Universitatea bucuresti

Libera circulatie a persoanelor si a fortei de munca

Economia Romaniei si mediul de afaceri european

GHERGUS MARILENA NICOLETA

30. mai. 2013

Administrarea si Dezvoltarea Resurselor Umane

Cuprins

INTRODUCERE…………………………………………………………………….………………..3

CAPITOLUL ICONSIDERAŢII ISTORICE PRIVIND LIBERA CIRCULAŢIE A PERSOANELOR ÎN SPAŢIUL UNIUNII EUROPENE…………………………………………………………………...4 Secţiunea I: Ideea de unitate europeană-trecut şi present…………………………………………4 Secţiunea a II-a: Globalizarea circulaţiei persoanelor…………………………………………......6

CAPITOLUL IIPRINCIPALELE COORDONATE ALE LIBEREI CIRCULAŢII A PERSOANELOR STABILITE ÎN CONVENŢII ŞI TRATATE INTERNAŢIONALE...……………………………7Secţiunea I: Tratatul constituind Comunitatea Economică Europeană…...……………………...7Secţiunea a II-a: Actul Unic European…………………...……………………………………….....8 Secţiunea a III-a: Tratatul de la Maastricht……………………...………………………………....9 Secţiunea a IV-a: Tratatul de la Amsterdam.……………………………………………………...10Secţiunea a V-a: Acordul Schengen şi Convenţia de Implementare a Acordului Schengen……10Secţiunea a VI-a: Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene………………………...11 Secţiunea a VII-a: Tratatul de la Lisabona………………………………………………………...11Secţiunea a VIII-a: Alte acte normative……………………………………………………………12

CAPITOLUL IIIASPECTE PRIVIND COOPERAREA STATELOR MEMBRE ÎN SPAŢIUL SCHENGEN....14Secţiunea I: Politici şi strategii privind libera circulaţie a persoanelor..………………………14

CAPITOLUL IVASPECTE PRACTICE PRIVIND LIBERA CIRCULAŢIE A PERSOANELOR...……………18

CAPITOLUL VELEMENTE DE DREPT COMPARAT PRIVIND LIBERA CIRCULAŢIE A PERSOANELOR ÎN DIVERSE STATE ALE UNIUNII EUROPENE...………………………..19Secţiunea I: Scurte precizări privind libera circulaţie a persoanelor în România..……………..19Secţiunea a II-a: Libera circulaţie a persoanelor în Marea Britanie…....………………………..19 Secţiunea a III-a: Libera circulaţie a persoanelor în Germania.......................…………………..19Secţiunea a IV-a: Libera circulaţie a persoanelor în Italia ……....………..……….……………..19Secţiunea a V-a: Libera circulaţie a persoanelor în Spania…….………..………………………..19

CONCLUZII………………………………………………………………..………………………..20

BIBLIOGRAFIE

2

INTRODUCERE

Libera circulaţie a persoanelor şi eliminarea controalelor la frontierele interne fac parte dintr-un concept mai larg , acela al pieţei interne , în care nu este posibilă existenţa frontierelor interne sau restrângerea libertăţii de circulaţie a persoanelor.1 Principiul liberei circulaţii a persoanelor a primit diverse abordări în cursul unor activităţi de cercetare dar nu şi din perspectiva avută în vedere la alegerea acestei teme . Astfel , am considerat , în cercetarea pe care o efectuez , să abordez principiul liberei circulaţii a persoanelor într-un cadru general din care să nu lipsească , în primul rând , perspectiva istorică a ideii de integrare europeană.Privită din perspectivă istorică , abordarea principiului liberei circulaţii a persoanelor în cuprinsul lucrării de faţă începe cu descrierea succintă primelor idei şi forme de unitate europeană , şi continuă cu momentul apariţiei primelor forme propriu-zise de unitate europeană , moment în care au fost create , de altfel , şi primele izvoare de drept comunitar. Însă , nici o abordare a acestei teme , în opinia mea , nu poate fi realizată în absenţa studierii implicaţiilor pe care fenomenul globalizării le are asupra liberei circulaţii a persoanelor. Cercetarea de faţă continuă cu analiza actelor normative comunitare care reglementează această libertate . Este foarte importantă în studiul acestei teme , în opinia mea , analiza izvoarelor principale şi secundare de drept comunitar , adică a tratatelor , regulamentelor , directivelor , deciziilor care cuprind dispoziţii referitoare la libera circulaţie a persoanelor. Elocventă în acest sens este declaraţia Vicepreşedintelui Comisiei Euroepene , Jacques Barrot, în care arată că „ libera circulaţie a persoanelor constituie una dintre libertăţile fundamentale ale pieţei interne , în beneficiul cetăţenilor UE , al statelor membre şi al competitivităţii economiei europene . Aplicarea deficientă a legislaţiei comunitare în acest domeniu ar putea avea ca rezultat încălcarea principiilor care stau la baza construcţiei europene”. 2

Lucrarea de faţă pune accentul , pe lângă studierea actelor normative comunitare , şi pe analiza jurisprudenţei CJUE , fapt ce atribuie un caracter de actualitate acestei cercetări. Deoarece tratatele şi legislaţia secundară nu conţin explicaţii exhaustive ale motivelor pentru care au fost adoptate , sau rapoarte explicative , jurisprudenţa creativă a Curţii , în vederea interpretării măsurilor comunitare , a dobândit cu timpul o funcţie cvasinormativă. În contextul implementării aquis-ului Schengen în legislaţia statelor membre ale Uniunii Europene , se impune crearea unor politici comune în domeniile migraţiei, azilului şi vizelor , a căror analiză trebuie aprofundată în cuprinsul prezentei cercetări . În acelaşi context se impune analizarea regulilor privitoare la protecţia datelor cu caracter personal , dar şi analiza sistemelor informatice implicate în securizarea frontierelor. O altă direcţie de abordare a temei alese se plasează în sfera analizei conceptului de cetăţenie europeană , a drepturilor şi obligaţiilor ce rezultă din calitatea de cetăţean european dar şi raportul în care se află cetăţenii europeni cu statele naţionale . Cetăţenia Uniunii nu este o realitate consolidată ; mai degrabă , este începutul unui lung proces a cărui finalizare va depinde de soarta procesului de integrare europeană.3

Instituţionalizarea Cetăţeniei Uniunii la Maastricht a constituit , fără îndoială, cel mai important efort de a construi un pod între instituţiile europene şi cetăţeni. Importanţa abordării principiului liberei circulaţii a persoanelor în cadrul acestui demers ştiinţific trebuie pusă în evidenţă şi prin analiza managementului integrat al frontierelor .

1 Mihaela Crăcană , Marcel Căpăţână – Libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2007 , pag. 19 2 Lucian Gabriel Pereş – Globalizarea în raport cu libera circulaţie, Ed. Sitech, Craiova, 2009, pag. 443 Nastasia Covaci – Cetăţenia europeană.Românii – cetăţeni europeni, Ed. Sitech, Craiova, 2010, pag. 44

3

Astfel , se impune cercetarea fenomenului migraţiei ilegale , a fenomenului criminalităţii transfrontaliere precum şi , în strânsă legătură cu acestea , analizarea tehnicilor biometrice folosite în descoperirea , cercetarea , prevenirea şi combaterea criminalităţii transfrontaliere. Statele membre au acte normative care reglementeză libera circulaţie a persoanelor dar, de cele mai multe ori , aceste acte normative nu sunt rezultatul transpunerii integrale a legislaţiei comunitare . Totodată, pot apărea situaţii în care se crează un conflict între dreptul comunitar şi dreptul intern al statelor membre , întâietate având normele dreptului comunitar , conform principiului priorităţii. Abordarea principiului liberei circulaţii a persoanelor nu se poate realiza fără o analiză comparativă a actelor normative care reglementează acest principiu în câteva state ale Uniunii Europene . Libera circulaţie a persoanelor nu are un caracter absolut ci ea poate fi restrânsă pentru anumite consideraţii expres prevăzute de legislaţia comunitară şi , implicit , de legislaţiile statelor membre . Un rol important în stabilirea , definirea şi sancţionarea restricţiilor la libera circulaţie îl are Curtea de Justiţie a Uniuni Europene dar şi instanţele naţionale . Astfel, un capitol al prezentei cercetări va fi consacrat studiului cazuisticii în domeniul acestor restricţii.

