Post on 14-Jul-2015
description
transcript
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 1/104
UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANȚA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXA
SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALA
LUCRARE DE LICENTA
Conducător Științific,
PROF. UNIV. DR. PR. NECHITA RUNCAN Student,
COISIN MARIUS MARCEL
Constanta, 2009
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 2/104
INDUMNEZEIREA OMULUI IN TEOLOGIA
SFANTULUI MAXIM MARTURISITORUL SI
ACTUALITATEA EI IN MISIUNEA BISERICII
CONTEMPORANE
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 3/104
Dedic aceasta lucrare
parintilor mei, Mihai si Milica,
pentru toata dragostea si jertfelnicia cu care ne-au crescut.
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 4/104
INDRODUCERE
"Scumpă este înaintea Domnului moartea celor cuvioşi ai Săi"
„ Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat,
şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (In. XVII, 3).
Lucrarea de faţă se naşte din dorinţa cea mai arzătoare şi curată de a prezenta nu numai
teologia unuia dintre ultimii mari Sfinţi Părinţi, ci un vrednic şi viu model de luptător al
Adevărului, un model pentru creştinii zilei de astăzi, de trăire dar şi de tărie a credinţei celei
adevărate, care nu se stinge în situaţii de strâmtorare, ci se aprinde spre jertfire şi mărturie vie
tuturor.
Ceea ce am prezentat în aceste capitole este o mărturisire pe care uităm să o mai facem,
despre Adevărul pentru care numeroşi Sfinţi şi-au dat viaţa, pe care noi nu mai avem mereu
curajul de a-L spune, doar de dragul unui pact formal, al unei “păcii mincinoase”. Astăzi este
timpul mărturisirii celei adevărate şi al triumfului acesteia, pentru că numai Adevărul ne face
liberi şi nu catuşele compromisului.
Lucrarea de faţă se împarte în trei capitole spre Slava Sfintei Treimi, ea punând în faţă,modelul cel viu al vieţii Sfântului Maxim Mărturisitorul şi apoi una dintre cele mai
impoartante teme tratate în lucrările sale, aceea a îndumnezeirii omului prin Întruparea Fiului
lui Dumnezeu. Întreaga sa operă este străbătută de convigerea că persoana umană, creată
dupa chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, deşi purtătoare a consecinţelor păcatului
strămoşesc, se poate ridica la o viaţă superioară prin Hristos, poate tinde spre desăvârşire,
îndumnezeire, dar numai cu ajutorul harului dumnezeiesc, dăruit de Dumnezeu, astfel putem
spune că Biserica se transformă într -un focar al îndumnezeirii prin înpărtăşirea SfântuluiDuh.
Desigur că aceste adevăruri au născut şi multe controverse şi deviaţi ale atropologilor
pe care însă în ultimul capitol le vom clarifica şi astfel o să înţelegem în chipul cel mai clar că
omul a devenit “OMUL deplin” numai când s-a îndumnezeit, iradiind din el iubirea
dumnezeiască a supremei comuniuni treimice.
Numai în Hristos omul se întoarce la Dumnezeu şi prin Hristos, Dumnezeu vine la
om. Omul astfel împreună cu lumea este destinat transfigurării de a fi “cer nou şi pământ
nou”.
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 5/104
Prin exilarea Sfântului Maxim Mărturisitorul pe ţarmul răsăritean al Mării Negre în
localitatea Lazika, acesta aduce cu sine bogata sa învăţătura teologică ce se va răspandi în
întreaga zonă şi sfinţiind-o prin viaţa sa aleasă.
“Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de ele. În
ochii celor fără de minte, drepţii sunt morţi cu desăvârşire şi ieşirea lor din lume li se pare
mare nenorocire. Şi plecarea lor dintre noi, un prăpăd, dar ei sunt în pace. Chiar dacă, în
faţa oamenilor, ei au îndurat suferinţe, nădejdea lor este plină de nemurire. Şi fiind
pedepsiţi cu puţin, mare răsplată vor primi, căci Dumnezeu i -a pus la încercare şi i -a găsit
vrednici de El. Ca pe aur în topitoare, aşa i -a lămurit, şi ca pe o jertfă de ardere întreagă i -
a primit. Străluci -vor în ziua răsplătirii şi ca nişte scântei care se lasă pe mirişte, aşa vor fi.
Judeca-vor neamurile şi stăpâni vor fi peste popoare şi Domnul va împărăţi întru ei, în
veci. Ei vor înţelege adevărul, ca unii care şi -au pus încrederea în Domnul; cei credincioşi
vor petrece cu El în iubire, căci harul şi îndurarea sunt partea aleşilor Lui” (Solomon III,
1-9).
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 6/104
CAP. I DESPRE VIAȚA SFÂNTULUI MAXIM MĂRTURISITORUL
Sfântul Maxim Mărturisitorul (+662), înainte de Sfântul Ioan Damaschinul,este
ultimul mare teolog al creştinătăţii.
1
Călugăr şi ascet, format în tradiţia spirituală a Bisericiide răsărit prin lectura marilor Părinţi din secolul al IV-lea, printre care Sfinţii Grigore de
Nazianz şi Grigore de Nyssa erau maeştrii săi preferaţi2, mare admirator al lui Origen şi a lui
Evagrie Ponticul, cititor şi comentator adânc al scrierilor Sfântului Dionisie Pseudo-
Areopagitul, prieten şi ucenic al Sfântului Sofronie al Ierusalimului, venerabil apărător al
Ortodoxiei împotriva monofizitismului şi a monotelismului, teolog contemplativ, Maxim
Mărturisitorul a fost unul dintre aştrii cei mai luminoşi care au strălucit pe cerul gândirii
teologice creştine din epoca patristică şi a cărui sistem teologic se reflectă încă puternic peste
veacuri, trezind interesul şi admiraţia contemporanilor noştri.
Născut în jurul anului 580 dintr -o familie nobilă, Sfântul Maxim, şi-a format o cultură
înaltă şi a ajuns în curând primul secretar al împăratului Heraclie, cu care se pare că era
înrudit3. Pe la 630 a părăsit onorurile lumeşti şi a îmbrăţişat monahismul într -o mănăstire de
la Chrysopolis-Scutari, de cealaltă parte a Bosforului, pentru a se dedica slujirii totale lui
Dumnezeu.
În anul 646, Sfântul Maxim Mărturisitorul a plecat la Roma, unde a combătut ani în
şir erezia monotelită, şi a reuşit să determine pe Papa Martin I ca în sinodul de la Lateran
din 649, să condamne monotelismul, pe partizanii acestuia, Ektesis-ul lui Heraclie (638) şi
Typos-ul lui Constans II.4
Curând după aceasta, Sfântul Maxim Mărturisitorul devine cel mai destoinic apărător
al Ortodoxiei împotriva monotelismului, care devenise doctrină promovată de stat,
urmărindu-se realizarea unităţii imperiului prin factorul religios; ca scut împotriva popoarelor
cuceritoare.
Nevoind să se lepede de credinţa ortodoxă privitoare la cele două voinţe ale
Mântuitorului,5 Sfântul Maxim a fost condamnat să i se taie limba şi mâna dreaptă şi exilat la
1 J. Texerol, Precis de Patrologie,13-e ed., Paris, 1942, p.394, apud Pr. Prof. Ene Branişte, Biserică şi Liturghia înopera „Mistagogia” a Sfântului Maxim Mărturisitorul, în „Ortodoxia”,1981, nr. 1, p.132 Ibidem, p.13 3 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent, Bucureşti, p.181
4 Ibidem, p.1825 Vezi amănuntele asupra contribuţiei Sfântului Maxim Mărturisitorul la combaterea monotelismului la Pr. Prof. Dr.Ioan G. Coman, Patrologia, manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti, 1956, p.279-280;
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 7/104
Lazika, pe ţărmul răsăritean al Mării Negre unde a şi murit în anul 662, la 13 august, la
vârsta de 82 ani.6
Opera Sfântului Maxim cuprinde scrieri din toate domeniile teologiei: exegeză,
dogmatică, ascetică, mistică, liturgică, poezie.7
Întreaga sa operă e străbătută de convingerea că persoana umană, creată după chipul
şi asemănarea cu Dumnezeu, deşi purtătoare a consecinţelor păcatului originar, se poate
ridica la o viaţă superioară prin Hristos, poate tinde spre desăvârşire, îndumnezeire, dar
numai cu ajutorul harului dumnezeiesc, dăruit de Dumnezeu Cel în Treime, pentru a ne
susţine în continua noastră mişcare spre odihna eternă în Hristos.8
6 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, op. cit, p. 182 ;
7 Ibidem, p.182 ; 8 Drd. Kamal Farahat , Har şi libertate în învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, în „ Studii Teologice”, 1987, nr.6, p.100
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 8/104
CAP. II ÎNTRUPAREA FIULUI LUI DUMNEZEU ŞIÎNDUMNEZEIREA OMULUI
De la Sfântul Irineu de Lyon (+202), la Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Maxim
Mărturisitorul şi până la Grigorie Palama, teologia îndumnezeirii şi transfigurării creaţiei prin
harul necreat al lui Dumnezeu este o constantă, o idee permanentă întâlnită în teologia
Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.
Teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul, adevăratul părinte al teologiei bizantine,reprezintă o sinteză densă şi unitară de o mare înălţime a cugetării şi sensurilor profunde,
expresie a gândirii teologice anterioare dar şi „deschizătoare şi anticipatoare a formulelor
dogmatice şi spirituale anterioare”.9
Punctul central al operelor sale îl constituie Mântuitorul Hristos şi lucrarea sa
mântuitoare, Raţiunea supremă a întregii existenţe, spre care converg toate cele care sunt
create pentru a participa la viaţa dumnezeiască. Omul participă prin chipul său în gradul cel
mai înalt la Dumnezeu, iar prin Hristos , Dumnezeu - Omul prin care a venit mântuirea, elare posibilitatea desăvârşirii nesfârşite, a îndumnezeirii, prin coborârea lui Hristos Domnul la
făptura Sa, prin împlinirea poruncilor divine şi lucrarea virtuţilor care înnoiesc şi înalţă viaţa
sa. Astfel, omul devine „partener sau egal la dialogul cu Dumnezeu, nu din necesitate, ci din
voia Lui şi iubire”10
După Sfântul Maxim Mărturisitorul două sunt scopurile pe care le urmăreşte
Dumnezeu Cuvântul cu făpturile pe care le cuprinde în Sine ca un cort:
a) să le aducă la unitate; b) să le imprime tuturor făpturilor dispoziţia de jertfă;11
Dar această dispoziţie de jertfă, care-l aduce pe om în comuniune cu Persoanele
Sfintei Treimi, pe care Dumnezeu o înserează în interiorul umanului, se face prin puterea
jertfei iubitoare a lui Dumnezeu Cuvântul, Care S-a făcut trupesc pentru ca omul să reintre
din nou în comuniune de iubire cu Dumnezeu. „De aceea, spune Sfântul Maxim
9 Drd. Marius Telea, Dragostea creştină la Sfântul Maxim Mărturisitorul, în “Credinţa Ortodoxă”, 1999, nr. 1, AlbaIulia, p. 141
10 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, Dumnezeu şi îndumnezeitor, Anastasia, Bucureşti, 1993, p.56 11 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,2000, p.103
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 9/104
Mărturisitorul, ca Unul ce S-a făcut pentru noi, ca noi, a spus în chip potrivit omului către
Dumnezeu şi Tatăl: „Să nu facă voia Mea, ci a Ta”, ca având şi ca om, Cel prin fire
Dumnezeu, voia să împlinească voinţa Dumnezeiască”12 , şi să dea din nou, celui făcut după
chipul Său, haina harului pe care o lepădase.
Unirea omenescului cu divinul, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, este menită de
către Părinţii Bisericii, desigur şi de Sfântul Maxim Mărturisitorul, îndumnezeire. Sfântul
Maxim, zice: „Dacă îl atrage pe om Dumnezeu, îl face dumnezeu prin lucrare, dăruind ca
Bun celui atras îndumnezeirea mai presus de f ire”13. Prin această turnare de energii divine
necreate, izvorâte din Sfânta Treime, persoana umană devine „biserică tainică”14, în care
toată materia este sfinţită şi transfigurată, ridicată spre sensuri sau raţiuni mai presus de
simţire, fiind părtaşi „la lumina negrăită a sfintei şi strălucitoarei Treimi”15 uniţi cu Hristos
prin firea omenească comună, „şi actualizată de fiecare prin credinţă”16.
Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte adeseori despre o întreită întrupare, graduală,
a Cuvântului lui Dumnezeu, Logosului. Astfel, el, vorbeşte despre o întrupare a Logosului în
logoi, fiinţelor create, la momentul creării lumii şi a celor patru elemente, când Duhul lui
Dumnezeu a învăluit apele; întruparea Logosului în logoi Scripturii şi a celor patru
Evanghelii, când Duhul Sfânt i-a inspirat pe profeţi; şi o întrupare a Logosului în trupul
nostru,17 „la plinirea vremii”(Galateni 4, 4), din iubire pentru om (Ioan 3,16), pentru „a face
posibilă comuniunea cu Dumnezeu, prin energiile necreate, singurele care pot săvârşi
îndumnezeirea, ţinta supremă a vieţii umane18.
Noţiunea de „logos” nu este o creaţie a creştinismului. Originea ei este mai veche,
punctul de plecare avându-l în filosofia greacă, şi a fost folosită mai ales în încercările
filosofilor de a explica originea şi destinaţia lumii şi a omului. Dacă Sfântul Ioan
Evanghelistul foloseşte termenul „logos”, „reluând astfel o noţiune precreştină curentă pe
vremea lui, o face pentru că găseşte în Iisus Hristos împlinirea creaţiei şi a
umanului”.19Conceptul de raţionalitate a creaţiei, care aspiră spre împlinire în Cel ce a zidit-
12 Idem , Despre cuvântul: „Părinte, de este cu putinţă, să treacă de la Mine acest pahar( Matei 26,39), în „Părinţi şi
scriitori ai Bisericii”, vol. 80, Bucureşti, 1990, p.214 13 Ibidem, p.5914 Idem , Mistagogia, Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, p.1003 15 Idem, Epistola către preotul şi egumenul Canon, în „Părinţi şi scriitori Bisericeşti”, vol.80, Institutul Biblic şi deMisiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p.164; 16 Ibidem, p187-notă de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae ;17 Lars Thunberg, Omul şi cosmosul, în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul, Institutul Biblic şi de Misiune alBisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, p.70;
18 Ibidem, p.67,19 Pr. Drd. Tache Sterea – Teologia Logosului la Sfântul Maxim Mărturisitorul ,în “Studii Teologice”, 1977, nr.5-7,pag.517
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 10/104
o este specific gândirii cosmologice a Sfântului Maxim, prin care „omul poate înţelege, poate
să-şi explice lumea de la ceea ce el numeşte logoi, desemnaţi în însăşi pânzătura ordinii
cosmice.20
Logosul este persoana divină în jurul căreia gravitează întreaga gândire şi trăire
creştină. „Creştinismul, spune Părintele Galeriu, este o religie a Cuvântului care se face trup;
religie a credinţei, a întrupării lui Hristos în lume…Dumnezeu creează lumea prin Fiul Său şi
o înnoieşte tot prin El, prin coborârea şi întruparea Logosului în om”21. Cosmosul şi natura
umană ca intim legată de cosmos sunt imprimate de o raţionalitate, iar „omul -creatură a lui
Dumnezeu e dotat în plus cu o raţiune capabilă de a cunoaşte şi a conştientiza raţionalitatea
cosmosului şi a propriei sale naturi”.22
Concepţia Sfântului Maxim despre cosmos şi relaţia lui cu Dumnezeu, ca ţintă spre
care tinde şi în care se desăvârşeşte „pivotează în jurul Logosului, Cuvântul, Raţiunea eternă
a lui Dumnezeu pe care construieşte o adevărată ontologie a creaţiei, creaţie ce de fapt în
logicitatea, raţionalitatea ei, conţine şi reflectă pe Dumnezeu, cauza şi ţinta eternă ale tuturor
celor existente ca raţiuni divine în lume”23
Unii Părinţi bisericeşti au spus că omul este un microcosmos, o lume care rezumă în
sine pe cea mare. Sfântul Maxim Mărturisitorul a remarcat că mai drept e să se considere
omul ca fiind un macrocosm, pentru că el e chemat să cuprindă în sine toată lumea, ca unul
ce e deose bit de ea…24
După Teologia Dogmatică raţionalitatea creaţiei are drept scop conducerea făpturii
spre Creatorul ei, spre împlinirea ei în Dumnezeu. Dar această raţionalitate a lumii se afirmă
şi se desăvârşeşte în mod plenar numai în om. „Treptele inferioare chimice, minerale, şi
organice ale existenţei, deşi au o raţionalitate, nu au un scop în ele însele, ci scopul lor constă
în a constitui condiţia materială a existenţei omului şi ele sunt conştiente de acest scop al lor.
În om se deschide însă ordinea unor scopuri conştiente. Şi numai în cadrul scopurilor
urmărite de el, se deschide şi înţelegerea scopurilor treptelor inferioare lui, punându-se într-o
referinţă cu scopurile urmărite de el, ca el să boltească peste toate un sens ultim şi suprem al
existenţei”25.
20 Pr. Gheorghe Petraru – Lumea, Creaţia lui Dumnezeu, Trinitas, Iaşi, 2002, pag.85 ;21 Pr. Drd. Tache Sterea – op. cit., pag.316; apud Pr. C. Galeriu – Jertfă şi Răscumpărare, Bucureşti, 1973, pag.8; 22 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae – Teologia Dogmatică Ortodoxă, Institutul Biblic şi de Misiune al BisericiiOrtodoxe Române, Bucureşti, vol.I, 1996, pag.12;
23 Pr. Petraru Gheorghe – op. cit., pag. 8624 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit, pag. 13 ;25 Ibidem, pag.14
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 11/104
Vedem din expunerea făcută de Pr. Stăniloae, că raţionalitatea cosmosului îşi găseşte
temeiul ei ultim şi împlinirea numai în om, fiinţă personală, dialogală, spirituală, capabilă de
comuniune cu Dumnezeu. „Raţionalitatea creaţiei, sensul ei şi, în acelaşi timp, însăşi
existenţa umană în lumea - creaţie divină - se cuprinde şi se înţelege în Hristos, Raţiunea
divină eternă şi personală a Unicei Fiinţe divine prin care, atât cele generale, cât şi cele
individuale sunt aduse întru existenţă”26,căci, după cum ne învaţă Sfântul Maxim, „credem
că premerge o raţiune creaţiunii îngerilor, o raţiune fiecăreia dintre fiinţele şi puterile ce
alcătuiesc lumea de sus, o raţiune a oamenilor, o raţiune tuturor celor ce au primit existenţa
de la Dumnezeu”27.
Când vorbeşte despre fiinţa şi lucrările lui Dumnezeu, Sfântul Maxim face deosebire
între Cuvântul Care a venit în lume ca să ne îndumnezeiască prin plenitudinea harului dăruit,
şi raţiunile sau raţionalitatea lumii. Logosul, Cuvântul este raţiunea supremă negenerată , a
doua Persoană a Sfintei Treimi, iar logoi sunt raţiuni imprimate încă de la creaţie tuturor
lucrurilor. Raţiunile, logoi, există prin participare la Raţiunea supremă care este necreată.
„Ce este în făpturi spune Sfântul Maxim, creat sau necreat? Create în făpturi sunt cele ce
există prin participare, iar necreate sunt cele de care se împărtăşesc acestea. De pildă în
bunătatea omenească se distinge strădania omului credincios de a se împărtăşi de bunătatea
divină, care pe de altă parte e şi ea o forţă ce susţine şi atrage strădania omenească”28
Raţiunile divine sunt din ce în ce mai accesibile în măsura în care credinciosul creşte
în dobândirea virtuţilor. Pr. Stăniloae, afirmă că: „Tot universul poartă marca unei
raţionalităţi personale destinate eternizării persoanelor umane”29. Pentru teologia Sfinţilor
Părinţi ai Bisericii, religia nu e un proces de instrucţie teoretică, ci este participare personală
la „dumnezeiasca fire”, la bucuriile spirituale dobândite prin umanitatea îndumnezeită şi
înviată a Fiului lui Dumnezeu, făcut om, pentru ca „ Hristos-făcut om, să adune la Sine firea
omenească.”30
Cu toate acestea, Revelaţia naturală nu ajunge la împlinirea scopului pentru care ea a
fost dată decât în lumina Revelaţiei supranaturale. Din Revelaţia supranaturală cunoaştem
care este scopul pentru care a fost creată lumea şi omul. Revelaţia naturală este ineficientă
26 Pr. Petraru Gheorghe, op. cit, pag.8827 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. Si note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, P :S :B :; 80, Bucureşti,1983, pag.80; apud, Pr. Gheorghe Petraru , op. cit, pag.8828 Sfântul Maxim Mărturisitorul în Filocalia, vol.I , trad. Şi note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1947,pag.140-141 ; apud, Pr. Drd.Tache Sterea, op. cit ., pag.524 ;29 Pr. Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, op. cit., pag.18 ;
30 Sfântul Maxim Mărturisitorul Epistola Dogmatică către Ioan Scolasticul Alexandrinul, despre dogma întrupării în Părinţi şi ScriitoriBisericeşti, vol.80, Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990,pag.147;
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 12/104
fără cea supranaturală. Ea poate fi eficientă doar pentru sfinţi, după cum ne spune Sfântul
Maxim Mărturisitorul, adică pentru cei care s-au ridicat la o vedere a lui Dumnezeu
asemenea celei din Revelaţia supranaturală. Sfântul Maxim afirmă că Revelaţia naturală are
aceeaşi valoare ca şi Revelaţia supranaturală.31
Părintele Stăniloae ne spune în acest sens că acolo unde Revelaţia supranaturală n -a
mai î nsoţit revelaţia naturală… s-au produs grave întunecări ale credinţei naturale în
Dumnezeu, care de acela mai multe ori făceau o confuzie între El şi natură şi făceau nesigură
persistenţa persoanei umane în eternitate. Cu alte cuvinte, se poate spune că prin căderea în
păcat omul şi-a întunecat şi pervertit capacităţile spirituale şi personale ale fiinţei sale, printre
care şi raţiunea. Odată cu vălul de întuneric pus pe mintea omului, s-a pierdut de către om
puterea de a sesiza raţiunile lui Dumnezeu, logoi, care erau puse în creaţie şi care aveau
menirea de a-l înălţa pe om spre comuniunea cu Dumnezeu.
Astfel, nesesizate raţiunile, omul a început să-şi creeze, în lumea naturală, proprii săi
idoli, concepte, care-l închideau în propriile graniţe ale materialităţii, fără posibilitate de a se
autodepăşi, prin har şi comuniune cu Dumnezeu. Astfel, a fost necesară intervenţia divină
iubitoare, Dumnezeu comunicând omului din nou puterile cu care acesta să năzuiască spre el,
căci „Revelaţia supranaturală a dat claritate şi siguranţă credinţei naturale, dar a şi lărgit
cunoaşterea lui Dumnezeu şi a sensului etern al existenţei noastre şi al lumii”.32
După teologia Sfântului Maxim, toată creaţia poartă amprenta unei raţionalităţi,
numai păcatul este iraţional33 , fără o finalitate care să înalţe omul spre îndumnezeire. Pentru
Sfântul Maxim, păcatul a însemnat o îngustare a înţelegerii lumii: „Ridicarea omului la
Dumnezeu, afirmă Părintele Stăniloae, trebuie să treacă prin faza unei reveniri a lui la starea
de natură. Simţirea trebuie să devină pură, percepţia sensibilă, iar raţiunea trebuie să-şi
câştige fermitatea ei obiectivă”34. Fiecare om care stă prin credinţă în legătură cu Hristos,
poate câştiga această tărie, această imunitate faţă de păcat. Aceasta o poate prin faptul că
lucrările Lui devin teandrice, Hristos Însuşi e în el, ajutându-l la lupta de întărire a firii, de
eliberare de patimi, adică de restabilirea raţiunii şi a simţirii umane.
Tot ceea ce este creat, este creat potrivit intenţiei divine, al cărei subiect este Logosul
personal, Care a intrat în această lume, în istorie, şi a devenit om, pentru a împlini scopul
creaţiei şi cel al omului, ca microcosmos. „Înseamnă deci că întreaga creaţie este umplută de
31 Idem, Ambigua ; P.G. ;91, COL.1149 d ŞI 1176 C ; apud, Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit.,pag.22 ;32 Ibidem, pag.24 ;33 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia românească vol. II, trad. Şi note Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, Harisma, Bucureşti, 1994, pag.234; 34 Idem, Filocalia românească , vol. II, trad. Şi note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Humanitas, Bucureşti, 1999,pag.18
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 13/104
prezenţa divină. O prezenţă nu numai statornică, ci şi un scop ce trebuie împlinit prin libera
lui acceptare de către om”35.
„Întreaga teologie a Sfântului Maxim, poate fi înţeleasă ca un mare imn închinat
unităţii tuturor lucrurilor”36 realizată prin iubirea creatoare a lui Dumnezeu: unirea omului cu
Dumnezeu şi a lui Dumnezeu cu omul, unirea întregii creaţii în om, atunci când acesta îşi
împlineşte vocaţia pentru care a fost creat, adică „aceea în care toate lucrurile create să fie
înălţate către Dumnezeu, de la care au venit”37. În acest proces de înaintare în comuniunea de
iubire şi viaţă a lui Dumnezeu, omul este ajutat de puterea şi lucrarea lui Dumnezeu. Sfântul
Maxim afirmă: „ Dumnezeu le conduce din lăuntrul ca putere eficientă pe toate şi din afară,
ca ţintă atractivă în dezvoltarea lor spre îndumnezeire”.38 Toate există în legătură cu o cauză
a lor unică şi ocrotitoare, care lucrează împreună cu omul la desăvârşirea lui.
După Sfântul Maxim, Hristos prin întrupare ne-a arătat chipul unei vieţuiri de formă
dumnezeiască.39
Posibilitatea îndumnezeirii omului constă în faptul că acesta este creat după chipul lui
Dumnezeu, „este chemat la asemănare şi participare reală la viaţa divină. Omul nu este cu
adevărat om decât în Dumnezeu, iar omul nu este cu adevărat om decât îndumnezeit”40, iar
această putere de a îndumnezei nu vine decât de la Dumnezeu, Cel ce ne-a arătat
îndumnezeirea. „Cuvântul lui Dumnezeu, afirmă Sfântul Maxim, Care şade pe heruvimi
(Psalm 79,2) privind la pericolul în care ne aflăm … a venit în trup ca să mântuiască pe cei
pierduţi şi să omoare fiarele cele rele care se hrănesc din el; şi să -l facă loc al păcii şi păşune
a oilor cuvântătoare, călăuzite prin fapte spre Dumnezeu”41.
Îndumnezeirea înseamnă pentru uman treapta şi ţinta la care trebuie să ajungă făptura,
„altceva mai mare decât ea nu poate exista. Ea rămâne o consecinţă a înomenirii lui
Dumnezeu prin întruparea Logosului”42, prevăzută în taina iconomiei Sfintei Treimi, din
veşnicie.43
35 Lars Thunberg, op. cit.., pag.12336 Ibidem, pag.637 Ibidem38 Sf ântul Maxim Mărturisitorul Filocalia românească, vol.II, trad. Şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,Humanitas, Bucureşti, 1994, pag.20 39 Ibidem, pag.2440 Oliver Clement Puterea Credinţei, Pandora, Târgovişte, 1999, pag.74; 41 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cuvânt către prezbiterul şi egumenul Talasie, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol.80, trad. şi note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, 1990,
pag.5942 Lars Thunberg, op. cit., pag.137;43 Ibidem, pag.37;
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 14/104
Sfântul Maxim înţelege întruparea întotdeauna ca lucrare a Treimii în ansamblul ei.
„Sfatul” treimic reprezintă punctul de plecare al unui plan al iubirii, „în care Dumnezeu S-a
angajat personal, deoarece Fiul o împlineşte asumându-Şi firea umană şi murind, în cele din
urmă, în această fire”.44
Sfântul Maxim stabileşte un fel de cronologie în căderea omului. Primul pas fatal este
ruperea de Dumnezeu, din care izvorăşte primul dintre cele trei rele capitale: necunoaşterea.
Fiind izolat de izvorul creator al fiinţei Sale, omul se concentrează numai asupra propriului
eu, sine, în iubire egoistă, care constituie cel de-al doilea rău în ierarhia relelor. Iar acest
egoism, filavtia, numită de Sfântul Maxim, îl conduce pe om la: tirania faţă de semen.
„Aceste trei rele se datorează pervertirii celor trei forţe constitutive ale sufletului: raţiunea
(logos), pervertită în necunoaştere; dorinţa, pervertită în iubire de sine, şi irascibilitatea sau
mânia, pervertită în ura faţă de semen”.45
După Sfântul Maxim, raţiunea este cea care dirijează omul în împlinirea scopurilor
pentru care a fost creat. Pervertirea ei, atrage după sine, pierderea ţintei: „Căci unde
domneşte raţiunea, încetează domnia simţirii, în care e amestecată puterea păcatului, care,
amăgind sufletul, umilă pentru trupul înrudit după ipostas, îl atrage la sine prin plăcere.” 46
Pentru aceasta, orice om tre buie să dea o luptă în firea omenească pentru a răsturna domnia
simţirii asupra raţiunii şi cugetării… „ca acestea să poată vedea razele Logosului în lume şi
pentru a-L intui şi dincolo de lume”.47
Întruparea Fiului lui Dumnezeu a adus lumii întregi „harul îndumnezeirii”48, care ne
ridică la Dumnezeu, căci Hristos „S-a împreunat fără schimbare, cu firea oamenilor, prin
unirea adevărată într -un ipostas şi să unească cu Sine, în chip neschimbat, firea omenească.
Aceasta, pentru ca El să devină om, precum numai El a ştiut, iar pe om să-l facă Dumnezeu
prin unire cu Sine.”49
Teologia îndumnezeirii profesată de Sfântul Maxim, afirmă Paul Evdokimov, are la
bază dogma Calcedonului, întruparea şi îndumnezeirea sunt două feţe ale aceleiaşi taine.
„Dumnezeu Se face Om în iubirea Sa faţă de om, în care omul se schimbă în dumnezeu,
44 Ibidem 45 Ibidem, pag.53;46 Sfântul Maxim Mărturisitorul Răspunsuri către Talasie în Filocalia românească, vol III, trad. Şi note Pr. Prof. Dr.Dumitru Stăniloae, Harisma, Bucureşti, 1994, pag.40
47 Ibidem, pag.1848 Ibidem, pag.85;49 Ibidem, pag.84;
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 15/104
pentru Dumnezeu.”50 Adevărata materie, realizată în relaţie şi în unire cu divinul, prin har,
participare, trebuie să fie numai în stare de îndumnezeire.
Teologii moderni spun că această stare este potrivită „vocaţiei omului…şi se înscrie
în caracterul ireductibil al persoanei sale, în dinamismul fiinţei sale, a însăşi adevăratei sale
materii”.51
Adevărata natură a omului, pe care fiinţa umană este în mod tragic liberă să o
exprime sau să o reprime, „este energia celebrării, a participării la lumina divină, care
creează şi însufleţeşte această natură”.52 Prin această unire cu divinul, prin participare,
Dumnezeu, în Hristos, Se face pentru noi un alt „alter ego”, celălalt noi înşine şi ne arată
„iubirea nebună” cu care trebuie să iubim…Spre acest ţel, de a ajunge la îndumnezeire, se
îndreaptă viaţa tuturor oamenilor, care este „părtăşia de vârsta plinătăţii lui Hristos”.53
Prin această venire a Logosului întrupat, Fiul lui Dumnezeu, în maxima apropiere de
uman, pentru ca umanul să se împărtăşească de iubirea şi harul iubirii treimice, se dă
posibilitatea făpturii de a-şi vedea Prototipul, cel după care au fost create toate şi spre care se
îndreaptă.
Teologia Ortodoxă Răsăriteană a făcut distincţie, spre deosebire de scolasticismul
catolic, între posibilitatea cunoaşterii şi comuniunii lui Dumnezeu cu omul, prin participare
sau har, şi cunoaşterea naturii sau a esenţei divine. „Numindu-L Dumnezeu, Viaţă, Fiinţă, noi
vrem să spunem, afirmă Evdokimov, puterile îndumnezeitoare, dătătoare de viaţă, dătătoare
de fiinţă prin care Dumnezeu Se comunică în timp ce rămâne incomunicabil în natura Sa şi
Se face cunoscut în timp ce rămâne necunoscut în esenţă”.54 Întruparea îndumnezeitoare nu
ne face accesibilă fiinţa sau esenţa divină, ci ne arată după Sfinţii Părinţi valoarea omului,
precum şi faptul că cea care ne îndumnezeieşte este iubirea.55
Teologia înţelege procesul de îndumnezeire ca având pe de o parte o fază istorică,
fără de care credinţa noastră ar fi privată de Izvorul ei îndumnezeitor, şi o fază eshatologică,
adică acea devenire spre care trebuie să tindă umanul permanent în veşnicie.56 „Dumnezeu se
face om, spun Sfinţii Părinţi – pentru ca pe om să-l facă Dumnezeu”, prin împărtăşirea
harului şi a Sfântului Duh. Partea de contribuţie a credinciosului în actul şi procesul sinergic
50 Paul Evdochimov, Cunoaşterea lui Dumnezeu, trad, prefaţă şi note Pr. Lect. Univ. Dr. Vasile Răducă, Cristiana,Bucureşti, 1995, pag.64 51 Oliver Clement, op. cit., pag.7552 Ibidem53 Mitropolit Hierotheos Vlachos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, Sofia, Bucureşti, 2000, pag.109 54 Vladimir Lossky, Valoarea lui Dumnezeu, Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1995, pag.10555 Paul Evdochimov op. cit., pag.6456 Pr. Ioan Mircea, Îndumnezeirea credinciosului în „Ortodoxia”, 1975, nr.2, pag. 320
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 16/104
al îndumnezeirii, constă în credinţă şi fapte bune, ca aderare la opera mântuitoare şi
îndumnezeitoare adusă de Fiul lui Dumnezeu. Firea dumnezeiască a îndumnezeit, iar firea
omenească a fost îndumnezeită.
Sfântul Maxim atunci când vorbeşte despre îndumnezeire nu se referă numai la suflet,
ci şi la trup „templu al Duhului Sfânt”. (I Cor.6,19) „ Hristos, spune Sfântul Părinte, S -a
întrupat ca să mântuiască şi chipul şi să facă nemuritor şi trupul…făcând iarăşi curată firea,
ca la început. Ba, încă a făcut-o să întreacă prin îndumnezeire prima ei plăsmuire”.57
Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu „dă omului o importanţă egală cu a Sa, fără ca
aceasta să-i fie impusă de fiinţa omului, sau de vreo substanţă din care ar fi trebuit să -l
producă”.58
Posibilitatea creaturii de a se ridica la îndumnezeire se datorează atât darurilor
naturale cu care a fost înzestrată, dar şi faptului că firea omenească a fost „creată capabilă ca
Persoana lui Hristos să poată manifesta prin ea iubirea Lui faţă de Tatăl şi faţă de oameni”.59
A făcut omenescul cu capacitatea de a simţi iubirea Fiului lui Dumnezeu faţă de Dumnezeu -
Tatăl şi faţă de oameni în forma omenească. „Omenescul, afirmă Părintele Stăniloae, este
făcut de Dumnezeu cu capacitatea de a fi îndumnezeit,…spre comuniune cu Sfânta Treime,
într-o vieţuire intimă cu Ea”60
Cei ce duc viaţă în Hristos, sunt de fapt cei îndumnezeiţi, căci „îndumnezeirea se face
prin continua „creştere în har şi întărire cu duhul” (Luca 1,80; 2,40), ca „prunci în Hristos”,
printr-o hrană nouă spirituală”.61 Această teandrie, în care dumnezeirea nu păgubeşte întru
nimic prin atingerea de umanitatea noastră , „iar aceasta din urmă concurează în chip liber şi
firesc cu harul neconstrâns de nimic din afară, constituie condiţia şi garantul realizării
scopului suprem al creaturii, acela de a ajunge la starea de chip al Arhetipului”.62
Îndumnezeirea naturii umane în Hristos implică, în teologia Sfântului Maxim,
asumarea de către Cuvântul întrupat a voinţei umane şi restabilirea în conformitate cu planul
divin de mântuire. „Caracteristica îndumnezeirii este aceea că ea se realizează în condiţiile
unirii ipostatice; şi se realizează în perfectă coerenţă, dar fără o schimbare a firilor”.63
57 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia românească , vol.III, trad. şi note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, InstitutulBiblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu, 1948, pag. 243; apud. Pr. Ioan Mircea op. cit., pag. 33358 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, Dumnezeu şi dumnezeitor, Anastasia, Bucureşti, 1993, pag.5559 Idem , pag.5760 Ibidem
61 Pr. Ioan Mircea, Iisus Hristos- Dumnezeu şi Îndumnezeitor în Ortodoxia, 1983, nr. 1, pag.26;62 Pr. Dr. N. Macsim, Răscumpărarea în teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul în M.M.S, 1981, nr.7-9, pag. 462;63 Lars Thunberg, op. cit ., pag.60
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 17/104
Această precizare îi permite Sfântului Maxim să afirme două lucruri: nu există în om
nici o putere naturală capabilă să-l îndumnezeiască, însă, pe de altă parte, există „o relaţie
reciprocă între Dumnezeu şi om, care îi permite să se îndumnezeiască în măsura în care
roadele întrupării sunt oferite”.64
În această unire Dumnezeu îşi cunoaşte chipul Său „ducându-l cât mai aproape de
Sine”.65 Rămânerea Lui ca Persoană separată ar fi pus şi ea o limită iubirii Sale faţă de om.
Privarea Persoanei Cuvântului Întrupat de umanitatea asumată de Acesta, ar desfiinţa
posibilitatea îndumnezeirii omului. Sfântul Maxim îl citează pe Sfântul Grigore de Nazianz
şi zice: „Căci ceea ce nu a fost luat nu a fost vindecat”.66
Erezia monoenergistă, combătută de Sfântul Maxim, nu făcea decât să desfiinţeze
posibilitatea mântuirii omului. Astfel, Sfântul Maxim afirmă că: „Firea umană este însă aşa
de intim încadrată în ipostasul divin, precum e trupul în sufletul persoanei umane; şi atât de
îndumnezeită pe cât e îndumnezeit trupul de către suflet.”67 Nu se amestecă firile între ele
prin faptul că constituie un ipostas al Fiului, nici nu se împart (despart) între ele prin faptul
că sunt şi rămân, „ci se cugetă una în alta după unire”.68 Prin aceasta, divinul trăieşte
omenescul, dar dumnezeieşte, iar umanul trăieşte divinul, dar omeneşte. Această proprietate
a firilor de a fi „una în alta” a fost asemănată de Sfântul Maxim cu un fier înroşit în foc, în
care nu se schimbă proprietăţile lui.
