Post on 22-Oct-2015
description
transcript
UNIVERSITATEA SAPIENTIA
Facultatea de Ştiinţe Technice şi Umaniste
REFERAT
Dreptul comunicării sociale
Tövisi Attila
Comunicare şi relaţii publice, anul III.
-2008, Tîrgu Mureş-1. Definiţia dreptului
Problema dreptului şi a justiţiei nu a fost inventată în mod artificial. Ea a corespuns unei
nevoi constante şi naturale ale spiritului uman. Fenomenul "drept" a fost, şi este, obiect al
preocupărilor specialiştilor în domeniu, al oamenilor de rând, al cetăţenilor, pentru că
"dreptul a avut şi are cele mai complexe interferenţe cu libertatea şi interesele omului în
societatea organizată ca stat" . Primele reflecţii şi elaborări teoretico-explicative asupra
fenomenului "drept" au apărut încă din antichitate, mai ales, în operele şi scrierile unor
filosofi , împăraţi sau jurişti ai Greciei antice şi Romei . Ele au fost continuate în operele
filosofice şi politico-juridice ale Evului mediu , mai cu seamă în perioada renascentistă,
iluministă şi a revoluţiilor burgheze, urmând ca în epoca modernă şi contemporană
cunoaşterea dreptului să se dezvolte considerabil, "constituindu-se complexul sistem al
ştiinţelor juridice, ca o ramură distinctă a ştiinţelor socio-umaniste" . Până în secolul al
XIX-lea când ştiinţa dreptului se va constitui ca o ramură distinctă a ştiinţelor, explicaţia
fenomenului "drept" era realizată din perspective diferite, ale filosofiei, moralei, eticii,
politicii, istoriei etc., de unde şi marea diversitate de înţelesuri şi definiţii date acestui
termen .
Cuvântul “drept” este utilizat în accepţiuni diferite , de la cele de maximă generalitate,
precum fenomenele şi conceptele filosofice, care s-au conturat treptat, pornind de la
ideile lui Aristotel şi Platon sau Toma d’Aquino , înţelese în sensul de justeţe, echitate, de
dreptate, până la cele de strictă specialitate şi concreteţe (de pildă, cele care se referă la
dreptul statului de a percepe impozite, la dreptul proprietarului de a-şi însuşi fructele
produse de bunul său etc.).
În societatea omenească acţiunile omului sunt determinate de trebuinţele sale. Aceste
acţiuni, proprii şi comune tuturor indivizilor ce compun societatea, trebuie însă limitate
pentru că, în mod inerent, interesele personale ale unuia pot veni în conflict cu cele ale
altuia, ceea ce ar dăuna însăşi existenţei societăţii. Diversitatea şi complexitatea relaţiilor
sociale impun necesitatea organizării şi reglementării raporturilor dintre oameni sau
grupuri de oameni, pentru a face posibilă convieţuirea în cadrul societăţii.
Dreptul unui om poate fi îngrădit de abuzul exercitat de o altă persoană sau grupă de
persoane.
Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare în relaţiile sociale, al căror
principal caracter este obligativitatea - la nevoie impusă - pentru toţi membrii societăţii
organizate.
Din punctul de vedere al stiintei Dreptului, prin aceasta notiune se intelege atat dreptul
pozitiv (ca parte a dreptului obiectiv) cat si dreptul subiectiv.
Prin extensie, prin Drept se înţelege şi ştiinţa - obiect de învăţământ superior - care
studiază aceste reguli sub toate aspectele.
În prezent , pentru a ne situa în domeniul ştiinţei juridice, noţiunea de drept trebuie
înţeleasă, în principal, prin trei mari accepţiuni şi anume:
1. Într-o primă accepţiune, prin drept înţelegem ansamblul (totalitatea) regulilor sau
normelor juridice care reglementează conduita oamenilor într-o colectivitate politiceşte
determinată , norme obligatorii, impuse prin forţa coercitivă a statului tuturor
resortisanţilor săi.