CAPITOLUL ICONSIDERAŢII ISTORICE PRIVIND LIBERA CIRCULAŢIE A PERSOANELOR

ÎN SPAŢIUL UNIUNII EUROPENE

Secţiunea I Ideea de unitate europeană-trecut şi prezent

Începuturile unităţii europene coboară până în Antichitate . Este de necontestat faptul că, pe de o parte , dreptul roman s-a dovedit a fi un element central al unităţii europene şi, pe de altă parte, faptul că acesta a avut o mare influenţă asupra legislaţiei actuale din ţările Europei. Totodată , este important de amintit că originea ideii de „Europă Unită” se pierde în umbra istoriei , expresii de acest gen existând în operele unor mari filosofi, scriitori, istorici , jurişti , politicieni şi oameni de ştiinţă de pe bătrânul continent începând chiar din antichitate.4 Deşi, în decursul istoriei , mult timp s-a considerat că a existat o Europă unită în timpul Imperiului Roman sau dominaţiei napoleoniene ,în realitate , pe bună dreptate s-a constatat faptul că Europa nu s-a bucurat de o unitate politică absolută în acele vremuri . În timpul acestor perioade istorice nici pe departe nu putem vorbi de o Europă Unită . De fapt există un singur sistem bazat pe un singur conducător , o singură şi mare putere dar, ceea ce a stârnit multă îngrijorare la acea vreme a fost faptul că acest sistem se baza şi pe puterea forţei . Important de menţionat , în opinia mea , este şi propunerea , destul de îndrăzneaţă la vremea respectivă , de unitate europeană a fost lansată în anul 1463 , de regele Boemiei , Georg Potebrad , propunere care nu a fost acceptată şi faţă de care nu au fost manifestate adeziuni . În esenţă, acest proiect viza înfiinţarea unei confederaţii europene antiotomane , a unei confederaţii a statelor creştine care îşi luau angajamentul să nu recurgă la conflicte armate unele împotriva altora , să nu susţină comploturi interne împotriva conducătorilor legal aleşi, să se sprijine reciproc pentru sancţionarea delictelor comise pe teritoriul unuia dintre aceste state . Aşa cum arătam anterior , acest proiect a fost respins , iar Papalitatea l-a excomunicat pe autorul lui. Ideea de unitate europeană a progresat treptat începând cu secolul al XVI-lea.În contextul evoluţiei istorice a conceptului de unitate europeană se remarcă şi ideea unei ligi a naţiunilor , ideea lansată de filosoful Immanuel Kant în eseul său „ Spre pacea eternă”. Se poate spune că filosoful a avut o previziune a libertăţii de circulaţie a cetăţenilor Europei , a 4 Eduard Dragomir, Dan Niţă – Cetăţenia Europeană, Ed. Nomina Lex, București, 2010, pag. 15

4

cetăţeniei europene şi , de ce nu , a Uniunii Europene , acesta vorbind „de un drept cosmopolit al ospitalităţii universale”. Dincolo de marile linii de forţă ale meditaţiei filosofice şi istorice asupra destinului european, nu lipsesc nici în secolul XVIII numeroasele propuneri şi proiecte menite a materializa concret, în plan instituţional, acest sentiment al unitatii continentale, care devine din ce în ce mai marcat în spiritualitatea elitei sale intelectuale. Autorii lor sunt de condiţiile sociale şi intelectuale cele mai diferite, ceea ce marchează proliferarea în planul opiniei publice a preocupărilor de această natură . Epoca napoleoniană întreţine şi accentueaza ,totodată, o stare de spirit de deziluzie, în conditiile în care proiectele prim-consulului si apoi împăratului Napoleon evidenţiază cu tot mai mare transparenţă ataşarea sa absolută de o formă imperială a unificării europene prin forţă şi sub dominaţia Franţei. Napoleon spunea : „ Avem nevoie de un cod european , de o Curte de Casaţie europeană, o monedă unică , de aceleaşi măsuri şi greutăţi – din această cauză englezii , probabil , cedează greu –de aceleaşi legi . Trebuie să fac din toate ţările Europei , un singur popor ”.5. Primul Război Mondial a produs numeroase modificări la nivel politic, cultural , social , economic , influenţând şi ideea de unitate europeană. Astfel, schimbările radicale produse de şocul Primului Război Mondial în planul realităţilor europene şi a mentalităţilor în acelaşi timp , deschid în perioada interbelică o nouă fază în evoluţia aspiraţiilor spre realizarea unităţii în Europa. Pentru prima dată, problematica unificării statelor din Europa devine , o nevoie a viitorului apropiat, în strînsă legătură cu situaţia existentă la acel moment , deşi iniţial această idee părea să nu aibă nici o legătură cu realitatea politică a vremii. Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a lăsat în urma sa o Europă distrusă din punct de vedere material , frământată de puternice crize politice şi divizată prin „Cortina de Fier” în două blocuri : Est şi Vest.6 Considerată a fi una dintre cele mai vechi mişcări de unificare europeană, Uniunea Paneuropeană a fost fondată de către Richard Coudenhove-Kalergi. Aceasta avea drept scop unirea popoarelor europene şi recunoaşterea unei mari libertăţi de organizare a acestora. Precursor al ideii lui Jean Monnet, idee care a stat la baza înfiinţării în anul 1951 a Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului , acesta lansează în premieră ideea unei uniuni economice franco-germane. Acesta susţine cultivarea personalităţii şi respectul diferenţei, elogiul libertăţii însoţite de conştiinţa responsabilităţii, caractere dobândite prin exersarea şi receptarea artei, religiei şi politicii europene. Cel mai important susţinător al ideii de uniune federală a fost Winston Churchill, primul –ministru al Marii Britanii . Acesta vorbea în discursul său istoric de la Zürich din septembrie 1946 despre „Statele Unite ale Europei” . Istoria evidenţiază că a fost nevoie de două războaie mondiale pentru ca europenii să gândească mai profund la necesitatea şi posibilitatea realizării unităţii lor pe cale paşnică. Guvernele democratice din Occident , hotărâte să nu repete greşelile trecutului, au căutat calea ieşirii din impas şi au ales soluţia integrării lor economice şi politice. Ion P.Filipescu , Augustin Fuerea –Drept instituţional comunitar European , Ed a II –a , Ed. Actami , 1996 , pag. 11 7. O contribuţie importantă a fost recunoscută lui Jean Monnet – comisar general al planului de reconstrucţie în Franţa –datorită căruia s-au făcut primele demersuri pentru realizarea unităţii europene. Astfel, acesta i-a propus ministrului de extene francez din acea vreme , Robert

5 Ioan Muraru - Cetăţenia Europeană :Cetăţenii, străinii şi apatrizii în dreptul românesc şi european, Ed. All, Bucureşti, 2003, pag. 5 6 Roxana Maria Popescu, Mihaela Augustina Dumitraşcu, Augustin Fuerea –Drept comunitar European, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2004, pag. 13 7 Ion P.Filipescu , Augustin Fuerea - Drept instituţional comunitar European, Ed a II –a, Ed. Actami, Bucureşti 1996, pag. 11

5

Schuman , înfiinţarea unei comunităţi a cărbunelui şi oţelului , gestionată de o unitate supranaţională. La 9 mai 1950 , Robert Schuman şi-a asumat , într-o conferinţă de presă, responsabilitatea politică asupra „Declaraţiei Schuman”, reprezentând primul pas în realizarea unei Europe unite , având în centru reconcilierea franco-germană. Această declaraţie a intrat în istorie ca fiind documentul fondator al comunităţilor europene şi al UE , fiind urmată de semnarea Tratatului de la Paris din 1951. Acesta a fost unul dintre momentele importante ale istoriei integrării europene care a creat un val de optimism printre cei care susţineau ideeea de integrare europeană dinamică , procesul de integrare urmând un ritm accelerat caracterizat prin adoptarea unor tratate de importanţă majoră pentru Uniunea Europeană şi care a culminat odată cu adoptarea Tratatului de la Lisabona proces prin intermediul căruia Europa se poate exprima cu mai multă hotărâre în domeniul relaţiilor externe. De la Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului din 18 aprilie 1951 , legislaţia primară a Uniunii Europene a evoluat ca urmare a extinderii obiectivelor Comunităţilor şi , ulterior , a Uniunii , precum şi creşterii numărului de state membre ale Uniunii . În consecinţă , această legislaţie cuprinde tratatele originare , cele ulterioare de modificare a acestora , precum şi un număr mare de protocoale.8

Secţiunea a II-a Globalizarea circulaţiei persoanelor

În sens general, globalizarea este un proces dinamic de intensificare şi interconectare a relaţiilor internaţionale ce produc schimbări structurale pe termen lung în plan tehnic, economic , politic şi sociocultural. O interesantă comparaţie a fost făcută în literatura de specialitate cu privire la componetele acestui sistem . Astfel , dacă statul naţional este „mecanicul” acestei extraordinare „locomotive a istoriei” care este naţiunea , globalizarea afectează deopotrivă „mecanicul” şi „locomotiva”, încât putem spune că , poate cea mai importantă contradicţie a lumii post moderne şi a „erei globalizării”este aceea dintre cele două mari procese ale istoriei : procesul construcţiei naţionale şi procesul deconstrucţiei etnonaţionale , ambele având caracter de permanenţă a istoriei , doar că în epoca noastră a atins proporţii planetare şi a îmbrăcat forma unui război holotropic, atrăgând totul în albia lui :religii, culturi, memorie colectivă , ritualuri , instituţii , grupuri şi popoare . Provocările induse de procesul globalizării , precum şi suprapunerea acestuia cu tendinţele spre regionalizare şi fragmentare generează tensiuni şi factori de risc la nivel mondial , fapt ce conduce , inclusiv , la intensificarea fenomenului migraţionist . Dreptul la liberă circulaţie prezintă atât la nivel regional cât şi în plan local, o serie de valenţe constând în faptul că acesta reprezintă un factor de progres în dezvoltarea personalităţii umane, astfel că, prin exercitarea acestui drept omul îsi îmbogăţeşte cunoştinţele şi îşi dezvoltă sentimentele specifice 18 Lazăr Cârjan, Aurel -Vasile Sime –Dreptul la liberă circulaţie în contextual globalizării , în “Globalizare şi identitate naţională”, Ed. Ministerului Administraţiei şi Internelor, 200 , pag. 28 . Fenomenul globalizării are o serie de efecte pozitive dar şi negative pentru statele membre ale Uniunii Europene. Chiar dacă noile state membre sunt încântate de acest nou statut care presupune o arie largă de posibilităţi de liberă circulaţie şi de acces la piaţa muncii , acestea manifestă o anumită temere cu privire la exodul de „creiere” şi de plecare a specialiştilor . Chiar şi pe fondul unor măsuri privind blocarea imigraţiei luate de către statele cu tradiţie în UE, acestea se confruntă cu un val neaşteptat de imigranţi. Pentru ţările recent aderate la UE ,

