+ All Categories
Home > Documents > Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Date post: 18-Jan-2016
Category:
Upload: olga-ababii
View: 100 times
Download: 6 times
Share this document with a friend
Description:
CALIFICAREA
256
ţiunilor se răsfrânge negativ asupra practicii judiciare. în acesta ordine de idei, considerăm oportună şi stringentă apariţia prezentei lucrări. O atenţie deosebită i se acordă problemei încadrării juste de către Curtea Supremă de Justiţie în textul legii penale a faptelor prejudiciabile atât în cazul adoptării hotărârilor sale explicative, cât şi în procesul judecării cauzelor concrete.2 O contribuţie deosebită la studierea şi cercetarea principiilor generale ale calificării infracţiunilor au adus savanţii ruşi3 şi ucraineni4, ale căror idei au fost utilizate pe larg în procesul de elaborare a manualului. O încercare modestă de a studia problema calificării infracţiunilor a fost efectuată de autor în manualul Drept penal. Calificarea infracţiunilor, editat în 1996. în baza acestuia şi a predării prezentului curs studenţilor de la Academia “Ştefan cel Mare” a MAI, a noului Cod penal din 2002, a unor noi investigaţii ştiinţifice, a manualelor de drept penal elaborate de noi,5lucrarea de faţă este o continuare a cercetării problemei în cauză. Ţinând cont de noua politică penală a statului nostru, consacrată în noua legislaţie penală, noi am prelucrat, esenţial, conţinutul primei ediţii a manualului. Considerăm că studiul de faţă şi concluziile la care am ajuns vor prezenta un real suport în instruirea atât a studenţilor, practicienilor, cât şi a tuturor persoanelor antrenate în studierea şi propagarea cunoştinţelor juridice. 2 Culegere de hotărâri explicative. Chişinău, 2002, p. 5. 3 А. А. Герцензон. Квалификация преступлений. М.,1947; В. Н. Кудрявцев. Общаятеория квалификации преступлений. М., 1972; Г. А. Кригер. Квалификация хищений социалистического имущества. М., 1971; А. В. Наумов. Применение уголовно-правовых норм. Волгоград, 1973; Б. А. Куринов. Научные основы квалификации преступлений. МГУ, 1976, Л.Д. Гаухман. Квалификация преступлений: закон, теория, практика. М., 2003. 4М. Й. Коржанський. КвалифЫащязлочинив. Кшв, 1998; С. А. Тарарухин. Квалификация преступлений в судебной и следственной практике. Кшв, 1995. 5 Drept penal. Partea generală. Coordonator şi redactor responsabil A. Borodac. Chişinău, 1994; A. Borodac. Curs de drept penal. Partea specială. Voi. 1. Chişinău, 1996; Manual de drept penal Partea generală. Redactor coordonator A. Borodac. Chişinău, 2005; A. Borodac. Manual de drept penal Partea specială. Chişinău, 2004. 4
Transcript
Page 1: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

ţiunilor se răsfrânge negativ asupra practicii judiciare. în acesta ordine de idei, considerăm oportună şi stringentă apariţia prezentei lucrări.

O atenţie deosebită i se acordă problemei încadrării juste de către Curtea Supremă de Justiţie în textul legii penale a faptelor prejudiciabile atât în cazul adoptării hotărârilor sale explicative, cât şi în procesul judecării cauzelor concrete.2

O contribuţie deosebită la studierea şi cercetarea principiilor generale ale calificării infracţiunilor au adus savanţii ruşi3 şi ucraineni4, ale căror idei au fost utilizate pe larg în procesul de elaborare a manualului.

O încercare modestă de a studia problema calificării infracţiunilor a fost efectuată de autor în manualul Drept penal. Calificarea in fracţiunilor, editat în 1996. în baza acestuia şi a predării prezentului curs studenţilor de la Academia “Ştefan cel Mare” a MAI, a noului Cod penal din 2002, a unor noi investigaţii ştiinţifice, a manualelor de drept penal elaborate de noi,5 lucrarea de faţă este o continuare a cercetării problemei în cauză. Ţinând cont de noua politică penală a statului nostru, consacrată în noua legislaţie penală, noi am prelucrat, esenţial, conţinutul primei ediţii a manualului.

Considerăm că studiul de faţă şi concluziile la care am ajuns vor prezenta un real suport în instruirea atât a studenţilor, practicienilor, cât şi a tuturor persoanelor antrenate în studierea şi propagarea cunoştinţelor juridice.

2 Culegere de hotărâri explicative. Chişinău, 2002, p. 5.3 А. А. Герцензон. Квалификация преступлений. М.,1947; В. Н. Кудрявцев. Общаятеория

квалификации преступлений. М., 1972; Г. А. Кригер. Квалификация хищений социалистического имущества. М., 1971; А. В. Наумов. Применение уголовно-правовых норм. Волгоград, 1973; Б. А. Куринов. Научные основы квалификации преступлений. МГУ, 1976, Л.Д. Гаухман. Квалификация преступлений: закон, теория, практика. М., 2003.

4 М. Й. Коржанський. КвалифЫащязлочинив. Кшв, 1998; С. А. Тарарухин. Квалификация преступлений в судебной и следственной практике. Кшв, 1995.

5 Drept penal. Partea generală. Coordonator şi redactor responsabil A. Borodac. Chişinău, 1994; A. Borodac. Curs de drept penal. Partea specială. Voi. 1. Chişinău, 1996; Manual de drept penal Partea generală. Redactor coordonator A. Borodac. Chişinău, 2005; A. Borodac. Manual de drept penal Partea specială. Chişinău, 2004.

4

Page 2: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

PARTEA GENERALĂ

Capitolul INOŢIUNEA ŞI IMPORTANŢA CALIFICĂRII

INFRACŢIUNILOR

§ 1. Noţiunea de calificare a infracţiunilorCalificarea infracţiunilor este una dintre cele mai importante noţiuni din

ramura aplicării normelor juridico-penale, proprii activităţii organelor de drept.Potrivit dicţionarelor explicative ale limbii române, a califica (din lat. qualis

- calitate) înseamnă a atribui unei fiinţe sau unui lucru o anumită calitate1, adică a atribui unele fenomene, evenimente, fapte, după semnele sau particu­larităţile lor calitative, la o categorie, specie sau gen. în domeniul dreptului a califica o faptă drept contravenţie administrativă, disciplinară, civilă etc. sau infracţiune înseamnă a alege acea normă juridică, care prevede anume fapta dată, cu alte cuvinte, a o racorda la regula generală corespunzătoare.

Ţinem să precizăm că uneori atât unii teoreticieni,2 cât şi unii practicieni3 în loc de termenul calificare utilizează termenul încadrare a faptei prejudi- ciabile comise, acestea fiind interpretate drept sinonime absolute. Potrivit aceluiaşi Dicţionar, a încadra înseamnă a cuprinde într-un text de lege o faptă, un delincvent, convingându-ne încă o dată că nu este greşit să utilizăm ambele cuvinte pentru exprimarea procedurii date.

în Republica Moldova, pentru prima dată, Codul penal (CP) din 2002 consacră noţiunii de calificare a infracţiunii un capitol separat - Capitolul XII. Articolul 113 CP stipulează: (1) „Se consideră calificare a infracţiunii determinarea şi constatarea juridică a corespunderii exacte între semnele laptei prejudiciabile săvârşite şi semnele componenţei infracţiunii, prevăzute ilc norma penală. (2) Calificarea oficială a infracţiunii se efectuează la toate clapele procedurii penale de către persoanele care efectuează urmărirea penală şi de către judecători.”

1 Dicţionarul explicativ al limbii române. Bucureşti, 1998.’ Costică Bulai. Manual de drept penal Partea generală. Bucureşti, 2000, p. 167.' (,'ulegere de hotărâri explicative. Chişinău, 2002, p. 298.

5

Page 3: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Avînd în vedere textul acestui articol, putem afirma că la calificarea in­fracţiunii distingem două trăsături principale:

1) calificarea ca proces logic, ca activitate a persoanelor ce efectuează ur­mărirea penală şi a judecătorilor cu scopul de a stabili la toate etapele procedurii penale corespunderea exactă a semnelor unei fapte prejudiciabile concrete comise cu semnele componenţei de infracţiune, prevăzute de legea penală şi

2) calificarea ca apreciere juridică a faptei prejudiciabile sau ca rezultat al procesului de identificare ce se exprimă prin recunoaşterea oficială şi fixarea în documentele juridice corespunzătoare (procesul-verbal privind acţiunea de urmărire penală, ordonanţa de punere sub învinuire, rechizitoriul, sentinţa de condamnare etc.) a coincidenţei semnelor faptei descoperite cu normele juridico-penale.

Examinând calificarea infracţiunii şi ca proces şi ca rezultat, trebuie să avem în vedere interconexiunea acestora. Procesul alegerii normei juridico- penale se consumă odată cu stabilirea corespunderii fixate în actele juridice ale organului de urmărire penală sau instanţei de judecată. Autorii ruşi V. Kudreavţev şi B. Kurinov au observat, pe bună dreptate, că a accentua legă­tura şi unitatea lor este mai important decât a sublinia diferenţa dintre ele.4

Procesul calificării infracţiunii reprezintă o activitate îndelungată, de­terminată de legislaţia procesual penală. Conform alin. (2) art. 113 CP, calificarea oficială a infracţiunii se realizează la toate etapele procedurii penale de către persoanele care efectuează urmărirea penală şi de către judecători. Iniţial trebuie clarificat dacă fapta examinată se referă cu certi­tudine la grupa delictelor (încălcarea unor dispoziţii legale) sau ea constituie, pur şi simplu, o faptă imorală. Dacă fapta comisă reprezintă o încălcare a unor dispoziţii legale, urmează să fie stabilit gradul ei prejudiciabil pentru a determina dacă ea constituie o infracţiune sau un delict.

Textul art. 96 din Codul de Procedură Penală (CPP) prevede că urmărirea penală şi judecarea cauzei se efectuează numai dacă este dovedită prezenţa faptelor referitoare la existenţa elementelor infracţiunii. Potrivit art. 274 CPP, urmărirea penală se porneşte doar dacă în cuprinsul actului comis există elementele infracţiunii şi nu există vreuna dintre circumstanţele care exclud urmărirea penală. Deci deja în etapa începerii urmării penale se efectuează calificarea preliminară a infracţiunii prin stabilirea temeiului pornirii proce-

^ ilu i şi articolului din legea penală în care se încadrează infracţiunea săvârşită.

4 B.H. Кудрявцев. Общая теория квалификации преступлений. М., 1972, р. 7; Б. А. Куринов. Научные основы квалификации преступлений. 1976, р. 7.

Page 4: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Ulterior, calificarea infracţiunii se efectuează şi se fixează în textul ordo­nanţei de punere sub învinuire a făptuitorului, emisă de procuror, în baza probelor acumulate de organul de urmărire penală. în conformitate cu alin. (2) art. 281 CPP, ordonanţa de punere sub învinuire trebuie să cuprindă, alături de alte momente, date despre persoana pusă sub învinuire, data, locul, mijloacele şi modul de săvârşire a infracţiunii şi consecinţele ei, indicarea articolului, alineatului şi punctului articolului din Codul penal care prevăd răspunderea pentru infracţiunea comisă.

După terminarea urmăririi penale se întocmeşte actul de acuzare - rechi- itoriul, care cuprinde informaţii despre fapta şi persoana în privinţa căreia

s-a efectuat urmărirea penală, formularea învinuirii ce i se incriminează fap- luitorului cu încadrarea juridică a acţiunilor acestuia, adică cu indicarea articolului, alineatului şi punctului articolului din Codul penal care cuprinde fapta comisă (art. 296 CPP).

în fond, calificarea infracţiunilor mai este stipulată şi în alte articole din CPP: art. 297 (Trimiterea cauzei în judecată); art. 325 (Limitele judecării cauzei); art. 326 (Modificarea acuzării în şedinţa de judecată în sensul agravării ei); art. 336 (Procesul-verbal al şedinţei de judecată); art. 385 (Chestiunile pe care trebuie să le soluţioneze instanţa de judecată la adoptarea sentinţei); art. 424 (Efectul devolutiv al recursului şi limitele lui); art. 453 ( Temeiurile pentru recurs în anulare) etc.

O importanţă deosebită are problema calificării infracţiunii la întocmirea şi pronunţarea sentinţei, deoarece calificarea infracţiunii devine imuabilă şi definitivă numai după intrarea în vigoare a sentinţei de condamnare. Deci calificarea infracţiunii doar la prima vedere poartă un caracter static, pe când în realitate el este relativ. Vorbind despre calificarea infracţiunilor la (I i feritele etape ale procedurii penale, trebuie avut în vedere că posibilităţile reale pentru asigurarea unei calificări juste şi depline a infracţiunii la etapa iniţială a urmăririi penale sunt foarte limitate. De regulă, în etapa pornirii urmăririi penale calificarea infracţiunii poartă un caracter preliminar, orien­tativ, aproximativ, care se precizează sau chiar se modifică pe măsura acu­mulării datelor faptice pe parcursul desfăşurării celorlaltor etape ale proce­durii penale, devenind imuabilă după intrarea în vigoare a sentinţei de con­damnare, bineînţeles, dacă n-a urmat recursul ordinar (art. 427 CPP), cel în anulare (art. 453 CPP) sau revizuirea procesului penal (art. 459 CPP), în baza cărora calificarea definitivă a infracţiunii poate suferi unele modificări sau completări.

A doua trăsătură a calificării infracţiunii constă în aprecierea juridică a

7

Page 5: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

faptei prejudieiabile ca rezultat al procesului de identificare ce se fixează în documentele procesuale menţionate. în acest sens calificarea reprezintă o evaluare juridică a infracţiunii comise de făptuitor, anume aceasta şi prevede legislaţia de procedură penală. De exemplu, art. 281 CPP obligă procurorul, la emiterea ordonanţei de punere sub învinuire a persoanei, să examineze raportul organului de urmărire penală şi a materialelor cauzei, să constate că probele acumulate sunt suficiente, cu alte cuvinte, să verifice dacă legea penală a fost aplicată just faptelor săvârşite de învinuit.

O condiţie necesară pentru aprecierea juridică a faptei prejudieiabile este alegaţia (invocarea sau trimiterea) la norma penală care cuprinde fapta comisă. De exemplu, deoarece A. a însuşit pe ascuns averea victimei în valoare de 300 lei fară a-i cauza proprietarului daune în proporţii considerabile, acţiunile făptuitorului au fost calificate just potrivit alin. (1) art. 186 CP, însă nu fiecare alegaţie poate fi recunoscută drept calificare a infracţiunii.

După cum am opinat anterior, elementele structurale ale normei juridico- penale sunt stipulate în diferite articole din Codul penal. Ipoteza este conţinută în articolele din Partea generală, iar dispoziţia şi sancţiunea în articolele din Partea specială.5 După cum se ştie, semnele infracţiunii sunt determinate de dispoziţia normei penale. Din acest punct de vedere, calificarea infracţiunilor înseamnă aplicarea articolelor respective din Partea specială a legislaţiei penale ca rezultat al stabilirii coincidenţei semnelor faptei prejudieiabile comise cu semnele componenţei de infracţiune, prevăzute de unul sau mai multe articole din Partea specială a Codului penal. Privitor la aplicarea acestor articole pentru calificarea infracţiunilor facem unele precizări.

Majoritatea articolelor din Partea specială pot fi aplicate atât de sine stătător în cazul săvârşirii unei singure infracţiuni, cât şi în concurs în cazul comiterii a două sau mai multor infracţiuni, însă Partea specială a Codului penal cuprinde articole care nu pot fi aplicate de sine stătător, fiindcă ele stipulează unele infracţiuni în baza cărora se săvârşesc alte infracţiuni. De exemplu, deoarece potrivit art. 351 CP, uzurparea de calităţi oficiale este penal condamnabilă numai dacă ea este însoţită de săvârşirea în această bază a altei infracţiuni, cum ar fi furtul, escrocheria, violarea de domiciliu etc., acest articol nicicând nu poate fi invocat de sine stătător la calificarea infracţiunii.

Unele articole doar completează, precizează sau concretizează semnele

5 A. Borodac. Drept penal. Calificarea infracţiunilor. Chişinău: Ştiinţa, 1996, p. 31-35; A. Borodac. Manual de drept penal. Partea specială. Chişinău, 2004, p. 6.

8

|— I — — — — — — — !— n m n m m n n f | i W t l W I T l T n i

Page 6: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

infracţiunii, prevăzute în alte articole din Partea specială, care nu conţin sancţiuni proprii. însă conjugarea acestor articole nicidecum nu înseamnă că făptuitorul a comis două infracţiuni. Astfel, art. 393 CP (Infracţiunile săvârşite de civili) completează art. 389 - 391 CP cu un potenţial subiect al acestora. De pildă, jefuirea celor căzuţi pe câmpul de luptă comisă de un civil trebuie calificată în baza art. 389 şi 393 CP, ce prevăd doar o singură infracţiune, deşi acţiunile făptuitorului au fost încadrate în baza a două articole din Partea specială a Codului penal.

Ţinând cont de faptul că articolele din Partea generală, fiecare în parte sau toate în ansamblu, stabilesc anumite condiţii, circumstanţe sau fapte, în prezenţa cărora se aplică norma penală, trebuie să menţionăm că aprecierea juridică a faptei comise ar fi incompletă fără apelarea la aceste articole, deoarece ele conţin semnele generice ale tuturor infracţiunilor din Partea specială a Codului penal. De exemplu, art. 14 CP indică semnele faptei infracţionale, art. 17 CP - vinovăţia intenţionată, art. 21 CP - vârsta răspunderii penale, art. 26 CP - pregătirea de infracţiune etc.

La calificarea infracţiunii teoria dreptului penal nu exclude posibilitatea aplicării tuturor articolelor din Partea generală, deoarece fară concursul lor ar fi imposibilă calificarea justă a faptei infracţionale. în prezent practica judiciară a acceptat unanim alegaţia la calificare doar a art. 26 CP (Pregătirea tic infracţiune), a art. 27 CP (Tentativa de infracţiune) şi a art. 42 CP (Parti­cipanţii), deoarece anume aceste articole arată că fapta prejudiciabilă n-a fost consumată sau a fost comisă de doi sau mai mulţi infractori. Dacă aceste articole nu sunt indicate în documentele procesuale corespunzătoare, aceasta înseamnă că a fost comisă o infracţiune consumată fără participanţi, întrucât în articolele respective din Partea specială legiuitorul prevede doar infrac­ţiunea consumată comisă de un singur autor.

Aşadar, pentru aprecierea juridică a infracţiunii comise obligator trebuiei n vocat unul sau mai multe articole din Partea specială, iar în cazul activităţii infracţionale neconsumate şi art. 26, art. 27 CP sau art. 42 CP, dacă este vorba de o participaţie infracţională.

Susţinem opinia academicianului rus V. Kudreavţev conform căreia calificarea infracţiunii, în afară de cele două trăsături analizate mai sus, mai arc şi alte aspecte. Cele mai importante dintre ele sunt aspectul psihologic şi aspectul logic.

Din punctul de vedere al psihologiei, calificarea infracţiunii reprezintă un proces de gândire, legat de rezolvarea unei probleme concrete. Soluţio­narea oricărei probleme presupune stabilirea relaţiilor de reciprocitate dintre

9

Page 7: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

condiţiile iniţiale (coincidenţa exactă dintre semnele faptei prejudiciabile săvârşite şi semnele componenţei de infracţiune, prevăzute de legea penală) şi concluzia finală (alegaţia normei juridice penale care cuprinde semnele faptei prejudiciabile săvârşite).

Calificarea infracţiunii sub aspect logic presupune o operaţie anumită, înfăptuită în conformitate cu normele logîceTcare vor TT exârmnat^ mai (^eţaligt îţi paragraful ce urmează, tn acest context esteTunevemtă părerea profesorului polonezY Andreev expusă în lucrarea Determinarea semnelor infracţiunii: “calificarea juridică reprezintă o totalitate de procedee de cu­getare, subordonate legilor logice de gândire” .

După cum am menţionat anterior, calificarea infracţiunii constituie o pro­cedură particulară a stabilirii răspunderii penale. Acţiunea sau inacţiunea persoanei poate fi calificată ca delict civil, contravenţie administrativă, aba­tere disciplinară, infracţiune etc. Insă acţiunea sau inacţiunea persoanei poate fi numai o faptă amoraiă. Atunci când, spre exemplu, îi spunem studentului: “Ceea ce faci în prezent se numeşte copiere de la coleg” - noi totodată calificăm fapta, însă în acest caz aplicăm o normă morală şi nu una juridică. Pentru calificarea juridică este obligatorie alegaţia la o normă juridică a unui act normativ.

Specificul aplicării normelor juridice constă în faptul ca în fiecare caz concret trebuie să descoperim semnele cele mai importante, esenţiale şi tipice, care formează esenţa acestui fenomen, şi să le comparăm cu semnele indi­cate în actul normativ, pentru adoptarea deciziei despre faptul că legiuitorul a avut în vedere anume acest caz, elaborând şi adoptând acest act normativ.

Dacă ajunge la concluzia că este vorba despre un fapt ilicit, persoana ce efectuează calificarea juridică trebuie să stabilească categoria delincvenţei la care să atribuie acest caz: delict civil, contravenţie administrativă, abatere disciplinară sau constituie o infracţiune. Comun pentru toate delictele este că toate faptele ilicite încalcă prevederile unor norme juridice. Semnul comun al tuturor faptelor ilicite este gradul lor prejudiciabil pentru persoană, societate şi stat. Considerăm complet greşită opinia6 potrivit căreia numai infracţiunea este prejudiciabilă.

După caracterul şi gradul prejudiciabil, infracţiunile întotdeauna se deosebesc printr-o daună, vătămare sau prin altă consecinţă prejudiciabilă

" И. С. Самошенко. Понятие правонарушения по советскому законодательству. М., 1963, р. 97.

10

Page 8: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

sporită în comparaţie cu alte fapte ilicite care de asemenea posedă o anumită măsură de gravitate prejudiciabilă. Pe lângă condiţiile egale, infracţiunea în­totdeauna cauzează un prejudiciu mai mare, actul făptuitorului este mai periculos, motivarea este mai josnică, iar acţiunea sau inacţiunea ilegală sunt mai impertinente. Stabilind consecinţele prejudiciabile ale infracţiunilor, legiuitorul utilizează diferite noţiuni. Referitor la urmările atentatelor contra vieţii şi sănătăţii se utilizează termenii vătămare, deces, iar la consecinţele materiale - daune de un anumit grad: în proporţii esenţiale, considerabile, mari sau deosebit de mari, a căror valoare este determinată în textul legii penale. în cazurile în care prejudiciul are un caracter complex, legiuitorul utilizează termenul urmări grave, carc deseori este atestat mai întâi de legea penală.

Din textul alin. (2) art. 14 CP rezultă că, pentru existenţa unei fapte ce nu constituie infracţiune, adică eventual a unei fapte ilicite, sunt necesare două condiţii: a) fapta comisă aduce o atingere minimă, neînsemnată, mică valo­rilor ocrotite de legea penală; b) fapta comisă nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni, adică fapta nu produce şi nici nu creează primejdia cauzării unor daune expres prevăzute de legea penală.

Alt criteriu de delimitare a infracţiunii de alte fapte ilicite în procesul c alificării juridice este obiectul atentării. Enumerarea valorilor sociale oc­rotite de legea penală este expusă în alin. (1) art. 2 CP. Lista obiectelor de atentare a faptelor ilicite civile, administrative, familiale, disciplinare, mate­riale este cu mult mai largă. Dacă însă obiectul de atentare al unei infracţiuni coincide cu obiectul de atentare al altor fapte ilicite, delimitarea acestora trebuie efectuată şi potrivit caracterului şi gradului prejudiciabil ale faptei comise, analizate mai sus.

în procesul calificării juridice, la evaluarea conduitei persoanei în calitate dc faptă infracţională sau neinfracţională trebuie să ţinem cont de cauzele carc înlătură caracterul penal al faptei: legitima apărare, reţinerea infractorului, starea de extremă necesitate, constrângerea fizică sau psihică, riscul întemeiat.

Prezenţa cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei dovedeşte că, în aparenţă, conduita persoanei doar aparent este asemănătoare cu faptele prevăzute de legea penală, pe când în virtutea lipsei vinovăţiei ele nu se consideră infracţiuni.

La calificarea infracţiunilor trebuie să avem în vedere temeiurile liberării de răspundere penală, stipulate în art. 53 CP, în cazurile: minorilor, tragerii la răspundere administrativă, renunţării de bună voie la săvârşirea infracţiunii, căinţei active, schimbării situaţiei, liberării condiţionate, prescripţiei de tragere la răspundere penală.

I I

Page 9: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Răspunderii penale este supusă numai persoana care a comis o faptă prejudiciabilă, prevăzută expres de un articol din Partea specială a Codului penal.

De exemplu, dacă în procesul calificării unei fapte comise se va stabili că persoana: a) a săvârşit un atentat la viaţa victimei; b) atentatul consta dintr-o acţiune ilegală îndreptată nemijlocit la lipsirea ei de viaţă şi a cauzat decesul victimei; c) persoana a acţionat cu intenţie directă de a lipsi victima de viaţă din motive de gelozie; d) ea era responsabilă şi a atins vârsta de 14 ani - cele comise constituie componenţa de infracţiune de omor intenţionat şi vor fi calificate potrivit alin. (1) art. 145 CP.

Pentru calificarea justă a infracţiunii trebuie respectate următoarele condiţii:71. Stabilirea grupului de relaţii sociale de aceeaşi natură, asupra cărora a

fost îndreptată infracţiunea, adică să stabilim obiectul generic şi nemijlocit al atentării. De exemplu, obiectul generic al omorului este persoana ca an­samblu de relaţii sociale, iar obiectul nemijlocit al acestuia este viaţa persoanei. Determinarea obiectului generic şi nemijlocit al infracţiunii per­mite elucidarea în linii generale a caracterului şi gradului prejudiciabil al faptei comise. Aceasta ne dă şi posibilitatea de a răspunde la întrebarea în care capitol al Părţii speciale a Codului penal trebuie căutată norma ce pre­vede fapta săvârşită. Obiectul nemijlocit al infracţiunii permite aplicarea normei penale necesare din categoria celora care prevăd atentarea la acest obiect. Astfel, în funcţie de faptul care este obiectul nemijlocit al atentatului- viaţa sau sănătatea victimei, se va apela la art. 145-150 CP sau la art. 151- 154, 156 şi 157 CP, iar dacă se va constata că atentatul pune în pericol atât viaţa, cât şi sănătatea victimei, se va recurge la art. 155, 158-163 CP.

2. A se preciza dacă semnele faptei săvârşite corespund în întregime semnelor descrise în articolul invocat din Partea specială. Coincidenţa deplină presupune identitatea acţiunii sau inacţiunii comise cu cea descrisă în legea penală. De exemplu, legea (art. 186 CP) defineşte furtul ca sustragere pe ascuns a bunurilor altei persoane. Aici trebuie să fim foarte atenţi ce fel de sustragere avem, fiindcă nu orişice sustragere poate fi calificată drept furt. Astfel, sustragerea care este săvârşită în mod deschis şi aceasta e vădit şi pentru făptuitor, şi pentru persoanele prezente nu poate fi calificată ca furt, fiindcă ea cuprinde semnele jafului. Sau art. 188 CP defineşte tâlhăria ca atac săvârşit asupra unei persoane în scopul sustragerii bunurilor, însoţit de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate ori de

7 Уголовное право Российской Федерации. Особенная часть. Под редакцией Б. В. Здравомыслова. М.: Юристь, 2001, р. 15-18.

12

Page 10: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe. De aceea, dacă sustragerea averii cu aplicarea violenţei sau ameninţării nu prezintă pericol pentru viaţa sau sănătatea persoanei, fapta nu poate fi calificată ca tâlhărie, pentru că aceasta conţine unul dintre semnele distinctive ale jafului.

Corespundere exactă şi deplină mai înseamnă că toate semnele elemen­telor infracţiunii / obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă) comise coincid cu semnele descrise de norma penală.

3. Stabilirea coincidenţei exacte a tuturor semnelorfaptei prejudiciaţii e, fară nici o excepţie, descrise în articolul concret din Partea specială a Codului penal. Cu alte cuvinte necorespunderea fie doar a unei circumstanţe prezente în situaţia dată celei stipulate de lege atrage după sine o calificare incorectă. De exemplu, art. 366 CP indică în calitate de semn obligatoriu al laturii obiective a insultării militarului faptul că insulta trebuie să fie adusă în timpul îndeplinirii obligaţiilor legate de serviciul militar. Deci, în acest caz, e in­suficientă doar stabilirea semnelor actului insultei ca lezare intenţionată a onoarei şi demnităţii unei persoane prin diferite acţiuni, verbal sau în scris. Trebuie neapărat să stabilim că ea a fost adusă anume în timpul îndeplinirii obligaţiilor legate de serviciul militar, dar nu, de exemplu, în timpul îndep­linirii sau neîndeplinirii unor rugăminţi personale ale şefului.

4. Stabilirea dacă a fost comisă o faptă consumată sau o activitate in­fracţională neconsumată. In cazul în care se va conchide că făptuitorul a comis numai o pregătire sau o tentativă de infracţiune, calificarea justă cere invocarea obligatorie nu numai a articolului respectiv din Partea specială, dar şi a art. 26 sau 27 din Partea generală a Codului penal.

5. Trebuie ţinut cont de faptul că, potrivit alin. (2) art. 26 CP, răspunderea penală pentru pregătirea unei infracţiuni uşoare se exclude şi deci în aceste cazuri nu poate fi vorba de calificarea unei infracţiuni, ci a unei fapte ilicite.

6. Precizarea dacă fapta prejudiciabilă este comisă de o singură persoană sau de o pluralitate de infractori. Dacă infracţiunea este comisă de un grup de infractori, calificarea justă cere, pe lângă articolul respectiv din Partea specială, să fie invocat şi art. 42 din Partea generală a Codului penal.

7. Verificarea dacă la comiterea faptei infracţionale există cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, prevăzute în art. 35 CP, deoarece prezenţa lor exclude calificarea juridico-penală a faptelor comise.

8. în procesul calificării infracţiunilor, organele de drept de fiecare dată trebuie să hotărască dacă acţiunea sau sistemul de acţiuni comise alcătuiesc o infracţiune unică sau o pluralitate de infracţiuni. în funcţie de aceasta, laptele infracţionale trebuie calificate conform unuia sau mai multor articole

13

Page 11: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

din legea penală. De obicei, pluralitate de infracţiuni există atunci când acţiunea sau sistemul de acţiuni comise încalcă dispoziţiile a două sau mai multor articole din Partea specială şi nici unul dintre aceste articole nu este suficient pentru încadrarea juridică deplină a celor comise. De exemplu, o persoană a dat foc casei vecinului cu scopul de a-1 lipsi de viaţă. Acestei acţiuni infracţionale i se poate aplica o calificare juridico-penalăjustă numai prin aplicarea conjugată a art. 145 CP (Omor intenţionat) cu art. 197 CP (Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor).

9. Soluţionarea problemei privind concurenţa normelor juridico-penale.Ca şi în cazul concursului de infracţiuni, această situaţie apare atunci când cele comise cad sub incidenţa a două sau mai multor articole din Partea specială a Codului penal, dar cele comise pot fi cuprinse pe deplin doar de una dintre aceste norme. Deci este vorba de o singură infracţiune şi calificarea acesteia se efectuează doar în baza unei singure norme penale. Potrivit alin.(2) art. 115 CP, alegerea uneia dintre normele concurente care reflectă cel mai exact natura juridică a faptei prejudiciabile comise se efectuează în condiţiile art. 116-118 CP. De exemplu, primirea de către o persoană cu funcţie de răspundere a unei retribuţii ilicite cu folosirea intenţionată a situaţiei de serviciu conţine semnele abuzului de putere sau abuzului de serviciu (art. 327 CP), precum şi semnele coruperii pasive (art. 324 CP). Potrivit art. 116 CP, în acest caz trebuie aplicat numai art. 324 CP, care prevede un caz special de abuz de serviciu.

10. La calificarea faptelor prejudiciabile de verificat dacă există circum­stanţe ce exclud urmărirea penală , prevăzute de art. 275 CPP. De exemplu, conform art. 276 CPP, urmărirea penală se porneşte în baza plângerii prea­labile prevăzute în articolele: 152 alin. (1), 153,155, 157 alin. (1), 161,170, 177, 179 alin. (1) şi (2), 193,194, 197 alin. (1), 198 alin. (1), 200,202,203, 204 alin. (1), 274 din Codul penal, precum şi în cazul furtului avutului prop­rietarului săvârşit de soţ, rude în paguba tutorelui, ori de persoana care lo­cuieşte împreună cu victima sau este găzduită de aceasta. La împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul în cazurile menţionate urmărirea penală încetează.

11. Calificarea juridico-penală în cazurile prezenţei temeiurilor liberăritA de răspundere penală , fixate în art. 53 CP, deoarece modalităţile liberării de |R răspundere penală, cu excepţia prescripţiei de tragere la răspundere penală £; j pot fi aplicate numai la decizia instanţei de judecată.

12. Calificarea infracţiunilor în cauzele ce înlătură răspunderea penală, stipulate în art. 107-108 CP: amnistia, graţierea şi împăcarea.

14

:

Page 12: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Respectarea rigidă a tuturor regulilor generale şi speciale de calificare a infracţiunilor, analizate mai sus, precum şi a condiţiilor specifice modalităţilor dc calificare, pe care le vom analiza ulterior, ne va permite să efectuăîâtjo

d calificare just^a tuturor faptelor prejudiciabile comise.

§ 2. Locul calificării în procesul aplicării norm elor juridice

Pentru dezvăluirea deplină a definiţiei calificării infracţiunii, e necesară determinarea locului calificării infracţiunii în procesul aplicării normelor juridice, aceasta fiind doar o formă de realizare a dreptului.

Prin realizarea dreptului se înţelege procesul transpunerii în viaţă a conţinutului normelor juridice, în cadrul căruia cetăţenii ca subiecte de drept respectă şi execută dispoziţiile normative, iar organele de stat aplică dreptul in temeiul competenţei lor. Realizarea dreptului se efectuează prin două mari forme: 1) respectarea şi executarea benevolă a dispoziţiilor legale de către cetăţeni şi 2) aplicarea forţată a normelor juridice de către organele de stat şi de alte organisme sociale.

Normele juridico-penale, ca norme de interdicţie (prohibitive), se realizează, mai întâi de toate, prin respectarea benevolă de către cetăţeni a interdicţiilor pe care le conţin acestea. Pentru a asigura respectarea normelor prohibitive şi a altor acte normative, statul şi societatea iau măsurile cores­punzătoare, organizează sistemele de apărare, control, inspecţie, suprave­ghere necesare urmăririi modului în care ele sunt traduse în viaţă. Realizarea acestei forme este mai simplă şi se poate desfăşură fără încheierea unui act scris, îndeplinirea unor condiţii de formă sau speciale de către organismele vizate. Bineînţeles, traducerea în viaţă a dispoziţiilor legale pe această cale se consumă fară aplicarea sancţiunilor penale.

Dar esenţa normelor juridico-penale nu se limitează la declararea anumitor interdicţii. Norma juridico-penală, pe lângă interdicţiile pentru destinatarii ei, stabileşte, de asemenea, dreptul şi obligaţiunea judecătoriei de a aplica pedeapsa penală în cazul săvârşirii infracţiunii. Această funcţie a normei juridico-penale se înfăptuieşte numai prin a doua formă de realizare a dreptului: aplicarea normelor juridico-penale de către organele de stat.

Aplicarea dreptului constă în elaborarea şi realizarea unui sistem de acţiuni statale în vederea transpunerii în practică a dispoziţiilor şi sancţiunilor normelor de drept. Aplicarea normei juridice penale, privită ca proces com­plex, se desfăşoară cu respectarea unor cerinţe, legate atât de necesitatea stabilirii corecte a împrejurărilor de fapt, adică a acţiunilor sau inacţiunilor

15

Page 13: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

ilicite de încălcare a cerinţelor legii penale, cât şi de necesitatea aplicării corecte a dispoziţiilor şi sancţiunilor normei juridice.

în literatura juridică există opinia unanimă precum că aplicarea dreptului cunoaşte diferite faze, părerile dîversificându-se însă în privinţa nominalizării lor. De exemplu, profesorul rus K. Aleexeev susţine că aplicarea normelor juridice cunoaşte trei faze: 1) stabilirea circumstanţelor cauzei respective; 2) alegerea şi analiza normei juridice; 3) elaborarea şi adoptarea actului de aplicare. Academicianul rus V. Kudreavţev consideră că noţiunea aplicării normei juridice include: 1) stabilirea circumstanţelor faptice; 2) alegerea normei juridice; 3) recunoaşterea autenticităţii textului normei juridice şi stabilirea puterii ei de acţiune; 4) elucidarea sensului şi conţinutului normei; 5) interpretarea normei; 6) adoptarea actului de aplicare. Profesorul român N. Popa afirmă că aplicarea dreptului cunoaşte fazele: 1) stabilirea stării de fapt; 2) alegerea normei de drept; 3) interpretarea normelor juridice; 4) elaborarea actului de aplicare. Există şi alte opinii similare.

Considerăm că autorii vizaţi nu indică o etapă deosebit de importantă a aplicării (realizării) normei juridice penale: activitatea organelor penitenciare în vederea executării pedepsei penale. De aceea, în ceea ce ne priveşte, credem că în cazul săvârşirii unei infracţiuni aplicarea normei juridice penale are următoarele faze: 1) stabilirea, verificarea şi clarificarea circumstanţelor faptice ale cauzei penale; 2) alegerea şi interpretarea normei penale; 3) elaborarea şi adoptarea actului de aplicare a normei juridice penale; 4) activitatea organelor penitenciare în vederea executării pedepsei penale.

Stabilirea, verificarea şi clarificarea circumstanţelor faptice ale cauzei penale în lumina ipotezei unei norme juridice penale presupune selectarea unor surse reale de informaţii capabile să contureze circumstanţele cauzei, să creeze convingeri ferme în legătură cu situaţia de fapt şi să înlăture dubiile şi neclarităţile. în acest scop, organul de aplicare va consulta documente oficiale, date faptice, va asculta martori, va proceda la reconstituiri, va utiliza rezultatele unor cercetări, revizii, expertize, va examina amprente etc.

Alegerea şi interpretarea normei juridice penale constă atât în selectarea normei penale, care prevede circumstanţele cauzei penale, cât şi în nomina­lizarea normei juridice, verificarea autenticităţii şi acţiunii forţei juridice, adică probarea dacă norma respectivă mai este în vigoare, dacă este aplicabilă persoanei respective, avându-se în vedere spaţiul în care s-a produs fapta prejudiciabilă şi calităţile persoanei (cetăţean străin, apatrid), determinarea conţinutului exact al normei (interpretarea ei), concordanţa normei alese cu alte norme etc.

16

m i m i m î i i . i i i i M . i i M i i i â i i i â i i i i i M i i i i i i i i i i i H i i H i , , , , , , ! , , , , , !

Page 14: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Elaborarea şi adoptarea actului de aplicare a normei juridice penale,sau pronunţarea unei soluţii, înseamnă stabilirea firească a circumstanţelor reale şi alegerea normei corespunzătoare de executare. în această fază de aplicare a legii penale, hotărârea judecătorească prevede şi pedeapsa penală ce va fi executată de cel care a săvârşit infracţiunea.

Activitatea organelor penitenciare în vederea executării pedepsei penale constituie faza finală a procesului de aplicare a normei juridice penale, cu respectarea cerinţelor Codului execuţional.

Primele trei faze ale aplicării normei juridice se mai numesc şi calificarea infracţiunii ca instituţie specifică a dreptului penal, utilizată pe larg în activitatea practică a organelor de drept.

Existenţa acestor faze nu înseamnă, în nici un caz, o ordine strictă a desfăşurării lor. în activitatea organelor de drept aceste faze se împletesc strâns, uneori se produc simultan ori se repetă, iar câteodată se prelungesc un timp îndelungat.

în literatura de specialitate a fost înaintată opinia, potrivit căreia “procesul calificării infracţiunii comise de către condamnat reprezintă aplicarea legii penale la un caz concret”,8 adică noţiunile “calificarea infracţiunilor” şi “ap­licarea legii penale” sunt identice. însă această opinie a fost, pe bună dreptate, combătută de majoritatea criminaliştilor. Conform afirmaţiilor lui V. Kud- reavţev, I. Farber, P. Nedbailov ş. a.9, calificarea infracţiunilor cuprinde numai acea parte a procesului de aplicare a normelor juridice, care constă în alegerea normei juridice penale ce prevede fapta prejudiciabilă dată şi fixarea acestei alegeri în actul de aplicare (hotărâre, decizie, ordonanţă, sentinţă etc.).

Deci calificarea infracţiunii cuprinde în întregime prima şi a doua fază ale aplicării normei penale, analizate mai sus şi parţial faza a treia - fixarea în actul de aplicare a normei penale selectate, ce cuprinde fapta prejudiciabilă comisă. Astfel, calificarea infracţiunii nu cuprinde procesul stabilirii şi fixării în actul de aplicare a pedepsei penale din faza a treia şi executarea pedepsei penale din faza a patra ale procesului de aplicare a normei juridice penale.

Nu trebuie confundate fazele aplicării normelor juridice, precum nici cele ale calificării infracţiunii cu etapele procedurii penale. în practica or­

* А. Ф. Пионтковский, В. В. Меньшагин. Курс советского уголовного права. Частьособенная. Т. 1. М., 1955, р. 37.

д В. Н. Кудрявцев. Op. cit., р. 16.

17

Page 15: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

i'.im Im i li «li »»pi ln/vlr aplieflrii normelor juridice reprezintă un proces în- (IHtmţiiiI, pr pnii'iiisiil alinia Irebuie să apelăm când la una, când la alta. loloilnin, ui ru'i iuc riapA a procedurii penale (pornirea urmăririi penale,

iIi '.Ia'.iimic.i un ii.ii mi penale, terminarea urmăririi penale şi trimiterea cauzei in nula jiiil, i rirelareajudecătorească şi pronunţarea sentinţei etc.) se rezolvă • Iu -Inmi privind aplicarea normelor juridice, mai ales a tuturor fazelor imali/atc mai sus, a calificării infracţiunilor. Desigur, cel mai important act al aplicării normei juridice şi al calificării infracţiunii este sentinţa instanţelor de judecată, care apreciază definitiv fapta comisă.

§ 3. Bazele m etodologice ale calificării infracţiunilor

Calificarea infracţiunilor se bazează pe principiile formulate în lege, elaborate de doctrina penală, pe care le vom analiza în capitolul următor, care, la rândul lor, se întemeiază pe metodologia filozofiei, ca o concepţie generală despre lume şi viaţă, în special pe aşa categorii ale dialecticii ca singularul şi generalul, concretul şi abstractul, adevărul obiectiv. La cali­ficarea infracţiunilor pe larg se utilizează, de asemenea, legile şi categoriile logicii formale.

Potrivit filozofiei, singularul şi generalul reprezintă categorii care reflectă realitatea obiectivă.

Singularul prezintă obiectul, fenomenul sau procesul cu toate însuşirile ce îi sunt proprii, deosebindu-1 de celelalte lucruri, fenomene sau procese din aceeaşi clasă. Cu fenomene singulare - fapte concrete în domeniul dreptului - ne confruntăm permanent. De exemplu, un oarecare A., pe data de 6 aprilie 2006, în Soroca, a furat automobilul cetăţeanului B. Această faptă a realităţii obiective constituie un fenomen singular. în dreptul penal astfel de fenomen, de obicei, se consideră infracţiune concretă.

Fenomenul singularului are o mulţime de însuşiri. Fiecare infracţiune concretă poate fi caracterizată printr-o totalitate de semne ce se referă atât la persoana care a comis-o (de exemplu, datele biografice, aspectul exterior, trăsăturile de caracter etc.), cât şi la însăşi fapta săvârşită (metoda, locul, timpul, împrejurările săvârşirii acţiunii, consecinţele etc.).

în procesul urmăririi penale şi soluţionării cauzei penale pe noi ne interesează doar acele semne care au importanţă juridico-penală, crimino- logică, procesuală sau altă importanţă juridică. Pentru calificarea infracţiunii menţionate, de exemplu, nu este necesară cunoaşterea unor caracteristici ale persoanei care a săvârşit-o (de pildă, culoarea părului etc.), timpul pro­

Page 16: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

ducerii ei sau particularităţile îmbrăcămintei rutiere pe care a mers făptuitorul cu automobilul etc. însă e posibil totuşi ca aceste circumstanţe să aibă im­portanţă în cazul în care făptuitorul este declarat persoană căutată, adică trebuie să fie găsită şi identificată.

Deci, referitor la infracţiunea concretă, putem evidenţia cel puţin cinci varietăţi de semne de importanţă diferită: 1) semnele faptei date care atât teoretic, cât şi practic sunt incalculabile; 2) de importanţă juridică; 3) de importanţă criminologică; 4) de importanţă procesuală; 5) importante pentru calificarea infracţiunii.

Insă pentru calificarea infracţiunii nu e de ajuns stabilirea semnelor ei. Trebuie, de asemenea, să se determine, dacă actul comis e prevăzut de legea penală, adică de un articol din Partea specială a Codului penal, fapt ce reclamă com­pararea semnelor acestuia cu semnele care sunt descrise în norma juridică penală.

Norma juridică penală, analizată din punctul de vedere al categoriilor filozofice, constituie o noţiune a generalului.

Generalul în filozofie reflectă proprietăţi comune, repetabile pentru toate obiectele, fenomenele, procesele din aceeaşi clasă sau pentru un grup întreg de obiecte, fenomene, procese omogene, evidenţiind astfel esenţialul şi caracteristicile lor. îmbinarea dialectică a singularului cu generalul în procesul cunoaşterii face posibilă pătrunderea în esenţa obiectelor, fenomenelor, proceselor, şi generalizarea lor justă.