Sfinţii Părinţi, ca şi Sfântul Maxim, foloseşte cuvântul περιχωρήσας. Dumnezeu a
intrat cu umanitatea Sa într-o perihoreză. „El mişcându-se în ea şi învăluind-o, şi ea
mişcându-se în El şi manifestându-L.”69 În această întrepătrundere „fiecare fire rămâne cu
proprietatea şi deosebirea ei naturală”.70 Sfântul Maxim afirmă că numărul doi sau dualitatea
ipostasului lui Hristos, divino-uman, nu este folosit pentru a exprima o dualitate despărţită, ci
numai pentru a arăta că amândouă firile sunt reale. El spune că firea dumnezeiască se arată în
minuni, iar cea umană în pătimiri.71 Teologia ortodoxă face distincţie între har sau energie
64 Ibidem, pag.6065 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epistola către Ioan Cubicularul , în „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol.80, InstitutulBiblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, pag.69; notă de Pr. Prof. Dr.D.Stăniloae; 66 Ibidem, pag.260;67 Ibidem, pag.7168 Ibidem, pag.72
69 Ibidem, pag.209, notă de Pr. Prof.Dr.D.Stăniloae 70 Ibidem, pag.7271 Ibidem, pag.145
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 18/104
necreată şi Persoana Duhului Sfânt prin care se împărtăşeşte harul. În teologia protestantă
„harul este revărsarea Duhului Sfânt”. (Karl Barth).72
Ridicarea naturii la starea de îndumnezeire nu se poate realiza decât prin puterile sau
energiile dumnezeieşti şi prin colaborarea omului cu ele. „Omul devine, spune Pr. Stăniloae,
tot mai asemenea cu Dumnezeu, fără să se identifice cu El”. Omul devine dumnezeu, dar nu
încetează a fi în acelaşi timp om. Este un dumnezeu prin lucrurile ce le săvârşeşte, prin
funcţiunile sale, dar „conştient că e un dumnezeu prin mila unicului şi marelui Dumnezeu.”73
Acest dumnezeu prin har, este un dumnezeu dependent, sau dumnezeu prin participare la
viaţa Celui ce îndumnezeieşte viaţa noastră. „Conştiinţa acestei dependenţe, spune Părintele
Stăniloae, exclude identificarea panteistă a omului cu Dumnezeu.74 După Sfinţii Părinţi,
înălţarea la ceruri întru slavă a lui Hristos este arătarea, pentru toţi a îndumnezeirii plenare a
firii umane a lui Hristos.
Îndumnezeirea, în concepţia Sfinţilor Părinţi, „nu constă într -o dilatare fizică,
substanţială a naturii omeneşti, ci într -o purificare, intensificare şi amplificare a puterilor
spirituale, până la limita peste care, dacă ar trece, ar înceta de a mai fi fire omenească,
creată”75. În acest proces de îndumnezeire omul rămâne cu totul om, păstrându-şi toate
caracteristicile firii umane şi neanulate, vii, spiritualizate şi ridicate spre sensuri spirituale
noi. „Căci Dumnezeu care e lumină prin fire, spune Sfântul Maxim, se află în noi care
suntem lumină prin imitare, precum se află modelul în chipul care-i făcut după El”.76
După concepţia teologică a Sfântului Maxim, darurile naturale sunt temelia
îndumnezeirii umanului77, care reprezintă ţinta „veacurilor actuale”.78 „Dacă Domnul nostru
Iisus Hristos este începutul, mijlocul şi sfârşitul veacurilor trecute, prezente şi viitoare, pe
drept cuvânt putem zice că, afirmă Sfântul Maxim, a ajuns la noi, în virtualitatea credinţei,
sfârşitul veacurilor destinate îndumnezeirii celor vrednici, care actual se va face arătat după
har în viitor. Aşadar, procesul de îndumnezeire, ne spune Sfântul Maxim, începe pe pământ
şi se continuă şi se desăvârşeşte în veşnicie în mod continuu, pentru că cunoaşterea lui
Dumnezeu Cel infinit nu poate niciodată să fie epuizată. Făptura experiază, în acest urcuş,
72 K. Barth, Die Lehre vom worte Gottes Prolegomena zur christlichen Dogmatik , pag.297; apud, D.Radu, Îndreptarea şi îndumnezeirea omului în Iisus Hristos , în “Ortodoxia”, 1988, nr.2, pag.31 73 Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae, Ascetică şi mistică ortodoxă , Deisis, Alba Iulia, Vol.II, 1993, pag.197,74 Ibidem, pag.20475 Dumitru Radu , op. cit ., pag.6876 Sf.Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în “Filocalia românească”, vol.III, trad şi note de Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae, Harisma, Bucureşti, 1994, pag.57
,77 Ibidem, pag.6378 Ibidem, pag.85,
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 19/104
noi şi noi conţinuturi spirituale în relaţia de iubire şi comuniune cu Dumnezeu. Sfântul
Maxim, accentuează că numai în Persoana Domnului Hristos, omul poate să-L cunoască pe
Dumnezeu, Cel ce este comuniune de Persoane.79
Sfântul Maxim arată că factorul principal de care se serveşte Dumnezeu Cel în
Treime pentru a aduce toate creaturile spre Sine şi deci pentru a le unifica, este omul sau
umanitatea creată cu voinţă liberă. El numeşte pe om „ laboratorul” care leagă şi ţine toate
într-un ansamblu şi este în mod natural „intermediarul între extremităţile tuturor
diviziunilor”.80
Desăvârşirea omului în Hristos nu este un proces natural al firii, în sensul că ea ar
avea loc împotriva voinţei omului, ci ea implică lucrarea liberă a omului, voinţa şi efortul său
personal, „o lucrare conformă firii curate şi simple, nepervertite de păcat, conjugate cu harul
dumnezeiesc, într-o continuă mişcare spre Dumnezeu, Cauză şi Scop suprem al întregii
existenţe.”81 Mântuirea şi desăvârşirea omului este în, şi prin Hristos, şi este înţeleasă ca
„unirea nemărginitului cu mărginitul, a Creatorului cu creaţia, a stabilităţii şi a mişcării,
cugetată şi rânduită înainte de creaţia lumii în Dumnezeu Însuşi.. dând posibilitatea fiecărui
ins uman să unifice raţiunea existenţei sale cu Hristos”.82 Prin activitatea îndumnezeitoare a
Mântuitorului Hristos, „natura umană este chemată să participe la condiţia divină, fără să
renunţe la integritatea ei”.83
Prin unirea celor două lucrări în ipostasul Cuvântului are loc o comunicare reciprocă
a lor, lucrările omeneşti făcându-se prin cele dumnezeieşti şi cele dumnezeieşti prin cele
omeneşti, „arătându-se prin aceasta realitatea distinctă a raţiunilor lor proprii fără
amestecarea sau schimbarea lor”. 84
Părintele Stăniloae, atunci când vorbeşte de îndumnezeire, inspirat de gândirea
patristică, vorbeşte de o îndumnezeire în sens larg, precum şi o îndumnezeire în sens
restrâns.85 Aşa cum afirmă şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, îndumnezeirea în sens larg
începe la botez, întinzându-se de-a lungul urcuşului spiritual al omului, în care sunt active şi
79 Drd.Liviu Stoina, Cunoaşterea lui Dumnezeu după Sf.Maxim Mărturisitorul , în „Ortodoxia”, 1998, nr.1, pag.124 80 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, P.G., 91, col.1313 – 1315, la Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae, La dynamique dumonde dans L´Eglise, în “Procès Verbaux du Deuxième Congrès de Théologie Orthodoxe à Athènes”, 1976, Athènes,1978, pag.350; apud, Drd.Liviu Stoina, op. cit., pag.12681 Drd.Gheorghe Petraru , Desăvârşirea omului în hristos la Sf.Maxim Mărturisitorul , în “M.M.S.”, 1983, nr.7-9,pag.36182 Ibidem, pag.36783 Episcop Vasile Coman, Lucrarea Sfântului Duh pentru sfinţirea şi îndumnezeirea omului , în „Ortodoxia”, 1988,nr.2, pag.13
84 Magistr..Ică I. Ioan, Probleme dogmatice în dialogul Sfântului Maxim cu Pirhus, în „Ortodoxia”, 1960, nr.3,pag.37085 Pr.Prof. Dr.D.Stăniloae, op. cit , pag.193
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 20/104
puterile lui, adică de-a lungul purificării de patimi, al dobândirii virtuţilor şi al iluminării.
Din punct de vedere al acestui aspect „desăvârşirea persoanei umane în Hristos este legată de
viaţa eclesial-sacramentală”.86 Dar îndumnezeirea nu se opreşte niciodată, ci ea continuă şi
dincolo de limita ultimă a puterilor umane, la infinit, căci Dumnezeu este infinit.
„Îndumnezeirea în sens strict, afirmă Părintele Stăniloae, aparţine veacului viitor,87
când vom primi îndumnezeirea în chip desăvârşit, când vom fi „copleşiţi” de energiile
necreate ale Sfintei Treimi, care înseamnă după Sfântul Maxim o transfigura re a firii întregi
în stare pasivă, sau că „în Dumnezeu şi în cei îndumnezeiţi va fi o singură mâncare”.88
Sfântul Maxim afirmă, că natura umană trebuie să treacă în stare de îndumnezeire
printr-o „moarte” a ei, sau că îndumnezeirea veacului viitor este separată de zilele de lucru
ale acestui veac, prin sâmbăta odihnei. „Ziua a şasea, afirmă Sfântul Maxim, este ultima
împlinire a faptelor naturale ale vieţii; a şaptea este isprăvirea şi oprirea cugetărilor
contemplative naturale ale cunoştinţei negrăite; iar a opta este trecerea şi strămutarea celor
vrednici la starea de îndumnezeire”.89 Iar în altă parte afirmă: „Iar cel ce s-a învrednicit şi de
ziua a opta a înviat din morţi, adică din toate cele ce sunt, după Dumnezeu, sensibile şi
inteligibile, raţiuni şi idei, şi a trecut la viaţa veşnică a lui Dumnezeu, care sigur este şi se
zice cu adevărat şi propriu „Viaţă” devenind şi el însuşi, prin îndumnezeire, Dumnezeu.”90
Sfântul Maxim pune în lumină caracterul hristologic al misticii sale. „Tot urcuşul
duhovnicesc al omului, de la treptele cele mai de jos ale virtuţii până la vederea lui
Dumnezeu, se efectuează în Hristos”.91 Mântuitorul Hristos este nu numai Cel care ne arată
drumul la capătul căruia primim îndumnezeirea.( I Petru 1,21) „Ceea ce trebuia să atingă
omul înălţându-se către Dumnezeu, realizează Dumnezeu coborându-se către om, primind
firea omenească,”92 pe care a desăvârşit-o şi îndumnezeit-o.
Dar, îndumnezeirea din „veacul viitor” este indisolubil legată de cea începută în
„spaţiul eclesial – sacramental”, prin lucrarea Duhului Sfânt în Hristos, prin Biserica Sa.
Biserica „cap a lui Hristos” (Efeseni 1,23) a fost totdeauna înţeleasă ca fiind locul unde se
lucrează şi desăvârşeşte persoana umană, „laboratorul” după Sfântul Maxim, unde se
primeşte îndumnezeirea. „Sfânta Biserică, afirmă Sfântul Maxim…chip şi icoană a lui
86 Drd.Gheorghe Petraru , op. cit , pag.36787 Pr. Prof.Dr.D.Stăniloae, op. cit ., pag.19388 Ibidem, pag.20389 Sf.Maxim Mărturisitorul, Despre cunoştinţa de Dumnezeu şi iconomia întrupării Fiului lui Dumnezeu, în „Filocaliaromânească”, vol.II, trad şi note de Pr.D.Stăniloae, Humanitas, Bucureşti, 1999, pag.145 90 Ibidem, pag.144
91 Ibidem, pag.177 notă de Pr.Prof.D.stăniloae 92 Pr.Drd.Ilie D.Moldovan, Teologia Învierii în opera Sf.Maxim M ărturisitorul, în „Studii Teologice”, 1968, nr.7-8,pag.525
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 21/104
Dumnezeu, ca una ce are aceeaşi lucrare ca El, prin imitare şi închipuire…Ea îl imită pe
Hristos cum imită o icoană modelul Său”.93
Depăşind spiritualitatea evagriană intelectuală şi esenţialistă, de inspiraţie platonic –
origenistă,94 viaţa spirituală în concepţia Sfântului Maxim este una hristocentrică şi
sacramentală, neangajând numai intelectual care prin esenţa sa este unit cu Dumnezeu, ci
întreg omul.. care prin logosul său are o relaţie intimă cu Logosul etern necreat.95 La Sfântul
Maxim nu gnosis este important, ci agape, iubirea care uneşte şi nu desfiinţează persoana.
Neputinţa de a-L iubi pe Dumnezeu (pentru cei din iad), spune Sfântul Maxim, e cu
atât mai chinuitoare cu cât Dumnezeu e recunoscut mai demn de iubire. Nu Dumnezeu
pedepseşte pe oameni pentru că L-au jignit, ci se pedepsesc ei înşişi, făcându-se neputincioşi
de a-L iubi.96
Mântuirea este identică în viziunea Sfântului Maxim, cu comuniunea iubitoare a omului cu
Dumnezeu, şi cu cei buni şi cu cei sfinţi. Dumnezeu nu poate intra în oameni răi, pentru că
nu se deschid Lui. Acestora, El, le rămâne străin.97 Dar această îndumnezeire sau desăvârşire,
cum am afirmat mai sus, are un caracter sau o dimensiune eclesial - sacramentală.
„Toţi există împreună unii cu alţii, spune Sfântul Părinte, şi sunt uniţi prin unicul har
şi unica putere simplă şi neîmpărţită a credinţei”,98 în Biserica istorică întemeiată de Fiul lui
Dumnezeu întrupat, al cărei cap şi este. (Coloseni 1,18) Sfântul Maxim vorbeşte şi de
„biserica tainică” care este sufletul omului, şi care trebuie să se ridice spre Cauza şi Scopul
pentru care a fost creată. El se întreabă: „cum se reîntoarce la chip ceea ce-i după chip? Ce
cinste se cuvine originalului, care e puterea tainei mântuirii noastre…? Cum putem rămâne în
El, şi El în noi..?”99
Această viziune despre îndumnezeire, care continuă tradiţia Părinţilor bisericeşti,
după care mântuirea sau îndumnezeirea nu se dă şi nu se începe decât prin Biserică,
constituie argumentul forte împotriva fărâmiţării Trupului lui Hristos, Biserica, precum şi
împotriva anumitor doctrine pietiste, individualiste, care propun o relaţie egoistă, dintre
Dumnezeu, şi un dialog care duce la separarea persoanei de comunitate şi afirmare a
centralităţii şi individualităţii dintre indivizi.
93 Sf.Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, Institutul Biblic şi de Misiune…, Bucureşti, 2000, pp.13-1494 Vladimir Lossky, In the image and Likeness of God, Mowbrays London and Oxford, 1975, pp.36-37, apudDrd.Gheorghe Petraru, op. cit , pag.36795 Drd.Gheorghe Petraru, op. cit , pag.36796 Sf.Maxim Mărturisitorul, Cuvânt către robul lui Dumnezeu Gheorghe, eparh al Africii, în „Părinţi şi ScriitoriBisericeşti, Vol.80, Institutul Biblic şi de Misiune…, Bucureşti, 1990, pag.25, notă de Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae,
97 Ibidem, pag.18,98 Idem, Mistagogia, Institutul Biblic şi de Misiune…, Bucureşti, 2000, pag.14, 99 Ibidem, pag.21,
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 22/104
Această viziune separatistă promovată de diferite sisteme şi dominaţiuni religioase
sectare, distruge iubirea, care unifică şi nu confundă persoanele, şi dă întrupării Fiului lui
Dumnezeu un sens local, izolat şi limitat, adresându-se numai unei comunităţi locale, şi
distrugând viziunea universalistă a mesajului adus de Dumnezeu, de a fi invitaţi la cina
Tatălui, în împărăţia Sa.
În Biserică omul se întâlneşte cu Hristos, Cuvântul, Mântuitorul lumii în stare de
jertfă, permanent actualizată în Sfânta Liturghie. Dar, tot în Sfânta Biserică, fiecare ins uman
vorbeşte cu Dumnezeu prin cuvintele Sfintei Scripturi, prin care el, descoperindu-le sensurile
„tainice” poate să cunoască drumul spre îndumnezeire.
„Sfânta Scriptură este ca un om, spune Sfântul Maxim, care are Testamentul vechi
drept trup, iar pe cel Nou drept suflet, duh şi minte; sau istoria literară a întregii Sfintei
Scripturi, a celei Vechi şi Noi, trup, iar sensul celor scrise şi scopul spre care tinde acel sens,
suflet.”100 Duhul Scripturii, care e sufletul omului este nemuritor, sensurile acestui duh este
sămânţa îndumnezeirii omului. El afirmă mai departe că:” Dacă vrea, aşadar cineva să aibă
viaţă şi raţiune iubitoare de Dumnezeu şi plăcută lui Dumnezeu, să se îngrijească de părţile
mai înalte şi mai cinstite ale acestor trei oameni: a cosmosului, a Scripturii şi a omului
nostru. Să se îngrijească cu toată puterea de suflet, făcându-l nemuritor, dumnezeiesc şi
îndumnezeit prin virtuţi…”,101 iar cei ce privesc întins spre adevăr citesc pe Dumnezeu-
Cuvântul.”102
Sfântul Maxim vede în sensurile tainice ale Sfintei Scripturi, o întrupare a Cuvântului, care-i
descoperă omului planul său cu lumea, şi în special cu omul.
Mai mult decât atât, el, vede în cele patru Evanghelii, anumite trepte ale virtuţii şi ale
vieţii spirituale ca urcuş şi mişcare spre Dumnezeu. „…pătrimea Sfintelor Evanghelii este
simbolul credinţei şi al filosofiei făptuitoare, naturale şi teologice. Simbol al credinţei este
cea după Matei, cea care înfăţişează pe necredincioşii magi închinându-se cu daruri; al
filosofiei făptuitoare este cea după Marcu, cea care îşi începe învăţătura de la pocăinţă, prin
care devine orice făptură virtuoasă; al celei naturale, cea după Luca, având tâlcuirea
cuvântului mai largă şi istoria învăţăturii adecvată modurilor (virtuţii); al celei teologice, cea
după Ioan, ca una ce a început în ea şi sfârşeşte în ea”.103 Aici Sfântul Maxim înfăţişează
Evangheliile ca simboluri ale treptelor duhovniceşti.
100 Ibidem, pag.25,
101 Ibidem, pag.28,102 Idem, Ambiqua, trad.şi note Pr.Prof.D.Stăniloae, Institutul Biblic şi de Misiune…, Bucureşti, 1983, pag.218 103 Ibidem
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 23/104
Această viaţă, având ca temelie trecerea de la necredinţă la credinţă reprezentată prin
Evanghelia lui Matei, se clădeşte prin făptuirea virtuţilor, reprezentată de Evanghelia lui
Marcu; continuă apoi prin contemplarea naturală sau a raţiunilor dumnezeieşti sădite în
natura întregului univers, reprezentată de Evanghelia lui Luca, şi sfârşeşte în contemplarea
lui Dumnezeu, reprezentată de Evanghelia lui Ioan.104Acest progres spiritual al omului este
întreit la Sfântul Maxim ca de altfel şi la predecesorii săi: Grigore de Nyssa, Dionisie
Areopagitul sau la Evagrie Ponticul.
Astfel, prima treaptă este cea a virtuţii, a activităţii de purificare, (πράξις), a doua
este a contemplaţiei naturale, (γνώση) sau filosofia naturală (φυσική φιλοσοφία), sau
contemplaţia gnostică (Θεωρία γνωστική) sau chiar, în forma ei cea mai înaltă, o
contemplaţie spirituală, o indicaţie că adevărata contemplare umană, chiar a raţiunilor naturii,
necesită ajutorul Duhului. În fine, treapta a treia, cea a rugăciunii curate, care este unire cu
Dumnezeu în har, rugăciune curată, mintea fiind total inundată de căldura iubirii şi golită de
tot ceea ce este pământesc şi simţual, îndumnezeire eternă în Dumnezeu.105
Prin desluşirea sensului mistic al Scripturii, afirmă Sfântul Maxim, noi participăm la
viaţa dumnezeiască prin har, şi ne desăvârşim. „Căci Scriptura, afirmă el, ştie de o îndoită
cunoştinţă a celor dumnezeieşti. Una e relativă şi constă numai în raţionament şi înţelesuri,
neavând simţirea experiată prin trăire a Celui cunoscut. Cealaltă e în sens propriu adevărată
şi constă numai în experienţa trăită, fiind în afară de raţionament şi de înţelesuri, şi procurând
toată simţirea Celui cunoscut, prin participare le el după har.
Prin aceasta vom primi în viaţa viitoare îndumnezeirea mai presus de fire, ce se va
lucra f ără încetare.”106 Lucrarea aceasta de a fi în Dumnezeu, îndumnezeit, este un proces
care se realizează permanent, şi nu se epuizează niciodată, începutul ei fiind pus de om prin
viaţa în Hristos, chiar de pe pământ, prin împărtăşirea cu harul dumnezeiesc împărtăşit prin
Duhul Sfânt, în Biserica Cuvântului Întrupat.
a) Biserica lui Hristos – focar al îndumnezeirii umanului prin împărtăşirea Duhului
Sfânt
Relaţia Hristos-Duhul Sfânt în Biserică, unde prin sfintele Taine se împărtăşeşte
membrilor ei harul Duhului Sfânt care iradiază din umanitatea deplin îndumnezeită a lui
Hristos, deşi neelaborată sistematic în scrierile Sfântului Maxim, totuşi este surprinsă cu
104 Ibidem, notă de Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae 105 Drd.Gheorghe Petraru, op. cit ., pag.369106 Sf.Maxim Mărturisitorul , Răspunsuri către Talasie, în „Filocalia românească”, vol.III, Bucureşti, 1994, pag.333
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 24/104
uşurinţă şi este exprimată convingător şi cu tărie.107 Din opera sa se exprimă caracterul
pnevmatologic şi eclesial-sacramental al doctrinei sale spirituale.
Îndumnezeirea, în viziunea Sfântului Maxim, este legată de viaţa eclesial-
sacramentală. Există o legătură osmotică, o legătură ontologică între harul Sfintelor Taine
care sădeşte şi creşte necontenit în viaţa spirituală în Hristos, şi înălţarea sufletului, a fiinţei
umane întregi spre Dumnezeu pe scara virtuţilor. Iniţierea prin Botez şi Mirungere se
desăvârşeşte în Euharistie şi coincid cu culmea înălţării spirituale, a îndumnezeirii, şi „prin
aceasta Hristos mântuieşte pe om prin Duhul Sfânt prin Biserică”,108căci „harul
îndumnezeirii vine de la Hristos prin Duhul”.109
Dumnezeu nu vrea individualism de monade, în sens protestant, ci „solidaritatea
istorică, căci astfel istoria nu ar avea nici un rost. Ea ar fi complet devalorizată.”110 Viaţa
spirituală este una ce priveşte interioritatea persoanei umane, dar nu este exclusiv subiectivă
şi individualistă. Ea este o sinteză intimă între eul nostru şi Iisus Hristos prin Duhul Sfânt, în
Biserică. În acest mediu sfânt al Bisericii, plin de energii divine necreate „harul Duhului
Sfânt este trezitorul şi amplificatorul puterilor naturii”111, prin care umanul se deschide ca o
floare înspre Dumnezeu, pentru a se împărtăşi de razele iubirii sale îndumnezeitoare.
Relaţia Dumnezeu-Biserică este una de întrepătrundere, lucrarea lui Dumnezeu
exercitându-se în Biserică prin Hristos în Duhul Sfânt, spre cuprinderea oamenilor în Trupul
tainic al lui Hristos pentru mântuirea lor.112 „În locaşul Bisericii, spune Sfântul Maxim,
Hristos continuă să săvârşească în modul cel mai direct toată lucrarea Sa mântuitoare sau
sfinţitoare. Prin ea Hristos unifică cu Sine şi întreolaltă pe cei ce cred în El şi-i întăreşte spre
lucrarea preoţiei lor generale, în fiinţa proprie şi în creaţia cosmică.”113 Prin lucrarea lui
Hristos în Biserica Sa, omul devine preot al creaţiei pe care trebuie să o ducă în locul pentru
care aceasta a fost creată, la transfigurare. Omul nu se poate îndumnezei decât în şi prin
Hristos, izvorul îndumnezeitor. Nu prin sine se realizează desăvârşirea, ci prin Hristos.
„Existenţa omenească, spune Părintele Stăniloae, şi-a descoperit în El adâncurile ascunse în
infinitatea divină, mai presus de existenţă.”114
107 Drd.Gheorghe Petraru, op. cit ., pag.367108 Ibidem, pag.368,109 Sf.Maxim Mărturisitorul , op. cit ., pag.85,110 Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Omniscop, Craiova, 1993, pag.44,111 Ibidem, pag.188,112 Drd.Gheorghe Petraru, op. cit ., pag.368,
113 Sf.Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, Institutul Biblic şi de Misiune…, Bucureşti, 2000, pag.49, 114 Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă , Mitropolia Olteniei, Craiova, 1981,pag.72,
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 25/104
În Biserică umanul cunoaşte „taina Treimii”în plinătatea Sa, care înseamnă „a intra în
unire desăvârşită cu Dumnezeu, a atinge starea de îndumnezeire a fiinţei omeneşti, adică a
intra în viaţa dumnezeiască, în chiar viaţa Sfintei Treimi…”.115 „Locaşul bisericesc, spune
Sfântul Maxim, este centrul liturgic al creaţiei sau locul central unde se săvârşeşte şi unde se
răspândeşte peste întreaga creaţie puterea mântuitoare a lui Hristos prin Duhul Său, sau prin
energiile necreate ale Lui, promovându-se prin aceasta înaintarea spre unitatea cât mai
deplină.”116 Prin această participare la viaţa sacramental-liturgică a Bisericii, omul se
înveşmântează în „energiile infinite şi veşnice ale lui Dumnezeu… prin care se arată măreţia
lui Dumnezeu.”117
Spiritualizarea, purificarea şi sfinţirea progresivă a sufletului se efectuează prin
integrarea omului în Ecclesia şi prin participarea sa la Sfânta Liturghie săvârşită în Biserică.
„Liturghia din Biserică, nu este decât o mişcare de elevaţie a Bisericii către Dumnezeu şi
mersul spre împlinirea unităţii în El.” 118
Sfântul Maxim dă Bisericii o interpretare universală, cosmică şi, totodată,
eshatologică. Destinul „pozitiv al umanităţii nu se poate realiza integral în afara Liturghiei, în
acest sens, lumea întreagă este destinată să constituie o liturghie - „liturghie cosmică” - şi cei
ce nu pot sau nu vor să se integreze în ea „compromit realizarea integrală a destinului
lor.”119Teologia Sfântului Maxim vede posibilitatea unirii plenare cu Dumnezeu –limită
supremă a vieţii spirituale care poate fi atinsă, în condiţiile vieţii pământeşti, pe calea
integrării noastre în Biserică prin participarea la Sfintele Taine.
Întâlnirea cu Hristos în locaşul Bisericii nu este trăită de credincioşi ca persoane
izolate, ci în comunitate, întărind unitatea dintre ei, fără de care nu este mântuire. 120
Credincioşii nu se adună în locaşul Bisericii numai de a se ruga împreună unui Dumnezeu
care rămâne la distanţă sau pentru a asculta predică despre El, ci locaşul Bisericii este locul
prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu Cel în Treime. „Dumnezeu cel în Treime nu ascultă numai
din cerul îndepărtat rugăciunile credincioşilor, ci la această chemare a lor, răspunde cu
prezenţa şi lucrarea Lui. În Biserică, toţi credincioşii sunt într -o continuă mişcare spre Cauza
şi Scopul lor.
115 Vladimir Lossky, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit , Bonifaciu, Bucureşti, 1998, pag.61, 116 Sf.Maxim Mărturisitorul, op. cit ., pag.49,117 Vladimir Lossky, op. cit ., pag.68,118 Pr.Prof.Ene Branişte, Biserică şi Liturghie în opera “Mistagogia” a Sfântului Maxim Mărturisito rul, în
“Ortodoxia”, 1981, nr.1, pag.19, 119 Ibidem, pag.19,120 Sf.Maxim Mărturisitorul, op. cit ., pag.50,
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 26/104
„Naosul, spune Sfântul Maxim este ieration (altar) în potenţă, iniţiat şi sfinţit prin
ducerea sa până la sfârşitul acţiunii de iniţiere şi sfinţire. Iar ierationul este un naos
actualizat, avându-l pe acela ca început al acţiunii de iniţiere şi sfinţire…” 121 Biserica a
primit de la Dumnezeu misiunea de a pătrunde în lumea întreagă şi de a călăuzi la o unire
mai strânsă cu Dumnezeu, care reprezintă restaurarea unirii primordiale slăbită de păcat.
„După ce Hristos a învins moartea şi iadul, nimic nu-i mai poate separa pe oameni de
Dumnezeu în afara propriului lor păcat, spunea un teolog modern. În unitatea realizată prin
Trupul lui Hristos se simte suflarea Sfântului Duh şi flăcările Cincizecimii. Are loc o a doua
creaţie, o nouă Geneză. Duhul, sămânţă a comuniunii dintre oameni şi a transfigurării
universului, ne f ace să participăm la viaţa Trinităţii”.122
Adevărata comuniune cu Dumnezeu se realizează în Sfânta Biserică, prin Sfintele
Taine. „Iar prin dumnezeiasca împărtăşire, spune Sfântul Maxim, cu preacuratele şi de viaţă
făcătoarele Taine, identitatea şi comuniunea asemănării după participare cu Dumnezeu, este
dată omului, pe cât este ea îngăduinţă. Prin aceasta, omul, e învrednicit să devină din om
dumnezeu.”123
Această îndumnezeire prin harul Sfintelor Taine, duce întreaga făptură spre unitate şi
iubire, atât cu Dumnezeu cât şi cu semenii noştri. Fiinţa acestor Taine ale Bisericii este
Cuvântul Întrupat, Care din umanitatea Sa înviată şi îndumnezeită împărtăşeşte tuturor
puterea îndumnezeitoare, prin care persoana umană intră în „comuniune de nuntă” cu Sfânta
Treime. „Iar în Taine, afirmă Sfântul Maxim, credincioşii primesc prin rugăciuni şi acte
văzute ale preotului sau episcopului harul lui Dumnezeu, care fiind lucrare necreată
izvorâtoare din fiinţa lui Dumnezeu, nu e despărţită de prezenţa iubitoare a lui Dumnezeu, în
această lucrare aflându-se Însuşi Cel ce lucrează.”124
Biserica este locul sau mediul în care Dumnezeu coboară pentru a întâlni pe om şi
unde, în acelaşi timp, omul, prin efortul său personal şi harul dumnezeiesc, se înalţă spre a
găsi pe Dumnezeu.125 Această viziune sublimă asupra Bisericii introduce făptura umană în
viaţa divină, ce nu mai constituie numai pregătirea, ci „luarea în stăpânire de acum a realităţii
învierii lui Hristos.”126
Mormântul gol, Biserica, în care e prezent totdeauna Domnul Hristos este dovada
puterii şi dumnezeirii Lui, căci „învierea constituie forma perfectă a creaţiei desăvârşită,
121 Ibidem, pag.16,122 Oliver Clement, op. cit ., pag.127,123 Sf.Maxim Mărturisitorul, op. cit .pag.40
124 Ibidem, pag.50,125 Pr.Prof.Ene Branişte, op. cit ., pag.21,126 Drd.Pr.Ilie D.Moldovan, op. cit ., pag.527,
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 27/104
comunicarea ei cu Dumnezeu, într-o stare transcendentă existenţei”.127 Învierea făpturii, în
Biserică, este mântuirea lumii în Hristos şi Duhul Sfânt, nu mântuirea de lume. Ea
inaugurează faza îndumnezeirii omului, prin participare la plenitudinea vieţii divine.
În Biserică, Hristos Domnul ne dăruieşte „apa cunoştinţei” şi „a adus harul
îndumnezeirii Cuvântului, care a făcut firea din bunătate şi a îndumnezeit-o prin iubire de
oameni,”128 prin Duhul Sfânt care „este izvor al sfinţeniei, al luminii înţelegătoare, al puterii
inteligibile, pentru descoperirea adevărului. Este inaccesibil prin natură, dar ajuns prin
har”.129
Prin lucrarea Sfântului Duh, ne unim cu Dumnezeu Cuvântul, în Trupul Său tainic-
Biserica, spune Sfântul Maxim.130 Biserica este, după el, realitate plină de energii
dumnezeieşti necreate. Ele ajută chipul să ajungă la Arhetip, să „devină dumnezeu prin
îndumnezeire”, „din pricina harului Duhului ce a biruit şi o arată având pe Dumnezeu singur
lucrător în ea”.131
Mădularele Trupului tainic al lui Hristos se menţin întreolaltă „prin arhitectura
Duhului”, aşa cum arată Sfântul Maxim în una din epistolele sale. 132 Energiile dumnezeieşti
sunt în strânsă legătură cu persoana divino-umană a lui Hristos, în care suntem articulaţi prin
Botez şi Sfintele Taine.
Prin energiile Duhului Sfânt vom urca, prin Hristos, la Dumnezeu Tatăl. Harul
Duhului Sfânt este necreat, izvorând din fiinţa divină, distinctă de aceasta, dar nedespărţită
de ea, care se împărtăşeşte oamenilor în Biserică de către Duhul Sfânt sau de Hristos însuşi
în Duhul Sfânt”.133
Sfântul Maxim afirmă că harul dumnezeiesc necreat „există pururi mai presus de
toată firea şi tot timpul, din pururea existenţa lui Dumnezeu….”,134 precizând cu mult înainte
de Sfântul Grigore Palama, caracterul necreat al harului. Între harul dumnezeiesc şi voinţa
omului există o legătură ontologică, căci omul în stare paradisiacă era în stare harică. „Nici
harul dumnezeiesc, spune Sfântul Maxim, nu produce iluminările cunoştinţei, dacă nu e
127 Ibidem, pag.519,128 Sf.Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în “Filocalia românească”, vol.III, Institutul Biblic şi deMisiune al Bisericii Ortodoxe Române, Harisma, Bucureşti, 1994, pag.152, 129 Episcop Vasile Coman , op.cit ., pag.8,130 Sf.Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. Şi note Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae, Institutul Biblic şi de Misiune al BisericiiOrtodoxe Române, Bucureşti, 1983, pag.123; apud. Drd. Kamal Farahat, op. cit., pag.103131 Ibidem
132 Drd. Kamal Farahat, op.cit ., pag.103133 Ibidem, pag.104,134 Sf.Maxim Mărturisitorul, op. cit ., pag.141, apud. Drd.Kamal Farahat, op. cit ., pag.104
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 28/104
cineva în stare să primească iluminarea prin puterea naturală, nici capacitatea de primire a
acestuia nu produce iluminările cunoştinţei, fără harul care s-o dăruiască”.135
Există aşadar o legătură de interdependenţă între revărsarea harului şi capacităţile
naturale ale omului. Harul Duhului Sfânt nu anulează persoana umană, nu o distruge, cum se
întâmplă în teologia protestantă, ci conlucrează cu puterile naturale ale omului, după măsura
şi capacitatea fiecăruia de a-L primi.
Pe de altă parte, spune Sfântul Maxim, „Duhul se sălăşluieşte numai în cei chibzuiţi
care s-au făcut vrednici de sălăşluirea Lui îndumnezeitoare printr -o viaţă după voia lui
Dumnezeu”.136Duhul Sfânt este Cel Care Îl revelează pe Hristos în Biserică şi dă roade
duhovniceşti în viaţa indivizilor ce trăiesc în Biserică,137 şi „ne altoieşte pe Hristos Cap şi
Trup”, sau „Duhul ne arată pe Hristos şi Hristos ne împărtăşeşte Duhul”.138
Duhul Sfânt nu numai că adapă Biserica cu darurile Sale dumnezeieşti şi
îndumnezeitoare, împărtăşit de către Tatăl prin Fiul…” ci totodată la rândul Său, zideşte
Biserica, îi adună mădularele risipite şi le reînnoieşte într -o taină de unitate şi de viaţă mai
presus de orice imagine sau comparaţie.”139 Unificarea tuturor în Biserică se face prin Duhul
Sfânt în Sfintele Taine. „În El şi prin El se înfăptuiesc naşterea din nou de la botez şi unirea
euharistică cu Iisus Hristos, în acel astăzi eshatologic al Bisericii, anticipând şi manifestând
venirea Împărăţiei treimice”.140
Întâlnirea sublimă şi desăvârşirea cu Hristos se face în stare de jertfă în Sfânta
Euharistie. „Săvârşirea Sfintei Liturghii, afirmă Sfântul Maxim, îmbracă locaşul Bisericii cu
însuşirea sfinţeniei”.141
Relaţia cu Hristos în Sfânta Euharistie prin esenţa sa şi un factor de unitate, căci
„identitatea Trupului euharistic cu al celui hristic fizic, atrage după sine, simultan şi o unitate
eclesială a tuturor celor care se împărtăşesc cu Hristos euharistic”,142 căci Trupul Domnului
jertfit are „darul comunităţii”.143 Comunitatea, deşi prezentă ca jertfă în pâinea prefăcută în
135 Sf.Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în “Filocalia românească”, vol. III, trad. şi note de Pr . Prof.Dr. D.Stăniloae, Harisma, Bucureşti, pag. 328 136 Ibidem, pag.68,137 Pr. Prof. Boris Bobrinskoy, Împărtăşirea Sfântului Duh, Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii OrtodoxeRomâne, Bucureşti, 1999, pag. 399 138 Ibidem, 139 Ibidem, pag.400140 Ibidem 141 Sf.Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,2000, pag.51142 Drd.Gheorghe Petraru, Euharistia Taina unităţii Bisericii şi a mântuirii în Hristos, în M.M.S., 1983, nr.10-12,
pag.627143 Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii OrtodoxeRomâne, Bucureşti, , vol.III, 1997, pag.73
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 29/104
Trupul Lui, nu se confundă totuşi cu trupul lui Hristos cel personal, ci rămâne mai degrabă
într-un raport dialogic cu El, ca rezervă infinită de daruri. Hristos ce aduce jertfă
cuprinzându-i pe toţi în jertfa Lui, ca persoane distincte, şi nu ca obiecte care se confundă.144
Întreaga viaţă a comunităţii, precum şi a fiecărui individ uman, afirmat în relaţie cu
Hristos şi Biserica Sa, are un caracter euharistic.145 În acest sens „Biserica este plină de
Euharistie”,146 prin care primim îndumnezeirea, când „Dumnezeu Însuşi toate în cei
mântuiţi, după cum spune Sfântul Maxim, la fel strălucind ca frumuseţe originară, în cei ce
strălucesc asemenea Lui după har, prin virtute şi cunoştinţă”.147
Fiind săvârşită în Biserică, şi de către Biserică, având deci un caracter profund
eclesial, la rândul ei ea constituie, face Biserica, Trupul comunitar-sobornicesc al lui Hristos
din umanitate.148 De aceea s-a spus că: „Biserica face Euharistia şi Euharistia face
Biserica”.149 Ea susţine creşterea continuă a creştinilor în Hristos, în trupul Său tainic,
Biserica, în comuniunea iubirii cu Hristos şi între ei, Euharistia fiind prin aceasta „un
sacrament al împăcării”,150al iubirii şi unităţii profunde a oamenilor în Hristos, a mântuirii în
El şi prin El.
