Universitatea de vest „vasile goldiş” din AradFacultatea de Ştiinţe Juridice

Suport de Curs ID – 2013-2014

Dreptul muncii şi securităţii sociale (II)

Cluj-Napoca, 2014

CURS 1 - SECURITATEA SOCIALĂ

1. Aspecte introductive

Dezvoltarea socială este indisociabilă de contextul cultural, politic şi spiritual şi nupoate fi, deci, realizată într-o abordare sectorială. Pe de altă parte, ea este strâns legată deconsolidarea păcii, libertăţii, stabilităţii şi securităţii, atât la nivel naţional, cât şi internaţional.Demnitatea umană, libertăţile şi drepturile fundamentale, egalitatea, echitatea şi justiţiasocială constituie valori fundamentale pentru toate societăţile.

În condiţiile în care economiile şi societăţile sunt din ce în ce mai interdependente,migraţia, circulaţia lucrătorilor, pe lângă schimburile comerciale şi fluxurile financiare,progresele ştiinţifice şi tehnice, comunicaţiile şi schimburile culturale conturează ocomunitate unică. Guvernele sunt din ce în ce mai conştiente că, pentru a realiza o dezvoltareeconomică şi socială durabilă a ţărilor, vor trebui să se bazeze pe o solidaritate sporită curestul lumii, constând în programe multilaterale şi o cooperare internaţională consolidată.

Activităţile economice care permit indivizilor să-şi manifeste spiritul de iniţiativă şicreativitatea, sporind prosperitatea colectivităţilor, reprezintă baza programului social. Dar elenu pot fi asigurate doar prin jocul liber al forţelor de pe piaţă. Sunt necesare măsuri prin careguvernele să corecteze slăbiciunile pieţei, să completeze mecanismele acesteia, să menţină

stabilitatea socială şi să creeze contextul economic şi juridic naţional şi internaţional care săfavorizeze o creştere mondială durabilă, bază a echităţii şi justiţiei sociale, toleranţei,responsabilităţii şi participării.

Dezvoltarea socială are ca scop creşterea calităţii vieţii. Aceasta nu poate devenirealitate decât în condiţiile funcţionării instituţiilor democratice, dacă libertăţile şi drepturilefundamentale, precum şi legalitatea sunt respectate, dacă indivizii au posibilitatea de a-şiasigura mijloacele de existenţă, iar aceste posibilităţi sunt aceleaşi pentru toţi.

Sistemele de securitate socială s-au dezvoltat în condiţiile specifice fiecărui stat, ceeace înseamnă că reflectă caracteristicile economice, sociale, politice, istorice sau chiargeografice ale statului respectiv. Chiar dacă au existat condiţii asemănătoare sau influenţereciproce între două state, sistemele lor de securitate socială nu sunt identice[1]. În sistemelelegislative naţionale ale statelor moderne industrializate, legislaţia privind securitatea socialăreprezintă un set de prevederi legislative care reglementează asigurările sociale, asistenţasocială şi diverse ramuri ale compensărilor sociale şi, uneori, asigurărilor profesionale.Acestea includ reguli care vizează transferul în bani sau în natură de la unităţile publice cătrecetăţeni.

Această ramură legislativă din fiecare sistem naţional de drept este strâns legată de alteramuri de drept: dreptul administrativ, dreptul muncii, dreptul familiei, dreptul fiscal.

2. Noţiuni fundamentale.

Acest domeniu impune o serie de clarificări conceptuale prealabile. Prima noţiune carenecesită explicaţii este cea de politică socială, legată indisolubil de domeniile pe care leacoperă în practica şi care sunt concentrate în cadrul politicilor sociale sectoriale. Se impunefundamentarea modelului Welfare State (statul bunăstării) şi prezentarea detaliată a faimosuluisău produs politico-economico-administrativ - securitatea socială.

2.1. Conceptul de politică socială

După aproape un secol de studii de politică socială, nu se poate spune că s-a ajuns la unconsens absolut privind ariile de acoperire socială (deci conţinutul concret al politicilorsociale) în cadrul mai larg al politicilor publice. Dificultatea de a încadra cu precizie obiectulpoliticii sociale, ca parte a politicilor publice, provine pe de o parte din tradiţiile culturale şipolitice diferite la nivelul continentului şi pe de altă parte din dinamica pe care socialul acunoscut-o ca semnificaţie şi ca impact, chiar la nivelul aceleiaşi societăţi, de-a lungulultimelor decenii.

Astfel, o prima definiţie a politicii sociale ar putea fi încercată prin excludere: este dedomeniul politicilor sociale tot ceea ce rămâne din politica unui guvern sau a unor autorităţilocale, după excluderea politicilor publice fără impact social direct. Mai utilă pentruînţelegerea acestor preocupări ar fi o definiţie pozitivă, afirmativă, care să atingă nucleulcomun al tuturor tipurilor posibile de politica socială.

Sociologul britanic T.H. Marshall defineşte pe cât de simplu pe atât de cuprinzătorsemnificaţia acestui concept: ,,Obiectivul esenţial al politicii sociale în secolul XX esteasigurarea bunăstării cetăţenilor" (Marshall, 1950).

În general, se disting două abordări în privinţa motivaţiei care stă la baza unei politicisociale. În mod tradiţional, abordarea ideologică este în conformitate cu ipoteza întemeieriistatului bunăstării pe ,,raţiuni politice", iar abordarea pragmatică, mult mai recentă,promovează funcţia de ,,social problems solving" a politicii sociale, golind-o astfel de

conţinut ideologic şi conferindu-i solide valenţe tehnocratice[2]. Marşând evident pe primadirecţie, neo-marxiştii din democraţiile occidentale afirmă că ,,societăţile capitaliste avansateau nevoie de o infrastructură a politicilor de bunăstare pentru a menţine ordinea socială,pentru a mitui muncitorii şi a-i determina să nu recurgă la proteste, pentru a-şi asigura oforţă de muncă cu standarde acceptabile de educaţie şi sănătate" (O'Connor, 1973; Gough,1979, citaţi de Wilensky, 1985). Pentru teoreticienii neo-marxişti, termenul ,,capitalismulbunăstării" (Welfare Capitalism) are binenţeles o conotaţie peiorativă, sugerând o formă decontrol social, de măsuri menite să combată dezordinea şi crima la fel ca măsurile adoptate depoliţie sau de justiţie şi nu în ultimul rând având rolul de a legitima şi promova sistemulcapitalist. Mai mult decât atât, s-a mers până la a se considera că politicile bunăstării nu suntsusţinute din raţiuni umaniste şi pentru a întâmpina nevoile reale ale muncitorilor, ci doarpentru a răspunde - conjunctural - unor nelinişti sociale. ,,Politicile sociale sunt iniţiate sauextinse în timpul exploziilor de nemulţumire şi dezordine socială din timpul şomajului masiv,apoi ele sunt abolite sau restrânse când stabilitatea politică a fost reinstaurată". (Piven şiCloward, 1972).

În literatura românească de specialitate, această abordare este sintetizată de LilianaMihuţ astfel: ,,Politica socială este, sau ar trebui să fie, un răspuns la problemele sociale aleunei anumite comunităţi, respectiv ale anumitor grupuri expuse în mai mare măsurădiferitelor riscuri" (Mihuţ şi Lauritzen, 1999).

Într-o carte de referinţă pentru dezvoltarea studiilor de profil în Româniapostcomunistă (,,Politici sociale. România în context european"), care a marcat perioada dedebut a fundamentării politicii sociale ca disciplină de studiu, profesorul Cătălin Zamfirafirma că politica socială poate fi înţeleasă ca ansamblul reglementărilor, măsurilor şiactivităţilor întreprinse în principal de stat (dar posibil şi de alţi agenţi interesaţi) în scopulmodificării parametrilor vieţii sociale a unei comunităţi, într-un sens considerat dezirabil laun moment dat (Zamfir, 1995). Altfel spus, politica socială se concretizează în prevederilegislative specifice, hotărâri şi reglementări administrative, programe sociale, transferuri devenit (impozite, taxe, respectiv pensii, alocaţii, indemnizaţii, burse, etc. din cadrul sistemelorde asigurări şi asistenţă socială) finanţarea, producerea şi furnizarea de bunuri şi serviciisociale pentru populaţie, conform unei definiţii ,,de dicţionar" formulată de I. Mărginean în1994.

Diferenţele în delimitarea politicii sociale provin din raportarea la un contextpolitico-economic variabil în timp dar şi din asumarea unor tradiţii legate de cultura politică afiecărei societăţi.

Pentru exemplificare, în Marea Britanie se conferă acestei politici un înţeles mairestrâns şi bine precizat, cu referire strictă la ,,cinci servicii fundamentale": securitatea socială(în sensul menţinerii unui minim de venit prin alocaţiile de şomaj şi sistemul de pensii),politica în domeniul sănătăţii, politica educaţională, politica locuinţelor sociale şi serviciile deasistenţă socială. În principiu, aceeaşi semnificaţie restrictivă o are politica socială şi în StateleUnite, incluzând doar sistemul pensiilor, asistenţa medicală, învăţământul public, sistemul,,welfare" (asistenţa socială în înţelesul american) şi asigurarea locuinţelor pentru persoanelefără venituri (Pechman, 1992).

În schimb, în Europa, ,,politica socială" ocupă o plajă mai largă (îmbogăţită în specialde tradiţia franceză), incluzând o gamă variată de iniţiative şi programe ale statului. În afarapreocupărilor menţionate în dreptul sistemelor britanic şi nord-american, apar deseori ca,,apanaje" ale politicii sociale: politica privind angajarea forţei de muncă, politicatransporturilor, politica privind protecţia mediului (politica ecologică), politica privindpromovarea culturii şi chiar politica privind petrecerea timpului liber, ,,leisure policy"(politica agrementului). Fireşte, punctul comun al tuturor acestor politici nu poate fi decât

existenţa unor cheltuieli publice îndreptate pe direcţia creşterii calităţii vieţii şi confortuluicetăţenilor, deci cu impact asupra bunăstării colective.

În finalul acestei treceri în revistă a principalelor domenii de activitate în politicasocială, acceptate mai mult sau mai puţin în sfera conceptuală şi practica legată de ,,socialpolicy", se impune o enumerare a politicilor sociale sectoriale, cu denumirea în limba englezăşi cu echivalentul în limba română, având în vedere necesitatea compatibilizării termenilor:

- social security - securitate socială (în înţelesul de ,,politică", menţinerea veniturilor în principalprin pensii şi alocaţii de şomaj)

- education policy - politica educaţională

- health-care policy - politica asistenţei medicale (termenul vechi)- politica pentru îngrijirea sănătăţii (termenul nou)

- housing policy - politica locuinţelor (sociale)

- social work(social assistance)

- asistenţă socială

- welfare policy - asistenţă socială (în Statele Unite, ,,welfare" se referă strict la acordarea unorajutoare sociale)

- employment policy - politica locurilor de muncă (politica ocupării forţei de muncă)

- environment policy - politica mediului (ecologică)

- culture policy - politica în domeniul culturii

- youth policy - politica pentru tineret

Seria clarificărilor conceptuale din perimetrul politicii sociale nu poate ocoli, în modevident, doua concepte majore ale acestui domeniu de studiu: modelul Welfare State (statuluibunăstării) şi securitatea socială.

2.2. Welfare state (Statul bunăstării, asistenţial sau ,,providenţial")

,,Esenţa statului bunăstării este garantarea guvernamentală a unor standarde minimeprivind venitul, alimentaţia, sănătatea, educaţia şi locuinţa, asigurate fiecărui cetăţean cadrepturi sociale" (Wilensky, 1975). Legat de această definiţie, Harold Wilensky faceurmătoarele precizări: ,,...cele mai multe din aceste garanţii, adesea cuprinse sub denumirea desecuritate socială au luat forma unei asigurări sociale contra riscurilor de baza ale vieţiiindustriale: accidente la locul de munca, boli profesionale, şomaj, bătrâneţe" (Wilensky,1985), considerându-se că standardele sociale minime mai sus-amintite nu pot fi periclitatedecât în cazul pierderii veniturilor, deci la persoanele rămase fără loc de muncă.

Se poate uşor deduce că cele două noţiuni sunt interdependente, practic securitateasocială fiind produsul politicilor aplicate în cadrul unui stat al bunăstării.

În Uniunea Europeană, welfare system/state[3] – statul asistenţial ori sistemulbunăstării – presupune o economie de piaţă liberă în care statul şi autorităţile locale intervin îndomenii considerate fundamentale pentru societate: 1) sprijină persoanele rămase fără familie,

cu locuinţe sociale, cămine de bătrâni, sau, pe cele bolnave, cu asistenţă medicalăpredominant gratuită sau ajutor de şomaj; 2) asigură educaţie gratuită pentru toţi copiii, dar şiaccesul la dispensare gratuite etc.; 3) asigură reintegrarea socială a celor care au executat opedeapsă penală.[4]

2.3. Apariţia şi expansiunea Welfare State (WS). Modele conceptualeEste general acceptat că, sub raportul cuceririlor sociale şi politico-juridice ale

umanităţii, secolul al XVIII-lea a adus drepturile civile, secolul al XIX-lea pe cele politice iarsecolul al XX-lea a fost marcat de dezvoltarea drepturilor sociale.

Apariţia şi, mai târziu, consolidarea statelor europene, denumite ulterior ale bunăstării(în continuare WS -), constituie un element esenţial al transformării Europei, proces începutodată cu Revoluţia Industrială şi cu cea franceză. În sens strict, ,,schiţarea" instituţională a WSîncepe însă abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ocupând propriu-zis perioada dintreformarea statelor naţionale (german şi italian) şi primul război mondial.

Modelarea istorica a WS are la baza trei repere fundamentale: 1. Procesul de formare astatului modern centralizat (,,The Nation-State"); 2. Industrializarea; 3. democratizareapolitică a Europei. (Peter Flora, 1985)

Practic, putem spune că prin cele trei procese care definesc originea WS, acesta este unprodus al capitalismului modern vest-european. ,,Esenţa WS este, contrar aşteptărilor, purliberală" afirma Peter Flora, unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti germani în politicasocială din anii '70 - '80, argumentând legătura strânsă a sistemului prosperităţii naţionale cueconomia de piaţă capitalistă şi cu democraţia politică ,,de masă", principii promovate deliberalismul secolului al XIX-lea.

Soluţia care se întrezărea era înlocuirea vechilor legi europene ,,ale săracilor" (veziRobert Malthus, David Ricardo) cu un principiu nou, strâns legat de ideea de dezvoltaregenerală: asigurările sociale. Practic, sistemul securităţii sociale bazat pe asigurări dominaîncă mecanismele de funcţionare ale WS european contemporan, spre deosebire de sistemulamerican care ,,mizează" mai mult pe creşterea oportunităţilor economice şi educaţionale alecetăţenilor săi.

Cunoscutul autor britanic Marshall se întreba, retoric, în 1950: ,,Cum este posibil?Cum poate egalitatea cetăţenilor să coexiste cu capitalismul, un sistem bazat tocmai peinegalitatea socială de clasă?"

Explicaţia pare să fie apariţia şi consolidarea WS, ca sistem garant al bunăstăriicolective. Deci, WS realizează un compromis (compatibilizare) între capitalism şidemocraţie, care trebuie înţeles astfel: muncitorii acceptă legitimitatea sistemului capitalist,pentru că acesta asigură un nivel suficient de profitabilitate şi un surplus economic pe bazacăruia se pot pune în aplicare programe sociale.

Capitaliştii, la rândul lor, acceptă necesitatea asigurării unor venituri minimale şi acheltuielilor pentru bunăstare, pentru că aceste beneficii sociale menţin o clasă muncitoaresănătoasa, echilibrată şi mulţumită (Offe, 1984).

În acest mod, activităţile statului în societatea capitalistă ar putea fi îndreptate simultanspre nevoia menţinerii profitabilităţii economice şi spre nevoia asigurării armoniei sociale.Interesant este însa faptul că, în pofida acestui compromis care salvează coabitareacapitalismului cu democraţia, WS a fost intens criticat atât de liberalii radicali cât şi marxişti,fiecare văzând în acest sistem o ,,pervertire" a modelului ideal.

Instituţiile şi politicile WS s-au consolidat prioritar în ţări cu grad ridicat dedezvoltare economico-socială, deci exact acolo unde capitalismul a atins ,,stadiile cele maiavansate" şi unde, după Marx, proletariatul ar fi trebuit să răstoarne pe cale revoluţionarăorânduirea şi să preia puterea din mâna burgheziei. A fost oare WS instrumentul magic prin

care capitalismul a reuşit să supravieţuiască unei mari provocări a istoriei, îndepărtând risculpropriei sale dispariţii tocmai prin această inspirată ,,mituire a clasei muncitoare"?

Vorbind despre regimurile politice ale bunăstării sociale, Gřsta Esping-Andersenrealiza în 1991 o clasificare devenită în scurt timp ,,clasică" în studiul politicilor socialecomparate, conform căreia se descriu trei viziuni majore asupra bunăstării: modelulsocial-democrat; modelul conservator; modelul liberal. Chiar dacă această clasificare s-adovedit imperfectă şi a cunoscut de-a lungul anilor mai multe tentative de amendare, earămâne şi în prezent un instrument util pentru înţelegerea marilor tipologii politice şisocio-culturale care fundamentează opţiunile naţionale în privinţa bunăstării.

2.4. Modelul social-democrat (scandinav, nordic, e.g. Suedia, Danemarca)

Conform teoriei lui Esping-Andersen, modelul social-democrat îşi găseşte cel mai fidelcaracteristicile în legislaţia şi structura administrativă a securităţii sociale din Suedia,Danemarca şi Norvegia. Acest model mai este cunoscut sub denumirea de ,,scandinav"(Erikson, 1987), ,,instituţional-redistributiv" (Titmuss, 1958, citaţi de Esping-Andersen,1991) sau pur şi simplu ,,suedez" (mass-media). În ceea ce priveşte istoria proiectuluisocial-democrat. Suedia figurează în mod tradiţional drept cap de listă pentru grupul ţărilorcare aplică viziunea keynesianistă asupra politicilor social-economice, fiind ,,un stat albunăstării prin excelenţă". Totuşi, pentru a respecta adevărul ştiinţific, trebuie spus că Suediaa corespuns modelului social-democrat de o manieră maximală doar între 1960 şi 1970, crizaeconomică ce a urmat îndepărtând-o întrucâtva de la forma ,,ortodoxă'' de Welfare State şiducând la adoptarea în anii '80 a unor măsuri reformiste cu tentă liberală. În ultimul deceniu,Danemarca pare să fi preluat ştafeta modelului scandinav tradiţional, apropiindu-se cel maimult de idealul social-democraţiei europene şi asta pentru că sistemul danez a fost caracterizatmai degrabă de stabilitate decât de schimbare.

Pe scurt, regimul social-democrat se defineşte prin nivele înalte ale cheltuielilorsociale, fiscalitate ridicată, sector public extins şi o protecţie socială largă, cuprinzândmultiple categorii ale populaţiei. Acestor trăsături li se adaugă o birocraţie masivă şi un set deprograme publice printre cele mai costisitoare din lume.

Revenind la modelul politic social-democrat, vom descrie acum detaliat principalelecaracteristici ale acestuia, insistând asupra dimensiunilor: juridică, fiscală, socială şiocupaţională.

a) Dimensiunea juridică este orientată în sensul respectării principiuluiuniversalismului politicii sociale sau, altfel spus, a drepturilor sociale constituţionale,garantate tuturor cetăţenilor unei ţări (Marshall, 1950). Aşa cum vom vedea la analizacelorlalte modele, conservatorii resping acest principiu oferind varianta sistemuluiparticipativ-contributiv (sistemul asigurărilor) iar liberalii resping şi ei universalitateabeneficiilor sociale oferind soluţia asistenţei minimale şi selective bazată pe testareaveniturilor şi pe responsabilitatea individului de a munci sau de a se instrui în schimbulajutorului primit.

b) Dimensiunea fiscală a bunăstării social-democrate se bazează pe un sistem detaxare (impozitare) generală şi progresivă, mai degrabă decât pe contribuţiile angajaţilor şiangajatorilor la sistemul asigurărilor sociale. În consecinţă, finanţarea serviciilor sociale esteîn principiu publică şi se face de la bugetul statului sau al comunităţilor locale, având oputernică tendinţă redistributivă şi egalizatoare, spre deosebire de situaţia asigurărilor socialede tip german, unde beneficiile sunt proporţionale cu contribuţiile.

c) Dimensiunea socială se referă la portofoliul bogat al serviciilor de tip ,,welfare"furnizate de autorităţile publice, care prin diversitatea şi caracterul generos (cuprinzător) al

ofertei acoperă largi segmente ale populaţiei, de la copii până la persoane vârstnice. În timp ceîn alte ţări dezvoltate ale Europei, îngrijirea vârstnicilor sau a copiilor este delegată familiei,sectorului voluntar sau privat, în ţările scandinave sectorul public este cel care îşi asumărăspunderea pentru toată această gamă de servicii specializate.

d) Dimensiunea ocupaţională se realizează printr-o politica activa în domeniul pieţeimuncii şi printr-o preocupare constantă a autorităţilor pentru angajarea cvasi-completă a forţeide muncă.

Rezumând, vom spune că filosofia bunăstării în Nordul Europei constă în efortulsistematic de a include integral cât mai multe persoane şi grupuri în fluxul social normal şi dea aboli sărăcia, chiar cu preţul unei relative egalizări a veniturilor prin redistribuţie.

În categoria determinanţilor istorici şi socio-culturali trebuie precizate valorile pe careeste clădită societatea scandinavă, pe lista cărora egalitatea ocupă detaşat primul loc. ,, ...Valorile nordice implică prezumţia că egalitatea este o situaţie absolut corectă şi justificată,un deziderat politic sau chiar un imperativ. Ea prevalează, chiar atunci când întră în conflictcu alte valori" (Esping-Andersen, 1993).

2.5. Modelul conservator (conservator-corporatist, continental, german -bismarckian, creştin-democrat, Germania şi Franţa)

Vorbind despre politica socială germană, nu se poate începe decât printr-o fireascăreferire la primele programe de asigurări iniţiate de stat, în timpul administraţiei cancelaruluiBismarck (1883). Sistemul naţional al asigurărilor sociale, fondat în Germania sfârşitului desecol al XIX-lea, avea să domine autoritar politica socială practicată în Europa de-a lungulsecolului nostru, reprezentând şi astăzi una din opţiunile majore în privinţa bunăstării socialela nivelul continentului[5].

Acest model se detaşează de celelalte modele prin accentul categoric pus pemecanismul asigurărilor sociale.

Fiind finanţat în principal din contribuţiile angajaţilor şi angajatorilor la fondurile deasigurări, modelul german al bunăstării are, în consecinţă, o baza ocupaţională, este directparticipativ şi aduce beneficii sociale diferenţiate (proporţionale cu contribuţiile), spredeosebire de modelul social-democrat universal şi egalitarist practicat în ţările scandinave. Pelângă distincţia clară care se face între beneficiile rezultate din dimensiunea contributivă(foarte apreciată în Germania) şi ajutoarele provenite din asistenţa socială non-contributivă(prost văzută de majoritatea populaţiei), trebuie adăugat şi principiul subsidiarităţii, unul dinpunctele cheie ale politicilor germane.

Având în vedere filosofia sistemului securităţii sociale din Germania, enunţată anterior,se poate deduce că ,,primul obiectiv al politicii sociale germane este menţinerea status-uluisău - exprimat într-o maniera pozitivă - protecţia veniturilor, mai degrabă decât reducereasau prevenirea sărăciei - ca în regimurile liberale - sau redistribuţia, ca în regimurilesocial-democrate" (Spicker, 1993). Astfel, prevederile programelor de bunăstare suntîndreptate cu prioritate pe direcţia conservării status-ului social avut în timpul vieţii active şial menţinerii beneficiilor la un nivel cât mai apropiat de veniturile din muncă, rezultând oreflectare fidelă şi constantă a diferenţierilor (ierarhizărilor) socio-profesionale.

Idealul bunăstării corporatiste în viziunea catolicismului social a fost cel mai bineexprimat de ideea parteneriatului social guvern – patronat - sindicate, această cooperaretripartită reprezentând ,,cheia de boltă" a strategiei socio-economice germane la nivelmacroeconomic[6].

Principiul subsidiarităţii este al doilea reper major al modelului german care decurgedin doctrina socială a catolicismului şi care a ajuns să fie impus nu numai în Constituţia

Germaniei ci şi în Tratatele Uniunii Europene, fiind ridicat la rangul de politică oficialăcomunitară. Conform acestui principiu de guvernământ, ,,unităţile sociale mai largi nu potasuma responsabilităţile decizionale ce revin unităţilor mai mici, subordonate, decât însituaţia excepţională în care unităţile sociale mici sunt incapabile să răspundă propriilornecesităţi" (Brauns şi Kramer, 1989)[7].

Modelul conservator de politică socială este, în fapt, un model continental, fiindîntâlnit (cu inevitabile variaţii de nuanţă) în numeroase ţări europene din jurul Germaniei:Austria, Franţa, Italia, Belgia, Olanda şi, mai nou, în ţările Europei Centrale: Cehia, Polonia,Ungaria, Slovacia, Croaţia, Slovenia. Discursul de tip creştin-democrat asupra bunăstării, înacord cu doctrina socială a Bisericii Catolice, respinge în principiu atât capitalismul de tip,,laissez-faire" cât şi marxismul, punând în schimb accentul pe valorile educaţiei şi alemoralităţii şi pe conceptul Economiei Sociale de Piaţă, lansat de CDU la sfârşitul anilor '40.

Dimensiunile cele mai importante ale politicii sociale germane:I) Securitatea socială. După 1945, s-a constatat că singurul proiect viabil pentru

Germania Federală a rămas cel bismarckian, fundamentat pe principiul asigurărilor socialefinanţate din contribuţii şi pe principiul subsidiarităţii. Contribuţiile erau dependente devenituri, aşa cum deveneau - în consecinţă - şi beneficiile sociale iar statului i s-a conferit unrol minim în administrarea fondurilor de asigurări. Practic, păstrarea mai multor fonduri deasigurări (administrate separat) - care furnizau beneficii proporţionale cu performanţeleeconomice individuale din timpul vieţii active - a rămas punctul forte al politicii de bunăstaredin Germania. Acoperirea riscurilor prin scheme de asigurări specializate a parcursurmătoarele etape: a) asigurări de boală, din 1883; b) asigurări de accidente, din 1884; c)asigurări de bătrâneţe (pensii), din 1889; d) asigurări de şomaj, din 1920; e) asigurăriobligatorii de îngrijire pe termen lung, din 1995.

Servicii sociale individuale şi îngrijirea pe termen lung. În 1995 a fost introdusă prinlege ,,asigurarea de îngrijire pe termen lung". Acesta nouă schemă de asigurări este destinatăsă furnizeze servicii de îngrijire personală (la domiciliu sau în reşedinţe specializate)persoanelor vârstnice lipsite de suport familial.