Generalul nu există de sine stătător sau independent, dar real şi anume în fenomene, fapte singulare concrete. Fiecare general este o parte sau esenţa singularului. Când se formulează o normă penală, care prevede semnele unei infracţiuni (de exemplu, furtul), în ea se fixează într-o formă generalizată cele mai esenţiale semne ale tuturor faptelor prejudiciabile din această clasă. Ca rezultat, definiţia furtului ca “sustragere pe ascuns a bunurilor altei per­soane” se extinde şi asupra oricărei fapte prejudiciabile ce posedă semnele furtului, prevăzute în art. 186 CP.

Dacă din acest punct de vedere examinăm norma penală, constatăm că semnele fixate în ea sunt reale, dar în viaţă ele nu se manifestă de sine stătător, independent, ci numai ca semne ale unor infracţiuni concrete. Nu există, de exemplu, furt ca atare, dar există diverse cazuri de furt, comise în diferite condiţii, locuri etc.

Corelaţia dintre infracţiunea concretă şi norma penală poate fi caracte­rizată şi cu ajutorul altor categorii filozofice, bunăoară concretul şi abstractul.

Concretul, în calitate de categorie filozofică opusă abstractului, desem­nează latura palpabilă, vizibilă a fenomenelor sau ansamblul desfăşurării

19

Page 17: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

lor în timp şi în spaţiu. în dreptul penal astfel de fenomen se consideră infracţiunea concretă. . . .

Abstracţia constă în înlăturarea mintală a însuşirilor sau legăturilor secundare ale obiectului sau fenomenului în studiu şi în evidenţierea proprietăţilor şi a relaţiilor lui esenţiale.

Abstracţia redă esenţa lucrurilor prin noţiuni generale (de exemplu, în dreptul penal - normă penală), ajutând la pătrunderea în “adâncul” lor şi la însuşirea legilor generale ale dezvoltării. Fără abstracţie ştiinţifică sunt de neconceput gândirea logică, cunoaşterea legilor de dezvoltare a naturii şi societăţii. Norma juridică penală nu poate să conţină (şi nici nu conţine) toată multitudinea de semne, caracteristice fiecărei infracţiuni concrete. Ea prevede numai unele semne ale infracţiunii corespunzătoare, obligatorii pentru calificare, făcând abstracţie, debarasându-se de alte semne şi însuşiri. De exemplu, art. 186 CP nu vorbeşte nici de caracteristicile infractorului, nici chiar de unele circumstanţe, care au importanţă juridică (personalitatea infractorului, locul, timpul săvârşirii infracţiunii etc.). însă aceasta nicidecum nu înseamnă că noţiunea generală este mai superficială decât cea singulară, concretă. Problema constă în aceea că ea conţine nu o selectare întâmplătoare de semne, ci le evidenţiază numai pe acelea care dezvăluie esenţa fenome­nului, făcând posibilă depistarea legităţii realităţii obiective.

Studierea profundă a practicii judiciare, a fiecărei infracţiuni concrete ne oferă posibilitatea să scoatem la iveală procesele şi fenomenele prejudi- ciabile, să prevedem măsuri de combatere a lor, printre care şi prin fondarea normelor legislaţiei penale.

Axioma conform căreia generalul există în singular, abstractul există în concret constituie baza metodologică pentru determinarea coincidenţei sem­nelor corespunzătoare la aplicarea legii penale în fiecare caz concret. Astfel se explică conţinutul procesului calificării, ce constă în compararea singu­larului cu generalul, concretului cu abstractul, adică circumstanţele reale ale faptei prejudiciabile comise şi norma juridică penală, astfel stabilind care normă penală prevede cazul concret.

Activitatea organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti la cercetarea şi soluţionarea cauzei penale presupune stabilirea adevărului obiectiv, or, aprecierea juridică (calificarea) trebuie să fie singura hotărâre corectă ce exclude orice alternativă.

Adevărul obiectiv reprezintă conţinutul real al reprezentărilor omului, care corespunde realităţii, lumii obiective, independent de subiectul cunoscător. Adevărul obiectiv constituie un postulat de bază al filozofiei, care oglindeşte

20

Page 18: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

cunoştinţele al căror conţinut nu depinde nici de om, nici de omenire şi apare in procesul cunoaşterii sub formă de adevăr relativ sau adevăr absolut.

Adevărul absolut reflectă complet realitatea obiectivă, este confirmat de practică şi nu poate fi negat.

Adevărul relativ cuprinde cunoştinţe aproximativ exacte, limitate ale realităţii, care în procesul cunoaşterii se completează, se precizează şi se corectează mereu. • ' ' '

Adevărul absolut se formează prin acumularea adevărului relativ. Fiecare adevăr relativ conţine un grăunte de adevăr absolut şi constituie o treaptă a cunoaşterii lui.

Din acest punct de vedere, calificarea infracţiunii la etapa pornirii urmăririi penale poartă un caracter de adevăr relativ. Către etapa consumării urmăririi penale şi soluţionării cauzei penale de către instanţa de judecată, completând mereu, precizând şi corectând datele reale acumulate, stabilim deja adevărul absolut, ce exclude orice alternativă. Aceste teze sunt unanim acceptate în literatura juridică.

Pe de altă parte, există divergenţe de păreri în privinţa conţinutului noţiunii de adevăr obiectiv, care se stabileşte de cauza penală. Profesorul rus M. Strogovici menţiona că noţiunea de adevăr obiectiv se referă numai la sta­bilirea faptelor, circumstanţelor cauzei penale, dar nu şi la aprecierea juridică, la calificarea lor.10 E greu de susţinut această opinie, cel puţin din cauza caracterului ei contradictoriu. Aceasta ar însemna că una şi aceeaşi faptă poate fi calificată diferit de doi judecători, şi ambele hotărâri să fie corecte. După cum s-a menţionat mai sus, stabilirea adevărului obiectiv al cauzei penale se finalizează anume în procesul calificării infracţiunii.

în ceea ce ne priveşte, susţinem părerea academicianului rus V. Kud- reavţev, potrivit căreia adevărul obiectiv în procesul calificării infracţiunii sc formează din trei elemente: 1) informaţiile (imaginaţiile) despre circum­stanţele faptei comise; 2) informaţiile despre conţinutul normei juridice penale şi 3) informaţiile despre raportul dintre circumstanţele faptei comise şi semnele prevăzute de norma juridică penală."

Primele două elemente reflectă condiţiile necesare pentru calificarea infracţiunii. Fără îndoială, legea nu poate fi aplicată corect dacă circum­

10 М. С. Строгович. Материальная истина и судебные доказательства в советском уголовном процессе. М., 1955, р. 65.

11 В. Н. Кудрявцев. Op.cU., р. 51.

21

Page 19: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

stanţele faptei nu sunt stabilite sau sunt evaluate eronat. Concluzia juristului despre circumstanţele cauzei este adevărată dacă ea reflectă exact fapta comisă. La această concluzie se ajunge cu ajutorul aşa-zisei teze descrip­tive, de exemplu: “A. a sustras pe ascuns bunurile statului în valoare de o mie de lei”.

Tot aşa şi concluzia juristului dezvăluie conţinutul normei juridice penale, doar că în acest caz ne interesează nu veridicitatea normei, dar concepţia juristului despre conţinutul ei. Această concluzie, care este şi ea o teză descriptivă, poate fi exprimată astfel: “Articolul 186 CP al RM prevede că prin furt se înţelege sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane”.

însă elucidarea conţinutului normei juridice încă nu constituie calificarea infracţiunii, dar numai a doua premisă a ei. Calificarea infracţiunii se reflectă în concepţia juristului despre caracterul legăturii dintre circumstanţele faptei şi semnele normei juridice penale. Din punct de vedere filozofic această legătură nu este altceva decât raportul dintre singular şi general sau concret şi abstract. Dacă raportul dintre faptă şi normă este conceput corect, putem conchide că la calificarea infracţiunii s-a stabilit adevărul obiectiv, care în exemplul nostru poate fi exprimat prin următoarea teză descriptivă: “A. a sustras pe ascuns bunurile statului în valoare de o mie de lei, prin urmare, el a comis un furt, prevăzut în alin. (1) art. 186 CP”.

Deci dacă noţiunea de adevăr obiectiv nu s-ar referi şi la calificarea infrac­ţiunii, atunci fiecare judecător ar judeca persoanele samavolnic, iar concluziile sale nu ar putea fi controlate, nici corectate, pe când în fiecare cauză penală poate exista doar o singură hotărâre exactă, toate celelalte fiind greşite.

în sfârşit, deoarece norma juridică penală reflectă, de obicei, etapa infrac­ţiunii consumate, adică evoluţia faptei prejudiciabile într-o perioadă de timp determinată (static), în afară de legile şi categoriile dialecticii, la calificarea infracţiunii pe larg sunt folosite şi legile, şi categoriile logicii formale.

Logica form ată este ştiinţa demonstraţiei, al cărei obiect reprezintă stabilirea condiţiilor corectitudinii gândirii, a formelor şi a legilor generale ale raţionării corecte.

Prin raţionamente se înţelege un şir de argumente de care se serveşte cineva în judecarea unei chestiuni sau pentru a-şi susţine punctul de vedere. Raţionamentele logice, respectarea strictă a legilor cugetării juste la cercetarea şi soluţionarea cauzei penale (calificarea infracţiunii) constituie o cerinţă elementară şi necesară pentru fiecare jurist. în jurisprudenţă logica formală permite legarea noţiunilor în judecăţi şi a judecăţilor în raţionamente pentru a obţine cunoştinţe adevărate.

22

Page 20: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Forma tipică a raţionamentului deductiv, folosit la calificarea infrac­ţiunilor, este silogismul simplu.

Silogismul simplu constituie un raţionament deductiv format din trei judecăţi legate între ele astfel încât cea de-a treia judecată, care reprezintă o concluzie, să decurgă din cea dintâi prin intermediul celei de-a doua.12

Ştiind, de exemplu, că orice sustragere pe ascuns a bunurilor altei persoane în proporţii esenţiale constituie un furt, prevăzut în alin. (1) art. 186 CP şi că A. pe data de 10 aprilie 2006 a sustras pe ascuns bunurile statului în valoare de o mie de lei, adică în proporţii esenţiale, putem construi următorul silogism:

Alin. (1) art. 186 CP stipulează că prin fu rt înţelegem sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane în proporţii esenţiale (deşi proporţia esenţială nu este direct nominalizată în acest alineat, ea se deduce prin interpretarea sistematică).

A. a sustras pe ascuns bunuri ale statului în valoare de o mie de lei, ce constituie fu rt în proporţii esenţiale.

Deci A. a comis un furt prevăzut în alin. (1) art. 186 CP.Această concluzie este adevărată, fiindcă se bazează pe două judecăţi

adevărate, fiecare construită cu respectarea celor şapte reguli ale silogismului categoric simplu, determinate de logica formală, pe care nicicând nu trebuie să le uităm.

De aceea nu orice îmbinare de judecăţi adevărate permite tragerea unei concluzii juste. Pentru ca ea să fie justă, trebuie să se respecte regulile silogismului de îmbinare a lor. De exemplu, din judecăţile adevărate:

Art. 186 CP prevede că prin fu rt înţelegem sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane.

A. a sustras pe ascuns bunuri ale statului în valoare de unsprezece mii de lei.Ar rezulta:A. a comis un furt prevăzut în art. 186 CP.Această concluzie este incorectă, deoarece în silogismul dat se încalcă

legea identităţii. Art. 186 CP presupune sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane numai în proporţii esenţiale şi considerabile, a căror valoare nu depăşeşte zece mii de lei, iar A. a sustras averea statului în valoare de unsprezece mii de lei, ceea ce corespunde noţiunii de furt în proporţii mari, prevăzute în alin. (1) art. 195 CP. De fiecare dată trebuie respectate toate

l! Dicţionarul explicativ al limbii române. Bucureşti, 1998.

23

Page 21: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

regulile silogismului categoric simplu, fiind necesară atât elucidarea apro­fundată a conţinutului normei juridice, cât şi determinarea corectă a cir­cumstanţelor faptei prejudiciabile. Principala dificultate la calificarea in­fracţiunii constă nu în faptul ca din două judecăţi adevărate să deducem o concluzie justă, ci în faptul care anume raţionament trebuie găsit pentru construirea silogismului.

Să ne imaginăm că organul de urmărire penală a constatat vinovăţia lui A. în aplicarea unor acte intenţionate de violenţă cetăţeanului B. într-un loc public. Toate circumstanţele faptei prejudiciabile sunt clare, ofiţerul de urmărire penală, procurorul şi judecătorul cunosc bine legislaţia penală în vigoare şi totuşi construirea “silogismului calificării” poate prezenta dificultăţi.

Astfel, în funcţie de circumstanţele faptei prejudiciabile, fapta descrisă poate cădea sub incidenţa diferitelor articole din Codul penal: maltratarea intenţionată sau alte acte de violenţă (art. 154 CP), vătămarea intenţionată uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii (art. 153 CP), vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii (art. 152 CP), vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (art. 151 CP), huliganism (art. 287 CP), ameninţarea sau violenţa săvârşită asupra unei persoane cu funcţie de răspundere sau a unei persoane care îşi îndeplineşte datoria obştească (art. 349 CP), atentarea la viaţa colaboratorului poliţiei (art. 350 CP) etc.

Pentru construirea silogismului calificării infracţiunea comisă se divizează imaginar în semne aparte, care apoi se compară într-o anumită consecutivitate cu semnele generalizate conţinute în una sau mai multe norme penale. Stabilind identitatea semnelor confruntate, putem conchide care normă penală poate fi aplicată în fiecare caz concret.

Bineînţeles, juriştii, la calificarea infracţiunii, nu întotdeauna conştien­tizează faptul că procesul de gândire decurge cu utilizarea unor procedee juridico-logice cunoscute (categoriile filozofiei şi legile logicii, analizate mai sus), ceea ce este normal şi explicabil, deoarece aceasta, într-o oarecare măsură, depinde de pregătirea profesională, în cadrul căreia ele au fost studiate, şi de experienţa lor de lucru. Procesul de formare a gândirii juristului calificat se realizează treptat în baza studierii disciplinelor socioumane şi juridice speciale, experienţei de viaţă şi profesionale. O anumită importanţă în acest sens are, după părerea noastră, şi prezentul curs special “Calificarea infracţiunilor”.

24

Page 22: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

§ 4. Importanţa calificării corecte a infracţiunilor

Potrivit art. 114 din Constituţia Republicii Moldova şi art. 8 CPP, nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvârşirea unei infracţiuni şi supus unei pedepse penale decât în baza unei sentinţe judecătoreşti şi în conformitate cu legea. Cerinţa invocării articolului din legea penală în care se încadrează infracţiunea o conţine un şir de articole din codul de procedură penală (vezi, de exemplu, art. 274, 281, 393 ş.a.).

în conformitate cu dispoziţiile menţionate, persoana acuzată de săvârşirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată atâta timp cât vinovăţia sa nu este dovedită. Faptul săvârşirii unei infracţiuni este posibil numai printr-o calificare corectă a acesteia.

Calificarea corectă a infracţiunii înseamnă a stabili că fapta prejudicia- bilă examinată conţine toate semnele prevăzute de legislator, de un anumit articol, alineat ori punct al unui articol sau de un cumul de articole, în care se încadrează infracţiunea comisă. Ea constituie unica variantă posibilă de apreciere juridico-penală a faptei prejudiciabile, reprezintă aplicarea deplină, completă a legii penale ce o cuprinde.

Promulgând legea penală, legiuitorul apreciază multilateral caracterul şi gradul prejudiciabil al tuturor faptelor infracţionale, alege măsurile de pe­deapsă penală corespunzătoare. Legea penală în vigoare conţine aprecierea socială negativă corespunzătoare a tuturor infracţiunilor. Numai calificând- o corect, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată realizează apre­cierea social-juridică negativă consfinţită de stat, chemându-i şi pe cetăţeni să aibă o asemenea atitudine faţă de infracţiuni. Iată de ce calificarea corectă a infracţiunii are o mare importanţă atât juridică, cât şi socială.

Calificarea corectă a infracţiunii:- asigură realizarea principiilor dreptului penal şi mai întâi de toate a

principiului legalităţii. Calificarea incorectă încalcă atât principiul legalităţii, cât şi principiul caracterului personal al răspunderii penale, precum şi al individualizării răspunderii penale şi pedepsei penale. Eroarea în calificare atrage după sine o pedeapsă neechitabilă, de exemplu, aplicarea unei măsuri neîntemeiate aspre de pedeapsă. Astfel, dacă persoana din motive personale osiile a cauzat victimei o vătămare uşoară integrităţii corporale sau sănătăţii cu aplicarea unui cuţit, iar acţiunile ei au fost greşit calificate drept huliganism agravat potrivit alin. (3) art. 287 CP, atunci făptuitorul poate fi pedepsit cu închisoare pe un termen de la 4 pînă la 8 ani, în timp ce sancţiunea pentru lupta real comisă (art. 153 CP) este pedeapsa închisorii de până la un an sau aplicarea altor pedepse neprivative de libertate.

25

Page 23: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

- constituie garanţia respectării drepturilor persoanei, care a comis o infracţiune. Aplicarea incorectă a articolelor din Partea specială a Codului penal atrage după sine nu numai aplicarea unei pedepse neechitabile, ci şi alte consecinţe negative. Evaluarea greşită a acţiunii făptuitorului ca huli­ganism agravat (alin. (3) art. 287 CP), care potrivit alin. (4) art. 16 CP re­prezintă o infracţiune gravă, înseamnă, de obicei, neaplicarea unor modalităţi de liberare de răspundere penală (art. 54-59 CP), de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei (alin. (4) art. 90 CP), sporirea termenelor după care poate fi aplicată liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen (lit. b) alin. (4) art. 91 CP), termenelor prescripţiei tragerii la răspundere penală (lit. c) alin. (1) art. 60 CP) etc;

- dă naştere unor anumite raporturi juridico-penale, în temeiul cărora statul obţine dreptul de a-1 trage pe vinovat la răspunderea penală respectivă, de a aplica cu stricteţe forma de procedură penală prevăzute de lege etc. Raporturile juridico-penale pot fi fapte juridice incontestabile pentru apariţia altor raporturi juridice: administrative, disciplinare, civile, penitenciare, familiale, financiare etc. De exemplu, conform Codului muncii, dacă paguba a fost cauzată de către muncitori şi funcţionari, prin acţiuni pasibile de pe­deapsă penală, aceştia poartă răspundere materială în mărimea deplină a pagubei, cauzate întreprinderii din vina lor;

- constituie temeiul statisticii judiciare obiective şi precise. Ea permite aprecierea corectă a stării, structurii şi dinamicii infracţionalităţii. Calificarea eronată denaturează situaţia reală a infracţionalităţii şi influenţează elaborarea măsurilor preventive şi de combatere a infracţiunilor;

- are o mare importanţă pentru aplicarea unui şir de acţiuni procesuale penale: jurisdicţia dosarului penal, măsurile procesuale de constrângere, măsurile preventive etc.;

- de calificarea corectă a infracţiunii depinde momentul apariţiei ante­cedentelor penale şi termenul stingerii lor. De exemplu, potrivit lit. a)-f) alin. (1) art. 111 CP, persoana care a săvârşit infracţiunea în condiţiile cir­cumstanţelor indicate aici, se consideră că nu au antecedente penale, iar în lit. g)-j) alin. (1) al aceluiaşi articol sunt stabilite diferite termene de stingere a antecedentelor penale.

Deşi calificarea infracţiunilor se efectuează conform prevederilor legis­laţiei, totuşi se comit anumite greşeli. După datele mai multor cercetători, anual, aproximativ 10-15% de sentinţe sunt supuse modificării sau anulate din cauza calificării incorecte a infracţiunilor. De aceea pentru alegerea normei juridico-penale adecvate în fiecare caz concret este necesară publi­

26

Page 24: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

carea sistematică a actelor noi legislative, ridicarea nivelului de calificare profesională a juriştilor, promovarea ofiţerilor de urmărire penală, pro­curorilor şi judecătorilor competenţi, cu un înalt nivel profesional şi cu simţul dreptăţii, care să respecte cerinţele legii, să poată rezolva din punctul de vedere al ştiinţei problemele dreptului penal. Aceasta necesită nu numai recomandări concrete privitor la aplicarea unei sau altei norme penale, dar şi elaborarea deciziilor pe fiecare dosar penal. Se cere clarificarea unui şir de probleme ce ţin de teoria generală a calificării infracţiunilor, crearea unor anumite condiţii social-politice care să asigure independenţa organelor judiciare, de urmărire penală şi procuraturii, care în activitatea lor să se conducă doar de buchea legii.

§ 5- Modul de calificare a infracţiunilorDoctrina dreptului penal cunoaşte două temeiuri de clasificare a moda­

lităţilor de calificare a infracţiunilor:1) după subiectul calificării;2) după obiectul calificări.In funcţie de subiectul care efectuează calificarea, deosebim două

modalităţi de calificare a infracţiunilor:1) oficială (legală);2) doctrinală (neoficială).Calificarea oficială reprezintă evaluarea juridico-penală a infracţiunii

efectuate asupra fiecărui dosar penal aparte de reprezentanţii autorităţilor anume împuterniciţi. Conform alin. (2) art. 113 CP, calificarea oficială a infracţiunii se efectuează în toate fazele procedurii penale de către persoanele care înfăptuiesc urmărirea penală şi de către judecători. Potrivit art. 253 CPP, urmărirea penală se efectuează de către procuror şi de către ofiţerii de urmărire penală ai Ministerului Afacerilor Interne, ai Serviciului de Informaţii şi Securitate, ai Departamentului Vamal şi Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei.

Calificarea doctinală este aprecierea juridică corespunzătoare a faptei prejudiciabile efectuate de diferite persoane: savanţi, autori de manuale, studii monografice, articole şi materiale didactice, de studenţii care cercetează unele dosare penale în cadrul instruirii lor etc.

Unii savanţi-jurişti consideră că întrucât calificarea juridico-penală con­stituie o modalitate a activităţii de aplicare a legislaţiei penale, orice calificare a infracţiunii poate fi efectuată numai de organele statale împuternicite spe­cial. Noi considerăm că această afirmaţie e justă doar în privinţa calificării

27

Page 25: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

oficiale. într-adevăr, astfel de calificare are o deosebită importanţă juridică, se fixează în anumite acte publice şi produce anumite consecinţe juridice: serveşte temei pentru urmărirea penală, punerea sub acuzaţie, trimiterea în judecată, pronunţarea sentinţei etc.

Calificarea neoficială nu are importanţă juridică şi, bineînţeles, nu pro­duce consecinţele juridice ale calificării legale, reflectând numai opiniile juridice ale unor cetăţeni, astfel neavând putere obligatorie pentru organele ce aplică legea penală. Cu toate acestea, ea are o însemnătate deosebită pentru dezvoltarea ştiinţei dreptului penal, studierea jurisprudenţei, elabo­rarea proiectelor de lege, dezvoltarea conştiinţei juridice a cetăţenilor etc.

însă atât calificarea legală, cât şi cea neoficială se desting prin anumite particularităţi. De exemplu, la calificarea ambelor se efectuează selectarea şi compararea semnelor normei juridice penale cu un caz concret din viaţă. Anume de aceea în unele hotărâri ale Curţii Supreme de Justiţie nu este utilizat just termenul “calificarea infracţiunilor”, fiindcă ele nu conţin pro­cesul calificării faptei prejudiciabile, adică nu stabilesc coincidenţa dintre circumstanţele unei fapte concrete din viaţă cu o normă juridico-penală, cu excepţia când Plenul Curţii acţionează în calitate de instanţă de judecată pe un caz concret. Utilizarea incorectă a termenului “calificarea infracţiunilor” este posibilă şi în cazul interpretării legii penale de către savanţi, practicieni, studenţi etc.

în funcţie de obiect, teoria dreptului penal evidenţiază calificările:1) activităţii infracţionale neconsumate;2) participaţiei penale;3) unei pluralităţi de infracţiuni;4) concurenţei normelor penale;5) implicării la infracţiune;6) unui grup de infracţiuni;7) unui subgmp de infracţiuni;8) infracţiunii unice concrete.Calificarea activităţii infracţionale neconswnate reflectă gradul neconsumat

al activităţii infracţionale, adică al unei pregătiri sau tentative de infracţiune.Calificarea participaţiei penale se efectuează în cazul în care infracţiunea

este comisă de doi sau mai mulţi infractori prin evaluarea naturii juridice a activităţii infracţionale a fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii.

Calificarea pluralităţii de infracţiune se efectuează în cazul în care acţiunile unui sau mai multor infractori conţin un concurs de infracţiuni sau o recidivă.

Calificarea concurenţei normelor penale presupune aprecierea juridico-

28

Page 26: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

penală a săvârşirii de către o persoană sau de către un grup de persoane a unei fapte prejudiciabile, cuprinse în întregime de dispoziţiile a două sau mai multor norme penale, care constituie o singură infracţiune.

Calificarea implicării la infracţiune reprezintă aprecierea juridică a activităţii infracţionale care n-a contribuit la săvârşirea unei infracţiuni, dar este legată de comiterea ei.

Calificarea unui grup de infracţiuni presupune calificarea infracţiunilor prevăzute de un singur capitol din Partea specială a Codului penal, de exem­plu, calificarea infracţiunilor economice.

Calificarea unui subgrup de infracţiuni înseamnă calificarea unui subgrup de infracţiuni omogene, prevăzute într-un capitol din Partea specială a Co­dului penal, de exemplu, calificarea infracţiunilor contra vieţii.

Calificarea unei infracţiuni unice concrete presupune calificarea unei infracţiuni concrete descrise într-un singur articol din Partea specială a Codului penal, de exemplu, calificarea huliganismului.

Ţinând cont de faptul că la calificarea infracţiunilor se efectuează con­fruntarea circumstanţelor faptei reale comise cu circumstanţele tipice cuprinse în norma juridică penală, despre calificarea modalităţilor de calificare după obiect va fi vorba numai în cazul în care se vor analiza metodele şi procedeele de stabilire a acestor circumstanţe cu demostrarea unor exemple concrete din practica judiciară. Dacă la analiza acestor activităţi infracţionale se va vorbi numai de interpretarea unor termeni juridici ai normelor penale, atunci aceste analize vor constitui numai un comentariu al legii penale.

§ 6. Teoria calificării infracţiunilor în sistem ul doctrinei penale

Pentru ca doctrina juridică să contribuie cu succes la rezolvarea chestiu­nilor ce stau în faţa organelor justiţiei, să acorde un ajutor real în lupta cu infracţionalitatea, e necesară cercetarea atât a problemelor cu caracter indi­vidual, cât şi ale celor generale ale dreptului şi ramurilor sale, fiindcă anume în baza ultimelor pot fi soluţionate corect problemele concrete ale practicii judiciare.

Elaborările multilaterale ale principiilor generale ale dreptului asigură uniformitatea şi stabilitatea aplicării legilor, invariabilitatea practicii judiciare. De problemele generale ale dreptului penal ţine şi cea a calificării infracţiunilor.

In doctrina noastră penală, problemele calificării infracţiunilor se elabo­rează doar pentru unele categorii de infracţiuni. De exemplu, unele probleme ce ţin de calificarea infracţiunilor contra proprietăţii şi a infracţiunilor con­

29

Page 27: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

tra vieţii şi sănătăţii au devenit obiect de studiu monografic al lui S. Brânza, calificarea escrocheriei - I. Larii, a huliganismului - A. Borodac şi M. Gherman, a unor infracţiuni economice - V. Berliba etc. Deşi unele aspecte ale calificării infracţiunilor se examinează pe larg în manualele de drept penal editate de A. Borodac, I. Macari şi S. Brânza, totuşi chestiunea calificării în ansamblu depăşeşte limitele acestor investigaţii.

O contribuţie deosebită la studierea şi cercetarea principiilor generale ale calificării infracţiunii au adus-o profesorii ruşi A. Gherţenzon, V. Kud- reavţev, B. Kurinov, ale căror idei au fost utilizate de noi la elaborarea primei ediţii a acestei lucrări din 1996. După aceasta în baza practicii predării acestui curs la Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare”, a noilor investigaţii ştiinţifice ale profesorilor ucraineni M.I. Korjanski şi S.A. Tararuhin, recent editate, pe care le-am menţionat anterior, precum şi a noii legislaţii penale şi procesual penale, am hotărât să elaborăm a doua ediţie pe problemele calificării infracţiunilor.

Absenţa unui număr suficient de investigaţii generalizate în problemele calificării infracţiunilor, mai ales la noi în ţară, se răsfrânge negativ asupra practicii judiciare, cauzează anumite divergenţe la calificarea infracţiunilor asemănătoare după construcţia lor juridică, iar uneori chiar şi la aplicarea incorectă a legii penale. Această lacună este caracteristică şi pentru unele hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie. Aducem doar un exemplu. Potrivit pct. 25 al Hotărârii nr. 23 din 28 iunie 2004 Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor, “săvârşirea sus­tragerii de către o persoană, care întruneşte semnele subiectului infracţiunii, în comun cu una sau mai multe persoane care nu întrunesc aceste semne, intră sub incidenţa circumstanţei agravante de două sau mai multe persoane". Această interpretare contravine dispoziţiei din alin. (6) art. 42 CP, potrivit căreia participaţia poate exista doar în cazul când participanţii întrunesc semnele subiectului infracţiunii. Dacă din două sau mai multe persoane care au săvârşit infracţiunea numai una întruneşte semnele subiectului nu poate exista circumstanţa agravantă indicată de Plen.

Unii practicieni susţin că nu există şi nu pot exista reguli generale de aplicare a legii penale, fiindcă pentru orice faptă individuală, în fiecare caz concret legea trebuie aplicată altfel. Poate prin aceasta şi se explică absenţa literaturii juridice penale despre bazele ştiinţifice ale calificării infracţiunilor. Considerăm că este necesară atât elaborarea principiilor teoretice generale ale calificării infracţiunilor, cât şi ale calificării unor categorii aparte de infracţiuni. De aceea susţinem opinia potrivit căreia cursul „Calificarea

30

Page 28: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

infracţiunilor” trebuie să fie structurat în două părţi: Partea generală şi Partea specială, care să reflecte problemele indicate13, ceea ce am şi încercat să facem în ediţia de faţă a acestei lucrări.

Teoria generală a calificării infracţiunii, după conţinutul său, fară îndoială, este o problemă a Părţii generale a doctrinei penale.

J Calificarea unor categorii aparte de infracţiuni, evident, trebuie făcută în Partea specială a dreptului penal odată cu analiza juridică a fiecărei componenţe concrete de infracţiune. însă problemele calificării infracţiunilor nu pot fi complet studiate şi examinate numai în Partea generală şi Partea

. specială ale doctrinei penale, de aceea considerăm că dreptul penal trebuie /studiat în trei etape:

1) Drept penal. Partea generală.2) Drept penal. Partea specială.3) Calificarea infracţiunilor.Primele două etape vor reprezenta cursurile de bază, iar a treia - un curs

special. Pentru aprofundarea cunoştinţelor studenţilor în cadrul specializării lor, Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare” a introdus şi a patra etapă de studiere a dreptului penal - un sistem de seminare speciale în problemele calificării categoriilor concrete de infracţiuni mai des întâlnite ulterior în practica lor de lucru.

13 M. H. KopwaHCbKHH. Op. cit.

31

Page 29: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Aplicaţii1. Formulaţi definiţia calificării infracţiunilor.a) Se poate considera calificare a infracţiunii indicarea articolului din Codul

penal conţinut în ordonanţa procurorului despre clasarea cauzei penale din cauza că fapta comisă nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune, în sentinţa de achitare, pronunţată în această bază, în sentinţa de achitare, pronunţată din cauza lipsei de probe?

b) Reprezintă calificare a infracţiunii invocarea articolului din Codul penal conţinut în actul care a fost formulat după ce sentinţa a devenit definitivă, de exemplu, în recursul procurorului, hotărârii judecătoriei despre liberarea condiţionată înainte de termen de pedeapsă, în decretul despre graţierea persoanei date etc.?

2. Pe data de 10 aprilie 2006 cetăţeanul Ciobanu s-a înţeles cu soţia sa Nina să prade apartamentul cetăţenei Moşanu, de la etajul zece, care era invalidă de război şi locuia singură. Cu instrumente pregătite în prealabil, ei au spart uşa şi au luat haine, dar n-au reuşit să dispară, pentru că a apărut stăpâna casei, care a început să cheme în ajutor. Infractorii, fugind cu instrumentele şi lucrurile furate, pe scară s-au întâlnit cu elevul liceului nr. 1 Tataru, de constituţie fizică firavă, care a încercat să-i reţină. însă Ciobanu l-a îmbrâncit şi el a căzut, căpătând vătămări uşoare ale integrităţii corporale. în procesul urmării penale s-a stabilit că Ciobanu pe data de 6 februarie 2006 a mai comis un furt.

a) Calificaţi acţiunile infractorilor.b) Care semne ale faptei comise au importanţă pentru calificare?c) Care semne au importanţă procesual penală, criminologică, criminalis­

tică, operativă socială sau o altă semnificaţie juridico-penală? Dacă nu puteţi constata astfel de semne, completaţi cauza penală descrisă cu alt tip de semne.

d) Numiţi circumstanţele faptei date care n-au nici o importanţă juridică ori completaţi-o cu astfel de circumstanţe.

3. Pornind de la faptul că generalul există numai în singular, cum aţi ex­plica acest fenomen în cazul când este adoptată o nouă lege penală, iar in­fracţiunile prevăzute de ea încă nu s-au comis. Generalizarea căror fapte sin­gulare formează această normă?

4. Enumeraţi şi explicaţi toate normele Codului de procedură penală, în care se vorbeşte de calificarea infracţiunilor.

5. Luaţi cunoştinţă de următorul silogism:Jaful constă în sustragerea deschisă a bunurilor altei persoane (alin. (1)

art. 187 CP).Cetăţeanul Popa a sustras deschis avutul cetăţeanului Cojocaru prin

violenţă nepericuloasă pentru viaţă şi sănătate.

32

Page 30: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Deci fapta comisă de Popa nu este un jaf.a) Este corect acest silogism?b) Dacă nu, de ce? Modificaţi judecăţile şi concluzia acestui silogism ca să

obţinem un silogism corect.6. Numiţi cel puţin trei noţiuni diferite de abstracţii din legea penală ce

reflectă definiţia furtului.7. Calificaţi, potrivit articolelor din Codul penal, pregătirea pentru coope­

rarea intenţionată la săvârşirea unei tâlhării şi participaţia la pregătirea unei tâlhării. Există vreo diferenţă între aceste calificări?

8. Numiţi toate articolele din Partea specială a Codului penal în vigoare, care nu pot fi aplicate de sine stătător la calificarea infracţiunilor. Motivaţi-vă opinia.

9. Care este semnificaţia filozofică şi juridică a următorului text: „Luată în general, dreptatea este aceeaşi pentru toţi, anume ca mijloc găsit util pentru relaţiile reciproce, dar, în aplicarea ei în cazurile particulare, nu toţi găsesc acelaşi lucru ca fiind drept” (Epicur).

Ce intră în noţiunea adevărului obiectiv, care se stabileşte pe cauza penală? Numiţi formele adevărului obiectiv şi lămuriţi cum apar ele la diferite faze ale calificării infracţiunilor?

10. Poate oare calificarea incorectă să atragă după sine o hotărâre judiciară greşită referitor la acţiunea civilă care rezultă din dosarul penal examinat? Exemple.

11. Determinaţi locul calificării infracţiunilor în procesul realizării normelor juridico-penale.

12. Care este importanţa calificării corecte a infracţiunilor?13. Ce condiţii trebuie respectate la calificarea corectă a infracţiunilor?14. Numiţi modalităţile calificării infracţiunilor în funcţie de obiectul

calificării infracţiunilor.15. Care este locul cursului „Calificarea infracţiunilor” în doctrina drep­

tului penal? Motivaţi opinia expusă.

33

Page 31: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Capitolul IIBAZA JURIDICĂ A CALIFICĂRII INFRACŢIUNILOR

§ 1. GeneralităţiDin textul alin. (2) art. 52 CP rezultă că baza juridică a calificării infrac­

ţiunilor o constituie legea penală, fiindcă în procesul calificării se efectuează compararea şi determinarea identităţii nu cu o oarecare definiţie ştiinţifică a infracţiunii sau cu o definiţie formată în practica judiciară, ci numai cu con­strucţia legislativă (modelul) a categoriei de infracţiuni (cu componenţa de infracţiune), prevăzută numai de legea penală. Anume legea penală fixează principiile şi dispoziţiile generale şi speciale ale dreptului penal, stabileşte faptele ce constituie infracţiuni şi prevede pedepsele ce se aplică infractorilor (alin. (2) art. 1 CP).

Anume legea penală aduce definiţia generală a infracţiunii (art. 14 CP) şi a componenţei de infracţiune (art. 52 CP), definiţia concretă a fiecărei infracţiuni consumate (dispoziţiile articolelor din Partea specială a Codului penal), dezvăluie definiţia noţiunilor de activitate infracţională neconsumată (art. 26 şi 27 CP), participaţiei şi participanţilor (art. 41 şi 42 CP), pluralitate de infracţiuni (art.32, 33 şi 34 CP), concurenţei normelor penale (art. 115-118 CP) şi un şir de alte definiţii importante fără a căror utilizare este imposibilă calificarea faptei prejudiciabile comise. Pentru calificarea infracţiunilor este foarte importantă şi clarificarea corelaţiei dintre înseşi noţiunile de bază ale legii penale utilizate la calificare: norma penală, articolul legii penale, infracţiunea şi componenţa infracţiunii, la care vom reveni în paragrafele următoare.

în conformitate cu alin. (1) art. 1 CP, unica lege penală a Republicii Moldova este Codul penal în vigoare, care, de regulă, întrupează prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi ale actelor internaţionale la care Repub­lica Moldova este parte. Dacă există neconcordanţe cu actele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului, au prioritate şi se aplică direct reglementările internaţionale.

Deci, baza juridică a calificării infracţiunilor o constituie:1. Dispoziţiile Codului penal al Republicii Moldova.2. Prevederile Constituţiei Republicii Moldova.3. Prevederile actelor internaţionale la care Republica Moldova este parte.

34

Page 32: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

§ 2. Legea penală - bază juridică a calificării infracţiunilor

2.1. Importanţa legii penale pentru calificarea infracţiunilorLegea penală, potrivit art. (1) CP, constituie actul legislativ care cuprinde

norme de drept ce stabilesc principiile şi dispoziţiile generale şrspecISTe aîe dreptului penal, stabileşte taptFTFcFconstituTeInfracţiuni şi prevede pedep- seTe ce se aplică infractorilor.

Importanţa legii penale pentru calificarea infracţiunilor decurge din prin­cipiile şi caracterele ei. Din conţinutul legii penale rezultă un şir de principii şi caractere ale ei:

i , -^Legea penală este un act normativ executoriu, adoptat numai de către Parlamentul Republicii Moldova. Având menirea de a ordona, interzice, a pedepsi, legea penală împreună cu raporturile juridice generate de săvârşirea infracţiunilor alcătuiesc o parte importantă a ordinii de drept, o parte componentă a ordinii sociale. Fiind destinate să stabilească în societate o anumită ordine de drept, normele de drept trebuie să poarte un caracter obli­gatoriu. Indiferent de nuanţa pe care ar căpăta-o normele juridico-penale, ele sunt, în ultimă instanţă, un regulament impus de puterea publică, a cărui respectare este obligatorie, aceste norme fiind, de regulă, de interdicţie, iar în unele cazuri şi de prescripţie. Legea penală nu conţine norme juridice de permitere. în viaţa cotidiană conduita cetăţenilor este foarte diferită, de aceea nu este uşor s-o apreciezi corect şi s-o încadrezi în situaţia prevăzută de legea penală, în “modelul” oferit de ea. Acesta şi este motivul pentru înţele­gerea justă a rolului legii penale în procesul calificării infracţiunilor.A - Doar legea penală prevede temeiurile răspunderii penale. Potrivit art. 51 CP, temeiul real (de facto) al răspunderii penale îl constituie fapta pre- judiciabilă săvârşită, iar componenţa de infracţiune, stipulată în legea penală, reprezintă temeiuljuridic (de jure) al răspunderii penale. Astfel, în procesul calificării infracţiunilor distingem două extremităţi: pe de o parte, normele legii penale, care conţin modelul legislativ al unei anumite categorii de infracţiuni, adică componenţa de infracţiune, pe de altă parte, un caz concret din viaţă, adică fapta infracţională comisă. Anume în procesul calificării infracţiunii trebuie să stabilim dacă în componenţa de infracţiune, descrisă de legea penală, se încadrează cele patru semne ale infracţiunii (gravitatea prejudiciabilă, ilegalitatea, săvârşirea cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală) prevăzute în alin. (1) art. 14 CP, şi cele patru grupe de semne ale componenţei de infracţiune concrete, care caracterizează cele patru elemente ale infracţiunii comise (obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiec­

35

Page 33: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

tivă), specificate în art. 15 CP. Prin urmare, numai legea penală poate stabili caracterul condamnabil al unei fapte, precum şi trăsăturile componenţei de infracţiune, astfel numai legea penală constituie baza juridică a calificării infracţiunilor.

- Importanţa legii penale pentru calificarea infracţiunilor decurge din faptul că ea conţine lista exclusivă a faptelor infracţionale. în dreptul pe­nal este interzisă aplicarea legii penale prin analogie, care există în actele normative ale altor ramuri de drept, de exemplu, în dreptul civil. Dacă, pe parcurs, apar noi fapte prejudiciabile, ele trebuie incluse de către legiuitor în legea penală şi nicidecum pedepsite potrivit unei norme penale existente, asemănătoare cu acestea.

- Pentru calificarea infracţiunilor o mare importanţă are caracterul gen­eral şi impersonal al legii penale. în acest proces conduita generală, tipică, prevăzută de legea penală, se va aplica în condiţiile prescrise unor cazuri nelimitate atâta timp cât legea penală este în vigoare. Ea se aplică de fiecare dată când există condiţiile prevăzute în dispoziţia ei. Dacă aceste condiţii lipsesc, deşi norma penală există, material este consfinţită într-un act nor­mativ, ea nu este viabilă, pentru că nu poate fi aplicată. Caracterul imper­sonal al legii penale decurge din faptul că aceasta nu se referă numai la o anumită persoană, ci la fiecare individ care se află în situaţia descrisă de ea. Deci legea penală în procesul calificării trebuie privită ca o regulă de conduită tipică. Caracterul impersonal nu înseamnă însă că fiecare normă juridică penală se referă întotdeauna la toată populaţia, unele vizează doar o anumită categorie de persoane cu un anumit statut social, de exemplu, apatrizii, mi­litarii, persoanele cu funcţii de răspundere, persoanele care execută pedeapsa cu închisoarea în penitenciare, cetăţenii străini, medicii etc.

- Legea penală constituie singurul izvor al dreptului penal. Nu pot fi considerate izvor de drept penal unele reglementări penale din alte acte nor­mative, de exemplu, definiţia contrabandei penal condamnabile din Codul vamal al RM, împiedicarea exercitării libere a dreptului electoral sau a ac­tivităţii organelor electorale din Codul electoral al RM etc. Totodată, potrivit art. 4 şi 7 din Constituţia RM, în cazurile când există neconcordanţe între legea penală şi prevederile constituţionale şi tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, izvor direct al dreptului penal devin preve­derile constituţionale şi prescripţiile internaţionale.

- La calificarea infracţiunilor organele de urmărire penală, judecătorii trebuie să aplice numai acea apreciere moral-politică, socială şi juridică, pe care legislatorul anticipat (apriori) a dat-o tuturorfaptelor prejudiciabile

36

Page 34: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

similare în dispoziţiile normelor penale. De aceea, pentru calificarea in­fracţiunilor o mare importanţă are dezvăluirea multilaterală şi profundă a conţinutului legii penale şi elucidarea veridicităţii acestui conţinut. Din acest punct de vedere, calificarea infracţiunilor înseamnă aplicarea aprecierii juri- dico-statale a infracţiunilor descrise în legea penală asupra unui caz concret din viaţă, unei fapte prejudiciabile interzise sau prescrise de norma penală.

2.2. Structura normelor juridico-penale şi calificarea infracţiunilorProcesul calificării infracţiunii se finalizează prin concluzia privind norma

juridico-penală cuprinsă în fapta prejudiciabilă examinată. Deci acest proces presupune invocarea unei sau mai multor norme concrete ale legii penale.

Ce norme penale trebuie aplicate în fiecare caz concret? Pentru a răspunde la această întrebare, mai întâi este necesară examinarea sistemului şi structurii normelor juridico-penale aplicate la calificarea infracţiunilor.

Dreptul penal este alcătuit dintr-un ansamblu de norme constituite într- un sistem unitar - Codul penal al Republicii Moldova în vigoare, care se împarte în două părţi: Partea generală şi Partea specială.

In Partea generală sunt expuse: principiile şi dispoziţiile generale ale dreptului penal; temeiurile şi condiţiile răspunderii penale; scopurile pedepsei şi categoriile ei; ordinea de aplicare a acesteia şi de liberare de răspundere penală şi pedeapsa penală; alte probleme referitor la lupta contra infracţio- nalităţii. Totodată, din punctul de vedere al calificării infracţiunilor, principiile şi dispoziţiile Părţii generale reprezintă nişte condiţii, împrejurări sau fapte în prezenţa cărora se aplică dispoziţiile Părţii speciale a legii penale.

In Partea specială sunt expuse aparte categoriile concrete de infracţiuni şi indicate pedepsele pentru comiterea lor.

Atât Partea generală, cât şi Partea specială ale Codului penal se împart în articole, fiecare conţinând o cerinţă anumită faţă de o chestiune concretă. Multe articole din ambele părţi se împart în alineate, litere, care au importanţă de sine stătătoare.

Părţile generală şi specială ale Codului penal sunt interdependente, iar articoleleTor nu pot fi aplicate izolat. Misiunea articolelor din Partea generală constă în “deservirea” articolelor din Partea specială prin instituirea princi­piilor şi dispoziţiilor generale, valabile pentru fiecare articol concret din Partea specială sau pentru ansamblul lor.