Nu putem niciodată să izolăm trăirea Duhului de viaţa şi de legea Bisericii, precum nici de
crucea şi învierea lui Hristos. În „Biserică – şi în Euharistie – este locul prin excelenţă al
Duhului”.151 Nicolae Cabasila arată că în Biserică prin fiecare Liturghie ne întâlnim „cu o
Cincizecime neîntreruptă a Euharistiei”152, o desăvârşită şi continuă dăruire a Duhului Sfânt.
Dar această Cincizecime a Duhului Sfânt care se revarsă peste viaţa omului nu priveşte
numai sufletul, ci şi tr upul.
Creştinismul nu vorbeşte numai despre îndumnezeirea sufletului, ci şi a trupului. În
creştinism amândouă au o valoare deosebită, nefăcându-se nici o separaţie între cele două
elemente ale constituţiei omului. Mai mult decât atât, omul va învia la judecata de apoi cu
acelaşi trup cu care a săvârşit faptele în viaţa pământească, pentru a primi răsplata sau osândă
veşnică. Nicolae Cabasila afirma: „Într -adevăr, unindu-se cu trupurile şi cu sufletele noastre,
Mântuitorul nostru se face Stăpân nu numai peste trupuri, ci şi peste suflete şi peste dorinţe,
144 Ibidem, pag.75145 Idem , Creaţia ca dar şi tainele Bisericii , în “Ortodoxia”, 1976, nr.1, pag.18146 Ibidem 147 Sf.Maxim Mărturisitorul, op. cit ., pag.43,148 Drd.Gheorghe Petraru, op. cit ., pag.631,149 G.Martelet, Résurrection , Eucharistie et le temps de l´homme , Desclée, Paris, 1972, pag.180, apud. Drd.GheorghePetraru, op. cit., pag.631
150 Raymond Didier, L´Euharistie et le temps des hommes, în “Lumière et vie”, 94, t.XVIII, 1969, pp.46-47,151 Pr.Prof.Boris Bobrinskoy, op. cit . pag.407,152 Ibidem
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 30/104
şi prin aceasta conduce cu adevărat Stăpân o mare şi frumoasă împărăţie, poruncind aşa cum
sufletul porunceşte trupului, iar capul mădularelor.”153
Trupul trebuie să fie spiritualizat şi condus de către suflet în viaţa spre dobândirea
sfinţeniei, „umplut peste tot de Duhul cel de viaţă dătător”154. La această părtăşie cu Hristos,
în Biserica Sa, prin Duhul Său cel de viaţă dătător, omul, în viziunea Sfântului Maxim, are
capacitatea să primească sau să refuze lucrarea harului îndumnezeitor. Înzestrarea persoanei
umane cu libertatea voinţei este o consecinţă esenţială a chipului dumnezeiesc din om.
Sfântul Maxim reliefează liberul arbitru al persoanei umane, ca fiind caracteristica şi
valoarea dată de Arhetip, chipului Său, deoarece acesta are un rol însemnat în realizarea
virtuţilor. În acest sens, dă ca exemplu pe Melchisedec care „a preferat prin voinţă virtutea
firii şi tuturor celor ce ţin de ea, alegând prea frumos vrednicia noastră”155
În mişcarea neîntreruptă spre odihna eternă în Dumnezeu, Sfântul Maxim
accentuează şi contribuţia omului în activitatea mişcării, apărând astfel, voinţa omenească,
deoarece luase amploare erezia monotelită şi monoenergistă.
Dacă lucrarea bună depinde de voinţă, atunci şi odihna în veşnica existenţă bună
depinde nu numai de Dumnezeu, ci şi de om, de liberul său arbitru. „Cunoscătorii, spune
Sfântul Maxim, lucrurilor dumnezeieşti spun că raţiunea universală a întregii creaţii a
fiinţelor raţionale arată înţelegerii trei moduri: al existenţei, al bunei existenţe şi al veşnicei
existenţe. Cel al existenţei s-a dăruit făpturilor cel dintâi, prin fiinţă; cel al bunei existenţe li
s-a dat ca al doilea, prin voinţa lor, ca unora ce se mişcă de sine, iar al veşnicei existenţe, li s-
a dăruit ca al treilea prin har.”156
Prin asumarea voinţei omeneşti de către Fiul lui Dumnezeu, fără a fi anulată, se
dovedeşte scopul înalt pentru care firea umană a fost înzestrată cu o voinţă proprie. „Omul
mişcându-se în conformitate cu firea din sine şi din alţii, se mişcă de fapt, şi în conformitate
cu voia lui Dumnezeu. Iar puterea, după Sfântul Maxim, care-l ajută să rămână în această
conformitate este iubirea prin har care vine de la Dumnezeu.” 157 Aceasta înseamnă că
Dumnezeu a creat pe oameni înzestraţi cu o voinţă care e ajutată de iubirea Lui prin har
„pentru a se dezvolta în unitate între ei şi cu El.”158
153 Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,2001, pag.143,154 Ibidem, pag.144,155 Sf.Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Institutul Biblic şi de Misiune…., trad şi note Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae,Bucureşti, 1983,pp.139-140,
156 Ibidem pag.332,157 Drd. Kamal Farahat, op. cit ., pag.107,158 Ibidem,
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 31/104
Opera de renaştere şi de împlinire a persoanei umane aparţine, aşadar, Sfântului Duh.
La Cinzecime, harul Său s-a revărsat asupra Sfinţilor Apostoli şi a inaugurat Biserica, în
plenitudinea Sa, ca trup „vizibil sau istoric al lui Hristos, plină de puterea invizibilă a harului,
cu sacerdoţiu indispensabil vieţii Bisericii, în continuitate apostolică.”159 În Biserică trebuie
să vedem prin vizibil invizibilul, să vedem „nu o Biserică invizibilă, ci invizibilul Bisericii,
adică prezenţa Sfântului Duh, a Învierii şi a puterii sale de înviere.”160
În Biserica învierii lui Hristos întreaga creaţie se înnoieşte prin „Duhul înnoitor”161,
după Sfântul Maxim, Care face toate lucrurile noi şi le Schimbă curăţindu-le de păcat pentru
a fi oferite ca dar şi jertfă lui Dumnezeu Tatăl. „Căci precum a coborât El pentru noi în chip
neschimbat şi S-a făcut om ca noi, lipsit fiind numai de păcat, şi a desfăcut în chip
suprafiresc legile f irii, aşa vom urca şi noi ca urmare a acestui fapt, din cauza Lui, şi ne vom
face dumnezei ca El prin taina harului, neschimbând nimic din fire.” 162 Venirea Domnului
Hristos aduce ca dar lumii Biserica, prin care toţi vom urca spre Dumnezeu şi în care „fiecare
mădular primeşte, adică, prin apropierea în virtute, locul cuvenit lui, datorită lucrării
arhitecturale a Duhului…”163, Cel care ne zideşte pe toţi în trupul îndumnezeit al Cuvântului
şi Fiului, „ca să constituie un trup armonic şi o simfonie spirituală de simţire şi gândire,
străbătută de bogăţia spirituală divino-umană a Cuvântului, Logosului întrupat.”164
Duhul este cel ce modelează fiinţa noastră prin curăţirea ei de păcat, pentru a putea
intra în comuniune cu Dumnezeu. „Toate Sfintele Taine au centrul în Hristos, care e în
Biserică. Ele sunt lucrările lui Hristos, prelungite în Biserică, adică în realitatea vizibilă şi
simbolică a sa, instituite de El şi continuate şi efectuate de El Însuşi, prin Duhul Sfânt” 165,
„Arhitectorul desăvârşit” al nostru.
Hristos, Biserică, Taine – acestea sunt nedespărţite, pentru că ele sunt „adevărul şi
viaţa lui Hristos pe care Duhul le lucrează în noi, prin harul Său” 166. Sfântul Maxim leagă
Biserica foarte strâns de dumnezeiască Liturghie. El afirmă că adevărata Euharistie are loc în
Biserică, iar Biserica este de neconceput fără Euharistie.167
Biserica înseamnă, după Sfântul Maxim, pe de o parte unirea lumii şi a omului cu
Dumnezeu, iar pe de altă parte, locul unde această adunare şi această unitate se înfăptuieşte.
159 Pr. Prof. Nicolae C. Buzescu, Lucrarea Duhului Sfânt în Sfintele Taine, în “Ortodoxia”, 1979, nr.3-4, pag.562,160 Oliver Clement, op. cit ., pag.127,161 Sf.Maxim Mărturisitorul, op. cit ., pag.252,162 Ibidem, op. cit., pag.96,163 Ibidem,164 Ibidem, pag.244, notă de Pr. Prof.Dr.D.Stăniloae,
165 Pr. Prof.Nicolae C.Buzescu, op. cit ., pag.564,166 Ibidem, pag.565,167 Mitrop. Hieroteos Vlachos, op. cit ., pag.74,
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 32/104
În Biserică, Dumnezeu ţine atât pe cele inteligibile, cât şi pe cele sensibile în unitate, prin
energia Sa cea necreată. De aceea, după Sfântul Maxim, nimic din ce există nu se mişcă în
chip nearmonios şi răzvrătit. Dumnezeu păstrează unitatea, dar fără nici o amestecare şi
neorânduială.168
Numai prin harul lui Dumnezeu, spune sfântul Maxim, omul primeşte îndumnezeirea.
„Căci numai harului dumnezeiesc îi este propriu să dăruiască făpturilor îndumnezeirea
proporţional cu treapta lor, luminând natura cu lumina cea mai presus de fire şi ridicând-o,
prin prisosinţa slavei, deasupra graniţelor ei.169
Cu toate acestea, „natura n-a ieşit din graniţele ei, întrucât n-a devenit ea însăşi cauza
ultimă a acestei lucrări…, însă sursa acestei lucrări este mai presus de posibilităţile naturii
umane.”170
Catolicismul aduce adeseori doctrinei răsăritene a îndumnezeirii reproşul de
monofizitism. Dar faptul că toţi Părinţii Bisericii accentuează că îndumnezeirea e „după har”,
„nu după fiinţă sau natură”, îi scoate de sub orice acuzaţie. Catolicismul nu poate înţelege
această doctrină, deoarece nu cunoaşte deosebirea dintre fiinţă şi energiile divine. Ca urmare,
pentru el natura umană nu s-ar putea îndumnezei, decât unindu-se cu fiinţa divină. În acest
caz, ceea ce s-ar reflecta din el ar fi f iinţa divină. Neînţelegând teologia energiilor necreate,
catolicismul menţine pe om într -o existenţă net separată de tot ceea ce e dumnezeiesc.171
În Ortodoxie însă, natura omului unit cu energiile divine devine mediu prin care se
manifestă aceste energii, ea însăşi rămânând neştirbită, aşa cum căldura şi lumina soarelui
pătrund şi se manifestă prin atâtea medii fără să le anuleze, fără să le identifice cu focarul
solar.172 După teologia Sfântului Maxim, cu toate că nu vom fi uniţi cu fiinţa Lui, vom fi însă
tot mai aproape de ea, pe măsură ce ne-am lărgit cu Duhul ca să fim subiecte ale unor tot mai
sporite energii divine.173 „Duhul Sfânt este o realitate prezentă în Biserică, dar ireductibilă,
impalpabilă, simplă, dar şi variată şi multiplă în lucrările Sale, confundându-Se cu adâncul
cel mai lăuntric al omului, dar rămânând totodată şi Celălalt, suflarea, flacăra, lumea de
dincolo care irupe în viaţa noastră.”174
168 Ibidem, pag.75,169 Sf.Maxim Mărturisitorul, Antir.V. Contra lui Archindin, cod. Paris, gr.1238-f. 152, apud, Pr.Prof. Dr.D.Stăniloae,
Ascetică şi Mistică Ortodoxă , Deisis, Alba-Iulia, vol. II, 1993, pag.199,170Pr. Prof.Dr.D.Stăniloae, op. cit ., pag.202,171 Ibidem, pag.203,
172 Ibidem,173 Ibidem, pag.205,174 Pr. Prof.Boris Bobrinskoy, op. cit ., pag.388,
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 33/104
Teologia occidentală nu mai vorbeşte despre trimiterea Duhului în lume , ca energie
necreată, datorită dezobişnuinţei teologiei occidentale de a vorbi despre îndumnezeirea
omului şi despre înfierea lui. În Occident relaţiile persoanelor divine sunt văzute ca o
chestiune aproape exclusiv intratreimică, deci ca o chestiune de teologie pur speculativă, fără
consecinţe practice pentru viaţa creştină, sau pentru mântuirea omului, în sens de prefacere,
transfigurare, îndumnezeire.175
În Răsărit învăţătura despre relaţiile treimice e privită ca o învăţătură care stă la baza
relaţiei Sfintei Treimi cu creatura şi cu mântuirea ei. Dumnezeu creează omul cu scopul de a
se împărtăşi de darurile Sale şi a se îndumnezei. „De aceea, zice Părintele Stăniloae, când
oamenii au refuzat să răspundă iubirii lui Dumnezeu cu iubirea lor, tot Fiului i -a încredinţat
Tatăl să se facă om şi să arate oamenilor modelul omului cu adevărat iubitor al lui
Dumnezeu şi să le dea putere spre acesta.”176 Această iubire pentru persoana umană care
porneşte de la Tatăl, prin Fiul în Duhul Sfânt, arată atenţia şi valoarea pe care o dă
Dumnezeu omului, chipului Său.
Astfel, în Răsărit nu se neagă faptul că la baza trimiterii Duhului de către Fiul stă o
relaţie specială eternă între Fiul şi Duhul, cum stă şi la baza trimiterii Fiului în lume o astfel
de relaţie eternă între Tatăl şi Fiul; dimpotrivă, în Occident se evită să se tragă din relaţia
eternă a Duhului cu Fiul concluzia trimiterii Duhului în oameni, pentru o lucrare care stă în
esenţă în îndumnezeirea şi înfierea acestora. Acest fapt stă în strânsă legătură cu
necunoaşterea energiilor necreate prin care lucrează Duhul în lume. Aceasta ţine pe
Dumnezeu închis în El însuşi, ca obiect de pură speculaţie de la distanţă. Duhul Sfânt care
produce în oameni o graţie creată, rămâne şi El în planul transcendent. 177
Participarea la viaţa dumnezeiască, ca mijloc de realizare a asemănării după har cu
Dumnezeu, constituie, de fapt, realizarea desăvârşirii omului în Hristos, prin energiile
dumnezeieşti necreate. Acest proces al desăvârşirii, începe, după cum afirmă Sfântul Maxim,
încă din viaţa pământească,178 prin participarea omului la tainele Bisericii, şi prin lucrarea
virtuţilor, care ne duce la asemănare cu Arhetipul nostru, Cuvântul întrupat, Mântuitorul
lumii.
b) Hristocentrismul creaţiei şi mişcarea acesteia spre îndumnezeire
175 Pr. Prof.Dr.D.Stăniloae, Pur cederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi relaţia Lui cu Fiul, ca temei al îndumnezeirii şi înfierii noastre, în “Ortodoxia”, 1979, nr. 3-4, pag. 586176 Idem, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, Institutul Biblic şi de Misiune…, Bucureşti, 1993, pag.48,
177 Idem , Purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi relaţia Lui cu Fiul, ca temei al îndumnezeirii şi înfierii noastre , în“Ortodoxia”, 1979, nr.3-4, pag. 587178 Drd.Kamal Farahat , op. cit ., pag. 108
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 34/104
În concepţia Sfântului Maxim lumea nu poate fi despărţită de prezenţa lui Dumnezeu
în ea, prin care primeşte sensurile adevărate pentru care a fost creată. Tot ceea ce este creat,
este creat potrivit intenţiei divine, al cărei Subiect este Logosul personal, „Care a intrat în
această lume, în istorie, şi a devenit om, pentru a împlini scopul creaţiei şi al omului, ca
microtheos. Înseamnă deci, că întreaga creaţie este umplută de prezenţa divină. O prezenţă
nu numai statornică, ci şi un scop ce trebuie îndeplinit prin libera lui acceptare de către
om”.179
Dar nu numai omul, ci întregul cosmos este creaţia lui Dumnezeu sau mediul creat de
Dumnezeu pentru om, pus preot al creaţiei pe care trebuie să o jertfească Lui şi s-o
transfigureze. Teologia Răsăriteană înţelege creaţia ca fiind darul lui Dumnezeu pentru om.
„Comportarea faţă de natură ca faţă de darul lui Dumnezeu (inclusiv faţă de persoane ca
componente ale creaţiei) înseamnă rămânerea într -o legătură strânsă cu Dumnezeu,
Dăruitorul ei”.180
În viziunea Sfântului Maxim, lumea şi mântuirea, „iconomia divină”, nu este într -o
relaţie separată de viaţa treimică a Dumnezeirii. „Treimea iconomică este taina care se
prezintă spre a fi imitată în viaţa umană”.181
Omul şi lumea sensibilă sunt creaţia lui Dumnezeu din nimic, mai precis „toate cele
create, după fiinţa şi facerea lor, fiind cuprinse în raţiunile lor şi în raţiunile celor cuprinse în
jurul lor” şi, înseşi „raţiunile existenţei preexistă în Dumnezeu”.182 Prin cădere omul trădează
sensurile introduse în creaţie, pierzându-şi starea harică, în care a fost creat în mod ontologic,
şi mişcându-se într-o „naturalitate” a fiinţei sale care necesita din nou ridicată sau
îndumnezeită, „pentru că proprie şi conformă naturii este pentru oameni viaţa asemănării
naturii divine.”183Prin această încercare de a deveni asemenea lui Dumnezeu, fără ajutorul lui
Dumnezeu, omul cade într-o materialitate căreia i-a fost trădată sensul şi scopul pentru care a
fost creată, trupul fiind caracterizat printr -o constituţie „densă şi grea”,184 fiind privat de
elementul spiritual, care trebuia să-l spiritualizeze, să-l transforme şi să-l ridice spre
Dumnezeu.
„Hristologia Părinţilor Bisericii, afirmă Părintele Stăniloae este hristologia Logosului
unificator al tuturor prin raţiune şi iubire. Aceasta dă o explicaţie pentru asumarea firii
179 Lars Thunberg , op. cit ., pag.123,180 Pr. Prof.Dr.D.Stăniloae, Creaţia ca dar şi tainele Bisericii, în “Ortodoxia”, 1976, nr.1, pag.11, 181 Lars Thunberg, op. cit ., pag.37182 Pr. Gheorghe Petraru, Lumea, creaţia lui Dumnezeu, Trinitas, Iaşi, 2002
183 Sf. Grigorie de Nyssa , La Ecleziast 1, P.G. 44, 624 B, apud Panayotis Nellas , Omul – animal îndumnezeit , Deisis,Sibiu, 1999, pag. 85184 Sf. Grigorie de Nyssa , Cuvânt la cei adormiţi, P. G. 46, 524 D, apud Panayotis Nellas , op. cit ., pag. 90
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 35/104
umane raţionale şi capabile de unire prin raţiune şi iubire cu Cuvântul dumnezeiesc şi între
oameni”.185
Numai Dumnezeu putea să-l ridice pe om din „abisul căderii”, căci numai în El
„îndumnezeirea trebuia să se câştige cu un conţinut antropologic nou, concret, ceea ce în
limbajul Părinţilor înseamnă un conţinut în acelaşi timp antropologic şi hristologic, înţeleasă
ca o hristificare a omului”.186 „…firea omului căzut, spune Sfântul Maxim, fiind îmbolnăvită
de patimi, a tămăduit-o (Dumnezeu) cu înţelepciune din iubirea cea către noi, unindu-o pe
aceasta cu Sine după ipostas. Astfel, S-a făcut întreg ca noi, din noi, pentru noi, făcându -Se
atât de mult om, cât să pară celor necredincioşi că nu e Dumnezeu; dar, a rămas totuşi atât de
mult Dumnezeu, cât să poată să cugete raţiunea negrăită. Şi aceasta a făcut-o ca să surpe
lucrurile diavolului….să reînnoiască puterea iubirii prin care oamenii să se unească cu El şi
între ei…”187Coborârea Fiului lui Dumnezeu printre oameni nu este o consecinţă a slăbiciunii
lui Dumnezeu, ci cauza puterii libertăţii Sale, de a face „ceea ce vrea” după cum spun Părinţii
Bisericii „şi de a mântui pe om”.
Dumnezeu prin întruparea Cuvântului transfigurează întreaga creaţie şi
îndumnezeieşte omul. „Sfatul Treimic” reprezintă punctul de plecare al unui plan al iubirii,
în care Dumnezeu s-a angajat personal, deoarece Fiul o împlineşte asumându-Şi firea umană
şi murind, în cele din urmă, în această fire.188
Reunificarea creaţiei şi a umanului în Dumnezeu se face numai prin Hristos
Îndumnezeitorul şi desăvârşitorul cosmosului. „Dacă prin creaţia lumii are loc o dispersie, o
extindere logică şi dinamică a Raţiunii unice în timp şi spaţiu într -o mişcare bună, pozitivă,
ce corectează viziunea origenisto - evagriană despre mişcarea cea rea în sine, degradantă
pentru că e o îndepărtare de Cel Unul Bun, prin Biserică se produce unificarea harică a celor
create prin aceeaşi Raţiune divină şi convergenţa lor spre Dumnezeu ca sens şi cauză finală a
tuturor”.189 În celebrarea Bisericii, şi în timpul ei sacru întreaga creaţie capătă raţiuni noi,
identice celor puse de Dumnezeu în Creaţie şi în om, prin care omul „lucrător al acestor
sensuri” poate să intre în comuniunea de viaţă şi lumină iubitoare cu Creatorul Său.
Lumea şi omul, în concepţie maximiană, este într -o dependenţă şi o legătură
indisolubilă. Cosmosul asigură mediul ambiant al existenţei umanului, iar umanul
îndumnezeieşte sau transfigurează lumea. Dar, în acest raport omul devine superior
185 Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt către Ioan Cubicularul. Despre iubire, în “Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol.80, Institutul Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1990, pag. 32; notă de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae 186 Panayotis Nellas , op. cit ., pag. 82
187 Sf. Maxim Mărturisitorul, op. cit ., pag. 31188 Lars Thunberg, op. cit ., pag. 37189 Pr. Gheorghe Petraru, op. cit ., pag. 95
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 36/104
cosmosului, prin lucrarea sa de a transfigura lumea, şi de a o asemăna cu divinul, prin
energiile divine necreate. Sensul valorii persoanei umane faţă de natură provine şi din faptul
că, aceasta este singura fiinţă din univers înzestrată cu „conştiinţa de sine”, în care este
implicată, odată cu căutarea existenţei noastre, „ şi voinţa de a persista în eternitate, pentru a
adânci la nesfârşit sensul existenţei noastre şi a întregii realităţi”.190
Folosind paradigma îndumnezeirii, ca participare, Sfântul Maxim afirmă, că întregul
cosmos şi întreaga umanitate participă la infinitatea lui Dumnezeu. Părintele Stăniloae afirmă
că „în veci Dumnezeu nu va înceta să îndumnezeiască lumea”.191 Efemeritatea cosmosului şi
a umanului a fost creată de un Dumnezeu infinit şi este susţinută de puterea Sa infinită, dar
omul primeşte participare la fiinţă prin har.
În această lucrare de mântuire şi îndumnezeire a lumii şi a omului, Dumnezeu se
situează „în maximă apropiere” faţă de creaţia Sa sau chiar în interiorul ei prin asumarea
trupului materiei, în Ipostasul Său divino-uman. Teologia Sfântului Maxim foloseşte pentru a
exemplifica această unire, termenul de perihoreză , folosit de către Sfinţii Părinţi la teologia
trinitară, şi aplicat de Sfântul Ioan Damaschin pentru prima dată Persoanei divino-umană a
Cuvântului întrupat. „Dumnezeu Cuvântul, afirmă Sfântul Maxim, a intrat cu umanitatea Sa
într-o perihoreză . El mişcându-se în ea şi învăluind-o, iar ea mişcându-se în El şi
manifestându-L.”192
Această unire dintre divin şi uman aduce după sine restabilirea voinţei omului, care
lucra contra voii lui Dumnezeu şi mântuirea lumii.” Căci n-a venit să strice firea, pe care El
Însuşi a făcut-o ca Dumnezeu şi Cuvântul, spune Sfântul Maxim, ci a venit să
îndumnezeiască cu totul firea pe care El însuşi a voit, cu bunăvoinţa Tatălui şi cu împreună
lucrarea Duhului, să o unească cu Sine după ipostas împreună cu toate însuşirile ce-I aparţin
în mod natural, afară de păcat”.193
Pentru îndumnezeire Sfinţii Părinţi folosesc cuvântul de μεταποιησις sau μεταβωλη
(prefacere) şi nu ανακρασιως (amestecare). Părintele Stăniloae spune că cel mai potrivit ar fi
cuvântul „îmbibare”. „Îmbibarea” afirmă el, salvează identitatea celor amestecate, sau
reciproc îmbibate, cum nu o salvează contopirea. „Fierul îmbibat în foc nu încetează a fi
fier”.194 Desigur natura umană nu se face una cu dumnezeirea, după fiinţă, ci împreună cu
dumnezeirea „se preface şi ea în dumnezeire,” nemairămânând în graniţele şi atributele ei.
190 Emil Bartos, Conceptul de îndumnezeire în teologia lui Dumitru Stăniloae, Institutul Biblic “Emanuel”, Oradea,1999, pag. 148191 Ibidem
192 Sf. Maxim Mărturisitorul, op. cit ., pag. 209; notă de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae 193 Ibidem, pag. 221194 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Ascetică şi Mistică Ortodoxă , Deisis, Alba Iulia, vol. II, 1999, pag. 200
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 37/104
„Natura umană, devenită vehicul şi focar al iubirii divine, este îndumnezeită, fără să înceteze
a fi natură omenească”.195
Creaţia naturală nu e desfiinţată în trupul lui Hristos şi nici semenul nostru uman, ca
daruri ale lui Dumnezeu chemate să devină medii de comunicare desăvârşite a iubirii lui
Dumnezeu către noi. Ele sunt menţinute pentru veci, dar înălţate, transfigurate, copleşite de
Duhul dumnezeiesc sălăşluit în Hristos.
Teologul catolic Michael Schmans face o deosebire între dăruirea creaţiei în mod
natural de către om semenilor săi şi între dăruirea harului lui Hristos, dar nu se vede legătura
dintre oferirea darului natural lui Dumnezeu şi harul ce vine de la Hristos.196 Taina se
înfăptuieşte la întâlnirea dintre acestea două. „Dăruirea unui lucru de către cineva unui
prieten, afirmă Părintele Stăniloae, e un semn al dăruirii de sine. Dar harul lui Hristos este
dăruirea de Sine a lui Hristos, fapt care are loc cu deosebire în Euharistie”.197 Trupul lui
Hristos este puntea dintre natura nedevenită total transparentă pentru noi şi ipostasul lui
dumnezeiesc.198
În gândirea Sfântului Maxim, viaţa pământească şi lumea are ca ţintă odihna eternă şi
fericită în Dumnezeu Cel în Treime. El are o viziune luminoasă asupra întregii lumi create;
ca o caracteristică a acesteia, Sfântul Maxim aduce în prim plan dinamismul creştin al
înaintării spre desăvârşire în Hristos, prin harul dumnezeiesc, egală cu veşnica odihnă în
Dumnezeu Unul întreit, sau cu veşnica odihnă a lui Dumnezeu în ea, care înseamnă, totodată,
îndumnezeirea lumii şi a omului, în Dumnezeu.
Structura întregii creaţii subzistând în Logos nu poate exista fără relaţia cu El, sau
fără lucrarea providenţială a Logosului în actualizarea ei în lume. Toate cele create,
inteligibile sau sensibile, au în fiinţa lor o mişcare naturală care este orientată spre a întâlni şi
primi în ele lucrarea dumnezeiască pentru odihna în Dumnezeu. „Toate primesc astfel o
semnificaţie transcendentă lor şi dumnezeiască, toate trebuie considerate într -o perspectivă
divină, fiind într -o continuă mişcare spre Cauza lor care le este totodată şi un scop final.199
„Luminaţi de har, afirmă Sfântul Maxim, Sfinţii au cunoscut că sufletul are trei
mişcări generale, adunate într -una: cea după minte, cea după raţiune, cea după simţire. Cea
195 Idem, Iisus Hristos sau Restaurarea Omului, Omniscop, Craiova, 1993, pag. 187196 Christi reale Gegenwart in die Eucharistie, în volumul: Eugen Biser, Joseph Pascher, Michael Schmaus, Uber das Geheimnis der heiligen Eucharistie, Badenia, Verlag, Karlsruhe, 1969, pag. 41; apud Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae,Creaţia ca dar şi tainele Bisericii, în “Ortodoxia”, 1976, nr. 1, pag. 16 197 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae , op. cit ., pag. 16
198 Ibidem, pag. 15199 Pr. Gheorghe Petraru, Desăvârşirea omului în Hristos la Sf. Maxim Mărturisitorul , în “M.M.S.”, 1983, nr. 7-9,pag.361
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 38/104
dintâi e simplă şi cu neputinţă de tâlcuit; prin aceasta, sufletul mişcându -se în chip neînţeles,
în jurul lui Dumnezeu, nu-L cunoaşte în nici un fel, din nimic din cele create, pentru faptul că
întrece toate. A doua determină după cauză pe Cel necunoscut, prin aceasta sufletul,
mişcându-se în chip firesc, îşi adună ca pe o ştiinţă toate raţiunile naturale ale Celui cunoscut
numai după Cauză, raţiuni ce acţionează asupra lui ca nişte puteri modelatoare. Iar a treia e
compusă; prin ea sufletul, atingând cele din afară adună în sine, ca din nişte simboluri,
raţiunile cele văzute”.200
În cei progresaţi, după concepţia maximiană, înălţaţi la o treaptă spirituală mai înaltă
se observă în ei trei mişcări ale sufletului: una săvârşită prin minte, alta prin raţiune; a treia
prin simţire. Dar, toate acestea sunt concentrate într -una singură. Sfântul Maxim afirmă că
mişcarea prin simţire a fost încadrată în mişcarea prin raţiune şi aceasta, în mişcarea prin
minte. Sprijinită pe simţire şi raţiune, mintea capătă o cunoaştere superioară de Dumnezeu.
Această mişcare a minţii este o cunoaştere indefinibilă, mai presus de orice cunoaştere, „care
poate fi numită şi necunoaştere sau cunoaştere apofatică”.201 Sfântul Maxim numeşte această
mişcare a minţii ca fiind o experiere indefinibilă a lui Dumnezeu.
Existenţa dăruită de Dumnezeu este bună şi în virtutea acestei bunătăţi originare toate
trebuie, prin mişcarea firii care le este inerentă, să tindă spre existenţa cea bună care va fi
copleşită de existenţa cea veşnică şi bună pe care la sfârşitul veacurilor Dumnezeu, o
dăruieşte tuturor celor care au lucrat conform Lui şi firii raţionale , ca o încununare a lucrării
omeneşti de desăvârşire proprie şi cu aceasta de transfigurare a lumii. Întregul cosmos şi
omul se mişcă ontologic spre Dumnezeu, plecând spre scopul pentru care a fost destinat,
fiind condus din interior, ca putere şi năzuinţă spre desăvârşire în Hristos, şi din exterior ca
ţintă şi Cauză ce trebuie atinsă sau împlinită. „Căci Cuvântul ca Ziditor, afirmă Sfântul
Maxim, este începutul, mijlocul şi sfârşitul tuturor celor ce sunt, se cugetă şi se numesc.”202
Sfântul Maxim insistă asupra bunătăţii creaţiei, a naturii corpurilor spre a combate opinia
origenistă care vede în acestea doar o decădere din monada primordială şi prin acestea erau
rele în însăşi fiinţa lor.203
200 Sf. Maxim Mărturisitorul, Către Ioan, Arhiepiscopul Cizicului, în “Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 80,Institutul Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, vol. II, 1990, pag. 111
201 Ibidem, notă de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae 202 Ibidem, pag. 76203 Pr. Gheorghe Petraru, op. cit ., pag. 362
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 39/104
Lumea şi activitatea omului de îndumnezeire prin Hristos în ea, sunt destinate după
Sfântul Maxim „pentru ridicarea oamenilor la Dumnezeu”.204 După concepţia maximiană
răul constă în necunoaşterea cauzei celei bune a lucrurilor şi mişcarea lor spre Dumnezeu.205
În ceea ce-l priveşte pe Sfântul Maxim, cel mai importantă lucrare, în viziunea sa,
este acea reciprocitate dintre Dumnezeu şi om. La nivel ontologic, această reciprocitate se
regăseşte între arhetip şi chip. Ea trebuie să devină manifestată la nivel existenţial printr -o
mişcare dublă: mişcarea lui Dumnezeu spre om prin Întrupare şi mişcarea omului spre
Dumnezeu prin procesul imitativ al îndumnezeirii”.206
Mişcarea despre care vorbeşte Sfântul Maxim, este o caracteristică esenţială a întregii
creaţii, de a se mişca etern spre Dumnezeu şi a se împlini sau îndumnezei în El. Dumn ezeu,
afirmă Sfântul Maxim, fiind Unul suprem nu se mişcă, pentru că fiind infinit nu are spre ce
se mişca. Cu toate acestea mişcarea făcută de Dumnezeu este coborârea Lui spre creatură,
spre a o îndumnezei, precum şi mişcarea făcută în interiorul Sfintei Treimi, înainte de veci,
de la Unitate, prin Dualitate spre Trinitate.207 Pe temeiul reciprocităţii Întrupării, Dumnezeu
Se mişcă tropologic spre om, întrupându-se, iar omul, la rândul lui , care s-a făcut tropologic
pasiv şi s-a întors într-o direcţie falsă, se mişcă spre Dumnezeu, activat de mişcarea divină, şi
astfel se îndumnezeieşte. 208
După Sfântul Maxim omul este o fiinţă complexă care constă din trei elemente
esenţiale: raţiunea, pofta şi mânia. Toate acestea trebuind a fi copleşite de cunoaşterea şi
iubirea dumnezeiască unificatoare şi mântuitoare tinzând astfel spre asemănarea cu
Dumnezeu în har prin virtuţi, ceea ce constituie însăşi desăvârşirea şi îndumnezeirea omului.
Această mişcarea chipului spre plinirea şi desăvârşirea lui în Dumnezeu nu se termină
niciodată, pentru că „tot ce vine de la Dumnezeu spre a se bucura de Cel dorit fac elan ce
hrăneşte o şi mai puternică poftire. Cu cât se umple mai mult de gustare, cu atât se aprinde
mai mult de dorinţă”.209 Dar, în această mişcare spre desăvârşire, Sfântul Maxim, vorbeşte
despre o parte a înaintării în care colaborează şi omul şi o parte în care fiinţa umană
„pătimeşte îndumnezeirea” în mod pasiv.
„Aşadar, spune Sfântul Maxim, aici găsindu-ne în stare de activitate, vom ajunge
odată la sfârşitul veacurilor, luând sfârşit puterea şi lucrarea noastră prin care activăm; iar în
veacurile ce vor veni, pătimind prefacerea îndumnezeirii prin har, nu vom fi în activitate, ci
204 Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în “Filocalia”, vol. III, Harisma, Bucureşti, 1994, pag. 85 205 Ibidem, pg. 34206 Lars Thunberg, op. cit ., pag. 58
207 Ibidem, pag. 50208 Ibidem 209 Dr. Irineu Slătineanul, Omul, fiinţă spre Îndumnezeire, Reîntregirea, Alba-Iulia, 2000, pag. 188
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 40/104
în pasivitate, şi de aceea nu vom ajunge niciodată la sfârşitul îndumnezeirii noastre. Căci
„pătimirea” de atunci va fi mai presus de fire şi nu va fi nici o raţiune ca să hotărască
îndumnezeirea la nesfârşit celor ce o pătimesc”.210 După ce am terminat cu cunoaşterea
acestora, pe Dumnezeu nu-l mai putem cunoaşte prin vreo putere naturală a noastră, căci
Dumnezeu, Cel infinit nu poate fi cuprins de puterile noastre intelectule finite. Ci ne va dărui
Dumnezeu o putere infinită dumnezeiască ca organ prin care să-L cuprindem pe El, nu prin
raţiune sau intelect, nu o cunoaştere ştiinţifică, ci una mistică, în comuniune de har şi iubire
cu El.211
„Cuvântul lui Dumnezeu, afirmă Sfântul Maxim, făcându-Se om, a umplut iar de
cunoştinţă firea golită de cunoştinţa dată ei. Şi, întărind-o până la neschimbare, a
îndumnezeit-o, nu prin fire, ci prin calitatea ce i-a dat-o pecetluind-o cu Duhul Său, ca să nu-
i lipsească nimic, precum a dat apei tărie prin calitatea vinului. Căci pentru aceasta s-a făcut
om adevărat, ca să ne facă pe noi dumnezei după har”.212 Cu alte cuvinte Dumnezeu
Cuvântul mântuieşte lumea şi pe om, umplând-o de sens sau de cunoaşterea pe care omul o
pierduse, i-a dat acesteia calitatea de a fi îndumnezeită şi împlinită fără de a schimba
însuşirile naturale ale firii. Dar, omul, trebuie să tindă mereu spre această mişcare, să-şi
urmeze „darul” sau „cunoştinţa” cu care a fost creat, sau cum mai spune Sfântul Maxim,
raţiunea, căci „cauza raţiunii este Dumnezeu, pentru a cărui căutare omul a primit puterea
raţiunii”.213
Această mişcare spre Dumnezeu se realizează „în veacurile acestea” în Biserica lui
Hristos, în timpul sacru al lumii acesteia, care este „locul prezenţei şi al sălăşluirii divine” în
această lume.214 „Cheia descrierilor teologice a Sfântului Maxim este, încă o dată,
presupunerea sa că Liturghia Bisericii pământeşti serveşte ca imaginea cerului şi a sufletului,
şi că tot ea mijloceşte între ele.”215 În viaţa sacramentală a Bisericii „Dumnezeu vine în
sufletul curat într-o simţire tainică, rămânând în acelaşi timp transcendent Lui”.216
Datorită caracterului său schimbător omul este definit ca o fiinţă mereu în devenire.
Mişcarea lui spre Dumnezeu are ca revers îndumnezeirea umanului şi prin acesta, a întregii
creaţii. Dar, Sfântul Maxim vorbeşte şi despre o mişcare sau devenire înspre rău a celor care
nu sunt conduşi de raţiune, ci se supun simţurilor, acelor care înaintează în patimi. Numai
210 Sf. Maxim Mărturisitorul, op. cit., pag. 86211 Ibidem, pag. 87; notă de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae 212 Ibidem, pag. 154213 Ibidem
214 Alexander Golitzin, Misiologia – experienţa lui Dumnezeu în Ortodoxie, Deisis, Sibiu, 1998, pag. 34215 Ibidem, pag.72216 Dr. Irineu Slătineanul, op. cit ., pag.171
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 41/104
Dumnezeu nu se mişcă, căci în concepţie maximiană, Cel desăvârşit nu are drept scop cele se
mişcă, căci Fiinţa Sa nu are nevoie de devenire, precum are nevoie creatura. Mişcarea spre
Dumnezeu, se realizează, aici, în Biserica Sa, iar în eternitate în mod continuu, permanent,
datorită infinităţii şi abisului Fiinţei Sale, Care niciodată nu va putea fi sondată sau cunoscută
pe deplin.