În acest sens distingem, de exemplu, dreptul român de dreptul francez sau de dreptul altui
stat. De asemenea, tot în această accepţiune folosim noţiunea de drept şi atunci când
vorbim de sistemul şi de ramurile dreptului unei anumite ţări, împărţind de pildă,
totalitatea normelor juridice ale României, în norme de drept constituţional, de drept
penal, de drept administrativ şi contravenţional, de drept civil, de dreptul familiei, de
dreptul mediului etc.
Normele de drept, deşi emană de la colectivitatea constituită în stat a oamenilor ca
subiecţi de drept, au o existenţă obiectivă, în sensul că “norma de drept există ca atare
independent de aplicarea ei în practică de către unul sau altul dintre subiecţii de drept
supuşi reglementării ei” . Acestei prime accepţiuni a noţiunii îi corespunde noţiunea de
„drept obiectiv” (în limba engleză Law) sau “pozitiv” .
2. Într-o a doua accepţiune, prin drept înţelegem o anumită “facultate (posibilitate, un
anumit prerogativ) recunoscută de dreptul obiectiv unei persoane de a adopta o anumită
conduită juridică” (de a săvârşi un act ori un fapt determinat, sau de a pretinde altei
persoane îndeplinirea unei obligaţii determinate etc.).
În acest sens ne referim de exemplu: la dreptul la nume, la dreptul de proprietate, la
dreptul la muncă, la dreptul de a dispune prin testament etc.
Întrucât, în această accepţiune, ne referim la facultatea recunoscută de dreptul obiectiv
unei persoane privite ca subiect de drept, vom folosi când este necesar, pentru a evita o
posibilă confuzie cu noţiunea de "drept obiectiv", expresia de “drept subiectiv” (în
engleză Right, expresie ce nu se referă la sensul filosofic sau psihologic al calificativului
de “subiectiv”, ci la sensul lui juridic care, ne indică apartenenţa dreptului la un anumit
subiect de drept.
În acest context precizăm că, sunt des uzitate şi expresiile de "drept substanţial" sau
"drept material" şi respectiv de "drept procesual" sau "drept procedural". Prin drept
substanţial sau material înţelegem ansamblul acelor categorii juridice care au un conţinut
normativ propriu-zis, adică "normează", stabilesc conduite, fapte, acţiuni ale subiecţilor
într-un raport juridic, în timp ce prin categoria normelor juridice care cuprind în
conţinutul lor proceduri, modalităţi, mijloace prin care se aplică normele dreptului
substanţial sunt exprimate termenii de "drept procesual" sau "procedural".
3. Într-o a treia accepţiune, prin cuvântul drept înţelegem studiul sau ştiinţa dreptului ,
adică acea ramură a învăţământului şi a cercetării ştiinţifice care se ocupă de cunoaşterea
dreptului obiectiv şi drepturilor subiective, în contextul general al cunoaşterii umane .
Dreptul (dirigere, directum), scria profesorul Dimitrie Alexandresco, este ştiinţa legilor şi
a regulilor date omului spre a se cârmui în raporturile sale cu semenii săi, în aşa mod
încât să nu vateme pe altul (ars boni et aequi) . Ştiinţa dreptului face parte din ştiinţele
socio-umane. Ea are ca obiect cercetarea, explicarea şi interpretarea ansamblului de
norme juridice şi a activităţii legate de elaborarea şi aplicarea dreptului. În acest sens
vorbim de Facultatea de drept, de Cursul de drept civil, de Cursul de dreptul familiei şi
protecţia copilului, ca şi de ştiinţa dreptului (în general) sau a dreptului civil, penal,
procedural etc. (în particular).
Ţinând seama însă de distincţia făcută mai sus între normele dreptului substanţial şi a
dreptului procesual, în limbajul de specialitate juridică se consideră că prin "ştiinţa
dreptului" s-ar avea în vedere doar sfera sau categoria normelor dreptului substanţial
(material) iar prin termenul de "ştiinţe juridice" s-ar cuprinde atât ansamblul normelor
dreptului material cât şi a dreptului procesual, precum şi ansamblul de activităţi şi
instituţii din sfera dreptului cum ar fi, de pildă, ansamblul instituţiilor şi activităţilor
legate de elaborarea şi aplicarea sau realizarea dreptului.
