop-uri, având ca invitaţi personalităţi din domeniul ştiinţei,

învăţământului, facilitarea participării membrilor la diverse manifestări

ştiinţifice şi profesionale, omagierea cadrelor didactice din zona

Banatului care şi-au pus viaţa în slujba învăţământului, menţinerea

unei permanente legături cu instituţiile ce asigură formarea şi

perfecţionarea pe linie profesională.

Conform programului de activităţi aprobat în fiecare an de

Adunarea Generală a Asociaţiei Învăţătorilor Bănăţeni, între 2009-

2013 am realizat, împreună cu membrii asociaţiei, următoarele

activităţi:

◘ Activităţi metodico-practice: ,, În prag de Mărţişor”,

,,Matematica în bucătărie”, ,,Utilizarea site-ului asociaţiei”, ,,Utilizarea

18

unor site-uri în scopuri didactice”, ,,Parteneriatul grădiniţă-şcoală”,

,,Şcoala în UK”, ,, Devirusarea calculatorului”.

Activitate metodico- practică , 2012 Activitate metodico-practică, 2013

Parteneriatul ,, Grădiniţă-şcoală” ,, În prag de Mărţişor”

◘ Workshop-uri : „ Priorităţile didactice în predare la ciclul primar“ -

invitat Vasile Molan, iunie 2010), ,,Violenţa şi combaterea ei” – invitat

prof. psiholog Lucica Anucuţa- director Centrul Judeţean de Asistenţă

Psihologică ( octombrie 2010 ), ,,ADHD-ul - abordări actuale” –

activitate organizată în colaborare cu Centrul de Resurse şi Asistenţă

Educaţională Speranţa – nov.2011), dezbatere cu tema ,, Învăţământul

în România” – invitat Oana Badea, secretar de stat în MECTS,

septembrie 2011, ,,Scrierea de proiecte”, invitat- insp.şc.general Marin

Popescu-ISJ Timiş- aprilie 2011), ,, Ziua învăţătorului-30 iunie sau 5

iunie ?” (Reşiţa-Râul Alb, iunie 2013).

◘ Conferinţe: Conferinţa cadrelor didactice din Voievodina

– în calitate de preşedinte al A.Î.B. am fost împuternicită să reprezint

AGIRo şi am susţinut o prelegere cu tema ,,Sistemul de învăţământ din

România”- Novi Sad, nov. 2012. Cu acest prilej am avut onoarea să

semnez şi două acorduri de parteneriat cu 2 asociaţii de învăţători din

Voievodina şi din Vrşeţ; "Clasa pregătitoare, de la deziderat la

realizare” – Slobozia 2013 (participare cu lucrări de specialitate din

partea membrilor asociaţiei).

19

Boiţiu Liliana- reprezentant AGIRo la Novi Sad Semnarea protocolului de colaborare-

Dorinel Stan – preşedintele Asociaţiei AGIRo şi Asociaţia Învăţătorilor din

Românilor de pretutindeni din Vrseţ Voievodina

◘ Activităţi de dezbatere în privinţa definitivării metodologiilor de

aplicare a Legii nr 1/2011 propuse, în colaborare cu Inspectoratul

Şcolar Judeţean Timiş şi AGIRo

◘ Congrese (în fiecare an asociaţia noastră a fost reprezentată de

preşedintele asociaţiei şi de câţiva membri la congresele AGIRo din

2010- Eforie Nord, 2011-Slobozia, 2012-Buşteni,

2013-Slatina)

◘ Simpozioane: ,, Rolul şcolii în comunitate” ( Dalboşeţ, mai 2010);

,, Tradiţii şi obiceiuri la români” ( Şc.24 Timişoara, dec. 2009, 2010,

2011, 2012),), ,,Omagiere de personalităţi din domeniul artei, culturii,

ştiinţei, sportului” – Casa Armatei, aprilie 2010, ,, Dascălul-promotor

al şcolii incluzive” ( Herculane, iunie 2010) ,, Dascălul, promotor al

valorilor culturale şi spirituale” Liceul Pedagogic Timişoara-iunie

2011), , Şcoala românească fără frontiere” ( Biserica Albă, Serbia-

iulie 2012), ,,Dascălul-promotor al cetăţeniei active şi învăţării pe tot

parcursul vieţii” (Râul Alb, iunie 2013).

20

◘ Parteneriate: cu Asociaţia Învăţătorilor Caraş-Severineni şi

Asociaţia NVO Skola Plus din Serbia, în vederea realizării proiectului

,, Dascăli bănăţeni de ieri şi de azi ” ( 2010, 2011, 2012, 2013 ), cu

Editura Delta Cart Educaţional, în scopul derulării concursului Micul

Dexter şi oferirea unui sprijin financiar consistent pentru tipărirea

revistei ,,Învăţătorul” nr. 29 şi 30, 31, colaborare cu Asociaţia pentru

Consolidarea Mediului Asociativ -participare la acţiunea ,,Zilele

Dumbrăviţei”

◘ Proiecte culturale, cofinanţate: ,, Noi vetre chişozene”( în

parteneriat cu Şcoala Gimnazială Giroc, Biserica Ortodoxă Română

Chişoda); ,, Dascălul-promotor al valorilor culturale şi spirituale” (

parteneriat cu Asociaţia Învăţătorilor Caraş-Severineni şi Asociaţia

NVO Skola Plus din Serbia, cu care am semnat un protocol de

colaborare, 2011); Corala Cantemus Banatum a A.Î.B. cu titlurile

generic: 1. Am plecat să colindăm. 2. Cu bucurie să cântăm ( am

editat 600 de cd-uri cu colinde care s-au distribuit gratuit în şcoli,

grădinţe şi în alte instituţii de cultură şi artă din judeţul Timiş, în

perioada 2011-2012). ◘ Crearea site-ului Asociaţiei Învăţătorilor

Bănăţeni ( asociatia-invatatorilor-banateni.ro ) şi a forumului

( invatatoribanateni/forumgratuit.ro ) – martie 2010;

◘ Editarea revistei ,, Învăţătorul” ( nr. 29, 30, 31 );

◘ Promovarea imaginii asociaţiei:participarea în direct la emisiuni

radio şi tv, articole publicate în ziare, reviste sau on-line; crearea site-

ului asociaţiei : asociatia-invatatorilor-banateni.ro;

◘ Activităţi de voluntariat: donaţie de carte Asociaţiei NVO Skola

Plus din Biserica Albă, Serbia (abecedare, manuale pentru copiii care

doresc să înveţe limba română);

◘ Balul Învăţătorilor – ajuns la ediţia a XVII-a, se bucură de tradiţie

a fost nelipsit din programul activităţilor A.Î.B.;

21

◘ Sărbătorirea Zilei Învăţătorului (2010-Băile Herculane, Arad;

2011-Timişoara; 2012-Biserica Albă-Serbia; 2013- Râul Alb, Reşiţa);

◘ Excursii: Gărâna, Sacoşu Mare, Gura Râului (jud. Sibiu ),

Dalboşeţ, Herneacova;

◘ Prezentare de materiale didactice, culegeri, auxiliare didactice,

caiete speciale, cd-uri educaţionale, cărţi de specialitate elaborate de

cadre didactice care fac parte din A.Î.B. ( 2009, 2010, 2011, 2012,

2013);

◘ Interviuri cu învăţători pensionari şi înmânarea de diplome de

excelenţă pentru întreaga activitate didactică pusă în slujba

învăţământului (2010);

◘ Activităţi de socializare - întâlnirea de început de an şcolar în

diverse locaţii, cu scopul de a închega comunitatea membrilor

asociaţiei;

◘ Corala ,, Cantemus Banatum” a Asociaţiei Învăţătorilor Bănăţeni

(din 1993 are o activitate neîntreruptă). Membrii coralei participă an de

an la Turneul de colinde. În perioada 2009-2013 au avut loc diverse

manifestări culturale, unde corala a fost invitată şi a prezentat repertorii

de cântece ( Festivalul ,, Inimă de copil”, Parcul Rozelor Timişoara-

2010 şi 2011, activitatea ,,Arc peste timp” la Şcoala nr. 6 Timişoara -

oct. 2009, ,, Banatul în imagine, grai şi muzică” – Liceul Pedagogic

,,Carmen Sylva” Timişoara, mai 2011).

◘ Evenimente deosebite - Asociaţia Învăţătorilor Bănăţeni a

participat, în calitate de invitat, la manifestările Preparandiei din Arad

(15-17 nov.2012), cu ocazia sărbătoririi a 200 de ani de învăţământ

pedagogic românesc. Cu acest prilej i-am oferit personal d-nei ministru

Ecaterina Andronescu, din partea asociaţiei un exemplar al revistei

Învăţătorul şi un cd cu colindele interpretate de Corala Cantemus

Banatum a A.Î.B. Am transmis un mesaj d-lui director al Liceului

Pedagogic ,,Dimitrie Ţichindeal” din Arad, din partea membrilor

22

A.Î.B. Am donat şi Muzeului Preparandei din Arad un cd cu colindele

şi un exemplar al revistei asociaţiei.

Înmânarea d-nei ministru a revistei Învăţătorul Muzeul Preparandiei din Arad

În încheiere, în calitate de preşedintă a Asociaţiei Învăţătorilor

Bănăţeni, în perioada 2009-2013, doresc să mulţumesc membrilor care

s-au implicat activ în viaţa asociaţiei, care au adus plus valoare

imaginii acesteia şi au contribuit la derularea cu succes a activităţilor

prezentate.

Pot spune, fără falsă modestie, că funcţia de preşedintă a

Asociaţiei Învăţătorilor Bănăţeni a fost pentru mine o experienţă

pozitivă ce mi-a adus satisfacţii în plan profesional şi personal.

23

ASOCIAȚIA ÎNVĂȚĂTORILOR BĂNĂȚENI

ÎNTRE TRECUT ȘI VIITOR

Înv. Ioan Horvath,

Școala Gimnazială Parța, jud. Timiș

Înv. Teodora-Carmen Horvath,

Școala Gimnazială Nr. 6 Timișoara

Titlul pe care l-am propus acestei scurte informări este

asemănător celui pe care l-am folosit la aniversarea a 20 de ani de la

înființarea Coralei „Cantemus Banatum” căreia îi sunt inițiator,

fondator și dirijor.

A vorbi însă despre trecutul dar, mai ales, despre viitorul unei

Asociații profesionale cum este Asociația Învățătorilor Bănățeni este

cu totul altceva; putem vorbi mai mult despre ceea ce cunoaștem

intrinsec, adică despre prezent. A.Î.B. există însă tocmai datorită

trecutului său și va exista datorită năzuințelor sale pe care le-a

promovat de-a lungul existenței sale de 90 de ani.

Vorbind despre trecut, putem spune că el este fragmentat în

trei etape distincte, total diferite, datorită condițiilor social-istorice

ale momentelor amintite mai jos:

Prima etapă, de la înființare până la desființarea sau

întreruperea abuzivă a activității sale (07.04.1924 – 10.06.1949)

cuprinde un sfert de secol – perioada interbelică și cea a instalării

puterii totalitar-comuniste, despre care există mai puține informații la

îndemâna cercetării noastre, o parte însemnată a arhivelor statului

fiind relocate la Cluj-Napoca. Pentru a studia cu deamănuntul

activitatea Asociației Învățătorilor Bănățeni din această perioadă e

necesar mult timp și, probabil, câteva aprobări în acest sens.

A doua etapă, de la desființarea abuzivă până la până la

reînființare (10.06.1949 – 23.03.1994) cuprinde aproape o jumătate

24

de secol, perioadă în care, din păcate, realizările culturale, materiale

și spirituale ale dascălilor (în cadrul A.Î.B.) au fost furate. „Averea

materială, care nu era neglijabilă, ca și cea spirituală a acestei

respectabile pături a societății românești a dispărut. Și, timp de

jumătate de veac, s-a așternut tăcerea...”(rev. Învățătorul – Anul I, nr.

1 – „Existăm”, autor Dimitrie Gheorghe Radu). Documentul oficial

cu care s-a procedat la dizolvarea Asociației Învățătorilor Bănățeni

este „Decizia Consiliului de Miniștri nr. 47 din 6 Maiu 1949 care -

„în numele legii”- decretează: „Radiază din Registrul persoanelor

juridice a acestui Tribunal (Timiș-Torontal) Asociația Învățătorilor

Bănățeni, al cărui patrimoniu urmează a fi atribuit Ministerului de

Interne (adică Securității născute din urmele șenilelor sovietice!)...

Iar acest patrimoniu nu era neglijabil! Colegul Dimitrie Gheorghe

Radu, în articolul inaugural al periodicului „Învățătorul”, afirmă ca

„averea materială a dispărut!” Nu a dispărut, ci a fost furată – luată

cu japca! – așa cum învățaseră și știau să facă noii „culturnici” de

atunci ai acelui moment nefast al istoriei neamului nostru!

Desființarea și radierea, prin abuz comunist și furt cu acte în regulă,

incalificabil, a unei asociații profesionale de dimensiunea Asociației

Învățătorilor Bănățeni s-a făcut fără asentimentul membrilor

acesteia, neexistând documente în acest sens.

Din documentele Asociației Învățătorilor Bănățeni și din

relatările foștilor membri ai A.Î.B. rezultă că averea agonisită în cei

25 de ani de activitate (și chiar de mai înainte) era alcătuită din: două

Case ale învățătorilor (pe str. Gh. Doja nr. 11 și pe str. Remus nr.

14); „case de odihnă pentru învățători, la munte și la mare, o bancă

funcțională, case donate Asociației de către învățători, bibliotecă - și

multe alte bunuri” (rev. „Învățătorul” – Anul X, nr. 23, din 2006 –

„Cum a renăscut Asociația Învățătorilor Bănățeni?”, autor Ioan

Horvath). Membrii Asociației au fost „invitați” și îndrumați să se

înscrie în Sindicatul Învățământului, înființat în acest timp și care,

ulterior, a preluat o parte însemnată a patrimoniului A.Î.B. Acest

25

sindicat și-a impus dreptul de a se ocupa de organizarea vieții

culturale și social-profesionale a tuturor cadrelor didactice din țară.

A treia etapă a existenței Asociației Învățătorilor din județul

Timiș este etapa actuală care cuprinde ultimii 20-21 de ani și pe care

o putem, la rândul ei, împărți în trei perioade:

Prima perioadă este cea de renaștere, reconstituire sau, mai

bine zis, de reluare a activității Asociației ca organizație de breaslă,

redenumită Asociația Învățătorilor Timișeni. Aceasta s-a petrecut în

toamna anului 1993, mai precis la 19.10.1993 când, aproximativ 25

de învățători s-au reunit în sala festivă a Liceului Pedagogic din

Timișoara, au adoptat un program de reluare a activității Asociației,

au stabilit un Statut al Asociației și au hotărât înscrierea (sau

reînscrierea!) acesteia în Registrul General al Asociațiilor și

Fundațiilor din România – fapt ce s-a împlinit la 06.04.1994 – dată

considerată, din punct de vedere legal, ca renașterea Asociației

Învățătorilor din județul Timiș. Anii care au urmat, peste un deceniu,

au adus motive de satisfacție și de afirmare a Asociației, atât pe plan

profesional cât și cultural, numărul membrilor A.Î.T. trecând de 100.

În cadrul Asociației s-a înființat o bibliotecă, a fost inaugurat

periodicul „Învățătorul”, s-au desfășurat activități profesionale în

parteneriat cu I.Ș.J., C.C.D., A.R.S.M și alte instituții și s-au pus

bazele unui cor al Asociației Învățătorilor cu care s-au prezentat

anual concerte de colinde în diferite instituții din Timișoara și județul

Timiș. Primii doi președinți ai A.Î.T., înv. Vasile Miclăuș și înv.

Constantin Guțu, s-au preocupat în mod exemplar de toate activitățile

specifice unei asociații profesionale. Tot aici putem aminti

organizarea anuală a Balului Învățătorilor, la care erau invitați toți

învățătorii care doreau să petreacă o seară plăcută împreună cu

membrii Asociației. Ziua de miercuri a fost stabilită ca ziua de

întâlnire a membrilor Asociației. Primul sediu al A.Î.T. a fost la

26

Școala Generală Nr. 7 din Timișoara, în Calea Lipovei, apoi s-a

deschis un nou sediu, în incinta C.C.D.

A doua perioadă se declanșează odată cu ivirea prilejului de a

ne recupera o parte din vechiul patrimoniu. Președintele nou ales,

înv. Maria (Cici) Vărșăndan se interesează ce demersuri se pot face

pentru a intra în posesia a ceea ce a mai rămas din vechiul

patrimoniu. Un mare impediment îl reprezenta denumirea adoptată în

1994 – cea de Asociația Învățătorilor Timișeni. După mai multe

consultări cu avocați, juriști și judecători, s-a ajuns la concluzia că

trebuie să se revină la vechea și inițiala denumire – cea de Asociația

Învățătorilor Bănățeni, din 1924. În acest context, am inițiat

redefinirea unui Statut bazat pe cel din 1924, care să conțină și

elemente cerute de noua legislație.

Munca de redactare a noului Statut al Asociației a durat

aproape trei ani, timp în care Adunarea Generală a adăugat o serie de

observații și s-a finalizat în 19.01.2005 cu adoptarea Actului

Adițional la Statut, prin care s-a aprobat:

1. Schimbarea denumirii din Asociația Învățătorilor

Timișeni în Asociația Învățătorilor Bănățeni;

2. Schimbarea sediului Asociației;

3. Modificarea Actului constitutiv din 1994 și aprobarea

Actului Adițional;

4. Alegerea Consiliului Director al Asociației Învățătorilor

Bănățeni;

5. A fost propus un nou cenzor – contabil autorizat;

6. A fost nominalizată, în persoana instit. Maria Vărșăndan,

împuternicitul Asociației pentru efectuarea procedurii de

modificare;

7. S-a fixat patrimoniul inițial al Asociației Învățătorilor

Bănățeni conform O.G.

27

26/2000 – depus de către membrii fondatori ai A.Î.B. în anul 2005

(rev. „Învățătorul” – Anul X, nr. 23, din 2006 – „Cum a renăscut

Asociația Învățătorilor Bănățeni ?”, autor Ioan Horvath);

Tribunalul județean Timiș a legalizat actele aprobate de către

Ministerul Justiției la data de 22.09.2005 – dată la care Asociația și-a

reluat vechea denumire – cea de Asociația Învățătorilor Bănățeni.

Cu toate că am revenit la denumirea inițială, patrimoniul

Asociației înființate în 1924 și desființate abuziv în 1949 încă nu l-

am redobândit și, poate, nici nu îl vom redobândi vreodată, din

păcate...

Cel mai important patrimoniu este însă numele inițial – cel ce

ne dă identitatea furată timp de cinci decenii – fapt ce ne poate face

mândri deoarece această identitate redobândită este cel mai de preț

patrimoniu – cel identitar, care ne dă dreptul să sărbătorim în acest an

90 de ani de activitate a Asociației Învățătorilor Bănățeni. În perioada

comunistă rolul acesteia a fost suspendat sau înlocuit cu o altă formă

– puțin diferită de a Asociației – însă activitatea cadrelor didactice, în

afara școlii, nu a încetat.

„Chiar dacă, în perioada comunistă, dascălii au fost privați de

orice activitate asociativă, ei se întâlneau în cadrul întrunirilor

sindicale, în diverse alte împrejurări inițiate de ei sau de C.C.D.,

exprimându-și părerile, doleanțele și aspirațiile profesionale și

culturale. Au cântat împreună în coruri, au inițiat și desfășurat

împreună activități profesionale, științifice și culturale și s-au simțit

bine împreună, întotdeauna.” ((rev. „Învățătorul” – Anul X, nr. 23,

din 2006 – „Cum a renăscut Asociația Învățătorilor Bănățeni?”, autor

Ioan Horvath)

A treia perioadă este cea actuală, în care Asociația

Învățătorilor Bănățeni este recunoscută ca asociație profesională și

culturală – partener permanent al multor activități inițiate de aceasta

28

sau în parteneriat cu I.Ș.J., C.C.D. sau alte instituții similare din

județul Timiș, din România sau din Europa.

La ceas aniversar – după nouă decenii de la deschiderea

acestui drum de către înaintașii noștri – putem spune că Asociația

Învățătorilor Bănățeni își merită numele pe care l-a redobândit și pe

care îl duce mai departe, spre cinstea și onoarea breslei dăscălimii pe

care o reprezintă.

LA MULȚI ANI, spre împlinirea unui secol de existență și

chiar mai mult – prin muncă, speranță și devotament! DUMNEZEU

SĂ NE AJUTE!

29

CORALA „CANTEMUS BANATUM”

A ASOCIAȚIEI ÎNVĂȚĂTORILOR BĂNĂȚENI

Înv. Ioan Horvath,


Acesta este numele ce-l poartă, de mai bine de 12 ani, un cor

al învățătorilor din Timișoara, care există de peste 20 de ani. La

început i s-a spus „Corala Asociației Învățătorilor Timișeni”. Oriunde

mergeam să cântăm ni se spunea, pe scurt, Corul învățătorilor din

Timișoara.

La prima aniversare a corului, cea de acum 10 ani, am scris

un scurt articol despre Corală, în care afirmam: „Se poate spune că,

până la un moment dat, corul se definește și se identifică chiar cu

Asociația din care face parte...”

Dar care este adevărul despre înființarea acestui cor?

În primul număr al periodicului „Învățătorul”, apărut în

decembrie 1996, președintele de atunci al Asociației, înv. Vasile

Miclăuș, afirma: „În perioada parcursă de la înființare și până în

prezent, A.Î.T. a desfășurat numeroase activități care au adus clipe de

satisfacție și mulțumire celor care au dorit să ne cunoască”. Urmează

o înșiruire de activități, printre care și „Obiceiuri de Crăciun” –

colinde interpretate de „Corala Asociației Învățătorilor Timișeni,

condusă de înv. Ioan Horvath”. Dedesubtul acestui articol a fost

inserat primul meu discurs scris – ca o profeție de credință în ceea ce

privește cântarea corală: „A cânta și a încânta... La început a fost

melodia! Toți știm colindele care se cântă de obicei, la Crăciun.

În toamna anului 1995 s-a născut Corala Asociației

Învățătorilor Timișeni. Momentul cel mai emoționant a fost ieșirea

noastră în lumea satelor bănățene, Gladna și Fârdea, unde am cântat

în bisericile acestor sate, în fața zecilor de credincioși. Mulțumirea

30

noastră sufletească a fost nemăsurată: am răsădit în sufletul

oamenilor din aceste locuri tradiția noastră strămoșească, pierdută în

ultimii 50 de ani. Nu ne vom opri aici!

Sperăm ca, prin cântecele noastre, să trezim și altora dorința

de a cânta”.

Anul 1995, ca an al înființării Coralei, este inexact. În acel an

„am ieșit în lume” cu Corala, care cânta de mai bine de un an.

Primele colinde le-am cântat „după ureche”, cu o armonizare ad-hoc,

fiecare după vocea și urechea proprie – toți membrii Asociației fiind

absolvenți ai Liceului Pedagogic – deci, cu o cultură muzicală destul

de solidă. Prima oară s-a întâmplat chiar în iarna înființării

Asociației, adică în 1993, când un grup de învățători a cântat colinde

și cântece de petrecere în casa părintească a colegului Costi Guțu;

astfel s-a format nucleul viitorului cor. Amintind alt moment

inaugural, așa cum, cu aproape 150 de ani în urmă se înființa

„Societatea Filarmonică” din Timișoara într-o vestită berărie, și

Corul Învățătorilor se înființează în casa părinților unui coleg – la un

chef!... Ocaziile plăcute aduc momente fericite!!!

În octombrie-decembrie 1994 începe activitatea Coralei, care

repetă în mod serios primele colinde. Apar partiturile pe două-trei

voci, unele pe patru voci. Eram deficitari la vocile bărbătești, mai

ales la tenori, dar ne-am pliat pe posibilitățile de atunci. An de an,

Corala susține concerte de colinde în școli, grădinițe, azile de bătrâni,

Radio Timișoara, I.Ș.J., C.C.D. etc.

Din anul 2000, corul cântă pe patru voci mixte și participă la

mai multe festivaluri și festivități: Festivalul „Iosif Velceanu” 2002-

2003, Festivalul Muzicii Sacre 2007-2008. La festivitatea dedicată

împlinirii a 100 de ani a Corului bărbătesc din Dalboșeț, din anul

2002, am fost invitați oficial de colegul Dan Stoinel, membru al

acestui cor. Ca de obicei, în autocarul care ne ducea la destinație, era

o atmosferă destinsă și veselă. Doar eu, ca dirijor al Coralei, eram

preocupat de starea coriștilor, dar, mai ales, mă frământa modul în

31

care va fi prezentată Corala... Am scris pe o hârtie două nume cu

cuvinte latine: „Carmina banatica” și „Cantemus Banatum”. Primul

nume semăna oarecum cu numele unei alte corale, feminine –

„Carmina Dacica” – alcătuită din profesoare de muzică și

învățătoare. După ce m-am consultat cu colega noastră Gena

Muscalu, prof. de Limba română și latină, am ales al doilea nume:

Cantemus Banatum – Să cântăm Banatul – deci! De atunci am

adoptat acest supranume, Corala având o identitate proprie în cadrul

Asociației.

Numărul coriștilor a variat în funcție de disponibilitatea

colegilor de a se prezenta la repetiții sau la concerte: între 20-35 de

membri. Scheletul corului a rămas însă același, de aproximativ 25

membri, permanent activi.

Ca o încununare a activității noastre „Corala Cantemus

Banatum a A.Î.T. a participat în decembrie 2003 la Festivalul de

Advent de la Viena. Cei 39 de coriști și dirijorul lor, înv. Ioan

Horvath, au primit invitația Vienei de a participa la festival, ca

urmare a renumelui dobândit...” („Învățătorul” – Anul IX, nr. 28 –

Radu Dimitrie). Ca urmare a prestației deosebite, Corala este

răsplătită cu o diplomă deosebită și cu 200 de euro!

Ca repertoriu, în afară de colinde, Corala mai interpretează

lucrări ale autorilor cunoscuți: I. Vidu, A. Bena, N. Popovici, S.

Nicolescu, I.D. Chirescu, V. Șumski, C. Porumbescu, Gh. Cucu,

Dim. Bortneanschi cât și din repertoriul internațional.

Pentru cei ce doresc să ne audă fără să fim de față, am

înregistrat două CD-uri cu colinde și al treilea cu piese laice

(nedifuzat încă).

Existența unui cor al învățătorilor, instruit și dirijat de un

învățător, nu este un fapt chiar obișnuit în zilele noastre, când

cântarea corală pierde teren din ce în ce mai mult. Și totuși, unde am

fost prezenți, am cules aplauze binemeritate.

32

Despre mine, ca dirijor, ca îndrumător de cor și ca truditor pe

tărâmul artei muzicale aș lăsa pe alții să scrie, așa cum s-a mai

întâmplat. Voi consemna doar câteva date.

Pentru cei ce mă cunosc – colegii de la Liceul Pedagogic

„Eftimie Murgu” din Timișoara – nu am prea multe necunoscute de

dezvăluit față de formarea mea muzicală. Pot spune doar că am

cântat cu mare plăcere de mic copil. Ambii părinți cântau frumos,

chiar plăcut. Copilăria mi-am petrecut-o la umbra Bisericii

Evanghelice din satul natal, unde un unchi era preot, iar altul cantor-

organist. Acolo am deprins primele noțiuni de armonie. Am cântat o

vreme și la vioară, apoi în liceu, la violoncel și contrabas. De peste

30 de ani sunt cantor-organist al Bisericii Evanghelice Lutherane din

Timișoara. În timpul studiilor liceale, am urmat, timp de doi ani,

cursurile de dirijat în cadrul Școlii Populare de Artă din Timișoara.

Primul cor dirijat de mine a fost Corul Sindicatului din Învățământ –

ca dirijor secund – până când acesta a fost desființat, din lipsă de

organizare și mult dezinteres (1978-1979). Din anul 1981 am fost

membru al Coralei bărbătești „Sabin V. Drăgoi”, dirijată în acel timp

de maestrul Diodor Nicoară. După 1989, când maestrul s-a retras de

la Corala bărbătească, am fost invitat să instruiesc și să dirijez acest

prestigios cor, fapt ce s-a petrecut timp de aproape patru ani, ca

dirijor-prim, apoi, încă vreo cinci ani ca dirijor-secund, până ce și

acest cor s-a desființat, din lipsă de organizare și mult dezinteres din

partea autorităților locale...

După anul 2000 am mai dirijat Corul plugarilor din Chizătău,

cel mai vechi cor din Banat, cu care am participat la Festivalul de

Advent de la Viena. A fost o experiență deosebit de plăcută să lucrez

cu oameni simpli, dar muzicali, serioși și disciplinați. Însă Corul și-a

restrâns, apoi și-a încheiat activitatea... tot din lipsă de organizare și

mult dezinteres! din partea autorităților competente...

Multe coruri și-au restrâns activitatea pentru o vreme, dar,

după ceva timp, au reluat repetițiile și s-au relansat. Așa s-a întâmplat

33

oarecum cu Corul plugarilor din Chizătău. Sunt și coruri care nu și-

au mai revenit nici măcar în formă „letargică” și nici nu sunt speranțe

de revenire.

Am prezentat aceste „fracturări” ale mișcării corale actuale cu

durere în suflet, ca să atrag atenția celor ce țin la cântarea corală – în

special colegilor învățători și profesori – că, fără un interes deosebit

făță de activitățile desfășurate în cadrul Asociației Învățătorilor

Bănățeni cât și a Coralei „Cantemus Banatum”, și nouă ni se poate,

odată, întâmpla același lucru (corul din Chizătău ar fi împlinit 160 de

ani, iar Corala bărbătească S.V. Drăgoi, 40 de ani).

Fac un apel sincer la devotament și interes major față de

cele două instituții, A.Î.B. și Corala, deoarece ele vor exista atâta

timp cât va exista organizare și mult interes pentru această muncă,

neplătită, dar onorantă și răsplătitoare.

În ultimii ani am mai fost în Serbia – la Biserica Albă, 2012 și

la Kikinda, 2014, însă intenția noastră este să ieșim mai mult în lume,

la diverse festivaluri și proiecte culturale europene – Cehia, Slovacia,

Elveția și, de ce nu, Spania (Catalonia).

Pentru a ne prezenta onorabil la aceste manifestări culturale

trebuie să ne îmbogățim și să ne diversificăm repertoriul de cântece

și să atragem noi membri, mai ales tineri. De asemenea, ar fi necesar

să pregătim și un dirirjor-secund, care să suplinească, atunci când e

nevoie, pe cel actual.

Un cor este ca o ființă – trăiește doar dacă îi dai cele necesare

– adică hrană și căldură sufletească, cu înțelegere și dragoste. O

corală ca a noastră, la cei peste 20 de ani, este ca o fată mândră și

plăcută, matură și serioasă. Trebuie doar să i te dedici și să o

iubești!...

Voi mai scrie despre ea la aniversarea de un sfert de secol de

activitate... Sper să am mai multe noutăți și lucruri frumoase de

34

relatat despre ceea ce a fost, este și, sper că va fi Corala Cantemus

Banatum a Asociației Învățătorilor Bănățeni.

Bibliografie:

1. Periodicul Învățătorul (1996-2013);

2. Rev. Timisiensis nr. 1-2/2001 a Centrului de Cultură și Artă

Timiș;

3. Vasile Vărădean, Cântecul la el acasă, Editura Mitropoliei

Banatului, Timișoara, 1985;

4. Iosif Velceanu, Albumul corurilor și fanfarelor române din

Banat, 1840-1936.

35

O COOPERARE BENEFICĂ, DE 17 ANI

Institutor Sofia Oneţiu,

Preşedinte de onoare al

Asociaţiei Invăţătorilor Caraş-Severineni

În 27 septembrie-1997, la Şcoala Normală din Caransebeş, s-a

reînnodat, după multe decenii, firul unei generoase tradiţii, acela al

asocierii dascălilor din judeţ, constituindu-se ”Asociaţia

Învatatorilor Caraş-Severineni”. Ideea unei asocieri a venit la

sugestia colegilor nostri Stoinel Dan si Adamescu Maxim, care

luaseră legatura cu unii colegi din Timiș, care deja înființaseră

Asociația Învățătorilor Timșeni.

La prima noastra întâlnire au ţinut să spună “prezent “ un

număr de 35 de învãţãtori, din toate zonele judeţului, aceştia

devenind membrii fondatori ai Asociţiei Învãţãtorilor Caraş–

Severineni. Am adoptat statutul asociaţiei, am ales un consiliu de

conducere şi am stabilit numele unei publicaţii care să ne reflecte

activitatea.

În luna decembrie, a aceluiaşi an, în cadrul unei activităţi de

lansare a cărţii: »Exerciții și jocuri didactice pentru matematicã –

invăţământul primar », autori: Sofia Oneţiu şi Achim Gârboni, din

Reşiţa, am avut prima activitate de colaborare cu staful Asociaţiei

Invăţătorilor Timişeni, respectiv Miclauş Vasile, Guţu Constantin şi

Radu Tie. A fost momentul în care ne-au convins că prin activităţile

din asociaţii indeplinim obiective privind formarea continuă,

educaţia permanentă, deoarece învăţătorii sunt foarte receptivi şi

totdeauna ei au fost primii care au implementat reforma în

învăţământ. Am conştientizat că stă în puterea ONG-urilor care au ca

obiect de activitate COPILUL, cu nevoile sale, să-şi asume

responsabilităţi - ca parte a societăţii civile- privind calitatea vieţii

copiilor şi a familiei, în parteneriat cu şcolile. Dacă şcoala este un

36

loc perfect pentru transmiterea cunoştinţelor, de educaţie, prin

proiectele iniţiate de asociatii se urmăreşte mai ales crearea unor

comportamente individuale sănătoase, a unor atitudini ce corespund

idealului educaţional. De asemenea am observat că se impun cu

necesitate seminarii de formare a dascălilor, formarea profesională

fiind în suferinţă la acea dată, ea putând fi completată prin

implicarea dascălilor în proiecte în parteneriat cu instituţii din ţară şi

din Europa.

Dacă la început activitatea noastră se rezuma la întâlniri

periodice la sediul asociaţiei pentru împărtăşirea noutăţilor de ordin

profesional, privind politicile educaţionale şi reforma în învăţământul

primar sau organizarea unor schimburide experienţă vizând aplicarea

Curriculum-ului Naţional şi abordarea unor alternative educaţionale,

mai târziu, prin publicaţia: “Dascălul caraş-severinean”, care a

reprezentat o chemare colegială către toţi învăţătorii pentru

cunoaşterea statutului asociaţiei, mai târziu a izvorât dorinţa de a

găsi calea spre comunicare, de a valorifica experienţa didactică,

publicând articole despre:

proiectarea şi desfăşurarea procesului instructiv-educativ;

alternative educaţionale;

învatatori de ieri şi de azi, adevărate legende în localităţile şi

şcolile cărăşene;

creativitatea şi inovaţia în actul didactic;

colaborarea cu specialiştii români şi stăini în domeniul

educational;

parteneriate cu alte instituţii şi ONG-uri pentru formarea

profesională a membrilor săi.

În urma unor serioase eforturi depuse de primul preşedinte al

asociaţiei, institutor Sofia Oneţiu, ASOCIAŢIA ÎNVATATORILOR

CARAŞ-SEVERINENI (AICS) a fost înscrisă în Registrul special al

persoanelor juridice al Tribunalului Caraş-Severin,în Reşiţa,

România, sub nr. 356/ PJ/1998, din data de 29 mai 1998.

37

Cooperarea cu Asociaţia

Invăţătorilor Bănăţeni a fost

permanentă. Primii preşedinti ai

asociaţiei au păstrat mereu legătura,

împărtăşindu-şi din experienţă sau

participand la diferite acţiuni, cum ar fi

tradiţionalul « Bal al învăţătorului », în

Timişoara sau la sărbătorirea celor 10

ani de activitate a Asociaţiei Invăţătorilor Timişeni, la Şcoala 30 din

Timişoara. Am colaborat excelent cu Vasile Miclauş, Guţu

Constantin şi Cici Vărşăndan.

O plăcuta și benefică acţiune a

fost cea din 2001, când întreaga corală

a Asocia£iei Invăţătorilor Timişeni (pe

atunci) a participat la lucrările

activităţii « Didactica », la Liceul

Pedagogic Caransebeş, oferindu-ne şi

un recital de excepţie, condus de

inimosul dascăl Iancu Horvat. A fost un moment înălţător, care ne-a

demonstrat că activitatea din asociaţie poate îmbina utilul cu plăcutul

şi constituie un exemplu în comunitate şi nu numai.

Deosebit de pline de

încărcătură emoţională au fost

întâlni-rile de la Dalboşeţ, în

cadrul Seminarului Didactica

Internaţional, organizat de casa

Corpului Didactic Caraş-

Severin.

Conform articolului 5 din STATUT, asociațiile organizează

şedinţe de comunicări, colocvii, simpozioane, sesiuni şi conferinţe

ştiinţifice de specialitate, interne şi internaţionale; editează reviste şi

38

lucrări ştiinţifice de specialitate; sprijină activitatea didactică a

învatatorilor, susţinând organizarea cursurilor de perfecţionare, a

călătoriilor de studiu şi înlesnind accesul la lucrări ştiinţifice şi

metodice recente; stabilesc relaţii şi colaborează cu asociaţii şi alte

instituţii din ţară şi de peste hotare, iniţiază proiecte şi schimburide

experienţă şi face schimburi de publicaţii cu ele.

Iată de ce Asociaţia Învăţătorilor Caraş Severineni a stabilit

relaţii cu N.GO. SKOLA PLUS “DOSITEJ OBRADOVIC”-BELA

CRKVA –SERBIA, iar în ultimii ani am participat împreună cu

membrii Asociaţiei Invăţătorilor Bănăţeni la Simpozioanele

organizate în parteneriat, la Băile Herculane, Timişoara şi Biserica

Albă. Cu aceste ocazii s-au tipărit cărţi, s-au realizat reviste, s-au

stabilit relaţii de cooperare.

Considerăm bine venită

colaborarea între aceste ONG-

uri, care pot fi partenere de

proiecte pe teme de dezvoltare a

învăţământului sau de racordare

a acestuia la standardele

europene, ştiut fiind faptul că astfel se investeşte în îmbunătăţirea

calităţii vieţii şi a formării profesionale a membrilor asociațiilor.

39

AMINTIRI TRECUTE DIN VIITORUL ACTUAL

prof. Vlad Ioan

Şcoala Gimnazială nr.24 Timișoara

Nu ştiu alţii cum sunt. dar eu, când mă gândesc la şcoala unde

am fost implementat, la cancelaria unde legau directorii condica de

prezenţă cu sfoară, de crăpau dascălii făcând coadă la semnat şi

completat, ca s-o ia înaintea C.F.I.-ului la tăiat şi spânzurat, la

catedra de care mă ţineam cu dinţii când începusem a merge copăcel

pe drumul mărăcinos al obţinerii definitivatului în învăţământ, la

recreaţiile de 300 de secunde, parcurgând cu viteza luminiţei de la

capătul tunelului distanţa tur-retur clasă-sala profesorală, la bătutul

cuielor în coşciugul propriu, schimbând cuvinte-cheie, stenografiind

cuvinte oral-verbale, cu încărcătură metodico-ştiinţifico- fantastico-

intercurriculară: CINE? CE? CUM? DE CE? ÎN CE SCOP?

PENTRU CE? CÂŢI? CÂTE? CU CE? CARE? UNDE? CÂND?...

DAR DE CE?...?... şi la alte jocuri şi jucării birocratico-

administrative, atât în dublu cât şi în triplu exemplar – cu ţintă de

îmbogăţire a arhivei D.M.H.-ului (pentru cei neavizaţi, DIRECŢIA

MIŞCĂRII HÂRTIEI), parcă îmi saltă şi acum electrocardiograma

de bucurie!

Şi, Doamne, frumos mai eram atunci când COLEGII-fraţi şi

surori întru suferinţă, SECRETOASELE-secretare, LABORANŢII-

ici-colo-uite-i-nu-s, ÎNTREŢINĂTORII şi păstrătorii de scule în cutii

potrivite, susţinători fervenţi ai teoriei bătutului cuiului cu floarea în

perete, ÎNGRIJITOARELE-balerine experimentate în plimbatul T-

ului îmbibat cu apă pe coridoarele iniţial uscate, ulterior alunecoase,

RESPONSABILII cu somnul la post, … erau sănătoşi şi şcoala

îndestulată, de-a pururea în petrecere, când toate-mi mergeau după

40

plac. Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi şturlubatic şi copilăros

ca vântul în tulburarea sa.

Şi ŞEFA comisiei metodice - vestită pentru năzdrăvăniile sale

– îmi zicea cu zâmbet sardonic uneori, când începea a se ivi soarele

din ceaţa reformei, după o lungă şi îndelungată chibzuire: “Ieşi

dascăle cu élan mare şi gol în buzunare şi râde la evaluare, doar s-o

îndrepta reforma!”… şi reforma se contorsiona sub efectul razelor

gamma asupra plajei orare.

Şi MENAJERII ŞCOLARI ştiau a închega planul managerial

din două iscălituri semnate din condei, de se crucea comunitatea de

mirare, apoi băteau apăsat cu piciorul sau cu pumnul în

SECRETAIRE, zicând: “NA-NA!” (jumăta de 5) şi-ndată-mi trecea

pofta de iniţiativă şi gândire critică.

Şi INSPECTORII ŞCOLARI, coordonatori-îndrumători-

limpezitori întru aruncarea norilor cei negri şi-ai grindinei reformei

din alte părţi, clonată original la realităţile contemporaneităţii

româneşti, aruncau buzduganul brigăzii de control şi coordonare în

pământ, afară, dinaintea uşii şcolii – prin telefon -, de vuia şcoala a

vânt şi vreme rea, şi se intromisionau şi buchiseau tăciunele thematic

al flăcării neştiinţei în învăţământ, să se mai potolească sărmana

plebe dăscălească.

Şi mai mult decât atât, odată ce nu-i veneau ministerului la

socoteală REVINDECĂRILE sindicale, îndată pregătea, cu degetul

îmbălat de directive şi invective, luate din colbul adunat pe opsasul

încălţării guvernanţilor, ori, mai degrabă din funinginea de pe ochii

comisiei pentru învăţământ-cercetare şi producţie a tineretului şi

sportului, zicând:”Cum nu se dioache călcâiul sau gura sobei, aşa să

nu mi se dioache fotoliul ministerial!”.

Însă vai de omul care se ia pe gânduri! Uite cum te trage pe

furiş apa la adânc, şi din veselia cea mare cazi deodată în uricioasa

întristare.

41

În sfârşit, ce mai atâta vorbă pentru nimica toată? Ia, am fost

şi eu în lumea asta un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită, care

nici frumos până la 20 de ani, nici cuminte până la 30, şi nici bogat

până la 40 nu m-am făcut. Dar şi sărac ca-n anul acesta, ca în anul

trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost.

Pentru conformitate, Bibi & “Dascălu’ Co. S.R.N.” (Societate

cu Răspundere Nelimitată, adică Cici, Carmen, Puiu, Anemarie,

Costi, Daniela, Loreana, Tedy, Ianco,ş.a….)

P.S.: Dacă am omis pe cineva, să fiu iertat! Se mai ramoleşte

omul…

42

Discursul președintelui Asociației Învățătorilor

Bănățeni la al XXXVI-lea Congres AGIRo,

Chișinău, 24 august 2014 Onorat Prezidiu, stimați colegi,

Prezența mea în fața dumneavoastră se datorează Domnului

Președinte AGIRo, Viorel Dolha, care a insistat să mă scoată de la

naftalină (o antevorbitoare susținea ideea că unii colegi sunt atât de

refractari la schimbare încât par scoși de la naftalină). Am și un

argument pentru aceasta: ținuta mea (blugi si tricou) e una cu totul

nepotrivită acestui eveniment solemn, dovadă că nu doream să iau

cuvântul. Însă dacă tot am cuvântul, măcar să transmit un mesaj

insolit.

Am de ales între două tipuri de mesaje: unul de tip pamflet, altul

cuminte. Eu am decis deja, dar dumneavoastră, Domnule Președinte

Dolha, pe care l-ați alege? (Pamfletul, îmi răspunde dumnealui). Ei

bine, eu am ales mesajul cuminte care conține trei părți: un sfat, o

cerere și o declarație.

Sfatul: S-a vorbit la acest Congres despre dorința de schimbare,

despre progres, despre îmbunătățirea educației, uneori patetic, alteori

metaforic, adeseori cu patos. Aceasta m-a dus cu gândul la un

înțelept din vechime care, pus în fața schimbărilor, se ruga lui

Dumnezeu să îl lumineze ca să schimbe ceea ce se poate schimba, să

nu schimbe ceea ce nu se poate, dar, mai ales, să facă deosebirea

dintre ele. Stimați colegi din Moldova, aveți grijă ce vă doriți pentru

că s-ar putea să se îndeplinească și atunci schimbarea dorită s-ar

putea să vă stea ca un celebru instrument ascuțit în coaste - cel puțin

așa s-a întâmplat cu unele schimbări din România în domeniul

educației.

Cererea: Astăzi e ziua națională a Ucrainei și îl rog pe Dl. Ghennadi

Cepurnoi să îmi facă onoarea de a-mi permite să port cocarda cu

steagul țării domniei sale, în semn de solidaritate cu poporul

ucrainean care trece printr-o cumpănă a libertății și existenței sale

(Dl. Ghennadi îmi prinde în piept cocarda cu steagul Ucrainei).

43

Declarația: Eu sunt Dimitrie Radu, președintele Asociației

Învățătorilor Bănățeni, vin din Timișoara, iar prietenii îmi spun Tie,

iar declarația este aceasta:

Frunză verde ca de vie/

Pe mine mă cheamă Tie/

Ș-am venit din Timișoara/

Să văd cum stă trebușoara…/

Ș-am venit drum lung și greu/

Să ajung la Chișinău./

Mă bucur să vă găsesc,/

Vă salut și vă iubesc!/

Președintele AIB, prof. dr. Dimitrie Gheorghe RADU

44

Cinste și respect ... dascălilor

Florile n

oa

stre- Ilu

stra

ție d

e M

aria

V

ăr

șăn

da

n

45

ÎNVĂȚĂTORUL, CLASA ȘI ASOCIAȚIA

Prof. Vărşăndan Maria

Şcoala Gimnazială Nr.19

„Avram Iancu” Timişoara, jud. Timiş

Învăţătorul ce face parte dintr-o asociaţie are parte de o

perfecţionare continuă într-o agora profesională. Valorile morale

transmise de el sunt cizelate încă din primii ani de şcoală.

Se consideră că, întocmai ca inteligenţa, simţul moral se poate

dezvolta prin educaţie, disciplină şi voinţă. Simţul moral este mai

important decât inteligenţa. Dacă el dispare într-o naţiune, toată structura

socială începe să se clatine. Procesul de construire a modelului de

educaţie în şi pentru democraţie e complex şi trebuie să angajeze nu

numai grupul de educatori din sistemul naţional de învăţământ ci şi pe

părinţi, instituţiile culturale şi asociaţiile profesionale, mijloacele de

educare în masă, într-un cuvânt, societatea în ansamblul ei.

Şcoala trebuie sa fie o instituţie autonomă, un laborator de format

caractere demne şi conştiinţe responsabile care vor lua ele însele cele

mai bune hotărâri.

Este incontestabil faptul că educaţia este atât ştiinţă cât şi artă.

Ca ştiinţa, educaţia presupune raţiune, iar ca artă pretinde implicaţie

afectivă.

Învăţătorilor le revine dificila sarcină de a începe formarea

deprinderilor morale, o primă condiţie pentru a reuşi in educaţie fiind

aceea de a iubi copiii. A doua condiţie este să înveţe tainele acestei

ştiinţe. Ceea ce se realizează prin educaţie este tocmai un transfer al

personalităţii educatorului asupra copilului.

Pedagogia inimii îşi propune o înnoire a şcolii, prin crearea în

jurul copilului a unei ambianţe de armonie care este climatul adecvat

dezvoltării omului.

46

Dascălii din Asociaţia Învăţătorilor Bănăţeni, au iubire pentru

copii în special şi pentru om, în general, dar şi talent.

,,Spre a creşte oameni, înainte de orice ştiinţă şi orice metodă,

trebuie să ai inimă.”, spunea Pestalozzi. Dragostea faţă de copii

reprezintă cerinţa esenţială, condiţia de nelipsit în asigurarea eficienţei,

calităţii şi progresului în întregul şi complicatul demers instructiv-

educativ, în realizarea optimului pedagogic.

Cunoaşterea copilului, înţelegerea, respectul, prietenia, exigenţa

rezonabilă, terapia diversificată şi diferenţiată, altruismul şi optimismul

pedagogic au drept piatră de căpătâi dragostea pentru copii.

Fiecare om îşi doreşte să-şi salveze copilul de la o posibilă ratare

pe plan uman, cu atat mai mult noi, dascălii lor. În această perspectivă,

avem menirea să-i formăm pe copii încă din primii ani de şcolarizare

într-un climat de colaborare, de întrajutorare.

Individul este pus în relaţie cu semenii. Învăţătorul trebuie să

imprime copilului convingerea că el nu poate trăi izolat, fără altul, ci în

colaborare cu colegii săi, cu care învaţă şi se joacă. În relaţiile cu colegul

de bancă sau de clasă, elevul va constata identitatea opiniilor sau

apropierea lor, în unele cazuri deosebirea acestora. Disonanţa, care nu e

confortabilă sub raport psihic, aduce întrebări şi întristări şi, ca atare,

învăţătorul e dator să intervină pentru a-i reduce efectele şi a armoniza,

pe cât posibil, diferitele opinii. Dialogul poate fi utilizat atât înainte de

concretizarea unei iniţiative, deci pentru organizarea unei acţiuni, cât şi

pentru eliminarea unor neînţelegeri. Dialogul prealabil unei acţiuni

contribuie la stimularea încrederii elevilor în ei înşişi şi a puterii lor de

gândire.

Inteligenţa şi iscusinţa didactico-aducativă trebuie dovedite atât

în abordarea şi utilizarea diferitelor strategii, cât şi în stilul de muncă şi

relaţiile de zi cu zi. Animat de altruism, devoţiune şi optimism

pedagogic, învăţătorul cu vocaţie, pasionat de profesia sa va vibra

alături, cu şi pentru elevii săi.

47

El va combina optim diferitele principii, metode, procedee,

forme de organizare şi evaluare, va crea un climat de cooperare în

colectivul pe care îl îndrumă şi conduce.

În această privinţă se manifestă o altă calitate necesară pentru

activitatea fructuoasă a unui educator: răbdarea. Ea se dovedeşte o

adevărată piatră de încercare pentru educatorul cu vocaţie. Numic nu

este mai greu decât să-şi păstreze răbdarea atunci când toate strategiile şi

metodele pedagogice par a da greş şi trebuie luat totul de la capăt, când

bunele intenţii par a se nărui în faţa unor copii neînţelegatori, agresivi şi

negativişti temporar. Răbdarea se înscrie, alături de încredere, între

virtuţile învăţătorului. Încrederea în forţele educaţiei e subliniată şi de

teoreticianul empirismului John Loche, în secolul al XVII-lea, care

conchidea că ,,... nouă zecimi dintre oamenii pe care îi cunoaştem sunt

ceea ce sunt, buni sau răi, utili sau inutili, datorită educaţiei pe care au

primit-o. Educaţia este cea care determină deosebirile dintre oameni.”.

Este vorba despre încrederea în forţa educaţiei, dar şi încrederea în

capacitatea omului de a fi educat. Toţi marii pedagogi şi gânditori

umanişti şi-au exprimat încrederea în om, în capacităţile lui cognitive,

morale, estetice, de a surmonta dificultăţile, de a se mobiliza astfel încât

să triumfe adevărul, binele, dreptatea şi frumosul. Şi, aceasta nu dintr-un

optimism forţat, ci dintr-o încredere sinceră în om.

Învăţătorul, conştient de zestrea “candidatului la umanitate”, va

decanta strategiile capabile să valorifice aceste posibilităţi, va supune la

efort intelectual, moral şi fizic pe elevii săi, asigurând astfel efectele

calitative şi praxiologice dezirabile.

O trăsătură a vieţii psihice a şcolarilor este înclinarea spre

imitaţie. Copilul simte imperios necesară nevoia unui model de urmat.

El va alege ca model pe cel către care simte o mai profundă afectiune,

iubire şi respect. Educatorul, ( părinte, învăţător sau diriginte) posedă

acea pârghie educativă care nu dă greş: exemplul personal.

48

Nu diploma dă părinţilor sau dascălilor calitatea lor de educatori,

ci viaţa lor, aţa cum este ea din punct de vedere moral. Istoria arată că

există educatori cu “normă” şi educatori cu “vocaţie”. Rezultatele

activităţii lor sunt, fireşte, diferite. Experienţa a dovedit că şcolarii nu

intră în dialog afectiv cu educatorii cu “normă”, pe care îi intuiesc uşor,

se îndepărtează sufleteşte de ei, de aici provenind o seama de efecte

negative ale educaţiei.

În contrast cu asemenea educatori se află cei cu vocaţie. Are

vocaţie de educator cel apropiat sufleteşte de copii. Iubirea pentru copii

alungă oboseala, atenuează stresul, alungă nerăbdarea de a se termina

ora, sterge amintirea greşelilor şi ofenselor, îndeamnă la bunătate. Care

dintre noi nu şi-ar dori să fie înconjurat numai de oameni buni? Dar câţi

se preocupă să fie ei înşişi cu adevărat buni? De ce numărul acestora

rămâne adeseori minoritar? Om bun este acela care se fereşte să facă rău

semenului sau şi care, totodată, se straduieşte să-i readucă pe cei răi pe

calea binelui. Aceasta e bunătatea/inteligenţa spirituală de rangul cel mai

înalt. Există, însă, şi pericolul unei încrederi şi bunătăţi exagerate şi

practica educativă confirmă uneori dezastrele pe care le poate provoca.

Aceasta duce la slăbiciune care, sub veşmântul blândeţii, pot umple

,,firea” elevului de toate relele. Blândeţea este totdeauna recomandabilă

cât timp nu devine slăbiciune.

Înconjurat permanent, oriunde şi oricând, într-o ambianţă de

răbdare, dragoste, de căldură, de înţelegere şi bunătate, de încredere şi

respect, copiii de vârstă şcolară mică vor da măsura întregii lor

personalităţi, dobândind cunoştinţe, priceperi, deprinderi, atitudini pe un

evantai larg, propriu învăţământului primar.

Secretul bucuriei educaţiei este dat de darul de a convinge, de a

se adresa inimii, nu numai minţii. Dascălul care se apropie de elevii săi

cu echilibru şi cu simţul dreptăţii, care îi ascultă cu bunăvoinţă, care

glumeşte cu ei, care caută să-i ajute, care le insuflă sentimente morale,

este cel a cărui autoritate rezistă în timp. Asemenea dascăli îşi fac simţită

influenţa în întreaga viaţă ulterioară a copiilor.

49

Am făcut această pledoarie în amănunt despre învăţătorii

adevăraţi pe care i-am cunoscut deoarece, atâta timp cât am avut

privilegiul de a fi preşedinte al Asociaţiei Învăţătorilor Bănăţeni am avut

succes în plus învăţând de la toţi colegii.

Activităţile diverse, dar şi şedinţele ordinare au contribuit la

continuitatea vieţii asociaţiei. Coeziunea a fost dată de variaţie,

originalitatea manifestărilor individuale şi deschiderea spre democraţie.

Dintre cele mai reuşite activităţi pot fi amintite: întâlnirile cu invitaţi,

lecţiile deschise, temele metodice, excursiile tematice, cursurile de

formare continuă, sărbătorile clasice, editarea periodicului ,,Învăţătorul,,

, ediţiile anuale ale ,,Balului Învăţătorilor,, şi clarificarea documentelor

de bază ale asociaţiei.

Sigur că am trăit alături de colegi şi momente unice, dar, pentru

mine şi ceilalţi cred că de menţionat în mod special sunt: un deceniu de

activitate, crearea filialei din Jimbolia, participare la Congresul A.G.I.Ro

a A.Î.B. ca fondatoare şi trecerea de la A.Î.T. la A.Î.B. .

Viaţa asociaţiei înseamnă viaţa coralei ,,Cantemus Banatum,,.

Vârful atins în activitatea acesteia a fost turneul de la Viena. A fost

reprezentată atunci România dascălilor profesionişti. Corala a avut, are

şi sperăm că va avea în continuare turneul: ,, Am plecat să colindăm,,.

Activitatea aceasta e o certitudine a vieţii de asociaţie.

Pentru mine A.Î.B. e o clasă mai mare şi un ideal de agora.

Răbdare trebuie pentru orice, şi, bineînţeles şi pentru dinamica unei

asociaţii. Conducerea acesteia se preia din mers şi se continuă din

punctul din care s-a rămas.

Timpul trece, dar mereu se potriveşte motto-ul:

Dacă nu noi, atunci cine?

Dacă nu acum, atunci când?

Dacă nu aşa, atunci cum?

50

ESEU STRUCTURAT despre

CE (MAI) AȘTEAPTĂ DIDACTICIENII DE LA

PEDAGOGI?

Prof. univ. dr. Anton Ilica

Universitatea Aurel Vlaicu Arad

Voi analiza starea științei pedagogice de astăzi, în condițiile

existenței unor derapaje terminologice și de paradigme

educaționale, precum și de lipsa de atitudine față de pierderea de

contur științific a pedagogiei. Existența unui contingent important de

profesori de pedagogiei, cu titlul științific de doctor în științele

educației nu are reprezentabilitate în afirmarea Pedagogiei

(pedagogia teoretică), ca știință autoritară și eficientă în serviciul

didacticienilor (practicienii, aplicanții teoriilor, adică profesorii,

învățătorii și educatoarele). Absența unei dezbateri științifice

permite imperializarea unei atitudini encomiastice, colegiale vizavi

de statutul de știință matură a educației. Ca stil, adopt eseul

structurat.

1. Pedagog și pedagogie. E un titlu destul de iritant și

poate provocator. De aceea, vom clarifica termenii, în condițiile

în care spațiul public, dar și comunitatea științifică percep în

mod eronat cele două realități lingvistice.

a. Să ne referim, pentru început, la cuvântul

”PEDAGOG”. El desemnează un expert educațional, un om de

știință, care dispune de o cultură de specialitate, grație căreia este

competent să emită idei teoretice, menite să servească o realitate

educațională. În al doilea rând, în cultura publică (de masă),

pedagogul este orice om care profesează în instituțiile de

51

învățământ – indiferent de calitatea sa didactică și specializarea

disciplinară. Noțiunea include un conglomerate de funcții

profesionale prin care se asigură desfășurarea corespunzătoare a

activităților didactice, școlare și universitare. Este o eroare de

percepție să generalizăm termenul pedagog la profesorul de

limba română, matematică, istorie, geografie, educație fizică etc.

În al treilea rând, pedagogul este cel care asigură

supravegherea elevilor în internate și se ocupă de problemele

administrative ale acestora în timpul lor nedidactic. Este sensul

preluat din activitatea greacă, așa cum este el prezentat de Platon în

Lysis, pe baza dialogului dintre învățatul Socrate și tânărul Lysis.

Din păcate, acest înțeles a ajuns până astăzi cu semnificație de

”sclavul” care conduce copilul la școală, pe fondul unei discuții

maieutice despre libertate:

”- Pe tine, ar fi zis Socrate, te lasă părinții să-ți vezi singur de

tine sau nu-ți încredințează nici măcar atâta libértate.

- Cum să mă lase?

- Te supraveghează atunci cineva?

- Uite acesta, pedagogul.