II) Serviciile de asistenţă medicală. În Germania nu exista un sistem naţional deocrotire a sănătăţii, finanţat de stat din impozite - aşa cum este NHS în Marea Britanie - iarserviciile medicale sunt furnizate exclusiv pe baza principiului asigurărilor sociale. Fondurilecare finanţează actul medical curent sunt alimentate în principal din contribuţiile angajaţilorşi angajatorilor dar şi din veniturile proprii ale acestor fonduri, care prezintă întotdeauna ocomponentă investiţională cu minim de risc. Peste 90% din cetăţenii germani beneficiază înprezent de asigurări sociale de sănătate, funcţionând însă în paralel şi programe de asigurărimedicale private, pentru persoane cu venituri înalte.

Piaţa muncii în Germania reflectă tiparele socio-culturale, economice şi politice aleunei naţiuni în privinţa ocupării locurilor de muncă. Sistemul conservator al bunăstării, avândo puternică propensiune spre familie, spre clasa mijlocie şi spre valorile tradiţionale alesocietăţii germane, dezavantajează indirect ,,minorităţile etnice, tinerii şi femeile" (Mihuţ şiLauritzen, 1999) în special printr-o anumită rigiditate pe piaţa muncii. Este de prevăzut înconsecinţă că una din preocupările programelor de bunăstare din această ţară să fie activareaşi flexibilizarea politicilor în domeniul ocupării forţei de muncă. În ceea ce priveşteconfiguraţia structurală şi dominaţia pe piaţa muncii, principalul indicator luat în discuţie pareastăzi a fi „prezenţa activă a femeilor".

2.6. Modelul liberal (SUA, Marea Britanie)

În clasificarea lui Esping-Andersen din 1991, ,,regimul liberal al bunăstării" estecentrat în jurul Statelor Unite (la care se poate adăuga Marea Britanie, Canada, Australia,Hong-Kong sau Noua Zeelandă). Există însa teorii şi autori care consideră Marea Britaniedrept ,,model mixt al bunăstării"[8].

În Marea Britanie, beneficiul social în cazul şomajului, rebotezat ,,Alocaţia pentrucăutarea unui loc de muncă" (JSA - Jobseeker's Allowance) a fost diminuat, tocmai pentru amotiva şomerii să caute şi să accepte locurile de munca, indiferent de nivelul salarizării, încontextul în care salariul minim fusese desfiinţat.

Sistemul Creditului Familial a fost introdus în 1992, în cazul familiilor cu copiidependenţi, ca o oportunitate pentru depăşirea eventualelor dificultăţi financiare temporare.

Dintre politicile sociale sectoriale, singura care nu corespunde modelului liberal estepolitica în domeniul sănătăţii. Serviciile de asistenţă medicală sunt furnizate în cadrulrenumitului NHS (National Health Service), fondat de laburişti în 1948, care reprezintă şiastăzi un punct de referinţă şi de unicitate pentru bunăstarea britanică. Spre deosebire desistemele sanitare din majoritatea ţărilor europene şi din Statele Unite, cel din Regatul Unit nueste organizat pe baza asigurărilor sociale şi a contribuţiilor, ci este finanţat de stat dinimpozitările generale (ca în modelul social-democrat), garantând accesul universal şi gratuital populaţiei. Fireşte, pe lângă sistemul public NHS s-a dezvoltat un excelent sistem medicalprivat, foarte competitiv dar în acelaşi timp unul dintre cele mai scumpe din lume. Ne vomreferi în continuare doar la NHS, ca parte a politicii de bunăstare a guvernului britanic.

Politica locuinţelor sociale a suferit de asemenea transformări importante dupăinstalarea guvernului conservator. Concepută de laburişti ca un domeniu de activitate finanţatexclusiv din surse publice (bugetele consiliilor locale), housing policy a intrat în atenţiacabinetului Thatcher încă din 1980. De fapt, conservatorii şi-au făcut din politica locuinţelorun adevărat ,,port drapel" al reformelor derulate sub doctrina Noii Drepte.

,,Dreptul chiriaşilor de a cumpăra", în condiţii speciale, locuinţele sociale asupracărora deţineau contracte de închiriere, pe lângă faptul că a însemnat privatizarea întreguluidomeniu de activitate şi acumularea unor resurse substanţiale la dispoziţia consiliilor locale, aadus un număr mare de voturi conservatorilor, dovedindu-se şi un succes electoral.

Politica educaţională a Noii Drepte a însemnat o liberalizare a competiţiei între şcoli,promovarea educaţiei în sistem privat şi introducerea selecţiei elevilor în funcţie de statutulşcolii. Programul şi măsurile noii politici a învăţământului britanic au fost cuprinse în ,,ActulReformei Educaţionale" din 1988. Se acorda şcolilor o mult mai pregnantă libertate înprocesul de selecţie a elevilor şi profesorilor, autonomie financiară şi dreptul de a concura pepiaţa resurselor pentru finanţări extra-bugetare. La un interval de 5 ani fiecărei şcoli îi venearândul să fie auditată de o comisie independentă de experţi iar rezultatele evaluării eraupublicate în cataloage speciale, puse la dispoziţia părinţilor. Şcolile care pierdeau numericelevi, datorită deprecierii lor în cataloagele publice de audit, pierdeau în consecinţă si o partedin finanţarea de la buget, fiind în acest fel sancţionate de Ministerul Educaţiei, iar cele careerau bine cotate şi solicitate obţineau finanţări suplimentare.

În fine, serviciile sociale personale (al 5-lea ,,pilon" al politicii sociale britanice)acoperă în practică o diversitate de activităţi sportive, care conferă sprijin social copiilor,vârstnicilor, persoanelor cu deficiente fizice sau psihice, etc. Acestea sunt, în fapt, serviciispecializate de asistenţă socială bazate pe principiul ,,community care". Doctrina liberală aNoii Drepte a introdus piaţa şi dimensiunea privată a serviciilor inclusiv în acest domeniu,reglând finanţările pe baza mecanismelor de licitaţie a programelor, la care puteau participaatât agenţiile publice locale (specializate), cât şi firme private sau ONG-uri de profil. În plus,guvernul a introdus o serie de măsuri reformiste în stil neo-conservator, punând accentul pe

îngrijirea asumată de propria familie, în acest caz acordându-se unele stimulente financiare(Pinck, 1997).

Politica socială a Marii Britanii respectă, în linii mari, tiparele modelului liberal. Earăspunde de altfel unei culturi politice liberale (sau ,,liberal-conservatoare", pentru a folosi untermen hibrid evocat si de Milton Friedman) al cărei epicentru este plasat fără îndoială înStatele Unite.

Timp de 18 ani, guvernările conservatoare Thatcher (1979-1990) şi apoi Major(1990-1997) au acţionat pe linia flexibilizării, eficientizării manageriale, privatizării(contractării) serviciilor sociale, a ,,marketizării" bunăstării publice şi selectivităţii înacordarea beneficiilor sociale, bazată pe testarea veniturilor.

2.7. O perspectivă asupra politicii socio-economice a statului bunăstării în EuropaNoul model socio-economic ar trebui deci să răspundă următoarelor solicitări majore:

flexibilizare, debirocratizare şi descentralizare administrativă, dereglementare,relansare investiţională prin reducerea fiscalităţii, eficientizarea managementului,asumarea noilor tehnologii, privatizarea unor companii, societăţi şi chiar a unor serviciipublice.

Din punct de vedere politic, neo-liberalismul s-a impus treptat ca doctrină de referinţăpentru procesul construcţiei europene şi chiar acolo unde guvernează social-democraţii sausocialiştii, s-a adoptat o politică economică mult mai liberală decât în trecut.

Un fenomen important şi benefic s-a petrecut la nivelul concepţiei generale asuprarolului statului şi al societăţii civile, al relaţiilor formale şi informale dintre acestea.Fenomenul pare să fie una dintre consecinţele ,,americanizării" Europei. Practic, în toate ţărileEuropei occidentale puterea şi funcţiile explicite sau implicite ale statului sunt în declin.Asistăm la transferul centrului de greutate al bunăstării colective spre comunităţile locale, dince în ce mai puternice şi mai influente. Fenomenul, denumit revoluţia comunităţilor (CătălinZamfir, 1995) se încadrează în procesul mai larg de emancipare a comunităţilor locale şi aldeplasării accentelor dinspre stat spre societatea civilă. În termenii bunăstării, această mutaţieeste cuprinsă în sintagma: ,,FROM WELFARE STATE TO A WELFARE SOCIETY"(Gosta Esping-Andersen, 1996).

Fireşte, în tot acest proces de restructurare a WS din ultimii ani trebuie să ţinem cont şide contextul politic internaţional şi în mod particular de schimbările majore survenite înrelaţia dintre Vestul şi Estul Europei după încheierea Războiului Rece. Nu mai este astăzi unsecret pentru nimeni faptul că programele de bunăstare aplicate în ţările occidentale şi însuşiconceptul de securitate sociala au avut, printre altele, rolul de a ţine cetăţenii acestor ţări câtmai departe de ,,cântecele de sirena" ale comunismului sovietic.

După 1989 - căderea Cortinei de Fier – s-a încercat deplasarea accentului spre un efortmai mare de integrare a Estului. În multe privinţe, ţările din Europa centrală şi răsăriteană auînceput să privească spre Vest şi să copieze modelul occidental de organizarepolitico-economică.

Şi în ceea ce priveşte politica socială, tendinţa generală a fost de a se ,,importa" cât mairepede modelul statului bunăstării şi al securităţii sociale. Dorinţa muncitorilor din Est a fostde a beneficia încă din primii ani de aceleaşi avantaje ca şi colegii lor de breaslă din ţărileoccidentale, deşi era evident pentru toată lumea că economia estică depăşită din punct devedere tehnologic nu putea fi competitivă la nivel mondial în condiţiile liberei concurenţe. Auurmat, firesc, frustrările şi seria de proteste sociale vehemente (stimulate şi de nostalgia,,gratuităţilor" comunismului), care au făcut ca mersul reformei economice să fie greoi şi nude puţine ori întrerupt de sincope dureroase.

În ansamblu, voinţa politică a Estului s-a manifestat pe direcţia restructurăriisistemului (în unele ţări mai repede şi mai ferm, în altele mai încet şi mai ezitant) încât până laurmă corpul social al acestor societăţi a parcurs un proces complex de maturizare şi asumare anecesităţii modernizării generale. Chiar dacă legislaţia socială a început să reproducă, în liniimari, tiparele statului-bunăstării din Europa occidentală, aceste reglementări nu vor aveaconsistenţă reală decât atunci când economia Estului va produce suficiente resurse pentrualimentarea programelor sociale.

2.8. O perspectivă diacronică asupra ideii de securitate socială. Evoluţiiconceptuale

De-a lungul timpului au existat numeroase încercări de a defini conceptul de securitatesocială. În unele ţări, acesta este definit în legislaţie, în alte state însă doctrina este ceachemată să clarifice conceptul.

Definiţiile tradiţionale ale securităţii sociale încep cu enumerarea riscurilor sociale şicontinuă cu descrierea programelor şi schemelor acoperite. Încercările ulterioare de a definiconceptul nu se mai concentrează, însă, pe lista riscurilor care ar trebui acoperite, ci încearcăsă stabilească faptul că securitatea socială reprezintă un set de instrumente politice care sărăspundă unui scop anume.

Perspectiva diacronică asupra ideii de securitate socială relevă faptul că se potdistinge patru mari etape ale construcţiei (instituţionalizării) sistemului de securitate sociala:1. Faza experimentala (1870-1920); 2. Faza consolidării (1920-1945); 3. Faza expansiunii(1945-1975); 4. Criza şi reforma sistemului social (după 1975, continuând până în prezent).

Înainte de revoluţia industrială, protecţia socială se realiza prin intermediul asistenţei şiactelor de caritate ale bisericii[9]. În Anglia, conflictul dintre regalitate şi biserică a determinatstatul să-şi asume acest rol caritabil în 1601, prin legea sărăciei, care asigura asistenţăbolnavilor şi infirmilor.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au apărut asigurările sociale muncitoreşti –sistem de ajutorare a lucrătorilor săraci - având la bază principiul reciprocităţii. Pentruînceput, sistemul asigurărilor sociale s-a bazat pe o iniţiativă privată, dar, treptat, statul adecretat obligativitatea acestuia[10]. Sistemul s-a dezvoltat treptat, trecându-se de laasigurarea anumitor categorii de lucrători pentru anumite riscuri, la un număr din ce în ce maimare de persoane şi de riscuri acoperite.

Termenul de securitate socială a fost utilizat, pentru prima dată, în SUA, ca titlu alunei legi votate de Congres (Social Security Act din 14 august 1935). Opera lui Roosevelt[11],legea americană privind securitatea socială din 1935 era un efort „de a înfrunta în blocproblema nevoii în societate şi de a-i găsi un ansamblu de soluţii coordonate”[12]. Legea erarezultatul unui ansamblu de măsuri destinate să scoată SUA din recesiunea ce începuse în1929. În acest act normativ termenul de securitate socială se referă, în special, la sistemele demenţinere a veniturilor (referitoare la bătrâneţe, deces, accidente de muncă, şomaj), sănătatepublică, asistenţă socială şi compensări sociale (pentru veterani sau alte victime ale unormăsuri guvernamentale cu efecte negative).

În Europa, în anii de după 1929 şi până după al doilea război mondial, autori precumJohn Maynard Keynes şi William Henry Beveridge combină raţionamentele economice şisociale pentru a justifica o extindere a funcţiilor statului văzut ca welfare state - statuluibunăstării sociale. Aceşti autori pledează în favoarea politicilor guvernamentaleintervenţioniste (alocare, stabilizare şi redistribuire), prin care guvernul ar folosi măsuri

fiscale şi monetare în scopul temperării efectelor adverse economice şi sociale ale recesiuniloreconomice.

Un moment de referinţă este anul 1942 când a fost prezentat Raportul Beveridgeasupra politicii sociale britanice privind asigurările sociale şi serviciile înrudite[13]. Prin acestraport se susţinea lupta activă contra sărăciei, obiectivul general fiind instituirea uneiasigurări sistematice a mijloacelor de existenţă. Obiective specifice, concrete, erau:generalizarea ariei personale de acoperire a sistemului asigurărilor sociale şi solidaritatea întremembrii comunităţii în redistribuirea venitului naţional; extinderea riscurilor acoperite şifinanţarea sistemului nu doar din cotizaţii, ci şi din impozite. Autorul raportului insista, deasemenea, asupra aspectului de prevenire a riscului. Cât priveşte definiţia securităţii sociale,raportul precizează: „Prin securitate socială se înţelege garantarea unui venit determinat.”Rezultatul a fost, pe de o parte, dezvoltarea unui serviciu public funcţional în beneficiulîntregii colectivităţi şi, pe de altă parte, repartizarea de către autorităţi a venitului naţional.

În anii ’60 devenise clar că, după al doilea război mondial, se dezvoltaseră două tipuride sisteme de securitate socială. Pe de o parte, abordarea Beveridge, în care sistemul desecuritate socială a fost elaborat ca răspuns la tradiţionala lege a sărăciei. Chiar dacăsistemul se baza pe scheme de tipul asigurărilor sociale, accentul se punea pe protecţiavenitului minim pentru întreaga populaţie. Pe de altă parte, abordarea Bismarck se referea lasistemele de securitate socială bazate pe ajutorul reciproc şi asigurări sociale diferenţiate pecategorii de populaţie. Accentul se punea pe definirea clară a categoriilor de populaţie,pentru care se elaborau scheme de prestaţii corespunzător câştigurilor salariale.[14]

În timp s-a impus ca fiind de referinţă modelul social-democrat care se axează pefurnizarea de servicii colective. Suedia a dezvoltat un sistem unic, combinând o politică activăde ocupare a forţei de muncă prin negocieri colective centralizate şi cu servicii publiceuniversale[15]. Acesta este modelul social-democrat prin excelenţă, cu numeroase posturi, cuegalitatea salariilor şi promovarea egalităţii prin intermediul politicilor sociale. Pentrudezvoltarea pieţei forţelor de muncă au fost antrenate cheltuieli foarte mari. Acest model esteredistributiv la nivelul activităţii, cu un procent important de feminizare a locurilor de muncă,dar şi cu un procent de impozitare foarte ridicat.

În Raportul OIM „În secolul al 21-lea: Dezvoltarea securităţii sociale” se descriesecuritatea socială ca răspuns la nevoia acută de siguranţă în cel mai larg înţeles al acesteia,mai degrabă decât ca un conglomerat de mecanisme de garantare a acestei siguranţe, în timpce alţi autori optează pentru un obiectiv determinat: „asigurarea securităţii”.

Mai recent, autori ca Sinfield sau Berghman abordează într-o manieră mult mai largăconceptul de securitate socială, definindu-l ca „protecţie totală contra pierderii resurselor şipierderilor umane”. Se poate înţelege că este vorba despre acoperirea totală a unor riscuri; orisecuritatea socială nu ia în considerare doar riscuri sau pierderi, ci şi sprijinul acordat încazul unor evenimente care, deşi fericite, conduc la diminuarea veniturilor lucrătorului,putând coborî sub un anumit nivel de viaţă garantat.

O definiţie destul de cuprinzătoare a fost formulată de Danny Pieters care considerasecuritatea socială drept „corpul aranjamentelor vizând solidaritatea cu persoana care seconfruntă cu o lipsă de venituri sau cu costuri speciale.”

Securitatea socială a fost definită de către Biroul Internaţional al Muncii (1995) caprotecţia pe care societatea o acordă membrilor săi printr-un ansamblu de dispoziţii publicecontra mizeriei economice şi sociale care îi ameninţă în caz de pierdere sau reducereimportantă a câştigurilor din cauze bolii, maternităţii, accidentelor de muncă, şomajului,invalidităţii, bătrâneţii sau decesului, precum şi acordarea de îngrijiri medicale şi de alocaţiifamiliilor cu copii.

Politicile de securitate socială, înţelese ca politici de securitate economică, comportă 4direcţii:

- securitatea locurilor de muncă;- securitatea câştigurilor/veniturilor;- securitatea capacităţii de muncă;- organizarea sistemului de distribuire a sumelor de înlocuire în timpul perioadelor de

inactivitate forţată. În acest context, se poate afirma că noţiunea de securitate socială vizează atât

asigurările sociale (prestaţii contributive fundamentate pe ideea de risc social asigurat –bătrâneţe, boală, accident), cât şi asistenţa socială (prestaţii necontributive fundamentate peideea de nevoie şi solidaritate – cămine de bătrâni, întreţinerea în şcoli speciale)[16].

La nivel reglementar internaţional, termenul de „securitate socială” se referă, în modobişnuit, la acele ramuri ale asigurărilor sociale stabilite în Convenţia OIM nr. 102 (1952) aprivind standardele minime de securitate socială: boală, maternitate, invaliditate, bătrâneţe,urmaşi, accidente de muncă şi boli profesionale, şomaj, alocaţii familiale şi deces. În acestsens, termenul nu include asistenţa socială (care se caracterizează prin faptul că beneficiarii nucontribuie la costurile de securitate care îi privesc).

În plan general, securitatea socială presupune mobilizarea unei părţi din resurselenaţionale materiale, umane şi instituţionale într-o acţiune sistematică de acoperire anevoilor determinate de inegalitate, sărăcie, boală şi bătrâneţe.

În opinia lui J. H. Richardson, scopul esenţial al securităţii sociale este acela de „aasigura sprijin comunitar sau colectiv acelor persoane aflate într-o împrejurare din cauzacăreia sunt lipsiţi, temporar sau permanent, de resurse suficiente pentru subzistenţă sauîngrijire medicală de bază”[17].

Colectivitatea strânge de la membrii săi, pe cât posibil proporţional cu capacitateacontributivă a acestora, cotizaţii care alimentează fondurile de ajutor, securitate şi pensii, înbeneficiul respectivilor membri şi al persoanelor care fac parte din familiile acestora[18].

Acest sistem permite o compensare între riscurile şi costurile inegale care privescfiecare membru al respectivei colectivităţi şi, prin aceasta, acordarea unor prestaţii mai maridecât cele care ar putea fi obţinute din economii individuale. Totodată, contribuţiile fiecăruimembru sunt mai mici decât într-un sistem individualist.

Deci, securitatea socială are la bază efortul naţional, presupunând existenţa şifuncţionarea unui sistem de compensare naţională. Modul de organizare şi resurseleexistente în fiecare ţară justifică marea varietate în stabilirea tehnicilor utilizate şi apriorităţilor în ceea ce priveşte anumite riscuri sau costuri. Însă, aria foarte mare a riscurilor,care fac obiectul securităţii sociale, nu ar putea fi acoperită fără cooperarea internaţională(dacă avem în vedere, spre exemplu, străinii imigranţi, lucrătorii transfrontalieri etc.)

Societatea în sine este cea care trebuie să se protejeze, intern, prin măsuri obligatorii,împotriva efectelor negative ale reducerii sau pierderii veniturilor unor membrii, împotrivavoinţei sau responsabilităţii acestora. Cetăţenii sunt încurajaţi sau chiar obligaţi de guvern săse asigure împotriva unor riscuri sociale. Şi aceasta nu numai pentru a asigura veniturile

cetăţenilor, ci şi pentru a evita transformarea acestora într-o povară pentru restulsocietăţii[19].

Aceste efecte negative nu privesc doar individul, ci se reflectă asupra întregii societăţi:de la influenţe culturale şi motivaţionale asupra copiilor celor aflaţi în astfel de situaţii, pânăla instabilitate politică şi mişcări sociale. Acesta este motivul pentru care statele caută să seapere împotriva acestor riscuri sociale, de aceea astfel de riscuri se numesc „sociale” şi deaceea trebuie acoperite prin sisteme de asigurare obligatorii.

Sistemele de securitate socială sunt responsabilitatea statului şi prin urmare suntgestionate de obicei de instituţii ale statului (ceea ce nu exclude, însă, existenţa şifuncţionarea în acest domeniu şi a unor societăţi de asigurare private - este vorba, în special,de ramuri ale securităţii sociale care privesc accidentele sau bolile profesionale ori pensiileprivate).

În sistemele legislative naţionale ale statelor moderne industrializate, legislaţia privindsecuritatea socială reprezintă un set de prevederi care reglementează asigurările sociale,asistenţa socială şi diverse ramuri ale compensărilor sociale. Aceste reglementări stabilescreguli care vizează transferul în bani sau în natură de la unităţile publice către cetăţeni.[20]

În esenţă, securitatea socială este reglementată în dreptul intern. Fiecare stat stabileştenivelul prestaţiilor, condiţiile care trebuie îndeplinite pentru deschiderea dreptului sauperioadele pentru care se plătesc prestaţiile. Deci, sistemele de securitate socială suntadministrate de instituţii naţionale, guvernate de reguli şi reglementări naţionale, iar eventualelitigii care pot apărea în acest domeniu sunt soluţionate în cadrul sistemului judecătorescnaţional.

Astfel, aria de aplicabilitatea a unui sistem de securitate socială este limitată, de obicei,la teritoriul statului respectiv, iar uneori doar la o anumită regiune din acesta. În cadrulteritoriului respectiv se pot stabili reguli care să dea dreptul la prestaţii doar cetăţenilor saurezidenţilor statului în cauză. Se conturează, deci, două principii care pot genera dificultăţi înceea ce priveşte obţinerea drepturilor de securitate socială: teritorialitatea şi naţionalitatea.

Verificare:1. Ce este statul bunăstării (Welfare State)?2. Descrieţi politica socio-economică a statului bunăstării în Europa.3. Evoluţia conceptuală a securităţii sociale.

CURS 2 – CONCEPTUL DE SECURITATE SOCIALĂ ÎN DREPTULINTERN

Securitatea socială constituie un concept amplu care incorporează atât asigurărilesociale, cât şi asistenţa socială.

A). Asigurările sociale cuprind: asigurarea de sănătate, prestaţiile de maternitate,ajutorul de deces, indemnizaţia de şomaj, dreptul la pensie, asigurările pentru accidente demuncă şi boli profesionale.

Se apreciază că, în cadrul asigurărilor sociale, intra cu titlu de prestaţii non-contributiveşi drepturile acordate: invalizilor, văduvelor şi orfanilor de război, veteranilor de război,foştilor deţinuţi politici, eroilor martiri, urmaşilor şi răniţilor din timpul Revoluţiei din 1989,magistraţilor înlăturaţi din justiţie în perioada 1945 - 1952.

Într-un fel, se poate aprecia că, în prezent, cu privire la anumite instituţii juridice, existaanumite norme de drept comun în domeniul securităţii sociale, dar şi norme specifice pentruanumite categorii de personal.

Aşadar, fără ca enumerarea sa fie exhaustiva, norme generale în domeniul securităţiisociale sunt: Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boliprofesionale; Legea nr. 19/2000 privind pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale; Legea nr.76/2002 privind asigurările pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă; Ordonanţa deUrgenta a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale desănătate; Ordonanţa de Urgenta a Guvernului nr. 148/2005 privind susţinerea familiei învederea creşterii copilului; Legea nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii; Legea nr.416/2001 privind venitul minim garantat; Legea nr. 47/2006 privind sistemul naţional deasistenţă socială.

În domeniul dreptului securităţii sociale, normele specifice pentru anumite categorii depersonal sunt, cu titlu exemplificativ: Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şiprocurorilor10; Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic11; Ordonanţa deUrgenta a Guvernului nr. 36/2003 privind sistemul de pensionare a membrilor personaluluidiplomatic şi consular; Legea nr. 179/2004 privind pensiile de stat şi alte drepturi de asigurărisociale ale poliţiştilor.

Trăsăturile asigurărilor sociale sunt considerate a fi următoarele:- subiectele raportului de asigurare sunt, pe de o parte, persoana fizică (asiguratul), iar,

pe de altă parte, organizaţia de asigurări prin organismele competente;- conţinutul raportului de asigurare este alcătuit în esenţa din dreptul asiguratului la

primirea indemnizaţiei de asigurări sociale şi obligaţia corelativa a instituţiei de asigurări de ao plăti, din obligaţia asiguratului de a vira contribuţia de asigurări sociale, corelativa cudreptul instituţiei de asigurare de a pretinde plata contribuţiei (raport juridic de tip comutativ);

- raportul de asigurare se naşte, ca regula, ex lege, neavând la bază voinţa subiectelorsale;

- conţinutul raportului de asigurare constă, în principal, în furnizarea unor prestaţii cereprezintă venituri de înlocuire a câştigului profesional (salariu, alte forme de venitprofesional).

B). Asistenţa socială este reprezentata de un ansamblu unitar, constituit potrivit Legiinr. 47/2006 privind sistemul naţional de asistenţa socială.