Rezultă că spre deosebire de termenul de "drept", termenul "juridic" are o sferă mai largă
de cuprindere. În acelaşi mod trebuie înţelese, în limbaj juridic, şi expresiile frecvent
utilizate ca alternative sau sinonime, ca de pildă: normă de drept - normă juridică; raport
de drept - raport juridic; fapt sau act de drept - fapt sau act juridic, răspundere juridică
etc.
2. Regimul juridic al presei
Libertatea de exprimare este dreptul fundamental al omului de a-şi exprima public
gândurile, opiniile, credinţele religioase si creaţiile spirituale de orice fel. Exprimarea se
poate realiza sub orice formă — viu grai, scris, imagini, sunete - şi prin orice mijloace de
comunicare în public: presă, întruniri, asocieri, reţele informaţionale etc. In funcţie de
mijlocul de comunicare în public, exerciţiul libertăţii de exprimare se realizează prin mai
multe modalităţi, fiecare implicând, la rândul său, existenţa unor drepturi şi libertăţi
specifice.
Libertatea presei este esenţială pentru cultura pluralistă şi implicit pentru democraţie. O
presa liberă înseamnă diversitatea informaţiilor şi a opiniilor pe care oamenii şi le pot
însuşi în funcţie de propriile lor convingeri şi pot participa astfel la viaţa socială, la
apărarea valorilor democratice. Pe baza acestor informaţii, „oamenii pot evalua anumite
situaţii, pot anticipa anumite tendinţe ale evenimentelor şi pot optimiza, în cunoştinţă de
cauză, deciziile lor"1. Pentru ca informaţiile şi opiniile care ajung la public să fie reale şi
oneste, presa trebuie să fie liberă. Dacă asupra presei se exercită presiuni, evident şi
informaţia îşi va pierde din obiectivitate, iar opiniile vor deveni partinice.
Rolul presei este de a problematiza, a supune dezbaterilor aceste decizii, în special a celor
cu caracter politic, întrucât acestea au incidenţă asupra tuturor domeniilor vieţii sociale.
Prin medierea presei, care transmite informaţii într-o formă accesibilă, publicul poate
cunoaşte fapte şi date din societate, le poate evalua formându-şi anumite convingeri. In
urma unui proces de confruntare, se creează opinia publică, şi aceasta, nu presa în sine,
exercita presiuni asupra factorilor de decizie în scopul armonizării acţiunilor puterii cu
interesele cetăţenilor.
Privită prin prisma funcţiilor sale, media are o importanţă majoră atât pentru evoluţia
societăţii în ansamblu, cât şi pentru cea a indivizilor care o formează. Iar libertatea presei
reprezintă condiţia esenţiala pentru ca exerciţiul acestor funcţii să aibă efecte pozitive.
3. Limitele libertăţii de exprimare prin presă
Conform art, 30 din Constituţie, „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a
credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin
sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile".
Limitele libertăţii de exprimare sunt marcate de art. 30, al. (6) şi (7). Omul este liber să se
exprime atâta vreme cât nu aduce nici un prejudiciu altuia sau societăţii în ansamblu.
Astfel, libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară
a persoanei şi nici dreptul la propria imagine. De asemenea, Constituţia şi legile interzic
defăimarea ţarii şi a naţiunii, îndemnul la războiul de agresiune, la ură naţională, rasială,
de clasa sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă
publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.
Prin depăşirea acestor limite se trece în câmpul delictual, urmând răspunderea civilă
şi/sau penală.
Există pericolul ca jurnalistul să depăşească limitele criticii admisibile dacă stăpâneştse
deontologia profesională. Jurnalistul David Randall a notat rolul jurnalistului în societate
cum ar fi descoperirea şi publicarea informaţiilor care să înlocuiească zvonurile şi
speculaţiile sau evadarea ori rezistarea controlului guvernamental.