Celula de bază a dreptului penal o constituie norma juridico-penală ca regulă de conduită, instituită de puterea publică, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.

Care este structura normei juridice penale şi corelaţia ei cu articolele, alineatele sau punctele (literele) articolelor din legea penală?

37

Page 35: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Structura normei juridice penale are două aspecte - intern şi extern. Primul aspect vizează structura logico-juridică a normei, cel de-al doilea - construcţia externă, tehnico-juridică, adică modul ei de expunere în arti­colele din Codul penal.

Majoritatea teoreticienilor dreptului penal opinează că structura logico- juridică a normei penale e constituită din trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

Ipoteza descrie împrejurările, condiţiile sau faptele, în prezenţa cărora se aplică norma penală.

Dispoziţia este partea normei ce prescrie sau interzice un comportament pentru persoanele care se află în condiţiile prevăzute de ipoteză.

Sancţiunea este partea normei penale ce stabileşte tipurile de pedepse pentru fapta săvârşită descrisă în dispoziţie.

Orice normă juridică, prescriind o anumită conduită-dispoziţia-trebuie totodată să indice ipoteza în care se desfăşoară această conduită, precum şi consecinţele nerespectării ei, adică sancţiunea.

Din acest punct de vedere, norma juridică penală privind răspunderea penală pentru furt, de exemplu, ar avea aproximativ următorul conţinut: “Dacă un cetăţean al Republicii Moldova, un apatrid sau un cetăţean străin, responsabili, care la momentul săvârşirii infracţiunii aveau vârsta de pais­prezece ani, îşi dădeau seama de ilegalitatea şi caracterul prejudiciabil al acţiunii şi de urmările ei şi le-au dorit, sustrăgând intenţionat pe ascuns bunurile altei persoane în proporţii esenţiale, valoarea cărora este de la o sută până la zece mii de lei, pentru a căpăta foloase materiale, atunci acţiunile lor se pedepsesc cu amendă în mărime de până la 300 de unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 120 pînă la 240 de ore, cu închisoare de până la 3 ani”. Bineînţeles că noi în această normă penală am introdus numai un minimum de condiţii, în prezenţa cărora furtul este penal condamnabil, pe când această normă penală ar putea stipula şi un şir de alte principii, împrejurări, determinate de articolele din Partea generală şi care au importanţă pentru calificare, de exemplu intenţia, motivul, cauzele care înlătură răspunderea penală sau caracterul penal al faptei etc.

Dacă articolele din Codul penal ar fi descrise potrivit variantei indicate, ele ar coincide întru totul cu normele juridice penale', şi unele, şi altele conţin ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea normei penale. însă legiuitorul n-a mers pe această cale. Indicarea condiţiilor sau a faptelor în prezenţa cărora se aplică norma penală, care, de regulă, sunt comune pentru toate compo­nenţele de infracţiuni, în fiecare articol din Partea specială a Codului penal

38

Page 36: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

ar duce la supraîncărcarea lor cu informaţii de prisos, construcţia legislativă devenind extrem de voluminoasă şi incomodă pentru aplicarea în practică.

Aşadar, în dreptul penal articolele nu pot coincide pe deplin cu normele juridice penale. Din aceste motive obiective, normele juridice penale nu sunt elaborate aparte, ele fiind cuprinse într-un act normativ - Codul penal. Acest act, la rândul său, este structurat în Partea generală şi Partea specială, fiecare divizate în capitole, articole, alineate sau puncte, ce alcătuiesc struc­tura tehnico-legislativă a normei juridice penale. Cu alte cuvinte, structura tehnico-legislativă vizează modul de descriere a elementelor structurale logice juridice în conţinutul legii penale.

Articolul, alineatul sau punctul acestuia este elementul structural de bază al Codului penal, care conţine, în principiu, prevederi concrete de sine stă­tătoare. însă cum s-a menţionat, atât articolele din Partea generală, cât şi cele din Partea specială nu coincid cu o normă penală, ce are construcţia logico-juridică trihotomică descrisă mai sus (ipoteza, dispoziţia şi sanc­ţiunea). De obicei, articolele din Partea specială conţin două elemente ale normei penale (dispoziţia şi sancţiunea), iar cele din Partea generală, luate în ansamblu sau fiecare în parte, numai una, ipoteza - împrejurările, condiţiile sau faptele în prezenţa cărora se aplică norma penală. De aceea, pentru a stabili conţinutul normei penale cu toate elementele sale logico-juridice, trebuie să confruntăm texte din diferite articole ale Codului penal. Aşadar, prin structura tehnico-juridică se are în vedere aspectul normativ, modul în care sunt enunţate normele juridice în actele normative. Un articol al legii penale poate să cuprindă mai multe reguli de conduită sau, dimpotrivă, doar un singur element al normei. Prin urmare, separarea ipotezei în articolele din Partea generală a Codului penal reprezintă numai un procedeu legislativ specific, care nicidecum nu presupune excepţionalitatea structurii normelor juridice penale.

Confiindarea sau neînţelegerea structurii interne (logico-juridice) a normei penale cu structura externă (tehnico-juridică) şi, prin urmare, a articolului cu norma penală ca elemente structurale ale legii penale a generat alte opinii. De exemplu, D. Baltag susţine afirmaţia profesoarei din România Genoveva Vrabie precum că trebuie să distingem norme-principii, norme-definiţii, norme-sarcini, norme-generale, norme-speciale etc.1 Desigur, Partea generală a Codului penal conţine un şir de principii, definiţii, sarcini obligatorii pentru

1 D. Baltag. Teoria generală a dreptului. Cimişlia, 1996, p. 135-136.

39

Page 37: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

calificarea infracţiunilor, însă acestea nu pot fi nominalizate ca norme juridice penale, ci numai ca ipoteze ale lor, stabilite în articole aparte ale legii penale.

Profesorul rus I. Brainin şi profesorul român C. Bulai2 consideră că nor­mele de drept penal au o structură dihotomică, ele conţinând doar dispoziţia şi sancţiunea. Dispoziţia constă în interzicerea unei anumite conduite, iar sancţiunea reprezintă pedeapsa ce se aplică în cazul nerespectării dispoziţiei. Mai există şi autori care susţin că norma penală conţine numai ipoteza şi sancţiunea,3 sau numai ipoteza şi dispoziţia, opinii criticate pe bună dreptate în literatura de specialitate.4 Considerăm că aceste opinii nu ţin cont de cele două perspective ale analizei structurii normelor juridice: structura logică şi structura tehnico-legislativă. Nu se poate pedepsi (sancţiona) o conduită interzisă de dispoziţia legii penale, fără a stabili condiţiile în prezenţa cărora (ipoteza) intră în acţiune norma penală. Anume în aceasta constă deosebirea dintre normele juridice şi regulile de conduită care nu posedă un caracter juridic. Ar fi greu de imaginat realizarea unei norme juridice, dacă aceasta nu ar conţine o sancţiune pentru încălcarea prevederilor ei. Astfel de norme s-ar reduce la o simplă constatare a faptei comise.

Intr-adevăr, analizând articolele din Partea specială a Codului penal, con­statăm că este imposibil să separăm partea normei penale care conţine ipoteza, deoarece ea este prevăzută de articolele din Partea generală. Obligativitatea unei reguli de conduită este posibilă numai prin existenţa ipotezei, dispoziţiei şi sancţiunii acesteia.

Susţinem, fără rezerve, concepţia potrivit căreia rolul ipotezei pentru articolele din Partea specială îl îndeplinesc toate articolele din Partea generală a Codului penal.5 La calificarea infracţiunilor, articolele din Partea specială a Codului penal trebuie aplicate numai în strânsă legătură cu cele din Partea generală, deoarece elementele normei penale le găsim, după cum am men­ţionat, şi la unele, şi la altele.

Norma juridică penală constituie temeiul juridic la calificarea infracţiu­nilor, fiindcă anume ea conţine semnele componenţei de infracţiune de o anumită categorie (a se vedea mai detaliat paragraful IV al acestui capitol),

2 Я. М. Брайнин. Уголовный закон и его применение. М., 1967, р. 40; Costică Bulai. Manual de drept penal. Partea generală. Bucureşti: ALL, 2000, p. 78.

’В. Г. Смирнов. Функции советского уголовного права. Л., 1965, р. 35.4 С. С. Алексеев. Социальная ценность права в советском обществе. М., 1971, р. 105.5 Н. Д. Дурманов. Советский уголовный закон. МГУ, 1967, р. 118; Б. А. Куринов. Научные

основы квалификации преступлений. МГУ, р. 54.

40

Page 38: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

adică acea caracteristică juridică care trebuie comparată (“probată”) cu cir­cumstanţele faptei prejudiciabile concrete sau a unei infracţiuni (a se vedea mai detaliat paragraful III), a cărei definiţie este prevăzută de asemenea în norma juridică penală.

Care parte a normei penale conţine semnele componenţei de infracţiune? Se reflectă particularităţile construcţiei juridice a unei sau altei norme penale în procesul calificării infracţiunilor? Este evident că semnele componenţei de infracţiune, utilizate la calificarea infracţiunilor, se află în ipoteză şi dis­poziţie şi nici un semn al componenţei de infracţiune nu se găseşte în acea parte a normei penale în care se prevede sancţiunea.

Cele mai substanţiale şi tipice semne ale faptei prejudiciabile se află în dispoziţia normei penale. După natura şi importanţa sa dispoziţia este elementul esenţial (nucleul) al normei penale, deoarece prevede conduita ce trebuie urmată, iar absenţa ei va lipsi de conţinut norma penală. Anume în dispoziţie sunt indicate semnele specifice ale faptei prejudiciabile, caracte­ristice doar infracţiunilor categoriei date. De exemplu, în art. 171 CP se indică semnele componenţei violului, ale cărui particularităţi specifice ce îl deosebesc de alte infracţiuni sexuale sunt: raportul sexual se efectuează “prin constrângere fizică sau psihică a persoanei sau profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa”. Dar, totodată, este de observat că această caracteristică a violului nu conţine, mai bine zis nu nomi­nalizează toate semnele componenţei de infracţiune, deoarece în art. 171 CP nu se spune nimic despre vârsta subiectului infracţiunii, responsabilitate, nu se dezvăluie complet latura subiectivă a infracţiunii etc. Această lacună nu minimalizează, totuşi, importanţa articolului, deoarece în el se constată specificul faptei prejudiciabile, ce permite a o identifica, distinge de alte infracţiuni sexuale, fapte infracţionale. Aşa semne ale componenţei de in­fracţiune ca, de exemplu, vârsta, responsabilitatea etc. le stabilim cu ajutorul art. 21, 22 şi 23 CP, iar astfel de semne cum ar fi forma vinovăţiei, motivul, momentul consumării infracţiunii, consecinţele ei etc. trebuie clasificate prin interpretarea legii penale, despre care vom vorbi în continuare.

Legea penală cunoaşte cinci tipuri de dispoziţie: simplă, descriptivă, de blanchetă, de trimitere şi combinată. Este deosebit de important să reţinem procedeele de determinare a semnelor componenţei de infracţiune pentru fiecare tip de dispoziţie.

Dispoziţia simplă doar numeşte acţiunea infracţională cu un termen sau în expresii unanim acceptate şi înţelese, fără a dezvălui semnele ei. De exem­plu, art. 145 CP nu fixează semnele omorului, iar art. 164 CP - pe cele ale

41

Page 39: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

răpirii unei persoane. Art. 334 CP doar numeşte fapta infracţională - darea de mită, iar art. 166 CP - privaţiunea ilegală de libertate a unei persoane etc. Aceste dispoziţii se aplică în acele cazuri în care sensul acţiunii infracţionale, în linii generale, e destul de clar şi nu necesită o descriere amănunţită. Dis­poziţii simple sunt foarte puţine, deoarece, de exemplu, fiecare ştie că omorul este lipsirea ilegală de viaţă a altei persoane.

în aceste cazuri persoanele care efectuează calificarea infracţiunii, pe lângă semnele specifice care rezultă din esenţa ei şi determină, de obicei, latura obiectivă a infracţiunii, trebuie să stabilească şi semnele care determină obiectul infracţiunii, subiectul şi latura subiectivă. De regulă, pentru a defini semnele date trebuie să apelăm la articolele din Partea generală a Codului penal. De exemplu, art. 21 CP stipulează că pentru “răpirea unei persoane” sunt supuse răspunderii penale persoanele care în momentul săvârşirii infracţiunii au împlinit vârsta de paisprezece ani. Deoarece răpirea unei persoane presupune capturarea ei, contrar dorinţei sau voinţei sale, însoţită de schimbarea locului de reşedinţă ori de aflarea temporară în alt loc şi de privarea ei de libertate, această activitate întotdeauna are un caracter volitiv, conştient, fiind îndreptată spre un anumit scop. De aceea, consultând art. 17-20 CP, în care legiuitorul dezvăluie formele de vinovăţie sau fapta săvârşită fără vinovăţie, putem uşor conchide că activitatea menţionată se caracterizează în exclusivitate prin intenţie directă. Şi, în sfârşit, analizând art. 2 şi 14 CP şi cunoscând locul răpirii unei persoane în sistemul Părţii speciale a Codului penal, determinăm obiectul infracţiunii - libertatea persoanei.

Dispoziţia descriptivă conţine enumerarea generalizată a semnelor prin­cipale ale unei categorii aparte de infracţiuni. Majoritatea absolută a dispo­ziţiilor normei penale sunt anume descriptive, ceea ce contribuie la aplicarea mai corectă a legii penale. De exemplu, tipic descriptivă este dispoziţia alin. (1) art. 186 CP: “Furtul, adică sustragerea pe ascuns a bunurilor altei per­soane”, sau cea din alin. (1) art. 278 CP: “Terorismul, adică provocarea unor explozii, incendii sau săvârşirea altor acţiuni care periclitează viaţa oamenilor, cauzează daune materiale, în proporţii mari, sau provoacă alte urmări grave, dacă acestea sunt săvârşite în scopul de a submina securitatea publică, de a intimida populaţia sau de a impune autorităţilor publice sau persoanelor fizice anumite decizii, precum şi ameninţarea cu săvârşirea unor astfel de acţiuni în aceleaşi scopuri” etc.

Deşi dispoziţiile descriptive determină clar esenţa acţiunii infracţionale, contribuind, prin aceasta, la aplicarea corectă şi uniformă a legii penale, este de observat că ele conţin un şir de termeni şi expresii care trebuie inter­

42

Page 40: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

pretate prin prisma sensului introdus de legiuitor în textul legii. De aceea, în toate cazurile de aplicare a dispoziţiilor descriptive e necesară, mai întâi, dez­văluirea profundă şi multilaterală a conţinutului termenilor interpretaţi de însăşi legea penală sau de însuşi Plenul Curţii Supreme de Justiţie (CSJ), sau de practica judiciară. De exemplu, conform art. 132 CP, prin mijloace de trans­port se desemnează toate tipurile de automobile, tractoare şi maşini autopropulsate, tramvaie şi troleibuze, motociclete şi alte maşini de transport mecanice, iar potrivit pct. 2 al Hotărârii Plenului CSJ „Despre practica ju ­diciară cu privire la aplicarea legislaţiei în cadrul examinării cauzelor referitor la încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei şi de exploatare a mijloacelor de transport” din 8 iulie 1999, prin alte maşini autopropulsate se înţelege transportul care circulă în mod ocazional pe drumurile publice, fiind destinat unor lucrări de construcţie, agricole, silvice sau altor activităţi (macarale, excavatoare, combine de recoltare etc.), iar prin alte mijloace de transport mecanice înţelegem orice mecanism pus în mişcare cu ajutorul unui motor cu volumul de lucru nu mai mic de 50 cm3 care este subiect al regulilor de securitate a circulaţiei rutiere şi de exploatare a mijloacelor de transport.

După interpretarea corectă a termenilor juridici ai acestor dispoziţii, pentru a fixa semnele care să precizeze obiectul, subiectul şi latura subiectivă ale infracţiunii, ce nu sunt direct nominalizate în astfel de dispoziţii, dar sunt obligatorii pentru calificare, potrivit articolelor Codului penal cu dispoziţii descriptive, calificarea faptelor infracţionale se efectuează prin aceleaşi metode, legităţi ca şi în cazul dispoziţiilor simple.

Dispoziţia de blanchetă ne trimite la acte normative din alte ramuri de drept pe care nu le conţine legea penală: hotărâri şi dispoziţii ale guvernului, reguli, instrucţiuni, regulamente şi ordine ale ministerelor şi departamentelor, hotărâri ale organelor administraţiei publice locale, Codul de procedură penală etc. De blanchetă este, bunăoară, dispoziţia art. 264 CP, ce stabileşte răspunderea penală pentru încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport de către persoana care conduce mijlocul de transport, precum şi dispoziţiile art. 183, 252, 253, 308 CP etc. Semnele unor astfel de infracţiuni sunt, de regulă, multilaterale şi variabile şi de aceea repetarea lor în legea penală ar face-o voluminoasă, incomodă pentru utilizare şi ar necesita schimbarea ei ori de câte ori ar fi modificate normele la care se face trimitere. De exemplu, Regulamentul circulaţiei rutie­re la care facea trimitere art. 177 CP din 1961 (în prezent art. 264 CP) a fost modificat de multe ori, pe când legea penală a rămas neschimbată.

Calificarea infracţiunilor cu dispoziţii de blanchetă se efectuează, în

43

Page 41: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

primul rând, prin elucidarea semnelor care sunt direct indicate în actele nor­mative din alte ramuri de drept la care se fac trimiterile. Intr-un caz acestea pot fi norme constituţionale, în altul - norme din dreptul civil, dreptul muncii, dreptul funciar, norme ale procedurii penale, norme din dreptul ecologic, administrativ, norme ale tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte etc. în rândul al doilea, calificarea acestor infracţiuni se efectuează prin aceleaşi metode, legităţi ca şi în cazul dispoziţiilor simple şi descriptive.

Dispoziţia de trimitere nu conţine descrierea semnelor infracţiunii, dar face trimitere la alt articol al legii penale. De exemplu, art. 152 CP face trimitere la art. 151 CP, iar art. 268 CP ne trimite la dispoziţiile art. 263 şi 264 CP. Dispoziţiile de trimitere se aplică pentru a evita repetările în textul legii penale. Pentru aplicarea articolelor cu dispoziţii de trimitere trebuie să elucidăm semnele componenţei de infracţiune nu doar în baza acestor articole, dar şi în baza articolelor legii penale la care ne trimit aceste dispoziţii, utilizând aceleaşi procedee ca şi în cazul dispoziţiilor simple şi descriptive.

Dispoziţia combinată conţine elemente aparţinând diferitelor tipuri de dispoziţii enumerate mai sus. De exemplu, alin. (1) art. 344 CP (Divulgarea secretului de stat) conţine corelaţia dintre elementele dispoziţiei descriptive (divulgarea informaţiilor ce constituie secret de stat de către o persoană căreia aceste informaţii i-au fost încredinţate sau i-au devenit cunoscute în legătură cu serviciul sau munca sa) şi ale dispoziţiei de trimitere (dacă nu constituie trădare de Patrie sau spionaj).

Calificarea infracţiunilor cu dispoziţii combinate se efectuează deci prin aceleaşi metode şi legităţi ca şi în cazul dispoziţiilor simple, descriptive, de blanchetă şi de trimitere, în special a tipurilor de dispoziţii ce au fost combinate la descrierea componenţei de infracţiune concretă.

2.3. Interpretarea legii penale în procesul calificării infracţiunilorDupă cum s-a menţionat, transpunerea în viaţă a dispoziţiilor legale ale

legii penale se realizează, în primul rând, prin respectarea de bună voie a obligaţiei de conformare faţă de comandamentul normei juridico-penale, iar în caz de nerespectare a acestei obligaţii şi de săvârşire a faptei interzise, prin aplicarea normelor penale de către organele de stat corespunzătoare.

Organul care aplică legea penală întotdeauna este obligat să dezvăluie sensul real al normei juridico-penale. Scopul interpretării legii penale este descoperirea voinţei legislatorului exprimată în normele penale ce o formează, constatarea înţelesului dispoziţiilor de drept penal pentru a putea stabili dacă şi în ce limite norma penală îşi găseşte aplicare în cazul concret.

Interpretarea normelor de drept penal în procesul calificării infracţiunilor

44

Page 42: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

este o necesitate, fiindcă oricât de clar ar fi formulate, din cauza că ele se referă la fapte tipice, în timp ce trebuie aplicate la fapte concrete cu trăsături proprii, trebuie neapărat să se stabilească, de fiecare dată, dacă sunt aplicabile la calificarea infracţiunii concrete. Varietatea cazurilor infracţionale con­crete şi multitudinea aspectelor particulare, care pun la îndoială aplicabilitatea normei penale, explică necesitatea, în toate cazurile, a interpretării cât mai adecvate a legii penale. Aceasta se explică şi prin faptul că unele texte ale legii reclamă o redactare mai substanţială, fiindcă ele nu sunt destul de clare, conţin termeni cu sensuri multiple, ceea ce trezeşte anumite îndoieli privitor la conţinutul dispoziţiilor legale, creează dificultăţi la utilizarea dispoziţiilor de blanchetă şi de trimitere etc.

Interpretarea legii penale este o operaţiune logico-raţională care se efec­tuează cu ocazia şi în vederea aplicării normelor juridico-penale şi care are drept scop descoperirea voinţei legislatorului, adică acea apreciere morală, politică, socială şi juridică pe care el apriori a dat-o tuturor faptelor prejudi- ciabile similare în dispoziţiile normelor penale.

De aceea, o mare importanţă are dezvăluirea multiaspectuală şi profundă a conţinutului legii penale, elucidarea veridicităţii acestui conţinut, cunoaş- terea înţelesului termenilor Juridici şl al altor noţiuni, s i n tagme saiTe x p res i i, utilizate de legislator la formularea dispoziţiilor riormelor penale.

Deosebim următoarele moduri de interpretare a legii penaleT1) interpretarea după subiect, subiectul fiind cel ce interpretează legea;2) interpretarea după metodă, adică cum are loc interpretarea;3) interpretarea după volum, adică asupra căror fapte se extinde acţiunea

legii penale.După subiect, interpretarea poate fi oficială, când este efectuată de orga­

nele sau de subiectele oficiale sesizate să aplice legea penală, sau neoficială, dacă este realizată de oameni de ştiinţă sau de orice altă persoană competentă.

La rândul său, interpretarea oficială poate fi autentică (legală), când se face de către organul care a emis norma interpretată, de exemplu de Parla­mentul Republicii Moldova, sau judiciară (cauzală), dacă se efectuează de organele judiciare obligate să aplice legea penală.

Interpretarea autentică (legală) poate fi contextuală, când este făcută de legiuitor odată cu adoptarea normei interpretative şi în cuprinsul aceleiaşi legi, de exemplu, Capitolul XIII al Codului penal (înţelesul unor termeni sau expresii în prezentul cod) din 2002, sau posterioară, când este făcută ulterior adoptării legii interpretate printr-un act normativ separat. Legea penală în vigoare nu cunoaşte astfel de interpretări, însă în Codului penal din 1961 ele au existat.

45

Page 43: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Interpretarea judiciară (cauzală) se realizează de către organele judiciare la examinarea cauzelor penale şi este de două tipuri. La primul tip se referă interpretarea cauzală reflectată în sentinţe, decizii şi ordonanţe semnate de toate judecătoriile, inclusiv Plenul CSJ vizând cazurile concrete. Al doilea tip îl constituie explicaţiile călăuzitoare (îndrumătoare) ale Plenului CSJ adoptate în urma studierii şi^sistematizării practicii judiciare în vederea unificării aplicării legii penale.

Problema interpretării cauzale cel mai frecvent apare în faţa instanţei de judecată, când aceasta trebuie să aplice legea la cazuri concrete. Normele juridice au un caracter general, referindu-se la cazuri ipotetice, posedă o serie de semne (termeni, noţiuni, sintagme) variabile şi definitorii (de exemplu, proporţia avutului sustras depinde de valoarea unităţii convenţio­nale de amendă, care mereu se poate schimba), ceea ce îl obligă pe judecător întotdeauna să analizeze faptele sub toate aspectele, pentru a realiza o corectă încadrare a acestora în lege.

Necesitatea interpretării legii penale pentru cazuri concrete este impusă din următoarele considerente:

a) legiuitorul nu poate să prevadă, în cadrul normelor penale, toate situ­aţiile ce pot apărea la aplicarea acestora, el fiind obligat să se menţină la un nivel de generalitate;

b) nivelul de generalizare al normelor penale îl impune pe legiuitor să concentreze la maximum ideile pe care vrea să le exprime. De aici decurge sarcina organelor judiciare de a dezvălui, în procesul calificării infracţiunilor, conţinutul real al normei penale, întreaga gamă de situaţii pe care le-a avut în vedere la redactarea ei;

c) în perioada valabilităţii normei penale se pot schimba normele juridice din alte ramuri ale dreptului la care legea penală face trimitere. De exemplu, regulile de exploatare a obiectivelor energetice, la care ne trimite dispoziţia art. 298 CP, pot fi permanent modificate. în fiecare caz concret, aplicând normele penale cu dispoziţii de blanchetă, persoana care efectuează califi­carea infracţiunii este obligată să interpreteze norma juridică la care face trimitere legea penală, indicând atât denumirea, cât şi punctul, alineatul sau articolul ei. Nu este acceptabilă trimiterea formală doar la denumirea actului normativ.

d) în textul legii penale deseori sunt utilizaţi anumiţi termeni al căror sens diferă de cel obişnuit. De exemplu, în Dicţionarul explicativ al limbii române şi în dicţionarele ruse, cuvântul intenţie semnifică dorinţa de a înfăptui o acţiune. Această interpretare i -a determinat chiar pe unii savanţi

46

Page 44: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

cu renume6 să susţină că dorinţa conducătorilor de autovehicule de a încălca regulile de circulaţie rutieră, bunăoară, prin intenţia de a trece pe roşu se caracterizează prin vinovăţie intenţionată. Dar intenţie, utilizat ca termen ju ­ridic, conform art. 17 CP, arată că persoana care a săvârşit infracţiunea îşi dădea seama de caracterulprejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a pre­văzut urmările ei prejudiciabile pentru societate şi le-a dorit sau admis, în mod conştient survenirea lor. Numai unitatea acestor trei elemente, eviden­ţiate de noi, ce stabilesc atitudinea psihică a persoanei faţă de acţiune sau inacţiune şi, concomitent, faţă de consecinţe, dezvăluie noţiunea penal-ju- ridică a intenţiei interpretate chiar de legiuitor. Aşadar, dorinţa de a trece pe semnalul roşu, alături de consideraţia uşuratică a vinovatului că va evita con­secinţele prejudiciabile, care, de obicei, survin în asemenea cazuri, poate fi numită o activitate infracţională conştientă, dar care corespunde noţiunii de imprudenţă, prevăzută în art. 18 CP şi nicidecum nu este activitate inten­ţionată. Prin urmare, trebuie să se ţină cont şi de faptul că uneori cuvintele utilizate ca termeni juridici pot avea şi sensuri diferite de cele obişnuite.

Este de observat că în Codul penal chiar unul şi acelaşi termen poate avea sensuri diferite. De exemplu, o circumstanţă calificativă a multor infracţiuni poate fi numită urmări grave. înseamnă oare că semnificaţia acestui termen juridic este adecvată pentru toate infracţiunile, la a căror descriere el se utilizează? Trebuie avut în vedere că noţiunea definitorie a termenului juridic urmări grave reiese din urmările prejudiciabile care le precedă pe acestea, în special, din cele ale componenţei de bază. De aceea, pornind de la cele menţionate, prin urmări grave se înţelege distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor (alin. (1) art. 197 CP), dar şi aceleaşi acţiuni soldate cu decesul persoanei (alin. (2) art. 197 CP), lăsarea fără locuinţe a unui număr considerabil de oameni, daune materiale în proporţii deosebit de mari etc.; prin urmări grave ale proxenetismului (lit. c) alin. (2) art. 220 CP) se mai înţelege molipsirea victimelor de o boală venerică, de maladia SIDA sau de alte boli contagioase etc.

în ceea ce priveşte forţa juridică, interpretarea cauzală este obligatorie numai pentru speţa care se judecă. Aceasta înseamnă că alte instanţe, nici chiar cele inferioare, nu sunt obligate să exprime acelaşi punct de vedere.

6 Б. А. Куринов. Квалификация транспортных преступлений. М., 1965. р. 142-172; П. С. Дагель, Д. П. Котов. Субъективная сторона преступления и его установление. Воронеж, 1974, р. 158-177.

47

Page 45: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Dar dacă interpretarea dată de o instanţă este justă, întemeiată, ea poate fi folosită şi de alte instanţe. Când interpretarea dată de organele judiciare privitor la unele situaţii este diferită, se consideră că practica judiciară este instabilă, ceea ce constituie un fenomen negativ în activitatea de aplicare a legii penale, în cazul dat se fac propuneri de a perfecţiona şi modifica legea sau, cel puţin, de a i se da o interpretare autentică ce ar unifica practica judiciară.

în interpretarea legilor penale un rol important îi revine Curţii Supreme de Justiţie, care, prin deciziile Plenului său, îndrumează permanent practicienii, contribuind astfel la unificarea interpretării şi aplicării legii penale.

însemnătatea interpretării judiciare, conţinute în explicaţiile Plenului CSJ, constau, în primul rând, în faptul că ea explică nu numai cauza penală concretă,'ci toate cauzele penale, legate de o anumită categorie de infracţiuni, în rândul al doilea, că ea, potrivit Legii despre Curtea Supremă de Justiţie a RM are caracter de recomandare, spre deosebire de indicaţiile fostei Judecătorii Supreme a RM care erau executorii atât pentru judecători, cât şi pentru organele de urmărire penală.

Neoficială se consideră interpretarea dată de instituţiile de cercetări ştiinţifice, de savanţii jurişti, de lucrătorii practicieni, studenţi etc. Aşa sunt, de exemplu, interpretările din manuale, monografii, prelegeri, comentarii la lege, articole discursuri publice etc. Acest tip de interpretare nu are putere obligatorie pentru organele ce aplică legea penală, dar are o mare importanţă pentru dezvoltarea ştiinţei dreptului penal, studierea jurisprudenţei, elabo­rarea proiectelor de lege, dezvoltarea conştiinţei juridice a cetăţenilor şi pregătirea nta&Ronală a persoanelor ce aplică legea penală.

Dupăroetodă, interpretarea poate fi: gramaticală, logică, sistematică şi istorică.

Interpretarea gramaticală constă în căutarea sensului normei de drept penal în textul prin care ea a fost exprimată. în acest scop, conţinutul textual al dispoziţiei legale trebuie să fie analizat atât din punct de vedere etimologic, pentru a determina sensul cuvintelor folosite, cât şi sintactico-stilistic. S-a statornicit teza precum că legea penală trebuie să folosească cuvintele cu sensul lor obişnuit, deoarece se adresează tuturor membrilor societăţii, iar semnificaţia cuvintelor utilizate la interpretarea legii penale să fie stabilită cu ajutorul dicţionarelor explicative ale limbii române. Opinie eronată, fiindcă noţiunile utilizate ca termeni juridici pot avea şi sensuri diferite de cele obişnuite, deoarece însuşi legiuitorul le interpretează astfel. De exemplu, cum am exemplificat mai sus, legiuitorul în art. 17 CP interpretează noţiunea intenţie diferit de explicaţiile dicţionarelor limbii române.

48

Page 46: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

înţelesul dispoziţiilor legale poate fi descoperit şi prin analiza morfologică a textului, adică prin cercetarea modului de folosire a cuvintelor în textul respectiv. Acest proces se va realiza în baza următoarelor reguli: dacă substantivele se utilizează împreună cu adjectivele, iar verbele - cu adverbele, atunci acestea trebuie să fie examinate şi interpretate împreună. De exemplu, “sustragerea deschisă”, art. 187 CP; “rea-voinţă”, art. 202 CP; “arestarea ilegală”, art. 308 CP etc.

De obicei, folosirea singularului unui cuvânt sugerează pluralul acestuia, dacă în alineatele ulterioare nu se determină calificativul acestuia - grup de persoane. De exemplu, textul “divulgarea informaţiilor ce constituie secret de stat de către o persoană căreia aceste informaţii i-au fost încredinţate” din alin. (1) art. 344 CP, fiind folosit la singular, poate fi interpretat pentru plural (un grup de persoane). Şi numai în art. 286 CP e stipulată o excepţie “persoanele care, executând pedeapsa cu închisoare...”, potrivit căreia pluralul poate fi interpretat şi pentru singular, fapt ce decurge din textul de mai departe al dispoziţiei acestui articol, pe când, de regulă, pluralul nu poate fi interpretat şi ca singular.

Folosirea unui cuvânt la genul masculin presupune, de regulă, şi femini­nul. De exemplu, minor, art. 145 CP; medic, art. 160 CP; martor, partea vătă­mată, specialist, expert, traducător, art. 312 CP; colaborator, art. 350 CP etc.

Pentru interpretarea corectă a legii, se va ţine seama şi de sensul cuvintelor din cadrul propoziţiei. De exemplu, cuvântul drept în îmbinarea “legea penală apără, împotriva infracţiunilor, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia...” (art. 2 CP), înseamnă totalitatea atât a drepturilor, cât şi a obligaţiunilor subiectelor relaţiilor juridice. Totodată, acelaşi termen în îmbinarea “privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate” din art. 65 CP este utilizat pentru a indica doar drepturile persoanelor, nu şi obligaţiunile lor.

Interpretarea logică constă în folosirea raţionamentelor pentru a des­coperi adevărata voinţă a legiuitorului. La ea se apelează atunci când nu s- a reuşit să se descopere sensul normei de drept cu ajutorul metodei grama­ticale. Descoperirea, pe cale de raţionament, a înţelesului normelor de drept penal presupune cunoaşterea scopului legii penale, a principiilor politicii penale, a necesităţilor obiective care au impus adoptarea şi care şi-au găsit expresie în ea. Cunoscând aceste aspecte esenţiale ale legii, se poate de­duce, pe cale de raţionament, voinţa reală a legiuitorului deci şi adevăratul sens al normei interpretate. De exemplu, după cum decurge din dispoziţiile alin. (1) art. 126 CP şi a lit. d) alin. (2) art. 186 CP, prin sustragerea pe

49

Page 47: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

ascuns a bunurilor altei persoane din alin. (1) art. 186 CP se subînţelege sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane în proporţii esenţiale, a căror valoare, exprimată în bani, constituie de la o sută pînă la zece mii de lei.

Interpretarea sistematică este o variantă a metodei logice şi constă în sta­bilirea sensului unei norme de drept penal pornind de la corelaţia existentă dintre această normă şi celelalte norme din aceeaşi lege sau alte acte norma­tive din sistemul dreptului. De exemplu, compararea dispoziţiei art. 186 CP “Sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane” cu cea a art. 273 CP “Răpirea mijlocului de transport fară scop de însuşire”, reclamă concluzia că furtul presupune numai vinovăţie sub formă de intenţie cu scop de profit, pe când răpirea nu urmăreşte acest scop. Pentru explicarea sensului art. 312 CP, ce prevede răspunderea penală pentru declaraţie mincinoasă, concluzie falsă sau traducere incorectă, e necesar să ne adresăm normelor corespunzătoare ale Codului de procedură penală şi Codului de procedură civilă, în care sunt dezvăluite noţiunile de martor, expert, specialist, parte vătămată şi traducător.

Interpretarea istorică constă în căutarea sensului normei de drept penal, studiind datele de ordin politic, economic şi juridic ce caracterizează con­diţiile în care a fost adoptată norma interpretată. Aceasta cere familiarizarea cu toate materialele referitoare la adoptarea legii, expunerile de motive, dez­baterile publice sau parlamentare, notiţele explicative, precedentele legisla­tive, elementele de legislaţie penală comparată care au servit la elaborarea legii etc. De exemplu, în legislaţia penală anterioară Codurilor penale din 1961 şi 2002, tâlhăria era definită ca “atac deschis săvârşit în scopul însuşirii avutului proprietarului”. în Codurile penale din 1961 şi 2002 din această definiţie a fost omis cuvântul “deschis”. Prin urmare, la stabilirea semnelor laturii obiective a tâlhăriei trebuie să recunoaştem că agresiunea violentă în actul tâlhăriei poate fi săvârşită atât deschis, cât şi pe ascuns (prin surprindere de după colţ, din ambuscadă etc.).

După volum, interpretarea legii penale poate fi extensivă şi restrictivă. Atât interpretarea extensivă, cât şi cea restrictivă reprezintă consecinţe ale unei nepotriviri între voinţa legiuitorului şi modul în care acesta s-a exprimat în norma interpretată. în ambele cazuri însă extinderea sau restrângerea sensului textului legii nu constituie o încălcare a principiului legalităţii, deoarece înţelesul stabilit prin interpretare este conform voinţei reale a legiui­torului, precizat prin aceasta. Legea penală aplicată în procesul calificării infracţiunilor trebuie să corespundă sensului ei. în unele cazuri însă conţinutul legii se dovedeşte a fi mai larg sau mai îngust faţă de ceea ce decurge din textul ei, de aceea şi este justificată apelarea la astfel de interpretări.

50

Page 48: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Interpretarea extensivă presupune că legiuitorul a vrut să spună mai mult decât rezultă din felul cum s-a exprimat. în acest caz, este firesc ca, prin interpretare, înţelesul normei să fie extins pentru a corespunde voinţei reale a legiuitorului. Interpretării extensive, de exemplu, poate fi supus cuvântul părinţi din conţinutul art. 202 CP, care stabileşte răspunderea penală pentru eschivarea cu rea-voinţă de la plata pensiei alimentare. Părinţi în cazul dat, conform legii, trebuie consideraţi nu numai părinţii biologici ai copilului, ci şi persoanele care l-au înfiat.

Interpretarea restrictivă presupune că legii i se atribuie un sens mai îngust. Exemplu de interpretare restrictivă pot servi explicaţiile momentului con­sumării furtului, jafului, escrocheriei şi delapidării, date în Hotărârea Plenului CSJ „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor” nr. 23 din 28 iunie 2004, potrivit căreia, furtul, jaful, escrocheria şi delapidarea averii străine se consideră consumate din momentul în care făptuitorul, intrând în posesia ilegală a bunurilor altei persoane, obţine posibilitatea reală de a le folosi şi dispune de acestea la dorinţa sa.

Unii savanţi neagă existenţa interpretărilor extensive şi restrictive, de­oarece, în opinia lor, astfel de interpretări conduc la subiectivism în aprecierea dispoziţiilor legii şi, în fond, la corectarea legii. Interpretarea legii trebuie să corespundă textului şi sensului ei şi să nu permită extinderea sau res­trângerea acţiunii legii prin interpretare.7

Unii autori români opinează că mai există şi interpretarea legii penale prin analogie, adică prin precizarea sensului unei norme penale cu ajutorul alteia care prevede un caz asemănător şi care este mai clară.8

Nu putem fi de acord cu aceste păreri, deoarece, după cum se ştie, legea noastră penală exclude complet aplicarea ei prin analogie, iar în privinţa volumului interpretării noi am vorbit mai sus.

§ 3. Temeiul real al răspunderii penale3.1. Noţiunea de infracţiuneLegea penală constituie baza juridică a calificării infracţiunilor, în special,

prin faptul că ea stabileşte temeiul real şi temeiul juridic ale răspunderii penale.Potrivit alin. (1) art. 51 CP, temeiul real al răspunderii penale îl constituie

(Ijipta prejudiciabilă săvârşită.

1 Уголовное право России. Общая часть. Том 1. Под редакцией А. Н. Игнатова и Ю. А.Красикова. М.: Норма-инфра, 1999, р. 49-50.

"Сояиса Ви1аь Ор. сИ„ р. 87.

Page 49: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Fapta prejudiciabilă săvârşită reprezintă o relaţie socială ilegală, inco­rectă, nepermisă sub ameninţarea răspunderii penale a unor oameni faţă de alţii, deci este o relaţie juridică interzisă.

Legea penală defineşte noţiunea infracţiunii în general (art. 14 CP), no­ţiunea componenţei de infracţiune în general (art. 52 CP), precum şi aduce definiţia infracţiunilor concrete (furt, jaf, viol, huliganism etc.) în articolele respective din Partea specială a Codului penal, prin abstractizarea trăsăturilor caracteristice esenţiale şi comune ale faptelor prejudiciabile concrete, care au fost săvârşite cândva şi care trebuie să fie incriminate şi sancţionate pentru a se împiedica repetarea lor. Conform doctrinei penale, acestea constituie componenţa concretă a fiecărei infracţiuni, eventual săvârşită. Baza corelaţiei dintre aceste patru noţiuni o constituie dialectica dintre legătura esenţei cu fenomenul şi a conţinutului cu forma.

Definiţiile generale a infracţiunii şi a componenţei infracţiunii sunt ne­cesare pentru înţelegerea mai profundă a esenţei infracţiunilor concrete şi a componenţelor infracţiunilor concrete.

In lumea obiectivă real se săvârşesc fapte prejudiciabile penal condam­nabile concrete, adică infracţiuni. De exemplu, un adolescent a furat de lângă casa vecinului o bicicletă, lăsată fără supraveghere; un cetăţean fără anumite ocupaţii a intrat în depozitul unei întreprinderi şi a sustras bunuri materiale în cantităţi considerabile. S-ar putea descrie mai detaliat fiecare caz de furt menţionate, indicând timpul şi locul concret, împrejurările, datele despre hoţ şi victimă etc. După cum se vede din cele expuse, avem două cazuri de furt care la prima vedere nu seamănă unul cu altul, dar pe de altă parte, au ceva comun: în ambele cazuri o persoană a sustras pe ascuns bunurile victimei. Prezenţa acestor semne comune ne permite să conchidem că în ambele cazuri e comisă o infracţiune de furt, prevăzută drept componenţă de infracţiune în art. 186 CP. Deci, componenţa de infracţiune concretă rep­rezintă totalitatea semnelor incluse de legiuitor în construcţia legislativă a infracţiunilor de o anumită categorie.

Cunoaşterea corelaţiei dintre noţiunea infracţiunii în general şi cea a componenţei de infracţiune în special, dintre noţiunea infracţiunii concrete şi a componenţei de infracţiune concrete are o importanţă deosebită în pro­cesul cercetării şi soluţionării cauzelor penale. Pornind de la aceste noţiuni, precum şi de la scopul legii penale, în procesul cercetării şi soluţionării fiecărei fapte infracţionale concrete trebuie să deosebim, în primul rând, faptele reale necesare pentru tragerea făptuitorului la răspundere penală şi calificarea infracţiunii concrete săvârşite, adică semnele componenţei in­

52

Page 50: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

fracţiunii concrete, care să includă şi semnele infracţiunii în general, în rândul al doilea, circumstanţele necesare pentru individualizarea pedepsei penale, determinarea cauzelor şi condiţiilor care au contribuit la săvârşirea infrac­ţiunii, semnele ce au importanţă procesuală etc., care se află în afara etapei calificării infracţiunilor.

Componenţa de infracţiune constituie un model legislativ al infracţiunilor de o anumită categorie, fiindcă include în sine cele mai esenţiale, necesare şi tipice semne ale infracţiunii. Din acest punct de vedere componenţa de infracţiune reprezintă unicul temei juridic al răspunderii penale, pe când faptul comiterii de către o persoană a infracţiunii, prevăzute de legea penală, constituie unicul temei real al tragerii persoanei la răspundere penală.

în conformitate cu art. 14 CP, „infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală” .

Pentru calificarea unei infracţiuni, trebuie mai întâi să dovedim că ea reprezintă o faptă a omului, un act de conduită exterioară sub formă de acţiune sau inacţiune. Deşi, textual, termenul faptă este utilizat pentru in­dicarea acţiunii sau inacţiunii oamenilor, în literatura juridică şi în practica judiciară acest termen este folosit şi la desemnarea infracţiunii în întregime, adică atât a acţiunii sau inacţiunii, cât şi a consecinţelor ei prejudiciabile.

Prin aceasta, legiuitorul subliniază că ideile, procesele psihice, convinge­rile, deducţiile, oricât de negative ar fi ele, nu pot fi recunoscute ca infracţiune, încă în dreptul roman exista dictonul: Cogitations poenam nemo patitur - nimeni nu poartă răspundere pentru idei.

Pe de altă parte, în fiecare infracţiune concretă săvârşită trebuie să stabilim cele patru trăsături generalizate de legiuitor în textul art. 14 CP, care sunt co­mune pentru orice infracţiune concretă descrisă în legea penală: prejudici- abilitatea, ilegalitatea, săvârşirea cu vinovăţie şi pasibilitatea de pedeapsă penală.

Este de menţionat că circumstanţele reale ale fiecărei infracţiuni sunt sistematizate în art. 15 CP în patru grupe, denumite elemente ale infracţiunii: obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă.

3.2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiuniiDupă cum am menţionat, în conformitate cu alin. (1) art. 14 CP, infrac­

ţiunea posedă patru trăsături esenţiale: 1) este prejudiciabilă; 2) ilegală; 3) să­vârşită cu vinovăţie; 4) pasibilă de pedeapsă penală.

La baza definiţiei legislative a noţiunii de infracţiune este pus semnul material al infracţiunii - gravitatea ei prejudiciabilă.

a. Gravitatea prejudiciabilă reprezintă o anumită stare obiectivă antiso­

53

Page 51: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

cială a infracţiunii, condiţionată de totalitatea însuşirilor şi trăsăturilor ei negative, dăunătoare valorilor sociale apărate de legea penală, care cauzează sau creează primejdia reală de a provoca un prejudiciu esenţial acestor valori. O enumerare exemplificativă a valorilor sociale ocrotite de legea penală este dată în alin. (1) art. 2 CP. Lista exhaustivă a obiectelor la care atentează infracţiunea este stipulată în Partea specială a Codului penal.

Anume în baza gravităţii prejudiciabile se efectuează incriminarea faptelor antisociale, adică se determină care fapte prejudiciabile se consideră infracţiuni.

In procesul calificării este necesar să analizăm caracterul prejudiciabil al infracţiunii, ca o caracteristică calitativă a ei, şi gradul ei prejudiciabil, ca o caracteristică cantitativă.