Dumnezeu desăvârşeşte creaţia şi omul în jertfa de reunificare a ei şi sfinţir e în
Dumnezeu, dar actualizarea sfinţeniei aduse de Hristos se face de către fiecare persoană
umană în Biserica sa. Minunile pe care le descriu Evangheliile, afirmă Oliver Clement, nu
sunt miracolele pe care le-a refuzat să le facă Iisus când a fost ispiti t în pustiu, ci semne ale
acestei transfigurări mântuitoare către care de acum , îi este deschisă calea şi omului care îşi
găseşte în acest Trup de lumină, al Bisericii, vocaţia sa de „creator creat”. 217
Omul şi valoarea lumii se arată în lucrarea lui Dumnezeu în „trupul făgăduinţei” sau
„timp profetic”, „timp mesianic” sau „timp eshatologic”.218 Dumnezeu desfăşoară „o istorie a
mânuirii” în timp, atât prin venirea Sa în lume, cât şi prin nedespărţita prezenţă de Biserica
Sa. „Lucrarea lui Dumnezeu, spune Părintele Stăniloae, se face transparentă prin timp, ca o
lucrare mereu variată, dar continuă, care ţinând seama de istoria determinată de împrejurările
variate ale vieţii omeneşti, se face şi ea o lucrare istorică, dar provenind din supraistorie şi
ducând istoria spre veşnicie”.219 Împlinirea în veşnicie a omului este o treaptă spre care tinde
şi se mişcă întreaga făptură prin existenţa şi activitatea ei în timp.
Timpul este dat fiecărei persoane umane, pentru a înainta spre desăvârşire printr -o
lucrare continuă la realizarea chipului Său prin asemănare cu Dumnezeu, şi îndumnezeire în
har. Timpul, ne spune Părintele Stăniloae, este „intervalul dat în folosul fiecărei persoane,
între începutul existenţei şi sfârşitul ei apropiat de desăvârşire sau de imperfecţiune
veşnică”.220 După, teologia Sfântului Maxim, fiecare persoană se realizează în timp, în
„veacurile actuale”, cum spune el, iar această desăvârşire actuală, începută de aici, se
realizează în practicarea virtuţilor şi într -o vieţuire conformă cu raţiunea. „…omul virtuos,
spune Sfântul Maxim, şi-a făcut prin viaţă din chipurile însuşirilor dumnezeieşti trăsături
proprii…, el are asemănarea întocmai cu Dumnezeu, cu care nu se poate compara nimic din
cele ce sunt după Dumnezeu”.221
217 Oliver Clement, Trupul morţii şi al Slavei, Cristiana, Bucureşti, 1999, pag.19 218 Pr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Cristal, Bucureşti, 1995, pag.41 219 Ibidem
220 Ibidem, pag.42221 Sf. Maxim Mărturisitorul , Cuvântul către robul Gheorghe, eparh al Africii, în “Părinţi şi Sciitori Bisericeşti,vol.80, Institutul Biblic şi de Misiune…, Bucureşti, 1990, pag.11
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 42/104
Chiar dacă timpul, reprezintă locul şi spaţiul în care omul îşi începe şi îşi
„desăvârşeşte mântuirea”, el, reprezintă totuşi un interval sau o despărţire a omului de
Dumnezeu, căci în viaţa viitoare „timpul va înceta” şi va începe o „conformitate a vieţuirii
între oameni cu comuniunea Persoanelor divine”, 222iar în această năzuinţă spre Dumnezeu
„trupul morţii sau al lumii acesteia, începe să se prefacă în trupul vieţii, „angoasa din adâncul
nostru se transformă în încredere, iar iubirea de sine în lepădare de sine”, şi dăruire cu totul
lui Dumnezeu.223
Desăvârşirea umanului şi a întregului cosmos nu este „o noţiune abstractă, un joc al
raţiunii, ci o realitate vie, solidară cu dinamica vieţii omeneşti creată pentru bucuria
mântuirii, pentru Dumnezeu.”224 Desăvârşirea persoanei umane capătă un sens unic şi
suprem prin întruparea lui Hristos, Care a arătat în natura sa umană, unită ipostatic cu
Dumnezeu întrupat, unde trebuie să ajungă fiecare ins uman şi care este scopul vieţuirii
noastre în această lume.
Omul îndumnezeit în Hristos reprezintă îndumnezeirea virtuală a întregului neam
omenesc, temei al îndumnezeirii tuturor, prin Hristos în Biserica Sa, unde prin harul Sfintelor
Taine dobândim acea „iradiere ascunsă, tainică”,225 prin care ne încorporăm în Hristos şi
creştem în El.
c) Sfântul şi Sfinţenia – Participarea Fiinţelor îndumnezeite la viaţa de comuniune a
Persoanelor Sfintei Treimi
Învăţătura Sfintei Scripturi şi în concordanţă cu ea, şi cea a Sfinţilor Părinţi, ne
prezintă pe om, ca fiind creat după chipul lui Dumnezeu „chip care înseamnă chemare” spre
sfinţenia Celui care l-a făcut.226 În această chemare „omul devine preotul lumii în altarul
inimii sale, preotul liturghiei cosmice”.227 „El oferă, Îi oferă lui Dumnezeu tot universul (..)
ca pe Sfânta Masă”,228 spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. În această ipostază, omul
„eliberează sacramentalitatea lumii,229 rătăcită prin înstrăinarea lui de Dumnezeu.
Prin crearea lumii şi a omului, Dumnezeu arată că „bunătatea Lui nu este închisă
numai în interiorul Lui, în relaţia celor trei Persoane, ci se poate îndrepta şi spre existenţe în
afară de Sine”,230arătându-şi iubirea sa cea nemărginită. În această arătare a iubirii Sale celei
222 Pr.Dumnitru stăniloae, op. cit ., pag.119223 Oliver Clement, op. cit ., pag.27224 Drd.Gheorghe Petraru, op. cit., pag.364225 Oliver Clement, op. cit ., pag.21226 Ibidem, pag.31227 Ibidem, pag.38
228 Sf.Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 51, apud Oliver Clement, op. cit., pag.38229 Ibidem 230 Pr. Dumitru Stăniloae , op. cit ., pag.25
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 43/104
negrăite, Dumnezeu, dăruieşte omului şi lumii tot ceea ce se poate dărui „tot ceea ce
Dumnezeu are propriu prin fire, afirmă Sfântul Maxim, omul dobândeşte prin participare”.
Aşadar, Dumnezeu dăruieşte omului capacitatea de a deveni asemenea Lui, prin har, prin
participarea la sfinţenia Lui, pentru împlinirea şi desăvârşirea întregii lumi.
„Dumnezeu este Sfânt”, (I Petru 1,16) afirmă în repetate rânduri autorii Sfintei Scripturi, dar
sfinţenia Sa nu e o realitate în sine, ci una deschisă comuniunii. „El este „Cel ce sfinţeşte”
(Levitic 20,8) adică, Cel ce împărtăşeşte creaturilor Sale raţionale „ceva” din inefabilul vieţii
divine, din iubirea fără de margini a Persoanei Sale”.231
Aşadar, omul este creat cu o constituţie hristologică, destinul lui împlinindu-se numai
în Hristos. Fiind plăsmuit „după chipul” lui Dumnezeu Cel infinit, „omul este chemat de
către propria lui natură – să depăşească limitele nemărginite ale creaţiei şi să se facă
infinit.”232 Fiind chip al lui Dumnezeu, omul participă astfel la Dumnezeu, dar el trebuie să
tindă spre asemănare cu Dumnezeu cea după har, participând şi prin voinţa sa la Dumnezeu
spre desăvârşire şi îndumnezeire! Aceasta este un proces complex, de restaurare a firii
umane, de curăţire şi iluminare a ei pentru a privi raţiunile lumii în Duh, o dăruire integrală
Domnului pentru a-L primi întreg, întru desăvârşirea iubirii, lucrând la îndumnezeirea
pro prie din acest veac, pentru ca în veacul celălalt să fie o pătimire, o lucrare exclusiv a lui
Dumnezeu.233
Singurul teatru al întregului proces de desăvârşire şi unire cu Dumnezeu este viaţa
prezentă, în care „trăim” după cum un făt trăieşte în întunericul pântecului şi care însetează
de lumină”.234 Adevărata lumină prin care sufletul primeşte îndumnezeirea vine numai de la
Hristos, Cel care ne îndumnezeieşte. Numai în relaţie şi în comuniune cu Hristos Domnul
suntem în lumină, şi ne aflăm în drumul spre îndumnezeire. „Prin schimbarea la faţă, spune
Părintele Stăniloae, se arată că relaţia noastră viitoare cu suprema lumină a bunătăţii va fi şi o
comunicare dialogică prin trup, deci trupurile noastre vor vieţui şi ele în legătură cu trupul
Lui şi într -o comunicare tainică cu El prin trupul Lui”.235 „…prin Sine, Cel arătat, afirmă
Sfântul Maxim, să călăuzească spre Sine, Cel cu totul ascuns în nearătate, toată creaţiunea şi
să ofere oamenilor, cu iubirea de oameni, prin lucrarea dumnezeiască în trup, semnele vădite
ale infinităţii nearătate şi ascunse dincolo de toate şi cu neputinţă de a fi înţeleasă sau numită
231 Drd.Eugen Pentiuc, Noţiunea de sfinţenie în Vechiul Testament , în “M.M.S”, 1983, nr.7-9, pag.375232 Panayotis Hellas, op. cit., pp.70-71
233 Drd. Gheorghe Petraru, op. cit ., pag.361234 Nicolae Cabasila, op. cit ., pag.12235 Pr. Prof.Dr.D.Stăniloae, Iisus Hristos, Dumnezeu şi îndumnezeitor , Anastasia, Bucureşti, 1993, pag.205
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 44/104
de nici una din existenţe, în nici un mod”.236 Prin întruparea Sa, Cuvântul ne arată „semnele
vădite ale infinităţii Sale”, la care va fi şi omul părtaş prin îndumnezeire.
Omul este făcut cu capacitatea de a fi îndumnezeit,237în relaţie de comuniune cu
Sfânta Treime, într-o vieţuire intimă cu Ea. Dar, această sfinţire a omului priveşte şi întreg
trupul lui, prin care se vor manifesta energiile divine îndumnezeitoare. „Trupul este mediu
văzut al luminii spirituale, iar această arătare a luminii prin materie este o mare taină”.238
Trupul Domnului Hristos este mediul prin care se va arăta lumina Sfintei Treimi, care este
proprie şi Fiului lui Dumnezeu, şi care se va răspândi în cei ce vor crede în El şi vor face
fapte, asemenea Lui, în viaţa pământească, dar deplin în trupul de după înviere.239
Sfântul Maxim Mărturisitorul, propune un tip de om în care întregul complex uman
funcţionează în mod normal după scopul şi cauza pentru care a fost creat, anume: omul
virtuos sau sfântul, care pot privi, prin curăţenia sufletului lor, lumina negrăită a Sfintei
Treimi, care va străluci în ei.240 Pentru toţi oamenii „virtuţile sunt călăuzitoare spre
Dumnezeu, Care face să se sădească în el acest har, îndumnezeindu-l”.241 Vieţuirea întru
Hristos sau îmbrăcarea în haina virtuţilor în concepţia maximiană aduce ca revers viaţa de
comuniune cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi, precum şi îndumnezeirea. Sfântul Maxim spune că
cel ce lucrează virtutea este acela care lucrează la îndumnezeirea lui. „Mântuirea este
identică pentru Sfântul Maxim cu comuniunea iubitoare a omului cu Dumnezeu şi cu cei
buni şi cu sfinţii”.242
Sfântul vede, după concepţia maximiană, o readunare a raţiunilor creaturilor în
Raţiunea cea una şi izvorâtoare a modelelor lor, în Logosul dumnezeiesc.243 Prezenţa
lucrătoare şi de viaţă făcătoare a lui Hristos în cei ce se alipesc de El, şi a lor în El, este o
prezenţă reciprocă prin iubire activă, „căci poruncile Lui pe care le cere împlinite drept
condiţie a petrecerii Lui în ei şi a lor în El, sunt porunci ale iubirii lui Dumnezeu şi a iubirii
lor întreolaltă.”244
Puterea şi dorinţa omului de a lucra virtuţile îndumnezeitoare stă în faptul că „Hristos
S-a Întrupat ca să se dea pe Sine pildă de virtute şi chip viu al bunăvoirii şi iubirii faţă de El
236 Sf.Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Institutul Biblic şi de Misiune…, Bucureşti, 1983, pag.164 237 Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae , op. cit ., pag.57238 Ibidem, pag.202239 Ibidem, pag.200240 Sf.Maxim Mărturisitorul, Răspuns către preotul şi egumenul Coman , în “Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol.80,Institutul Biblic şi de Misiune…, Bucureşti, vol. II, 1990, pag.164 241 Ibidem, pag.134
242 Ibidem, pag.24, notă de Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae 243 Drd.Liviu Stoina, op. cit., pag.129244 Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae, Sfinţenia în Ortodoxie, în “Ortodoxia”, 1980, nr.1, pag.34
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 45/104
şi între noi, şi poate să-i înduplece pe toţi spre a răspunde la fel”.245Prin viaţa în trup a
Domnului, omenescul îşi câştigă stabilitatea în înfăptuirea binelui şi în lucrarea virtuţii,
venind la o existenţă harică, ontologică, curată, şi îndumnezeită.
Fiecare, afirmă Sfântul Maxim, se va împărtăşi în mod mai presus de fire de harul
îndumnezeitor, cât a dorit şi a lucrat virtutea, „rămânând într -o unire nemijlocită cu Cel
dorit..”246 „Căci El toate le umple după măsura harului (Efeseni 1,23), spune el, şi toţi se
umplu de El, ca nişte mădulare, pe măsura credinţei fiecăruia din cei uniţi cu El”. 247 Unirea
cu divinul, prin har, se realizează deopotrivă după posibilitatea fiecăruia de a se deschide
harului şi lucrărilor lui Dumnezeu, precum şi după măsura în care au lucrat poruncile Lui.
Prin virtute şi lucrare a poruncilor, firea umană devine înnoită, „care înseamnă, într -un
anumit fel, o restabilire a firii în stare anterioară, originară, prin iubire unificatoare”.248
Mântuitorul Hristos ne-a adus nu numai eliberare de voinţa noastră arbitrară
(agnomică), contrară firii, sau de împătimirea păcătoasă, dându-ne puterea de a ne elibera de
tot ceea ce-i este străin omului, adică de păcat, şi de a lucra la mântuirea noastră. „Precum
Mântuitorul a săvârşit lucrarea mântuirii noastre în trupul Său, punându -ne în slujba lui
Dumnezeu, tot aşa trupul nostru este un vehicul al sfinţeniei şi un organ al vieţii harice.”249
După Sfântul Maxim, prin lucrarea virtuţilor Dumnezeu se întrupează în om şi omul
se îndumnezeieşte, „într -o simetrie perfectă care dincolo de rigiditatea şi consecvenţa logică
reprezintă plenitudinea vieţii, în iubire, a iubirii dăruitoare şi desăvârşitoare a lui Dumnezeu
şi a omului care caută neîncetat iubirea şi comuniunea, atrăgând la aceasta întreaga fire,
cosmosul întreg”.250
„Cel ce imită pe Domnul, afirmă Sfântul Maxim, şi merge pe urmele Lui, împlineşte
poruncile. Nimeni din cei robiţi de materia lumii nu poate să imite pe Domnul. Cei ce-L
urmează pr imesc puterea de a-L imita pe El şi să împlinească toate poruncile Lui.”251 Viaţa
în Hristos sau în comuniune cu El, implică imitarea Lui, urmarea Lui, părăsirea sau
mortificarea virtuţilor, şi primirea puterii dumnezeieşti a Lui, prin care vom dobândi
mântuirea. Hristos este Cel ce lucrează în virtuţi, făcând cu noi acest drum anevoios, dar la
capătul căruia vom dobândi infinitatea vieţii dumnezeieşti. „Hristos, spune Sfântul Maxim,
245 Sf.Maxim mărturisitorul, op. cit ., pag.173246 Ibidem, pag.187247 Ibidem 248 Drd. Kamal Farahat, op. cit ., pag.111249 Prot. Irineu Pop, Valoarea trupului ca templu al Duhului Sfânt , în “B.O.R”, 1986, nr.3-4, pag.63
250 Drd.Telea Marius, op. cit ., pag.141251 Sf.Maxim Mărturisitorul , Cuvânt ascetic, în “Filocalia românească”, vol. II, Humanitas, Bucureşti, 1999, pp. 25-26
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 46/104
prin Întrupare, ne-a arătat chipul unei vieţuiri de formă dumnezeiască”,252sau în altă parte
zice „Logosul este tăria ce lucrează în virtuţi, este calea omului întărit în virtuţi”.253
Refuzul omului, după Sfântul Maxim, de a accepta conlucrarea cu Hristos în virtuţi,
duce la viaţa pătimaşă, iraţională şi despărţită de comuniunea cu Hr istos. Diferitele forme de
abuz faţă de facultăţile naturale ale omului se „condiţionează reciproc şi împreună distrug
unitatea pozitivă a omului ca fiinţă compusă”.254Viaţa de păcat şi viciu, după Sfântul Maxim,
se caracterizează printr -o dezintegrare continuă. El stabileşte o corespondenţă între virtuţi şi
patimi. Câteva exemple pot fi menţionate: smerenia corespunde pozitiv, mândriei şi slavei
deşarte; sărăcia, zgârceniei; răbdarea, mâniei;
După concepţia maximiană „oprirea pe calea virtuţii este începutul păcatului”.255În
această stare, de om care lucrează virtutea, nimeni nu se poate menţine. Ori sporeşte în
virtute, ori cade, neexistând nici o cale de mijloc. Ori se aseamănă cu Dumnezeu, prin har,
ori se aseamănă cu demonicul, prin refuzul harului. Pentru Sfântul Maxim, păcatul nu e
niciodată stare stabilă, ci o mişcare împotriva naturii, care duce la descompunere, după cum
viaţa umană trăită în concordanţă cu natura ar fi mişcarea cea bună spre ţinta finală a vieţii
umane, care e îndumnezeirea.256
Ideea centrală în concepţia maximiană cu privire la patimă se rezumă la funcţionarea
corectă a raţiunii umane prin care omul alege viaţa virtuoasă şi respinge patima, „iar trupul,
zice el, să-l facem să strălucească de modurile de trăire conforme cu raţiunile dumnezeieşti
înţelese…”257
Un rol important în acest proces de lucrare a virtuţilor şi de respingere a patimilor, îl
are discernământul. Omul care a dobândit darul discernământului este omul care deosebeşte
lucrurile şi sensurile lor, alegând ceea ce este conform cu firea, şi respingând patima, care
este singurul lucru iraţional , înfăptuit după mişcarea simţirii, fără conlucrarea raţiunii. „De la
discernământ trecem apoi la deprinderea virtuţilor, la cunoştinţa raţiunilor din virtuţi.”258
După viziunea Sfântului Maxim, păcatul nu este ceva firesc în fiinţa omului, ci este
un accident al firii sau contrar firii, dar acceptat însă cu voia noastră.259 Cel ce se conduce
după raţiunile sădite de Dumnezeu în creaţie, ajunge la deosebirea lucrurilor şi la vederea
252 Ibidem, pag.24253 Ibidem, pag.20254 Lars Thunberg, op. cit ., pag.88255 Sf.Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în “Filocalia”, vol. III, Harisma, Bucureşti, 1994, pag.73 256 Lars Thunberg , op. cit ., pag.54
257 Sf.Maxim Mărturisitorul, op. cit ., pag.234258 Ibidem, pag.252259 Ibidem, pag.89
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 47/104
acelor scopuri la care, omul, trebuie să ajungă. Trebuie să fie „raţiunea înnăscută stăpână
peste patimi”,260 iar în alt loc spune Sfântul Maxim că „prin virtuţi şi prin raţiunile
cunoştinţei în duh, îndumnezeieşte El pe cei vrednici, dându-le pecetea consistentă a virtuţii
şi hărăzindu-le substanţa statornică a cunoaşterii adevărate”.261
Mântuirea este împreună pătimire cu Hristos, o completare a patimilor lui Hristos,
căci sunt suferinţe noi faţă de cele ale lui Hristos, în realitate şi acestea dat fiind că, le suferă
în comuniune cu El, sunt tot necazurile lui Hristos”.262 Numai în relaţie şi în comuniune cu
Hristos suntem oameni, suntem împliniţi pentru ceea ce am fost chemaţi. Numai Dumnezeu
ne luminează şi ne spiritualizează facultăţile naturale sădite în fiinţa noastră , pentru a putea
alege şi lucra cele bune şi vrednice de dorit, căci, afirmă Sfântul Maxim „unde domneşte
raţiunea, încetează domnia simţirii, în care e amestecată puterea păcatului care, amăgind
sufletul cu milă pentru trupul înrudit după ipostas, îl atrage la sine prin plăcere”. 263 După
concepţia maximiană, cauza tuturor patimilor este lipsa raţiunilor şi a discernământului,
precum şi iubirea exagerată de sine numită de el: filavtia. „Dar cu cât se umple, omul, spune
Sfântul Maxim, de experienţa celor trupeşti, cu atât se aprinde mai mult patima iubirii
trupeşti de sine, care se năştea din ea, şi cu cât se îngrijea mai mult de patima iubirii trupeşti
de sine, cu atât născocea mai multe moduri de producere a plăcerii”. 264 Slujind mai mult
trupului, decât lui Dumnezeu, omul şi-a făcut din propriul trup, propriul său idol şi
dumnezeu, „slujind cu toată sârguinţa zidirii în loc de Ziditor”.265
Viaţa pe care omul a ales-o a fost doar o aparenţă a vieţii. „Atunci când vedem lumea
ca un scop în sine, totul capătă o valoare în sine şi, prin urmare, pierde orice valoare, pentru
că, doar în Dumnezeu se găseşte înţelesul (valoarea) a toate şi lumea este plină de sens doar
atunci când ea este „sacrament” al prezenţei lui Dumnezeu”.266
Păcatul, departe de a însemna o lărgire a omului şi a legăturilor lui cu lumea, e o
diminuare a omului şi o îngustare a înţelegerii lumii de către el. Lumea, prin păcat, în loc să
devină fereastră spre Hristos, transparenţă, devine zid şi piedică în calea desăvârşirii în
Hristos.
260 Ibidem, pag,111261 Ibidem, pag.90262 Pr. C.Necula, Paştele Crucii, Buna-Vestire, Bacău, 2003, pag.13 263 Sf.Maxim Mărturisitorul , op. cit ., pag.40264 Ibidem, pag.31
265 Ibidem, pag.34266 Pr.Prof. Alexander Schmemann, Pentru viaţa lumii- sacramentele şiOrtodoxia, Institutul Biblic şi de Misiune…,Bucureşti, 2001, pag.16
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 48/104
După învăţătura Sfinţilor Părinţi, Dumnezeu este prezent în lume prin energiile
necreate, dar nu se confundă cu lumea. Creatorul este prezent în creaţie, dar e distinct de
creaţie. Prin această distincţie teologică se evită atât panteismul, cât şi deismul. Părăsirea
înţelesurilor greşite ale întrebuinţării lucrurilor şi urmarea raţiunii, aduce asupra oamenilor
viaţa întru sfinţenie şi comuniune cu Dumnezeu. Căderea omului în păcat nu constă în faptul
că el a ales lumea în locul lui Dumnezeu, ci pentru că a stricat echilibrul dintre spiritual şi
material, el care era menit să o transforme în „viaţă în Dumnezeu”, plină de sens şi de duh.
„Aceasta lume, această viaţă i-au fost date omului pentru a fi sacrament al prezenţei
dumnezeieşti, comuniune cu Dumnezeu, şi doar prin această viaţă, prin „transformare” lor în
comuniune cu Dumnezeu, omul devine om”.267
Purtările omului, afirmă Sfântul Maxim, sunt ca nişte haine albe. Dacă sunt curate,
sunt ca nişte haine albe, se vede prin ele sufletul care nu vrea să ascundă nimic. Dacă sunt
murdare, ele caută să ascundă sufletul, făcându-l pe om netransparent. Primul este scăldat în
lumină, al doilea închis în întunericul singurătăţii.268 Viaţa celui pătimaş, în viziunea
Sfântului Maxim, este o viaţă de autoexcludere şi izolare faţă de Dumnezeu şi de semeni,
aceasta pentru că, pe de o parte înstrăinarea faţă de Dumnezeu vine din neputinţa de a mai
vedea creaţia ca dar al lui Dumnezeu, iar pe de altă parte pentru că în patima omului îşi este
propriul centru şi propria măsură, toate gândindu-se unite în persoana sa prin iubire egoistă
de sine, numită filavtia.
Această schimbare în om, a centrului de gravitate, de la Dumnezeu Care atrage şi
îndumnezeieşte omul, aduce după sine dezintegrarea omului şi a puterilor sale, precum şi
schimbarea direcţiei mişcării ontologice a fiinţei umane dinspre Dumnezeu, înspre patimă şi
om. Astfel, omul devine dintr-un animal raţional”,269 un animal iraţional, lipsit de scop şi
orientare. „Căci aceasta este desăvârşirea, afirmă Sfântul Maxim, să nu purtăm nici o
trăsătură a veacului acestuia”.270
Prin viaţa păcătoasă se pierde capacitatea omului de a se jertfi, de a se dărui altuia în
iubire supremă şi dăruire maximă. Prin jertfă „omul renunţă la a avea pentru a se realiza în a
fi”.271 Jertfa este „libertatea creatoare” este „dar autentic, adică dăruire de sine, personală
altuia. „Trupul nostru este chemat să fie infuzat, penetrat de duh”. El este materie de jertfă; şi
267 Ibidem, pag.16268 Sf.Maxim Mărturisitorul, Cuvânt către robul lui Dumnezeu Gheorghe, eparh al Africii, în “Părinţi şi ScriitoriBisericeşti”, vol.80, Institutul Biblic şi de Misiune…, Bucureşti, 1990, pag.18, notă de Pr.Prof. Dr.D.Stăniloae
269 Ibidem, pag.185270 Ibidem, pag.16271 Pr. C.Galeriu, Jertfă şi răscumpărare, Harisma, Bucureşti, 1991, pag.11
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 49/104
adus ca jertfă, e destinat să capete acea „sensibilitate spirituală, de care vorbesc Sfinţii
Părinţi”272
După concepţia Sfântului Maxim, punctul de sprijin al păcatului constă tocmai în
această estompare până la negaţie a binelui, a lumii, concomitentă cu auto-adorarea eului
nostru. În viaţa pătimaşă se realizează o schimbare a centrului spiritual de unde ne
alimentăm fiinţa cu hrană spirituală, astfel alegerea eului ca centru al existenţei şi măsură a
tuturor lucrurilor duce individul uman la izolare şi însingurare faţă de Dumnezeu şi faţă de
semenii noştri.
După Sfântul Maxim, „ filavtia” e în primul rând „pasiune” către trup, o „tandreţe
iraţională pentru trup”.273 Filavtia împarte neamul omenesc orizontal, geografic şi vertical.
Oamenii nu pot să dăinuiască fără contrariul ei renunţarea de sine. Această trăire a patimilor
aduce în prim plan „ideea de posesie”, trăită individualist, egoist. „Harul îndumnezeirii”
vine numai după lepădarea vieţii celei după simţuri şi lucrarea „virtuţilor îndumnezeitoare”,
astfel omul poate să ajungă „nepătimitor, mai bine zis dumnezeu”. „Virtuţile sunt
călăuzitoare spre Dumnezeu”,274 iar El este Cel ce a dăruit „strălucirea virtuţilor, care vă
îndumnezeieşte după har, înlăturând trăsăturile omeneşti şi „în acelaşi timp vi-L înomeneşte
pe Dumnezeu prin coborârea Lui şi prin primirea de către voi, pe cât e cu putinţă omului, a
însuşirilor dumnezeieşti”.275
Temporalitatea înseamnă, după cuvintele Sfintei Scripturi, împlinirea vocaţiei făpturii
într-un anumit timp dat.276 Ea este împlinirea virtuţilor sau vieţuirea virtuoasă care ne
situează în comuniune de iubire şi sfinţenie cu Dumnezeu. Virtuţile sunt o jertfă sau un
„schimb de dar cu Dumnezeu, izvorul vieţii”.277 Lumea este prin natura ei, ontologic,
destinată să fie jertfită lui Dumnezeu şi de aceea Mântuirea adusă prin Fiul lui Dumnezeu
întrupat are forma unei oferiri, jertfe supreme, prin moarte pe cruce. Mântuitorul Hristos
Întrupat se descoperă acum lumii nu în atotputernicia Sa, ci în iubire faţă de Tatăl, Căruia I
S-a făcut ascultător, şi-n iubire faţă de umanitate, cu care unindu-se, a adus-o să trăiască în
iubire şi dăruire lui Dumnezeu, în „maximă apropiere” faţă de El şi nedespărţită de Acesta.
Virtuţile, în viziunea Sfântului Maxim, sunt naturale, ele fiind expresii ale adevăratei
naturi ale omului. Viaţa de păcat este asumarea de către om a unei existenţe iraţionale,
simţuale care duce umanul la o dezintegrare continuă. Diferitele forme de exces faţă de
272 Ibidem, pag.55273 Ibidem, pag.89274 Sf.Maxim Mărturisitorul, op. cit ., pag.37
275 Ibidem, pag.38276 Pr. C.Galeriu, Vocaţia pascală a făpturii, în “Ortodoxia”, 1989, nr.2, pag.12 277 Ibidem
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 50/104
facultăţile naturale ale fiinţei umane „se condiţionează reciproc şi împreună distrug unitatea
pozitivă a omului ca fiinţă compusă.”278
Sfinţii sunt, după concepţia maximiană, cei ce au ales viaţa virtuoasă în comuniune
cu Dumnezeu, şi au respins păcatul sau patima. „Pentru iubire, spune el, toţi sfinţii s-au
împotrivit totdeauna păcatului, nedând nici un preţ pe viaţa aceasta, răbdând multe feluri de
moarte ca să se adune în ei înşişi şi în Dumnezeu din lume şi să înlăture sfâşierea firii în ei
înşişi”.279 Sfântul este după Sfântul Maxim, modelul de vieţuire în această lume, împlinirea
iubirii faţă de Creator şi realizarea unităţii firii umane. El este cel care se „ întristează după
Dumnezeu, care e în chip limpede sămânţa dumnezeiască, al cărei rod copt sunt bucuria şi
bunătăţile veşnice”.280 „Virtuţile dumnezeieşti” sunt cele care ne aduc sfinţenia „căci mâna
fiecărui drept, spune Sfântul Maxim, sunt faptele virtuţii lui, în care şi prin car e Dumnezeu
primeşte asemănarea cu oamenii”.281
Omul sfânt este, pentru Sfântul Maxim, cel care „ocoleşte neştiinţa şi se mişcă numai
spre Dumnezeu prin cunoştinţă. Şi prin aceasta şi pentru aceasta să dea naştere fericitei
iubiri, care îl leagă de Dumnezeu şi îl face dumnezeu pe iubitorul de Dumnezeu”.282 Sfântul
este cel căruia toate îi sunt transparente, căci vede în toate iubirea şi darul lui Dumnezeu. El
are aşa cum afirmă Sfântul Maxim „mintea luminată de razele dumnezeieşti”.
Tipul de om virtuos, sfinţit prin lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, este pentru Sfântul
Maxim, omul realizat în Hristos sau idealul de om la care trebuie să aderăm toţi. Realizarea
lui, prin viaţa în Hristos în Biserica Sa este scopul fiecărui individ uman, căci virtutea este, în
viziunea Sfântului Părinte, cea care îndumnezeieşte creatura, făcând-o „biserică tainică” în
care se coboară ca în ziua Cincizecimii darurile Sfântului Duh, care o plineşte prin har şi o
desăvârşeşte în iubire. „Omul virtuos şi-a făcut prin viaţă din chipurile însuşirilor
dumnezeieşti trăsături proprii,..are asemănare întocmai cu Dumnezeu, cu care nu se poate
compara nimic din cele ce sunt după Dumnezeu”.283 Sfântul maxim, ne face şi un îndemn:
„…să căutăm numai cele poruncite”; iar în altă parte ne spune că: „Toate virtuţile ajută
mintea să câştige dragostea dumnezeiască”.284
278 Lars Thunberg, op. cit ., pag.88279 Sf.Maxim Mărturisitorul, op. cit ., pag.36280 Ibidem, pag.41281 Ibidem, pag.34
282 Ibidem, pag.31283 Ibidem, pag.11284 Idem, Capete despre dragoste, în “Filocalia”, vol.II, Humanitas, Bucureşti, pag.55
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 51/104
În cei ce ajung la treapta sfinţeniei lucrează „prin cuvintele şi faptele lor Însuşi
Hristos”,285 iar în această conlucrare, omul, primeşte harul dumnezeiesc prin care mintea
celui sfinţit se uneşte cu Dumnezeu. În această unire, ea, capătă „o formă dumnezeiască”,
harul „desfăcându-o de toate înţelesurile”286 lumii acesteia, care ar putea-o corupe. Temelia
care stă la baza sfinţirii omului şi a lumii este iubirea sau dragostea. Prin ea Dumnezeu ne
oferă ca dar, îndumnezeirea, iar omul îşi oferă întreaga existenţă lui Dumnezeu, prin Care şi
în Care se împlineşte.
„Dragostea dă aripi cunoaşterii, călăuzindu-l pe om către Dumnezeu pe care Îl
contemplă atât cât acestuia îi este cu neputinţă”.287 Scopul pe care-l urmăreşte Sfântul Maxim
este acela de a arăta că omul trebuie să fie absolut liber de toate viciile şi să arate o iubire
desăvârşită.288
Sfântul Maxim nu împărtăşeşte opinia că omul lasă în urmă funcţiile lui
„pasionale”(adică capacitatea lui de dorinţă şi angajament ca fiinţă senzuală cât şi spirituală)
în timpul procesului de îndumnezeire şi desăvârşire creştină. De fapt iubirea implică ca
această „pasionalitate” să fie restabilită din pervertirea ei şi transformată, ca astfel să
însoţească pe om în toată viaţa lui ca fiinţă umană. Din acest motiv, Sfântul Maxim, numeşte
iubirea „o patimă binecuvântată”.289
După viziunea maximiană, omul sfânt, desăvârşit „este acela a cărui putere
pătimitoare înclină cu totul spre Dumnezeu”.290 La această viaţă de sfinţenie participă
întreaga fiinţă umană „depăşind planul biologicului şi fizico-chimic”.291 „În noi, spune
Sfântul Maxim, locuieşte plinătatea dumnezeirii după har, dar numai atunci când adunăm
toată virtutea şi înţelepciunea”.292 În viaţa viitoare între Mântuitorul Hristos şi trupurile
sfinţilor nu va mai fi distanţă, ci se vor afla în stare de perihoreză, fără a se confunda
persoanele, prin lumina necreată a Sfintei Treimi.293
Viaţa virtuoasă este o caracteristică a celui ce întruchipează sfinţenia, este imitarea lui
Dumnezeu a „sfinţilor atleţi294 ai Lui, iar prin această lucrare iradiază lucrarea lui Dumnezeu
285 Ibidem, pag.41286 Ibidem, pag.35287 Pr. Magister.Mihai Georgescu, Virtutea iubirii în teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul , în “Studii Telologice”,1958, nr.9-10, pag.603288 Drd. Marius Talea, op. cit ., pag.147289 Ibidem, pag.148290 Sf.Maxim Mrăturisitorul, op. cit ., pag.105291 Prot. Irineu Pop, op. cit ., pag.60
292 Sf.Maxim Mărturisitorul, op. cit ., pag.174293 Pr.prof.Dr.D.Stăniloae, Iisus Hristos, Dumnezeu şi îndumnezeitor , pag.207294 Idem , Sfinţenia în ortodoxie, în “Ortodoxia” nr.1, pag.35
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 52/104
şi lucrarea omului potenţată şi transfigurată de lucrarea dumnezeiască”.295 Sfinţenia este
opusă ca atare falsificării şi degradării vieţii omeneşti, abaterii ei din calea ei de adevărată şi
strălucitoare realizare nu numai la suprafaţă, ci şi în profunzime. „Virtuţile sunt deiforme” iar
negrija faţă de ele ne depărtează de Dumnezeu „întorcând grija şi căutarea, care trebuie să ne
îndrepte numai spre împărăţia cerurilor, spre ceea ce nu-i îngăduit, adică spre viaţa
pământească, şi răbdând să fiu dus de simţuri în loc de a fi dus cu mintea spre Dumnezeu”296
Mintea, în concepţia Sfântului Maxim trebuie să înainteze spre Dumnezeu şi
comuniunea cu El în mod natural, ontologic. Atunci când aceasta nu înaintează în
Dumnezeu, înaintează în patimă, în care îşi distruge fiinţa şi relaţia ontologică cu Dumnezeu.
Sfinţii Părinţi asemănau pe om cu o moară de apă şi spuneau că această moară este activă tot
timpul, dar stă în puterea omului să macine cele bune sau cele rele, să lucreze virtutea, sau să
se complacă într -o viaţă pătimaşă, izolată şi depersonalizată.
În lucrarea omului sfânt „se adună toţi în Hristos, pentru că Hristos se sălăşluieşte în
toţi, devenind totul în toţi, unindu-se toţi cu trupul Lui şi devenind un unic trup al Lui.297
„Sfinţenia sau îndumnezeirea nu constă, afirmă Părintele Stăniloae, o dilatare fizică,
substanţială a naturii omeneşti, ci o purificare şi intensificare spirituală”,298, o vieţuire
deiformă în Hristos şi în comuniune cu Sfânta Treime.
Vieţuirea sfinţilor ai lui Dumnezeu atinge în procesul desăvârşirii umanului „trepte de
o înălţime uluitoare”,299ei având ca exemplu natura umană a lui Iisus Hristos care a atins prin
îndumnezeirea de care s-a împărtăşit, fiind purtată de ipostasul divin, „ultima treaptă posibilă
de amplificare a puterilor ei, pe care noi nici nu ne-o putem închipui unde se află”.300
E de remarcat că Sfântul Maxim vede urcuşul omului spre îndumnezeire nu prin
ocolirea lumii, ci în legătură cu ea. În legătură cu lumea se desăvârşeşte fiinţa omului,
adunând raţiunile lumii prin virtuţi, ca, depăşind în felul acesta raţiunea sa şi raţiunile lumii,
să devină oglindă cât mai curată a Raţiunii şi bunătăţii divine din care iradiază acelea. Cel
care biruieşte răul se face fereastră a lui Hristos, prin lucrarea virtuţilor, iubitor de Dumnezeu
şi de propria sa natură, pe care nu o îngustează, ci îi oferă adevărata sa existenţă, în har, în
comuniune cu Dumnezeu. Aceştia primesc trăsăturile lumii îngerilor şi vor primi răsplată de
la Dumnezeu.301
295 Ibidem 296 Sf.Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Institutul Biblic şi de Misiune…, Bucureşti, 1990, pag.68 297 Ibidem, pag.312, notă de Pr. Prof.Dr.D.Stăniloae 298 Pr.prof.Dr.D.Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, OMNISCOP, Craiova, 1993, pag.188
299 Ibidem, pag.189300 Ibidem 301 Sf.Maxim Mărturisitorul , op. cit ., pag.139
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 53/104
După, viziunea maximiană, sfântul vieţuieşte în două planuri: cel al naturii şi cel mai
presus de natură. Planul naturii este transfigurat prin virtute şi cunoştinţă din partea lui
Dumnezeu, dar nu suprimat. Sfântul Maxim dă anumite precizări ale stării de îndumnezeire.