Legea nu impune condiţii atunci când transferul în străinetate al datelor se face exclusiv
în scopul jurnalistice literare sau artistice. Notificarea incompletă sau informaţiile false
constituie contravenţie şi se pedepseşte cu amendă până la 10.000 lei. O serie de decizii
ale C.N.A. vin în sprijinul unor dispoziţii privind protecţia tinerilor şi a altor categorii de
persoane care impune tuturor posturilor de televiziune utilizarea unor semne districtive
pentru emisiuniile care ar putea influenţa dezvoltarea minorilor. Legea presei nr.3 din 74
menţionează dreptul la critică al jurnaliştiilor. Conform art. 66 presa trebuie să ia
atitudine fermă împotriva oricărei persoane care împiedică exerciţiul dreptului la critică
indiferent de funcţia pe care o deţine.
Dreptul la opinie şi la libera exprimare, ca orice alt drept, trebuie exercitat în limitele sale
fireşti, neputând prejudicia drepturile şi interesele legitime ale celorlalte persoane.
În acest sens, art. 30 alin. 6 din Constituţie prevede că libertatea de exprimare nu poate
prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria
imagine, iar în temeiul art. 54 din Constituţie drepturile şi libertăţile constituţionale
trebuie exercitate cu bună-credinţă, fără să se încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.
În egală măsură, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în sensul că, deşi
presa are datoria de a transmite informaţii şi idei cu privire la chestiunile de interes
public, ea nu trebuie să depăşească, între alte limite, pe aceea a protecţiei reputaţiei altora.
În speţă, modul de exprimare a pârâtului în articolul incriminat depăşeşte limitele
rezonabile ale unei critici, cuprinzând insulte şi jigniri la adresa reclamantei, de natură să-
i atingă grav drepturile subiective.
4. Garanţiile libertăţii presei
În ceea ce priveşte garanţiile libertăţii presei, actuala Constituţie a României reprezintă
un pas înapoi faţă de Constituţia din 1923. Pe lângă libertatea de a înfiinţa publicaţii,
interzicerea cenzurii şi a suprimării publicaţiilor, legea fundamentală de la 1923 conţinea
garanţii în plus ale libertăţii presei, prevăzând expres nu numai interzicerea suspendării
publicaţiilor, interdicţia punerii presei sub regimul autorizaţiilor, cauţiunilor şi
avertismentelor, dar şi interdicţia arestului preventiv în materia delictelor de presă.
Se poate vorbi de libertatea presei în condiţiile în care aceasta este independentă faţă de
putere, faţă de sursele de finanţare, faţă de sursele de informaţii şi faţă de constrângerile
din interiorul redacţiilor.
Evoluţia presei în ultimele decenii implică necesitatea unor garanţii constând în măsuri de
ordin economic, care să-i asigure subzistenţa şi independenţa în condiţiile progresului
tehnic tot mai accentuat. O presiune fiscală exagerată asupra mediei înseamnă o deturnare
a rolului acesteia spre căutarea predominantă a mijloacelor financiare care să-i asigre
existenţa, ceea ce înseamnă aservirea ei faţă de factorii puterii sau faţă de deţinătorii
capitalului. Se poate vorbi de libertatea presei în condiţiile în care aceasta este
independentă faţă de putere, faţă de sursele de finanţare, faţă de sursele de informaţii şi
faţă de constrângerile din interiorul redacţiilor.
5. Dreptul la informaţie
Dreptul la informaţie este un drept esenţial, fundamental al omului, drept fără de care
aceasta nu poate exista ca fiinţă socială- spune Valerică Dabu în lucrarea Dreptul
comunicării sociale.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului defineşte că: „orice persoană are dreptul la
libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi
sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţiilor publice şi fără a ţine
seama de frontiere.”
Informaţia este cea mai importantă resursă pe baza căreia se iau deciziile într-o societate.
Presa transformă acesată informaţie de la sursă într-o formulă accesibilă cetăţeanului,
presa este un medium de transmitere a mesajelor de la public la conducători, şi invers.