- Servitor (al părinților tăi bogați! - n.n.) să fie.

- Sigur că da, unul dintre ai noștri.

- Groaznic lucru, să fii om liber și să stai sub

supravegherea unui servitor. Dar în ce fel te

supraveghează pedagogul acesta?

- Ducându-mă la profesor …

- Dar, pentru ce te împiedică ei așa strașnic să fii fericit și

să faci ce vrei, ținându-te ziua întreagă sub robia cuiva!

- Asta fiindcă sunt încă tânăr, Socrate.

- Dacă ai nevoie de dascăl înseamnă că n-ai destulă

judecată!”

52

Fără a cunoaște contextual în care antichitatea greacă a

dezvoltat semnificația cuvântului ”pedagog”, modernitatea derivă

cuvântul pedagog de la pais (=copil) și agein (=a conduce),

ignorând un alt cuvânt grecesc, paideia, care înseamnă formare,

dezvoltare, educație și dobândire de ”destulă judecată”.

În același timp, profesorul de discipline didactice din

planurile de învățământ este numit pedagog, după modelul, istoric,

geograf, chimist, biolog etc.

Înțelesurile substantivale (deci conceptuale) întrețin

numeroase derivări adjectivale și adverbial (deci determinative), cum

ar fi „activitate pedagogică, liceu pedagogic, universitate

pedagogică, cercuri pedagogice, atitudine pedagogică, discipline

pedagogice”, dar și „a citi pedagogic”, „a preda pedagogic”, „a

analiza pedagogic”.

b. Făcând parte din aceeași familie de cuvinte, termenul

PEDAGOGIE nu se bucură de încredere semantică din aceleași

simple incoerențe conceptuale. Comunitatea pedagogilor – care

ar intra în categoria ”oamenilor de știință”, deci înzestrați cu o

cultură de specialitate, – are păreri oscilante despre faptul dacă

pedagogie este știință, artă și tehnică pentru educație, deși toți

experții din pedagogie definesc ”pedagogia” ca știință a

educației. E o confuzie – care nu și-ar avea locul în cultura de

specialitate, ci eventual în cea generală – între ”pedagogie”

(teorie) și ”didactică” (act), între teorie și aplicațiile sale practice,

ignorând faptul că sintagma ”arta didactică” e sinonimă cu

”tehnica (meșteșugul) didactic”. Dacă nici experții nu evită

confuzia dintre teoria educației și arta educației, atunci nimic nu

poate evita mirarea profanilor.

De altă parte, când ”pedagogia” s-a desprins științific din

rădăcina comună tuturor științelor - am numit filosofia –, în

mod ciudat a luat actual haină după modelul părintelui (filosofia)

– în timp ce alte domenii și-au preluat toga ”-logia”: socio-logia,

53

psiho-logia, bio-logia, astro-logia etc. în care sufixul substantival

”-logia” degaja sensul de ”știință a …”. Ca alternativă, unii

contemporani au propus înlocuirea termenului științific cu altul

care intră în schema de derivare a cuvântului după modelul

firesc, sub forma ”educo-logia”.

2. Incoerența conceptuală și dependența. O lectură

îngăduitoare (și encomiastică, adică numai laudativă) a textelor

pedagogice nu asigură suficientă expertiză pentru teoretizări în

domeniul educației. Absența dezbaterilor pe teme de specialitate,

atașamentul pentru fermitate terminologică și promovarea

coerentă unui limbaj coherent -consolidat în urma unor

dezbateri argumentate - au dus la pierdere de prestigiu și

responsabilitate științifică a pedagogiei. Pe ce mă bazez?

a. Adoptarea în domeniul pedagogiei a unor termeni

- deveniți concept - n-a stârnit o reacție

convingătoare, astfel că limbajul ”pedagogic” a

devenit o babilonie noțională: curriculum,

tehnologie, management, design, evaluare,

instruire, strategie etc.

b. Îmbrățișarea aproape fără replică a includerii

pedagogiei în retorta atât de analgamată a

sintagmei ”științele educației”, care nici măcar nu

s-a impus printr-o formulă certă: științele

educației, științe ale educației, științe despre

educație; aceasta tinde să înlocuiască știința

pedagogiei, dar nu și alte științe de vecinătate, cum

ar fi psihologie ori sociologia.

c. asemenea instabilitate terminologică (formalul

care descrie cultura de specialitate) induce o

dificultate în codificarea sistemului conceptelor (ca

generalizări structurale, construcții mentale) și, ca

54

urmare, grație conceptelor (sinonim oarecum cu

noțiunile) o știință generează teorii, reflecții,

comparații, generalizări, abstracții și construiește

paradigme. Neavând o siguranță semantică,

pedagogiei îi este dificil să alcătuiască teorii și să

construiască modele.

Circulația valorilor teoretice e șansă necesară. Pedagogia

românească interbelică a adoptat elemente științifice din pedagogia

germană și franceză, în funcție de central universitar în care s-a

format pedagogul. Când a apărut specificitate în gândirea

pedagogilor, prin G. G. Antonescu, I. C. Petrescu, S. Stoian, C. Narly

ș.a., aplicarea și validarea acesteia în procesul de învățământ a fost

stopată de război și de importul tipului de gândire pedagogic

sovietică. Astăzi, din nou putem vorbi de o pedagogie second-hand,

fiind o colonie/ o provincie a științelor educației anglo-americane. Să

justificăm cu exemplul ”centrării activității didactice” pe obiective,

mai apoi a ”centrării pe competențe”. S-au risipit eforturi

”științifice” ale profesorilor români pentru a justifica valoarea (de

unde deriva soluția) organizării învățării școlare în funcție de

obiectivele educaționale: definiri, taxonomii, operaționalizări,

filosofii, proiectări etc. Succesul unui control la nivelul operatorilor

(profesori, educatoare, învățători) constă în tehnica determinării și

corelării obiectivelor didactice. S-a crezut că ”învățământul centrat

pe obiective” reprezintă soluția care rezolvă toate problemele

educaționale ale învățământului. Și-a făcut discipoli imediat. Din

filosofia educației americane s-a cuibărit în Europa sistemul

”învățământului centrat pe competențe”, urmat de împărtășirea

acestuia fără adaptare semantică și fără o dezbatere – printr-n dialog

generalizat – a modelului. Aceeași discipoli ai ”obiectivelor” au

devenit competenți în ”teoria competențelor”. Adepții filosofiei

”obiectivelor” au împărtășit modelul ”competențele” în numele unei

sincronizări servile cu pedagogia americană. Abia după construcția

55

documentelor curriculare oficiale, scientologii educaționali europeni

(și români) caută justificări și argumente. Bietul didactician poate

observa doar o glisare pe ideile importate pentru o realitate care

funcționează în alte condiții socio-umane. În fapt, au fost înlocuite

(în Programele școlare) obiectivele cu competențele și atât.

Unde se regăsește pedagogia științifică românească în

alcătuirea documentelor de politici educaționale? Schimbarea unei

viziuni – aparent științifice – duce la modificarea sensului politicilor

educaționale. Rescrierea didacticii din perspective competențelor

(practice nu s-au produs schimbări de curriculul, ci o înlocuire a

”obiectivelor” cu ”competențele”) e o translare a preocupărilor

instituțiilor de educație de pe ”paideia” pe ”competiția profesională”,

de pe ”alma mater” pe ”industria educației”. Formulele de mai sus au

nevoie de o explicație argumentativă. ”Centrarea curriculumului pe

competențe” nu mai lasă loc explicațiilor privind formarea tinerilor

în spiritual valorilor umaniste, pentru că școlile și universitățile nu

au priorități respective, cum ar fi educarea voinței și moralității, a

gândirii reflexive și imaginative, a integrării sociale bazate pe

principiile umanismului și decenței. Școlilor și universităților li se

cer să formeze tinerilor competențe pentru ”piața muncii” vânzând

”servicii” unor ”clienți” prin maximilizarea funcției lor economice

(”a avea”). Societatea are nevoie de ”competenți” nu de un ”ethos

social” (”a fi”), de indivizi asimilabili de corporații și nu de paideuți

(de la paideia), iar ca o consecință crește neglijența unor discipline

de învățământ de realizare a unor valori educaționale și calități

umaniste. E, în limbaj cotidian, stimulată recentrarea interesului

pentru ”a avea” dinspre ”a fi”. Contează ceea ce știe să facă

individului nu ceea ce este ca om și cetățean. Atunci, de ce pedagogii

și didacticienii se miră de degradarea relațiilor sociale și

interumane?

56

3. Pedagogi fără pedagogie. Revenim la întrebarea ”de ce nu

avem pedagogie?”. Am inventariat în spațiul contemporan 66 de

doctori în științele educației (de fapt în pedagogie) cu titlul

universitar de conferențiar și profesor, la care mai pot fi incluși alți

doctori în științele educației care activează în învățământul

preuniversitar. Poate sunt peste 200 desigur mult mai mulți. Toți sunt

profesori de pedagogie, dar în activitatea lor de pedagogi (adică

experți și cercetători ai fenomenului educațional) au reprezentarea în

cărți care – de cele mai multe ori au fost mai întâi cursuri (manual)

universitare. Doctorii în științele educației îndeplinesc deopotrivă

statutul de profesori de pedagogie și de pedagogi. Când (s.n.)

conferențiarul x este „profesor de pedagogie” și când este

”pedagog”? Un manual jonglează cu o cunoaștere deja produsă de

alții, uneori chiar sistematizată, alteori clasicizată. Conținuturile

educaționale sunt ”analizate scolastic” (L.Vlăsceanu), sunt altfel

organizate decât ale colegului de catedră sau din alte centre

universitare; unde mai punem faptul că funcționează ”oligarhia”

pedagogică, în care unii – mai apropiați de centrul de decizie – se

consideră grup de prestigiu și de influență, iar literatura pedagogică

dinafara acestuia e parohială și marginalizabilă.

De ce nu avem o pedagogie și deci nici un sistem pedagogic

coerent, care să reprezinte temeiul științific pentru arta didacticii?

Pentru că în spațiul intelectual pedagogic românesc și european, nu

există o procedură asumată de dezbatere a ideilor. Apar volume cu

același titlu semnate de autori diferiți, se copiază idei (uneori texte)

fără ca o instanță să identifice ”plagiatul de idei” ori doar ”copy-

page”, se publică articole, prin finanțare, în reviste internaționale de

impact, fără idei (după modelul ”x a spus asta, iar y a spus alta”),

manualele universitare devin cărți de autor, iar așa numitele

standarde profesionale de promovare sunt statistice, numerice,

amalgamate de activitatea profesională, de cercetare și socială. În

lipsa unei dezbateri reale în jurul culturii pedagogice de specialitate,

57

se acceptă ”traiul” într-o atmosferă conjuncturală, de nepăsare civică,

fără participare la competitivitate științifică în vederea rânduirii și

ordonării problemelor pedagogice; totodată lipsește spiritul critic al

unui număr suficient de pedagogi spre a putea identifica o participare

afectivă la dezbaterea de idei pedagogice.

Generația actuală nu generează cunoaștere de specialitate,

”importul” de gândire pedagogică se acceptă fără vămuire și fără

verificarea calității ”produselor” adoptate de mediul socio-cultural

românesc. Justificarea absenței spiritului critic, de dezbatere

argumentată (nu emoțională și partizană) a ideilor ține deopotrivă de

biografia intelectuală a contingentului de profesori de pedagogie/

pedagogi. Au devenit ”pedagogi” (sau, mă rog, profesori de

pedagogie) cadre didactice din învățământul preuniversitar, profesori

cu diferite licențe (filologie, matematică, filosofie, fizică, educație

fizică, chimie, teologie) care dispun de o precară cultură de

specialitate pedagogică. Unii au ajuns chiar conducători de doctorate,

deși n-au scris un studiu despre Comenius, Rousseau, Antonescu etc.

ori s-au stropit superficial cu zestrea pedagogică națională, europeană

ori mondială.

Un autentic arbitru pentru asemenea irosiri de autoritate ar fi

schimbarea mentalității encomiastice și renunțarea la buna

colegialitate în favoarea adevărului. Orice abatere intelectuală ori

discurs pedagogic naiv are dreptul la sancțiune publică. Ar fi

începutul schimbului de idei, al exercițiului ca argument, pe baza

îndoielii și prin promovarea dialogului constructiv, prin dezbaterea

reală a problemelor care vântură domeniul educației.

Profesorii de pedagogie se nutresc prin cultura generală

asimilatoare de informații, cunoștințe, teorii, argumente, paradigme

devenite canonice, în timp ce pedagogii emit teorii, dezbat idei,

sugerează paradigme, acceptând riscul eșecului dar și al succesului

prin confruntare și competiție științifică. Iar într-o asemenea

58

dezbatere – polemic științifică – regulile decenței și principiile

argumentelor sunt criterii de seriozitate și onestitate științifică, de

politețe într-o polemică. În rest, cârcotirile de pe ”margini”,

chibițarea ori etichetarea individului țin de bârfă și de comportament

intelectual rudimentar.

5. Soluții. Care ar fi spațiul public pentru dezbaterea

ideilor educaționale? Sesiuni științifice, publicații, colocvii,

emisiuni televizate, congrese, veți spune. Manifestările științifice

periodice sunt deja forme de birocratizare instituțională în care

școlile, universitățile și indivizii bifează o activitate zisă de

valorificare a cercetării științifice pentru acordarea unor credite

profesionale în vederea îmbunătățirii biografiei didactice. În

articole se flutură demagogic slogane despre educația interactivă,

interdisciplinaritate, învățare integrată, metode active-

participative, tehnici ale gândirii critice în care se împărtășesc

experiențe și se descriu exerciții.

Publicațiile de specialitate universitare s-au adaptat

cerințelor pretinse de bazele de date internaționale, solicitând studii

în limba europeană considerată modernă, având aceeași nevoie de a

bifa un articol zornăitor din punct de vedere al cercetării unui aspect

educațional. Televiziunile nici nu sunt interesate de vreo dispută de

idei, fiind preocupate de spectacol agresiv, cu ton răstit, limbaj

antimoral, calomnios și încurajator de adversități. Atunci? Încă o

generație ratează pansarea ”rănilor deschise ale educației”

identificate de acad. S. Marcus în câteva vulnerabilități:

- dezinteresul față de nevoile și drepturile tinerilor;

- ignorarea cerințelor societății globarizate;

- absența educației pentru o frecventare adecvată a

vizualelor antieducaționale;

- incapacitatea impunerii unei educații valoric

umaniste;

- organizarea disciplinară a învățării formale;

59

- programe de învățământ nefundamentate pedagogic;

- persisitența unei ”tsunami antieducațional” al

informalului care sabotează activitatea școlii.

”Aspectele patologice”, pentru a căror identificare optăm,

sunt întreținute de lipsa unei responsabilități a ”experților în

educație” (adică a celor ce se mai numesc pedagogi) de a oferi soluții

științifice, validate pe eșantioane reprezentative și servite politicilor

educaționale.

De congrese ale pedagogilor n-am mai auzit, așa cum

Asociația pedagogilor și-a pierdut din vigoare și și-a diluat activitatea

organizațională în ”apă de ploaie”.

La întrebarea de ce nu avem pedagogie chiar dacă avem

pedagogi (mă rog, profesori de pedagogie), în încercarea de a regăsi

un răspuns am răscolit unele probleme ale educației naționale,

călăuzit de ideea că lipsește spiritul critic, dezbaterea de idei,

competiția științifică și neîncrederea în cunoaștere. Vitalitatea unui

domeniu științific, care îi asigură sănătatea, ține de buna funcționare

a spațiului de dezbatere, a reflecției autentice. Nu poate un om de

știință (fie pedagog, fie profesor universitar care are pasiunea

cercetării științifice) să se angajeze într-o dispută de idei dacă nu

stăpânește subtilitățile și structurile specialității sale, dobândite prin

lectura critică a unor texte de cea mai bună calitate. Pedagogii nu se

citesc ei între ei, decât pentru a se cita și a se lăuda unul pe celălalt.

Literatura străină intră fragmentar în interesul reflexivității

educaționale. Iar textele pedagogice autohtone mocnesc într-un raft

bine rânduit, pierzându-și autoritatea.

Occidentul și Transatlanticul lansează pe piața ideilor o

provocare educațională, care se mestecă prelung la noi; astfel cine

critică asimilarea (copierea!) ideilor poate intra în aria ironiei,

demodării și arhaicității (vezi inteligențele multiple, învățarea

centrată pe client, competențele educaționale etc.). Pedagogia

60

națională este una de imitație, în dorința de a se sincroniza și de

adapta forme noi la un fond inert, legătura făcându-se prin

intermediul ”standardelor curriculare”, procentualizate și măsurate

prin numărare cantitativă.

6. Concluzia m-ar înghesui într-un contlon întunecat cu

speranțele irosite, cu identificarea încă a unei generații ratate, cu

complicitatea vanitoasă a unei culturi pedagogice improvizate.

Pedagogia transmite didacticienilor proceduri (formale) nu

convingeri fundamentale, iar acest gripaj este livrat școlilor

printr-o academică ”beție de cuvinte” neintegrate într-un sistem

cu valoare operațională.

Dialogul științific pentru un intelectual autentic este măsura

adevărului teoriei sale. O realitate adevărată se justifică nu se descrie.

O dezbatere a ideilor de mai sus mi-ar da curajul de a săpa la

rădăcina unui gând, să-l valorific reflexiv și să simt că particip –

împreună cu adversarii (preopinenții) mei de idei – la construirea

unei realități pedagogice vii, dinamice, științifice și adevărate. Am

încredere în cohorta de cadre didactice, din rândul cărora au excelat

unele prin pasiune, forță, măreție și devotament civic.

61

ÎNVĂȚĂTORUL – PROMOTOR AL VALORILOR

CULTURALE, MORALE, SOCIALE, SPIRITUALE

ȘI ECONOMICE Imagini document din ANUARUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PRIMAR-

NORMAL 1942-1943 (Regiunea şcolară Banat-Crişana; publicaţie

apărută la Imprimeria Editurii Vrerea – Timişoara, 1943)

Montaj realizat de prof. Vărşăndan Maria

Şcoala Gimnazială Nr.19 „Avram Iancu” Timişoara, jud. Timiş

Şcoala primară Jupa-Severin – Lucrări în grădină Şcoala primară Şoimoş-Arad – Lucrări în grădină

Harta regiunii şcolare Timişoara

62

Mişcarea cărturărească din Ardeal şi Banat în sec. XVII şi XVIII. Începuturi de cultură didactică

Şcoala primară de stat – Bocşa-Montană, Caraş

63

Şcoala primară de stat Ferdinand Severin

Şcoala primară de stat – Sânnicolaul-Mare Timiş-Torontal

Şcoala primară de stat - Remetea Timiş-Torontal

64

Şcoala primară Nr. 2 Fete - Timişoara

Şcoala de copii mici Nr. 9 – Timişoara

Şcoala primară de stat – Radna-Arad

Şcoala de copii mici Nr. 6 – Timişoara. Jocuri educative

65

Şcoala primară din Tulca jud. Bihor – Lecţie în clasă

Şcoala primară urb. Nr. 17 – Arad. Sală de clasă

Şcoala primară Făget Severin. Colţul Eroilor

Raportul întinderii terenurilor şcolare pe judeţe – Arad, Bihor, Caraş, Severin, Timiş

66

Şcoala primară Nr. 6 Fete Timişoara. Năvăditul pânzei

Şcoala primară Bocşa-Montană Caraş. Lucrări în atelierul de tâmplărie

Expoziţia şcoalelor din reg. Timişoara. Şcoala normală de fete Lugoj

67

Expoziţia şcoalelor din reg. Timişoara. Şcoala de copii mici

Şcoala primară Nr. 8 Băieţi Timişoara. Ajutorarea invalizilor

68

Şcoala primară urbană mixtă Beiuş Bihor. Cantina şcolară

Şcoala primară urbană nr. 17 Arad. Capela şcolii

69

Şcoala de copii mici Nr. 6 Arad. Reprezentaţie teatrală

Casa Învăţătorilor Bănăţeni – Timişoara. Internatul de băieţi. Str. Remus Nr. 14

Casa Învăţătorilor Bănăţeni Timişoara. Internatul de fete. Str. Gh. Doja Nr. 11

70

Asociaţia Învăţătorilor din jud. Arad – Casa Învăţătorilor

Domnul ministru I.C. Petrescu în mijlocul organelor de control din Banat, Crişana şi Ardeal

Şcoala normală de băieţi Arad

71

CINSTE ŞI RESPECT ... DASCĂLILOR

Prof. Zlatinca Neamț

CJARE Timiş / Şcoala Gimnazială Nr. 18 Timişoara

Pe marea scenă a vieţii sociale, fiecare dintre noi suntem artişti-

interpreţi ai propriei existenţe, mai buni sau mai puţini buni, mai

sinceri sau înconjuraţi de neadevăr, însă din noianul de profesii

întâlnite în societate, cea de dascăl este „altfel”. De ce? Pentru că de

ea depind toate celelalte, ea având menirea de a crea însuşirile de

care are nevoie copilul pentru acumularea de cunoştinţe, formarea de

priceperi şi deprinderi multiple. Materialul cu care lucrează

educatorul nu este un lucru, un obiect

oarecare, ci este un „lut viu” care

necesită în prelucrarea lui

multă voinţă, răbdare şi ... ”iubire pentru

sufletul altuia”. Da, pentru a fi dascăl

trebuie să dai dovadă de dăruire şi

satisfacţie sufletească,

deoarece el a fost şi este unul din pionii principali ai şcolii şi ai

comunităţii în care se afla instituţia şcolară.

Indiferent de societate, învăţătorul a trebuit să fie un element de

echilibru între ştiinţă (explozia informaţională) şi artele pedagogice.

Amintim aici: arta de a învăţa sau de a convinge, de a trezi interesul

sau de a potoli curiozitatea, de a mări voinţa sau de a combate

pasiunile, de a determina sau suprima reacţii, de a preda şi expune

sistematic sau … cea de a uita. Dar cum societatea este într-o

continuă schimbare, adaptarea dascălului la mersul şi evoluţia

societăţii este inevitabilă şi necesară, asemenea unui regizor sau

actor care realizează mereu alte şi alte scenarii.

72

Cum ar arăta portretului general al dascălului? Un adevărat

expert în „arta de a-i învăţa pe toţi toate”, un super-erou în ochii

elevilor săi, un sfătuitor căutat de părinţi pentru învăţăturile pe care

le dă referitor la comportamentul şi instruirea copilului şi, nu în

ultimul rând, un exemplu pentru comunitatea în care trăia şi îşi

desfăşura activitatea. Este o persoană

care dă dovadă de multă amabilitate

pentru a câştiga încrederea elevilor săi,

impresionând prin siguranţă, calm,

forţă, distincţie, nobleţe, având totodată

capacitatea de a crea iluzia

superiorităţii prin magia ţinutei, a

tonului, a gesturilor, supraveghindu-şi în permanenţă stilul, expresiile

şi dicţia. Este un foarte bun ascultător al problemelor mărunte sau

mari care apasă pe umerii cruzi şi plăpânzi ai elevilor din clasa lui,

manifestând atenţie sporită, afecţiune, simpatie şi tandreţe.

Nu trebuie uitat însă că înainte de toate educatorul este şi el

OM, cu slăbiciuni şi limite, cu vise împlinite sau imposibil de atins,

cu sentimente de multe ori contradictorii, cu energie şi putere de

înţelegere în funcţie de context. De aceea, dascălul nu s-a simţit

niciodată confortabil în postura de profet sau super-erou. A ştiut

întotdeauna să-şi lase în pragul sălii de clasă necazul, bucuria,

neliniştea, păşind dincolo cu zâmbetul pe buze, cu calm şi dragoste

faţă de aproapele. Nu doreşte ca cineva să-i cunoască neajunsurile

sau îngrijorarea, nu vrea ca acestea să fie vizibile pentru ochii celor

din jurul lui, deşi aceste sentimente şi atitudini sunt normale pentru

orice om. De ce procedează aşa? E simplu: el are demnitatea lui

aparte, care îl diferenţiază de ceilalţi intelectuali, fiind un model de

viaţă şi comportament pentru copilul sau tânărul în devenire.

Dacă facem o incursiune în trecut şi încercăm să ne reamintim

imaginea învăţătorului nostru, cu siguranţă că nu va fi o figură

ştearsă. Dacă vom avea la dispoziţie şi câteva fotografii, gândurile şi

73

emoţiile ni se vor proiecta în acea

perioadă. Căldura şi lumina ne vor

inunda sufletul! Ce se întâmplă totuşi

în zilele noastre? Unde este respectul şi

atenţia pe care ar trebui să le-o

acordăm dascălilor pentru efortul şi

dăruirea sufletească depusă? Şi totuşi ...

speranţa că binele învinge ne va călăuzi să trecem peste aceste

vremuri tulburi pentru societate, viaţă şi suflet!

Dascălii vor tinde a fi enciclopedii ambulante înzestrate însă cu

sentimente, vor trece prin lume şi prin viaţă fără a fi vreodată siguri

că ceea ce au ales pentru devenirea lor a fost cu adevărat bine!

74

DASCĂLII NOŞTRI…

Învăţător Grijincu Aurel

Şcoala Gimnazială nr.13 Timişoara Profesor Grijincu Floare

G.P.P. nr. 23 Timişoara

„Se spune că dascălii nu au apărut întâmplător în aceasta

lume. DUMNEZEU i-a trimis pe pământ pentru a împărţi Lumina şi

Căldura prin ceea ce au la îndemână – MINTE ŞI SUFLET”.

Cine poate să bată la porţile pline de sensibilitate ale

sufletelor de copii decât DASCĂLUL? Cu sufletul lui mare, cu

mintea iscusită modelează precum un sculptor suflete umane. Ei aduc

un zâmbet, hrană sufletească şi ştiinţă pentru tot ce-i mai bun în

viaţă. Generic, acum, se numesc cadre didactice. Foştii elevi, mai

buni sau mai slabi la învăţătură, îşi amintesc cu nostalgie şi plăcere

de ei. Dascălii le-au pus pentru prima dată condeiul în mână, i-au

învăţat alfabetul, i-au învăţat să citească şi să socotească, le-au făcut

cunoştinţă cu tainele ştiinţelor, i-au îndrumat spre meserii şi profesii,

în care unii dintre elevii mai destoinici au făcut cariere strălucite. Ei,

dascălii, i-au creat atât pe muncitori, pe intelectuali cât şi pe

politicieni.

Deşi astăzi şcoală nu mai este ceea ce a fost, tehnica modernă

încercând să se impună tot mai mult, ea rămâne un element

fundamental al formării tinerilor, mai ales datorită unor dascăli

dedicaţi şi inimoşi. Deşi elevul de astăzi este tot mai mult atras de

noua tehnologie, dascălul rămâne "busola" care poate şi trebuie să

ghideze minţile spre adevăr şi realitate, spre cultură,valori morale şi

metode de afirmare.

Astăzi, ca şi ieri, dascălul se dovedeşte indispensabil, în ciuda

unor voci ce cred că elevii de astăzi sunt mai deştepţi decât cei de ieri

şi pot învaţă prin "corespondenţă ". Credem tot mai mult că dascălii

75

sunt simpli mânuitori de informaţii, de la care învăţăm calculul şi nu

misterul cifrelor, regulile gramaticii şi nu spiritul viu al limbii,

alcătuirea pământului şi nu frumuseţea lumii, formule şi reacţii

chimice şi nu miracolul continuei transformări şi interacţiuni a

materiei, sau aride formulări filosofice şi nu gândirea însăşi.

Dascălii sunt ca nişte stejari. Ramurile lor găzduiesc o lume

întreagă. Sub coroana lor se adăpostesc generaţii de trecători,

zăbovind fiecare o vreme, rezemaţi de trunchiul solid, captând parcă

seva copacului şi dobândind tăria de a merge mai departe. E loc

pentru fiecare. Dascălii sunt izvoare cu apă limpede, cristalină. Nu le

pasă cine şi câţi se apleacă să bea, atâta vreme cât le pot astâmpăra

setea. Sunt ca razele soarelui care încălzesc fără discriminare pe toţi,

buni sau răi.

Dascălii sunt călăuze iscusite ce însoţesc minţile

neexperimentate ale elevilor în fundamentale călătorii de explorare,

sunt cei care despică firul cunoaşterii, încurajându-i mai apoi să-l

împletească la loc, fiecare în felul lui. Ei sunt cei care trebuie să îi

îndrume pe elevi să crească astfel încât să nu le fie ruşine să-i

privească drept în ochi când se vor întâlni peste ani. Pe de altă parte,

dascălii nu sunt eroi invulnerabili, deţinătorii absoluţi ai adevărului.

Sunt oameni cu slăbiciuni şi pasiuni, care stăpânesc, însă, dificilul

meşteşug de a-şi lăsa grijile la uşa clasei, sunt oameni care, fără a

cunoaşte toate tainele lumii, au harul de a trimite elevii în căutarea

lor. A fi dascăl este o ştiinţă, o artă care modelează copilăria,

adolescenţa şi o bună parte din tinereţea omului. Doar iscusinţa şi

răbdarea dascălilor poate face să înflorească talentele, înclinaţiile,

vocaţiile, aptitudinile elevilor. Dăscălia este o vocaţie, este calea spre

cuvinte şi metode potrivite, spre răbdare, înţelegere, apropiere şi

respect.

Ar fi multe de spus despre dascălii noştri, cei la care a apelat

Spiru Haret să fie făclia de culturalizare a satelor, să fie cei care au

76

devenit eroi în războaie, cei care pregătesc câştigătorii de olimpiade

naţionale şi internaționale. De aceea vrem să încheiem cu una dintre

cele mai frumoase şi mai adevărate legende închinate învăţătorului

(http://www.slideshare.net/).

Legenda spune că atunci când DUMNEZEU a creat

învăţătorul a chemat toţi îngerii şi i-a întrebat:

- Cum ar trebui să fie un învăţător?

Îngerii i-au dat mai multe răspunsuri :

- Să-i iubească pe copii !

- Să rămână mereu elev, învăţând continuu pentru a transmite

învăţăceilor lui cunoştinţe actuale şi de valoare !

- O fiinţă care să rămână veşnic tânără, amabilă, înţelegătoare,

modestă, creativă şi corectă !

http://www.slideshare.net/

77

PROFESIA DE DASCĂL- O STARE DE SPIRIT

Prof. Sibinszki Viorica

Liceul Teoretic Gătaia

Oricât ar dori o societate bulversată de promovarea cu

preponderență a nonvalorilor, să reducă activitatea dascălului doar la

cele patru –cinci ore pe zi la clasă, nu poate, căci adevărul stă scris

cu litere de foc în sufletul și mintea generațiilor de copii, care peste

ani rostesc cu recunoștință: „Am avut un dascăl exigent, dar bun! Lui

pot să-i mulțumesc ceea ce sunt.”

Dascălul se naște cu o chemare mistuitoare, venită din

adâncul ființei sale, pe care nu o caută, ci o descoperă și o acceptă cu

bucurie, de a se dărui total celor din jur. Vocația sa este de a oferi

cunoaștere, educație, dragoste și respect, de a investiga în cele mai

ascunse unghere ale personalității în devenire, pentru a descoperi

valoarea umană existentă în fiecare individualitate, pe care ,mai apoi,

să o modeleze după identitatea specifică fiecăruia. A modela

înseamnă a crea și, ca orice creație, implică știință, dăruire, suferință,

sacrificiu și, dacă opera este reușită, satisfacție.

De aceea, să fii dascăl nu este o meserie, nici o profesie,

este o stare de spirit de care nu te poți debarasa ca de o haină uzată,

niciodată. Înseamnă: neliniște, frământare, grijă, insomnie, o

continua nevoie de cunoaștere, de autodepășire, pentru că trăiește cu

certitudinea că nu are voie să dea greș. Elevii săi trebuie să fie

capabili să înfrunte încercările vieții cu seninătate, cu încredere în

forțele proprii, cu curaj.

Nu se pierde în meandrele întrebărilor existențiale. Știe

precis care-i este rostul pe această lume: cel de vizionar. Muncește

ancorat în prezent având ca obiectiv un viitor redefinit, în care

fiecare membru al societății să-și găsească locul și rostul, în care

78

cooperarea, întrajutorarea și toleranța între oameni să existe ca o

realitate firească.

„Munca dascălului e mai grea și mai mare decât lucrarea

mâinilor,”spunea Ioan Gură de Aur, înțelegând că fiecare om poartă

în structura ființei sale amprenta eternă a dascălului ce i-a aprins

lumina propriei sale conștiințe.

79

EXCLENȚA SA... ÎNVĂȚĂTORUL

prof. Chiu Ecaterina-Vasilica,

Scoala Gimnazială ,,Anghel Saligny” Banloc

Totul curge, totul se schimbă, nimic nu stă pe loc” spunea

Heraclit. (…) Goana timpului ne face, adeseori, să nu remarcăm

schimbările rapide care se petrec în jurul nostru, iar dacă, totuşi, o

facem, de cele mai multe ori memoria se supraîncarcă, iar noi le

uităm surprinzător de repede.

După un timp mai îndelungat, schimbările recente intră în

viaţa noastră şi le lasă în ceaţa vremii pe cele anterioare, multe fiind

uitate doar după câteva generaţii.” Cela ce nu poate fi dat uitării

este primul dascal, învățătorul, care rămane veșnic în memoria

omului, care rămâne viu chiar dacă a plecat demult, care se

prelungește prin fiecare suflet pe care îl modelează ,,după chipul și

asemanarea sa, ” omul care fie că îmbrățisează aceeași meserie, fie

că face cu totul altceva în viață nu-L poate uita. Cred ca numai un

dascăl poate vorbi despre un dascăl își poate elogia cel mai bine,

mai frumos, mai cu adevarat, mai sincer modelul pe care l-a avut și

pe care îl urmează, numai el știe ce implică această misiune atît de

importantă lăsată de Dumnezeu pe aceasta lume, înscrisă în

nomenclatorul meseriilor existente și care se regăsește în

,,Centralizatorul “ care oficializează și înmatriculează această

funcție didactică. Spunea Henry Adams că ,,Un învățător are efect

asupra eternității, nu se poate spune niciodată unde se oprește

influența sa.“

Nu ma voi opri la un dascăl anume, la unul din dascălii mei,

ci voi încerca să aduc omagiu Excelenței Sale dascălul, celui cu

vocație de învățător, de apostol al cunoștintelor, de martir pentru o

cauza nobilă care este școala, de lumina care luminează drumul

80

către cunoaștere, către învățătură, de foc ce arde pentru meseria lui

și nu se stinge la cea mai mică ploaie sau furtună,și, mai presus de

toate la Excelența Sa cel ce iubește, iubește necondiționat până la

epuizare, iubește viața, copiii care-i sunt încredințați, iubește toată

creația, frumosul, adevărul, dreptatea. El este lumina Lumii, sarea

Pamântului, gustul Lumii, el dă sens Lumii, smerit, cu inima curată,

care știe și poate să ierte, să rabde până la capăt, capabil de

sacrificii, care se jertfește pe Altarul Școlii în fiecare zi și pentru

fiecare generație, care-și cunoaște foarte bine misiunea la care a fost

chemat și care ,,caută ceea ce a găsit și găsește ceea ce i s-a pregătit

“ (Pascal).

Excelenţa Sa nu are cont în bancă. Nu are vilă cu douăzeci de

camere. Nu are afaceri prospere prin ţară. Excelenţa Sa are un suflet

cât galaxia. Are riduri şi fire albe de la generaţiile care sunt şi de la

cele care au fost. Excelenţa Sa îşi mobilează viaţa cu extemporale,

teze, concursuri. Rareori se gândeşte la ultimul strigăt al modei…

Desele-i preocupări sunt legate de programe, perfecţionări,

examene. De cele mai multe ori şlefuieşte nestematele altora. Pentru

ele vinde pe bani mărunţi secundele fiilor lui.

Excelenţa Sa trudeşte viaţa-ntreagă la secera ascuţită a lunii,

semănând pulberi de aur peste seminţele ce stau să- ncolţească.

Uneori, ochelarii i se acoperă de roua amară, dacă un fost elev,

ajuns senator, îi uită în anticameră ca pe un obiect decorativ. Alteori

zâmbet de rodie îi inunda obrajii, când un necunoscut, pe stradă, îşi

scoate pălăria în faţa lui: „Bună ziua, Domnule profesor, eu sunt…”

Excelenţa Sa nu-şi numără anii după buletin, ci după vârstă –

mereu aceeaşi, care înfloreşte în bancă. Constată cu surprindere

într-o zi că trebuie să iasă la pensie şi nu înţelege de ce inima lui, cu

doua preinfarcte, bate ca la optsprezece ani. Excelenţa Sa, ca un pui

de căprioară în bătaia puştii, nu ştie că se aseamănă cu sfinţii. Ei au

dăruit. El se dăruieşte. Cel de Sus i-a hărăzit loc înalt în izvorul

81

Luminii, loc plin de verdeaţă, din care Măria Sa, Dascălul, să poată

priveghea şi de dincolo pruncii sufletului său.

Vrednic este cel care munceşte pentru obşte! R. Kipling.

Excelenta Sa... Învăţătorul... câtă înţelepciune şi câtă meditaţie.

Rege şi filozof, înger şi creştin, sclav şi aristocrat, muză şi zeu.

Iubite dascăl, sufletu-ţi cere frumosul ce arde ca o lumînare în vid.

A crescut şi creşte plugari, fîntînari, medici şi economişti, jurişti. A

semănat şi seamana un lan de lumină în inimile elevilor lui, pentru

aceasta merită închinare :

Acesta ţi-e harul, aceasta-i chemarea,

Să sapi în adîncuri, să dai de izvoare,

Şi-ncet să le urci cu ochii spre soare

Din care îngenunchind

Să bea oricine în Rugăciune de Sărbătoare.

Ce inimă mare trebuie să ai ca zi de zi, an de an, s-o împarţi

tuturor! Şi ce suflet bogat şi răbdător. Şcoala pentru fiecare dintre

noi rămâne a fi o insulă specială a copilăriei noastre! Cel matur

niciodată nu se poate întoarce acolo! Doar dascalii au o viză de

reşedinţă permanentă pe această insulă. Deoarece şcoala pentru ei e

o adevărată casă, iar copiii – ajutorul lor.

Bibliografie:

1. Aurel Scorobete - Didactica. Limbă şi literatură, editura

Eubeea, Timişoara, 2000;

2. Dumitru Mihăilescu, Melente Mica, Silvius Cureteanu –

Limba şi literatura română, editura Servo-Sat, Arad, 1996;

3. Ion Drăgan, Ioan Nicola - Cercetarea psihopedagogică,

editura Tipomur, Târgu Mureş, 1995;

4. Iulian Negrilă - Repere psihopedagogice şi metodice, editura

Multimedia Internaţional, Arad, 2003.

82

ÎN SATUL ALB

prof. Florica Munteanu-Cuc

Liceul William Shakespeare Timișoara

În satul alb, pe uliți, un om ades' se-oprește,

Schimbă o vorbă-două cu cei ce-i ies în cale,

Apoi, cu pasul moale, spre zare el pășește,

Spre casa lui, tot albă, de dincolo de vale.

„E-nvățătorul!" spune un om cu plete ninse

Și-și scoate-n graba mare căciula-n fața lui...

„Așa a fost și tac'-su, dar el pe front se duse...

Și-alt om ca el prin sate, ca el, nu, zău că nu-i!"...

... Și satul alb, spre seară, în roșu-și zugrăvește

Acoperișuri calde ce-acum tăcute sunt.

Pe valea de jăratic și timpul amurgește

Și iarăși și copacii au frunzele în vânt...

...La margine de lume, parcă nu-i mai la poartă

Ca-n vremile bătrâne, blajinu-nvățător,

Să-mpace cu-a lui vorbă orice pricină, ceartă,

Căci străin le e-acuma al său rost, tuturor...

În satul vechi, cu case și-acoperișuri roșii,

Un om pășește-n seară spre țintirimul gol...

Acolo-i sunt părinții, acolo și strămoșii,

Și corbi de gânduri sumbre tăcerii dau ocol.

„Nu, n-am să las eu satul să uite și trecutul,

Dacă prezentu-n vremuri deoparte l-au lăsat...!

De-aș răscoli pământul de-a latul și de-a lungul,

Eu n-am să uit vreodată de unde am plecat...!"

83

... Și n-a uitat. Tot singur, din a sa odăiță,

Încă privește-n zare, în zori ce tot se-albesc,

Îmbrățișând pământu-n privirea-i ostenită

Și ceru-n rugăciunea spre Tatăl cel Ceresc.

Își pregătește în pace plecarea, într-o seară,

Spre alt tărâm, spre care grăbește a porni,

Știind că timpu-acela, de seceriș, de vară,

După trudă și lacrimi de veacuri, va veni...

84

Figuri de dascăli

85

EMILIA LUNGU – PUHALLO,

PRIMA ÎNVĂȚĂTOARE ROMÂNCĂ DIN BANAT

prof. dr. Daniela Văleanu,

Liceul Pedagogic “Carmen Sylva”, Timişoara

Doamna Emilia Lungu –

Puhallo este cea mai distinsă

învățătoare din Banatul generației

sale, adevărată deschizătoare de

drumuri pentru învățământul

bănățean. A fost, de altfel, o foarte

apreciată scriitoare și publicistă.

Emilia Lungu – Puhallo

este fondatoarea primei reuniuni a

femeilor din Banat, dar și a primei

şcoli de fete din zona Banatului.

Este, totodată, prima româncă

învăţătoare din Banat.

La 23 octombrie 1853, la Sânnicolau-Mare, județul

Timiș, în familia profesorului, publicistului şi fruntaşului

bănăţean Traian Lungu şi a Eufemiei Popa, se naște o fetiță, pe

care, așa încât

a intrat, încă de la vârsta de doi ani, la școala tatălui ei. Prin

urmare, a fost firesc faptul că, pe când avea doar cinci ani, fetița

știa deja să scrie și să citească. A urmat cu succes studiile

elementare în orașul natal, pentru ca, mai apoi, să continue cu

alte patru clase secundare, la Claustrul „Notre-Dame”, din

Timișoara – Fabric (Lampel-Gase). Aici, de-a lungul celor patru

ani, într-un profund spirit catolic şi german, a primit o solidă

cultură religioasă, câteva elemente de cultură generală şi a studiat

Emilia Lungu Puhallo,

prima învăţătoare româncă

din Banat

86

pianul. În urma acestor studii secundare, Emilia Lungu a învăţat

la perfecţie să scrie şi să vorbească limba germană, aşa

explicându-se uşurinţa cu care ea a făcut ulterior și traduceri în

această limbă.

Fiind pasionată de lectură încă din fragedă copilărie,

unchiul său, poetul Iulian Grozescu, i-a inspirat interesul pentru

literatură şi poezie; astfel că, încă din timpul adolescenţei, ea și-a

început colaborarea la revistele „Familia” şi „Biserica şi Şcoala”.

Cultivată şi emancipată, pătrunsă de idealuri feministe, și-a dorit

foarte mult înfiinţarea unei şcoli de fete pentru femeile române

din Banat, urmărind constant acest obiectiv; dar scopul ei

îndrăzneţ nu putea fi lesne îndeplinit, mai ales în acele vremuri.

Nu era obișnuită, însă, cu înfrângerile, astfel că, în

1872, abia ajunsă la vârsta

majoratului, Emilia Lungu a fondat

mai întâi, la Timişoara, prima

reuniune de femei din Banat, cu

numele „Reuniunea Damelor”.

Foarte tânără încă, dar foarte activă

şi pricepută, la şedinţa de

constituire a ţinut o lungă

expunere, dezvoltându-şi planul de

a se întemeia în cel mai scurt timp

o şcoală de fete, în cartierul Fabric.

Iniţiativa s-a dovedit a fi un real

succes. Această „Reuniune”

organiza diferite iniţiative şi diverse evenimente sociale cu mare

trecere în societatea timişoreană. Astfel, s-au desfăşurat şedinţe

regulate în localul şcolii româneşti din Fabric şi s-au organizat

cursuri de dansuri româneşti la care se învăţa îndeosebi

„romana”. Un deosebit impact l-a avut Balul românesc, cu

concursul elevilor și studenților din „Alumneul român”,

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Iulian_Grozescu

87

organizat în scopul strângerii de fonduri pentru înfiinţarea şcolii

românești de fete. Prin prezenţa la eveniment - desfășurat la

Berăria din Fabric – a întregii elite româneşti din Timişoara,

acesta s-a dovedit a fi un succes neaşteptat, fiind cea dintâi

manifestare publică a femeilor românce din Banat.

Deși era foarte perseverentă, Emilia Lungu nu a reuşit

să obţină concesiuni pentru înfiinţarea şcolii de fete la Timişoara,

așa că a apelat la dr. Pavel Vasici – Ungureanu, inspector școlar

şi la episcopul Ioan Meţianu din Arad. Cu ajutorul acestora, a

reuşit, în cele din urmă, să înfiinţeze prima şcoala de fete într-un

sat din apropierea Timişoarei, la Izvin. După unele surse,

evenimentul a avut loc în anul 1874, dar,

din studiul aprofundat al prof. dr. Florin

Zamfir, aflăm că, deşi decretul de

numire a Emiliei Lungu ca învăţătoare la

această şcoală a fost datat cu 13

noiembrie 1875, cursurile au început cu

un an mai târziu, la 3 octombrie 1876,

când a fost finalizată clădirea instituţiei

de învăţământ. Din studierea

„Prospectului” şcolii de fete, realizat de Emilia Lungu, se poate

observa că instituţia de învăţământ urma să fie împărţită în trei

secţiuni: I. Şcoala primară inferioară, cu patru clase; II. Şcoala

normală superioară, cu şase clase; III. Şcoala de industrie şi

economie casnică. Datorită pregătirii ei superioare, a fost numită

învăţătoare în noua şcoală, cu toate că nu absolvise cursurile de

profil. Emilia Lungu a devenit, astfel, prima învăţătoare româncă

din Banat. Timp de doi ani, a predat la Izvin, perioadă în care a

urmat şi cursurile Institutului Pedagogic din Arad, ceea ce i-a

adus, după patru ani, titlul de învăţătoare.

Decretul de numire a Emiliei Lungu ca

învăţătoare la Izvin

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Pavel_Vasici-Ungureanu

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Izvin

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/1874

88

Totuși, la insistenţele mamei sale, Emilia Lungu s-a

întors, mai târziu, la Timişoara. Aici a început o intensă activitate

culturală şi publicistică, colaborând la diverse ziare şi reviste. N-a

publicat însă, cu numele ei, ci sub diverse pseudonime

„Bănăţeanul Moş”, „Bănăţeanul Călător” sau „Bănăţeanul June”.

În anul 1887, la 21 mai (stil vechi), Emilia Lungu se

căsătorea cu locotenentul de origine nobiliară croată Isac Puhallo,

din armata austro-ungară. Şi-a urmat soţul în garnizoanele unde

era detaşat, mai întâi la Sarajevo. Aici, Elena Lungu – Puhallo a

colaborat la ziarul „Die Post”, editat de Milena Mrazevatz. S-au

mutat apoi la Mostar, până-ntr-o zi când Emilia s-a întors la

Timişoara, pentru a da naştere unui copil. În august 1891, a venit

pe lume copilul Emiliei şi al lui Isac, un băiețel care-a primit

numele de botez Eugeniu. Dar bucuria nașterii sale a fost prea

curând întunecată de o mare nenorocire care s-a abătut asupra

familiei: la doar zece zile de la naşterea lui Eugeniu, ca un

trăznet, a venit știrea morții lui Isac, la Mostar, Herţegovina.

Apoi, la scurt timp după aceea, la 12 septembrie 1891, la numai o

lună şi cinci zile de viață, s-a stins și Eugeniu, unicul copil al

Emiliei. Șirul necazurilor părea să nu se mai sfârșească…

Lovită crunt de soartă prin dubla tragedie a pierderii

soţului şi copilului în interval de numai câteva săptămâni,

începând cu anul 1891, Emilia Lungu-Puhallo se dedică scrisului

şi literaturii. De-acum, publică numeroase articole, foiletoane și

nuvele. După cum amintește prof. dr. Florin Zamfir, Emilia

Lungu a publicat un număr mare de poezii în revista „Familia”

din Oradea, condusă de Iosif Vulcan. A scris 24 de nuvele

publicate în: „Familia”, „Amicul familiei”, „Noua bibliotecă

română”, „Dreptatea”, „Dreptatea poporului”, „Drapelul”

(Lugoj), „Drapelul” (Chicago-S.U.A.), precum și „Duminica” -

studiu social, care e premiat, „Fiica învăţătorului” - nuvelă

istorică cu subiect din anul 1848, „Voluntarul”, „Rezervistul”,

89

„Vagabondul”, „O pildă” - nuvelă care urmărea combaterea

alcoolismului, „Călătoria prin Bosnia-Hertzegovina”, „Istoria

şcoalelor româneşti din Timişoara”, „Istoria primei şcoale

româneşti de fete din Banat” și încă altele.

Se pare că cea mai profundă scriere literară a Emiliei

Lungu este nuvela „Nicolae Ţârcovnicu”, în care descrie viaţa

zbuciumată a scriitorului Nicolae Filimon, autorul romanului

„Ciocoii vechi şi noi”, care era literatul ei preferat. Emilia Lungu

a scris peste 30 de articole şi studii asupra problemelor de

educaţie, sociale şi naţionale, printer care: „Educaţia naţională”,

Educaţia femeii române”, „Instrucţiunea femeii române”,

„Femeia şi influenţa ei”, „Bănăţenii”, „Noi românii”, „Graiul

bătrânesc”, „Şcoalele noastre. Deosebit de interesant și complex

s-a dovedit a fi studiul despre femeia română, publicat în ziarul

lugojean „Drapelul”.

Emilia Lungu a scris și un roman, „Elmira”, care a

făcut senzaţie în epocă, fiind publicat ca foileton în revista

„Familia”. Numele ei apare în toate revistele ardelene mai

însemnate ale vremii. Chiar Regina Elisabeta a României s-a

interesat îndeaproape de prima femeie româncă care s-a

încumetat să scrie un roman. Pentru activitatea ei, în anul 1904,

Emilia Lungu – Puhallo a fost decorată cu ordinul „Steaua

României” de către însăși Regina Elisabeta.

După ce învăţătorul Emeric Andreescu editase în anul

1905, la Timişoara, „Dreptatea poporului”, renunţă la conducerea

ziarului în favoarea Emiliei Lungu, care devenea astfel şi prima

ziaristă profesionistă din Banat. În articolele ei, după cum

subliniază dr. Florin Zamfir, “îndeamnă tineretul la păstrarea

limbii străbune, militează pentru înfiinţarea unei mitropolii la

Timişoara, critică intransigenţa sârbilor care nu se puteau împăca

cu independenţa ierarhică a românilor ortodocşi şi fixează

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/1904

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Regina_Elisabeta

90

programul gazetei, al cărui ţel principal era lupta pentru apărarea

drepturilor şi intereselor poporului român”.

Prima româncă învățătoare din Banat s-a stins din

viaţă la 16 decembrie 1932, în casa ei din Timişoara. A fost

înmormântată alături de părinţii şi de copilul ei, în cimitirul din

Calea Buziaşului.

În 1972, locul mormântului fiind considerat părăsit, a

fost vândut; peste el s-a ridicat un cavou al altcuiva… La

sesizarea lui Aurel Cosma, Asociaţia Scriitorilor din Timişoara a

luat măsurile necesare pentru strămutarea osemintelor într-un loc

de veci nou.

Emilia Lungu – Puhallo rămâne în conștiința noastră

ca fiind fondatoarea primei reuniuni a femeilor din Banat –

„Reuniunea Damelor"; cea care a deschis prima școală de fete din

Banat, la Izvin; apreciată pentru

scrierile ei din numeroase ziare și reviste, dar

și pentru ale sale poezii, nuvele și schițe.

Emilia Lungu –

Puhallo este cea mai distinsă scriitoare și

cea mai valoroasă ziaristă și

învățătoare româncă din Banat în

perioada generației sale. A fost o figură complexă, care a marcat

profund viața socială și culturală a Timișoarei, în a doua jumătate

a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, ocupând

un loc marcant în conștiința colectivă a contemporanilor. În semn

de-aducere aminte, numele Emiliei Lungu – Puhallo îl regăsim în

numele câte unei străzi din Timișoara, Arad și București. Pe casa

ei din Timișoara a fot pusă o placă comemorativă.

Prospectul redactat de

Emilia Lungu pentru

înfiinţarea unui institut de

fete

http://ro.wikipedia.org/wiki/Banat

http://ro.wikipedia.org/wiki/Izvin,_Timi%C8%99

91

Bibliografie:

Florin Zamfir, Școala și societatea românească din comitatul

Timiș, între anii 1867-1900, Editura Marineasa, Timișoara,

2009, pp. 257-260;

Aurel Cosma, Bănăţeni de altă dată, vol. I, Timişoara, 1933;

Aurel Cosma, Prin Timişoara de altă dată, Editura Facla,

Timișoara, 1977;

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Emilia_Lungu-Puhallo;

http://www.banaterra.eu/romana/emilia-lungu-puhallo;

http://ro.wikipedia.org/wiki/Emilia_Lungu-Puhallo.

Notă explicativă: Fotografiile au fost oferite și publicate cu acordul

prof. dr. Florin Zamfir.

Prospectul redactat de Emilia Lungu pentru

înfiinţarea unui institut de fete

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Emilia_Lungu-Puhallo

http://www.banaterra.eu/romana/emilia-lungu-puhallo

http://ro.wikipedia.org/wiki/Emilia_Lungu-Puhallo

92

„GRANDIOASA MANIFESTARE”

DE LA BECICHERECU MIC

ÎN MEMORIA PREOTULUI-ÎNVĂȚĂTOR

DIMITRIE ȚICHINDEAL

Prof. univ. dr. Anton Ilica (învățător)

Universitatea Aurel Vlaicu Arad

Voi începe cu câteva considerații despre Biografia

celui care a permis o asemenea mobilizare intelectuală și

civică. Dimitrie Țichindeal (n. 1775, Becicherecu Mic - m.

1818, înhumat la Becicherecu-Mic) ajunge preot (în

Becicherec) și învățător (Becicherec, Belinț, Bergsău) în urma

unor cursuri scurte de normă, e capelan în campania

antinapoleoniană (1806) și apoi numit, în 1812, catehet și

senior al Preparandiei Valahice din Arad. Cel numit de

Eminescu ”gură de aur” este mult mai cunoscut în mediul

românesc pentru activitatea sa literară.

Încă din 1802, Țichindeal traduce un volum al lui

Obradovici pe care îl publică la Buda cu titlul Sfaturile a

înțeleagerii cei sănătoase prin bine înțeleptul Dositei

Obradovici întocmite, iar acum întâia dată întoarse despre

limba serbească și întru acest chip în limba daco-românească

așezate. Pe atunci, Dositej, călugărul peregrin, se află în cine

știe ce bibliotecă din vreo țară europeană sau poate în Rusia,

ori Turcia, ori Anglia. Era o traducere din limba sârbă, pe

care Țichindeal o cunoștea din satul natal, localitate cu

populație mixtă, sârbească și românească: ”mă bucur, iubite

cititoriule, că știu sârbește, că pot înțelege cărțile domnului

Dositej Obradovici și mulțumesc lui Dumnezeu că m-am

născut în zilele cărților lui”. De altfel, întreaga corespondență

purtată de catihetul și seniorul Preparandiei arădene cu

autoritățile ierarhice clericale, precum și cu ”ilirul” Uroș

Nestorovici, inspectorul suprem școlar, era redactată în limba

sârbă. Prin urmare, era un bun cunoscător al limbii sârbe.

93

La doi ani după stabilirea lui Dositej Obradovici în

Serbia, în 1808, Dimitrie Țichindeal traduce în românește un

alt volum al acestuia, căruia îi dă titlul Adunări de lucruri

moralicești de folos și spre veselie prin Dositej Obradovici

întocmită, iar acum în limba daco-românească traduse prin

părintele Dimitrie Țichindeal. În prefață, Țichindeal aduce

laude marelui luminator ”al poporului său”, Dositej

Obradovici, iar volumul îl dedică lui Grigorie Obradovici

(nepotul lui Dositej) pe atunci, director al Școlilor bănățene,

”personaj activ și influent”, cum îl caracterizează criticul

Nicolae Iorga. După învățatul roman din Serbia, regretatul

Radu Flora, ”Dimitrie Țichindeal, preot, apoi catihet al

Preparandiei ”valahe” din Arad, cu ambiții literare (scrie și

versuri), traduce patru dintre operele lui Dositej Obradovici

(una rămâne în manuscris) și este un mare admirator al

cunoscutului scriitor sârb”1. Cea mai mare vâlvă a stârnit-o

volumul Filosofice și politice prin fabule învățături morale,

întocmit de parohul Becichereșului Mic și al Școlilor

preparande din Aradul-Vechi, catihet D. Țichindeal, publicată

la Buda în 1814. Se crede că publicarea acestui volum a

contribuit la destituirea lui Țichindeal de la conducerea

Preparandiei din Arad. Volumul de fabule a stârnit o

adevărată literatură critică, iar Ion Eliade Rădulescu, Mihai

Eminescu, apoi Călinescu, Iorga îl includ între ”scriitorii

români”.

Un eveniment spectaculos şi cu rezonanţe naţionale este

organizat în 4 decembrie 1932, la Becicherecu-Mic2, cu prilejul

dezvelirii „Monumentului Dimitrie Ţichindeal”, sub genericul „Pro

Ţichindeal”. Ediţia specială a revistei de cultură „Coloana

infinitului”, editată de Asociaţia culturală „Constantin Brâncuşi” din

Timişoara3, relatează desfăşurarea despre amploarea manifestării,

preluând din ziarul „Vestul” (Timişoara) reportaje şi impresii ale

1 Radu Flora, Dositei și Țichindeal I, în Lumina, Novisad, ian.-dec. 1967, p. 4.

2 Intre 1920 – 1925, localitatea Becicherecu Mic primește numele Țichindeal.

3 Coloana infinitului, an. VIII, vol. II (nr. 53), 2005, Timişoara, pusă nouă la

dispoziţie de Ioan Popovici, cadru didactic în localitatea Belinţ.

94

participanţilor. Revista cuprinde următoarele articole dedicate lui

Ţichindeal: „Actualitatea lui Dimitrie Ţichindeal” (Virgil

Vintilescu), „Dimitrie Ţichindeal la Belinţ” (Simion Dănilă), „Pro

Ţichindeal - 1932” (Aurel Turcuş), „Dimitrie Ţichindeal, un proroc

al neamului” (Mariana Strungă) şi „Dimitrie Ţichindeal între destin

şi har” (Lavinia Diana Miloş).

Iniţiatorul serbării este publicistul şi politicianul Sever

BOCU, originar din Şiştarovăţ (Arad), preşedinte de partid politic şi

patron al publicaţiilor timişorene „Voinţa Banatului” şi „Vestul”. În

prealabil, organizatorii au căutat locul reînhumării lui Ţichindeal,

aflând că, deşi preot, nu a fost înmormântat în curtea bisericii (după

tradiţie), ci în cimitirul obştesc. În amintirea acestui fiu al satului, se

decide înălţarea monumentului închinat preotului, scriitorului şi

dascălului Ţichindeal. „Profetului bănăţean al Renaşterii” i se înalţă

o cruce-monument, „la care se pot închina toţi bănăţenii”. Piaţa

publică de la şoseaua principală a Becicherecului Mic, unde se

încrucişează trei străzi, este aleasă pentru amplasarea simbolului-

Ţichindeal, devenind un loc de pelerinaj pentru români, asemuit fiind

cu cele de la Putna, Ţebea, Vidra, Alba-Iulia, Blaj ori Turda. Din

punct de vedere naţional, asemenea iniţiative erau sprijinite de

autorităţile române, prin amplasarea de marcaje culturale româneşti

la graniţa nouă a ţării, aşa cum s-a procedat cu bustul lui Eminescu la

Sânicolau Mare etc. („el este marele grănicer care veghează”).