Timpul se umple de Dumnezeu, spune el, de eternitate, iar în fire intră ceea ce este mai
presus de fire.302 „Săracul întru Hristos”, sfântul este deplin în chiar propria
persoană…belşugul se revarsă din el însuşi, har peste har, fiindcă el este părtaş, în însăşi
fiinţa lui, la Cel ce este sfânt şi Îl exprimă nemijlocit”.303
Sfântul Maxim stăruie asupra transfigurării întregii naturi a sfinţilor prin virtute şi
cunoştinţă şi prin purtarea lui Dumnezeu manifestată în ele. Petrecerea „naturală” în timp e
penetrată de Duhul dumnezeiesc lucrător prin voinţa şi gândirea orientată spre
Dumnezeu…În acest caz, subiectul uman poate să se concentreze întreg în simţirea prezenţei
divine, astfel, deşi va satisface trebuinţele firii pentru a se conserva, apetiturile acestora nu
vor avea puterea de a-L robi ci le va copleşi prin simţirea prezenţei spirituale şi curate a lui
Dumnezeu.304
Sfinţii au dat sensuri ziditoare de suflet lumii, iar înţelegerea acesteia i -au dus la
Dumnezeu şi la viaţa de comuniune cu El. „Căci ei, afirmă Sfântul Maxim, nu au privit ca
noi nici creaţiunea, nici Sfânta Scriptură, în chip material şi coborât. Ei nu s-au folosit numai
de simţire, de suprafeţe şi de figuri spre dobândirea cunoştinţei fericite a lui Dumnezeu, de
litere şi de silabe, din care vine greşeala şi înşelăciunea în aprecierea adevărului, ci numai de
mintea singură, atotcurăţită şi izbăvită de toată ceaţa materială Dacă deci voim să judecăm cu
bună credincioşie, cercetând mintal raţiunile celor sensibile, să privim la ei cum înaintează
corect pe cărarea dreaptă spre cunoştinţă fără greşeală a lui Dumnezeu şi a celor
dumnezeieşti.”305 Sfinţenia este opusă păcatului şi înseamnă „prezenţa roditoare şi rodită a
Duhului lui Hristos în om, este una cu prezenţa anticipată a vieţii veşnice în el”.306
Ea se realizează, în concepţia Sfinţilor Părinţi şi a Sfântului Maxim Mărturisitorul,
prin participare la sfinţenia şi infinitatea lui Dumnezeu, şi prin aceasta la viaţa Lui, care se
face simţită prin trăirea în comuniune cu Dumnezeu. Această participare „e simultană însă
cu uitarea plăcerilor trecătoare şi inferioare ale păcatului, uitare care devine statornică în cei
ce se angajează permanent şi cu toate eforturile pe acela unei vieţi de sfinţenie”.307
302 Ibidem, notă de Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae 303 Paul Evdokimov, Femeia şi mântuirea lumii, Christiana, Bucureşti, 1995, pag.231 304 Sf.Maxim Mărturisitorul, op. cit ., pag.140, notă de Pr.Prof. Dr.D.Stăniloae
305 Ibidem, pp.157-158306 Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae, Sfinţenia în ortodoxie, în “Ortodoxia”, 1980, nr.1,pag.34 307 Ibidem, pag.35
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 54/104
După Sfântul Maxim, pe Dumnezeu „L-au cunoscut cu adevărat,..numai sfinţii care
şi-au cunoscut sufletul prin virtuţi şi s-au îndreptat toată pornirea mintală a lor cu totul spre
cele dumnezeieşti”.308 Inima celor ce vor să se sfinţească trebuie să se întărească împotriva
ispitelor păcatelor, o ieşire din învârtoşarea încăpăţânată a mândriei, a mâniei şi a
necredinţei.
Sfântul este un om neclintit în faţa ispitelor, este plin de bunătate, smerenie şi iubire,
pentru că iubind binele şi dorind mereu să-l facă este el însuşi bun, participând prin virtuţile
sale la Dumnezeu Cel infinit.
Atât de mult sunt despătimiţi şi detaşaţi de bunurile perisabile ale lumii acesteia,
încât, „au cunoscut, afirmă Sfântul Maxim, pe Făcător din făpturile Lui” 309, „iar prin ceea ce
spune că sfinţii s-au ridicat mai presus de doimea materială, pentru unimea cugetată din
Treime, bănuiesc că arată ridicarea lor peste materie şi formă, din care constau corpurile, sau
peste trup şi materie, despre care, depăşindu-le, au spus că s-au unit cu Dumnezeu şi s-au
învrednicit să se unească cu lumina preacurată… Şi văzând astfel sufletul întreg unit, în chip
neştiut, cu Dumnezeu întreg, ca pe un chip cu modelul său, prin minte, raţiune şi duh, având
pe cât se poate, înrudirea cu El prin asemănare, au cunoscut tainic unimea cugetată în
Treime”310.
Sfântul Maxim consideră că trecerea principală de la lume la Dumnezeu constă într -o
depăşire a stării de dualitate spre unitate. În acest caz depăşirea dualităţii ar însemna o
deplină asimilare a desăvârşirii în corpul uman, o biruire a faptelor haotice care se opun
raţionalizării trupului, o biruire a lor prin spiritul uman unit cu Dumnezeu. Dualitatea
aceasta, în viziunea maximiană provine dintr -o prea mare ataşare a trupului de materie.
Sfinţii despart de materie afecţiunea trupului, când îl fac pe acesta stăpânit întreg de spirit şi
unit cu Dumnezeu.311
Concepţia despre sfinţenie şi desăvârşire a Sfântului Maxim se dovedeşte şi astăzi de
o actualitate şi „o profunzime, solidare cu însuşi progr esul general al omenirii care în
multiplicitatea sa îşi descoperă o structură unitară”312, spre Cauză şi Scopul creării făpturii
întregi – îndumnezeirea.
Viziunea lumii şi a omului este una pozitivă, într -o continuă ascensiune spre
Dumnezeu, pentru eternizarea în El întru desăvârşire, în Hristos şi comuniune cu Sfânta
308 Sf:Maxim Mărturisitorul, op. cit., pag.166309 Ibidem, pag.170
310 Ibidem, pag.182311 Ibidem, pag.183, notă de Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae 312 Drd.Gheorghe Petraru, op. cit ., pag.373
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 55/104
Treime. Îndumnezeirea persoanei umane este planul şi taina cea din veac ascunsă a lui
Dumnezeu şi spre aceasta trebuie să tindem mereu prin Hristos şi împreună cu Hristos, în
Biserica Sa, pentru a ne ridica cu adevărat la deplinătatea şi la sensul cel mai înalt al vieţii.
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 56/104
CAP. III CONTROVERSE ŞI DEVIAȚII ALE ANTROPOLOGILORCU PRIVIRE LA TEOLOGIA ÎNDUMNEZEIRII OMULUI ŞI
COMBATEREA LOR DE CĂTRE BISERICĂ
Emancipată de sub tutela tradiţiei teologice şi metafizice, ieşită din perspectiva lor
finalistă („teologică” sau „eshatologică” unde omul se explică prin scopuri transcendente),
antropologia modernă a privilegiat în ultimele două secole, în sens pozitivist, demersul
„arheologic”, pledând pentru explicarea reducţionistă a omului prin originile şi condiţiile
existenţei lui naturale, abordate din perspectivă dominantă sau conjugată a biologiei,
psihologiei, sociologiei, lingvisticii, sistemelor, comunicării etc.
Omul a fost redus astfel la nevoile elementare biologice şi culturale ale supravieţuirii
lui (hrană, reproducere), la jocul pulsiunilor fundamentale create în jurul acestor nevoi, la
relaţiile economice, limbajului etc.313
Ideologiile antropologilor reducţioniste nu fac decât să mutileze omul, reclamându-l a
fi stăpân asupra lumii şi a se limita doar la ea şi nimic altceva. Omul, în această consecinţă,
este privat de tot ceea ce este dumnezeiesc în el, este ştrangulat şi lipsit de tot ceea ce se
numeşte Dumnezeu, accentuându-se caracterul lui de fiinţă autonomă, care nu se mai
defineşte prin Dumnezeu, ci se defineşte prin om. Atât de mult a fost distorsionat şi
desfigurat „chipul lui Dumnezeu”, omul, încât mulţi antropologi şi filosofi îl privesc ca fiind
altceva decât „ creaţia lui Dumnezeu”.
Alexis de Tocqueville, afirma în acest sens „urc din secol în secol până în
Antichitatea cea mai îndepărtată; nu zăresc nimic care să semene cu ceea ce am sub ochi..
Trecutul nu mai luminează viitorul, iar spiritul îşi croieşte drum prin beznă”.314
Toată această depărtare de la adevărata definire a omului, (dacă se poate defini în
totalitate) prin Omul-Hristos întrupat, reprezintă rezultatul umanismelor europene moderne,
al căror antropocentrism fragil n-a putut stăvili „sinuciderea în masă a omului ca fiinţă
teologică şi religioasă, nici ororile „omuciderii industrializate şi dezumanizările de tot felul
care au invadat societăţile actuale depersonalizându-le intens.315
313 Panayotis Nellas, op. cit ., studiu introductiv şi trad de diac. Ioan I.Ică, pag.6
314 Alexis de Tocqueville, Despre democraţie, în America, vol.II, pag.357, apud H.R.Patapievici, Omul recent,Humanitas, Bucureşti, 2001, pag.51 315 Panayotis Nellas, op. cit ., pag.7
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 57/104
Adevărata natură a omului se poate defini numai în raport cu Dumnezeu, al cărui chip
şi este, Care, după afirmaţia Sfântului Maxim Mărturisitorul, „ne va arăta bucuria
covârşitoare a bunătăţii Lui, lucrând desăvârşit în cei vrednici îndumnezeirea”.316
Reducându-l pe om numai la condiţiile sale biologice şi privându-l pe acesta de
posibilitatea unirii în har cu Dumnezeu, de îndumnezeire, se respinge întruparea
Mântuitorului Hristos „pentru ca să avem viaţă veşnică” (Ioan 3,16), şi se afirmă realizarea
omului prin om şi nu prin Hristos Domnul. Astfel, „dezîntrupând” pe Hristos şi
proclamându-se „dumnezeu” omul „umanist”, „chip al lui diavolului, sclav al păcatului, şi al
morţii,317 omul devine prizonier ca într-o închisoare în lumea aceasta, lipsit de tot ceea ce-i
vital pentru a exista (aer, lumină, hrană, iubire, precum şi temeiul existenţei sale, C reatorul
Său, Hristos Domnul).
În realitate lumea aceasta operează cu două filosofii: cea divino-umană şi cea
omenească. Una este filosofia unităţii, a unirii şi îndumnezeirii omului prin Hristos întrupat,
în comuniune şi existenţă iubitoare, iar cealaltă a diviziunii, a separaţiei dintre divin şi uman,
precum şi a pluralismului omenesc.
Adevărata filozofie în care omul îşi regăseşte întreaga fiinţă şi se împlineşte este
filosofia divino-umană, filosofia lui Hristos Domnul, este filosofia omului înnoit şi renăscut
în Hristos, a omului sfinţit şi îndumnezeit în Hristos.318 Numai realizaţi sau desăvârşiţi în
Hristos „suntem deplini” (Coloseni 2,10) căci „întru El locuieşte trupeşte toată plinătatea
Dumnezeirii” ( Coloseni 2,9).
Dacă prin trup există în natură, prin spirit el se ridică deasupra ei, natura se
întrepătrunde cu spiritul şi devine spirituală, duhovnicească, dăruită lui Dumnezeu. Prin
înnomenirea Fiului lui Dumnezeu, afirmă Sfântul Maxim, Hristos s-a făcut asemenea nouă
afară de păcat, căci „coborându-se până la cele de mai jos ale părţi ale pământului, unde-l
prăbuşise pe om tirania păcatului,”omul ajunge la „capătul lucrării tainice de îndumnezeire al
lui, afară de identificarea în fiinţă cu El şi ridicându-l mai presus de toate cerurile, unde
mărimea firească a harului îl cheamă…”319
Cu cât, omul, se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât se arată persoana sa, la
adevărata lui valoare, aceea de a fi chip adus la asemănare, sau asemănare actuală cu
Dumnezeu, prin îndumnezeire. Iar, cu cât înaintează în umanizare cu atât se apropie mai mult
de moarte şi de neîmplinire.
316 Sf.Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în “Filocalia”, vol.II, Harisma, Bucureşti, pag.85
317 Arhim. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeu-Omul, Deisis, Sibiu, 1997, pag.19318 Ibidem, pag.53319 Sf:Maxim Mrăturisitorul, op. cit ., pag.85
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 58/104
Jocul existenţei umane se desfăşoară deci, în cadrul unui triunghi fundamental:
Dumnezeu-om-lume. Esenţial este faptul că nu relaţia omului cu natura, ci relaţia sa cu
Dumnezeu este cea care-i relevă misterul ultim al existenţei sale, sensul uman al vieţii trăite
în relaţie de comuniune cu Dumnezeu.320
Prin propovăduirea Bisericii despre întruparea Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul
Hristos, se demască neautenticitatea vieţii păcătoase şi muritoare, deschizându-se în acelaşi
timp perspectiva unei vieţi autentice, a unei relaţii ziditoare cu „Cuvântul fiinţial al lui
Dumnezeu, devenit om”321, pentru îndumnezeirea noastră. Religia nu este primordial
cuvântul omului despre Dumnezeu, ci Cuvântul lui Dumnezeu către şi despre om, nu e
revelarea divinului de către om, ci revelaţia umanului de către Dumnezeu, de aceea, „teologia
nu este posibilitatea supremă a antropologiei, ci premisa oricărei antropologii”322.
De câte ori ştiinţa sau oricare dintre sistemele filosofice au vrut să-l exprime pe om,
nu s-a ajuns decât la reducţionism, căzându-se în extreme, omul fiind privat atât de vieţuirea
lui în raport cu Dumnezeu, cât şi de negarea propriei naturi fizice şi absolutizarea spiritului
său. Dar, adevărata definiţie a omului o dă numai religia, în care Dumnezeu S-a făcut, cu
adevărat om pentru ca să ajungă la noi, „în virtualitatea credinţei, sfârşitul veacurilor
destinate îndumnezeirii celor vrednici, care actual se va face arătat după har…”, şi după viaţa
trăită cu şi prin Domnul Hristos.323 În această vieţuire „divină” pentru uman, omul devine
conştient de structura sa ca chip al lui Dumnezeu, numai sesizând prezenţa lui Hristos în
ea.324
Omul, ca subiect de cunoaştere nu poate fi tratat ca o fiinţă a naturii, prin intermediul
naturii325, ci ca „chip al lui Dumnezeu”, creaţia mâinilor Sale, trup şi suflet , destinat
împărtăşirii de sfinţenia Creatorului său şi spre dobândirea Împărăţiei Sale.
Creştinismul descoperă că adevărul ontologic despre om nu se află conceput în omul
însuşi, ca fiinţă independentă de Dumnezeu, ci adevăratul său chip se află în Arhetipul său
necreat, în care se defineşte întreaga sa realitate. Cu alte cuvinte, omul poate fi Dumnezeu,
dar numai „conştient că e un Dumnezeu prin mila unicului şi marelui Dumnezeu sau e un
Dumnezeu, dependent prin participare”326. Cu alte cuvinte, calităţile de om şi stăpân ale
320 Panayotis Nellas, op. cit., pag.8321 Sf.Maxim Mărturisitorul , op. cit ., pag.332322 Panayotis Nellas, op. cit., pag.9323 Sf.Maxim Mărturisitoul, op. cit ., pag.86
324 Vasile Cristescu, Antropologia în perspectivă teologică , Junimea, Iaşi, 1999 pag.91 325 Ibidem, pag.83326 Pr.D.Stăniloae, Ascetică şi mistică ortodoxă , Deisis, Alba-iulia, vol.II, 1993, pag.204
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 59/104
omului asupra lumii naturale, nu sunt decât iluzii ale umanului care vrea a se afirma, în
creaţie, absolutist, dar fără ajutorul şi harul dumnezeiesc.
Abia în Hristos Domnul, Dumnezeul-om şi în Biserică, Trupul şi locul prezenţei Lui
sacramentale, omul poate cunoaşte în acelaşi timp atât „chipul său adevărat, cât şi
Arhetipul”, modelul divin după a cărei icoană a fost creat iniţial, şi spre care , după cădere,
trebuie să tindă să se asemene. „Omul este făcut după chipul existenţei veşnice ca existenţă
veşnică, căci, deşi ni e fără de început, este fără de sfârşit.”327
Religia biblică este revelarea unei antropologii teonome, în care omul îşi acceptă liber
în credinţă şi ascultare de Dumnezeu condiţia de chip creat al lui Dumnezeu. Acceptarea
acestei condiţii rezolvă dubla antinomie de nedepăşit, a creaturalităţii şi păcătoşeniei umane
în taina îndumnezeirii omului, ca înfiere şi naştere a lui după har, în Dumnezeu Tatăl, prin
Fiul, în Duhul Sfânt. Omului care spune despre sine însuşi: „Sunt pământ şi cenuşă.” (Fac.
18, 27), „vierme şi nu om” (Ps. 21, 6), păcătos nevrednic şi nedesăvârşit, Dumnezeu îi spune
în Hristos: „Sunteţi dumnezei şi fii ai Celui Preaînalt.” (Ps. 81, 6 şi In. 10, 34). Astfel,
suntem chemaţi să-L imităm pe Dumnezeu, Care Îşi oferă Fiul, şi pe Sine în El, prin Duhul
Sfânt”328, pentru a ajunge la viaţa de îndumnezeire şi vieţuire în Dumnezeu.
Taina îndumnezeirii ca înfiere harică a omului în Dumnezeu conciliază paradoxal atât
dependenţa şi finitudinea creaturală a omului, cât şi destinul său ultim de participare la
libertatea absolută a lui Dumnezeu. Omul devine „dumnezeu după har”, fiu în Fiul, ajunge
„conform chipului Fiului lui Dumnezeu” (Rom. 8,29), „se înnoieşte purtând chipul omului
ceresc veşnic” (I Cor. 15, 49) şi se preface „din slavă în slavă în acelaşi chip” (II Cor. 3, 18).
Îndumnezeirea ca înfiere prin har concentrează, deci, esenţa antropologiei biblice şi
patristice, revelând misterul ultim al existenţei umane.329
În virtutea libertăţii sale, însă, pentru om există nu numai calea teonomiei, calea
credinţei şi ascultării de Dumnezeu (care îl duce la înfiere şi îndumnezeire prin har), ci şi
calea „autonomiei”, a refuzului orgolios al lui Dumnezeu, al neascultării şi revoltei, a
neacceptării păcătoşeniei şi creaturalităţii şi a „uzurpării funeste”330 a condiţiei absolute a
Creatorului prin asumarea unei atitudini „divine”, de dominaţie tehnico-ştiinţifică, culturală
ori social-politică asupra existenţei. Omul, nu poate să-şi asume cu adevărat o existenţă
divină, ci doar una ireală, irealizabilă, o mimare a unirii cu existenţa naturală. Numai în jertfa
Domnului Iisus Hristos umanul şi divinul sunt intim unite şi dăruite, căci prin aceasta
327 Sf.Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, în “Filocalia2, vol.II, Humanitas, Bucureşti, 1999, pag.91
328 Lars Thunberg , op. cit., pag.36329 Panayotis Nellas , op. cit ., pag.10330 Ibidem
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 60/104
„divinul trăieşte omenescul, dar dumnezeieşte, iar umanul trăieşte divinul, dar omeneşte.”331
Cu toate acestea, datorită dezordinii intrate în existenţă, această cale a omului, a
autodivinizării şi autoumanizării sfârşeşte însă în „tragicomedia morţii”332 asumate în oroarea
sinuciderii sau omuciderii, în farsa demonică a autoidolatrizării sau a divinizării elementelor
cosmice ori a propriilor pulsiuni naturale împătimite.
Folosindu-se de propria sa natură (trupul şi sufletul) împotriva lui Dumnezeu, omul
adamic căzut, dar ridicat prin Hristos, a încercat şi încearcă mereu, în pofida iubirii arătate de
Creatorul său ( I In. 4, 8) să se fortifice în umanul său şi să-şi câştige îndumnezeirea pe cont
propriu, revendicând-o revoltat prin diferite mituri ale nemuririi sufletului său, ale umanităţii,
ale progresului istoric nelimitat, al istoriei sau culturii divinizate, respectiv idolatrizate,
„chipuri” ale absolutului făcute de om.333
Era în planul creaţiei omului ca acesta să devină dumnezeu. Planul lui Dumnezeu,
care urmărea desăvârşirea omului şi unirea lui cu Dumnezeu era bun şi în acelaşi timp, era
posibil şi realizabil. Realizarea lui de către om , fără participarea lui Dumnezeu a adus
„tragismul căderii” omului şi a singularizării lui. „Autodivinizarea artificială”334 nu era reală,
pentru că era realizată fără harul îndumnezeitor al lui Dumnezeu, din care, el, îşi trage
existenţa lui, fiinţa lui, modelul lui, şi numai în El găsind raţiunea lui, fericirea şi veşnicia
lui…335
Pozitiv sau negativ, teonom sau autonom, divino-uman sau „umanist”, haric sau demonic,
„îndumnezeirea” omului „se dovedeşte nu numai o chestiune marginală a istoriei teologiei”,
o fantasmă mitologică sau o speculaţie metafizică, e chiar o constantă a condiţiei umane în
ansamblul ei”.336
Departe de a fi o chestiune ezoterică, îndumnezeirea marchează profund utopiile şi
angoasele epocii moderne, fiind una din ideile poate, cele mai actuale ale epocii noastre
moderne, când omul este redus numai la vieţuirea sa somatică, şi când idealurile sale nu pot
depăşi lumea aceasta fizică.
Ideile de Dumnezeu, iubire, bine, comuniune, participare, desăvârşire (în Hristos) par
din ce în ce mai străine şi de neîmplinit pentru omul nostru contemporan. Omul a uitat cauza
331 Sf:Maxim Mărturisitorul, Către Petru Ilastru…, în “Părinţi şi scriitori Bisericeşti”, vol. 80, Institutul Biblic şi deMisiune…, Bucureşti, pag.89, notă de Pr.prof.Dr.D.Stăniloae 332 Panayotis Nellas, op. cit ., pag.10333 Ibidem, pag.11
334 Ibidem 335 Arhim. Iustin Popovici, op. cit ., pag.60336 Panayotis Nellas , op. cit ., pag.11
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 61/104
şi scopul pentru care a fost creat şi faptul că prin iubire, el, este menit să devină dumnezeu,
căci „Dumnezeu a fost şi S-a arătat om…337
Ideea că omul e divin în esenţa lui şi că trebuie să -şi elibereze această divinitate
naturală a sa de toate înstrăinările materiale care o valorează e atotprezentă în gândirea şi
aspiraţia modernităţii. Sunt prezentate de către cei ce încearcă să „definească” omul, două
direcţii de realizare a acestei autodivinizări: fie cea gnostică, ezoterică sau estetică ( prin
meditaţii de tip neoplatonic sau extrem oriental: yoga, tantra, etc.), fie cea umanistă, aceasta
din urmă la rândul ei fie psihologic- psihanalitică (prin decomplexarea şi emanciparea
psihologică omul devine egalul lui Dumnezeu, independent ca şi El), fie social-istorică, ca şi
cazul marxismului.338 În auto-suficenţa ei, lumea şi tot ce există în ea nu mai au nici un
sens,339 devine lipsită de scop sau cu un scop care-l duce la distrugerea umanului şi nu la
realizarea lui, prin Hristos Domnul.
Această autodivinizare a genului uman va lua sfârşit ca şi celelalte ideologii sterile,
filosofice, relevându-se prin aceasta „farsa servituţii umane” care se vrea emancipată faţă de
orice religie şi cult.
Trebuie scos în evidenţă mai pregnant acum, ca niciodată, în misiunea Bisericii
contemporane „pulsiunea libidinală şi narcisiac-nevrotică” a omului modern,340 care-l
împinge pe acesta spre identificarea cu atotputernicia şi atotştiinţa divină, care ameninţă
umanitatea modernă, care prin revoluţiile tehnologice actuale o împinge spre autodistrugere
colectivă. Biserica trebuie să facă apel la întoarcerea la modestie şi măsură, la echilibru între
atotputernicie şi neputinţă, la respingerea acestui „antropocentrism radical”341 care a exaltat
la maximum omul în detrimentul lui Dumnezeu, fără să-şi de-a seama că omul fără
Dumnezeu se prăbuşeşte spiritual şi moral.
În spiritul lumii moderne se află mai mult ca niciodată o preocupare constantă a lumii
contemporane spre „patosul finitudinii”, spre „finitul” care devine în fond absolut.342 Dar
omul, departe de proiecţiile sterile ale lumii contemporane, se naşte din nou şi devine om în
Hristos, nu pentru lumea aceasta, ci pentru veşnicie.343 Omul în Hristos este infinit şi
nemuritor, pentru că „a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5,24), moartea nu-i mai întrerupe
337 Sf:Maxim Mărturisitorul, op. cit ., pag.34338 Panayotis Nellas, op. cit ., pag.12339 Pr.prof. Alexander Schmemann, Pentru viaţa lumii- Sacramentele şi Ortodoxia, Institutul Biblic şi de Misiune…,Bucureşti, 2001, pag.90 340 Panayiotis Nellas, op. cit ., pag.13
341 Pr. Prof.Dumitru Popescu, Hristos, Biserică, Societate, Institutul Biblic şi de Misiune…, Bucureşti, 1998, pag.7 342 Panayiotis Nellas, op. cit ., pag.13343 Arhim. Iustin Popovici, op. cit ., pag.47
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 62/104
existenţa, ea prelungindu-se din timp în veşnicie. În rugăciunea arhierească făcută de
Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, înainte de a ne ridica la Tatăl, ni se arată real originea
noastră cerească, accentuându-se vieţuirea după Evanghelia mântuitoare a Domnului în lume,
spre dobândirea vieţii celei adevărate. Mântuitorul ne spune: „Ei nu sunt din lume, precum
nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău, cuvântul Tău este adevărul”.
(Ioan XVII 16-17). În acest pasaj biblic ne este prezentată o altă identitate a noastră, nouă, de
creştin, care este de origine cerească care, ni se comunică nouă. Tot prin acest text biblic vrea
să ne spună că trăim în lume, dar nu trebuie să trăim potrivit mentalităţii ei, fără a avea o
viziune lumească, ci una dumnezeiască şi îndumnezeitoare. Noi creştinii nu avem un scop în
lumea aceasta, ci scopul vieţii noastre este identitatea cerească, îndumnezeitoare şi sfinţirea
omului.
De aceea în Biserică, Dumnezeul-om Hristos a fost şi a rămas singura cale şi singurul
care trece de la timp la veşnicie, de la simţământul de sine al morţii la simţământul de sine al
nemuririi, de la cunoştinţa de sine a mărginirii, la cunoştinţa de sine a veşniciei şi a
infinitului.344
În societatea europeană modernă omul îşi asumă o nou situaţie existenţială: el se
recunoaşte ca unic subiect şi agent al istoriei, refuzând orice apel la transcendenţă. Omul se
realizează prin el însuşi, fără Dumnezeu, o asemănare cu demonicul, şi o înaintare în
dezordine şi idolatrie. S-a uitat astfel că esenţa creştinismului este înainte de toate persoana
divino-umană a lui Hristos Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu întrupat.345
Prin întrupare, Dumnezeu a arătat că Dumnezeu-om este „natura naturii
omului,”346 într-un cuvânt esenţa, sensul şi scopul sufletului omului creat după chipul lui
Dumnezeu. Mărturisind astfel pe Dumnezeu-om, Biserica mărturiseşte în acelaşi timp şi
omul autentic, adevărat, integru, realizat şi desăvârşit în Dumnezeu.
Într-o asemenea viziune „creştină” deformată, obsedată de distanţa dintre om şi
Dumnezeu, Întruparea lui Dumnezeu, îndumnezeirea omului şi învierea lui îşi pierd orice
semnificaţie reală. În fond, „absolutizarea finitudinii radicale a omului” constituie real „o altă
formă de autodivinizare”.347O autodeificare camuflată, la fel de satisfăcută de sine şi
mulţumită, încât nu se mai poate raporta la nimeni şi nimic, ci numai la sine. Avem de a face
aici cu un „cult al geniului”348 obsedat de propria sa faţă, de propriul său chip.
344 Ibidem, pag.74345 Pr.prof,Dumitru Popescu , op. cit ., pag.16
346 Arhim. Iustin Popovici, op. cit ., pag.130347 Panayotis Nellas, op. cit ., pag.13348 Ibidem, pag.12
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 63/104
Larga răspândire de care se bucură în cultura contemporană ideile neognostice sau
„patosul finitudinii” omului evidenţiază cu claritate cât de izolată şi străină lumii se prezintă
astăzi imaginea autentic creştină despre om . Ideea creştină sau teologia „îndumnezeirii”
umanului prin Hristos are de luptat atât împotriva pervertirii ei monist- panteiste, cât şi
împotriva refuzului ei de către omul modern care în rătăcirea lui, afirmă că nu are finalitate,
dimpreună cu lumea sa fizică.349 Geniul rău al modernităţii este să se conceapă pe sine ca
scop ultim al vieţii.350
În sens biblic şi patristic „îndumnezeirea omului” (theosis) ca înfiere prin har, în care
Sfinţii Părinţi văd scopul existenţei umane,351(căci Hristos s-a făcut om ca să adune la sine
firea omenească), e însă reversul „înnomenirii Cuvântului lui Dumnezeu” în Hristos şi, ca
atare se opune atât autodivinizării omului european modern. Învăţătura biblică şi patristică
despre „îndumnezeire” uneşte paradoxal atât caracterul creat, finit, al existenţei umane, cât şi
chemarea şi aspiraţia naturală a omului de a participa la viaţa lui Dumnezeu, respingând prin
acestea orice „monism panteist şi oricare autodivinizări naturale a omului, deoarece prin
„îndumnezeire” omul devine prin har tot ceea ce e Dumnezeu afară de identitatea de fiinţă,
căci „natura omenească, devenită vehicul şi focar al iubirii divine este îndumnezeită, fără să
înceteze a fi natură omenească”.352 Îndumnezeirea nu stă într -o dilatare fizică, substanţială a
naturii omeneşti, ci într -o purificare şi intensificare spirituală. Ea înseamnă o trezire şi o
amplificare a puterilor spirituale ce stau amorţite în firea noastră din cauza păcatului şi a
despărţirii de Dumnezeu.353
În sens biblic şi patristic deci, îndumnezeirea omului e har, nu natură, participare, nu
identitate fiinţială a omului cu Dumnezeu. Omul ajunge astfel izvorul unei iubiri nesfârşite
dumnezeieşti, un alt Dumnezeu, dar nu de la sine, ci prin har şi prin comuniune cu
Dumnezeu; nu printr-o fiinţare autonomă, ci prin participare neîntreruptă la Izvorul
Dumnezeirii.354
Fiindcă participarea la necreat nu anulează învăţătura despre caracterul fundamental
creat al existenţei umane, teologia îndumnezeirii umanului reprezintă un punct de legătură
sau schema pe care trebuie să se întemeieze întreaga gândire a antropologiilor despre om şi
despre sfinţirea lui în Hristos. Omul este creat, dar „după chipul lui Dumnezeu”, ceea ce
înseamnă că în însăşi natura lui finită există o deschidere spre necreat şi infinit, spre o
349 H.R.Patapievici, op. cit ., pag.105350 Ibidem, pag.144351 Sf.Maxim Mărturisitorul, op. cit ., pag.147
352 Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Omniscop, Craiova, 1993, pag.187353 Ibidem 354 Ibidem, pag.189
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 64/104
împărtăşire harică de viaţă necreată ( nu de fiinţa creată, evitând fuziunile panteiste) a lui
Dumnezeu, participare care transformă prin înfiere „chipul” potenţial al lui Dumnezeu în om,
în asemănare cu El deplină actualizată.
Teologia „îndumnezeirii” omului în Hristos implică, deci, o anumită concepţie atât
despre omul îndumnezeit (chip creat a lui Dumnezeu în vederea unei asemănări harice cu
El), cât şi despre Dumnezeu îndumnezeitorul (distincţia în El între harul sau energiile Lui
divine necreate accesibile şi comunicabile şi fiinţa Lui necreată, etern inaccesibilă),
presupune astfel o anumită interpretare, dinamică, atât a teologiei, capabile să exprime
realismul comuniunii omului cu Dumnezeu, fără să devieze în panteism sau în dualism.
Importanţa acestei teologii a îndumnezeirii este subliniată de numeroşi teologi moderni,
pentru care „pe cât de problematică poate fi soluţia palamită – distincţia reală în Dumnezeu
între energii şi fiinţă - , pe atât de incontestabilă e preocuparea căreia caută să-i facă dreptate:
în îndumnezeire Se comunică Dumnezeu Însuşi, fără a se ajunge la o identitate de esenţă
între om şi Dumnezeu.”355
Modelul concret al realizării îndumnezeirii omului şi al sfinţirii lui ni-l oferă
hristologia, iar locul făptuirii ei ni-l arată ecleziologia. Hristologia oferă soluţii revelatoare
despre originea şi scopul omului în lumea aceasta, arătând unirea intimă dintre Dumnezeu şi
om din Persoana Cuvântului lui Dumnezeu întrupat, precum şi faptul că omul este chemat
sau „predestinat” (printr -o forţare terminologică) spre a se uni în chip perihoretic sau a se
îmbiba de harul îndumnezeitor, care se scurge de la Tatăl prin iubirea Fiului Său în Duhul
Sfânt, prin care omul îşi împlineşte menirea şi chemarea sa , în lume, sfinţind şi desăvârşind
umanul, şi prin aceasta, toată creaţia. În viziunea maximiană temeiul acestei uniri prin har,
precum şi îndumnezeirea omului, este iubirea lui Dumnezeu, prin care, „omul se face
dumnezeu, iar Dumnezeu Se arată om”356, chipul fiind aşa de iubit de Dumnezeu Care l-a
creat după modelul Său, „încât Creatorul poate merge până la unire maximă cu el, dar fără
să-l anuleze ca creatură şi chip.”357
Prin această unire dintre divin şi uman în Persoana Cuvântului Întrupat creatura
cunoaşte pe Dumnezeu prin creatură, dar Îl cunoaşte prezent în ea, nu despărţit de ea. 358
Hristologia Sfântului Maxim Mărturisitorul este hristologia Cuvântului lui Dumnezeu, a
Logosului şi a unirii tuturor prin raţiune şi iubire. Aceasta oferă o lumină asupra asumării
355 Ch:von Schohborn, Uber die richtige Fassung des dogmatischen Begriffs der Vergottlichung des Menschen,Freiburger Zeitschrift fur Philosophie und Teologie 34 (1987), pp.27-28, apud Panayotis Hellas, op. cit ., pag.15
356 Sf.Maxim Mărturisitorul, op. cit ., pag.34357 Ibidem, pag.69, notă de Pr.Prof.Dr.D.stăniloae 358 Ibidem, pag.33
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 65/104
firii umane raţionale şi capabile, unire prin har şi iubire cu Fiul lui Dumnezeu Cuvântul şi a
persoanelor umane întreolaltă. După Sfântul Maxim desăvârşirea firii noastre constă în
respingerea tuturor trăsăturilor „veacului acestuia”359 şi dobândirea „harului cunoştinţei”360,
pe care îl primim în Biserica lui Hristos, de la Mântuitorul Hristos, unde „toţi există unii cu
alţii şi sunt uniţi prin unicul har şi unica putere simplă şi neîmpărţită a credinţei.”361 Prin
Biserică, omul intră în har, şi har înseamnă făptura cea nouă, împărăţia, lumea ce va să fie.362
Proslăvirea Domnului Hristos este cunoscută doar în deplinătatea Bisericii, în timp ce ea se
adună pentr u a-L întâlni pe Domnul şi pentru a deveni părtaşă ţa viaţa lui Hristos înviat.363
Numai în Biserică gustăm şi devenim părtaşi la iubirea crucii Domnului Hristos,
precum şi a învierii, care este „dăruirea totală şi veşnică a lui Dumnezeu acestei umanităţi
jertfite a lui Hristos”364 pentru că, numai în Biserică „Îl imităm pe Hristos”,365 şi numai
ea”…are aceiaşi lucrare ca El…”,366 şi se arată ca o largă comuniune a celor ce cred în
El”,367 unde totul este „plin de Hristos Cel jertfit şi înviat”.368
Misiunea Bisericii este de a propovădui convingerea din totdeauna a ei că starea
normală a personalităţii omeneşti o constituie nemurirea şi veşnicia, iar nu doar
temporalitatea şi moartea, şi că omul este un călător care prin moarte şi temporalitate
înaintează spre nemurire şi spre veşnicie.369 Biserica, reprezintă pentru cei ce mărturisesc
aceeaşi credinţă, în Hristos, şi se împărtăşesc cu El,”familia cea mare”, însărcinată să ne
conducă acolo unde trebuie să mergem,370, cu Hristos la Dumnezeu.
Biserica nu este „totalitatea celor ce aplică creştinismul”,371 ci este viaţă cu şi în
Hristos, în Duhul Sfânt. Nimic nu face Biserica fără Hristos Domnul, de aceea şi puterea ei
mântuitoare şi îndumnezeitoare.
În Biserică se realizează acea „simfonie” dintre divin şi uman, omul primind o
valoare de neînlocuit. Cel ce refuză „taina Bisericii” lui Hristos moare, pentru că „refuză pe
359 Ibidem, pag.16360 Ibidem, pag.24361 Idem, Mistagogia, Institutul Biblic şi de Misiune…, Bucureşti, 2000, pag.14 362 Pr. Prof.Alexander Schmemann, op. cit ., pag.34363 Ibidem, pag.30364 Prof.Dr.Dan Ilie Ciobotea , Legătura interioară dintre Cruce şi Înviere în Ortodoxie , în “M.M.S.”, 1961, nr.3-4,pag.126365 Sf.Maxim Mărturisitorul, op. cit ., pag.14366 Ibidem, pag.13367 Pr.prof.Dr.D.Stăniloae, Biserica în sensul de locaş şi de largă comuniune în Hristos ”, în “Ortodoxia”, 1982, nr.3,pag.338368 Ibidem, pag.343
369 Arhim. Iustin Popovici, op. cit., pag.75370 André Frossard, Dumnezeu există, eu L-am întâlnit , ed. Universal Dalsi, Bucureşti, 1993, pag.143 371 C.S.Lewis, Creştinismul redus la esnţe, Societatea Misionară Română, Bucureşti, 1987, pag.47
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 66/104
Cel viu şi exclude pe Creator din creaţia Sa”,372 pierzând scopul existenţei sale-
îndumnezeirea.