Caracterul prejudiciabil determină calitatea specifică a infracţiunii. El depinde de conţinutul relaţiilor sociale la care atentează infracţiunea, conţi­nutul consecinţelor prejudiciabile materiale fizice sau morale, specificul me­todei de atentare (violentă sau neviolentă), forma vinovăţiei (intenţionată sau din imprudenţă), caracterul motivelor şi scopurilor infracţiunii.

Gradul prejudiciabil reprezintă cantitatea prejudiciabilă a faptei. El depinde de valoarea comparativă a obiectelor de atentare, mărimea prejudiciului de aceeaşi natură, gravitatea vinovăţiei (cu premeditare, intenţie afectivă, o nechibzuinţă grosolană), gradul josniciei şi fermităţii motivelor şi scopurilor infracţiunii, gravitatea comparativă a infracţiunii în funcţie de specificul locului şi timpului săvârşirii infracţiunii (timp de război, calamitate naturală etc.).

Gradul prejudiciabil se ia în consideraţie de către legiuitor atunci când face diferenţierea infracţiunilor în infracţiune simplă (de bază, de obicei, prevăzută de alineatele întâi ale articolelor corespunzătoare din Partea specia­lă a Codului penal), cu circumstanţe agravante sau cu circumstanţe atenuante.

Potrivit art. 15 CP, gradul prejudiciabil al infracţiunii se determină con­form semnelor ce caracterizează elementele infracţiunii (obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă).

In conformitate cu art. 16 CP, în funcţie de caracterul şi gradul prejudi­ciabil, infracţiunile prevăzute de Codul penal sunt clasificate în următoarele categorii: uşoare, mai puţin grave, grave, deosebit de grave şi excepţional de grave. Stabilirea categoriei infracţiunii săvârşite în procesul calificări are importanţă deosebită pentru tragerea făptuitorului la răspundere penală (de exemplu, potrivit alin. (2) art. 26 CP, este exclusă răspunderea penală pentru pregătirea unei infracţiuni uşoare), liberarea de răspundere penală (de exemplu, potrivit art. 54, 55, 57, 58 şi 59 CP, persoana care a săvârşit pentru prima oară o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi liberată

54

Page 52: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

de răspundere penală), stabilirea categoriei penitenciarelor în care se execută pedeapsa cu închisoare (art. 72 CP), imposibilitatea aplicării pedepsei mai blânde decât cea prevăzută de lege (alin. (5) art. 79 CP) etc.

La calificarea infracţiunii trebuie să ţinem cont de indicaţiile alin. (2) art. 14 CP, conform cărora “nu constituie infracţiune acţiunea care, deşi, formal, conţine semnele unei fapte prevăzute de Codul penal, dar, fiind lipsită de importanţă, nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni”. Cu alte cuvinte, trebuie să deosebim infracţiunea de alte fapte ilicite (contravenţii administra­tive, delicte civile sau familiale, abateri disciplinare ori materiale în relaţiile de muncă etc.), care la fel provoacă un anumit prejudiciu valorilor sociale.

După caracterul şi gradul prejudiciabil, infracţiunile întotdeauna se deose­besc printr-o daună, vătămare sau altă urmare prejudiciabilă sporită decât alte fapte ilicite, care de asemenea posedă o anumită măsură de gravitate pre­judiciabilă. Pe lângă toate celelalte condiţii egale, infracţiunea întotdeauna cauzează un prejudiciu mai mare, vinovăţia făptuitorului este mai periculoasă, motivarea este mai josnică, iar acţiunea sau inacţiunea ilegală este mai obraznică. La stabilirea urmărilor prejudiciabile ale infracţiunilor, legiuitorul utilizează diferite noţiuni şi termeni caracteristici numai legii penale, pe care, desigur, trebuie să le precizăm în procesul calificării infracţiunilor. De exem­plu, referitor la urmările atentatelor contra vieţii şi sănătăţii se utilizează ter­menii deces, vătămare (dereglare îndelungată a sănătăţii, pierderea unui or­gan etc.), iar la urmările materiale - daune de un anumit grad (în proporţii esenţiale, considerabile, mari sau deosebit de mari). în cazurile în care pre­judiciul are un caracter complicat, legiuitorul utilizează termenul urmări grave etc. Aşadar, în procesul calificării infracţiunii este necesar să stabilim corect şi precis anume urmările prejudiciabile descrise de legea penală, urmări pe care nici o altă ramură a dreptului nu le utilizează la descrierea faptelor ilicite.

b. Ilegalitatea, adică fapta prevăzută de legea penală ca infracţiune. Lipsa unei norme penale care ar încadra fapta prejudiciabilă săvârşită ex­clude calificarea ei ca infracţiune, oricât de sporit ar fi prejudiciul cauzat, încă în dreptul roman a fost expusă regula conform căreia nu există infrac­ţiune dacă ea nu este prevăzută de lege - nullum crimen sine lege.

Ilegalitatea penală reprezintă exprimarea juridică a gravităţii prejudicia­bile în legea penală. Numai din momentul prevederii în lege a faptei preju­diciabile, adică de la intrarea în vigoare a legii penale, această faptă devine o categorie juridică, şi anume - faptă prevăzută de legea penală este suscep­tibilă să devină infracţiune, dacă în procesul calificării se constată existenţa ei ca atare, precum şi a celorlalte trăsături esenţiale ale infracţiunii.

55

Page 53: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Prescripţia alin. (1) art. 14 CP despre aceea că “infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală”, exclude posibilitatea aplicării legii penale prin analogie, care se practica în perioada sovietică până în anii 60 ai sec. al XX-lea. Atunci faptele prejudiciabile care nu erau prevăzute expres de legea penală se sancţionau penal conform unui articol din Codul penal, care prevedea o infracţiune asemănătoare după formă şi importanţă, cu trimiterea la norma despre analogie.

c. Vinovăţia persoanei care a săvârşit o faptă prejudiciabilă, prevăzută de legea penală. Potrivit alin. (2) art. 6 CP, vinovăţia presupune că răspunderii penale şi pedepsei penale este supusă doar persoana care a săvârşit cu intenţie (art. 17 CP) sau din imprudenţă (art. 18 CP) o faptă prevăzută de legea penală. In unele cazuri, cele săvârşite cer prezenţa concomitentă a ambelorforme de vinovăţie (art. 19 CP), iar art. 20 CP stipulează noţiunea cazului fortuit, adică a faptei săvârşite fără vinovăţie. Textele acestor articole stabilesc că vinovăţia sau nevinovăţia persoanei reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului concomitent atât faţă de acţiuni sau inacţiuni, cât şi faţă de consecinţe.

Pentru determinarea formei şi modalităţii vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei, articolele 17,18,19 şi 20 CP ne obligă să demonstrăm că persoana care a săvârşit infracţiunea:

- îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale sau nu-şi dădea seama de acest caracter, deşi trebuia şi putea să-şi dea seama, fie că nu-şi dădea seama de aceasta şi nici nu trebuia sau nu putea să- şi dea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale;

- a prevăzut inevitabilitatea survenirii urmărilor prejudiciabile sau posi­bilitatea survenirii urmărilor prejudiciabile, sau n-a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor prejudiciabile;

- a dorit survenirea urmărilor prejudiciabile sau le admitea în mod conştient, sau considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate, ori trebuia şi putea să prevadă survenirea urmărilor prejudiciabile, ori, conform cir­cumstanţelor cauzei, nici nu trebuia sau nu putea să le prevadă.

Numai corelaţia simultană a cel puţin trei condiţii - câte una dintre cele enumerate în fiecare dintre cele trei elemente ale vinovăţiei şi nevinovăţiei- ne permite să constatăm că infracţiunea a fost comisă cu intenţie directă sau indirectă, prin încrederea exagerată în sine sau din neglijenţă, ori cu două forme de vinovăţie, sau fapta dată este comisă fără vinovăţie. Consi­derăm că evidenţierea acestor trei elemente ale vinovăţiei va ajuta prac­ticienii să-şi planifice corect procesul determinării formei şi modalităţii vino­văţiei într-o faptă infracţională comisă.

56

Page 54: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

d. Pasibilitatea de pedeapsă penală prevede posibilitatea aplicării pedepsei penale pentru fiecare infracţiune. Ca trăsătură a infracţiunii, pasi­bilitatea de pedeapsă penală nu trebuie identificată cu pedeapsa penală pentru comiterea unei infracţiuni concrete, de care vinovatul poate fi liberat. Pasi­bilitatea de pedeapsă reprezintă o noţiune mai largă, care mai curând carac­terizează norma ce conţine o sancţiune juridico-penală aplicabilă numai unei persoane responsabile care a săvârşit o faptă prejudiciabilă încadrată de această normă. în felul acesta, pasibilitatea de pedeapsa penală se manifestă prin ameninţarea aplicării pedepsei penale în cazul încălcării interdicţiei de a comite fapte prejudiciabile, ale căror trăsături sunt descrise în norma penală.

în procesul calificării infracţiunilor, importanţa stabilirii trăsăturilor esen­ţiale ale infracţiunii într-o faptă prejudiciabilă săvârşită constă, mai întâi, în faptul că aceasta ne permite să deosebim infracţiunea de alte fapte de ilicit juridic, iar în rândul al doilea, calificarea unei fapte ca infracţiune ne per­mite să constatăm temeiul real al răspunderii penale, fiindcă doar din mo­mentul comiterii unei infracţiuni apar relaţiile sociale de conflict, regle­mentate de legea penală, adică raporturile juridico-penale. Anume din acest moment statul este obligat să asigure aplicarea justă a legii penale în aşa fel încât oricine săvârşeşte o infracţiune îşi primeşte pedeapsa cuvenită, şi nimeni să nu fie tras la răspundere penală şi condamnat dacă este nevinovat.

3.3. Elementele infracţiuniiîntr-o faptă prejudiciabilă concretă (acţiune sau inacţiune) şi consecinţele

prejudiciabile cauzate de ea, în scopul analizei juridice, putem deosebi patni elemente ale acesteia, ea reprezintând o unitate inseparabilă organic a elementelor în una şi aceeaşi conduită:

1) obiectul infracţiunii;2) latura obiectivă a infracţiunii;3) latura subiectivă a infracţiunii;4) subiectul infracţiunii.Unii autori,9 fără a trasa o deosebire clară între noţiunea de infracţiune şi

noţiunea de componenţă a infracţiunii, atribuie la componenţă obiectul, subiectul, latura obiectivă şi latura subiectivă ale componenţei de infracţiune, însă componenţa de infracţiune, fiind numai o totalitate de semne obiective şi subiective, stabilite de legea penală, adică doar o parte a normei juridico-

’ Уголовное право. Общая часть. Под редакцией Н. И. Ветрова и Ю. А. Ляпунова. М.: Новый юрист. 1997, р. 165.

57

Page 55: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

penale, nu poate include în sine ca atare nici obiectul, nici subiectul, nici latura obiectivă şi nici latura subiectivă, fiindcă toate acestea presupun fapte şi procese, produse în realitatea obiectivă.10 De exemplu, obiectul infracţiunii reprezintă nişte relaţii sociale, existente obiectiv în afara legăturii lor cu dreptul penal, şi nu un element al componenţei de infracţiune; subiecţii infracţiunii sunt persoane vii, care săvârşesc infracţiuni, ci nu sunt un semn a componenţei de infracţiune; latura obiectivă reprezintă conduita subiectului, produsă, re­alizată în lumea obiectivă, care nu constituie un element al componenţei de infracţiune, deoarece ultima numai descrie această latură în legea penală; latura subiectivă reprezintă atitudinea psihică a vinovatului faţă de fapta comisă, care există obiectiv, dar nu modul de descriere a ei în legea penală prin anumiţi termeni juridici. Prin unnare, în infracţiune, dar nu în componenţa de infracţiune deosebim patru elemente: obiectul, subiectul, latura obiectivă şi latura subiectivă, componenţa de infracţiune conţinînd numai patru grupe de semne ce caracterizează fiecare element al infracţiunii."

Obiectul infracţiunii este valoarea la care se atentează şi pe care legea penală o ocroteşte de atentatele infracţionale, valoare căreia i se cauzează sau i se poate cauza o anumită daună. Valoarea socială, numită şi valoare juridică, este unanim recunoscută ca relaţie socială. Relaţiile sociale regle­mentate de normele juridico-penale capătă caracterul unor raporturi numite juridico-penale.

Latura obiectivă a infracţiunii reprezintă un aspect al atentării pre- judiciabile şi ilegale la interesele ocrotite de legea penală, un aspect exterior al acestuia din punctul de vedere al desfăşurării consecutive a acelor feno­mene şi evenimente, care încep cu acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă şi se consumă odată cu survenirea consecinţelor infracţionale.

Latura subiectivă a infracţiunii reprezintă reflectarea sau posibilitatea reflectării concomitente în conştiinţa subiectului infracţiunii a semnelor obiective ale faptei comise, adică a acţiunii sau inacţiunii prejudiciabile, a consecinţelor infracţionale, a legăturii de cauzalitate dintre ele, precum şi a celorlalte semne obiective ale infracţiunii fixate în legea penală. Latura subiectivă a infracţiunii caracterizează atitudinea psihică a infractorului faţă de faptele sale.

Subiectul infracţiunii este persoana care săvârşeşte nemijlocit infrac­

10 Советское уголовное право. Общая часть. МГУ, 1969, р. 101.11 Ibidem.

58

Page 56: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

ţiunea, participă la săvârşirea ei sau profită de fenomenele naturale, animale, fiinţele iresponsabile etc., producătoare de daune prejudiciabile în scopul comiterii infracţiunii. Subiect al infracţiunii poate fi atât o persoană fizică, cât şi o persoană juridică, care întrunesc semnele subiectului, descrise de legea penală.

In procesul clarificării unor moduri de calificare urmează să stabilim coincidenţa semnelor componenţei de infracţiune, descrise de legea penală, care caracterizează obiectul, subiectul, latura obiectivă şi latura subiectivă ale infracţiunii cu semnele corespunzătoare ale faptei prejudiciabile săvârşite. Acest proces este foarte important, iar uneori şi foarte dificil.

Luând în considerare că determinarea acestor patru elemente ale infracţiu­nii este imposibilă fară cunoaşterea semnelor componenţei de infracţiune descrise de legea penală şi că acesta este un proces complicat şi dificil, analiza modului de stabilire a lor o vom efectua în Capitolul IV al prezentei lucrări).

§ 4. Temeiul juridic al răspunderii penale4.1. Componenţa de infracţiune ca temei juridic al răspunderii penaleNorma juridico-penală şi circumstanţele faptei comise reprezintă două

categorii de fenomene reunite în procesul calificării infracţiunilor. Această unire se efectuează prin alegerea semnelor comune pentru ele. La calificarea infracţiunilor nu se aplică toată norma juridico-penală, precum nici toate semnele faptei infracţionale. Semnele necesare pentru calificarea faptei co­mise sunt conţinute în componenţa infracţiunii.

Potrivit alin. (1) art. 52 CP, “se consideră componenţă a infracţiunii tota­litatea semnelor obiective şi subiective, stabilite de legea penală, ce califică o faptă prejudiciabilă drept infracţiune concretă” .

Componenţa infracţiunii reprezintă o totalitate cu minimul necesar de semne stabilite de legea penală pentru calificarea unei fapte prejudiciabile concrete ca infracţiune şi serveşte drept punte de legătură între fapta infrac­ţională şi legea penală. Cu alte cuvinte, componenţa infracţiunii constituie o caracteristică, o construcţie logică ce ne oferă posibilitatea de a stabili dacă fapta comisă reprezintă o infracţiune sau nu. Se poate spune că com­ponenţa infracţiunii este modelul informativ al unei infracţiuni anumite, consfinţită de legea penală. Acest model se formează în urma generalizării semnelor tuturor infracţiunilor de aceeaşi categorie. Ca rezultat, obţinem o descriere, laconică şi expresivă, a trăsăturilor lor principale.

La definirea noţiunii de componenţă de infracţiune concretă sunt utilizaţi

59

Page 57: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

termeni juridici (anumite cuvinte, expresii sau sintagme ce reprezintă ele­mentele constitutive ale infracţiunii) care caracterizează: subiectul infracţiunii (cine atentează), obiectul infracţiunii (la ce se atentează), latura obiectivă (prin ce se manifestă obiectiv atentarea) şi latura subiectivă (cum îşi manifestă infractorul atitudinea psihică faţă de fapta săvârşită şi consecinţele ei). Din acest punct de vedere, componenţa de infracţiune reprezintă o totalitate cu minimul necesar format din patru grupe de semne ce caracterizează obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă ale infracţiunii.

La rândul lor:- obiectul infracţiunii cuprinde: obiectul juridic general, generic,

nemijlocit, obiectul material sau victima;- latura obiectivă: acţiunea sau inacţiunea, consecinţele, legătura cauzală,

timpul, locul, metoda şi situaţia comiterii infracţiunii;-subiectul: responsabilitatea, vârsta, subiectul special al persoanei fizice

şi condiţiile, stabilite în alin. (3) şi (4) art. 21 CP pentru persoanele juridice;- latura subiectivă: vinovăţia (intenţionată, din imprudenţă sau cu ambele

forme de vinovăţie), motivul şi scopul infracţiunii.Un interes apate prezintă problema clarificării corelaţiei dintre compo­

nenţa infracţiunii cu norma juridico-penală, ambele descriind faptele in­fracţionale, precum şi a corelaţiei dintre componenţa infracţiunii cu infrac­ţiunea, ambele stipulând esenţa şi conţinutul faptei prejudiciabile.

9 Norma juridico-penală, fiind o regulă de conduită obligatorie consfinţită de legea penală, reclamă de la destinatarii ei să-şi subordoneze conduita aces­tei reguli, abţinându-se de la anumite acţiuni (normele de interdicţie, de exemplu, art. 145 CP), sau de a acţiona întocmai cu prescripţia normei (normele de prescripţie, de exemplu, art. 162 CP). Norma juridico-penală ce prevede răspunderea penală pentru o anumită categorie de infracţiuni (de exemplu, pentru omor) stabileşte nu numai interdicţia sau prescripţia de a săvârşi o acţiune sau inacţiune prejudiciabilă corespunzătoare (dispoziţia normei), dar fixează şi pedeapsa pentru comiterea ei (sancţiunea normei), precum şi condiţiile pentru aplicarea ei (ipoteza normei). După cum s-a menţionat ante­rior, norma juridico-penală, după structura sa tehnico-juridică, nu coincide cu textul unui singur articol al legii penale, ea fiind prevăzută atât în articolele din Partea specială, cât şi în cele din Partea generală ale Codului penal.

Comparând cele expuse cu definiţia componenţei de infracţiune, nu e greu să conchidem că ultima este mai restrânsă în comparaţie cu semnificaţia normei juridico-penale atât după volum, cât şi după conţinut, componenţa de infracţiune reprezintând numai o parte a normei juridico-penale.

60

Page 58: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Norma penală, pe lângă descrierea semnelor infracţiunii, conţine şi o cerinţă privind nesăvărşirea faptelor infracţionale, pe când componenţa de infracţiune cuprinde doar descrierea semnelor infracţiunii, cu alte cuvinte, conţine cerinţa de subordonare - atribut obligatoriu al oricărei norme juridico- penale. In afară de aceasta componenţa de infracţiune nu cuprinde toate condiţiile ipotezei normei penale, de exemplu, dispoziţia art. 8 CP „Acţiunea legii penale în timp” sau a art. 60 CP „Prescripţia tragerii la răspundere penală” etc., fără de care norma penală nu ar putea fi aplicată.

In literatura de specialitate e unanim recunoscut că în componenţa de infracţiune, ca element al normei juridico-penale, legiuitorul include numai acele semne care, în ansamblu, caracterizează fapta prejudiciabilă ca infrac­ţiune concretă.

9 De asemenea nu sunt identice noţiunea de infracţiune şi ceea de compo­nenţă a infracţiunii. Infracţiunea cuprinde trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, fapt ce o deosebeşte de alte forme de ilicit juridic, acestea formând temeiul real pentru răspunderea penală.

Componenţa de infracţiune cuprinde semnele specifice, distinctive ale fiecărei infracţiuni, acestea formând temeiul juridic pentru răspunderea pe­nală şi servind la calificarea infracţiunii.

Componenţa de infracţiune reprezintă un sistem de semne indispensabile şi suficiente pentru confirmarea faptului că persoana a comis infracţiunea dată. Indispensabile în sensul că, fără prezenţa tuturor semnelor componenţei de infracţiune, persoana nu poate fi învinuită de săvârşirea unei infracţiuni şi, prin urmare, supusă răspunderii penale; suficiente în sensul că nu este obligatorie stabilirea altor date suplimentare, pe care le posedă orice infrac­ţiune concretă comisă pentru a avea temei de intentare a cauzei penale.

Cu alte cuvinte, putem afirma că componenţa infracţiunii este un model informativ al unei infracţiuni anumite, prevăzute de legea penală. în ac­tivitatea practică acest model joacă un rol dublu, deoarece, întâi de toate, pune juristul la curent cu cerinţa legii. De exemplu, componenţa furtului, prevăzută în art. 186 CP, include şi trăsăturile esenţiale, prevăzute în art. 14 CP, ale acestei infracţiuni. în al doilea rând, fiindcă inserează informaţia despre semnele faptei concrete săvârşite, pe care trebuie să le descoperim la cercetarea cauzei penale (obiectul probaţiei). Racordarea informaţiilor de prima şi a doua natură are loc la calificarea infracţiunilor.

Caracterul generalizator al componenţei de infracţiune uneori obţine un aspect negativ, atunci când legea prevede răspunderea penală doar dacă suntem în prezenţa unui anumit cumul de semne şi nu ia în considerare alte

61

Page 59: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

circumstanţe. De exemplu, legea subliniază că în cazul în care există “sustra­gerea pe ascuns a bunurilor altei persoane”, există temeiul răspunderii penale. Pe când, de fapt, ar mai putea să existe şi alte circumstanţe ce ar dezvălui calităţile pozitive ale învinuitului şi ar demonstra iraţionalitatea tragerii lui la răspundere penală.

Caracterul generalizator al componenţei de infracţiune include însă şi un şir de elemente pozitive, ce minimalizează lacunele menţionate. Astfel, as­pectul ei pozitiv este relevant pentru:

- unitatea şi certitudinea cerinţelor înaintate de lege faţă de toţi cetăţenii. Potrivit art. 16 din Constituţia RM şi art. 5 din CP, ei sunt egali în faţa legii şi sunt supuşi răspunderii penale fară deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie. De exemplu, componenţa furtului este aceeaşi pentru fiecare individ, indi­ferent de situaţia lui socială.

Caracterul generalizator şi abstract al componenţei de infracţiune şi par­ticularităţile concrete ale situaţiei vitale sunt stabilite cu ajutorul unui şir de articole din Partea generală şi Partea specială ale CP, care, în mod special, prevăd acel concurs de împrejurări ce exclud răspunderea penală. în Partea generală a CP dintre acestea fac parte, bunăoară, art. 56 CP (Liberarea de răspundere penală în legătură cu renunţarea de bună voie la săvârşirea in­fracţiunii), art. 60 CP (Prescripţia tragerii la răspundere penală) etc.; în Partea specială a CP - alin. (2) art. 337 CP (liberarea de răspundere penală a ce­tăţeanului Republicii Moldova, racolat de serviciul de spionaj străin), alin. (4) art. 325 CP (scutirea de răspundere penală a persoanei, căreia i-au fost extorcate bunuri ), alin. (3) art. 334 CP (liberarea de răspundere penală a persoanei, care a dat mită, dacă ea s-a autodenunţat) etc.;

- la stabilirea prezenţei componenţei de infracţiune, caracteristicile sem­nelor situaţiei vitale pot f i interpretate în folosul învinuitului. De exemplu, în conformitate cu alin. (3) art. 8 CPP, toate dubiile în probarea învinuirii care nu pot fi înlăturate se interpretează în favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului.

Particularităţile componenţei de infracţiune menţionate determină şi funcţiile sale de bază:

- unicul temei juridic pentru a trage infractorul la răspundere penală. Dacă fiecare semn al infracţiunii concrete corespunde semnelor generali­zatoare ale componenţei infracţiunii, atunci acţiunile făptuitorului cuprind componenţa de infracţiune. în cazul în care lipseşte doar un singur semn,

62

Page 60: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

temeiul pentru survenirea răspunderii penale decade. Potrivit art. 275 CPP, urmărirea penală nu poate fi pornită sau va fi încetată dacă fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune, adică legea penală nu descrie fapta comisă ca o componenţă de infracţiune, despre care stipulează art. 52 CP. Aşadar, conform art. 51 CP, componenţa infracţiunii este unicul temei ju ­ridic al răspunderii penale, în timp ce săvârşirea infracţiunii prevăzută de legea penală constituie temeiul real al răspunderii penale, iar în conformitate cu art. 52 CP, legea penală reprezintă baza juridică pentru calificarea infrac­ţiunii potrivit unui articol concret din Codul penal;

- delimitarea diferitelor categorii de infracţiuni. Nu pot exista două com­ponenţe ale infracţiunii absolut identice, toate având cel puţin un singur semn distinctiv. Componenţa infracţiunii nu conţine semne care să nu în­deplinească nici un rol de delimitare. Ea demarchează sau o categorie de infracţiuni de alte categorii, sau o infracţiune de alte fapte ilicite juridic. De exemplu, noţiunea “pe ascuns” în componenţa furtului delimitează furtul de jaf. Toate celelalte semne ale acestor componenţe coincid, dar, în schimb, demarchează şi furtul, şi jaful de alte categorii de infracţiuni.

In totalitatea semnelor care în prezent se includ în conţinutul componenţei de infracţiune există doar unul ce nu realizează funcţia de delimitare a unei infracţiuni de alta: responsabilitatea care, din punct de vedere juridic, este unică pentru toate infracţiunile fară excepţie.

4.2. Semnele componenţei infracţiuniiPrin termenul semn se subînţelege un mijloc de reflectare generalizatoare

a realităţii înconjurătoare, el indicând însuşirea, proprietatea, trăsătura, ca­racteristica, particularitatea fenomenului sau faptului, după care se poate să-l distingem de altul.

Componenţa de infracţiune conţine semne esenţiale, distinctive, indis­pensabile şi suficiente pentru calificarea infracţiunilor, de aceea elucidarea lor are o mare importanţă practică. Pentru analiza amplă a semnelor compo­nenţei infracţiunii trebuie să evidenţiem laturile lor, care au semnificaţie importantă pentru înţelegerea şi aplicarea corectă a legii penale.

După opinia academicianului rus V. Kudreavţev,12 semnele componenţei de infracţiune, cu ajutorul cărora fapta prejudiciabilă se califică drept in­fracţiune, trebuie să corespundă următoarelor cerinţe: 1) alături de alte semne să confirme caracterul prejudiciabil, vinovăţia şi ilegalitatea faptei; 2) să

12 В. H. Кудрявцев. Общая теория квалификации преступлений. М., 1972, р. 111-113.

63

Page 61: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

deosebească o infracţiune de alte infracţiuni şi de alte fapte ilicite; 3) să fie indicate expres în lege sau să decurgă din ea la interpretare; 4) să nu derive din alte semne; 5) să fie proprii tuturor infracţiunilor ce aparţin unei categorii anumite.

Propunem o descriere succintă a acestor cerinţe:1. Doar luate în ansamblu, semnele componenţei infracţiunii caracteri­

zează fapta respectivă ca fiind prejudiciabilă, cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă, fiindcă fiecare semn, luat aparte, nu poate fi legat de condiţiile răspunderii penale. De exemplu, responsabilitatea făptuitorului este legată de vinovăţia şi pasibilitatea de pedeapsă a acestuia, dar nu influenţează pre- judiciabilitatea faptei. Din contra, survenirea urmărilor grave influenţează stabilirea gradului prejudiciabil al faptei comise, însă nu are legătură cu vinovăţia făptuitorului (consecinţele pot fi cauzate intenţionat, din impru­denţă sau chiar fără vinovăţie). Deci numai sistemul de semne ale componen­ţei infracţiunii determină gradul prejudiciabil, vinovăţia şi pasibilitatea de pedeapsă ale faptei în întregime.

2. Semnele componenţei infracţiunii deosebesc o infracţiune de alte in­fracţiuni şi fapte ilicite. Nu există două componenţe, ale căror semne ar coincide complet, precum nu este semn ce n-ar deosebi o componenţă de alte componenţe de infracţiuni sau fapte ilicite, bineînţeles în afară de respon­sabilitate, care este comună pentru orice componenţă de infracţiune.

3. Semnele componenţei trebuie să fie indicate în lege sau să decurgă din ea. De exemplu, semnul “pe ascuns” este indicat expres în dispoziţia art. 186 CP, pe când scopul de profit al furtului decurge expres din compararea dispoziţiilor art. 186 şi 273 CP.

4. Drept semn al componenţei de infracţiune trebuie să servească o însuşire care nu este derivată din alte însuşiri, nu poate fi dedusă din alte semne ale componenţei, deoarece numai legiuitorul are dreptul “să adauge” sau “să excludă” un semn.

5. Semnul componenţei de infracţiune este propriu tuturor infracţiunilor categoriei date. De exemplu, scopul de profit este specific fiecărui tip (în proporţii esenţiale, considerabile, mari şi deosebit de mari) şi fiecărei forme (furt, jaf, tâlhărie, şantaj, escrocherie, delapidare şi pungăşie) a însuşirii averii străine.

Este de observat că semnele componenţei de infracţiune nu sunt asemă­nătoare după gradul lor de generalizare şi de abstractizare, iar multe dintre ele se află într-o anumită relaţie, deşi ele nu pot fi recunoscute dependente reciproc. De exemplu, în grupul de semne ce se referă la latura obiectivă a

64

Page 62: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

furtului comis prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă găsim următoarele semne care au diferit grad de generalizare: “acţiune ilegală” (A) —> “sustragerea bunurilor” (acţiune de rangul întâi) —» “pe ascuns” (acţiune de rangul doi) —> “prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă” (acţiune de rangul trei). Bineînţeles, în alte componenţe ale infracţiunii sunt posibile nu numai trei clase de semne, ci mai multe sau mai puţine. Din exemplul menţionat se vede că semnul rangului ulterior îl explică pe cel anterior.

Cu toate acestea, apare întrebarea: trebuie să considerăm semn al infrac­ţiunii calităţile acţiunilor de fiecare rang aparte? Răspunsul la această între­bare reiese din cerinţele faţă de semnele componenţei infracţiunii, formu­late mai sus.

în exemplul menţionat calităţile acţiunilor de rangul I, II şi III, fără îndoială, constituie semne ale furtului. Să ne convingem, pornind de la cerinţele aduse:

1. Sunt derivate semnele rangului inferior din semnele rangului superior sau invers? După cum se vede, nu. Sustragerea bunurilor (rangul I) poate să nu fie efectuată neapărat pe ascuns (rangul II) şi, din contra, nu orice acţiune întreprinsă pe ascuns poate fi întotdeauna o sustragere de bunuri. Sustragerea bunurilor pe ascuns (rangul II) poate să nu fie efectuată neapărat prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă (rangul III) şi, din contra, nu orice pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă poate constitui întotdeauna o sustragere pe ascuns a bunurilor altei persoane etc. Fiecare rang superior presupune mai multe variante ale celui inferior.

2. Toate semnele de rangul I, II şi III ale componenţei furtului agravat sunt necesare pentru delimitarea corespunzătoare de jaf, de furt fară circum­stanţe agravante, de nimicirea bunurilor etc. Aşadar, şi potrivit cerinţei a doua - delimitarea de alte componenţe sau de alte fapte ilicite - aceste semne corespund cerinţelor menţionate anterior. Cea mai inferioară treaptă de ge­neralizare şi abstractizare a semnelor componenţei infracţiunii se utilizează de obicei pentru caracterizarea circumstanţelor care delimitează varietăţile uncia şi aceleiaşi infracţiuni.

Clasificarea semnelor componenţei de infracţiune poate fi efectuată după mai multe criterii: 1) conform elementelor infracţiunii; 2) modul de descriere în lege; 3) gradul de invariabilitate, de stabilitate.

Orice componenţă de infracţiune conţine obligator semne care se referăI i i toate cele patru elemente ale infracţiunii:

la obiectul infracţiunii (obiectul juridic general, generic şi nemijlocit, obiectul material sau victima);

65

Page 63: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

- la latura obiectivă (acţiunea sau inacţiunea, consecinţele, legătura cauzală dintre ele, locul, timpul, metoda şi situaţia comiterii infracţiunii);

- la subiect (responsabilitatea, vârsta, subiectul special);- la latura subiectivă (vinovăţia, motivul şi scopul).Anume această clasificare a semnelor componenţei infracţiunii are cea

mai mare importanţă pentru calificarea infracţiunilor, această clasificare corespunde circumstanţelor reale care în complexul lor formează infracţiunea concretă, schema semnelor componenţei fiind aplicabilă tuturor categoriilor de infracţiuni şi în toate cazurile de calificare a infracţiunilor.

Toate semnele componenţei infracţiunii, indicate direct sau indirect în lege sau care se subînţeleg, adică cele care decurg din compararea unei norme penale cu alta, au aceeaşi importanţă pentru constatarea prezenţei infracţiunii. Dacă lipseşte cel puţin un semn, componenţa dată de infracţiune se exclude.

După cum am menţionat anterior, modul de stabilire a elementelor infracţiunii şi a semnelor componenţei infracţiunii le vom analiza detaliat în Capitolul IV.

Pentru calificarea infracţiunilor o importanţă deosebită are clasificarea semnelor componenţei infracţiunii după: modul de descriere a semnelor în lege. Conform acestui criteriu, distingem semne descrise prin noţiuni pozitive şi semne descrise prin noţiuni negative.

Majoritatea semnelor componenţei de infracţiune sunt descrise în lege prin noţiuni pozitive. Anume cu ajutorul semnelor pozitive legiuitorul stabileşte trăsăturile constitutive ale infracţiunii. De exemplu, furtul este caracterizat prin “sustragere pe ascuns a bunurilor altei persoane”.

Semnele negative indică lipsa unei sau altei însuşiri a unei fapte, recu­noscute de lege drept infracţiune. De exemplu, art. 159 CP conţine un astfel de semn: “persoana care nu are studii medicale superioare speciale”.

în componenţa infracţiunii semnele negative îndeplinesc acelaşi rol ca şi semnele pozitive, însă la stabilirea conţinutului lor apar dificultăţi legate de natura fenomenelor corespunzătoare. Unele semne negative ale componenţelor infracţiunii se referă la altă componenţă de infracţiune sau chiar la mai multe. De exemplu, art. 388 CP prevede: “dacă aceasta nu constituie trădare de Patrie”, iar art. 344 CP prevede “dacă nu constituie trădare de Patrie sau spionaj”.

Scopul includerii în componenţa infracţiunii a unor astfel de categorii generalizatoare este de a delimita o componenţă de altele înrudite. La drept vorbind, nu era neapărat ca astfel de semne să fie indicate în lege, fiindcă delimitarea infracţiunilor se face în baza unor anumite reguli, indiferent de faptul dacă există sau nu în dispoziţia legii semnele negative de “trimitere”.

66

Page 64: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

însă în acest caz legislatorul consideră că trebuie să ne amintim de existenţa componenţelor înrudite. E clar, de exemplu, că divulgarea secretului de stat poate fi calificată potrivit art. 344 CP numai în cazul în care lipsesc semnele divulgării secretului de stat ca formă a trădării de Patrie (art. 337 CP) sau spionaj (art. 338 CP), chiar în absenţa semnului negativ indicat.

Majoritatea semnelor negative sunt formulate mult mai concret şi se referă la unele laturi ale infracţiunii. De exemplu, latura obiectivă conţine orga­nizarea consumului de substanţe narcotice fără autorizaţie (art. 217 CP); obiectul - armele de foc cu excepţia armei de vânătoare (art. 290 CP); subiec­tul -persoana fară studii medicale superioare speciale (art. 159 CP); latura subiectivă - scopul de însuşire (art. 273 CP) etc.

Bineînţeles că noţiunile negative ar putea fi înlocuite cu noţiuni pozitive. De exemplu, art. 290 CP prevede răspunderea penală pentru purtarea, păs­trarea, procurarea, fabricarea, repararea sau comercializarea armelor de foc, cu excepţia armei de vânătoare. Desigur, în lege s-ar putea aduce toate tipurile armelor de foc, care nu constituie arme de vânătoare şi în felul acesta ne-am izbăvi de semnul negativ “cu excepţia armei de vânătoare” . însă, în acest caz, am obţine o listă în tr e a g ă ^ & n S ^ ^ fo c , care ar mări considerabil volumul dispoziţiei penale, fapt ce ar contrazice teza precum că legea penală trebuie să fie economică şi laconică.

Pe de altă parte, uneori, în virtutea unor situaţii, această metodă nici nu poate fi aplicată. De exemplu, a alcătui lista exhaustivă a cazurilor de oprire samavolnică, “fară necesitate”, a trenului (art. 270 CP) este cu neputinţă.

în baza celor menţionate, conchidem că utilizarea semnelor negative sau elucidarea semnelor pozitive prin suplimentele negative corespunzătoare este necesară. De obicei, la calificarea infracţiunilor sunt utilizate atât semnele pozitive, cât şi cele negative ale componenţei infracţiunii, bineînţeles, in- terpretându-le corect.

A treia diviziune a semnelor importantă pentru calificarea infracţiunilor,o putem efectua după gradul lor de invariabilitate. Potrivit acestui criteriu, există semne constante şi semne variabile.

Constante sunt semnele, al căror conţinut rămâne invariabil pe toată perioada acţiunii legii penale date şi nu depind esenţial de circumstanţele concrete ale infracţiunilor săvârşite.

Variabile se consideră semnele, al căror conţinut se poate schimba fără modificarea textului dispoziţiei articolului din Partea specială a Codului penal.

Semnele constante sunt, de obicei, prevăzute de însăşi norma juridico- pcnală fară trimitere la normele altor ramuri de drept. Ele sunt indicate atât

67

Page 65: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

în articolele din Partea specială, cât şi în articolele din Partea generală ale Codului penal. De exemplu, omorul intenţionat (art. 145 CP) şi vârsta (art. 21 CP).

Semnele constante se stabilesc atât în timp (nu se schimbă, până când nu se modifică legea), cât şi în spaţiu (au aceeaşi aplicare pe tot teritoriul acţiunii normei date, indiferent de condiţiile locale). Sarcina organelor de drept în procesul calificării infracţiunilor, de obicei, se reduce la interpretarea corectă a conţinutului acestor semne şi la stabilirea exactă a faptului dacă ele există în acţiunile vinovatului. Dacă aceste obiective au fost realizate, atunci in­fracţiunea comisă se poate califica just. A nu lua în seamă semnele constante ale componenţei infracţiunii prevăzute de legea penală sau interpretarea ar­bitrară la aplicarea normei penale este o eroare gravă.

Semnele variabile sunt de două tipuri: de blanchetă şi definitorii (de evaluare).

Majoritatea semnelor variabile sunt de blanchetă, adică conţinutul lor concret depinde, de obicei, de normele altor ramuri ale dreptului. De exemplu, modul de comitere a acţiunii (inacţiunii) infracţionale, specificată în art. 264 CP, este un semn variabil, fiindcă legea penală prevede răspunderea penală pentru “încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport”, neindicând concret în ce constă această încălcare. Regulile de securitate a circulaţiei şi de exploatare a mijloacelor de transport sunt stabilite de normele dreptului administrativ şi periodic se modifică. Semnele variabile ale componenţei de infracţiune, în aparenţă, parcă ar fi stabile; textul art. 177 CP din 1961 a rămas neschimbat pe tot parcursul acţiunii acestui cod; acest text a fost preluat şi de art. 264 CP din 2002. însă, în realitate, conţinutul semnelor variabile se poate modifica esenţial din cauza schimbării actelor subordonate legii sau a altor acte la care se face trimitere. De exemplu, termenul din alin. (2) art. 308 CP “arestarea ilegală” este variabil, fiindcă este dependent de schimbările legislaţiei de procedură penală.

Dezvăluirea conţinutului semnelor variabile, spre deosebire de cele con­stante, nu se poate efectua doar în baza analizei normelor juridico-penale. Eâ, adesea, cere interpretarea nu numai a legii penale, dar şi a actelor nor­mative la care aceasta ne trimite.

Semnele definitorii (de evaluare) se caracterizează prin faptul că textul lor în mare măsură depinde de cerinţele Codului penal şi de circumstanţele cauzei penale concrete. Definitorii sunt noţiunile “proporţii esenţiale”, “proporţii considerabile”, “proporţii mari”, “proporţii deosebit de mari”, “daune considerabile”, “folos material injust”, “alte urmări grave” etc., utilizate în multe articole dip Codul penal.

68

Page 66: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

în legislaţia penală în vigoare noţiuni de evaluare avem atât în articolele din Partea generală, cât şi în cele din Partea specială, de exemplu, alin. (2) art. 14 CP (acţiune sau inacţiune lipsită de importanţă), lit. b) alin. (1) art. 77 CP (provocarea prin infracţiune a unor urmări grave), lit. c) alin. (1) art.112 CP (comportare ireproşabilă) etc.; lit. h) alin. (3) art. 145 CP (omor săvârşit cu o deosebită cruzime), alin. (1) art. 152 CP (dereglarea îndelungată a sănătăţii), lit. b) art. 176 CP (încălcarea în drepturi a cetăţenilor soldată cu daune în proporţii considerabile) etc.

Semnele variabile de evaluare se stabilesc în interpretările efectuate de însuşi legiuitor, de hotărârile Plenului CSJ, de practica judiciară, de conştiinţa juridică ajuristului. De exemplu, legiuitorul în art. 126 CP stipulează: “ ...se consideră proporţii deosebit de mari şi proporţii mari valoarea, exprimată în bani, a bunurilor materiale sustrase, dobândite, primite, fabricate, distruse, utilizate, transportate, păstrate, comercializate, trecute peste frontiera vamală, valoarea pagubei pricinuite de o persoană sau de un grup de persoane, care, la momentul săvârşirii infracţiunii, depăşeşte 1500 şi, respectiv, 500 unităţi convenţionale de amendă”.

Potrivit pct. 16 al hotărârii Plenului CSJ din 9 noiembrie 1998 „Cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre purtarea, păstrarea, transpor­tarea, fabricarea, comercializarea ilegală, sustragerea armelor de foc, a mu­niţiilor sau substanţelor explozive, păstrarea neglijentă a armelor de foc şi a muniţiilor”, prin urmări grave ale păstrării neglijente a armelor de foc şi a muniţiilor, art. 227-2 CP din 1961 (astăzi, art. 291 CP din 2002) se înţelege cauzarea vătămărilor corporale medii la două sau mai multe persoane, cau­zarea vătămărilor corporale grave uneia sau mai multor persoane, survenirea decesului unei sau mai multor persoane, nimicirea sau deteriorarea bunurilor proprietăţii în proporţii deosebit de mari, întreruperea de lungă durată a activităţii transportului, comunicaţiilor etc.

în cazul în care lipsesc interpretările legiuitorului sau ale Plenului CSJ, clucidarea semnelor definitorii se efectuează de conştiinţa juridică ajuristului, carc aplică legea penală ţinând cont de cerinţele Codului penal şi de circum­stanţele cauzei concrete. De exemplu, termenul de evaluare “alte urmări grave”, de obicei, este prevăzut ca o circumstanţă agravantă a infracţiunii corespunzătoare. De aceea, la interpretarea acestei noţiuni trebuie să avem în vedere nu din toate urmările grave care există în lumea obiectivă, ci doar consecinţele prejudiciabile ale componenţei de bază pe care circumstanţa caii lîcativă dată o agravează sau alte urmări agravate de această circumstanţă.I )e exemplu, prin “alte urmări grave” ale distrugerii sau deteriorării inten­

69

Page 67: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

ţionate a bunurilor (lit. b) alin. (2) art. 197 CP) se presupune urmările ce depăşesc “daunele în proporţii mari” ale componenţei de bază ale acestei infracţiuni (alin. (1) art. 197 CP) şi “decesul persoanei din imprudenţă” ale agravantei de la lit. a) alin. (2) art. 197 CP, cum ar fi sinuciderea victimei, schilodirea sau mutilarea cuiva, omorul intenţionat, sistarea pe un timp în­delungat a activităţii unei întreprinderi, lăsarea fară locuinţă a unui număr considerabil de oameni, daune materiale în proporţii deosebit de mari etc. Prin “urmări grave” ale divulgării secretului de stat (alin. (2) art. 344 CP) se înţelege, de exemplu, eşecul unui program de stat pe motiv că au fost divul­gate informaţii deosebit de importante sau informaţiile obţinute de la făptuitor au fost transmise unui serviciu de spionaj străin, urmări ce depăşesc conse­cinţele componenţei de bază ale acestei infracţiuni din alin. (1) art. 344 CP- secretul de stat a devenit un apanaj al persoanelor care nu trebuiau să le cunoască. După cum se vede, interpretarea unuia şi aceluiaşi termen este diferită şi depinde de circumstanţele cauzei concrete.

Uneori, gradul de gravitate a consecinţelor definitorii se poate dezvălui comparând sancţiunile, prevăzute pentru săvârşirea diferitelor infracţiuni. De exemplu, la confruntarea sancţiunii alin. (1) art. 171 CP, care prevede răspunderea penală pentru raportul sexual săvârşit prin constrângere fizică, cu sancţiunile art. 145,151,152,153,154 şi 155 CP, care prevăd răspunderea penală pentru aplicarea forţei fizice, putem conchide că violenţa fizică prevăzută de art. 152, 153, 154 şi 155 CP este complet cuprinsă de noţiunea constrângerii fizice din dispoziţia alin. (1) art. 171 CP şi nu cuprinde violenţa fizică prevăzută în art. 145 şi 151 CP, sancţiunile cărora sunt mai mari.

Unele reguli de evaluare a semnelor variabile sunt recomandate de doc­trina penală, potrivit căreia gravitatea consecinţelor infracţiunii depinde doar de gradul schimbărilor prejudiciabile în obiectul infracţiunii.