Dreptul la informaţie implică obligaţia statului de a asigura cadrul material şi juridic
necesar realizării liberului acces la orice informaţie de interes public. Informaţia este un
drept al catăţeanului, care cuprinde şi dreptul ca informaţia furnizată de către ziarişti să
fie transmisă cu respectarea adevărului în cazul ştirilor şi în mod onest în cazul opiniilor
fără nici o intervenţie exterioară.
Potrivit legii nr. 544/2001 autorităţiile publice, instituţiile publice, regiile autonome care
utilizează resurse financiare publice au obligaţia de a asigura accesul la informaţiile
publice. Aceste instituţii publice mai au şi obligaţia să organizeze compartimente
specializate de informare şi relaţii publice sau să desemneze persoane cu atribuţii în acest
domeniu. Informaţiile de ineters public comunicate din oficiul autorităţiilor sus
menţionate pot fi de exemplu actele normative care reglementează organizara şi
funcţionarea autorităţii sau instituţiei publice, numele şi prenumele persoanelor din
conducerea autorităţii, datele de contact, sursele financiare, programele şi strategiile
proprii precum şi modalităţiile de contestare a deciziei autorităţii. Informaţiile de inetres
public pot fi solicitate în scris, verbal sau în format electronic. Refuzul comunicării
informaţiilor sus solicitate se motivează şi se comunică în termen de 5 zile de la primirea
petiţiilor. Legea prevede un termen de 24 de ore sau mai puţin de atît pentru comunicarea
informaţiilor solicitate verbal către ziarişti. Autorităţiile publice au obligaţia să
organizeze periodic conferinţe de presă pentru a informa publicul cu medierea presei.
Legea cuprinde şi obligaţia autorităţiilor publice de a acorda fără discriminare acreditare
ziariştiilor şi reprezentanţilor mijloacelor de informare în masă.
Legea cuprinde dispoziţii privind organizarea şi asigurarea accesului la informţie de
interes public ( orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei
autorităţi publice sau instituţii publice, indifrent de suportul ori de forma sau de modul de
exprimare a informaţiei), procedura de solicitare şi obţinere informaţiilor de la autorităţile
publice, limitele şi excepţiile dreptului la informaţie, dispoziţii speciale privind accesul
mijloacelor de comunicare în masă la informaţiile de interes public şi sancţiuni aplicabile
celor care încalcă acest drept. Exerciţiul acestui drept este supus unor limitări menite să
protejeze siguranţa naţională, ordinea şi morala publică, dreptul la viaţa intimă, familială
şi privată.
O informaţie de interes public trebuie să urmărească conştientizarea publicului cu privire
la interesele sale generale, într-un context social existent la un moment dat, precum şi la
modul în care acestea pot fi satisfăcute.
Obligativitatea asigurării accesului la informaţiile publice revine autorităţilor publice,
instituţiilor publice, precum şi regiilor autonome care utilizează resurse financiare
publice, care îşi desfăşoară activitatea în România.
Se exceptează de la accesul liber al cetăţenilor următoarele informaţii: informaţiile din
domeniul apărării naţionale, siguranţei şi ordinii publice, dacă fac parte din categoriile
informaţiilor clasificate, informaţiile privind deliberările autorităţiilor, precum şi cele
care privesc interesele economice şi politice ale României, informaţiile privind
activităţile comerciale sau financiare, dacă publicitatea acestora aduce atingere
principiului concurenţei loiale, informaţiile cu privire la datele personale, informaţiile
privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, informaţiile privind
procedurile judiciare Şi informaţiile a căror publicare prejudiciază măsurile de protecţie a
tinerilor.
Cât despre răspunderea penală a ziariştilor în cazul în care dau spre publicitate date sau
informaţii din dosare necorespunzătoare adevărului, de natură să lezeze viaţa, demnitatea,
onoarea sau reputaţia unei persoane constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare.