8 Beatrice Andreşan-Grigoriu , Tudorel Ştefan –Tratatele Uniunii Europene, Versiune consolidată , Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, pag.3

6

mai există în prezent câteva restricţii privind libera circulaţie a lucrătorilor , restricţii privite ca măsuri de combatere a migraţiei ilegale. Cetăţenii Uniunii Europene au dreptul de a munci sau de a căuta un nou loc de muncă într-un alt stat membru al UE . Acest drept la libera circulaţie a lucrătorilor face parte din drepturile cetăţenilor comunitari . Totodată aceştia au dreptul de a călători şi de a se stabili oriunde în Uniune. „Piaţa unică este una dintre valorile de bază ale Europei . Pentru cetăţeni înseamnă dreptul de a trăi şi munci în orice altă ţară din UE şi de a accesa o gamă largă de produse şi servicii de calitate la preţuri mici”. La baza libertăţii de circulaţie a persoanelor stă eliminarea oricărui tip de discriminare (bazată pe condiţiile de intrare , şedere, deplasare , muncă, angajare sau plata muncii prestate) între cetăţenii unui stat membru şi cetăţenii celorlalte state membre ce locuiesc sau muncesc pe teritoriul acestui stat.

CAPITOLUL IIPRINCIPALELE COORDONATE ALE LIBEREI CIRCULAŢII A PERSOANELOR

STABILITE ÎN CONVENŢII ŞI TRATATE INTERNAŢIONALE

Secţiunea I Tratatul constituind Comunitatea Economică Europeană.

Principiul liberei circulaţii a persoanelor reprezintă expresia apartenenţei la un spaţiu european comun , fără bariere interne. În decursul timpului , libera circulaţie a persoanelor ,ca şi concept, a suferit mai multe modificări . Dacă la început destinatarii acestui concept erau persoanele individuale ( fie agenţi economici, fie lucrători sau prestatori de servicii ) , ulterior domeniul de aplicare al acestui principiu s-a extins la ideea de cetăţean al Uniunii , fără a fi condiţionat de existenţa vreunei activităţi economice sau de vreo altă condiţie , cum ar fi cea de naţionalitate. Uniunea Europeană a creat un cadru legislativ robust pentru bunăstarea cetăţenilor europeni prin stabilirea şi consolidarea drepturilor acestora în calitate de cetăţeni, consumatori şi lucrători în numeroase domenii , inclusiv mobilitatea , sănătatea şi siguranţa, asigurările sociale , condiţiile de lucru , informarea şi consultarea , egalitatea de gen şi nediscriminarea . Politica de imigraţie este parte integrantă a dezideratului european de creare a unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie . Crearea Comunităţilor europene are ca temei planul lui Robert Schuman, care în anul 1950 , a lansat ideea unei „unităţi a Europei Occidentale ”9. Însă relansarea europeană s-a produs cu ocazia Conferinţei miniştrilor de externe de la Messina din 1-3 iunie 1955 când ţările Benelux au propus înfiinţarea şi dezvoltarea unei pieţe comune.Tratatul constituind Comunitatea Economică Europeană avea drept scop „ prin instituirea unei pieţe comune şi prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor membre, să promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice , o creştere durabilă şi echilibrată , o stabilitate crescândă , o creştere accelerată a nivelului de trai şi relaţii mai strânse între statele pe care le reuneşte”.Libera circulaţie a persoanelor a reprezentat unul dintre obiectivele principale de realizat în vederea constituirii pieţei comune. Tratatul reglementează libera circulaţie a persoanelor alături de libera circulaţie a serviciilor şi capitalurilor . Conceptul de liberă circulaţie a persoanelor este privit dintr-un nou punct de vedere fiind considerat a fi într-o conexiune strânsă cu conceptul de „lucrători”, nefiind privit 9 Ion . P. Filipescu, Augustin Fuerea - Drept instituţional comunitar european, Ed. Actami, Bucureşti, 1994, pag. 14

7

nicidecum , aşa cum este astăzi , ca un drept al persoanelor de a se mişca liber oriunde în interiorul Comunităţii . Libertatea de circulaţie a persoanelor a constituit o problemă delicată pentru statele membre datorită aspectelor ce ţin de ordinea publică sau de siguranţa naţională şi datorită consecinţelor pe care le presupun acestea. Astfel, primul capitol din Titlul III , care este dedicat libertăţii de circulaţie a lucrătorilor, a fost introdus la insistenţele delegaţiei italiene şi a obţinut fără mari probleme sprijinul necesar pentru că , pe lângă faptul că avea să contribuie la unificarea europeană , urma să remedieze lipsa mâinii de lucru , problemă cu care se confruntau în acea perioadă statele nordice . Aceasta în măsura în care , în sânul unei economii integrate , deplasarea mâinii de lucru joacă un rol esenţial , fiind mecanismul prin care un stat membru îşi adaptează nivelul de viaţă la modificările favorabile sau nefavorabile care se produc pe scena internaţională şi în structura demografică. În ceea ce priveşte conţinutul principiului liberei circulaţii a persoanelor , acesta implică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetăţenie între lucrătorii statelor membre, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă , remunerarea şi celelalte condiţii de muncă. Totodată în Tratat sunt prevăzute şi anumite drepturi ale lucrătorilor prin care se concretizează această libertate respectiv dreptul de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă , de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre , de şedere într-un stat membru pentru a desfăşura o activitate salarizată în conformitate cu actele cu putere de lege şi actele administrative care reglementează încadrarea în muncă a lucrătorilor statului în cauză şi de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în acest stat. Însă aceste dispoziţii nu se aplică încadrării în administraţia publică.

Secţiunea a II-a Actul Unic European

În perioada premergătoare adoptării Actului Unic European de o importanţă majoră a fost cooperarea între statele membre ale Comunităţilor Europene pentru găsirea celor mai bune soluţii unanim acceptate variatelor probleme cu care s-a confruntat Uniunea de-a lungul timpului. „Actul unic european , prima revedere generală a tratatelor comunitare , confirmă că , indiferent de faptul că Europa se sprijină pe cele trei Comunităţi, ea nu se limitează la ele”.10 Însă aceste soluţii aveau nevoie de o bază juridică solidă , ceea ce a impus necesitatea modificării Tratatului de la Roma din 1957. Actul Unic European a reprezentat primul act modificator important al Tratatelor de la Roma pe direcţia unei transformări europene desfăşurată pe o perioadă de trei decenii , mai exact între anii 1957 -1987. Recesiunea economică mondială de la începutul anului 1980 a adus cu sine un val de „ europesimism „ . Cu toate acestea , speranţa a renăscut în 1985 când Comisia Europeană , sub preşedenţia lui Jacques Delors , a prezentat Carta Albă privind calendarul pentru realizarea pieţei unice europene până la data de 1 ianuarie 1993. Acest ţel ambiţios a fost inclus în Actul Unic European.11

Acesta a intrat în vigoare la data de 1 iulie 1987 . Actul stabilea înfăptuirea Pieţei Unice europene la un anumit termen limită , respectiv 31 decembrie 1992, şi prevedea totodată mişcarea liberă a bunurilor , serviciilor , capitalului şi persoanelor pe tot cuprinsul Comunităţilor.

10 Guy Issac –Droit communautaire general, Ed. A III-a , Paris, 1991 , pag. 16 11 Marin Voicu – Uniunea Europeană înainte şi după Ttatatul de la Lisabona, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009 , pag. 231

8

Actul Unic European defineşte pentru prima dată piaţa internă la art. 13 ca fiind „ un spaţiu fără frontiere interne, în care libera circulaţie a mărfurilor , persoanelor , serviciilor şi capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispoziţiile prezentului tratat”.