Existenţa noţiunilor definitorii în legea penală permite luarea în con­siderare a schimbărilor condiţiilor social-politice şi economice, circumstan­ţelor specifice ale cauzei penale, dat fiind faptul că toate acestea nu întot­deauna pot fi exprimate şi consfinţite în lege.

Pe perioada acţiunii normei juridico-penale relaţiile sociale permanent sunt supuse modificărilor, se dezvoltă, se complică. Instanţele judecătoreşti au posibilitate în anumite limite să ia în considerare schimbările ce se produc în viaţă, fapt ce asigură flexibilitate noţiunilor definitorii.

Existenţa noţiunilor definitorii în lege este inevitabilă. Ele sunt utile, dacă sunt stabilite pentru cazuri concrete şi aplicate nemijlocit în practică. Noţiunile definitorii trebuie să se bazeze pe fapte reale, să respecte cerinţele

70

Page 68: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

legii, să fie interpretate în relaţii de reciprocitate cu alte instituţii şi noţiuni din dreptul penal.

4.3. Construcţia componenţelor infracţiuniiîntrucât componenţa infracţiunii are o anumită structură, ea trebuie să

aibă şi o oarecare construcţie concretă.Construcţia componenţei de infracţiune cuprinde caracterul, tipul de

legături dintre semnele care o formează, precum şi varietăţile de combinaţii dintre semnele ei.

Deoarece semnele componenţelor de infracţiune sunt diferite şi pot alcătui diverse combinaţii, construcţia lor poate fi foarte variată.

După cum e şi firesc, în unele cazuri, construcţia componenţelor diverselor infracţiuni este asemănătoare - aceeaşi construcţie au componenţele furtului şi ale jafului, iar în altele acestea se deosebesc - componenţa vătămării intenţionate grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii, urmată de moartea victimei, se deosebeşte de omorul intenţionat nu numai prin semnele obiectului, laturii obiective şi subiective, dar şi prin particularităţile const­rucţiei sale: ea prevede survenirea a două categorii de consecinţe (vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii şi decesul victimei) şi se carac­terizează prin două forme de vinovăţie. în schimb, pentru componenţa omo­rului intenţionat e caracteristică o structură complicată a agravantelor.

Baza structurală a componenţei infracţiunii o constituie sistemul alcătuit din patru grupe de semne ce caracterizează:

- obiectul infracţiunii (obiectul juridic general, generic, nemijlocit; obiectul material sau victima);

- subiectul infracţiunii (responsabilitatea, vârsta, subiectul special pentru persoanele fizice şi condiţiile prevăzute în alin. (3) şi (4) art. 21 CP);

- latura obiectivă a infracţiunii (acţiunea sau inacţiunea, consecinţele, legătura cauzală, timpul, locul, metoda şi situaţia comiterii infracţiunii);

- latura subiectivă (vinovăţia - intenţionată sau imprudentă sau ambele forme concomitent, motivul şi scopul).

Este de observat că nu există nici o componenţă de infracţiune la a cărei construcţie legiuitorul să utilizeze toate semnele indicate. Analizând toate componenţele infracţiunii descrise de legea penală, observăm că la orice construire a componenţei de infracţiuni, legiuitorul utilizează obligatoriu următoarele semne: obiectul juridic (obiectul); acţiunea sau inacţiunea (latura obiectivă); forma de vinovăţie (latura subiectivă); vârsta şi respon­sabilitatea (subiectul).

Semnele fară de care nu poate fi descrisă nici o infracţiune doctrina penală

71

Page 69: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

le numeşte semne obligatorii, iar semnele pe care legiuitorul le utilizează numai la descrierea unor infracţiuni le numeşte semne facultative.

A se menţiona însă că nu poate fi vorba de clasificarea semnelor în obligatorii şi facultative în cazul unei infracţiuni concrete prevăzute de legea penală. Toate semnele pe care le utilizează legiuitorul la descrierea unei infracţiuni concrete sunt obligatorii pentru constatarea existenţei acesteia, deoarece dacă lipseşte cel puţin un semn constitutiv al componenţei de infracţiune se exclude calificarea acestei fapte ca infracţiune.

Problema îmbinării semnelor menţionate la formarea componenţelor in­fracţiunii e studiată puţin de doctrina penală. Academicianul rus V. Kud- reavţev afirmă că semnele ce caracterizează obiectul infracţiunii pot forma două combinaţii, subiectul - patru, latura obiectivă - opt, latura subiectivă - nouă, iar cele ce formează componenţa infracţiunii în întregime - 576 de combinaţii, dacă unele semne nu pot lipsi din construcţia fiecărei componenţe de infracţiune.13

De observat este că enumerarea semnelor cuprinse în componenţa de infracţiune, indicarea specificului construcţiei acesteia încă nu dezvăluie conţinutul ei. Fiecare semn utilizat la formarea construcţiei componenţei de infracţiune trebuie să redea, după cum s-a menţionat anterior, mai întâi, esenţa infracţiunii concrete, iar în rândul al doilea, să asigure delimitarea diferitelor categorii de infracţiuni, adică să stabilească dacă este vorba, de exemplu, despre sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane sau, bună­oară, despre atragerea minorilor la activitate criminală sau determinarea lor la săvârşirea unor fapte imorale. Din acest punct de vedere, nu e greu de observat că o singură construcţie din cele 576, menţionate de V. Kudreavţev, poate avea nenumărate variante după conţinutul lor. Insă, după cum am spus, la calificarea infracţiunilor nimeni n-a studiat concursul diferitelor construcţii ale componenţelor infracţiunii în lupta cu criminalitatea, organi­zarea măsurilor de prevenţie etc.

în prezent, doctrina penală clasifică componenţele de infracţiune după următoarele criterii: gradul prejudiciabil al faptei; modul de descriere a ele­mentelor infracţiunii în legea penală; specificul structurii componenţelor.

Dup ?l gradul prejudiciabil al infracţiunilor, componenţele pot fi: de bază, cu circumstanţe agravante şi cu circumstanţe atenuante.

Componenţa de bază cuprinde semnele care determină specificul şi esenţa

13 B. H. KyapaBueB. Op. cit. 1972, p. 92.

72

Page 70: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

tipului respectiv de infracţiune, atunci când ea este săvârşită fără circumstanţe atenuante sau agravante. De obicei, ea este prevăzută de alineatele întâi ale articolelor corespunzătoare. De exemplu, componenţa de bază a omorului intenţionat este prevăzută în alin. (1) art. 145 CP, iar a furtului - în alin. 1 art. 186 CP etc. Observăm că unele componenţe de infracţiune sunt descrise în Partea specială a legii penale doar în calitate de componenţă de bază. De exemplu, componenţa ecocidului (art. 136 CP), donării (art. 144 CP), banditismului (art. 283 CP) etc.

Componenţa de infracţiune cu circumstanţe agravante include semnele componenţei de bază, la care se adaugă şi cele care agravează răspunderea penală. De exemplu, furtul săvârşit repetat (lit. a) alin. (2) art. 186 CP), de două sau mai multe persoane (lit. b) alin. (2) art. 186 CP), prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă (lit. c) alin. (2) art. 186 CP), cu cauzarea de daune în proporţii considerabile (lit. d) alin. (2) art. 186 CP), în timpul unei calamităţi (lit. a) alin. (3) art. 186 CP), de un grup crimi­nal organizat sau de o organizaţie criminală (lit. b) alin. (3) art. 186 CP).

Componenţa de infracţiune cu circumstanţe atenuante este compusă din trăsături caracteristice componenţei de bază, plus trăsăturile circumstanţelor atenuante. Aceste trăsături denotă o reducere esenţială a gradului prejudiciabil al faptei săvârşite. De exemplu, art. 146 CP prevede răspunderea penală pentru omorul săvârşit în stare de afect etc.

Astfel, componenţele infracţiunii cu circumstanţe atenuante sau agravante în legea penală sunt, de regulă, legate nemijlocit de componenţele de bază şi esenţa celor dintâi nu poate fi concepută în afara celor din urmă, însă pentru ele este prevăzută corespunzător o pedeapsă mai aspră sau mai blândă în comparaţie cu componenţele de bază.

După modul de descriere, se deosebesc componenţe simple şi complexe.Componenţa simplă cuprinde descrierea doar a unei activităţi infrac­

ţionale. Majoritatea absolută a componenţelor din legea penală sunt simple, de exemplu, componenţele omorului, furtului, incestul etc.

Componenţa complexă constă din două sau mai multe activităţi infracţionale care, săvârşite separat, vor fi pedepsite penal fiecare aparte. De exemplu, tâlhăria presupune sustragerea averii numai prin aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea victimei ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe. Componenţele complexe pot prevedea două acţiuni, două forme de vinovăţie, atentarea la două obiecte, survenirea a două consecinţe etc.

După specificul structurii, se disting componenţe de infracţiune materiale, formale şi formal reduse.

73

Page 71: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Prin componenţe materiale se înţeleg componenţele care prevăd con­sumarea infracţiunii doar în momentul survenirii consecinţelor indicate în lege. De exemplu, materiale sunt componenţele omorului, furtului, distrugerii sau deteriorării bunurilor etc.

Formale se consideră componenţele care prevăd consumarea infracţiunii din momentul săvârşirii acţiunilor sau inacţiunilor descrise de legea penală, indiferent de survenirea consecinţelor prejudiciabile. De exemplu, formale sunt componenţele incestului, eschivarea de la plata pensiei alimentare sau de la întreţinerea copiilor etc.

Formal reduse se consideră componenţele care prevăd consumarea in­fracţiunii la etapa pregătirii sau tentativei de infracţiune. De exemplu, ban­ditismul se consideră consumat la etapa pregătirii lui, iar tâlhăria se consideră consumată la etapa tentativei ei.

Şi, în sfârşit, analizând construcţia, structura şi conţinutul componenţei de infracţiune, trebuie să clarificăm corelaţia dintre noţiunea componenţei infracţiunii cu cea a articolului din Partea specială a Codului penal. Cu alte cuvinte, corespunde oare fiecare componenţă de infracţiune unui singur articol din Codul penal sau corelaţia lor este alta: de exemplu, o componenţă de infracţiune se potriveşte unui alineat al unui articol din Codul penal sau câtorva articole? Aceasta nu-i clar, îndeosebi dacă există componenţe cu aşa-numitele semne alternative atât ale semnelor constitutive ce redau esenţa infracţiunii de bază prevăzute, de obicei, în alineatele întâi ale articolelor din Partea specială (vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii - alin. (1) art. 151 CP), trădarea de Patrie (alin. (1) art. 337 CP) etc., cât şi a agravantelor, prevăzute în alineatele ulterioare, de exemplu, alin. (2) şi (3) art. 186 CP.

Constatăm că această problemă e puţin analizată de doctrina penală. în ceea ce ne priveşte, referindu-ne la exemplele menţionate, considerăm că în alin. (1) art. 337 CP există mai multe componenţe de infracţiune: 1) trădarea de Patrie prin trecerea de partea duşmanului; 2) trădarea de Patrie prin spionaj;3) trădarea de Patrie prin divulgarea secretului de stat unui stat străin, unei organizaţii străine sau reprezentanţilor lor; 4) trădarea de Patrie prin acordarea de ajutor unui stat străin la înfăptuirea activităţii duşmănoase împotriva Republicii Moldova. Iar în art. 186 CP avem următoarele componenţe de infracţiune ale furtului: 1) sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane în proporţii esenţiale; 2) furtul săvârşit repetat; 3) furtul săvârşit de două sau mai multe persoane; 4) furtul săvârşit prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă; 5) furtul săvârşit cu cauzarea de daune

74

Page 72: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

în proporţii considerabile; 6) furtul săvârşit în timpul unei calamităţi; 7) furtul săvârşit de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală - în total 7 componenţe. în afară de art. 186 CP, legea penală prevede în art. 195 CP încă două componenţe de infracţiune ale furtului: 8) furtul săvârşit în proporţii mari şi 9) furtul săvârşit în proporţii deosebit de mari.

Considerăm că aprecierile noastre nu pot fi categorice, deoarece, după cum am spus, doctrina penală încă n-a elaborat criteriile exacte de deosebire a componenţei de infracţiune de articolul legii penale. Totodată, menţionăm că aceste semne distinctive pot să aibă o bază criminologică şi social-juridică serioasă.

4.4. Conţinutul componenţei de infracţiuneConstrucţia componenţei de infracţiune reprezintă numai forma sa, dar

pentru aplicarea legii penale e necesară cunoaşterea profundă a conţinutului acesteia şi a fiecărui semn al ei.

Prin conţinutul componenţei de infracţiune se înţelege totalitatea sem­nelor ce o formează. Pentru elucidarea şi stabilirea lui, mai întâi, trebuie să stabilim construcţia sa, caracteristicile concrete ale fiecărui semn ce deo­sebesc componenţa dată de alta analogică şi, în sfârşit, conţinutul fiecărui semn aparte.

Pentru a stabili construcţia componenţei de infracţiune, trebuie să clari­ficăm care categorii de semne au fost incluse în ea, de exemplu, consecinţele, locul, modul, motivul şi scopul infracţiunii, semnele subiectului special, circumstanţele atenuante sau agravante etc. Astfel, dacă în dispoziţie sunt descrise numai semnele consecinţelor, fără menţionarea semnelor acţiunii sau inacţiunii şi ale laturii subiective (de exemplu, vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care a provocat decesul victimei), putem judeca despre construcţia acestei componenţe. Se ştie că această componenţă conţine orice acţiune sau inacţiune ilegală, capabilă să producă consecinţele nominalizate în dispoziţia legii penale, şi anume vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care a produs decesul victimei, vinovăţia la producerea vătămării corporale grave trebuie să fie numaidecât intenţionată, fiindcă aşa cere legea penală, iar vinovăţia la producerea decesului victimei trebuie să fie din imprudenţa care, deşi nu e nominalizată, decurge din compararea sancţiunilor alin. (4) art. 151 CP şi a art. 145 CP, adică infracţiunea dată se comite cu două forme de vinovăţie.

Construcţia componenţei de infracţiune oferă răspuns la întrebarea când infracţiunea se consideră consumată, ceea ce are o importanţă deosebită pentru calificarea ei. De exemplu, dacă componenţa de infracţiune este

75

Page 73: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

formală, pentru calificare e de ajuns să determinăm doar acţiunea sau inac­ţiunea prejudiciabilă, indiferent de faptul au survenit sau nu consecinţele infracţionale. Ultimele vor fi stabilite numai pentru individualizarea pedepsei penale, fiindcă în acest caz ele n-au importanţă pentru calificare.

Pentru calificarea infracţiunii trebuie stabilite toate semnele obligatorii ale componenţei de infracţiune atât a celor direct nominalizate în dispoziţia normei juridico-penale, cât şi a celor pe care legiuitorul le subînţelege anti­cipat. Pentru determinarea acestora trebuie să recurgem la studierea întregului sistem al legislaţiei penale. De exemplu, deşi scopul de profit nu este nomi­nalizat expres în dispoziţia art. 186 CP, el este obligatoriu pentru componenţa furtului ce rezultă din compararea dispoziţiilor art. 186 şi 273 CP.

După stabilirea semnelor obligatorii ale componenţei de infracţiune, tre­buie să dezvăluim conţinutul fiecărui semn aparte, apelând la interpretările legale şi judiciare, precum şi la cele ale doctrinei penale. (Aceste momente le vom analiza mai detaliat în Capitolul IV al acestei lucrări.)

Astfel, persoana ce efectuează calificarea infracţiunii se confruntă cu o problemă destul de complicată: stabilirea construcţiei componenţei de in­fracţiune, elucidarea conţinutului ei şi stabilirea caracteristicilor concrete ale fiecărui semn ce o formează. Pentru realizarea acestei sarcini trebuie luate în considerare:

1) tot sistemul normelor juridico-penale şi denumirea capitolelor Co­dului penal;

2) articolele din Partea specială a legislaţiei penale;3) articolele din Partea generală a legislaţiei penale;4) normele juridice ale altor ramuri de drept;5) interpretările legale şi judiciare;6) practica judiciară;7) doctrina penală.Acesta este un proces de dezvăluire a construcţiei legislative a unei anu­

mite componenţe de infracţiune. Construcţia legislativă a componenţei de infracţiune în întregime, în particular, sub o formă sau alta, o găsim în le­gislaţia penală. Prin urmare, nu se creează o nouă construcţie legislativă, ci doar se dezvăluie, se adună unele elemente aparte ale acestui model legislativ de infracţiune care există real. Dacă legiuitorul n-a prevăzut într-un mod sau altul unele semne esenţiale ale faptei infracţionale, atunci este inadmi­sibilă inventarea lor.

76

Page 74: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

§ 5- Alte tem eiuri ale calificării infracţiunilorPotrivit alin. (2) art. 51 CP, legea penală reprezintă baza juridică pentru

calificarea infracţiunilor, iar potrivit alin. (3) art. 1 CP, legea penală se aplică în conformitate cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi ale actelor internaţionale la care Republica Moldova este parte.

Conform art. 7, Constituţia este Legea supremă a ţării şi nici o lege sau un alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică.

Potrivit alin. (3) art. 1 CP, dacă există neconcordanţe cu actele interna­ţionale privind drepturile fundamentale ale omului, au prioritate şi se aplică direct reglementările internaţionale.

Cu alte cuvinte, uneori ca bază juridică directă pentru calificarea infrac­ţiunilor, în afară de legea penală, poate servi Constituţia RM şi actele inter­naţionale privind drepturile fundamentale ale omului la care Republica Mol­dova este parte.

în conformitate cu pct. 2 al Hotărârii Plenului CSJ „Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Constituţiei Re­publicii Moldova” nr. 2 din 30 ianuarie 1996, pornind de la prevederile constitu­ţionale, instanţele judecătoreşti, la înfăptuirea justiţiei, în cazurile necesare, aplică Constituţia ca act juridic normativ cu acţiune directă. Instanţa, judecând cauza, aplică în direct Constituţia în cazurile: a) dacă prevederile Constituţiei ce urmează să fie aplicate nu conţin indicaţii referitor la adoptarea unei legi speciale, ce ar reglementa aplicarea acestor dispoziţii ale Constituţiei; b) dacă instanţa judecătorească stabileşte că legea care a fost adoptată până la intrarea în vigoare a Constituţiei - 27 august 1994 - contravine prevederilor ei.

Conform dispoziţiilor art. 27 din Convenţia cu privire la dreptul tratatelor, încheiată la 23 mai 1969 la Viena, statul care este parte la tratatul internaţional nu are dreptul să nu îndeplinească obligaţiunile prevăzute de acest tratat din motivul că ele contravin legislaţiei naţionale. Republica Moldova este parte a acestei Convenţii, de aceea instanţele judecătoreşti, în cazurile în care legislaţia naţională contravine actului internaţional la care Republica Mol­dova este parte, sunt obligate să aplice dispoziţiile acestui act internaţional.

în conformitate cu pct. 4 al Hotărârii Plenului CSJ din 30 ianuarie 1966, la aplicarea tratatului, convenţiei sau acordului internaţional, instanţele ju ­decătoreşti verifică, prin Ministerul Afacerilor Externe, care este depozitarul actelor internaţionale, dacă aceste acte sunt în vigoare, ţinându-se cont şi de faptul că, în conformitate cu Legea privind modul de încheiere, aplicare, ratificare şi denunţare a tratatelor, convenţiilor şi acordurilor internaţionale nr. 1137-XII din 4 august 1992 şi cu Legea privind modul de publicare şi

77

Page 75: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

intrare în vigoare a actelor oficiale nr. 173-XIII din 6 iulie 1994, actele internaţionale intră în vigoare: a) după schimbarea instrumentelor de rati­ficare, dacă importanţa tratatului necesită ratificarea lui de către organele legislative; b) după remiterea actelor aprobate depozitarului spre păstrare în conformitate cu normele de drept internaţional; c) în alt mod şi termene stabilite de părţile contractante.

Potrivit alin. (5) art. 7 CPP, dacă în procesul judecării cauzei instanţa stabileşte că norma juridică naţională ce urmează a fi aplicată contravine tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte, instanţa va aplica regle­mentările internaţionale în direct, motivând hotărârea sa.

Este de observat că, de regulă, atât prevederile constituţionale privind răspunderea penală, cât şi cele ale tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte sunt incluse în Codul penal ca unica lege penală a Re­publicii Moldova şi de aceea practic decade necesitatea aplicării în direct a prevederilor menţionate.

In cazul în care aceste prevederi nu sunt incluse în Codul penal, aplicarea lor în direct se efectuează în concurs cu o normă juridică a Codului penal, deoarece atât prevederile constituţionale, cât şi cele ale tratatelor interna­ţionale determină, de obicei, numai esenţa faptelor infracţionale, fară să stabilească pedepse penale pentru sancţionarea acestora.

In afară de dispoziţiile constituţionale şi cele ale tratatelor internaţionale, drept bază juridică pentru calificarea infracţiunilor poate servi legislaţia ţărilor străine în cazurile prevăzute de legislaţia naţională, de exemplu, aplicarea pedepsei în cazul executării hotărârii unui stat străin (art. 86 CP), sau actele internaţionale.

Potrivit pct. 8 al Hotărârii Plenului CSJ din 30 ianuarie 1996, conform prevederilor art. 4 din Constituţie, instanţele judecătoreşti aplică legislaţia ţărilor străine în cazurile prevăzute de legislaţia naţională sau de actele in­ternaţionale. Dacă la judecarea cauzei este necesară aplicarea legislaţiei altor ţări, instanţa judecătorească este obligată să stabilească dacă în această ţară funcţionează legea sau alt act juridic, care urmează să fie aplicate, şi să clarifice conţinutul şi sensul acestei legi sau a altui act juridic, precum şi practica aplicării lor în statul respectiv. Constatarea existenţei actului ju ­ridic normativ al statului străin se face cu concursul Ministerului Justiţiei, ţinându-se cont de faptul că organele competente străine pot prezenta infor­maţii numai dacă între statul străin şi ţara noastră este încheiat un tratat sau acord cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă,

78

Page 76: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

familială şi penală. Dacă este imposibilă constatarea existenţei legii sau a altui act juridic străin, instanţa aplică legea sau actul juridic intern respectiv.

In conformitate cu alin. (1) art. 86 CP, la executarea hotărârii unui stat străin, instanţa de judecată înlocuieşte sancţiunea privativă de libertate pronunţată în statul străin cu o sancţiune prevăzută de propria lege penală pentru aceeaşi faptă, fară a agrava situaţia penală a condamnatului stabilită prin hotărârea statului străin. Dacă legea statului străin prevede o sancţiune mai mică decât minimul prevăzut de legea internă, instanţa de judecată nu va fi legată de acest minim şi va aplica o sancţiune corespunzătoare sancţiunii pronunţate în statul străin.

Potrivit art. 558 CPP, hotărârile penale definitive pronunţate de instanţele judecătoreşti din străinătate, precum şi cele care sunt de natură să producă, potrivit legii penale a Republicii Moldova, efecte juridice, pot fi recunoscute de instanţa naţională, la demersul Ministrului Justiţiei sau al Procurorului General, în baza tratatului internaţional sau a acordului de reciprocitate.

Hotărârea penală a instanţei unui stat străin poate fi recunoscută numai dacă sunt respectate următoarele condiţii:

1) hotărârea a fost pronunţată de către o instanţă competentă;2) hotărârea nu contravine ordinii publice din Republica Moldova;3) hotărârea poate produce efecte juridice în ţară potrivit legii naţionale.Procedura de recunoaştere a hotărârilor instanţelor judecătoreşti străine

este prevăzută în art. 559 CPP.

Aplicaţii1. Ce acte normative reprezintă baza jurid ică pentru calificarea

infracţiunilor?2. Care sunt structurile logico-juridică şi tehnico-juridică ale normei penale?3. Care este corelaţia dintre norma penală, infracţiune, componenţa

infracţiunii şi articolul legii penale?4. Numiţi cel puţin cinci norme juridico-penale ce au dispoziţie simplă,

descriptivă, de blanchetă, de trimitere sau combinată?5. Secară, aflându-se în relaţii duşmănoase cu soţia, fiind în stare de ebrietate,

a dat foc casei acesteia. în timpul incendiului, el, în prezenţa unor persoane, a tras de două ori în aer din puşca de vânătoare şi a dispărut. A doua zi, fiind iarăşi beat, întâlnindu-şi soţia, a îndreptat spre ea carabina cu ţeavă tăiată pe care o luase de la prietenii săi, ameninţând-o, apoi i-a aplicat două lovituri cu pumnul şi cu carabina.

79

Page 77: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

La locul incendiului au sosit lucrătorii poliţiei Plumb şi Sobor pentru a-1 reţine pe Secară. Acesta a opus rezistenţă, a încercat să-l lovească pe Plumb cu carabina, iar pe Sobor l-a lovit cu pumnul.

Expertiza criminalistică a constatat că arma era defectată şi nu putea fi utilizată pentru a trage foc.

Calificaţi acţiunile lui Secară şi ale complicilor lui.Dispoziţiile a căror articole din legea penală pot fi aplicate?6. Care sunt temeiul real şi temeiul juridic ale răspunderii penale?7. Care sunt trăsăturile esenţiale ale infracţiunii?8. Ce înţelegem prin caracterul şi gradul prejudiciabil ale infracţiunii, prin

ce se deosebesc aceste noţiuni şi care este importanţa lor pentru calificarea infracţiunilor?

9. Care este corelaţia dintre infracţiune şi alte fapte ilicite? Enumeraţi şi descrieţi criteriile de delimitare a infracţiunilor de alte fapte ilicite în procesul calificării infracţiunilor.

10. Daţi definiţia interpretării legii penale, a modalităţilor de interpretare şi importanţa ei pentru calificarea infracţiunilor.

11. Pânzar a făcut cunoştinţă în tren cu Movileanu. Ultimul i-a comunicat că a fost în satul natal şi şi-a vândut casa cu 30 de mii de lei şi acum se întoarce la locul de muncă. La una din staţii, când Movileanu se afla la restaurant, Pânzar i-a luat valiza, în care presupunea că se găsesc banii, şi a dispărut. Insă în valiză erau numai lucrurile lui Movileanu, în valoare de 17 lei.

Conţine acţiunea lui Pânzar o componenţă de infracţiune?Care este conţinutul normei juridico-penale şi a componenţei de infrac­

ţiune ce prevede răspunderea penală pentru săvârşirea faptei date? Care este corelaţia dintre ele?

Numiţi semnele obiectului, subiectului, ale laturii obiective şi laturii subiec­tive ale componenţei de infracţiune, săvârşite de Pânzar.

12. Enumeraţi semnele componenţei infracţiunii, prevăzute în alin. (1) art. 187 şi alin. (1) art. 308 CP. Indicaţi de unde aţi cules informaţii despre semnele obligatorii ale componenţei de infracţiune care caracterizează obiectul, subie­ctul, latura obiectivă şi latura subiectivă ale infracţiunii.

13. Care sunt funcţiile de bază ale componenţei de infracţiune şi în ce constă ele?14. în ce constă latura negativă a caracterului abstract al componenţei de

infracţiune şi formalismul normei juridico-penale şi care sunt căile de depăşire a acestor lacune?

15. Numiţi componenţe de infracţiune care au aceeaşi construcţie. Prin ce se deosebesc ele?

Page 78: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

16. Enumeraţi semnele obligatorii ale următoarelor componenţe de infrac­ţiune: tâlhărie simplă (alin. (1) art. 188 CP), încălcarea regulilor de protecţie contra incendiilor (art. 296 CP). Indicaţi de unde aţi cules informaţii despre obiect, subiect, latura obiectivă şi latura subiectivă ale acestor infracţiuni.

17. Câte componenţe de infracţiune sunt descrise în art. 145 CP (Omorul intenţionat), art. 151 CP (Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii), art. 287 CP (Huliganismul)? Motivaţi răspunsurile.

18. Arătaţi care semne ale componenţei de infracţiune prevăzute în art. 298 CP (încălcarea regulilor de exploatare a obiectivelor energetice) stabilesc ca­racterul şi gradul prejudiciabil al faptei şi care semne stabilesc vinovăţia per­soanei. Care dintre aceste semne sunt constante, variabile, de blanchetă sau definitorii? Conţine acest articol semne negative? Derivă unele semne ale componenţei date din altele.

19. Explicaţi conţinutul următoarelor semne, dezvăluindu-le maximal: “păs­trarea neglijentă” a armelor de foc (art. 291 CP), “mijloace de transport” men­ţionate în art. 264 şi art. 273 CP. La care norme juridice puteţi face trimitere pentru a vă confirma opinia?

20. Fără a schimba conţinutul normei juridico-penale, încercaţi să înlocuiţi semnele negative prin semne pozitive: “dacă în esenţă nu constituie trădare de Patrie sau spionaj” (art. 344 CP), “fără studii medicale superioare speciale” (art. 159 CP), “fară necesitate” (art. 270 CP). Arătaţi semnele negative din com­ponenţele date şi din alte componenţe de infracţiuni care nu pot fi substituite cu semne pozitive fără a denatura conţinutul legii.

21. în care cazuri la calificarea infracţiunilor se aplică legislaţia ţărilor străine?

22. în ce constă procedura de recunoaştere a hotărârilor instanţelor străine?

81

Page 79: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Capitolul IIIPROCESUL DE CALIFICARE A INFRACŢIUNILOR

§ 1. Esenţa şi fazele procesului de calificare a infracţiunilor

A califica o infracţiune înseamnă a-i da faptei prejudiciabile aprecierea juridică adecvată, alegând norma juridică penală, care cuprinde semnele faptei comise, invocând în documentele juridice corespunzătoare articolele din Codul penal ce prevăd fapta dată. Deci, după cum s-a menţionat, definiţia calificării infracţiunilor abordează două aspecte: 1) procesul alegerii normei juridice penale, care cuprinde fapta prejudiciabilă săvârşită şi 2) fixarea în documentele juridice corespunzătoare a coincidenţei semnelor faptei preju­diciabile descoperite prin normele juridice penale ce o preconizează. Din alt punct de vedere, în activitatea ofiţerilor de urmărire penală, procurorului, instanţei de judecată, care efectuează calificarea juridico-penală a unei fapte prejudiciabile concrete se întrezăresc două direcţii: pe de o parte, aceste persoane treptat, pe etape, configurează circumstanţele reale ale infracţiunii, pe de altă parte ele efectuează analiza legii penale. Astfel se creează premise pentru înfăptuirea procesului calificării juridico-penale a infracţiunii. Tot­odată, trebuie să ţinem minte că persoana care efectuează calificarea juridico- penală îşi structurează acţiunile sale într-o anumită ordine, în strictă consecvenţă.

Prin urmare, calificarea infracţiunilor constituie un proces ce rezolvă o anumită problemă cu mai multe operaţii. Conform legilor gândirii creatoare, soluţionarea oricărei probleme presupune stabilirea relaţiilor de reciprocitate dintre condiţiile iniţiale şi concluzia finală. în dreptul penal problema cali­ficării unei infracţiuni stipulează constatarea raporturilor de reciprocitate dintre condiţiile iniţiale, adică stabilirea corespunderii exacte dintre semnele faptei prejudiciabile săvârşite şi semnele componenţei de infracţiune, prevăzute de legea penală, precum şi concluzia finală sau rezultatul acestui proces: invocarea normei juridice penale care cuprinde semnele faptei pre­judiciabile săvârşite.

Această ordine caracterizează toate cazurile de calificare a infracţiunilor, chiar dacă persoana care efectuează acest proces nu conştientizează că

82

Page 80: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

parcurge o cale de meditaţie. Procesul de calificare reprezintă nu numai o identificare simplă a unui fenomen, el se caracterizează şi printr-o activitate de gândire complicată, ce decurge după anumite legi logice. Persoana care efectuează calificarea infracţiunilor, practic în toate cazurile, chiar după identificarea într-o clipită a normei penale ce cuprinde fapta infracţională comisă, în mod consecvent, verifică cazul identificat (fapta prejudiciabilă comisă) cu modelul legislativ al infracţiunii (componenţa infracţiunii), descrise de legea penală.

Procesul de calificare a infracţiunii constă din trei faze (după cum s-a menţionat în Capitolul I, acestea-s primele trei etape ale procesului de aplicare a normei juridico-penale):

1) stabilirea, verificarea şi clarificarea circumstanţelor reale ale cauzei penale în lumina prevederilor normei juridice;

2) alegerea şi interpretarea normei juridice;3) elaborarea, adoptarea şi fixarea în documentele procesual-juridice a

coincidenţei sem nelor faptei prejudiciabile descoperite cu semnele componenţei de infracţiune care o încadrează.

In etapa iniţială trebuie, mai întâi, să apreciem dacă fapta comisă con­stituie o infracţiune (art. 14 CP), dacă ea conţine semnele unei componenţe concrete de infracţiune (art. 52 CP), adică dacă a apărut un raport juridic penal. în acest scop organul de urmărire penală va examina sursele reale de informaţii, în stare să contureze circumstanţele cauzei: documente oficiale, date faptice, va asculta martori, va proceda la reconstruiri, va utiliza rezul­tatele unor cercetări, revizii, expertize, amprente etc. în cazul descoperirii relaţiei juridico-penale - prezenţa în fapta vinovatului a semnelor infracţiunii - procesul calificării trece la etapa a doua.

i^tapa a doua constă în alegerea şi interpretarea normei juridico-penală, cai c încadrează fapta comisă. Pentru a stabili corect nonnajuridico-penală, trebuie să constatăm dacă fapta săvârşită reprezintă o infracţiune unică sau o pluralitate de infracţiuni, sau o concurenţă a normelor juridico-penale precum şi dacă avemo infracţiune consumată, o pregătire, o tentativă de infracţiune sau o participaţie penală. Nominalizând norma sau normele juridico-penale alese, trebuie să verificăm autenticitatea şi forţa juridică a acestora, dacă sunt aplicabile persoanei respective. Alegerea normei juridice penale, la rândul său, presupune un şir de elape, consacrate în paragraful următor al acestui capitol.

Etapa a treia constă în elaborarea şi adoptarea documentelor procesual- juridice în care se fixează norma sau normele juridico-penale, care încadrează cele săvârşite.

83

Page 81: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Toate aceste trei etape ale calificării infracţiunilor se află în relaţii de reciprocitate. De exemplu, ofiţerul de urmărire penală nu se poate limita doar la concluzia generală că fapta săvârşită este o infracţiune. Pentru tragerea făptuitorului la răspundere penală trebuie efectuat tot procesul de calificare a infracţiunilor: stabilirea vinovăţiei persoanei în comiterea faptei prejudi- ciabile, prevăzută de vreun articol din Partea specială a Codului penal.

Calificarea infracţiunii înseamnă confruntarea şi descoperirea coincidenţei dintre semnele faptei prejudiciabile comise şi semnele infracţiunii, prevăzute de un articol concret din Partea specială a Codului penal. Apare întrebarea: de la care semne ale componenţei de infracţiune şi de la care elemente ale faptei infracţionale trebuie începută stabilirea coincidenţei menţionate?

în doctrina penală şi în practica urmăririi şi soluţionării cauzelor penale s-a format opinia, potrivit căreia calificarea infracţiunilor se efectuează după elementele infracţiunii şi semnele componenţei de infracţiune ce le caracte­rizează, începând în mod consecvent de la obiect, latura obiectivă, subiect şi latura subiectivă (temă căreia îi consacram capitolul următor al acestei lucrări). Uneori se propune altă schemă: obiect, latura obiectivă, latura subiectivă şi subiect.1

în ambele cazuri se propune, pe bună dreptate, de început procesul calificării infracţiunilor cu stabilirea obiectului, adică a valorii sociale ocrotite de legea penală, căreia i se cauzează daunele vizate de legea penală, pe urmă a semnelor laturii obiective, adică cel puţin a acţiunilor sau inacţiunilor ilegale care au produs prejudiciu obiectului de atentare, iar dacă latura obiectivă este descrisă şi cu alte semne ale sale, atunci trebuie identificate şi acestea. Mai departe, după opinia noastră, până la stabilirea atitudinii psihice a persoanei faţă de fapta comisă (latura subiectivă), trebuie să precizăm vârsta şi responsabilitatea subiectului, iar dacă se cere şi semnele subiectului special. Calificarea acestor semne ale subiectului în mare măsură poate predetermina şi hotărârea despre semnele laturii subiective. De exemplu, dacă fapta prejudiciabilă este comisă de o persoană iresponsabilă, aceasta exclude necesitatea elucidării atitudinii psihice a persoanei faţă de cele comise.

în procesul calificării infracţiunilor, la stabilirea relaţiilor de reciprocitate dintre condiţiile iniţiale şi concluzia finală, pot să apară unele probleme:

1) nu sunt determinate nici condiţiile iniţiale, nici concluzia finală, adică nu se cunosc nici semnele faptei prejudiciabile săvârşite, nici semnele com­

1 E . A. K y p u H O B . Op. cit., p . 7 0 .

84

Page 82: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

ponenţei de infracţiune ce ar cuprinde fapta comisă şi, prin urmare, nici care normă juridico-penală ar putea fi invocată în documentele procesual-juridice corespunzătoare. Problemele de acest gen apar şi se rezolvă, mai ales, în etapa iniţială a urmăririi penale, când nu sunt stabilite toate circumstanţele faptei săvârşite. Adesea întâlnim cazuri când nu se ştie dacă în general există temeiul răspunderii penale; e foarte posibil ca acţiunile persoanei să nu conţină semnele componenţei de infracţiune;

2) sunt determinate clar condiţiile iniţiale, dar nu este cunoscută concluzia finală. în acest caz fabula cauzei penale este studiată integral, sunt acumulate toate probele, dar fapta prejudiciabilă comisă nu e calificată. Astfel de probleme apar şi se soluţionează în procesul instruirii studenţilor-jurişti (rezolvarea aplicaţiilor la Partea specială a dreptului penal în cadrul orelor practice), precum şi în cazul în care practicianul începător ia consultaţii de la savanţi sau de la jurişti cu experienţă. Ofiţerii de urmărire penală se con­fruntă rareori cu asemenea probleme, fiindcă în majoritatea cazurilor la fina­lizarea procesului de acumulare a probelor calificarea acestei infracţiuni este deja cunoscută, fie şi în fonnă de versiuni;

3) sunt stabilite atât condiţiile iniţiale, cât şi concluzia finală, însă veridici­tatea rezolvării acestei probleme mai necesită verificări, se va controla dacă calificarea propusă este exactă sau se va găsi altă soluţie. Probleme de acest tip se rezolvă de către instanţa de judecată de gradul întâi, Curtea de apel, Curtea Supremă de Justiţie, când calificarea infracţiunii este deja propusă.

Bineînţeles, aceste trei genuri de probleme care apar în procesul calificării infracţiunilor sunt cele mai tipice, dar mai există şi un şir de alte probleme, adesea întâlnite în practică.

Calificarea infracţiunii reclamă un proces de gândire complicat, care decurge într-o anumită consecutivitate, trece anumite etape şi se bazează pe anumite principii. După cum am menţionat anterior, calificarea infracţiunii se bazează pe principiile formulate de lege şi pe cele elaborate de teoria dreptului penal, pe practica judiciară, pe temelia metodologică a filozofiei (singularul şi generalul, concretul şi abstractul, adevărul absolut şi relativ), pe legile şi categoriile logicii formale.

Fazele procesului de calificare a infracţiunilor nu trebuie confundate cu clapele alegerii normei juridico-penale, temă căreia îi consacrăm paragraful următor, şi cu etapele procedurii penale pe parcursul cărora se efectuează procesul calificării infracţiunilor, temă căreia îi dedicăm paragraful trei al acestui capitol.

85

Page 83: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

§ 2. Alegerea norm ei juridico-penale la calificarea infracţiunilor

Condiţia principală pentru calificarea justă a infracţiunilor este analiza minuţioasă a tuturor circumstanţelor faptei infracţionale comise şi alegerea exactă a normei juridico-penale în baza legii penale.

Alegerea “clasică” a normei juridico-penale presupune căutarea acesteia în câteva etape consecutive.

Prima etapă constă în sistematizarea faptelor evidente şi distingerea sem­nelor de natură juridică. Această procedură are un caracter complex, deoarece adesea nu este stabilit obiectul ce trebuie clarificat, nu se ştie care fapte vor avea ulterior semnificaţii juridico-penale şi, prin urmare, se cere descoperirea unor surse reale de informaţii în stare să contureze circumstanţele cauzei, să creeze convingeri ferme în legătură cu situaţia de fapt şi să înlăture dubiile şi neclarităţile. în acest scop, organul de aplicare a legii va consulta documentele oficiale, datele faptice, va asculta martorii, victimele, va proceda la reconstruiri (la operaţii de identificare a fazelor anterioare de evoluţie), va utiliza rezultatele unor cercetări, revizii, expertize, va examina amprentele etc.

Selectarea şi sistematizarea faptelor importante pentru calificare, iniţial trebuie efectuate conform grupurilor de semne caracteristice oricărei infrac­ţiuni, adică potrivit obiectului, laturii obiective, subiectului şi laturii subiec­tive ale infracţiunii. Din acest punct de vedere, faptele selectate trebuie să cuprindă informaţii despre valorile sociale care au suferit în urma săvârşirii actului infracţional, despre modul şi mijloacele acţiunii, despre consecinţele survenite şi alte consecinţe posibile în viitor, despre vârsta şi situaţia de serviciu ale subiectului, despre motivul şi scopurile sale etc.

A doua etapă constă în evidenţierea tuturor componenţelor infracţiunii, în baza cărora pot fi calificate circumstanţele faptice adunate, evaluate şi sistematizate în modul corespunzător.

în această etapă începe determinarea cercului de norme penale care ar putea încadra fapta comisă. De exemplu, decesul unei persoane poate fi încadrat de orice normă penală care prevede astfel de consecinţe: omor intenţionat, lipsirea de viaţă din imprudenţă, vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii care au provocat decesul victimei, viol care a provocat decesul victimei, poluarea solului, apei, aerului care a provocat decesul persoanei, încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a transportului, acte de terorism, banditism, atentarea la viaţa lucrătorului poliţiei, luarea de ostatici săvârşită cu provocarea decesului victimei etc.

Evidenţierea acestor norme ne apropie esenţial de descoperirea normei

86

Page 84: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

de aplicare, deoarece aceasta limitează cercul normelor penale ce urmează să fie consultate conform materialelor adunate la prima etapă.

Tot în această etapă se verifică autenticitatea normei, textul ei oficial, acţiunea ei în timp şi în spaţiu, efectul neretroactivităţii, ultraactivităţii şi retroactivităţii ei etc.

La a treia etapă se evidenţiază grupul de infracţiuni înrudite, care cores­pund materialelor adunate de noi, materiale ce pot include două sau mai multe componenţe de infracţiuni înrudite. De obicei, infracţiunile înrudite au toate semnele comune, cu excepţia unuia. De exemplu, flirtul se deosebeşte de ja f numai prin modul de acţiune etc.

La etapa a patra are loc alegerea din acest grup a unei componenţe de infracţiune ale cărei semne distinctive corespund faptei săvârşite. Acum se efectuează compararea, confruntarea circumstanţelor faptei prejudiciabile comise cu semnele componenţei de infracţiune, descrise în norma penală aleasă de noi. De regulă, se compară, mai întâi, semnele care caracterizează obiectul şi latura obiectivă, apoi circumstanţele şi semnele ce caracterizează subiectul infracţiunii şi, în sfârşit, pe cele ale laturii subiective a infracţiunii.

Etapa în cauză e strâns legată de delimitarea infracţiunilor după semnele lor caracteristice.

După numărul de semne care le disting, componenţele pot fi clasificate în trei tipuri principale:

- fără nici un semn comun. Delimitarea lor nu prezintă mari dificultăţi. De exemplu, semnele obiectului, laturii obiective şi celei subiective ale vio­lului (art. 171 CP) şi ale neglijenţei în serviciu (art. 327 CP) sunt cu totul diferite, iar semnele subiectului (vârsta şi responsabilitatea) coincid parţial;

- cu unele semne comune, de exemplu, răpirea avutului unui proprietar (art. 187 CP) şi răpirea unei persoane (art. 164 CP). Obiectele unor astfel de infracţiuni sunt diferite (corespunzător, proprietatea şi libertatea persoanei). Parţial coincide modul de săvârşire a infracţiunii-răpirea şi forma vinovăţiei

intenţia. Şi în asemenea cazuri, delimitarea infracţiunilor nu este complicată, deoarece există un şir de semne care le diferenţiază;

- cu toate semnele comune, cu excepţia unuia. Atare infracţiuni, în ade­văratul sens al cuvântului, pot fi numite înrudite. De exemplu, furtul se deosebeşte de ja f numai prin modul de sustragere a bunurilor altei persoane, in primul caz se efectuează pe ascuns, în al doilea - în mod deschis. Anume în asemenea cazuri apar mari dificultăţi la calificarea infracţiunilor, mai ales atunci când semnele lor sunt insuficient stabilite.

Pentru a delimita infracţiunile din grupul nominalizat după semnele lor

87

Page 85: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

caracteristice şi alegerea din el a unei componenţe ale cărei semne corespund faptei săvârşite, ar fi binevenită construirea unei scheme logice (o programă) de delimitare după cele patru elemente ale infracţiunii.

Programul delimitării infracţiunilor înrudite conform celor patru părţi com­ponente ne ajută, în primul rând, să formulăm exact toate întrebările la care trebuie să căutăm răspuns în materialele examinate şi sistemstizate în prima etapă a calificării; în rândul al doilea, ne permite să controlăm cu stricteţe ca să nu fie scăpat din vedere nici un semn important pentru calificarea infracţiunii. Dacă programul unic este prea voluminos şi complicat, ar fi bine să construim câte un astfel de program pentru fiecare element al infracţiunii.

Aceste patru etape reflectă obiectiv acţiunea persoanelor care efectuează alegerea normei juridico-penale pentru calificarea faptelor prejudiciabile comise.

Este de reţinut însă că, în pofida ispitei de a califica “într-o clipită” in­fracţiunea comisă, juristului, mai ales la începutul activităţii sale profesionale,i se recomandă parcurgerea consecutivă atât a tuturor etapelor procesului calificării, cât şi a etapelor selectării normei penale pentru calificare.