Sistemul naţional de asistenţă socială reprezintă ansamblul de instituţii şi măsuri princare statul, prin autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, colectivitatea locala şisocietatea civila intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare oripermanente ale unor situaţii care pot genera marginalizarea sau excluziunea socială apersoanei, familiei, grupurilor ori comunităţilor (art. 2 alin. 1 din Legea nr. 47/2006).

Asistenţa socială, componentă a sistemului naţional de protecţie socială, cuprindeserviciile sociale şi prestaţiile sociale acordate în vederea dezvoltării capacităţilor individualesau colective pentru asigurarea nevoilor sociale, creşterea calităţii vieţii şi promovareaprincipiilor de coeziune şi incluziune socială.

Dreptul la asistenţa socială se acorda la cerere sau din oficiu, după caz, şi este garantat:- tuturor cetăţenilor romani care au domiciliul sau reşedinţa în România, fără nici

un fel de discriminare;- cetăţenilor altor state, apatrizilor, oricărei persoane care a dobândit o forma de

protecţie şi care are domiciliul sau reşedinţa în România, în condiţiile legislaţiei romane,respectiv ale acordurilor şi tratatelor la care România este parte.

Serviciile şi prestaţiile sociale se acorda în funcţie de situaţia persoanei sau familiei.

Astfel:

a) Serviciile sociale pot fi primare şi specializate. - Serviciile sociale primare sunt masuri şi acţiuni de proximitate şi prevenţie acordate

în comunitate, în scopul identificării şi limitării situaţiilor de risc în care se poate afla la unmoment dat persoana, familia sau grupul.

- Serviciile sociale specializate sunt masurile de suport şi Asistenţa care au ca scopmenţinerea, refacerea sau dezvoltarea capacităţilor persoanei ori familiei, aflata în situaţiispecifice de vulnerabilitate sau de risc de excludere socială şi sunt acordate de personalcalificat şi specializat.

Furnizarea serviciilor sociale se organizează intr-un sistem descentralizat, la nivelulcomunităţilor locale, pentru a răspunde cat mai adecvat nevoilor sociale identificate, tipologieipotenţialilor beneficiari şi condiţiilor particulare în care aceştia se afla.

Furnizorii de servicii sociale pot organiza şi acorda servicii sociale, cu sau fărăgăzduire, după cum urmează:- în comunitate;- la domiciliul beneficiarului;- în centre de zi şi centre rezidenţiale, publice sau private.

Centrele de zi şi rezidenţiale reprezintă aşezăminte în care serviciile sociale suntacordate de personal calificat şi care dispun de infrastructura adecvata furnizării acestora; încentrele rezidenţiale persoana este găzduită mai mult de 24 de ore.

Serviciile sociale sunt acordate de furnizori de servicii sociale care sunt persoane fizicesau juridice, de drept public ori privat. Furnizorii de servicii sociale acreditaţi precum şiserviciile sociale acordate de aceştia se înregistrează în registrul electronic unic, organizat la

nivel naţional pe baza ordinului ministrului muncii. Furnizorii de servicii sociale acreditaţi potîncheia convenţii de parteneriat sau contracte pentru acordarea serviciilor sociale.

Serviciile sociale sunt organizate intr-un sistem flexibil, multidisciplinar şi coordonat şipot fi furnizate în sistem integrat cu serviciile de sănătate, învăţământ,locuinţe, ocuparea forţeide muncă şi altele asemenea, în funcţie de complexitatea situaţiei.

b) Prestaţiile sociale reprezintă transferuri financiare şi cuprind: alocaţii familiale,ajutoare sociale, indemnizaţii şi facilităţi (art. 17 alin. 1 din Legea nr. 47/2006):

alocaţiile familiale se acorda familiilor şi au în vedere naşterea, educaţia şi întreţinereacopiilor; ajutoarele sociale se acorda persoanelor sau familiilor aflate în dificultate şi ale cărorvenituri sunt insuficiente - pentru acoperirea nevoilor minime de viata, evaluate prin anchetasocială precum şi prin alte instrumente specifice; indemnizaţiile şi facilităţile se acorda persoanelor pentru favorizarea incluziuniisociale şi asigurării unei vieţi autonome; indemnizaţiile cu caracter reparatoriu se acordapersoanelor şi, după caz, familiilor acestora, care au suferit daune în urma unor evenimentesocio - politice sau legate de catastrofe şi calamităţi naturale, recunoscute prin lege.

Principalele criterii pe baza cărora se acorda prestaţiile sociale sunt următoarele: evaluarea contextului familial; veniturile solicitantului sau ale familiei acestuia; condiţiile de locuire; starea de sănătate şi gradul de dependenţă.

Statul acorda prestaţiile sociale prin autorităţile administraţiei publice centrale saulocale, în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare.

Prestaţiile sociale se acorda în bani sau în natura, din bugetul de stat ori, după caz, dinbugetul local şi sunt reglementate prin legi speciale.

Spre deosebire de raporturile de asigurări sociale care au o sfera de cuprindere redusadatorita calităţii de asigurat şi care sunt condiţionate de o anumită situaţie juridică - deexemplu cea de salariat - raporturile de asistenţa socială au o arie de cuprindere mult maiextinsa, derivata din noţiunea de nevoie.

Raporturile de asistenţa socială se caracterizează, în principal, prin următoarele: sunt reglementate exclusiv prin lege; subiectele lor sunt persoanele fizice aflate în nevoie, pe de o parte şi statul, prinorganismele sale specializate, pe de alta parte; în conţinutul acestor raporturi intra dreptul persoanelor asistate social de a primiprestaţiile stabilite de lege precum şi obligaţia organelor specializate ale statului de a leacorda; prestaţiile au un cuantum forfetar şi ele nu sunt în mod obligatoriu succesive ca cele deasigurări sociale.

2.1. Definiţia dreptului securităţii sociale

Dreptul securităţii sociale este format din ansamblul normelor de drept carereglementează raporturile juridice de asigurare socială şi pe cele de asistenţa socială.

El se particularizează faţă de dreptul muncii, în principal, prin următoarele: obiectul sau îl constituie raporturile juridice de asigurări sociale şi de asistenţa socială;

aceste raporturi juridice nu sunt grevate în mod necesar pe raporturile de muncă alesalariaţilor;

de regulă, ele se nasc ex lege, fără a avea la baza voinţa subiectelor lor; metoda de reglementare proprie dreptului securităţii sociale este cea directa, prin acte

normative. Potrivit art. 73 alin. 3 pct. p din Constituţie, problemele securităţii socialeconstituie obiect al legii organice (ca şi cele privind raporturile de muncă).

Ca urmare a existentei acestor trăsături specifice, Codul muncii, spre deosebire de celanterior, nu cuprinde reglementări din domeniul securităţii sociale. Explicaţia rezida în faptulca dreptul securităţii sociale face parte, în principal, din dreptul public, în timp ce dreptulmuncii se integrează atât dreptului privat, cat şi dreptului public.

Constituind ramuri de drept distincte, dreptul muncii şi dreptul securităţii sociale au însăşi numeroase zone de interferenta:

- parte importanta a raporturilor juridice de asigurări sociale este grefata pe calitatea desalariat;

- ambele ramuri operează, intr-o anumita măsura, cu aceleaşi noţiuni, concepte sauinstituţii juridice;

- fără a afecta apartenenţa dreptului securităţii sociale, în principal, la dreptul public,totuşi, în subsidiar fata de reglementările normative privind asigurările sociale, contractelecolective de muncă - izvoare de drept specifice dreptului muncii - pot cuprinde şi clauze princare se acorda salariaţilor drepturi suplimentare sau la un nivel superior comparativ cuprevederile legale;

- izvoarele internaţionale ale dreptului muncii si, respectiv, ale dreptului securităţiisociale sunt deseori comune;

- şi în dreptul intern, acte normative fundamentale - cum sunt Legea nr. 19/2000 privindsistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, Legea nr. 76/2000 privindsistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă - reverberează înambele ramuri de drept, în principal, în dreptul securităţii sociale si, în subsidiar, în dreptulmuncii.

2.2. Securitatea socială în documentele internaţionale

Organizaţia Internaţională a Muncii a adoptat mai multe norme în aceasta materie,dintre care menţionăm cu titlu exemplificativ: Recomandarea nr. 67/1944 asupra mijloacelorde existenta, Recomandarea nr. 69/1945 asupra îngrijirilor medicale, Convenţia nr. 102/1952privind securitatea socială care a marcat o noua etapa în legislaţia internaţională a securităţiisociale prin introducerea obiectivul unui nivel minim de securitate realizabil în toate tarilelumii, indiferent de gradul de dezvoltare economica.

Convenţia este exhaustiva, reunind intr-un instrument unic toate ramurile securităţiisociale; în plus, prevede alocaţiile familiale care nu făcuseră obiectul nici unei normeprecedente.

Convenţia defineşte cele noua componente ale securităţii sociale, şi anume: asistenţamedicală; indemnizaţiile de boală; prestaţiile de şomaj; prestaţiile de bătrâneţe; prestaţiile în

caz de accidente de muncă ori boala profesionala; prestaţiile familiale; prestaţiile dematernitate; prestaţiile de invaliditate; prestaţiile de supravieţuire.

Consiliul Europei a adoptat numeroase documente, dintre care amintim cu titluexemplificativ: Charta socială europeană revizuită - 1996 (este importanta, în special, datorita art. 12

intitulat dreptul securităţii sociale); Codul european de securitate socială - 1964 (este aproape identic cu Convenţia O.I.M.

nr. 102/1952 privind securitatea socială, însă condiţiile de ratificare sunt mult mairiguroase);

Convenţia europeană de securitate socială - 1973.

Tratatul C.E.E. prevede - în art. 51 - doua principii comunitare în domeniul securităţiisociale cu scopul instituirii unui sistem care sa permită lucrătorilor migranţi şi celordependenţi de ei: totalizarea oricărei perioade luate în considerare de către diferite legislaţii naţionalepentru obţinerea şi menţinerea dreptului la prestaţii, respectiv pentru calculul acestora; plata de prestaţii persoanelor rezidente pe teritoriile statelor membre.

În scopul coordonării prevederilor legislaţiilor privind securitatea socială au fostelaborate si: Recomandarea nr. 92/441/CEE privind criteriile comune relative la resursele şiprestaţiile satisfăcătoare în sistemele de protecţie socială; Recomandarea nr. 92/442/CEEprivind convergenta obiectivelor şi politicilor de protecţie socială; Regulamentul nr.883/2004/CE privind aplicarea regimurilor de securitate socială.

Regulamentul nr. 883/2004/CE priveşte următoarele categorii de persoane: cetăţeniiunui stat membru; apatrizii; refugiaţii rezidenţi intr-un stat membru, în situaţia în care sunt sauau fost sub incidenţa legislaţiei unuia sau mai multor state membre; membrii de familie aituturor celor menţionaţi precum şi urmaşii acestora.

Regulamentul are în vedere toate legislaţiile referitoare la securitatea socială careprivesc: a) prestaţiile în caz de boala; b) prestaţiile de maternitate şi de paternitate asimilate; c)prestaţiile de invaliditate, inclusiv cele care sunt destinate sa menţină sau să ameliorezecapacitatea de muncă; d) prestaţiile de bătrâneţe; e) prestaţiile pentru urmaşi; f) prestaţiilepentru accidente de muncă şi boli profesionale; g) prestaţiile de deces; h) prestaţiile de şomaj;i) prestaţiile de pre-pensionare; j) prestaţiile familiale.

Regulamentul nr. 883/2004/CE se aplică: regimurilor generale şi speciale de securitate socială, contributive şi ne-contributive; regimurilor relative la obligaţiile angajatorului sau ale armatorului;prestaţiilor speciale în bani, cu caracter ne-contributiv care prezintă concomitent şicaracteristicile ajutorului social.

Regulamentul nr. 883/2004/CE nu se aplica asistentei sociale şi medicale, regimurilorde prestaţii în favoarea victimelor războiului sau consecinţelor acestuia.

Verificare:1. Ce este dreptul securităţii sociale?2. Securitatea socială în documentele internaţionale

CURS 3 – ASIGURĂRILE SOCIALE

3.1. Aspecte introductive

Principalele repere privind securitatea socială în Constituţia României revizuită[21]:

ART. 47 Nivelul de trai(1) Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială,

de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent. (2) Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă

medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurărisociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetăţenii au dreptul şi la măsuri deasistenţă socială, potrivit legii.

ART. 34 Dreptul la ocrotirea sănătăţii(1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat. (2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice. (3) Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru

boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi aactivităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentalea persoanei se stabilesc potrivit legii.

ART. 41 Munca şi protecţia socială a muncii(1) Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei,

precum şi a locului de muncă este liberă. (2) Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc securitatea

şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unuisalariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestareamuncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţiispecifice, stabilite prin lege.

(3) Durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore. (4) La muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbaţii. (5) Dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al

convenţiilor colective sunt garantate.

Observaţii:1. Sistemele de securitate socială sunt responsabilitatea statului şi au la bază legislaţia

care îndreptăţeşte anumite categorii de persoane, în anumite condiţii, să primeascăprestaţii[22].

2. Conceptul de securitate socială este indisolubil legat de afirmarea, promovarea şiprotecţia drepturilor omului.

3. Asigurările sociale depind în mare măsură de activitatea lucrativă, suntcondiţionate (acolo unde este cazul) de dorinţa şi posibilitatea de a munci.

3.2. Cadrul juridic şi instituţional al asigurărilor sociale

Principalele acte normative aplicabile în domeniul asigurărilor sociale sunt:1. Lege nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări

sociale2. Lege nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat3. Lege nr. 179/2004 privind pensiile de stat şi alte drepturi de asigurări sociale ale

poliţiştilor4. Ordonanţă de urgenţă nr. 36/2003 privind sistemul de pensionare a membrilor

personalului diplomatic şi consular5. Lege nr. 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat6. Lege nr. 204/2006 privind pensiile facultative7. Lege nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării

forţei de muncă8. Lege nr. 202/2006 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru

Ocuparea Forţei de Muncă9. Lege nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă10. Lege nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli

profesionale11. Ordonanţă de urgenţă nr. 96/2003 privind protecţia maternităţii la locurile de

muncă12. Ordonanţă de urgenţă nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii

copilului13. Ordonanţă de urgenţă nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de

asigurări sociale de sănătate14. Ordonanţă de urgenţă nr. 67/2007 privind aplicarea principiului egalităţii de

tratament între bărbaţi şi femei în cadrul schemelor profesionale de securitate socială

Principalele instituţii implicate în organizarea şi funcţionarea sistemului public deasigurări sociale sunt:

- Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale, - Casa Naţională de Asigurări de Sănătate- Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă,- Direcţiile de muncă şi protecţie socială judeţene şi a municipiului Bucureşti.

Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale (CNPAS)[23] esteinstituţie publică autonomă de interes naţional, cu personalitate juridică. Este înfiinţată caorgan de specialitate al administraţiei publice centrale, care administrează şi gestioneazăsistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, precum şi sistemul de asigurarepentru accidente de muncă şi boli profesionale, sub autoritatea Ministerului Muncii, Familieişi Egalităţii de Şanse.

CNPAS are în subordine case judeţene de pensii şi Casa de Pensii a MunicipiuluiBucureşti (case teritoriale de pensii); acestea au personalitate juridică proprie şi funcţioneazăca servicii publice descentralizate. Potrivit legii, CNPAS poate înfiinţa şi case locale depensii, fără personalitate juridică, care funcţionează sub conducerea şi controlul caselorteritoriale de pensii.

De asemenea, în conformitate cu legislaţia în vigoare, CNPAS poate autoriza asociaţiiprofesionale de asigurare, constituite în acest scop pe sectoare de activitate ale economieinaţionale, în calitate de prestator de servicii în domeniul asigurărilor pentru accidente demuncă şi boli profesionale.

CNPAS are în subordine Institutul Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare aCapacităţii de Muncă, instituţie publică cu personalitate juridică şi autonomie ştiinţifică.

CNPAS asigură coordonarea, îndrumarea şi controlul activităţii caselor teritoriale depensii, în scopul aplicării unitare a legislaţiei în domeniul specific de activitate şi al realizăriiintegrale a sarcinilor şi atribuţiilor ce le revin acestora.

Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă[24] este instituţie publică, cupersonalitate juridică, sub autoritatea Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse.

Agenţia Naţională este organizată şi funcţionează în temeiul principiuluitripartitismului.

Agenţia Naţională asigură coordonarea, îndrumarea şi controlul activităţii unităţilor dinsubordine, în scopul aplicării unitare a legislaţiei în domeniul specific de activitate şi alrealizării atribuţiilor ce le revin acestora, potrivit legii.

Agenţia Naţională are în subordine următoarele unităţi cu personalitate juridică:a) agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă judeţene şi a municipiului Bucureşti,

servicii publice deconcentrate (agenţiile teritoriale);b) centrele regionale de formare profesională a adulţilor (centrele naţionale);Agenţia Naţională aplică politicile şi strategiile privind ocuparea forţei de muncă şi

formarea profesională a persoanelor în căutarea unui loc de muncă, elaborate de MinisterulMuncii având următoarele obiective principale:

a) stimularea ocupării forţei de muncă şi creşterea gradului de ocupare a forţei demuncă;

b) prevenirea şomajului;c) participarea persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă la serviciile de formare

profesională;d) asigurarea egalităţii de şanse pe piaţa internă a forţei de muncă şi combaterea oricăror

forme de discriminare pe piaţa muncii;e) creşterea incluziunii sociale;f) protecţia persoanelor în cadrul sistemului asigurărilor pentru şomaj. g) facilitarea liberei circulaţii a lucrătorilor în statele membre ale Uniunii Europene;h) sprijinirea cetăţenilor români în vederea încadrării în muncă în statele cu care

România nu are încheiate acorduri bilaterale în domeniul forţei de muncă.

Asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de finanţare a ocrotiriisănătăţii populaţiei, care asigură accesul la un pachet de servicii de bază pentru asiguraţi, suntobligatorii şi funcţionează ca un sistem unitar.

Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS)[25] este instituţie publicăautonomă, de interes naţional, cu personalitate juridică, care administrează şi gestioneazăsistemul de asigurări sociale de sănătate în vederea aplicării politicilor şi programelorGuvernului în domeniul sanitar.

CNAS are ca principal obiect de activitate asigurarea funcţionării unitare şi coordonate asistemului de asigurări sociale de sănătate din România şi are în subordine casele de asigurăride sănătate judeţene şi Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti (instituţiipublice cu personalitate juridică şi cu bugete proprii).

Casele de asigurări colectează contribuţiile persoanelor fizice, altele decât cele pentrucare colectarea veniturilor se realizează de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală(ANAF) şi gestionează bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătateaprobat, cu respectarea prevederilor legii, asigurând funcţionarea sistemului de asigurărisociale de sănătate la nivel local.

În scopul exercitării controlului asupra sistemului de asigurări sociale de sănătate decătre Ministerul Sănătăţii Publice, CNAS transmite Ministerului Sănătăţii Publice, trimestrialşi anual, informaţii cu privire la furnizarea de servicii medicale, pe domenii de asistenţămedicală, contractarea, decontarea şi finanţarea acestora.

3.3. Principalele prestaţii de asigurări sociale reglementate de sistemul public

Conform legii nr. 19/2000, în sistemul public, se acordă următoarele categorii depensii:

a) pensia pentru limita de vârstăb) pensia anticipatăc) pensia anticipata parţialăd) pensia de invaliditatee) pensia de urmaş

Alte drepturi de asigurări sociale reglementate de acelaşi act normativ:- bilete de tratament balnear- bilete cu preţ redus pe calea ferată- ajutor de deces

Prestaţiile în cadrul sistemului de asigurări pentru şomaj[26] se referă în principalla următoarele:

1. indemnizaţie de şomaj2. plăţile compensatorii acordate potrivit legii3. finanţarea serviciilor de formare profesională4. măsuri de stimulare a ocupării forţei de muncă: spre ex., stimularea angajatorilor

pentru încadrarea în muncă a şomerilor se realizează prin:a) subvenţionarea locurilor de muncă;b) acordarea de credite în condiţii avantajoase în vederea creării de noi locuri de muncă;c) acordarea unor facilităţi.

Concediile medicale şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate[27] sunt:a) concedii medicale şi indemnizaţii pentru incapacitate temporară de muncă, cauzată de

boli obişnuite sau de accidente în afara muncii;b) concedii medicale şi indemnizaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea

capacităţii de muncă, exclusiv pentru situaţiile rezultate ca urmare a unor accidente de muncăsau boli profesionale;

c) concedii medicale şi indemnizaţii pentru maternitate;d) concedii medicale şi indemnizaţii pentru îngrijirea copilului bolnav;e) concedii medicale şi indemnizaţii de risc maternal.

Concediul pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cuhandicap, de până la 3 ani, şi indemnizaţia lunară aferentă sunt separat reglementate prinOrdonanţa de urgenţă nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului.

Asiguraţii sistemului de asigurare pentru accidente de muncă şi boliprofesionale[28] au dreptul la următoarele prestaţii şi servicii:

a) reabilitare medicală şi recuperarea capacităţii de muncă;b) reabilitare şi reconversie profesională;c) indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă;d) indemnizaţie pentru trecerea temporară în alt loc de muncă şi indemnizaţie pentru

reducerea timpului de muncă;e) compensaţii pentru atingerea integrităţii;f) despăgubiri în caz de deces;

3.4. Organizarea sistemelor de pensii

1. sistemul public de pensii2. sistemele de pensii private obligatorii şi facultative.

Ca urmare a evoluţiei economice şi demografice din România, s-a ajuns in situaţia incare avem nevoie de pensii private pentru ca in timp ce numărul pensionarilor a crescut,numărul celor care contribuie la sistemul asigurărilor sociale a scăzut[29]. Sistemul public depensii a devenit practic falimentar: conform statisticilor, în 2006, un salariat român contribuialunar la sistemul de asigurări sociale pentru 1,24 pensionari.

Având în vedere problemele cu care se confruntă sistemul public, sistemul de pensii dinRomânia a fost reorganizat, în baza unui model promovat de Banca Mondială, prindelimitarea a 3 componente (piloni):

Pilonul I - reprezintă actualul sistem administrat de stat, bazat pe principiul solidarităţiisociale i.e. redistribuirea imediată a contribuţiilor impuse salariaţilor către pensionari. În acestsistem, contribuţiile nu se investesc în nici un fel, iar valoarea pensiei obţinute la retragereadin activitate nu are nici o legătură cu nivelul contribuţiilor plătite pe parcursul vieţii active.

Pilonul II - pensia privată cu contribuţie obligatorie va intra efectiv în funcţiune înianuarie 2008.

În cadrul acestui sistem, o parte din contribuţia pe care fiecare angajat o plăteşte înprezent la asigurările sociale urmează să treacă în administrare privată. În primul an, 2008,cota de contribuţie în sistemul privat va fi de 2% (care se scad din contribuţia de 9,5% careeste plătită în prezent în sistemul public). Procentul va creşte însă cu câte 0,5% în fiecare an,până la 6%, într-un interval de 8 ani. Această deducere va avea ca efect scădereacorespunzătoare a cotei de participare la sistemul de stat[30] şi majorarea celei administrateprivat.

În acest fel, contribuabilul va obţine două pensii la finalul stadiului de cotizare, una dela stat şi una din sistemul privat, iar valoarea cumulată a acestora va fi, în principiu, mai maredecât cea oferită de sistemul de tip redistributiv. Aceasta deoarece, în administrarea privată,banii contribuabililor nu vor fi folosiţi pentru plata pensiilor, ci vor fi investiţi în diferite tipuride plasamente financiare, iar valoarea adăugată obţinută din investiţii va fi folosită înbeneficiul viitorilor pensionari. În plus, în sistemul privat, fiecare contribuabil va avea un cont

personal în care se vor regăsi atât contribuţiile personale, cât şi banii rezultaţi din investireaacestora. În orice moment, contribuabilul va putea afla valoarea contului şi va putea faceestimări proprii privind pensia ce urmează să o obţină.

Pilonul III - cel al pensiilor facultative, intrat deja în vigoare (în mai 2006), se bazeazăpe aceleaşi principii ca şi pilonul pensiilor private obligatorii: administrare privată, conturiindividuale, investiţii financiare ale contribuţiilor. Singura deosebire majoră se referă lacaracterul facultativ al contribuţiilor. Sistemul se adresează în principal persoanelor care dincauza vârstei nu mai pot contribui la pilonul obligatoriu de pensii, dar sunt interesate deobţinerea unui venit mai mare la vârsta pensionării. El este de asemenea atractiv şi pentru ceicare vor să obţină în plus, o a treia pensie, pe lângă pensia de stat şi cea obligatorie,administrata privat.

Orice cetăţean care obţine venituri dintr-o activitate prestată va putea contribui pe bazăfacultativă la obţinerea unei pensii private. Legea nu permite doar salariaţilor accesul însistem, ci îşi extinde aria de adresabilitate şi asupra celor care au profesii liberale, lucrează înagricultură, sunt liber profesionişti, administratori, ziarişti etc.

Un alt aspect important vizează nivelul contribuţiei. Conform legii, contribuţia poate fiplătită exclusiv de angajat sau poate fi împărţită împreună cu angajatorul. În plus, există şiposibilitatea ca angajatorul să plătească integral contribuţia angajatului, astfel că totul depindede modul în care părţile se înţeleg prin contractul de muncă. Sunt prevăzute şi restricţiiprivind nivelul contribuţiei. Acestea nu poate depăşi 15% din venitul brut lunar al angajatului,lucru valabil şi pentru partea de contribuţie pe care o suportă angajatorul. Niveluldeductibilităţii contribuţiilor pentru pensie este de 200 euro/an atât pentru angajat (calculat lavenitul global), cât şi pentru angajator (calculat la impozitul pe profit).

O pensie privată facultativă poate fi obţinută numai după un stagiu minim de cotizarede 90 de luni şi odată cu împlinirea vârstei de 60 de ani de către contribuabil. Dacă sumaacumulată în contul participantului la sistem este prea mică pentru ca acesta să poată beneficiade o pensie pe tot restul vieţii, atunci el va primi întregul capital acumulat într-o singură tranşăsau eşalonat pe maximum 5 ani.

În ce priveşte firmele care vor administra fondurile de pensii, acestea pot fi firme deasigurări, societăţi de administrare a investiţiilor sau societăţi de pensii nou înfiinţate.

În sistemul pensiilor private opţionale, statul nu garantează nimic. Prin comparaţie, însistemul pensiilor private obligatorii, printr-un mecanism specific, se garanteazăcontribuabililor că la sfârşitul perioadei de cotizare vor beneficia cel puţin de banii depuşiactualizaţi cu inflaţia, minus comisionul firmei de administrare.