6. Dreptul la replică
Înainte de a trece la analiza acestui drept, trebuie remarcat că legislaţia internă
este inconsecventă în ceea ce priveşte terminologia folosită în materie. Dacă
prevederile rămase în vigoare din Legea presei nr. 3/1974 se referă la dreptul la
„răspuns", care poate fi dat sub formă de replică, rectificare sau declaraţie, în
Legea audiovizualului nr. 48/1992, precum şi în Legea de organizare şi
funcţionare a Societăţii Române de Radiodifuziune şi a Societăţii Române de
Televiziune nr. 41/1994, dreptul la replică apare ca un recurs ce poate fi exercitat
în cazul în care dreptul la rectificare a fost refuzat. Ca atare, în domeniul
audiovizualului, între replică şi rectificare nu există diferenţe în ceea ce priveşte
forma de exprimare a răspunsului. Aceste două noţiuni fac trimitere la etape
procedurale consecutive, cererea de admitere a dreptului la replică intervenind
numai atunci când cea de rectificare a fost respinsă.
Pe de altă parte, alte acte normative incidente în materie folosesc propria
terminologie, necorelată cu textele legilor cadru. Legea nr. 105/1992 privind
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat menţionează doar dreptul
la replică împotriva daunelor aduse personalităţii. Tot astfel, Hotărârea nr.
77/1998 privind înfiinţarea departa¬mentului purtătorului de cuvânt al
Guvernului stabileşte printre atribuţiile purtătorului de cuvânt asigurarea
exerciţiului dreptului la replică, fară alte distincţii.
Dreptul la replică vizează dreptul persoanei la demnitate şi adevăr, pe când
dreptul la rectificare urmăreşte restabilirea exactităţii unor situaţii concrete, în
sarcina unei persoane învestite cu autoritate publică.
Recent, Consiliul Naţional al Audiovizualului a adoptat Decizia nr. 43/26.04.
2001, care conţine o dispoziţie ce redă înţelesul exact al termenului „rectificare".
Potrivit art. 1, alin. 2 din Decizia enunţată, „rectificarea va fi difuzată si în
condiţiile în care, chiar dacă nu există o cerere a unei persoane lezate,
informaţiile se dovedesc ulterior inexacte, iar eroarea este semnificativă şi
clară". Totuşi, această dispoziţie rămâne necorelată si chiar contradictorie cu
restul textului Deciziei.
In concepţia subiectivă, dreptul la replică se înscrie în prelungirea drepturilor
ataşate persoanei, cu consecinţa limitării posibilităţii de replică atunci când nu
poate fi stabilită o lezare adusă personalităţii.
Rezoluţia Consiliului Europei prevede regulile minimale referitoare la dreptul la
respuns şi recomandă statelor să introducă în legislaţia naţională dispoziţii
potrivit cărora exercitarea acestui drept să poate fi refuzată în cazuri cum ar fi:
dacă cererea de publicare a dreptului la răspuns nu este adresată unui mijloc de
comunicare în masă într-un timp rezonabil, dacă răspunsul nu se limitează la
corecţia faptelor încriminate sau dacă răspunsul constituie prin el însuşi obiectul
unei infracţiuni, de exemplu insulta sau calomnia etc. În caz de refuz al
publicării răspunsului persoana lezată poate cere judecătorului obligarea
organului de presă în cauză să publice sau să difuzeze răspunsul. Dacă instanţa
constată că refuzul este neîntemeiat, obligă organul de presă în cauză să publice
răspunsul în termen de 15 zile, care se calculează de la data rămânerii definitive
a hotărârii judecătoreşti, prevăzut în Legea nr. 3/1974.
Dreptul la răspuns pentru informaţiile conţinute în presa scrisă este reglementat
de dispoziţiile art. 72-75 din Legea presei nr. 3/1974. Deşi această lege este în
prezent abrogată, în actul de abrogare - Ordonanţa de Urgenţă nr. 53/2000 - se
specifică expres că dispoziţiile referitoare la dreptul la replică rămân în vigoare.