Secţiunea a III-a Tratatul de la Maastricht

Ritmul istoriei s-a accelerat la sfârşitul anilor ’80 , a spus Jacque Delors. Anul 1989 a fost „ anul miracolelor” în care Uniunea Sovietică s-a prăbuşit şi ţările din centrul şi estul Europei şi-au început drumul către un nou viitor . Provocarea imediată pentru Comunităţi a constituit-o absorbirea Republicii Democrate Germania (în urma unificării cu Germania de Vest la 03 iulie 1990 ) atât din punct de vedere economic , din cauza subdezvoltării sale , cât şi din punct de vedere politic , din cauza noii greutăţi pe care Republica Democrată Germania o aducea în balanţă de partea Germaniei.Sosise momentul pentru a se pune formal în discuţie adâncirea integrării europene dincolo de componenta economică.12

La apoximativ 3 ani după intrarea în vigoare , la 1 iulie 1987 , a Actului Unic European , construcţia comunitară a progresat semnificativ culminând cu încheierea unui tratat privind Uniunea Europeană . Acesta a fost semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht şi a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Aşa cum rezultă din preambulul Tratatului de la Maastricht, cele douăsprezece state membre au decis să parcurgă o nouă etapă în procesul de integrare europeană iniţiat prin constituirea Comunităţilor Europene, stabilind ca obiectiv principal facilitarea liberei circulaţii a persoanelor, garantând totodată siguranţa şi securitatea popoarelor lor, prin introducerea unor dispoziţii privind justiţia şi afacerile interne . Printre obiectivele Tratatului se numără promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil în special prin crearea unui spaţiu fără frontiere interne , prin întărirea coeziunii economice şi sociale , întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre prin instituirea unei cetăţenii a Uniuniii. Ca element de noutate Tratatul privind Uniunea Europeană a creat o nouă entitate şi anume Uniunea Europeană . Dacă Actul Unic European arată în cuprinsul preambulului că acesta are ca scop transformarea relaţiilor dintre statele membre într-o uniune europeană această entitate a devenit o certitudine odată cu apariţia Tratatul de la Maastricht. În vederea îndeplinirii liberei circulaţii a persoanelor tratatul consideră următoarele domenii ca fiind de interes comun: politica de azil , regulile privind trecerea frontierelor externe ale statelor membre de către persoane şi exercitarea controlului asupra acestei treceri , politica de imigrare şi politica faţă de resortisanţii ţărilor terţe . Cu privire la acesta din urmă tratatul prevede în mod expres , condiţiile de intrare şi de circulaţie al resortisanţilor din ţările terţe pe teritoriul statelor membre, condiţiile de şedere al resortisanţilor ţărilor terţe pe teritoriul statelor membre , inclusiv reîntregirea familiei şi accesul pe piaţa forţei de muncă , lupta împotriva imigraţiei , şederii şi muncii ilegale a resortisanţilor ţărilor terţe pe teritoriul statelor membre. Tot domenii de interes comun sunt considerate şi lupta împotriva toxicomaniei , lupta împotriva fraudei de dimensiuni internaţionale , cooperare judiciară în domeniul civil , cooperare judiciară în domeniul penal ,cooperare vamală şi cooperare poliţienească în vederea prevenirii şi a luptei împotriva terorismului , traficului ilegal de droguri şi a altor forme grave de criminalitate internaţională. Totuşi tratatul dă posibilitatea statelor membre de a lua măsurile necesare pentru menţinerea ordinii publice şi a securităţii interne.

Secţiunea a IV-a 12 Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan – Grigoriu - Drept comunitar, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2007, pag. 17

9

Tratatul de la Amsterdam

Reformele instituţionale operate de către Tratatul de la Maastricht , în vederea potenţialei extinderi a Uniunii , au fost considerate inadecvate în multe cercuri. În general, Tratatul de la Maastricht a fost aspru criticat pentru „ obscuritatea şi secretul procesului de negociere , complexitatea noii stucturi << unionale >> , împrumutarea instituţiilor comunitare pentru procesul decizional al pilonilor interguvernamentali , numeroasele excepţii şi posibilităţi de a opta pentru a rămâne în afara unor domenii de activitate “, de natură a submina unitatea şi coerenţa construcţiei comunitare.13 La data de 2 octombrie 1997 a fost semnat Tratatul de la Amsterdam , care a intrat în vigoare la data de 1 mai 1999. Denumirea completă a acestui tratat este : Tratatul de la Amsterdam care modifică Tratatul asupra Uniunii Europene , Tratatele constituind Comunităţile europene şi anumite acte conexe. Scopul declarat al Tratatului de la Amsterdam a fost acela de a asigura capacitatea de acţiune a Uniunii Europene şi după extinderea spre est. În ceea ce priveşte principiul liberei circulaţii a persoanelor Tratatul de la Amsterdam modifică unul dintre considerentele Tratatului de la Maastricht la capitolul „Modificări de fond” în sensul că este prevăzută în mod clar facilitarea liberei circulaţii a persoanelor şi asigurarea siguranţei şi securităţii popoarelor prin instaurarea unui spaţiu de libertate , de securitate şi justiţie. Unul dintre obiectivele urmărite prin încheierea acestui Tratat şi în mod clar exprimat la art. B este acela că Uniunea îşi propune să menţină şi să dezvolte un spaţiu de libertate , securitate şi justiţie în interiorul căruia este asigurată libera circulaţie a persoanelor , în corelare cu măsuri adecvate privind controlul frontierelor externe , dreptul de azil , imigrarea precum şi prevenirea criminalităţii şi combaterea acestui fenomen. Totodata Tratatul de la Amsterdam impune Consiliului obligaţia luării şi a unor măsuri în domeniul cooperării judiciare în materie civilă cu incidenţă transfrontalieră precum şi măsuri în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală în vederea asigurării unui nivel ridicat de securitate prin prevenirea criminalităţii şi prin combaterea acestui fenomen în cadrul uniunii. Secţiunea a V-a Acordul Schengen şi Convenţia de Implementare a Acordului Schengen

La începutul anilor ’ 80 , la nivelul Uniunii Europene a fost demarată o discuţie cu privire la importanţa principiului libertăţii de circulaţie a persoanelor . Întrebarea care se punea era aceea dacă un spaţiu de libertate la nivel european presupune , pe lângă liberul acces la piaţa muncii , şi lipsa graniţelor interne , mai exact a controalelor la frontierele dintre statele membre. Conceptul a fost iniţiat la nivel european printr-o discuţie în legătură cu importanţa termenului libertate de mişcare . În anul 1984 , fostul cancelar german Helmut Kohl s-a întâlnit cu preşedintele de atunci al Franţei , Francois Mitterand , la trecerea frontierei „ Goldene Brenn” din apropiere de Saarbrucken . Aici au luat decizia de a elimina controalele de frontieră între Germania şi Franţa. În urma negocierilor , Franţa , Germania , Belgia , Luxemburg şi Olanda au decis crearea între ele a unui spaţiu fără graniţe interne , cunoscut sub denumirea de „ spaţiul Schengen”. Astfel, s-a încheiat între aceste state un acord la data de 14 iunie 1985 la Schengen, urmat de Convenţia de implementare a Acordului Schengen în 1990 . Iniţial Acordul Schengen şi Convenţia de Implementare nu au făcut parte din cadrul legislativ comunitar. Acest lucru s- a schimbat odată cu semnarea Tratatului de la Amsterdam , intrat în vigoare la data de 01 mai 1999. Un Protocol ataşat Tratatului de la Amsterdam

13 Tudorel Ştefan , Beatrice Andreşan – Grigoriu op. cit. pag. 26

10

încorporează acquis-ul Schengen în cadrul legislativ şi instituţional al Uniunii Europene. Implementarea Convenţiei Schengen are ca scop eliminarea controalelor la frontierele interne pentru toate persoanele , incluzând măsuri de întărire a controalelor la frontierele externe . Aceste măsuri implică o politică de vize comună , posibilitatea procesării cererilor de azil, cooperare judiciară şi poliţienească, precum şi un schimb eficient de informaţii. Structural , Convenţia de implementare a Acordului Schengen vizează următoarele domenii : -vizele; circulaţia străinilor în spaţiul Schengen; azil; cooperare poliţienească; cooperare judiciară; droguri; arme şi muniţii; Sistemul Informatic Schengen; protecţia datelor cu caracter personal. Deşi în forma sa iniţială Convenţia cuprindea anumite dispoziţii cu privire la traversarea frontierelor interne şi externe , aceste dispoziţii au fost abrogate în conformitate cu prevederile art. 39 alin. 1 din Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului ( CE) nr. 562/06 din data de 15 martie 2006 privind stabilirea unui cod comunitar de reguli privind reglementarea circulaţiei persoanelor la trecerea frontierelor ( denumit Codul Frontierelor Schengen ) care se vor aplica în locul acestora. Convenţia de Implementare a Acordului Schengen cuprinde dispoziţii privind politica comună în domeniul circulaţiei persoanelor , şi în special regimul de vize , urmărindu-se armonizarea de comun acord a politicilor de vize. În acest sens , la art. 10 din Convenţie , este reglementată viza uniformă . Aceasta este comună pentru toate părţile contractante şi impune ca vizita să nu depăşească trei luni.

Secţiunea a VI-a Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

Consiliul European de la Nisa ( decembrie 2000) a însemnat adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale , document ce aduce într-un cadru unic drepturile civile , politice , economice , sociale stipulate într-o serie de documente internaţionale , europene şi naţionale . Carta nu face nici un fel de deosebire între cetăţeni , întrunind ( pentru prima dată ) în cadrul unui document unic drepturile tuturor persoanelor care se găsesc în mod legal pe teritoriul UE.14

Secţiunea a VII-aTratatul de la Lisabona

Acest tratat a fost cunoscut încă din stadiul de proiect sub denumirea de „Tratatul de Reformă” şi este destinat a înlocui Tratatul Constituţional European care nu a fost ratificat de toate statele membre. La data de 13 decembrie 2007 a fost semnat Tratatul de la Lisabona iar la data de 1 decembrie 2009 a intrat în vigoare . Acesta modifică Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatele CE dar fără să le înlocuiască. Tratatul de la Lisabona cuprinde o versiune consolidată a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene şi o versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană .

1. Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană. Încă din preambulul Tratatului privind Uniunea Europeană se precizează faptul că unul dintre scopurile urmărite de semnatarii acestui tratat este acela al asigurării siguranţei şi securităţii popoarelor acestora , prin instaurarea unui spaţiu de libertate , securitate şi justiţie în conformitate cu dispoziţiile prezentului tratat dar şi ale Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene. Relevant în acest sens este art. 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană care prevede că „Uniunea oferă cetăţenilor săi un spaţiu de libertate , securitate şi justiţie , 14 Dan Drugă - Legislaţia UE în domeniul migraţiei ., Revista Sfera Politicii, nr. 166/2011 , pag. 129

11

fără frontiere interne , în interiorul căreia este asigurată libera circulaţie a persoanelor , în corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe , dreptul de azil , imigrarea , precum şi prevenirea criminalităţii şi combaterea acestui fenomen ”. 2. Versiunea consolidată a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene . Dispoziţiile în materia liberei circulaţii a persoanelor cuprinse în cadrul Titlului IV al părţii a III-a din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene se împart în două capitole : Capitolul I intitulat „Lucrătorii” şi capitolul II intitulat „ Dreptul de stabilire “. Art. 20 din acest tratat prevede instituirea cetăţeniei europene .În acest sens se arată că este cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru dar cetăţenia Uniunii nu înlocuieşte cetăţenia naţională ci se adaugă acesteia. Printre drepturile recunoscute cetăţenilor Uniunii şi enumerate de acest articol se numără şi acela de liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre. Această idee este dezvoltată în art. 21 din Tratat care prevede că orice cetăţean al Uniunii are aceste drepturi sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratate şi de dispoziţiile adoptate în vederea aplicării acestora . Acelaşi articol enunţat mai sus prevede aspecte procedurale şi instituţionale privind protecţia acestui drept . Astfel, un rol important îl au Parlamentul European şi Consiliul care pot lua hotărâri în conformitate cu procedura legislativă ordinară în vederea adoptării unor dispoziţii menite să faciliteze exercitarea dreptului la liberă circulaţie şi a dreptului de şedere pe teritoriul statelor membre . Tot astfel, în vederea asigurării protecţiei acestor drepturi , în situaţia în care tratatele nu au prevăzut puteri de acţiune în acest sens , Consiliul , hotărând de această dată în conformitate cu o procedură legislativă specială, în unanimitate şi după consultarea Parlamentului European, poate adopta măsuri în domeniul securităţii sociale sau al protecţiei sociale.

Secţiunea a VIII-a Alte acte normative

1. Regulamentul (UE) nr. 492/2011al Parlamentului European şi al Consiliului din 5 aprilie 2011 cu privire la libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Uniunii europene Acest act normativ are ca obiectiv realizarea liberei circulaţii a lucrătorilor în cadrul UE prin eliminarea oricărei discriminări între lucrătorii statelor membre pe criteriul cetăţeniei în ceea ce priveşte încadrarea în muncă , remunerarea şi alte condiţii de muncă precum şi dreptul acestor lucrători de a se deplasa liber în vederea desfăşurării unei activităţi salariate , sub rezerva restricţiilor justificate de motive de ordine publică, siguranţă publică şi sănătate publică. 2. Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora. Datorită faptului că se aplică tuturor cetăţenilor , nu numai celor care se angajează în activităţi economice , este denumită şi „ directiva cetăţeniei” în literatura de specialitate. Această directivă este destinată , printre altele, încurajării cetăţenilor Uniunii Europene de a-şi exercita dreptul lor la liberă circulaţie şi rezidenţă pe teritoriul Statelor Membre , reducerii formalităţilor administrative la cerinţe minimale esenţiale, oferirii unei mai bune definiţii a statutului de membru de familie şi limitării scopurilor de refuzare a intrării pe teritoriul unui Stat Membru sau de încetare a dreptului de rezidenţă al acestora. Adoptarea acestei directive a avut la bază recunoaşterea de către semnatari a unor principii care guvernează libera circulaţie a persoanelor. Astfel, au fost avute în vedere următoarele , după cum sunt prevăzute în preambulul acesteia :

12

-cetăţenia Uniunii conferă fiecărui cetăţean al Uniunii un drept fundamental şi individual la liberă circulaţie şi şedere pe teritoiul statelor membre , sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de Tratatul de constituire a comunităţilor europene şi a măsurilor adoptate în scopul aplicării acestuia ; -libera circulaţie a persoanelor constituie una dintre libertăţile fundamentale ale pieţei interne , care reprezintă un spaţiu fără frontiere interne , în care libertatea este asigurată în conformitate cu dispoziţiile Tratatului ; - necesitatea modificării Regulamentului CEE nr. 1612/68 al Consiliului din data de 15 octombrie 1968 ; - necesitatea acordării dreptului la liberă circulaţie şi şedere recunoscut cetăţenilor Uniunii şi membrilor de familie ai acestora , indiferent de cetăţenie ; - cetăţenii Uniunii ar trebui să beneficieze de dreptul de şedere în statul membru gazdă pentru o perioadă de cel mult trei luni , fără a face obiectul nici unei condiţii sau formalităţi , alta decât cerinţa de a deţine o carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil ; -faptul că cetăţenii Uniunii care au înţeles să se stabilească pe termen lung în statul membru gazdă se bucură de dreptul de şedere permanentă ar întări sentimentul cetăţeniei Uniunii şi este un element cheie în promovarea coeziunii sociale, care reprezintă unul dintre elementele fundamentale ale Uniunii. -toţi cetăţenii Uniunii şi membrii de familie ai acestora care locuiesc într-un stat membru ar trebui să beneficieze , în statul membru respectiv, de un tratatment egal cu cel al resortisanţilor , sub rezerva dispoziţiilor speciale care sunt prevăzute în mod expres în Tratat şi de dreptul derivat , etc.

3. Directiva Consiliului 77/486/ce din 25 iulie 1977 privind educaţia copiilor lucrătorilor migranţi Prin această directivă Uniunea Europeană a încercat deja să promoveze abordarea de către statele membre a problemei educaţiei copiilor lucrătorilor migranţi , în condiţiile în care anterior printr-o Rezoluţie adoptată la 21 ianuarie 1974 privind programul de acţiune socială , Consiliul a inclus printre acţiunile sale prioritare pe acelea desemnate să îmbunătăţească condiţiile de liberă circulaţie a angajaţilor , în special cu privire la primirea şi educarea copiilor acestora . Aceasta se aplică în cazul copiilor pentru care şcolarizarea este obligatorie conform legislaţiei statului membru gazdă şi care sunt descendenţi ai unui lucrător resortisant al altui stat membru . 4. Regulamentul Comisiei 1251/70 din 29 iunie 1970 cu privire la dreptul lucrătorilor de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce au fost angajaţi în acel stat. Încă din preambulul acestui regulament sunt expuse motivele pentru care a fost adoptat acesta. Astfel, la elaborarea acestuia au fost avute în vedere mai multe premise printre care : - mobilitatea forţei de muncă în cadrul comunităţii care presupune ca lucrătorii să poată ocupa succesiv mai multe locuri de muncă în mai multe state membre, fără ca prin aceasta să fie defavorizaţi; - posibilitatea lucrătorului care locuieşte pe teritoriul unui stat membru de a beneficia de garantarea dreptului de a rămâne pe acel teritoriu, după ce încetează să mai ocupe un loc de muncă în acel stat ca urmare a atingerii vârstei de pensionare sau din cauza incapacităţii permanente de muncă ori care, după o perioadă de activitate salariată şi de şedere pe teritoriul unui stat membru, ocupă un loc de muncă salariat pe teritoriul altui stat membru , păstrându-şi în continuare reşedinţa pe teritoriul primului stat membru.

13

5. Regulament nr. 562/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 15 martie 2006 privind crearea unui cod comunitar asupra regulilor ce stau la baza liberei circulaţii a persoanelor peste frontiere ( Codul Frontierelor Schengen ). Printre considerentele avute în vedere la elaborarea acestui regulament se numără următoarele : -adoptarea de măsuri în vederea asigurării oricăror controale ale persoanelor care trec frontierele interne face parte din obiectivul Uniunii de a stabili un spaţiu fără frontiere interne în care libera circulaţie a persoanelor este asigurată; -crearea unui spaţiu în care persoanele pot circula liber va fi dublată de măsurile cuprinse în politica comună privind trecerea frontierelor externe;-crearea unui corp comun de legislaţie în special prin consolidarea şi dezvoltarea acquis-ului , este una dintre componentele fundamentale ale politicii comune privind managementul frontierelor externe; -controlul frontierelor este nu numai în interesul statelor membre la ale căror frontiere externe se efectuează , dar şi în intereresul tuturor statelor membre care au eliminat controlul la frontierele interne , controlul la frontieră fiind de natură a contribui la combaterea migraţiei ilegale şi traficului de fiinţe umane şi să prevină orice ameninţare la adresa securităţii interne a statelor membre , a politicii publice , sănătăţii publice şi a relaţiilor internaţionale; - reintroducerea controalelor la frontierele interne ar trebui să fie o excepţie într-un spaţiu în care persoanele pot circula liber. Regulamentul are ca obietiv eliminarea controalelor la frontiere pentru persoanele care trec graniţele interne dintre statele membre ale Uniuni Europene, stabilind totodată reguli ce stau la baza controlului la frontieră pentru persoanele care trec frontierele externe ale statelor membre ale Uniunii Europene.