Legislaţia prevede că fondurile de pensii nu pot intra în faliment (insolvenţă); în acelaşitimp se instituie garanţii în ceea ce priveşte plata drepturilor de pensii în favoareaparticipanţilor sau a beneficiarilor acestora. Garanţiile vizează, pe de o parte, administrareaprudenţială a fondului de pensii. Astfel, în orice situaţie în care se constata o activitate care nurespectă o stare de garantare a dreptului la participare, Comisia de Supraveghere a PensiilorPrivate poate, legal, să intervină, putându-se ajunge la diverse măsuri, precum retragerealicenţei administratorului.

Dacă totuşi administratorul fondului ajunge în imposibilitate de asigurare a plăţiidrepturilor, atunci, se vor face aceste plăţi din fondul de garantare: o entitate constituită lanivel naţional. În orice situaţie, participantul la fondul de pensie, va primi plata, fie de lafondul de pensii, în condiţii normale, fie de la acest fond de garantare.

3.5. Sistemul public de asigurări sociale: Drepturile de Asigurări sociale

3.5.1. Aspecte generale

Cf. art. 1: „Dreptul la asigurări sociale este garantat de stat şi se exercită prin sistemulpublic de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale (sistemul public)”.

Conform Legii cadru (art. 10), în România se pot organiza şi pot funcţiona societăţiprivate de asigurări sociale, reglementate prin lege specială (pensiile obligatorii sau facultativeadministrate privat).

3.5.2. Principiile de bază ale organizării şi funcţionării sistemului public deasigurări sociale:

a) principiul unicităţii, potrivit căruia statul organizează şi garantează sistemul publicbazat pe aceleaşi norme de drept;

b) principiul egalităţii, care asigură tuturor participanţilor la sistemul public,contribuabili şi beneficiari, un tratament nediscriminatoriu în ceea ce priveşte drepturile şiobligaţiile prevăzute de lege;

c) principiul solidarităţii sociale, conform căruia participanţii la sistemul public îşiasumă reciproc obligaţii şi beneficiază de drepturi pentru prevenirea, limitarea sau înlăturareariscurilor sociale prevăzute de lege;

d) principiul obligativităţii, potrivit căruia persoanele fizice şi juridice au, conformlegii, obligaţia de a participa la sistemul public, drepturile de asigurări sociale exercitându-secorelativ cu îndeplinirea obligaţiilor;

e) principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituiepe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice, participante la sistemul public,drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurări socialeplătite;

f) principiul repartiţiei, pe baza căruia fondurile realizate se redistribuie pentru plataobligaţiilor ce revin sistemului public, conform legii.

3.5.3. Asiguraţii în sistemul public de asigurări sociale.În sistemul public sunt asigurate persoanele fizice (asiguraţii) cetăţeni români, cetăţeni

ai altor state sau apatrizi, pe perioada în care au domiciliul sau reşedinţa în România. Conform art. 5 alin. 1 din Legea nr. 19/2000, în sistemul public sunt asigurate

obligatoriu, prin efectul legii, următoarele categorii de persoane:I. persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă şi

funcţionarii publici;II. persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în

cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, precum şimembrii cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti, ale căror drepturi şiobligaţii sunt asimilate, în condiţiile prezentei legi, cu ale persoanelor prevăzute la pct. I;

III. persoanele care beneficiază de drepturi băneşti lunare, ce se suportă din bugetulasigurărilor pentru şomaj, în condiţiile legii, denumite în continuare şomeri;

IV. persoanele care se află în una dintre situaţiile următoare:a) asociat unic, asociaţi, comanditari sau acţionari;b) administratori sau manageri care au încheiat contract de administrare sau de

management;c) membri ai asociaţiei familiale;d) persoane autorizate să desfăşoare activităţi independente;

e) persoane angajate în instituţii internaţionale, dacă nu sunt asiguraţii acestora;f) alte persoane care realizează venituri din activităţi profesionale;V. persoanele care realizează prin cumul venituri brute pe an calendaristic, echivalente

cu cel puţin 3 salarii medii brute, şi care se regăsesc în două sau mai multe situaţii prevăzutela pct. IV.

De asemenea, se pot asigura în sistemul public, pe bază de contract de asigurare socială,persoanele care se regăsesc în situaţiile de mai sus şi care doresc să îşi completeze venitulasigurat, precum şi alte persoane care nu se regăsesc în situaţiile de mai sus şi care nu se aflăîn plata unor prestaţii de asigurări sociale în sistemul public de pensii.

Asiguraţii au obligaţia să plătească contribuţii de asigurări sociale şi au dreptul săbeneficieze de prestaţii de asigurări sociale conform legii. Evidenţa drepturilor şi obligaţiilorde asigurări sociale în sistemul public se realizează pe baza codului personal de asigurărisociale (codul numeric personal).

3.5.4. În sistemul public prestaţiile de asigurări sociale reprezintă venit de înlocuirepentru pierderea totală sau parţială a veniturilor profesionale, ca urmare a bătrâneţii,invalidităţii, accidentelor, bolii, maternităţii sau decesului, denumite în continuare riscuriasigurate. Prestaţiile de asigurări sociale se acordă sub formă de: pensii, indemnizaţii,ajutoare, alte tipuri de prestaţii prevăzute de lege, corelative cu obligaţiile privind platacontribuţiei de asigurări sociale.

În sistemul public asiguraţii nu pot beneficia concomitent de două sau mai multeprestaţii de asigurări sociale pentru acelaşi risc asigurat, cu excepţia celor pentru prevenireaîmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă.

Drepturile de asigurări sociale cuvenite în sistemul public din România se pot transferaîn ţările în care asiguraţii îşi stabilesc domiciliul sau reşedinţa, în condiţiile stabilite prinreglementările europene şi prin acordurile sau convenţiile internaţionale la care România esteparte. De asemenea, prestaţiile de asigurări sociale aferente pot fi transferate în alte ţări(„delocalizarea plăţii”), în moneda ţărilor respective sau într-o altă monedă asupra căreia s-aconvenit (în condiţiile stabilite prin reglementările europene şi prin acordurile sau convenţiileinternaţionale la care România este parte).

3.5.5. Bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde veniturile şi cheltuielile sistemuluipublic şi este elaborat anual de către Guvern (pe baza propunerilor CNPAS) şi supus spreaprobare Parlamentului.

Veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat provin din contribuţii de asigurărisociale, dobânzi, majorări pentru plata cu întârziere a contribuţiilor, precum şi din altevenituri, potrivit legii. Cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat acoperăcontravaloarea prestaţiilor de asigurări sociale din sistemul public, cheltuielile privindorganizarea şi funcţionarea sistemului public, finanţarea unor investiţii proprii, alte cheltuieliprevăzute de lege.

Din veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat se prelevă anual până la 3% pentruconstituirea unui fond de rezervă. Fondul de rezervă cumulat nu poate depăşi nivelulcheltuielilor prevăzute pentru anul bugetar respectiv şi poate fi utilizat pentru acoperireaprestaţiilor de asigurări sociale în situaţii temeinic motivate sau a altor cheltuieli alesistemului public, aprobate prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat.

Eventualul deficit curent al bugetului asigurărilor sociale de stat se acoperă dindisponibilităţile bugetului de asigurări sociale de stat din anii precedenţi şi, în continuare, dinfondul de rezervă. În mod excepţional, în situaţii motivate, pentru acoperirea deficitului

bugetului asigurărilor sociale de stat, după epuizarea fondului de rezervă, veniturile bugetuluiasigurărilor sociale de stat se completează cu sume care se alocă de la bugetul de stat.

3.5.6. Contribuţiile de asigurări sociale.Sunt contribuabili în sistemul public următoarele categorii de persoane:a) asiguraţii care datorează contribuţii individuale de asigurări sociale;b) angajatorii;c) persoanele juridice (asimilate angajatorilor) la care îşi desfăşoară activitatea asiguraţii

care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul autorităţiiexecutive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, precum şi membrii cooperatoridintr-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti;

d) Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă care administrează bugetulasigurărilor pentru şomaj;

e) persoanele care au încheiat contract de asigurare socială. Cotele de contribuţii de asigurări sociale se aprobă anual prin legea bugetului

asigurărilor sociale de stat. Cotele de contribuţii de asigurări sociale sunt diferenţiate înfuncţie de condiţiile de muncă normale, deosebite sau speciale. Locurile de muncă în condiţiideosebite reprezintă acele locuri care, în mod permanent sau în anumite perioade, pot afectaesenţial capacitatea de muncă a asiguraţilor datorită gradului mare de expunere la risc.

Contribuţia de asigurări sociale pentru şomeri se suportă integral din bugetulasigurărilor pentru şomaj la nivelul cotei stabilite pentru condiţii normale de muncă, cuexcepţia plăţilor compensatorii şi a veniturilor de completare acordate salariaţilor din industriade apărare, în perioada de reducere temporară a activităţii. Calculul şi plata contribuţiei deasigurări sociale pentru şomeri se fac lunar de către instituţia care administrează bugetulasigurărilor pentru şomaj.

Baza lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale este, după caz:a) salariul individual brut, realizat lunar (inclusiv sporurile şi adaosurile, reglementate

prin lege sau prin contractul colectiv de muncă);b) venitul brut de natura drepturilor salariale realizat lunar de persoanele care îşi

desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul autorităţii executive,legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, precum şi de membrii cooperatori dintr-oorganizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti;

c) venitul lunar asigurat, prevăzut în declaraţia sau în contractul de asigurare socială. Baza lunară de calcul, la care angajatorul datorează contribuţia de asigurări sociale, o

constituie fondul total de salarii brute lunare realizate de asiguraţi. Baza lunară de calcul acontribuţiei de asigurări sociale pentru şomeri o constituie cuantumul drepturilor băneştilunare ce se suportă din bugetul Fondului pentru plata ajutorului de şomaj.

Contribuţia individuală de asigurări sociale, datorată de asiguraţii prevăzuţi la art. 5 alin.1 pct. I şi II, se reţine integral din salariul sau, după caz, din venitul brut lunar al asiguratuluişi se virează lunar de angajator la casa teritorială de pensii în raza căreia se află sediulacestuia. Angajatorul calculează şi virează lunar contribuţia de asigurări sociale pe care odatorează bugetului asigurărilor sociale de stat, împreună cu contribuţiile individuale reţinutede la asiguraţi.

Colectarea şi evidenţa contribuţiilor de asigurări sociale se asigură prin caseleteritoriale de pensii, pe baza codului personal de asigurări sociale. Păstrarea şi evidenţa datelorprivind contribuţiile de asigurări sociale, pe fiecare asigurat, se realizează de casele teritorialede pensii şi de CNPAS.

3.5.7. Constituie stagiu de cotizare perioadele în care persoanele au plătit contribuţii deasigurări sociale în sistemul public din România, precum şi în alte ţări, în condiţiile stabiliteprin reglementările europene şi prin acordurile sau convenţiile internaţionale la care Româniaeste parte.

În sistemul public stagiul de cotizare se constituie din însumarea perioadelor pentru cares-a datorat contribuţia la bugetul asigurărilor sociale de stat (de către angajator şi asigurat sau,după caz, numai de către asigurat).

Totodată, în sistemul public se asimilează stagiului de cotizare şi perioadelenecontributive, denumite în continuare perioade asimilate, în care asiguratul:

- a beneficiat sau beneficiază de anumite drepturi de asigurări sociale (e.g. concediul şiindemnizaţia de maternitate sau de boală);

- a urmat cursurile de zi ale învăţământului universitar, organizat potrivit legii, pe duratanormală a studiilor respective, cu condiţia absolvirii acestora (asiguraţii care au absolvit maimulte instituţii de învăţământ superior, beneficiază de asimilarea, ca stagiu de cotizare, a uneisingure perioade de studii, la alegere);

- a satisfăcut serviciul militar ca militar în termen sau militar cu termen redus, pe duratalegal stabilită, a fost concentrat, mobilizat sau în prizonierat.

Stagiul de cotizare se certifică asiguraţilor anual, din oficiu, de către CNPAS, princasele teritoriale de pensii, sau la cererea asiguraţilor, contra cost, oricând în timpul anului.

3.5.8. Jurisdicţia asigurărilor sociale

Jurisdicţia asigurărilor sociale se realizează prin tribunale şi curţi de apel. În acest sens suntorganizate secţii de asigurări sociale sau, după caz, complete specializate pentru asigurărisociale la nivelul tribunalelor şi curţilor de apel.

Tribunalele soluţionează în primă instanţă litigiile privind:a) modul de calcul şi de depunere a contribuţiei de asigurări sociale;b) modul de stabilire a majorărilor de întârziere;c) înregistrarea, evidenţa şi certificarea contribuţiei de asigurări sociale;d) deciziile de pensionare;e) refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile de asigurări sociale;f) modul de stabilire şi de plată a pensiilor, a indemnizaţiilor şi a altor drepturi de

asigurări sociale;g) plângerile împotriva proceselor-verbale de contravenţii încheiate conform Legii nr.

19/2000;h) contestaţiile împotriva măsurilor de executare silită, dispuse în baza Legii nr.

19/2000;i) alte drepturi şi obligaţii de asigurări sociale născute în temeiul Legii nr. 19/2000. Cererile îndreptate împotriva CNPAS sau împotriva caselor teritoriale de pensii se

adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul reclamantul. Celelaltecereri se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul pârâtul.

Împotriva hotărârilor tribunalelor se poate face recurs la curtea de apel competentă.Hotărârile curţilor de apel, precum şi hotărârile tribunalelor, neatacate cu recurs în termen,sunt definitive şi irevocabile.

În baza principiului accesibilităţii organelor de jurisdicţie, cererile în faţa oricărororgane sau instanţe, precum şi toate actele procedurale în legătură cu litigiile, având ca obiectdrepturi sau obligaţii de asigurări sociale, sunt scutite de orice fel de taxă de timbru.

Verificare:3. Care sunt principalele instituţii implicate în organizarea şi funcţionarea sistemului

public de asigurări sociale?4. Care sunt principalele prestaţii de asigurări sociale reglementate de sistemul public?5. Cum se organizează sistemele de pensii?6. Care sunt principiile de bază ale organizării şi funcţionării sistemului public de

asigurări sociale?

CURS 4 – PENSIILE ÎN SISTEMUL PUBLIC

Conform art. 40 din Legea nr. 19/2000, în sistemul public se acordă următoarelecategorii de pensii: a) pensia pentru limită de vârstă; b) pensia anticipată; c) pensia anticipatăparţială; d) pensia de invaliditate; e) pensia de urmaş.

4.1. Pensia pentru limită de vârstăPensia pentru limită de vârstă se acordă asiguraţilor care îndeplinesc, cumulativ, la data

pensionării, condiţiile privind vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizarerealizat in sistemul public.

Vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei şi 65 de ani pentrubărbaţi[31].

Stagiul minim de cotizare atât pentru femei, cat şi pentru bărbaţi este de 15 ani[32].Stagiul complet de cotizare este de 30 de ani pentru femei şi de 35 de ani pentru bărbaţi[33].

Femeile care au realizat stagiul complet de cotizare şi care au născut cel puţin 3 copii şii-au crescut pană la vârsta de 10 ani beneficiază de reducerea vârstei standard de pensionaredupă cum urmează: a) cu un an - pentru 3 copii; b) cu doi ani - pentru 4 sau mai mulţi copii.Reducerea vârstei nu poate fi cumulată cu o altă reducere prevăzută de lege. Vârsta depensionare astfel redusă nu poate fi mai mică de 55 de ani.

4.2. Pensia anticipată şi pensia anticipată parţialăPensia anticipată se acordă, cu cel mult 5 ani înaintea împlinirii vârstei standard de

pensionare, asiguraţilor care au depăşit stagiul complet de cotizare cu cel puţin 10 ani. Pensia anticipată parţială se acordă, cu cel mult 5 ani înainte de împlinirea vârstei

standard de pensionare, asiguraţilor care au realizat sau au depăşit stagiul complet de cotizarecu cel mult 10 ani.

Cuantumul pensiei anticipate se stabileşte în aceleaşi condiţii cu cel al pensiei pentrulimită de vârstă. Cuantumul pensiei anticipate parţiale se stabileşte utilizând un algoritm dediminuare a cuantumului pensiei pentru limită de vârstă[34]. La împlinirea vârstelor standard de pensionare prevăzute de lege, pensia anticipată devinepensie pentru limită de vârstă şi se recalculează prin adăugarea perioadelor asimilate şi aeventualelor stagii de cotizare realizate in perioada de anticipare.

4.3. Pensia de invaliditate

Au dreptul la pensie de invaliditate asiguraţii care şi-au pierdut total sau cel puţinjumătate din capacitatea de muncă, din cauza: accidentelor de muncă, bolilor profesionale şituberculozei; bolilor obişnuite şi accidentelor care nu au legătură cu munca.

Beneficiază de pensie de invaliditate şi asiguraţii care satisfac obligaţii militare,precum şi elevii, ucenicii şi studenţii care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate dincapacitatea de muncă datorită accidentelor sau bolilor profesionale survenite în timpul şi dincauza practicii profesionale.

În raport cu cerinţele locului de muncă şi cu gradul de reducere a capacităţii de muncă,invaliditatea este:

- de gradul I, caracterizată prin pierderea totală a capacităţii de muncă, a capacităţii deautoservire, de autoconducţie sau de orientare spaţială, invalidul necesitând îngrijire sausupraveghere permanentă din partea altei persoane;

- de gradul II, caracterizată prin pierderea totală a capacităţii de muncă, cu posibilitateainvalidului de a se autoservi, de a se autoconduce şi de a se orienta spaţial, fără ajutorul alteipersoane;

- de gradul III, caracterizată prin pierderea a cel puţin jumătate din capacitatea demuncă, invalidul putând să presteze o activitate profesională.

Încadrarea sau neîncadrarea într-un grad de invaliditate se face prin decizie emisă demedicul specializat în expertiză medicală şi recuperarea capacităţii de muncă (medic expert alasigurărilor-sociale).În cazul în care invaliditatea s-a ivit ca urmare a unui accident de muncă, a unei boliprofesionale, a tuberculozei, precum şi în situaţia în care invaliditatea s-a ivit în timpul şi dincauza îndeplinirii obligaţiilor militare, asiguratul poate beneficia de pensie de invaliditate,indiferent de stagiul de cotizare.

Asiguraţii care şi-au pierdut capacitatea de muncă datorită unei boli obişnuite sau unoraccidente care nu au legătură cu munca beneficiază de pensie de invaliditate numai dacăîndeplinesc condiţia unui stagiu de cotizare minim şi necesar stabilit prin lege în raport cuvârsta persoanei în cauză (ex.: dacă vârsta asiguratului în momentul ivirii invalidităţii este sub25 ani, stagiul de cotizare necesar este de minim 5 ani, pentru o vârstă cuprinsă între 49-55ani, stagiul minim este de 22 de ani, peste 55 de ani – 25 de ani).

Ca regulă generală, la stabilirea pensiei de invaliditate asiguraţilor li se acordă unstagiu potenţial, determinat ca diferenţă între stagiul complet de cotizare şi stagiul de cotizarerealizat efectiv până la data încadrării într-un grad de invaliditate.

La împlinirea vârstei standard prevăzute de lege pentru obţinerea pensiei pentru limităde vârstă beneficiarul pensiei de invaliditate poate opta pentru cea mai avantajoasă dintrepensii.

Observaţii:Asiguraţii care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru obţinerea unei pensii

pentru limită de vârstă propriu-zise şi nu au depus cerere de pensionare îşi pot continuaactivitatea numai cu acordul angajatorului (se poate dispune concedierea conform art. 61 lit. edin Codul muncii).

În situaţia asiguraţilor care au depus cerere de pensionare pentru limită de vârstă,pensionare anticipată, pensionare anticipată parţială sau pensionare de invaliditate, angajatoriiacestora nu pot constata încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu decât după primireadeciziei de admitere a cererii de pensionare (la data comunicării deciziei de pensionareintervine încetarea de drept a raportului de muncă conform art. 56 lit. d din Codul muncii).

4.4. Pensia de urmaş

Au dreptul la pensie de urmaş copiii şi soţul supravieţuitor, dacă persoana decedată erapensionar sau îndeplinea condiţiile pentru obţinerea unei pensii.

Copiii au dreptul la pensie de urmaş: pană la vârsta de 16 ani; dacă îşi continuă studiileîntr-o formă de învăţământ organizată potrivit legii, pană la terminarea acestora, fără a depăşivârsta de 26 de ani; pe toată durata invalidităţii de orice grad.

Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş pe tot timpul vieţii, la împlinireavârstei standard de pensionare, dacă durata căsătoriei a fost de cel puţin 15 ani[35].

Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş, indiferent de vârstă, pe perioada încare este invalid de gradul I sau II, dacă durata căsătoriei a fost de cel puţin 1 an.

Cuantumul pensiei de urmaş se stabileşte, prin aplicarea unui procent asuprapunctajului mediu anual realizat de susţinător, în funcţie de numărul urmaşilor îndreptăţiţi,astfel: pentru un singur urmaş - 50%; pentru 2 urmaşi - 75%; pentru 3 sau mai mulţi urmaşi -100% . Cuantumul pensiei de urmaş, în cazul orfanilor de ambii părinţi, reprezintă însumareadrepturilor de urmaş, calculate după fiecare părinte.

Soţul supravieţuitor care are dreptul la o pensie proprie şi îndeplineşte condiţiileprevăzute de lege pentru obţinerea pensiei de urmaş după soţul decedat poate opta pentru ceamai avantajoasă pensie.

4.5. Calculul pensiilorÎncepând cu data înscrierii la pensie, cuantumul pensiei se determină prin înmulţirea

punctajului mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare cu valoarea unui punct depensie.

Cuantumul pensiei astfel stabilit se majorează cu suma corespunzătoare contribuţieipentru asigurările sociale de sănătate, datorată potrivit legii. CNPAS comunică asiguratului,prin casele teritoriale de pensii, punctajul anual şi punctajul cumulat pentru perioada decotizare.

Punctajul anual al asiguratului se determină prin împărţirea la 12 a punctajului rezultatîn anul respectiv din însumarea numărului de puncte realizat în fiecare lună. Numărul depuncte realizat în fiecare lună se calculează prin raportarea salariului brut lunar individual,inclusiv sporurile şi adaosurile, sau, după caz, a venitului lunar asigurat, care a constituit bazade calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale, la salariul mediu brut lunar (peeconomie) din luna respectivă, comunicat de Institutul Naţional de Statistică şi StudiiEconomice.

Punctajul mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare se determină prinîmpărţirea numărului de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale realizate de asiguratîn perioada de cotizare la numărul de ani corespunzător stagiului complet de cotizare.

Valoarea unui punct de pensie se calculează în cadrul CNPAS la data intrării în vigoarea legii bugetului asigurărilor sociale de stat şi se actualizează in funcţie de posibilităţilefinanciare, in cursul execuţiei bugetare, prin indexare trimestrială cu un procent care saacopere cu până la 100% rata inflaţiei. Indexarea prevăzută se stabileşte prin hotărâre aGuvernului.

4.6. Stabilirea şi plata pensiilorPensia se acordă la cererea persoanei îndreptăţite, a mandatarului desemnat de aceasta

cu procură specială, a tutorelui sau a curatorului acesteia.Cererea de pensionare, împreună cu actele care dovedesc îndeplinirea condiţiilor

prevăzute de lege se depun la casa teritorială de pensii in raza căreia se află domiciliulasiguratului.

Persoanele care au împlinit vârsta standard de pensionare nu mai pot solicita înscriereala pensia de invaliditate.

Admiterea sau respingerea cererii de pensionare se face prin decizie emisă de casateritorială de pensii, în termen de 30 de zile de la data depunerii cererii.

Decizia casei teritoriale de pensii cuprinde temeiurile de fapt şi de drept pe baza cărorase admite sau se respinge cererea de pensionare. Decizia casei teritoriale de pensii secomunică in scris persoanei care a solicitat pensionarea, in termen de 5 zile de la data emiterii.

Plata pensiei se face lunar. Pensia se plăteşte personal titularului, mandataruluidesemnat de acesta prin procură specială sau reprezentantului legal al acestuia.

Modalităţile de plată a pensiilor se stabilesc prin regulament al CNPAS.Pot cumula pensia cu veniturile realizate dintr-o activitate profesională, indiferent de

nivelul veniturilor respective, următoarele categorii de persoane: a) copiii urmaşi orfani deambii părinţi, pe perioada şcolarizării; b) nevăzătorii; c) pensionarii pentru limita de vârstă; d)pensionarii de invaliditate de gradul III.

Beneficiarii pensiei de urmaş pot cumula pensia cu veniturile realizate dintr-oactivitate profesională, dacă veniturile brute lunare realizate nu depăşesc o pătrime din salariulmediu brut lunar pe ţară.

4.7. Alte drepturi de asigurări sociale

a) Ajutorul de decesDreptul asiguraţilor la ajutor de deces nu este condiţionat de îndeplinirea unui stagiu de

cotizare. În cazul decesului asiguratului sau al pensionarului, beneficiază de ajutor de deces o

singură persoană care face dovada că a suportat cheltuielile ocazionate de deces şi care poatefi, după caz, soţul supravieţuitor, copilul, părintele, tutorele, curatorul, moştenitorul, încondiţiile dreptului comun, sau, în lipsa acesteia, oricare persoană care face această dovadă.Cuantumul ajutorului de deces se stabileşte anual prin legea bugetului asigurărilor sociale destat şi nu poate fi mai mic decât valoarea salariului mediu brut pe economie prognozat şi făcutpublic de către CNPAS. Asiguratul sau pensionarul beneficiază de ajutor de deces în cazul decesului unui membru defamilie aflat în întreţinerea sa şi care nu are un drept propriu de asigurări sociale.

b) Bilete de tratament balnearBugetul asigurărilor sociale de stat suportă diferenţa dintre valoarea biletului de

tratament balnear şi contribuţia beneficiarilor de astfel de bilete, pentru un număr de locuristabilit anual[36].

Biletele de tratament balnear se distribuie pensionarilor de către casele teritoriale depensii. În cursul unui an calendaristic se poate elibera un singur bilet de tratament aceluiaşibeneficiar.

c) Bilete cu preţ redus pe calea ferată

Verificare:1. Ce este pensia pentru limita de vârstă?2. Ce este pensia anticipată şi pensia anticipată parţială?3. Ce este pensia de invaliditate?4. Ce este pensia de urmaş?5. Ce este ajutorul de deces?

CURS 5 – SISTEMUL FONDURILOR DE PENSII ADMINISTRATEPRIVAT

5.1. Aspecte introductive

Ab initio, se impune a sublinia distincţia între fondurile de pensii administrate privat(„pensiile private obligatorii”) reglementate de Legea nr. 411/2004 şi fondurile de pensiifacultative reglementate de Legea nr. 204/2006. Prin urmare, sistemul pensiilor private aredouă componente majore, destul de asemănătoare din perspectiva organizării şi funcţionării.În cele ce urmează avem în vedere sistemul pensiilor administrate privat (obligatorii).