Serbările Ţichindeal au avut loc într-o duminică, 4

decembrie 1932, la Becicherecu Mic, la care au participat circa 15

mii de oameni din toate zonele ţării (s-au pus la dispoziţie trenuri

speciale de la Timişoara). Sfânta liturghie a fost oficiată de dr.

Grigore Comşa, episcopul Aradului, însoţit de un sobor numeros de

preoţi, plus societatea corală timişoreană „Speranţa”. La cimitir, unde

a avut loc pomenirea morţilor, a participat „corul catedral” al

Academiei Teologice din Arad, condus de Atanasie Lipovan, precum

şi fanfarele reunite din zona bănăţeană. În prezenţa întregii asistenţe,

Episcopul Gr. Comşa a sfinţit monumentul Dimitrie Ţichindeal din

centrul localităţii, răspunsurile corale fiind date de corul catedral din

Caransebeş, precum şi de alte coruri, interpretând trei compoziţii de-

ale lui Ion Vidu, sub bagheta dirijorului Filaret Barbu. După

95

alocuţiuni (fost ministru şi iniţiator Sever Bocu, membrii Centrului

studenţesc, protopopi, Ştefan Cicio-Pop, atunci Preşedinte al

Adunării deputaţilor, prof. Traian Topliceanu, de la Școala Normală

din Timișoara, prof. Teodor Mariş, din partea Şcolii Normale din

Arad, Ion Montani, din partea presei transilvane, plus mesaje,

inclusiv al Patriarhului PF Miron şi al lui D. Gusti, ministrul

Instrucţiunilor Publice, al Cultelor şi Artelor), a urmat un program

muzical, cu piesele „Eşti Regină” (I. Velceanu), „Pui de lei” (I.

Vidu), „Imn regal” (armonizare de S. Drăgoi), iar manifestarea s-a

încheiat cu pomana tradiţională în memoria lui Dimitrie Ţichindeal.

A fost o manifestare cu rezonanţă naţională, care a prilejuit

cercetarea unor documente privind viaţa şi activitatea lui Dimitrie

Ţichindeal, reincluderea sa în panteonul valorilor literare şi a

luptătorilor pentru biruinţa limbii române şi a credinţei ortodoxe, a

independenţei spiritului naţional şi a unităţii culturale a neamului

românesc. În acelaşi timp, serbarea de la Becicherecu Mic a prilejuit

emiterea unor noi judecăţi de valoare despre creaţia fabulistă a lui

Ţichindeal şi despre activitatea sa la Preparandia din Arad. Între

organizatori se regăsește Asociația învățătorilor bănățeni.

Pentru biografii lui Ţichindeal, manifestarea descrisă mai sus

este relevantă prin apariţia volumului profesorului Şcolii normale de

băieţi din Timişoara, Traian Topliceanu, intitulat Dimitrie

Ţichindeal, apărută la Editura Tipografia românească din Timişoara,

fără menţionarea anului, dar, fiind legat de manifestările „Pro-

Ţichindeal” de la Becicherecu – Mic, anul apariţiei este, fără

îndoială, 1932.

Vor fi observant colegii mei învățătorii că ”școala

dăscălească” de la Arad, înființată în anul 1812, s-a alcătuit cu patru

puteri didactice bănățene: Țichindeal, din Becicherecu-Mic,

Constantin Diaconovici-Loga din Caransebeș, Ioan Mihuț din Vârșeț

și Iosif Iorgovici din Vărădia. Vor mai fi obsevat, din volumul nostru

”Istoricul Preparandiei din Arad” (2012) că dintre toți, cel mai

valoros este Diaconvici-Loga, cel care a dat nume unui important

liceu timișorean, care a fost Director al Școlilor grănicerești, care a

scris Gramatica românească și care a fost învățător la o școală

budapestană.

96

O PRIETENIE LITERARĂ NEÎMPĂRTĂȘITĂ:

ROMÂNUL ȚICHINDEAL ȘI SÂRBUL

OBRADOVICI

Prof. univ. dr. Anton Ilica,

Prof. Floare Cândea

Universitatea Aurel Vlaicu Arad, România

Publicistul român, profesorul și omul de știință Radu FLORA

publică în ”Lumina” (Novisad) un studiu amplu despre Dositej și

Țichindeal (nr. 1, ian.-dec. 1967, pp. 3-24 și nr. 2, martie-aprilie

1967, pp. 77-106). În studiul menționat, Radu Flora analizează

relațiile româno-sârbe, prin intermediul celor două personalități ale

culturii europene: sârbul Dositej Obradovici și românul Dimitrie

Țichindeal. Cei doi sunt ”aproape contemporani”, afirmă Radu Flora;

primul moare în 1811 la Belgrad, iar al doilea în 1818, la Timișoara.

Poate că nici nu se cunoșteau, căci ”cu siguranță rămânea vreo urmă

scrisă despre aceasta”.

DOSITEJ OBRADOVICI (n.

17 febr. 1742 la Ciacova, lângă

Timișoara – d. 11 apr. 1811, Belgrad)

a avut o viață aventuroasă (amestec de

călugăr și pelegrin), sugerată de

călătoriile sale prin aproape toate țările

europene, începute imediat după 18

ani și continuate până în 1806, când se

stabilește la Belgrad și creează mugurii

pentru Universitatea de aici, ”Marea

Școală din Belgrad”.

DIMITRIE ȚICHINDEAL (n. 14 ian. 1775 la Becicherecu Mic,

lângă Timișoara – m. 18 ian. 1818, Timișoara) ajunge preot și

învățător în urma unor cursuri scurte de normă pedagogică, e capelan

97

în campania antinapoleoniană și apoi

numit, în 1812, catehet și senior al

Preparandiei Valahice din Arad,

înființată în același timp cu

Preparandia Illirică de la SentAndrei,

strămutată după 4 ani la Zombor.

Încă din 1802, Țichindeal

traduce un volum al lui Obradovici pe

care îl publică la Buda, cu titlul

Sfaturile a înțeleagerii cei sănătoase

prin bine înțeleptul Dositei Obradovici

întocmite, iar acum întâia dată întoarse despre limba serbească și

întru acest chip în limba daco-românească așezate. Pe atunci,

Dositej, călugărul peregrin, se află în cine știe ce bibliotecă din vreo

țară europeană sau poate în Rusia, ori Turcia, ori Anglia. Era o

traducere din limba sârbă, limbă pe care Țichindeal o cunoștea din

satul natal, localitate cu populație mixtă, germană, sârbească și

românească: ”mă bucur, iubite

cititoriule, că știu sârbește, că pot

înțelege cărțile domnului Dositej

Obradovici și mulțumesc lui

Dumnezeu că m-am născut în zilele

cărților lui”. De altfel, întreaga

corespondență purtată de catihetul

și seniorul Preparandiei arădene

cu autoritățile ierarhice

clericale, precum și cu ”ilirul”

Uroș Nestorovici,

inspectorul suprem școlar, era elaborată în limba sârbă. Prin urmare,

era un bun cunoscător al limbii sârbe.

98

La doi ani după reîntoarcerea din pelerinajul călugăresc și

stabilirea definitivă a lui Dositej Obradovici în Serbia, în 1808,

Dimitrie Țichindeal traduce în românește un alt volum al acestuia,

căruia îi dă titlul Adunări de lucruri moralicești de folos și spre

veselie prin Dositej Obradovici întocmită, iar acum în limba daco-

românească traduse prin părintele Dimitrie Țichindeal. În prefață,

Țichindeal aduce laude marelui luminator ”al poporului său”, Dositej

Obradovici, iar volumul îl dedică lui Grigorie Obradovici (nepotul

lui Dositej) pe atunci, director al Școlilor bănățene, ”personaj activ și

influent”, cum îl caracterizează criticul Nicolae Iorga.

Radu Flora apreciază că ”Dimitrie Țichindeal, preot, apoi

catihet al Preparandiei ”valahe” din Arad, cu ambiții literare (scrie

și versuri), traduce patru dintre operele lui Dositej Obradovici (una

rămâne în manuscris) și este un mare admirator al cunoscutului

scriitor sârb”4. Cea mai mare vâlvă a stârnit-o volumul Filosofice și

politice prin fabule învățături morale, întocmit de parohul

Becicherecului Mic și al Școlilor preparande din Aradul-Vechi,

catihet D. Țichindeal, publicată la Buda în 1814. Se crede că tipărirea

acestui volum a contribuit la destituirea lui Țichindeal de la

conducerea Preparandiei din Arad. Volumul de fabule a stârnit o

adevărată literatură critică, iar Ion Eliade Rădulescu, Mihai

Eminescu5, apoi Călinescu, Iorga îl includ între ”scriitorii români”.

În 1885, la Arad, parohul Ioan Russu, catehet și director al

Institutului pedagogico-teologic din Arad, publică Fabulele lui

Demetriu Cichindealu, în traducere nouă din originalul sârbesc a

lui Dostei Obradovici. Foarte interesante sunt afirmațiile despre

4 Radu Flora, Dositei și Țichindeal I, în Lumina, Novisad, ian.-dec. 1967, p. 4.

5 De bună seamă, caracterizarea lui Eminescu ”Țichindeal, gură de aur” i-a

asigurat lui Țichindeal o imagine literară mult peste măsura valorii sale în literatura

română. Eminescu a avut informația despre profesorul preparandial prin

intermediul textului trimis de C. D. Loga despre primii profesori de la Școala

pedagoghicească arădeană lui Aron Pumnul pentru alcătuirea Lepturariului său,

cunoscut de Eminescu de la profesorul său ieșean.

D. Țichindeal, Filozoficești și politicești prin fabule, moralizatoare învățături (1814)

99

scriitorul sârb, fiu de cojocar, rămas orfan de părinți, care ajunge, la

15 ani, în mănăstirea Opovo unde ”tot cu cititul cărților s-a deprins”.

Astfel ”s-a născut în el pofta ca să devină om învățat”6. Apoi,

Dositej ”a părăsit mănăstirea pe furiș, ca să treacă în Rusia și să

asculte științele la Chiev. A mai călătorit la Athos, la școala mare

din Smirna, a ascultat filosofi universitari germani, apoi a fost

dascăl la prinți și familii boierești”. Interesul permanent pentru

cunoaștere, contactul cu medii variate, spiritul său de intelectualitate,

au făcut variabile care l-au așezat pe Dositej Obradovici între

personalitățile iluministe ale vremii. Opera sa fundamentală este

Fabule cu învățături morale, tipărită în 1788 la Lipsca în Germania.

Cuprinde ”Fabulele lui Esop și al celorlalți scriitori de fabule din

diferite limbi traduse pe limba sloveno-sârbă și prima oară editate

cu folositoare dilucidări și învățături morale”7. Autorul prezintă

fabula fără a indica autorul din care traduce, după care realizează un

comentariu cu conținut moral, despre învățătura desprinsă din

conținutul acesteia.

Merită subliniată o considerație a lui R. Flora despre cei doi

scriitori: ”Țichindeal este un discipol destoinic al lui Dositej,

reprezentant al raționalismului și iosefinismului în literatură,

respectiv al așa-zisului iluminism”8. Comentariile urmate textului

fabulelor (nu în versuri, ci în narațiune) sunt unele traduse cu mici

modificări, iar altele sunt originale. Ideile celor doi sunt conjunctive,

atunci când își exprimă încrederea în virtuțile intelectuale ale omului,

cea mai de preț valoare umană: ”Mintea, mărită națiune daco-

română din România, Basarabia, Transilvania, Banat, Ungaria și

Bucovina, când vei fi luminată de învățătură și te vei împreuna cu

6 Ioan Russu, Fabulele lui Demetriu Cichindealu, Tipografia Diecezanei Române,

Arad, 1885, p. IV. 7 Ibidem, p. XXXVIII.

8 R. Flora, Op. Cit., p. 18.

100

virtutea, atunci nu va fi națiune mai aleasă pe pământ decât tine”9.

Ca mai apoi să continue, în același spirit al iluminismului:

”onestitatea, gloria, mărinimia, bărbăția sunt virtuțile tale

strămoșești, asemenea unor diamante de preț, cărora trebuie ca

mâna înțelepciunii să le dea strălucire”10

. În legătură cu Fabulele,

concluzia lui Radu Flora este că Țichindeal ”este totuși doar

traducător al lui Dositej și încă un traducător excelent”11

. Încă este

foarte deranjantă afirmația lui Ioan Russu: ”Scopul meu cu

traducerea din nou a Fabulelor a fost ca să fac cunoscut publicului

cititor românesc pe adevăratul lor autor; să îndrept smintelile care

survin în traducerea lui Demetriu Țichindeal, încât îmi va succede să

arăt că nu fanatismul, după cum cred unii, l-a amovat – după ce a

editat Fabulele pe românește –de la catedra de catehet a Institutului

Pedagogic gr. Or. Român, ci datorința superiorității bisericești și

școlare, căci a primit învățăturile lui Dositei despre icoane, relicve,

tradiții, sinoade și păcatul strămoșesc de a le sale și le-a publicat

prin tipa sub numele său”12

. Urmașul lui Țichindeal la catehia

Preparandiei arădene, prin acuza de plagiat, aduce lui Țichindeal și

literaturii române un mare deserviciu. Nu a înțeles spiritul epocii și

nici intenția declarată de a-și ascunde numele în vreo subtilitate a

textului, așa cum procedează cu celelalte volume, inclusiv cu Arătare

despre aceste nou înființate instituturi greco-ortodoxe neunite

(1813). Mai apoi, mai mulți critici literari (Călinescu, Vintilescu ș.a.)

au fost nevoiți a restabili personalitatea lui Țichindeal, uzurpată de

un fost coleg.

În partea a II-a a studiului, Radu Flora realizează primul

comentariu analitic al scrisorilor lui Țichindeal din corespondența cu

Uroș Nestorovici, inspectorul general pentru școlile neunite, greco-

9 Ibidem, p. 102.

10 Ibidem, p. 110

11 Ibidem, p. 110

12 Ioan Rusu, Demetriu Țichindeal, prefață, loc. Cit., p. XLVIII.

101

ortodoxe din Imperiu. El a cercetat Arhivele mitropoliei din Sremsky

Korlovci, fiind încântat de suplețea limbii sârbe utilizată de

Țichindeal.

În final, se crede că cei care au interzis cartea cu Fabulele,

adică autoritățile bisericești din mitropolia sârbă, lovind în

Țichindeal – care era preot – de fapt direcția săgeții mergea spre

Dositej Obradovici. În fine, opinia lui Radu Flora este că, pornind de

la Fabule, Țichindeal nu poate fi numit ”un mare scriitor”, dar

apreciază că este ”un bun traducător” și ”un eminent om de cultură

în vremea sa, iluminist”13

. Afirmația este una obiectivă și îl plasează

pe Dimitrie Țichindeal la locul cuvenit în istoria literaturii române.

Astăzi, Țichindeal este o personalitate importantă a culturii naționale,

grație dorinței sale de a impune limba română în slujbele bisericești,

promovării spiritului românesc în conștiința publică și capacității de

organizare a primei școli a națiunii române pentru formarea elitei

intelectuale didactice.

13

Radu Flora, Dositei și Țichindeal I, în Lumina, Novisad, an XXI, nr. 2, martie –

aprilie, 1967, p. 103.

102

DASCĂLUL ȘI CONȘTIINȚA NAȚIONALĂ

Prof. dr. Dimitrie Gheorghe Radu,

Colegiul Național Bănățean Timișoara,

Președintele Asociației Învățătorilor Bănățeni

După primul război mondial și realizarea Marii Uniri de la 1

Decembrie 1918, în Ardeal și în Banat, au fost instalate administrații

românești și s-a purces la revitalizarea învățământului în limba

română. În unele părți ale Banatului a fost deosebit de dificilă

funcționarea școlilor în limba română și înființarea unor parohii

ortodoxe române. Dar dacă problema școlilor a fost rezolvată prin

măsuri administrative, problema legată de înființarea unor parohii

ortodoxe s-a dovedit anevoioasă și persistentă în timp. Într-o astfel de

situație a intrat și învățătorul Radu Vasile atunci când a fost numit

director al Școlii din Beșenova Veche (astăzi Dudeștii Vechi) în anul

1935.

Al optulea copil al soților Radu Nicolae și Radu Ileana, Radu

Vasile a văzut lumina zilei în satul Firiteaz din județul Arad la 19

iulie 1903, a făcut Preparandia din Arad, și-a împărțit cariera

didactică între școlile din Beșenova Veche și Giulvăz, a fost director

de școală și inspector școlar, decedând la Timișoara în 13 ianuarie

1963. Dar nu despre cariera didactică a domniei sale dorim să

istorisim aici, ci despre rolul învățătorului în dezvoltarea conștiinței

naționale. În acele vremi existau două pârghii pentru educarea

națională a poporului: școala și biserica.

Despre învățătorul Radu Vasile se face

prima mențiune în documentele școlii din

Beșenova Veche în anul 1923, așadar știm sigur

că în acel an se făcea învățământ în limba română,

dar știm la fel de sigur că nu exista biserică, nu

exista parohie ortodoxă. Prin urmare lipsea cu

103

desăvârșire cea de-a doua latură a unei educații pentru conștiința

națională. În această direcție avem date inedite privind strădaniile

îndelungate ale comunității de români pentru înființarea unei parohii

ortodoxe, strădanie în care s-a înscris la loc de frunte și învățătorul de

care ne ocupăm.

Școala, în timpul cât a funcționat învățătorul Radu Vasile,

este descrisă într-o monografie a localității Dudeștii Vechi astfel:

„Perioada interbelică este marcată de trecerea localității de sub

autoritatea austro-ungară sub cea românească, dar și de continua

dezvoltare a învățământului. Pe lângă dascălii vechi apare o nouă

generație care va duce mai departe fala acestei școli pentru foarte

mulți ani. Remarcăm activitatea de lungă durată, dar și calitatea

acesteia transmisă de tradiția orală a unor dascăli ca Ștefan Stoica,

Ronkov Iacob și Gavril, Telbis Petru și Petronela, Topciov Ladislau

senior și Topciov Ladislau junior, Radu Vasile, Cordoș Eugenia și

Augusta, Orha Avram și Valeria, Ardelean Elena și Vasile” (1, p.

119).

Tânărul învățător Radu Vasile venise în Beșenova Veche ca

apostol al neamului și s-o fi bucurat să lucreze într-o școală cu

dascăli renumiți, dar s-o fi și întristat aflând că: „Faptul dureros care

ne atinge pe noi Românii din această comună este că tocmai după

ocuparea Banatului de armata română, copiii născuți români, sunt

trecuți drept romano-catolici, cu toate că părinții lor sunt menționați

ca români de religiune ortodoxă. Astfel, sunt cazuri nenumărate în

anii 1925 - 1932. Înțeleg procedeul pe care l-au adoptat în trecut

maghiarii, dar nu pot înțelege că Oficiul stării civile începând cu anul

1919 nu a luat în seamă legile Țării, iar de la 1925 Regimul general

al Cultelor. Din aceste constatări dureroase s-a început acțiunea

înființării parohiei ortodoxe române din Beșenova Veche” (2, p. 4).

104

Ajuns director al școlii, învățătorul Radu Vasile, convoacă o

ședință în vederea constituirii unui

comitet de inițiativă pentru înființarea

parohiei ortodoxe române. Ședința are

loc în data de 15 noiembrie 1936 într-o

sală a edificiului nou al școlii primare

de stat, iar printre participanți se

numără învățătorul Radu Vasile,

notarul comunal Petru Han, medicul

Petru Bojin, Mihail Militariu, Ioan

Cordoș, Petru Dragoș, Dumitru Căban, Ion Trăilescu, Valeriu

Milovan, Gheorghe Răsădean, Gheorghe Fometescu, Nicolae Pistol,

Dumitru Stan, Petre Richiceanu, Aurel Mureșan, Gheorghe Damian

etc. formându-se un comitet de inițiativă. Comitetul face o statistică a

numărului ortodocșilor români din comună și adresează, în 5

februarie 1937 un memoriu Prea Sfinției Sale Dr. Andrei Magieru al

Aradului și Prefectului Dr. Nistor Dimitrie. Se pare că autoritățile

religioase și cele administrative nu colaborau totuși prea bine din

moment ce în memoriul respectiv găsim și următoarea frază a

aceluiași învățător Radu Vasile: „În caz că strigătul nostru de

deznădejde va răsuna în pustiu, rugăm pe Atotputernicul Dumnezeu,

ca blestemul strămoșilor noștri, care și-au dat viața pentru neam și

lege, să nu se răsfrângă asupra noastră că nu am putut păstra pe ai

noștri pentru noi” (3, p. 8). Comitetul de inițiativă face demersuri și

la Protopopiatul ortodox român din Comloșul Bănățean arătând că la

28 martie 1937 în Beșenova Veche există 301 credincioși ortodocși,

număr certificat de primarul Kerciov și de notarul Covaceviciu.

Eforturile comitetului de inițiativă sunt răsplătite prin

recunoașterea parohiei Beșenova Veche de către Ministerul Cultelor

și Artelor, prin Decizia Ministerială 32761/ 1937, publicată în

Monitorul Oficial 287 din 11 decembrie 1937. „Cu lacrimi de

bucurie am luat cunoștință de recunoașterea parohiei. Nu voiam să

În centru, pe scaun, directorul școlar

Radu Vasile (fotografie din 1936)

105

credem într-adevăr și noi în acest colț de Țară, care până azi am fost

părăsiți, că primim satisfacția morală și națională - au spus notarul

Han și dir. școlar Vasile Radu” (4, p. 17).

Parohia a fost deservită pentru început de preotul misionar

Mircea Albu. Primii epitropi au fost: Petru Han, notar, Radu Vasile,

director școlar, Petru Richiceanu, funcționar. Consiliul parohial a fost

compus din: Petru Bojin, președinte, Ion Trăilescu, învățător,

Gheorghe Răsădean, învățător, Simion Roman, perceptor, Ion Raica,

funcționar, Aurel Mureșan, agent fiscal, Gheorghe Dănilă, învățător,

Pantelimon Balinton, plutonier de jandarmi, Dârțu Aurel, sergent

instructor. Am făcut această enumerare pentru a releva faptul că din

cei 12 bărbați, care și-au luat pe umeri sarcina grea de constituire a

unei biserici ortodoxe într-o zonă catolică, 4 au fost învățători.

Parohie era, preot era, consiliu parohial era, așa că s-a purces

la construirea bisericii. Mai întâi s-a amenajat o capelă: „Directorul

Radu Vasile depune eforturi grozave pentru aranjarea capelei în

școala ce cu onoare conduce” (5, p.18). Capela a fost sfințită la 10

aprilie 1938 și a fost instalat primul preot ortodox de către

protopopul dr. Ștefan Cioroianu. Demn de menționat este faptul că

evenimentul a fost considerat de comunitatea ortodoxă ca

„înălțătoare sărbătoare”, domnii fiind în ținute foarte sobre, iar

doamnele și domnișoare au purtat costume naționale.

Să nu ne imaginăm că lucrurile s-au desfășurat ușor și simplu.

Dimpotrivă. Comunitatea catolică a luat în derâdere și peste picior

eforturile românilor din Beșenova Veche de a avea o biserică

ortodoxă. În ziarul Déli Hirlop au apărut articole care „trâmbițează

cu ironie întemeierea unei comunități religioase ortodoxe în această

comună” (6, p. 17).

Totuși comunitatea ortodoxă română s-a încăpățânat să

meargă pe drumul său având un lider spiritual, directorul școlar Radu

Vasile, și un lider pragmatic, notarul Petru Han, care cu „tactica-i

106

tăcută adună ban cu ban” pentru înzestrarea capelei și construirea

bisericii. S-a dus o muncă asiduă pentru strângerea de fonduri și

delegații (din care nu lipseau, bineînțeles, Radu Vasile și Petru Han)

au bătut pe la o mulțime de uși pentru a cere subvenții: la prefect, la

rezidentul regal, la parohiile și primăriile din zonă. La 6 martie 1939

se colectaseră 662348 lei pentru edificarea bisericii.

La 18 mai 1939 s-a înfipt primul stâlp pe terenul pe terenul de

construire al bisericii de către directorul școlar Vasile Radu, care cu

ochii lăcrămând de bucurie a spus „acum văd că misiunea noastră

începe să treacă pe făgașul realizărilor pozitive” (7. p. 25). Dar, din

păcate, drumul realizărilor pozitive nu a durat mult… Ce s-a

întâmplat mai departe? Planurile bisericii au intrat în sarcina

profesorului arhitect Liuba Corneliu din Timișoara. A fost comandată

cărămida. S-a început construcția bisericii chiar. Apoi lucrurile s-au

oprit. A început războiul. Viața l-a împins pe învățătorul Radu Vasile

spre alte zări.

În Beșenova Veche, astăzi Dudeștii Vechi, nu mai există

decât niște ziduri în ruină ce stau mărturie unui vis măreț ce nu s-a

îndeplinit până la capăt niciodată. Pe site-ul oficial al Mitropoliei

Banatului și al Protopopiatului Sânnicolau Mare figurează filia

Dudeştii Vechi, capela „Sf. Ap. Petru şi Pavel“, 61 familii cu 133

credincioşi, preot Eleodor Ardelean. La 1 ianuarie 1939 figurau 496

de credincioși ortodocși, cu preot, cu epitori, cu consiliu parohial și

un vis: de o construi o biserică ortodoxă, care să țină de neam și lege,

după cum ei înșiși se exprimau.

Și am istorisit eu, urmaș al acelui învățător Radu Vasile, frate

cu bunicul meu dinspre tată…

Note:

1. A. Ronkov, I. Sârbu, (coord.) Monografia localității Dudeștii

Vechi, Editura Mirton, Timișoara, p. 119;

2. Sursa de care ne folosim e o broșură pusă la dispoziție de d-

na educatoare pensionară Radu Lucia, fiica învățătorului

107

Radu Vasile, căreia îi lipsește coperta și deci nu îi știm

autorul, anul apariției și editura. Bănuim că autorul ar fi

însuși învățătorul Radu Vasile, ceea ce ar fi în logica și firea

lucrurilor întrucât la pagina 2 găsim următoarele: „Închin

această carte întru aducerea aminte a sfințirii pietrei

fundamentale de la biserica ort. rom. din Beșenova Veche,

1939, luna iulie.”

3, 4, 5, 6, 7, Ibidem

108

UN BĂNĂȚEAN DE SEAMĂ, ÎNVĂȚĂTORUL

TRAIAN LUNGU

Profesor dr. Florin Zamfir

Școala Gimnazială Variaș

Îngemănând valorile moral-creştine cu cele naţionale, Şcoala

şi Biserica au reprezentat, în secolul al XIX-lea, pilonii spirituali de

subzistenţă şi perenitate ai Societăţii româneşti bănăţene. Învăţătorii

şi preoţii, adevăraţi apostoli ai credinţei şi cunoaşterii, au fost

purtători ai aspiraţiilor şi năzuinţelor comunităţii şi totodată, creatori

de conştiinţe, de atitudini şi caractere, toate acestea fiind puse în

serviciul unui ideal superior, transcendent, idealul naţional14

.

Până la făurirea statului național unitar, școala confesională a

fost singura instituție care le-a oferit românilor bănățeni, învățământ

în limba maternă și cunoașterea valorilor culturale românești.

Această școală era susținută material și moral de comunitate, și de

aceea, se afla într-o relație organică cu ea. Fiind în serviciul şcolii,

învăţătorul confesional era în acelaşi timp şi în serviciul comunităţii.

Pentru a suplini ponderea redusă a intelectualităţii în ansamblul

populaţiei româneşti bănățene, învăţătorii s-au antrenat plenar în

viaţa economico-socială şi culturală a societăţii româneşti, aceasta

fiind şi o condiţie a dobândirii prestigiului social. Activismul în plan

social, îi crea învăţătorului imaginea intelectualului angajat în viaţa

comunităţii şi preocupat de destinele ei15

.

Un reprezentant de seamă al corpului didactic bănățean din

secolul al XIX-lea, care s-a implicat profund în viața societății

românești timișorene, a fost Traian Lungu (1830-1917). În acel timp

istoric Timișoara nu era un centru românesc, pentru că administrația

14

F. Zamfir, Școala și societatea românească din comitatul Timiș, între anii 1867-

1900, Editura Marineasa, Timișoara, 2009, p. 7. 15

Ibidem, p. 279.

109

era ungurească, iar industria și comerțul erau controlate de șvabii

germani și de evrei. Într-un oraș cu majoritate germană, deși

minoritari, românii desfășurau o intensă viaţă spirituală care pulsa în

cartierul Fabric, unde intelectualii erau grupaţi în jurul Bisericii şi al

protopopului Meletie Drăghici, secondat de învăţătorul Traian

Lungu16

.

Traian Lungu s-a născut în anul 1830. În legătură cu locul

nașterii sale există însă incertitudini. „Testimoniul de calificare” în

profesia de învățător, datat cu 4/16 septembrie 1874, singurul

document care precizează locul nașterii, de care dispunem, ne arată

că Traian Lungu s-a născut în anul 1830 în satul Constanța (din 1919

s-a numit Lunga17

) din comitatul Torontal, aflat în vecinătatea

comunei Comloşu-Mare. I. D. Suciu, în lucrarea: Emilia Lungu –

Puhallo, 1853-1932, apărută la Timișoara în anul 1939, afirmă că

bunicul dinspre tată al lui Traian Lungu a fost primar și fruntaș al

cătunului Lunga, de lângă Comoșul Bănățean, însă nu precizează

locul nașterii lui Traian Lungu. Având acoperirea documentului

menționat și afirmația lui I.D. Suciu, am putea considera neveridică

informația că învățătorul bănățean s-ar fi născut în Comloș, așa cum

afirmă Aurel Cosma jr. în lucrarea Bănățeni de altădată, apărută la

Timișoara în 1933 sau Ioan Olărescu, în lucrarea Comloșu Mare și

Lunga, repere istorice, oameni care au fost, apărută la Editura

Eurostampa, Timișoara, în 2001.

Traian Lungu a urmat școala primară în localitatea Comloșu-

Mare, avându-l ca învățător pe preotul Gheorghe Drăghici, tatăl

viitorului protopop al Timișoarei, Meletie Drăghici. Acest fapt ne

face să credem că familia viitorului învățător, chiar dacă a locuit la

Constanța (Lunga), s-a mutat în Comloșu-Mare când acesta era încă

16

I. D. Suciu, Emilia Lungu – Puhallo, 1853-1932, Tipografia Românească,

Timișoara, 1939, p. 5-6. 17

I. Olărescu, Comloșu Mare și Lunga, repere istorice, oameni care au fost,

Editura Eurostampa, Timișoara, 2001, p.29.

110

copil preșcolar. În acele timpuri, datorită insuficienței învățătorilor

calificați, în multe sate preoții îndeplineau și atribuția de învățător.

Așa se explică faptul că Traian Lungu a învățat de la dascălul său pe

lângă scriere, citire, aritmetică și tipicul cântărilor bisericești. A

urmat, apoi, Gimnaziul din Măcău (azi Mako, din Ungaria), după

care s-a înscris la Preparandia18

din Arad unde i-a avut ca profesori,

printre alții, pe Vicențiu Babeș și Alexandru Gavra. După terminarea

studiilor preparandiale (1850) s-a căsătorit, în anul 1852, cu Eufemia

Popa, fiica preotului Nicolae Popovici din Mănăşturul Vingăi,

verișoară primară a lui Iulian Grozescu, poet, prozator, publicist,

considerat primul gazetar profesionist al Banatului. La început,

tânăra familie s-a stabilit la Sânnicolau-Mare, unde Traian Lungu a

devenit învățător. Aici, în 1853, s-a născut fiica familiei Lungu,

Emilia19

, viitoarea literată, luptătoare pentru idealurile feministe, dar

și prima învățătoare româncă din Banat și prima gazetară din Banat și

Ardeal20

.

În urma unui examen riguros, susținut în fața comisiei

formate din consilierul regesc Ritter von Schmittburg şi inspectorul

şcolar Constantin Ioanovici, Traian Lungu a fost numit învățător

titular la școala confesională „Sfântul Gheorghe” din Timişoara-

Fabric21

, cu data de 28 aprilie 185522

. La acea vreme şcolile ortodoxe

18

Institut pedagogic confesional. 19

În „Testimoniu preparandial”, certificatul de absolvire a preparandiei, se

menţionează că Emilia Lungu s-a născut în Timişoara. Pentru că în anul 1853, anul

naşterii fiicei sale, Traian Lungu nu era încă învăţător în Timişoara, putem să

presupunem a fi neveridică menţionarea Timişoarei ca loc al naşterii Emiliei

Lungu. 20

Dr. A. Cosma jr., Bănățeni de altădată, Timișoara, 1933, p. 57-59; I.D. Suciu,

Emilia Lungu-Puhallo, op.cit., p. 7; I. Olărescu, Comloșu Mare și Lunga, repere

istorice, oameni care au fost, Editura Eurostampa, Timișoara, 2001, p.58; F.

Zamfir, op.cit., p. 257-260. 21

A. Cosma jr., op.cit., p. 58. 22

Direcția Județeană Timiș a Arhivelor Naționale (în continuare D.J.T.A.N.), Fond

familial Lungu-Puhallo, act 115/1855.

111

erau supuse ierarhiei sârbeşti, iar un învăţător român pătrundea cu

greu într-o asemenea instituţie, destinată ambelor confesiuni

ortodoxe. Datorită calităţilor sale pedagogice Traian Lungu a impus

respectul forurilor şcolare de conducere, iar după obţinerea

definitivatului în învăţământ cu nota excepţional, la 27 august

185923

, a fost susţinut chiar şi de sârbii care făcuseră opoziţie la

aducerea lui în această şcoală.

Aspirând spre independenţă şcolară şi bisericească, românii în

frunte cu protopopul Meletie Drăghici ies de sub jurisdicţia

confesională sârbă, începând din anul 1863, acest fapt având drept

consecinţă îndepărtarea lor treptată din biserica şi şcoala „Sfântul

Gheorghe”24

. Aflând că Traian Lungu e în pericol de a fi destituit din

postul său, un grup de locuitori din Sânnicolau-Mare, care îi

cunoşteau calităţile pedagogice şi umane de pe vremea când le fusese

dascăl, i-au trimis o scrisoare, datată cu 16 octombrie 1873, prin care

îi ofereau susţinerea pentru ocuparea postului de învăţător la şcoala

românească din localitate25

. Aceste temeri s-au adeverit când prin

adresa Consiliului şcolar din 13 februarie 1875, Traian Lungu a fost

destituit de la şcoala „Sfântul Gheorghe”, postul lui fiind repartizat

învăţătorului Dimitrie Petrovici26

. El nu s-a resemnat cu această

situaţie şi cu ajutorul unei fundaţii, la care a contribuit cu abnegaţie şi

spirit de sacrificiu întreaga populaţie românească din Fabric, a

construit o nouă şcoală românească în acest cartier, în apropierea

bisericii Sfântul Ilie, la care a funcţionat până când anii îndelungaţi

de activitate neîntreruptă la catedră l-au obligat să se pensioneze27

.

23

Ibidem, act 116/1859. 24

A. Cosma jr., op.cit., p. 58; dr. N. Ilieşiu, Timişoara. Monografie istorică, Ediţia

a III-a revăzută şi adăugită, Editura Planetarium, Timişoara, 2006, p. 147. 25

D.J.T.A.N., Fond familial Lungu-Puhallo, act 150/1873. 26

D.J.T.A.N., Fond familial Lungu-Puhallo, act 156/1875. 27

A. Cosma jr., op.cit., p. 58; A. Cosma, Prin Timișoara de altădată, Editura

Facla, Timișoara, 1977, p. 111.

112

După ieșirea românilor timișoreni de sub jurisdicția bisericii sârbe,

Traian Lungu fost nevoit să susțină un nou examen, de data aceasta

în fața unei comisii examinatoare delegată de forul bisericesc ortodox

român al Diecezei Aradului, pe care l-a absolvit cu calificativul

„distins”, obţinând un certificat de calificare eliberat de Consistoriul

român ortodox din Arad28

, datat cu 4/16 septembrie 187429

.

Situaţia materială a învăţătorilor confesionali din secolul al

XIX-lea era în general modestă şi depindea de starea economică a

fiecărei aşezări, ai cărei locuitori plăteau o contribuţie specială pentru

şcoală, „darea cultuală”. Fiind învăţător într-un oraş prosper al

Banatului, Traian Lungu avea o retribuţie care depăşea media, de la

acea vreme, a salariilor învăţătoreşti, care era de aproximativ 300 de

florini. Dintr-un document de arhivă aflăm că în 1876, comitetul

parohial din Timişoara-Fabric i-a aprobat învăţătorului Traian Lungu

un salariu de 500 de florini anual, la care se adăugau: 150 de florini

pentru chiria locuinţei, 19 florini pentru rechizite, 11 metri și 40

centimetri lemne de foc, din care trebuia să se încălzească şi şcoala30

.

Având o cultură temeinică şi cunoscând la perfecţie, pe lângă

limba română, limbile germană şi maghiară31

, Traian Lungu a fost un

dascăl apreciat de comunitate şi de autorităţile şcolare superioare. În

domeniul metodicii predării s-a făcut remarcat cu metoda sa practică

și intuitivă, care folosea un sistem de cartoane mobile cu diverse

litere, elevii trebuind să construiască cuvinte cu ajutorul acestor

cartoane. Față de vechile metode de predare care foloseau

„azbuchiile” şi memorarea mecanică, metoda lui Traian Lungu era o

inovaţie care a condus la rezultate practice rapide în procesul de

învăţare. Drept urmare, învăţătorul român a fost invitat să-şi prezinte

28

Organ administrativ şi disciplinar, aflat la conducerea Episcopiei Aradului. 29

Testimoniu de cualificaţiune, Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale,

Fond familial Lungu-Puhallo, act 119/1874. 30

D.J.T.A.N., Fond familial Lungu-Puhallo, act 160/1876, fila 1. 31

A. Cosma, Prin Timişoara de altădată, Editura Facla, 1977, p. 111.

113

metoda la cursurile de vară, organizate de Consiliul regesc din

Timişoara32

.

După ce şcolile primare au fost trecute sub administrarea

bisericii românești ortodoxe, autorităţile confesionale, dispun, în

1874, organizarea cu regularitate a conferinţelor învăţătoreşti în

Dieceza Aradului33

. Conferinţele învăţătoreşti erau stagii de

perfecţionare metodică a învăţătorilor, în al căror program figurau:

lecţii practice, expuneri metodice, dezbateri privind didactica,

elaborarea manualelor şcolare, corelarea muncii educative cu

cerinţele vieţii, înlăturarea învăţării mecanice etc. Pe lângă

problemele metodice, în conferinţe erau analizate şi probleme de

organizare a activităţii şcolare. Între învățătorii merituoși ai diecezei,

care au fost numiți să conducă conferinţele învățătorești, s-a numărat

şi Traian Lungu34

.

După ce corpul învățătoresc a crescut numeric și a început să

dobândească o conștiință profesională, au apărut reuniunile

învățătorești, menite să apere interesele acestei categorii

ocupaționale. În semn de recunoaştere a meritelor sale pe tărâm

didactic, dar şi în plan social, Traian Lungu a fost ales în comitetul

primei „Reuniuni a învăţătorilor din Banat” (Banater Lehrerverein),

înfiinţată la Timişoara în anul 1867, la iniţiativa învăţătorilor

germani35

. A activat, apoi, în asociația învăţătorească înfiinţată de

învăţătorii români din protopopiatele bănăţene.

În perioada când a fost învăţător, Traian Lungu a funcţionat şi

ca profesor de religie la diferite şcoli din Timişoara. S-a dedicat, în

acelaşi timp, scrierii de manuale pentru şcolile primare, care au fost

utilizate mult timp în şcolile confesionale româneşti din întreg

Banatul. Ca publicist, a scris numeroase articole în „Gazeta

32

I. Olărescu, op.cit., p. 58. 33

Școlile confesionale românești din Timișoara aparțineau de Dieceza Aradului. 34

F. Zamfir, op.cit., p. 209-210. 35

Foaia învăţătorilor poporului, Budapesta, I, 1868, nr.1, din 6 februarie, p. 8-9.

114

Transilvaniei”, dintre care cele mai multe erau semnate cu

pseudonimul „Învăţătorul”. A mai colaborat, de asemenea, şi la

revista arădeană „Biserica şi şcoala”36

. Implicat şi în viaţa culturală a

urbei, Traian Lungu a fost primul preşedinte al „Societăţii cercului de

lectură română din Timişoara”, constituită la 1 martie 1873,

cunoscută şi sub denumirea „Casina română”37

.

După cum am arătat anterior, şcolile româneşti confesionale

erau susţinute din contribuţia comunităţii. Pe lângă „darea cultuală”,

pe care fiecare familie o achita în beneficiul şcolii confesionale,

existau şi alte modalităţi de susţinere financiară a instituţiilor de

învăţământ. Astfel, în fiecare an, de regulă în luna februarie, se

organiza în Timişoara-Fabric un bal care avea ca finalitate strângerea

de fonduri pentru şcolile confesionale româneşti din acest cartier.

Balurile organizate în beneficiul şcolilor erau în acelaşi timp

manifestări culturale cu tentă naţională, unde cei prezenţi se puteau

delecta cu jocurile: „Ardeleana”, „Căluşarul”, „Bătuta”, sau puteau

admira portul popular bănăţean. Nefiind evenimente cu un caracter

exclusiv, ci deschis, la acestea erau invitate oficialităţi locale şi

reprezentanţi ai altor etnii. Biletul de intrare costa în cele mai multe

cazuri 50 cruceri de persoană şi 1 florin de familie, dar se făceau şi

donaţii băneşti suplimentare. De organizarea balului se ocupa un

„comitet aranjor”, din care, de fiecare dată în perioada cât a

funcţionat ca învăţător, a făcut parte şi Traian Lungu38

.

Implicarea multilaterală a învăţătorului timişorean în viaţa

comunităţii româneşti a inclus şi domeniul politic. Astfel, la 26

ianuarie/7 februarie 18691, când la Timişoara s-a format Partidul

36

A. Cosma jr., Bănăţeni de altădată, Timişoara, 1933, p. 57-59; I. Olărescu,

op.cit., p. 58-59. 37

N. Ilieşiu, Istoricul Reuniunii române de lectură din Timişoara, Timişoara, 1925,

p. 5-7; I. Olărescu, op.cit., p.59. 38

F. Zamfir, op.cit., p. 314-315.

115

Naţional Român din Banat şi Ungaria, în comitetul de conducere al

acestuia a fost ales şi învăţătorul Traian Lungu39

.

Pentru activitatea închinată şcolii şi societăţii româneşti,

învățătorul timișorean a fost răsplătit în nenumărate rânduri cu elogii

şi laude oficiale, atât de protopopul Meletie Drăghici, cât şi de

inspectorii şcolari şi preşedinţii comitetelor şcolare care s-au

succedat în Timişoara-Fabric:

1. Adresa protopopului Meletie Drăghici în care exprimă

laude oficiale pentru activitatea pedagogică a lui Traian Lungu,

desfăşurată în anul şcolar 1869-1870 (24 octombrie 1870)40

;

2. Certificatul dat de I. E. Tieranu, preşedintele comitetului şcolar al

şcolii din Timişoara-Fabric, lui Traian Lungu, în care elogiază

activitatea lui pedagogică (7/19 august 1871)41

;

3. Adresa Consistoriului diecezan al Episcopiei din Arad, referitoare

la recunoaşterea de cei mai buni învăţători, a lui Traian Lungu din

Timişoara şi Damaschin Mărgineanţu din Secusigiu (10/22 ianuarie

1875)42

;

4. Certificat dat de dr. P. Vasici, inspector şcolar greco-ortodox

român, lui Traian Lungu, în care elogiază activitatea lui pedagogică

(17 ianuarie 1875)43

.

Traian Lungu a locuit în Timișoara pe strada Spionngasse nr.

19 (azi strada Timocului), într-o casă mare, cu grădină, situată pe

malul stâng al canalului Bega, imobil în care a locuit și fiica sa,

Emilia Lungu, până la trecerea în neființă. Această casă, în care

deseori a poposit şi verișorul soției, poetul Iulian Grozescu, a fost loc

de întâlnire al elitei intelectuale timișorene din acea vreme şi nu

39

V. Netea, Lupta românilor din Transilvania pentru libertatea naţională (1848-

1881), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 370-371. 40

D.J.T.A.N., Fond familial Lungu-Puhallo, act 141/1870, nepag. 41

Ibidem, act 143/1871, nepag. 42

Ibidem, act 158/1875, nepag. 43

Ibidem, act 159/1875, nepag.

116

numai. În lucrarea „Domnul Eminescu soseşte iarna”44

, scriitorul

Nicolae Danciu Petniceanu avansează o ipoteză, plauzibilă, cu

privire la cazarea în casa lui Traian Lungu a actorilor din trupa

Mihail Pascaly, care în anul 1868 a efectuat un turneu în Banat,

poposind şi la Timişoara. În lucrarea citată, scriitorul arată că la data

de 30 iulie 1868, Matilda Pascaly, soţia directorului trupei, a născut

un copil într-o casă din cartierul Fabric. Scriitorul înclină să creadă

că nou născutul a venit pe lume în casa lui Traian Lungu deoarece

aici locuia atunci şi poetul Iulian Grozescu, veche cunoştinţă a

directorului trupei de teatru, încă de pe vremea peregrinărilor sale

prin Bucureşti. Ştiind că în trupa lui Pascaly se afla şi Mihai

Eminescu, nu e exclus ca şi acesta să fi trecut pragul casei lui Traian

Lungu. Această ipoteză este întărită de confesiunea Emiliei Lungu

către Aurel Cosma jr45

, în care afirmă că l-a cunoscut pe Mihai

Eminescu în anul 1868 la Timişoara, în cartierul Fabric.

Traian Lungu s-a pensionat la 28 aprilie 1899, după o

activitate didactică de aproape 50 de ani. S-a stins din viață în 1917,

la patru ani după decesul soției, la vârsta de 87 de ani, fiind

înmormântat la Timişoara, în cimitirul din Calea Buziaşului46

. Prin

întreaga sa activitate, Traian Lungu, alături de ceilalţi învăţători

români, contemporani cu el, a reușit să mențină nestinsă făclia

spiritualității românești în acest colț de țară, aducându-și contribuția

la „unirea avant la lettre”: unirea societății românești în jurul şcolii

naționale, dar, din păcate, nu a mai apucat să vadă cu proprii ochi şi

fructul visat al acesteia, unirea politică a tuturor românilor: Marea

Unire.

44

Apud I. Olărescu, op.cit., p. 59. 45

Scriitor și publicist, fiul avocatului şi omului politic Aurel Cosma, primul prefect

român al judeţului Timiş-Torontal. 46

I. Olărescu, op.cit., p. 59-60; A. Cosma jr., op.cit., p. 58; A. Cosma, op.cit., p.

111.

117

CERTIFICATUL DE CALIFICARE AL ÎNVĂŢĂTORULUI TRAIAN LUNGU DIN TIMIŞOARA-FABRIC, Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, Fond familial Lungu-Puhallo, act 119/1874.

118

VIRGIL GEORGESCU,

PRIMUL ÎNVĂȚĂTOR ROMÂN DIN VARIAȘ

Profesor Mihaela Zamfir,

Școala Gimnazială Variaș

Încă din zorii epocii moderne, în localitatea Variaș românii au

coexistat cu sârbii. Fiind de aceeași confesiune au avut atât biserica

cât și instituția școlară, comune. Din anul 1786 în localitate au fost

colonizați șvabii, de origine germană. Treptat, românii au fost

asimilaţi de coreligionarii sârbi, astfel că, până la sfârşitul secolului

al XIX-lea comuna Variaş a dobândit un profil etnic sârbo-german.

La începutul secolului al XX-lea, mai cu seamă după ce

Banatul a fost încorporat României, au reapărut în Variaş români, cu

precădere din zona Bihorului, care atraşi de pământul mănos din

câmpia Banatului, munceau la proprietarii germani şi sârbi, fiind

remuneraţi în special, în produse agricole. O parte din aceste familii

de români s-au statornicit în Variaş, iar copiii lor de vârstă şcolară

erau risipiţi în clasele germane ale şcolii de stat de atunci, care se afla

în clădirea veche a şcolii de azi. Alături de români, elevi maghiari şi

ţigani se găseau în clasele etnicilor germani, iar unii dintre ei şi în

clasele şcolii sârbe, care rămăsese confesională şi îşi avea sediul în

apropierea bisericii ortodoxe sârbe.

Cunoscând această situaţie, autorităţile statale româneşti

înfiinţează în toamna anului şcolar 1936-1937 un post pentru şcoală

română în Variaş, în care este numit învăţătorul Virgil Georgescu.

Absolvent al Şcolii Normale din Craiova, în primul său an de

activitate în Variaş, lui Virgil Georgescu i se repartizează clasele VI-

VII germane, având misiunea de a-i învăţa pe elevii de această etnie

limba română. El realiza în acelaşi timp şi pregătirea premilitară cu

tot tineretul şcolar. Populaţia germană a localităţii a privit cu

suspiciune şi ostilitate această încercare a statului român, legitimă de

119

altfel, de a-şi face cunoscută limba oficială. Germanii trăiseră şi

experienţa maghiarizării, din perioada austro-ungară şi probabil,

aceasta îşi pusese amprenta asupra modului lor de a fi. Fiind

conştient de riscurile noii sale misiuni, Virgil Georgescu a procedat

cu prudenţă şi seriozitate, luptând pentru a câştiga încrederea şi

simpatia elevilor săi de origine germană, dar şi a părinţilor acestora.

Din anul următor, 1938, printr-o dispoziţie ministerială,

Virgil Georgescu este numit director al şcolii de stat. Pe lângă clasele

germane, la şcoala de stat se înfiinţează şi o clasă românească al cărei

învăţător a devenit directorul şcolii, Virgil Georgescu.

În timpul dictaturii generalului Antonescu, în 1941 s-a

adoptat „Legea pentru organizarea sistemului şcolar german în

România”, care recunoştea pentru această populaţie dreptul de a avea

un sistem propriu de învăţământ. Se înfiinţează Oficiul Şcolar al

Poporului German din România, iar în toamna anului 1942 şcolile de

stat din localităţile cu populaţie germană s-au predat către această

minoritate. Acest lucru s-a întâmplat şi în Variaş. Şcoala germană s-a

despărţit de cea română, fiecare având conducere separată. Şcolii

româneşti i s-a dat o sală de clasă şi anume ultima din cea de-a doua

aripă, dinspre curte, a clădirii vechi actuale. Efectivul acesteia era de

30-35 de elevi, repartizaţi în cele şapte clase ale învăţământului

obligatoriu.

În această perioadă fiorii războiului se simţeau tot mai

puternic, au început concentrările, iar învăţătorul Virgil Georgescu

era periodic chemat la regiment şi apoi, după intrarea României în

luptă, a fost trimis pe front. În absenţa învăţătorului, procesul

instructiv-educativ a avut de suferit dar a continuat sub conducerea

preotului ortodox român din localitate.

În ultima fază a războiului, în martie 1944, aflându-se pe

frontul Moldovei, Virgil Georgescu a căzut prizonier la ruşi, fiind dat

dispărut de camarazii săi de luptă. În acele condiţii, la şcoala română

120

din Variaş a fost numit în locul lui, ca director şi învăţător, Ion

Oprescu. După terminarea războiului, efectivele şcolare au început să

crească, iar învăţători refugiaţi, în special din Basarabia, au fost

numiţi la şcoala din Variaş: soţii Nedriţă, surorile Ciobanu,

învăţătoarea Leahu, învăţătorul Oprea.

Înapoindu-se din prizonierat în anul 1948, Virgil Georgescu

îşi reia postul de director. În această perioadă începea conflictul

dintre Stalin, conducătorul U.R.S.S. şi Tito, conducătorul

Iugoslaviei, care aveau viziuni diferite despre construcţia societăţii

comuniste. Stalin îl acuza pe Tito că este proamerican şi că a trădat

idealurile comuniste. Cu trupe sovietice de ocupaţie pe teritoriul ei şi

cu partidul comunist ajuns la putere, România a fost nevoită să facă

„jocurile” lui Stalin. Presa românească îl critica în fiecare zi pe Tito,

iar în Banat se construiau cazemate orientate spre Iugoslavia, în

eventualitatea unui război cu ţara vecină. Învăţătorii basarabeni,

refugiaţi în Banat, se aflau într-o situaţie ingrată, deoarece ei

părăsiseră ţinuturile natale de teama armatelor sovietice. De aceea nu

le-a fost deloc greu autorităţilor comuniste româneşti, să considere

periculoasă prezenţa basarabenilor la graniţa de vest a ţării, pentru că

antipatia lor faţă de comuniştii ruşi s-ar fi putut transforma uşor în

simpatie pentru Tito. Aceasta a fost cauza pentru care învăţătorii

basarabeni din Variaş au fost obligaţi să plece din localitate, fiind

mutaţi spre interiorul ţării. În locul lor, începând cu anul 1949, au

fost aduşi alţi învăţători, în special din zona Olteniei: N. Pârşan,

N. Chiriţă, Elena Georgescu (prin căsătorie Ilinescu)47

, Vlaiculescu,

Augusta Trăilescu, Eugenia Cordoş, Zoe Vârban, Ecaterina Negruţiu,

Petru Apostolescu, Aurelia Petrescu, etc.

În anul 1953, Virgil Georgescu a fost mutat la şcoala din

Igriş. În locul lui a fost numit director la şcoala română din Variaş,

47

Sora lui Virgil Georgescu. Absolventă a Şcolii Normale din Craiova, a fost

repartizată la Variaş ca învăţătoare în anul 1949. S-a calificat ulterior ca profesoară

de limba română şi istorie. S-a pensionat în anul 1983, de la şcoala din Variaş.

121

învăţătorul Ioan Carp. Peste puţin timp, Virgil Georgescu s-a

transferat la Liceul Teoretic din Periam, unde calificându-se ca

profesor, a predat muzica, limba rusă şi limba franceză. În anul 1970

s-a pensionat şi s-a mutat cu familia la Bucureşti, oraşul de origine al

soţiei. Primul învăţător şi director al şcolii din Variaş, Virgil

Georgescu, a ales să-şi petreacă ultimii ani ai vieţii departe de

localitatea unde s-a afirmat în plan profesional, însă înfăptuirile şi

spiritul său au rămas vii în memoria românilor varieşeni.

Sala de clasă a învăţătorului Virgil Georgescu

Bibliografie

A. Müller, M. Luchin, Monografia Şcolii generale din comuna

Variaş, judeţul Timiş, Variaş, 1976;

V. Georgescu, Primele începuturi ale şcolii române din comuna

Variaş-Timiş, manuscris existent în „Cartea de onoare a şcolii”,

Variaş, 1976;

E Ilinescu, Informaţii despre perioada începuturilor şcolii

româneşti, relatate oral;

F. Zamfir, Şcoala din Variaş în curgerea timpului, în „Comuna

Variaş, spaţiu de convieţuire interetnică şi interculturală”, Editura

Brumar, Timişoara, 2006;

F. Zamfir, Vechimea elementului românesc în spaţiul varieşean,

în „Oameni, evenimente, tradiţii în Banatul de câmpie (II), Editura

Brumar, Timişoara, 2007.

122

UN ARDELEAN ÎN PUSTA BĂNĂȚEANĂ

ALEXANDRU ȚIERAN, ÎNVĂȚĂTOR LA VOITEG

prof. Elena-Sorina Groza

Școala Gimnazială Voiteg

Asociația Învățătorilor Bănățeni a luat ființă într-o

perioadă în care rolul dascălului român era foarte important, iar

exercitarea acestuia, limitată. Cu doar patru ani înainte de Marea

Unire învățătorii începuseră prin adunările, conferințele și întâlnirile

speciale să se antreneze în ceea ce avea să însemne Unirea, zămislind

în tinerele vlăstare sâmburii patriotismului național și local pentru

viitoarele roade ce se așteptau a le culege mai târziu.

Și Voitegul, comună din pusta bănățeană, cu multiple

posibilități de ridicare a nivelului de cultură al locuitorilor ei, s-a

înscris, prin cel ce a fost învățătorul Alexandru Țieran, între

învățătorii cu dragoste de neam și țară, arătând că mișcările

asociațiilor învățătorești sunt rostuite a duce la îndeplinire visul de

veacuri al românilor. Împreună cu un grup de elevi reușește să ajungă

la Alba Iulia pentru a auzi și vedea ceea ce poporul își dorea, o țară

întregită, ROMÂNIA MARE.

I-am cunoscut pe acești elevi rămași oameni de vază în sat,

în „țoalele” lor păstrate din străbuni, țoale ce cu drag le numim azi,

costume populare. Povesteau cu multă admirație și respect de cel

care a fost Alexandru Țieran învățător în Voiteg, județul Timiș,

membru al membru activ al Reuniunii Învățătorilor Români de la

”Școalele greco-ortodoxe române din Dieceza Caransebeșului.”

”A scrie despre un dascăl înseamnă a scrie despre cel

mai mare om al omenirii”(Petru E. Oancea, zis Tata Oancea).

123

Alexandru Țieranu s-a născut

la 24 ianuarie 1882, în comuna Voiteg.

Părinții: tata - Ștefan, preot, mama –

Alexandrina. Școala primară o face la

Voiteg, gimnaziul- la Ciacova, liceul – la

Vrsac și Arad. Își definitivează studiile

pentru a deveni învățător la Institutul

Pedagogic la Caransebeș- ”pe care îl

termină în mod strălucit.”

Tatăl său sprijină construirea

unei școli noi în comuna Voiteg, unde

din anul 1901 este angajat ca învățător: ”...având norocul rar să

servească în continuu aci spre a-și putea desăvârși opera începută.”

(4)

Primul lucru pe care îl face în folosul comunității este pavarea

străzilor cu cărămidă în lățime de 2 metri și jumătate. Pavarea „a

costat ceva” și a durat doi ani (1902-1904), „o adus hârâială și

nemulțămire din partea poporenilor:

<<Ne bagă dascălul la cheltuială, se plângeau mulți.>>” După

prima zi de ploaie „ vâicejenii au văzut că umblă ca pră ausfoaltu’

din Cimișoara, și au strigat cu toții, fain!” (4)

Înființează un cor cu care participă la mai multe concerte. Din

venitul a opt concerte îngrădește cu gard cimitirul comunei și

plantează o grădină școlară cu 100 de nuci care aduc un venit

considerabil.

Școala românească - construită

în 1901 – în care a predat

Alexandru Țieran

124

Biserica veche din lemn a ars. În 1906, făcând parte din

conducerea bisericii, ajută la zidirea acesteia peste drum de școală.

Este conștient de faptul că agricultura dă roade atunci când

sunt unelte și mai multe mâini de lucru, pe suprafețe mai mari. Astfel

în anul 1908 organizează prima „însoțire românească,” lucrând în

comun, în mod sistematic și rațional aproximativ 100 de jugăre de

pământ, „muncă ce a pus bunăstarea și nouă directivă în lucrarea

pământului, a întregii comune,

realizâdu-se astfel frumoase

câștiguri.”(4) Conduce această

asociație: ”Înfrățirea”, până în 1914

când e trimis pe front.

Doi ani mai târziu își reia

activitatea didactică, „când în urma

unei dispensii ministeriale, dascălii se

dispensează.”