CAPITOLUL IIIASPECTE PRIVIND COOPERAREA STATELOR MEMBRE ÎN SPAŢIUL

SCHENGEN

Secţiunea I Politici şi strategii privind libera circulaţie a persoanelor

1. Politica comunitară în domeniul vizelor Prin reglementarea aquis-ului Schengen la nivelul Uniunii Europene au fost avute în vedere mai multe obiective şi anume : înlăturarea contolului persoanelor la frontierele comune Schengen; aplicarea unor reguli comune care să privească circulaţia persoanelor care trec frontierele

externe, fără a avea importanţă ce stat din Spaţiul Schengen gestionează frontiera externă; armonizarea regulilor care guvernează condiţiile de intrare precum şi vizele Schengen; separarea terminalelor în aeroporturi şi porturi, acolo unde este necesar, pe călătorii din

interiorul şi din exteriorul Spaţiului Schengen, dar şi pentru cei care călătoresc în interiorul spaţiului Schengen, şi , bineînţeles , pentru cei care intră sau părăsesc spaţiul Schengen;

Un domeniu important al aquis-ului Schengen este reprezentat de politica comună de vize. În decursul timpului statele membre s-au confruntat cu o serie de probleme legate de fenomenul migraţiei ilegale , fapt ce a generat , de exemplu , necesitatea de a elabora anumite norme de tranzitare a zonelor internaţionale din aeroporturi . Totodată s-a constatat la nivelul statelor membre că se impune emiterea unor vize cu intrări multiple pentru a se diminua încărcătura

14

administrativă a consulatelor şi pentru a facilita deplasarea fără probleme a persoanelor care călătoresc în mod frecvent sau regulat. 2. Politica comună privind migraţia Semnificaţiile pe care societăţile contemporane le ataşează migraţiei sunt numeroase , contradictorii şi schimbătoare , în funcţie de evoluţia unor indicatori economici , culturali , de securitate colectivă şi de reglementare juridică internaţională. Din complexul dozaj al acestora , migraţia ajunge să fie privită uneori ca o „invazie „ a săracilor în lumea dezvoltată , unde aceştia îşi caută propăşirea economică , dar unde ajung să îngroaşe rândurile marginalilor , ale excluşilor şi devianţilor; pe scurt migraţia ar fi o „molimă” ce loveşte societăţile occidentale bogate , cu sau fără voia lor, creîndu-le numeroase probleme. Alteori, migraţia este înţeleasă ca un proces din care lumea bogată are de câştigat, prin aceea că , ademenind crema intelectuală a societăţilor sărace , profită de capacitatea acesteia de muncă înalt calificată , fără să fi investit în formarea ei profesională . Ambele poziţii privilegiază înţelesul economic al fenomenului migraţionist şi vizează deplasarea efectivă a unor populaţii , în mod definitiv sau temporar. Agenda extinderii UE către Europa de Est a adus în prim-plan un criteriu important pentru aderarea la UE, ce se raportează de fapt la soluţionarea dilemei „libertate de circulaţie vs. controlul imigraţiei”, şi anume acceptarea acquis-ului Schengen, a standardelor impuse în acest sens. Au apărut în acest cadru noi întrebari legate de drepturile politice şi sociale ale cetăţenilor din statele terţe; ar putea ei beneficia de dreptul libertăţii de circulaţie chiar dacă nu sunt cetăţeni cu drepturi depline ai ţărilor unde sunt rezidenţi? S-a remarcat însă şi dezvoltarea unor legi comune contra discriminării, în cadrul legislaţiei comunitare, ce contribuie la „îmbunătăţirea” drepturilor şi la protecţia minorităţilor. Toate aceste demersuri pot fi considerate ca un efort pentru a găsi un cadru comun al UE vis-à-vis de politica privind migraţia, care să depăşească diferentele de la nivel naţional, sau „primii paşi” până la includerea politicii privind migraţia în Tratatul de la Amsterdam ; migraţia a fost subiectul ce a marcat agenda conferinţei interguvernamentale din 1996/1997 (cooperarea în cadrul celui de-al treilea pilon „Justiţie si Afaceri Interne”). În acest context imigraţia a fost abordată în termeni de „securitate” şi „control”.15 Faptul că politica privind migraţia în Tratatul de la Amsterdam a avut o însemnătate deosebită. Acest moment a reprezentat o etapă în care politicile de cooperare la nivel european , mai exact în domeniile în privinţa justiţiei , libertăţii şi securităţii , au fost pe larg reglementate de legislaţia comunitară şi totodată un moment important în evoluţia politicilor imigraţiei şi azilului , acestea devenind unele dintre principalele politici ale Uniunii Europene. Important de menţionat în acest context , în opinia mea, este şi Directiva 2000/43/EC cu privire la implementarea principiului tratamentului egal între persoane indiferent de originea rasială sau etnică . Scopul acestei directive este acela de a crea un cadru pentru combaterea discriminării pe criteriul originii rasiale şi etnice , punându-se accent pe eficientizarea principiului tratamentului egal în statele membre . Această Directivă trebuie să se aplice tuturor persoanelor atât în ceea ce priveşte sectorul public cât şi privat , inclusiv organismele publice , în relaţie cu condiţiile de acces la angajare, autoangajare şi ocupaţie, inclusiv criterii de selecţie şi condiţiile de recrutare, indiferent de domeniul de activitate şi la toate nivelurile ierarhiei profesionale, inclusiv promovare , accesul la toate tipurile şi nivelurile de orientare vocaţională, formare vocaţională, perfecţionare vocaţională şi reconversie, inclusiv experienţa practică de lucru , angajare şi conditii de lucru, inclusiv demiteri şi remunerare , activarea ca membru şi implicarea într-o organizaţie de muncitori sau angajatori, sau în orice

15 Cristina Elena Bobu -Politica UE în domeniul migraţiei –mai multe faţete ale aceluiaşi fenomen , Revista „ Sfera politicii”, nr. 137, sursa www.sferapoliticii.ro

15

organizaţie ai cărei membri au o anumită profesie, inclusiv beneficiile oferite de asemenea organizaţii, protecţie socială, inclusiv securitate socială şi asistenţa sanitară, avantaje sociale, educaţie, acces la bunuri şi servicii care sunt disponibile publicului, inclusiv locuire.16 Pornind de la premisa unei noi abordări a fenomenului migraţiei , liderii Uniunii Europene au stabilit în timpul întâlnirii Consiliului European de la Tampere ( Finlanda ) , din octombrie 1999, elementele pentru o politică migratorie comună a UE .Abordarea agreată la Tampere a fost confirmată în 2004 odată cu adoptarea Programului Haga , care stabileşte obiectivele de întărire a libertăţii , securităţii şi justiţiei în UE pentru perioada 2005-2010. Cooperarea europeană trebuie să se bazeze pe politici de integrare a resortisanţilor ţărilor terţe cu şedere legală. Minorii neînsoţiţi care sosesc în statele membre din ţări terţe reprezintă un grup deosebit de vulnerabil care necesită o atenţie deosebită şi răspunsuri adaptate la fiecare caz în parte , în special în cazul minorilor aflaţi în pericol. Aceştia pot cădea victime ale traficanţilor de persoane, ale grupărilor infracţionale şi nu numai. Acest lucru reprezintă o problemă delicată şi destul de dificilă pentru statele membre care generează preocupări comune. Se poate spune că migraţia este o zonă de dezbatere politică şi de politici publice efervescentă în ultimele două decenii, ce ne poate oferi, dacă privim în profunzime fenomenul, o exemplificare a modului în care funcţionează democraţiile liberale, gradul lor de adaptabilitate şi deschidere faţă de schimbare. La nivel naţional, reacţiile politice faţă de imigranţi reflectă ideile de naţiune, toleranţă. Pe măsură ce subiectul privind imigraţia, azilul, cetăţenia, a avansat în sfera preocupărilor politice ale UE în anii ’90, UE a încercat să găsească instrumentele necesare pentru conturarea unei politici comune în privinţa migraţiei, care nu de puţine ori s-a lovit de provocarea pe care acest fenomen a adus-o conceptului de suveranitate a statului naţiune.17 Ţara noastră a adoptat Strategia naţională privind imigratia pe o perioadă de 4 ani ( 2011-2014 ), aceasta reprezentând un pas important pe care aceasta îl face în cadrul eforturilor de modernizare a procesului de gestionare a imigraţiei pe teritoriul naţional.

3 . Politica comunitară privind azilul Una dintre priorităţile cooperării dintre statele membre ale Uniunii Europene o reprezintă politica de azil , faţă de care acestea manifestă mult interes . Statele europene au o lungă tradiţie în a primi pe cei persecutaţi din diverse motive în toate ţările de origine . Din acest motiv şi din multe altele , este binecunoscut faptul că nucleul identităţii europene este reprezentat de protecţia drepturilor fundamantale ale omului. În decursul timpului Uniunea Europeană a adoptat o serie de acte normative importante cu scopul de a armoniza sistemele diferite de azil ale statelor membre . Astfel, odată cu adoptarea Tratatului de la Maastricht politica în domeniul azilului se bucură de o atenţie deosebită din partea statelor membre în contextul cooperării în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne . Considerată iniţial „ domaine réservé” , legislaţia în domeniul azilului cade sub auspiciile cooperării interguvernamentale , ceea ce permite fiecărui stat să deţină controlul asupra propriei legislaţii în domeniu.18 Intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam la 01 mai 1999 a marcat o nouă etapă în ceea ce priveşte azilul . Acesta priveşte stabilirea unui „spaţiu de libertate , securitate şi justiţie” şi conferă instituţiilor Uniunii noi atribuţii pentru dezvoltarea legislaţiei privind aspectele referitoare azil.