Scopul sistemului fondurilor de pensii administrate privat este asigurarea unei pensiiprivate, distinctă şi care suplimentează pensia acordată de sistemul public, pe baza colectăriişi investirii, în interesul participanţilor, a unei părţi din contribuţia individuală de asigurărisociale.

Prin crearea unui sistem de pensii echilibrat se urmăreşte eliminarea presiunii asuprabugetului asigurărilor sociale, stimularea creşterii economice prin investirea sumeloracumulate la fondurile de pensii, dezvoltare pieţei de capital (activele imobilizate cresc şisprijină dezvoltarea unor proiecte mari), crearea de noi locuri de muncă şi reducerea şomajuluietc.

Sistemului fondurilor de pensii administrate privat nu beneficiază de garanţiile directepe care statul le oferă sistemului public de pensii. Pentru sistemul de pensii administrat privatsunt instituite prin lege garanţii specifice care, în principal, constau în:

1. crearea unei autorităţi administrative autonome specializate în autorizareaparticipanţilor la acest sistem şi supravegherea prudenţială a activităţii acestora (Comisia deSupraveghere a Sistemului de Pensii Private);

2. excluderea aplicării fondurilor de pensii a legislaţiei privind falimentul (insolvenţa)şi constituirea unui fond special de garantare a pensiilor.

Sistemul fondurilor de pensii private este construit pe principiul protecţieicontribuabililor („investitori”) şi presupune ca şi condiţii sine qua non transparenţa tuturoractivităţilor şi prevenirea şi sancţionarea fraudelor.

5.2. Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private (C.S.S.P.P.)

C.S.S.P.P. este constituită ca autoritate administrativă autonomă de reglementare şisupraveghere prudenţială a sistemului de pensii administrate privat[37] şi se află sub controluldirect al Parlamentului.

C.S.S.P.P. are două funcţii principale:- reglementarea, coordonarea, supravegherea şi controlul activităţii sistemului de pensii

private;

- protejarea intereselor participanţilor şi ale beneficiarilor, prin asigurarea uneifuncţionări eficiente a sistemului de pensii private şi informarea asupra acestuia.

Atribuţiile principale ale C.S.S.P.P. sunt:1. acordarea, suspendarea sau retragerea avizelor şi autorizaţiilor fondurilor de pensii,

administratorilor, depozitarilor şi auditorilor financiari;2. supravegherea prudenţială a sistemului de pensii private;3. controlul activităţii din sistemul de pensii private;4. controlul constituirii şi virării de către angajatori a contribuţiei la fondurile de

pensii;5. adoptarea de norme privind sistemul de pensii private, elaborarea şi/sau avizarea

proiectelor de acte normative care privesc supravegherea pensiilor private, investiţiilefondurilor de pensii, participanţii la fonduri de pensii, lichidarea administratorilor fondurilorde pensii, provenienţa capitalului vărsat de fondatori, fondul de rezervă, activitatea dedepozitare a activelor fondurilor de pensii, procedura de efectuare a controlului, procedurainternă de soluţionare a sesizărilor şi contestaţiilor ş.a.

6. verificarea organizării, evidenţei şi administrării separate a activelor şi pasivelorfiecărui fond de pensii private de cele ale administratorului;

7. verificarea existenţei la fiecare administrator a unor proceduri administrative şicontabile clare, precum şi a unui mecanism corespunzător de control intern;

8. întocmirea şi actualizarea Registrului fondurilor de pensii private;9. instituirea procedurii de supraveghere specială pentru limitarea riscurilor şi

asigurarea redresării fondului de pensii şi desemnarea administratorului special în vedereaprotejării intereselor participanţilor şi beneficiarilor la fondurile de pensii private prinpăstrarea valorii activelor fondurilor de pensii şi limitarea pierderilor;

10. informarea şi educarea populaţiei cu privire la sistemul de pensii private.

5.3. Fondul de pensii administrate privat şi administrarea acestuia

Un fond de pensii se constituie prin contract de societate civilă, iar denumirea satrebuie să conţină sintagma „fond de pensii administrat privat”. Conţinutul contractului-cadrude societate civilă prin care se constituie un fond de pensii, precum şi modalităţile demodificare a acestuia sunt stabilite prin Norma C.S.S.P.P. nr. 4/2007 privind autorizareafondului de pensii administrat privat.

Fondul de pensii nu se confundă cu administratorul acestuia (sau societatea depensii)[38]. Administratorul fondului este, conform legii, o societate comercială pe acţiuniconstituită în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei speciale, denumită societate de pensii,care are ca obiect exclusiv de activitate administrarea fondurilor de pensii şi, opţional,furnizarea de pensii private[39].

Un fond de pensii trebuie să aibă minimum 50.000 de participanţi (contribuabili)[40]care au aceleaşi drepturi şi obligaţii aplicându-li-se un tratament nediscriminatoriu inclusiv încazul schimbării locului de muncă, domiciliului sau reşedinţei într-o altă ţară, stat membru alUniunii Europene ori stat aparţinând Spaţiului Economic European[41]. Calitatea departicipant nu poate fi refuzată dacă persoana solicitantă este eligibilă.

Resursele financiare ale fondului de pensii se constituie din:a) contribuţiile nete convertite în unităţi de fond;b) drepturile cuvenite beneficiarilor şi nerevendicate în termenul general de prescripţie;

c) dobânzile şi penalităţile de întârziere aferente contribuţiilor nevirate în termen;

d) sumele provenite din investirea veniturilor prevăzute la lit. a)-c). O regulă deosebit de importantă stipulată în art. 8 din Legea nr. 411/2004 privind

fondurile de pensii administrate privat este aceea că un fond de pensii nu poate fi declarat înstare de faliment.

Autorizarea administratorului, a prospectului schemei de pensii private şi a fondului depensii

Fondul de pensii trebuie autorizat de Comisie, după autorizarea administratorilor şi aprospectului schemei de pensii private.

Prospectul schemei de pensii private este documentul care cuprinde termeniicontractului de administrare şi ai schemei de pensii.

Contractul de administrare este contractul încheiat între administrator şi participant,care are ca obiect administrarea fondului de pensii[42].

Schema de pensii private reprezintă un sistem de termene, condiţii şi reguli pe bazacărora administratorul investeşte activele fondului de pensii în scopul dobândirii de cătreparticipanţi a unei pensii private[43].

Autorizarea administratorilor este o procedură obligatorie şi complexă care presupuneemiterea de către Comisie mai întâi unei autorizaţii de constituire (în baza căreia se realizeazăşi înmatricularea în Registrul Comerţului)[44] şi apoi a unei autorizaţii de administrare[45].Autorizaţia de constituire a unei societăţi de pensii nu garantează şi obţinerea autorizaţiei deadministrare.

Autorizarea schemei de pensii private este, de asemenea, o condiţie prealabilă pentruautorizarea fondului de pensii. Prospectul schemei de pensii private este elaborat şi propus deadministrator care trebuie să formuleze la Comisie cererea de autorizare a primului prospect alschemei de pensii private odată cu cererea de autorizare de administrare. Prin urmare,autorizarea primului prospect al schemei de pensii private se realizează odată cu autorizareade administrare a fondului de pensii.

Administratorul poate face public prospectul schemei de pensii private numai dupăautorizarea acestuia (sub sancţiunea retragerii autorizaţiei de administrare). Acest aspect dămăsura importanţei autorizării care presupune şi verificarea respectării dispoziţiilor legaleincidente.

Autorizaţia fondului se eliberează pe baza unei cereri formulate de administrator, lacare trebuie anexate următoarele documente:

a) contractul de societate civilă de constituire a fondului de pensii;b) actele individuale de aderare la contractul de societate civilă prin care se înfiinţează

fondul de pensii şi la prospectul schemei de pensii private;c) alte documente şi informaţii potrivit cerinţelor prevăzute în normele Comisiei.

AdministratorulDupă cum am arătat, administratorul este o societate comercială pe acţiuni care are ca

obiect exclusiv de activitate administrarea fondurilor de pensii şi, opţional, furnizarea depensii private.

Acestui tip de societate comercială pe acţiuni îi sunt impuse, prin Legea nr. 411/2004,o serie de condiţii specifice, derogatorii de la dreptul comun în materie (Legea nr. 31/1990privind societăţile comerciale). Prin aceste derogări privind constituirea şi funcţionarea s-aurmărit asigurarea de garanţii pentru contribuabili prin capitalul social minim ridicat şiactivele financiare proprii ale administratorilor, asigurarea transparenţei activităţii

administratorilor printr-un mod specific de organizare internă, evitarea conflictelor de intereseşi prevenirea fraudelor, asigurarea supravegherii şi controlului Comisiei ş.a.

a) Condiţii privind constituirea administratorilor.Capitalul social al administratorului unui fond de pensii:- trebuie să fie de minim echivalentul în lei al sumei de 4 milioane de euro;- trebuie subscris şi vărsat integral, exclusiv în numerar, la momentul constituirii

acestuia;- nu poate fi constituit şi nici majorat prin subscripţie publică;- nu poate proveni din împrumuturi sau credite şi nu poate fi grevat de sarcini. Acţiunile administratorului nu pot fi decât nominative (prin urmare nu pot fi

transformate în acţiuni la purtător) şi nu pot fi acţiuni preferenţiale. O persoană fizică saujuridică poate fi acţionar la un singur administrator. Participaţia cumulată a persoanelor fizicenu poate depăşi 5% din capitalul social al administratorului. Sub sancţiunea nulităţii,tranzacţiile cu acţiunile unui administrator sunt supuse aprobării prealabile a Comisiei.

În mod excepţional, un administrator poate dobândi o parte sau tot (?) capitalul socialal altui administrator numai cu aprobarea prealabilă a Comisiei şi cu respectarea legislaţiei dindomeniul concurenţei.

Calitatea acţionarilor trebuie să răspundă nevoii garantării unei gestiuni prudente şisănătoase a fondului de pensii şi să permită realizarea unei supravegheri eficiente, în scopulprotejării intereselor participanţilor şi ale beneficiarilor[46].

b) Condiţii privind organizarea şi funcţionarea administratorilor.Consiliul de administraţie decide asupra politicii de investiţii şi asupra politicii

financiare a fondului de pensii, precum şi asupra oricăror alte atribuţii prevăzute înregulamentul de organizare şi funcţionare avizat de Comisie şi prevăzut în legislaţia învigoare privind societăţile comerciale.

Administratorii, directorii, respectiv membrii ai consiliului de supraveghere sau aidirectoratului, după caz, trebuie să îndeplinească condiţiile cerute de legislaţia privindsocietăţile comerciale, precum şi următoarele condiţii: a) să fie absolvenţi ai unei instituţii deînvăţământ superior[47]; b) să aibă experienţă profesională de cel puţin 3 ani în domeniulfinanciar, bancar sau de asigurări; c) să aibă onorabilitatea necesară pentru funcţia pe careurmează să o îndeplinească.

Totodată, administratorii, directorii, respectiv membrii ai consiliului de supravegheresau ai directoratului, după caz, trebuie să aibă conduită morală şi profesională corespunzătoarefuncţiei pe care o deţin.[48]

Evitarea conflictelor de interese impune ca administratorii, directorii, respectivmembrii ai consiliului de supraveghere sau ai directoratului, după caz, al unui administratornu pot fi membri în consiliul de administraţie: a) al altor administratori sau persoanelorafiliate acestora; b) al depozitarului fondului sau persoanelor afiliate acestuia.

Administratorul trebuie să aibă în structura sa organizatorică o direcţie de audit internşi o direcţie distinctă responsabilă cu analiza oportunităţilor investiţionale şi plasarea activelorîn conformitate cu strategia stabilită de consiliul de administraţie.

c) Aspecte specifice privind activitatea administratorilor.Activitatea de administrare a unui fond de pensii cuprinde următoarele:a) administrarea şi investirea activelor fondului de pensii;b) convertirea contribuţiilor în unităţi de fond;c) plata drepturilor cuvenite participanţilor şi beneficiarilor, conform legii;

d) calculul zilnic al activului net al fondului de pensii şi al unităţii de fond;e) evidenţa conturilor individuale şi actualizarea acestora, precum şi furnizarea

documentelor privind participarea, notificarea, informarea periodică sau transferul;f) gestionarea operaţiunilor zilnice ale fondului de pensii;g) dispunerea efectuării plăţilor datorate entităţilor implicate şi Comisiei;h) mandatarea şi monitorizarea agenţilor de marketing ai fondului de pensii;i) gestionarea relaţiilor cu instituţiile implicate;j) elaborarea, prezentarea, depunerea, publicarea şi distribuirea către Comisie şi

participanţi a situaţiilor financiare şi a rapoartelor prevăzute de prezenta lege;k) gestionarea, păstrarea şi arhivarea documentelor privind fondul de pensii,

participanţii şi beneficiarii săi;l) alte activităţi prevăzute în normele Comisiei. Administratorul nu poate delega răspunderea privind administrarea fondului de pensii.

Încredinţarea executării anumitor obligaţii către un terţ nu îl exonerează de răspundere peadministrator.

Tot ca măsură de protecţie a potenţialilor creditori (poate chiar contribuabilii la fondulde pensii) se impune ca activele financiare proprii ale administratorului să nu poată fi utilizatepentru:

a) acordarea de împrumuturi sau garanţii;b) garantarea de împrumuturi sau credite, inclusiv emiterea de obligaţiuni care

depăşesc cumulat 10% din valoarea capitalului social;c) tranzacţionarea sau dobândirea în orice alt mod de acţiuni, de alte valori mobiliare

sau drepturi în orice altă entitate, cu excepţia situaţiei în care există aprobarea prealabilă aComisiei.

Activele şi pasivele fiecărui fond de pensii administrat privat trebuie să fie organizate,evidenţiate şi administrate distinct, separat de celelalte fonduri de pensii facultative pe care legestionează acelaşi administrator şi de contabilitatea proprie administratorului, fărăposibilitatea transferului între fonduri sau între fonduri şi administrator.

În acelaşi timp, toate activele şi pasivele corespunzătoare activităţii de administrare afondurilor de pensii trebuie să fie restricţionate, gestionate şi organizate separat de alteactivităţi ale administratorului, fără posibilitate de transfer.

Administratorul reprezintă fondul de pensii în raporturile cu terţii, inclusiv în faţainstanţelor judecătoreşti. Acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti competente,în legătură cu administrarea fondului de pensii, sunt scutite de orice fel de taxe (oricare ar fipersoana reclamantului, nu numai în situaţia în care reclamant este administratorul).

Investiţiile fondului de pensii

Administratorul trebuie să elaboreze o declaraţie scrisă privind politica de investiţiicare trebuie să cuprindă:

a) strategia de investire a activelor, în raport cu natura şi durata obligaţiilor;b) metodele de evaluare a riscurilor investiţionale;c) procedurile de management al riscului;d) metoda de revizuire a principiilor de investiţii;e) persoanele responsabile de luarea deciziilor şi realizarea investiţiilor, precum şi

procedurile pentru luarea deciziilor.

Activele unui fond de pensii administrat privat sunt constituite din instrumentefinanciare[49], inclusiv instrumente financiare derivate, precum şi numerar, rezultate caurmare a investirii activelor personale ale participanţilor[50].

În funcţie de natura emitentului de instrumente financiare în care administratorul poateinvesti, procentele maxime admise sunt:

a) 5% din activele unui fond de pensii pot fi investite într-o singură societatecomercială sau în fiecare categorie de active ale acesteia, fără a depăşi în total 5%;

b) 10% din activele unui fond de pensii pot fi investite în activele unui grup deemitenţi şi persoanele afiliate lor.

Administratorul exercită, în numele participanţilor, dreptul de vot în adunările generaleale acţionarilor societăţilor comerciale în al căror capital social au fost investite activelefondului de pensii. Votul trebuie să fie exercitat exclusiv în interesul participanţilor şi albeneficiarilor la fondul de pensii.

Activele fondului de pensii nu pot constitui garanţii şi nu pot fi utilizate pentruacordarea de credite, sub sancţiunea nulităţii absolute a actelor prin care se constituie garanţiasau se acordă creditul[51].

Participanţii (contribuabilii), contribuţiile şi conturile lor

a) Participanţii.Participantul este persoana care contribuie sau/şi în numele căreia s-au plătit contribuţii

la un fond de pensii şi care are un drept viitor la o pensie privată[52].Potrivit legii, persoanele în vârstă de până la 35 de ani, care sunt asigurate potrivit

prevederilor Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurărisociale, şi care contribuie la sistemul public de pensii, trebuie să adere la un fond de pensii.Totodată, persoanele în vârstă de până la 45 de ani, care sunt deja asigurate şi contribuie lasistemul public de pensii, pot adera la un fond de pensii.

O persoană nu poate fi participant, în acelaşi timp, la mai multe fonduri de pensiiprivate obligatorii.

Participarea la un fond de pensii se realizează prin semnarea unui act de aderareindividual, din proprie iniţiativă sau în urma repartizării sale de către instituţia deevidenţă[53]. Deci, actul individual de aderare este un înscris prin care o persoană îşimanifestă actul de voinţă de a fi parte la contractul de societate civilă şi la prospectul schemeide pensii private.

La semnarea actului de aderare participanţii trebuie informaţi asupra condiţiilorschemei de pensii private, mai ales în ceea ce priveşte: drepturile şi obligaţiile părţilorimplicate în schema de pensii private, riscurile financiare, tehnice şi de altă natură, precum şidespre natura şi distribuţia acestor riscuri. Este interzisă delegarea sau reprezentarea pentrusemnarea actului de aderare.

După aderare sau repartizare, participanţii sunt obligaţi să contribuie la un fond depensii şi nu se pot retrage din sistemul fondurilor de pensii administrate privat pe toatăperioada pentru care datorează contribuţia de asigurări sociale la sistemul public de pensii,până la deschiderea dreptului la pensia privată. Fac excepţie perioadele pentru care nu existăobligaţia de plată a contribuţiei de asigurări sociale în sistemul public.

Drepturile participantului pot fi transferate în alte ţări în care acesta are domiciliul saureşedinţa, în condiţiile reglementate prin acordurile şi convenţiile internaţionale la careRomânia este parte, în moneda ţărilor respective sau într-o altă monedă asupra căreia s-aconvenit.

De la data pensionării de invaliditate pentru afecţiuni care nu mai permit reluareaactivităţii, definite potrivit Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturide asigurări sociale, participantul poate obţine:

a) o plată unică sau, la cerere, plăţi eşalonate în rate pe o durată de maximum 5 ani,dacă activul său personal net, ca urmare a perioadei reduse de contribuţie, nu este suficientpentru acordarea unei pensii private minime[54];

b) o pensie privată, dacă activul său personal net este suficient. În cazul decesului unui participant înainte de deschiderea dreptului la pensia privată,

beneficiarilor li se deschide câte un cont la ultimul fond de pensii la care a contribuitparticipantul decedat, în care se transferă activele cuvenite fiecăruia.

În situaţia în care un participant doreşte să adere la alt fond de pensii, acesta esteobligat să îi notifice în scris administratorului fondului de pensii de la care se transferă, cu 30de zile calendaristice înainte de aderarea efectivă la noul fond de pensii, şi să îi trimităacestuia o copie de pe noul act de aderare.

b) Contribuţia la fondul de pensiiContribuţia la fondul de pensii este parte din contribuţia individuală de asigurări

sociale datorată la sistemul public de pensii. Prin urmare, contribuţia se deduce din veniturilebrute lunare care reprezintă bază de calcul pentru contribuţia individuală de asigurări sociale,împreună şi în aceeaşi modalitate de calcul cu contribuţia obligatorie datorată conform Legiinr. 19/2000.

Contribuţia la fondul de pensii se constituie şi se virează împreună şi în aceleaşicondiţii stabilite pentru contribuţia individuală de asigurări sociale prin Legea nr.19/2000[55]. De asemenea, baza de calcul, reţinerea şi termenele de plată a contribuţiei lafondul de pensii sunt aceleaşi cu cele stabilite pentru contribuţia de asigurări sociale.

Din momentul începerii activităţii de colectare (2008), cota de contribuţie la fondul depensii este de 2% din baza de calcul. În termen de 8 ani de la începerea activităţii de colectare,cota de contribuţie la fondul de pensii se majorează la 6%, cu o creştere de 0,5 puncteprocentuale pe an, începând cu data de 1 ianuarie a fiecărui an.

Lunar instituţia de evidenţă trebuie să vireze de la bugetul asigurărilor sociale de statsuma reprezentând contribuţiile la fondurile de pensii, pentru fiecare fond de pensii în parte.Virarea contribuţiilor se realizează de către instituţia de evidenţă prin diminuarea conturilor devenituri ale bugetului asigurărilor sociale de stat, pe baza informaţiilor cuprinse în listelenominale de viramente, întocmite separat, pentru fiecare fond de pensii.

În cazul neachitării la termen a contribuţiei de asigurări sociale, instituţia de colectareprocedează la stabilirea cuantumului datorat şi la aplicarea modalităţilor de executare silită şia celorlalte modalităţi de stingere a debitelor, conform dispoziţiilor legale privind colectareacreanţelor bugetare.

c) Conturile participanţilorFiecare participant are un cont individual, personal. Contribuţiile şi transferurile de

disponibilităţi ale participantului, precum şi accesoriile aferente acestora se virează în acestcont. Participantul este proprietarul activului personal din contul său. Acest activ personal nupoate face obiectul unei executări silite sau al unei tranzacţii, nu poate fi cesionat sau gajat,sub sancţiunea nulităţii actelor respective.

Contribuţiile şi transferul de lichidităţi băneşti la un fond de pensii trebuie convertite înunităţi de fond în maximum două zile lucrătoare de la data încasării acestora. În prima fază deaplicare a sistemului de pensii administrate privat, valoarea unităţii de fond este de 10 lei[56].

Valoarea activelor nete şi valoarea unităţii de fond ale unui fond de pensii secalculează atât de către administrator, cât şi de depozitar în fiecare zi lucrătoare şi secomunică Comisiei (în aceeaşi zi)[57]. Valoarea activelor nete şi valoarea unităţii de fond aleunui fond de pensii private sunt supuse, anual, auditării de către un auditor financiar, membrual Camerei Auditorilor Financiari din România, avizat de Comisie, care nu poate fi persoanăafiliată angajatorului, administratorului sau depozitarului.

Administratorul unui fond de pensii care a primit contribuţii pe o perioadă de cel puţin24 de luni calculează, în ultima zi lucrătoare a fiecărui trimestru, rata de rentabilitate afondului de pensii pentru ultimele 24 de luni şi o comunică în aceeaşi zi Comisiei.

Pensia privată

Participantul are dreptul la o pensie privată de la data îndeplinirii condiţiilor depensionare pentru limită de vârstă în sistemul public. Suma totală cuvenită pentru pensiaprivată nu poate fi mai mică decât valoarea contribuţiilor plătite, diminuate cu penalităţile detransfer şi comisioanele legale.

Participantul alege furnizorul pensiei private. Furnizorul de pensii nu poate refuza ocerere de pensie privată dacă persoana îndeplineşte condiţiile legale.

Furnizorul de pensii stabileşte cuantumul pensiei private[58] pe baza activului personalnet aflat în contul participantului (activ ce nu poate fi folosit decât pentru achiziţionarea uneipensii private).

În cazul persoanelor al căror activ personal net la data retragerii este prea mic pentru aputea primi o pensie privată (eventual ca urmare a invalidităţii pentru afecţiuni care nu maipermit reluarea activităţii) persoana îndreptăţită primeşte o plată unică sau plăţi eşalonate înrate pe o durată de maximum 5 ani, la cerere.

Pensia privată se plăteşte participantului, mandatarului desemnat de acesta prin procurăspecială sau reprezentantului legal al acestuia. Cheltuielile ocazionate de plata pensiilorprivate se suportă de către participant.

În cazul schimbării locului de muncă, a domiciliului sau a reşedinţei în altă ţară, statmembru al Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European, participantul şibeneficiarul păstrează dreptul la pensia privată câştigată în cadrul schemelor de pensii privatedin România şi aceasta se plăteşte în acel stat, în cuantumul rămas după scăderea tuturortaxelor şi cheltuielilor aferente plăţii.

Fondul de garantare a pensiilor

Fondul de garantare a pensiilor este fondul înfiinţat din contribuţii ale administratorilorşi ale furnizorilor de pensii, având scopul de a proteja drepturile participanţilor şi alebeneficiarilor, după caz, dobândite în cadrul sistemului de pensii administrate privat,reglementat şi supravegheat de Comisie.Fondul de garantare este destinat plăţii drepturilor participanţilor şi beneficiarilor fondurilorde pensii, în cazul imposibilităţii asigurării lor de către administratori sau furnizori de pensii,după caz.

Administrarea şi utilizarea Fondului de garantare se fac de către un comitet format dincâte un reprezentant al administratorilor şi al furnizorilor de pensii facultative. Administrareaşi gestionarea Fondului de garantare se efectuează sub controlul şi monitorizarea Comisiei.

Disponibilităţile Fondului de garantare astfel constituit trebuie să fie plasate îninstrumente financiare ale Trezoreriei Statului sau derulate prin aceasta, titluri de stat,depozite purtătoare de dobândă şi orice alte instrumente financiare stabilite de Comisie prinnorme, în scopul unei cât mai bune valorificări a acestora.

Sumele depuse la Fondul de garantare nu pot fi urmărite silit.

Alţi participanţi la sistemul fondurilor de pensii administrate privat

a) DepozitarulDepozitarul este o instituţie de credit din România, autorizată de Banca Naţională a României,în conformitate cu legislaţia bancară, ori o sucursală din România a unei instituţii de credit,autorizată într-un stat membru al Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului EconomicEuropean, avizată de Comisie pentru activitatea de depozitare, potrivit legii, căreia îi suntîncredinţate spre păstrare, în condiţii de siguranţă, toate activele fiecărui fond de pensiiadministrat privat.

Administratorul trebuie să desemneze un singur depozitar, căruia îi încredinţeazăpăstrarea activelor fondului de pensii, pe baza unui contract de depozitare, avizat în prealabilde Comisie. Contractul de depozitare este acea convenţie încheiată între administrator, careprezentant al fondului de pensii administrat privat în relaţiile cu terţii, şi depozitar, având caobiect depozitarea activelor financiare ale fondului de pensii[59].

Pentru desfăşurarea activităţii de depozitare, depozitarul trebuie să deţină un avizvalabil eliberat de Comisie.