Sediul materiei privind dreptul la replică, respectiv rectificare în audiovizual se
află în Legea audiovizualului nr. 48/21.05.1992. Decizia C.N.A. nr. 43 din
26.04.2001 stabileşte normele obligatorii pentru acordarea şi programarea
dreptului la replică în cadrul programelor audiovizuale. Dispoziţii privind dreptul
la replică se găsesc în Legea nr. 42 din 24.04.1997 privind organizarea şi
funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi a Societăţii Române de
Televiziune. Mai există dispoziţii incidente în materie în Legea 105/22.09.1992
privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
7. Responsabiliatea juridică în dreptul comunicării sociale
Se ştie că, libertatea fără responsabilitate şi răspundere juridică nu poate exista,
după cum responsabilitatea este ineficientă fără răspundere juridică. Pe de altă
parte, responsabilitatea şi răspunderea juridică sunt inerente existenţei Statului şi
Dreptului atât pe plan intern cât şi pe plan extern. Statul în care nu funcţionează
toate instituţiile cu responsabilităţi şi răspunderi este condamnat la anarhie şi la
pieire, iar garantarea drepturilor este formală. Prof. C.G. Dissescu arată că
responsabilitatea juridică este "fixarea, măsurarea consecinţelor unui act"
ipotetic, prin lege.
Responsabilitatea juridică, este o instituţie juridică prin care legiuitorul exprimă
vocaţia la răspundere juridică a unei persoane, pentru eventualele fapte şi acte
juridice săvârşite direct sau indirect prin alte persoane ori prin lucruri aflate în
administrarea sa.
A declara responsabilitatea prin lege fără a reglementa concomitent modul de
transformare al acesteia în răspundere şi de înfăptuire concretă a răspunderii,
înseamnă a o lipsi de conţinutul ei juridic, iar partea vătămată ar fi lipsită de
posibilitatea realizării dreptului ei.
Principiile sunt ideile de bază general valabile ce se regăsesc în normele care
reglementează instituţiile dreptului.
Astfel, principiile generale ale responsabilităţii juridice sunt: principiul
legalităţii, egalitatea în drepturi, principiul reparării prompte a prejudiciului,
principiul personalităţii, principiul libertăţii de voinţă, principiul umanismului,
principiul concordanţei între drepturi şi obligaţii, principiul existenţei şi
dezvoltării sociale, repectiv principiul reparării integrale a prejudiciului.
Temeiul răspunderii juridice îl constituie trei elemente cumulate: săvârşirea
actului sau faptului generator de responsabilitate, legea şi hotărârea
judecătorească sau actul autorităţii publice.
În unele lucrări de specialitate (este adevărat puţine la număr) dar mai ales în
unele articole apărute în presă s-au formulat idei cu privire la imunitatea
ziariştilor sau la o responsabilitate diminuată a acestora, ori că responsabilitatea
ziariştilor "nu poate fi încadrată în mecanica juridică a răspunderii în general".
Tendinţa într-o societate democratică este de a reduce privilegiile până la a le
înlătura şi cu atât mai mult aşa zisele imunităţi. A crea o imunitate ziariştilor
înseamnă a le înlătura responsabilitatea juridică ceea ce după opinia noastră ar
afecta libertatea presei, dreptul persoanei la o informaţie corectă, precum şi alte
drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului.
În articolul 30 din Constituţie se dispune: ”Delictele de presă se stabilesc prin
lege” iar potrivit art. 95 din Codul Penal Carol al II-lea „ infracţiunile sunt
crime, delicte şi contravenţii după specia pedepsei prevăzută de lege, pentru
fiecare dintre ele”. Manifestarea abuzivă a ideii, opiniunii, abuzul de libertatea
presei angajează responsabilitatea penală. Această manifestare abuzivă de
gândire, idei, opiniuni, pe calea presei, este infracţiune de presă.
Răspunderea agentului media poate apărea ca urmare a nerespectării a
contractului de reclamă, contractului de cumpărare de informaţii sau din orice
contract civil sau comercial.
Bibliografie
CERCELESCU, Carmen Monica
2002 Regimul juridic al presei- Drepturile şi obligaţiile jurnaliştilor. Teora, Cluj-
Napoca.
Dr. Dabu, Valerică
2001 Dreptul comunicării sociale. Bucureşti
Dr. Voicu, Alexandru-Virgil
2007 Drept şi legislaţie în asistenţă socială, curs universitar