În toamna anului 1918 dascălul, Alexandru Țieran, are un rol

deosebit de important în organizarea luptei românilor din Voiteg

pentru libertate și unitate națională contribuind și la organizarea

Gărzii Naționale Române. Este delegat din partea Consiliului

Comunal spre a merge la Alba-Iulia în fruntea unei delegații de copii

”unde depune o scrisoare de aderare pe vecie la Patria Mamă.”(4)

Înființează prima Cooperativă

de Consum, numită de localnici

”Țierana” în semn de recunoștință față

de învățătorul lor.

În anul 1920, din venitul

concertelor realizate la nivel de

comună, strânge 7000 de coroane cu care realizează primul

Monument al eroilor din Banat – fiind înscriși pe el, 32 de eroi căzuți

pe front.

125

În 1921 alcătuiește primul cor bărbătesc pe care-l

conduce timp de 5 ani.

Anul 1923 este anul în care face

un fapt plin de curaj ”la care nimeni nu

au îndrăznit să creadă, să cugete,

măcar, că s-ar putea realiza”: ”o zidire

impunătoare în formă de vilă, de palat,

și această minunată clădire , demnă de

Timișoara, era .....crâșma satului.”(4)

Primul său gând a fost să transforme această ”casă de beutură”

dându-i un scop nobil și folositor. Pentru aceasta ”convoacă un

consiliu comunal și unde într-o vorbire vibrantă și plină de lumină și

căldură” propune închiderea birtului și înlocuirea cu Casa Națională

pe care o numește: Casa Culturală Prințul Mihai I. Aici s-au ținut

concerte, spectacole de teatru, petreceri. A condus această instituție.

„După vreo 40 de ani de muncă și trudă la altarul sfânt al

școlii, trece la pensie, rămâind mai departe conducătorul foarte iubit

și venerat al poporenilor care nu ies niciodată din sfaturile și

vorbele d-sale atât de înțelepte și de folositoare.”(4)„În toată

această muncă de patruzeci de ani, în care am luminat copiii mie

încredințați, am fost ajutat și călăuzit de înțelepciunea și blândețea

soției mele,” (4) Alexandrina, i-a declarat chiar el, Alexandru

Țieranu, lui Tata Oancea ”cu ochii înlăcrimați”;

Însemnările bisericii din Voiteg arată că Familia Țieranu a

venit din Ardeal și au trăit 157 de ani în această comună. S-a stins

din viață la vârsta de 62 de ani cel care a fost un învățător destoinic,

prețuit și iubit de întreaga comunitate voitegeană.

Trecutul trebuie să stea drept pildă viitorului.

Bibliografie:

1. Ioan Muntean, ”Banatul istoric. 1867- 1918. Școala.

Educația, Vol. 3, Ed. ExcelsiorArt, 2008;

Căminul Cultural Voiteg, 2014

126

2. ”Vasiova – Foaie literară și de informații anul XIII – nr. 2-5,

Timișoara, 15 ian. -15 mar. 1941 (”Icoane din trecut și

prezent”, de Gh. Penția, interviu luat de Tata Oancea înv.

Alexandru Țieranu);

3. Mărturii culese de la: preotul pensionar Gărău Petru din

Jebel, Profesorii pensionari Martin Alexandru și Vizman

Vasile, înv. Mioc Mărioara și Tcaciuc Iosefina;

4. Arhiva Școlii Voiteg.

127

DASCĂLUL DASCĂLILOR NOȘTRI DE MUZICĂ,

IOACHIM PERIAN

- PROFESOR, DIRIJOR, COMPOZITOR –

Înv. Ioan Horvath


Născut în Bocşa Montană, jud. Caraş-Severin, la 18

septembrie 1884, ca fiu al lui Vasile, cărăuş la pădurea domeniilor

imperiale, şi al Sofiei, născută Jianu, Ioachim Perian va copilări şi va

frecventa şcoala primară confesională în localitatea natală.

Devenit centru muncitoresc, Bocşa trăia în ambianţa

culturală creată de vestitul învăţător şi dirijor Ion Marcu, cel care-l

va instrui şi pe tânărul Perian. Dascălul vede în elevul său un viitor

muzician şi-l iniţiază în tainele muzicii.

Urmează apoi Gimnaziul maghiar din Reşiţa, după care se

înscrie la Şcoala Preparandă de Stat din Timişoara, pe care o absolvă

în anul 1903. În timpul vacanţelor şcolare, lucrează uneori cu tatăl

său, la pădure, ba chiar îşi întrerupe, pentru o perioadă scurtă de

timp, studiile, pentru a lucra ca spălător de minereu, la Ocna de Fier,

unde a funcţionat câteva luni şi ca învăţător.

Fiind absolvent al Şcolii Preparande maghiare, pentru a putea

preda în şcolile confesionale româneşti solicită să se prezinte la un

examen consistorial la Caransebeş, unde, în anul 1904, primeşte

calificativul ,,Foarte bine”, cu Certificatul nr. 2281/1904 al

Consistoriului Eparhial Caransebeş, având astfel dreptul să predea în

şcolile româneşti. Este numit învăţător la Bocşa Montană natală,

unde va funcţiona timp de 15 ani, înlocuindu-l pe învăţătorul său,

Ion Marcu. În acest timp conduce corul mixt din localitate cu talentul

şi calmul deosebit cu care era înzestrat, dar şi caustic, din când în

când...

128

Primul său concert, ca dirijor al acestui cor, are loc la 20

noiembrie 1905, în care interpretează şi două lucrări proprii: ,,Motto”

şi ,,Floarea ciobanului”. Anul următor ia parte la serbările de la

Reşiţa (15-16 august 1905) cu ocazia sfinţirii steagului Reuniunii

Române de cântări şi muzică din Reşiţa, unde ducea o activitate

culturală prodigioasă vajnicul învăţător –Iosif Velceanu. În acelaşi

an, 1905, cu ocazia Adunării Generale a învăţătorilor din Bocşa,

unde va concerta cu corul său, Ioachim Perian va fi apreciat de către

compozitorul ,,de dincolo de munţi” – I.Şt. Paulian în foaia

,,Drapelul” astfel: ,,Corul din Bocşa e condus de tânărul Perian, ale

cărui calităţi artistice îi pregătesc un loc de cinste printre maeştri

dirigenţi din Banat”. În acel timp, erau apreciaţi ca maeştri dirijori

Ion Vidu, Ion Marcu, familia de preoţi Şepeţean din Chizătău, Iosif

Velceanu, Anton Sequens, Pau Farca şi încă câţiva. După o

săptămână de la acel eveniment, ca urmare a discuţiilor cu oamenii

despre greutăţile pe care le trăiau cei din imperiu, acelaşi I.Şt.

Paulian îi trimite lui Perian noua sa compoziţie, care avea un text,

oarecum profetic:

,,Urmaşi ai marilor martiri

Nu desperaţi de-amarul trai,

Veni-vor zile de noroc,

Stăpâni să fiţi pe-al vostru grai.

Nu desperaţi: la luptă dar,

Ca nişte bravi vă înarmaţi!

Pe cer e scris liberi să fiţi,

Neam de eroi – nu desperaţi!”

Participarea Corului mixt din Bocşa la Expoziţia de la

Arenele Romane de la Bucureşti din anul 1906, cu Ioachim Perian ca

dirijor este socotită ca revelatoare pentru activitatea sa. A fost un

fericit prilej pentru corurile româneşti din Austro-Ungaria pentru a-şi

etala valoarea artistică. La eveniment au participat corurile din:

Reşiţa, Bozovici, Cacova, Sânnicolaul-Mare, Ticvaniul-Mare şi

129

Lugoj. Din păcate, Corul din Chizătău a fost împiedicat de autorităţi

să participe.

Ca orice cor cu pretenţii, Corul mixt din Bocşa îşi propune să

aibă un steag al său, prin urmare, este comandat şi realizat un steag,

nu la Budapesta, ci la Lyon, în Franţa, ca simbol al unităţii gintei

latine! Acest fapt se împlineşte la 29 septembrie 1912.

Evenimentele de la 1 Decembrie 1918 surprind Corul mixt

din Bocşa, împreună cu dirijorul său la Alba-Iulia, unde, prin

strădanie şi cu mândrie, tânărul învăţător, cu corul său, sunt delegaţi

să participe la Marea Unire!

După Unirea cea Mare, tânărul Perian pleacă la Cluj, unde

urmează cursuri universitare de perfecţionare şi abilitare, după care

devine profesor de muzică. Prin decretul Consiliului Dirigent, în

toamna anului 1919, Ioachim Perian este numit profesor de muzică la

Şcoala Normală de Învăţători din Timişoara. Cu o asemenea

perspectivă şi într-un asemenea oraş, proaspătul profesor de muzică

începe o nouă şi asiduă activitate pedagogică şi cultural-artistică.

Tânărul profesor de muzică s-a dovedit a fi unul dintre cei mai iubiţi

profesori de către elevi, pentru bonomia sa, tactul pedagogic,

îngăduinţa şi răbdarea de care a dat dovadă în formarea viitorilor

dascăli.

În colectivul educaţional al Şcolii Normale de băieţi din

Timişoara, Ioachim Perian a avut un loc distinct datorită materiilor

pe care le preda elevilor: teoria muzicii şi solfegiu, istoria muzicii,

muzica instrumentală (vioara şi pianul). Deopotrivă se străduia să

instruiască şi să dirijeze corul, orchestra simfonică şi de cameră a

şcolii; dădea îndrumări elevilor la orele de aplicaţie practică,

organiza concerte în şcoală, cât şi în afara ei; colabora cu Şcoala

Normală de fete, pentru a avea şi un cor mixt, cu care organiza

spectacole la Cazinoul militar – singura sală corespunzătoare din acel

timp.

130

Din anuarele statistice ale Şcolii Normale reiese că activitatea

dascălilor era una variată, de la cursuri propriu-zise la excursii,

spectacole, aplicaţii practice, ateliere de agricultură, apicultură,

diverse meşteşuguri etc. Încă din primul an de existenţă a Şcolii,

elevii sunt îndrumaţi să se organizeze, înfiinţând astfel Societatea de

lectură a elevilor, la 20 decembrie 1919 având loc prima şezătoare

literar-muzicală. În cadrul unei şezători, preşedintele Societăţii,

elevul Ştefan Stănescu, recită propria sa poezie, în care creionează,

stângaci dar realist, portretul dascălului de atunci:

De te va bate vântul

Tu strânge-ţi toga lungă,

Urmează-ţi mersul, cântul,

FiI demn de a ta muncă – Dascăle!

Năvalnica furtună

Umerii de-ţi apasă

Mai crede-n vreme bună

Şi-arată că nu-ţi pasă – Dascăle!

A mărilor talazuri

De-or vrea să te înece

Tu nu-ţi face necazuri:

E fluxul care trece – Dascăle!...

La finele anului şcolar 1923/1924 profesorul Perian este cel

care prezintă programul festiv, în cadrul căreia ţine o cuvântare de

închidere, despre ,,Rolul şcolii poporale, ca preparatoare a

elementelor tuturor ştiinţelor şi despre datoriile învăţătorului, ca

factor principal al unei şcoli bune”.

În următorii ani din deceniile al patrulea şi al cincilea ai

secolului al XX – lea, Ioachim Perian se implică asiduu în

organizarea şi dirijarea a mai multor coruri din Timişoara. Însă cea

mai importantă activitate a desfăşurat-o în cadrul Asociaţiei

131

Corurilor şi Fanfarelor române din Banat, al cărei secretar a fost, încă

de la constituire, alături de iniţiatorii acesteia – Ion Vidu şi Iosif

Velceanu. Asociaţia, înfiinţată în anul 1922, va cuprinde peste 300 de

coruri şi fanfare din întregul Banat. După trecerea în nefiinţă a

preşedintelui Asociaţiei, Iosif Velceanu, (31 august 1937), este ales

preşedinte profesorul Ioachim Perian. Ziarul ,,Voinţa Banatului” din

10 noiembrie consemna: ,,ca nou preşedinte a fost propus Sabin V.

Drăgoi, dar acesta refuzând, căci avea prea multe sarcini, a rămas

preşedinte de onoare, iar preşedinte activ a fost ales Ioachim Perian,

iar secretar – Nicolae Ursu”. Au urmat doi ani de muncă intensă dar,

odată cu evenimentele din preajma celui de-al doilea război mondial,

activitatea Asociaţiei stagnează.

La 1 septembrie 1941 profesorul Ioachim Perian se

pensionează şi la scurt timp se mută în oraşul natal – Bocşa, unde îşi

trăieşte ultimele clipe ale vieţii sale, pline de trudă pe tărâmul

didactic şi artistic-cultural. Se stinge din viaţă la 17 ianuarie 1955,

fiind înmormântat în cripta familiei din cimitirul ortodox din Bocşa.

Printre elevii care i-au urmat - oarecum - destinul, s-a aflat şi

domnul profesor de muzică Pavel Romaniţan – continuator al

neobositului dascăl, Ioachim Perian, pe care l-a admirat şi l-a evocat

adesea şi care, la rându-i, a instruit, prin muzică, multe generaţii de

dascăli, în cadrul Liceului Pedagogic ,,Eftimie Murgu” din Timişoara

– azi Liceul Pedagogic ,, Carmen Sylva”.

Ioachim Perian şi-a încheiat viaţa modestă, dar plină de

abnegaţie – pentru luminarea fiilor patriei, la fosta Şcoală Normală

de învăţători din Timişoara, unde şi-a adus o contribuţie plină de

roade în promovarea cântului coral, bănăţean şi românesc – într-o

perioadă de vârf a acestei activităţi, prin strădania şi cu sprijinul unor

oameni luminaţi şi dedicaţi acestei nobile activităţi, de culturalizare

şi de înnobilare a spiritului românesc.

132

Peste arcul timpului noi, dascălii de azi, avem datoria şi

onoarea de a ne reaminti ceea ce dascălii noştri, cât şi dascălii

dascălilor noştri, ne-au inoculat în conştiinţe – RESPECTUL pentru

înaintaşi!

Bibliografie:

Victor Andrei,,Din generaţia de aur a Marii Uniri – Ioachim

Perian, Anuarul Asociaţiei Corurilor şi Fanfarelor din Banat – 1937.

133

DASCĂLUL – PROMOTOR AL VALORILOR

CULTURII NAŢIONALE

Prof. Zlatinca Neamț

CJRAE Timiş / Şcoala Gimnazială Nr. 18 Timişoara

„Nu e datorie românească mai vrednică de a fi îndeplinită,

decât ca să facem părtaşi pe cei mai tineri de bunurile sufleteşti

moştenite din vechime, căci zestre mai de preţ nu e alta ca averea de

cuget şi simţire închisă şi păstrată cu grija sfântă de-a lungul anilor,

în adâncurile sufletului creştinesc al moşilor şi strămoşilor noştri…”

(GEORGE BREAZU)

Odată cu integrarea şi propulsarea ţării noastre în sistemul

naţiunilor europene democratice, cetăţenii români trebuie să arate că

sunt responsabili în acţiunile lor, că doresc să contribuie activ la

reformarea economico-socială complexă şi că ne merităm poziţia în

eşalonul ţărilor cu adevărat libere şi civilizate. În actualele condiţii,

trebuie să pornim de la punerea în valoare a ceea ce avem mai de

preţ, respectiv de la ceea ce este autentic românesc, particular nouă,

ca naţiune. De aceea, acum, când se vorbeşte tot mai mult de

integrare europeană şi de globalizare, elevii noştri trebuie să

cunoască cu mintea şi cu sufletul satul tradiţional românesc, pentru

că aici vor găsi, comoara tradiţiilor, a datinilor şi a obiceiurilor

specifice satului bănăţean.

A intrat în obişnuinţă o afirmaţie de genul „românii au cel mai

bogat folclor din lume”, fie că este vorba de cel muzical, coregrafic,

literar sau al obiceiurilor. Însă, multe dintre obiceiurile populare s-au

pierdut (ca de altfel şi majoritatea expresiilor lingvistice) ca urmare a

evoluţiei îndeletnicirilor sătenilor de-a lungul perioadelor istorice pe

care satul/comuna românească le-a traversat, a industrializării forţate

la care a fost supus în perioada comunistă, a migraţiei populaţiei

134

tinere de la sat spre zonele urbane. Astfel, pentru a nu se pierde şi ce

a mai rămas din „lumea adevărată” a satului, pentru păstrarea şi

revigorarea tradiţiilor culturale specifice, slujitorii actuali ai şcolii,

sprijiniţi de întreaga comunitate locală, trebuie să întreprindă acţiuni

benefice pentru copiii şi tinerii acestei ţări. De aceea, frumuseţea

vremurilor de odinioară trebuie să devină o temă de meditaţii şi

reverie pentru elevii noştri, respectiv tinerii de astăzi.

Având în vedere starea de lucruri care se perpetuează în ultima

perioadă în privinţa specificului cultural al zonei din vestul ţării,

apare ca o necesitate acţiunea de preluare şi transmitere a tot ce este

cultură şi civilizaţie populară bănăţeană, în „caratele” ei de frumuseţe

şi expresivitate. Tradiţiile, obiceiurile

şi portul popular nu trebuie lăsate să

moară sub cenuşa timpului! De aceea

este benefic ca proiectele educaţionale

să aibă în vedere tocmai acest aspect al

valorificării tradiţiilor, al preluării şi

transmiterii lor, dacă vrem ca şi

generaţiile care vin să înţeleagă că „veşnicia s-a născut la sat”, că

fără această zestre de gândire şi

simţire nu mai suntem noi. Tradiţiile,

preluate de copii cu talent şi

ingenuitate, trebuie redate vieţii

pentru a dura în timp. Dacă vor reuşi

să vieţuiască va fi doar rodul muncii

pătimaşe a unor oameni/dascăli ce

sfinţesc locurile unde vieţuiesc şi

muncesc.

Ce putem face în acest sens, noi,

dascălii, şi mai ales ... cum? Iată câteva exemple.

În primul rând, documentele şi vestigiile istorice, prin

autenticitatea lor, reprezintă dovezi ale unor fapte şi evenimente

135

trecute, evidente şi de netăgăduit, fiind înzestrate cu o forţă de

convingere extraordinar de puternică. În actul cunoaşterii, ele au o

deosebită valoare pedagogică şi semnificaţie de mărturii ale

trecutului, de reprezentări ale unei realităţi absente, fiind adevărate

izvoare de noi cunoştinţe, puncte de plecare pentru o susţinută

activitate de căutare şi aflare a adevărului istoric cu forţe proprii.

Tinerii pot intra în contact cu izvoarele nesecate de informaţii,

modelele de comportament şi leagănele tradiţiilor şi obiceiurilor

strămoşeşti efectuând vizite la muzee, excursii de documentare la

monumente eroilor sau anumite edificii culturale importante,

respectiv culegerea de mărturii vii direct din satele Banatului de

pustă sau de munte pentru cunoaşterea

istoriei şi culturii localităţilor

(exemple: Muzeul Banatului, Muzeul

de Etnografie, Muzeul Satului

Bănăţean din Timişoara, Castelul

Huniazilor din Hunedoara, ruinele

Cetăţii Sarmizegetusa, cetăţile Şiria şi Soimoş din jud. Arad,

Monumentul eroilor de la Păuliş / jud. Arad, satele din Depresiunea

Almăjului / jud. Caraş-Severin etc).

Nu trebuie uitate frumuseţile naturale ale ţării noastre în general,

respectiv ale zonei de vest a României - Banatul, care fac cinste

oricărui român şi care pot fi reale cărţi de vizită şi invitaţii pentru

oricare cetăţean european care doreşte să ne cunoască. Avem o

îngemănare de forme de relief, cu o vegetaţie bogată care îmbracă

culori vii în funcţie de anotimp şi o varietate de îndeletniciri pe care

românii le fructifică. Satul românesc, deşi mult transformat, tot

păstrează vie amprenta naturaleţei şi a arhaismului, ceea ce întăreşte

sintagma „veşnicia s-a născut la sat”.

Elementele de istorie locală, trebuie în permanenţă observate,

analizate şi evidenţiate, pentru crearea unei viziuni de ansamblu

136

asupra istoriei noastre naţionale. Experienţa didactică ne

demonstrează că izvorul istoric local poate fi folosit în toate

momentele lecţiei, acolo unde cadrul didactic consideră că are cel

mai mare efect şi poate fi integrat în istoria patriei. Pot fi folosite

izvoare arheologice, documente, fragmente din cronici, din arhivele

instituţiei, inclusiv ale şcolilor, inscripţiile unor monumente locale,

cu scopul reconstituirii activităţii unor personalităţi ale localităţii

respective. În vizitele noastre la muzeu am văzut numeroase izvoare

arheologice (vase, monede, machete), documente, fragmente din

cronici, inscripţii în piatră sau lemn sau monumente locale ridicate în

cinstea unor evenimente sau personalităţi locale.

Există în prezent, un mare interes pentru încurajarea

cercetărilor de istorie locală . Mulţi profesori împreună cu elevii lor,

sunt deja cuprinşi în asemenea activităţi, cercetând şi descoperind

izvoare de istorie locală în arhive, biblioteci şi chiar pe şantiere

arheologice. Asemenea activităţi au darul de a întări convingerile şi

respectul elevilor pentru localitatea în care trăiesc, de a spori

capacitatea de apreciere a valorilor materiale şi spirituale create de

înaintaşi. Există cazuri în care pe baza unor astfel de cercetări cadrele

didactice au alcătuit monografii legate de istoricul localităţii în care

s-au născut, trăiesc sau îşi desfăşoară activitatea.

Folclorul românesc, ca expresie artistică a conştiinţei

colective a românilor, este cel mai mare tezaur de obiceiuri,

credinţe, legende şi sentimente păstrate din negura timpurilor

până astăzi. De aceea, tinerii trebuie să înveţe jocurile populare

specifice, să cunoască şi să îmbrace costumele populare tradiţionale

şi chiar să vorbească în graiul popular bănăţean. Bănăţenii dau

dovadă de implicare şi pun suflet în păstrarea, transmiterea şi

trăinicia valorilor spirituale ale neamului, ale locului natal, şi

preţuiesc folclorul, „fălindu-se” pretutindeni cu cântecele şi doinele

îndrăgite.

137

Ştim cu toţii că veşnicia

s-a născut la ţară şi că acolo se

păstrează încă o sămânţă de

mândrie şi ataşament faţă de

obiceiurile străbune. Ca

urmare, spre acele meleaguri

trebuie să ne îndreptăm şi noi

atenţia tot mai mult. Căminele

Culturale şi Casele de Cultură

din localităţile Banatului atrag tinerii,

implicându-i în preluarea, valorificarea

şi transmiterea tradiţiilor şi obiceiurilor

bănăţene. Numai aşa, tradiţiile şi

elementele constitutive ale specificului

poporului român nu vor fi lăsate să

moară sub cenuşa timpului, ci vor

deveni zestrea prin care ne vom

legitima în faţa lumii.

Prin strădanie şi pasiune, tinerii

pot fi stimulaţi în a se implica în acţiuni de culegere a folclorului

local şi de colectare a obiectelor vechi, culegând cântece, poezii de

la localnicii comunelor din Banat, colecţionând costume populare

specifice zonei, obiecte de uz casnic mai vechi, unelte de muncă

folosite în trecut de bunicii lor. Astfel poate lua fiinţă „muzeul

popular al şcolii”, colţişor care poate fi prezentat cu mândrie tuturor

vizitatorilor ce păşesc pragul instituţiei.

138

Activităţile extraşcolare desfăşurate în comunitatea locală

prezintă şi ele valoare educativă mare şi trăiri afective puternice, fiind

determinate de imagini concrete şi de acţiunile în care elevul îşi pune

forţele proprii în slujba colectivităţii lărgite din care fac parte.

Vibraţia afectivă este o sursă de energie pozitivă pentru învăţarea

comportamentului social al copilului, având o funcţionalitate

integrativă mai pronunţată decât un simplu act de cunoaştere. În acest

sens, se pot enumera activităţile comemorative pentru eroii localităţii,

pentru Biserică sau activităţile comunitare cu scop umanitar.

Frumuseţea portului popular şi

cântecului bănăţean (atât de

diversificat), a datinilor şi obiceiurilor

„dân fruncea ţării”, a obiectelor de artă

populară lucrate cu mâna şi sufletul de

către artiştii populari, trebuie să ajungă

şi la sufletul copiilor noştri. Începând

cu obiceiurile prilejuite de fiecare eveniment important din viaţa

bănăţenilor şi terminând cu cântecele, dansurile şi strigăturile

nelipsite, izvorul nesecat al folclorului local este completat de

meşteşugurile specifice zonei.

Reunind deopotrivă simţul

practic şi gustul artistic, meşteşugul

acului / cusutul pe etamină a

valorificat dintotdeauna imaginaţia

creatoare a bănăţeanului.

139

Ornamentarea prin cusătură utilizează o gamă largă de puncte cusute

pe suprafaţa pânzei, puncte cusute după tragerea firelor ţesăturii de

fond şi puncte cusute prin folosirea de paiete şi mărgele. Cadrele

didactice pot ajuta tinerii să pătrundă în tainele cusăturilor,

învăţându-i, ca modele: punctual, linia, cruciuliţa şi lănţişorul.

Semnul de carte, felicitarea, mărţişorul sunt doar câteva din obiectele

confecționate de copii, în care utilul şi plăcutul se îngemănează.

Modelajul argilei şi al lutului

reprezintă ABC-ul olăritului şi al

picturii pe ceramică Există încă, în

judeţele Timiş si Caraş-Severin, centre

de olari (Jupăneşti, Biniş) cât şi biserici

vechi (zona Făgetului - bisericile din

Româneşti, Jupăneşti, Brăneşti sau

Muzeul de Artă Populară Curtea), care adăpostesc inestimabile valori

ale creaţiei populare. Vizitarea lor constituie o oportunitate pentru

generaţiile viitoare, în cunoaşterea, păstrarea şi promovarea valorilor

locale şi naţionale. În aceste locaţii, elevii iau cunoştinţă direct cu

meşteşugul olăritului, modelajului argilei şi a lutului, precum şi cu

finalizarea obiectelor prin pictură. După ce învăţă noţiunile teoretice

sau procedura lucrului, elevii modelează argila, dându-i forma dorită

(fluturaş, ciupercuţă, vază, pomişor, vas ţărănesc). Figurinele se lasă

la uscat de pe o zi pe alta şi se înfrumusețează prin pictare.

Îndeletnicirea legată de modelarea argilei şi a altor materii cu

proprietăţi plastice, modelabile a fost începută în preistorie ca una

din primele dovezi de umanizare a naturii. Modelajul în lut oferă şi

astăzi tinerilor şi copiilor posibilitatea de a se manifesta creativ

realizând figurine, jucării, obiecte de podoabe, ca şi acum mii de ani

in urma. Fără îndoială, descoperirea focului şi inventarea roţii au

favorizat diversificarea şi rafinarea modelarii argilei, respectiv

apariţia a ceea ce înţelegem astăzi prin ceramică.

140

CONCLUZIE:

Începând cu frumuseţile naturale ale spaţiului românesc, cu

obiceiurile prilejuite de fiecare eveniment din viaţa poporului,

continuând cu frumoasele costume pe care le îmbracă în aceste

împrejurări şi terminând cu cântecele, dansurile şi strigăturile

nelipsite de la aceste datini, izvorul lor este nesecat pentru cel ce vrea

să le cunoască şi să ne vadă valorile cu care ne mândrim. De aceea,

este necesar să le adunăm „în mănunchi” şi să le redăm tinerilor

pentru a dura în timp.

Rezultatul acestei munci pătimaşe a dascălilor cu suflet, ce

sfinţesc locurile unde trăiesc şi muncesc, va deveni astfel CARTEA

DE VIZITĂ A ŞCOLII, A COMUNITĂŢII din care fac parte,

respectiv PAŞAPORTUL CĂTRE EUROPA.

Bibliografie:

Elena Niculiţă - Voronca, Datinile şi credinţele poporului

român adunate şi aşezate în ordine mitologică, Ed. Polirom,

Iaşi, 1998;

Constantin Noica, Modelul cultural european, Bucureşti,

Editura Humanitas, 1993;

Stoian Stanciu, Alexandru Petre, Pedagogie şi folclor,

E.D.P., Bucureşti, 1978.

141

EMANUIL UNGURIANU – UN OM AL CULTURII,

UN OM AL VIZIUNII

Prof. Natalia Simona Borlovan

Şcoala Gimnazială Nr. 12, Timişoara

Emanuil Ungurianu s-a născut la 23 decembrie 1845, în

comuna Satchinez, judeţul Timiş – Torontal. Figură luminoasă a

activismului politic bănăţean şi luptător pentru drepturile naţionale

ale românilor, Emanuil Ungurianu se impune în conştiinţa neamului

nu doar ca un apărător al sufletului românesc, ca un sprijin al

credinţei strămoşeşti, dar şi ca un vizionar în privinţa instrucţiunii

publice la care trebuia să acceadă poporul român.

Liceul l-a urmat la Timişoara, între anii 1860 – 1868, iar

studiile universitare la Budapesta, între anii 1869 – 1872. În anul

1874, a depus „cenzura de avocatla Tabla regească din Budapesta,”

devenind avocat în Timişoara, profesiune pe care o va exercita până

în anul 1916.

Om de mare caracter şi luptător neobosit pentru salvgardarea şi

propăşirea ideilor naţionale în contextul tot mai accentuat de

maghiarizare forţată a populaţiei româneşti ca expresie a dualismului

austro-ungar, Emanuil Ungurianu milita pentru „şcoala

poporului…”, „cu învăţători care să corăspundă la posturile lor”.

Emanuil Ungurianu a crezut permanent că o şcoală bună este

necesară emancipării culturale şi materiale a neamului, aşa cum

reiese din discursul ţinut în Adunarea generală a asociaţiei Astra, din

12 mai 1901, de la Buziaş, când dădea exemplu auditorilor atitudinea

şvabilor din Banat faţă de şcoală. El spunea că şvabii din Banat

„călcând în urma Nemţilor din Germania, de unde au venit, îşi zidesc

şcoli mari şi frumoase, le provăd cu toate recvizitele trebuincioase,

caută învăţători buni şi îi plătesc bine… şi grijesc ca copii lor să

142

umble regulat la şcoală.” Ideea sa despre şcoală este subliniată de

asemenea într-o frază din acelaşi discurs amintit mai sus, care sună

astfel: „iar mintea trează şi bunăstarea materială a acestor nemţi vine

numai dela şcolile lor poporale.”

Emanuil Ungurianu a militat pentru organizarea şi conducerea

învăţământului confesional sub scutul şi conducerea bisericii

ortodoxe, considerând că dacă organizarea şi conducerea şcolilor

confesionale ar ajunge să fie diriguite de alţi factori decât biserica

ortodoxă, limba română şi deşteptarea neamului românesc vor suferi

o înfrângere de nereparat. Odată cu introducerea bilingvismului

didactic în şcolile minorităţilor etnice din fosta Ungarie şi cu punerea

în aplicare a legii salarizării din 1907, factori care atacau, în însăşi

existenţa ei, şcoala confesională românească, Emanuil Ungurianu

scrie, în 26 martie 1907, Venerabilului Consistor din Arad: „Şcolile

noastre poporale, în privinţa existenţei materiale, mai au un respiriu

de trei ani; în acest timp, adică încă în decursul anului 1907, ar trebui

Venerabilul Consistoriu să îndrumeze pe inspectorii şcolari, adecă pe

protopopi, ca în fiecare comună, să meargă la faţa locului şi pe lângă

expunerea pericolului în care se află şcolile româneşti, să capaciteze

în sinoadele parochiale pe credincioşii bisericii noastre, ca să

stabilească respective să urce salariile învăţătorilor confesionali. Iar

comunele bisericeşti sărace, cari nu se vor putea supune la sarcina

salariului urcat, acestea vor trebui ajutate materialmente şi mai bine

ar fi, să le putem noi ajutora, decât ministerul de instrucţiune

publică.” Din ultima frază se desprinde opoziţia acestui eminent om

politic faţă de subvenţia de stat, care în acel context ar fi însemnat o

accentuare a acţiunii de deznaţionalizare, specifică politicii şcolare a

regimului dualist.

Emanuil Ungurianu lupta în această adresă şi pentru

constituirea unui fond diecezan pentru „ajutorarea şcolilor sărace”, în

viziunea sa, dualismul şcoală-biserică fiind unul dintre principalii

pioni pe care s-ar fi putut clădi conştiinţa naţională şi din perspectiva

143

căruia românii s-ar fi putut opune cu succes politicii de

deznaţionalizare practicată de guvernul de la Budapesta.

Om de acţiune în acelaşi timp, Ungurianu, care nu înţelegea să

tergiverseze şi să întârzie educaţiunea naţională, pentru a soluţiona

cel dintâi problema susţinerea şcolii confesionale prin mijloace

proprii, convoacă, în 15 septembrie 1907, în conferinţă, o parte dintre

membrii comunei bisericeşti greco-ortodoxe române, din Timişoara,

oraşul intern şi Fabric, conferinţă ce va avea următoarea rezoluţie:

„Pentru asigurarea materială a şcolilor, se va crea un fond şi ca izvor

de venit, se introduce darea de cult, în amândouă parochii, cu

următoarele clase, şi adecă: a) clasa I, cu contribuţia anuală de 40 de

coroane; b) clasa a II-a, cu contribuţia anuală de 28 de coroane; c)

clasa a III-a, cu contribuţia anuală de 20 de coroane, d) clasa a IV-a,

cu contribuţia anuală de 12 coroane; e) clasa a V-a, cu contribuţia

anuală de 8 coroane; f) clasa a VI-a, cu contribuţia anuală de 4

coroane; g) clasa a VII-a, cu contribuţia anuală de 2 coroane.”

În cadrul aceleiaşi conferinţe se hotărăşte construirea unei şcoli

noi în cartierul Fabric. Militând în continuare pentru salvarea şcolilor

confesionale, după ce participase, în 17 iulie 1908, ca deputat sinodal

şi fruntaş al bisericii ortodoxe, la conferinţa Consistoriului arădan,

prezidată de Episcopul I. I. Papp, în cauza susţinerii şcolilor

confesionale, Ungurianu comunică într-o adresă destinată „ilustrului

Domn Episcop” necesitatea înfiinţării unei bănci culturale diecezane,

cu sediul la Lipova şi în acelaşi timp militează pentru implicarea

femeilor în acest proces, idee preluată cu succes de consistorul

diecezan, care adresează un călduros apel „damelor române

credincioase bisericii strămoşeşti, căci fără conlucrarea femeeiei

române la cultura poporului român, nu putem avea speranţă să

ajungem la un rezultat de însemnătate mai mare.”

Atent observator al realităţii social-politice, Ungurianu remarcă

faptul că învăţătorii confesionali din Banat, aparţinători diecezei

144

Aradului, nu erau grupaţi şi organizaţi cu statute aprobate de guvern,

pentru activitatea asiduă ce ar fi vizat perfecţionarea lor didactică şi

culturală, aşa cum erau organizaţi colegii lor din dieceza

Caransebeşului şi din dreapta Mureşului. Toate statutele înaintate

până în 1900, referitoare la organizarea învăţătorilor din stânga

Mureşului, şi înaintate Ministerului instrucţiunii publice se loveau de

obtuzitatea şi naţionalismul dualismlui austro-ungar, contravenind,

de fapt, politicii de maghiarizare forţată practicată de acest regim

politic şi fiind respinsă deci aprioric.

Fire practică şi caracterizată de un voluntariat extrem,

Ungurianu îi convoacă imediat pe toţi învăţătorii în Timişoara şi,

pornind de la statutele învăţătorilor unguri din Banat, aprobate de

minister, redactează un nou statut, pe care îl înaintează ministerului

şi pentru care obţine aprobarea. Astfel ia naştere „Reuniunea

învăţătorilor greco-ortodocşi români din protopopiatele Timişoara,

Belinţ, Lipova şi Comloşul-Mare”, înregistrată ca persoană juridică

şi avându-l ca preşedinte pe Emanuil Ungurianu.

Acesta trasează trei mari direcţii de dezvoltare, astfel:

a) învăţământul poporal trebuie să cuprindă instrucţiunea şi

educaţiunea, două elemente constitutive într-o corelare

interdependentă pentru luminarea şi deşteptarea poporului,

căci „instrucţiune fără educaţiune ar fi pentru poporul

nostru de o valoare inferioară”;

b) ridicarea nivelului cultural al membrilor Reuniunii

(asociaţiei), învăţătorul fiind principalul factor pe terenul

instrucţiunii, el fiind de fapt luminătorul şi educatorul

poporului;

c) o altă direcţie în care eminentul om politic a fost vizionar

se referă la asigurarea stării materiale a învăţătorilor, pentru

că, aşa cum bine sublinia Emanuil Ungurianu, nu se poate

pretinde de la învăţător „ca el, cu zel şi devotament, să-şi

145

îndeplinească datorinţa, în oficiul său, când el zilnic are a

se lupta cu greutăţile de existenţă.”

Dând dovadă de o largă deschidere, în spiritul vizionar care îl

caracteriza, Emanuil Ungurianu a susţinut cu tărie emanciparea şi

culturalizarea ţărăncii române, considerând că „starea culturală şi

economică a unui popor atârnă în mare parte de la gradul de cultură

al femeii şi că educaţiunea femeii numai prin femei se poate face

bine şi cu temei”. El solicită instrucţie specială pentru fete, în clase

separate, conduse de învăţătoare femei.

În calitatea sa de organizator al instituţiunii Caselor naţionale

pentru Timiş-Torontal, Ungurianu se adresa conducătorilor şcolilor

poporale, cerându-le să insiste ca dăscăliţele satelor, pe care le

numea cu dragoste „singurele diplomate rurale”, să se ocupe cu drag

de învăţătura ţărăncilor române.

Ca o recunoaştere a întregii sale activităţi în acest domeniu, în

ziua de 22 august 1913, învăţătorii diecezei Aradului, prezidaţi de

Iuliu Vuia şi Iosif Moldovanu, îi conferă lui Emanuil Ungurianu un

album cu o frumoasă dedicaţie, din care selectăm această frază, ca o

chintesenţă a activităţii acelui care a fost venerabilul om politic şi

luptător pentru culturalizarea maselor E. Ungurianu: „Fiul poporului

în tată s-a desăvârşit.”

146

ICOANA UMANĂ ÎN FIREȘTI GESTURI de ACASĂ

prof. Floare Ranta Cândea

Universitatea Aurel Vlaicu din Arad

UN FIU AL SATULUI-ACASĂ

Am fost, pentru o zi, Pelerini în Locuri sfinte. Lăsând clopotele

Mănăstirii Bodrog să ne îmbuneze inimile, într-o zi de Mare Praznic-

Sântamaria Mare, am ajuns la Felnac, de Ziua Satului. Și, așa cum este

îndatinat, Fiii satului, se intorc Acasă, în diferite prilejuri.

De data aceasta, domnul profesor, Gheorghe Rancu

[Bodrog], Fiu al Satului, stabilit la Șopotu-Vechi, s-a reintors la Felnac

[și nu singur]. A donat un Însemn Memorial- IULIU VUIA, care a fost

postat pe o latura din coridorul școlii.

Iuliu Vuia s-a nascut la Felnac-[1865] și provine din familia

lui Eftimiu Vuia și al Ecaterinei Vuia [fiica lui Constantin Diaconovici

Loga].

La Ceremonialul de Sfințire, săvârșitit de Parintele paroh

Petru Stelian Lungu, după Cuvintele de Bun venit, rostite de primarul

Nicolae Selegean, am asistat la Momente de Înalțare spirituală, din care

s-a fost desprins personalitatea Marelui Cărturar felnăcan.

Astfel, după studii primare în satul natal, unde învățător a

fost și tatăl său, a urmat și absolvit [1881- Preparandia din Arad,

profesând, mai apoi ca și dascal în diferite școli din Timișoara,

Remetea, Chesinț, Belinț ș.a.

Autor de manuale școlare, publicist, reformator în ideile

națiunii, gazetar [a colaborat cu Luminatorul, Dreptatea, Tribuna,

Biserica și Școala], Iuliu Vuia a fost și un mare patriot [a participat, ca

delegat al învățătorimii, la Marea Unire și a fost rasplatit, [dar a fost si

surghiunit] cu diferite Ordine și Medalii, pentru osârdia depusă pe atâtea

fronturi de ordin cultural-național. Despe toate acestea, ca un act

reparatoriu, au vorbit domnul Ioan Olarațcu de la Comloșu Mare [unde

Iuliu Vuia a fost dascăl vreme de 24 de ani], Ioan Traia teologul

147

muzeograf de la Muzeul Banatului Timisoara, prof. Viorel Dolha-

președinte Agiro, prof.univ.dr.Anton Ilica, UAV-Arad ș.a.

Asistența a fost alcatuită din localnici, iubitori de frumos si

istorie, printre care am văzut și pe prof.dr. Doru Sinaci , Marinela

Mihailovic [director Camin Cultural], prof. Mihai Henț, care a încântat

auditoriul cu un cântec închinat [acompaniat de chitara sa]

Luminatorilor- Bieți lampagii.

În concluzie, chiar dacă Iuliu Vuia își doarme somnul de veci

in Caransebeș-[1933] alături de bunicul său, C.D.Loga, considerăm că,

aducerea Acasă este un gest care va fi prețuit de generațiile care vin și

îmbrațișează istoria locală în general și pe cea nationlă, în special, iar

comuna Felnac, a fost, măcar pentru o zi- o Insulă presărată de un

Romanism aparte.

Gheorghe Rancu Bodrog

Născut în 02. 04. 1946 în localitatea Bodrogu

Vechi, jud. Arad;

Şcoala primară în Bodrog, gimnaziul în

Zădăreni jud. Arad, Liceul Mixt Pecica, jud.

Arad, promoţia 1964;

Institutul Pedagogic Arad, promoţia 1966;

Repartizat prin Decizie Ministerială la Şcoala

Stancilova jud Caraş Severin din 1966, iar din 1969 transferat

definitiv la Şcoala Şopotu Vechi unde a funcţionat până la

pensionare în 31 august 2010;

Anul 1988 a obţinut gradul I în învăţământ şi tot din acelaşi

an a fost desemnat, de către Inspectoratul Şcolar Caraş Severin,

inspector metodist pentru învăţământul primar până la pensionare.

Anul 2001 a absolvit Facultatea de sociopsihopedagogie –

Colegiul Universitar Pedagogic, iar în 2005 Facultatea de drept a

Universităţii Dacia Hercules din Băile Herculane unde a îndeplinit

funcţia de director cu probleme de învăţământ, strategie, reformă

timp de 9 ani între 1995 – 2004. Din 2004 până în toamna anului

148

2006 a funcţionat ca responsabil de punct de lucru, în Băile

Herculane, pentru Universitatea Ecologică din Bucureşti.

Nu a practicat calificările ulterioare din respect pentru

meseria de dascăl. Le-a făcut doar pentru cultura sa generală şi să

demonstreze că întotdeauna se poate mai mult.

Din anul 1996 până în anul 2000 a fost ales membru mirean

în Consiliul eparhial al reactivatei Episcopii a Caransebeşului

participând la alegerea celor doi episcopi de Caransebeş Emilian

Birdaş şi dr. Laurenţiu Streza alegeri desfăşurate în Bucureşti, la

Patriarhia Română.

În decursul anilor a participat la sesiuni de comunicări

ştiinţifice, simpozioane, congrese (Primul congres al învăţătorilor şi

institutorilor români de pretutindeni, ţinut la Arad (2006) şi apoi

Congresul învăţătorilor din România ţinut la Bucureşti) sau mese

rotunde cu profil didactic, metodico – ştiinţific unde a susţinut peste

170 de comunicări fiind răsplătit cu numeroase diplome de

participare, de merit, de onoare şi de excelenţă.

A fost ales membru de onoare al mai multor instituţii

culturale (coruri, fanfare) al unor asociaţii sau societăţi culturale din

ţară şi din străinătate.

Dintre premiile obţinute amintim: „Premiul cultural de

Excelenţă” Fundaţia „Nişte ţărani” preşedinte Dinu Săraru, Horezu,

jud. Vâlcea, 1986 „Premiul satului bănăţean” pentru afirmarea şi

promovarea valorilor patrimoniului cultural spiritual şi al

specificului satului bănăţean 2010, Premiul cultural „Tibiscus”

pentru contribuţii la promovarea şi afirmarea valorilor cultural –

spirituale româneşti în spaţiul banatic, 2010, Premiul „Silvius

Bata Miclea „ pentru contribuţii majore la publicistica din Banat,

2010 şi 2012, Premiul cultural „Casa Românească” Uzdin, în semn

de recunoaştere pentru faptul că lumina i se aşterne pe chip ori de

câte ori lucrează pentru neam cât şi pentru răbdarea, perseverenţa,

inspiraţia şi înaltul profesionalism de care a dat mereu dovadă,

149

2011, Premiul Jurnalistul anului pentru izbânda credinţei în

ziaristica independentă, pentru înalta pâlpâire a spiritului de

jurnalist stând de veghe la izvoarele adevărului, pentru cinstita

slujire a cuvântului scris, pentru tenacitatea cu care apără limba

română, pentru că este făptuitor de dreptate şi pentru curajul de a fi

corect, 2011, Premiul cultural „Gheorghe Bulic” în semn de

profundă mulţumire şi recunoştinţă pentru contribuţia la păstrarea,

afirmarea şi promovarea valorilor cultural spirituale şi a identităţii

neamului românesc cât şi pentru tenacitatea cu care apără limba

română, 2012, Premiul „Eminescu” pentru istorie, 2013, Premiul

„dr. GLIGOR POPI” pentru contribuţii majore la cercetarea,

afirmarea şi valorificarea istoriei românilor din Serbia, 2013,

Premiul „Eminescu” cu plachetă pentru cercetarea istoriei în sudul

Dunării, 2014. În anul 2009 i s-a conferit titlul de Cetăţean de onoare

al comunei Şopot.

În anul 2004, la propunerea

Inspectoratului Şcolar Judeţean Caraş

Severin, a primit, din partea preşedintelui

României, „Medalia pentru învăţământ

clasa I”.

Conferirea titlului de Cetăţean de Onoare de către primarul Păun Baba

În anul 1995 a fondat revista de cultură „Almăjul” prima

publicaţie din istoria ţinutului Almăj a cărei apariţie încetează o

perioadă de timp fiind reluată, cu eforturi proprii, în anul 2009. A

mai colaborat la publicaţia „Eminescu” (2000) care a apărut în

Timişoara, fiindu-i director o vreme, apoi la revista Vrerea a

Societăţii „Sorin Titel” din Banat cu apariţii tot în Timişoara sub

redactorul ei şef Nicolae Danciu Petniceanu. Colaborări cu Timpul

din Reşiţa, Vestea din Mehadia, Familia din Vladimirovăţ, Suflet nou

din Comloş, Almăjana din Bozovici, Vorba noastră din Timoc. În

150

1997 redactor de număr pentru apariţia primului număr al revistei

„Dascălul caraş severinean” care a apărut la Şopot.

Lista cu lucrări publicate:

a) Volume proprii

Gh. Rancu Bodrog, Istoria bisericilor ortodoxe din

Almăj, Editura Neutrino, Reşiţa, 2007

Gh. Rancu Bodrog, Predarea istoriei românilor în

şcoala primară, Editura Radical, Drobeta Turnu

Severin, 2003

b) Volume în colaborare

Mircea Chivu, Gh. Rancu, Caiet de informare şi

documentare pentru învăţământul primar şi preprimar; Ed.

Radical, Turnu Severin, 2001

Gh. Rancu Bodrog, Mircea Chivu, Ghid metodologic (referire

la modalităţi de evaluare şi predare simultană) Ed. Ager, Tg.

Jiu, 2003

Pr. Dr. Constantin Cilibia, Gh. Rancu Bodrog, Episcopul dr.

Iosif Traian Badescu 2008

b) Volume colective

Symposia thracologica, nr. 9, Bucureşti 1992, Editura

Institutului Român de Tracologie, articolul: O posibilă

relaţie: crucile din extravilan şi reţeaua rutieră

romană, pag.203.

Liviu Groza, Legendă şi istorie în Valea Almăjului,

Ed. Nagard, Lugoj, 2005, articolul: Omul sfinţeşte

locul şi la Şopotu Vechi, pag. 59

Artur Silvestri, Un „Prinţ popular” – Protopopul

colonel K.u.K Pavel Boldea din Borlovenii Vechi, Ed.

InterMundus, Bucureşti, 2007, articolul: Un om de o

bunătate fără seamăn. Câteva repere biografice,

pag.11

151

Vasile Popeangă, Emil Ambronie, Pe drumul Marii

Uniri, Ed. „Vasile Goldiş”, University Press, Arad,

2008, articolul: Contribuţia preotului Iosif Coriolan

Buracu (1888 – 1964) la consolidarea

procesului unificării româneşti, pag. 199

Liviu Groza 1932 – 2012,

volum omagial, Ed. Nagard, Lugoj, 2012,

articolul: Memoria satului, pag.125

Tiberiu Ciobanu, Vasile Barbu,

Oameni de seamă ai Banatului, vol. XVI,

Editura Eurostampa, 2013, articolele:

Preotul Ioanichie Neagoe, pag.57 şi

Despre Românii din sudul Dunării, pag.

65.

La tipar lucrarea „Colonel K.u.K. Pavel Boldea” şi în

lucru „Jertfa Almăjului”.

Din 2008 participă cu regularitate la Simpozionul

Internaţional „Oameni de seamă ai Banatului”. A iniţiat programul

„Şcoala comunităţii şi valorile tradiţionale ale satului românesc” în 9

ediţii şi închis odată cu ieşirea la pensie. Din 1990, în fiecare an, la

Festivalul Almăjului cu simpozionul „Despre almăjeni şi faptele lor”,

anul 2011 cu prima ediţie a Forumului publiciştilor presei rurale din

Banat ca iniţiator şi organizator, anul 2012 iniţiator şi organizator al

primei ediţii a Festivalului satului bănăţean desfăşurat la Şopot. În

perioada 1995 – 2013 revista de cultură Almăjul a procurat şi

dezvelit 14 plăci comemorative în Voivodina, în Almăj şi în cele

două localităţi fruntaşe din Timiş: Săcălaz şi Comloş.

Realizarea care onorează cel mai mult activitatea de dascăl

la ţară este deschiderea Colecţiei de arheologie şi etnografie

„Almăjul” din Şopotu Vechi (26 martie 2011) unde sunt expuse

152

piese de arheologie, etnografie, icoane pe sticlă şi carte veche de o

valoare inestimabilă.

Revista apare trimestrial şi a fost distribuită, la început, doar în

Almăj pentru ca apoi ea să fie cerută şi în afara Almăjului. Apare

într-un tiraj de 300 de numere şi este distribuită gratuit atât

colaboratorilor cât şi celor care vor să cunoască acest ţinut mirific al

Almăjului. Aceasta este editată pe plan local sub directa îndrumare

a prof. Adrian Popistaş, directorul Şcolii gimnaziale din Bănia, care

se ocupă personal de editarea ei după ce i-au fost puse la dispoziţie

materialele pentru numărul respectiv. Este editată în format de A/4

iar numărul paginilor variază între 24-35 în funcţie de materiale şi

evenimentele petrecute în cursul trimestrului recent încheiat.

Publicaţia apare cu coperta 1/4 color, iar restul fotografiilor sunt alb

–negru.

Scurt istoric

Imediat după evenimentele din Decembrie 1989 un grup de

intelectuali ai locului puneau problema unei tipărituri locale care să

aducă în actualitate ştiri, fapte şi evenimente din Almăj. Se aflau în

prima linie atunci ing. Vrabete, prof. Iosif Băcilă, dr. Iosif Badescu,

prof. Pavel Panduru, prof. Dănilă Sitariu, prof. Nicolae Andrei, col.

Liviu Groza, pr. Ioţa Berbentia, Gh. Rancu la care au aderat imediat

pr. Mihai Ţunea, Dumitru Ţeicu şi prof. Vasile Nemiş. Dat fiind

faptul că acest grup de iniţiativă era format din bănăţeni, olteni şi

ardeleni era foarte greu ca cineva să-şi asume responsabilitatea

începutului. Timpul trecea şi în cele din urmă prof. Gh. Rancu şi-a

luat inima în dinţi şi împreună cu prof. Iosif Băcilă au făcut

demersurile pentru înscrierea revistei şi apariţia ei să fie legală.

Apare în iarna lui 1995 în patru pagini, firavă, săracă în conţinut dar

avea pe prima pagină înscris numele celui care, de multe ori o scoate

pe cont propriu, Fondator şi Redactor şef, Gh. Rancu Bodrog.

Imediat , după apariţia primului număr, au venit şi

contestatarii; că revista nu este prima apariţie în Almăj, fiind

153

semnalată prin 1942 revista (netipărită) Almăjul tânăr, cine va

umplea paginile revistei majoritatea fiind veniţi …Timpul a trecut şi

noi am sărbătorit în 2005, într-o atmosferă cu adevărat

entuziasmantă, 15 ani de la apariţia primului număr. Când a apărut

publicaţia am primit cuvinte de îmbărbătare de la mai mulţi oameni

de condei; IPS Nicolae, mitropolitul Banatului, scriitorul Ion Marin

Almăjan, publicistul Mugurel Jula, scriitorul Nicolae Danciu

Petniceanu, istoricul Alexandru Nemoianu şi încă mulţi alţii.

Mai aproape de zilele noastre s-au alăturat colectivului

redacţional şi alţi tineri care prin articolele lor fac cinste revistei:

pr.dr. Petrică Zamela, dr. Dacian Rancu, prof. Mihai Vlădia, prof.

Ana Băcilă, dr. Ovidiu Roşu, prof. univ. dr. Anton Ilica, pr. Ion

Stroiescu şi alţii.

În paginile revistei au fost inserate articole legate de

istoricul Almăjului, de cadrul geografic al zonei, au fost aduse în

actualitate personalităţi ale Almăjului sau au fost descrise locuri şi

întâmplări. Autorii articolelor şi-au asumat rigorile ştiinţifice ale

conţinutului precum şi respectarea adevărului istoric.

Primul număr al revistei de cultură Almăjul, 1995

„Pe stăpânul şi Arhiereul

nostru, Doamne, îl păzeşte întru mulţi

ani!”

(articol apărut la sărbătorirea a

trei ani de la instalarea PS Lucian ,

episcop de Caransebeş)

Când Dumnezeu l-a chemat

pe proorocul Ieremia la slujirea religioasă în mijlocul poporului

biblic, i-a poruncit şi i-a zis: „Iată te-am pus ca să smulgi şi să

arunci la pământ, să dărâmi, să zideşti şi să sădeşti!” (Ieremia 1,10).

Cuvintele acestea cuprind îndatoririle tuturor păstorilor sufleteşti ai

154

credincioşilor de pretutindeni. Pe de o parte îşi asumă obligaţia să

smulgă şi să dărâme tot răul, păcatul cu urmările lui păgubitoare. Pe

de altă parte, ca nişte grădinari pricepuţi, trimişii lui Dumnezeu, mai

ales ierarhii, au datoria să sădească în ogorul inimilor credincioşilor,

virtuţile cele sfinte: credinţa, dragostea, curăţenia, faţă de care

nimeni nu se mântuieşte.

155

SUFERINȚĂ ȘI CREAȚIE

SFATURI DE LA PRIMUL ÎNVĂȚĂTOR

prof. Simona Sîrbu,

Școala Gimnazială Nr.24 Timișoara

Pe Sergiu Rogoveanu profesorul de limba română l-am

întâlnit după 10 ani de la absolvirea gimnaziului, într-o zi de vară

însorită, pe terenul de tenis, acolo unde îi iniția în tainele sportului

alb pe prichindeii înscriși la clubul de tenis al unui campion. L-am

provocat pe nepotul Sergiu Rogoveanu la depănat amintiri despre

primul său învățător, bunicul său, scriitorul Ion Ghiur.

Simona Sîrbu: Despărțirea de cei dragi ne răvășește oricând, dar

seninul amintirilor triumfă asupra zbuciumului. Iată de ce îți propun

să evoci amintirea primului tău învățător, bunicul tău, scriitorul Ion

Ghiur. Dintr-o apreciere realizată de Geo Dumitrescu și publicată în

Contemporanul, un număr din mai 1967, am aflat că bunicul tău a

fost profesor de limba și literatura română, prin Țara Oașului.

Sergiu Rogoveanu: În Țara Oașului istoric bunicul nu a stat decât o

lună, după care s-a întors în satul său natal de lângă Satu Mare,

Paulean și apoi în Doba, sat învecinat. Acolo a profesat cu pasiune

11 ani. Își iubea profesia și le insufla elevilor pasiune și profunzime

în pregătire. I-a învățat să gândească logica textului literar cu

ascunsele sale semnificații. A profesat apoi într-un liceu din Satu

Mare unde a întâlnit elevi extrem de pasionați cu care a muncit de

parcă ar fi fost propriii copii. La patru ani de la pensionare îmi

mărturisea că viața de profesor a fost atât de interesantă și de

plăcută, încât realiza extrem de greu că a trecut atât de repede.

Simona Sîrbu: În egală măsură, pasiunea pentru activitatea didactică

a fost dublată de una covârșitoare, cea pentru scris. Măiastru și

sensibil mânuitor al condeiului, a publicat cu cerneala neagră a

speranței și cu roua credinței în lumina dimineții volume de versuri

156

și proză ( Rătăcirea în lucruri, 1972, Vieți paralele, 1985, Cercul și

spada, Un cap de pod albastr, 1997, De Sant Ospiciu, 2001,

Imbrăcarea tăcerii in ametist" - editura Marineasa, Timisoara,

2005"Inflorirea lacrimei" - editura Casa Cărții de Știință, Cluj

Napoca, 2007 "70 de poeme" - editura Casa editura Casa Cărții de

Știință, , Cluj Napoca, 2008 "Steag de decembrie" - editura Casa

Cartii de Stiinta, Cluj Napoca, 2009 "Fulgerul care plânge" -

editura Casa Cartii de Stiinta, Cluj Napoca, 2010 "Poeme - Lămpile

astrale" - editura Dacia XXI, Cluj Napoca, 2010 "Tăriile azure" -

editura Casa Cartii de Stiinta, Cluj Napoca, 2011.

Sergiu Rogoveanu: Probabil că cititorii ar fi contrariați de

cerneala neagră a speranței. Bunicul considera negrul nu doar

culoarea doliului, ci și pe aceea a căutărilor, a luptei de a găsi din

negrul întunecos al suferinței, lumina. De altfel, în ultimii ani ai

vieții, marcați de suferință, bunicul și-a dictat poemele. Așadar,

căutarea luminii aduce bucuria descoperirii, dar presupune și

suferință.

Simona Sîrbu: În ce măsură versurile, proza, pasiunea creației i-au

marcat bunicului tău existența?

Sergiu Rogoveanu: Bunicul își dorea să devină scriitor de pe la

paisprezece ani, atunci când a înțeles că poate să scrie. Dar mama

sa fiind bolnavă și tatăl murind la Stalingrad, a trebuit să își

găsească un rost în viață. Și l-a găsit. A dus o viață curată, de muncă

și credință, măcinat de pasiunea sa covârșitoare pentru scris. A

publicat în reviste literare din țară și din străinătate (în Belgia,

S.U.A., Peru și Ungaria). Până în 2006 publicase șase volume de

versuri și un roman și îmi mărturisea câ ar mai scrie două volume de

poezie, dacă sănătatea i-ar permite. Și Dumnezeu i-a permis, căci în

intervalul 2007-2011 a mai publicat cinci volume și a fost fericit, în

ciuda suferinței fizice ce îl măcina.

Simona Sîrbu: A trăi în patria literelor presupune conviețuirea cu alți

scriitori și de aceea, biografia unui scriitor este și ea valoroasă. Poți

evoca o astfel de întâlnire?