În exercitarea atribuţiilor sale, depozitarul este obligat:a) să primească şi să păstreze în siguranţă înregistrările referitoare la toate activele

fondului de pensii;b) să păstreze înregistrările referitoare la valorile mobiliare în forma dematerializată

care constituie activele fondului de pensii;c) să calculeze şi să înştiinţeze, în fiecare zi lucrătoare, administratorul despre valoarea

netă a activelor fondului de pensii;d) să actualizeze înregistrările în conturi;e) să transmită administratorului informaţii privind activele fondurilor de pensii

administrate privat;f) să îndeplinească instrucţiunile administratorului, cu excepţia cazului în care acestea

sunt contrare legislaţiei în vigoare, ori actele constitutive ale acestuia;g) să transmită Comisiei informaţiile şi raportările privind activele fondului de pensii,

în condiţiile şi la termenele stabilite prin normele acesteia. Activele fondului de pensii nu pot face obiectul executării silite a depozitarului şi nici

al unei tranzacţii. Depozitarul este responsabil faţă de administrator, participanţi şi beneficiari în privinţa

oricărui prejudiciu suferit de aceştia ca rezultat al neîndeplinirii obligaţiilor sau al îndepliniriinecorespunzătoare a acestora. Depozitarul nu poate fi exonerat de răspundere şi răspundereasa nu poate fi limitată prin încredinţarea obligaţiilor sale unei alte entităţi, sub sancţiuneanulităţii actelor juridice în cauză.

Depozitarul poate păstra activele mai multor fonduri de pensii, cu condiţia de aevidenţia operaţiunile şi înregistrările fiecărui fond de pensii separat de ale sale proprii şi decele ale celorlalte fonduri de pensii.

b) Auditorul financiarSituaţiile financiar-contabile ale oricărei entităţi supuse autorizării, supravegherii şi

controlului Comisiei, conform prevederilor prezentei legi, trebuie să fie auditate de persoanefizice sau juridice, persoane active, membre ale Camerei Auditorilor Financiari din România.

În exercitarea atribuţiilor sale, auditorul financiar întocmeşte un raport de auditfinanciar, în conformitate cu standardele de audit şi cu normele profesionale emise de CameraAuditorilor Financiari din România. Raportul de audit financiar al fondului de pensii nu poatefi întocmit de acelaşi auditor financiar mai mult de 5 ani consecutivi.

Auditorul financiar nu poate delega răspunderea privind activitatea specifică.Încredinţarea executării anumitor obligaţii către un terţ nu exonerează de răspundere auditorulfinanciar.

Cheltuielile privind activitatea de audit financiar a administratorului se suportă de cătreacesta, iar cele privind activitatea de audit financiar a fondului de pensii sunt cheltuieli deexploatare, care se suportă din fondul respectiv.

c) Agenţii de marketingActivitatea de marketing a fondului de pensii este condusă de administrator. Obţinerea acordului de aderare se face direct de către administrator sau indirect, prin

agenţi de marketing. Prin urmare, agentul de marketing al fondului de pensii este o persoanăfizică sau juridică mandatată de administrator să obţină acordul de aderare a participanţilor.Deşi agentul de marketing îşi desfăşoară activitatea în temeiul autorizaţiei emisă de cătreComisie (sau, după caz, avizului), administratorul este răspunzător pentru recrutarea,instruirea, monitorizarea şi plata agenţilor de marketing.

Agentul de marketing are următoarele atribuţii:a) prezintă potenţialului participant aspectele relevante ale fondului de pensii;b) obţine acordul de aderare a participantului la fondul de pensii;c) transmite administratorului actul de aderare semnat de participant, în original, în

termen de 5 zile calendaristice de la semnarea acestuia. Activitatea agentului de marketing se desfăşoară pe bază de comision suportat de

administrator. Administratorului, agenţilor de marketing şi persoanelor afiliate acestora le este

interzis:a) să transmită informaţii false, înşelătoare sau care pot crea o impresie falsă despre

fondul de pensii şi administratorul acestuia;b) să facă afirmaţii sau previziuni despre evoluţia unui fond de pensii altfel decât în

forma şi modul prevăzute în normele Comisiei;c) să ofere beneficii colaterale[60] în scopul de a convinge o persoană să adere la un

fond de pensii sau să rămână participant la acesta;d) să acorde foloase pentru facilitarea aderării potenţialilor participanţi.

Verificare: 6. Ce este pensia privată?7. Ce este fondul de garantare a pensiilor?

CURS 6 – PENSIILE FACULTATIVE

Sistemul de pensii facultative este reglementat de Legea nr. 204/2006 privind pensiilefacultative. Din perspectiva organizării şi funcţionării sistemului de pensii facultative seaplică, mutatis mutandis, aceleaşi principii şi reguli analizate la sistemul pensiiloradministrate privat (obligatorii).În cele ce urmează vom sublinia doar câteva din aspectele specifice sistemului de pensiifacultative.

6.1. Participanţi şi contribuţii Participantul la un fond de pensii facultative este angajatul, funcţionarul public sau

persoana autorizată să desfăşoare o activitate independentă, potrivit legii, persoana care îşidesfăşoară activitatea în funcţii elective sau care este numită în cadrul autorităţii executive,legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, membrul unei societăţi cooperative potrivitLegii nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei, precum şi altă persoană carerealizează venituri din activităţi profesionale sau agricole, care aderă la un fond de pensiifacultative şi care contribuie sau/şi în numele căreia s-au plătit contribuţii la un fond de pensiifacultative şi are un drept viitor la o pensie facultativă.

Aderarea la un fond de pensii facultative este o opţiune individuală. Conform legii,actul individual de aderare este un contract scris, încheiat între persoana fizică şiadministrator; acest contract relevă acordul persoanei la contractul de societate civilă şi laprospectul schemei de pensii facultative, precum şi faptul că această persoană a primit o copiea acestor documente şi a acceptat conţinutul acestora[61]. Administratorul nu poate refuzasemnarea actului individual de aderare nici unei persoane care are dreptul de a participa laaceastă schemă de pensii facultative.

Contribuţiile la un fond de pensii facultative se stabilesc conform regulilor aceleischeme de pensii facultative, se reţin şi se virează de către angajator sau, după caz, de cătreparticipant, odată cu contribuţiile de asigurări sociale obligatorii, în contul fondului de pensiispecificat în actul individual de aderare.

Contribuţia la un fond de pensii facultative poate fi de până la 15% din venitul salarialbrut lunar sau din venitul asimilat acestuia al persoanei care aderă la un fond de pensiifacultative[62]. Această contribuţie poate fi împărţită între angajat şi angajator potrivitprevederilor stabilite prin contractul colectiv de muncă sau, în lipsa acestuia, pe baza unuiprotocol încheiat cu reprezentanţii angajaţilor.

Angajatorul constituie şi virează lunar contribuţia datorată de fiecare angajat care aaderat la un fond de pensii facultative, pe baza unui exemplar al actului individual de aderarela prospectul schemei de pensii facultative încheiat cu un administrator. În cazul nevirării latermen a contribuţiilor se datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere. Acestea sunt calculatede administrator, în conformitate cu reglementările în vigoare referitoare la obligaţiilebugetare. Administratorul este obligat să notifice angajatorului, Comisiei şi participantuluineîndeplinirea obligaţiei faţă de fondul de pensii facultative.

Participanţii pot, în orice moment, să modifice, să suspende sau să încetezecontribuţiile la un fond de pensii facultative, înştiinţând în scris administratorul şi angajatorul,

după caz, cu cel puţin 30 de zile calendaristice înainte de data suspendării sau încetăriicontribuţiilor.

Dacă un participant încetează plata contribuţiei, acesta îşi păstrează drepturile, conformregulilor schemei de pensii facultative, cu excepţia cazului în care a solicitat un transfer delichidităţi băneşti către alt fond de pensii facultative.

Participantul la un fond de pensii facultative din România, care a fost detaşat într-o altăţară, are dreptul la continuarea plăţii contribuţiilor la acel fond pe durata detaşării sale. Încazul schimbării locului de muncă, a domiciliului sau a reşedinţei în altă ţară, stat membru alUniunii Europene ori aparţinând Spaţiului Economic European, participantul şi beneficiarulpăstrează dreptul la pensia facultativă câştigată în cadrul schemelor de pensii facultative dinRomânia şi aceasta se plăteşte în acel stat, în cuantumul rămas după scăderea tuturor taxelor şicheltuielilor aferente plăţii.

Participantul este proprietarul activului personal din contul său. Ca şi în cazulsistemului de pensii obligatorii, activul personal este insesizabil, neputând face obiectul niciunei măsuri de executare silită, nu poate fi gajat sau cesionat, şi nu poate fi folosit pentruacordarea de credite sau pentru a garanta credite (sub sancţiunea nulităţii).

În mod similar sistemului de pensii private obligatorii, contribuţiile se colectează pebaza codului numeric personal în conturile individuale ale participanţilor. Contribuţiile şitransferul de lichidităţi băneşti la un fond de pensii facultative se convertesc în unităţi de fondîn maximum două zile lucrătoare de la data încasării acestora. Valoarea iniţială a unei unităţide fond este de 10 lei (RON).

6.2. Plata pensiilor facultative

Activul personal poate fi folosit numai pentru obţinerea unei pensii facultative. Dreptulla pensia facultativă se deschide, la cererea participantului, cu îndeplinirea următoarelorcondiţii cumulative:

a) participantul a împlinit vârsta de 60 de ani;b) au fost plătite minimum 90 de contribuţii lunare;c) activul personal este cel puţin egal cu suma necesară obţinerii pensiei facultative

minime prevăzute prin normele adoptate de Comisie. Cu titlu de excepţie, dacă participantul nu a plătit minimum 90 de contribuţii lunare

sau activul personal nu este cel puţin egal cu suma necesară obţinerii pensiei facultativeminime, atunci acesta va primi suma existentă în contul său ca plată unică sau plăţi eşalonateîn rate pe o durată de maximum 5 ani, la alegerea sa.

De asemenea, în cazul în care participantul beneficiază de pensie de invaliditate pentruafecţiuni care nu mai permit reluarea activităţii, definite potrivit Legii nr. 19/2000 privindsistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, acesta poate obţine:

1. suma existentă în contul său ca plată unică sau plăţi eşalonate în rate pe o durată demaximum 5 ani, dacă activul personal nu este cel puţin egal cu suma necesară obţineriipensiei facultative minime;

2. o pensie facultativă ale cărei condiţii şi termene sunt stabilite prin lege specialăprivind organizarea şi funcţionarea sistemului de plată a pensiilor reglementate şisupravegheate de Comisie, dacă activul personal este cel puţin egal cu suma necesară obţineriipensiei facultative minime;O altă situaţie particulară care poate interveni este decesul participantului. În acest caz suntreglementate mai multe situaţii:

a) dacă decesul participantului a survenit înainte de depunerea cererii pentru obţinereaunei pensii facultative, suma din cont se plăteşte beneficiarilor, în condiţiile şi în cuantumulstabilite prin actul individual de aderare şi prin actul de succesiune;

b) dacă decesul participantului a survenit după deschiderea dreptului la pensiafacultativă, sumele aferente se plătesc către persoana nominalizată;

c) dacă decesul participantului a survenit după deschiderea dreptului la pensiafacultativă şi acesta nu a ales un tip de pensie facultativă cu componenta de supravieţuitor,sumele aferente se plătesc beneficiarilor (moştenitorii participantului, determinaţi potrivitregulilor dreptului comun în materie - Codul civil).

Verificare: 1. Ce sunt pensiile facultative?

CURS 7 – SECURITATEA ŞI SĂNĂTATEA ÎN MUNCĂ

7.1. Noţiuni generale

Dispoziţiile Codului muncii privind sănătatea şi securitatea în muncă se completeazăcu dispoziţiile legii speciale (Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă), alecontractelor colective de muncă aplicabile, precum şi cu normele şi normativele de sănătate şisecuritate în muncă.

Dispoziţiile legale privind sănătatea şi securitatea în muncă sunt imperative şi seaplică în toate sectoarele de activitate, atât publice, cât şi private, angajatorilor, lucrătorilor şireprezentanţilor lucrătorilor.

În principiu, normele şi normativele de sănătate şi securitate în muncă pot stabili: a)măsuri generale de protecţie a muncii pentru prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilorprofesionale, aplicabile tuturor angajatorilor; b) măsuri de protecţie a muncii, specifice pentruanumite profesii sau anumite activităţi; c) măsuri de protecţie specifice, aplicabile anumitorcategorii de personal; d) dispoziţii referitoare la organizarea şi funcţionarea unor organismespeciale de asigurare a securităţii şi sănătăţii în muncă.

Securitatea şi sănătatea în muncă reprezintă un ansamblul de activităţiinstituţionalizate având ca scop asigurarea celor mai bune condiţii în desfăşurarea procesuluide muncă, apărarea vieţii, integrităţii fizice şi psihice, sănătăţii lucrătorilor şi a altor persoaneparticipante la procesul de muncă.

Accidentul de muncă vizează vătămarea violentă a organismului, precum şiintoxicaţia acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinireaîndatoririlor de serviciu şi care provoacă incapacitate temporară de muncă de cel puţin 3 zilecalendaristice, invaliditate ori deces.

Boala profesională este afecţiunea care se produce ca urmare a exercitării uneimeserii sau profesii, cauzată de agenţi nocivi fizici, chimici ori biologici caracteristici loculuide muncă, precum şi de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului, înprocesul de muncă.

Angajatorul (în sens larg, de beneficiar al muncii prestate) are obligaţia să asiguresecuritatea şi sănătatea salariaţilor în toate aspectele legate de muncă şi să asigure toţisalariaţii pentru risc de accidente de muncă şi boli profesionale, în condiţiile legii. Dacă unangajator apelează la persoane sau servicii exterioare, aceasta nu îl exonerează de răspundereîn acest domeniu.

Obligaţiile salariaţilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă nu pot aduceatingere responsabilităţii angajatorului. Măsurile privind securitatea şi sănătatea în muncă nupot să determine, în nici un caz, obligaţii financiare pentru salariaţi (lucrători).

7.2. Obligaţiile angajatorilor

În cadrul propriilor responsabilităţi angajatorul este obligat să ia toate măsurilenecesare pentru protejarea securităţii şi sănătăţii salariaţilor, inclusiv pentru activităţile deprevenire a riscurilor profesionale, de informare şi pregătire, precum şi pentru punerea înaplicare a organizării sănătăţii şi securităţii în muncă.

La adoptarea şi punerea în aplicare a acestor măsuri trebuie să se ţină seama deurmătoarele principii generale de prevenire: a) evitarea riscurilor; b) evaluarea riscurilor carenu pot fi evitate; c) combaterea riscurilor la sursă; d) adaptarea muncii la om, în special înceea ce priveşte proiectarea locurilor de muncă şi alegerea echipamentelor şi metodelor demuncă şi de producţie, în vederea atenuării, cu precădere, a muncii monotone şi a munciirepetitive, precum şi a reducerii efectelor acestora asupra sănătăţii; e) luarea în considerare aevoluţiei tehnicii; f) înlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos sau cu ceeace este mai puţin periculos; g) planificarea prevenirii; h) adoptarea măsurilor de protecţiecolectivă cu prioritate faţă de măsurile de protecţie individuală; i) aducerea la cunoştinţăsalariaţilor a instrucţiunilor corespunzătoare.

Angajatorul răspunde de organizarea activităţii de asigurare a sănătăţii şi securităţiiîn muncă. În cuprinsul regulamentelor interne trebuie prevăzute în mod obligatoriu reguliprivind securitatea şi sănătatea în muncă. În elaborarea măsurilor de securitate şi sănătate înmuncă angajatorul este obligat să se consulte cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţiisalariaţilor, precum şi cu comitetul de securitate şi sănătate în muncă.

Ţinând seama de mărimea întreprinderii şi/sau a unităţii, angajatorul trebuie să iamăsuri corespunzătoare, astfel încât lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora să primească, înconformitate cu prevederile legale, toate informaţiile necesare privind riscurile pentrusecuritate şi sănătate în muncă, precum şi măsurile şi activităţile de prevenire şi protecţie atâtla nivelul întreprinderii şi/sau unităţii, în general, cât şi la nivelul fiecărui post de lucru şi/saufiecărei funcţii.

Angajatorul are obligaţia să organizeze instruirea angajaţilor săi în domeniulsecurităţii şi sănătăţii în muncă. Instruirea se realizează periodic, prin modalităţi specificestabilite de comun acord de către angajator, împreună cu comitetul de securitate şi sănătate înmuncă şi cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor. Această instruire serealizează obligatoriu în cazul noilor angajaţi, al celor care îşi schimbă locul de muncă saufelul muncii şi al celor care îşi reiau activitatea după o întrerupere mai mare de 6 luni. În toateaceste cazuri instruirea se efectuează înainte de începerea efectivă a activităţii. Instruirea esteobligatorie şi în situaţia în care intervin modificări ale legislaţiei în domeniu, la executareaunor lucrări speciale şi în alte cazuri.

Angajatorul desemnează unul sau mai mulţi lucrători pentru a se ocupa de activităţilede protecţie şi de activităţile de prevenire a riscurilor profesionale din întreprindere şi/sauunitate. Dacă nu se pot organiza activităţile de prevenire şi cele de protecţie din lipsapersonalului competent, angajatorul trebuie să recurgă la servicii externe[63].

Conform art. 177 din Codul muncii locurile de muncă trebuie să fie organizate astfelîncât să garanteze securitatea şi sănătatea salariaţilor. Angajatorul trebuie să organizezecontrolul permanent al stării materialelor, utilajelor şi substanţelor folosite în procesul muncii,în scopul asigurării sănătăţii şi securităţii salariaţilor. Angajatorul răspunde pentru asigurareacondiţiilor de acordare a primului ajutor în caz de accidente de muncă, pentru creareacondiţiilor de preîntâmpinare a incendiilor, precum şi pentru evacuarea salariaţilor în situaţiispeciale şi în caz de pericol iminent.

Angajaţii au dreptul, fără ca acest lucru să atragă consecinţe asupra lor, de a sesizaInspecţia Muncii, asigurătorul sau comitetele de sănătate şi securitate în muncă asupra neluăriide către angajator a unor măsuri de prevenire a accidentelor de muncă şi a bolilorprofesionale.

7.3. Obligaţiile lucrătorilor

Fiecare lucrător trebuie să îşi desfăşoare activitatea, în conformitate cu pregătirea şiinstruirea sa, precum şi cu instrucţiunile primite din partea angajatorului, astfel încât să nuexpună la pericol de accidentare sau îmbolnăvire profesională atât propria persoană, cât şi altepersoane care pot fi afectate de acţiunile sau omisiunile sale în timpul procesului de muncă.

7.4. Comitetul de securitate şi sănătate în muncă

Conform dispoziţiilor art. 179-181 din Codul muncii, la nivelul fiecărui angajatorpersoană juridică din sectorul public, privat sau cooperatist, inclusiv cu capital străin, caredesfăşoară activităţi pe teritoriul României, dacă acesta are încadraţi cel puţin 50 de salariaţi,este obligatorie constituirea unui comitet de securitate şi sănătate în muncă, cu scopul de aasigura implicarea salariaţilor la elaborarea şi aplicarea deciziilor în domeniul protecţieimuncii.

În cazul în care condiţiile de muncă sunt grele, vătămătoare sau periculoase,inspectorul de muncă poate cere înfiinţarea acestor comitete şi pentru angajatorii la care suntîncadraţi mai puţin de 50 de salariaţi. În cazul în care activitatea se desfăşoară în unităţidispersate teritorial, se pot înfiinţa mai multe comitete de securitate şi sănătate în muncă.Numărul acestora se stabileşte prin contractul colectiv de muncă aplicabil. Comitetul desecuritate şi sănătate în muncă coordonează măsurile de securitate şi sănătate în muncă şi încazul activităţilor care se desfăşoară temporar, pe o durată mai mare de 3 luni.

În situaţia în care nu se impune constituirea comitetului de securitate şi sănătate înmuncă, atribuţiile specifice ale acestuia vor fi îndeplinite de responsabilul cu protecţia munciinumit de angajator.

7.5. Protecţia salariaţilor prin servicii medicale

Potrivit prevederilor art. 182 din Codul muncii, angajatorii au obligaţia să asigureaccesul salariaţilor la serviciul medical de medicină a muncii. Serviciul medical de medicină amuncii poate fi un serviciu autonom organizat de angajator sau un serviciu asigurat de oasociaţie patronală.

Medicul de medicină a muncii este un salariat, atestat în profesia sa potrivit legii,titular al unui contract de muncă încheiat cu un angajator sau cu o asociaţie patronală. Duratamuncii prestate de medicul de medicină a muncii se calculează în funcţie de numărul desalariaţi ai angajatorului, potrivit legii. Medicul de medicină a muncii este independent înexercitarea profesiei sale. Sarcinile principale ale medicului de medicină a muncii constau în:a) prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale; b) supravegherea efectivă acondiţiilor de igienă şi sănătate în muncă; c) asigurarea controlului medical al salariaţilor atâtla angajarea în muncă, cât şi pe durata executării contractului individual de muncă.

În vederea realizării sarcinilor ce îi revin medicul de medicină a muncii poatepropune angajatorului schimbarea locului de muncă sau a felului muncii unor salariaţi,determinată de starea de sănătate a acestora.

Medicul de medicină a muncii este membru de drept în comitetul de securitate şisănătate în muncă.

Conform art. 186 din Codul muncii, medicul de medicină a muncii stabileşte înfiecare an un program de activitate pentru îmbunătăţirea mediului de muncă din punct devedere al sănătăţii în muncă pentru fiecare angajator. Elementele programului sunt specificepentru fiecare angajator şi sunt supuse avizării comitetului de securitate şi sănătate în muncă.

7.6. Infracţiuni

Neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă de cătrepersoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, dacă se creează un pericol grav şiiminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională[64],constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 2 ani sau cu amendă.

Nerespectarea de către orice persoană a obligaţiilor şi a măsurilor stabilite cu privirela securitatea şi sănătatea în muncă, dacă prin aceasta se creează un pericol grav şi iminent deproducere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională, constituie infracţiune şise pedepseşte cu închisoare de la un an la 2 ani sau cu amendă.

Verificare: 1. Ce este Comitetul de securitate şi sănătate în muncă?

CURS 8 – ASIGURĂRILE PENTRU ACCIDENTE DE MUNCĂ ŞI BOLIPROFESIONALE

Sediul materiei: Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şiboli profesionale.

8.1. Aspecte generale

Asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale reprezintă o asigurare depersoane, face parte din sistemul de asigurări sociale, este garantată de stat şi cuprinderaporturi specifice prin care se asigură protecţia socială a salariaţilor împotriva diminuării saupierderii capacităţii de muncă şi decesului acestora ca urmare a accidentelor de muncă şi abolilor profesionale.

Asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale garantează un ansamblu deservicii şi prestaţii în beneficiul persoanelor asigurate, în vederea:

a) promovării sănătăţii şi a securităţii în muncă şi prevenirii accidentelor de muncă şia bolilor profesionale;

b) diminuării şi compensării consecinţelor accidentelor de muncă şi ale bolilorprofesionale.

Asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale are următoarele obiective:a) prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale;b) reabilitarea medicală şi socioprofesională a asiguraţilor, victime ale accidentelor

de muncă şi ale bolilor profesionale, precum şi recuperarea capacităţii de muncă a acestora;c) acordarea de prestaţii în bani pe termen lung şi scurt, sub formă de indemnizaţii şi

alte ajutoare, în condiţiile prevăzute de lege. Asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale se fundamentează pe

următoarele principii:a) asigurarea este obligatorie pentru toţi cei ce utilizează forţă de muncă angajată cu

contract individual de muncă;b) riscul profesional este asumat de cei ce beneficiază de rezultatul muncii prestate;c) constituirea resurselor de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale

din contribuţii diferenţiate în funcţie de risc, suportate de angajatori sau de persoanele fizicecare încheie asigurare, potrivit prevederilor legale;

d) creşterea rolului activităţii de prevenire în vederea reducerii număruluiaccidentelor de muncă şi al bolilor profesionale;

e) solidaritatea socială, prin care participanţii la sistemul de asigurare pentruaccidente de muncă şi boli profesionale îşi asumă reciproc obligaţii şi beneficiază de drepturipentru prevenirea, diminuarea sau eliminarea riscurilor prevăzute de lege;

f) asigurarea unui tratament nediscriminatoriu pentru beneficiarii drepturilorprevăzute de lege;

g) asigurarea transparenţei în utilizarea fondurilor;

h) repartiţia fondurilor în conformitate cu obligaţiile ce revin sistemului de asigurarepentru accidente de muncă şi boli profesionale.

Prin asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale răspunderea civilă apersoanei fizice sau juridice pentru prestaţiile prevăzute de lege şi pentru care s-a plătitcontribuţia de asigurare este preluată de asigurător.

În situaţia în care se face dovada unor prejudicii care nu sunt acoperite prinprevederile Legii nr. 346/2002, în mod subsidiar şi complementar, intră în funcţiunerăspunderea civilă, potrivit dreptului comun.

8.2. Raporturile de asigurare şi riscurile asigurate

Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale are calitatea deasigurător, iar atribuţiile specifice de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionalese exercită de casele teritoriale de pensii.

Sunt asigurate obligatoriu prin efectul legii;a) persoanele care desfăşoară activităţi pe baza unui contract individual de muncă,

indiferent de durata acestuia, precum şi funcţionarii publici;b) persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în

cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, precum şimembrii cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti;

c) şomerii, pe toată durata efectuării practicii profesionale în cadrul cursurilororganizate potrivit legii;

d) ucenicii, elevii şi studenţii, pe toată durata efectuării practicii profesionale. e) angajaţii români care prestează muncă în străinătate din dispoziţia angajatorilor

români. f) cetăţenii străini sau apatrizii care prestează muncă pentru angajatori români, pe

perioada în care au, potrivit legii, domiciliul sau reşedinţa în România. În aceste cazuri, raporturile de asigurare se stabilesc între angajatori şi asigurător.Se pot asigura, pe bază de contract individual de asigurare, persoanele care se află în

una sau mai multe dintre următoarele situaţii:a) asociat unic, asociaţi, comanditari sau acţionari;b) comanditaţi, administratori sau manageri;c) membri ai asociaţiei familiale;d) persoane autorizate să desfăşoare activităţi independente;e) persoane angajate în instituţii internaţionale;f) proprietari de bunuri şi/sau arendaşi de suprafeţe agricole şi forestiere;g) persoane care desfăşoară activităţi agricole în cadrul gospodăriilor individuale sau

activităţi private în domeniul forestier;h) membri ai societăţilor agricole sau ai altor forme de asociere din agricultură;i) alte persoane interesate, care îşi desfăşoară activitatea pe baza altor raporturi

juridice decât cele menţionate anterior. În aceste cazuri, raporturile de asigurare se stabilesc direct între asiguraţi şi asigurătorCalitatea de asigurat se dobândeşte la data: încheierii contractului individual de

muncă, stabilirii raporturilor de serviciu în cazul funcţionarilor publici, validării mandatuluipentru persoanele care desfăşoară activităţi în funcţii elective, numirii în cadrul autorităţiiexecutive, legislative ori judecătoreşti, depunerii adeziunii în cazul membrilor cooperatori,începerii practicii profesionale pentru şomeri, ucenici, elevi şi studenţi sau încheieriicontractului individual de asigurare, după caz.