Îndumnezeirea nu înseamnă o absorbţie sau o predominare naturală, o covârşire fizică (în
sens monofizit) a divinităţii asupra umanităţii. Unirea cu Dumnezeu prin îndumnezeire nu se
realizează ca-n mistica Apuseană propusă de Meister Eckhart. Pentru acesta, Dumnezeu este
prezent ca o substanţă, care se regăseşte în toate. Încercând să explice textul din Epistola
către Romani (11,36) „din El, prin El şi în El..”, misticul german îşi recunoaşte panteismul
arătând că „Dumnezeu este în toate şi totul este în El”373
Lipsa unei teologii responsabile asupra raportului spirit-materie a făcut ca
spiritualitatea apuseană să dezvolte ideea de desăvârşire a spiritului în detrimentul trupului şi
al naturii. Aşa au apărut în Evul Mediu grupările flagelaţilor, ordinile claustraţilor, ca o
permanenţă mortificare a trupului şi nu a păcatului. Ca o reacţie la aceste extreme,
umanismul filosofic a dezvoltat o supra-accentuare a trupului, ca o renaştere a vitalităţii
dionisiace, din lumea clasică greacă.374 La această rătăcire mai menţionăm şi alte “sisteme
mistice” propuse de alte religii (mistica şamanică, brahmanică, hindusă, budistă, islamică,
greco-romană, ş.a) care nu fac decât să pună în umbră valoarea omului înaintea lui
Dumnezeu, precum şi „servilismul umanului” faţă de tot ceea ce-i este transcendent. În
mistica şamanică, de exemplu, ajungerea la starea de transă sau extaz se realizează prin
folosirea unor substanţe psihedelice, halucinante, la dansul extatic sau chiar la mimarea
tranşei.375 În mistica islamică, Allah nu poate intra în comuniune cu omul, acesta fiind doar
un serv, supus al Lui.376 Unirea sau identificarea cu Allah este o impietate de neiertat,
deoarece lezează superioritatea absolută a lui Allah şi starea de nimicnicie a robului
islamic.377
În Ortodoxie, trăirea mistică, împreună cu asceza este aşa cum spunea Sfântul Maxim
Mărturisitorul „omorârea morţii”378 sau prezenţa şi acţiunea lui Dumnezeu în suflet, realităţi
concrete şi nu simple metafore.
Moartea de care ne vorbeşte mistica ortodoxă, nu este o simplă anihilare a condiţiei
trupului, aşa cum am văzut în teologia apuseană, ci dimpotrivă, o dobândire a comuniunii tot
372 Oliver Clement, Întrebări asupra omului , ed.Episcopiei Ortodoxe Alba-Iulia, 1997, pag.19373 Pr.Lect.Dr.Emil Jurcan , Privire comparativă între mistica ortodoxă şi celelalte încercări de spiritualizare aomului în “Credinţa Ortodoxă”, Alba-Iulia, 1999, nr.1, pag.52374 Ibidem, pag.53375 Ibidem, pag.39376 Ibidem, pag.46
377 Ibidem, pag.47378 Sf.Maxim Mărturisitorul, Questiones ad Thalasius, w.61, în “Filocalia românească”, trad de PROF.D.Stăniloae,Ediţia a doua, Bucureşti, 1994, pag.338, apud Pr.Lector Dr.Emil Jurcan, op. cit., pag.55
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 67/104
mai depline cu Dumnezeu.379 În teologia ortodoxă a îndumnezeirii omului, harul este cel ce
îndumnezeieşte, cel care face posibilă ascensiunea acestuia spre comuniunea cu Dumnezeu.
Posibilitatea primirii harului se realizează prin întruparea şi jertfa lui Hristos. Finalitatea
misticii ortodoxe nu este satisfacerea unei dorinţe panteiste sau dizolvante, nu este o
satisfacţie teognostică, ci o reală îndumnezeire, o perihoreză între „caracterul uman şi
pnevmaticul divin” care-l face pe om deplin teofor.380
A fi îndumnezeit înseamnă înainte de toate, a asuma liber modul de existenţă filial al
Fiului lui Dumnezeu, a deveni prin har fiu în Fiul. Întrucât condiţia realizării îndumnezeirii e
intrarea în modul de existenţă filial al lui Hristos, ea nu se poate înfăptui decât în Trupul Lui
care este Biserica. În sens ortodox, biblic şi patristic, îndumnezeirea nu poate fi izolată de
hristologie şi de eclesiologie:ea are o bază sacramentală (batismal-harică-euharistică), o
dezvoltare etic-ascetică, o culminaţie contemplativă, o amplitudine cosmologică şi o
finalitate eshatologică (cf. Efeseni 1,22 şi I Corinteni 15,28).381
Ortodoxia Sfinţilor Părinţi a înţeles antropologia plecând de la hristologie şi în unitate şi
legătură cu aceasta. Dacă în Răsărit n-au existat decizii dogmatice sinodale asupra
antropologiei este pentru că antropologia este văzută ca o consecinţă a triadologiei şi
hristologiei.
Dacă în Răsărit imaginea călăuzitoare dominantă, în jurul căreia se construieşte toate
dogmele şi care coagulează întreaga experienţă eclezială e cea a omului nou în Hristos (ea
exprimând starea „naturală” a omului) – ea e vectorul antropologiei, sociologiei etc. – în
Occident, de la Fericitul Augustin (secolul V) încolo, în prim plan se află imagin ea omului
vechi în Adam (izolată de Hristos), imaginea negativă a neautenticităţii umane postulată ca
stare naturală şi implicit normativă.
Despărţirea apelor în teologie o semnalează răspunsurile diferite date chestiunii
decisive a motivaţiei Întrupării (cur Deus homo?):căderea în păcat în augustianism şi
scolastica occidentală, desăvârşirea şi îndumnezeirea omului în tradiţia Sfinţilor Părinţi ai
Bisericii.
De la Sfântul Irineu, trecând prin Părinţii capadocieni şi Sfântul Maxim şi până la Sfântul
Grigorie Palama, tradiţia patristică ortodoxă a rămas fidelă intuiţiei unei relaţii organice între
natura umană creată după chipul lui Dumnezeu şi harul divin de care acesta are nevoie pentru
379 Pr.Lector. Dr.Emil Jurcan, op. cit ., pag.55380 Ibidem, pag.58381 Panayotis Nellas, op. cit ., pag.16
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 68/104
a-şi realiza asemănarea îndumnezeitoare şi înfierea adoptivă în Dumnezeu în Care îşi
actualizează desăvârşirea ontologică.
Datorită relaţiei arhetipale între „omul raţional” şi Logosul divin, Întruparea
Logosului ar fi avut loc şi dacă n-ar fi existat căderea lui Adam, scopul ei fiind unul în esenţă
pozitiv, împlinitor, îndumnezeitor. Necreat şi creat, restaurarea asemănării pierdute cu
Dumnezeu care implică şi câştigarea nestricăciunii şi a nemuririi prin umplerea umanităţii lui
Hristos, devenită după Înălţare şi Cincizecime Trupul Bisericii, de energiile îndumnezeitoare
ale Sfintei Treimi. Subiectiv, asimilarea acestei mântuiri se realizează sub forma unei
încorporări sacramentale a existenţei umane în Trupul lui Hristos şi a unei transfigurări şi
iluminări conştiente, progresive a întregii făpturi a omului de lumina necreată a Sfintei
Treimi care iradiază din Trupul preamărit al lui Hristos.
Antropologia occidentală, de orientare aristotelică, - care a plecat mai mult de la
datele filosofiei decât de la realitatea Revelaţiei biblice – postulează o disociere şi o
discontinuitate radicală dintre natură şi har.382
În opoziţie cu teza propusă de teologia occidentală, teologia ortodoxă păşeşte prin
Sfântul Maxim, pe drumul apărării integrităţii umanului în divin, dezvoltând ceea ce
Calcedonul afirmase în mod concentrat. El îşi propune în acest scop să arate cum se menţine
natura umană integral în unirea cu divinul în Hristos şi în viaţa noastră eternă în Dumnezeu.
Pentru aceasta era necesar să explice mai pe larg ce este natura umană şi care este raportul ei
cu Dumnezeu. Sfântul Maxim este primul care întreprinde întocmirea unei antropologii
teologice, sau unei antropo-teologii.383 Soluţia problemei el o găseşte în ideea de
conformitate, sau de armonie a umanului cu divinul. Şi pentru că umanul e înrădăcinat în
cosmos, Sfântul Maxim include în această armonie şi cosmosul. Nimic din creaţie nu se
pierde în Dumnezeu, ci totul îndumnezeieşte şi se desăvârşeşte.
Astfel, Sfântul Maxim a devenit iniţiatorul unei mari sinteze teologice şi spirituale
mai ample, mai complexe, mai echilibrate, mai dialectice, deschizând nu numai perioada
gândirii bizantine, ci şi perioada gândirii timpurilor mai noi.
Văzută ca „supranatură”, harul este o realitate extrinsecă naturii, spun occidentalii, nu
altceva decât o colecţie de privilegii şi de daruri gratuite acordate naturi umane fără a se
imprima în ţesutul ei. Natura umană a fost creată de Dumnezeu în starea ei actuală; starea ei
382 Magistr. Ioan I. Ică, Concepţii teologice eronate asupra raportului dintre har şi natură , în “Ortodoxia”, 1960,nr.12, pp.526-551383 Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae, Natură şi har în Teologia Bizantină , în “Ortodoxia”, 1974, nr.3, pag.392
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 69/104
naturală e cea a unui compus instabil, dominat de dualismul senzualitate (concupiscenţă)-
raţiune, ţinut în frâu şi redus de har (graţie) la starea de latenţă.
Pierderea harului prin cădere are consecinţe catastrofale; ca urmare a „păcatului
originar”, întreaga umanitate ar fi trebuit să meargă în iad, destin tragic de la care mântuirea
adusă de Hristos salvează doar un număr limitat de aleşi predestinaţi. Relaţia om -Dumnezeu
are un caracter exterior, juridic, dominat de categoriile satisfacţiei, pedepsei sau meritului.
Întruparea lui Hristos are ca scop nu îndumnezeirea, ci reconcilierea omului cu Dumnezeu în
sacrificiul substitutiv al lui Hristos pe Cruce prin care a satisfăcut infinit maiestatea şi
dreptatea divină prin păcat. Scopul existenţei creştine, în această viziune este câştigarea prin
faptele morale-meritorii a unei „graţii” sfinţitoare supranaturale (create), dar prin care în
viaţa de dincolo omul va ajunge la fericirea vederii intelectuale a esenţei divine. Logica
generală a relaţiei Dumnezeu-om nu este aici cea intimă a participării umanului la
comuniune cu Sfânta Treime, ci aceea a operaţiei eficace exterioare, a relaţiei cauză-efect.
Accentul excesiv pus pe exterioritate, pe distanţă şi pe distincţia creat-necreat, uman-
divin, a făcut însă ca Dumnezeu să fie tot mai mult perceput ca o realitate străină, strivitoare
şi în contradicţie cu natura umană. Treptat s-a impus inconştient modelul unei relaţii
concurenţiale între Dumnezeu şi om, maiestatea divină fiind asigurată cu preţul unei anihilări
a omului. De aceea ideea de „îndumnezeire” a început să fie percepută tot mai mult ca o
ameninţare la adresa umanului şi ca o anulare a lui.384
Astfel, în teologia liberală protestantă de influenţă iluministă a secolului XIX (W.
Hermann, A. von Harnack, ş.a.)385reeditată în teologia catolică „progresistă” a secolului XX
s-a ajuns la o reducere radicală a Evangheliei la un simplu mora lism religios predicat de
Iisus-omul, ideea „îndumnezeirii” fiind considerată drept o „elenizare” inacceptabilă a
creştinismului: sub influenţa neoplatonismului şi a religiilor de mistere mântuirea ar fi fost
transpusă în termenii unui proces „fizic”, „farmacologic”, nu moral; aceasta ar fi însă o
transpunere radical inacceptabilă nu numai pentru că ar reprezenta o falsificare a „moralei”
evanghelice, ci şi pentru că este total incompatibilă cu „cotitura antropologică” a
modernităţii-cotitură situată în transcendenţă secularizată a umanismului religios creştin
scolastic şi reformatoric.
Astfel, occidentalii au transformat treptat creştinismul în umanism.386 Multă vreme şi
cu perseverenţă occidentalii L-au restrâns pe Dumnezeu-om, iar în cele din urmă L-au
384 Panayotis Nellas, op. cit ., pag.16385 Ibidem 386 Arhim. Iustin Popovici, op. cit , pag.134
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 70/104
micşorat într-un om. Ca valoare supremă şi ca ultim criteriu în locul Dumnezeului-om este
plasat omul,387golit de orice relaţii cu vreo divinitate, izolat, singur, autosuficient şi închis în
propria-i natură. De aceea, umanismul a fost şi numit „ucigaş al omului”,388 lipsindu-l pe
acesta de cauza şi scopul creării sale, limitându-l doar la biologie şi natură.
Reducţia umanistă a hristologiei, „loc comun în teologia protestantă a secolului XX,
ameninţă să devină astăzi bun comun al hristologiei catolice”. „Curentul larg al hristologiei
protestante (iar azi şi catolice) renunţă pe scară tot mai largă la învăţătura despre întrupare” –
respinsă în parte în mod deschis ca un mit „şi numai arareori şi mai îndrăzneşte cu toată
claritatea înţelegerea actelor, spuselor şi patimilor lui Iisus ca şi divino-umane”.389
Două recente exemple din partea unor teologi proeminenţi sunt grăitoare în acest
sens. În cartea „Christsein” (1975) a teologului catolic liberal Hans Küng din Tubingen se
pune direct întrebarea retorică: „Mai poate vrea astăzi un om atât îndumnezeirea cât
umanizarea omului?”. Iar în 1978, teologul protestant Eberhard Jüngel (coleg cu Küng la
Universitatea din Tubingen) – plecând de la o apoftegmă celebră a lui Martin Luther dintr -o
scrisoare din 1532: „Trebuie să fim oameni, iar nu Dumnezeu. Aceasta este summa”. –
formulă în polemica subiacentă cu axiomă patristică a Sfântului Atanasie cel Mare şi a
Sfinţilor Părinţi: „Dumnezeu S-a făcut om ca noi să fim făcuţi dumnezei” drept esenţă a
creştinismului reformatic axioma umanistă elocventă: „Dumnezeu s-a făcut om ca să-l facă
pe om mai uman”.390
În faţa evoluţiei tot mai clare spre un umanism religios a creştinismului occidental
(scolastic, reformatic, iluminist, liberal), Ortodoxia a rămas fidelă „divino-umanismului”
patristic, ale cărui implicaţii antropologice le-a explicitat şi reafirmat cu claritate împotriva
influenţelor occidentale pătrunse în spaţiul ortodox.
Cum a împrumutat catolicismul doctrina umanistă în detrimentul teologiei
îndumnezeirii umanului şi sfinţirii lui în Hristos?
Toate aceste devieri de la teologia îndumnezeirii la umanismul modern, se datorează,
în protestantism, datorită liberalismului teologiei protestante precum şi a lipsei unei teologii
clare şi reale care să prezinte corect adevărurile de credinţă fără devieri şi extremisme.
387 Ibidem 388 Ibidem, pag.165
389 Ch. Von Schonborn, op. cit ., pag.22, apud Panayotis Hellas, op. cit ., pag.20390 E.Jüngel, Zur Freiheit eines Christenmenschen. Eine Erinnerung an Luthers , Munchen, 1981, pag.24, apud,Panayotis Nellas, op. cit ., pag.20
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 71/104
Catolicismul îşi însuşeşte acest umanism sau „bestiala umanitate”,391 cum o numeşte un
teolog modern, prin intermediul dogmei despre primatul papal şi a infailibităţii acestuia.
Cu perseverenţă şi constanţă papismul s-a străduit să înlocuiască pe Dumnezeu-om,
cu omul, până când în dogma despre infailibilitatea Dumnezeului-om a fost înlocuit pentru
totdeauna de către omul infailibil. Pentru că, prin dogma aceasta omul, a fost declarat ca fiind
mai presus decât orice om şi decât Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi şi sinoadele ecumenice.
Prin această reorientare a învăţăturii dogmatice papismul a transferat temelia creştinismului
de la Dumnezeul-om Cel veşnic, la omul trecător, declarându-l pe acesta drept dogma cea
mai importantă, măsura şi criteriul cel mai important.392 În religia creştină adevărul nu poate
fi căutat în om, este inexistent în el şi în natură, ci trebuie căutat în Dumnezeu şi pornind de
la Dumnezeu.
Căutarea adevărului în om, ca scop şi cauză, nu poate să se desfăşoare decât sub
semnul nicăieriului. 393 Această deschidere a omului numai spre el însuşi, precum şi numai
asupra naturii, reprezintă „ criza umanistă a autodeterminării,a orgoliului şi a autosalvării”394
Umanismul nu a făcut altceva decât să transforme omul în „captiv al plăsmuirilor sale şi
mersul în jos, în lumea instinctelor l-a făcut neom”.395
În esenţa lui creştinismul apusean este „umanismul cel mai radical”, 396 pentru că a
proclamat pe om infailibil şi a transformat religia divino-umană în religie umanistă. Dovada
acestui lucru este faptul că în Biserica Romano-Catolică, Dumnezeul-om a fost izolat în cer
şi în locul Lui a fost instalat un locţiitor: „vicarius Christi”. Astfel, toate binecuvântările,
tainele şi darurile vin de la Pontiful Roman, iar nu de la Hristos. Nu este binecuvântarea
Domnului Hristos, ci „binecuvântarea plenară a papei”. Prin această doctrină umanistă,
secularizarea se realizează în chip desăvârşit, fiind concepută ca „dez -întruparea
Dumnezeului Celui întrupat, dez-divino-umanizarea Dumnezeului-om”.397 Ca valoare
supremă şi ca ultim criteriu în locul Dumnezeului-om este plasat omul.
În aceste condiţii secularismul este perceput ca o „maturizare a lumii”398 şi
nicidecum ca o primejdie la viaţa Biserici şi a mântuirii noastre. Se priveşte la această
părăsire a valorii tradiţionale, ca la „rodul cel mai bun al creştinismului, în istorie, gândindu-
391 Oliver Clement, op. cit ., pag.33392 Arhim. Iustin Popovici, op. cit ., pag.135393 Petre Tuteas, Omul – tratat de antropologie creştină , ed.Timpul, Iaşi, 2003, pag.74 394 Ibidem, pag.159395 Ibidem, pag.110
396 Arhim. Iustin Popovici, op. cit ., pag.135397 Ibidem, pag.136398 Pr.Prof.Alexander Schmemann, op. cit ., pag.139
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 72/104
se la aceste opţiuni, chiar „justificarea pentru o respingere aproape maniheică, pentru
evadarea într-o spiritualitate imaterială şi dualistă”.399
La originea primatului papal, precum şi a infailibităţii se află concepţia deistă şi
autonomă despre lume, înregistrându-se o gravă eroare a teologiei raţionaliste care a
confundat transcendenţa lui Dumnezeu cu absenţa Sa din creaţie. Pe această cale, omul, care
a luat locul lui Dumnezeu pe pământ, a dobândit o putere tehnologică fără egal în istoria
omenirii, dar şi-a pierdut puterea spirituală, devenind prizonierul patimilor din propria
fiinţă”.400
Prin dogma infailibităţii papale, omul a fost declarat „divinitate supremă, divinitate
universală”,401 cel care face toate în numele său şi fără prezenţa lui Hristos.
Se ştie că Biserica Răsăriteană a recunoscut un primat al episcopului de Roma în
primul mileniu de unitate creştină, dar e vorba de un primat de cinstire, de „primus inter
pares”, nu de un primat de putere. Începând cu mileniul al II-lea, Biserica Romană a
schimbat primatul de cinstire în primat de putere asupra întregii Biserici a lui Hristos, prin
celebrul „Dictatus Papae” al lui Grigore al VII-lea, papa Romei, la 1075.402
Devieri de la dogma îndumnezeirii omului prin întruparea Cuvântului lui Dumnezeu
întâlnim nu numai în protestantism şi catolicism, ci şi în doctrina anumitor secte şi
denominaţiuni creştine. Se încearcă o speculaţie asupra misiunii făcute de Mântuitorul
Hristos în lume, încât se recurge la distrugerea dogmelor de conţinutul lor sigur, real şi chiar
teologic.
Chiar, pentru unele dominaţiuni întruparea devine o posibilitate sau un motiv de a se
transpune într-o situaţie retorică cu privire la adevărurile mântuitoare ale dogmei întrupării
lui Hristos. Iată ce zic aceştia: „Dar să presupunem că Dumnezeu a devenit om – să
presupunem că natura umană care poate suferi şi muri a fost amalgamată cu natura lui
Dumnezeu într-o Persoană – atunci Persoana ne-ar putea ajuta?”403 Sau, în alte cazuri se
reduce universalitatea Jertfei îndumnezeitoare a Domnului Hristos, la apartenenţa unei secte
sau dominaţiuni, absolutismul sectar afirmând „siguranţa mântuirii, din simpla aderare la
grupul sectar prin credinţa în Iisus Hristos, omul devenind o fiinţă incapabilă să mai
399 Ibidem, pag.4400 Pr.Prof.D.Popescu, op. cit ., pag.35
401 Arhim.Iustin Popovici, op. cit ., pag.160402 Pr.Prof.D.Popovici, op. cit ., pag.113403 C.S.Lewis, op. cit ., pag.42
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 73/104
păcătuiască…”.404 Astfel, după sectari „Dumnezeu coboară deghizat într -o lume ocupată de
inamic şi înfiinţează un fel de societate secretă care să-l submineze pe diavol”.405
A restrânge credinţa creştină doar la un grup sectar izolat, şi a opina asupra
adevărurilor de credinţă mântuitoare, este începutul morţii omului. Mântuitorul Hristos nu
poate fi mijloc şi cale de prozelitism, de interese politice şi economice, manifestate de secte,
ci este Fiul lui Dumnezeu, Care „la plinirea vremii „ (Galateni 4,4) S-a făcut om, pentru ca
tot cel ce crede în Hristos-omul, Cuvântul lui Dumnezeu, să aibă viaţă veşnică.( Ioan 3,16).
De asemeni, Mântuitorul Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu nu este, nici „geniu”, nici
„erou”,406 şi nici un „idealist”407 cum a fost clasat de unii. Dacă acceptăm acest lucru, avem
de a face cu o „umanizare a Persoanei Domnului Hristos”.408
Nu este de ajuns a recunoaşte că Iisus a fost un om real, un personaj istoric, un
membru al poporului Israel, şi nici măcar că este un model etic sau un prototip al
umanităţii… Iisus face atâtea semne şi minuni care arată că El este Dumnezeu, protejând în
acelaşi timp „misterul ultim al lui Dumnezeu”.
Tocmai din această cauză nu a spus niciodată că El este Dumnezeu ca termen final,
ci că El este unul din Treime, în Care oamenii pot adora şi simţi pe Dumnezeu Tatăl. (Ioan
10,15-30; Ioan 8,42, ş.a). Nu există, deci o altă trecere spre Dumnezeu decât Iisus. 409 (Matei
11,27). Astfel, viaţa Domnului Hristos este viaţa Fiului lui Dumnezeu Care S-a făcut om, nu
viaţa lui Iisus din Nazaret care a devenit Dumnezeu Cuvântul S-a făcut trup, nu trupul s-a
făcut Dumnezeu.410
De asemenea răscumpărarea nu este o simplă restaurare morală a celui ce a greşit, ci
o transformare radicală a firii umane, îndumnezeite, desăvârşite şi sfinţite, prin participarea
la umanitatea nouă a lui Hristos. Cauza pentru care Cuvântul a luat trup omenesc este însăşi
iubirea şi dreptatea Creatorului, Care a voit ca omul să rămână în starea în care a fost c reat,
iar lucrarea Tatălui să nu fie anulată. Iisus a aruncat sămânţa împărăţiei pe pământ (Ioan
21,15-19), pe care o parte a realizat-o, iar alta este în curs de realizare.411
Aşadar, teologia îndumnezeirii nu este nici ideologie, nici umanism, sau vreun fel de
panteism nejustificat, şi ea nu poate fi redusă la o banală „ameliorare etică a caracterului” (P.
404 Pr.Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi Prozelitism, Trinitas, Iaşi, 2000, pag.203 405 C.S.Lewis, op. cit ., pag.47406 Ioan T.Dobrotă, Iisus Hristos după Renan şi Nietzche, ed.Institutul de Arte Grafice “Eminescu”, Bucureşti, 1905,pag.42407 Ibidem, pag. 38408 Ibidem, pag. 59
409 Pr. Ioan Bria, Iisus Hristos, ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1992, pag. 136410 Ibidem, pag. 137411 Ibidem, pag. 106
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 74/104
Trembelas).412 Din păcate, se pare că, în ultima perioadă de timp au fost probleme în ceea ce
priveşte teologia îndumnezeirii omului, chiar în tabăra ortodoxă formată din teologii
moderni. Se afirmă, aşadar, că teologia îndumnezeirii este influenţată de conştiinţa păcatului
şi luptei pentru eliberarea de patimi, ceea ce a dus la „înjosirea omului şi la prăbuşirea forţei
lui creatoare”.413 „Există la Sfinţii Părinţi o învăţătură despre „îndumnezeire” (theosis), dar în
această theosis omul e total absent. Problema omului nici nu se pune, omul se
îndumnezeieşte numai pe calea amuţirii a tot ce e uman, a dispariţiei omului şi a apariţiei în
locul lui a dumnezeirii”.414 Tot în acest sens, se afirmă că ascetismul Sfinţilor Părinţi şi-a
pierdut actualitatea, a devenit o „otravă de hoit pentru omul nou, pentru vremuri”, „un izvor
de moarte”. Asceza negativă, calea „smeritei supuneri”, trebuie depăşită de asceza „pozitivă”
a genialităţii şi creativităţii…”415
Neînţelegând tradiţia patristică ortodoxă (pe care de altfel a criticat-o sever şi
inacceptabil), Berdiaev a încercat să acrediteze o falsă opoziţie, gnostică şi neoromantică,
între hristologie (mântuire de păcat, asceză, ascultare, antropologie negativă) şi
pnevmatologie ( libertate, creativitate, antropologie pozitivă a adevăratei „divinizări a
omului”). Nu Hristos şi Biserica, ci un Duh Sfânt detaşat de Hristos, nu religia ci cultura ar
aduce adevărata revelaţie despre om, revelaţia „divinităţii” lui, a statutului său de fiu, ci de
om creator, simetric egal lui Dumnezeu.
Echilibrul teologiei îndumnezeirii umanului îl aduce doar antropologia biblică în
exegeza autorizată şi congenială a Sfinţilor Părinţi. Nici numai „animal” raţional şi muritor,
nici numai „Dumnezeu” care se ignoră fiind căzut în trup, firea umană a fost umplută de
cunoştinţa dumnezeiască şi întărită până la neschimbare, a îndumnezeit-o „nu prin fire, ci
prin calitatea ce i-a dat-o, pecetluind-o cu Duhul Său, ca să nu-I lipsească nimic, precum a
dat apei tărie prin calitatea vinului. Căci pentru aceasta s -a făcut om adevărat, ca să ne facă
pe noi Dumnezei după har”.416
Dezlegarea secretului oricărei antropologii – relaţia dintre omul „ideal” şi cel „real”,
empiric – implică, aşa cum vedem din referatul creării omului (Facere 1,26 – „chip şi
asemănarea lui Dumnezeu”) o legătură strânsă între antropologie şi hristologie. Aceasta
înseamnă că destinul şi constituţia omului sunt în mod natural hristologice. Realizarea
412 Teoclit Dionisiatul,, Dialoguri la Athos, vol. II, ed. Deisis, 1994, pag. 219; apud, Panayotis Nellas, op. cit., pag 22413 N. Berdiaev , Sensul creaţiei. Încercare de îndreptăţire a omului, trad. De A. Oroveanu, prefaţă de A. Pleşu, ed.Humanitas, Bucureşti, 1992, pag. 88-91
414 Ibidem, pag. 91415 Ibidem, pag. 161 - 162416 Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în „Filocalia rom.”, ed. Harisma, Bucureşti, 1994,pag154
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 75/104
cunoscutului reclamă în chip imperios unirea ipostatică a chipului cu Arhetipul, ca astfel să
se poată actualiza asemănarea îndumnezeitoare a omului cu Dumnezeu.
Aşadar, îndumnezeirea omului are un conţinut antropologic, iar acesta este revelat de
şi în Hristos. Ca „înfiere” în har , în Dumnezeu îndumnezeirea este echivalentă cu
hristificarea omului, respectiv „divino-umanizarea”. Realizarea umanului este actualizarea
constituţiei şi destinului său divino-uman, teo – şi hristo-centric, teo – şi hristonom.
Umanismul biblic şi patristic este de fapt „divino-umanism”. Esenţa căderii în păcat stă,
spiritual vorbind, tocmai în asumarea autonomă de către om a umanului său, într -un
umanism-antropocentrism şi cosmocentric care excentrându-l ontologic, îl condamnă la
autodistrugere.417 Prin această afirmare a autonomiei valorilor, Sfinţii Părinţi au subliniat cu
energie că acestea nu sunt nici moartea, nici trupul în sine ci exprimă devierea şi convertirea
pătimaşă a funcţiilor spirituale ale chipului lui Dumnezeu în materialitate, fapt prin care
„viaţa” paradisiacă a fost transformată în simplă supravieţuire biologică, socială, culturală,
adaptat actualei stări a naturii decăzute.
Autonomizate, ele duc la negarea naturii iconice a omului de Chip al lui Dumnezeu,
la asfixierea lui spirituală, la blocarea lui definită pe linia simplei supravieţuiri (biologice,
economice, culturale) şi, în cele din urmă „la celebrarea neantului şi triumful definitiv al
morţii”.418
Viaţa spirituală autentică nu e altceva decât viaţa în noi a Duhului Sfânt, Care însă nu
este cu putinţă decât în Hristos şi Biserică. Mântuitorul a adus o concepţie nouă despre
Dumnezeu…, adică concepţia unui Dumnezeu care nu mai este individual, ci treimic, ne -a
descoperit pe Dumnezeu ca Tată şi Fiu în iubirea negrăită a Duhului Sfânt”.419 Prin Întrupare,
Cruce şi Înviere, Hristos, Adam cel nou, Omul deplin şi desăvârşit, depăşeşte întreitul
obstacol al naturii, păcatului şi morţii care l-a separat pe om de Duhul Sfânt şi de viaţa
dumnezeiască. Viaţa de comuniune cu Hristos nu este o schimbare de loc, ci de mod de
existenţă în locul în care ne aflăm; nu este o fugă de lume, ci o asumare şi transfigurare a ei.
„Locul”, spaţiul prin excelenţă al întâlnirii omului cu Dumnezeu este Hristos, sau,
mai exact, Biserica. Aici se realizează concret depăşirea spaţiului şi a timpului, transformarea
lor în comuniune cu Hristos, în Dumnezeu. (Coloseni 3,3). Taina lui Hristos arată scopul
pentru care Dumnezeu creează susţine şi desăvârşeşte lumea.
417 Panayotis Nellas, op. cit ., pag. 40418 Ibidem, pag. 42419 Pr. Prof. D. Popescu, op. cit ., pag. 22
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 76/104
Hristologia Biserici – redusă adeseori în teologia occidentală la o simplă
„iisusologie” sau umanism „a la Jésus”-se află într -o gravă criză. Devenită problematică,
prezenţa „divină” în omul Iisus pare să-şi fi pierdut credibilitatea420. În acest sens, trebuie
avut în vedere o reafirmare sau actualizare a teologiei îndumnezeirii omului în Hristos, în
lumea contemporană, pentru a evita barierele şi capcanele în încercarea de a „defini” umanul.
Antropologia poate fi pusă în adevărata ei lumină numai în relaţie cu hristologia,
după cum au făcut Sfinţii Părinţi, evitându-se astfel orice „monadizare” a omului în lumea
aceasta, şi în propriile valori.
a) Abandonarea omului – realizat în Hristos şi misiunea Bisericii;
În societatea contemporană de astăzi vedem tot mai des oameni care resping mesajul
Bisericii de a intra în Împărăţie şi „a cina” la masa comuniunii cu Sfânta Treime, propunând
„noi modela de viaţă”,421 prin căutarea „unui extaz”,422 care nu duce la îndumnezeire, sfinţire
în Hristos, ci la dezumanizare, la desfigurare şi la autonomizarea persoanei umane.
Drogurile, avortul, sexualitatea, indiferenţa, libertinajul şi alte forme de exaltare a trupului şi
de afirmare a individului, nu sunt decât abuzuri la adresa omului şi a educaţiei propovăduită
de Biserică în misiunea ei mântuitoare.
Avem de a face, aşadar cu o sciziune şi o despărţire a valorilor spirituale şi materiale.
Astfel, sexualitatea este despărţită de iubire, de „eros”, feminitatea de maternitate, formarea
şi educaţia copiilor de mediul familial, precum şi o autonomie a persoanei faţă de
comunitate.
De asemenea, Biserica este acuzată tot mai des de un „conservatorism anacronic”,
morala ei, spun unii, ar conţine „zone arhaice” şi continuă să inspire mentalităţi învechite
privind sexualitatea, procreaţia, familia sau moartea.423 În consecinţă, creştinii sunt victime
ale unei mentalităţi conservatoare fundamentaliste, iar mesajul Bisericii nu ar mai fi credibil
în ziua de astăzi. Se pare că la această concepţie s -a ajuns în urma sistemului scolastic, care a
propus filosofia pentru explicarea „tainelor lui Dumnezeu”
Explicând credinţa cu ajutorul schemelor raţionale, religia a devenit în concepţia
omului actual o ideologie ca oricare alta, un sistem de idei, sau o închisoare intelectuală fără
420 Panayotis Nellas, op. cit., pag. 50421 Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, Spre plinirea Evangheliei – Dincolo de apărarea Ortodoxiei: exegeza şi transmiterea
Tradiţiei, ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002, pag. 72422 Olivier Clément, op. cit ., pag. 16423 P. Prof. Dr. Ioan Bria, op. cit ., pag. 73
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 77/104
ieşire sau scăpare.424 Astfel, Dumnezeu a devenit pentru aceşti oameni certaţi cu Biserica şi
cu Hristos, departe de adevărul Bisericii, o „ipoteză ştiinţifică”,425 ceva care nu ar exista cu
certitudine . Se predică, în acest sens, împotriva Bisericii şi ştiinţei adevărate – că omul este
o bestie, fără să aibă ceva dumnezeiesc în el, fără să aibă o legătură iniţială cu Dumnezeu,
total, ilogic împotriva ştiinţei.426 În secolul al XIX-lea, ştiinţele naturii se dezvoltă
independent de toate celelalte ştiinţe ale spiritului uman. De acum, ele încep să împrumute
tuturor celorlalte ştiinţe şi chiar filosofiei, metoda lor, spiritul lor, felul lor de a vedea
lucrurile, până a deveni o metodă generală de gândire şi cercetare.427 Afirmând acest lucru şi
restrângându-l pe om numai la viaţa cotidiană, biologică, omul a pretins ca să i se recunoască
dreptul de a-şi constitui propria filozofie.428
În încercarea omului de a se explica şi a refuza mesajul Biserici Domnului, avem de a
face cu o „dezorientare” a omului, o rătăcire şi însingurare a lui. Astăzi, omul nu mai este
creat de Dumnezeu, ci omul a devenit om. De aceea se afirmă că „omul şi bestia” sunt de
aceeaşi natură şi că nu pot avea decât acelaşi destin.429Se pare că avem de a face cu „un nou
ev mediu” sau cu amărăciunea „unui secol golit de un ideal care să-l stimuleze”.430
Fragilitatea şi abandonarea omului, neputinţa finală a raţiunii, iminenţa cotidiană a
morţii asupra vieţii, ineluctabila solitudine chiar în sânul comuniunilor celor mai puternice,
sunt tot atâtea teme de care se teme omul şi căreia îi caută un răspuns.
„Tragedia existenţei”431omului,ca fiinţă religioasă socială-comunitară, este că omul
nu mai ştie unde să-şi caute răspunsuri la propriile incertitudini şi mai grav, unde să -şi caute
originea sa. Se pare că omul se mai confruntă şi cu tragismul prilejuit de faptul că îi lipseşte
orice certitudine raţională asupra vieţii viitoare, de faptul că fără o atare certitudine, credinţa
nu este capabilă a se menţine vie şi luminoasă.432 La această obiecţie sterilă, răspunde
Biserica, prin mesajul ei către toţi oamenii, anume, că Împărăţia a venit, iar Hristos Mirele îi
aşteaptă pe toţi la ospăţul Său. Numai cine trăieşte în Biserică, cu Hristos simte împărăţia,
căci aceasta nu este ceva de ordin fizic, ci este spirituală, duhovnicească, prezenţa prin
Hristos în sufletul nostru. Cineva zicea că: acolo unde este Domnul Hristos este Împărăţia Sa
sau raiul, desfătarea vieţii în Dumnezeu. Tocmai aceasta este paradigma creştină.
424 André Frossard, op. cit ., pag. 13425 Ibidem, pag. 154426 Pr. Petre F. Alexandru, Originea omului după Religieşţi ştiinţă , ed. Cugetarea, Bucureşti, 1941. pag. 8 427 Ibidem, pag. 9428 André Frossard, op. cit ., pag. 37429 Pr. Petre F. Alexandru, op. cit., pag. 16
430 Prof. Gabriel Petric, Paradigma tragică a creştinismului, în “Altarul Banatului”, 1991, nr. 10-12, pag. 28431 Ibidem, pag. 31432 Ibidem, pag. 33
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 78/104
Starea aceasta de dezorientare şi confuzie în care se află omul a fost sancţionată şi de
filozofie, care vorbeşte de „situaţia limitată a omului de astăzi”.433 Suntem mândri de faptul
că omul, un aventurier îşi riscă existenţa la limită. Însă să nu uităm că nu-şi riscă de fapt
nimic pentru că în situaţia limită nu mai are nimic în sine; posesiunea lui s-a transformat
dinainte în formă, în limită.434
Omul, refuzând pe Dumnezeu şi-a pierdut identitatea, adică a început o aventură
existenţială, pe care din prima clipă „a înţeles-o” ca pe o trăire anxioasă a „crizei de
identitate”.435 În locul unei autorealizări de sine, prin Hristos, după modelul divin, omul
căzut este confruntat cu realitatea icoanei chipului propriu, cu adorarea propriei icoane,
spartă în bucăţi, confuză şi zguduitor de contradictorie în sine.