157

Sergiu Rogoveanu: În 1970, bunicul i-a trimis lui Nichita Stănescu o

scrisoare cu șapte poeme, rigându-l să le publice în Viața

Românească. După câteva săptămâni a primit de la Nichita Stănescu

o scrisoare, făgăduindu-i că îl va ajuta. În anul următor, i-a publicat

câteva poeme în România Literară. Prin anii 1980, Nichita Stănescu

a venit la o întâlnire cu scriitorii în Satu Mare, i-a citit și bunicul un

poem, i-a cerut să îl mai citească o dată, iar după ce a terminat, a

repetat de câteva ori așa da. Nu a stat de vorbă cu el decât căteva

minute. Nichita era bolnav și suprasolicitat, dar în arhiva familiei se

păstrează scrisoarea cu scrisul ilustrului poet, scrisoare după care

la rândul meu am dobândit rigorile respectării convențiilor stilui

epistolar într-o oră de literatură din clasa a V-a.

Simona Sîrbu: De ce în discuția noastră l-ai numit pe bunicul tău

primul învățător și care crezi că sunt lucrurile de preț pe care le-ai

învățat de la acesta?

Sergiu Rogoveanu: Orice nepot își află în bunici primii ocrotitori și

primii sfătuitori. Bunicul m-a învățat că o viață trebuie trăită cu

demnitate, în muncă și curățenie sufletească, alegând să faci ceea ce

îți place. Iată de ce după un masterat în economie am ales să urmez

o carieră în domeniul tenisului de câmp. Îi sunt recunoscător

bunicului meu pentru sensibilitatea pe care a transmis-o genetic

familiei sale, pentru seninătatea cu care a primit viața, chiar atunci

când a suferit.

„ Lasă-mă să mă odihnesc

în acest poem, autor nebunatic!

iată, mi-am rănit sabia într-un cuvânt

și abia-mi trag respirarea

cea răzvrătitoare”...

îmi zise luna, aplecându-se leșinatî

pe-o roată de moară.

(Ion Ghiur, Lasă-mă în acest poem)

158

Învățământul bănățean

de-a lungul timpului

159

PROFESORUL SABIN EVUŢIANU

DESPRE ȘCOLILE DIN CLISURA DUNĂRII

Prof. Floare CÂNDEA

UNIVERSITEA AUREL VLAICU DIN ARAD

Mărturisește Sabin Evuțianu : ”În

primăvara anului 1935, am primit

încredinţarea specială din partea Ministrului

Dr. C. Angelescu de a pune în aplicare în

Banatul Românesc Convenţia şcolară

româno-iugoslavă. Anticipat, din încredinţarea aceluiaşi

ministru, am fost de două ori în Banatul Iugoslav, între altele

în chestiunea internatului românesc din Vârşeţ. Cunoşteam

tot trecutul bisericesc şi cultural al Românilor bănăţeni şi de

dinainte şi de după despărţirea ierarhică din 1865. Totuşi,

înainte de a pune în aplicare convenţia şcolară, am ţinut să mă

documentez la faţa locului. La începutul lunii mai, însoţit de

colegul inspector de la învăţământul primar I. Cioată, am

bătătorit toate drumurile Clisurii Dunării româneşti, de la

Liubcova în sus până la Lescoviţa – 11 comune. Am rămas

surprins şi îngrozit de cele constatate. Concluzia o transcriu

din articolul ce-am scris, mai târziu, în revista arădeană

„Piatră de hotar” (Arhivă antirevizionistă), an III, nr. 1 din 15

ianuarie 1936, sub vechiul meu pseudonim „Narcis”, cu titlul

160

O datorie faţă de băştinaşii din Clisura Dunării româneşti (pp.

69-73):

„Un şir întreg de sate, în Clisura Dunării româneşti, cândva

în întregime sau în parte româneşti, rămânând sub forţa

împrejurărilor şi nevolnicia noastră, sub ierarhia bisericii sârbeşti, s-

au sârbizat sau sunt pe care de a se sârbiza. În cele dintâi, s-a păstrat

doar amintirea strămoşilor cari vorbeau româneşte sau numele de

familii româneşti, - în cele din urmă, chiar dacă se mai vorbeşte

româneşte în familie, există o prea slabă conştiinţă naţională. Adânc

religios, Românul de aici preferă să fie considerat Sârb în România-

Mare, decât să fie excomunicat din unica biserică a satului, ortodoxă-

sârbă” … Aici …”problema şcolară a devenit o problemă naţională”.

În urma acestor constatări, am îndemnat confidenţial

Revizoratele şcolare judeţene să cerceteze sub acelaşi aspect toate

şcolile noastre mixte, unele foste Româneşti, din vestul Banatului.

La sfârşitul aceleiaşi luni (28 mai), am semnalat tristele

constatări în faţa Adunării Eparhiale a Caransebeşului (de care ţinea

partea de Sud a Banatului). Vestul din Timişoara, cu data de 31 mai,

scrie în reportajul său:

„Dl. Sabin Evuţianu a arătat cu un lux de amănunte, cum,

din lipsă de biserici, îşi urmează şi azi cursul procesul de sârbizare a

populaţiunii româneşti de la graniţa de Vest a Banatului. DSa face un

călduros apel Prea Sf Sa şi Adunare, spre a lua grabnice măsuri

pentru curmarea acestei crime ce se săvârşeşte sub ochii noştri, la 16

ani după Unire”.

În vara aceluiaşi an (iulie), am prezentat personal

Ministrului Dr. C. Angelescu un raport amănunţit şi documentat.

Pentru a avea răgazul trebuitor unei probleme atât de importante, s-a

convenit asupra unei audienţe speciale, chiar acasă la Ministru (str.

C. A. Rosetti). Eu am cerut prezenţa şi a lui Dr. Petre Ionescu, pe

atunci expert tehnic al Guvernului Român în Iugoslavia pentru

161

chestiunile bisericeşti şi şcolare. După ce am expus întâi în general

constatările mele, înainte de a înfăţişa materialul documentar, D-rul

P. Ionescu sare enervat şi susţine contrarul tezei mele, că adică

respectivele comune au fost din totdeauna şi sunt şi astăzi sârbeşti, şi

că, prin urmare, se poate vorbi cel mult de românizarea Sârbilor, dar

nu despre sârbizarea Românilor. Cu glasul plin de indignare am

ripostat: „Dle Ministru, sunteţi Oltean; puteţi DVoastră admite ca

Tănase Marin, Oltean neaoş şi el, decorat cu „Virtutea Militară de

război 1916-1918” ca fost grănicer, să fie considerat Sârb şi să-şi

trimită copiii la şcoala confesională sârbă acum după 16 ani de la

Unire!?”. Am deschis dosarul şi am arătat un act autentic din

Lescoviţa, prin care semnatarii cereau să se menţină în comună

şcoala sârbă, locuitorii fiind toţi sârbi. Între semnatari, aproape

numai nume neaoş româneşti, se găseşte şi Tănase Marin. Explicaţia:

li se ceruse locuitorilor semnăturile în alb „pentru reforma agrară” …

Şi am mai scos din geantă două matricole şcolare din Lescoviţa, una

din anul şcolar 1907/1908, primul an al aplicării faimoasei legi a lui

Apponyi, când învăţătorul era croat şi alta din 1910/1911 când

învăţător era un maghiar: în anul şcolar 1907/1908, din 173 elevi

înscrişi 171 erau români ortodocşi şi numai 2 sârbi, iar în 1910/1911,

toţi cei 124 elevi înscrişi erau români. Drul P. Ionescu n-a mai putu

zice nimic, iar Drul C. Angelescu, în ochi cu lacrimile pe care nu şi

le mai putea stăpâni, s-a sculat, mi-a strâns înduioşat mâna: „Eşti un

brav român … - a putut rosti -, fac tot ceea ce vei spune Dta”. Mi-a

aprobat imediat 9 posturi bugetare de preoţi - catehişti (învăţători-

preoţi), pentru a putea apropia sufleteşte pe credincioşii români prin

ambele funcţiuni.

În primăvara anului 1936, Octavian Neamţiu, pe atunci

inspector la Fundaţiile Culturale, fiind în Timişoara, a acceptat

propunerea ce făcusem Institutului Social Banat-Crişana, prin

preşedintele lui Dr. C. Grofşoreanu, de a trimite echipe ale

162

Fundaţiilor Regale în Clisură: una la Pojejena de Sus şi alta la

Lescoviţa. Am câştigat şi un ajutor bănesc de la Casa Şcolilor în

acest scop.

Cu data de 9 iulie 1936, Consiliul Eparhial al

Caransebeşului îmi comunică hotărârea Adunării Eparhiale din 18

mai, că „luând în dezbatere raportul general al Consiliului nostru

Eparhial … pe 1935 şi luând cunoştinţă de solicitudinea şi deosebitul

sprijin ce aţi binevoit a ne acorda întru sistematizarea posturilor de

preoţi – catehişti în comunele din Clisura Dunării, a hotărât să vi se

exprime profundele ei sentimente de recunoştinţă şi mulţumită”.

La 7 august acelaşi an, Institutul Social Banat-Crişana îmi

aduce vii mulţumiri „pentru preţiosul dar obţinut de la Casa Şcolilor

…”.

Şi de-acum faptele se precipită! În august 1936 (în ziua de

25), primesc următoarea telegramă: „Din momentul istoric al

reactivării, după o întrerupere de 73 ani, a comunei bisericeşti

ortodoxe române Lescoviţa-Caraş, din adunarea parohială de

constituire vă exprimăm recunoştinţă. Şeful echipei Marius Bizerea

şi preot Traian Constantin”.

Între timp, am determinat pe Episcopul Vasile al

Caransebeşului, să facem împreună o vizită la Pojejena şi Lescoviţa.

La Lescoviţa, am fost în ziua de 2 septembrie.

În 2 noiembrie (1936), altă telegramă: „Învăţătorii Cercului

Cultural Moldova-Veche, întruniţi în prima şedinţă, Vă exprimă

deplină recunoştinţă faţă de părinteasca sprijinire a cauzei naţionale

din Clisură. Preşedinte Moise, Secretar Vrăbiescu-Popescu”. Am

răspuns imediat: „Voiu fi întotdeauna alături de DV. pentru dreapta

revendicare la viaţa naţională a Românilor din Clisura Dunării”.

În februarie 1937, Căminul Cultural din Gornea-Liubovca

îmi aduce la cunoştinţă, că acest Cămin a luat fiinţă pe 1 Decembrie

1936, apoi: „Căminul nostru, cunoscându-Vă de un bărbat al

neamului, interesându-Vă ca un părinte de situaţia tristă a şcolii

163

româneşti de pe malul Dunării, Vă proclamăm membru de onoare al

acestui Cămin Cultural din „Clisură”, fiind primul Cămin de pe

Valea Dunării afiliat Fundaţiilor Culturale Regale „Principele Carol”.

Preşedinte Ioan Popa, Directorul Căminului T. Buracu învăţător-

director, Secretar Micşa Alexandru”. Am răspuns imediat.

Pentru înzestrarea capelelor bisericeşti din cele 9 comune,

am format ctitorii (patronate) din şcolile secundare de fete şi de băieţi

din Banat.

La 10 octombrie 1937, Gimnaziul de fete din Caransebeş, în

frunte cu corpul său didactic, predă capelei bisericeşti din Baziaş, a

cărei ctitoră a fost desemnat (împreună cu Gimnaziul de fete din

Oraviţa), obiecte bisericeşti (chivot, cruce, perdele la uşile

împărăteşti, acoperământul preotului, candele, cădelniţe, icoane şi

periniţe) în valoare de 20.000 lei. Ulterior, a completat inventarul cu

iconostasul şi veşmintele preoţeşti. Sfinţirea s-a făcut prin Episcopul

Vasile (Vezi „Vestul” din Timişoara cu data de 29.X.1937). Acest

ziar, la 30 octombrie, scrie un articol de fond, „Cu gândul şi fapta, la

Clisură” semnat de C. M. L. …: „Numele lui Sabin Evuţianu trebuie

citat şi cinstit pentru această faptă. DSa, în calitate de Inspector

general al învăţământului şi dublat de rolul ce-i incumbă ca

preşedinte al Astrei Bănăţene, a înţeles să înceapă hotărât şi raţional

lupta …”. Preotul Traian Constantin, paroh în Vrani şi administrator

parohial în Lescoviţa, publică în acelaşi an, 1937, o carte „Sârbii în

Lescoviţa”, Caransebeş, Tipografia Diecezană; - două ediţii într-un

singur an. Cartea (Ediţia I) mi-o „închină” mie, „salvatorul legii şi a

şcolii româneşti din Clisura Dunării şi Valea Neargănului”. Aici

publică şi din documentele găsite, în parte, de mine. Citez crâmpeie:

„ … mulţumită energiei protestări a dlui Sabin Evuţianu, şef al

învăţământului din Regiunea Timişoara, toată truda sârbească s-a

sfărâmat „de zidul realităţii, care se reazimă pe limba comunei şi

documentele şcolare din trecut” (pp. 40 I şi 45 II); „… dl Sabin

164

Evuţianu, cu multe riscuri şi în ciuda multor atacuri, văzând starea de

fapt şi documentele din arhiva şcolii, s-a opus din toate puterile

împotriva aplicării Convenţiei şcolare aici, informând pe dl Ministru

Dr. C. Angelescu la timpul oportun, când presiunile din afară au

determinat încuviinţarea funcţionării şcolii confesionale sârbeşti. Tot

datorită dlui Sabin Evuţianu, Ministerul Instrucţiunii Publice … a

bugetat 9 posturi de preoţi – catiheţi la şcolile primare de stat din

Clisură: Liubovca, Moldova-Veche, Baziaş, Socol, Câmpina, Zlatiţa,

Lescoviţa, Măceşti şi Radimna” (pp. 46 I şi 52-53 II);

…”Îngrozitoarea situaţie creată de Convenţia şcolară

româno-iugoslavă, cât „priveşte Lescoviţa, era pe punctul să se

îndeplinească. Mulţumită vigilenţei, patriotismului activ, izvorât

dintr-o perfectă cunoaştere a realităţii de care era animat dl. inspector

general Sabin Evuţianu … s-au luat măsuri conform stărilor de fapt.

Şcoala, prin stăruinţa dlui Inspector general Sabin Evuţianu a evitat o

mare catastrofă. DSa va binemerita de la Patrie” (pp. 70-71 I şi 80-81

II).

… „În toamna anului 1935, Ministerul Instrucţiunii Publice,

la stăruinţa dlui inspector general Sabin Evuţianu … înfiinţează …

pentru elevii români posturi de preoţi-catiheţi. O dată cu crearea

acestor posturi s-a autorizat ca în sălile şcolilor primare de stat să se

aranjeze câte o capelă ortodoxă română. Acesta a fost cel mai

important moment al readucerii românilor la biserica – mamă” (pp.

71-72 I şi 81 II).

… „Una dintre figurile istorice, care a contribuit la

rezolvarea problemei româneşti „de pe Valea Neargănului este

desigur dl inspector general Sabin Evuţianu, şeful învăţământului

local din Timişoara.

„Bine documentar asupra stărilor de aici, conştient de înalta

menire a postului ce conduce, a fost cel dintâi care a luat atitudine

hotărâtă şi intransingentă pentru grabnica acţiune ce se impunea. DSa

este acela care a semănat sămânţa cea bună în pământ roditor. Deşi a

165

fost acuzat – că ar sabota un act internaţional, cu toate riscurile s-a

străduit a dovedi la locurile în drept realitatea ruşinoasă de aici, până

când în sfârşit dreptatea a încins şi i-a reuşit a crea cele nouă posturi

de preoţi-catiheţi în comunele jertfite străinilor prin Convenţia

şcolară. Prin posturile de preoţi-catiheţi s-a pus bază acţiunii de

reromânizare a fraţilor înstrăinaţi.

„Rezultatul unei munci de abia 18 luni a acestor preoţi-

catiheţi a dovedit, că DSa a sesizat mai bine problema. Astăzi pe

graniţa de Sud-Vest în comunele foste româneşti, dar înstrăinate de

vitregia vremii, se află puternice focare româneşti, - bisericeşţi şi

culturale -. Cu emoţie am ascultat mărturisirea unui învăţător care

funcţionează în această regiune de peste 30 de ani, că în scurta vreme

de 18 luni, pe aici s-au realizat stări care acum 15-20 de ani nici cel

mai optimist român nu-şi permitea a le visa. O mai mare mulţumire

sufletească şi satisfacţie decât realizările de pân-acum ale preoţilor-

catiheţi nici nu putea avea dl inspector general Sabin Evuţianu …

„Istoria dezrobirii fraţilor înstrăinaţi de pe aici îi va păstra

desigur o pagină scrisă cu litere de aur …” (pp. 92-94 II).”

Desigur, unii cititori (ori ascultători) se vor întreba cine este

Sabin Evuțianu?

Profesorul Sabin Evutianu s-a născut în anul 1889, în

localitatea Pecica, unde tatăl său a fost preot. Mama provine dintr-o

familie originară din Țebea, iar tata - dintr-o familie din Brad. Rămas

orfan, Sabin creşte la o rudă din Lipova. Beneficiază de o bursă

acordată de Fundaţia Elena Ghiba Birta din Arad, cu sprijinul căreia

urmează cursurile Liceului Andrei Şaguna din Braşov; apoi ajunge

bursier al Fundaţiei Gojdu, la Facultatea de Filozofie de la

Budapesta, unde va deveni membru al Societăţii studenteşti “Petru

Maior”. Scrie articole în numeroase publicații bănățene; ocupă postul

de profesor la Liceul Pedagogic “Dimitrie Ţichindeal” din Arad,

fiind ales să reprezinte corpul profesoral în cadrul delegaţiei oficiale

166

la Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia. Este solicitat de către

Ministrul Educaţiei Publice să meargă la Caransebeș pentru

înființarea Liceului ”Traian Doda”, perioadă în care urmează

cursurile de preoţie. În 1923, este numit Inspector general al

Învăţământului pentru Districtul Banat (Timişoara, Arad,

Caransebeş, Torontal, Mehedinţi, Crişana); apoi înfiinţează Astra

Bănăţeană, societăţi culturale, şcoli româneşti în Banatul românesc şi

sârbesc, cluburi didactice, presă şcolară, desfăşurând o activitate

administrativă exemplară.

S-a ferit de atașamentul față de problemele politice, iar

calităţile sale au determinat autorităţile să-l păstreze în administraţia

şcolară, indiferent de guvernul țării şi apartenenţa politică a acestuia

(a fost declarat ”inspector general inamovibil”). A cunoscut şi s-a

bucurat de aprecierea ministrilor educaţiei, Anghelescu, Iorga,

Petrovici, Petrescu, Voitec, a desfăşurat o importantă activitate

publicistică despre probleme învăţământului şi ale şcolii. A avut o

viață familială tragică, perzându-şi doi copii în accidente (unul de

circulaţie, altul dintr-o eroare medicală), iar memoria sa a înregistrat

cu multă atenţie principalele evenimente ale timpului, cel puțin aşa

cum au reverberat ele în “zona Banatului”. A lăsat manuscrisul

CLIPE TRĂITE, în șase caiete. Manuscrisul (inedit) CLIPE TRĂITE

se citește cu reală plăcere, pentru că prezintă aproape un secol din

viaţa culturală şi şcolară din zonele timișorene, arădene,

caransebeșene și orădene, iar informaţiile sunt importante pentru

activitatea culturală, școlară, economică și socială bănățeană, riguros

comentate și cu implicare afectivă. A murit în 1978, la Timişoara,

unde este înmormântat. Publicarea manuscrisului constituie o sursă

extrem de importantă pentru istoria culturală, didactică şi socială a

zonei sud-vestice a ţării în perioada 1920-1947.

Bibliografie:

Sabin Evuțianu, Clipe trăite, Editura Univ. A.Vlaicu, Arad,

2013.

167

ÎNVĂŢĂMÂNTUL ŞI ŞTIINŢA DE CARTE ÎN

BANATUL ISTORIC prof. Fogaș Camelia


Experienţa societăţii umane din antichitate până în perioada

contemporană, demonstrează că procesul învăţării nu poate fi limitat

doar la dobândirea cunoştiinţelor de scris şi citit, transmise printr-o

formă organizată de activitate şcolară. Cu siguranţă, însuşirea

scrisului şi cititului alcătuieşte partea fundamentală a asimilării

ştiinţei de carte.

Considerăm însă, că fenomenul învăţării este mai extins şi

complex, incluzând însuşirea de cunoştinţe rezultate din convingerea

familiei şi din mijlocul oamenilor, din comunitate. Familia

alimentează zi după zi dorinţa firească de cunoaştere a copilului şi

răspunde la curiozităţile acestuia prin transmitere de informaţii.

Declanşează, practic, procesul învăţării cu mult înainte ca plăpânda

fiinţă să se integreze într-o formă sau alta în structura şcolară şi să

ocupe un loc în banca unei săli de clasă. În „vatra” casei părinteşti

copilul dobândeşte mereu cunoştinţe noi şi odată cu însuşirea vorbirii

îşi exinde sfera învăţării. Sfaturile stăruitoare date cu duioşie de

mame, în nenumărate ocazii, au constituit pentru copil o sursă

permanentă de a pătrunde în taina unor fapte de învăţare.

Dascălul bănăţean George Cătană, mare iubitor de folclor, a

cules asemenea sfaturi încărcate de înţelepciune:

-Nerăbdarea unor copii de a primi imediat unele lucruri, era

potolită de mamă prin cuvintele: „Mai aşteaptă, că aşteptând vei

creşte mare!”. În acest fel, dorinţa copilului de a deveni „om mare”

tempera neastâmpărul acestuia.

168

-Intenţia atâtor copii de a se juca cu focul, aducător de

primejdii era stăvilită de sfatul mamei: „Fereşte-te de foc, căci cine

se joacă cu focul se udă noaptea în pat!”.

Zicătorile, ghicitorile care încălzeau atmosfera în zilele iarnă,

constituiau pentru copii posibilitatea de a învăţa şi cunoaşte

amănunte despre lumea înconjurătoare. Basmele şi povestirile din

viaţa oamenilor stimulau imaginaţia copiilor şi dorinţa de a obţine

noi informaţii. Eroii basmelor bănăţene din urmă cu unul sau două

secole, erau oameni obişnuiţi, cinstiţi şi harnici. Un tânăr de la sat,

obligat de sărăcie, ajunge „şăgârt” la un „dughean”, apoi „calfă”,, iar

în final stăpânul decide să-l facă „ortac” cu el la negustorie. Alt

tânăr, frumos şi harnic, care avea singura bogăţie ştiinţa de carte, se

va căsători cu fata de împărat şi va scăpa de sărăcie.

În mentalitatea locuitorilor Banatului Istoric, a dăinuit ideea

că o creştere şi educare morală folositoare copiilor, trebuie făcută la

vremea ei (se cunosc: Cei şapte ani de-acasă!). „Învaţă la tinereţe ca

să strângi la bătrâneţe!”. Această învăţare arhaică este evidentă şi

aparţine firii umane. În primul plan trebuia să alegem familia-

comunitatea care, au alcătuit primul nucleu social în care sa realizat

instruirea orală a copiilor. Pe temelia acestei învăţături timpurii s-a

ridicat instruirea şcolară organizată.

Procesul de învăţământ şi educaţie, însuşirea ştiinţei de carte,

sunt efectele unei învăţări aflate în desfăşurare pe care o

consolidează după reguli specifice.

Incorporarea Banatului Istoric la Imperiul Habsburgic (1716)

va fi marcată de o schimbare radicală în evoluţia ştiinţei de carte.

Până în 1778 Banatul are un statut special de „Provincie de Coroană”

direct dependentă de Curtea de la Viena. Insuficienţa cunoaşterii a

ştiinţei de carte, în concepţia oficialităţilor de la Viena, constituia o

„frână” în dezvoltarea Banatului Istoric.

În 1768 se produce prima vizită a lui Iosif al II-lea în Banat

care, rămâne neplăcut impresionat de numărul mic de copii aflaţi în

169

şcoli şi de existenţa a numeroşi analfabeţi. Frecventarea şcolilor era

foarte restrânsă, la o şcoală revenind în medie 17 copii, deşi încă din

1723, autorităţile au dispus înfiinţarea de şcoli în mai toate

localităţile. Şi numărul de învăţători era redus. În zonă este menţionat

ca dascăl la Partoş, George Laiu, iar la Deta apare numele lui Enric

Muller, care instruia copii de pe moşiile apropiate şi trăia din

donaţiile familiilor elevilor.

În 1768 Curtea de la Viena transmite o „Instrucţiune” pentru

Banat, în care propune pentru şcolile româneşti şi sârbeşti editarea de

cărţi şcolare şi numirea unui director de şcoală ortodox care, să

examineze pregătirea învăţătorilor înainte de numirea lor în slujbe.

În 1769 împărăteasa MariaTereza solicită elaborarea unui

plan de organizare a învăţământului în localităţile ortodoxe, astfel că

apare Reforma Şcolară din 1774 prin legea „Regulae Directivae”

aplicată tuturor şcolilor ortodoxe din provincia Banat. Prin această

lege se stabilea organizarea învăţământului elementar în şcoli:

Trivale - înfiinţate în fiecare parohie, unde se

învăţa scrisul, cititul şi socotitul

Capitale (principale) – funcţionează câte una în

fiecare district, au 3-4 învăţători şi se predă: latina,

desenul, geografia, istoria

Normale – se organizează în centrele Provinciei,

pentru instruirea viitorilor învăţători

La 02.XI.1776 împărăteasa Maria Tereza emite un Patent

Şcolar ( Schul Patent) prin care se aduc noi precizări referitoare la

şcolile primare din comunele bănăţene locuite de ortodocşi:

În fiecare comună, locuitorii ortodocşi să aibe o

şcoală a lor, numită şcoală primară

Şcolile necorespunzătoare să fie reparate, iar acolo

unde lipsesc să fie construite

170

Şcoala să fie amplasată într-un loc potrivit, în

mijlocul satului- lângă biserică

Drumul spre şcoală să fie bine curăţat de zăpadă

sau noroi

Procurarea rechizitelor şcolare pentru elevii

săraci, cade în sarcina comunei

Învăţătorii să aibe o viaţă evlavioasă, creştinească,

cinstită, să fie blânzi, iubitori cu copii

Se interzice numirea de învăţători din confesiunile

protestante

Învăţătorii să se îndeletnicească doar cu educarea

şi învăţarea tineretului

Şi pentru atâtea bunătăţi ce se revarsă din şcoală asupra

copiilor noştri, bietul învăţător, primeşte o plată ce „nu cumpăneşte

cu truda ce şi-o dă”. Numai cei ce au „gustat pita dăscălească” pot să

înţeleagă şi să scrie cât de grea este această chemare. În 1909

„Gazeta Educatorului”, publica următoarele versuri de mare preţuire

pentru menirea învăţătorului:

Dragi apostoli ai culturii

Dascăli zoritori de minte

Care aveţi sfânta menire

De a merge tot înainte

Prindeţi deci tăiaţi în brazde

În cultura românească

Semănaţi în agrul Romei

Ghinda noastră strămoşească

Căci din rodul trudei voastre

Va veni cerescul dar

Dintre câte lupte grele

Are neamul nostru sub soare

Lupta voastră-i cea mai dreaptă

171

Cea mai binefăcătoare

Că deşi cădeţi în lupte

Idealul vostru rămâne

Fiind purtat de generaţii

Tot cu suflete senine

Învăţătorul constitue temelia pe care se ridică o societate. El

este principalul realizator al multiplelor activităţi impuse de procesul

de învăţare. De munca şi dăruirea sa şi nu în ultimul rând de calităţile

didactice şi conduita sa morală depinde progresul elevilor la

învăţătură, disciplină şi ordine şcolară.

Referindu-se la frecvenţa şcolară, episcopul Ioan Popasu,

adresează învăţătorilor următoarele cuvinte în 1882: „Cercetarea

şcoalei este mai slabă în acele comune în care preoţii şi învăţătorii ori

că nu-şi cunosc îndatoririle faţă de şcoală, ori cunoscându-le, din

lenevie sau nepăsare, nu şi le îndeplinesc. Iar unde este învăţătorul

harnic, acolo şcoala este plină de prunci.”

Redactorul gazetei „Foaia Dicezană” publica în iulie 1886 :

„Folosul cel mai mare îl are poporul român tocmai de la şcoala

românească de stat, de la Dascălul său, care de dimineaţă până seara

„asudă” în şcoală.”

Organizarea şi ocuparea postului de învăţător se făcea prin

concurs, iar instalarea pe post se făcea în mod solemn la biserică în

prezenţa credincioşilor, în faţa cărora învăţătorul depunea un

jurământ de credinţă:

„Eu învăţător..., jur pe Dumnezeul cel viu că mă voi comporta

neînclinat şi cu fidelitate nezdruncinată faţă de majestatea sa regele

meu apostolic şi patria mea şi constituţia acesteia şi că mă voi ţine de

legile ţării, de obiceiurile legitime, dispoziţiile legiferate ale

autorităţilor de stat şi totodată de obligaţiile cuvenite cu funcţia mea

de învăţător, pe care întotdeauna le voi îndeplini conştiincios, devotat

şi exact. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”

172

ASPECTE ALE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI BILEZEAN

(SCURT ISTORIC)

Prof. Natalia Simona Borlovan

Şcoala Gimnazială Nr. 12, Timişoara

Localitatea Biled este situată din punct de vedere geografic la

27-28 km NV de Timișoara, în partea de vest a țării, fiind așezată la

20 grade și 54 min est de Greenwich și la 45 de grade și 46 de min de

emisfera nordică.

Din punct de vedere istoric, după războiul din 1716 – 1718,

încheiat cu pacea de la Passarowitz, Banatul intră sub stăpânirea

directă a habsburgilor. Terenul pe care se află situat Biledul a

aparținut contelui de Mercy, până în 1738, după care intră în

proprietatea împăratului.

În anul 1765, la 15 septembrie, exact în anul în care Iosif al II-

lea devine regent, având dreptul de a conduce Imperiul Habsburgic,

alături de mama sa, Maria Tereza, poposesc în spațiul bilezean primii

coloniști germani. Localitatea a fost gândită ca o „localitate model”,

străzile fiind dispuse sub forma unei table de șah, iar planul inițial

vizând construirea a 252 de case, a unei școli și a unei biserici.

Responsabil pentru ridicarea noii localități a fost administratorul

districtual Franz Josef Knoll, iar în 1765, înaintea de începerea iernii,

au fost construite 32 de case. În anul 1766, s-a urmărit ridicarea a

220 de case, dintre care au fost înălțate 202, iar în 1767, localitatea a

crescut cu încă 20 de case.

Străzile localității vor fi numite în funcție de așezarea lor,

raportat la prima stradă construită, respectiv Strada Veche sau

Altgasse, aceasta fiind urmată de către Strada a Doua, Zwetgasse și

așa mai departe. Primul primar al localității a fost Kaspar Hann, care

a locuit în locul unde astăzi se află casa cu numărul 538, pe Strada

173

Veche. Prima școală a fost situată pe Strada Veche, vizavi de

Primărie, astăzi casa cu numărul 474.

Ca în majoritatea localităților bănățene, școala se afla sub

jurisdicția bisericii, preotul fiind în foarte multe cazuri învățătorul

sau directorul școlii. În Biled, prima școală avea o sală mare, în care

funcționa și biserica, iar primii învățători erau în același timp și

clopotari, și cantori. Primul om al școlii a cărei identitate a fost

cunoscută s-a numit Mathias Krauser.

Adeptă a „despotului luminat”, Maria Tereza (1740 – 1780) va

introduce în Banat obligativitatea învățământului pentru băieți.

Interesant este că această obligativitate viza doar cele patru-cinci luni

de iarnă. Ulterior, durata învățământului obligatoriu va fi extinsă la

opt-nouă luni pe an, iar obligativitatea acestuia va include și fetele.

Dezvoltarea populației va determina extinderea școlii, astfel

încât în anul 1791, aceasta va cuprinde și clădirea situată astăzi la

numărul 473. Curtea imperială de la Viena va hotărî, în anul 1798,

construirea unei școli de cărămidă, situată în apropierea bisericii, dar,

ca urmare a conflictelor cu turcii, lucrările vor fi sistate temporar. În

anul 1800, localitatea va fi preluată de către Episcopia din Zagreb, iar

construcția școlii va fi finalizată, costurile aferente fiind suportate de

către comună. În 1837, Lonowics, episcopul de Cenad, efectuează o

vizită în localitate, iar din raportul întocmit cu această ocazie, aflăm

că școala era amplasată în spatele bisericii și a casei parohiale, fiind

construită din cărămidă și având 3 săli de clasă, repartizate astfel:

una pentru fete și două pentru băieți. Școala mai avea 3 camere

destinate insitutorilor, două camere pentru învățători, o cămară și o

piviniță. Învățătorul localității era Adalbert Körber, care îndeplinea

în același timp și funcțiile de cantor și clopotar al bisericii.

Direcțiunea școlii era asigurată de către preotul localității, care preda

și religia, în școală existând, în 1837, 574 de elevi, dintre care 220 de

fete și 354 de băieți. Principalele obiecte aferente planului de

174

învățământ erau: religia, citirea, ortografia, caligrafia, aritmetica și

muzica.

În anul 1847 a fost construită o școală mai mare, ca urmare a

creșterii natalității, iar peste 10 ani, aceasta va mai cuprinde o

locuință pentru învățători și o sală de clasă. În 1860, în școala din

Biled funcționau 4 clase, una de fete și 3 de băieți, iar în 1890 existau

4 clase de băieți și 4 clase de fete.

O premieră în istoria învățământului bilezean l-a reprezentat

anul 1877, când au fost angajate două învățătoare. Ca o necesitate a

cerințelor dezvoltării social-economice din epocă, în anul 1892 va

lua naștere Școala Profesională, care va funcționa până în anul 1950.

Inițial, între anii 1765 – 1878, procesul didactic s-a desfășurat în

limba germană, durata de școlarizare fiind de 6 ani, iar numărul de

elevi specific unei clase fiind cuprins între 80 și 120.

În perioada 1878 – 1889, documentele școlare vor fi bilingve,

atât în limba maghiară, cât și în germană, dar limba de predare a fost

clar limba maghiară, ca urmare a politicii de maghiarizare dusă după

instaurarea dualismului austro-ungar, limba germană fiind doar un

simplu obiect de studiu. Începând cu anul 1890 – 1891, limba

germană va fi eliminată definitiv, numele elevilor maghiarizate

(Johann devenind Janos, Frantz devenind Ferenc și așa mai departe),

iar învățătorii care nu stăpâneau limba maghiară au fost concediați

sau pensionați forța, ca urmare a intensificării procesului de

maghiarizare derulat în Imperiu, situație ce se va menține până la

sfârșitul Primului Război Mondial și destrămarea Imperiului Austro-

Ungar.

Odată cu anul școlar 1919 – 1920, se reia procesul de

învățământ în limba germană, iar limba română figurează acum ca

disciplină obligatorie în programa școlară, fiind demn de menționat

faptul că, până în anul 1944, documentele școlare aferente erau

redactate atât în limba germană, cât și în limba română. Ca urmare a

faptului că Banatul devine parte a României Mari, în Biled se vor

175

stabili, după Primul Război Mondial, câteva familii de români, marea

majoritate aparținând clasei de mijloc și desfășurând profesii liberale

(notar, avocat sau fiind funcționari de stat).

Drept consecință a acestui fapt, începând cu anul școlar 1935 –

1936, pe lângă școala germană din Biled va funcționa o secție

română, sub conducerea unui cadru didactic. În perioada respectivă,

anul școlar se încheia la sfârșitul lunii iunie, când elevii susțineau un

examen deschis, care permitea părinților, preotului și primarului să

asiste la finalizarea anului de studiu, alături de dascălii școlii.

Din documentele de epocă aflăm că orarul de funcționare al

școlii cuprindea cursuri ce se desfășurau atât dimineața, cât și după-

amiaza, cu excepția zilei de joi după-amiaza, când elevii erau liberi,

iar principalele obiecte de studiu erau gramatica, scrierea, citirea,

geografia, științele naturale, igiena, istoria, Constituția, muzica,

educația fizică, desenul, lucrul manual și religia. Tot caracteristic

acelei perioade este și faptul că procesul de învățământ se axa cu

precădere pe tehnica memorării și reproducerii cât mai fidele a

cunoștințelor.

După al Doilea Război Mondial, între anii 1944 – 1947, limba

germană va fi interzisă în cadrul procesului de învățământ. Începând

cu anul școlar 1947 – 1948, limba germană este reintrodusă, astfel

încât copiii din ciclul primar puteau învăța în limba lor maternă.

Printre învățătorii de atunci se număra și doamna Elvira Slavik, o

figură luminoasă a învățământului, de care mulți bilezeni își amintesc

cu drag.

Reforma învățământului din august 1948 garanta dreptul

naționalităților conlocuitoare de a învăța în limba maternă, conform

Constituției și legilor nou-înființatei Republici Populare Române.

Începând cu anul școlar 1948 – 1949, în Biled vor funcționa

două școli de 7 clase, una românească și una germană, procesul de

învățământ având loc în două schimburi. Școala românească își

176

desfășura activitatea în clădirea școlii vechi, iar școala germană va fi

mutată în clădirea cu numărul 299, care fusese inițial școală de fete și

locuință pentru învățători. Este demn de menționat faptul că fiecare

școală avea conducere proprie. Datorită aportului populației

germane, în perioada respectivă va fi strânsă suma de 80.000 de lei,

sumă cu care se va amenaja ca instituție școlară „clădirea Braun”.

Începând cu anul școlar 1959 – 1960, va avea loc unificarea

celor două instituții școlare, acestea devenind o școală cu două secții.

Directorul școlii va fi de naționalitate română, iar directorul adjunct

de naționalitate germană.

Generalizarea învățământului de 8 clase în 1965 va include în

mod evident și școala din Biled, iar începând cu anul 1970 se va

generaliza învățământul de 10 clase. Anterior acestei generalizări din

1970, merită menționat faptul că, începând cu anul școlar 1963 –

1964, în Biled se va înființa o clasă de liceu teoretic, cu profil real.

Datorită numărului de clase insuficient, în anul 1967, în locul fostei

uzine electrice a localității va fi construită „școala nouă”, la numărul

300, meritoriu fiind faptul că aceasta a fost ridicată prin munca

voluntară și donațiile bănești ale locuitorilor comunei. Liceul va

funcționa până în anul 1973, când va fi desființat, iar clădirea va

deveni școală generală.

Deschiderea aparentă a României socialiste spre Occident, ca o

consecință a politicii statului comunist, va permite emigrarea unui

număr important de etnici germani în RFG, fapt ce va determina o

scădere dramatică a populației germane din Biled, și implicit a

populației școlare, astfel încât, în anul 1985, funcționau în cadrul

școlii două clase simultane, cu limba de predare germană la ciclul

primar (clasa I cu clasa a III-a / clasa a II-a cu clasa a IV-a) și două

clase simultane în ciclul gimnazial (clasa a V-a cu a VI-a și a VII-a

cu a VIII-a).

După 1989, clasele cu predare în limba germană dispar treptat.

Așa cum am amintit, în clădirea situată la numărul 300 a funcționat

177

Școala Profesională Horticolă, între anii 1892 – 1950, iar din 1950 s-

a înființat Școala Profesională de Mecanici Agricoli, care s-a mutat

într-o clădire nouă, pe Strada Principală, la ieșirea din localitate, spre

Șandra. Între 1950 – 1952, instituția se va numi Școala Profesională

de Tractoriști, care va funcționa în paralel cu Școala Medie. Din

1953, noua denumire va fi Școala Profesională de Mecanici Agricoli

Biled, iar între 1979 – 1992, denumirea instituției va fi Școala

Profesională Agro-Industrială Biled. În 1992 va lua ființă Grupul

Școlar Agricol Biled, care urmărea pregătirea specialiștilor de nivel

mediu necesari în agricultură și care va fuziona, în perioada de

tranziție a învățământului postrevoluționar din România, cu Școala

Generală I – VIII, Biled. De la 1 septembrie 2012, noua denumire a

instituției școlare este Liceul Tehnologic Petre Mitroi, Biled.

Ca în orice localitate care se respectă, și în Biled a funcționat

un învățământ preșcolar, începuturile acestuia datând din ultimul

deceniu al secolului al XIX-lea, mai precis din anul 1892. Inițial,

acesta s-a desfășurat în casa aflată peste drum de casa parohială

catolică, locația fiind închiriată. Din documentele de epocă aflăm că

prima directoare a grădiniței a fost Barbara Grunauer, iar din 1903 și

până în 1936, conducerea acesteia va fi asigurată de către doamna

Barbara Eichert-Rieder. Începând cu anul 1912, grădinița bilezeană

va funcționa într-o clădire proprie, la numărul 233, deoarece comuna

va cumpăra fosta locuință a administratorului domeniului episcopal

de la Episcopia din Zagreb.

Într-o primă fază, clădirea va fi amenajată și mobilată ca o

grădiniță destinată să cuprindă 50 – 60 de copii. Începând cu anul

1944, în Biled va funcționa și o secție în limba română a grădiniței,

grădinița germană fiind mutată la numărul 240, în 1950, iar grădinița

inițială de la nr. 233 se va transforma în grădiniță cu program

prelungit. Menționăm că, între anii 1936 – 1953, conducerea

instituției a fost asigurată de către doamna Wilhelmine Borka. În anul

178

1956, grădinița se va muta din nou, de la nr. 240 la nr. 244. În anul

1953, va lua naștere grădinița cooperativei agricole de producție

Biled, care va funcționa în casa cu nr. 471 și care va fuziona prin

absorbție cu grădinița germană aflată la nr. 244. În anul 1970, va fi

amenajată în Strada Principală, la nr. 362, o nouă grădiniță, a cărei

secție germană va fi condusă de către doamna Margarethe Weber.

În Biled, în anul 1961, în plin avânt al dezvoltării socialiste, va

fi înființată o nouă grădiniță, ce urma să deservească personalul

fabricii de cânepă din localitate, grădiniță ce va funcționa până în

anul 1991, când va fi desființată fabrica de cânepă. Programul de

funcționare al acestei grădinițe era de la ora 8.00 la ora 18.00, având

doar secție în limba Principală, ca o parte integrantă a Liceului

Tehnologic Petre Mitroi, Biled.

În ansamblu, se poate spune că istoria învățământului bilezean

a reflectat cu fidelitate realitățile geo-politice specifice zonei de vest

a țării și evoluția acestuia de la spațiu component al Imperiului

Habsburgic la un teritoriu aparținând României democrate

postrevoluționare. Așa cum rezultă din evoluția învățământului

bilezean, această zonă a oglindit cu multă fidelitate, dincolo de

fluctuațiile geo-politice, perenitatea spiritului etnic multicultural,

care s-a afirmat de-a lungul timpului ca o caracteristică a spațiului

bănățean și care, nu în ultimă instanță, a fost rezultatul muncii

acestor apostoli ai neamului care au fost învățătorii, indiferent de

apartenența lor etnică.

Bibliografie:

1. Arhiva Liceului Tehnologic Petre Mitroi, Biled;

2. Maria Șandor, Biled 1965 – 2005, 240 de ani de existență,

Editura Cosmopolitan Art, 2005;

3. HOG, Billed: Billeder heimatblatt (foaie bilezeană),

Editura Bernd Bockle (1988 – 1997).

179

MEMORIA CARTIERULUI MEU, FABRIC

Prof. Daniela Csizmarik

Şcoala gimnazială nr. 21 „Vicenţiu Babeş”, Timişoara

De unde veneau toate lucrurile bune în Timişoara şi plecau

peste mări şi ţări?

Aceasta a fost întrebarea la care am încercat să răspundem

mai mulţi participanţi, într-o manieră mai deosebită, în cadrul

proiectului Memoria Cartierului Meu, derulat în perioada

septembrie-noiembrie 2012, cu sprijin financiar din partea

Administraţiei Fondului Cultural Naţional, desfăşurat în campania

Timişoarei pentru titlul de Capitală Culturală a Europei, în anul

2021. Timişoara şi-a lansat cartierele istorice în „lupta” pentru acest

titlu.

Asociaţia Timişoara Capitală Culturală Europeană împreună

cu Consiliile Consultative de Cartier, Fundaţia Rubin, Teatrul de

Copii şi Tineret Merlin, Asociaţia Ariergarda şi istoricul timişorean

Ioan Haţegan au pus în valoare tradiţiile şi patrimoniul cultural

deosebit din şase cartiere: Iosefin, Elisabetin, Fabric, Freidorf,

Fratelia şi Mehala. Poveşti neştiute, scenete de teatru, lecturi ale

scriitorilor locali şi expoziţii au avut loc în cadrul acestui proiect.

„Elevii din aceste cartiere alături de artiştii şi scriitori din

organizaţiile implicate au pregătit activităţi interactive, expoziţii de

pictură pe sticlă, prin intermediul cărora cele mai interesante secrete

şi poveşti din istoria oraşului arată că Timişoara este o destinaţie

turistică şi culturală de interes european. Timişorenii vor afla care

este legătura între frumuseţea legendară a împărătesei Austriei,

prinţesa Sissi, şi trandafirii din Elisabetin, cum era conectat Iosefinul

cu Curtea Imperială de la Viena, de unde veneau toate lucrurile bune

în oraş, care sunt originile denumirilor Fratelia, Mehala sau Freidorf.

180

Proiectul Memoria Cartierului Meu este o sinteză a moştenirii

lăsată timişorenilor de astăzi, concepută pe înţelesul tuturor.

Totodată, arată că traseele turistice şi culturale continuă şi în afara

zonei Cetate, care este în prezent principalul punct de atracţie al

oraşului”, explică realizatorii proiectului.

“Timişoara are o istorie şi tradiţii fascinante care odată aduse

în conştiinţa locuitorilor întăresc identitatea oraşului. Clădiri, străzi,

locuri pe lângă care trecem poate zilnic, prin acest proiect vor prinde

o viaţă nouă prin evocări istorice, povestiri imaginare, culori

luminoase şi decoruri fabuloase puse împreună cu pasiune de către

partenerii de proiect. Memoria Cartierului Meu este în acelaşi timp

un exerciţiu de muncă în echipă în care actori culturali foarte diferiţi

şi consiliile consultative de cartier lucrează împreună pentru

revalorizarea oraşului”, susţine Teodora Borghoff, director executiv

al Asociaţiei Timişoara Capitală Culturală Europeană.

Şcoala gimnazială nr.21, la care sunt învăţătoare, a avut

prilejul să fie una din şcolile selectate să participe, iar eu, bucuria să

aflu că, împreună cu elevii clasei mele, prezentăm povestea cartierul

Fabric.

Din Fabric, căci acesta era şi răspunsul la întrebarea de mai

sus, cartier cu ştaif, au ieşit la lumină poveşti spuse de istoricii

oraşului şi jucate de elevii mei, elevi ai clasei a IV-a, într-o frumoasă

zi de toamnă – 3 noiembrie 2012. Mai exact, participanţilor li s-a

propus un tur al cartierului cu Alexandra Irimia, recitaluri ale elevilor

Colegiului Vidu, momente teatrale ale elevilor de la Şcoala 21,

întâlnire Ariergarda, istorii ale locului spuse de Ioan Haţegan şi o

expoziţie de pictură pe sticlă. Accesul

publicului la evenimente a fost liber. Iată

afişul!

Sceneta elevilor mei, de la Şcoala Gimnazială

nr. 21 din Fabric, coordonaţi şi de Gina

Macovei, actriţă a Teatrului Merlin, a readus

181

în atenţie o vorbă veche a timişorenilor care spunea că „Toate

lucrurile bune vin din Fabric”. “Un copil orfan îşi urmăreşte visul:

îşi dorea să îmbrace toţi copiii ca să nu le mai fie frig. Reuşeşte asta,

pentru că în Fabric s-a deschis prima fabrică de postav, ale cărei

produse ajungeau în cartierele oraşului dar şi în alte zone de

desfacere”, a spus Gina Macovei despre piesa inspirată dintr-o

poveste dramatică.

Invitaţii au putut admira şi

expoziţia de pictură pe sticlă la care au

lucrat elevii claselor a V şi a VI-a, tot

ai şcolii noastre şi, care au descoperit

noi tehnici de pictură şi simboluri ale

cartierului în care învaţă sau

locuiesc. La atelier au participat 50 de

elevi care au învăţat cum pot transpune fotografiile pe sticlă, prin

pictarea acesteia cu diferite culori (transparente sau opace), cu pastă

contur sau plumb aplicat, modelele devenind originale, în funcţie de

preferinţe. Creaţiile copiilor au atras atenţia prin culori vii,

armonioase, cu aspect decorativ.

Scurt istoric:

Fabric (alternativ Fabrică, în germană Fabrikstadt, maghiară

Gyárkülváros) este un cartier istoric din Timişoara. Numele său vine

de la fabricile care s-au construit aici încă de la apariţia sa.

Localitatea a fost separată de Timişoara, dar mai târziu a fost

încorporată, devenind un cartier al acesteia.

Fabricul şi-a început existenţa în 1718, când o parte din

populaţia româno-sârbă din cartierul Palanca Mare s-a mutat aici

pentru a respecta cerinţele militare de reconstrucţie a noii cetăţi.

Fabricul a fost recunoscut pentru manufacturile sale, bresle şi

meşteşugari, aici înfiinţându-se în 1718, prima Fabrică de Bere, care

http://ro.wikipedia.org/wiki/Limba_german%C4%83

http://ro.wikipedia.org/wiki/Limba_maghiar%C4%83

http://ro.wikipedia.org/wiki/Timi%C8%99oara

http://ro.wikipedia.org/wiki/1718


182

mai există şi azi. Râul Bega avea numeroase ramificaţii de mici

canale navigabile care împânzeau Fabricul, erau pline de mori şi

poduri. Acestea au facilitat transportul mărfurilor direct pe Canalul

Bega şi au permis apariţia unei industrii puternice şi variate. Au

înflorit breslele cizmarilor, papucarilor, şelarilor, cojocarilor,

dogarilor, pescarilor, ale brutarilor, măcelarilor, peruchierilor sau

croitorilor. Până în 1880 aici existau opt mori cu nume de sfinţi ce

măcinau anual peste 2500 de tone de grâu. În 1876 se construieşte

gara din Fabric (actuala Gară de Est).

Bibliografie şi Webografie:

1. Monitorul Primăriei Timişoara;

2. ro.wikipedia.org/wiki/Fabric.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Bega

http://ro.wikipedia.org/wiki/Canalul_Bega

http://ro.wikipedia.org/wiki/Canalul_Bega



183

DEZVOLTAREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

ÎN COMUNA CHIŞODA ÎN VEACUL AL XIX-LEA

ŞI

ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX

Prof. Daniel Borlovan

Liceul tehnologic „Petre Mitroi”, Biled

Numele localităţii este amintit începând cu documentele din

veacul al XII-lea; în evidenţele papale din anii 1332 – 1336,

localitatea se numeşte Teşola şi Teschould, iar din veacul al XV-lea,

denumirea este cea de Chişoda, cu toate că, până la finele veacului al

XVIII-lea, în matriculele parohiei, preoţii o scriu Chişolda şi

Chişovda.

Iniţial, proprietar al satului, în anul 1399, a fost nobilul

Dimitrie Pogany, iar la 1456, satul devine proprietatea voievodului

Ion Huniade, şi apoi a lui Mihai Silaghi, cumnatul lui Huniade. După

ce Banatul a fost ocupat de trupele imperiale şi satele bănăţene au

fost organizate de către guvernatorul italian Florimund Mercy,

comuna trece în proprietatea fiscului, iar în 1746, împreună cu

comunele Freidorf, Peciu Nou, Recaş, Bruckenau, Giarmata,

Beşinova şi Carani, este dată tributară oraşului Timişoara.

În urma unui ordin statal din 12 martie 1734, statul va pune la

dispoziţia comunei teren pentru şcoală şi biserică, şcoala veche

clădindu-se în secolul al XVIII-lea şi având o sală de învăţământ şi

o locuinţă pentru învăţător. Acest edificiu şcolar va funcţiona până în

anul 1892, fiind înlocuit cu o clădire ce va fiinţa până în deceniul al

V-lea al secolului XX.

Iniţial, aici, ca şi în toate comunele Banatului, rolul de dascăl a

fost îndeplinit de acei sfinţi neştiuţi care şi-au asumat misia

culturalizării maselor şi care în acelaşi timp îndeplineau şi rolul de

184

cantori ai bisericii, principalele materii care se predau fiind cetit,

scris, religia, puţină socoată şi cântare bisericească. Odată cu apariţia

legii Ratio Educationis, aparţinând Mariei Teresa (1740 – 1780), se

reglementează faptul că învăţătorul trebuia să fie absolvent al Şcoalei

de Normă, cu un curs de şase luni.

În comuna Chişoda, în veacul al XVIII-lea şi până în deceniul

al 8-lea al secolului al XIX-lea, a funcţionat un singur învăţător.

Primele date despre învăţătorii satului se regăsesc în

matriculele bisericii. Astfel, în matricula 1, pe ultima foaie, se află o

notiţă din care se deduce că învăţător al satului a fost Ioan Popovici,

în Chişoda şi Ioan Blagoe, în Unip. Mai ştim că în anul 1781,

învăţător al satului este Ioan Olariu, lucru pe care îl deducem din

matricula botezaţilor, unde semnează, la data de 22 august 1781, şi

de unde aflăm că va funcţiona până la 1813, după el fiind învăţător

Ioan Iancovici, care va funcţiona în acest post până în 1818, dată

după care îl regăsim ca preot în Chişoda. După cum se observă, între

biserică şi şcoală exista o relaţie ambivalentă, majoritatea dascălilor

fiind cantori şi chiar preoţi, iar unii preoţi asumându-şi, la rândul lor,

rolul de dascăli.

În 1820, aflăm că învăţător în sat este Ioachim Popovici, urmat

de Ilie Amandia, învăţător care a terminat Preparandia, la Arad, în

1826, fiind urmat, în 1845, de fratele său, Toma Amandia. În 1846,

învăţător este Moise Babescu, urmat apoi de Simeon Moldovan, care

va funcţiona între anii 1847 – 1890. Simeon Moldovan a fost una

dintre figurile luminoase ale satului şi datorită lui, în anul 1875, se va

înfiinţa al doilea post de învăţător, el cedând jumătate din leafă

(pământ, bani şi bucate) pentru înfiinţarea celui de al doilea post, fără

ca localitatea să contribuie cu ceva. Majoritatea cărturarilor şi

cântăreţilor din strană, din a doua jumătate a veacului al XIX-lea, au

fost crescuţi şi instruiţi de Simeon Moldovan. Odată cu înfiinţarea

celui de-al doilea post de învăţător, acesta va fi ocupat de Terentie

Popescu, care, deşi va deţine această funcţie doar 5 ani, decedând în

185

anul 1880, va lăsa în urmă o amintire nepieritoare, datorită talentului

său deosebit de mare cântăreţ şi bun orator.

În anul 1880, al doilea post a fost ocupat de Traian Ciorogariu,

fiul unui mic comerciant din sat, învăţător harnic, cu o vastă cultură

generală, care a decedat în 1887, şi căruia i-a urmat la post un alt fiu

al satului, Paul Ivi, ce va funcţiona ca învăţător între anii 1887 –

1902. Acesta a avut un rol activ în dezvoltarea culturală a sătenilor,

înfiinţând corul vocal şi contribuind la clădirea Şcolii confesionale,

inaugurată în 1892. După pensionarea învăţătorului Simeon

Moldovan, în 1890, Paul Ivi va deveni primul învăţător al satului, iar

postul al doilea va fi ocupat, până în 1892, de Cornel Popovici, şi

apoi, din 1892 şi până în 1936, de Iosif Ciorogariu.

După pensionarea lui Paul Ivi, în 1902, Ciorogariu va deveni

primul învăţător al satului. Acesta a activat timp de 44 de ani, având

o serie de realizări culturale:

- Casa Naţională a fost clădită în anul 1928, la insistenţele

domnului învăţător, şi a costat un milion şi jumătate de lei;

- Corul vocal, înfiinţat în 1887, de învăţătorul Paul Ivi, va fi

transformat în 1902, de către Iosif Ciorogariu, în cor mixt,

care va funcţiona până în 1925, când va trece sub

conducerea lui Ion Vasii;

- Iosif Ciorogariu va fi cel care, împreună cu bărbaţii din sat,

în 1890, va participa la o adunare în Timişoara, convocată

de avocatul Paul Rotariu, contra proiectului de lege pentru

înfiinţarea grădiniţelor de copii, cu limba de predare

maghiară;

- tot sub conducerea lui Iosif Ciorogariu, va participa

delegaţia sătenilor Petru Toma, Nicolae Dumitru, Iosif

Olariu şi Iosif Vlăjicu, la Marea Adunare de la Alba Iulia,

delegaţie care, întoarsă acasă, va aduce cu sine tricolorul,

simbolul Unirii, pe care îl va arbora pe turla bisericii;

186

- va introduce la săteni gustul de cetit, înfiinţând o bibliotecă

publică şi construind în Casa Naţională o sală de cetit, dar

şi o sală pentru concerte, cu scenă permanentă;

- va instrui populaţia în învăţarea dansurilor naţionale

Căluşeru şi Bătuta.

Ca să ne facem o idee generală despre nivelul de cultură al

populaţiei, putem spune că, înainte de Primul război mondial, în sat

se citea gazeta Libertatea (140 de cetitori), Tribuna, Foaia poporului

şi Gazeta Transilvaniei. Tot acestui sfânt al neamului i se datorează

şi ridicarea Monumentului Eroilor, pe care se vor grava cu litere de

aur numele tuturor fiilor satului pieriţi în Războiul mondial.

Datorită acestei strădanii a învăţătorilor neamului se va

dezvolta un acut sentiment naţional în rândul populaţiei rurale.

Astfel, ştim că în primul Război mondial, iniţial soldaţi într-o armată

străină (austro-ungară), contrară intereselor şi aspiraţiilor neamului,

fiii satului plecau la luptă însoţiţi de drapelul naţional.

Răspândiţi de vâltoarea războiului pe diverse teatre de luptă, în

momentul în care se va începe organizarea legiunilor de voluntari,

datorită sentimentului naţional ce exista într-înşii, nu în ultimul rând

ca un ecou al muncii depuse de aceşti martiri anonimi, pe care îi

putem defini printr-o sintagmă drept dascăli ai satului românesc, fiii

Chişodei s-au înrolat astfel:

- în Legiunea din Italia: Ilie Ciorogariu, Ilie Toma, Ion Chira,

Nicolae Olariu, Iosif Ivi şi Ion Voşovan;

- în Legiunea din Rusia: Iosif Jivi, Petru Paşa, Vucmir

Nicola, Aurel Pascu şi Petru Pascu;

- în Franţa, unicul prizonier a fost Trăilă Firu.

În concluzie, se poate spune că la constituirea naţiunii române

şi mai ales a conştiinţei naţionale, ca o componentă esenţială a

procesului de reîntregire naţională, ce va culmina cu actul de la 1

Decembrie 1918, dascălii neamului au avut un aport substanţial,

reuşind să îmbine, în mod strălucit, procesul de formare a unor

187

caractere puternice, dublate de inimi vibrând de un puternic

sentiment naţional, inimi care au reuşit să acorde toate corurile săteşti

într-un triumfător Deşteaptă-te, române!

188

O REVISTĂ INEDITĂ

„PRIMĂVARA BANATULUI”

prof. Monica-Oana Vintilescu

Colegiul Național Bănănțean, Timișoara

„Primăvara Banatului”, a fost o revistă „școlărească” (după

cum precizează însuși directorul ei, Dr. Aurel E. Peteanu, în nr.1,

anul III, serie nouă, al revistei, număr apărut la 1 martie 1941, p. 1),

ceea ce nu face, nici pentru o clipă, să-i scadă valoarea. Dimpotrivă,

în paginile sale îngălbenite de timp, cititorul pasionat de scrieri din

vremuri apuse constată, poate cu uimire însă și cu egală bucurie, că

valoarea se găsește la ea acasă.