§ 3- Fazele procesului de calificare a infracţiunilor pe parcursul fiecărei etape a procedurii penale

Pe parcursul fiecărei etape a procedurii penale, de regulă, se soluţionează probleme impuse de fazele procesului de calificare a infracţiunilor, analizate mai sus, apelând când la una, când la alta.

In fiecare act procesual (rezoluţia sau procesul-verbal de începere a ur­măririi penale, ordonanţa de punere sub învinuire a făptuitorului, rechizitoriul prin care se formulează învinuirea şi se dispune trimiterea cauzei în judecată, sentinţa de condamnare) care consumă o etapă “clasică” a procedurii penale se fixează obligatoriu numărul articolului, alineatului şi litera articolului din Codul penal care prevăd răspunderea penală pentru infracţiunea comisă (condiţiile fazei a treia a procesului de calificare a infracţiunilor). Bineînţeles, această concluzie finală este imposibilă fără constatarea circumstanţelor reale ale unei fapte prejudiciabile comise în lumina prevederilor unei norme penale (condiţiile primei faze a procesului de calificare juridico-penală a infracţiunii) şi fără selectarea normei penale care cuprinde fapta infracţională săvârşită (condiţiile fazei a doua a procesului de calificare a infracţiunilor). Cu alte cuvinte, în fiecare etapă a procedurii penale se apelează la toate fazele pro­cesului de calificare juridică-penală a infracţiunilor. în activitatea practică a organelor judiciare fazele procesului de calificare reprezintă o acţiune îndelungată, pe parcursul căreia trebuie să apelăm când la o fază, când la

88

Page 86: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

alta, uneori ele se intersectează, se repetă, se verifică şi se prelungesc pe diferite durate de timp şi nu întotdeauna consecutivitatea lor e obligatorie.

Procedura penală cunoaşte patru etape “clasice” de măsuri procesuale:1. Pornirea urmăririi penale.2. Desfăşurarea urmăririi penale.3. Terminarea urmăririi penale şi trimiterea cauzei în judecată.4. Judecarea cauzei.In afară de aceste etape, procedura penală cunoaşte şi alte etape proce­

suale, cum ar fi: căile ordinare de atac (art. 400 - 451 CPP), căile extraordi­nare de atac (art. 452 - 473 CPP), precum şi un şir de proceduri speciale, determinate în Titlul III al Codului de procedură penală.

Pentru o calificare corectă a infracţiunii este obligatoriu să cunoaştem sarcinile fiecărei faze a procesului de calificare a infracţiunilor, precum şi sarcinile fiecărei etape a procedurii penale pe care urmează să le îmbinăm corect şi să le aplicăm la calificarea infracţiunilor.

Prima etapă a procedurii penale, denumită pornirea urmăririi penale, începe cu sesizarea organului de urmărire penală despre săvârşirea sau pre­gătirea unei infracţiuni prevăzute de Codul penal prin: plângere, denunţ, autodenunţ, depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorii organului de urmărire penală (art. 262 CPP) sau în urma acţiunilor efectuate de alte organe de constatare (art. 273 CPP) şi durează până la emiterea rezoluţiei sau, după caz, procesului-verbal de începere a urmăririi penale.

Sarcinile primei etape a procedurii penale decurg din prevederile art. 274-278 CPP De exemplu, art. 274 CPP prevede că începerea urmăririi penale se efectuează în cazul în care, din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor de constatare, rezultă elementele infracţiunii şi nu există vreuna din circumstanţele care exclud urmărirea penală. Deci pentru a ajunge la aceste concluzii cerute de legislaţia de procedură penală, organul de urmărire penală trebuie să înainteze şi să formuleze diferite ipoteze sau versiuni referitor la aprecierea juridică a faptei comise, ce decurg din actele de sesizare sau din actele de constatare, verificând materialele acestora.

Fireşte, calificarea dată este elementară. în fond ea constituie doar o ipoteză ce trebuie verificată referitor la caracterul infracţiunii comise. Cali­ficarea corectă întotdeauna necesită cunoaşterea excelentă a legii penale şi stabilirea exactă a faptei comise. Dar la momentul pornirii urmăririi penale, de obicei, nu există date suficiente despre aceasta. Persoana care începe urmărirea penală cunoaşte doar unele circumstanţe, uneori fragmentare, răzleţe, ce indică semnele infracţiunii, care totuşi permit alcătuirea unei ver­siuni a faptei comise.

89

Page 87: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Să examinăm calificarea unei cauze penale concrete, parcurgând toate fazele procedurii penale, expusă în monografia academicianului rus V. Kud- reavţev, menţionată anterior, substituind trimiterile la legislaţia Federaţiei Ruse prin legislaţia penală în vigoare a Republicii Moldova.

în pădure fusese depistat cadavrul unei persoane cu o leziune la cap pro­dusă de glonte. Documente, bani sau alte lucruri, în afară de haine, n-au fost descoperite. Cadavrul s-a dovedit a fi al brigadierului asociaţiei agricole B.

Aceste informaţii mărturisesc săvârşirea unei infracţiuni, dar şi even­tualitatea unui accident, o sinucidere sau o lipsire de viaţă în condiţiile legitimei apărări. Dacă am accepta comiterea unei infracţiuni, atunci am avea câteva versiuni: omor intenţionat fără circumstanţe agravante sau ate­nuante (alin. (1) art. 145 CP), omor intenţionat săvârşit din interes material (lit. b) alin. (2) art. 145 CP) sau săvârşit cu alte agravante (alin. (2) sau (3) art. 145 CP, omor săvârşit în stare de afect (art. 146 CP), lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei (art. 148 CP), lipsirea de viaţă din imprudenţă (art. 149 CP), determinarea la sinucidere (art. 150 CP), vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care au provocat decesul victimei (alin. (4) art. 151 CP), tâlhăria (art. 188 CP), banditism (art. 283 CP) şi alte infracţiuni care prevăd posibilitatea decesului victimei prin împuşcare. Deci chiar la început se conturează un grup de componenţe de infracţiuni, al căror semn comun este lipsirea de viaţă.

Numărul de versiuni este destul de mare, dar, totodată, este şi limitat: toate au la bază un singur fapt indiscutabil stabilit - decesul unei persoane. Din punctul de vedere al calificării, acest semn indică obiectul infracţiunii, deşi fără o caracteristică completă, fiindcă atentarea la viaţa unei persoane poate fi elementul tuturor infracţiunilor enumerate mai sus. Există, de ase­menea, o presupunere întemeiată - atentarea la proprietate. în ceea ce priveşte subiectul, latura obiectivă şi cea subiectivă ale infracţiunii deocamdată nu se ştie nimic.

Stabilirea, fie şi cu aproximaţie, a semnelor obiectului infracţiunii şi a daunei pricinuite lui, în majoritatea cazurilor, poate constitui un motiv su­ficient pentru începerea urmăririi penale. Violarea obiectului infracţiunii de cele mai multe ori dovedeşte săvârşirea unei fapte infracţionale interzise de legea penală, deşi despre subiect la moment nu se ştie nimic. în acest caz acţiunea penală se intentează faţă de fapta infracţională depistată.

în rezoluţia sau, după caz, în procesul-verbal de începere a urmăririi penale trebuie indicat acel articol din Codul penal, ale cărui semne cel mai adecvat corespund informaţiilor existente şi care ar înlesni desfăşurarea ur­măririi penale a faptei comise. De obicei, în aceste cazuri pentru calificare

90

Page 88: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

se invocă articolul legii penale care prevede răspunderea penală pentru un grad mediu de prejudiciu adus obiectului de atentare. în exemplul prezentat cauza penală a fost intentată potrivit semnelor alin. (1) art. 145 CP - omor intenţionat fară circumstanţe agravante şi atenuante.

Este de reţinut că invocarea unui articol din Codul penal la pornirea urmăririi penale nu exclude celelalte versiuni. Ele se verifică pe parcursul desfăşurării urmăririi penale ulterioare şi adeseori conduc la schimbarea consideraţiilor iniţiale. Doar în baza verificării tuturor versiunilor se poate trage concluzia definitivă.

A doua etapă a procedurii penale începe odată cu pornirea urmăririi penale şi se consumă cu luarea deciziei de punere sub învinuire, pe parcursul căreia organul de urmărire penală efectuează acţiunile de urmărire penală în strictă conformitate cu Codul de procedură penală.

Sarcinile etapei de desfăşurare a urmării penale sunt determinate de art. 279-288 CPP. De exemplu, potrivit art. 280 CPP, în cazul în care există probe că infracţiunea a fost săvârşită de o anumită persoană, organul de urmărire penală întocmeşte un raport cu propunerea de a pune persoana respectivă sub învinuire. Raportul cu materialele cauzei se înaintează pro­curorului. Conform art. 281 CPP, dacă după examinarea raportului organului de urmărire penală şi a materialelor cauzei, procurorul consideră că probele acumulate sunt suficiente, el emite o ordonanţă de punere sub învinuire a persoanei care trebuie să cuprindă: data şi locul întocmirii, de cine a fost întocmită, numele, prenumele, ziua, luna, anul şi locul naşterii persoanei puse sub învinuire, precum şi alte date despre persoană care au importanţă juridică în cauză, formularea învinuirii indicând data, locul, mijlocul şi modul de săvârşire a infracţiunii şi consecinţele ei, caracterul vinei, motivele şi semnele calificative pentru încadrarea juridică a faptei, circumstanţele în virtutea cărora infracţiunea nu a fost consumată în cazul pregătirii sau ten­tativei de infracţiune, formele de participaţie, dacă infracţiunea a fost săvârşită de un grup de persoane, circumstanţele care agravează răspunderea, men­ţiunea despre punerea persoanei respective sub învinuire în calitate de învinuit în această cauză conform articolului, alineatului şi punctului articolului din Codul penal care prevăd răspunderea pentru infracţiunea comisă. în cazul în care învinuitul este tras la răspundere pentru săvârşirea mai multor in­fracţiuni ce urmează să fie încadrate juridic în baza diferitelor articole, alineate sau puncte ale articolului din Codul penal, în ordonanţă se arată care anume infracţiuni au fost săvârşite şi articolele, alineatele sau punctele articolelor care prevăd răspunderea pentru aceste infracţiuni.

Cu alte cuvinte, art. 280 şi 281 CPP fixează sarcinile etapei a doua a

91

Page 89: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

procedurii penale pentru calificarea infracţiunilor. în această etapă de acum nu este suficientă cunoaşterea doar a unui singur element al infracţiunii ca în prima etapă, ci trebuie elucidate clar semnele obiectului, laturii obiective, subiectului şi laturii subiective ale infracţiunii. Atingerea acestui obiectiv necesită stabilirea circumstanţelor ce lipseau la pornirea urmăririi penale şi verificarea versiunilor, care au fost formulate pe dosarul dat la intentarea cauzei penale.

în etapa desfăşurării urmăririi penale se examinează toate versiunile apărute după calificarea iniţială a infracţiunii, în baza materialelor din dosar se fac concluziile respective şi se verifică veridicitatea lor. La momentul punerii sub învinuire trebuie să fim siguri că versiunea formulată în urma calificării iniţiale este justă, iar dacă suscită dubii serioase, s-o respingem şi s-o substituim cu alta, mai exactă.

Adeseori, în timpul desfăşurării urmăririi penale, organul de urmărire penală îşi schimbă părerea despre calificarea iniţială. Fiecare circumstanţă nouă poate genera o altă versiune, care, la rândul său, cere să ne referim la probele ce o confirmă sau o combat.

Astfel s-a procedat şi la desfăşurarea urmăririi penale menţionate privind omorul lui B. După pornirea urmăririi penale a fost efectuată expertiza medico-legală, care a confirmat faptul morţii violente prin împuşcare. Tot­odată, s-a stabilit că n-a fost o împuşcătură de la distanţă mică. Deci versiunile despre legitima apărare, sinucidere şi accident din vinovăţia victimei nu erau întemeiate. Victima se afla în stare de ebrietate, iar în capul ei fusese găsit un glonte tras dintr-o armă de vânătoare.

Informaţiile acumulate confirmau versiunea despre omor, dar latura subiectivă a infracţiunii şi subiectul ei încă nu erau identificate. De aceea existau motive de presupunere că acest omor putea fi atât intenţionat, precum şi din imprudenţă. Nu era exclusă nici tâlhăria.

După cercetarea minuţioasă a faptei, au fost stabilite următoarele cir­cumstanţe. în ajunul incidentului B. s-a dus la vânătoare cu S., care locuia în aceeaşi localitate. Interogat în calitate de martor, S. a declarat că într- adevăr a vânat împreună cu B., însă s-a întors acasă singur.

La examinarea ţevii armei de vânătoare a lui S. s-a constatat că avea acelaşi calibru ca şi glonţul cu care a fost omorât B. Expertiza criminalistică a confirmat că focul a fost tras din arma lui S. După aceasta S. şi-a schimbat mărturiile şi a recunoscut că l-a omorât pe B. din imprudenţă. în timpul vânătorii a căzut, arma s-a lovit de pământ şi s-a produs o împuşcătură, glonţul nimerind în B. Convingându-se că B. e mort şi temându-se de răs­pundere, a fugit de la locul incidentului.

92

Page 90: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Versiunea despre lipsirea de viaţă din imprudenţă corespundea într-o oarecare măsură cu ipotezele organului de urmărire penală. Ofiţerul de ur­mărire penală putea s-o aleagă anume pe aceasta, să termine urmărirea penală şi să trimită cauza penală în judecată. însă trebuiau verificate şi alte versiuni formulate în baza depoziţiei bănuitului. Cu atât mai mult cu cât nu se ştia unde au dispărut lucrurile lui B. De aceea organul de urmărire penală a prelungit desfăşurarea urmăririi penale.

Arma lui S. s-a dovedit a fi în stare bună şi posibilitatea declanşării îm­puşcăturii la căderea lui S. era foarte mică. Examinarea minuţioasă a locului incidentului şi reproducerea acţiunilor care au avut loc în timpul lui au de­monstrat că versiunea lui S. despre lipsirea de viaţă din imprudenţă este falsă. S-a stabilit că, aflându-se în locul unde a fost găsit B., într-o adâncitură, victima nu putea fi lipsită de viaţă. în cazul dat neacceptarea unei singure versiuni ce părea să încadreze cauza penală examinată a avut o importanţă decisivă. Sub imperiul acestor probe, S. a fost nevoit să recunoască falsitatea mărturiilor sale anterioare şi săvârşirea omorului în stare de afect, survenit în urma cerţii cu victima. Faptul sustragerii lucrurilor lui B. el le-a negat.

Aceste declaraţii ale lui S. consolidau versiunea despre omorul intenţionat din interes material şi tâlhărie. De aceea în modul stabilit a fost emisă ordo­nanţa de punere sub învinuire potrivit lit. b) alin. (2) art. 145 CP şi lit. e) alin. (2) art. 188 CP.

După înaintarea acestor noi învinuiri, S. insista asupra declaraţiilor sale şi nega motivele acaparatoare. Examinarea şi percheziţionarea casei lui S. n-au dat nici un rezultat. însă unii martori au arătat că în ultimul timp B. şiS. se certau des din cauza unei oarecare P. Acest fapt a schimbat întrucâtva părerea organului de urmărire penală privitor la calificarea infracţiunii. Cu atât mai mult cu cât în curând s-a constatat că lucrurile lui B. au fost furate de altă persoană, care găsise cadavrul victimei. în urma interogării unor noi martori şi a lui P., versiunea despre gelozie, ca motiv al omorului, a devenit mai întemeiată, de aceea învinuirile potrivit lit. e) alin. (2) art. 188 CP şi potrivit lit. b) alin. (2) art. 145 CP au fost anulate. Acţiunile lui S. au fost din nou calificate potrivit alin. (1) art. 145 CP şi emisă din nou ordonanţa de punere sub învinuire potrivit alin. (1) art. 145 CP.

Odată cu înaintarea acuzaţiei, care se face de către procuror în prezenţa avocatului în decurs de 48 de ore din momentul emiterii ordonanţei de punere sub învinuire, se încheie a doua fază a procedurii penale, care încadrează toate etapele procesului de calificare a infracţiunii.

A treia etapă a procedurii penale constă în terminarea urmăririi penale şi trimiterea cauzei penale în judecată.

93

Page 91: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Sarcinile acestei etape sunt prevăzute în art. 289-297 CP. Astfel, potrivit art. 289 CPP, organul de urmărire penală, constatând că probele adminis­trate sunt suficiente pentru a încheia urmărirea penală, înaintează procurorului dosarul însoţit de un raport, în care consemnează rezultatul urmăririi penale, ce cuprinde fapta care a servit temei pentru pornirea urmăririi penale, infor­maţii cu privire la persoana învinuitului, încadrarea juridică a faptei şi probele administrate etc.

Conform art. 290 CPP, procurorul, în termen de 10 zile de la primirea dosarului trimis de organul de urmărire penală, verifică materialele dosarului şi acţiunile procesuale efectuate, pronunţându-se asupra acestora. El dispune una dintre următoarele soluţii:

1) dacă din materialele cauzei rezultă că fapta există, că a fost constatat făptuitorul şi că acesta poartă răspundere penală: a) pune sub învinuire făp­tuitorul, dacă acesta nu a fost pus sub învinuire în cursul urmăririi penale, întocmeşte rechizitoriul prin care dispune trimiterea cauzei în judecată; b) dacă făptuitorul a fost pus sub învinuire în cursul urmăririi penale, întocmeşte rechizitoriul prin care dispune trimiterea cauzei în judecată;

2) prin ordonanţă motivată, dispune încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale sau scoaterea persoanei de sub urmărire penală (art. 291 CPP).

Dacă procurorul constată că urmărirea penală nu este completă sau că nu au fost respectate dispoziţiile legale la desfăşurarea urmăririi, el restituie cauza organului de urmărire penală, indicând acţiunile procesuale care trebuie efectuate sau refăcute, ale faptelor şi circumstanţelor ce urmează a fi con­statate, mijloacele de probă ce vor fi utilizate şi dispune termenul pentru urmărire (art. 292 CPP).

După verificarea materialelor cauzei, procurorul aduce la cunoştinţă în­vinuitului, reprezentantului lui legal, apărătorului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile şi reprezentanţilor lor despre terminarea urmăririi penale. Aceste persoane pot formula cereri noi în legătură cu urmărirea penală, care se soluţionează conform prevederilor art. 245-247 CPP (art. 293 CPP).

Potrivit art. 296 CPP, după aducerea la cunoştinţă a materialelor de ur­mărire penală şi soluţionarea cererilor în legătură cu terminarea urmăririi penale, procurorul întocmeşte rechizitoriul prin care dispune trimiterea cauzei în judecată. Rechizitoriul cuprinde informaţii despre fapta şi persoana în privinţa căreia s-a efectuat urmărirea penală, enumerarea probelor care con­firmă fapta şi vinovăţia învinuitului, circumstanţele care atenuează sau ag­ravează răspunderea învinuitului etc.

94

Page 92: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Realizarea acestor sarcini duc concomitent şi la realizarea sarcinilor eta­pelor procesului de calificare juridico-penală a infracţiunilor, adică la stabilirea coincidenţei dintre semnele faptei prejudiciabile comise cu semnele componenţei de infracţiune descrise de legea penală cu invocarea articolului, alineatului sau punctului articolului din Codul penal, care încadrează cele săvârşite.

A fost revizuită şi cauza lui S., deoarece s-a stabilit că organul de urmărire penală n-a luat în seamă condamnarea anterioară a lui S., antecedentele căreia n-au fost stinse. Ca rezultat, calificarea definitivă a acţiunilor lui S. a fost efectuată conform lit. (b) art. 102 CP al Federaţiei ruse (omor intenţionat săvârşit de un recidivist deosebit de periculos). Menţionăm că această cali­ficare nu corespunde legislaţiei penale în vigoare a Republicii Moldova, deoarece, în primul rând, aceasta nu conţine noţiunea de recidivist deosebit de periculos, iar în rândul al doilea, potrivit alin. 1 art. 4 din Protocolul nr. 7 al CEDO, nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţia aceluiaşi stat de săvârşirea unei infracţiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii procedurii penale a acestui stat. Insă această condamnare trebuia totuşi încadrată într-o lege, faptul având o importanţă deosebită pentru individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale.

A patra etapă a procedurii penale la care se efectuează calificarea in­fracţiunilor o constituie judecarea cauzei, dacă ea se consumă cu pronunţarea sentinţei de condamnare. în această etapă se analizează şi se confruntă cât mai exact materialele adunate de organul urmăririi penale şi se constată aprecierea juridică a acestora.

Sarcinile acestei etape decurg din prevederile art. 314—399 CPP. De exem­plu, potrivit art. 389 CPP, sentinţa de condamnare se adoptă doar în condiţia în care, în urma cercetării judecătoreşti, vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii a fost confirmată prin ansamblul de probe cercetate de instanţa de judecată etc.

Dosarul S. de asemenea a fost examinat de judecată. Instanţa de judecată a recalificat acţiunile lui S., deoarece s-a constatat că el nu a fost recunoscut ca recidivist deosebit de periculos până la judecarea cauzei, cum cerea le­gislaţia, şi l-a tras la răspundere penală potrivit alin. (1) art. 145 CP pentru omor intenţionat săvârşit din gelozie.

Esenţa procedurii penale şi a procesului calificării infracţiunii pe parcursul fiecărei etape constă în faptul că ele servesc drept verigi consecutive pentru stabilirea adevărului obiectiv, mai întâi relativ, iar în final absolut.

După cum s-a menţionat, nu este exclusă posibilitatea examinării cauzei

95

Page 93: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

penale de către Curtea de Apel sau de Curtea Supremă de Justiţie în urma apelului, recursului ordinar sau recursului în anulare, care poate schimba calificarea infracţiunii, ce ar constitui o etapă ulterioară a procedurii penale.

Calificarea infracţiunilor se poate efectua şi în cazul procedurilor speciale, prevăzute în Titlul III al Codului de procedură penală.

Aplicaţii1. Care sunt etapele procesului calificării infracţiunilor, etapele alegerii

normei juridico-penale ale acestui proces şi etapele procedurii penale pe par­cursul cărora se efectuează calificarea infracţiunii?

2. Tehnologul centrului de exploatare forestieră Sârbu, ştiind că mecaniza­torul Coman se află în stare de ebrietate, i-a permis să aşeze lemnele în stivă, în timpul efectuării lucrărilor, Coman n-a observat-o pe şefa centrului de exploatare forestieră Crudu şi a strâns-o cu tractorul de stivă, aceasta decedând în urma vătămărilor corporale.

Calificaţi acţiunile lui Coman, indicând etapele acestui proces de calificare.Calificaţi acţiunile lui Sârbu conform fazelor alegerii normei juridico-penale.3. Plugaru a organizat în casa sa o petrecere cu foştii colegi de universitate

cu care nu se văzuse de zece ani. în timp ce îi conducea la tren, casa lui a luat foc şi a ars definitiv.

Calificaţi incidentul produs, indicând cel puţin 5 versiuni posibile şi argumentaţi-le.

4. Arătaţi corelaţia dintre procesul calificării infracţiunilor şi rezolvarea unei probleme. Ce varietăţi de bază ale rezolvării problemelor în procesul calificării infracţiunilor cunoaşteţi?

5. Construiţi o programă-schemă a delimitării infracţiunilor înrudite după obiect, latura obiectivă, subiect şi latura subiectivă, care să vă aducă răspun­suri la calificarea infracţiunilor.

6. Cu ce metode de dobândire ilicită a bunurilor altei persoane prin escro­cherie de către persoanele cu funcţii de răspundere v-aţi întâlnit în practică sau în literatura juridică de specialitate? Toate sunt prevăzute de dispoziţia art. 190 CP? Dacă nu, care mai trebuie incluse în dispoziţia acestui articol?

7. Daţi exemple de componenţe de infracţiuni cu un singur semn comun, de componenţe cu câteva semne comune şi componenţe având toate semnele comune cu excepţia unuia.

8. Care este consecutivitatea corectă a stabilirii elementelor infracţiunii (obiectul, subiectul, latura obiectivă şi latura subiectivă) în procesul calificării infracţiunilor?

96

Page 94: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Capitolul IVDETERMINAREA ELEMENTELOR INFRACŢIUNII

ÎN PROCESUL CALIFICĂRII

§ 1. Stabilirea obiectului infracţiunii1.1. Noţiunea şi structura obiectului infracţiuniiLa calificarea infracţiunilor se efectuează confruntarea circumstanţelor

faptei reale cu circumstanţele tipice cuprinse în norma juridico-penală. După cum se ştie, doctrina penală a propus analiza acestor confruntări separat, con­form elementelor infracţiunii: 1) obiectul infracţiunii (asupra căruia se aten­tează); 2) latura obiectivă (cum se exprimă obiectiv atentarea); 3) subiectul infracţiunii (cine atentează); 4) latura subiectivă (cum îşi manifestă infractorul atitudinea psihică faţă de fapta săvârşită şi consecinţele ei). în corespundere cu aceasta, semnele componenţei infracţiunii de asemenea se clasifică în patru grupe. Bineînţeles, ca orice clasificare ştiinţifică, această sistematizare poartă un caracter convenţional, deoarece toate elementele infracţiunii există doar într-o unitate indisolubilă. Studierea acestor elemente şi semne separat repre­zintă un proces artificial. însă aplicarea metodei date este necesară pentru cunoaşterea mai profundă a faptelor examinate. Aceste consideraţii trebuie luate în seamă şi la calificarea potrivit elementelor infracţiunii.

Stabilirea elementelor infracţiunii presupune o consecutivitate anumită. Mai întâi de toate, se constată obiectul infracţiunii, deoarece fără o daună reală produsă obiectului de atentare e greu să vorbim despre săvârşirea unei fapte prejudiciabile, apoi se clarifică latura obiectivă, adică acele urme ce se produc în lumea obiectivă la comiterea unei fapte prejudiciabile. Ulterior, neapărat se va stabili subiectul sau autorul infracţiunii, deoarece fără el nu se poate vorbi de atitudinea sa psihică faţă de fapta săvârşită, adică de latura subiectivă a infracţiunii.

Obiectul infracţiunii este un element obligatoriu, inerent fiecărei in­fracţiuni, deoarece nu pot exista infracţiuni fără obiect de atentare. Potrivit opiniei doctrinei penale, unanim şi incontestabil recunoscută de majoritatea specialiştilor în domeniu, obiectul infracţiunii îl constituie relaţiile sociale exterioare infracţiunii, la care atentează subiectul infracţiunii, cauzându-i dc fapt sau eventual o anumită daună. Stabilirea acestor relaţii sociale ser­

97

Page 95: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

veşte, de obicei, unicul temei în pornirea urmăririi penale, pe parcursul căreia se efectuează calificarea iniţială a infracţiunii.

Doctrina penală a criticat, pe bună dreptate, opiniile aparate în literatura juridică, potrivit cărora obiect al infracţiunii pot fi numai unele elemente ale relaţiilor sociale, cum ar fi: subiectul lor1 sau bunurile materiale, ca formă materială a existenţei relaţiilor sociale,2 sau ca o altă “valoare juridică”, fară a o concretiza, însă înţeleasă ca un raport juridic3 etc., prin intermediul cărora sunt vătămate sau puse în pericol relaţiile sociale constituite înjurai acestora.

în dreptul penal obiectul infracţiunii are două semnificaţii. Mai întâi, în Partea specială a oricărui Cod penal, infracţiunile formează un sistem bine conturat, adică sunt grupate după obiectul lor, fapt ce facilitează identificarea lor. în rândul al doilea, obiectul infracţiunii are o mare importanţă pentru calificarea infracţiunilor, deoarece el constituie trăsătura absolut necesară a componenţei fiecărei infracţiuni prevăzute de legea penală.

Pentru soluţionarea problemelor legate de calificarea infracţiunilor după obiectele lor trebuie, mai întâi, să stabilim structura obiectului infracţiunii, în special care anume particularităţi ale obiectului infracţiunii intră în numărul semnelor componenţei de infracţiune şi au importanţă pentru calificare.

Aproape fiecare infracţiune atentează la câteva relaţii sociale, ce au o structură interioară complexă. Manifestându-se prin acţiunile intrareciproce dintre oameni sau a oamenilor faţă de societate în ansamblu, relaţiile sociale reclamă unele condiţii materiale de existenţă a lor. De exemplu, premisa necesară a existenţei relaţiilor de proprietate sunt bunurile materiale, banii; a relaţiilor sociale ce apără viaţa persoanei - corpul ei fizic ca totalitate de funcţii şi procese organice ce asigură viaţa etc. Bunurile materiale, banii, documentele reprezintă elemente materiale ce generează existenţa altor relaţii sociale. Astfel, relaţiile sociale formează obiectul juridic al infracţiunii, iar elementele materiale ale relaţiilor sociale constituie obiectul material al infracţiunii.

Mai mult decît atît, pe lîngă relaţiile sociale “reale”, care n-au nevoie de o reglementare juridică completă în cazul reglementării lor juridice, se formează o “aparenţă juridică”, adică se instituie relaţii juridice care asigură o conduită anumită a participanţilor la relaţiile sociale, precum şi apărarea acestor relaţii. De exemplu, relaţiile reale patrimoniale devin relaţii juridice de proprietate, dacă ele se desfaşoară pe cale legală, în baza legii.

1 Н. И. Коржанский. Объект и предмет уголовно-правовой охраны. М., 1980, р. 248.2 М. М. Исаев. Имущественные преступления. М., 1938, р. 42.3 А. В. Наумов. Уголовное право. Общая часть. Курс лекций. М., 1996, р. 147.

98

Page 96: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Susţinem fără rezerve opinia academicianului rus V. Kudreavţev că obiectul infracţiunii cuprinde: 1) relaţiile sociale reale dintre oameni; 2) forma lor juridică, care reglementează conduita subiectelor şi asigură ocrotirea lor; 3) premisele, condiţiile, formele (entităţile) materiale ale existenţei relaţiilor sociale.4 De exemplu, obiectul juridic al omorului îl constituie relaţiile sociale ale căror formare şi dezvoltare depind de decurgerea normală a vieţii omului. Forma juridică o alcătuiesc raporturile juridice ce asigură inviolabilitatea persoanei, iar obiectul material al omorului este corpul fizic al persoanei, ca totalitate de procese şi funcţii organice ce menţin individul în viaţă.

In dispoziţiile articolelor din Codul penal foarte rar este nominalizat expres obiectul infracţiunii, fiind descris numai un element dintre cele enu­merate, însă chiar în aceste cazuri în baza lor se poate constata obiectul infracţiunii.

Obiectul infracţiunii este nominalizat expres, bunăoară, în art. 337 CP (Trădarea de Patrie): suveranitatea, inviolabilitatea teritorială sau securitatea dc stat şi capacitatea de apărare a Republicii Moldova.

In componenţele materiale ale infracţiunii obiectul juridic este stabilit prin indicarea obiectului material al infracţiunilor sau a consecinţelor prcjudiciabile, ce ne apropie mult de deducerea acestuia.

în componenţele formale ale infracţiunii consecinţele prejudiciabile care demonstrează schimbările produse în obiectul juridic al infracţiunii nu sunt semne constitutive ale lor. Ele, de obicei, indică un singur element al obiectului juridic al infracţiunii - forma lui juridică, adică raporturile juridice stabilite pentru apărarea valorilor sociale.

Să examinăm procesul deducerii obiectului juridic al infracţiunilor atât iii cazul componenţelor materiale ale infracţiunii, cât şi în cazul în care legiuitorul vede infracţiunea drept o componenţă formală de infracţiuni.

în cazul componenţelor materiale de infracţiuni luăm ca exemplu omorul intenţionat, prevăzut în art. 145 CP. Obiectul juridic al omorului are urmă­toarea structură: 1) relaţiile sociale ale căror formare şi dezvoltare depind de desfăşurarea normală a vieţii omului; 2) forma lui juridică o alcătuiesc raporturile juridice care asigură inviolabilitatea persoanei; 3) obiectul ma­ici ial reprezintă corpul fizic al persoanei ca totalitate de procese şi funcţii organice ce menţin individul în viaţă.

I'lementele enumerate ale omorului intenţionat intră în întregime în

4 U. H. KyflpflBueB. Op. cit., 1972, p. 151.

99

Page 97: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

componenţa acestei infracţiuni, descrise în dispoziţia simplă a art. 145 CP - omorul unei persoane, care incontestabil înseamnă lipsirea ilegală de viaţă a altei persoane. De aceea persoana care califică o asemenea faptă prejudi- ciabilă ca omor intenţionat trebuie să stabilească următoarele: 1) a avut loc o atentare la viaţa omului consumată cu decesul acestuia sau cu primejdia reală de a deceda; 2) a fost ea ilegală, adică să stabilească dacă au fost încălcate raporturile juridice ce apără viaţa persoanei. Lipsirea intenţionată de viaţă a persoanei încă nu este motiv suficient de a-1 considera pe făptuitor vinovat de omor intenţionat, pentru că trebuie să clarificăm dacă au fost încălcate raporturile juridice ce apără viaţa persoanei, deoarece decesul vic­timei poate fi provocat, de exemplu, şi în condiţiile legitimei apărări. Dacă acţiunile intenţionate ale făptuitorului, îndreptate spre lipsirea de viaţă a persoanei, au fost ilegale (încălcau raporturile juridice stabilite în scopul apărării personalităţii), dar nu s-au soldat cu moartea ei, atunci fapta nu poate fi calificată drept omor consumat.

Şi mai clar se poate demonstra deducerea obiectului juridic al infracţiunii de furt. Spre deosebire de dispoziţia care conţine definiţia simplă a infracţiunii de omor, menţionată mai sus, în dispoziţia alin. (1) art. 186 CP este expres nominalizat obiectul material al furtului - bunurile altei persoane. Sustrăgând pe ascuns bunurile altei persoane, făptuitorul atentează la dreptul de prop­rietate al acesteia, drept ce constituie o formă juridică a relaţiilor de prop­rietate. Deci obiectul juridic al infracţiunii de furt poate fi denumit atât dreptul de proprietate, cât şi relaţiile de proprietate care sunt reglementate şi ocrotite de dreptul de proprietate.

La calificarea infracţiunilor descrise drept componenţe formale de in­fracţiuni, stabilirea obiectului se asigură prin determinarea raporturilor juri­dice, venite în apărarea valorilor sociale, adică prin confirmarea ilegalităţii faptei comise, deoarece astfel se prezumează şi pricinuirea daunei relaţiilor sociale, care în majoritatea cazurilor este incontestabilă. De exemplu, consta­tând ilegalitatea eschivării de la serviciul militar în termen, de la pregătirea militară obligatorie sau de la concentrările rezerviştilor (art. 353 CP), deducem că astfel se încalcă ordinea de completare a Forţelor Armate ale Republicii Moldova, fapt ce constituie obiectul juridic al infracţiunii date.

Lipsa în componenţa formală a infracţiunilor a semnelor ce caracterizează consecinţele survenite nu înseamnă că aceasta nu provoacă daune obiectului atentării. Anume prezenţa consecinţelor (paguba reală sau crearea primejdiei de a pricinui o anumită daună) reprezintă semnul esenţial material al tuturor infracţiunilor în dreptul penal. Dacă în aceste cazuri organul de urmărire

100

Page 98: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

penală sau instanţa de judecată nu este obligată să dovedească prezenţa consecinţelor prejudiciabile la calificare, deoarece ele sunt de acum apreciate de legiuitor la elaborarea normei juridico-penale (adeseori ele cu mare greu pot fi fixate prin semne concrete, din care cauză nici nu sunt descrise; într- adevăr, cum s-ar putea, de exemplu, cântări, măsura, număra etc. dauna pricinuită de calomnierea judecătorului?), atunci este necesar să se dove­dească că subiectul a prevăzut consecinţele acţiunilor prejudiciabile, cel puţin în linii generale, şi le-a dorit sau le-a admis în mod conştient.

Aşadar, pentru calificarea corectă a infracţiunilor după obiectele lor este necesar să cunoaştem bine structura obiectelor atât a infracţiunilor cu com­ponenţe materiale, cât şi a celor cu componenţe formale, precum şi esenţa elementelor care le formează, deoarece, cunoscând un element din structura obiectului, le putem uşor deduce şi pe celelalte, analizate mai sus.

Dacă, de exemplu, în componenţa infracţiunii este inclus obiectul ma­terial al infracţiunii, atunci se poate stabili toată structura obiectului de atentare. Astfel, art. 236 CP, ca obiect material al fabricării sau punerii în circulaţie a banilor falşi sau a titlurilor de valoare false, indică biletele Băncii Naţionale a Moldovei, monedele, valuta străină, hârtiile de valoare dc stat sau a altor titluri de valoare, utilizate pentru efectuarea plăţilor. Deci obiectul juridic al infracţiunii date îl constituie relaţiile sociale ale căror formare şi dezvoltare depinde de normala activitate a sistemului ereditar şi bănesc, forma lor juridică fiind raporturile juridice ce asigură inviolabilitatea acestui sistem, adică a bazelor economiei naţionale. Prin urmare, dacă o persoană, în scopul punerii în circulaţie, va fabrica monede vechi scoase din circulaţie ce au numai o valoare numizmatică, acţiunile ci nu pot fi calificate în baza prescrierilor art. 236 CP, deoarece fapta comisă nu posedă obiectul material al infracţiunii date şi deci nu poate atenta la bazele economiei naţionale. Atare acţiuni trebuie calificate potrivit art. 190 CP ca escrocherie, fiindcă ele atentează la proprietatea persoanelor fizice sau juridice. Cu alte cuvinte, indicarea obiectului material al infracţiu­nii în dispoziţia normei penale are două semnificaţii. Mai întâi, el devine un semn obligatoriu al componenţei date de infracţiune, care trebuie dovedit că există în fapta prejudiciabilă comisă. In rândul al doilea, el ne permite să deducem obiectul juridic al infracţiunii examinate.

Indicarea obiectului material ca semn al componenţei de infracţiune întotdeauna permite stabilirea întregii structuri a obiectului juridic al infrac­ţiunii şi efectuarea unei calificări juste a faptelor infracţionale. De exemplu, dacă bunurile proprietarului reprezintă obiectul material al distrugerii in­

101

Page 99: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

tenţionate a bunurilor oricărui proprietar, atunci obiectul juridic al infracţiunii îl constituie raporturile juridice ce asigură ocrotirea proprietăţii şi acţiunile date trebuie calificate potrivit art. 197 CP, iar dacă are loc distrugerea inten­ţionată a bunurilor de stat sau obşteşti în scopul slăbirii bazei economice şi a capacităţii de apărare a ţării, este vorba de obiectul material al unei diver­siuni şi, corespunzător, fapta comisă trebuie calificată conform art. 343 CP. Tot aşa se pot delimita divulgarea secretului de stat (art. 337 sau 344 CP) de divulgarea datelor urmăririi penale (art. 315 CP), dezordinile de masă (art. 285 CP) de organizarea sau participarea activă la acţiuni de grup care tulbură grav ordinea publică ori care implică minorii în aceste acţiuni (art. 358 CP), lipsirea de viaţă din imprudenţă (art. 149 CP) de încălcarea regulilor de protecţie a muncii (art. 183 CP) etc.

Insă nu toate componenţele infracţiunii au obiecte materiale sau victime ale infracţiunii. Chiar cele ce le au uneori sunt considerate de legiuitor drept componenţe formale, care, după cum se ştie, nu descriu consecinţele preju- diciabile ce ar indica, într-un fel sau altul, obiectul material sau victima. Bineînţeles, lipsa obiectului material sau a victimei infracţiunii complică stabilirea obiectului infracţiunii şi, desigur, calificarea lui corectă.

E foarte dificilă stabilirea obiectului juridic al infracţiunii în cazurile atentării la unele grupe compuse de relaţii sociale, între care există strânse legături de reciprocitate şi care se intersectează, concurează parţial una cu alta. Pentru a exemplifica, să ne referim la aşa obiecte ale infracţiunii ca viaţa şi sănătatea care au strânse legături de reciprocitate cu un şir de alte relaţii sociale ocrotite de legea penală. Viaţa şi sănătatea persoanei sunt apărate aproape de toate capitolele Părţii speciale a Codului penal. Normele juridico-penale, care, alături de alte valori sociale, apără viaţa şi sănătatea persoanei, pot fi grupate în funcţie de conţinutul obiectului atentării:

1. Infracţiunile care nemijlocit atentează la viaţa şi sănătatea persoanei:a) cauzarea decesului victimei (art. 145 - 150 CP, alin. (4) art. 151 CP);b) cauzarea daunei sănătăţii (art. 151 - 154, 156 şi 157 CP);c) care pun în pericol viaţa şi sănătatea persoanei (art. 155,158 - 163 CP);2. Infracţiunile care atentează la viaţa şi sănătatea persoanei concomitent

cu atentarea la:a) pacea omenirii (art. 139, 142 CP);b) securitatea omenirii (art. 135, 136, 144 CP);c) infracţiunile de război (art. 137, 138, 141, 143 CP);d) libertatea persoanei (art. 164 - 169 CP);e) inviolabilitatea sexuală (art. 171 -175 CP);

102

Page 100: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

f) drepturile politice (art. 181 CP);g) dreptul la muncă (art. 183 CP);h) proprietate (art. 187, 188, 189, 197, 198 CP);i) interesele familiei (art.202 CP);j) dezvoltarea fizică şi morală normală a minorului (art. 206 - 209 CP);k) sănătatea publică (art. 2 1 1 -2 1 9 CP);1) securitatea ecologică (art. 223 - 230 CP);m) securitatea circulaţiei şi exploatării transportului (art. 262 - 272 CP);n) securitatea publică (art. 278, 280, 283, 285, 287 etc. CP);0) activitatea normală a justiţiei (art. 305, 308, 309, 314 CP);p) activitatea normală a aparatului de stat (art.328, 329 CP);q) securitatea de stat şi capacitatea de apărare a ţării (art. 337 CP);r) sistemul politic al ţării (art. 340 CP);s) sistemul economic al ţării (art. 343 CP);t) modul de îndeplinire a serviciului militar (art. 368, 389, 390 CP etc.).Cu unele dintre obiectele enumerate pot să concureze şi relaţiile sociale

care asigură inviolabilitatea proprietăţii, libertăţii persoanei etc., ce ar putea fi grupate analogic.

Stabilind, de exemplu, că infracţiunea a cauzat decesul persoanei sau daune considerabile sănătăţii ori proprietăţii ei etc., încă n-o putem califica definitiv, deoarece în Codul penal există multe articole care prevăd răspun­derea penală pentru astfel de atentări. E mult mai uşor să calificăm o faptă prejudiciabilă, dacă, de exemplu, ştim că atentarea la viaţă a fost asociată, să zicem, concomitent cu atentarea la proprietate. Cercul normelor juridico- penale ce pot fi aplicate pentru calificare se micşorează esenţial. Poate fi vorba de banditism (art. 283 CP), diversiune (art. 343 CP), tâlhărie (art. 188 CP) sau de un concurs real de infracţiuni contra persoanei şi contra proprie­tăţii. Calificarea definitivă poate fi efectuată numai cu ajutorul altor elemente ale infracţiunii. Deci stabilirea obiectului faptei prejudiciabile este o măsură de alegere a grupei de componenţe înrudite, dintre care mai cu minuţiozitate trebuie (bineînţeles, cu ajutorul celorlalte elemente ale infracţiunii) să căutăm norma juridico-penală necesară.

Deoarece obiectul juridic al infracţiunii îl constituie raporturile juridice, este important să stabilim structura obiectului infracţiunii şi din punctul de vedere al structurii raporturilor juridico-penale. Orice raport juridico-penal cuprinde, în structura sa, trei elemente:

1) Subiecţii raportului juridic, adică participanţii la el, care pot fi oamenii persoane fizice sau juridice, ori statul, reprezentat prin organele sale. în

103

Page 101: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

urma săvârşirii unei infracţiuni, participanţii la raportul juridic pot deveni subiecte ale infracţiunii sau victime ale ei, ori, cum opinează doctrina juridică română, subiecte active şi subiecte pasive.

2) Conţinutul raporturilor juridice, care este format din drepturile şi obligaţiunile corelative ce revin subiectelor participante, astfel încât fiecărui drept îi corespunde o obligaţiune şi viceversa. în cadrul infracţiunii se încalcă drepturile unei părţi a raportului juridic. Deci dauna cauzată obiectului in­fracţiunii se manifestă prin încălcarea drepturilor participanţilor la raporturile juridice. De exemplu, proprietarul a fost lipsit de dreptul său legitim de a poseda o cantitate anumită de avere, alegătorul a fost lipsit de dreptul său electoral, adică de a alege sau de a fi ales, cetăţenii au fost lipsiţi de dreptul de a trăi într-un mediu ecologic pur etc.

3) Obiectul raportului juridic, adică lucrurile, fenomenele şi valorile da­torită cărora între participanţii raportului juridic se stabilesc drepturi şi obligaţiuni corelative.

Cu alte cuvinte, la calificarea infracţiunilor trebuie să găsim raportul juridic concret apărut în urma comiterii faptei prejudiciabile: subiectul in­fracţiunii şi victima lui, drepturile legitime ale victimei care au fost încălcate şi, bineînţeles, bunurile, valorile şi fenomenele care au servit drept temei pentru apărarea drepturilor legitime ale victimelor infracţiunii.

Pentru a delimita mai clar obiectul infracţiunii ca relaţie socială de formele materiale ale existenţei acestora, susţinem teza doctrinei juridice române, potrivit căreia acestea urmează să fie numite obiect juridic şi obiect mate­ria! ale infracţiunii, ale căror categorii şi mod de stabilire le vom analiza aparte în subparagrafcle următoare.

1.2. Categoriile obiectului juridic al infracţiuniiObiectul juridic al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale, reglementate

şi ocrotite de legea penală, vătămate sau ameninţate efectiv printr-o faptă prejudiciabilă comisă.

In scopul analizei mai profunde a obiectului infracţiunii, doctrina penală distinge, convenţional, obiect general, obiect generic (de grup) şi obiect nemijlocit de bază sau suplimentar al infracţiunii. La baza acestei clasificări este pus un anumit cerc de relaţii sociale omogene, cuprinse de un obiect sau altul de ocrotire penală.