16 Art. 3 Directiva 2000/43/EC17 Paragraf din Revista „Sfera politicii” articol „ Politica UE în domeniul migraţiei. Mai multe faţete ale aceleiaşi dileme” de Cristina Elena Robu , sursa : www.sferapoliticii.ro18 Diana Zanoschi –Dreptul la azil în UE. Distopia supranaţionalismului, Revista “Sfera politicii”, nr. 154 , pag. 2

16

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam , Consiliul European adoptă două programe şi anume : Programul de la Tampere şi Programul de la Haga. Acestea definesc sistemul european comun de azil , ca parte a zonei de securitate , libertate şi justiţie , pentru construirea căruia sunt necesare două faze. Prima fază, corespunzătoare perioadei (1999-2005), vizează armonizarea legislaţiei în interiorul Uniunii Europene iar cea de-a doua fază, corespunzătoare perioadei ( 2005-2010 ) urmăreşte instituirea unei proceduri comune de azil şi a aceluiaşi statut pe tot cuprinsul Uniunii pentru toate persoanele care au nevoie de protecţie internaţională. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam şi pe baza principiilor elaborate de Consiliul European de la Tampere au demarat demersurile pentru crearea unui sistem european comun de azil ( SECA ). Acest sistem presupune că statele membre UE vor asigura accesul solicitanţilor de azil , beneficiarilor de protecţie internaţională şi membrilor familiilor acestora la o formă de protecţie şi la justiţie, la integrare socială şi la piaţa forţei de muncă, cu respectarea principiului nediscriminării. Un rol important în cadrul legislaţiei privind azilul la nivelul Uniunii Europene îl are Regulamentul 343/2003 denumit şi Regulamentul Dublin II care integrează principiile Convenţiei Dublin44 în contextul comunitar. Totodată acesta înlocuieşte această Convenţie. Cooperarea practică în materie de azil urmăreşte creşterea convergenţei şi asigurarea calităţii permanente a proceselor decizionale ale statelor membre în domeniul respectiv, în contextul cadrului legislativ european. În ultimii ani au fost luate deja un număr considerabil de măsuri de cooperare practică, în special adoptarea unei abordări comune în domeniul informaţiilor privind ţara de origine şi stabilirea unui program de formare european comun în materie de azil.

4. Protecţia datelor cu caracter personal În cadrul liberei circulaţii a persoanelor de o importanţă deosebită este protecţia datelor cu caracter personal. Conceptul de protecţie a datelor cu caracter personal reprezintă dreptul persoanei fizice de a-i fi apărate acele date care conduc la identificarea sa , ceea ce presupune şi existenţa obligaţiei corelative a statului de a adopta măsuri adecvate pentru a asigura o protecţie eficientă. Datele cu caracter personal reprezintă acele caracteristici care pot fi puse direct sau indirect în legătură cu o persoană fizică identificată sau identificabilă ca de exemplu: nume, prenume , cod numeric personal, adresă, telefon, imagine, voce, situaţia economio-financiară, profesia. Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene prevede în Titlul III dedicate „Libertăţilor”, la art. 8 că orice persoană are dreptul la protecţia datelor cu caracter personal care o privesc. Asemene date trebuie tratate în mod corect în scopurile şi pe baza consimţământului persoanei interesate sau în temeiul altui motiv legitim prevăzut de lege. Şi Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter peronal şi libera circulaţie a acestor date are drept obiectiv asigurarea liberei circulaţii a datelor cu caracter personal între statele membre, fără încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanei. Astfel, Convenţia de aplicare a Acordului Schengen prevede că datele pot fi copiate doar în scopuri tehnice şi nu pot fi utilizate în scopuri administrative. Orice modificare a categoriei de alertă se face numai după obţinerea autorizaţiei de modificare a categoriei de alertă de către statul care a emis alerta şi trebuie să fie justificată de prevenirea unei ameninţări grave, iminente la adresa ordinii şi securităţii neţionale , serioase temeiuri de securitate naţională şi prevenirea unei infracţiuni grave. Persoanele pot solicita accesul la datele personale conţinute în legătură cu persoana lor .Faţă de aceste date se aplică legislaţia naţională referitoare protecţia datelor personale din fiecare stat membru.

17

Datele personale din Sistemul de Informaţii Schengen pot fi menţinute pentru anumite perioade de timp , iar în cazul în care nu sunt eliminate semnalările , statele membre nu le pot menţine mai mult de 3 ani , însă aceste perioade pot fi mai mici decât limitele precizate în Convenţia de aplicare a Acordului Schengen dacă legislaţia naţională prevede astfel. Date cu caracter personal sunt înregistrate şi în Sistemul de Informaţii privind Vizele după anumite norme stabilite conform reglementărilor comunitare în materie 48 . Astfel, aceste date nu sunt păstrate mai mult decât este necesar pentru ca SIV să-şi atingă obiectivele , dar nu mai mult de cinci ani , după care sunt şterse. Legalitatea prelucrării datelor cu caracter personal este monitorizată de către autorităţile naţionale de supraveghere iar activitatea instituţiilor şi organelor comunitare în ceea ce priveşte prelucrarea acestor date este monitorizată de Autoritatea Europeană pentru Protecţia Datelor.19

CAPITOLUL IVASPECTE PRACTICE PRIVIND LIBERA CIRCULAŢIE A PERSOANELOR

Tema de faţă pune în discuţie aspecte legate de relaţia care există între dreptul comunitar şi dreptul naţional al statelor membre. Unul dintre principiile de bază ale dreptului comunitar este cel al priorităţii normelor comunitare faţă de normele naţionale contrare . Aplicarea acestui principiu are drept consecinţe : - regulile de drept comunitar care au efect direct trebuie să fie aplicate de la data intrării lor în vigoare , chiar dacă se constată existenţa unei legi naţionale incompatibile ; - neaplicarea legii naţionale contrare se impune tuturor autorităţilor naţionale competente , inclusiv celor ale administraţiei. Nu de puţine ori , însă, instanţele judecătoreşti din statele membre au fost puse în situaţia de a interpela CJUE cu privire la anumite situaţii prevăzute de sistemele legislative naţionale şi care erau în contradicţie cu normele comunitare . Astfel, CJUE a clarificat aplicarea acestui principiu în practică prin intermediul “dialogului” hotărârilor sale cu cele ale instanţelor naţionale.20

CAPITOLUL VELEMENTE DE DREPT COMPARAT PRIVIND LIBERA CIRCULAŢIE A

PERSOANELOR ÎN DIVERSE STATE ALE UNIUNII EUROPENE

Secţiunea I Scurte precizări privind libera circulaţie a persoanelor în România Ca regulă generală , o directivă impune rezultate şi lasă, în principiu, destinatarilor ei competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele pentru a le atinge în termenele fixate . Directiva fixează un termen destinatarilor săi pentru a atinge rezultatele urmărite.

19 Regulamentul ( CE) nr. 45 /2001 al Parlamentului European şi al Consiliului din 18 decembrie 2000 privind protecţia persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituţiile şi organele comun itare şi privind libera circulaţie a acestor date .( sursa : www.eur-lex.europa.eu ) 20 Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, op. cit., pag. 202

18

Astfel, Directiva 2004/38/CE a fixat un termen de transpunere în legislaţia internă data de 30 04 2006. În legislaţia română această directivă a fost transpusă prin OUG nr. 102 /2005 din 14 06 2005 privind libera circulaţie pe teritriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European . În ceea ce priveşte circulaţia cetăţenilor români în străinătate , actul normativ este Legea 248/2005. Aceasta stabileşte condiţiile în care cetăţenii români îşi pot exercita dreptul la liberă circulaţie în străinătate, precum şi limitele exercitării acestui drept.

Secţiunea a II-a Libera circulaţie a persoanelor în Marea Britanie Cetăţenii români nu au nevoie de viză de intrare în Marea Britanie pentru călătorii de scurtă şedere de 90 de zile pe semestru. Intrarea fără viză pe teritoriul Marii Britanii , ca de altfel în toate statele Uniunii Europene , se face pe bază de paşaport sau carte de identitate valabile. Însă, în ultimii ani se manifestă o creştere majoră a cererilor de azil în Marea Britanie , fapt ce a determinat autorităţile competente în domeniu din această ţară să ia anumite măsuri privind stoparea cererilor false de azil .Astfel, în anul 2012 în Marea Britanie a fost adoptată o lege privind imigraţia şi azilul care reglementează o serie de condiţii privitoare la instrumentarea mult mai accelerată a solicitărilor de azil. Totodată sunt prevăzute o serie de impedimente pentru cetăţenii care au intrat în Marea Britanie şi care au rămas în pasivitate în legătură cu instrumentarea unei cereri de azil.

Secţiunea a III-a Libera circulaţie a persoanelor în Germania

Legislaţia germană , mai exact un act normativ intrat în vigoare în 30 iulie 2004 , prevede o serie de condiţii privind intrarea şi şederea cetăţenilor străini . Acest act normativ reglementează două tipuri de şedere : permanentă şi temporară.Legislaţia germană prevede reguli stricte în ceea ce priveşte refuzul intrării persoanelor pe teritoriul Germaniei .