Administrația revistei se afla la liceul „Constantin Brediceanu”

din Lugoj, redactorul responsabil de îngrijirea și apariția sa fiind

prof. dr. A. E. Peteanu. Revista a apărut lunar începând din 1928,

străbătând „un drum frumos, deschizător de noui perspective, drumul

însorit al marelui ideal românesc, pe care au fost călăuziți pașii celor

mai entuziaști tineri români de pretutindeni.

Revista și-a îndeplinit misiunea cu cinste și demnitate, fiind, tot

timpul, un binefăcător izvor de vieață etică și risipind pretutindeni o

caldă armonie, o exuberanță de lumină și de simțire românească.”

(Ibidem, p. 1).

Este vorba, așadar, despre o o revistă concepută și realizată

practic prin munca deopotrivă a dascălilor și a elevilor, atât unii, cât

și ceilalți dorindu-se a fi nu doar slujitori entuziaști ai condeiului, ci

și iubitori de frumos și doritori de diseminare a acestuia.

În consecință, numărul 1 al revistei „Primăvara Banatului”

apărut la 1 martie 1941, cuprinde o seamă de articole care au văzut

lumina tiparului sub semnătura unor profesori (cum ar fi prof. Eugen

V. Gâscă, cel care redactează un articol despre Virgil Simonescu,

prof. Radu Bâcu, un profesor care s-a oprit asupra a ceea ce

189

înseamnă și a rolului pe care îl au disertațiile în cursul secundar

superior al școlii, prof. George A. Oprescu, un dascăl care poposește

asupra începuturilor în presa românească, prof. Ana Ghelner

zăbovește asupra motivelor pentru care este nevoie de o gramatică a

limbii române, prof. F. Brînzeu încearcă o analiză literară originală a

poemului Șoarecele și pisica, al lui Grigore Alexandrescu, iar prof.

D. Stan se ocupă de muzica veche și medievală ).

În același timp, tot în numărul revistei menționat mai sus,

descoperim o serie de articole în care și-au încercat condeiul câțiva

elevi (Miron Lupșa, din clasa a V-a, scrie despre internatul școlii,

elevul Vida Ion, din clasa a VIII-a, se arată preocupat de Nae

Dumitrescu, G. Iancovici, din clasa a V-a, creionează un scurt tablou

referitor la romanul lui Ionel Teodoreanu, în vreme ce Ilea Vasile,

din clasa a VIII-a, de la secția reală, este pasionat de nuvelistica lui

Pavel Dan).

Un articol intitulat Dr. Tiberiu Brediceanu, director al

Operei Române din București, semnat de către Dr. A. E. Peteanu,

ne-a atras atenția în mod deosebit.

Aflăm, din rândurile acestuia, că numirea lui Tiberiu

Brediceanu în funcția de director al Operei Române din București a

produs o satisfacție intensă în întreaga țară, dar mai ales în Banat.

Autorul articolului subliniază faptul că „înalta instituție muzicală și-a

primit, în persoana distinsă a d-lui Dr. Tiberiu Brediceanu, pe

conducătorul ei binemeritat.” („Primăvara Banatului”, anul III, serie

nouă, nr. 3, din 1 Maiu 1941, p. 69).

În rândurile următoare, se creionează un portret al lui Tiberiu

Brediceanu, evidențiindu-se atât personalitatea puternică și originală

a acestuia, (datorată, în primul rând familiei din care provenea, o

familie în care a existat o mamă extrem de caldă, de iubitoare și de

interesată de copil, și totodată nespus de cultă și de preocupată de

muzica de calitate, pianistă de primă clasă, care l-a inițiat și pe fiul

190

său în aceste taine), cât și munca susținută pe care acesta a depus-o

mai târziu, la maturitate, implicându-se în cercetarea, culegerea și

armonizarea motivelor din cântecele populare românești, pe care s-a

străduit să le păstreze cu mare grijă, ferindu-le de a cădea în uitare.

Nu este minimalizată nici importanța școlii care a contribuit

semnificativ la formarea lui Tiberiu Brediceanu, care ajunge elev la

Blaj (unde studiază cu marele compozitor Iacob Mureșianu), mai

apoi la Sibiu (unde îl întâlnește pe Hermann Kirschner) și, în sfârșit,

la universitate, unde îl regăsim în compania unor reputați

compozitori și muzicieni.

Tiberiu Brediceanu a obținut titlul de doctor în drept și meseria

pe care a practicat-o a fost aceea de director de bancă însă acest fapt

nu a constituit vreodată o piedică în calea pasiunii sale pentru

muzică, (în mod special pentru muzica populară românească),

pasiune pe care nu a neglijat-o niciodată.

Academia Română îi cere, de două ori, să strângă cântece

populare din Banat și din Maramureș, iar el nu pregetă să facă acest

lucru.

Astfel, în urma unei cercetări sârguincioase, pe care a

întreprins-o în anul 1910, în Maramureș, el a adunat nu mai puțin de

170 de cântece populare dintre cele mai rare și mai frumoase, iar în

anii următori (1921, 1922, 1923 și 1925) face același demers, de data

aceasta în Banat, unde reușește colecționarea a aproape o mie de

cântece populare românești, din aproximativ 82 de localități.

Nu poate fi ignorat poemul muzical etnografic numit Banatul,

Ardealul, Crișana și Maramureșul în port, joc și cântece, compus

de către Tiberiu Brediceanu, poem care a fost reprezentat pentru

întâia oară în anul 1905, la Sibiu, în 1909 la Arad, la Viena în 1911,

la Brașov și la Timișoara în 1912, la Cluj în 1920, și într-un final la

București, în 1924. După ce provinciile românești au fost întregite,

poemul a fost și el redenumit: România în port, joc și cântece. În

noua sa formă, este reprezentat la București, în 1929, în momentul în

191

care s-a împlinit un deceniu de la transformarea în realitate a visului

de unire al românilor.

Aceasta nu este, desigur, unica piesă de mare succes a lui

Tiberiu Brediceanu. Există o serie întreagă de asemenea realizări,

printre care se numără opera care poartă titlul La șezătoare,

reprezentată pentru prima dată pe scena din Sibiu, în 1908, Seara

mare, o piesă în trei tablouri, în care sunt evocate datini de Crăciun

(ambele cu acompaniament de orchestră și ambele au văzut lumina

rampei la București și la Cluj), precum și o pantomimă în patru

tablouri, intitulată Învierea, pe un scenariu al lui Lucian Blaga.

Lui Tiberiu Brediceanu i se încredințează direcțiunea Artelor

de la Departamentul Cultelor și al Instrucțiunii Publice al Consiliului

Dirigent Român, calitate în care conduce primul turneu al Teatrului

Național din București.

În august 1919, este ales Șef de Resort al Ocrotirilor Sociale și

al Artelor, în Consiliul Dirigent Român, iar în toamna aceluiași an

ajunge deputat al circumscripției Bocșa Montană. În calitate de Șef

de Resort, Brediceanu face eforturi mari pentru a pune bazele

Teatrului Național din Cluj, care își demarează activitatea la 1

decembrie 1919, cu prilejul primei aniversări de la Adunarea istorică

de la Alba Iulia. Tot la Cluj, și tot din inițiativa lui Tiberiu

Brediceanu, ia ființă primul Conservator de Muzică și Artă

Dramatică din Ardeal, ca instituție de stat, inaugurat la 28 martie

1920.

Ca un corolar, ca o încununare a eforturilor sale majore, la 25

mai 1920, are parte de o realizare excepțională: se deschide Opera

Națională din Cluj, prima Operă de Stat din România.

Dr. A. E. Peteanu îl caracterizează pe Tiberiu Brediceanu după

cum urmează, în articolul său pe bună dreptate elogios: „Un făuritor

de armonii, care a știut să dăruiască pururea armonie și să

192

împodobească, prin creațiile d-sale artistice, cu un prisos de

frumuseți neperitoare, patrimoniul nostru național.

Un suflet ales, în care dragostea pentru bine și adevăr, simțul

pentru frumos și elanul poeziei și al muzicii s-au contopit, încă din

frageda d-sale copilărie, într-o deplină armonie.” (Ibidem, p. 70).

Revista din 1 mai 1941 mai include: un articol cu titlul Tabloul

Răstignirii, semnat de prof. Corneliu Zasloți, foarte clar și bine

structurat, o analiză pertinentă a tabloului cu același nume care

reprezintă o „pictură în bis, catedrală română unită din Lugoj,

datorată maestrului, creator de școală, Virgil Simonescu” (Ibidem, p.

74), prof. Radu Bâcu publică o prezentare pertinentă a ceea ce a

însemnat Junimea și revista „Convorbiri literare”, iar prof. George A.

Oprescu realizează un studiu intitulat Poema, care tratează despre

poezia epică, despre poemul istoric ori poeziile romantice,

Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă au atras atenția și

interesul profesorului Virgil Stoilă, în vreme ce prof. Aurel Peia

găsește o cale inedită de a prezenta timpurile verbului în limba

franceză, într-un text inedit și original, profesorul F. Brînzeu

redactează o analiză literară a poeziei Romanța Rozinei, aparținând

lui Ion Minulescu.

Și în acest număr al revistei remarcăm creații ale elevilor, fie

ele articole propriu-zise de jurnal, fie încercări literare: Corneliu Jura,

din clasa aVII-a, scrie despre Specificul dansului bănățean, Pătcaș

Mircea, din clasa a VIII-a, înfățișează câteva gânduri referitoare la

pitorescul Ardealului, (Un colț de țară, azi pierdut), un text special

îl constituie Leul și șoarecele, despre care ni se spune că este o

„lucrare colectivă a clasei a IV-a, L. C. Brediceanu, stilizată de o

comisie compusă din: Ghelner Alexandru, Magdaș Octavian,

Laudacescu Victor”; urmează o suită de creații literare aparținând

elevilor Cornelia Mioc (S-a stins vieața fragedă, poem), I. Sârbu (o

epigramă, cimilituri, joc ortografic, șah).

193

Numărul 5, anul III, serie nouă, din 15 septembrie 1941 al

revistei „Primăvara Banatului” are drept articol de fond o

impresionantă „închinare”, intitulată Prof. univ. Dr. Iosif Popovici

1876 ─ 1928, purtând tot semnătura prof. dr. A. E. Peteanu.

După cum ni se relatează în deschiderea articolului, Dr. Iosif

Popovici a fost un „cărturar bănățean, savantul profesor de la

Universitatea Regele Ferdinand I, din Cluj”, de la a cărui moarte se

împlineau atunci 13 ani.

La fel ca și în cazul articolului despre Tiberiu Brediceanu,

profesorul Peteanu urmărește și de această dată traseul personal și

profesional al lui Iosif Popovici, care provine din comuna Cliciova,

județul (pe atunci) Severin, la 19 februarie 1876, din familia unui

preot de vază. Încă o similitudine cu situația lui Brediceanu o

reprezintă faptul că Iosif Popovici a beneficiat în familie de o

educație îngrijită, continuată în școală, la Lugoj (clasele I – VI), iar

mai apoi la Brașov, la liceul ortodox român.

Acesta urmează mai apoi cursurile Universității din Viena,

unde își ia doctoratul în filologie clasică și în filologia comparată

indogermană, în anul 1900. Din 1901, își continuă studiile la

Universitatea din Zagreb, pe urmă la Paris, la Sorbona: „Pretutindeni,

în aceste renumite centre universitare, caută, cu o sârguință

extraordinară de albină, cu entuziasmu-i înflăcărat și cu sufletu-i

dornic de a pătrunde, din ce în ce mai adânc, în tainele mari ale

științelor, să câștige tot tot ceeace-i era absolut necesar pentru a-și

desăvârși caracterul și cunoștințele, precum și acel parfum specific al

spiritului, care să-i dea posibilitatea de a deveni, pentru neamul său

oropsit, un luptător de întâia linie, un apostol cultural, un apostol

național.” (revista „Primăvara Banatului”, anul III, serie nouă, nr. 5,

15 Septembrie 1941, p. 2).

Revenit acasă după încheierea studiilor, Iosif Popovici primește

invitația să țină cursuri de limba și literatura română, la Universitatea

194

din Viena, în anul 1902, invitație pe care o acceptă, stabilindu-se la

Viena și impunându-se acolo întregii lumi științifice, a cărei

apreciere o obține în curând.

Din motive personale, se mută la Budapesta, în 1905, devenind

profesor la Universitatea de acolo, până în anul 1914.

După Primul Război Mondial, Iosif Popovici este chemat la

noua Universitate din Cluj, ca profesor titular al catedrei de

slavistică. Acceptă și această invitație, printre scopurile sale

numărându-se: „ridicarea prestigiului acestui măreț templu de cultură

națională, prin autoritatea și reputația pe care o avea în materie de

filolofie și fonetică experimentală, prin cursurile sale academice cu

interpretări luminoase și bogat documentate.

Întreaga sa activitate științifică și culturală desfășurată, timp de

aproape 9 ani (1919 ─ 1928), la această Universitate, reprezenta, în

frumoasa și rapida evoluție a Universității, o etapă deosebit de

importantă și de fecundă. (...)

Cursurile sale sistematice, pline de viață și de frumoase

învățăminte erau tot atâtea momente de înălțare sufletească și de

însuflețire națională, iar profesorul, în cea mai înaltă și nobilă

accepție a cuvântului, un adevărat pedagog.” (Ibidem, p. 4)

A urmat o perioadă în care Iosif Popovici s-a dedicat, cu multă

răbdare și pasiune, cercetării vieții, obiceiurilor și graiului atât ale

poporului român, cât și ale istro-românilor, „îl pasionau și-l interesau

foarte de aproape toate chestiunile culturale, naționale, școlare,

literare, folklorice, filologice, lingvistice ale neamului său întregit și,

în special, fonetica experimentală (...) în toată complexitatea ei,

făcând cercetări minuțioase, cu o rigoare științifică absolută și dând

la lumină, între anii 1921 ─ 1927, diferite lucrări din acest domeniu,

de-o valoarea necontestată.

Dar activitatea sa culturală și științifică de după războiu nu se

mărginește la aceste lucrări de fonetică experimentală, ci

195

îmbrățișează felurite chestiuni școlare, literare, bisericești, sociale,

politice ș.a.” (Ibidem, p. 5).

A treia asemănare între Iosif Popovici și Tiberiu Brediceanu

constă în aceea că și cel dintâi ajunge în Parlamentul României Mari

din anii 1922 ─ 1926, ca deputat al circumscripției Reșița-Montană,

și desfășoară acolo o susținută activitate, cu precădere școlară, dând

dovadă de un patriotism sincer și curat și susținând mișcarea

intelectuală de după război.

Profesorul A. E. Peteanu îl numește pe Iosif Popovici „un

luptător cultural de rassă, integrat atât de bine în ritmul epocii în care

a trăit și a muncit pentru promovarea neîncetată a marilor noastre

interese naționale, culturale și științifice.

Un îndrumător de elită, înzestrat cu acel parfum specific al

sufletului român bănățean, plin de seninătate, de frumusețe etică și

dulce armonie, cu care a izbutit să cucerească, în scurta-i viață,

simpatia și admirația unanimă a tuturora.

Unul dintre reprezentanții noștri de marcă, cu multiple și alese

însușiri de adevărat savant, de viguros propovăduitor și susținător de

conștiință națională, cu credință de granit în înfăptuirea marelui

nostru ideal național.” (Ibidem, p. 1).

„Primăvara Banatului” mai cuprinde, în numărul III, serie

nouă, nr. 5 din 15 septembrie 1941, încă o „închinare”, de data

aceasta semnată de către prof. Virgil Stoilă, la adresa Miei Cerna

(Maria Florescu), Banatul pitoresc, semnat tot de către Dr. Aurel E.

Peteanu, și articolul care poartă titlul Anișoara Odeanu (Doina

Peteanu), autor prof. V. Stoilă. Acestea sunt singurele aparținând

unor dascăli, toate celelalte scrieri având elevi drept autori ─ inclusiv

pe cea care folosește pseudonimul Anișoara Odeanu (El și Ei,

Fabulă).

Prezentarea profesorului V. Stoilă atrage atenția datorită

faptului că se referă la Anișoara Odeanu, pe vremea aceea încă elevă,

196

care este înfățișată ca fiind „fiică de profesor și literat, primește din

fragedă copilărie o educație aleasă. Se naște cu darul iubirii literelor.

Ursitoarele i-au prezis viitorul, în cântece, spre un ideal sublim. I-au

prezis să fie fiica artelor, desmierdată la sânul dulce al muzelor.

O copilă genială, pe care o putem numi «privighetoarea

Banatului». Se poate asemăna cu geniala Iulia Hașdeu, care, din

fragedă copilărie, se înălță pe o scară apreciată de toți.” (Ibidem, p.

20)

Prof. V. Stoilă conduce cititorul în lumea celei care avea să

semneze sub pseudonimul Anișoara Odeanu, de la primul moment în

care i-a fost remarcat talentul literar, imediat după ce a ieșit din

școala primară, pe când era elevă în clasa I de liceu și, la 3 decembrie

1922, poezia ei intitulată După mure vede lumina tiparului în revista

cu titlul „Lumea copiilor.”

Autorul articolului subliniază, pe bună dreptate, faptul că

„Talentul de a creia versuri nu-l poate nimeni învăța, nici să-l

formeze mecanic. Talentul este născut. (...) Anișoara Odeanu are

puterea de-a sintetiza și de a creia fără să-și dea seama de propria-i

poezie. (...) Poezia ei are o originalitate subiectivă reprezentativă.”

(Ibidem, pp. 20 – 21).

Urmează o serioasă analiză, concretă, pe text, în care sunt

surprinse profunzimile și sensibilitățile poetei, inteligența acesteia și

atitudinea ei optimistă față de viață, sunt evidențiate motivele din

versurile sale (natura, familia, dragostea de patrie): „Anișoara

Odeanu are în versurile sale, o limbă aleasă poetică. În fiecare poezie

întâlnim figuri de stil de toată frumusețea. Ea reprezintă tezaurul

artistic bănățean în poezie.

Anișoara Odeanu este deja, dela începutul activității sale

poetice, impresionistă, gânditoare. Drumul ei este deschis. Ea

reușește să închege, într-un întreg de sine stătător, o capodoperă în

poezia «Torontalul».

Versurile ei vibrează, dând viață.

197

O poezie citită o simțim imediat. Fiecare cuvânt își are rostul

potrivit, exprimând sufletul aceluia, care scrie.

Ea este un geniu femenin, care strălucește în primăvara vieții.

Poeziile cele mai savurate din anii 1927 ─ 1929 le-a publicat în

revista «Primăvara Banatului», întemeiată și susținută cu concursul ei

nelimitat și a altor elevi contimporani.” (Ibidem, p. 26).

Evidențiem și alte creații literare ale elevilor, apărute în acest

număr, cum ar fi: Sfârșit de vacanță, de Silviu Almăjan, din clasa a

VIII-a, care este o schiță inedită, sau o poezie cu titlul Sfârșit de

vară, aparținându-i elevului Gabriel Manolescu, din clasa a V-a.

Nu putem pune punct lucrării de față fără a reliefa importanța

revistei „Primăvara Banatului” în surprinderea și în păstrarea în timp

a câtorva crâmpeie de viață, de la începutul secolului trecut, din

această parte de țară.

Redactorul-șef, prof. dr. A. E. Peteanu a structurat-o cu atenție

și grijă, în așa fel încât să se păstreze un echilibru între articolele

sobre, de mare profunzime, scrise cu rigurozitate și cu acuratețe

științifică, semnate de el însuși ori de alți profesori, și cele

reprezentând fie încercări literare, fie schițe de articole, ale elevilor

aflați început de drum într-ale condeiului.

În același timp, se impun subliniate câteva un fapte certe, care

răzbat cu pregnanță din toate paginile revistei de care ne-am ocupat:

dorința puternică de a nu îngădui ca unele evenimente remarcabile

din viața publică a Banatului să cadă în uitare, motivația

mobilizatoare de a face ca meritele unor personalități deosebite (cum

ar fi Iosif Popovici sau Tiberiu Brediceanu) să fie nu doar

recunoscute, ci și tezaurizate, și tototdată, dorința arzătoare de a

arăta, atât lumii contemporane lor, cât și generațiilor viitoare, ce

înseamnă autentica dragoste de țară, prezentă nu doar la nivel de

pretenție sau de teorie, ci pe un plan cât se poate de concret, de real și

de adevărat.

198

DIN TRECUTUL ÎNVĂȚĂMÂNTULUI VOITEGEAN

Prof. Groza Elena-Sorina


În anul 1716, după 164 de

ani de ocupaţie turcească, Câmpia

Banatului era o mlaştină sălbatică cu o

populaţie săracă şi redusă numeric.

Ocupaţia austriacă a făcut din Banat o

provincie a imperiului şi a realizat

transformări fundamentale în viaţa

locuitorilor.

Provincia a fost ocupată cu colonişti, mlaştinile au fost

desecate, iar drumurile şi localităţile s-au reconstruit şi sistematizat.

În acest program, Voitegul şi Moraviţa, după Francesco Griselini –în

lucrarea „Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului

Timişoarei” (scrisoarea a V-a) au fost ultimele sistematizate, dar nu

au mai apucat să fie populate cu colonişti. Cele vreo 28 de colibe

risipite pe moşia Voitegului au fost desfiinţate în 1776 şi locuitorii

aşezaţi pe actuala vatră a satului.

Prin Decretul Imperial nr.334/ 1776 în Banat se organizează

învăţământul. Funcţionau: 316 şcoli în care frecventau peste 8000 de

elevi; şcolile erau confesionale, deci susţinute material de biserica

ortodoxă.

Biserica ortodoxă din Banat aparţinea de Episcopia sârbă din

Pecs. Liturghia se oficia în limba slavonă, după cărţi cu alfabet

chirilic. Neexistând nici un fel de manual, dascălii şi preoţii învăţau

copiii după aceste cărţi. Învăţaţii neamului, printre care şi Dimitrie

Ţichindeal, conştienţi că această situaţie urmărea sârbizarea

românilor, au luptat pentru autonomie bisericească, folosirea limbii

române în biserică şi şcoală, şi au scris cărţi în limba neamului.

199

Din 1830 se completeză loturile libere din satul Voiteg cu

familii de şvabi veniţi din satele din NV Banatului care cumpără

pământ de la români şi de la moşierii maghiari. Aceştia aparţineau de

parohia catolică din Ciacova. Parohul, Alois Schindler, a închiriat în

Voiteg o casă de la un român, în care a aşezat o şcoală în limba

germană şi o casă de rugăciune pentru

catolici.

În 1877 cele peste 1000 de suflete

de şvabi din Voiteg îşi costruiesc o

şcoală nouă, iar în 1902, când au

depăşit 1200 de suflete, şi-au construit

şi o biserică nouă.

Revoluţia de la 1848 a adus schimbări în viaţa şcolii româneşti.

Voitegenii participă la eveniment, intră în conflict cu autorităţile

maghiare şi preotul Ţăranu Nicolae, căpetenia românilor şi

învăţătorul copiilor, scapă prin fugă de pedeapsa cu moartea.

Revoluţia maghiară a fost înfrântă. Se instaurează absolutismul

austriac printre altele aceasta a însemnat obligaţia de a folosi în

şcoală numai limba germană, stare ce a durat aproape 20 de ani. in

1867 se constituie statul dualist austro- ungar şi Banatul este

administrat de maghiari, peste 50 de ani. Prin legile Trefort (1879,

1883) şi legile școlare Appony (1907) se desfiinţează şcolile

confesionale, devine obligatoriu învăţământul în limba maghiară.

În 1906 vechea biserică ortodoxă a ars fiind necesară

construirea alteia noi, biserică ce dăinuie şi în prezent. Tot în 1902,

în Voiteg, locuiau 700 de români. Din totalul de 1900 de locuitori,

1100 erau ştiutori de carte.

În anul 1918 marile imperii

europene dispar. Toate provinciile

locuite de români se unesc cu patria

mamă. Dascălii din Voiteg s-au înscris

Școala germană, construită în 1837

200

în istorie prin Ţieran Alexandru, care a participat la Marea Adunare

de la Alba-Iulia, ca delegat din partea Consiliului Naţional Român

din Voiteg. Statul român a preluat toate formele de învăţământ

asigurând celorlalte naţionalităţi învăţământ în limba lor.

La Voiteg funcţionează Şcoala Primară de 7 clase în limba

română şi 6 clase în limba germană. În şcoala cu limba de predare

română se continuau studiile cu acelaşi învăţător în toţi cei şapte ani.

Acest sistem a luat sfârşit în 1848, când s-a introdus o nouă reformă

a învăţământului în România.

Școala românească - construită în

1901 și demolată în urma cutremurului

din2 dec.1991

În iunie 1927 a fost

fondată la Timișoara Şcoala

Germană de Agricultură și Gospodărie S. A. - Ackerbauschule

aus Vojteg, aceasta fiind o întreprindere deschisă în scopuri culturale

având un capital în acțiuni de 8 milioane de lei. În urma deschiderii

Școlii de gospodărire a surorilor Notre Dame, pe teritoriul

Marienheim din Timișoara, au

mai rămas bani și pentru

construcția Școlii de Gospodărie

din Voiteg. Acționarii au fost

țărani germani din 38 de comune

din Banat, care au plătit acțiunile cu

grâu, o acțiune echivala 100 kg de

grâu, valoric, 1000 lei, bani plătibili în trei rate anuale. Cursurile au

început în 27 noiembrie 1927. Durata studiului a fost de 6 luni,

deoarece tinerii participau activ la munca din fermele proprii. Școala

a fost condusă de cadre didactice ale Universității de la Hohenheim

din landul Baden-Wurttenberg din Germania, universitate sub tutela

căreia funcționa aceasta. Disciplinele predate erau similare cu cele

201

din Baden- Wurttenberg și anume: Economie Politică, Studiul

procesului de producție în agricultură, Contabilitate, Organizare

cooperatistă, Noțiuni generale și speciale de creștere a animalelor,

Fiziologie, Anatomie, Furaje, Botanică, Mașini și utilaje agricole,

Chimie, Științe agricole și îngrășăminte, Istorie, Geografie,

Matematică, Astronomie, Limba româmă și Limba germană. Au fost

acceptați absolvenți a șapte clase de școală populară. Statul român a

recunoscut diplomele eliberate de această şcoală din anul 1932,

școala consolidându-și poziția sub numele de Ackerbauschule.

Profesorii care au predat la această școală au fost profesori din

România și din Germania. „Școala, nu numai că le punea elevilor la

dispoziție informații de specialitate, ci îi forma și ca oameni, le

contura personalitatea, transformându-i într-un model pentru săteni”

(Engelmann Annie). Odată cu retragerea armatei germane școala și-a

închis porțile. Nostalgia, dragostea și dorul de pământul bănățean i-a

determinat pe urmașii întemeietorilor școlii să o reînființeze în anul

2001. Procesul de reînființare a fost unul de durată, numai

construcția a durat 8 ani. Azi școala nu se bucură de o finanțare

deosebită, situație ce se regăsește în tot învățământul românesc.

Josef Wendel, fiul unuia dintre directorii Școlii germane de

Agricultură ( Johann Wendel), a fost foarte legat de Banat,

închinându-i versuri memorabile, versuri pe care germanii, plecați

din această parte de țară în țara de origine, le cântă cu diferite ocazii.

Le-am ascultat și eu la întâlnirea de 100 de ani de la punerea pietrei

de temelie a noii Biserici Catolice din Voiteg.

„Acolo unde duzii stau pe marginea străzii

Unde vântul de seară adie prin frunzele plopilor înalți

Unde câmpiile se apropie de malul Timișului

da acolo este, acolo este Banatul meu.

Acolo unde plugul

202

sapă adânc în pământul negru.

Unde din sârguință și osteneală și jertfă

se naște sămânță bogată,

Unde sudoarea iese prin toți porii

sub bătaia soarelui,


Unde din stuf și papură și mâl a crescut odată o țară bogată.

Unde încăpățânarea a învins molimele și febra.

Unde munca a fost virtutea,

care a fost mereu mai presus de toate.


Părinților noștri le-a fost scris

să vadă această țară în floare,

Dar soarta a decis să mergem mai departe.

Chiar dacă am rămas sau dacă am fost izgoniți

pe noi ne unește același fir.


Banatul nostru, oh, tu, țară frumoasă,

pentru copiii și copiii copiilor noștri,

ești străin și necunoscut.

Totuși pentru noi, cei ce ne-am născut acolo

și care te-am pierdut pentru totdeauna

ești încă și vei rămâne mereu

patria noastră!”

( traducător necunoscut)

În primii 140 de ani de învăţământ în Voiteg, limba de predare

a fost alta decât româna. Toată recunoştinţa dascălilor şcolii care s-au

străduit să menţină mereu vie flacăra naţională şi să înzestreze cu

ştiinţă de carte generaţie după generaţie. Printre aceştia îi numim pe:

203

Ţăranu Nicolae, Ion Birca, Ţăran Simion, Ardelean Trifon, Ţieranu

Ştefan, Ţieranu Alexandru, Băcală Ion.

Cu toate eforturile făcute la vremea respectivă proporţia

neştiutorilor de carte a fost de 45 %, atât din cauza regimurilor care

nu aveau interesul ca poporul să fie educat, cât mai ales din cauza

sărăciei. O parte din elevi nu frecventau şcoala, mai ales iarna, pentru

că nu aveau cu ce se încălţa, iar primăvara mergeau la munca

câmpului.

Reforma din 1948 şi-a propus lichidarea analfabetismului şi

îmbogăţirea cunoştinţelor şcolarilor prin dezvoltarea bazei materiale

şi asigurarea cu cadre didactice bine pregătie. Caracterul democratic

al reformei din 1948 a fost exprimat prin faptul că fiecare

naţionalitate a putut învăţa în limba maternă.

Între anii 1949- 1959, în Voiteg au funcţionat 3 şcoli

independente: română, maghiară şi germană. Din 1961 s-a trecut la

învăţământul general de 8 ani.

Bibliografie:

5. Vasile Tcaciuc, Voitegul. Pășind prin istorie, Editura

Eurostampa, Timișoara, 2011;

6. Brazde bănățene, arhive culturale, istorice, literare și artistice,

anul II, nr.1, Tipografia Sonntagsblatt, Timișoara, Redacția și

administrația Topolovățu Mic, jud. Timiș Torontal, ian. 1939 ( ”Din

trecutul comunei Voiteg”, P. Bizerea)

7. Annie Engelmann, Woiteg-Wojteg-Vojtek-Woitek-Voiteg,

Geshichte einer Banater Gemeinde, Herausgeber

Heimatortsgemeinscaft Woiteg, 1993;

8. fotografii:http://kulturraum-

banat.de/Nachrichten/Rezensionen/Pfaelzer-im-Banat/Pfaelzer-im-

Banat.htm și din arhiva personală.

http://kulturraum-banat.de/Nachrichten/Rezensionen/Pfaelzer-im-Banat/Pfaelzer-im-Banat.htm



204

Arc peste timp...

Ilu

stra

ție r

eali

zată

de M

ari

a V

ărș

an

da

n

205

ARC PESTE TIMP

prof. Muscalu Vasile- Tiberiu

Şcoala Gimnazială Nr. 6 Timişoara

La 1 septembrie 1975 în Şcoala Generală Nr. 6 păşeau patru

absolvenţi ai Liceului Pedagogic „Eftimie Murgu“ Timişoara: Brost

Hedwig, Glişa Vasile, Horvath Ioan Iancu şi Muscalu Vasile , cea

mai puternică infuzie de tineret din acea vreme din şcolile generale.

Au fost primiţi cu entuziasm de cadrele didactice. Pentru noi

era o mare responsabilitate. Ne-am apucat de treabă şi numai soarta

ne-a despărţit- străinătatea, boala, restructurările abuzive şi

iresponsabile. Am rămas doar eu, dar şi acum îmi simt colegii alături

de mine, prin acea legătură ce se cheamă suflet.

Seriozitatea, constanţa, perseverenţa, ataşamentul faţă de

profesie ne-au fost călăuze sigure.

Arc peste timp reprezintă trecerea mea prin viaţa

profesională, de la învăţător debutant la învăţător cu experienţă.

206

Gândul meu era să rămân neîntrerupt la această şcoală, să

ajung la pensie şi să pot depăna reuşitele şi necazurile cu toţi colegii

mei. Dar viaţa, schimbarea regimului, retuşurile plastice ale

învăţământului românesc m-au lăsat singur.

O întâmplare bizară mi-a dat ideea de a lăsa ceva în urma

mea… Omul sfinţeşte locul!

Personalul de serviciu, nesupravegheat, făcea ordine prin

arhivă. Am văzut ducând două cărţi mari, groase, roşii. Munca

noastră se îndrepta spre lada de gunoi. Mi- am amintit că am muncit

mult să avem o Carte de Onoare a şcolii şi a unităţii de pionieri. În

ele erau scrise, desenate, colaje din reviste şi ziare, toată activitatea

noastră cu elevii. Era istoria şcolii. Le-am luat şi le-am păstrat în

propriul dulap, până când…

În 2008 şcoala împlinea 40 de

ani. Cu doi ani înainte, mi-a încolţit

ideea să organizăm aniversarea aşa

cum se cuvine, să încerc să realizez o

monografie. Neavând aproape nimic

scris între documentele scolare,

misiunea mea a fost disperată. Am

gândit că voi face anuarul şcolii. Şi am purces la treabă. Am luat

arhiva bucăţică cu bucăţică, am fotografiat-o, am scris-o pe

calculator, am curăţat praful, şi nu numai, am legat cataloagele pe

ani, le-am etichetat. Am făcut ceea ce trebuia să se facă în

conformitate cu legile păstrării documentelor. Am muncit din greu

doi ani şi totuşi gândul îmi era la monografie.

Ideea salvatoare a venit de la ceea ce salvasem eu de la pieire:

cele două cărţi de onoare. Era ideea monografiei ilustrate. Cum

fotografii am avut- colegul meu Iancu era fotograful şcolii declarat-

am hotărât să realizez lucrarea, ca „istoria unei şcoli să fie vie…

Elevii noştri sunt stindardul strădaniei noastre“, scriam în Cuvânt

înainte .

207

Şi, privind un curcubeu,

amintindu-mi că la capetele lui se

găseşte o mare bogăţie, am intitulat-o

„ARC PESTE TIMP“.

Puţini ştiu că acest lăcaş de

educaţie a dat ţării oameni deosebiţi:

campioni , talente la desen, câştigând

sute de premii naţionale şi

internaţionale. Prin imaginile de mai

jos vă voi exemplifica, dar mai multe

puteţi afla în monografia şcolii.

Prin şcoala noastră, la cele două secţii (română şi germană),

au trecut 38824 de elevi . Aproape un sfert dintre ei sunt cu studii

superioare, jumătate au liceul absolvit, iar restul sunt meseriaşi. Şi

asta în condiţiile când şcoala era considerată o şcoală de cartier.

Copiii s-au remarcat prin

cele peste 300 de premii la desen,

în diferitele concursuri naţionale

şi internaţionale din Ungaria,

Serbia (Yugoslavia), India,

Bulgaria, fiind consideraţi la un

moment dat „ un fenomen“. Au

fost solicitaţi să realizeze expoziţii

cu ocazia unor mari evenimente

din viaţa poporului român-

centenarul Independenţei

Naţionale (1977), afişe pentru unele spectacole de la Teatrul

Naţional „Mihai Eminescu“ Timişoara.

208

Acest talent artistic s-a

manifestat şi în domeniul muzicii,

formaţiile noastre participante la

„Cântarea României“ obţinând locurile

râvnite de toţi concurenţii.

În foarte multe cazuri arta

plastică era compatibilă şi cu sportul la

cele mai înalte cote – campioni naţionali, balca-nici, europeni.

Exemplul foştilor noştri elevi Şoica Cornel (căpitanul echipei

naţionale de volei), Dalacu Daniel

(voleibalişti), fraţii Attila şi Lucian Olah

(canotori), Monika Wetzl (nataţie),

Constandache Adrian (paraşutism) şi alţii

cu care ne mândrim.

209

Un moment deosebit din viaţa şcolii a fost câştigarea

„Casetei de cristal“ la Expediţiile „Cutezătorii“, trofeu înmânat

personal de Rectorul Universităţii Bucureşti- profesor doctor Bleahu,

pentru cea mai bună cercetare geologică realizată de un echipaj

pioneresc (1984).

„ Elevii noştri sunt stindardul strădaniei noastre“.

Dragostea şi grija faţă de

mediu a fost încununată de suc-ces în

cadrul unui proiect european „Un

cartier curat“. Echipa a câştigat 10

000 de euro cu care s-a amenajat un

cabinet multi-media. Toate acestea nu erau posibile fără un colectiv

excelent, muncă responsabilă, dra-goste profesională, fără corpul

cadrelor didactice - profesori şi învăţători.

Din lipsa spaţiului necesar, voi enumera mai jos doar

învăţătorii şcolii:

Balogh- Szabo

Magdalena

Garagancea

Alina

Mihalca

Viorica

Radu Carmen

Balotă Lucreţia Gherdan Elena Mijajev Kovacs

Dragana

Renner Ana

Băcean Floare Glişa Vasile Minges Maria Sas Cristina

Bălănescu Neculiţă

Nicoleta

Grozoni Cristina

Anuţa

Misarăş

Eleonora

Schneider

Anna

Băltăreţu Adriana Höchster Maria Mureşan

Hedwiga

Simionca

Simona

Beleiu Lavinia Horvath

Teodora

Muscalu Vasile Stoian

Gertrude

210

Carmen

Berger Dora Horvath Ioan Nicolicea

Paidola

Mariana

Stuparu Maria

Böhm Didina Huth Ana Olaru Simona Szabo Ana

Brost Drăgan

Hedwig

Indoleanu Alina Onose

Eufronzina

Şerbescu

Liliana

Chitescu Mariana Ionescu Sevasta Oprea Rodica Şufană Lucia

Constantinovici

Boriţa

Jivan Livia Petranici

Tamara

Tătar Dorina

Cvaşa Florina Keller Hilde Pîrvănescu

Georgeta

Timiş Renate

Damian Lenuţa Kottler Viorica Plugaru

Camelia

Tiringer

Veronica

David Nina Lazăr Ana Pop Elisabeta Tocuţ Ileana

Deliman Alina Librimir Ana Popa Diana Tudoran Ileana

Dima Dorina Lupu Savin

Cristina

Popa Stana

Lucia

Ursu Gabriela

Drăguşin Laura Maer Nicoleta Popa Stefanov

Vesna

Ursu Icoana

Farcaş Luminiţa Marincu Zîna Popovici Elena Uţescu

Marioara

Faur Mariana Mărgineanţu

Brighitta

Potra Ana Vasile Ioana

Florescu Luciana Megyes Andrei Preda

Ecaterina

Văcaru

Violeta

Galea Nicoleta Mihai Zina Prinz Anna Zettel Iuliana

Gane Mariana

211

ACTIVITATEA LICEULUI DE FETE „CARMEN

SYLVA”, TIMIȘOARA

– perioada interbelică –

anul școlar 1924 – 1925

prof. Daniel Borlovan

Liceul tehnologic „Petre Mitroi”, Biled

Scurt istoric:

După cum se cunoaște, Banatul a devenit provincie istorică

românescă începând cu 1 Decembrie 1918. Până la acea dată,

învățământul s-a desfășurat preponderent în limbile maghiară și

germană, în orașul Timișoara.

În anul 1884 (Nicolae Ilieșu, Monografia Timișoarei, p.96), în

urbea de pe Bega, a fost înființat liceul „Eftimie Murgu” care a

funcționat ca școală superioară și gimnaziu de fete, predarea

efectuându-se în limba maghiară. Primul director al liceului a fost

Guliem Vallö.

Începând cu anul 1889, conducerea școlii este preluată de

doamna Rosina Marsits, iar între anii 1901 – 1903, se construiește

localul școlii în care funcționează și astăzi. Clădirea a fost ridicată pe

un teren de 8703 m2, costurile construcției fiind evaluate atunci la

385.000 coroane aur. Corifeii construcției au fost arhitecții Iacob

Klein din Timișoara și Leopold Baumhorn, din Budapesta, iar stilul

adoptat a fost gotic – englez.

Începând cu anul 1903, cursurile se desfășoară în noua clădire,

sub direcțiunea doamnei Rosina Marsits, care va asigura conducerea

școlii până în anul 1912, ulterior direcțiunea școlii fiind preluată de

către domnul Filip Shill (Monografia liceului „Eftimie Murgu”,

Timișoara, 1970, p. 14). Până în anul 1916, unitatea școlară a

funcționat cu șase clase, fiind numită Școala Superioară de Fete.

212

Odată cu Reforma învățământului secundar din 1916, școala se

transformă în liceu, funcționând cu opt clase. Ca un amănunt

interesant și pitoresc, merită menționat faptul că în timpul primei

conflagrații mondiale, Liceul de Fete a servit drept spital, iar

cursurile s-au desfășurat în aripa internatului.

Odată cu Unirea din 1918, Timișoara reintră sub stăpânire

românească, iar din 1919 se va începe organizarea școlilor românești.

De acest fapt se va ocupa directorul regional din Lugoj, Ioan

Petrovici. La 1 octombrie 1919, Filip Shill predă conducerea școlii

domnului profesor de limba română Ioan Fodor, provenit de la Liceul

românesc din Blaj. Deși lipsa de cadre care să predea în limba

română era acută, în entuziasmul generat de Marea Unire, din

întreaga țară au venit o serie de profesori, ca: Gheorghe Ștefănescu –

Galați, Ecaterina Ștefanovici, Margareta Delavrancea, Elena Petrescu

și Maria Cioflec (Fodor I., Anuarul Liceului de Fete din 1919 –

1920, p.7).

Inițial, liceul a fost organizat cu secție clasică modernă, având

5 clase, cu un total de 143 de eleve. În anii următori, numărul

claselor crește astfel:

- în anul școlar 1920 – 1921, liceul va funcționa cu 6 clase,

având un efectiv de 228 de eleve;

- în anul școlar 1921 – 1922, se va înființa încă o clasă, a șaptea,

iar efectivul va crește la 287;

- în anul școlar 1922 – 1923, se va înființa și clasa a opta, și

două clase divizionare, având un total de 298 de eleve.

Primii profesori ai liceului au fost: Ioan Fodor, profesor de

limba română și limba germană, Gheorghe Ștefănescu Galați,

profesor de fizico-chimice, Ecaterina Ștefanovici, profesoară de

limba română și de istorie, Margareta Delavrancea, profesoară de

limba franceză, Elvirea Drăghiceanu, profesoară de limba franceză,

Elena Petrescu, profesoară de naturale – geografie, Maria Cioflec,

profesoară de gospodărie și lucru manual, Aneta Onițiu, maestră de

213

cânt și muzică și Iosefina Stancovici, maestră de desen și caligrafie,

iar planul de învățământ aferent primului an școlar a cuprins

următoarele materii: religia, limba română, limba latină, limba

germană, limba franceză, istoria, higiena, geografia, fizico-chimice,

științe naturale, matematică, drept, desemnul, caligrafia, gospodăria,

lucrul manual și muzica (Fodor I., Anuarul Liceului de Fete, anul

școlar 1919 – 1920, p. 17 – 18).

Pentru promovarea învățământului în limba română, un

comandament imperios necesar a fost crearea unei biblioteci proprii.

Aceasta va lua naștere în primul an de funcționare ca școală

românească, adică în 1919, cu aportul unor intelectuali și patrioți

români care militau pentru implementarea sentimentului național și

dezvoltarea învățământului în limba română, ca o componentă

majoră în definirea identității naționale. Astfel: Emanoil Ungurianu

va dărui 70 de volume de cărți, 4 volume din revista Familia și un

album de broderii și țesături, Secretariatul General al Instrucțiunii

din Cluj va dona două exemplare din Enciclopedia Română,

Asociația Culturală din Banat, cu sediul la Caransebeș, va dona 523

de volume, iar Casa Școalelor va dărui 2000 de lei pentru înzestrarea

bibiliotecii. De asemenea, o contribuție deosebită au avut-o elevele

școlii care vor dărui pentru înzestrarea bibliotecii 282 de volume.

Liceul a fost dotat și cu un internat, aflat în continuarea clădirii,

unde se vor amenaja 3 dormitoare mari și 4 săli de meditații,

capacitatea internatului fiind inițial de 100 de locuri.

Primul comitet școlar se va constitui în 1922, la 26 aprilie,

având următoarea componență: președinte profesorul Ștefănescu-

Galați, membrii componenți fiind aleși atât din rândul cadrelor

didactice, cât și din rândul părinților, nominalizați fiind următorii:

Zoe Coste, Alexandru Adam, N. Niculescu, E. Ștefanovici, directorul

I. Fodor, cenzor fiind profesorul I. Imbroane, P. Minișan și Ștefan

Dobricescu. Comitetul școlar va fi ales pe o perioadă de 4 ani, având

214

un rol deosebit de activ în dezvoltarea liceului și implementând

următoarele linii directoare: reparații la clădirea liceului, înlocuirea

mobilierului necorespunzător, înzestrarea laboratului de fizică-

chimie și a muzeului de științe naturale.

De asemenea, merită subliniat faptul că comitetul s-a ocupat de

ajutorarea elevelor sărace, rezolvarea cererilor de scutire sau reduceri

de taxe, acordarea burselor și ajutoare date elevilor, în bani, cărți și

îmbrăcăminte. Merită menționat și faptul că comitetul va accesa

fonduri din taxele școlare, dar și din ajutorul solicitat diferitelor

instituții și întreprinderi din oraș, deoarece atunci, ca și acum, sumele

alocate de minister erau mici și insuficiente, în raport cu cerințele

școlii.

În anul școlar 1924 – 1925, prea onoratul domn doctor

Gheorghe Ciuhandu, asesor consistorial în Arad, va ține o predică cu

ocazia inaugurării capelei liceului, acesta având acum Sfânt Altar,

ocrotit de Maica Domnului, în care, așa cum spunea acesta în

predică, „...veți avea, iubite eleve, să Vă proșterneți de aici înainte cu

suflete și mai încrezătoare în misiunea voastră cântând:

Mărire, Prea Curato, de-a pururea mărire,

și împletind din virtuțile Macii Domnului

cunună ne’ntinată și-a noastră dezrobire!” (Anuarul Liceului

de Fete „Carmen Sylva”, Timișoara, anul școlar 1924 – 1925, p. 7).

Am subliniat importanța deschiderii capelei ortodoxe în incinta

liceului ca un fapt relevant pentru mentalitatea epocii și mai ales

pentru spiritul poporului român, popor născut ortodox, credința

religioasă fiind, în epocă, o condiție sine qua non a celor care urmau

cursurile școlii.

Așa cum aflăm din Anuarul liceului pe anul școlar 1924-1925,

inaugurarea cursurilor s-a făcut cu invocarea duhului sfânt și

sfințirea apei, după care s-au citit și explicat onorabilelor eleve legile

școlare, cursurile începând în 22 septembrie, la ora 8.00 dimineața.

Programa analitică după care s-a studiat a fost cea aferentă vechiului

215

Regat, dar orele au fost reduse la 24-26 de ore săptămânal, astfel

încât profesorii au întâmpinat mari greutăți în terminarea materiei.

O altă problemă, dincolo de revizuirea programei analitice,

ridicată de dl. Director I. Fodor a fost existența vacanțelor lungi și

multe, care, împreună cu intervalul destinat diverselor examene,

scurtează, diminuează timpul alocat cursurilor, generând astfel

imposibilitatea parcurgerii programei analitice în totalitate.

Comitetul școlar existent în anul școlar 1924-1925, a avut

următoarea componență:

președinte Zoe Dr. Coste, vicepreședinte Niculae Niculescu,

membri: Alexandra Vidrighin, Paulina Georgescu, Traian Marcu și

Ioan Imbroane, membri de onoare: general C. Găvănescu, dr. Iuliu

Coste, secretar Ioan Fodor, comitetul de cenzori: Dobrovicescu

Stamate, Minișan Petru, Pop Natalia, contabil Aronovici Maria,

casieră Fuciec Elena (Anuarul Liceului de Fete „Carmen Sylva”,

Timișoara, anul școlar 1924 – 1925, p. 14).

Sintetic, putem spune despre anul școlar 1924 – 1925 că

principalele activități școlare au fost:

- la 25 noiemvrie 1924, a fost dezvăluită icoana Sfintei

Ecaterina, patroana cercului religios „Sfânta Ecaterina”, în

cadrul unei serbări școlare,

- la 24 ianuarie 1925 s-a comemorat Unirea Principatelor,

discursul festiv fiind rostit de domnul profesor părinte Ioan

Imbroane;

- ziua de 10 mai a fost celebrată cu fastul cuvenit importanței

acesteia, iar activitățile s-au desfășurat după următorul

program: intonarea imnului regal, cuvântarea domnului M.

Manolescu, recitarea poeziei Străjerul, autor O. Râuleț, de

către eleva Sobotelian, din clasa a III-a B, recitarea poeziei

Graiul neamului, de George Coșbuc, de către eleva Emilia

Borș, din clasa a IV-a, intonarea marșului aparținând lui I.

216

Brătianu Haideți copii, de către corul claselor a VII-a și a VIII-

a, recitarea de către Elena Găvănescu a Imnului biruinții,

aparținând poetului Gregorian, recitarea poeziei Cu toții una,

autoare Z. Bârsan, de către Hort. Marcu, din clasa a VIII-a;

festivitatea s-a încheiat cu intonarea de către corul liceului a

cântecului Frați români, autor Ștefănescu;

- elevele liceului vor lua parte în anul școlar 1924 – 1925 la

următoarele concursuri:

- concursul Tinerimei Române din București și concursul

Casinolui militaro-civil din Timișoara, obținând următoarele

premii: la cel dintâi au fost premiate elevele Lungianu Sarmisa,

din clasa a VI-a și Sporea Corina, din clasa a VII-a; la cel de-al

doilea, au fost premiate elevele Popovici Lucia din clasa a

VIII-a și Drăghicescu Felicia, din clasa a VI-a. (Anuarul

Liceului de Fete „Carmen Sylva”, Timișoara, anul școlar

1924 – 1925, p. 11).

O mare realizare a Liceului de Fete a fost capela liceului,

considerând că este absolut necesar ca educația tinerimii să aibă o

bază religioasă morală și, așa cum spunea domnul director Ioan

Fodor, „... printr-o bună educație, să pregătim neamului generațiuni

moralmente echilibrate, idealiste, gata de jertfă pentru țară și neam, și

conștii de datorințele lor. Aceste gânduri ne-au călăuzit și au

îndemnat Comitetul școlar și corpul didactic să făcă tot posibilul

pentru ca elevele acestui liceu să-și aibă paraclisul lor, aici în școală.

Bisericile românești sunt situate departe, și sunt neîncăpătoare.

Silitu-ne-am deci să le facem elevelor altar pentru închinare, unde

sufletele lor, în ferbinți rugăciuni și evlavioase cântări să se înalțe la

Dumnezeu.”

Iată, pe scurt, istoricul realizării acestui lăcaș de rugăciune.

În anul școlar 1922- 1923, în momentul în care elevele s-au dus

în vacanța de Crăciun, fiecare a primit o listă de subscripție, pentru

înființarea capelei. Menționăm faptul că corpul profesoral a colectat

217

suma de 4631 lei, iar elevele au adunat restul, până la suma de

43.768 de lei, ceea ce spune foarte mult despre implicarea părinților

în epocă și despre importanța pe care aceștia o acordau școlii.

În ședința din 27 februarie 1924 a Comitetului școlar, acesta va

hotărî ca în sala festivă iconostasul să se așeze în locul ușii, iar

pentru altar să se ia din spațiul sălii vecine, construindu-se un zid. De

asemenea, Comitetul școlar va hotărî, în ședința din 3 aprilie 1924,

dat fiind faptul că suma adunată era insuficientă, ca în vacanța de

Paști din 1924 să se facă altă colectă cu elevele, iar această nouă listă

de subscripție va aduna suma de 27.884 de lei și 160 de dinari.

S-au mai strâns bani din donații, după cum urmează:

- doctor Iuliu Coste, din Fondul Prefecturei, 25.000 de lei;

- general C. Găvănescul, din fondul Casinoului militaro-civil,

5000 de lei;

- elevele școlii care au fost în excursie la mănăstiri în Bucovina,

5460 lei;

- elevele din clasa a VIII-a, 600 de lei;

- alte taxe de la eleve, 21.500 de lei.

La construirea capelei, având în vedere faptul că acum banii

strânși erau suficienți, au fost angajați maeștrii:

- Iosif Busuioc, pentru sculptura iconostasului;

- Leon Biju, pictor din București, pentru zugrăvirea icoanelor la

iconostas;

- Ferdinand Moresco, pentru lucrările de tâmplărie.

Precizăm că domnul inginer arhitect al orașului Toth a alcătuit

planul zidului pentru separarea altarului, în mod gratuit și de

asemenea a condus lucrătorii care au efectuat lucrarea, iar materialul

necesar a fost dat de către Timișoara.

La dotarea capelei au contribuit și următoarele persoane și

instituții:

- doamna Elena I. Fodor, două sfeșnice pentru pristol;

218

- domnișoara Eutimia Ionescu, din Cluj, un acoperământ de

catifea roșie pentru pristol, în valoare de 1500 de lei;

- domnișoara Marioara Suciu, din Cluj, două acoperăminte

pentru potir, lucru de mână;

- domnișoara Aneta Onițiu, profesoară: o candelă de argint;

- domnișoara Ecaterina Dumitrescu: două candele în valoare de

1300 de lei;

- cercul religios: o candelă în valoare de 1350 de lei și a plătit,

de asemenea, aurirea iconostasului cu suma 13.000 de lei;

- domnișoara Maria Aronovici a dăruit două perdele pentru ușile

laterale ale iconostasului;

- domnișoara Malvina Toth a dăruit o broderie de atlas pentru

pristol

Ca un corolar al acestor eforturi, sfințirea capelei a avut loc la

28 septembrie 1924.

În suita eforturilor depuse de către conducerea liceului pentru

dezvoltarea unității școlare, un loc aparte l-a avut internatul liceului.

În anul școlar 1924 – 1925, acesta a adăpostit 118 eleve, fiind

deservit de următorul personal administrativ: Ioan Fodor, director, dr.

Isaia Popa, medic, Maria C. Cioflec, subdirectoare, Hockel Ștefania,

profesoară de pian, Stanga Dalma, profesoară de pian, Cornea Alma,

profesoară de pian, Ioanovici Vioara, profesoară de violină, Emilia

Matei, pedagogă, Ana Vitye, pedagogă, Sofia Bulgakoff, pedagogă,

Iorz Emilia, ajutoare de secretară, Blasiu Elvira, infirimieră, Petra

Crina, menajeră, Jivan Ana, lengeră, Becker Martin, servitor.

Taxa internatului a fost de 10.000 de lei, o sută de ouă și 10 kg

de unsoare (Anuarul Liceului de Fete „Carmen Sylva”, Timișoara,

anul școlar 1924 – 1925, p. 50).

Pentru a ne putea da seama de condițiile specifice existente în

epocă, este interesant de văzut anunțul direcțiunii liceului pentru anul

școlar 1925 – 1926, care fixează următoarele condițiuni de admitere

în internat:

219

- taxa anuală se fixează de Comitetul școlar, după împrejurări;

- elevele care doresc să fie primite în internat până la 15 august,

trebuie să înainteze o petiție la direcțiunea școlii;

- elevele primite în internat trebuie să aducă cu sine următoarele:

1. „așternutul complet: saltea, perini și plapumă, cu 2-3

rânduri de schimburi, 1-2 cearceafuri albe pentru cuvertură

de pat;

2. tacâmuri pentru masă: lingură, linguriță, cuțit și furculiță,

pahar, 4 serviete și 2 săculețe pentru serviete, pahar,

lingură etc.;

3. rufele de corp obișnuite, 3-6 rânduri; haine și ghete de vară

și iarnă, potrivite pentru școală, de preferință culori mai

închise; șorțuri; o jachetă sau un șal de lână, 2-3 șorțuri

negre cu mâneci, (uniforma și gulerașe albe);

4. obiectele necesare pentru toaleta elevei: piepteni (rar și

des), perii (de păr, haine și ghete); ace de păr, toate aceste

obiecte puse într-o casetă care se poate încuia. Patru

prosoape (ștergare); un covoraș înaintea patului și pantofi

de casă. 1-2 șorțuri albe pentru serviciul de masă.

5. 2 cârpe de bucătărie, 2 pentru praf și 2 pentru șters

ligheanul (lavoar), 3 prosoape pentru comprese în caz de

boală, 1-2 saci de pânză sau stambă (creton) pentru adunat

rufele murdare;

6. elevele mai în vârstă să aibă 1-2 m flanelă de bumbac sau

pichet mai gros. Necesarile de cusut: ace, degetar, foarfeci,

șiret alb și negru, nasturi, copcii, arnici roșu, ață albă și

neagră - toate într’o casetuță, dacă se poate și aceasta să fie

încuiată;

- toate lucrurile să fie marcate cu numele întreg al elevei, de

pildă: Olariu A. – ciorapii să fie provăzuți cu un șiret negru,

spre a fi legați pereche la spălat, fiecare elevă să aibă 12

220

etichete (bilete), scrise cu numele ei și clasa (în dos cu gumă),

2 inventare despre lucrurile ce-i aparțin fiecăreia, bijuterii și

alte lucruri de prisos e înterzis să se aducă.” (Anuarul

Liceului de Fete „Carmen Sylva”, Timișoara, anul școlar

1924 – 1925, p. 58 - 59).

În încheiere, se poate spune că, deși lucrurile se aflau încă într-

un stadiu incipient, datorită procesului de integrare a noilor provincii

în țara-mamă, totuși învățământul timișean începea să prindă contur

și avea o dezvoltare ascendentă, ilustrativ în acest sens fiind faptul că

biblioteca înființată în 1921, cu cele 70 de volume dăruite de

Emanoil Ungurianu, va avea, în anul școlar 1927 – 1928, 5233 de

volume.

În 1923, avem o primă serie de absolvente ale acestui liceu,

care deschid drumul spre lumină și cultură învățământului românesc

din județul Timiș, iar eforturile conducerii sunt reflectate în

telegrama de felicitare, adresată de ministrul instrucțiunii, dr.

Anghelescu, în 1926, care spune că liceul „înscrie o frumoasă pagină

din istoria renașterii culturale a României.”

O caracteristică aparte a acestei unități școlare a fost aceea a

existenței unei atmosfere de conlucrare și prietenie între profesorii de

naționalitate română și profesorii aparținând naționalităților

conlocuitoare, acest fapt reflectând spiritul de cooperare interetnică și

multiculturală specific Banatului, în acest spirit fiind educate și

elevele școlii. Acest aspect este evidențiat și în raportul inspectorului

general Mănciulescu, „se vede participarea cu interes a persoanelor

de la liceul Carmen Sylva la activitățile artistice-culturale, depuse de

naționalitățile conglocuitoare.” (Anuarul școlar, 1922).

221

LICEUL TEORETIC „DOSITEI OBRADOVICI”

TIMIȘOARA

Prof. Galeș Iuliana

Liceul Teoretic „Dositei Obradovici” Timișoara

Fiecare școală este unică în felul ei, dar Liceul Teoretic

„Dositei Obradovici” Timișoara are de la început un statul aparte:

este singura instituție de învățământ din România cu predare în limba

sârbă.