Obiectul juridic general al infracţiunii îl constituie întreg ansamblul (sistemul) de relaţii sociale sau, conform alin. (1) art. 2 CP, întreaga ordine de drept a Republicii Moldova ocrotită de legea penală. Bineînţeles, o in­fracţiune sau chiar două şi mai multe nu pot cauza daune întregii ordini de

104

Page 102: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

drept a ţării. Menţionând că obiectul general al infracţiunii îl constituie întreaga ordine de drept a ţării, arătăm doar că orice infracţiune atentează neapărat la cel puţin o parte din componenta întregii ordini de drept, precizată de celelalte categorii ale obiectului juridic al infracţiunii.

Se consideră că definiţia obiectului juridic general face posibilă atât delimitarea relaţiilor sociale ocrotite de legea penală faţă de relaţiile neocrotite de ea, precum şi stabilirea limitelor acţiunii legii penale. De exemplu, poate fi obiect material al infracţiunii atentarea la averea proprie sau e posibilă răspunderea penală pentru sinucidere etc.? Bineînţeles că nu, deoarece nu e posibilă formarea unor relaţii sociale între oameni şi lucruri sau numai între lucruri. Relaţiile sociale pot apărea numai între oameni în legătură cu acestea.

Legea penală, utilizând metoda enumerării (alin. (1) art. 2 CP), aduce toate relaţiile sociale ocrotite de ea, chiar şi unele relaţii sociale (de exemplu, persoana, proprietatea etc.) reglementate şi de alte norme juridice (administra­tive, civile, de muncă etc.). însă în aceste cazuri, potrivit alin. (2) art. 14 CP, dauna cauzată obiectului infracţiunii trebuie să fie în proporţii esenţiale ce permite a delimita faptele infracţionale de alte fapte ilicite, adică se stabileşte limita acţiunii legii penale. Cu alte cuvinte, precizarea obiectului general al infracţiunii se efectuează cu ajutorul alin. (1) art. 2 şi alin. (2) art. 14 CP.

Totodată, obiectul juridic general al infracţiunii, stabilit în modul indicat, nu permite distingerea specificului unor grupuri de infracţiuni asemănătoare. Aşadar, teoria dreptului penal deosebeşte obiectul juridic generic (de grup) şi obiectul juridic nemijlocit al infracţiunii.

Obiectul juridic (de grup) se consideră doar acea parte a obiectului juri­dic general care constituie un grup de relaţii sociale omogene, interdepen­dente. Obiectul juridic generic se poate stabili după denumirea capitolelor din Partea specială a Codului penal. La baza sistematizării normelor penale în capitole, legiuitorul a pus unul sau mai multe obiecte juridice generice ale infracţiunilor. De exemplu, la baza construirii Capitolului al IV-lea (Infracţiuni privind viaţa sexuală) stă un singur obiect generic - relaţiile sociale referitoare la ocrotirea libertăţii şi inviolabilităţii sexuale ale persoa­nei, în timp ce infracţiunile din Capitolul al XlII-lea al Codului penal sunt unite potrivit câtorva obiecte juridice generice: securitatea publică şi ordinea publică etc.

Această sistematizare are o importanţă deosebită pentru codificarea normelor juridico-penale. Adoptând legea penală, legiuitorul plasează in­fracţiunile în Partea specială a Codului penal într-o anumită consecutivitate, bazându-se pe obiectul juridic generic. Această consecutivitate depinde de

105

Page 103: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

gradul importanţei relaţiilor sociale ocrotite. Spre deosebire de Codul penal al RM din 1961, care stabilea importanţa obiectelor juridice generice după triada “statul, persoana şi societatea”, Codul penal al RM din 2002 stabileşte această importanţă după formula “omenirea, persoana, societatea şi statul”.

Cu ajutorul obiectului juridic generic se dezvăluie gradul comparativ al valorilor sociale ocrotite de legea penală, inclusiv gradul necesităţii ocrotirii lor pe cale juridico-penală; se dezvăluie caracterizarea valorilor sociale ce programează metodele posibile de pedepsire a conduitei ilegale; se stabilesc metodele posibile de atentate infracţionale etc.

Concretizarea obiectului juridic general şi celui generic ale infracţiunii se efectuează cu ajutorul obiectului ei juridic nemijlocit.

Obiectul juridic nemijlocit al infracţiunii îl formează valoarea socială concretă asupra căreia a atentat infractorul. Un grup de infracţiuni, conţinând un obiect juridic generic comun, include totuşi infracţiuni ce atentează la diferite obiecte, dar care reprezintă numai unele părţi ale obiectului juridic generic. De exemplu, în Capitolul al XVIII-lea din Partea specială a Codului penal sunt expuse infracţiunile ce atentează la ordinea stabilită de satisfacere a serviciului militar ca la obiect juridic generic, dar fiecare infracţiune în parte atentează la un obiect juridic nemijlocit de sine stătător, care este parte componentă a obiectului juridic generic, cum ar fi: ordinea de subordonare şi relaţiile reciproce, ordinea de executare a anumitor reguli statutare, ordinea exercitării puterii, ordinea de satisfacere a serviciului militar, ordinea utilizării patrimoniului militar, ordinea de exploatare a tehnicii militare, ordinea de executare a serviciului militar pe timp de război.

în cazul unor infracţiuni, obiectul juridic generic poate coincide cu cel nemijlocit. De exemplu, în cazul vandalismului ordinea publică constituie atât obiectul juridic generic, cât şi obiectul juridic nemijlocit al atentării.

Obiectul juridic nemijlocit reprezintă o parte a obiectului juridic general şi o parte a celui generic sau, după cum s-a menţionat, coincide cu acesta. De aceea, fiecare relaţie socială ocrotită de legea penală cuprinde semnele obiectului juridic general, semnele obiectului juridic generic şi semnele obiectului juridic nemijlocit.

Obiectul juridic nemijlocit are o importanţă deosebită pentru sistemati­zarea infracţiunilor unui capitol într-un subsistem. De exemplu, infracţiunile economice, în funcţie de obiectul juridic nemijlocit, pot fi sistematizate în următoarele grupe: infracţiuni economice cu caracter general; infracţiuni economice în domeniul finanţelor; infracţiuni economice în comerţ; infrac­ţiuni economice în construcţii. Infracţiunile contra autorităţii publice şi a

106

Page 104: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

securităţii de stat au fost clasificate de noi în 11 subgrupe, infracţiunile militare - în 9 subgrupe etc.5

Spre deosebire de obiectul juridic general, descris în alin. (1) art. 2 CP şi de obiectul juridic generic, nominalizat în denumirea capitolelor din Partea specială a Codului penal, obiectul juridic nemijlocit este prevăzut doar în unele articole din Partea specială a Codului penal, de exemplu, în art. 337 CP, în alte articole el se subînţelege, în altele sunt fixate doar unele elemente din structura sa. Referindu-se la acest fapt, profesoara rusă N. Kuzneţova a observat just că legiuitorul, ţinând cont de regulile tehnicii legislative şi de faptul că legea penală trebuie să fie cât mai laconică, iar după volum cât mai restrânsă, în dispoziţia normelor penale obiectul juridic nemijlocit se descrie mai frecvent prin redarea semnelor daunei prejudiciabile pricinuite, obiec­telor materiale sau victimelor şi descrierea locului săvârşirii infracţiunii.6 După cum s-a arătat în subparagraful anterior, obiectul juridic nemijlocit se deduce din elementele structurale ale obiectului infracţiunii.

Este necesar de menţionat că, deseori, comiterea infracţiunii cauzează daune diferitelor relaţii sociale, că, practic, nu există infracţiuni care ar cauza daune sau ar pune în pericol doar o singură relaţie socială, un singur interes al victimei. De exemplu, diversiunea are patru obiecte juridice nemijlocite: baza economică a Republicii Moldova; viaţa persoanelor; sănătatea lor; prop­rietatea. Luând în considerare importanţa lor pentru determinarea esenţei infracţiunii, precum şi a scopului criminalizării acesteia, doctrina penală deosebeşte două categorii de obiecte juridice nemijlocite: de bază şi facul­tative (suplimentare).

Obiectul juridic nemijlocit de bază reprezintă relaţia socială pentru care a fost instituită infracţiunea corespunzătoare, care permite dezvăluirea naturii sociale şi juridice a acesteia, cărei i se provoacă întotdeauna daune şi fără atentarea la ea n-ar exista infracţiunea dată.

Prin obiectjuridic nemijlocitfacultativ (suplimentar) se înţeleg asemenea relaţii sociale care, meritând o ocrotire penală de sine stătătoare, în cazul unor infracţiuni este ocrotită alături de obiectul juridic nemijlocit de bază al acestora şi cărora li se poate cauza o daună în legătură cu atentarea la obiectul juridic nemijlocit de bază. în exemplul de mai sus, ca obiecte juridice ne­mijlocite facultative se consideră viaţa persoanelor, sănătatea lor şi

5 A. Borodac. Manual de drept penal. Partea specială. Chişinău, 2004.л H. Ф. Кузнецова. Преступление и преступность. МГУ, 1969, р. 117.

107

Page 105: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

proprietatea, deoarece ele sunt ocrotite odată cu baza economică a statului şi infracţiunea de diversiune va exista chiar şi atunci când unui sau mai multor obiecte nemijlocite menţionate nu li se vor produce daune.

La delimitarea obiectului juridic nemijlocit de bază de cel facultativ trebuie să ţinem cont de următoarele cerinţe: 1) ce relaţie socială dintre cele lezate de fapta infracţională este cea mai importantă; 2) ce relaţie socială redă esenţa infracţiunii; 3) cărei relaţii sociale i s-a cauzat un prejudiciu mai mare; 4) cărei relaţii sociale i se provoacă întotdeauna daune; 5) ce relaţie socială poate să nu fie vătămată în urma atentării. în exemplul adus, obiectul juridic nemijlocit de bază al diversiunii este baza economică a Republicii Moldova, fiindcă numai ea corespunde cerinţelor nominalizate.

în legea penală există norme ce prevăd răspunderea penală pentru un atentat la două obiecte juridice nemijlocite de bază, aşa-zisele complexe. Astfel de infracţiune, prin care sunt atacate concomitent două obiecte juridice nemijlocite de bază se numeşte infracţiune cu obiect dublu. De exemplu, tâlhăria cauzează concomitent daune la două obiecte: proprietatea şi personalitatea. Unul dintre aceste obiecte (proprietatea) se consideră prioritar, deoarece această normă este amplasată în Capitolul “Infracţiuni contra patrimoniului”. La tâlhărie unii autori numesc incorect personalitatea ca obiect nemijlocit suplimentar.7 Din cele expuse de noi mai sus, ambele obiecte în cazul tâlhăriei se consideră obiecte nemijlocite de bază, deoarece lipsa unuia exclude existenţa tâlhăriei ca infracţiune.

Menţionăm că stabilirea, chiar şi aproximativă, a semnelor obiectului juridic al infracţiunii şi a daunei pricinuite lui, poate servi, în majoritatea cazurilor, drept temei suficient pentru pornirea urmăririi penale, ceea ce face posibilă efectuarea unui şir de acţiuni procesuale pentru stabilirea probelor cauzei penale.

1.3. Obiectul material al infracţiuniiîn teoria dreptului penal, prin obiect material al infracţiunii se înţeleg

obiectele, bunurile şi lucrurile, ce servesc dovadă materială, condiţii sau mărturii ale existenţei anumitor relaţii sociale, iar luarea, distrugerea, modificarea sau schimbarea lor cauzează daune obiectului juridic al infracţiunii.8

1 Уголовное право России. Обитая часть. Том 1. Под редакцией А. Н. Игнатова и Ю. А.Красикова. М.: Норма-инфра. 1999, р. 109.

8 Г. А. Кригер. Op. cit.. р. 31.

108

Page 106: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

4

în timp ce obiectul juridic există în orice infracţiune, deoarece inexistenţa acestuia exclude infracţiunea, obiectul material nu este prezent în orice in­fracţiune, ci numai în cazurile în care relaţia socială ocrotită constă sau se exprimă într-o formă materială. Un astfel de obiect material există, de exem­plu, în cazul infracţiunilor contra patrimoniului. El este format din bunul asupra căruia se îndreaptă activitatea infracţională (bunul luat ilegal, dela­pidat, distrus, obţinut prin escrocherie sau cerere ilegală etc.), sau din corpul fizic al persoanei asupra căruia se îndreaptă acţiunea de ucidere sau vătămare (atentare la viaţă sau sănătate), din material rulant, instalaţiile de cale ferată etc. (infracţiunile în domeniul transporturilor), din flora, fauna şi populaţia naturală a acestora, precum şi din substanţele, materialele şi deşeurile radioac­tive, bacteriologice sau toxice, a pesticidelor, erbicidelor sau a altor substanţe chimice etc. (infracţiuni ecologice), din documente ce conţin secrete de stat, drapel, stemă, imn ale Republicii Moldova sau ale altui stat, imprimante, ştampile, sigilii, documente oficiale care acordă drepturi sau eliberează de obligaţii (infracţiuni contra autorităţilor publice şi securităţii de stat) etc.

Aşadar, obiectul material este un element facultativ al relaţiilor sociale ca obiect juridic al infracţiunii. Dacă însă obiectul material al infracţiunii este indicat într-o normă penală concretă - de exemplu în art. 254 CP (Comercializarea mărfurilor de proastă calitate sau necorespunzătoare standardelor), atunci el obligatoriu trebuie demonstrat pe această cauză penală. în caz contrar, se exclude existenţa infracţiunii.

Potrivit art. 285 din Codul civil în vigoare, bunuri sunt toate lucrurile de apartenenţă individuală sau colectivă şi drepturile patrimoniale.

Lucruri sunt obiectele materiale în raport cu care pot exista drepturi şi obligaţiuni civile. Ele trebuie să posede un şir de trăsături specifice diferitelor grupuri de infracţiuni. Particularităţile lucrurilor ca obiecte materiale ale însuşirii avutului proprietarului sunt:

-jsă posede valoare de întrebuinţare, adică capacitatea de satisfacere a necesităţilor omului şi de punere în circuitul civil;

- să aibă valoare de schimb în care se materializează, într-o formă sau alta, munca omului. De aceea, flora, fauna şi populaţia naturală a acestora, de obicei, nu se consideră obiecte materiale ale infracţiunilor contra patri­moniului, dar pot fi obiecte materiale ale infracţiunilor ecologice, care posedă alte trăsături specifice acestor infracţiuni;

- să se afle real în evidenţa proprietarului, deoarece, în caz contrar, ase­menea atentate vor fi calificate în baza art. 196 CP drept cauzare de daune materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere;

109

Page 107: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

- făptuitorul să nu deţină dreptul de proprietate asupra acestor lucruri, adică sunt străine pentru el. De aceea, nu pot fi obiect material al însuşirii lucrurile asupra cărora proprietatea este comună.

Deci drept obiect material al însuşirii bunurilor din avutul proprietarului poate fi orice lucru sau obiect care satisface o necesitate de ordin material sau cultural al oamenilor: mărfuri, materie primă, maşini, bancnote emise de Banca Naţională, titluri de valoare, înscrisuri prezentând o anumită valoare bănească, valută străină aflată în circulaţie etc.

O analiză amănunţită cu evidenţierea trăsăturilor comune, asemănătoare celeia pe care am facut-o mai sus, trebuie efectuată şi asupra obiectelor materiale ale altor infracţiuni, de exemplu, a infracţiunilor ecologice, eco­nomice etc., deoarece lipsa unei caracterizări specifice obiectului material al infracţiunii neagă existenţa infracţiunii.

Prin drepturi patrimoniale, ca obiecte materiale ale infracţiunilor, se în­ţelege dreptul asupra unui lucru sau alte acţiuni cu caracter patrimonial. De exemplu, potrivit art. 189 CP, în calitate de obiect material al şantajului poate servi dreptul asupra unui bun (făptuitorul poate pretinde cedarea unuia sau mai multor drepturi de proprietate, fară să dorească cedarea bunului însuşit) sau alte acţiuni cu un caracter material (efectuarea gratuită a unei lucrări, prestarea unor servicii gratuite, nimicirea testamentului, refuzul la moştenire sau la cota-parte dintr-o proprietate comună etc.).

E de menţionat că nu toţi penaliştii recunosc dreptul la avere ca obiect material al şantajului. Profesorul rus G. N. Borzencov afirmă că, în general, dreptul la un lucru nu trebuie considerat obiect material al şantajului, deoarece obiectul material al fiecărei infracţiuni contra proprietăţii e întotdeauna ma­terial, iar dreptul la avere e o categorie nematerială ce ţine de domeniul relaţiilor sociale.9 Nu susţinem această opinie, deoarece, în primul rând, după cum am mai arătat, potrivit dreptului civil, dreptul la un lucru este o varietate a bunurilor proprietarului, iar în al doilea rând, făptuitorul nu pretinde cedarea proprietăţii, ci numai a unor împuterniciri ale proprietarului.

Prin luarea, cererea, modificarea, fabricarea, distrugerea, dobândirea, or­ganizarea unor explozii, incendierea sau alte acţiuni similare, repararea ne­calitativă etc., se produc daune obiectului juridic nemijlocit de bază al in­fracţiunii. Demonstrarea acestor caracteristici are importanţă decisivă pentru calificarea corectă a infracţiunilor.

’ Г. H. Борзенков. Ответственность за мошенничество. МГУ, 1971, р. 19.

110

Page 108: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Deosebirea esenţială dintre obiectul material şi cel juridic al infracţiunii constă în următoarele:

1) obiectul juridic reprezintă o totalitate de relaţii sociale ocrotite de legea penală, iar obiectul material reprezintă nişte condiţii, mărturii, forme materiale ale existenţei relaţiilor sociale prin intermediul cărora se atentează la obiectul juridic al infracţiunii;

2) obiectul juridic este un element obligatoriu al fiecărei infracţiuni, pe când obiectul material este un element obligatoriu doar al unor infracţiuni;

3) obiectul material nu întotdeauna suferă daune, schimbări, uneori chiar se menţine ori se îmbunătăţeşte, pe când obiectul juridic întotdeauna suferă daune sau există primejdia reală de a suferi daune.

Şi, în sfârşit, obiectul material al infracţiunii trebuie delimitat de instru­mentele şi mijloacele comiterii ei. Instrumentele şi mijloacele infracţiunii înlesnesc comiterea infracţiunii şi reprezintă o metodă de realizare a ei. De exemplu, scara pentru accelerarea furtului, instrumente la efracţie, autovehi­cule pentru transportarea celor furate, somnifere pentru adormirea victimei, lichide inflamabile pentru incendieri, cuţite sau arme pentru a comite omoruri sau vătămări ale integrităţii corporale etc„ uneori instrumentele şi mijloacele comiterii unei infracţiuni se pot transforma în obiecte materiale ale altei infracţiuni şi viceversa. De exemplu, arma furată se poate transforma în mijloc de atac armat în cazul banditismului.

Stabilirea obiectului infracţiunii reprezintă numai o fază a calificării ei şi, după cum s-a menţionat, el poate servi doar pentru efectuarea unei cali­ficări preliminare, în baza căreia se poate pomi o cauză penală. Procesul calificării infracţiunii se poate finaliza numai după precizarea şi examinarea tuturor elementelor infracţiunii.

§ 2. Stabilirea laturii obiective a infracţiunii2.1. Noţiuni generaleUrmătorul element care trebuie limpezit în procesul calificării infracţiunii

este latura obiectivă a infracţiunii. Din dispoziţia art. 14 CP, care aduce definiţia infracţiunii, rezultă că infracţiune se consideră conduita prejudi- ciabilă a persoanei care corespunde anumitor semne fixate în legea penală, semne care în totalitatea lor se numesc componenţă a infracţiunii. Caracterul şi gradul prejudiciabil ale infracţiunii, descrise în lege ca o componenţă de infracţiune, depinde de caracterul obiectului la care se atentează, de caracterul laturii obiective, de particularităţile subiectului şi de caracterul laturii

111

Page 109: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

subiective ale faptei infracţionale (art. 15 CP). Activitatea infracţională reprezintă “o totalitate de acţiuni, operaţii, conduite, îndreptate către un anumit scop’'.10

Latura obiectivă a infracţiunii reprezintă un proces al atentatului prejudiciabil şi ilegal asupra intereselor ocrotite de lege, un aspect exterior al acestuia, din punctul de vedere al desfăşurării consecutive a acestor fenomene şi evenimente, care încep cu acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă şi se consumă cu survenirea consecinţelor infracţionale."

Legea penală descrie latura obiectivă a infracţiunii cu ajutorul următoa­relor semne, a căror totalitate formează componenţa de infracţiune: acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă, consecinţele prejudiciabile, raportul cauzal dintre acţiunea sau inacţiunea săvârşită şi urmările care au survenit, precum şi timpul, locul, împrejurările, metoda şi mijloacele de săvârşire a infracţiunii.

După cum se vede, latura obiectivă a infracţiunii constă din trei elemente consecutive:

1) acţiunea sau inacţiunea, comise într-un anumit timp, loc, împrejurare, prin anumite metode sau cu anumite mijloace;

2) consecinţele prejudiciabile sau primejdia reală a survenirii lor;3) raportul cauzal dintre acţiunile sau inacţiunile prejudiciabile şi unnările lor.Doctrina penală clasifică semnele laturii obiective, ca de altfel şi semnele

altor elemente ale infracţiunii, în două categorii: obligatorii (necesare) şi facultative. Purtând un caracter convenţional, această clasificare este utilă, deoarece reflectă importanţa juridică şi greutatea specifică a semnelor laturii obiective la construcţia componenţei de infracţiune concrete, contribuie la calificarea infracţiunii, precum şi la individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale.

La semnele obligatorii ale laturii obiective legea penală referă circum­stanţele incluse de legiuitor în orice componenţă de infracţiune, adică acele semne sau cel puţin un singur semn obligatoriu - acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă fară de care nu poate exista nici o infracţiune. Semnele obli­gatorii au o importanţă decisivă la calificarea infracţiunilor. în aceste cazuri, toate celelalte semne (consecinţele, raportul cauzal, locul, timpul, metoda, împrejurările şi mijloacele) se socot facultative şi trebuie luate în considerare la individualizarea răspunderii şi pedepsei penale. Facultative deci se numesc semnele ce se utilizează doar la descrierea unor infracţiuni.

10 В. H. Кудрявцев. Право и поведение. М.. 1978, р. 14.11 В. Н. Кудрявцев. Объективная сторона преступления. М., 1960, р. 9.

112

Page 110: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Este de remarcat că la descrierea categoriilor concrete de infracţiuni, legiuitorul poate utiliza fie toate semnele posibile ale laturii obiective, menţionate anterior, fie numai o parte dintre ele. în acest caz, toate semnele concrete sunt obligatorii şi ele trebuie luate în considerare la calificare. De exemplu, latura obiectivă a furtului are următoarele semne obligatorii: acţiunea, adică o sustragere, metoda, adică pe ascuns, daune materiale în proporţii esenţiale, raportul cauzal dintre sustragere şi daunele survenite; iar latura obiectivă a furtului calificat mai are şi alte semne: locul şi timpul comiterii lui stabilite de lege. Toate celelalte semne posibile ale laturii obiec­tive pentru furt se vor considera semne facultative, care vor fi luate în con­siderare numai la individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale.

Constatarea corectă a semnelor laturii obiective are o importanţă deose­bită, fiindcă, adeseori, anume ea ne dă posibilitate să clarificăm definitiv semnele obiectului infracţiunii, deja apreciate preliminar, precum şi, apoi, să stabilim semnele subiectului şi ale laturii subiective ale faptei prejudi­ciabile. Doar unele atentate pot fi comise de un cerc restrâns de persoane, prin folosirea unui număr limitat de metode şi cu o anumită vinovăţie. De exemplu, nu poate fi săvârşită o eschivare de la plata pensiei alimentare pentru întreţinerea copiilor prin incendiere sau un furt al unui bun material printr-o denunţare calomnioasă. Stabilind corect metoda de acţiune comisă, putem, în unele cazuri, să conchidem care este obiectul atentării infracţionale, iar, uneori, şi vinovăţia făptuitorului. De exemplu, aflând despre un atac asupra unei persoane, ofiţerul de urmărire penală consultă articolele din Codul penal despre infracţiunile contra persoanei, huliganism, tâlhărie, ban­ditism, actele de teroare, dar nu pe cele referitoare la falsificarea documentelor sau regulilor de prevenire a incendiilor; în cazul unei coruperi, se ştie că ea poate fi comisă numai de către o persoană cu funcţii de răspundere; o sus­tragere a bunurilor materiale poate fi comisă numai intenţionat etc.

Deşi, în plan juridic, latura obiectivă are aceeaşi importanţă pentru justi­ficarea răspunderii penale ca şi obiectul, subiectul sau latura subiectivă ale infracţiunii şi în acest sens toate elementele infracţiunii sunt echivalente, putem conchide că ea joacă un rol de cimentare a acestora.

Latura obiectivă este strâns legată de obiectul atentării, deoarece con­secinţele prejudiciabile, după esenţa lor, nu reprezintă altceva decât dauna cauzată obiectului ocrotit de legea penală.

Latura obiectivă este legată şi de subiectul infracţiunii, deoarece ea nu reprezintă altceva decât conduita infracţională a acestuia, care s-a produs efcctiv în realitatea obiectivă înconjurătoare.

Page 111: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Latura obiectivă , formându-se sub influenţa conştiinţei şi voinţei subiectului infracţiunii, fiind întruchipată în realitate, reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului faţă de cele comise, adeseori ne poate indica scopul şi motivul activităţii infracţionale.

Semnele laturii obiective au însemnătate pentru delimitarea infracţiunilor. Aceasta se efectuează, de obicei, în cazurile în care s-a stabilit că mai multe fapte atentează la una şi aceeaşi relaţie socială ocrotită de legea penală. De exemplu, furtul şi jaful se deosebesc doar după semnele laturii obiective: sustragere pe ascuns - furt; sustragere deschisă - jaf.

Latura obiectivă a infracţiunii în dispoziţia articolelor din Codul penal este descrisă mai detaliat decât alte elemente ale infracţiunii, de aceea cali­ficarea infracţiunii pare a fi simplă. însă, conform unor cercetări, erorile în urma acestor calificări ajung până la 20%. Explicaţia constă în faptul că la calificarea infracţiunilor, semnele ce caracterizează latura obiectivă se în­tâlnesc mai des decât celelalte, au un sens variat, adeseori sunt constituite din formaţiuni complexe şi au un caracter alternativ sau definitoriu.

2.2. Stabilirea acţiunii prejudiciabileLegislaţia penală fie interzice, sub ameninţarea pedepsei penale, comiterea

unor acţiuni concrete, fie, din contra, prescrie cetăţenilor să acţioneze activ într- un anumit mod. Prin urmare, interdicţia sau prescripţia ordonate de legea penală pot fi încălcate de făptuitor atât printr-o acţiune activă, cât şi printr-o inacţiune.

Acţiunea prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, este o formă activă a conduitei omului, o comportare conştientă şi volitivă, care poate fi comisă fie printr-o mişcare a corpului (lovirea cu pumnul, cu piciorul, cu un cuţit sau cu un alt obiect, aruncarea unei pietre etc.), fie prin săvârşirea unui act pe care legea îl interzice (trecerea peste frontiera vamală a Republicii Mol­dova a mărfurilor, obiectelor şi a altor valori în proporţii mari, eludându-se controlul vamal ori tăinuindu-le etc.), fie printr-o activitate prejudiciabilă mai puţin sau mai mult îndelungată (participarea la activitatea unei bande armate sau la atacurile săvârşite de ea, sau atragerea minorilor în activităţi criminale, sau instigarea lor la săvârşirea infracţiunilor etc.).

Acţiunea prejudiciabilă, comisă sub orice formă indicată mai sus, este o conduită conştientă şi volitivă, de aceea, un alienat care nu conştientizează acţiunile sale sau nu poate să le dirijeze din cauza stării patologice, nu acţio­nează în sensul juridico-penal, orice crimă ar săvârşi şi orice daună ar cauza.

Formele acţiunii prejudiciabile pot fi realizate în mod diferit. Mai des ele se manifestă prin uzul de forţă fizică asupra intereselor legale ocrotite de legea penală.

114

Page 112: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Acţiunea se poate realiza şi prin gesturi simbolice, de exemplu, la insul­tarea militarului (art. 366 CP), la înjosirea onoarei şi demnităţii naţionale (art. 346 CP) sau prin cuvinte, de exemplu, chemările publice la răsturnarea sau schimbarea prin violenţă a orânduirii constituţionale (art. 341 CP) etc.

La săvârşirea acţiunilor prejudiciabile, făptuitorul poate utiliza diferite instrumente, mecanisme, procese tehnologice, animalele sau chiar alte per­soane, folosindu-se de iresponsabilitatea sau de vârsta lor fragedă, fie de lipsa lor de informare despre starea reală a lucrurilor.

Cazurile în care subiectul infracţiunii utilizează animalele (un câine dresat pentru a fura), alţi oameni care nu pot fi subiecţi ai infracţiunii (un copil pentru a pătrunde într-o încăpere printr-o gaură îngustă), mecanismele (o macara pentru a sustrage mărfurile de după un gard înalt) etc., în doctrina penală se numesc cauzare de daune prin intermediul cuiva sau a ceva. în asemenea cazuri, autor al infracţiunii va fi recunoscută persoana şi nu ani­malele, oamenii cu mecanismele folosite intenţionat pentru săvârşirea ei.

Sunt posibile cazurile când, inducând în eroare o persoană care poate fi subiect al infracţiunii, făptuitorul comite infracţiunea cu ajutorul ei. în acest caz, răspunderea penală a acestor persoane este diferită. De exemplu, infractorul îi dă altei persoane bani falşi pentru ca aceasta să-i schimbe în valută străină sau, afirmând că arma este încărcată cu cartuşe de manevră (oarbe), îi propune să împuşte în glumă în cineva. în primul caz, persoana înşelată nu va purta răspundere penală, pentru că ea nu-şi dădea seama că banii sunt falşi, autor al infracţiunii se va considera persoana care a transmis banii acestei persoane. în al doilea caz, persoana înşelată va purta răspundere penală pentru lipsirea de viaţă din imprudenţă (art. 149 CP), deoarece ea putea şi trebuia să se asigure personal cu ce fel de cartuşe era încărcată arma, iar persoana care a “glumit” astfel va răspunde pentru omor intenţionat.

O importanţă deosebită pentru răspunderea penală are stabilirea mo­mentului începerii şi consumării acţiunii prejudiciabile. Aceste limite per­mit: delimitarea infracţiunii unice de pluralitatea de infracţiuni; infracţiunile continue şi prelungite de repetarea infracţiunii; stabilirea momentului con­sumării infracţiunii; deciderea aplicării amnistiei şi graţierii etc.

în infracţiunile comise din imprudenţă, începutul acţiunii prejudiciabile se consideră încălcarea regulilor care creează primejdia cauzării daunelor prevăzute de lege, iar consumarea ei coincide cu momentul survenirii con- sccinţelor prejudiciabile.

începerea şi consumarea acţiunilor prejudiciabile în cazul infracţiunilor intenţionate depinde de categoria infracţiunii. în legătură cu aceasta, în doc­

115

Page 113: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

trina penală a fost propusă clasificarea infracţiunilor, pe care o susţinem, în următoarele categorii: 1) momentane; 2) multimomentane; 3) continue; 4) prelungite; 5) cu consecinţe îndepărtate.12

In infracţiunile momentane, începutul şi consumarea acţiunilor prejudi- ciabile coincid (insulta verbală a militarului, art. 366 CP).

La infracţiunile multimomentane, începutul şi consumarea acţiunilor prejudiciabile nu coincid în timp. Acţiunea poartă un caracter de durată, de exemplu, săvârşirea operaţiunilor ilegale (spălarea) cu mijloace băneşti sau cu alte valori dobândite cu bună-ştiinţă pe cale ilegală (art. 243 CP) sau desfăşurarea pseudoactivităţii de întreprinzător, adică crearea de întreprinderi fără intenţia de a desfăşura activitatea de întreprinzător (art. 242 CP).

La infracţiunea continuă, început al acţiunii se consideră actul de încălcare a legii penale, iar sfârşitul ei - încetarea activităţii infracţionale datorită autodenunţării, reţinerii infractorului sau survenirea unor evenimente care împiedică această activitate. De exemplu, evadarea din locurile de detenţie începe din momentul părăsirii fără autorizaţie a locului de deţinere şi se consumă la întoarcerea făptuitorului în acest loc, odată cu autodenunţarea acestuia organelor de drept sau din momentul reţinerii infractorului.

La infracţiunile prelungite, începutul acţiunii se va considera primul act infracţional, iar ultimul act infracţional va constitui sfârşitul ei. Spre exemplu, sustragerea pe parcursul unei zile din apartament a averii este o infracţiune prelungită, al cărei început este prima scoatere a bunurilor, iar sfârşitul - scoaterea ultimei părţi de avere din încăpere.

La infracţiunile cu consecinţe îndepărtate, începutul acţiunii va fi primul act infracţional, îndreptat spre cauzarea consecinţelor prejudiciabile, iar momentul consumării îl va constitui începutul survenirii consecinţelor prejudiciabile. De exemplu, dacă vinovatul trimite coletul poştal cu o cutie de bomboane otrăvite, atunci începutul acţiunii va fi umplerea coletului poştal cu bomboane otrăvite, iar consumarea acţiunii va fi folosirea bomboanelor de către destinatar.13

Pentru stabilirea corectă a acţiunilor prejudiciabile trebuie să cunoaştem procedeele tehnico-juridice, pe care legiuitorul le utilizează la descrierea lor în articolele respective din Partea specială a Codului penal.

1. Enumerarea şi caracterulprejudiciabil al acţiunilor infracţionale sunt

12 Г. В. Тимейко. Общее учение об объективной стороне преступления. Ростов, 1977, р. 44.13 Уголовное право России. Op. cit., р. 119-120.

116

Page 114: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

descrise exact, complet şi exhaustiv în textul legii. De exemplu, art. 186 CP arată că latura obiectivă a furtului o constituie sustragerea pe ascuns a bunu­rilor altei persoane, iar art. 337 CP conţine enumerarea exhaustivă a acţiunilor care alcătuiesc latura obiectivă a trădării de Patrie: trecerea de partea duş­manului; spionaj; divulgare a secretului de stat unui stat străin, unei orga­nizaţii străine sau reprezentanţilor lor; acordarea de ajutor unui stat străin la înfăptuirea activităţii duşmănoase împotriva Republicii Moldova.

în atare cazuri, legiuitorul utilizează o astfel de construcţie legislativă a laturii obiective, care exclude orice posibilitate de a interpreta extensiv ac­ţiunile indicate. Aşadar, dacă legea penală conţine descrierea unicei acţiuni care formează latura obiectivă a infracţiunii date sau lista acţiunilor alterna­tive cu caracter exhaustiv, atunci activitatea persoanelor ce efectuează cali­ficarea juridico-penală a infracţiunilor constă în „suprapunerea simplă” a construcţiei legislative a laturii obiective cu circumstanţele stabilite ale faptei comise. însă este de observat că, mai întâi, persoana care efectuează califi­carea trebuie să interpreteze just toţi termenii juridici utilizaţi de legiuitor Ia descrierea acţiunii infracţionale. Bunăoară, în primul exemplu trebuie să interpretăm corect noţiunea unor aşa termeni ca „sustragerea bunurilor altei persoane”, precum şi „sustragerea pe ascuns a acestor bunuri” prin metodele de interpretare analizate anterior.

2. Uneori, articolele din Partea specială a Codului penal conţin dispoziţii care nu descriu exhaustiv acţiunile prejudiciabile, ceea ce nu înseamnă că există infracţiuni fără comiterea acestora. Latura obiectivă a infracţiunilor date este construită doar prin indicarea consecinţelor prejudiciabile. De exemplu, art. 151 CP nu conţine noţiunea şi caracterizarea acţiunilor preju­diciabile care provoacă vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, ci indică doar daunele concrete produse sănătăţii persoanei care se consideră vătămări grave ale integrităţii corporale sau ale sănătăţii, acordând doctrinei penale şi practicii judiciare dreptul de a concretiza şi dezvălui acele forme de acţiuni ale făptuitorului. în aceste cazuri, se mai spune că legiuitorul permite să considerăm acţiune prejudiciabilă orice acţiune ilegală care poate provoca consecinţele cerute de lege. De exemplu, lipsirea de viaţă, intenţio­nată sau din imprudenţă, nu depinde de forma concretă de acţiune comisă care provoacă decesul persoanei - prin otrăvire, împuşcare, lovirea cu de­getul, cu pumnul, cu piciorul, cu un cuţit, cu o piatră, prin înecare, prin strangulare, cu ajutorul unui tractor, autovehicul sau prin alte mecanisme etc. Numai în baza cunoaşterii profunde a legilor, a practicii judiciare, a doctrinei penale şi datorită unei pregătiri profesionale, persoanele care

117

Page 115: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

efectuează calificarea infracţiunilor vor putea stabili corect cercul de acţiuni prejudiciabile pe care le-a avut în vedere legiuitorul, formând modelul legislativ al infracţiunii analizate. Dar, bineînţeles, după clarificarea acţiunilor prejudiciabile ilegale concrete, prin care se poate realiza latura obiectivă a infracţiunii analizate, trebuie, mai întâi să le interpretăm corect, iar apoi să „suprapunem” aceste acţiuni cerute de legea penală cu acţiunile stabilite ale faptei comise.

3. In legea penală, precizarea acţiunilor prejudiciabile se realizează, uneori, prin aşa-numitele dispoziţii de blanchetă. Legea fixează răspunderea penală pentru încălcarea anumitor reguli de conduită, stabilite în domeniile tehnicii, ocrotirii sănătăţii, medicinei veterinare, pregătirii militare, industriei, tehnicii securităţii etc. Este de menţionat că, în dispoziţiile de blanchetă, legea penală, indicând categoria încălcărilor, nu dezvălue caracterul lor. De exemplu, „încălcarea din neglijenţă a regulilor şi mijloacelor de acordare a asistenţei medicale” (art. 213 CP), „insolvabilitatea intenţionată” (art. 252 CP), „încălcarea regulilor de securitate sau de exploatare a mijloacelor de transport” (art. 264 CP), „încălcarea regulilor de protecţie contra incendiilor” (art. 296 CP) etc. Aceste dispoziţii nu conţin nici o explicaţie suplimentară despre faptul care anume acţiuni trebuie considerate infracţiune. De aceea, în mod obligatoriu, trebuie să consultăm actele normative la care face trimi­tere legiuitorul, iar mai apoi, ca şi în primul şi în al doilea caz, e necesar să le dezvăluim astfel încât pe urmă să le confruntăm cu acţiunile stabilite ale faptei comise.

Deci, numai cunoscând modul de determinare a acţiunilor prejudiciabile a diferitelor construcţii legislative a laturii obiective, putem efectua just calificarea juridico-penală a infracţiunilor comise.

Şi, în sfârşit, la stabilirea acţiunilor prejudiciabile, luând în considerare că ele reprezintă o comportare conştientă şi volitivă a omului, trebuie să ţinem cont de faptul că voinţa persoanelor responsabile, care au atins vârsta răspunderii penale, poate fi paralizată parţial sau complet de diverse circumstanţe care, în mod diferit, influenţează răspunderea penală. La aceste circumstanţe se referă: 1) acţiunea forţei majore; 2) constrângerea fizică; 3) constrângerea psihică.

Forţa majoră reprezintă o influenţă a cataclismelor, calamităţilor natu­rale, mecanismelor, sistemelor tehnice, oamenilor, animalelor, proceselor maladive din organismul omului etc., care nu permite persoanei să întreprindă liber acţiuni. De exemplu, pompierii n-au putut stinge un incendiu din lipsa de apă; medicul n-a putut sosi la timp la bolnav din lipsa mijloacelor de

Page 116: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

transport; încărcătura necesară n-a fost transportată din cauza inundaţiilor care au distrus un pod etc.

în prezenţa circumstanţelor forţei majore, fapta persoanei îşi pierde importanţa juridico-penală. De exemplu, în acţiunile militarului care nu s-a prezentat la serviciu, revenind din concediu sau dintr-o instituţie curativă, din cauza unei calamităţi naturale sau în legătură cu o maladie grea, lipseşte infracţiunea prevăzută de art. 371 CP (Dezertarea). însă în cazurile în care circumstanţele forţei majore puteau fi învinse, dar învingerea lor risca interese importante sau poate chiar viaţa, răspunderea penală pentru refuzul îndepli­nirii anumitor acţiuni survine conform regulilor reţinerii infractorului (art. 37 CP), stării de extremă necesitate (art. 38 CP) sau riscului întemeiat (art. 40 CP). De exemplu, angajatul poliţiei nu se poate eschiva de la urmărirea şi reţinerea unui infractor înarmat, motivând că viaţa sa este pusă în pericol. Lucrătorii organelor de drept nu pot fi traşi la răspundere penală pentru îndeplinirea cerinţelor infractorilor privind predarea banilor, armelor, dro­gurilor, mijloacelor de transport cu scopul de a salva viaţa persoanelor cap­turate în calitate de ostatici. Legalitatea acestor acţiuni este justificată de regulile stării de extremă necesitate.

Prin constrângerefizică se înţelege violenţa fizică aplicată unei persoane (legarea de mâini şi de picioare, chinuirea, torturarea persoanei, închiderea într-o încăpere etc.) de către altă persoană, în urma căreia victima este lipsită de posibilitatea de a acţiona liber, după voinţa sa. în acest caz, persoana nu poate fi trasă lă răspundere penală pentru prejudicierea intereselor ocrotite în alin. (1) art. 39 CP

în esenţă, constrângerea fizică reprezintă o varietate a circumstanţelor forţei majore. însă răspunderea penală pentru cauzarea daunei intereselor ocrotite de legea penală prin constrângere fizică, în urma căreia persoana menţine posibilitatea de a-şi dirija acţiunile, se stabileşte în condiţiile stării de extremă necesitate (alin. (2) art. 39 CP).

Prin constrângere psihică se înţelege constrângerea persoanei la comiterea unei fapte prejudiciabile sub ameninţarea cu omor sau cu altă violenţă fizică asupra sa sau a persoanelor apropiate, cu nimicirea averii sau cu încălcarea altor drepturi importante ale victimei. în cazul constrângerii psihice, persoana are posibilitatea să execute anumite acţiuni sau, din contra, să se abţină de la comiterea lor, însă ea nu face aceasta, temându-se de o eventuală răfuială.

Anume posibilitatea reală de a-şi manifesta voinţa sa, de regulă, nu ex­clude răspunderea penală pentru acţiunile sau inacţiunile comise sub influenţa ameninţărilor. Doar în cazuri excepţionale, în prezenţa condiţiilor stării de

119

Page 117: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

extremă necesitate, persoana care a comis o infracţiune (de obicei, uşoară sau mai puţin gravă) poate fi liberată de răspundere penală. De exemplu, un funcţionar, sub ameninţarea cu omor sau cu aplicarea unei alte violenţe fizice, transmite formularul unei procuri a instituţiei, cu ajutorul căreia ulterior a fost comisă o însuşire ilegală a averii proprietarului. Persoana dată poate să nu fie liberată de răspundere penală, mai ales dacă însuşirea a fost în proporţii mari sau deosebit de mari.

2.3. Stabilirea inacţiunii prejudiciabileInacţiunea constituie o formă pasivă a conduitei omului, însă, ca şi

acţiunea, presupune o comportare conştientă şi volitivă. De exemplu, medicul nu-i acordă bolnavului asistenţa de urgenţă, o mamă nu-şi alăptează copilul, persoana cu funcţie de răspundere nu-şi exercită îndatoririle de serviciu etc.

Inacţiuneaprejudiciabilă presupune nesăvârşirea acelor acţiuni pe care persoana trebuia şi putea să Ie săvârşească sau neîmpiedicarea survenirii consecinţelor prejudiciabile pe care persoana era obligată să le preîntâmpine.

Din această definiţie rezultă că pentru constatarea acţiunii prejudiciabile în procesul calificării infracţiunii se cere prezenţa concomitentă a două condiţii: 1) obligaţia şi 2) posibilitatea reală a persoanei de a acţiona într-un anumit mod.

Obligaţia de a acţiona poate să decurgă din:1) indicaţia expresă a legii sau a unui alt act normativ;2) îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau ale celor profesionale;3) relaţiile de rudenie şi familiale;4) activitatea anterioară a persoanei care, prin comportamentul său, a

pus victima sau alte interese ocrotite de legea penală într-o situaţie primejdioasă.

Astfel, art. 226 CP obligă persoanele cu funcţii de răspundere care gesti­onează o organizaţie comercială, obştească sau nestatală să lichideze conse­cinţele încălcărilor ecologice. Eschivarea de la această obligaţie constituie o infracţiune prejudiciabilă pedepsită penal, căci a provocat consecinţele prevăzute în acest articol. Codul familiei obligă părinţii să poarte grijă mi­norilor inapţi pentru muncă, să-i întreţină material. încălcarea acestor înda­toriri are drept urmare răspunderea penală stabilită în art. 202 CP. Regulile de circulaţie rutieră, ca act normativ subordonat legii, cer de la conducătorii mijloacelor de transport auto să acorde ajutor persoanelor care au suferit de pe urma unui accident rutier provocat de ei. Neîndeplinirea acestei obligaţii va fi pedepsită în baza reglementărilor art. 266 CP.

Obligaţia de a acţiona decurge din însăşi natura serviciului şi meseriei

120

Page 118: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

deţinute. Lucrătorii poliţiei, de exemplu, sunt datori să împiedice săvârşirea infracţiunilor; medicii - să acorde bolnavilor asistenţă urgentă; pompierii - să salveze oamenii şi bunurile în timpul incendiului. Neexecutarea acestor obligaţii atrage răspunderea penală stabilită în art. 162 CP (Neacordarea de ajutor unui bolnav) sau art. 329 CP (Neglijenţa în serviciu).