Secţiunea a IV-a Libera circulaţie a persoanelor în Italia În Italia , Parlamentul a adoptat , în iunie 2002 , o legislaţie mai dură în ceea ce priveşte migraţia. Astfel, noua lege prevede mărirea numărului de patrule în zona de coastă şi amprentarea tuturor cetăţenilor din afara UE care doresc să rămână în Italia. Permisele de rezidenţă sunt legate de permisele de lucru, astfel încât cetăţenii din afara UE trebuie să părăsească ţara în cel mult 6 luni de şomaj (spre deosebire de 12 luni înainte). Angajatorii italieni care angajează lucrători străini trebuie să le asigure acestora locuinţă şi să depună o cauţiune care să acopere costurile trimiterii lor în ţara de origine în caz de şomaj.60

Secţiunea a V -a Libera circulaţie a persoanelor în Spania Ca şi celelalte state membre ale Uniunii Europene şi Spania a adoptat o legislaţie destul de strictă în ceea ce priveşte circulaţia persoanelor , legislaţie care este de fapt rezultatul transpunerii actelor normative europene în materie de liberă circulaţie a persoanelor. Astfel, conform legislaţiei spaniole , unui cetăţean străin i se poate refuza intrarea în ţară pentru faptul că acesta nu deţine documentele necesare în acest sens sau dacă acestea nu corespund cerinţelor de valabilitate prevăzute de legea spaniolă .

19

CONCLUZII

După analiza juridică atent desfășurată de-a lungul lucrării prezentate privind libera circulație a persoanelor în cadrul tratatelor care au marcat evoluția Uniunii Europene, putem formula următoarele concluzii. Așa cum am văzut, libera circulație a persoanelor în cadrul Comunităților Europene afost definită în Acordul Unic European (1987) drept una din cele patru libertăți fundamentaleale Pieței Interne. Libera circulaţie a persoanelor şi eliminarea controalelor la frontierele interne constituie o parte a unui concept mult mai larg, cel de piață internă ce nu poate fi realizată în condițile existenței unor frontiere interne și a restricționării circulației indivizilor.Esența acestei libertăți constă în eliminarea discriminărilor între cetățenii statului membru pe teritoriul căruia se află aceștia sau își desfășoară activitatea și cetățenii celorlalte state membre ce stau sau muncesc pe teritoriul acestui stat. Aceste discriminări se pot referi la condiţiile de intrare, deplasare, muncă, angajare sau remunerație. Prin asigurarea unui asemenea regim nediscriminatoriu se realizează libera circulație a persoanelor în spaţiul comunitar. Acest nou statut a dus la accelerarea procesului de extindere a drepturilor la libera circulație asupra unor noi categorii de persoane (studenți, persoane ce nu depun activități economice, dar au resurse suficiente de trai). Conceptul de „cetățenie europeană“ a fost prima oară introdus prin Tratatul de la Maastricht (1993) prin care s-a acordat drept de liberă circulație și de liberă rezidență în interiorul Uniunii tuturor cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene. Mai mult, Tratatul a plasat în domeniul de interes comun al statelor membre şi politica referitoare la azil, problematica trecerii frontierelor externe şi politica referitoare la imigrație. Tratatul de la Amsterdam a introdus prevederile legate de aceste aspecte în Tratatul de la Roma (Titlul IV - vize, azil, imigrație și alte politici legate de liberă circulație a persoanelor) și a prevăzut o perioadă de 5 ani până la momentul în care se vor aplica procedurile comunitare și în aceste domenii. Prin politica sa, Uniunea Europeana are în vedere crearea unei zone europene de libertate, securitate și justiție în care nu mai este nevoie de controlul persoanelor la frontierele interne, indiferent de naționalitate. În același timp, se desfășoară un amplu proces de implementare a unor standarde comune în ceea ce privește controlul la frontierele externe ale Uniunii și politicile de vize, azil și imigrație. Marea Britanie şi Irlanda nu au acceptat să ia parte la măsurile din cadrul Titlului IV al Tratatului de la Roma, iar Danemarca va participa doar în cadrul măsurilor referitoare la politica de vize. Dupa cum am mai menționat, libera circulație a persoanelor constituie una dintre cele patru libertăți din cadrul pieței interne și a politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene, alături de libera circulație a produselor, libera circulație a serviciilor și libera circulație a capitalurilor. Cetătenii europeni beneficiază de dreptul fundamental de a se deplasa și de a se stabili unde doresc. Dar, pentru a fi cu adevarat în avantajul tuturor, libertatea de circulație a persoanelor trebuie însoțită de un nivel corespunzător de securitate și justiție. La Amsterdam, această dublă cerință a fost înscrisă în Tratat sub forma inființării progresive a unei zone de libertate, securitate și justiție. Pentru persoanele care lucrează, o bariera majoră este „portabilitatea”drepturilor de pensie, șomaj și asigurările de sănătate, precum și alte aspecte ale securității sociale. Sistemele naționale au fost stabilite în așa fel încât oamenii să contribuie de-a lungul întregii perioade de muncă și să-și poată retrage pensia la momentul retragerii din activitate. Cei care lucrează în State Membre diferite se poate să fie acumulat beneficii parțiale într-unul sau două sisteme naționale diferite. Deși regulile UE dictează că aceste contribuții făcute în state diferite sunt

20

adunate de-a lungul activității profesionale, cu beneficiile prevăzute la nivel naționale, complexitatea sistemului rămâne o barieră față de libertatea de circulație a celor dornici de a munci. Cei aflați în poziții mai bine plătite își pot aranja singuri schema de pensie şi de sănătate, astfel încât o astfel de barieră este probabilă de a afecta mai mult munca platită cu mult mai puţin. Lucrătorii din cele zece State Membre (excluzând Cipru şi Malta) care au aderat în 2004 încă întampină restricţii când caută locuri de muncă în anumite State Membre. Aceste măsuri tranzitorii sunt detaliate în Tratatele de aderare: o perioadă de tranziţie pentru 2 până la 7 ani se aplică, drept pentru care un permis de muncă specific este cerut pentru a lucra în „vechile” State Membre. Germania şi Austria sunt singurele state care intenţionează să blocheze accesul la piaţa lor de munca pentru maximum 7 ani, până în 2011. De la 1 ianuarie 2007, după o perioadă de aderare, Romania devine, alături de Bulgaria, stat membru al Uniunii Europene. Pentru cetaţeni ai Romaniei şi Bulgariei, membri UE din 2007, restricţiile pe piaţa de munca vor trebuie ridicate pana la 1 ianuarie 2014. Când şi dacă Turcia va adera, se aşteaptă ca unele State Membre să ceară o perioadă de tranziţie semnificativ mai lungă. Din observațiile de mai sus, este ușor să ne dăm seama că la nivelul de organizare alUniunii Europoene există încă carențe serioase, chiar dacă fundamentul de construcție alacesteia devine pe zi ce trece mai solid si mai sigur, spre o Europa Unita, o Europa deneclintit și de neînvins.

BIBLIOGRAFIE

o Beatrice Andreşan-Grigoriu, Tudorel Ştefan –Tratatele Uniunii Europene, Versiune consolidată , Ed. Hamangiu , 2009

o Eduard Dragomir, Dan Niţă – Cetăţenia Europeană, Ed. Nomina Lex, București, 2010o Guy Issac –Droit communautaire general, Ed. A III-a , Paris, 1991 o Ioan Muraru - Cetăţenia Europeană :Cetăţenii, străinii şi apatrizii în dreptul românesc şi

european, Ed. All, Bucureşti, 2003, o Ion P.Filipescu , Augustin Fuerea - Drept instituţional comunitar European, Ed a II –a,

Ed. Actami, Bucureşti, 1996

21

o Lucian Gabriel Pereş – Globalizarea în raport cu libera circulaţie, Ed. Sitech, Craiova, 2009

o Marin Voicu – Uniunea Europeană înainte şi după Ttatatul de la Lisabona, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009

o Mihaela Crăcană, Marcel Căpăţână – Libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2007

o Nastasia Covaci – Cetăţenia europeană.Românii - cetăţeni europeni, Ed. Sitech, Craiova, 2010

o Roxana Maria Popescu, Mihaela Augustina Dumitraşcu, Augustin Fuerea –Drept comunitar European, Ed. Pro Universitaria, 2004

o Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan – Grigoriu - Drept comunitar, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2007

o Revista „ Sfera politicii”, sursa www.sferapoliticii.roo www.eur-lex.europa.euo Regulamentul (UE) nr. 492/2011al Parlamentului European şi al Consiliului din 5 aprilie

2011 cu privire la libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Uniunii europeneo Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004

privind dreptul la liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora.

o Directiva Consiliului 77/486/ce din 25 iulie 1977 privind educaţia copiilor lucrătorilor migranţi

o Regulamentul Comisiei 1251/70 din 29 iunie 1970 cu privire la dreptul lucrătorilor de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce au fost angajaţi în acel stat.

o Regulament nr. 562/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 15 martie 2006 privind crearea unui cod comunitar asupra regulilor ce stau la baza liberei circulaţii a persoanelor peste frontiere ( Codul Frontierelor Schengen ).

22