Începuturile liceului sunt legate de secția cu predare în limba

sârbă, ciclul inferior, care a fost înființată în 1934 în cadrul

Colegiului Național Bănățean „Constantin Diaconovici Loga”,

urmând ca în 1943 să se înființeze și ciclul superior de studii. În anul

1948 clasele cu predare în limba sârbă se mută la Școala Medie

numărul 7 Timișoara, devenită în 1965 Școala Medie numărul 10,

apoi, în 1973, Liceul Real Umanist nr 1, iar din 1977, Liceul de

Filologie Istorie Timișoara. În 1990

acesta din urmă devine Colegiul

Național Bănățean, iar clasele de limbă

sârbă formează Liceul Teoretic

„Dositei Obradovici” Timișoara.

Cele două școli își desfășoară

activitatea în fosta clădire a Școlii

Surorilor „Notre Dame”, liceul sârbesc

ocupând corpul de clădire situat pe Bulevardul General Dragalina,

fosta intrare principală.

222

Numele liceului este al iluministului sârb

Dositei Obradovici, născut la Ciacova, județul

Timiș, a cărui mamă provenea din Sânmartinul

Sârbesc, Timiș. Aceste date biografice sunt

motive pentru care sârbii din Banat au optat

pentru a-și numi instituția școlară cea mai

importantă. În spiritul epocii sale, Dositei

Obradovici a fondat în Serbia „Marea Școală”,

în 1808, apoi a fost ministrul învățământului și a încurajat accesul la

educație al tuturor cetățenilor. Este, de asemenea, și unul dintre

creatorii literaturii sârbe moderne.

Un alt patron spiritual este Sfântul Sava (1175-1236). Prin

şcolile asociate mănăstirilor a creat un cult al învăţăturii şi a dus la

apariţia unor cărturari care au dus mai departe cultura sud-estului

european. El însuşi a scris texte originale care au devenit modele de

stil pentru literatura sârba medievală. A fost un spirit european

deschis către tot ce însemna cultură, astfel încât, în zorii Evului

Mediu, Sava depăşeşte graniţele unui stat şi devine o emblemă pentru

întregul creştinism oriental. Ziua Sfântului Sava, 27 ianuarie, devine

ziua școlilor sârbești în 1823 și este sârbătorită și în instituțiile

educative, culturale și religioase sârbești din

România.

Liceul Teoretic „Dositei Obradovici”

Timișoara cuprinde toate ciclurile de învățământ,

ciclurile primar și gimnazial cu câte o clasă, ciclul

liceal cuprinzând două clase de filieră teoretic,

profil filologic, respectiv real. Această structură s-a

păstrat încă de la înființare, cu diferența că profilul matematică-

informatică a fost până în anul 2000 matematică-fizică.

Activitatea se desfățoară într-o clădire cu demisol, parter, etaj,

având o suprafaţă de 695 mp. Sunt 16 săli de clasă, un laborator de

informatică, un laborator de fizică și unul de chimie, bibliotecă, sală

223

de sport (spaţiu adaptat), 5 spaţii sanitare, 2 spaţii depozitare

materiale didactice, secretariat, spaţiu destinat echipei

manageriale, sală profesorală.

Există spaţii comune cu Colegiul Naţional Bănăţean : sala

festivă, terenul de sport, căile de acces. Terenul de sport are 1020

mp, spaţiile verzi/de joacă au o suprafaţă de 1750 mp.

Alte servicii oferite de școală presupun încheierea unor

convenții cu liceele învecinate. Astfel, internatul și cantina pentru

fete sunt cele ale Colegiului Național Bănățean, pentru băieți aceleași

servicii sunt oferite de Colegiul Tehnic de Vest, cabinetul medical

fiind la Liceul „Bela Bartok” Unitatea beneficiază de transport

școlar pentru elevii din alte localități, microbuzul fiind obținut în

2009.

De-a lungul timpului s-au făcut diferite lucrări de renovare și

îmbunătățire a bazei materiale. Astfel, în 2003 s-au finalizat, după

mai mult de un an, lucrări de reamenajare și întreținere a întregului

corp de clădire, inclusiv spațiile Colegiului Național Bănățean, cu

finanțare din fonduri BERD. Ulterior, cu ajutorul primăriei

Timișoara, s-a refăcut scara principală, cea veche, de lemn, fiind

degradată și primejdioasă, s-a igienizat demisolul. Prin bunăvoința

domnului Mirceta Stoici, s-a amenajat în 1991 un spațiu destinat

activităților recreative. Acesta a devenit din 2002 sală profesorală,

având în vedere nevoia de spațiu pentru activitatea didactică. De

asemenea, tot la demisol, cu sprijinul Bisericii Ortodoxe Sârbe s-a

amenajat o capelă.

Dotările laboratoarelor de informatică, fizică și chimie datează

în principal din 2006, ulterior aducându-se îmbunătățiri. Prin

proiectele transfrontaliere din 2011-2012, respectiv 2012-2013 s-au

mai achiziționat materiale didactice, aparatură electronică, respectiv

costume populare.

224

Elevii școlii provin din județele Timiș, Caraș-Severin, Arad,

Mehedinți, Serbia. Dacă în până la liceu, marea majoritate a elevilor

sunt din Timișoara, la liceu proporția celor din mediul rural crește cu

până la 50%, ceea ce implică numeroase costuri suplimentare. Astfel,

elevii care locuiesc pe parcursul anului școlar la internat sunt

sprijiniți de către Uniunea Sârbilor din România, respectiv, din 2011,

și de către Fundația „Mirceta Stoici”.

Numărul elevilor a descrescut, de la 233 în 2006 la 201 în

2014. Scăderea constantă a numărului de elevi se datorează în mare

măsură procesului de asimilare naturală a etnicilor sârbi de către

populația majoritară. Școlile de mediul rural și din Timișoara care

aveau secție sârbă sau care la care limba sârbă se preda în regim de

disciplină opțională au dispărut aproape complet.

Promovabilitatea la examenele naționale a fost variabilă,

înscriindu-se în trendul general. Astfel, la Evaluarea

națională/Examenul de capacitate din clasa a VIII-a, rezultatele s-au

înscris între 100% în anul 2004 și 80% în anul 2013, mediile variind

între 9,75 (2009) și 2,41 (2012). Rezultatele au fost influențate și de

legislația mai permisivă, respectiv de schimbarea profilului elevilor

care au venit spre liceul nostru.

La bacalaureat rezultatele merg de la promovare 100% în 2004

până la 48% în 2011, liceul fiind în fiecare an peste media

promovabilității la nivel județean și național.

Numărul cadrelor didactice a rămas relativ constant, între 29 și

35 de persoane, în funcție de distribuția fracțiunilor de catedră în

cadrul școlii. În afara personalului didactic, există în prezent un

personalul didactic auxiliar și nedidactic format din 8 persoane.

Cât privește structura personalului didactic, regula de-a lungul

anilor a constituit-o ocuparea cu personal didactic calificat. În funcție

de vechimea în învățământ, respectiv grade didactice, mai mult de

jumătate dintre cadrele didactice au gradul I, o proporție foarte mare

fiind de asemenea în curs de a obține gradul didactic I, respectiv II.

225

Acest lucru arată preocuparea pentru dezvoltarea personală, fapt

întărit și de participarea profesorilor la cursuri de formare.

Activitatea de predare este în limba sârbă. Aceasta presupune

un număr de ore pe săptămână mai mare decât în cazul şcolilor cu

predare în limba română. Din cauza numărului mare de ore pe

săptămână s-a optat până acum pentru numărul minim prevăzut de

planurile cadru oficiale.

Programele şcolare şi manualele sunt aceleaşi ca şi în şcolile

celelalte de acelaşi profil. La clasele primare toate manualele au fost

traduse în limba sârbă. La celelalte clase încă nu sunt traduse toate

manualele.

Curriculum-ul la decizia şcolii s-a orientat în funcție de

solicitarile părinților și elevilor, precum și de posibilitatea susținerii

lor de către personalul calificat. Gama ofertelor educaționale este

destul de largă, de la ore dedicate limbilor străine, engleză, franceză,

rusă, respectiv limbii și culturii sârbe, la matematică, educație

ecologică, educație pentru sănătate, informatică.

De la sine înțeles este că olimpiada de limbă sârbă este

concursul școlar cu cea mai mare relevanță. De-a lumgul anilor

premiile la faza națională revin în cea mai mare parte elevilor

Liceului „Dositei Obradovici”.De remarcat sunt elevii care în ultimii

ani au luat constant premiul I: Malimarcov Gordana, Sakotic Jana

Radmila, Petrov Milana, Stoianov Vladislava, Perinaț Marco, Putnic

Vladimir, Ianoșev Veroslava, Miloicov Ivana etc, aceștia fiind doar

elevii care s-au remarcat în ultimii ani. S-a participat de asemenea, cu

rezultate notabile, la concursuri precum: olimpiada de limba română

(Stepanov Vesna, Sakotic Radmila, Malimarcov Gordana,

Gvozdenovici Ivana), olimpiada de matematică (Stancovici Andrei),

concursul „Noi Info” (Stancovici Andrei, Ianculov Vucomir).

Echipele liceului au participat trei ani la faza națională a concursului

interdisciplinar „Cultură și civilizație în România”, precum și la faza

226

interregională a concursului „Tinerii

dezbat”. Participare constantă și

meritorie a fost și la concursurile: TM

MATE, „Comunicare.Ortografie”,

MediaKinder, „Micii matematicieni” ),

„English made fun”, „Cangurul”

matematic şi lingvistic, Smart,

Concursul internaţional „Vitezov konkurs”, Belgrad, Serbia, Concurs

internaţional “Dani ćirilice”,organizat de Fundaţia “ŽARKO

ZRENJANIN” Bavanište/Srbija, „Tinere talente”, „Cultură și

spiritualitate românească”. „Lectura ca abilitate de viață” , „Smart

Kids”, Festivalul de teatru pentru copii de la Belobreşca, Festivalul

de Teatru pentru copii și tineret „Copil în Europa” , Concursul de

reviste școlare etc. Am menționat doar acele competiții devenite

tradiționale, dar în fiecare an apar și alte concursuri și alte activități,

ceea ce ar depăși spațiul aceste minimonografii.

Activități deosebite sunt și proiectele transfrontaliere în care a

fost implicată școala. Proiectele transfrontaliere au fost :

2006-2007 „Parteneriate școlare autentice.-strategie comună de

dezvoltare a aptitudinilor specifice domeniilor reale prin metode e-

learning”;

2008-2009 „Talentum”, continuarea precedentului, ambele

proiecte fiind axate pe doemniul științe și având în vedere elevii

claselor III-VIII;

2012 -2013 „Moștenirea culturală în zonele de frontieră.”;

2013-2014 „Dezvoltarea schimburilor educaționale, sociale și

culturale și recunoașterea asemănărilor și diferențelor dintre tineri”,

ambele având ca obiect domeniul socio-uman și implicând elevi din

clasele V- XI.

Au fost și alte proiecte educaționale, unele cu parteneri din

Serbia, precum "Psihosocijalna podrška mladima u dijaspori kroz

pružanje edukacije i kroz osnivanje omladinskih srpskih centara u

227

dijaspori", 2002 sau atelierele de lucru, respectiv vizitele devenite

tradiție făcute cu ajutorul „Societății pentru protecția animalelor și a

naturii” din Giurgevo, Serbia.

În ultimii ani s-au desfășurat proiecte educatice cu finanțare din

partea consiliului județean, unele având în componență și competiții

sportive și artistice. Se pot menționa Festivalul „Inimă de copil”,

proiectul „În ochii mamei mele”, „Să spunem nu fumatului” etc. Tot

tradițional a devenit și simpozionul cadrelor didactice de limbă sârbă,

„Învățământul în limba sârbă pe coordonate europene”.

În cadrul școlii se organizează și formații artistice, muzică

populară și religioasă, respectiv formații de dansuri populare,

respectiv de teatru. Foarte mulți elevi fac parte din diferite formații

artistice din cadrul

comunității: corurile bisericilor, formațiile de dans din localitățile de

proveniență, trupele de teatru de amatori etc.

O minimonografie nu poate surprinde decât o mică parte din

viața unei școli. Datele statistice arată evoluția instituției, iar o

descriere completă a fiecărui an școlar presupune mult mai multe

activități și aspecte. Cititorului acestei lucrări i se prezintă o imagine

generală a singurei școli cu predare în limba sârbă din România. Este

greu de redat în cuvinte importanța pe care o are această școală

pentru comunitatea sârbă. Rămâne doar să parafrazezi o vorbă

celebră: „Despre Dositei, cu dragoste!”

228

PAGINI DE ISTORIE A ȘCOLII DIN CĂRPINIȘ

Prof. Tolci Cristina Alina,

Școala Gimnazială, Cărpiniș

În următoarele rânduri voi

aduce în discuție istoria

învățământului din comuna

Cărpiniș, istorie care începe din

vremea în care zona Banatului se

afla sub stăpânirea Imperiului

Austro-Ungar. Se pare că în

Cărpiniș școala a fost atestată în anul 1777.

Cărpinișul era pe atunci o localitate prea săracă pentru a-și

permite să plătească un învățător, așa că s-a găsit un meșteșugar mai

înstărit și instruit, Johann Fuhrmann, care a predat lecții, în propria

casă, unui număr de 18 elevi începând cu anul 1781. După câțiva ani,

în 1788 numărul elevilor a crescut la 115, număr ce impunea

aducerea unui învățător instruit, Johann Josef Muller.

Între anii 1788-1848 în Cărpiniș a funcţionat o școală

elementară cu un singur învățător, Johann Albert Kober, un nume

răsunător în viața comunei, un om cult cu un simț pedagogic

deosebit.

În anul 1846 s-a construit, cu ajutorul locuitorilor comunei, o

școală cu două săli de clasă și două locuințe pentru învățători.

Atunci când numărul elevilor a crescut de la 115 la 318, adică

în anul 1860, clădirea este extinsă, iar zece ani mai târziu este

definitivată, deținând patru săli de clasă și patru locuințe pentru

învățători.

Printr-o lege din 1868 părinții erau obligați să își trimită

copiii la școală, altfel riscau să fie amendați. Principalul motiv al

229

absenteismului era, în acea vreme, sărăcia. În urma luării acestei

măsuri, numărul copiilor a crescut la 598, fiind nevoie de o nouă

extindere a clădirii școlii.

Principalele învățăminte primite de copii la școală erau cele

religioase. Pe lângă acestea, copiilor le era predat în clasa I

Abecedarul, atât în limba maternă, cât și în limba maghiară, în clasa

a II-a învățau citirea, iar în clasa a III-a, ortografia și gramatica.

La aritmetică, în clasa I învățau numerele până la 100,

instrumentele si unitățile de măsură neconvenționale, în clasa a II-a

făceau socoteli cu cele patru operații matematice, iar în clasa a III-a

operau cu numere mai mari și învățau fracțiile.

Tot legea menționată mai sus introducea în programa școlară

discipline ca: geografia, istoria, științele naturii, drepturile și

îndatoririle cetățenești, cântarea, gimnastica și fizica, lărgind

orizontul cultural al elevilor, corespunzând cerințelor unei societăți în

ascensiune.

Între anii 1781- 1891, în școala din Cărpiniș, limba de predare

era limba germană, datorată populației majoritare germane, cu toate

că legea obliga predarea în limba maghiară.

În următorii ani comuna Cărpiniș s-a dezvoltat și, prin

implicarea administrației locale și a bisericii, sunt construite noi

clădiri destinate educației copiilor (azi școala funcționează în două

clădiri distincte: Școala Mică cu clasele I-IV și Școala Mare cu

clasele V-VIII, dar există şi o grădiniţă).

Peste comună şi locuitorii acesteia a trecut furtunosul secol

XX şi cele două războaie mondiale. Societatea a trebuit să se

schimbe, să evolueze, la fel şi învăţământul. Începând cu anul 1927

şcoala comunală s-a transformat în şcoală de stat, la clasele mai mari

predarea fiind în totalitate în limba română. Instituţia de învăţământ a

primit denumirea de “Şcoala primară de stat Cărpiniş”.

230

Prin 1960 în actuala clădire a Școlii Mici funcționau clasele

V-VIII, în timp ce clasele primare funcționau într-o altă casă.

În cartea “Contribuţii la istoria învăţământului din Cărpiniş -

Timiş până la revoluţia din decembrie 1989”, V. Bochiș, A. Ordodi,

carte din care am prezentat informațiile din articol, se observă o

fotografie a unui azil de bătrâni. Clădirea seamănă foarte mult cu

Școala Mică de astăzi și se pare, din spusele localnicilor, că acolo, pe

vremuri, clădirea adăpostea un spital sau un azil. Nici nu ar fi de

mirare pentru că sălile mari, friguroase și deprimante parcă aduc

aminte de existenţa unui astfel de loc.

În anul 1976 se construieşte actuala clădire a Școlii Mari.

Imaginea ei ne readuce în zilele noastre. O vedem aşa cum este

acum, recent amenajată, dotată cu clase mari, spaţioase și

laboratoare, unde învaţă peste 200 de elevi.

În 2012 actuala clădire a Şcolii Mici beneficiază, printr-un

proiect de reabilitare, de amenajări majore, şcoala adăpostind la ora

actuală nouă săli de clasă mari şi luminoase, o cancelarie, un Centru

de Documentare şi Informare, precum şi o impresionantă curte, unde

190 de învăţăcei cărpinişeni, îndrumaţi de cadre didactice, îşi petrec

o bună parte din zi încercând să-şi construiască viitorul prin cultură

şi educaţie.

BIBLIOGRAFIE:

***A. Ordodi, V. Bochiş, “Contribuţii la istoria învăţământului din

Cărpiniş- Timiş până la revoluţia din decembrie 1989,” Editura

Marineasa, Timişoara 2000;

***www.primariacarpinistimis.ro.

231

ŞCOALA GIMNAZIALĂ MIHAI PEIA,

REŞIŢA, CARAŞ-SEVERIN

MINIMONOGRAFIE Prof. Crîsta Elena,

Şcoala Gimnazială Mihai Peia, Reșița

Notă: Deoarece perioada 1959 – 2001 este cuprinsă în Monografia

şcolii scrisă de domnul profesor CONSTANTIN TISMĂNARU,

director al şcolii, mă voi referi doar la perioada 2003 – 2014.

ŞCOALA GIMNAZIALĂ MIHAI PEIA, REŞIŢA, fosta

ŞCOALA CU CLASELE I-VIII NR 6, a fost înfiinţată în anul 1959

când şi-a început şi activitatea ca ŞCOALĂ DE 7 ANI cu 14 clase în

Lunca Pomostului. La început a fost construită cu un singur nivel dar

după 5ani, crescând numărul elevilor s-a ridicat încă un nivel. Primul

beneficiar, cel care a comandat lucrările de construcţie a fost

Secţiunea de Învăţământ şi Cultură a Sfatului Popular Regional

Timişoara.

De-a lungul anilor școala a fost condusă de mai mulți

directori: ROMULUS NEGRU, MIHAI PEIA, IOAN MIHĂLȚAN,

CONSTANTIN TISMĂNARU, SUSANA SIMULESCU, BAR

DORINEL.

Procesul instructiv - educativ se desfăşoară în forma clasică

de învăţare şi pe bază de programe şi proiecte. Participă cu elevii la

toate activităţile culturale ale comunităţii, la concursurile şi

olimpiadele şcolare unde a obţinut în fiecare an rezultate remarcabile

atât la faza judeţeană cât şi la cea naţională. Prin programe şi proiecte

se implică în rezolvarea problemelor comunităţii locale.

Implementarea acţiunilor se face cu elevi şi pentru elevi.

Colaborăm cu toate instituţiile din oraş pentru a da un plus de valoare

acţiunilor, în mod special cu Inspectoratul Şcolar, Casa Corpului

Didactic, Universitatea Eftimie Murgu, Muzeul Banatului Montan,

232

Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii, Palatul

Copiilor şi Elevilor, Administraţia Parcului Semenic – Cheile

Caraşului. Pe lângă Asociaţiile neguvernamentale (Cogito, Salvaţi

Copiii, Pentru fiecare copil o familie, Asociaţia Speologică

Exploratorii,…), la activităţile noastre au participat ca voluntari

nume de marcă ale folclorului bănăţean, Nicu Novac, Ramona Viţa,

Monica Ştiopoane, actori ai teatrului G.A.Petculescu, solişti de

muzică folk, poeţi cunoscuţi, scriitori, redactori ale ziarelor locale,

ale posturilor de radio şi televiziunea BANAT TV. Avem

colaboratori în marile uzine reşiţene, CSR şi UCMR. Primăria este

partenerul nostru şi finanţatorul permanent.

Elevii nostri participă la activităţi extracurriculare pe teme de

protejarea mediului, cetăţenie democratică, sport, tradiţii şi obiceiuri.

Suntem deschişi la stabilirea de parteneriate cu alte şcoli din ţară

şi din afara ei, lucru demonstrat prin parteneriatele şi proiectele cu

instituţii din Serbia şi Marea Britanie.

Concurenţa cu mediul şcolar „ne obligă să facem performanţă; avem

cadre didactice foarte bine pregătite. La noi responsabilitatea este

calitatea.

Resurse umane

Dacă în 2004, numărul elevilor era de 693, 211 în ciclul

primar, 303 în ciclul gimnazial şi 179 învăţământ cu frecvenţă

redusă, până în 2014 a scăzut cu aproare 200 elevi.

În anul 2013 – 2014 corpul profesoral era format din:

Director: BAR DORINEL – profesor istorie

Director adjunct: SIMULESCU SUSANA – profesor matematică

Consilier educativ: CRÎSTA ELENA – prof. înv. primar

Profesori pentru învătământul primar:

CRÎSTA ELENA, NICOLA ANA, VOINA ANA, TRUȚ

DANIELA, URLICĂ SILVIA, COCON OGRINELA, CARDAȘ

DAN, DRĂGOI ANA.

Profesori:

233

CIULU LORETTA – matematică, RĂSTEANU CLAUDIU – limba

engleză, DANCEA RAMONA – religie, MERGEA FLORENTIN –

geografie, GYURETTA GABRIELA – limba germană, STANCIU

IASMINA – STANCU SILVIANA – limba română, BAR SIMONA

– fizică, MOROIU EUGENIA – educație fizică, RÎMNEANȚU

IOSIF – chimie, SURU CARMEN – biologie, BRĂILĂ CARMEN –

biologie, BĂDESCU RODICA – muzică, BUDUGAN LOREDANA

– desen, BERCSENY CRISTIAN – educație fizică, NOVAC ION –

tehnologie

TESA

VELA CORNICA – bibliotecară/laborantă/administrator,

CRISOVAN MARIA – secretară

Resurse materiale

Şcoala cu Clasele I VIII Nr.6 are un număr de 20 săli de clasă, 5

spaţii pentru birouri, „Centrul UE”, cabinet de informatică, cabinet

de istorie/geografie, de matematică, de limba română, limba

germană, cabinet de asistenţă socială, laboratoare de fizică şi chimie,

o bibliotecă de 12 700 volume, echipamente de multiplicare a

informaţiei, conectare la Internet, are un site propriu, şi desfăşoară

lecţii interactive în AeL, o sală de sport nouă, modernă, construită

după standardele europene, sală în care, pe lângă activităţile sportive

pot avea loc tot felul de manifestări culturale. În una dintre clase

avem un mic muzeu etnografic, reprezentând un interior de casă

ţărănească („cuina” şi „soba bună”).

Finanţări extrabugetare

Baza materială este unul din exemplele prin care şcoala arată că ştie

să se autogospodărească. Ca urmare a proiectului „Să ne preţuim

valorile!” finanţat prin Programul Phare 2003 CBC România –

Serbia&Muntenegru, beneficiem de „Centrul UE”, loc de informare

234

şi desfăşurare a activităţilor specifice, de menţinere a relaţiilor

stabilite cu partenerul sârb.

Tot din fonduri extrabugetare – obţinute în principal din închirierea

sălii de sport – şcoala şi-a schimbat înfăţişarea: gresie în holul

central, uşile interioare schimbate, săli de clasă cu podele laminate,

mobilier parţial schimbat, ....

Tradiţii şi activităţi extraşcolare

Pe lângă binecunoscutele proiecte transfrontaliere axate pe

promovarea şi păstrarea valorilor culturale şi a tradiţiilor, activităţile

extraşcolare se reflectă într-o serie de alte proiecte. Unitatea are

formaţii de căluşari, de dansuri şi obiceiuri populare, un club Natura,

„Oxigen6”, cercuri tehnice: „Micii pompieri”, „Cu viaţa mea apăr

viaţa”, „Educaţie rutieră”, „Sanitarii pricepuţi”.

Proiecte cu finanţare europeană

„Să ne preţuim valorile” – Program Phare 2005 CBC România –

Serbia&Muntenegru;

Beneficiar: Şcoala cu Clasele I-VIII Nr. 6 Reşiţa,

Parteneri: Şcoala George Coşbuc, Torac, Serbia,

Şcoala cu Clasele I-VIII Nr. 9 Reşiţa, Asociaţia Cogito,

Primăria Reşiţa,

Coordonator ELENA CRÎSTA

„Valori pentru moştenitori”- Program Phare 2008 CBC România –

Serbia

Beneficiar: Şcoala cu Clasele I-VIII Nr. 6 Reşiţa,

Parteneri: Şcoala George Coşbuc, Torac, Serbia,

Şcoala cu Clasele I-VIII Nr. 9 Reşiţa, Asociaţia Cogito,

Primăria Reşiţa,


„Oxigen6 Life”(reabilitarea parcului şcolii) - Programul SPAŢII

VERZI, finanţat de MOL România prin Fundaţia pentru Parteneriat,

Parteneri: Asociaţia Cogito, Grupul Local de Tineret Arcus,

Agenţia pentru Protejarea Mediului.

235


„Promovarea ariilor protejate din Caraş-Severin”- Programul ARII

PROTEJATE, finanţat de MOL România prin Fundaţia pentru

Parteneriat,

Aplicant: Administraţia Parcului Naţional Semenic-Cheile

Caraşului

Parteneri: Şcoala cu Clasele I-VIII Nr. 6 Reşiţa

Coordonator: BOGDAN BĂDESCU

Cea mai importantă realizare a proiectulor o reprezintă relaţiile

sincere stabilite între parteneri. Dovadă sunt nu doar corespondenţele

dintre participanţi (fie elevi, fie adulţi) cât mai ales invitaţiile primite

prin intermediul partenerilor de la alte comunităţi din Serbia sau din

România de a participa la activităţi comune (Festivalul de Folclor şi

Muzică Populară al Copiilor din Serbia – Voivodinţ, Serbările

Reşiţei, Aniversarea „Radio Reşiţa”), participarea la o tabără

comună, la Ćanj, la Marea Adriatică, tabără la care participă elevii

din Torac în fiecare an, precum şi organizarea unei Conferinţe la

Reşiţa cu tema „Valori ale culturii de o parte şi de alta a frontierei”,

conferinţă ce se desfăşoară, de atunci, în fiecare an, în decembrie.

Participare la proiecte naţionale şi internaţionale

Festivalul „Bucuria Europei”, Beograd, 2009 – formaţia

„Moştenitorii” a reprezentat România la festival. (Coordonator Elena

Crîsta, Ana Nicola, Costa Moatăr)

„Împreună pentru natură” 2003 – 2009 – Aplicant: Asociaţia

Ecosophia Bucureşti şi Televiziunea română. (Coordonator Elena

Crîsta, Ana Nicola / Susana Simulescu / Evuţa Coadă)

„Ranger Juniors”- 2013 – Aplicant: Administraţia Parcului Naţional

Piatra Craiului, Asociaţia Ecosophia Bucureşti şi Televiziunea

română. (Coordonator Elena Crîsta)

„Şcoli pentru un viitor verde” – 2010 – 2014, Aplicant: Asociaţia

„Şcoli pentru un viitor verde” . (Coordonator Elena Crîsta)

236

„Cartea Mării Negre”- 2014, Aplicant WWF ROMÂNIA.

(Coordonator Elena Crîsta)

„Patrula de Reciclare” – 2013-2014 – Program RoRec. (Elena Crîsta)

„Şcoala Zero Waste” – 2014 – Concursul Național de Educație

Ecologică și Colectare Selectivă organizat de Asociația EcoStuff

Romania.

„Sportul contra droguri” – 2014 – organizator: Asociaţia de Luptă

Antidrog AMA. (Coordonator Elena Crîsta)

„Cu viaţa mea apăr viaţa” – 2007 – 2013- organizatori: Ministerul

Educaţiei Naţionale şi Ministerul Afacerilor Interne prin

Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă. (Coordonator Elena Crîsta)

„Prietenii Pompierilor” – 2009 – organizatori: Ministerul Educaţiei

Naţionale şi Ministerul Afacerilor Interne prin Inspectoratul pentru

Situaţii de Urgenţă. (Coordonator Elena Crîsta)

„Educaţie rutieră – Educaţie pentru viaţă” – 2008 – 2011 –

Ministerul Educaţiei Naţionale şi Ministerul Afacerilor Interne prin

Inspectoratul de Poliţie. (Coordonator Ogrinela Cocon, Silvia

Bologa)

„Sprig Day – Primăvara Europeană”- 2006 – 2010 – Program

european, Echipa European Schoolnet (Coordonator Elena Crîsta)

“Europa, casa noastră” – Reprezentanții Comisiei Europene în

România derulată în parteneriat cu Ministerul Educației Naționale.

Şcoala noastră a fost printre câştigătoarele, coordonatorul proiectului

(Elena Crîsta), beneficiind de o vizită la Bruxelles, la Comisia

Europeană.

Școala Gimnazială Mihai Peia este o şcoală cu tradiţie, care a

impus standardul calităţii prin valorile pe care le promovează şi prin

bunele rezultate obţinute de elevi.

Premiul I la olimpiade şi concursuri şcolare:

Aurul la Olimpiada de matematică – Ciulu Miruna

Matematicieni: Popocvici Doru, Ciulu Miruna, Jurca Andrei

237

Fizicienii şcolii: Popocvici Doru, Ţunea Marius, Secheşan Dorian,

Hegedus Florin

Trofeul tehnologiei: Ţunea Raluca

Compoziţie: Popocvici Doru, Rugină Andra, Ţunea Raluca,

Biologie: Bălan Bianca

Teatru: „Atitudine”, coordonat de d-na Voina Ana şi Truţ Daniela

În topul sportului cărăşean: Echipa de baschet masculin şi feminin,

de fotbal, Iulia Zimţa şi Sorescu Dejan la tenis de masă, Buga Andru

la şah, Bar Vlad la motociclism, Albai Mădălin la carturi, Cătălin

Suru la fotbal, Kiss Melisa la carate, Gale Roberta la gimnastică

ritmică, Bogdan Răducanu la dans sportiv.

Publicaţii: Ziarul „Oxigen6”, „Împreună”, „Vis de iarnă”

Mesajul meu Antidrog – Echipa formată din: Nichita Anca, Bălan

Bianca, Vieriu Arnold, Moldovan Teodora, Moţ Ioana, Ţunea

Raluca.

Club „Natura”: „Noaptea liliecilor”, 2006

„Împreună pentru natură” - Parcul Naţional Lunca Mureşului,

Rezervaţia Naturală Delta Dunării, 2008

„Ranger Juniors”, 2013

„Şcoli pentru un viitor verde”,

Căluşarii Mileniului III şi Ansamblul Moştenitorii – Slatina–Olt,

Băile Herculane, Torac Voivodinţ (Serbia), Straja (Serbia),

Televiziunea Română,

„Cu viaţa mea apăr viaţa” – 2007 – 2013 – A ocupat Locul I la

fiecare fază judeţeană la cele 7 ediţii la care a participat, iar la ultima

ediţie, 2013, a obţinut Locul I la faza regională şi echipajul format

din elevii: Munteanu Ionică, Bereş Claudiu, Gogonea Alexandru,

Avrămuţ Bogdan, coordonaţi de doamna prof. ELENA CRÎSTA au

obţinut Premiul de Fair Play, la faza naţională de la Bacău.

În 2011 a participat în Ungaria, la tabăra Fecske (=rândunica) de pe

malul lacului Szelid, din localitatea Dunapataj, organizată de către

238

DKMT pentru echipele câştigătoare la concursul de protecţie civilă

pentru tineret şi cadrul didactic care le-a instruit.

Concursuri şcolare:

Cangurul, Eurojunior, Olimpicii Cunoaşterii, Euroşcolarul, Winners,

Comper, Amintiri din copilărie, Discovery, Fii inteligent, Minimath,

Luminamath.

Rezultate deosebite la concursurile şcolare au fost obţinute de elevii

coordonaţi de doamnele profesor pentru învăţământul primar: Cocon

Ogrinela, Crîsta Elena, Drăgoi Ana, Nicola Ana, Urlică Silvia, Truţ

Daniela, Voina Ana.

Consiliul Elevilor

Consiliul Elevilor este format din reprezentanţi ai claselor

gimnaziale. Se alege în mod democratic în fiecare an, preşedintele

CE se alege din rândul reprezentanţilor claselor. Campania electorală

şi alegerile reprezintă zile de sărbătoare pentru întreaga şcoală.

Printre cei mai implicaţi preşedinţi pot aminti pe: Ţunea Raluca,

Teodora Moldovan, Alexa Luana. Prima mare activitate organizată

de CE este, în fiecare an, „Săptămâna Educaţiei Globale”. Fiecare

consilier răspunde de una sau două activităţi. Temele alese duc la

rezolvarea unor posibile probleme (absenteism/abandon, trafic de

persoane, droguri, circulaţie, protecție civilă), sau pun în evidenţă

calităţile elevilor (seri literare, muzicale, religioase). Se organizează

întâlniri cu decidenţi din toate sferele de activităţi în care pot fi

implicaţi copiii, vizite, excursii.

Printre proiectele deosebite propuse de elevi putem aminti

„Dragobete, sărbătoarea dragostei la români”. Prima activitate are loc

de Dragobete şi constă într-un concurs de artă culinară, cu vânzare.

În martie se alege Miss şi Mister Dragobete/Primăvară, iar în vinerea

Paştelui, din banii adunaţi la Dragobete se cumpără alimente pentru

familiile elevilor noştri cu posibilităţi materiale reduse. Ideea

aparţine elevei Alexa Luana.

239

Activitatea CE a fost coordonată de d-na consilier educativ, Elena

Crîsta.

În loc de concluzii

Regresul care are loc în industria reşiţeană, în economia reşiţeană în

general, se observă şi în numărul de elevi şi implicit de cadre

didactice de la şcoala noastră. Dacă înainte de revoluţie se lucra în

schimb dublu, aveam câte cinci clase paralele, clase cu predare în

limba germană şi maghiară, clase speciale pentru înot, acum în 2014

tindem spre o singură clasă pe nivel: o clasă pregătitoare, o clasă

întâi, câte două clase a doua, a treia, a patra. Cu toate că toţi

învăţătorii au studii superioare, licenţă şi masterat, sunt adevăraţi

educatori, vor fi nevoiţi să-şi caute un loc de muncă; nu se ştie dacă

vor găsi fiindcă situaţii similare sunt în multe şcoli reşiţene. Datorită

economiei în regres, numărul locuitorilor şi implicit al copiilor a

scăzut foarte mult. Cei ce ne conduc ar trebui să gândească lucrurile

altfel, să nu ajungem de unde am plecat, adică un sat între dealuri.

Acesta a fost şi mesajul proiectului

nostru, „Reşiţa, Cetate de Foc”.

Oamenii reprezintă „Flacăra

nestinsă” a Reşiţei. Dacă ei nu mai

există, oraşul moare.

Sperăm într-un viitor mai bun în

care copiii noştri să fie valorizaţi.

240

MINIMONOGRAFIA

ȘCOLII GIMNAZIALE “DR. ION SÎRBU’’

Prof. Popovici Ion

Prof.Marşavela Sîrbu Ionela

Școala Gimnazială ”Dr. Ion Sîrbu”,

comuna Eftimie Murgu, judeţul Caraş - Severin

Școala din satul Rudăria, așa cum este ea cunoscută din cele

mai vechi timpuri, de când este amintită în documentele găsite la

biserica din localitate ori în alte surse de natură istorică descoperite

de către înaintașii noștri, care au scormonit arhivele pentru a ne lăsa

nouă, urmașilor, informaţii şi date istorice de o inestimabilă valoare,

privitoare la atestarea începuturilor localităţii în care trăim , evoluţia

administrativă, istorică, economică și socială a acesteia, precum și a

tuturor instituţiilor care i-au aparținut.

Pe frontispiciul școlii este aşezată o placă comemorativă care

a fost pusă cu sprijinul Inspectoratului Școlar Judeţean Caraş-

Severin, cu ocazia sărbătoririi bicentenarului școlii.

În cele peste două secole de existență, școala a trecut prin mai

multe etape :

I. ȘCOALA SUB REGIMUL AUSTRIAC- 1770-1872

II. ȘCOALA SUB ADMINISTRAŢIA MAGHIARĂ- 1872-1918

III.ȘCOALA PRIMARĂ DIN ANII INTERBELICI;

IV.ȘCOALA GENERALĂ DUPĂ REFORMA

ÎNVĂȚĂMÂNTULUI DIN 1948;

V. ȘCOALA CU CLASELE I-VIII ‘’DR. ION SÎRBU’’ DIN

PERIOADA DE TRANZIŢIE POSTCOMUNISTĂ;

I. ȘCOALA SUB REGIMUL AUSTRIAC:

Primele şi singurele izvoare legate de începuturile acestei

școli sunt notele rămase pe marginea “cărților bisericești și a

protocoalelor în care s-au înregistrat morții si botezații din localitatea

241

Rudăria, începute în anul 1790. Astfel se menționează existența unui

învățător în Rudăria , acesta fiind primul de care se vorbește în

octoihul tipărit la Ramnic în 1760, în care pe ultima filă se găsește

următoarea adnotare: “Am scris eu, Simion Mureșan, cănd am fost

magister în Roderia, anul 1770.Tot despre acest învățător mai există

un manuscris la Muzeul din Timișoara: “Sfărșitu-s-au această sfântă

Dumnezeiască Karte care se cheamă Straşnic, lumina sufletului și

măngăierea inimilor scârbite prin mine smeritul și mult păcătosul

Simion Maraşaunovici, magister fiind la Roderia, aprilie 1874.”

Situația economică a satelor almăjene s-a mai îmbunătățit

după războiul cu turcii din 1736-1739, iar înființarea școlilor

naţionalnice din Almăj a avut de înfruntat multe obstacole, cu toate

acestea învățătorii au înfruntat greutățile și nu s-au descurajat.

În raportul școlar din 1808, făcut în perioada “graniței

militare” se arată că numai doi învățători din satele cele mai mari,

Bozovici și Rudăria, erau aduși din afara graniței militare, din Jupa,

respectiv din Răcăjdia, aceștia aveau cel mai mare salariu, respectiv

la Bozovici Toma Popovici din Jupa și la Rudăria Ion Măzăran din

Răcăjdia. Cele mai vechi școli din Almăj au fost înființate la

Bozovici în anii 1768-69, la Rudăria în 1770 și la Bănia în 1783.

Tot în raportul din 1808 aflăm că în registrul născuților din

Rudăria între anii 1797-1801 au fost 170 de copii, din care 45 au

murit până la vârsta de 8 ani, așadar din cei 125 de copii care trebuia

să meargă la școală, în 1808 erau cuprinși 42 de copii, adică 33%.

Abia în 1828 se va introduce legea prin care frecvenţa devine

obligatorie pentru toți copiii. Mai aflăm că numărul fetelor care

mergeau la școală era foarte mic, în școli ca: Dalboșeţ, Moceriș,

Gărbovăț, nu era înscrisă nici o fată, excepție făcea Rudăria unde

erau 21 fete la şcoală, adică 21% din totalul copiilor.

De la istoricul Nicolae Stoica de Hațeg aflăm că între anii

1762 şi 1774 s-a trecut la școlile din granița militară bănățeană, de la

242

învățământul în limba slavonă la învățământul în limba română, cu

litere chirilice.

Eftimie Murgu, care învățase slovenirea la școala din Rudăria

între 1812-1815, își mai amintea cât de greu îi venea cu ele, în timp

ce în limba latină erau 22 de litere, în chirilică erau 40 de litere, cu

denumiri din cale- afară de grele.

Cu toată politica de germanizare a Imperiului Habsburgic, nu

s-au impus în școlile grănicerești nici o oră de limba germană, de

asemenea învățătorul era ales la latitudinea obștilor respective.

Salariul învățătorului:

Înainte de înființarea granițelor militărești era strâns de către

biserică, așa cum preciza N.S. de Hațeg: în 1753 la biserică se adună

cu trei “tase”- unul pentru biserică, altul pentru dascăl și altul pentru

cerșetori. În registrul de casă al Comunei Rudăria, pe anii 1799-1822

se menţionează salariul învățătorului Ion Măzăran, care primea 45 de

florinți și 30 de kreițari între 1799 şi 1801, apoi a mai crescut

ajungând la 140 florinți în 1812.

Organizarea școlilor naţionale

Școlile erau sub influența bisericii, însuși directorii de școli cum era

şi N.S. de Hațeg ş.a. erau protopopi.

Toate cheltuielile, inclusiv inspecțiile se făceau din banii

obștii și nu din banii statului. În anul școlar 1857-1858 găsim primul

catalog școlar din Rudăria, această școală fiind inspectată de maiorul

Seravita, Comandantul Batalionului din Bozovici.

Chiar dacă numărul elevilor era mai mare de 100, putea fi și

de 150, nu era mai mult de un învățător la aceștia pe vremea

Regimentului de graniță.

Disciplina militară austriacă, impusă atât la militari cât și la

elevi și chiar la populația civilă timp de un secol, a influențat pozitiv

întreaga populație grănicerească, mai ales în privința științei de

carte, din rândul satelor grănicerești ridicându-se ofițeri și chiar

generali, așa cum a fost: Stănilă Mătărânga –general din Bănia,

243

Alexandru Guran-general, din Borloveni, Traian Doda-general din

Rudăria ş.a.

În anul 1820 s-a înființat primul curs de învățători cu durata

de 3 luni- la Caransebeș, apoi în 1856 Institutul Pedagogic de

învățători din Caransebeș.

Pentru realizarea unor idealuri precum: libertatea naţională;

culturalizarea maselor; afirmarea românilor ca ființă națională, s-au

ridicat din Rudăria trei mari corifei: revoluționarul Eftimie Murgu,

generalul Traian Doda și istoricul și filozoful dr. Ion Sîrbu.

Localurile școlii

Cele dintâi școli s-au construit din lemn și au fost acoperite cu

șindrilă.

Bătrânul Silvestru Iena din Rudăria spunea că în casa lui se

ținea școala cu copii, până când s-a facut școala din plațul satului. În

anul 1830 la Rudăria s-a construit prima școală din

cărămidă, pe locul vechii școli din lemn, aceasta fiind formată dintr-o

sală de clasă și locuința pentru învățător.

II. ȘCOALA SUB ADMINISTRAȚIA MAGHIARĂ

Odată cu desfiinţarea “Graniței Militare” a Regimentului Nr.13 de

grăniceri, teritoriul a fost înglobat Ungariei, Școala Naţională

Grănicerească a devenit Școala Poporală.

Din 1881 datează primul catalog în limba maghiară, iar în 1886 a

devenit Școala elementară romano-maghiară din Rudăria.

În această perioadă s-a încercat maghiarizarea populației

române cu ajutorul școlii, s-a înființat un al doilea post de învățător,

în care a fost numită învățătoarea maghiară Barcsai Ema, care nu știa

nici un cuvânt românesc.

Desființarea comunioanelor grănicerești a dus la plecarea din

sat a multor bărbați în căutarea locurilor de muncă în țară și chiar în

America și Australia, iar copiii erau luați la munca câmpului și

frecventau tot mai puțin școala. Autoritățile maghiare sporesc la 6

244

numărul claselor de învățământ, dar nici 2% din elevii claselor a V-a

şi a VI-a nu au promovat. Învățătorul avea și câte 130 de elevi în

clasă, care stăteau pe scaune lungi de 4 metri - câte 12 elevi pe un

scaun, învățătorului fiindu-i foarte greu să învețe atâția copii, folosea

adesea o nuia de salcie împletită.

Cu toate aceste greutăți, s-a remarcat în perioada anilor 1864-

1906 învățătorul ANTONIE CRAIA din Rudăria, care a obţinut la

toate inspecțiile “laude protocolare”, iar la Recensământul din anul

1910, satul Rudăria se situa în fruntea tuturor satelor din Almăj, cu

numărul cel mai mare de locuitori știutori de carte.

Cataloagele acelor vremuri erau lineate cu mâna de

învățătorul Antonie Craia la Școala din Rudăria în cei 43 de ani de

activitate, cu pană de gâscă şi cerneală din boabe de soc, iar între anii

1872 -1876 găsim numele unuia din foștii săi elevi , marele istoric și

filozof dr. Ion Sîrbu.

Cu câțiva ani mai târziu, când dr. Ion Sîrbu funcționa ca preot

în Rudăria, datorită spațiului școlar limitat, el a luat iniţiativa

construirii unui nou local școlar cu trei săli de clasă și două locuințe

pentru învățători, pe locul școlii vechi, școala a costat 30000 de

coroane și s-a terminat în anul 1914, iar suma respectivă a fost luată

din Fondul Şcolar -administrat de Comitetul Parohial.

III. ȘCOALA PRIMARĂ ÎN ANII INTERBELICI

Primul învățător numit la Rudăria după întregirea României a

fost Vasile Sopon, cu 505 elevi neșcolarizați şi 217 obligați a fi

înscriși. În anul 1920 au fost încadrați la școală, învățător și director,

Olimpius Rădulea, fiu al satului și Ion Murgu din Bozovici, care au

adus la școală 100 de elevi în clasa I și a II-a, iar din anul 1920 a fost

înființat și al 3-lea post de învățător.

În anul 1924 a luat ființă învățământul supraprimar de 7 clase,

iar Ministerul Învățământului a numit la Rudăria următorii învățători

:

1. Elena Serafin -absolventă a Școlii pedagogice din Lugoj ;

245

2. Vasile Nemiș -abs. Șc. Normală “Domnul Trandafir”, din

Tr. Severin –autorul cărții ”Despre satul lui Eftimie

Murgu” din care am preluat aceste date istorice –fost

Director al acestei școli și Inspector Școlar de Caraș-

Severin.

3. Alexandru Dinu –abs. Șc . Normală “Ștefan Velovan” din

Craiova;

4. Elena Nemiș -abs. Șc. Normală din Galați;

În anul 1927 s-a înființat al 4-lea post de învățător, iar în 1938 s-a

înființat al 5-lea post de învățător la Rudăria, datorită numărului mare

de elevi.

În perioada 1918-1948 au funcționat un număr de 23 de cadre

didactice la școala din Rudăria, iar ca directori de școală au fost

următorii:

1. OLIMPIUS RĂDULEA-1919-1932;

2. ALEXANDRU DINU-1932-1942;

3. ELENA NEMIȘ DINU-1942-1946;

4. MARIA ANDREI FOTESCU-1946-1948.

A fost o perioada în care cadrele didactice, bine pregătite profesional

și-au făcut datoria,iar procentul de promovabilitate la elevii din

clasele I-VII a ajuns la 92,4 la sută.

La reușita promovabilității din perioada anilor 1935-1938 un

rol însemnat l-a avut și Fundația înființata de prof. univ. de

sociologie Dimitrie Gusti, care a colaborat timp de 4 ani cu această

școală și, trecând prin școala din Rudăria, prof. D. Gusti în anul

1935 a avut cuvinte de laudă pentru munca învățătorilor acestei

școli.

Numărul celor care și-au continuat studiile în această

perioadă a fost totuși destul de modest, doar 4 tineri din sat au trecut

la școli superioare și 4 tineri la școli profesionale.

246

IV. ȘCOALA GENERALĂ DUPĂ REFORMA

ÎNVĂȚĂMÂNTULUI DIN 1948

În această perioadă, ca urmare a schimbărilor politice majore

impuse, care au avut loc, s-au produs transformări în toate sectoarele

de activitate: economic, administrativ, social, acestea influențând

viața întregii societăți românești o perioada îndelungată, resimțindu-

se din plin și asupra educației și învăţământului românesc.

De la învățământul de 7 ani s-a trecut la învățământul

obligatoriu de 8 ani, iar ceva mai târziu la cel de 10 ani la toate

școlile din România, s-a lichidat analfabetismul, s-au construit multe

școli și s-a dezvoltat treptat baza materială a acestora.

Referindu-ne doar la activitatea instructiv-educativă, există

suficiente argumente care vin în sprijinul realizărilor și al progresului

realizat de învățământ, atât în ce privesc rezultatele referitoare la

întreaga masă a populației dar și prin performanțele obținute de elevii

care și-au continuat studiile la alte nivele, aceștia remarcându-se atât

prin sârguinţa și inteligența nativă, cât și prin rezultatele pe care le-

au obținut la locurile lor de muncă , numărul acestora fiind tot mai

mare de la un an la altul, dar despre această perioadă merită rezervat

mai mult loc şi spațiu într-o altă prezentare.

Începând cu anul 1970, la propunerea și inițiativa unor

oameni de frunte ai satului și cu acordul majorității localnicilor,

Rudăria devine Eftimie Murgu, în semn de respect și apreciere a

Marelui Revoluționar de la 1848, din această localitate.

Clădirea actualei școli cu etaj a fost realizată între anii 1966-

1968, o clădire solidă, spaţioasă și modernă, care a corespuns acestei

perioade, a fost construită cu sprijinul locuitorilor satului, fiind

mobilizați de la cei mai mici până la cei mai mari, iar în mijlocul

constructorilor și al oamenilor s-au aflat în permanență directorul

școlii VASILE NEMIȘ, precum și primarul comunei IMBRESCU

ILIE, contribuind atât cu sfaturi cât și cu munca efectivă. Localul

247

școlii are 12 săli de clasă, două laboratoare, o bibliotecă, o cancelarie

, cabinet director, cabinet secretariat, alte 3 cabinete’.

V. ȘCOALA CU CLASELE I-VIII “DR. ION SÎRBU” DIN

PERIOADA DE TRANZIȚIE POSTCOMUNISTĂ

1989…………..

Schimbările și transformările care au intervenit după Revoluția

din 1989 s-au făcut simțite în toate domeniile vieții social-

economice, iar în ce privește învățământul, s-au încercat a se

introduce “reforme” așa –zise, de fiecare dată când au venit alte

partide la conducerea țării, dar nici una n-a fost dusă până la capăt,

astfel că în prezent n-avem nici un motiv să fim mulțumiți de starea

învăţământului, a educaţiei la nivel național, cea mai mare parte a

specialiștilor considerând că acesta s-a degradat şi faţă de ceea ce a

fost până la revoluție.

În comuna noastră, contrar așteptărilor, se pot remarca la

nivelul școlii schimbări cu caracter pozitiv, atât în ce privește baza

materială, care în urma reabilitării din anul 2007-2008 a îmbrăcat

haină nouă de la podea şi până la tavan, s-a înnoit tot mobilierul

şcolar , s-a introdus încălzire centrală cu lemne, s-a dotat cu

aparatură modernă necesară procesului de învățământ școlar şi

extrașcolar, s-au introdus grupurile sanitare, moderne, construite în

interiorul clădirii, au fost introduse geamuri și uși termopane, iar din

anul 2009 s-a construit și o sală de sport în perimetrul școlii, pentru

elevi precum și pentru alți doritori ai sportului și pregătirii fizice din

rândurile localnicilor.

Aparținătoare școlii este și Grădinița de copii cu Program

Normal, care a beneficiat de aceeași atenție în ce privește baza

materială ca și școala , ambientul creat în localul grădiniței precum și

al școlii fiind la nivelul standardelor europene.

Nu ne-am fi putut bucura de aceste schimbări deosebite dacă

la realizarea acestora nu s-ar fi implicat Inspectoratul Şcolar Județean

248

cu Inspectorul Școlar General Gheorghe Magas , Primarul Comunei -

Licu Imbrescu, directorul școlii Ion Popovici, Consiliera Comunală

și Președinta Comitetului de Părinţi pe școală-Turnea Iustina,

cetățeni din localitate.

În anul 2005 a fost pus în valoare “Muzeul Școlii” prin

contribuția efectivă a elevilor din școală, a cadrelor didactice din

localitate, acesta cuprinzând o gamă bogată de piese vechi, costume

naționale, unelte și documente istorice, care amintesc de moșii și

strămoșii rudăreni, de obiceiurile și tradițiile populare ale

localnicilor, acesta fiind vizitat de oaspeți ai școlii și ai comunei , atât

din țară cât şi din alte țări.

Tot din anul 2005 școala din Eftimie Murgu iși capătă o

identitate, primind numele de Școala cu clasele I-VIII “Dr. Ion

Sîrbu”, în cinstea și amintirea marelui istoric și filozof, care din

păcate n-a fost cunoscut la întreaga lui valoare, datorită unor

împrejurări istorice nefavorabile, meritele lui fiind deosebite pentru

rudăreni, pentru bănăţeni, dar și pentru toți românii.

În prezent școala noastră are un număr de 112 elevi cuprinși

în 7 clase, (ne lipsește clasa a II-a, datorită scăderii numărului de

copii), și 49 de copii la grădiniță, cuprinși în 3 grupe.

Numărul elevilor a scăzut foarte mult, mai ales după

Revoluția din 1989, când populația localităţii a migrat înspre orașe,

unele dintre acestea cum ar fi Timișoara, fiind închise până la

revoluție, precum și plecarea unor familii întregi în țările mai

dezvoltate precum Italia, Spania, Germania, Austria, Franța și altele

din Europa, dar și de pe alte continente ale globului pământesc, în

căutare de o viaţă mai bună sau pur și simplu prin pierderea locurilor

de muncă.

A rămas o amintire numărul mare de elevi , chiar şi până la 300 în

toată școala, care umpleau clasele paralele cu câte 25-27 de elevi pe

clase.

249

A devenit o tradiție ca, în fiecare an, elevii şi copiii noștri să

pregătească, împreună cu cadrele didactice care-i conduc , o Serbare

școlară “Cu prilejul Floriilor și a Paștelui”, ocazie cu care se îmbracă

în costume populare și prezintă dansuri bătrânești, jocuri și obiceiuri

populare.

Școala noastră s-a făcut cunoscută în județ și în alte județe

prin parteneriatele cu alte școli, prin schimburile de experiență

realizate cu acestea, prin excursiile realizate în toată țara, când, în

derularea proiectului “Să ne cunoaștem Țara “, 4-5 ani la rând au fost

organizate excursii cu elevii, însoțiți de cadre didactice, cu autocar de

54 de persoane, colindând și vizitând frumusețile neegalate ale

acestei țări, de la sud la nord și de la est la vest, prin rezultatele

obținute de elevii noștri la concursurile și olimpiadele școlare, prilej

cu care trebuie amintit cel mai cunoscut și cel mai deosebit rezultat

obținut de doi elevi ai școlii noastre, care au participat la Faza

Națională a Olimpiadei de limba și literatura română, respectiv:

elevii Turnea Ionuț din clasa a VIII-a și Popovici Cosmina din clasa

a VII-a, pregătiți de profesoara Panduru Oltea.

Promovarea și conservarea obiceiurilor, tradițiilor, costumelor

populare specifice localității, au fost preocupări permanente ale

cadrelor didactice, cu o implicare deosebită a directorului școlii

Popovici Ion și a învăţătorului Mihăilescu Ilie, în pregătirea unor

formații de dansuri ale elevilor și participarea la diferite concursuri

locale, judeţene, naționale.

Din anul 2009 a fost înființată o orchestră a școlii cu 4

violoniști, 2 saxafoniști, 2 acordeoniști și 2 organiști, care, instruiți

de specialiști aduşi din Reșița, vor duce mai departe melodiile

populare specifice locului, Banatului și chiar plaiului românesc.

250

PROIECTE ŞI PARTENERIATE LA LICEUL

PEDAGOGIC

„CARMEN SYLVA”, DIN TIMIŞOARA

Prof. dr. Daniela Văleanu

Liceul Pedagogic „Carmen Sylva”, Timișoara

O modalitate modernă și atractivă

pentru desfășurarea diferitelor activități, care

sa-i implice atât pe elevi și profesori, dar și

pe părinți, o reprezintă proiectele și

parteneriatele. Astfel, am încheiat mai multe

parteneriate şi am desfăşurat proiecte

cofinanţate de Consiliul Judeţean Timiş,

implicând cca. 300 de elevi din Liceul

Pedagogic „Carmen Sylva”, Timişoara, alţi

elevi din şcolile partenere, precum şi cadre didactice, părinţi ai

elevilor, alături de reprezentanţi ai Inspectoratului Şcolar al Judeţului

Timiş.

Aspecte din cadrul activităţilor, diverse fotografii şi

rezultatele finale pot fi găsite pe site-ul

http://daniela13dr.wordpress.com/, mai exact la adresa

http://daniela13dr.wordpress.com/proiecte-parteneriate/.

Toate activităţile derulate în cadrul proiectelor au avut un rol

deosebit de important în dezvoltarea competenţelor de exprimare

orală şi scrisă în limba engleză, pentru promovarea exemplelor de

bune practici în învăţarea acestei limbi moderne şi motivarea

superioară a elevilor pentru învăţarea limbii engleze. Toate acţiunile

s-au finalizat cu împărţirea unor cărţi în limba engleză (aproape toţi

copiii au primit cărţi!), CD-uri înregistrate cu ISBN, toţi participanţii

primind diplome, într-o atmosferă festivă.

http://daniela13dr.wordpress.com/

http://daniela13dr.wordpress.com/proiecte-parteneriate/

251

Activitatea “A BOOK FOR MY

FRIENDS” (“O arte pentru prietenii

mei”) – acțiune de realizare a unor

cărticele ilustrate, cu text în limba

engleză, prezentate şi într-o expoziţie, cu

ocazia “Zilei mondiale a cărţii”, a dat

ocazia elevilor să realizeze cărticele

ilustrate, cu text în limba engleză. Pe parcursul lunii martie, toți

elevii din clasele a IV-a şi a V-a au alcătuit planul unor cărticele

ilustrate, în limba engleză,

pentru colegii mai mici, iar

cei din clasele I şi a III-a şi-

au ales secvenţe din poveşti

cunoscute. În prima jumătate

a lunii aprilie, inclusiv în

cadrul activităţilor din

Săptămâna ALTFEL, elevii

din clasa I şi a III-a au

realizat un desen ilustrând

un pasaj dintr-o poveste. Elevii din clasele a III-a au scris un enunţ

sau titlu potrivit, în limba engleză. Elevii claselor a IV-a şi a V-a au

realizat cărticelele ilustrate. De Ziua mondială a cărţii, în 23 aprilie,

s-a realizat o expoziţie, pe niveluri de clase, cu lucrările elevilor,

activitatea acestora fiind răsplătită prin acordarea unor diplome de

participare la această acţiune. S-au fotografiat toate lucrările expuse,

inclusiv activităţile comune cu elevii de la şcolile cu care am încheiat

parteneriate (Şcoala cu clasele I-VIII Nr.19 “Avram Iancu”, Şcoala

cu clasele I-VIII Nr. 25, Timişoara). Părinţii au participat cu interes

şi satisfacţie, de fiecare dată, fiind foarte mândri de copiii lor. Colegii

din celelalte clase au vizitat expoziţiile de carte şi afişe realizate. La

sfârşitul lunii mai, li s-au înmânat elevilor diplome şi cărţi, în cadru

Au fost realizateCD-uri cu aspecte

din timpulderularii

proiectelor

Cele mai importante

momente au fost surprinse în poze

?i filmule?e

252

festiv. Mulţi participanţi au primit CD-uri cu lucrările

realizate şi expuse.“DEAR EASTER BUNNY…” a

reprezentat o activitate de dezvoltare a competenţelor de exprimare

orală şi scrisă în limba engleză prin redactarea unor scrisori către / de

la Iepuraş (Easter Bunny), care i-a adus pe elevii din clasele a III-a şi

a IV-a în situaţia de a scrie, în limba engleză, o scrisoare adresată lui

Easter Bunny (Iepuraşul de Paşte), însoţită de mici desene, pe

parcursul lunilor martie-aprilie. În perioada următoare, elevii din

clasele a V-a au răspuns, în limba engleză, pentru colegii lor mai

mici, ei preluând rolul Iepuraşului de Paşte (Easter Bunny). În cadrul

activităţilor din Săptămâna ALTFEL, elevii din clasele a III-a şi a

IV-a au primit răspunsurile la scrisorile lor, din partea Iepuraşului

(Easter Bunny). Această activitate a continuat parteneriatul

internaţional din perioada noiembrie-decembrie, “THE SANTA

LETTERS – YEAR 26”, în cadrul căruia copiii au trimis

scrisori online, iar Santa Claus (Moş Crăciun) le-a transmis

apoi răspunsul, cu ajutorul unor copii din Canada. Aspecte din

activitate, precum și fragmente din scrisori se pot găsi pe

acelaşi site, amintit anterior.