Problema pe care omul o trăieşte direct şi umilitor este întotdeauna: Cine este ? Omul
se confruntă astăzi cu „confuzia şi scindarea interioară”. Nu se mai regăseşte pe sine, precum
nici adevăratul sens al vieţii sale, de aceea omul contemporan suferă de o „foame lăuntrică de
identitate”.436
În această căutare a identităţii trebuie să plasăm şi tendinţa lui de a se dărui căutării
noului, pornind de la percepţia că tot ceea ce este nou este în mod necesar şi mai bun decât
ceea ce este vechi. În cele mai multe cazuri, omul conferă oricărui lucru nou din punct d e
vedere cronologic, o superioritate axiologică, pentru simplul motiv că este nou „în timp”.
Ortodoxia este acuzată că a evitat să promoveze acumularea de bunuri materiale, afirmaţie,
care nu este destul de întemeiată, ci este pusă superficial.437 Cei care aduc această obiecţie
uită că preocuparea aproape unilaterală pentru economie duce inevitabil la uitarea de
Dumnezeu şi la apariţia fenomenului cunoscut sub numele de consumism.
A trăi pentru a consuma şi a consuma pentru a trăi constituie una din cercurile
vicioase cele mai periculoase ce caracterizează în mod relevant condiţia noastră socială şi
existenţială.438 Totul devine marfă, totul are preţ şi este de vânzare. Religia devine „un bun”
care poate fi cumpărat cu bani. Aceasta este marea greşeală a înţelegerii vocaţiei Bisericii şi a
împărtăşirii de darurile sale supranaturale. Atunci când credinţa a devenit „un bun” şi a trecut
în domeniul privat, din cel public, au apărut sectele,439 iar Biserica a fost confruntată cu
mărturiile false ale „hristoşilor mincinoşi”, menite să o discrediteze şi să o destabilizeze.
433 Max Picard, Fuga de Dumnezeu, ed. Anastasia, Bucureşti, 1998, pag. 36434 Ibidem 435 Prof. I. Kornarakis, Criza de identitate, după Sf. I. Sinaitul, în “Altarul Banatului”, 1990, nr. 1-2, pag. 29436 Ibidem, pag. 31
437 Pr. Prof. D. Popescu, op. cit ., pag. 42438 Ibidem, pag. 46439 Ibidem
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 79/104
Ştiinţa, ca şi tehnica n-au fost date omului ca să devină autonom şi să se disperseze de
creatorul Său, căci astfel se prăbuşeşte spiritual, ci ca mijloc de dialog între om şi Dumnezeu,
spre lauda Ziditorului şi desăvârşirea făpturii.
Întreaga tehnică şi ştiinţă, a omului modern, a fost pusă în slujba morţii şi a neantului
şi nu a vieţii, a comuniunii cu Dumnezeu. Trăim într -o cultură care neagă moartea. Trebuie
să evităm două direcţii greşite: a evita moartea şi a vorbi despre moarte fără Hristos.440
Cu toate că omul de azi dă piept zi de zi cu încercarea, necazurile, moartea, el se
comportă ca şi cum ar fi nemuritor, stăpân peste viaţă şi moarte. De câte ori, conştiinţa
ceartă, mustră, biciuieşte sufletul omului, se încearcă o anesteziere a morţii şi o împăcare cu
ea.441 Creştinismul nu e împăcare cu moartea. El este revelarea vieţii. Prin Biserică ni se face
cunoscută Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14,6). Hristos Domnul este „pâinea vieţii”, (Ioan
6,48), pâinea cea adevărată (Ioan 6,32), Care s-a coborât din cer şi care dă viaţă lumii. Deci
trebuie să căutăm Viaţa şi nu moartea. Să mergem spre Hristos Domnul, care ne va „învia în
ziua cea de apoi” (Ioan 6,54). În Hristos, Binele, Viaţa, Adevărul există nu ca idee abstractă,
ci ca Persoană concretă, adevărată, bună şi Veşnică. Pentru această viaţă este grea omului!
Pentru că omul a născocit moartea instaurând-o în el şi în toate fiinţele din jurul lui.442El este
în acest caz, un condamnat la moarte fără speranţă, care-şi dă duhul într -o agonie continuă,
dar nu moare niciodată.
Din această situaţie există o singură ieşire, o singură salvare: învierea lui Hristos şi
biruinţa pe care o aduce asupra morţii în toate lumile. Pentru că numai păcatul şi moartea
lipsesc viaţa şi existenţa de sens, de-logosifică şi pe om şi creaţia.443 Sfântul Maxim afirmă
că moartea ne are pe noi ca hrană în măsura în care gustăm din păcat datorită neascultării. 444
El ne recomandă să nu purtăm în noi înşine nici o trăsătură a „veacului acestuia”,445 şi să
primim prin virtuţi, ca prin nişte culori dumnezeieşti, asemănarea întocmai cu Dumnezeu.
Purtările omului sunt ca nişte haine albe. Dacă sunt curate, sunt ca nişte haine albe, se vede
prin ele sufletul care nu vrea să ascundă nimic. Dacă sunt murdare, ele caută să ascundă
sufletul, făcându-l pe om netransparent. Primul om este scăldat în lumină, al doilea închis în
interiorul singurătăţii.446
440 Pr.Prof.Alexander Schemmann, op. cit ., pag.117441 Ibidem, pag.121442 Arhim. Iustin Popovici, op. cit ., pag.43443 Ibidem, pag.44444 Sf.Maxim Mărturisitorul , Diferite definiţii ale lui Maxim Mărturisitorul , în “Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” vol. 80,
ed. Institutul Biblic şi de Misiune…, Bucureşti, 1990, pag.261 445 Ibidem, pag.16446 Ibidem, pag.18, notă de Pr.Prof.D.Stăniloae
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 80/104
Sfântul Maxim propune un exemplu de om, vrednic de urmat, anume, omul virtuos,
omul sfânt. După el, virtuţile duc pe om la Dumnezeu şi -i sădesc în suflet acest har
îndumnezeitor. De asemenea prin virtuţi, Hristos se întrupează din nou în fiecare din noi, ne
îndumnezeieşte pe fiecare în parte, prin primirea însuşirilor dumnezeieşti şi după
posibilitatea fiecăr uia în parte.447
Prin întrupare, Dumnezeu „ridică firea noastră din păcat şi intră în relaţie de iubire şi
comuniune, cu noi toţi, cel care-l cheamă pe om la împlinirea unor datorii, iar omul este cel
ce ascultă şi răspunde, iar această responsabilitate derivă din credinţa în importanta veşnică a
fiinţei noastre.448 Cine refuză să răspundă lui Dumnezeu cât trăieşte pe pământ va răspunde
în faţa judecăţii lui din viaţa viitoare. Umanul în Dumnezeu Cuvântul a fost ridicat în cel mai
neezitant dialog ce există între Fiul şi Cuvântul dumnezeiesc şi Tatăl Său. Omul a devenit
omul deplin numai când s-a îndumnezeit, iradiind din el, ca a lui, iubirea dumnezeiască
supremei comuniuni treimice.449
Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat ca să se dea pe Sine pildă de virtute şi
chip viu al bunăvoirii şi iubirii faţă de El şi între noi şi poate să -i înduplece pe toţi spre a
răspunde la fel.450 Puterea exemplului lui Hristos, atrage pe fiecare la Dumnezeu, în această
mişcare la desăvârşire şi îndumnezeire a omului. Sfântul Maxim prezintă ca vrednic de urmat
„viaţa virtuoasă” care este o viaţă bine ordonată raţional, nedezordonată, o viaţă în armonie
cu toţi şi cu toate.451
Această lume, această viaţă i-au fost date omului pentru a fi „sacrament al prezenţei
dumnezeieşti”, comuniune cu Dumnezeu şi doar prin această lume, prin această viaţă, prin
„transfigurarea” lor în comuniune cu Dumnezeu, omul devine om.452 În Hristos, omul se
întoarce la Dumnezeu şi în Hristos, Dumnezeu vine la om. Fără Dumnezeu şi comuniunea cu
El, timpul devine „o grea povară”. Amploarea acestei crize a omului contemporan este
accentuată şi de faptul că nu recunoaşte că trăieşte o astfel de criză. În acest sens, omul
contemporan se simte perfect în ceea ce priveşte constituţia şi integritatea spirituală. De
regulă, criza de identitate stinge punctul culminant atunci când se ajunge la impresia eronată
că posedăm o deplină cunoaştere de sine, sau fie una satisfăcătoare. Filozofează despre
moarte, dar se comportă ca şi cum ar fi nemuritor. Vorbeşte despre echilibru, dar se luptă
pentru lăcomie.
447 Ibidem, pag.38448 Pr.Prof.D.Stăniloae, Responsabilitatea creştină, în “Ortodoxia”, 1970, nr.2, pag.185 449 Sf:Maxim Mărturisitorul, op. cit ., pag.164, notă de Pr.Prof. D.Stăniloae
450 Ibidem, pag.173451 Ibidem 452 Pr.Prof.Alexander Schemann, op. cit ., pag.124
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 81/104
Răspunsul omului la chemarea adresată de Dumnezeu pentru a reveni la conştiinţa
dependenţei de Creatorul Său trebuie să fie căutat în primul rând în conştientizarea şi
recunoaşterea stării sale degradante. Omul refuză să accepte prezumţia de vinovăţie, jucând
„un joc al confuziei culpabilităţii”.453 I se atrofiază simţul conştiinţei cu ajutorul căruia se
face evaluarea faptelor sale. De obicei ipocritul îşi falsifică eul şi se prezintă în locul altei
persoane. El îşi deformează şi contraface imaginea eului său în faţa propriilor ochi.
Societatea contemporană, constatăm, că formează prin educaţia pe care o propune
tineretului, oameni iresponsabili, care nu se supun nici unei norme morale obiective, nu au
repere solide etice, după care să se conducă, şi îşi croiesc drumul după false modele care
distrug omul şi nu-l zidesc în Hristos Dumnezeu. Sfinţii Părinţi au considerat pe om ca un
colaborator al lui Dumnezeu şi continuator al creaţiunii.454 Din această postură de co-creator
cu Dumnezeu derivă tocmai responsabilitatea lui faţă de raportul cu Dumnezeu şi cu lumea.
Dar lumea în care persoana umană se cunoaşte obiectivată, este transfigurată de
subiectivitatea persoanei umane.455 Umanul nu trebuie să fie închis în lume, pentru că
posedând lumea, omul rămâne singularizat.
Numai dacă lumea se deschide ca o poartă spre transcendenţa altor persoane şi spre
cea a Persoanei Supreme, ea îl salvează pe om de singurătate. Omul răspunde la chemarea
filială cu care a fost responsabilizat de Dumnezeu, cu conştiinţa făpturii, lucrând în lume ca o
fiinţă umană şi aducând jertfa crucii.456 Cuvântul lui Dumnezeu întrupat descoperă în lume
scopul ei, anume, îndumnezeirea cosmosului prin om. Omul nu poate să pună asupra lumii o
pecete pur umană, pentru că el, dimpreună cu lumea este destinată transfigurării, a fi „cer nou
şi pământ nou”.
În lume omul este pus de asemenea Fiului, într-o relaţie cu Tatăl. El îşi însuşeşte
poziţia Fiului faţă de Tatăl, ca „chip al Tatălui”. Căci Fiul nu e numai un subiect cuvântăt or
ci şi răspunzător. Vorbind, El răspunde Tatălui, răspunde iubirii Aceluia. Până la întruparea
Fiului, omul n-a avut cunoştinţă că răspunde Tatălui în Fiul şi prin Duhul Sfânt. Omul nu
cunoştea până atunci pe Dumnezeu în mod clar într -o Treime de Persoane. De aceea nici
Tatăl nu-i apărea în mod clar ca Tată şi nici pe sine nu se cunoştea în mod clar ca Fiu. Prin
întruparea Sa, Cuvântul lui Dumnezeu reflectă şi face deplin eficace în formă umană calitatea
de Fiu a lui Dumnezeu, ca „chip al lui Dumnezeu Tatăl”. Prin aceasta El ne-a arătat şi a
453 Prof. I.Kornarakis, op. cit ., pag.41
454 Pr.prof.D.Stăniloae, Chipul lui Dumnezeu şi responsabilitatea lui în lume , în “Ortodoxia”, 1973, nr.3, pag.347455 Ibidem, pag.348456 Ibidem, pag.354
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 82/104
realizat înfăţişarea adevărată a fiinţei noastre „după chipul lui Dumnezeu” şi ne ajută şi nouă
să o realizăm.457
Lipsit de responsabilitate, bombardat cu fel de fel de modele umane care i se propun,
omul de astăzi pare din ce în ce mai confuz, bulversat şi dezorientat spiritual. Azi, ceea ce e
imoral, şi prin urmare, anormal, ajunge să fie considerat moral şi normal.458 Răul i se
prezintă de mai multe ori sub forma binelui.
Dar această confuzie, prin care omul devine un dezorientat, trece şi în sfera
religiosului. Astăzi se menţionează numai în S.U.A. peste 3000 de secte, număr ce se află în
creştere de la o zi la alta. 459 Omul se simte dezorientat în faţa „ofertei religioase” aşa de
variată, dar în acelaşi timp realizează o „goană după tot ceea ce nu este românesc”. 460
Modernitatea este o inversiune a postulatelor ontologice fundamentale, ale tradiţiei. 461 De
aceea, avem nevoie de o reafirmare a tradiţiei noastre sfinte, care ne-a condus la realizarea
unităţii de neam şi de ţară, care a dat sfinţi pentru pământul nostru, şi de o putere de
discernământ mai accentuată ca niciodată. Fără Dumnezeu, viaţa îşi pierde orice posibilitate
de a fi investită cu valoare, de a avea un deznodământ pozitiv, şi de a ne conduce la
mântuire. Fără Biserica lui Hristos şi mesajul ei mântuitor, scopurile omului sunt uitate, iar
în lipsă de scopuri, mijloacele sunt forţate să devină scopuri. Esenţa omului recent,
contemporan, pretinde să fie întotdeauna în pas cu tot ceea ce apare ca fiind mai nou, mai
actual, mai original, mai arbitrar, mai în afara cărărilor lăsate în urma lor de oamenii care ne-
au precedat şi care, până acum, ne-au ghidat paşii. 462
Astăzi Biserica este chemată să descopere noi feţe ale chemării sale în lume. În acest
sens teologia creştină trebuie să descopere aspecte şi dimensiuni noi ale raportului Bisericii
cu lumea, prin noi contribuţii teologice, hotărâte dar conforme neapărat cu spiritul autentic al
creştinismului.
Dacă vorbim de Întruparea Fiului lui Dumnezeu, de Biserică şi nu ne raportăm la
realitatea lumii şi a omului, acestea îşi pierd sensul şi forţa lor reală. De aceea dacă Iisus
Hristos este „omul pentru ceilalţi, atunci rezultă că a fi cretin înseamnă a fi – împreună cu
Iisus Hristos-omul pentru oameni şi împreună cu ei, a duce împreună cu ei lupta pentru
dreptate socială şi pentru pace, pentru împlinirea ultimului sens al vieţii, îndumnezeitoare.463
457 Ibidem, pp.360-361458 Berbece, Deosebirea duhurilor e mai necesară astăzi? Ed. România creştină, Bucureşti, 1999, pag.8 459 Ibidem, pag.11460 Ibidem, pag.20
461 H.R.Patapievici, op. cit ., pag.42462 Ibidem, pag.426463 Pr.Prof.Corneliu Sârbu, Biserica în contemporaneitate, în “Ortodoxia”, 1975, nr.4, pag.699
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 83/104
Prin întrupare, Domnul Hristos îndatorează Biserica, care este continuarea ei dinamică, să-şi
asume umanul – inclusiv lumea în care trăieşte. De aceea a fi în lume al creştinismului este a
fi în faţa lui Dumnezeu şi invers.464 Prin urmare Biserica nu este o societate privată, o
societate secretă, ci o Biserică publică, concepută după Dumnezeu-omul, Hristos.
După cum Iisus Hristos este Dumnezeu în lume întrupat, tot aşa şi Biserica,
continuare dinamică a întrupării, trebuie să continue prezenţa lui Hristos în lume. Sensul şi
rostul fundamental şi primar al Bisericii este de a fi în lume şi pentru lume. De aceea,
Biserica are o finalitate funcţională îndreptată spre lume, spre mântuirea acesteia. Biserica
este în lume, pentru că doar nefiind din lume, ea poate descoperi şi manifesta „lumea ce va să
vie”, realitatea de dincolo.465 Astăzi Biserica s-a adaptat poporului în timp ce regula este
contrariul: poporul trebuie să se adapteze Bisericii.466
Fără Hristos, Biserică, omul rămâne un însingurat într -o lume care nu are putere să-i
vindece natura cangrenată, bolnavă, ci-l aduce spre moarte şi neant. Fără Biserică omul
devine un nonsens, dez-divinizat şi de-logosificat.467 Obârşia noastră este din Dumnezeu, de
aceea şi fiinţa noastră, existenţa noastră depind în întregime de El. (Fapte 17,28; Coloseni 3,
1-4;). Numai prin Dumnezeu Cuvântul Întrupat, omul ajunge la rostul pentru care a fost zidit:
devine „Dumnezeu după har” şi în aceste fel ajunge la desăvârşita plinătate a existenţei şi a
personalităţii lui.
Prin Hristos, împlinim „taina cea ascunsă din veci neamurilor” (Coloseni 1 25-26) „să
umblăm întru El” (Coloseni 2,6), să ne sfinţim viaţa ( ITesaloniceni 5,25), şi să ne îmbrăcăm
în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi sfinţenia adevărului” (Efeseni
4,24).
b) Adorarea propriului „sine” şi schimbarea axei valorice, de la Hristos în om;
Creştinismul este înainte de toate, după cum a fost definit de unii teologi moderni
„buna vestire” a Cuvântului lui Dumnezeu, Care aduce fiecăruia învierea sufletului şi
sălăşluirea în lumina învierii lui Hristos. Toată istoria creştinismului nu este altceva decât
istoria unei singure şi unice minuni, a minunii învierii lui Hristos care se continuă neîntrerupt
în inimile creştinilor zi de zi, veac de veac, până la cea de a doua venire. 468 Prin Hristos şi în
Hristos (Coloseni 1,16), omul se naşte din nou, se naşte pentru veşnicie. De aceea în
Biserică, Dumnezeu-Om Hristos a fost şi a rămas singura Cale şi singurul Care trece de la
464 Ibidem, pag.70465 Pr.Prof.Alexander Schemann, op. cit ., pag.115
466 Arhim.Iustin Popovici, op. cit ., pag.76467 Ibidem, pag.50468 Arhim. Iustin Popovici, op. cit ., pag.65
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 84/104
timp la veşnicie, de la simţământul de sine al morţii la simţământul de sine al nemuririi, de la
cunoştinţa de sine a nemărginirii, la cunoştinţa de sine a veşniciei şi a infinitului.469
Fără Hristos Domnul, omul moare, se sufocă spiritual în grijile de zi de zi şi devine în
materialitatea lui doar un „animal de pradă”.470 Dintotdeauna omul vrea să fie stăpân peste
toate, dar astăzi, el vrea să fie stăpân fără Dumnezeu, sau chiar în locul lui Dumnezeu. Axa
valorică tradiţională în care totul îşi are temeiul în Dumnezeu şi fiecare lucru este un dar
binecuvântat al Său, se schimbă astăzi, cu alte valori noi, moderne, revoluţionare în care totul
se bazează pe tehnica şi ştiinţa omului nou, fără Dumnezeu şi fără ajutorul Său. În Paradis
omul este pus stăpân peste toate vieţuitoarele şi peste natură, dar nu este pus în locul lui
Dumnezeu, ci este pus împreună conducător şi desăvârşitor al creaţiei lui Dumnezeu. De
asemenea, îndumnezeirea omului se face prin Dumnezeu, cum am arătat mai înainte, cu mila
lui Dumnezeu, prin „participare” cum se exprimă Sfântul Maxim şi nu prin „sine”.
Cineva spunea că nu există „om în sine” cum vorbesc filosofii, ci numai oameni
aparţinând unei epoci, unui loc, unei specii sau rase,471 sau unui Dumnezeu. Astăzi, omul
caută eliberarea de constrângerea speciei, de loc şi de Dumnezeu. Se pare că credinţa omului
de azi, ori nu mai există, ori se reduce doar la materie, în care singura divinitate credulă
rămâne omul. Sfântul Apostol Pavel ne atenţionează să nu ne bazăm credinţa noastră pe
înţelepciunea omenească. (I Corinteni2 1-5). Aceasta pe de o parte pentru că „omul care-şi
face sprijin din trup omenesc” şi „a cărui inimă se depărtează de Domnul”, devine un
blestemat (Ier.17,5), iar pe de altă parte pentru că fără Hristos Mântuitorul nu vom putea face
nimic.
Istoria omului este istoria unei separaţii fatale, care se adânceşte continuu, între lumea
oamenilor şi univers, între oameni şi Dumnezeu, este istoria unui revoltat care, părăsind
poala mamei sale ridică mâna împotriva ei.472 Astfel, creaţia se ridică împotriva Creatorului,
omul împotriva Părintelui Său.
Omul din toate timpurile fiind un „homo faber”, cum l-a numit Bergsan, înseamnă că
în toate timpurile a f ost un om inteligent, un „homo sapiens”, fiindcă pentru a fi fabricator -
inventator, trebuie să ai inteligenţă.473 Astăzi, omul nu mai are o inteligenţă creatoare şi
mântuitoare, rolul ei nu mai este unificator, adică să-i apropie pe om de Dumnezeu, şi pe ei
întreolaltă. Astăzi avem omul cu inteligenţă demonică, desacralizat şi pierdut în lumea sa.
469 Ibidem, pag.74470 Oswald Spengler, Omul şi filosofia vieţii, ed.Aion, Oradea, 1996, pag.21
471 Ibidem, pag.20472 Ibidem, pag.41473 Pr.Petre Alexandru, op. cit ., pag.185
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 85/104
Cultura de azi se confruntă din nou cu ereziile veacurilor trecute, dar de data aceasta,
nu respingându-le şi negându-le ci întrupându-le în filosofiile sale atee. Şi astăzi, ne
confruntăm cu erezii, ca arianismul sau nestorianismul, care nu au fost înmormântate, încă.
Toate acestea se rezumă aici la om şi numai la om şi chiar Dumnezeu-Omul Hristos a fost
redus la cadrele unui om.474 Dumnezeu-Om este dezbrăcat continuu de ceea ce este în
realitate. A propune un Hristos om, un Hristos înţelept, dar nicidecum un Hristos Dumnezeu-
Om, ne arată tragedia şi impasul în care se află omul, acela de a fi în lumea sa onirică, centrul
şi valoarea supremă a lumii. Omul a devenit astăzi măsura tuturor lucrurilor, măsura tuturor
fiinţelor şi lucrurilor văzute şi nevăzute.475 Trebuie să depăşim şi separaţia nestoriană dintre
divinitatea şi omenitatea lui Hristos, dintre Iisus al istoriei şi Hristos al gloriei, care a închis
Divinitatea în cer şi a izolat omul în imanenţa lumii create, dând naştere unui proces care
aduce moartea spiritului, numit secularizare.476
Dacă unul este Iisus al istoriei şi altul Hristos al gloriei, atunci devine imposibil
sfinţirea naturii umane şi mântuirea ei în Hr istos. În nici un caz nu se poate vorbi de
îndumnezeirea omului. Divinizarea şi îndumnezeirea omului se poate realiza numai în
Hristos, fiindcă în El omul se sprijină pe Dumnezeu şi se ridică astfel la asemănarea cu El.
În societăţile europene moderne, omul îşi asumă o nouă situaţie existenţială; el se
recunoaşte ca unic subiect şi agent al istoriei şi refuză orice apel la transcendenţă. Omul se
realizează prin el însuşi şi reuşeşte să realizeze acest lucru în măsura în care se
desacralizează El însuşi şi desacralizează lumea.477 Atunci când vedem lumea ca un scop în
sine, dimpreună cu omul, totul capătă o valoare în sine şi prin urmare pierde orice valoare
pentru că doar în Dumnezeu se găseşte înţelesul (valoarea) a toate şi lumea este plină de sens
doar atunci când ea este „sacrament” al prezenţei lui Dumnezeu.478
În primele secole s-a încercat a se distruge credinţa creştină prin violenţă fizică, astăzi
asistăm la o persecuţie împotriva valorilor religioase. Persecuţia dintâi a fost sângeroasă, viza
trupul iar cea de-a doua nesângeroasă, împotriva spiritului şi a conştiinţei. În acest sens spune
Fericitul Augustin : „În alte timpuri, creştinii erau presaţi să-l renege pe Hristos, acum ei sunt
învăţaţi să-l renege. Atunci erau răstigniţi, acum sunt învăţaţi; atunci se folosea violenţa,
acum insinuările; atunci duşmanul se arăta pe faţă, acum el se prezintă în mod insinuat, ceea
ce-l face greu de recunoscut… Acum creştinii sunt învăţaţi să-L renege pe Hristos, prin
474 Arhim.Iustin Popovici , op. cit ., pag.152475 Ibidem, pag.153
476 Pr.Prof.D.Popescu, op.cit , pag.8477 Ibidem, pag.14478 Pr.Prof.Alexander Schmemann, op. cit ., pag.16
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 86/104
amăgiri, li se dă impresia că de fapt ei nu se îndepărtează de El.” 479 Atât de multă confuzie
aduce această nouă cultură a omului , încât omul nu mai recunoaşte că se confruntă cu o
problemă, şi anume însingurarea lui, departe de Dumnezeu, în lumea materiei. Nimic din ce
propune omul de azi, lipsit de Dumnezeu, nu duce la cunoaşterea adevărată. Modernitatea
rătăcită, aduce şi propune cunoaşterea vidă.480
Pentru omul modern de astăzi, faptul de a rămâne fără Dumnezeu nu mai este o lipsă
ci o afirmaţie. De acum caracteristica omului este individualitatea.481 Omul nu mai trăieşte
pentru nimeni şi pentru nimic, şi devine astfel o nulitate.482 Numai aşa, renegând orice
valoare spirituală, orice legătură cu transcendenţa, omul în concepţia sa, devine un supra om.
Conceptul acesta de supra-om face parte din familia de concepte care au permis istoriceşte
cele mai numeroase abuzuri. Naziştii s-au folosit de el pentru a caracteriza aşa zisa lor rasă
de stăpâni, pretins superioară celorlalte rase umane.483
La Nietzsche, supraomul trebuie să depăşească fără încetare ceea ce este deja realizat.
Conceptul de supraom exprimă deci o insatisfacţie iremediabilă în legătură cu ceea ce există.
Nietzche vede în creştinism o născocire a celor slabi, o apologie a laşităţii,a înfrângerii, a
suferinţei şi a morţii, în timp ce după părerea lui este nevoie, dimpotrivă, de o creştere a
voinţei de putere. Nietzsche Îl contestă pe Hristos Cel crucificat, pentru el simbol a tot ce
detestă la om: slăbiciunea, supunerea, atitudinea „Facă-se voia Ta”, înţeleasă ca abdicare a
omului de la voinţă – căci omul, după el trebuie să impună lumii voia Sa, dacă nu cumva
preferă să-i accepte necesitatea, stoic şi bucuros.484
Dacă Dumnezeu a murit aşa cum afirmă nebunul Nietzsche, oamenii nu se mai pot
referi la El, nici pentru a căuta în preajma Lui o explicaţie, nici pentru a găsi în El un sens.
Omul este obligat de acum să nu mai conteze decât pe el însuşi, fără nici o speranţă şi să se
menţină singur în sine, vigilentă şi viguroasă, voinţa de putere. Aceste cuvinte au fost deseori
interpretate ca exprimând o sfidare prometeică, ambiţia unui om care deghizat în „supraom”,
voia de fapt să fie Dumnezeu.485
Omul de azi admite că „Dumnezeu a murit”, numai ca el să devină Dumnezeu. Se
doreşte desăvârşirea dar nu de la Dumnezeu, ci de la om. Omul sau supraomul poate exista
479 Fer.Augustin, Comentarios sobre salmos, 39. 1-12, apud Francisco Fernandez Carvajal, De vorbă cu Dumnezeu,ed. Ars Longa, Iaşi, 2003, pag.193 480 H.R.Patapievici, op. cit ., pag.36481 Ibidem, pag.41482 Pr.Petru Cătă, Creştinismul şi comportamentul antisocial , în “Altarul Banatului”, 1990, nr.7-8, pag.81
483 Jeanne Hersch, Mirarea filosofică. Istoria filosofiei Europene, ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, pag.319 484 Ibidem, pag.325485 Ibidem, pag. 326
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 87/104
autonom faţă de oricine şi orice şi chiar faţă de Dumnezeu. De acum el este făptuitor de
ipoteze, captiv al eului său şi al întâmplărilor.486 Condiţia umană modernă este caracterizată
prin defalcare spirituală, manifestată în autonomia valorilor.487 Nu mai există valori comune,
ci separate şi individualizate. În timp ce valoarea spirituală este negativă, sau este pusă sub
semnul incertitudinii, ipotezei sau a posibilităţii, valorile materiale sunt ridicate la cele mai
înalte piscuri, spre care trebuie să tindă fiecare. Omul raportându-se doar la valorile lumii
acesteia îşi realizează „desăvârşirea” doar în lumea aceasta.
A fi desăvârşit aici şi nu în Împărăţia Domnului, este rătăcirea secolului nostru.
Pentru omul actual, nou, desăvârşirea sau realizarea în lumea aceasta este a avea o poziţie
socială apreciabilă, succes şi carieră, precum şi o stare materială care să ofere o calitate şi o
plăcere omului pentru trupul său. Orice ierarhie existentă se raportează doar la lumea acesta
şi realizarea omului în materialitatea ei.
Se neagă chiar şi moartea, care este o realitate peste care nu va putea trece nimeni,
căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată a Dreptului Judecător (II
Corinteni 5,10), omul declarându-se nemuritor cu trupul în lumea aceasta. Iar în consecinţă,
religia este coborâtă pragmatic la nivelul filosofiei, iar morala la nivelul ştiinţei
moravurilor.488
De-a lungul timpului s-a încercat o definire a omului, a ceea ce este şi exprimă el, dar
numai expresia biblică „omul este chip şi asemănarea lui Dumnezeu” (Facere 2,6) dă într -
adevăr adevăratul înţeles al naturii omului. Se spune că omul primitiv este superior celui
actual, chinuit de întrebări. Omul primitiv trăia fiorul misterului care-l învăluia, pe când omul
zilelor noastre este măcinat de timp, ros de întrebări şi îndoieli şi înghiţit de spaţiul infinit.489
Acest om este un „animal care se minte pe sine sau o fiinţă „care -şi periclitează singur
existenţa”. În acest sens, omul bioistoric este întâistătător.490 El trăieşte iluzia
autodesăvârşirii şi acceptă moartea absolută.
Umanismul a transformat omul în captiv al plăsmuirilor sale şi mersul în jos în lumea
instinctelor, l-a făcut neom.491
Atât de mult s-a depărtat omul de adevăratele înţelesuri ale vieţii şi lumii acesteia
încât filosofii nici nu-l mai numesc om, ci altceva, cel mult îl numesc animal condus de
486 Petre Ţuţea, op. cit ., pag.81487 Ibidem, pag.78488 Ibidem, pag.81
489 Ibidem, pag.107490 Ibidem, pag.106491 Ibidem, pag.110
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 88/104
instincte şi nu de raţiune, neom, adică ceva care este opusul naturii duale (trup şi spirit) a
omului, sau pur şi simplu îl numesc „nimic”.
Epoca noastră se confruntă tragic cu istoria „omului demiurg”.492 Noua divinitate, omul îşi
arogă calităţile şi puterile sale nu ca fiind darurile lui Dumnezeu, ci fiind puteri izolate din
cunoaşterea şi progresul tehnicii şi a ştiinţei. Procesiunea umanităţii, spunea un filosof, face
un viraj strâns – ceea ce era odinioară o orientare spre înălţimi a devenit acum orientare în
jos.493 Nu se mai ridică spre înălţimile desăvârşirii sale, ci se mulţumeşte cu starea şi poziţia
lui, cu insuficienţa şi neajunsurile naturii.
Astăzi, ne confruntăm mai mult ca niciodată cu un tip de om care se consideră a fi
modern. Mai luminat, mai raţional, flămând de glorie şi de dorinţa de afirmare, căutând mai
mult ca niciodată plăcerile şi desfătările vieţii, comod, sclav tehnicii, dar mult mai imoral,
iraţional, comportându-se fără să se raporteze la nimeni şi nimic, iresponsabil şi autonom.
Astăzi, a fi modern constituie în sine o valoare, iar a nu fi modern înseamnă a deveni automat
antic.494
Sentimentul omului nostru contemporan este că, el este primul, că nu este decât fiul
timpului lui, ca tradiţie lui nu este moştenită, ci inventată. Pentru acest tip de om, opera lui
nu are nici un model în trecut şi nici precursori. Tocmai în această originalitate a lui, omul
modern îşi găseşte şi-şi afirmă superioritatea şi poziţia sa de lider. Această stranie voinţă de
separare, de uitare, de autonomie absolută în raport cu trecutul şi cu orice precedent ar putea
explica şi noutatea modernităţii.
Modernitatea noastră propune o inversiune a valorii tradiţionale cu cele mai noi . De
exemplu, dacă în situaţia tradiţională Dumnezeu era conceput ca o existenţă reală prin
excelenţă, Creator, Proniator şi Guvernator al lumii, lumea modernă reduce Persoana lui
Dumnezeu doar la o ipoteză epistemologică inutilă. Se vorbeşte despre Dumnezeu căutându-
I-se locul în lume, ca şi cum Creatorul S-ar confunda cu creatura, sau ca şi când Dumnezeu
ar fi obiectul de cercetare a acestui om pierdut şi rătăcit pe cale. Dacă înaintea epocii noastre
omul se străduieşte să fie cât mai prosper, adică mai „egal” cu Cel pe Care îl invidiază. El se
vrea Dumnezeu în locul Adevăratului Dumnezeu. El a uitat tocmai că aceasta este cauza
căderii făpturii şi a omului în însingurarea şi izolarea de darurile şi binecuvântările oferite de
Ziditorul Său. Iar această prăpastie a devenit aşa de adâncă, încât doar Dumnezeu-Omul,
Cuvântul Întrupat al lui Dumnezeu S-a putut face pod de trecere a făpturii spre iubirea cea
492 Ibidem, pag.136493 H.R.Patapievici, op. cit ., pag.40494 Ibidem, pag.52
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 89/104
nemăsurată a Tatălui. (Filipeni 2, 6-10, II Corinteni 1, 20-21, 5,21, 8,9; Galateni 3, 13-14;
Efeseni 2,8-10 ş.a) Astăzi, cunoaşterea lui Dumnezeu, după care înainte se frământau minţile
şi inimile adevărate şi curate a le credinţei ortodoxe, nu mai este o prioritate pentru omul
nou, orb. Ci adevărata cunoaştere este cea tehnică, care este centrală şi subordonează totul.
Înainte cunoaşterea veritabilă se răsfrânge asupra lucrurilor celor mai înalte, astăzi,
cunoaşterea prioritară omului este cea a obiectelor naturii fizice; cele numite de tradiţie
„înalte” pot fi cunoscute numai neclar şi aproximativ.495
Modernitatea este desfăşurarea lumii actuale separată de ceea ce este mai important,
originea şi scopul lumii. Ştiinţa modernă a naturii s-a născut dintr -o gândire pentru care
lumea este în mod radical lipsită de prezenţa lui Dumnezeu, iar separată faţă de origine s-a
tradus prin ruptura epistemologică dintre subiect şi obiect.
Pentru omul nostru trecutul este considerat intrinsec, fals şi interior. Astăzi lumea
este gândită complet fără a se raporta la Dumnezeu, ca singura Cauză şi Scop al ei, cum
spune Sfântul Maxim, „indiferent că este vorba de Dumnezeul filosofilor ori de cel al
devoţilor”. Astfel, omul contemporan s-a instalat în lume printr-un deicid care a implicat,
evident o rescriere a istoriei. Tradiţiei modernilor a fost prima tradiţie din istorie care s-a
impus moştenitorilor ca fiind istorică fără a fi şi în acelaşi timp şi organică.496 În toată
această luptă iniţială de a se declara Dumnezeu peste lume, omul nu câştigă nimic ci pierde.
Ceea ce-i lipseşte omului nou este sentimentul împlinirii personale, vidul spiritual şi
singurătatea vieţii sale.497
Omul „ a devenit sclavul creaţiei sale”. Stăpânul lumii, pus de Dumnezeu, devine
sclavul tehnicii. Cineva zicea că civilizaţia însăşi a devenit o maşină care face sau vrea să
facă totul după modelul maşinii. Astăzi se gândeşte doar în cai putere.498
Modernitatea pe care o trăim este consecinţa nu atât a pierderii vreunei tradiţii
particulare, cât a respingerii sistematice a ideii însăşi de tradiţie în numele posibilităţii
tehnice de a imagina, inventa şi construi propriile condiţii de existenţă. Geniul rău al
modernităţii este să se conceapă pe sine ca scop ultim al vieţii.499 Nu Dumnezeu este cauza şi
scopul lumii, ci lumea materială. Incoerenţa programului modern este următoarea:
modernitatea clasică gândeşte lumea în termeni de substanţe, de naturi, lipsită de orice ideal
şi năzuinţă. Astfel, se creează o lume saturată de mijloace, dar endemic sărăcită de idealuri
495 Ibidem, pag.42496 Ibidem, pag.96
497 Ibidem, pag.91498 Oswald Spengler, op. cit ., pp.81-82499 H.R.Patapievici, op. cit ., pag.144
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 90/104
(iar, când pretinde că le are , idealurile acestei lumi din ce în ce mai recente sunt doar scopuri
de consum – adică idealuri de extracţie joasă, achizitiv-apetitive).500 Lumea se confruntă cu
depersonalizarea persoanei umane, pentru că omul de astăzi evită orice posibilitate de
autoreflecţie şi meditaţie. Max Weber, constată o autonomizare crescândă a sferei şi a
experienţei religioase, adică o izolare a ei în sfera preocupărilor private ale omului, odată cu
dezvoltarea spiritului ştiinţific modern.501 Biserica trebuie să prevină această atomizare a
valorilor religioase, a separaţiei dintre Biserică şi lume, dintre om şi Dumnezeu. Biserica nu
este din lumea aceasta, aşa cum spune şi Mântuitorul Hristos (Ioan 17,11) dar este pentru
slujirea lumii şi a mântuirii ei. Misiunea Bisericii nu este numai să predice „vestea cea bună”
sau să vorbească despre Împărăţie, ci să aducă Împărăţia, să ducă toţi credincioşii la ospăţul
Stăpânului în Împărăţia Lui.