În ceea ce priveşte contribuţiile de asigurare pentru accidente de muncă şi boliprofesionale, acestea sunt datorate, după caz, de către angajatori sau de către asiguraţi. Încazul în care din culpa angajatorului sau a persoanei asigurate pe bază de contract individualde asigurare nu s-a plătit contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boliprofesionale, costul prestaţiilor şi al serviciilor de asigurare prevăzute de lege şi efectuate decătre asigurător se recuperează de la angajator sau de la persoana asigurată pe bază de contractindividual de asigurare.

Riscurile asigurate în condiţiile Legii nr. 346/2002 sunt accidentele de muncă şibolile profesionale definite în conformitate cu prevederile Legii privind sănătatea şisecuritatea în muncă.

Asiguraţii sistemului de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale audreptul la următoarele prestaţii şi servicii:

a) reabilitare medicală şi recuperarea capacităţii de muncă;b) reabilitare şi reconversie profesională;c) indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă;d) indemnizaţie pentru trecerea temporară în alt loc de muncă şi indemnizaţie pentru

reducerea timpului de muncă;e) compensaţii pentru atingerea integrităţii;f) despăgubiri în caz de deces;g) rambursări de cheltuieli.

8.3. Jurisdicţia asigurărilor pentru accidente de muncă şi boli profesionale

Jurisdicţia asigurărilor pentru accidente de muncă şi boli profesionale se realizeazăprin secţiile de asigurări sociale sau, după caz, prin completele specializate pentru asigurărisociale, constituite la nivelul tribunalelor şi curţilor de apel.

În primă instanţă tribunalele soluţionează litigii privind:a) modul de calcul al contribuţiei de asigurări pentru accidente de muncă şi boli

profesionale, precum şi majorarea sau micşorarea cotei de contribuţie;b) înregistrarea şi evidenţa contribuţiei de accidente de muncă şi boli profesionale;c) încadrarea într-o clasă de risc a angajatorului;d) refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile la asigurări pentru

accidente de muncă şi boli profesionale;e) modul de stabilire şi de plată a prestaţiilor şi serviciilor cuvenite beneficiarilor de

asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale;f) plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare a contravenţiilor, încheiate

conform prevederilor Legii nr. 346/2002;g) orice alte decizii ale asigurătorului. Competenţa teritorială este plasată, ca regulă, în raport de domiciliul pârâtului. În

cazul în care obiectul litigiului îl formează o contestaţie împotriva CNPAS sau caselorteritoriale de pensii, competenţa teritorială revine tribunalului în a cărui rază se află domiciliulsau sediul reclamantului.

Împotriva hotărârii tribunalului se poate face doar recurs, la curtea de apelcompetentă.

Acţiunile în instanţă şi toate actele procedurale în legătură cu litigiile având ca obiectdrepturi sau obligaţii de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale sunt scutitede taxa judiciară de timbru.

Verificare: 1. Descrieţi raporturile de asigurare şi riscurile asigurate.

CURS 9 – CONCEDIILE ŞI INDEMNIZAŢIILE DE ASIGURĂRISOCIALE DE SĂNĂTATE

Sediul materiei: O.U.G. nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile deasigurări sociale de sănătate.

În sistemul asigurărilor sociale de sănătate au calitatea de asiguraţi şi beneficiari deconcedii medicale şi indemnizaţii corespunzătoare, pe perioada în care au domiciliul saureşedinţa pe teritoriul României, următoarele categorii de persoane fizice:

A. persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă sauîn baza raportului de serviciu;

B. persoanele care desfăşoară activităţi în funcţii elective sau sunt numite în cadrulautorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, precum şi membriicooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti, ale căror drepturi şi obligaţii suntasimilate, în condiţiile legii, cu ale persoanelor prevăzute la lit. A;

C. persoanele care beneficiază de drepturi băneşti lunare ce se suportă din bugetulasigurărilor pentru şomaj, în condiţiile legii.

D. persoanele care sunt:a) asociaţi, comanditari sau acţionari;b) administratori sau manageri care au încheiat contract de administrare ori de

management;c) membri ai asociaţiei familiale;d) autorizate să desfăşoare activităţi independente. e) persoane care încheie un contract de asigurări sociale pentru concedii şi

indemnizaţii pentru maternitate şi concedii şi indemnizaţii pentru îngrijirea copilului bolnav.Concediile medicale şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, la care au

dreptul asiguraţii sunt:a) concedii medicale şi indemnizaţii pentru incapacitate temporară de muncă, cauzată

de boli obişnuite sau de accidente în afara muncii;b) concedii medicale şi indemnizaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea

capacităţii de muncă, exclusiv pentru situaţiile rezultate ca urmare a unor accidente de muncăsau boli profesionale;

c) concedii medicale şi indemnizaţii pentru maternitate;d) concedii medicale şi indemnizaţii pentru îngrijirea copilului bolnav;e) concedii medicale şi indemnizaţii de risc maternal. Dreptul la concediile şi indemnizaţiile arătate mai sus este condiţionat de plata

contribuţiei de asigurări sociale de sănătate destinată suportării acestor indemnizaţii şi, deregulă, de existenţa unui stagiu de cotizare distinct specificat prin dispoziţii legale pentrufiecare situaţie în parte.

Verificare: 1. Care sunt beneficiarii concediilor medicale şi ai indemnizaţiilor corespunzătoare?

CURS 10 - ASISTENŢA SOCIALĂ

10.1. Aspecte generale

Prin Legea nr. 47/2006 privind sistemul naţional de asistenţă socială se reglementeazăorganizarea, funcţionarea şi finanţarea sistemului naţional de asistenţă socială în România.

Conform art. 2, sistemul naţional de asistenţă socială reprezintă ansamblul deinstituţii şi măsuri prin care statul, prin autorităţile administraţiei publice centrale şi locale,colectivitatea locală şi societatea civilă[65] intervin pentru prevenirea, limitarea sauînlăturarea efectelor temporare ori permanente ale unor situaţii care pot genera marginalizareasau excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor ori comunităţilor. Asistenţa socială cuprinde serviciile sociale şi prestaţiile sociale acordate în vedereadezvoltării capacităţilor individuale sau colective pentru asigurarea nevoilor sociale[66],creşterea calităţii vieţii şi promovarea principiilor de coeziune şi incluziune socială[67]. Scopul reglementării cadru este de a crea condiţiile necesare implementării măsurilor şiacţiunilor sociale pentru garantarea dreptului fiecărei persoane aflate într-o situaţie de nevoiesocială, datorată unor motive de natură economică, fizică, psihică sau socială, de a beneficiade servicii sociale şi prestaţii sociale.

Principiile generale care stau la baza organizării şi funcţionării sistemul de asistenţăsocială sunt următoarele:

a) universalitatea, potrivit căruia fiecare persoană are dreptul la asistenţă socială încondiţiile prevăzute de lege;

b) respectarea demnităţii umane, potrivit căruia fiecărei persoane îi este garantatădezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii;

c) solidaritatea socială, potrivit căruia comunitatea participă la sprijinirea persoanelorcare nu îşi pot asigura nevoile sociale, pentru menţinerea şi întărirea coeziunii sociale;

d) parteneriatul, potrivit căruia autorităţile administraţiei publice centrale şi locale,instituţiile de drept public şi privat, structurile asociative, precum şi instituţiile de cultrecunoscute de lege cooperează în vederea acordării serviciilor sociale;

e) subsidiaritatea, potrivit căruia, în situaţia în care persoana sau familia nu îşi poateasigura integral nevoile sociale, intervin colectivitatea locală şi structurile ei asociative şi,complementar, statul;

f) participarea beneficiarilor, potrivit căruia beneficiarii măsurilor şi acţiunilor deasistenţă socială contribuie activ la procesul de decizie şi de acordare a acestora;

g) transparenţa, potrivit căruia se asigură creşterea gradului de responsabilitate aadministraţiei publice centrale şi locale faţă de cetăţean, precum şi stimularea participăriiactive a beneficiarilor la procesul de luare a deciziilor;

h) nediscriminarea, potrivit căruia accesul la drepturile de asistenţă socială serealizează fără restricţie sau preferinţă faţă de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie,categorie socială, opinie, sex ori orientare sexuală, vârstă, apartenenţă politică, dizabilitate,boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau apartenenţă la o categorie defavorizată,precum şi orice alt criteriu care are ca scop ori ca efect restrângerea folosinţei sau exercitării,în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

10.2. Dreptul la asistenţă socială

Dreptul la asistenţă socială este garantat, în condiţiile legii, pentru toţi cetăţenii românicare au domiciliul sau reşedinţa în România, fără nici un fel de discriminare. Cetăţenii altorstate, apatrizii, precum şi orice altă persoană care a dobândit o formă de protecţie şi care aredomiciliul sau reşedinţa în România au dreptul la asistenţă socială, în condiţiile legislaţieiromâne şi ale acordurilor şi tratatelor la care România este parte.

Drepturile la asistenţă socială se acordă la cerere sau din oficiu, iar serviciile sociale şiprestaţiile sociale se acordă în funcţie de situaţia persoanei sau familiei.

10.3. Serviciile sociale

Serviciile sociale reprezintă ansamblul complex de măsuri şi acţiuni realizate pentru arăspunde nevoilor sociale ale persoanelor, familiilor, grupurilor sau comunităţilor, în vedereaprevenirii şi depăşirii unor situaţii de dificultate, vulnerabilitate ori dependenţă, pentrucreşterea calităţii vieţii şi promovarea coeziunii sociale; serviciile sociale se pot organiza înforme diverse, stabilite prin nomenclatorul serviciilor sociale.

Serviciile sociale sunt organizate într-un sistem flexibil, multidisciplinar şi coordonatşi pot fi furnizate în sistem integrat cu serviciile de sănătate, învăţământ, locuire, ocupare aforţei de muncă şi altele asemenea, în funcţie de complexitatea situaţiei.

Serviciile sociale pot fi servicii primare şi servicii specializate. Serviciile sociale primare sunt măsuri şi acţiuni de proximitate şi prevenţie acordate în

comunitate, în scopul identificării şi limitării situaţiilor de risc în care se poate afla la unmoment dat persoana, familia sau grupul.

Serviciile sociale specializate sunt măsurile de suport şi asistenţă acordate de personalcalificat şi specializat care au ca scop menţinerea, refacerea sau dezvoltarea capacităţilorpersoanei ori familiei, aflată în situaţii specifice de vulnerabilitate sau de risc de excluderesocială.

Furnizarea serviciilor sociale se organizează într-un sistem descentralizat, la nivelulcomunităţilor locale, pentru a răspunde cât mai adecvat nevoilor sociale identificate, tipologieipotenţialilor beneficiari şi condiţiilor particulare în care aceştia se află.

Serviciile sociale sunt acordate de furnizori de servicii sociale care sunt persoanefizice sau juridice, de drept public ori privat. Furnizorii de servicii sociale şi serviciile socialeacordate se acreditează în condiţiile prevăzute de lege.

10.4. Prestaţiile sociale

Prestaţiile sociale sunt măsuri de redistribuţie financiară destinate persoanelor saufamiliilor care întrunesc condiţiile de eligibilitate prevăzute de lege.

Statul acordă prestaţiile sociale prin autorităţile administraţiei publice centrale saulocale, în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare. Prestaţiile sociale se acordă înbani sau în natură, din bugetul de stat ori, după caz, din bugetul local.

Prestaţiile sociale reprezintă transferuri financiare şi cuprind: alocaţii familiale,ajutoare sociale, indemnizaţii şi facilităţi.

a) Alocaţiile familiale se acordă familiilor şi au în vedere naşterea, educaţia şiîntreţinerea copiilor.

b) Ajutoarele sociale se acordă persoanelor sau familiilor aflate în dificultate şi alecăror venituri sunt insuficiente pentru acoperirea nevoilor minime de viaţă, evaluate prinanchetă socială[68], precum şi prin alte instrumente specifice.

c) Indemnizaţiile şi facilităţile se acordă persoanelor pentru favorizarea incluziuniisociale şi asigurării unei vieţi autonome; indemnizaţiile cu caracter reparatoriu se acordăpersoanelor şi, după caz, familiilor acestora, care au suferit daune în urma unor evenimentesocio-politice sau legate de catastrofe şi calamităţi naturale, recunoscute prin lege.

Principalele criterii pe baza cărora se acordă prestaţiile sociale sunt următoarele:a) evaluarea contextului familial;b) veniturile solicitantului sau ale familiei acestuia;c) condiţiile de locuire;d) starea de sănătate şi gradul de dependenţă.

10. 5. Organizarea şi funcţionarea sistemului naţional de asistenţă socială

Statul, prin autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, îşi asumăresponsabilitatea de realizare a măsurilor şi acţiunilor prevăzute în actele normative privindprestaţiile sociale şi serviciile sociale. În acest context, asistenţa socială se finanţează, înprincipal, din fonduri alocate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, iar finanţareaserviciilor sociale din sursele publice se face pe principiile concurenţei şi al eficienţei.

Realizarea măsurilor şi acţiunilor de asistenţă socială se poate face direct, prininstituţii şi autorităţi publice, sau indirect, prin contractarea serviciilor sociale de cătreautorităţile administraţiei publice centrale sau locale.

10.5.1. Administraţia publică centrală

Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse este autoritatea publică centrală careelaborează politica de asistenţă socială şi promovează drepturile familiei, copilului,persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap şi ale oricăror alte persoane aflate în nevoie.

Observatorul Social este o instituţie publică cu personalitate juridică, ce funcţioneazăca organ de specialitate în directa coordonare a Ministerului Muncii. Observatorul Social aredrept scop eficientizarea procesului de elaborare şi implementare a politicilor sociale la nivelnaţional.

Agenţia Naţională pentru Prestaţii Sociale este înfiinţată ca organ de specialitate cupersonalitate juridică, în subordinea Ministerului Muncii, cu scopul creării unui sistem unitarprivind administrarea procesului de acordare a prestaţiilor sociale. Agenţia Naţională pentru

Prestaţii Sociale îşi desfăşoară activitatea prin structuri organizate în fiecare municipiu,reşedinţă de judeţ, precum şi în municipiul Bucureşti.

Inspecţia Socială este înfiinţată ca organ de specialitate al administraţiei publicecentrale, cu personalitate juridică, aflat în subordinea Ministerului Muncii, Familiei şiEgalităţii de Şanse. Inspecţia Socială are în subordine 8 inspectorate sociale regionale cupersonalitate juridică, iar în cadrul fiecărei inspecţii regionale sunt organizate compartimentejudeţene de inspecţie socială, fără personalitate juridică[69].

Inspecţia Socială are ca scop controlul implementării legislaţiei în domeniu, precum şiinspectarea activităţii instituţiilor publice şi private, responsabile cu furnizarea prestaţiilor şiserviciilor sociale[70].

Inspecţia Socială îndeplineşte, printre altele, următoarele funcţii cu caracter general:- de autoritate de stat, prin care se asigură exercitarea controlului aplicării unitare şi

respectării reglementărilor în domeniul său de activitate, precum şi al funcţionăriiinspectoratelor regionale;

- de comunicare, care are drept scop relaţionarea permanentă cu autorităţileadministraţiei publice centrale şi locale şi cu persoanele fizice şi juridice supuse activităţii deinspecţie, informarea acestora şi a cetăţenilor asupra modului cum se respectă drepturilesociale stabilite prin lege;

- de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român şi al GuvernuluiRomâniei, reprezentarea pe plan intern şi extern în domeniul său de activitate.

În îndeplinirea scopului său, Inspecţia Socială are şi următoarele funcţii specifice:a) de control, prin care se realizează verificarea respectării drepturilor sociale ale

cetăţenilor şi a prevederilor legale în domeniu, a modului de asigurare, administrare şigestionare a prestaţiilor şi serviciilor sociale şi a fondurilor destinate asistenţei sociale,precum şi a performanţei furnizorilor şi a calităţii serviciilor sociale;

b) de evaluare, prin care se analizează impactul politicilor şi procedurilor publiceimplementate în domeniul prestaţiilor şi serviciilor sociale, în vederea stabilirii de diagnosticeşi elaborării de propuneri şi recomandări de îmbunătăţire a cadrului legal şi instituţional,precum şi de eficientizare a alocărilor bugetare necesare dezvoltării sistemului naţional deasistenţă socială;

c) de consiliere, prin care se acordă autorităţilor administraţiei publice centrale şilocale şi persoanelor fizice şi juridice publice sau private cu atribuţii în domeniul asistenţeisociale îndrumări şi recomandări în vederea derulării în bune condiţii a activităţii şi aperfecţionării acestora şi prevenirii faptelor de încălcare a prevederilor legale.

În realizarea funcţiilor şi atribuţiilor sale, Inspecţia Socială cooperează cu ministere,alte instituţii ale administraţiei publice centrale şi locale, organisme private, reprezentanţi aipartenerilor sociali şi, după caz, poate contracta, în condiţiile legii, serviciile unor experţi sauale unor organisme specializate.

10.5.2. Administraţia publică locală

Pentru asigurarea aplicării politicilor sociale în domeniul protecţiei copilului, familiei,persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, precum şi altor persoane, grupuri saucomunităţi aflate în nevoie socială, autorităţile administraţiei publice locale înfiinţează şiorganizează servicii publice de asistenţă socială.

În subordinea consiliilor judeţene, consiliilor locale ale municipiilor, oraşelor şicomunelor este organizat serviciul public de asistenţă socială. Acest serviciu are atribuţiispecifice, generale sau particulare, în funcţie de tipul şi nivelul autorităţii de care aparţine.

Verificare: 1. Ce sunt serviciile sociale?2. Ce sunt prestaţiile sociale?

BIBLIOGRAFIE

1) Cl.Ana Moarcăș Costea, Instrumente de coordonare a sistemelor de securitate socială, Ed.C.H. Beck, 2011;

2) Cl.Ana Moarcăș Costea, Dreptul Securității Sociale, Ed. C.H. Beck, București, 20133) Alexandru Athanasiu, Ana Maria Vlasceanu, Cumului pensiei cu venitul profesional, ED.

CH Beck, București, 20124) Luminița Dima, Dreptul securității sociale, Ed. CH Beck, București, 20125) Al. Ticlea, Dreptul securitatii sociale, Ed. Ch Beck, 2009;6) C.Gîlcă, Codul european al muncii şi securităţii sociale, ed. Wolters Kluwer, 2009;7) Philippe Coursier – Travaux diriges de droit de la securite sociale, Litec 2008;8) Legislaţia pensiilor, (culegere de legislaţie) colecţia La Zi, Editura C.H. Beck, 2010;9) Legislaţia şomajului, (culegere de legislaţie) colecţia La Zi, Editura C.H.Beck, 2009;10) Legislaţie privind securitatea socială, (culegere de legislaţie) colecţia La Zi, Editura C.H.

Beck, 2006.11) La Charte sociale europeenne-recueil des textes, Conseil de l’ Europe, 2000

[1] Consiliul Europei: “Short Guide: Coordination of Social Security in the Council of Europe”, draft, CSCR (2003) 2 Rev1, septembrie 2003.[2] Non-ideologică, descarcată de continuturi doctrinare, abordarea pragmatica pune accentul pe rezolvarea tehnica,punctuala, a problemelor sociale.[3] Denumirea ,,Welfare State" este relativ recenta, fiind legata de perioade anilor '40, de Marea Britanie si de numeleeconomistilor J.M.Keynes şi W.H.Beveridge. Ulterior, autorii francezi au completat lista sinonimelor pentru noul sistem carese nastea: statul-providenta (l'etat-providence) sau asistential. În fine, autorii germani, mult mai reticenti în a atribui denumirientuziaste (în special dupa frenezia care marcase perioada de vârf a nazismului) s-au limitat la a aprecia acest model drept,,stat social", utilizând mai putin termenul de stat al bunastarii (Wohlfahrtsstaat). În Statele Unite domina interpretarearepublicana, conceptul de Workfare conditionând beneficiile sociale de munca.[4] Neoliberalii privesc cu scepticism sistemul pe care se bazează Europa socială, deşi au creat şi ei sisteme asemănătoare, lao scară mai redusă. Numai libertarienii nu acceptă nici o intervenţie, invocând două motive: 1) piaţa liberă creează

prosperitate; 2) WS ar încuraja lenea şi inactivitatea indivizilor, fiindcă oferă drepturi, fără să impună şi obligaţii. Nimeni nupune în discuţie primul aspect, economia Europei sociale se bazează pe capitalism, iar în statele nordice, începând din 1857(Danemarca), politica industrială a fost ultraliberală.[5] Acest tipar al bunastarii sociale are o identitate bine conturata (,,The German Middle Way") facându-se remarcat printr-ocontinuitate impresionanta, stabilitate si coerenta istorica, rezistenta la presiuni economice si politice, eficienta sociala siprofitabilitate financiara pe termen lung. Acest sistem a rezistat cu modificari minime (de ordin tehnic, nu principial) unorsocuri istorice si unor perioade de mari transformari politice (Republica de la Weimar, national-socialismul si dezastrul dintimpul razboiului, reconstructuia sub influenta planului american Marshall, unificarea din 1990).[6] Desi Germania este divizata din punct de vedere confesional între catolici si protestanti, putem afirma ca în privintapoliticii bunastarii dominanta este doctrina sociala a Bisericii Catolice, având ca vehicule politice traditionale UniuneaCrestin-Democrata (CDU) si corespondentul sau bavarez, Uniunea Crestin-Sociala (CSU). [7] Inclusiv Suveranul Pontif a subliniat în repetate rânduri în anii '80 si '90 ca interferenta exesiva a statului priveaza familiasi comunitatile locale de functiile lor ,,naturale", reiterând principiul subsidiaritatii ca pe un raspuns considerat optim, atât laabuzurile regimurilor totalitare cât si la reactia contrarie, de sustragere cvasi-totala a statului promovata de curentul NoiiDrepte în anii '80. Societatea si ordinea subsidiara ar corespunde asadar situatiei în care deciziile sunt adoptate cât mai josposibil, cât mai aproape de nivelul cetateanului.[8] Cât priveste notiunea de ,,liberalism", facem precizarea ca termenul este utilizat aici în întelesul european (continental),deci al unei politici de dreapta care promoveaza sectorul privat, piata libera si responsabilitatea individuala, corespunzând,,republicanismului" american si ,,conservatorismului" britanic, în timp ce conotatia termenului ,,liberalism" în tarile delimba engleza este în prezent mai degraba a unei politici de stânga, cu accente progresiste, egalitariste si umaniste,corespunzând social-democratiei europene. A doua precizare importanta legata de terminologie este necesara pentru aclarifica si utilizarea ,,neo-liberalismului" tot într-o acceptiune de dreapta, non-keynesiana. Este stiut faptul ca pâna în anii'60 au existat proiectii de identificare doctrinara a keynesianismului cu liberalismul social si cu neo-liberalismul. Ulterior s-arevenit iar neo-liberalismul este înteles tocmai ca o replica viguroasa la principiile economiei politice, ale planificarii,redistributiei si interventiei de orice fel a statului în economie si implicit ca o revenire la principiile liberalismului clasicpromovat într-un discurs modern si actualizat de Noua Dreapta. Aceste precizari terminologice sunt întotdeauna necesareatunci când se ia în discutie modelul liberal european în comparatie cu cel anglo-american, în dorinta de a risipi o posibilaconfuzie. În cazul particular al Marii Britanii, situatia este si mai complicata, având în vedere ca atât lordul William HenryBeveridge cât si economistul J.M.Keynes - fondatorii ideologiei statului bunastarii în Europa postbelica, model pe care astaziîl consideram în analize drept tipic ,,social-democrat" - erau membri ai Partidului Liberal englez. Referindu-se la acest paradox, ca liberalismul sa nu mai însemne libertati si responsabilitati individuale, piata siconcurenta libera, capitalism si prosperitate prin initiativa particulara chiar ,,la el acasa" (în tarile de limba engleza), adicaacolo unde s-a nascut si unde are cea mai adânca traditie, Milton Friedman afirma ,, .... din cauza degenerarii termenului deliberalism, ideile ce s-au format în trecut sub aceasta denumire sunt, în prezent, etichetate drept conservatoare [ ... ], astfelîncât liberalismul a capatat în Statele Unite un înteles cu totul diferit de cel pe care îl avea în secolul XIX sau îl are astazi peo mare parte a continentului european [ ... ]. Liberalul secolului XIX privea extinderea libertatii ca pe cea mai eficienta calepentru promovarea bunastarii si egalitatii; liberalul secolului XX priveste bunastarea si egalitatea fie ca premise, fie caalternative ale libertatii. În numele bunastarii si al egalitatii, liberalismul secolului XX a ajuns sa favorizeze o reînviere aacelor politici de interventie si de paternalism ale statului, împotriva carora lupta liberalismul clasic" (Friedman, 1995). Deci, pentru a încheia acest cadru introductiv, convenim ca sensul ,,liberalismului" (acelasi cu al neo-liberalismului) încercetarea de fata este cel anti-keynesian, schitat de Hayek si Friedman si promovat în anii '80 de guvernarea conservatoareThatcher si de administratia republicana Reagan. Acest model este bazat pe statul minimal, selectivitate sociala si exigenteeconomice, pe stimularea performantelor individuale si acceptarea diferentelor rezultate în urma liberei concurente de pepiata.[9] Jacques Fierens: “Droit et pauvrete: droits de l’homme, securite sociale, aide sociale”, Bruxelles, Bruylant, 1992. ÎnAnglia, conflictul dintre regalitate şi biserică a determinat statul să-şi asume acest rol caritabil în 1601, prin legea sărăciei,care asigura asistenţă bolnavilor şi infirmilor.[10] M. A. Lupu: “Planuri de securitate socială”, Bucureşti, Independenţa Economică, 1945[11] Franklin Delano Roosevelt (n. 30 ianuarie 1882 - d. 12 aprilie 1945 ), a fost cel de-al treizeci şi doilea preşedinte alStatelor Unite ale Americii (1933 - 1945). Şi-a început cariera politică odată cu alegerea sa în senatul din New York cademocrat în anul 1910. Apoi a ocupat funcţia de guvernator al New York-ului între anii 1929 - 1933. Roosevelt şi-a realizatreputaţia ca un reformator progresiv, în tradiţia lui Theodore Roosevelt, vărul său, care a fost al 26-lea preşedinte al S.U.A.Prin decizia luată în decembrie 1941, de intrare în război a americanilor împotriva forţelor Axei, Roosevelt a contribuitdecisiv la înfrângerea Germaniei lui Hitler. Politica externă promovată de el şi îndreptată către cooperare a pus bazeleconstituirii Organizaţiei Naţiunilor Unite la 26 iunie 1945.[12] J. J. Dupeyroux: „Droit de la securite sociale” , în Jacques Fierens, op. cit.; Prof. Eichenhofer: “InternationalDimensions of Social Security Law”, ERASMUS Teaching Material, Jena, 1989.[13] William Beverage, “Report on Social Insurance and Aliens Services”, 1942. Raportul a fost baza politicii postbelice desecuritate socială în Marea Britanie; a stat la baza importanţei reforme a sistemului britanic de sănătate şi servicii speciale din1948.