Proiectul “VISITING ROMANIA” s-a constituit tot într-o

activitate de dezvoltare a competenţelor de exprimare orală şi scrisă

253

în limba engleză, dar s-a adăugat şi familiarizarea elevilor cu

frumuseţile geografice româneşti şi tradiţii specifice, prin alcătuirea

unor prezentări PowerPoint, afişe, referate, filmuleţe reflectând

frumuseţile României şi unele tradiţii. Proiectul continuă un alt

proiect naţional online,

“ROOTS & WINGS”, desfăşurat, cu mare success la toţi

elevii mei, în anii anteriori

(http://tmenglish.wordpress.com/proiecte/proiectul-national-

onlineroots-and-wings/). De data aceasta, materialele au fost realizate

în limbile română şi engleză. În luna aprilie, cele mai reuşite lucrări

ale elevilor au participat şi la concursul judeţean Info-Gim, tema

fiind “Români în România”, unii dintre ei fiind chiar premiaţi.

Fotografii de la eveniment pot fi găsite pe site-uldeja consacrat. Toţi

copiii care au realizat materiale au primit diplome de participare la

acţiune. S-au scanat şi / s-au fotografiat lucrările realizate, respectiv

s-au adunat în format electronic prezentările PowerPoint ale elevilor.

La sfârşitul lunii mai, pe niveluri de clase, așa cum a devenit

obișnuință, li s-au înmânat elevilor diplome şi cărţi, în cadru festiv.

S-au împărţit CD-uri cu fotografiile, filmuleţele şi prezentările

PowerPoint realizate atât copiilor, cât şi cadrelor didactice, invitaţilor

la acţiunile comune cu elevii de la şcolile cu care am încheiat

parteneriate (Şcoala cu clasele I-VIII Nr.19 “Avram Iancu”, Şcoala

cu clasele I-VIII Nr. 25, Timişoara). Părinţii au participat cu interes

şi multă satisfacţie.

Proiectul “HAVING FUN

WITH ENGLISH”a cuprins activităţi

de realizare şi prezentare a unor

programe artistice în limba engleză

(cântece, poezii, mici scenete, jocuri

muzicale). O parte dintre aceste

programe artistice au fost prezentate în

http://tmenglish.wordpress.com/proiecte/proiectul-national-onlineroots-and-wings/

http://tmenglish.wordpress.com/proiecte/proiectul-national-onlineroots-and-wings/

254

faţa invitaţilor de la şcolile cu care s-au încheiat parteneriate pentru

anul şcolar în curs. Pe de altă parte, elevii din şcoala noastră au

asistat cu plăcere la programele pregătite de către colegii lor de la

şcolile partenere. Alte programe artistice s-au derulat în cadrul

activităţilor din Săptămâna ALTFEL. După realizarea programelor

artistice, a întâlnirilor dintre elevi din clase sau chiar școli diferite,

pentru a studia şi discuta pe baza cărţilor realizate, s-au elaborat

prezentări Power-Point cu aspecte din cadrul activităţilor, care, mai

apoi, au fost inscripţionate pe CD-uri.

Toate aceste activităţi au avut un mare impact atât prin

învăţarea limbii engleze în mod atractiv, dar şi prin gradul masiv de

implicare a unui număr mare de elevi. Gradul de satisfacţie a

beneficiarilor direcţi şi indirecţi a activităţilor de învăţare a limbii

engleze a crescut, datorită calităţii deosebite a acţiunilor realizate, dar

și mulțumită participării cu mult

interes a tuturor celor implicați.

Materialele realizate şi

promovarea activităţilor în

rândul elevilor, părinţilor şi al

elevilor, dar şi al cadrelor

didactice din şcoală şi din afara

ei, asigură şcolii premisele

necesare obţinerii unor

calificative foarte bune în evaluarea externă a instituţiei, ele

reprezentând exemple de bune practici în conformitate cu prevederile

legislaţiei şcolare în vigoare. Imaginea Liceului Pedagogic „Carmen

Sylva”, Timişoara în comunitatea educaţională s-a reconfirmat,

întărindu-se. Bucuria şi satisfacţia tuturor a fost foarte mare, prin

numărul mare de cărţi primite, CD-uri cu ISBN pe care se regăsesc

copiii şi materialele realizate de către aceştia, dar şi prin confirmarea

activităţii tuturor participanţilor prin înmânarea diplomelor, în cadru

festiv.

255

EDUCAȚIA PENTRU ȘI PRIN PATRIMONIU

- TRADIȚIE ȘI ACTUALITATE

Profesor Nicoleta Marcu

Inspectoratul Școlar Județean Caraș-Severin

Asociația Învățătorilor Caraș - Severineni

Educația pentru și prin patrimoniu nu este nicidecum ceva

nou. Firesc este ca acest tip de temelie sufletească să se realizeze în

familie, în comunitate; în vremuri în care comunităţile îşi cunoşteau

şi îşi preţuiau valorile, era o transmitere vie şi firească, dincolo de

orice scenariu educativ. Însuşi cuvântul patrimoniu conţine în

etimologia sa ideea de moştenire. Din păcate, acest tip de perpetuare

naturală se găseşte din ce în ce mai rar la noi.

În România s-a făcut şi se mai face educaţie prin patrimoniu,

acolo unde cei care se îngrijesc de instruirea copiilor au conştiinţa

valorilor reale. Când eşti însufleţit de frumuseţea şi bogăţia

patrimoniului, dorinţa de a insufla această pasiune copiilor este

irezistibilă. De cele mai multe ori contextul social nu este tocmai

favorabil conservării şi promovării bogăţiilor noastre spirituale,

presiunea unor activităţi facile şi lipsite de valoare este foarte mare,

iar timpul alocat în general copiilor în familie, prea scurt. Totuși,

unele dintre muzeele şi monumentele noastre au îndrumători

specializaţi şi programe dedicate copiilor; din ce în ce mai multe

şcoli desfăşoară astfel de acţiuni. Ne dorim ca muzeele şi

monumentele să fie adesea pline de copii.

Fiecare copil câştigat pentru patrimoniu este important; copiii

răspund cu entuziasm propunerilor lansate de dascălii lor și îşi doresc

astfel de activităţi fără să înţeleagă prea bine de ce. Pentru că ei

rezonează în mod natural la frumos, pur şi simplu le place şi această

afecţiune spontană are pentru ei un sens profund. Este fundamentul

aprecierii şi ataşamentului matur, capabil să ducă mai departe

valorile locale.

Este o datorie de onoare a învățătorilor, a tuturor cadrelor

didactice să implementeze proiecte de explorare şi aducere a

256

patrimoniului în atenţia copiilor, proiecte derulate în parteneriat cu

părinții, organizații nonguvernamentale, comunitatea. Acestea ar

trebui să urmărească o promovare a patrimoniului în general,

adresată tuturor şi întinsă de la un hotar la altul al ţării, dar şi

valorificarea educativă a patrimoniului specific local, în cadrul

comunităţilor rurale, acolo unde punerea în valoare inteligentă a

bogăţiilor spirituale este singura cale către o dezvoltare durabilă.

Obiectivele acestor proiecte vizează: aducerea patrimoniului

în atenţia copiilor şi a cadrelor didactice, într-o manieră accesibilă şi

atractivă; promovarea patrimoniului ca şi factor educativ, și poate, în

perspectivă, introducerea patrimoniului în programele şcolare.

Majoritatea acestor proiecte au ca finalitate editarea unui ghid al

obiectivelor culturale, de patrimoniu, care ar putea fi punctul de

plecare în editarea chiar a unui manual.

Un astfel de manual ar putea cuprinde povestea vie a regiunii:

oameni, locuri, meșteșuguri, vorbe din bătrâni care, împletite scot la

iveală, pe înțelesul copiilor, cunoștințe și sensuri. Am putea prezenta

copiilor șirul sărbătorilor și datinile specifice, explicații de vocabular

și descrieri ale monumentelor semnificative ale județului. Prin

evocarea hărții se poate ilustra legătura dintre locuri și locuitori,

dintre muntele, câmpia, pădurile și râurile cărășene și așezămintele și

îndeletnicirile pe care acestea le-au favorizat. Numeroase obiective

turistice sunt presărate în tot județul și așteaptă copiii pentru lecții în

afara clasei. Putem organiza ateliere de olărit, gravură, pictură de

icoane pe sticlă și lucru de mână.

18 Aprilie este Ziua Mondială a Monumentelor şi Siturilor, zi

convenită de ICOMOS (International Council on Monuments and

Sites) şi UNESCO în 1983 pentru atragerea interesul publicului

pentru protejarea patrimoniului arhitectural. Anul acesta subiectul

Zilei Mondiale a Monumentelor şi Siturilor a fost: Patrimoniul

Educaţiei. El a fost evocat la nivel național prin diverse manifestări.

În capitală, la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu

din Bucureşti, la invitaţia Rectorului acestei Universităţi şi a

ICOMOS România, în prezenţa autorităţilor de specialitate din

domeniul educaţiei, învăţământului superior, culturii şi patrimoniului

şi a conducătorilor instituţiilor şcolare, liceale şi universitare -

257

monumente istorice - din Bucureşti s-a decernat diploma de onoare a

ICOMOS d-lui prof. dr. arh. Aurelian Trişcu, în semn de

recunoaştere a contribuţiei sale atât ca profesor cât şi ca arhitect la

educarea tinerelor generaţii în spiritul interesului şi grijii pentru

patrimoniul construit. După o scurtă prezentare a patrimoniului

educaţiei din România şi intervenţii ale câtorva dintre cei invitaţi,

manifestarea s-a încheiat cu semnarea unei Declaraţii subliniind

importanţa relaţiei dintre Patrimoniu şi Educaţie şi angajamentul

semnatarilor în promovarea patrimoniului cultural în cadrul

activităţilor educaţionale. Dat fiind că în municipiul Bucureşti există

45 de monumente istorice afectate educaţiei, la această manifestare

au fost invitaţi administratori acestor clădiri (in număr total de 32),

adică rectori, decani, directori de licee sau şcoli generale, directori de

biblioteci, împreună cu Ministrul Educaţiei Naţionale, Ministrul

delegat pentru Învăţământ Superior şi Cercetare, Ministrul Culturii.

În România sunt clasate un număr de 605 şcoli, licee, colegii,

facultăţi şi sedii de universităţi ori biblioteci ca monumente istorice.

Aproape jumătate din aceste monumente sunt şcoli primare-

gimnaziale, 25% o reprezintă liceele şi colegiile naţionale şi cca.

10% sunt spaţii universitare. Repartiţia geografică a monumentelor

istorice "ale educaţiei" acoperă, cu două excepţii (Ilfov şi Vâlcea)

întreg teritoriul ţării, cele mai bogate în această categorie

patrimonială fiind municipiul Bucureşti, cu 45 monumente istorice,

judeţele Iaşi şi Cluj cu 43 şi respectiv 32. Braşovul cu Şcheii deţin

prin Şcoala românească de la Sf. Nicolae construcţia şcolară cea mai

veche din România, datând din 1495.

Monumentele educaţiei sunt în bună măsură bunuri publice

administrate de consiliile locale, ori de universităţi, dar sunt şi cazuri

de excepţionale bunuri de patrimoniu aparţinând cultelor (Biblioteca

Teleki din Târgu Mureş, Batthyaneum din Alba Iulia ori evocata mai

sus Şcoală din Şcheii Braşovului).

Tipologia arhitecturală cea mai bine reprezentată în lista

monumentelor istorice alocate educaţiei este şcoala primară de sfârşit

de secol XIX, început de secol XX, cunoscută drept "şcoala Spiru

Haret". În judeţe precum Bacău, Dâmboviţa, Giurgiu şi Teleorman

şcolile de acest tip, între 15 şi 25 pe fiecare judeţ, dau peste trei

258

sferturi din numărul monumentelor istorice ale educaţiei. În

Transilvania şcolile clasate monument istoric sub titulatura "vechea

şcoală românească" ori "prima şcoală românească" vorbesc cu

precădere de strădaniile intelectualităţii ardelene pentru păstrarea

limbii şi identităţii naţionale.

În Bucureşti nu există universitate importantă care să nu aibă

măcar o clădire monument istoric. Nu este întâmplător că

Universitatea Bucureşti administrează 3 clădiri monument istoric, şi

nici că Universitatea de Arhitectură şi Urbanism care poartă numele

fondatorului şcolii naţionale de arhitectură, Ion Mincu, se găseşte

într-un monument istoric. Prin remanenţa misiunii lor şi

permanenţa lor fizică, clădirile şcolilor, liceelor şi facultăţilor, ale

bibliotecilor, clădirile şcolii - vorbind generic - sunt deseori şcoli-

monumente şi totodată monumente ale şcolii. Această dualitate ne

îndeamnă să reflectăm asupra relevanţei pentru societatea

românească de astăzi a relaţiei biunivoce dintre termenii temei de

anul acesta a Zilei Mondiale a Monumentelor. Patrimoniul Educaţiei

nu-şi poate găsi semnificaţia profundă a celebrării sale decât în raport

cu educaţia patrimoniului.

În Caraș – Severin avem următoarele școli - monument:

Școala Steierdorf Anina, Liceul Pedagogic "C.D. Loga" Caransebeș,

Liceul "Traian Doda" Caransebeș, Liceul "General Dragalina"

Oravița (corpul central), Grădinița Nr. 3 Oravița, Școala Nr. 1 Reșița

(școala de beton – anul 1907), Casa Corpului Didactic (Vila Koch –

1900).

Orice localitate păstrează numeroase amintiri ale istoriei sale.

Între acestea, un loc de primă importanţă îl deţin clădirile şi

obiectivele de importanţă istorică, ele marcând trecutul mai apropiat

sau mai îndepărtat, mai prielnic sau mai defavorabil. Reşiţa îşi are şi

ea monumentele sale, dar prea puţini dintre noi putem spune că le

cunoaştem cu adevărat, deşi uneori trecem zilnic pe lângă ele. În

cadrul activităților școlare și extrașcolare le putem pune în valoare

din punct de vedere istoric, turistic, cultural.

259

Muzeul locomotivelor cu

abur (cea mai veche locomotivă

construită pe actualul teritoriu al

României, care datează din anul

1872)

Ansamblu medieval,

aflat în zona numită

Ogăşele, în

apropierea scărilor care duc către Ateneul tineretului,

(ruinele unei biserici de tip sală şi dintr-o necropolă,

ambele datând din secolele al XIV-lea – al XV-lea.,

cele mai vechi urme ale unei aşezări umane care a

existat pe actualul teritoriu al Reşiţei)

Clădirea Spitalului vechi, datând din 1932-1933.

Biserica ortodoxă, înălţată în 1872 (a fost mutată în

1985 de pe vechiul său amplasament la o distanţă de 55

m, pentru a face loc blocurilor care se construiau atunci

în centrul civic)

„Podul de la vamă”, care

traversează Bârzava (face

legătura între cele două părţi

vechi ale oraşului, Reşiţa

Română şi Reşiţa Montană.,a

fost construit în 1937, fiind cel

mai vechi pod nituit şi sudat din

România).

„Palatul Cultural”, (ridicat

în 1928 prin contribuţia

locuitorilor din Reşiţa Română,

construit în stil românesc şi a

reprezentat centrul cultural al

acestei părţi a Reşiţei)

260

Parcul „Cărăşana”, în care se află

monumentul germanilor deportaţi în

U.R.S.S. (inaugurat în 1995, fiind

singurul din România până atunci),

opera artistului plastic reşiţean Hans

Stendl.

Vila Koch, acum sediul Casei

Corpului Didactic.

Clădirea gării Reşiţa Sud

fosta biserică greco-

catolică (actualmente sediul

Protopopiatului ortodox), datând

din anul 1908

pe Str. Golului, pe malul

Bârzavei, se află două vechi locuinţe româneşti, construite

de fraţii Blăjiţa în anii 1902-1903, conform inscripţiilor lor.

Aceste case sunt printre puţinele care au mai rezistat până

astăzi din vechea Reşiţă Română.

Combinatul Siderurgic,

situat pe vatra vechilor instalaţii

industriale din 1771.

Pe Dealul Crucii, se află

amplasată Crucea lui Herglotz,

ridicată la 29 iunie 1874 de către

261

muncitorii reşiţeni în memoria evenimentelor şi a victimelor

din oraş din timpul revoluţiei de la 1848. Monumentala clădire a

Liceului de piatră (azi,

”Diaconovici-Tietz”), ridicată la

sfârşitul secolului al XIX-lea, cea

mai prestigioasă şcoală din oraş şi

care a dat cel mai mare număr de

absolvenţi de-a lungul anilor.

Școala de beton

(„Eisenbetonbauschule”),

înfiinţată în 1907 şi funcţională şi

azi, acesta fiind unul dintre rarele

monumente ale Reşiţei care au

avut parte de o restaurare

semnificativă.

sediul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă,

fostul sediu al pompierilor reşiţeni. Prima formaţiune de

pompieri a existat aici din anul 1879.

peste Bârzava „Podul Stavila”, cel mai vechi pod

arcuit integral sudat din România şi al treilea din Europa,

datând din anul 1930. Aceste monumente sunt astăzi câțiva dintre martorii

principali ai trecutului Reşiţei şi din acest motiv trebuie să le

acordăm importanţa care li se cuvine.

Bibliografie: 1. dr. Mircea Rusnac - Ghidul monumentelor istorice ale

Reşiţei;

262

2. Adriana Scripcariu – Patrimoniu cultural, județul Ilfov,

manual opțional pentru clasele III-IV, PISCU 2012;

3. Ioan Opriș (coord.) – Ghid de bune practici în promovarea și

protejarea patrimoniului cultural rural.

263

CONTRIBUȚII NOTABILE ALE ÎNVĂȚĂTORILOR

MARAMUREȘENI LA FORMAREA ȘI

DEZVOLTAREA

CASEI CORPULUI DIDACTIC MARAMUREȘ

prof. metodist, Terezia Doina Konta,

Casa Corpului Didactic Maramureş

1. Introducere

Schimbările esenţiale prevăzute sistemul educațional național

și european în domeniul formării continue a personalului din

învățământul preuniversitar au făcut posibilă valorificarea

potenţialului uman şi informaţional existent, prin lărgirea şi

diversificarea câmpului de competenţe al acestora, prin derularea

unor activități interactive și inovative cu caracter științific, metodic

sau cultural. Astăzi, mai mult ca oricând dascălii trebuie să răspundă

provocărilor impuse de către actuala societate caracterizată prin

dinamism și transformări accelerate atât la nivel economic, cât și la

nivel tehnologic. Vorbim astfel despre globalizare, despre

intensificarea eterogenității lingvistice, etnice, economice și socio-

culturale, despre tehnologii comunicaționale, despre stăpânirea

evoluțiilor tehnice și științifice, despre posibilitatea de a anticipa

schimbarea. În acest sens, formarea continuă a cadrelor didactice

trebuie privită ca un proces complex de învățare permanentă, lifelong

learning, care să permită o înnoire a practicilor profesionale prin

amplificarea cunoștințelor proprii, prin „modernizarea metodologiei

didactice şi a formelor de acţiune ale acesteia” (procedee, metode,

tehnici, instrumente), prin perfecționarea deprinderilor, a capacității

de analiză și dezvoltarea atitudinilor profesionale (Perron, 1991) cât

și printr-o formare complementară care permite dezvoltarea

competențelor specifice secolului XXI.

264

Descrierile de mai sus, sunt generale și corespund obiectului

de activitate al Casei Corpului Didactic Maramureș, perfecționarea

curentă a personalului din sistemul educațional preuniversitar prin

activități de formare continuă, prin activități metodico-științifice și

psihopedagogice sau culturale, constituind componenta majoră a

existenței sale. Instituția pe care o reprezint este un centru activ de

resurse umane, un cadru oportun pentru inovare și creativitate,

pentru reactualizare sau dobândire de cunoștințe și noi practici

pedagogice, pentru exersarea unor aptitudini și competențe care să

optimizeze demersul didactic în vederea creșterii performanțelor

elevilor și asigurării calității educației.

De-a lungul timpului, ideile inovative ale personalului casei

corpului s-au materializat în multe proiecte de succes. Indiferent de

forma sau tipul de organizare al acestora, acțiunile desfășurate s-au

adresat atât dascălilor precum și celorlalte categorii de personal ai

sistemului, respectiv adulților din comunitate. În cele ce urmează

vom realiza o incursiune în istoria învățământului maramureșean

evidențiind momentul înființării casei corpului didactic și modul în

care învățătorii județului sunt preocupați pentru propria dezvoltare

profesională și personală, reapectiv asupra modului în care aceștia au

contribuit la prestigiul instituției căreia îi aparțin.

2. Arc peste timp

Învățământul maramureșean a existat din timpuri străvechi,

școlile dezvoltându-se pe lângă mănăstirile Ieud (1364), Peri (1391),

Bârsana, Budești și Moisei (1643) ori în tinda bisericilor. Călugării

acelor vremuri cunoșteau latina, slavona, greaca și româna și se

ocupau împreună cu preoții sau cantorii bisericilor de elevi în scris și

citit, din puținele cărți bisericești existente. În zona Codru a

județului, s-au remarcat școlile monastice de la Tresnea, Santău,

Cutiș și Strîmba Fizeșului (în prezent, aceste aparținând județului

Sălaj). Rolul cel mai important revine mănăstirii Strîmba Fizeșului a

265

cărei activitate s-a derulat pânî în 1848, elevii pregătiți fiind

răspânditori de cultură și credință românească.

Din însemnările vremurilor desprindem ideea apariției primei

școli laținești, în anul 1337 la Baia Mare, care a funcționat până în

1378. În Sighet , încă din 1346, funcționau o școli confesionale în

care demersul didactic era realizat de către preoții eclesiarhi. Școlile

care au funcționat, în cea mai mare măsură, au respectat principalele

legiuiri ale Imperiului Hasburgic, sub dominația căreia se afla

Transilvania. De asemenea, în școlile piariste și reformate sau în

Școala calvină, înființată în 1592 s-au format și elevii români. În

vederea ridicării nivelului cultural al popoarelor pe care le stăpâneau,

în perioada despotismului luminat, statul hasburg a încuviințat

deprinderea științei de carte a copiilor de iobagi români,

caracteristica acestei perioade pentru învățământul românesc

transilvănean fiind etapa școlilor naționale. Maria Tereza a Austriei,

în aprilie 1746 a emis o diplomă al cărui enunț se referă la

pedepsirea tuturor păturilor conservatoare, a domnitorilor de pământ

care se opuneau evoluției ascendente a învățământului românesc.

Maramureșenii și-au trimis copiii, pentru a-și desăvârși

educația, în centrele de cultură de la Năsăud (1770) sau la Blaj

(1782) cele două centre devenind pepiniere de învățători români.

Activitatea didactică și culturală a dascălilor a putut fi împărtășită

între aceștia odată cu ocazia constituirii corpului profesional al

învăţătorilor.

Dezvoltarea învățământului în Transilvania cunoaște noi etape

care produc efecte pozitive asupra învățământului maramureșean.

Este vorba de prima lege de organizare etatistă a învățământului

hasburgic (1774) care a pus bazele învățământului elementar, apoi de

legea felbigeriană (Johann Ignaz Felbiger) conform căreia instrucția

și educația copiilor se realiza în școli triviale cu unul sau doi

învățători. De asemenea legile din 1777 (Ratio Educationes) și 1780-

266

1781 (Norma Regia) care oferea reglementări cu privire la

înființarea de noi școli și organizarea activității acestora. În baza

acestor reglementări, numărul dascălilor a crescut, iar școlile

înființate erau grănicerești, confesionale, de stat sau particulare. În

această perioadă (1782 -1794) iau ființă un număr mare de școli

printre care cele din Șomcuta Mare și Școala din Băsești, cea din

urmă fiind prima „Școală națională” din zona Codru.

În principatele Române, existau constituite corpuri didactice

ale învățătorilor încă de pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, pe când

în Transilvania, în 1863, Consiliul de locumtenenţă dispune

obligativitatea asocierii învăţătorilor în conferinţe bianuale al căror

scop viza o uniformizare a metodele de învățare, a manualele

folosite și în ceea ce privește cercul de inspecție școlară. Deși la

început au fost organizate rar, aceste conferințe au luat forma, în

1872, unor cursuri de șase săptămâni adresate învățătorilor

suplinitori. Concomitent, în Sighet, în 1860 se va înființa Astra

maramureșeană, iar în 1862 Preparandia va forma 120 de învățători

pentru școlile din satele maramureșene.

Prin Legea XXXVIII din 1868, a lui Iosif Eötvos, a fost

prevăzut cadrul legal de pregatire de specialitate pentru învățători,

iar reuniunile învățătorilor români, greco-catolici din vicariatul

Maramureș sunt consemnate ca existând din 1883.

Din 1886 asociațiile de învățători maramureșeni și-au

concentrat activitatea asupra domeniului didactic și cultural,

desfășurând în cadrul comunităților rurale activități cu caracter

pragmatic (înființare de biblioteci, întocmire de bibliografii, culegere

de folclor etc). Din ce în ce mai des, dascălii maramureșeni se

întâlnesc pentru a-și împărtăși experiența didactică, reuniunile având

loc atât în cadrul județului cât și în comitatele vecine: în 1871, în

Sălaj cu prilejul Reuniunii învățătorilor români din Sălaj,în 1882, la

Seini, în cadrul Reuniunii învățătorilor greco-catolici din Comitatul

Sătmar – Ugocea, în 1883, la Sighet, cu ocazia Reuniunii docenților

267

greco-catolici români din Maramureș, apoi în 1884, la Ardusat cu

prilejul constituirii Cercului Reuniunii cantorilor învățători. Numărul

întâlnirilor se crește odată cu înaintarea în ani, astfel încât în 1919,

la Sighet, va lua ființă Asociația învățătorilor, având 66 de membri

învățători și care în 1938 va atinge cifra de 504 membri. Această

formațiune a aderat la Asociația învățătorilor Români din

Transilvania, Babat, Crișana și Maramureș. În ceea ce privește

Școala Ardeleană, valorile acesteia au fost asimilate de către dascălii

maramureșeni, aceștia activând în cadrul Asociației pentru cultura

poporului român din Maramureș.

Specific României anului 1896 îi sunt Casa Școalelor, instituții

care au răspîndit cultura națională, au oferit material didactic și cărți,

a contribuit la constituirea unor de înființare a unor biblioteci și în

care activau un număr însemnat de învățători. Sub conducerea lui

Spiru Haret, în 1897, cu ajutor financiar al Casei Școalelor se vor

înființa săli de clase precum și o editură proprie.

Din 1903, Spiru Haret va înființa la București Casa Corpului

Didactic care a avut posibilitatea, prin fondul de care dispunea, să

întrețină studenți cu bursă, să ofere suport financiar cadrelor

didactice care își construiau locuințe. Din 1970 cele două instituții

se vor uni și vor activa sub denumirea de Casa Corpului Didactic.

Vicisitudinile celui de-al II-lea război mondial și reorganizarea

teritorială a regiunii Băii Mari au contribuit la desființarea

Asociațiilor învățătorilor și a casei corpului didactic.

Prin legea nr. 6/1969, sunt reînființate casele corpului didactic,

acestea având ca obiect de activitate asigurarea asistenței metodico-

pedagogică pentru învățământul de cultură generală, profesional și

tehnic. La Baia Mare, Casa Corpului Didactic Maramureș (CCD

MM) va fi înființată, în 1971. Pe plan local, instituția și-a dovedit

eficiența, an de an fiind organizate programe de pregătire a dacălilor

în vederea susținerii examenelor de grad didactic, acestea având ca

268

formatori pedagogi renumiți ai vremii. De asemenea au fost

organizate diverse activități culturale, științifice sau metodice la care

erau prezenți un număr mare de participanți. Însă, în 1986, caselor

județene ale personalului didactic își vor înceta activitatea în baza

unui ordin al Ministerului Educației și Învățământului.

Deși desființată, în mod abuziv, Casa Corpului Didactic

Maramureș își va continua activitatea datorită inspectorilor școlari

generali aflați în funcție, aceasta păstrându-și sediul, materialele din

dotare, biblioteca, sesiunile de formare și cele științifice organizate

nefiind întrerupte.

Începând cu 15.01.1990, casele corpurilor din țară își vor relua

activitatea, prin ordinul ministrului învățământului, Mihai Șora, în

Maramureș instituția reluându-și activitatea începând cu 20 martie.

3. Dezvoltarea profesională și personală a învățătorilor

maramureșeni

La modul general, profesionalizarea activității cadrelor

didactice este corelată cu un ansamblu de competențe (metodologice,

de comunicare și relaționare, de managementul clasei etc.) dobândite

de către dascăli prin participarea la activități specifice fiecărui

domeniu profesional și organizate în diferite moduri sau forme.

În literatura de specialitate întâlnim formulate diverse definiții

ale formării continue, însă toate converg către aceași idee, și anume,

asupra „ansamblului de activități și de practici care cer implicarea

educatorilor pentru amplificarea cunoștințelor proprii, perfecționarea

deprinderilor, analiza și dezvoltarea atitudinilor profesionale.”

Programele de formare propuse de către Casa Corpului

Didactic Maramureș se adresează tuturor categoriilor de personal din

învățământul preuniversitar, proiectarea acestora făcându-se în

concordanță cu nevoile de formare profesionale, personale sau a

celor ale organizației școlare din care provin, respectând principiile

de bază ale formării continue: adaptabilitatea programului la grupul

țintă, respectarea egalităţii de şanse și a calităţii programului,

269

transversabilitatea competenţelor, convergenţa şi

complementaritatea.

În ceea ce privește participarea cadrelor didactice din județ, la

activități de formare, de-a lungul timpului, cadrele didactice din

învățământul primar au fost extrem de active și interesate de propria

dezvoltare profesională și personală. Reprezentările statistice care

urmează evidențiază acest fapt.

Fig. 1 Număr cadre didactice din învățământul primar participant la activități de formare

Tabel nr. 1

An școlar 2004-

2005

2005-

2006

2006-

2007

2007-

2008

2009-

2010

2010-

2011

2011-

2012

2012-

2013

2013-

2014

Nr.

învățători

existent în

județ 1435 1435 1435 1329 1329 1254 1254 1076 1076

Nr

învățători

participanț

i la

activități

de

formare

494 550 1274 924 785 312 303 1034 484

Procent

34,42

%

38,32

%

88,78

%

69,52

%

59,06

%

24,88

%

24,16

%

96,10

%

44,98

%

270

Comparând situaţiile statistice privind numărul total de cadre

didactice care predau la nivel primar în județ, constatăm că, există o

scădere a acestuia datorat scăderii numărului de catedre. În aceste

condiții numărul de învățători care au participat la programe de

formare rămâne semnificativ. În figura nr. 1 și tabelul nr. 1 se

remarcă valori care necesită câteva explicații. În anii școlari 2006-

2007, 2007-2008, 2009-2010, 2012 -2013, numărul de învățători

participanți la programe de formare este foarte mare deoarece în

acești ani, prin CCD MM, s-au derulat programe naționale strategice

ale Ministerului Educației ce au presupus implicarea întregului corp

de învățători în activități de formare pentru programele ca: Educație

și sănătate, Consiliere și orientare, Educaţia pentru informaţie în

medii rurale defavorizate etc. sau participarea la programe de

perfecționare periodică, organizate în parteneriat cu universități din

țară (Universitatea Babeș Bolyai Cluj Napoca, Universitatea Vasile

Goldiș Arad, Universitatea de Nord Baia Mare). De asemenea,

perioada 2007 -2013 este asociată cu derularea programelor cu

finanțare europeană, iar pentru această perioadă au fost analizate din

punct de vedere statistic doar programele coordonate de către

instituția noastră în parteneriat cu alți furnizori și care avut grup țintă

învățătorii.

În ceea ce privește numărul programelor de formare destinate

învățătorilor, pentru perioada mai sus analizată, situația se prezintă

astfel -din graficul de mai sus care reiese numărul de programe din

Fig. 2 Nr. de programe din Oferta de formare a CCD MM destinate învățătorilor

271

De aici se desprinde ideea existenței unei reprezentări numerice

bune a acestora. Numărul acestora a crescut progresiv și s-a stabilizat

undeva la o medie de 22 de programe. Programelor de formare au

fost alese în concordanță cu nevoile de formare identificate prin

analiza de nevoi, realizată anual. Tematica programelor a luat în

considerare tendințele inovatoare în materie de formare: abordarea

unui curriculum real, flexibilizarea și diversificare structurii acestora.

Conținuturile programelor au vizat informații specifice abordării

curriculare a demersului didactic, evaluării competențelor eșevilor,

dezvoltării competențelor cheie ale acestora, dezvoltării literației,

comunicării și cooperării, dezvoltării abilităților abilități de viață,

dezvoltării emoționale și sociale, gestionării situațiilor de criză,

incluziunii, utilizării tehnologiei informaționale și a mijloacelor

multimedia etc.

În urma activităților de monitorizare a impactului programelor

de formare continuă/perfecționare derulate asupra calității și

eficienței activității didactice ca urmare a participării învățătorilor

din județ s-a desprins ideea că marea majoritate a acestora au

considerat că programele urmate au contribuit efectiv la dezvoltarea

propriilor competențe didactice. Acest aspect reiese și din asistențele

la clasă ale profesorilor metodiști și ai inspectorilor școlari care au

sesizat că învățătorii sunt receptivi și interesați de introducerea

elementelor de noutate în activitatea didactică, de aplicarea corectă a

acestora, fapt reflectat în rezultatele obținute la învățare ale elevilor

și la demonstrarea competențelor dobândite.

Analizând statisticile, s-a constat că interesul și determinarea

personală pentru dezvoltarea personală în rândul învățătorilor este

pronunțată și că aceștia răspund afirmativ provocărilor actuale din

domeniul formării. Deseori aceștia sunt încurajați, motivați de către

formatori, în a implementa practici inovatoare care au produs efecte

pozitive asupra performanțelor obținute de către elevi.

272

Un punct forte în ceea ce privește managementul

organizațional îl conferă alegerea echipelor de formatori ai

programelor, adevărați profesioniști, formabilii absolvenți

menționând în chestionarele de evaluare aplicate la finalul cursurilor

că aceștia sunt extrem de bine pregătiți atât din punct de vedere

științific cât și metodic. O mare parte a acestor formatori provin din

rândul învățătorilor, aceștia desfășurând cu succes activități de

formare în cadrul unor programe locale, naționale, regionale sau

europene, reprezentând cu cinste Casa Corpului Didactic din

Maramureș.

Toate aspectele prezentate constituie un tablou a ceea ce

semnifică activitatea de formare destinată cadrelor didactice care

predau la nivel primar, sau mai corect spus o bucată dintr-un puzzle.

Imaginea completă a ceea ce semnifică Casa Corpului Didactic

Maramureș ar putea fi realizată dacă am completa informațiile cu

date referitoare despre formarea celorlalte categorii de personal

existent în sistemul de învățământ, precum și a celorlalte categorii de

activități (metodice, științifice sau culturale) pe care aceasta le

organizează și care îi conferă valoare.

Bibliografie:

D. Dumitran, Un timp al reformelor. Biserica unită din

Transilvania sub conducerea episcopului Ioan Bob, Editura

Argonaut, Cluj Napoca, 2007;

A. de Peretti, Educatia în schimbare, Editura „Spiru Haret”,

Iași, 1996;

M. Ionescu, I. Radu, I. D. Salade, Studii de pedagogie

aplicată, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,

2000;

N. Mihali, Școala în Maramureș. Istorii și portrete, Editura

Casei Corpului Didactic „Maria Montessori”, Baia Mare,

2012;

273

E. Noveanu (traducător), Eurydice Rețeaua de informare

despre Educație în Comunitatea europeană, (1997),

Formarea continuă a cadrelor didactice în Uniunea

Europeană și în statele AELS/SEE, Editura Alternative,

București,1997;

S. Retegan, Sate și școli românești din Transilvania, la

mijlocul secolului al XIX - lea (1867-1875), Studiu

introductiv, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994;

Documentele de management ale CCD MM din perioada

2004 și până în prezent: Analiza de nevoi, Oferta de formare,

Rapoarte anuale ale activității instituției din anii școlari

2004-2005, 2005-2006, 2006-2007, 2007-2008, 2008-2009,

2009-2010, 2010-2011, 2011-2012, 2012-2013, 2013-2014.

274

ÎNVĂȚĂMÂNTUL ÎN COMUNA CĂIUȚI, JUDEȚUL

BACĂU

Prof. Gabriela Toşa

Şcoala Gimnazială Căiuţi, Bacău

Localitatea este menţionată în documentele istorice în secolul

al XVII-lea şi era cunoscută sub numele de Poşicari. Privitor la

denumirea Căiuţi sunt mai multe păreri privitoare la această

denumire, unii spunând că numele vine de la sistemul de transport cu

postalioane. Aici se schimbau caii şi deoarece urmau drumurile mai

abrupte de munte erau folosiţi caii mai iuţi-de aici Căiuţi. O altă

explicaţie ar fi dată de următorul fapt: la Sascut prin secolul XVIII

trăia un tânăr, crescător de cai. Acesta organiza anual concursuri de

călărie. Aceste concursuri, de regulă erau câştigate de cei din

Poşicari pentru ca aveau caii mai iuţi.

Numele localităţii este strâns legat de familia Rosetti. Aceasta

devine proprietatea moşiei Căiuţi prin secolul al XVIII-lea,

documentele menţionându-l pe Lascarache Ruset.

La început a fost o aşezare de răzeşi deveniţi mai târziu

palmaşi pe moşia Rosetti, sat răzăşesc a rămas o parte a satului

Boiştea cunoscută şi astazi sub numele de Boiştea Răzeşi.

Răducanu Rosetti căsătorit cu domniţa Aglaia, fiica

domnitorului Grigore Alexandru Ghica construieşte un conac la

Căiuţi unde va locui cu familia sa.

Conacul, cam mare pentru o familie va atrage mari

personalităţi politice şi culturale ale Moldovei din preajma Uniriide

la 1859, proprietarul Radu Rosetti fiind un cunoscut unionist.

Menţionez dintre aceste nume pe Vasile Alecsandri, Costache Negri,

Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu.

Fiul lui Răducanu Rosetti, Radu Rosetti îşi petrece copilăria

şi tinereţea la Căiuţi. Erau probabil în acele vremuri pe aici privelişti

275

minunate, deoarece, Radu Rosetti, copil, îşi aminteşte ca fiind prin

Italia, aştepta cu nerăbdare să se întoarcă în valea cea frumoasă.

Răducanu Rosetti angajează profesori cunoscuţi din Franţa

pentru a-şi educa copiii. De aceea, pe atunci se vorbea de Academia

din Căiuţi.

Radu Rosetti, evident figura cea mai proeminentă pe care o dă

Căiuţul, va deveni un cunoscut scriitor, autor de romane, povestiri şi

amintiri. Dintre scrierile sale, amintirile sunt cele mai valoroase şi

merită a fi cunoscute măcar pentru limba cristalină în care au fost

scrise.

Este foarte probabil ca în Căiuţi şcoala să se fi înfiinţat încă

din timpul lui Cuza. Nu putem crede că Rosetti ar fi lăsat Căiuţul fără

şcoală.

Documentele vorbesc căci pentru localitatea Căiuţi prima

unitate şcolară a fost înfiinţată în 1865, funcţionând în mai multe

locaţii sub formă de chirie. În 1894 se construieşte o clădire proprie,

cu doar o sală de clasă, dar nici aceasta cu o stare prea bună, iar în

plus insuficienţa spaţiului raportată la numărul ridicat de copii,

determina ca actul didactic să se deruleze pe mai departe în alte

încăperi, nu tocmai pregătite pentru educaţie. După Al Doilea Război

Mondial şcoala a trecut în clădirea Conacului Rosetti, desfăşurându-

şi aici cursurile până în 1988, când a căpătat un local modern cu trei

niveluri, adecvat pentru o educaţie la nivelul acelui timp.

Dacă în trecut numărul de elevi era mai redus, în jur de 100

pe parcursul primului secol de funcţionare, din anii ’60 ele au ajuns

la peste 200, valoare care se menţine şi în prezent prin comasarea

unităţilor din jur. În anul şcolar 2013-2014 erau 50 copii la grădiniţă,

175 la învăţământul primar, 160 în clasele V-VIII. Personalul

didactic numără 2 educatori, 4 învăţători şi 14 profesori, iar baza

materială cuprinde 12 săli de clase, 3 laboratoare şi 2 încăperi pentru

grădiniţă.

276

Şcoala Boiştea şi-a început activitatea în 1908, având o

clădire proprie din 1935, dar şi bibliotecă, a avut în permanenţă un

număr redus de copii, după 1990 ajunsese la 10 elevi, apoi 4-5,

pentru a fi închisă în 2009, în condiţiile în care micul sat are în

majoritate o populaţie îmbătrânită.

Şcoala Pralea a fost înfiinţată în 1909, avea 4-5 clase cu elevi

în medie de 50 anual, din 1935 a căpătat un local nou, după a doua

conflagraţie mondială în clasele I-VII cuprindea 125 elevi, 45 numai

în clasele primare, începând cu 1953 a organizat cursuri pentru adulţi

reducând spre zero prezenţa analfabeţilor. Şi în prezent numărul de

şcolari este ridicat, peste 150 în fiecare an (40 la grădiniţă, câte 60 la

învăţământul primar şi cel gimnazial), datorită faptului că aşezarea

are o populaţie în majoritate ridicată catolică cu o natalitate mult

sporită faţă de celelalte localităţi ale comunei. Din anul 2011

beneficiază de clădirea nouă în care îşi desfăşoară activitatea

grădiniţa cu 2 grupe a câte 20 preşcolari.

Şcoala Blidari a funcţionat din 1918 mai întâi în casa unui

localnic, apoi din 1928 în local nou, pentru ca peste alţi aproape 40

ani să beneficieze de o clădire şi mai nouă. A avut mai mereu un

număr redus de elevi, după 1990 media a coborât la 50 şcolari anual,

a pierdut mai mulţi ani ciclul gimnazial, iar din 2010 definitiv, pentru

ca din anul următor să fie închisă în totalitate prin comasare la Şcoala

Căiuţi, deşi a fost modernizată în cea mare măsură în 2009.

În satul Heltiu şcoala a apărut în anul 1920, iar din 1935 în

clădirea proprie, a avut şi ciclu gimnazial până în 1988, după care

copii de peste 10 ani au fost mutaţi la unitatea din Căiuţi, are doar 25

elevi în medie în ultimii 20 ani, iar funcţionarea ei este doar o

chestiune de câţiva ani.

Şcoala Popeni şi-a început activitatea în 1 octombrie 1934, cu

o clădire proprie în care activează şi în prezent din 1950, dotată cu 2

săli de clasă, cancelarie şi hol. Neavând gimnaziu efectivele de elevi

au fost reduse mai mereu (30-40 anual).

277

Şcoala Vrânceni a debutat în 1938, cu local nou din anii ’50,

a cuprins numere scăzute de şcolari în permanenţă (sub 30), fiind

închisă în 2011.

De-a lungul timpului au profesat la Căiuţi dascăli pasionaţi de

profesia lor. În calitate de şcoală publică cu clasele I-VIII, Şcoala

Gimnazială Căiuți formează şi dezvoltă fiecărui elev “competenţele

cheie” necesare pentru continuarea studiilor în ciclurile superioare şi

pentru viaţa de zi cu zi.

Ne dorim să formăm fiecărui elev un stil de învăţare

autocondusă şi motivată intrinsec, deprinderi de învăţare pe parcursul

întregii vieţi, bazate pe un nivel bun de folosire a computerului şi a

TIC.

Dorim, de asemenea, să formăm elevi cu convingeri şi

comportament voluntar, care să se implice în rezolvarea problemelor

comunităţii.

Prin eforturile noastre de zi cu zi speram într-un viitor

strălucit al generațiilor viitoare, al lor, al copiilor noștri!

Bibliografie:

***, (1989), Îndrumător în arhivele Statistice ale judeţului

Bacău, vol. II, Direcţia Generală a Arhivelor Statului din R.S.

România, Bucureşti.

***, D.J.S. Bacău.

278

Tot despre învățământ… dar ALTFEL

279

ROMÂNIA ŞI INTEGRAREA CULTURALĂ ÎN U.E.

ESEU, SCENARIU, REVERIE?

Prof. înv. primar Vlad Ioan

Prof. înv. primar Vlad Tatiana

Şcoala Gimnazială nr. 24 Timișoara

Referitor la locul ocupat de România în cadrul Uniunii

Europene, părerea noastră şi nu numai, este că ne aflăm pe una din

ultimele trepte (daca nu chiar pe ultima) din mai multe puncte de

vedere.

Intrarea în Uniunea Europeană cât şi în structurile

Euroatlantice (N.A.T.O.) s-a realizat mai mult datorită poziţiei

geostrategice a ţării noastre în bătrânul Balcan, “butoiul cu pulbere al

Europei”, în imediata apropiere a coastelor monstruosului colos

eurasiatic, “mama Rusie”.

Sau, dacă ar fi să dăm crezare informaţiilor ce mai

răsuflă din când în când, pe căi neoficiale, prin celebrul sistem de

informare românesc, “ZVONERUL & RĂSPÂNDACUL”, al

interesului pentru rezervele ascunse în déjà celebra zonă defavorizată

atât în prezent, trecut şi probabil şi viitor, cunoscută sub numele

ROŞIA MONTANĂ.

Da, în prezent avem un loc foarte bine stabilit în U.E.,

loc câştigat prin poziţia geografică şi nu prin performanţe economice,

vorbele lui nenea Iancu Caragiale “… industria română este sublimă

… dar lipseşte cu desăvârşire!” fiind mai actuale parcă decât pe

vremea lui. De agricultură, transport, turism ce să mai vorbim.

În 22 de ani, de la O (zero) datorii lăsate de defunctul

(odiosul, tiranul, analfabetul, iubitul, eroul… că nu vreau să fac

greşeli politice) “fiu al poporului” Ceauşescu Nicolae, am ajuns la

280

miliardele de euro împrumutaţi de la F.M.I. (care, vorba celebrului

Anghel Rugină, încă din 1982, “nu a scos nici o ţară din noroi, ba

mai rău, a înglodat-o”), de către “nebunii care ne conduc”, pentru

BINELE poporului, pe care bine nu-l prea simt, cu preţuri europene

şi servicii, salarii şi pensii tradiţionale româneşti.

Sau poate că trebuie să fii vită bună de muls ca să

corespunzi familiei europene… Gânduri… Gânduri… Gânduri…

Ce ar trebui făcut din punct de vedere cultural pentru o

mai rapidă integrare a României în Uniunea Europeană? Frumoasă

întrebare…

În primul rând schimbarea mentalităţii românului (

dacă pe vremuri se spunea “Să moară şi capra vecinului”, azi zicala

este “Să moară vecinul, să-mi rămână mie capra…”). Ori aceasta se

poate realize prin cultură, care nu se poate realiza decât treptat,

pentru că totul pleacă de la educaţie, educaţie ce se reflect prin

cultură. Sau prin investiţii, prin atragerea de fonduri pentru a nu mai

lăsa “viitorii” intelectuali să plece din ţară.

Integrarea europeană fiind orientată în principal către

economie şi comerţ, cultura nu a constituit domeniul unei politici

comunitare propriu-zise. Cu atât mai mult la noi în ţară unde cultura

a ajuns un lux (preţul biletelor la un spectacol de teatru, operă sau

balet au ajuns la sume prohibite, al lucrărilor beletristice la fel),

televiziunile şi presa scrisă luptă pentru ştiri senzaţionale (crime,

violuri, evaziuni fiscale) sau fac jocul politic al partidelor politice.

Învăţământul, cel care ar fi locomotiva garniturii

culturale, a fost pus pe butuci prin implementarea modelelor

occidentale clonate original la condiţiile româneşti cu tendinţe

tradiţionale importate din pedagogia lui Macarenko în perioada

comunistă. Miniştrii invăţământului, majoritatea “de specialitate”, se

schimbă mai des decât guvernele din care fac parte, aducându-şi o

contribuţie originală în schimbarea limbajului de specialitate sau

adăugarea unor noi acte în D.M.H. (Direcţia Mişcării Hârtiilor).

281

Datele Societăţii Academice din România (Policy Brief

din 2 Ianuarie 2013) arată că educația preuniversitară din România

înregistrează rezultate departe de așteptări. Dacă luăm ca reper, de

exemplu, doar rezultatele la testul PISA (din anul 2009), care ne

permite comparația cu alte țări, România se plasează semnificativ

sub media țărilor din OECD (Organization for Economic

Cooperation and Development) în ceea ce privește abilitățile

dezvoltate la nivelul elevilor cu vârsta de 15 ani. Ocupăm un

neonorant loc 49 dintre cele 65 de țări unde studiul a avut loc, iar

între țările membre ale Uniunii Europene ocupăm ultimul loc în acest

clasament.

Sistemul de asigurare a calității originat în procedurile

și standardele stabilite prin intermediul ARACIP nu au reușit să

întărească calitatea educației oferite de școală elevilor, cel puțin din

perspectiva actorilor implicați în furnizarea serviciilor educaționale.

Se pune accent pe monitorizarea procedurilor urmate în actul

didactic, dar sunt puțin luate în considerare rezultatele efective, la

nivelul competenţelor reale ale elevilor, similare celor măsurate în

studiul PISA. Nu există un sistem de punere în legătură directă între

rezultatele educaționale la nivelul școlii, reflectate în competenţele

reale ale elevilor, și organizarea de facto a școlii.

Toate hârtiile solicitate cadrelor didactice pentru a fi

analizate în cadrul inspecțiilor școlare reflectă în mică măsură

prestația de facto la clasă sau rezultatele reale obținute în lucrul cu

elevii. Apelul la ”hârtiile justificative” ca mijloc central de evaluare a

activității didactice este o practică care evaluează în fapt mai degrabă

abilitatea sau talentul cadrelor didactice de a elabora și raporta

”meșteșugit” astfel de hârtii, nu calitatea în sine a serviciilor

educaționale furnizate.

De altfel, situaţia învăţământului românesc se poate observa

şi din poziţia pe care o ocupă într-un top de specialitate. Finlanda și

282

Coreea de Sud conduc topul global al Educației, realizat de

firma Pearson. Topul analizează sistemele de Educație din 40 de țări

dezvoltate sau în curs de dezvoltare și se bazează pe rezultatele

obținute de elevi la concursurile internaționale, dar și la testele

naționale, între anii 2006 și 2010. În clasamentul astfel obținut,

România ocupă locul 32, fiind situată în urma Bulgariei (locul 30) și

Greciei (locul 31).

Clasamentul arată că nu se pot stabili corelații certe

între nivelul de salarizare al cadrelor didactice și performanța

acestora, tradusă prin performanțele școlare ale elevilor. Pe de altă

parte, cu cât performanțele sistemului de Educației sunt mai mari, cu

atât situația economică a țărilor respective este mai bună.

Michael Barber, de la compania Pearson, a declarat că

ţările care au sisteme educaţionale de succes sunt cele care acordă un

statut ridicat cadrelor didactice şi au o "cultură" a educaţiei. Topul a

fost realizat cu sprijinul Economist Intelligence Unit, iar intenţia

celor de la Pearson este să realizeze o bază de date care să permită o

viziune multi-dimensională asupra evoluţiei sistemelor educaţionale,

proiectul fiind intitulat "Curba de învăţare". Cele două "superputeri"

sunt urmate de alte trei sisteme de învăţământ asiatice de înaltă

performanţă - Hong Kong, Japonia şi Singapore.

Topul ţărilor dezvoltate cu cele mai performante

sisteme de educaţie:

- Finlanda

- Coreea de Sud

- Hong Kong

- Japonia

- Singapore

- Marea Britanie

- Olanda

- Noua Zeelandă

- Elveţia

283

- Canada

- Irlanda

- Danemarca

- Australia

- Polonia

- Germania

- Belgia

- SUA

- Ungaria

- Slovacia

- Rusia

Concluziile specialiştilor evidenţiază faptul că mai important

decât finanţarea sistemului este ca un stat să aibă cultura susţinerii

educaţiei. Barber spune că este uşor de cuantificat cât de mult se

cheltuieste pe educaţie, dar mult mai dificil este să evaluezi impactul

atitudinii pe care o are societatea faţă de educaţie, iar acest aspect

face diferenţa. Succesul inregistrat de ţările asiatice reflectă

importanţa deosebită acordată educaţiei precum şi aşteptărilor

ridicate pe care le au părinţii. De asemenea, analizând situaţia din

Finlanda şi Coreea de Sud, raportul arată că pot fi constatate multe

diferenţe semnificative, dar ceea ce au în comun este "scopul moral"

urmărit. Raportul mai evidenţiazâ importanţa care se acordă în ţările

aflate în top creării unui corp profesoral de elită, precum şi acordării

acestuia a respectului cuvenit, statutului social ridicat si a unui nivel

ridicat de salarizare.

De asemenea, raportul Comisiei Europene specifică

faptul că educaţia din România este praf şi pulbere. Doi din cinci

copii români de 15 ani nu știu să citească și nici să socotească ca

lumea, iar absolvenții cu studii superioare își găsesc cu greu de lucru.

Conform raportului Comisiei Europene dat publicității la Bruxelles,

sistemul educațional din țara noastră rămâne unul dintre cele mai

284

problematice din Europa. Astfel, rata de participare la învăţământul

postliceal a fost de 20,4% în 2011, cu peste 14 procente mai mică

decât media UE (34,6%), în ciuda unor progrese rapide înregistrate

în ultimii cinci ani.

Elevii au mari probleme și în privința unor competențe

considerate a fi de bază pentru evoluția ulterioară, precum citirea,

matematica sau știința. În plus, a scăzut enorm rata angajării

absolvenţilor români. Pentru grupul de vârstă 20-24 de ani, 29,4%

dintre absolvenţii învăţământului postliceal au rămas fără un loc de

muncă în 2011, în timp ce procentul şomerilor de după absolvirea

ciclului secundar a fost de doar 22,9%. Cât despre investițiile în

educație, România înregistrează un record negativ, având cea mai

scăzută rată din PIB alocată educației din UE. Comisia Europeană a

lansat o strategie denumită 'Reorganizarea învăţământului', menită să

încurajeze statele membre să ia măsuri imediate pentru a asigura

formarea, în rândul tinerilor, a competenţelor şi aptitudinilor

necesare pe piaţa muncii şi pentru a-şi atinge obiectivele în materie

de creştere şi de creare de locuri de muncă.

După analiza unor jurnalişi români (mai caustică), o

cauză majoră a mediocrităţii (ca să nu spunem analfabetism

generalizat) este media, care prezintă continuu, numai paraşute,

imbecili, obsedaţi, perverşi cu titlu de ''vedete''. Inconştient,

atitudinea manelistă din media romanească influenţează direct

preocupările şi interesele tinerilor care după o perioadă de ''distracţie''

realizează (sau nu) că nu pot recupera informaţiile pierdute şi devin

obligaţi să compenseze prin nesimţire, tupeu, prostie dusă la extrem.

Alţi factori ar mai fi societatea in sine care e la fel de interesată de a

deveni EXEMPLE demne de urmat, pe cit e porcul doritor de baie.

Iar în lipsa EXEMPLELOR, fiecare îşi face un mod de gândire pe cât

îl duce capul. Şi cum capul nu are cum sa îi ducă ... Problema este că

românii nu au înţeles DE CE TREBUIE SĂ ÎNVEŢE, când tot ce

înţeleg este că trebuie să intri în politică, să ai tupeu, să te

285

''învârteşti'', să îţi faci prieten/ă cât mai tare, să fii siliconată, rujată şi

răscrăcită ca să reuşeşti. În România ''personalităţile'' îşi trec la C.V.

facultăţi de renume şi diplome false, iar cei care şi-au rupt coatele

învăţând sunt luaţi de fraieri şi prezentaţi ca nişte ciudaţi în care nu

trebuie să ai încredere pentru că nu ştiu să se ''descurce''. Iar valorile

morale nici măcar nu mai sunt considerate ca fiind un atu.

286

CRONICA APARIȚIEI LUPOAICEI DIN

TIMIȘOARA

prof. dr. Lucian Popescu,

Liceul Pedagogic “Carmen Sylva”, Timişoara

Într-o frumoasă seară de joi, 22 aprilie 1926, sosea în

Timişoara o delegaţie italiană, trimisă de dictatorul fascist B.

Mussolini, denumită „a exsperantiştilor” (exprimarea ziariștilor din

presa locală). Esperantiștii sunt partizanii limbii esperanto, iar

termenul provine din franțuzescul ,,espérantisme”.

În gara Domniţa Elena autorităţile, alături de noul primar

Samuil Şagovici, salută delegaţia italiană într-un cadru festiv. De la

gară oaspeţii au plecat spre prefectură. S-au purtat discuţii prieteneşti

într-o atmosferă de entuziasm şi bună dispoziţie despre posibile

cooperări ecomonice și culturale între Timişoara şi Roma. Delegaţia

italiană a adus în dar oraşului o statuie reprezentând o lupoaică ce

alăptează doi prunci – Romulus şi Remus – simbol al momentului

mitologic al formării Romei și simbol al legăturii de sânge dintre cele

două popoare. Asemenea Lupoaice se regăsesc în orașele din Italia...

A doua zi, la Cimitirul Eroilor din Calea Aradului, cimitir

creat după Primul Război Mondial, de la ora 10.30, a avut loc o

ceremonie religioasă. Cu această ocazie a vorbit şi un reprezentant al

Romei. La ora 11 într-o atmosferă de sărbătoare autorităţile şi

oaspeţii italieni erau prezenţi la soclul din centrul oraşului unde avea

să fie amplasată statuia. La ora 11.30 a avut loc ceremonia de

dezvelire a Lupoaicei sfinţită de preoţii oraşului. Diferite „societăţi şi

instituţiuni culturale” au depus coroane de flori.

În onoarea acestui eveniment, de la ora 13.30 a fost

organizat un banchet în luxosul restaurant Ferdinand. Pe arena

sportivă Banatul au fost organizate concursuri de atletism, de

287

gimnastică, de ciclism, iar de la orele serii un atractiv meci de fotbal

între echipele de top Banatul Timişoara şi Universitatea Cluj.

Seara, distinşii oaspeţi au fost invitaţi la un spectacol coral

oferit de prestigiosul cor Doina.

A treia zi, 24 aprilie, italienii au făcut o vizită la primărie,

iar de la ora 14 s-au făcut vizite în comunele Chisătău, Belinţ şi Ictar.

După-masa, oaspeţii italieni şi-au luat rămas bun de la timişoreni,

părăsind oraşul pe muzica orchestrelor din Banat.

Date post:	17-Sep-2018
Category:	Documents
Upload:	hadan
View:	248 times
Download:	0 times

EDITURA GORDIAN - … · interbelică, anul școlar 1924 – 1925, prof. Daniel Borlovan ... În...

Documents