Prin Biserică se realizează o depăşire a spaţiului şi a timpului şi o ridicare a lor în
planul netrecător şi veşnic. Aici toţi suntem fraţi unii cu alţii pentru că toţi ne împărtăşim
„dintr -o singură pâine”, Hristos (I Corinteni 10,17). Ca atare Hristos Cel jertfit coexistă cu
noi toţi în timpul şi spaţiul în care trăim, prelungindu-şi asupra noastră eficienţa acestei stări,
sau în alt sens, făcându-ne părtaşi de veşnicia şi nespaţialitatea stării Sale de jertfă.502Suntem
sfinţiţi prin jertfa trupului lui Iisus Hristos (Evrei 12,10). El stă ca jertfă în cer , dar prin
această jertfă El ne sfinţeşte pe rând, cum venim la existenţă în istorie, căci ne deschide
intrarea spre locul unde este El. Prin această jertfă El „va curăţa cugetul nostru de faptele
cele moarte” (Evrei 9,14), adică va lucra asupra noastră cât suntem pe pământ în tot timpul
până la sfârşitul lumii.503
Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul toate aceste mijloace devenite scopuri (tehnica,
ştiinţa, cunoaşterea naturală) sunt încercări ale omului de a-şi exalta trupul prin plăcere
numită filavtia. Aceasta este o dragoste iraţională, simţuală, dorinţa de plăcere trupească şi
sufletească, fără conştiinţa putinţei sau neputinţei realizărilor, o dorinţă şi un dor infinit, dar
fals de satisfacere a tuturor poftelor pătimaşe, spre fericirea personală. Filavtia, în concepţia
maximiană este maica relelor, manifestându-se ca iubire neraţională a trupului. Din filavtie se
naşte toată lista patimilor.504 Cu cât omul se îngrijeşte de patima iubirii trupeşti de sine, cu
atât născoceşte mai multe moduri de producere a plăcerii.505
500 Ibidem 501 Pr.prof.D.Popescu , op. cit ., pag.70502 Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae, Biserica în sens de locaş şi de largă comuniune în Hristos , în “Ortodoxia”, 1982, nr.3,pag.344
503Ibidem, pag.345504 Sf.Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, în “Filocalia II”, vol.II, pag.79 505 Idem, Răspunsuri către Talasie, în “Filocalia românească”, vol. III, pag.32
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 91/104
Sfântul Maxim nu respinge bucuriile trupului, el respinge plăcerile pe care le produce
grija separată de trup, pentru a obţine plăcere. El propune ca bucuriile să fie spiritualizate,
trupul să fie înduhovnicit prin virtuţi. Acestea sunt bucurii curate şi luminoase ce aduc dorul
infinit după viaţă şi mai înaltă. Este bucuria duhovnicească, dumnezeiască şi ea nu se stinge
niciodată. Iubirea aceasta pătimaşă a propriului eu este o consecinţă după Sfântul Maxim, a
necunoaşterii lui Dumnezeu, care a îndumnezeit zidirea, al cărui cult vine din iubirea de trup
( filavtia) a neamului omenesc.506 Opusul filavtiei este, după cum vedem la Sfântul Părinte,
lepădarea desăvârşită de sine şi de lume, în sensul descoperirii autenticului divin din acestea
şi actualizarea lui în deplina „asemănare cu Dumnezeu. Actul de renunţare sau de la
lepădarea iubirii exagerate a propriului trup, este totdeauna un act de pocăinţă, prin care omul
îşi dă seama de căderea sa şi de efectele acesteia şi se hotărăşte ca, în locul iubirii de lume şi
de sine, să aşeze iubirea de semeni şi de Dumnezeu.
Omul de astăzi, trebuie să jertfească din propriul orgoliu, înţelegând că nu el este
măsura tuturor lucrurilor, nu el este valoarea supremă, dătătoare de viaţă, veşnică şi
netrecătoare, ci Hristos Dumnezeu, Care ne-a adus îndumnezeirea.
Este important ca generaţia noastră eliberată de limitele ideologice, să cunoască ceea
ce a ignorat până ieri: credinţa, speranţa şi iubirea pentru Dumnezeu. Căci numai Iisus
Hristos Dumnezeu a descoperit calea şi destinul veşnic al omului, a deschis tuturor un viitor
şi o viaţă dincolo de moarte, a adus misterul existenţei divine şi umane la uşa fiecăruia. Fără
revelaţia lui Iisus Hristos, istoria ar pierde o viziune creatoare, indispensabilă, iar oamenii ar
suferi în continuare, întrucât n-ar putea deveni părtaşi la istoria, mesajul şi misiunea lui Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat.507
c) Absolutizarea raţiunii şi excluderea lui Dumnezeu din creaţie;
Biserica întemeiată de Fiul lui Dumnezeu Întrupat este o realitate eshatologică,
prezentă, care aduce în lume o nouă înţelegere adevărată a ei şi a omului. Întemeierea
Bisericii aduce după sine ca prim efect posibilitatea comuniunii cu Dumnezeu prin
î ndumnezeirea omului şi a întregului cosmos. Îndumnezeirea rămâne o consecinţă a
„înomenirii” lui Dumnezeu prin întruparea Raţiunii Supreme, a Logosului Divin. Dar,
sfinţirea sau desăvârşirea omului şi a lumii trebuie să fie împlinită simultan la nivelul
existenţei, prin întruparea virtuţilor divine în fiinţa omului.
506 Ibidem, pag.36507 Ioan Bria, Iisus Hristos, ….pag.11 508 Sf.Maxim Mărturisitorul, op. cit ., pag.89
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 92/104
În concepţia Sfântului Maxim tot ceea ce este opus virtuţilor este iraţional şi fără nici
un sens creator şi mântuitor. Păcatul este un accident contrar firii, acceptat însă cu voia
noastră, iraţional şi distrugător al firii omului508. Pentru înlăturarea păcatului, în concepţia
maximiană, omul trebuie să-şi restaureze raţiunea, să o lumineze, făcând-o stăpână peste
patimile trupului.509 Omul este purtător de raţiune, pentru că este chipul Raţiunii Logosului,
iar lumea este plină de raţiune, fiindcă este zidirea Celui care o cheamă la îndumnezeire. Atât
raţiunea omului cât şi cea inserată în creaţie, trebuie să orienteze făptura spre cunoaşterea lui
Dumnezeu şi comuniunea cu El. Mai mult, omul înzestrat cu raţiune trebuie să facă un act de
traducere a raţiunilor prezente în creaţie, care au menirea de a-l orienta spre îndumnezeire.
La Sfântul Maxim, toate lucrurile au un sens, nimic nu este fără logică, scop sau sens,
numai păcatul şi patima, este iraţional şi viaţă dezordonată. În autosuficienţa ei, lumea şi tot
ce există în ea, nu au nici un sens. Raţiunea şi existenţa omului, nu poate fi văzută decât în
raport şi relaţie cu Dumnezeu. Cauza raţiunii este Dumnezeu, zice Sfântul Maxim, pentru a
cărui căutare omul a primit puterea raţiunii. Raţionalitatea creaţiei, sensul ei şi în acelaşi
timp, însăşi existenţa umană se cuprinde şi se înţelege numai în Hristos.
Dacă toate înţelesurile sunt de la Dumnezeu, atunci şi cunoaşterea este posibilă
datorită faptului că există izvorul divin inepuizabil de înţelepciune şi atotştiinţă ce se
actualizează în lume în funcţie de nivelul de înţelegere şi progres uman în descoperirea
rosturilor firii, ceea ce face ca înţelegerea, cunoaşterea noastră a oamenilor să fie descifrarea
totdeauna limitată şi imperfectă la nivelul creaturii, a gândirii divine însăşi.510
Astăzi omul contemporan se confruntă cu o orbire spirituală, îi întunecă vederea
raţiunilor lui Dumnezeu sau a sensurilor din creaţie, care aveau drept scop comuniunea şi
desăvârşirea omului în Dumnezeu. Raţiunea umană nu numai că nu l-a condus pe acesta la
Dumnezeu, ci şi mai mult a eliminat prezenţa personală a lui Hristos din Biserică şi cosmos,
în Duhul Sfânt, provocând închiderea lumii în ea însăşi.511 Această scoatere a lui Dumnezeu
din creaţie are consecinţe grave pentru relaţia omului cu cosmosul. Cosmosul nu mai
funcţionează dependent de Dumnezeu, ci autonom şi individual. La această depărtare de
adevăr s-a ajuns datorită teologiei scolastice, care a confundat transcendenţa lui Dumnezeu
cu absenţa Sa din creaţie. Taina creştinismului este taina materiei universale transfigurate în
Hristos, prin energiile Duhului Sfânt.
509 Ibidem, pag.111510 Pr.Gheorghe Petraru , Lumea, Creaţia lui Dumnezeu,…., pag.95 511 Pr.Prof.D.Popescu, op. cit ., pag.19
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 93/104
În epoca scolastică, redescoperirea şi interpretarea scrierilor Fericitului Augustin
aduce consecinţe negative asupra înţelegerii adevăratului raport dintre Dumnezeu şi natură.
Acesta vorbeşte de „raţiunile seminale” care se găsesc în creaţie şi sunt cauze secundare care
se interpun între creatură şi Creator. De aceea, Dumnezeu nu mai acţionează d irect asupra
lumii – de unde şi absenţa lui Dumnezeu din creaţie – ci prin intermediul acestor raţiuni
seminale care funcţionează independent de Dumnezeu.512
Epoca iluministă a modificat sensul autonomiei pe care creaţia o avea în teologia
apuseană şi din autonomie care cunoaşte existenţa lui Dumnezeu şi rolul Său providenţial
faţă de creaţie, a transformat-o în autonomie care se opune şi neagă existenţa lui Dumnezeu,
ba chiar consideră orice intervenţie a ordinii supranaturale în ordinea naturală ca o violar e a
acesteia, punând astfel bazele procesului de secularizare care a închis omul în propria lui
suficienţă imanentistă, cu tot cortegiul de consecinţe negative pentru viaţa morală.513
În scolasticism se aplica metoda lui Aristotel la Dumnezeu: „acordul revelaţiei cu
raţiunea”. Dar, cu timpul raţiunea scolastică a fost înlocuită cu raţiunea calculatoare şi
algoritmică a cunoaşterii tehnice, Dumnezeu, aşa cum apărea în experienţa revelaţiei a fost
înlocuit cu natura.514 Iar când omul îl înlocuieşte pe Dumnezeu, spiritul lui este deosebit de
corp şi practică morala „unei turme de porci”.515 Nu mai are nici o morală şi nici o reţinere,
precum şi nici o explicaţie a lumii şi a originii sale raportate la Dumnezeu, ca singurul său
temei transcendent.
În Evul Mediu tot ceea ce nu se putea explica, trebuia explicat prin acţiunea directă a
lui Dumnezeu. Se pare că această afirmaţie constituie viciul înţelegerii adevărate a lucrării lui
Dumnezeu. Dumnezeu nu trebuie să devină un rest explicativ, pentru că astfel totul se poate
reduce la o posibilitate., Dumnezeu fiind doar o ipoteză explicativă. Noi am uitat că nu tot
ceea ce există poate fi şi înţeles de mintea îngustă şi materială a omului. Iar tot ce nu încape
în raţiune, nu înseamnă că nu există. Dacă pe Dumnezeu, Raţiunea Supremă, nu-L poate
cuprinde mintea raţională total, aceasta este şi datorită insuficienţei noastre, fiinţe finite, cât
şi a măreţiei şi infinităţii Naturii lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi afirmă că atunci când omul
trece de la cunoaşterea raţională a naturii, la cunoaşterea supranaturală, raţiunea sa este
ineficientă pentru că este depăşită. Tot ce este raţional devine neraţional şi de neajuns cu
mintea. Acum raţiunea care ne-a dus până la graniţa misterului îngenunchează, predându-i
512 Max Picarol, op. cit ., pag.8
513 Ibidem 514 H.R.Patapievici, op. cit ., pag.33515 Petre Ţuţea, op. cit., pag.115
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 94/104
adevărata cunoaştere credinţei, prin care omul nu mai trăieşte teoretic relaţia cu Dumnezeu,
ci mistic, prin „credinţă lucrătoare în iubire”. (Galateni 5,6).
Atât de mult ne-am rătăcit, încât astăzi raţiunea suficientă sieşi vorbeşte despre
inutilitatea lui Dumnezeu şi despre găsirea lui Dumnezeu a unui loc în lume. Poate funcţiona
lumea fără Dumnezeu? Secolul raţionalismului afirmă că doar lumea fizică este un sistem
izolat şi închis, atunci Dumnezeu nu există. Iar dacă lui Dumnezeu nu I se poate găsi un loc
în lume, astfel încât prezenţa Sa în lume să nu implice o decădere din atributele Sale, atunci
Dumnezeu încetează să mai existe.516
Se vede foarte clar din cele expuse mai sus insuficienţa teologiei scolastice de a
rezuma raportul Dumnezeu-natură, datorită lipsei unei teologii deficitare cu privire la
prezenţa lui Dumnezeu în creaţie prin atributele sale supranaturale. Prin atributele Sale de
care se împărtăşeşte prin harul Său, teologia ortodoxă, salvează atât identitatea panteistă a
omului cu Dumnezeu, cât şi închiderea sa într-o transcendenţă inaccesibilă şi neîmpărtăşibilă
lumii. Raţionalismul absolutizat concepe natura şi omul în mod separat şi dual, negând orice
legătură şi raport între cele două. Când se vorbeşte de lume, nu se referă la originea şi
guvernarea ei de Dumnezeu, ci în mod izolat, ori lumea ori Dumnezeu. Aceasta este gândirea
umană descătuşată care nu-şi mai poate înţelege propriile consecinţe, constituind tragismul
acestui trup.
Viciul modernităţii nu este ideea de a nu calcula totul, ci în voinţa de a exclude din
fiinţă tot ce nu se poate calcula. Omul tehnicii, fără cultură şi religie, trăieşte vidul existenţei
sale. Însingurat, orbit şi avid după posesiune, lipsit de orice împlinire personală, barbar şi
imoral, omul ne este decât un biologic, care se opreşte la hrană şi la satisfacerea necesităţilor.
Avem în faţă o nouă cunoaştere la fel de insuficientă ca şi celelalte, devenită noua divinitate
a omului.
Trebuie să ne luminăm raţiunea noastră şi să privim la insuficienţa lumii şi a omului,
insuficienţă care a fost pusă în creaţie tocmai pentru ca omul şi lumea să se desăvârşească în
Dumnezeu, să-şi depăşească insuficienţa şi să se sfinţească. Numai Hristos este „modelul
suprem al raţionalităţii”. El este Raţiunea suficientă ultimă şi temeiul ultim al întregii
existenţe.517 Niciodată omul nu poate să-şi găsească un sens în lume,dacă nu se raportează la
originea şi scopul vieţii umane. Dumnezeu nu poate fi cunoscut, după cum spune Immanuel
Kant, pentru că nu este fenomen, dar datorită faptului că Dumnezeu nu poate fi cunoscut ,
filosoful german nu conchide că Dumnezeu nu există. „Recunoaştem aşadar că Fiinţa
516 H.R.Patapievici, op. cit ., pag.72517 Ghislain Lafont, O istorie teologică a Bisericii, ed. Deisis, Sibiu, 2003, pag.232
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 95/104
Supremă, potrivit cu ceea ce este Ea în Sine Însăşi, este de a întregul de necercetat şi într -un
fel anume chiar de negândit şi suntem opriţi prin aceasta de a da raţiunii o folosire
transcendentă potrivit ideilor pe care ni le facem despre Ea drept o cauză activă (prin voinţă),
de a determina natura divină prin însuşiri care sunt împrumutate întotdeauna numai de la
natura umană şi de a ne rătăci în concepte grosolane sau fanteziste.518 Atunci când se vrea
cunoaşterea raţională a lui Dumnezeu, omul nu poate sfârşi decât în rătăcirea prin conceptele
„grosolane şi orgolioase”, care nu descoperă sau revelează, ci ascund taina.
Raţiunea, după Kant, nu ne învaţă să cunoaştem prin toate principiile ei a priori
nimic altceva decât obiecte ale experienţei posibile şi despre acestea nimic mai mult decât
poate fi cunoscut prin experienţă.519 Nu putem şti nimic despre ceea ce nu este fenomen,
despre ceea ce nu este pentru noi obiect de experienţă. Teologia ortodoxă, afirmă o oarecare
cunoaştere raţională a lui Dumnezeu, dar aceasta nu este absolută, ci limitată. Cunoaşterea
adevărată a lui Dumnezeu este cea mistică, în care fiecare creştin trăieşte prin Hristos şi cu
Hristos. Kant zicea: „A trebuit să luminez cunoaşterea pentru a face loc credinţei”.520 Numai
credinţa revelează taina, pentru că prin ea primim adevărul întreg, cât putem să -l cuprindem,
de la Însuşi Dătătorul credinţei.
Teologia protestantă a folosit ca metodă de studiu raţiunea, în vederea explicării
credinţei. Operând numai cu raţiunea, teologia protestantă a deviat în filozofie. După această
metodă, singurul principiu autonom de cercetare a tezaurului doctrinal este raţiunea.
Protestantismul consideră creştinismul ca fiind cea mai bună filozofie în raport cu alte
sisteme filosofice.521 Astfel, credinţa este redusă la un simplu sentiment, la o experienţă
personală, la o stare de conştiinţă; dogmele nu sunt decât emanaţiuni ale conştiinţei
individuale, care cu expresiuni inadecvate şi simboale variabile încearcă a reprezenta
intelectual propria experienţă religioasă, iar revelaţia nu este decât manifestarea cunoştinţei,
care descoperă propria sa experienţă internă.522 Hristos Cuvântul Întrupat este numit Mesia şi
Fiul lui Dumnezeu, după Schleirmacher, fiindcă a fost conştient infinit mai mult decât ceilalţi
oameni. Iar încetul, Iisus Hristos este umanizat. El devine un om genial, sau un simplu om
pentru ca „Şcoala mitologică” să-I conteste chiar personalitatea Sa istorică, transformând
518 Immanuel Kant, Prolegomene, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, pag.164 519 Ibidem, pag.166
520 Jeanne Hersch, op. cit ., pag.194521 Pr. Prof. Petru Răzuş, Servitutea raţională a protestantismului, în “Ortodoxia”, 1955, nr.3, pag.396 522 Ibidem, pag.397
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 96/104
învăţătura despre Iisus Hristos Întrupat într -un mit.523 Credinţa în Dumnezeu nu mai este, la
mulţi dintre aceşti teologi radicali, o Persoană.
Şi astăzi, ne întâlnim adesea, cu omul raţionalist, numit de unii filosofi omul căutător
sau întrebător,524care absolutizând raţiunea nu are acces la „Real”, acesta fiind transcendent
în esenţa lui. Astfel, raţionalizând ajungem la un tip de om, anume omul teoretic, omul care
numai vorbeşte despre transcendenţă depărtându-se cât mai mult de cunoaşterea adevărată.
Aceasta se bazează pe un ideal ilustru, activ, imaginativ, pentru că evită să admită pe lângă
raţiunea sa infailibilă şi altceva. Omul istoric actual, bazat pe raţiune şi puterea sa, îşi reduce
cunoaşterea la nimic, doar la natural şi de multe ori trăieşte chinurile contradicţiilor, raţional
şi empiric: necesitate şi întâmplare, explicaţie şi constatare, indiferent şi problematic, real şi
aparent, posibil şi probabil, cert şi incert.., crezând că va dobândi cumva cunoaşterea
transcendentă. Nu trebuie împiedicat omul să caute, să experimenteze, dar trebuie să ştie că
tot ce află: bine, frumos şi adevăr, nu-i aparţine, ci îi este dăruit de Însuşi Ziditorul Sau, Care
l-a împodobit cu darurile Sale.
Prins şi încătuşat de contradicţii, incertitudini, indiferent şi arogant, omul raţional,
devine „omul fugii”, care fuge de la faţa lui Dumnezeu. Acesta, „omul fugii” încearcă să
reformeze valorile tradiţionale (căsătoria, prietenia şi familia) sub înfăţişarea unor simple
legături formale, contractuale, reduse doar la pragmatic şi util. El alungă iubirea din aceste
relaţii, temându-se de întâlnirea cu ea, care i-ar aminti mereu de Marea Iubire, de Dumnezeu,
care i-ar frânge fuga, sau i-ar face-o chiar imposibilă.525 În această fugă nebună de
Dumnezeu, omul a încercat să înzestreze acest fenomen al fugii cu însuşirile lui Dumnezeu.
Dar fuga lui sau nebunia lui este iraţională,526 pentru că Dumnezeu este pretutindeni unde
fuge omul. Omul nostru fuge tot mai tare, dar Dumnezeu este prezent în fiecare loc, chiar
înainte ca el să ajungă acolo. Nu există loc unde să nu fie prezent şi Dumnezeu; de aceea nu
există loc unde să poţi fugi.527 Ce nu ştie omul care fuge de Dumnezeu? El uită că în fiecare
clipă putem face o mişcare către Dumnezeu, pentru că El „a făcut dintr -un sânge tot neamul
omenesc”, (Fapte 17,26) şi în El trăim şi ne mişcăm şi suntem (Fapte 17,28), căci „ întru
nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume dat între oameni, în care
trebuie să ne mântuim” (Fapte 4,12).
523 Ibidem, pag.398524 Petre Ţuţea, op. cit ., pag.349
525 Max Picard, op. cit ., pag.43526 Ibidem, pag.67527 Ibidem, pag.149
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 97/104
Astăzi, mai mult ca niciodată este nevoie de o redefinire antropologică a omului, a
scopului şi destinului său în lume, uitate şi depozitate în trecutul lumii şi a omului, fiind
calificate ca fiind rezidurile nefolositoare ale lumii actuale, ale tehnicii şi ale ştiinţei.
Filosofia trebuie să lupte împotriva defragmentării omului, susţinând conceptul propus de
„om întreg” care era altădată, astăzi, descompus istoric, mişcat de iluziile progresului şi de
setea desăvârşirii autonome.528 Acest om întreg, real, viu, cum spune filosofia, este omul
etern pe care teologia ortodoxă îl propune şi susţine. Este omul care nu-şi uită originea şi
menire sa în lume, adică aceea de a se îndumnezei, prin Hristos şi numai în Hristos.
Creştinismul ne e totuşi un sistem de filozofie, fiindcă nu este elaborare a raţiunii noastre. El
este înainte de toate persoana istorică a Mântuitorului.529 Modelul desăvârşirii noastre, îl
avem în persoana Mântuitorului. Pentru a-l realiza însă în viaţa noastră nu sunt de ajuns
puterile pur omeneşti. Avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, de luminarea Lui tainică şi
permanentă. Teologia este în spiritul tradiţiei ortodoxe, o mistagogie, o experienţă a
misterului pe cât este cu putinţă cugetului. Ea nu este o simplă expunere şi sistematizare a
doctrinelor creştine, nici o „ştiinţă” a dogmelor, nici o etică. Este o cunoaştere noetică, adică
cu mintea curăţită şi sfinţită care măresc pe Dumnezeu.530 Astfel, „istoria actuală este dublată
de o istorie sfântă”531în care omul îşi alege modelele sale pe măsura valorii şi demnităţii cu
care a fost înzestrat de Dumnezeu, respingând orice încercare de autodesăvârşire, şi de
autoafirmare, rătăcitoare şi pierzătoare a mântuirii şi sfinţirii vieţii sale, în Hristos
Mântuitorul lumii.
528 Petre Ţuţea, op. cit .,pag.350
529 Nichifor Crainic, Ortodoxia concepţia noastră de viaţă , în “Studii Teologice”, 1993, nr.3-4, pag.5530 Pr.Prof.Dr.Ioan Bria , Ortodoxia şi semnificaţia ei azi, în “Studii Teologice”, 1992, nr.1-2, pag.5531 Ibidem, pag.16
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 98/104
CONCLUZII
Actualitatea teologiei Sf inţilor Părinţi, desigur şi a Sfântului Maxim Mărturisitorul este oconstantă dintotdeauna a Bisericii, oferind soluţii la rezolvarea problemelor pe care le pune,
astăzi societatea noastră modernă.
Lumea de astăzi, se caracterizează mai mult ca niciodată prin lipsa acută de modele pe care
omul urmându-le nu îşi poate înălţa spiritul şi întreaga viaţă spre Dumnezeu. Se propun
modele noi, prin exaltarea la maximum a plăcerilor trupului. Aşa, se vorbeşte despre droguri,
sexualitate, libertinaj, ş.a. toate constituind factori de distrugere a „chipului lui Dumnezeu”
din om. Iar în această goană de autorealizare a omului, persoana umană se prezintă a fi„singurul sistem de valori morale” la care trebuie să se raporteze, refuzând şi exceptând orice
lege obiectivă, ci propunând propriul sistem moral. Astăzi, s-a ajuns la o aşa de mare
depărtare de adevăr, încât se spune că atunci când un grup sau altul, sunt sau nu de acord cu
faptele lor, indiferent dacă ele sunt sau nu morale, ele devin automat morale, prin libera
acceptare a lor de către toţi membrii grupului.
În fuga de autorealizare, omul se consideră ca fiind propria cauză şi propriul scop în lume.
Umanismul venit şi la noi din teologia occidentală, trebuie să i se răspundă cu divino-
umanismul, cu alte modele, cu adevărat vrednice de urmat. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne
arată un alt Model, Cel mai vrednic, dintre toate, Dumnezeu-Omul, Cuvântul, Logosul, Fiul
lui Dumnezeu Întrupat. Numai în Hristos se poate realiza omul, fără El, ne dăm seama că
avem de a face cu o „falsă realizare” sau cu „iluzia realizării” omului numai în lumea asta.
După Sfântul Maxim, omul devine cu atât mai mult el însuşi, cu cât înaintează mai mult în
Dumnezeu, cu cât se îndumnezeieşte mai mult.
Îndumnezeirea pentru Sfântul Maxim constituie scopul fiecărui creştin, dar aceasta nu are
caracterul unei scufundări (ca la Fericitul Augustin) în Dumnezeu, ci prin faptul că
îndumnezeirea este prin „participare” salvează confundarea omului cu fiinţa divină,
eliminând orice fel de panteism.
Omul care refuză să înainteze în Dumnezeu ca spre scopul lui, este în viziunea maximiană,
cel ce se mişcă contrar naturii lui, alterată, dimpreună cu raţiunea sa. Modelul, Hristos este
Cel care dăruieşte cu adevărat „existenţa darurilor celor supranaturale”. Persoana divino-
umană a lui Hristos este cea care îl dă pe „omul întreg”, nedesfigurat şi necangrenat în natura
sa.. Libertatea adevărată se afirmă numai în Hristos. În acest sens Hristos, Dumnezeu
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 99/104
Întrupat reprezintă „Omul central” de la care şi prin care se exprimă toate. Prin El omul urcă
spre Dumnezeu, eliberându-se de toate constrângerile lumii actuale, care-şi trăieşte rătăcirea,
considerând că adevăratul paradis poate exista doar aici pe pământ. S-a uitat astfel că esenţa
creştinismului este înainte de toate Persoana divino-umană a lui Hristos.
Omul istoric, nu mai vorbeşte cu Dumnezeu ci cu sine însuşi într -un monolog perpetuu. Ba,
mai mult fuge de Dumnezeu, considerând că se poate desăvârşi fără El, trăind cu sentimentul
vidului spiritual promovat de absenţa lui Dumnezeu din viaţa sa.
Biserica, prin misiunea ei, trebuie să combată orice încercare de afirmare a omului, de
autorealizare fără Dumnezeu, oferind adevărata înţelegere a vieţii cu şi prin Hristos, fără de
care omul nu poate ajunge la desăvârşire şi viaţă veşnică. Omul numai dependent de Hristos
se poate afirma. Independenţa faţă de Creatorul Său, îi neagă originea, iar omul îşi pierde
scopul vieţii. Trebuie să se ştie că scopul vieţii noastre nu trebuie să fie în lumea aceasta ci,
el este de origine divină, transcendentă, de aici şi puterea de îndumnezeire şi mântuire în
Hristos. Numai în El umanitatea este predată cu totul lui Dumnezeu şi Dumnezeu este predat
umanităţii şi prin aceasta natura umană îşi atinge suprema realizare şi supremul scop.
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 100/104
BIBLIOGRAFIE
A. IZVOARE
1. Sânta Scriptură sau Biblia, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române , Bucureşti, 1996
2. Cabasila, Nicolae, Despre viaţa în Hristos, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001
3. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia românească , Vol. II, ed. Humanitas,
Bucureşti,1999
4. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia românească , vol. III, ed. Harisma, Bucureşti,
1994
5. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, în „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol.. 80, tradşi note de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, ed. Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1983
B. CĂRŢI
1. Bria, Pr. Prof. Dr. Ioan, Spre plinirea Evangheliei – Dincolo de apărarea Ortodoxiei:
exegeza şi transmiterea Tradiţiei, ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002
2. Bria, Pr. Prof. Dr. Ioan, Iisus Hristos, ed. Enciclopedică, Bucureşti, 19923. Berdiaev, Nicolae, Sensul creaţiei. Încercare de îndreptăţire a omului, trad. De A.
Oroveanu, prefaţă de a. Pleşu, ed. Humanitas, Bucureşti, 1992
4. Berbece, Teodor, Deosebirea duhurilor e mai necesară astăzi?, ed. România Creştină,
Bucureşti, 1999
5. Bobrinskoy, Pr. Prof. Boris, Împărtăşirea Sfântului Duh, ed. Institutul Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999
6. Bartaş, Emil, Conceptul de îndumnezeire în teologia lui Dumitru Stăniloae, Ed. Institutul
Biblic „Emanuel”, Oradea, 1999
7. Carjaval, Francisco Fernandez, De vorbă cu Dumnezeu, Ed. Ars Longa, Iaşi, 2003
8. Coman, Pr. Prof. Dr. G. Ioan, Patrologia, ed. Mănăstirii Dervent, 1995
9. Cristescu, Vasile, Antropologie în perspectivă teologică , ed. Junimea, Iaşi, 1999
10. Dobrotă, T. Ioan, Iisus Hristos după Renan şi Nietzsche, ed. Institutul de Arte Grafice
„Eminescu”, Bucureşti, 1905
11. Evdokimov, Paul, Cunoaşterea lui Dumnezeu, trad, prefaţă şi note de Pr.Lector Dr.Vasile
Rădună, ed. Christiana, Bucureşti, 1995
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 101/104
12. Idem, Femeia şi mântuirea lumii, ed. Christiana, Bucureşti, 1995
13. Frossard, André, Dumnezeu există, eu L-am întâlnit , ed. Universal Dalsi, Bucureşti, 1993
14. Galeriu, Pr. Constantin, Jertfă şi Răscumpărare, ed. Harisma, Bucureşti, 1973
15.Golitzin, Alexandru, Mistagogia – experienţa lui Dumnezeu în Ortodoxie, ed. Deisis,
Sibiu, 1998
16. Hersch, Jeanne, Mirarea Filosofică. Istoria filosofiei Europene, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1994
17. Kant, Immanuel, Prolegomene, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987
18. Lafont, Ghislain, O istorie t eologică a Bisericii, ed. Deisis, Sibiu, 2003
19. Lewis, C.S, Creştinismul redus la esenţe, ed. Societatea Misionară Română, Bucureşti,
1987
20. Losky Vladimir, Vederea lui Dumnezeu, ed. Institutul Biblic şi de Misiune…, Bucureşti,
1995
21. Losky Vladimir , Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit , ed. Bonifaciu, Bucureşti, 1998
25. Losky Vladimir, Mistagogia, trad şi note Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae, ed. Institutul Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000
26. Losky Vladimir, Scrieri. Partea a doua, în „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol.80, ed.
Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990
27. Necula, Pr. Constantin, Paştele Crucii, ed. Buna-Vestire, Bacău, 2003
28. Oliver, Clement, Întrebări asupra omului, ed. Episcopiei Ortodoxe, Alba-Iulia, 1997
29. Oliver, Clement , Puterea Credinţei, ed. Pandora, Târgovişte, 1999
30. Oliver, Clement, Trupul morţii şi al slavei, ed. Christiana, Bucureşti, 1999
31. Panayotis Hellas, Omul animal îndumnezeit , ed, Deisis, Sibiu, 1999
32. Patapievici, H.Roman, Omul Recent, ed. Humanitas, Bucureşti, 2001
33. Petraru, Pr. Gheorghe, Lumea, creaţia lui Dumnezeu, ed. Trinitas, Iaşi, 2002
34. Petraru, Pr. Gheorghe, Ortodoxie şi Prozelitism, ed. Trinitas, Iaşi, 2000
35. Petre, Pr. F.Alexandru, Originea omului după religie şi ştiinţă , ed. Cugetarea, Bucureşti,
1941
36. Picard, Max, Fuga de Dumnezeu, ed. Anastasia, Bucureşti, 1998
37. Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Hristos, Biserică, Societate, ed. Institutul Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998
38. Popovici, Arhim. Iustin, Omul şi Dumnezeu-Om. Ed. Deisis, Sibiu, 1997
39. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Ascetică şi mistică ortodoxă , ed. Deisis, Alba-Iulia,vol.II, 1993
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 102/104
40. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, ed. Cristal,
Bucureşti, 1995
41. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos, Dumnezeu şi Îndumnezeitor , ed.
Anastasia, Bucureşti, 1993
42. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, , ed.
OMNISCOP, Craiova, 1993
43. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru , Teologia Dogmatică Ortodoxă , ed. Institutul Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Vol.I, Bucureşti, 1996
44. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă , ed. Institutul Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Bucureşti, 1997
45. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, ed. Institutul
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , Bucureşti, 1993
46. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru , Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă ,
Mitropolia Olteniei, Craiova, 1981
47. Schmemann, Pr. Prof. Alexander, Pentru viaţa lumii. Sacramentele şi Ortodoxia, ed.
Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001
48. Slătineanul, Dr. Irineu, Omul, Fiinţă spre îndumnezeire, ed. Reîntregirea, Alba-Iulia,
2000
49. Spengler, Oswald, Omul şi filosofia vieţii, ed. Aion, Oradea, 1996
50. Thunberg, Lars, Omul şi cosmosul în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul , ed.
Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999
51. Ţuţea, Petre, Omul – tratat de antropologie creştină , Timpul, Iaşi, 2003
52. Vlachos, Mitrop. Hierotheos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, ed. Sof ia, Bucureşti, 2000
C. STUDII, ARTICOLE:
1. Branişte, Pr. Prof. Ene, Biserica şi Liturghia în opera „Mistagogia”, a Sfântului Maxim
Mărturisitorul, în „Ortodoxia”, nr.1, 1981
2. Bria, Pr. Prof.Dr. Ioan, Ortodoxia şi semnificaţia ei azi, în „Studii teologice”, nr. 1-2, 1992
3. Buzescu, Pr. Prof. C.Nicolae, Lucrarea Duhului Sfânt în Sfintele Taine, în „Ortodoxia”,
nr. 3-4, 1979
4. Cătă, Pr. Petru, Creştinismul şi comportamentul antisocial , în „Altarul Banatului”, nr. 7-8,
1990
5. Ciobotea, Pr. Dr. Dan Ilie, Legătura interioară dintre Cruce şi Înviere în Ortodoxie, în„M.M.S”, nr. 3-4, 1961
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 103/104
6. Coman, Episcop Vasile, Lucrarea Sfântului Duh pentru sfinţirea ţi îndumnezeirea omului,
în „Ortodoxia”, nr. 2, 1988
7. Crainic, Nichifor , Ortodoxia, concepţia noastră de viaţă, în „Studii Teologice”, nr. 3-4,
1993
8. Farahat, Drd. Kamal, Har şi libertate în învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul , în
„Studii Teologice”, nr.6, 1987
9. Galeriu, Pr. Constantin, Vocaţia pascală a făpturii, în „Ortodoxia” nr. 2, 1989
10. Georgescu, Pr. Magister. Mihai, Virtutae iubirii în teologia Sfântului Maxim
Mărturisitorul, în „Studii teologice”, nr. 9-10, 1958
11. Ică, Magister. I.Ioan, Concepţii teologice eronate asupra raportului dintre har şi natură ,
în „Ortodoxia”, nr.12, 1960
12. Ică, Magister. I. Ioan , Probleme dogmatice în dialogul Sfântului Maxim Mărturisitorul
cu Pirhus, în „Ortodoxia”, nr.3, 1960
13. Juncan, Pr. Lect. Dr. Emil, Privire comparativă între mstica ortodoxă şi celelalte
încercări de spiritualizare a omului, î n „Credinţa Ortodoxă”, Alba-Iulia , nr.1, 1999
14. Kornarakis, Prof. I, Criza de identitate după Sfântul Ioan Sianitul , în „Altarul Bisericii”,
nr.1-2, 1990
15. Macsim, Pr. Dr. Mihai, Răscumpărarea în teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul , în
„M.M.S”, nr.7-9, 1981
16. Mircea, Pr.Ioan, Hristos- Dumnezeu şi Îndumnezeitor , în „Ortodoxia”, nr.1, 1983
17. Mircea, Pr.Ioan, Îndumnezeirea credinciosului , în „Ortodoxia”, nr. 2, 1995
18. Moldovan, Pr. Drd D.Ilie, Teologia învierii în opera Sfântului Maxim Mărturisitoul, în
„Studii Teologice”, nr.7-8, 1968
19. Pentiuc, Drd. Eugen, Noţiunea de sfinţenie în Vechiul Testament , în „M.M.S”, nr.7-9,
1983
20. Petraru, Drd. Gheorghe, Desăvârşirea omului în Hristos la Sfântul Maxim
Mărturisitorul , în M.M.S”, nr.7-8,1983
21. Petraru, Drd. Gheorghe, Euharistia-Taina unităţii Bisericii şi a mântuirii în Hristos, în
„M.M.S”, nr.10-12, 1983
22. Petric, Prof Gabriel, Paradigma tragică a creştinismului în „Altarul Banatului”, nr.10-
11, 1991
23. Pop, Protos. Irineu, Valoarea trupului ca templu al Duhului Sfânt , în „B.O.R.”, nr. 3-4,
1986
5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 104/104
24. Radu, Dumitru, Îndreptarea şi îndumnezeirea omului în Iisus Hristos, în „Ortodoxia”,
nr.2, 1988
25. Răzuş, Pr. Prof. Petru, Servitutea raţională a Protestantismului, în „Ortodoxia”, nr. 3,
1955
26. Sârbu, Pr. Prof. Corneliu, Biserica în contemporaneitate, în „Ortodoxia”, 1975, nr.4
27. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Biserica în sensul de locaş şi de largă comuniune în
Hristos, în „Ortodoxia”, nr. 3, 1982
28. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru , Chipul lui Dumnezeu şi responsabilitatea lui în lume,
în „Ortodoxia”, nr. 3, 1973
29. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru , Creaţia ca dar şi tainele Bisericii, în „Ortodoxia”, nr.1,
1976
30. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Natură şi Har în Teologia Bizantină , în „Ortodoxia”, nr.
3, 1974
31. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi relaţia Lui cu
Fiul, ca temei al îndumnezeirii şi înfierii noastre, în „Ortodoxia”, nr. 3-4,1979
32. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru , Respon sabilitatea creştinului, în „Ortodoxia”, nr.2,
1970
33. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru , Sfinţenia în Ortodoxie, în „Ortodoxia”, nr.1,1980,
34. Sterea, Pr. Drd. Tache, Teologia Logosului la Sfântul Maxim Mărturisitorul , în „Studii
Teologice”, nr.5-8, 1977
35. Stoina, Drd.Liviu, Cunoaşterea lui Dumnezeu după Sfântul Maxim Mărturisitorul , în
„Ortodoxia”, nr.1, 1988
36. Telea, Drd. Marius, Dragostea creştină la Sfântul Maxim Mărturisitorul , în „Credinţa
Ortodoxă”, nr.1, Alba-Iulia, 1999