[14] Jos Berghman: „Basic concepts on social security in Europe”, Institute for Social Right of the Katholieke UniversiteitLeuven, European Master in Social Security 2002-2003. Administratia Bismarck lanseaza în Germania anului 1883 primulprogram social concret mentionat în literatura de specialitate: asigurarile de boala si accident. Acest program fusese precedatde alte câteva masuri izolate si, chiar daca avea acoperire limitata si un caracter restrictiv de accedere la beneficii, constituietotusi prima încercare de institutionalizare a unui sistem de ,,despagubiri" pentru muncitorii industriali. Tocmai din acestmotiv, programul german lansat de Bismarck are în primul rând o valoare simbolica.[15] În modelul nordic, ideea de solidaritate are o natură impersonală, iar WS se bazează pe asistenţii sociali angajaţi deprimării sau ministere. Aceştia decid, pe baza unor legi speciale, dacă unui cetăţean i se acordă sau nu un anumit drept (deexemplu, o anumită sumă de bani sau o locuinţă socială). Aşa se alcătuieşte, mai cu seamă în statele nordice, o relaţieparticulară între indivizi şi stat, de solidaritate şi încredere reciprocă. S-ar putea pune întrebarea: este un individ liber dacă oaltă persoană (un asistent social) decide în locul lui? (de exemplu, să urmeze o altă pregătire, să lucreze într-un alt domeniu).Dar cît de liberă va fi aceeaşi persoană, dacă familia sau patronul decide pentru el? Cînd e concediat la 6 luni după angajareşi în locul lui e luat altcineva pentru a plăti mai puţine taxe la stat. Cele mai dezvoltate WS sunt în Scandinavia unde să nu-ţi plăteşti datoriile este inimaginabil, fiindcă asta ar însemnapentru nordici „să-ţi furi singur căciula“. Sistemele variază mult de la stat la stat şi se bazează pe concepţii politice diferite.Pe scurt, există welfare state al ţărilor scandinave, bazat pe ideea de egalitate, unul francez, bazat pe ideea de solidaritate şiriscuri asumate în comun, şi altul al Germaniei, acolo unde Bismarck, un politician de dreapta, l-a fondat pe baze creştine(d.p.d.v structural, pe temei corporatist). Începutul organizării incipiente datează din 1803, cînd legea săracilor a fostadoptată în Danemarca. Actul normativ prevedea o instituţie, sub autoritatea regală, care „să asigure celor săraci mîncare,haine, un loc încălzit şi grijă pentru bolnavi“. În fiecare parohie, se organizau comitetele pentru săraci, formate din pastorulprotestant, care era şi preşedintele comitetului, la care se adăugau doi mari proprietari, aleşi din aristocraţia rurală. Nimeni nuputea refuza să fie ales în comitet, participarea fiind o prestaţie obligatorie în faţa regelui. Totuşi, sistemul funcţiona greu,Danemarca era o ţară predominant rurală şi săracă, iar Hans Christian Andersen nu a scris Fetiţa cu chibrituri fiindcă eracomunist, ci pentru că era impresionat de mizeria socială a compatrioţilor. În 1849, după „revoluţia paşnică“ de laCopenhaga, comitetele pentru săraci au intrat în sfera de acţiune a noilor „districte locale“, adică a primăriilor. Interesant deprecizat că cei care beneficiau de această lege nu aveau drept de vot şi nici dreptul de a se căsători. Discriminarea avea raţiunievidente, fapt care i-a făcut pe unii istorici danezi să considere că legea în cauză urmărea mai mult împiedicarea cerşitului,decît grija faţă de cei săraci. Apariţia, în anul 1870, a Partidului Social Democrat a însemnat al doilea pas enorm înconstrucţia statului bunăstării sociale, prin reuşita adoptării (în urma unui compromis cu Partidul Liberal – al fermierilor)legilor privind: asigurarea bănească a celor care se găsesc în imposibilitate de muncă (muncitori, mici meşteşugari), legeaasistenţei bătrânilor şi modificări ale vechii legi a săracilor prin care s-au redat dreptul de vot şi cel la încheierea uneicăsătorii, unor persoane cu handicap sau celor bătrâni. Reformele au continuat cu aceeaşi intensitate, atingându-se deja în1933 un nivel de protecţie socială mulţumitor. Astăzi se poate vorbi de reforma SB, de privatizarea unui anumit procent dinsistemul de pensie, de micşorarea ajutorului în caz de şomaj (în Danemarca acesta merge pînă la 90%) însă welfare state varămâne marca centrală a Europei sociale.[16] Drept consecinţă, dreptul securităţii sociale a fost definit în sistemul românesc de drept ca fiind acea ramură autonomăde drept public alcătuită din ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile de asigurări sociale şi relaţiile deasistenţă socială.[17] John Henry Richardson: „Economic and Financial Aspects of Social Security: An International Survey”, London,George Allen&Unwin, 1960. The New Encyclopaedia Britanica, vol.27, 1993 - conceptul de securitate sociala cuprinde,,toate masurile colective stabilite prin legislatie pentru a mentine venitul individual ori al familiei sau pentru a asigura unvenit atunci când unele sau toate sursele de venit au fost pierdute ori epuizate sau în situatiile în care trebuie sa se faca fataunor cheltuieli sporite (de exemplu: cresterea copiilor sau plata îngrijirii medicale)". Mergând aproape în paralel cudimensiunile statului bunastarii, securitatea sociala se largeste sau se îngusteaza conform cu modelul de politica socialaaplicat. [18] Jacques Doublet, Georges Lavau: “Securite sociale”, Paris, Presses Universitaires de France, 1957[19] J. Viaene: „Present Challenges for Social Security – Reforming Social Security, Starting from a New ConceptualFramework”, Brugge, Die Keure, 1990[20] Konstantinos Kremalis: “Principles of International and European Social Securitz Law”, University of Athens, 1998, încursul “European and International Social Security Law”, European Master in Social Security 2002 – 2003, Instituut voorSociaal Recht of the Katholieke Universiteit Leuven, 2002[21] În Preambulul Constituţiei franceze din 1946 se arăta: „Naţiunea asigură individului şi familiei condiţiile necesaredezvoltării. Ea garantează tuturor şi în special copilului, mamei şi lucrătorului vârstnic, protecţia sănătăţii, securitatematerială, pauze de lucru şi concedii. Orice persoană care, datorită vârstei, stării sale fizice sau psihice, situaţiei economicese află în incapacitate de muncă are dreptul de a obţine de la colectivitate mijloace convenabile pentru existenţă.”[22] În viziunea Organizaţiei Internaţionale a Muncii, „întrucât statul este o asociaţie a cetăţenilor şi există pentru a le asiguraacestora bunăstarea generală, promovarea securităţii sociale este atributul propriu al statului.” (ILO: „Approaches to SocialSecurity”, Geneva, 1942).[23] Statut al Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale.[24] Lege nr. 202/2006 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă[25] Statut al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate

[26] Lege nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă.[27] Ordonanţă de urgenţă nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate.[28] Lege nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale.[29] Circa 19,2% din populaţia României are peste 60 de ani, iar în 2030, ponderea acestora va urca la 22%. In prezent,vârsta de pensionare pentru femei este, in prezent, de 58 de ani si o luna, iar pentru bărbaţi, de 63 de ani si o luna. Vârstele depensionare vor creste progresiv, astfel încât acestea vor ajunge, pana in martie 2015, la 60 si, respectiv, 65 de ani. Deasemenea, legislaţia in vigoare prevede creşterea, pana in martie 2015, a limitei de vechime pentru pensionare cu drepturidepline la 30 de ani pentru femei si 35 de ani pentru bărbaţi. Legea pensiilor mai prevede ca minimul stagiului de cotizare lacare sa se poată ieşi la pensie sa ajungă, pana in martie 2015, la 15 ani. In prezent, acesta este de 11 ani si doua luni, atâtpentru femei, cat si pentru bărbaţi.[30] Introducerea fondurilor de pensii din pilonul II va crea un deficit in bugetul asigurarilor sociale de stat de 0,1-0,2% dinPIB in 2007, adica circa 150 de milioane de euro, în estimarea presedintelui Comisiei de Supraveghere a Sistemului de PensiiPrivate (CSSPP).[31] Atingerea vârstei standard de pensionare se va realiza in termen de 13 ani de la data intrării in vigoare a legii, princreşterea vârstelor de pensionare, pornindu-se de la 57 de ani pentru femei şi de la 62 de ani pentru bărbaţi.[32] Creşterea stagiului minim de cotizare de la 10 ani la 15 ani se va realiza in termen de 13 ani de la data intrării in vigoarea legii.[33] Atingerea stagiului complet de cotizare se va realiza in termen de 13 ani de la data intrării in vigoare a legii, princreşterea acestuia, pornindu-se de la 25 de ani pentru femei şi de la 30 de ani pentru bărbaţi.[34] La stabilirea stagiului de cotizare pentru acordarea pensiei anticipate parţiale nu se au în vedere perioadele asimilate încare asiguratul a urmat cursurile de zi ale învăţământului universitar sau a îndeplinit anumite obligaţii militare, precum şiperioadele în care asiguratul a beneficiat de pensie de invaliditate.[35] În cazul în care durata căsătoriei este mai mică de 15 ani, dar de cel puţin 10 ani, cuantumul pensiei de urmaş cuvenitsoţului supravieţuitor se diminuează cu 0,5% pentru fiecare lună, respectiv 6,0% pentru fiecare an de căsătorie în minus.

Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş, indiferent de vârstă şi de durata căsătoriei, dacă decesulsoţului susţinător s-a produs ca urmare a unui accident de muncă, a unei boli profesionale sau tuberculozei şidacă nu realizează venituri lunare dintr-o activitate profesională pentru care asigurarea este obligatorie sauacestea sunt mai mici de o pătrime din salariul mediu brut pe economie avut în vedere la fundamentarea bugetuluiasigurărilor sociale. Soţul supravieţuitor care are în îngrijire la data decesului susţinătorului unul sau mai mulţi copii în vârstă de până la 7 anibeneficiază de pensie de urmaş până la data împlinirii de către ultimul copil a vârstei de 7 ani, în perioadele în care nurealizează venituri lunare dintr-o activitate profesională pentru care asigurarea este obligatorie sau acestea sunt mai mici de opătrime din salariul mediu brut pe ţară.[36] Bilete de tratament balnear se pot acorda şi gratuit pentru anumite categorii de persoane expres arătate de lege (veteranide război ş.a.). În toate cazurile sunt vizate unităţile de tratament aflate în proprietatea Casei Naţionale de Pensii şi AlteDrepturi de Asigurări Sociale.

[37] C.S.S.P.P. a fost înfiinţată prin O.U.G nr. 50/2005, aprobată prin Legea nr. 313/2005.[38] Confuzia poate fi generată de faptul că denumirea administratorului conţine sintagma „fond de pensii” şi de faptul că

sediul fondului de pensii este acelaşi cu cel al administratorului.[39] Un administrator poate administra în România un singur fond de pensii. [40] În cazul în care se constată scăderea numărului de participanţi şi menţinerea acestuia sub minimul legal, timp de un

trimestru, Comisia retrage, prin decizie, autorizaţia unui fond de pensii.[41] În cazul schimbării locului de muncă, domiciliului sau reşedinţei într-o altă ţară, participanţii pot opta între a plăti în

continuare contribuţiile la un fond de pensii din România sau a plăti contribuţii la un alt fond de pensii aflat pe teritoriul ţăriirespective, dacă aceasta nu contravine legislaţiei acestei ţări.

[42] Modelul contractului-cadru de administrare conţine în mod obligatoriu următoarele elemente: a) părţile contractante;b) principiile schemei de pensii private; c) principalele drepturi şi obligaţii ale părţilor contractante şi modalitatea de aplicare;d) modul de administrare a fondului de pensii; e) modalităţile de control al administratorului, exercitate de către auditori; f)obligaţiile de informare ale administratorului faţă de participanţi şi autorităţi; g) evidenţele administratorului referitoare laparticipanţi, contribuţii, investiţii şi pensii private; h) modalităţile specifice de constatare, reclamare şi remediere adeficienţelor; i) răspunderea contractuală a părţilor, incluzând şi sancţiunile ce pot fi aplicate; j) durata contractului deadministrare, modalităţile de modificare şi încetare a contractului de administrare; k) informaţii privind depozitarul fonduluide pensii.

[43] Conţinutul schemei de pensii private cuprinde în mod obligatoriu cel puţin următoarele elemente: a) denumirea şisediul administratorului; b) condiţiile de eligibilitate a participanţilor pentru aderarea la schema de pensii private; c)modalitatea de împărţire între participanţi a sumelor rezultate din investirea activelor; d) principiile investiţionale ale schemeide pensii private; e) riscurile financiare, tehnice şi de altă natură implicate de schema de pensii private; f) natura şi distribuţiaacestor riscuri; g) dreptul exclusiv de proprietate al participanţilor la schema de pensii private asupra sumei existente înconturile individuale; h) condiţiile începerii şi plăţii prestaţiilor private; i) condiţiile de acordare a prestaţiilor private în caz

de invaliditate; j) nivelurile maxime ale comisioanelor suportate de fondul de pensii, defalcate pe categorii de comisioane; k)periodicitatea şi procedura de raportare a informaţiilor către participanţi; l) condiţiile şi procedurile de încetare a participăriişi de transfer la un alt fond de pensii administrat privat.

[44] Cererea pentru autorizarea de constituire este însoţită de următoarele documente: a) proiectul actului constitutiv; b)dovada că fondatorii deţin resursele financiare necesare vărsării capitalului social, precum şi provenienţa acestora; c)cazierele judiciare şi cazierele fiscale ale fondatorilor; d) documente privind fondatorii, cu informaţii referitoare la statutul lorjuridic, eventuala lor calitate de persoane afiliate, precum şi natura legăturilor dintre ei; e) documente din care să reiasăsituaţia financiară a fondatorilor în ultimii 3 ani, auditate de un auditor financiar; f) declaraţia pe propria răspundere afondatorilor, a candidaţilor pentru consiliul de administraţie şi comitetul de direcţie, care să cuprindă toate deţinerileindividuale şi deţinerile în legătură cu alte persoane implicate în orice societate comercială şi care reprezintă cel puţin 5% dincapitalul social sau din drepturile de vot; g) documente privind candidaţii pentru consiliul de administraţie şi comitetul dedirecţie, după caz, curriculum vitae datat şi semnat, care să specifice calificarea şi experienţa profesională, copia actului deidentitate, copia diplomei de studii, un plan organizatoric şi financiar pentru următorii 5 ani, documentaţia referitoare ladepozitarul fondului de pensii; h) cazierele judiciare şi fiscale ale candidaţilor pentru consiliul de administraţie şi comitetulde direcţie, dacă este cazul; i) proiectul regulamentului de organizare şi funcţionare a societăţii de pensii; j) dovada vărsăriiintegrale şi în formă bănească a capitalului social; k) dovada plăţii taxei pentru cererea de autorizare de constituire.

Comisia aprobă cererea pentru autorizare de constituire dacă constată că sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii:a) proiectul actului constitutiv şi planul organizatoric şi financiar pentru următorii 5 ani garantează gestiunea corectă şiprudentă a fondului de pensii; b) fondatorii nu au datorii către bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetelelocale şi bugetele fondurilor speciale; c) calitatea acţionarilor şi a membrilor propuşi de consiliul de administraţie şi comitetulde direcţie garantează gestiunea corectă şi prudentă a fondului de pensii; d) fondatorii, membrii propuşi pentru consiliul deadministraţie şi comitetul de direcţie nu sunt în procedură de reorganizare judiciară sau de faliment şi nu au contribuit, directsau indirect, la falimentul unor persoane juridice, după caz, şi nu au fost implicaţi în niciun fel de scandaluri financiare; e)membrii propuşi pentru consiliul de administraţie şi comitetul de direcţie au onorabilitatea, pregătirea şi experienţaprofesională necesare funcţiei pe care urmează să o îndeplinească; f) denumirea administratorului nu este de natură să inducăîn eroare participanţii, potenţialii participanţi sau alte persoane; g) fondatorii fac dovada vărsării integrale şi în formăbănească a capitalului social; h) se face dovada achitării taxei pentru cererea de autorizare de constituire.

[45] În vederea obţinerii autorizaţiei de administrare, societatea de pensii depune la Comisie o cerere însoţită deurmătoarele documente: a) certificatul de înmatriculare la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului; b) dovada vărsării sau areîntregirii capitalului social, după caz; c) proiectul contractului de depozitare; d) proiectul de contract de societate civilă; e)declaraţia privind politica de investiţii; f) planul de afaceri pe 3 ani; g) proiectul prospectului schemei de pensii; h) dovadaplăţii taxei pentru cererea de autorizare de administrare; i) orice alte documente şi informaţii suplimentare prevăzute înnormele Comisiei.

[46] Acţionarii administratorului trebuie să îndeplinească cel puţin următoarele condiţii: a) să dispună de o situaţiefinanciară stabilă, aptă să susţină entitatea în caz de necesitate; b) să justifice în mod satisfăcător provenienţa fondurilordestinate participaţiei la capitalul social; c) să furnizeze toate informaţiile necesare pentru identificarea relaţiilor de afiliere cualte persoane; d) să fi funcţionat, în cazul acţionarilor persoane juridice, minimum 3 ani, cu excepţia celor rezultate în urmafuziunii sau a divizării unei alte persoane juridice care, înainte de fuziune sau divizare, a funcţionat minimum 3 ani.

[47] Cel puţin o treime din numărul membrilor consiliului de administraţie trebuie să fie licenţiaţi în ştiinţe economice saujuridice.

[48] În acest sens se impune ca aceştia să îndeplinească cel puţin următoarele cerinţe: a) să nu fi fost sancţionaţi de cătreautorităţi române sau străine din domeniul financiar cu interdicţia de a desfăşura activităţi în sistemul financiar sau, la datadepunerii cererii de autorizare, cu interdicţia temporară de a desfăşura astfel de activităţi; b) să nu fi deţinut funcţia deadministrator al unei societăţi comerciale române sau străine, aflată în curs de reorganizare judiciară sau declarată în stare defaliment, în ultimii 2 ani anteriori declanşării procedurii falimentului; c) să nu fi făcut parte din conducerea unei societăţi carenu şi-a respectat obligaţiile materiale şi financiare faţă de terţi la momentul încetării activităţii societăţii respective; d) să nuaibă cazier judiciar şi fiscal.

[49] Prin instrumente financiare se înţelege: a) valori mobiliare; b) titluri de participare la organismele de plasamentcolectiv; c) instrumente ale pieţei monetare, inclusiv titluri de stat cu scadenţă mai mică de un an şi certificate de depozit; d)contracte futures financiare, inclusiv contracte similare cu decontare finală în fonduri; e) contracte forward pe rata dobânzii;f) swap-uri pe rata dobânzii, pe curs de schimb şi pe acţiuni; g) opţiuni pe orice instrument financiar prevăzut la lit. a)-d),inclusiv contracte similare cu decontare finală în fonduri; această categorie include şi opţiuni pe curs de schimb şi pe ratadobânzii; h) orice alt instrument admis la tranzacţionare pe o piaţă reglementată într-un stat membru al Uniunii Europene sauaparţinând Spaţiului Economic European sau pentru care s-a făcut o cerere de admitere la tranzacţionare pe o astfel de piaţă.

[50] Administratorul poate investi în instrumente financiare după cum urmează:a) instrumente ale pieţei monetare, inclusiv conturi şi depozite în lei la o bancă, persoană juridică română, sau la o

sucursală a unei instituţii de credit străine autorizate să funcţioneze pe teritoriul României, fără să depăşească un procent maimare de 20% din valoarea totală a activelor fondului de pensii;

b) titluri de stat emise de Ministerul Economiei şi Finanţelor din România, de state membre ale Uniunii Europene sauaparţinând Spaţiului Economic European, în procent de până la 70% din valoarea totală a activelor fondului de pensii;

c) obligaţiuni şi alte valori mobiliare emise de autorităţile administraţiei publice locale din România sau din statele membreale Uniunii Europene ori aparţinând Spaţiului Economic European, în procent de până la 30% din valoarea totală a activelorfondului de pensii;

d) valori mobiliare tranzacţionate pe pieţe reglementate şi supravegheate din România, statele membre ale UniuniiEuropene sau aparţinând Spaţiului Economic European, în procent de până la 50% din valoarea totală a activelor fondului depensii;

e) titluri de stat şi alte valori mobiliare, emise de state terţe, în procent de până la 15% din valoarea totală a activelorfondului de pensii;

f) obligaţiuni şi alte valori mobiliare, tranzacţionate pe pieţe reglementate şi supravegheate, emise de autorităţileadministraţiei publice locale din state terţe, în procent de până la 10% din valoarea totală a activelor fondului de pensii;

g) obligaţiuni şi alte valori mobiliare ale organismelor străine neguvernamentale, dacă aceste instrumente sunt cotate laburse de valori autorizate şi dacă îndeplinesc cerinţele de rating, în procent de până la 5% din valoarea totală a activelorfondului de pensii;

h) titluri de participare, emise de organisme de plasament colectiv în valori mobiliare din România sau din alte ţări, înprocent de până la 5% din valoarea totală a activelor fondului de pensii;

i) alte forme de investiţii prevăzute de normele Comisiei.[51] Legea nr. 411/2004 impune şi alte restricţii. Astfel, activele fondului de pensii nu pot fi investite în: a) active care,

potrivit legii, nu pot fi înstrăinate; b) active a căror evaluare este incertă, precum şi antichităţi, lucrări de artă, autovehicule şialtele asemenea; c) bunuri imobiliare; d) acţiuni, obligaţiuni şi alte valori mobiliare emise de administrator; e) orice alteactive stabilite prin normele Comisiei.

De asemenea, activele fondului de pensii nu pot fi înstrăinate: a) administratorului sau auditorului; b) depozitarului; c)administratorului special; d) membrilor Consiliului Comisiei şi personalului Comisiei; e) persoanelor afiliate entităţilorprevăzute la lit. a)-d); f) oricăror alte persoane sau entităţi prevăzute prin normele Comisiei.

[52] Participantul (contribuabilul) nu se confundă cu plătitorul. Acesta din urmă este persoana fizică sau juridică care,după caz, reţine şi virează contribuţia individuală de asigurări sociale.

[53] Instituţia de evidenţă este instituţia care are ca atribuţie legală evidenţa asiguraţilor din sistemul public de pensii,respectiv Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale. Persoana care nu a aderat la un fond de pensii întermen de 4 luni de la data la care este obligată prin efectul legii este repartizată aleatoriu la un fond de pensii de cătreinstituţia de evidenţă. Repartizarea aleatorie a persoanelor se efectuează direct proporţional cu numărul participanţilor unuifond de pensii la data efectuării repartizării.

[54] Cuantumul pensiei private minime este stabilit prin normele Comisiei.[55] Participantul care a fost detaşat în altă ţară are dreptul la continuarea plăţii contribuţiilor la fondul de pensii din

România, pe toată durata detaşării. În situaţia continuării plăţii contribuţiilor la un fond de pensii dintr-un stat membru alUniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European, lucrătorul detaşat în România şi angajatorul acestuia, dupăcaz, vor fi exoneraţi de obligaţia de a contribui la un fond de pensii din România.

[56] Valoarea unităţii de fond este raportul dintre valoarea activului net al fondului de pensii la o anumită dată şi numărultotal de unităţi ale fondului la aceeaşi dată.

[57] În situaţia în care există neconcordanţe între administrator şi depozitar privind valoarea activului net şi a unităţii defond, valorile corecte sunt convenite de către administrator şi depozitar pe baza reglementărilor Comisiei.

[58] Utilizând o metodă specifică de calcul.[59] Pentru evitarea conflictelor de interese, depozitarul nu poate deţine acţiuni ale administratorului sau ale oricărei

entităţi afiliate acestuia.[60] Beneficii colaterale sunt orice avantaje, precum facilităţi băneşti sau cadouri, altele decât cele care rezultă din

calitatea de participant sau de beneficiar al unei pensii private.[61] Forma-cadru a actului individual de aderare este stabilită de Comisie prin norme. Forma actului de aderare este

aceeaşi pentru toţi participanţii la acel fond de pensii facultative. Administratorul poate modifica acest act numai cuautorizaţia Comisiei.

[62] Suma reprezentând contribuţiile la fondurile de pensii facultative este deductibilă pentru fiecare participant dinvenitul salarial brut lunar sau din venitul asimilat acestuia, în limita unei sume reprezentând echivalentul în lei a 200 euro,într-un an fiscal. De asemenea, suma reprezentând contribuţiile la fondurile de pensii facultative ale unui angajatorproporţional cu cota acestuia de participare este deductibilă, la calculul profitului impozabil, în limita unei sumereprezentând, pentru fiecare participant, echivalentul în lei a 200 euro, într-un an fiscal.[63] Serviciile externe presupun apelarea la persoane juridice sau fizice din afara întreprinderii/unităţii, abilitate, conformlegii, să presteze servicii de protecţie şi prevenire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.[64] Pericolul grav şi iminent de accidentare reprezintă o situaţie concretă, reală şi actuală căreia îi lipseşte doar prilejuldeclanşator pentru a produce un accident în orice moment.

[65] Societatea civilă este formată din persoane asociate sub diferite forme, pe baza unor interese comune, şi care îşi dedicătimpul, cunoştinţele şi experienţa pentru a-şi promova şi apăra drepturile şi interesele; formele asociative pot fi, în principal,asociaţii şi fundaţii, organizaţii sindicale şi patronale, organizaţii culturale şi de cult, precum şi grupuri comunitare informale.[66] Nevoia socială reprezintă ansamblul de cerinţe indispensabile fiecărei persoane pentru asigurarea condiţiilor de viaţă, învederea integrării sociale.[67] Procesul de incluziune socială reprezintă setul de măsuri şi acţiuni multidimensionale din domeniile protecţiei sociale,ocupării forţei de muncă, locuirii, educaţiei, sănătăţii, informării-comunicării, mobilităţii, securităţii, justiţiei şi culturii,destinate combaterii excluziunii sociale.[68] Ancheta socială este o metodă de investigaţie întemeiată pe diferite tehnici de culegere şi de prelucrare a informaţiei, înscopul analizei situaţiei sociale şi economice a persoanelor, familiilor, grupurilor sau comunităţilor, având rol de diagnosticsocial. [69] O.U.G. nr. 130/2006 privind Inspecţia Socială.[70] Activităţile de inspecţie cuprind misiunile de control, evaluare şi consiliere realizate în domeniul asistenţei sociale. Suntsupuse activităţii de inspecţie autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, persoanele fizice şi juridice publice şiprivate cu atribuţii şi responsabilităţi în domeniul asistenţei sociale, precum şi furnizorii de servicii sociale, publici şi privaţi.