Ca exemplu al obligaţiei determinată de relaţiile familiale sau de rudenie poate servi eschivarea de la acordarea ajutorului material părinţilor sau soţului (art. 203 CP).

Obligaţia juridică de a acţiona rezultă şi din activitatea unei persoane implicate la generarea primejdiei pentru interesele ocrotite de lege. De exemplu, o persoană şi-a asumat obligaţia să transporte cu luntrea peste un râu victima, iar când luntrea s-a răsturnat, nu i-a acordat ajutorul necesar (art. 163 CP - Lăsarea în primejdie). Cetăţeanul care a aprins un rug în pădure este obligat să-l stingă. Persoana care benevol şi-a luat îndatorirea să supravegheze un anumit timp copilul vecinului este obligat să-şi respecte această obligaţie, în caz contrar el poate fi tras la răspundere penală pentru lăsarea în primejdie.

In afară de obligaţia de a acţiona, se mai cere să clarificăm dacă făptuitorul a avut posibilitatea reală de a întreprinde acţiuni active şi de a preveni survenirea consecinţelor prejudiciabile. Limitele acestei posibilităţi sunt stabilite atât de circumstanţele obiective existente (împrejurările, timpul, inexistenţa condiţiilor de păstrare a bunurilor materiale, un volum de muncă foarte mare, neasigurarea pazei corespunzătoare, situaţia concretă etc.), cât şi de posibilităţile subiective ale făptuitorului (profesionismul, studiile ne­cesare, experienţa de lucru şi calificarea, capacitatea fizică sau intelectuală de a-şi îndeplini atribuţiile de muncă sau de serviciu etc.).

Ca şi în cazul comiterii acţiunilor prejudiciabile, este importantă stabilirea momentului de începere şi terminare a inacţiunilor prejudiciabile.

început al inacţiunii prejudiciabile se consideră momentul apariţiei con­diţiilor şi circumstanţelor în prezenţa cărora persoana trebuia şi avea posibi­litatea să acţioneze, iar terminare a inacţiunii prejudiciabile se consideră, de obicei, momentul survenirii consecinţelor prejudiciabile prevăzute expres de lege. De exemplu, în cazul neglijenţei în serviciu (art. 329 CP) început al inacţiunii prejudiciabile se consideră momentul neîndeplinirii de către o persoană cu funcţii de răspundere a obligaţiilor de serviciu pe care ea trebuia şi putea să le îndeplinească, iar moment al consumării inacţiunii va fi consi­derat momentul cauzării daunelor în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice.

121

Page 119: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

însă, uneori, moment al consumării inacţiunii prejudiciabile se consideră momentul neîndeplinirii acţiunilor pe care persoana trebuia şi putea să le înfăptuiască, indiferent de survenirea consecinţelor, în cazurile în care legiui­torul nu prevede expres survenirea acestora, ci numai le presupune. De exem­plu, eschivarea cu rea-voinţă de la plata pensiei alimentare pentru întreţinerea copiilor se consideră consumată dacă ea a avut loc mai mult de trei ori, indiferent de faptul a dus aceasta sau nu la înrăutăţirea situaţiei materiale sau sănătăţii copiilor.

în legătură cu aceasta, doctrina penală deosebeşte două forme de inacţiuni:1) inacţiunea pură; 2) inacţiunea mixtă.14

Inacţiunea pură constă în neîndeplinirea acţiunilor pe care persoana trebuia şi putea să le comită, indiferent de survenirea consecinţelor: eschi­varea de la serviciul militar în termen, de la pregătirea militară obligatorie sau de la concentrările rezerviştilor (art. 353 CP), eschivarea cu rea-voinţă de la plata pensiei alimentare pentru întreţinerea copiilor minori (art. 202 CP), neretumarea pe teritoriul vamal al Republicii Moldova a valorilor cul­turale scoase din ţară, în cazul în care întoarcerea lor este obligatorie (art. 248 CP) etc. Momentul începerii şi consumării acestor inacţiuni a fost de­monstrat mai sus.

Inacţiunea mixtă presupune comiterea inacţiunii de care legea penală leagă survenirea consecinţelor prejudiciabile. De cele mai multe ori, Codul penal în vigoare prevede răspunderea penală anume pentru inacţiunea mixtă. La acestea se referă infracţiunile comise prin inacţiune contra securităţii circulaţiei sau exploatării mijloacelor de transport, cele însoţite de încălcarea ordinii circulaţiei materialelor şi a obiectelor de pericol general, de încălcarea ordinii unor reguli speciale de securitate a anumitor activităţi, neglijenţa în serviciu etc. Dacă aceste inacţiuni nu se consumă cu survenirea consecinţelor prejudiciabile expres prevăzute de legea penală, ele nu pot fi pedepsite în mod penal, ci numai în mod administrativ, disciplinar sau material.

în cazurile inacţiunii mixte, făptuitorul nu preîntâmpină survenirea con­secinţelor prejudiciabile, deşi, în virtutea legii, obligaţiilor de serviciu sau celor profesionale, trebuia şi putea să le prevină. Primejdia apariţiei conse­cinţelor prejudiciabile poate rezulta atât în urma acţiunii unor forţe exterioare (forţele naturii, procesele tehnologice, lucrul maşinilor şi mecanismelor, acţiunile altor persoane etc.), cât şi a acţiunilor comise cu vinovăţie sau fără

14 f. B. Thmchko. Op. cit., p. 64-67.

122

Page 120: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

vinovăţie a însuşi subiectului infracţiunii. Dacă o persoană a aprins un rug în pădure şi nu l-a stins după ce a plecat, ea va fi trasă la răspundere penală pentru distrugerea, din imprudenţă, a masivelor forestiere (art. 232 CP). în acest caz, are loc inacţiunea mixtă, când acţiunea făptuitorului a creat primejdia pe care el era obligat să o prevadă. în alt caz, pompierii, după ce au fost sesizaţi, nu vin la locul incendiului şi, ca rezultat, încăperea arde complet. Desigur, incendiul a apărut nu din cauza pompierilor, însă ei, neîndeplinindu-şi obligaţiile de serviciu, n-au prevenit daunele survenite.

Pentru descrierea inacţiunilor prejudiciabile, în Codul penal se utilizează aceleaşi procedee tehnico-juridice ca şi la descrierea acţiunilor prejudiciabile, analizate mai sus.

Aceeaşi influenţă asupra inacţiunilor prejudiciabile o au circumstanţele forţei majore, constrângerea fizică sau psihică, descrise anterior. De exemplu, şeful depozitului alimentar nu va purta răspundere penală pentru neglijenţă în serviciu dacă alterarea alimentelor, păstrate în instalaţiile refrigerente, s-a produs din cauza deconectării reţelei electrice.

2.4. Stabilirea consecinţelor prejudiciabilePrin consecinţe prejudiciabile se înţelege survenirea schimbărilor

prejudiciabile în obiectul atentării infracţionale sau crearea primejdiei reale de survenire a acestora.

Deoarece orice infracţiune descrisă de legea penală este materială, unii savanţi consideră că în general nu există infracţiuni fără consecinţe preju­diciabile. Profesorul rus A. N. Trainin afirmă: „ ... a ne imagina că legea penală pedepseşte acţiunile care nu cauzează nici cea mai neînsemnată daună obiectului, înseamnă să acceptăm că legiuitorul stabileşte pedeapsa pentru acţiuni inofensive, nevătămătoare”.15 Noi am preciza această poziţie prin sintagma „nu există infracţiuni fără survenirea consecinţelor prejudiciabile, care pot fi consecinţe-rezultat, ce provoacă schimbări prejudiciabile în obiectul infracţiunii, ocrotit de legea penală sau consecinţe-urmări, care creează primejdia reală de a produce schimbări prejudiciabile în obiectul infracţiunii”.

în doctrina penală au fost expuse unele opinii vizavi de această problemă. Una dintre ele aparţine profesorului rus N. D. Durmanov, care recunoştea posibilitatea survenirii consecinţelor prejudiciabile ca o însuşire a acţiunii însăşi.16

15 А. Н. Трайнин. Общее учение о составе преступления. М., 1957, р. 140.16 Н. В. Дурманов. Стадии совершения престутения по советскому уголовному праву.

М., 1955, р. 40.

123

Page 121: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Profesorul ras G. V. Timeico consideră că „posibilitatea survenirii con­secinţelor prejudiciabile constituie un semn de sine stătător al laturii obiective a infracţiunii”,17 adică nu se referă nici la însuşirile acţiunii (inacţiunii), nici la consecinţele prejudiciabile.

Un şir de savanţi, la care ne alăturăm şi noi, consideră că posibilitatea reală a survenirii anumitor consecinţe materiale reprezintă o categorie spe­cială a rezultatului infracţional, a urmărilor prejudiciabile. De exemplu, aca­demicianul ras V. N. Kudreavţev afirmă că „însăşi posibilitatea survenirii consecinţelor prejudiciabile constituie, bineînţeles, tot o consecinţă preju- diciabilă specială” .18

Această opinie a fost susţinută şi de legiuitorul nostru, deşi primejdia reală a survenirii daunelor materiale sau fizice este prevăzută de legea penală în mod diferit. în unele cazuri, crearea primejdiei cauzării anumitor daune este indicată expres în lege în calitate de consecinţă prejudiciabilă. De exemplu, alin. (1) art. 224 CP prevede răspunderea penală pentru activităţile ilegale sau încălcarea regulilor stabilite ce ţin de fabricarea, importul, ex­portul, îngroparea, păstrarea, transportarea sau utilizarea substanţelor, ma­terialelor şi deşeurilor radioactive, bacteriologice sau toxice, precum şi a pesticidelor, erbicidelor sau ale altor substanţe chimice, dacă aceasta creează pericolul cauzării de daune esenţiale sănătăţii populaţiei sau mediului.

în cazul în care legea penală indică expres o daună concretă produsă obiectului infracţiunii, posibilitatea survenirii acestor consecinţe se consideră numai o tentativă sau chiar o pregătire de infracţiune. De exemplu, acţiunea persoanei care a creat primejdia survenirii consecinţelor indicate de lege, bunăoară, persoana a aprins o ţigară în întreprinderea supusă pericolului exploziei, fară ca să se producă explozia, poate fi considerată o tentativă de infracţiune prevăzută de art. 301 CP.

în alte cazuri atât survenirea anumitor consecinţe prejudiciabile, cât şi posibilitatea survenirii acestora nu sunt expres indicate în lege, deşi asemenea urmări se subînţeleg. De exemplu, la încălcarea regulilor de zbor (art. 262 CP) se subînţelege posibilitatea survenirii unor catastrofe aeriene, punerea în acţiune a sistemului de apărare antiaeriană, încălcarea graficului zborurilor internaţionale etc. Infracţiunea se consideră consumată indiferent de survenirea acestor consecinţe-rezultat sau consecinţe-urmări.

17 Г. В. Тимейко. Op. cit., p. 87.IR Учебник уголовного права. Обитая часть. М., 1966, р. 98.

Page 122: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Altminteri nici nu se poate, deoarece, conform definiţiei materiale a fiecă­rei infracţiuni (art. 14 CP), infracţiune se consideră doar fapta prejudiciabilă, adică o faptă care a produs sau a putut să producă real o daună infracţională obiectului atentării, indiferent de faptul dacă această daună sau posibilitatea survenirii ei este prevăzută expres de legea penală sau numai dacă ea este subînţeleasă de legiuitor la construirea componenţei date de infracţiune.

In funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil al consecinţelor infrac­ţionale, deosebim consecinţe materiale şi consecinţe nemateriale.

La rândul lor, consecinţele materiale se împart în două grupe: 1) patri­moniale (nimicirea sau deteriorarea averii, sustragerea, însuşirea sau obţi­nerea ilegală a averii etc.); 2)fizice (decesul persoanei, vătămări ale integrităţii corporale sau ale sănătăţii de un anumit grad etc.).

Consecinţele nemateriale, de asemenea, pot fi diferite: 1) morale, cauzate intereselor personalităţii (calomnierea judecătorului sau a persoanei care efectuează urmărirea penală - art. 366 CP); 2 )politice (uzurparea puterii de stat - art. 339 CP), schimbarea ilegală a orânduirii constituţionale (art. 340, 341 CP); 3) organizatorice, care provoacă daune activităţii normale a aparatului de stat sau diferitelor organizaţii neguvemamentale (unele infrac­ţiuni săvârşite de persoane cu funcţii de răspundere ori care gestionează organizaţiile neguvemamentale, unele infracţiuni contra justiţiei sau contra autorităţilor publice şi a securităţii de stat etc.).

Stabilirea consecinţelor prejudiciabile în mare măsură depinde de modul de form ulare legislativă a acestora la construirea componenţelor de infrac­ţiune concretă.

1. Legea penală indică expres şi concretizează caracterul şi gradul preju­diciabil ale consecinţelor. De exemplu, decesul victimei, contaminarea cu maladia SIDA, pieirea în masă a animalelor, otrăvirea mediului etc.

Stabilirea acestor consecinţe în procesul calificării infracţiunilor nu pre­zintă mari dificultăţi, deoarece ele sunt destul de clare şi nu e dificil să le confruntăm cu consecinţele depistate în fapta infracţională comisă.

2. Pentru stabilirea consecinţelor prejudiciabile uneori se utilizează noţiuni şi termeni din diferite domenii ale altor ştiinţe.

Ca să elucidăm caracterul infracţional al acestor consecinţe, trebuie să apelăm la actele normative din alte ramuri de drept, care descriu noţiunile şi termenii respectivi. De exemplu, art. 275 CP numeşte în calitate de consecinţă avarierea unei garnituri de tren, a unei nave aeriene sau navale, art. 270 CP - deraierea sau deteriorarea materialului rulant etc. Conţinutul acestor noţiuni legea penală nu-1 dezvăluie. Calificând infracţiunea în baza acestor articole,

125

Page 123: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

ofiţerul de urmărire penală, procurorul, judecătorul, pentru clarificarea conse­cinţelor faptei prejudiciabile ca semn al componenţei de infracţiune, trebuie să apeleze la actele normative ramurale ce stabilesc ordinea şi regulile de atribuire a incidentelor la noţiunea şi clasificarea lor corespunzătoare în transportul aerian, feroviar şi acvatic. De exemplu, pentru dezvăluirea no­ţiunii vătămărilor grave, medii sau uşoare ale integrităţii corporale sau a sănătăţii, trebuie să examinăm Regulamentul de apreciere medico-legală a gravităţii vătămării corporale, aprobat prin ordinul Ministerului sănătătii nr. 99 din 27 iunie 2003.19

3. Uneori, legiuitorul determină consecinţele faptei prejudiciabile prin includerea în conţinutul normei juridice a diferitelor noţiuni definitorii, de evaluare: daune materiale în proporţii considerabile, mari sau deosebit de mari (art. 186-200 CP), urmări grave (art. 189, 223, 329 etc. CP), daune în proporţii considerabile intereselor publice (art. 327 CP) etc.

Elucidarea noţiunii consecinţelor definitorii se efectuează în baza analizei cerinţelor normelor juridico-penale şi a circumstanţelor fiecărei cauze penale concrete.

Câteodată noţiunea lor este interpretată de însuşi legiuitor. De exemplu, art. 126 CP defineşte noţiunea proporţiei deosebit de mari, proporţiei mari, daunelor considerabile şi daunelor esenţiale.

Elucidarea noţiunilor consecinţelor definitorii se mai efectuează şi în baza interpretărilor date de Plenul CSJ. De exemplu, conform pct. 16 al Hotărârii Plenului CSJ „Cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre purtarea, păstrarea, transportarea, fabricarea, comercializarea ilegală, sustragerea armelor de foc, a muniţiilor sau substanţelor explozive, păstrarea neglijentă a armelor de foc şi a muniţiilor” nr. 31 din 9 noiembrie 1998, prin urmări grave ale păstrării neglijente a armelor de foc şi a muniţiilor (art. 291 CP) se înţelege cauzarea vătămării medii a integrităţii corporale sau a să­nătăţii la două sau mai multe persoane, cauzarea vătămărilor grave a integ­rităţii corporale sau a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, survenirea decesului uneia sau mai multor persoane, nimicirea sau deteriorarea bunurilor proprietăţii în proporţii deosebit de mari, întreruperea de lungă durată a activităţii transportului, comunicaţiilor etc.

în unele cazuri, consecinţele definitorii reprezintă o circumstanţă agra­vantă a infracţiunii date. De exemplu, urmările grave ale divulgării secre­

19 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 170-172, 8 august 2003.

126

Page 124: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

tului de stat constituie o circumstanţă agravantă a acestei infracţiuni prevă­zută în alin. (2) art. 344 CP. în aceste cazuri, noţiunea urmărilor grave trebuie să rezulte din noţiunea consecinţelor componenţei de bază. Astfel, consecinţa de bază a divulgării secretului de stat este cunoaşterea acestui secret de către alte persoane care nu trebuiau să le cunoască, iar prin urmări grave ale acestei consecinţe s-ar putea înţelege eşecul unui program de stat pe motiv că au fost divulgate informaţii deosebit de importante sau informaţiile obţinute de la făptuitor au fost transmise unui serviciu de spionaj străin etc.

Adeseori, consecinţele definitorii (de evaluare) încheie enumerarea apro­ximativă a consecinţelor infracţiunii examinate. De exemplu, art. 270 CP prevede răspunderea penală pentru oprirea samavolnică, fară necesitate, a trenului prin decuplarea conductei generale a frânei sau printr-un alt mijloc, dacă aceasta a provocat:

a) accidente cu oameni;b) deraierea sau deteriorarea materialului rulant;c) alte urmări grave.în aşa cazuri urmările grave ca noţiune definitorie trebuie să rezulte din

consecinţele exemplificate anterior acestora, dar nicidecum din orice con­secinţe posibile pentru orice infracţiune. Astfel, prin alte urmări grave ale accidentelor cu oameni (prin accidente cu oameni se înţelege rănirea, muti­larea uneia sau mai multor persoane sau chiar decesul unei persoane) se înţelege decesul a două sau mai multor persoane, iar prin alte urmări grave ale deraierii sau deteriorării materialului rulant (care presupun diferite avarii ce au provocat daune materiale în proporţii mari) se subînţelege cauzarea unor daune materiale în proporţii deosebit de mari, încălcarea traficului fe­roviar, staţionarea îndelungată a vagoanelor, producerea unei catastrofe ecologice de proporţii etc.

Elucidarea gradului de gravitate a consecinţelor definitorii într-o anumită măsură se poate efectua cu ajutorul comparării sancţiunilor prevăzute pentru săvârşirea diferitelor infracţiuni cu consecinţe omogene. De exemplu, comparând sancţiunea art. 246 CP, care prevede răspunderea penală pentru limitarea concurenţei libere prin încheierea unui acord ilegal ce prevede diviziunea pieţei, limitarea accesului la piaţă, cu înlăturarea altor agenţi economici, majorarea sau menţinerea preţurilor unice, fapta săvârşită cu aplicarea violenţei, cu sancţiunile articolelor 145, 151, 152 şi 153 CP, care specifică noţiunea şi caracterul violenţei, ce poate fi aplicată unei persoane, putem conchide că violenţa drept consecinţă a art. 246 CP cuprinde total­mente violenţa prevăzută de art. 152 şi 153 CP şi nu include violenţa fixată

127

Page 125: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

în art. 145 şi 151 CP, ale căror sancţiuni sunt mai mari. în primul caz fapta se va califica în baza art. 246 CP, iar în al doilea cele comise vor fi încadrate în baza unui concurs de infracţiuni reglementate de art. 246 CP şi art. 145 sau 151 CP. Tot aşa se va proceda şi în cazul în care legea penală nu specifică dacă decesul unei persoane se provoacă intenţionat sau din imprudenţă. De exemplu, comparând sancţiunea art. 298 CP, care prevede răspunderea penală pentru încălcarea regulilor de exploatare a obiectivelor energetice, dacă aceasta a provocat decesul unei persoane, cu sancţiunile art. 145 CP (Omor intenţionat) şi art. 149 CP (Lipsirea de viaţă din imprudenţă), putem conchide că art. 298 CP prevede decesul unei persoane din imprudenţă, iar comparând sancţiunea alin. (2) art. 339 CP, care prevede răspunderea penală pentru uzurparea puterii de stat ce a provocat decesul unei persoane, cu sancţiunile art. 145 şi 149 CP, putem conchide că alin. (2) art. 339 CP prevede decesul unei persoane atât intenţionat, cât şi din imprudenţă.

Şi, în sfârşit, în scopul asigurării înţelegerii unice a consecinţelor defi­nitorii, ca, de altfel, şi a altor categorii de consecinţe, trebuie să fie luate în considerare indicaţiile doctrinei penale, potrivit cărora gravitatea consecin­ţelor infracţiunii depinde de gradul schimbărilor prejudiciabile în obiectul infracţiunii. Stabilind corect aceste schimbări, se poate stabili uşor şi carac­terul consecinţelor faptelor infracţionale.

4. în dispoziţia articolului Părţii speciale a Codului penal pot fi indicate alternativ mai multe categorii de consecinţe prejudiciabile, a căror survenire permite calificarea faptei infracţionale conform acestui articol.

Pentru calificarea acestor infracţiuni e suficient să stabilim că acţiunea prejudiciabilă a făptuitorului a cauzat cel puţin una dintre consecinţele enu­merate alternativ. Calificarea infracţiunii nu se schimbă nici în cazurile când fapta infracţională provoacă toate consecinţele indicate, bineînţeles, cu indicarea tuturor literelor alineatului corespunzător, dacă ele sunt astfel numerotate, însă aceasta poate avea o importanţă deosebită pentru rezolvarea altor chestiuni: individualizarea pedepsei penale, stabilirea limitelor daunelor materiale ce trebuie reparate etc. De exemplu, art. 223 CP, care prevede răspunderea penală pentru încălcarea cerinţelor securităţii ecologice, indică patru consecinţe alternative: a) schimbarea esenţială a nivelului radiaţiei; b) daune sănătăţii populaţiei; c) pieirea în masă a animalelor; d) alte urmări grave. Deci pentru calificarea acestei infracţiuni e de ajuns survenirea a cel puţin uneia dintre consecinţele indicate alternativ.

5. în unele cazuri consecinţele faptei prejudiciabile pot avea importanţă juridică diferită. în legătură cu aceasta, doctrina penală le divizează în con­secinţe prejudiciabile de bază şi consecinţe prejudiciabile suplimentare.

128

Page 126: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Prejudiciabile de bază se consideră acele consecinţe pentru a căror sur­venire a fost stabilită norma juridico-penală. în componenţele complexe ambele (sau câteva) consecinţe pot fi de bază. De exemplu, norma despre răspunderea penală pentru tâlhărie este stabilită pentru ocrotirea atât a proprietăţii, cât şi a personalităţii. în componenţele simple, de obicei, există o singură consecinţă de bază.

Consecinţele de bază întotdeauna sunt semne obligatorii ale componenţei infracţiunii. Dacă ele n-au survenit, atunci răspunderea penală pentru in­fracţiunea consumată se exclude. Elucidarea corectă a consecinţelor faptelor prejudiciabile de bază se efectuează numai în baza examinării schimbărilor prejudiciabile produse obiectului infracţiunii, ocrotit de norma juridico- penală în cauză. Nu poate exista terorism fară periclitarea securităţii publice, diversiune fără periclitarea bazei economice a ţării, huliganism fără încălcarea ordinii publice etc.

Consecinţe prejudiciabile suplimentare sunt acele daune care provoacă survenirea consecinţelor de bază. De obicei, ele nu pot fi mai grave decât cele de bază, de altfel ele ar ieşi din limitele componenţei în cauză. De exemplu, periclitarea securităţii publice, bazei economice, ordinii publice se efectuează prin provocarea daunelor materiale produse proprietăţii, daunelor provocate vieţii şi sănătăţii persoanelor etc.

Consecinţele prejudiciabile suplimentare sunt semne facultative ale componenţei de infracţiune: dacă au survenit-vor fi semne ale componenţei, iar dacă lipsesc - răspunderea penală nu se exclude, deoarece au survenit sau, în funcţie de construcţia componenţei, au putut surveni consecinţele de bază. Importanţa lor practică constă, mai întâi, în faptul că ele nu cer o calificare suplimentară, bineînţeles, dacă nu depăşesc limitele componenţei date. De exemplu, huliganismul însoţit de cauzarea vătămărilor uşoare sau medii integrităţii corporale sau sănătăţii se califică doar în baza alin. (1) art. 287 CP, iar huliganismul ce a cauzat vătămări grave integrităţii corporale sau sănătăţii, care depăşeşte violenţa fizică specifică huliganismului, se ca­lifică după un concurs de infracţiuni - alin. (1) art. 287 CP şi alin. (1) art. 151 CP. Survenirea sau lipsa consecinţelor suplimentare au importanţă pentru individualizarea pedepsei penale. Dacă, de exemplu, într-un caz atacurile banditeşti au provocat decesul victimei, iar în alt caz această consecinţă lipseşte, deşi calificarea este aceeaşi, la stabilirea măsurii de pedeapsă deo­sebirea existentă trebuie luată în consideraţie.

6. în Codul penal există norme juridico-penale în care infracţiunea se consideră consumată odată cu „crearea primejdiei unor urmări prejudiciabile” sau, cum le-am numit mai sus, consecinţe-urmări.

129

Page 127: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Aceste consecinţe-urmări reprezintă o categorie specială a rezultatului infracţional, a urmărilor prejudiciabile, care trebuie numaidecât demonstrate în cazul în care ele sunt prevăzute de lege. De exemplu, încălcarea regimului de administrare şi protecţie a fondului ariilor naturale protejate de stat, dacă aceasta creează pericolul cauzării de daune în proporţii mari.

2.4. Stabilirea raportului cauzalStabilirea raportului cauzal dintre acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă

şi consecinţele infracţionale este o condiţie necesară a stabilirii răspunderii penale, un semn obligatoriu al tuturor infracţiunilor considerate consumate odată cu survenirea consecinţelor prejudiciabile. Este vorba despre stabilirea consecinţelor provocate de o anumită faptă prejudiciabilă, de acţiunile sau inacţiunile altor persoane sau de puterea naturii etc.

Ca element al laturii obiective a infracţiunii, raportul cauzal este relaţia de la cauză la efect, care trebuie să existe între acţiune sau inacţiune şi consecinţa prejudiciabilă. O acţiune sau inacţiune ilegală şi o consecinţă prejudiciabilă, chiar dacă acestea corespund perfect laturii obiective a unei infracţiuni anumite, nu pot fi elemente ale acesteia, decât dacă ele sunt unite una cu cealaltă printr-un raport cauzal, adică dacă acţiunea sau inacţiunea este cauza consecinţelor prejudiciabile provocate. Dreptul se conduce ferm de principiul conform căruia consecinţele prejudiciabile pot fi incriminate persoanei doar în prezenţa legăturii de cauzalitate dintre acţiunile sau inacţiunile sale şi daunele cauzate. Dacă legătura de cauzalitate lipseşte, răspunderea penală pentru cauzarea daunelor prejudiciabile se exclude. Fără legătura de cauzalitate nu poate exista latura obiectivă a infracţiunii, nu poate exista nici latura subiectivă a acesteia, care nu ar avea cum să se exprime; deci nu poate exista infracţiune.

Legătura de cauzalitate reprezintă o corelaţie între fenomene sau fapte în care o faptă, un fenomen {cauză) neapărat provoacă, produce altă faptă sau fenomen {efect).

Potrivit gândirii filozofice, toate fenomenele au o legătură obiectivă interdependentă, de conexiune, care există în afară şi independent de con­ştiinţa şi voinţa oamenilor. Conform acestor condiţionări, „cauzele şi efectele sunt permanent în dialectică: o cauză se transformă în efect şi viceversa”.20 însă, pentru o mai clară înţelegere a legităţilor conexiunilor unor fenomene

20 O. 3Hrenbc. Aumu-ffiopime. M., 1957, p. 22.

130

Page 128: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

concrete, e necesar să le separăm în mod artificial, despărţindu-le de legăturile universale. „Pentru a înţelege fiecare fenomen aparte, noi trebuie să îl separăm din legătura universală şi să îl examinăm izolat şi doar în acest caz mişcările modificate apar înaintea noastră: una fiind cauză, alta - efect” .21

Prin urmare, în fiecare caz concret, sarcina organelor de drept la stabilirea legăturii de cauzalitate constă în faptul că, abătându-se de la mulţimea cir­cumstanţelor ce însoţesc infracţiunea, să izoleze artificial conduita prejudi- ciabilă a omului şi consecinţele infracţionale survenite, examinându-le în calitate de cauze şi efecte posibile.

în majoritatea cazurilor fapta prejudiciabilă şi consecinţele ei infracţionale sunt strâns legate între ele şi de aceea stabilirea legăturii cauzale nu este un lucru complicat. De exemplu, ca rezultat al împuşcăturii de la o distanţă mică persoana a decedat pe loc.

Uneori însă stabilirea raportului cauzal se realizează cu eforturi mari, necesitând o examinare profundă a tuturor împrejurărilor concrete ale faptei cu ajutorul specialiştilor în expertiza judiciară. Astfel de greutăţi apar la stabilirea cauzelor accidentelor de transport, de producţie, în infracţiunile rezultate de atitudinea neglijentă a persoanelor cu funcţie de răspundere faţă de atribuţiile de serviciu, omorului din imprudenţă etc. De exemplu, L. a fost condamnat de Judecătoria raională pentru decesul unei persoane care căzuse dintr-o căruţă, pe care el o atinsese în timpul când conducea un autovehicul cu frânele defectate. Curtea Supremă de Justiţie, reexaminând această cauză penală, a constatat că impactul cu căruţa s-a produs fiindcă calul s-a speriat de autovehicul şi s-a aruncat, pe neaşteptate, spre el. în această situaţie, calul, aflându-se la distanţa de patru metri, iar viteza autovehiculului fiind de cincisprezece km/oră, accidentul în nici un caz nu putea fi evitat, chiar dacă frânele ar fi fost în stare bună. în cazul de faţă încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei şi de exploatare a mijloacelor de transport (mersul cu un mijloc de transport cu frânele defectate) nu s-a găsit în raport cauzal cu accidentul dat şi de aceea cauza penală a fost sistată.

Pentru ca acţiunea sau inacţiunea persoanei să fie recunoscută în calitate dc cauză a consecinţelor survenite, ea trebuie să corespundă anumitor cerinţe.

1. Dacă acţiunea sau inacţiunea este descrisă în dispoziţia normei juridico- penale, atunci, în calitate de cauză posibilă, poate fi numai conduita omului, care corespunde semnelor laturii obiective a infracţiunii. De exemplu, art.

21 К. Маркс, Ф. Энгельс. Соч. Т. 20, р. 546-547.

131

Page 129: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

264 CP prevede răspunderea penală pentru încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport, care a cauzat o vătămare medie integrităţii corporale sau sănătăţii ori daune materiale în proporţii mari (alin. (1), fie o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii, fie decesul unei persoane (alin. (3), fie decesul a două sau mai multor persoane (alin. (5). Acţiunea sau inacţiunea persoanei care conduce mijlocul de transport poate fi considerată drept cauză a survenirii consecin­ţelor indicate numai în cazul în care ele constituie o încălcare a regulilor circulaţiei rutiere şi de exploatare a mijloacelor de transport, a unei sau câtorva prevederi ale Regulamentului circulaţiei rutiere sau a altor acte legis­lative ce reglementează securitatea circulaţiei şi exploatării transportului. Orice alte încălcări neprevăzute de aceste acte normative nu pot fi consider­ate cauze ale survenirii consecinţelor prejudiciabile.

2. în cazul în care legea prevede răspunderea penală pentru un singur fapt al cauzării anumitor consecinţe prejudiciabile, indiferent de conţinutul şi forma acţiunilor comise, orice conduită ilicită care a provocat consecinţele prejudiciabile poate fi considerată cauză a lor. De exemplu, art. 152 CP prevede răspundere penală pentru vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii, urmată de dereglarea îndelungată a sănătăţii, fie de o pierdere considerabilă şi stabilă a mai puţin de o treime din capacitatea de muncă, indiferent de conduita care a provocat aceste consecinţe. în acest caz, se va considera cauză a consecinţelor prejudiciabile orice conduită ile­gală, adică trebuie stabilită numai ilegalitatea acesteia.

3. Altă cerinţă obligatorie este ca întotdeauna cauza să premeargă efectul în timp. în majoritatea cazurilor, consecutivitatea fenomenelor în timp e atât de vădită, încât nu cere o cercetare aparte. însă, uneori, această conse- cutivitate este destul de complicată, cum ar fi în cazul abuzului de putere sau de serviciu (art. 327 CP) ori neglijenţa în serviciu (art. 329 CP). De exemplu, subiectul A., fiind responsabil pentru starea tehnică şi exploatarea mijloacelor de transport, era învinuit că ar fi dat dispoziţie să fie utilizat un mijloc de transport defectat, fapt ce a avut urmări grave. La şedinţa judiciară s-a stabilit însă că el a început să-şi îndeplinească obligaţiile noi de serviciu după ce fapta ce i se incrimina avusese loc. Dispoziţia dată de această per­soană în privinţa utilizării unui mijloc de transport nu a fost urmată de urmări grave. Astfel, procesul penal a fost suspendat, deoarece lipsea raportul cauzal dintre comportarea subiectului A. şi consecinţele survenite.

4. Acţiunea sau inacţiunea persoanei poate fi recunoscută cauză a surve­nirii consecinţelor prejudiciabile numai atunci când ea nu doar a premers

132

Page 130: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

consecinţele în timp, dar a creat şi o condiţie necesară reală pentru survenirea consecinţelor dăunătoare. Caracterul necesar al condiţiilor trebuie să fie stabilit prin izolarea şi cercetarea fiecărei cauze aparte (mecanice, chimice, biologice, umane), spre a cerceta şi deduce dacă în lipsa unei cauze urmarea s-ar fi produs sau nu. Acţiunea sau inacţiunea persoanei constituie o condiţie necesară numai atunci când deja în momentul producerii ei există posibilitatea reală pentru survenirea anumitor consecinţe prejudiciabile. Condiţia necesară trebuie deosebită de cea întâmplătoare. De exemplu, când A. îi provoacă lui D. vătămări corporale medii, iar D. moare fiindcă a fost lovit în cap de o cărămidă desprinsă din peretele unei case în momentul când se deplasa la policlinică după ajutor medical, este destul de clar că acţiunile lui A. nu constituie o condiţie necesară morţii lui D., survenită în urma unei situaţii întâmplătoare. Prin întâmplare, în mod obişnuit, se înţelege un fenomen care nu este prevăzut. Când se produce, ea are un caracter obiectiv şi joacă un anumit rol în desfăşurarea evenimentelor. însemnătatea întâmplării rezidă în faptul că grăbeşte sau reţine un lanţ cauzal.

5. Legislaţia penală şi practica judiciară purced de la premisa că inac­ţiunea, ca şi acţiunea, poate avea consecinţe prejudiciabile. De exemplu, un tehnician de la căile ferate n-a controlat linia ferată şi n-a descoperit defec­ţiunea acesteia şi din această cauză s-a produs o deraiere a trenului.

Pentru stabilirea legăturii cauzale privind inacţiunea trebuie să dovedim, pe lângă celelalte condiţii analizate, că:

a) persoana respectivă era obligată să întreprindă anumite măsuri, pe care însă nu le-a întreprins;

b) această persoană avea posibilitatea să efectueze acţiunile necesare. Numai dacă există concomitent aceste condiţii, poate fi vorba despre legătura cauzală dintre inacţiune şi consecinţele ei prejudiciabile.

6. Legătura de cauzalitate necesară între acţiunile sau inacţiunile preju­diciabile şi consecinţele infracţionale survenite trebuie, cel puţin în linii generale, să fie cuprinsă de conştiinţa şi prevederea subiectului la comiterea infracţiunilor intenţionate. Referitor la infracţiunile din imprudenţă, trebuie dovedit că persoana n-a prevăzut, chiar dacă din circumstanţele cauzei rezultă că trebuia şi putea să prevadă legătura de cauzalitate dintre acţiunile sau inacţiunile sale şi consecinţele prejudiciabile survenite.

Deci raportul cauzal în dreptul penal este o condiţie necesară pentru a-i in­crimina inculpatului răspunderea penală pentru consecinţele infracţionale sur­venite. Dacă el lipseşte, persoana bănuită nu poate fi trasă la răspundere penală.

Menţionăm faptul că în doctrina penală au fost formulate numeroase

133

Page 131: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

teorii cu privire la legătura sau raportul de cauzalitate în infracţiune. în manualul recent editat, noi am analizat, criticând două dintre cele mai răspândite teorii: teoria echivalenţei condiţiilor, denumită şi teoria condiţiei sine qua non (condiţie indispensabilă) şi teoria cauzei adecvate sau a cauzei tipice.22

2.5. Stabilirea altor semne ale laturii obiectiveAcţiunea sau inacţiunea, consecinţele lor şi raportul cauzal se dezvoltă

şi se realizează pe fondul unui şir de condiţii obiective, ce ţin tot de latura obiectivă a infracţiunii: locul, timpul, metoda, împrejurările şi mijloacele de săvârşire a infracţiunii. Cu alte cuvinte, nu există nici o infracţiune care n-ar dura un anumit timp, nu s-ar comite într-un anumit loc, printr-o anumită metodă, cu mijloacele necesare şi în împrejurări corespunzătoare.

însă, după cum se ştie, vorbind de construirea tuturor componenţelor infracţiunii în legea penală, aceste semne ale laturii obiective au un caracter facultativ, nu se consideră semne obligatorii ale acesteia şi au, de regulă, importanţă doar la individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale, iar pentru construcţia unor componenţe concrete de infracţiuni unele dintre aceste semne devin obligatorii, deoarece ele sunt nominalizate expres în dispoziţia articolului respectiv din Partea specială a Codului penal, prezentând importanţă în atare cazuri la calificarea infracţiunii.

Este important şi faptul să nu confundăm timpul şi locul săvârşirii infracţiunii în calitate de categorii juridice studiate în doctrina penală privind legea penală, ce determină acţiunea legii penale în timp şi în spaţiu. în tema de faţă ele se studiază într-un sens mai îngust - doar ca semne posibile ale laturii obiective, de exemplu, sustragerea averii s-a produs dintr-o încăpere sau în timpul unei calamităţi etc.

De obicei, locul, timpul, metoda, mijloacele şi împrejurările infracţiunii se introduc în lege ca semne obligatorii ale infracţiunii, atunci când prezenţa lor agravează caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii. De exemplu, tâlhăria săvârşită cu aplicarea armei sau altor obiecte folosite în calitate de armă poate prejudicia o daună cu mult mai mare decât tâlhăria simplă; distrugerea sau deteriorarea intenţionată a patrimoniului militar în timp de război este o infracţiune mai gravă decât cea comisă în timp de pace; omorul intenţionat săvârşit prin mijloace periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai multor persoane reprezintă un omor dintre cele mai agravate etc.

22 Manual de drept penal. Partea generală., 2005, p. 144-146.

134

Page 132: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Să examinăm aparte noţiunea şi importanţa determinării fiecărui semn menţionat, în care se realizează fapta infracţională.

Locul săvârşirii infracţiunii, ca factor indispensabil, fară de care nu poate fi concepută nici o infracţiune, de regulă, nu este prevăzut ca semn obligatoriu al fiecărei infracţiuni descrise în legea penală şi deci nu influenţează calificarea infracţiunii, trăsăturile esenţiale ale ei realizându-se oriunde aceasta s-ar săvârşi. Acest fapt însă nu micşorează importanţa determinării locului săvârşirii infracţiunii pentru individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale. Cu alte cuvinte, chiar şi în cazurile când locul săvârşirii infracţiunii nu constituie un semn obligatoriu al infracţiunii date, acesta trebuie neapărat stabilit.

Pentru existenţa unor infracţiuni sau circumstanţe agravante, legiuitorul consideră necesar ca ele să se săvârşească într-un anumit loc. De exemplu, locul săvârşirii infracţiunii reprezintă un semn constitutiv obligatoriu al unui şir de infracţiuni, un semn care precizează, în linii generale, esenţa infracţiunii: locul individual sau colectiv de înhumare a unui cadavru cu toate anexele teritoriului propriu-zis, columbarul în care se păstrează urna funerară cu cenuşa celui decedat, monumentul de pe mormânt în cazul săvârşirii infracţiunii de profanare a mormintelor (art. 222 CP); locul public pentru comiterea huliganismului (art. 287 CP); locul accidentului rutier în cazul săvârşirii infracţiunii de părăsire a locului accidentului rutier (art. 266 CP); penitenciarele, locurile de arest preventiv, mijloacele de transport pentru etaparea deţinutului şi alte locuri în care este escortat deţinutul în cazul evadării din locurile de deţinere (art. 317 CP) etc.

în alte cazuri, locul săvârşirii infracţiunii constituie un semn obligatoriu al circumstanţelor agravante ale infracţiunii. De exemplu, furtul, jaful, tâlhăria săvârşite prin pătrundere în încăpere, locuinţă sau în alt loc pentru depozitare (art. 186, 187 şi 188 CP) etc.

Atât în primele exemple, cât şi în ultimele, infracţiunea prevede condiţia săvârşirii faptelor într-un anumit loc, iar nerespectarea acestei condiţii face imposibilă existenţa lor, deoarece lipseşte unul dintre semnele obligatorii ale infracţiunii concrete, care, de altfel, după cum s-a menţionat, agravează caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii şi are o importanţă hotărâtoare pentru calificarea infracţiunii.

Timpul săvârşirii infracţiunii, ca şi locul ei, nu este prevăzut, de obicei, ca semn obligatoriu al fiecărei infracţiuni descrise în legea penală. însă, în unele cazuri, fapta reprezintă o infracţiune doar dacă este săvârşită într-un timp anumit. De exemplu, furtul, jafiil, tâlhăria săvârşite în timpul unor calamităţi (lit. a) alin. (3) art. 186, 187 şi 188 CP), eschivarea pe timp de

135

Page 133: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

război de la îndeplinirea prestaţiilor (art. 356 CP), părăsirea samavolnică a câmpului de luptă sau refuzul de a acţiona cu arma (art. 386 CP), predarea sau lăsarea mijloacelor de război inamicului (art. 385 CP) etc. în toate aceste cazuri timpul este un semn obligatoriu al acestor infracţiuni şi are o importanţă decisivă pentru calificarea infracţiunilor şi, utilizat astfel, el nu mai poate fi concomitent luat în consideraţie pentru individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale.

Metoda săvârşirii infracţiunii reprezintă forma de manifestare a acţiunilor prejudiciabile, modul şi procedeul utilizate de făptuitor pentru comiterea infracţiunii. Spre deosebire de loc şi timp, metoda săvârşirii infracţiunii reprezintă o parte a acţiunii sau inacţiunii. Astfel, după metoda de săvârşire a acţiunilor, legea penală, de exemplu, distinge şapte forme de atentare la patrimoniu: pe ascuns - furt; deschis - jaf; prin atac - tâlhărie; prin şantaj - şantaj; prin înşelăciune sau abuz de încredere - escrocherie; însuşire ilegală- delapidare; sustragere din buzunare - pungăşie. Adeseori, aplicarea unei anumite metode certifică un grad prejudiciabil mai mare al infracţiunii săvâr­şite. De aceea, uneori, legea prevede metoda săvârşirii infracţiunii în calitate de circumstanţă agravantă a infracţiunii. De exemplu, omor cu deosebită cruzime (lit. h) alin. (3) art. 145 CP), vătămarea intenţionată gravă a integ­rităţii corporale sau a sănătăţii săvârşită prin schingiuire sau tortură (lit. e) alin. (2) art. 151 CP) etc.

Săvârşirea infracţiunii prin acte de deosebită cruzime sau prin batjocorirea victimei se consideră circumstanţă agravantă (lit. h) alin. (1) art. 77 CP), care trebuie luată în consideraţie la individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale în cazul în care ea nu reprezintă un semn constitutiv al infracţiunii sau al circumstanţei agravante a unei infracţiuni.

Uneori, în calitate de semn constitutiv obligatoriu al laturii obiective a infracţiunii se indică şi mijloacele de săvârşire a infracţiunii. De exemplu, în art. 234 CP este prevăzută răspunderea penală pentru îndeletnicirea ilegală cu vânatul şi cu pescuitul sau cu alte exploatări ale apelor, cu utilizarea substanţelor explozive şi otrăvitoare sau a altor mijloace de nimicire în masă a faunei.

în alte cazuri, aplicarea mijloacelor de săvârşire a infracţiunii sunt pre­văzute în calitate de circumstanţe agravante. De exemplu, vătămarea inten­ţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, comisă prin mijloace periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai multor persoane, constituie o circumstanţă agravantă a acestei infracţiuni (lit. f) alin. (2) art. 151 CP).

în cazurile în care mijloacele de săvârşire a infracţiunii nu sunt indicate în dispoziţia articolelor din Partea specială a Codului penal, utilizarea lor

136

Page 134: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

constituie o circumstanţă agravantă (lit. f) alin. (1) art. 77 CP), care se ia în consideraţie la aplicarea pedepsei penale.

Asemenea locului, timpului, metodei şi mijloacelor, împrejurările să­vârşirii infracţiunii constituie, câteodată, un semn obligatoriu al laturii obiec­tive a infracţiunii. într-un şir de articole, împrejurarea comiterii faptei este considerată semn obligatoriu al laturii obiective. De exemplu, omorul săvârşit, profitând de starea de neputinţă a victimei (lit. e) alin. (2) art. 145 CP, determinarea la sinucidere a unei persoane care se află în dependenţă materială sau de altă natură faţă de cel vinovat (lit. c) alin. (2) art. 150 CP), majoritatea infracţiunilor militare etc.

In cazurile în care împrejurările comiterii infracţiunii nu sunt indicate în articolele respective din Partea specială a Codului penal, ele pot fi, potrivit art. 76 şi 77 CP, doar circumstanţe care atenuează sau agravează răspunderea penală. De exemplu, o astfel de circumstanţă agravantă este profitarea de starea excepţională, de calamităţile naturale, precum şi de dezordini de masă la săvârşirea infracţiunilor (lit. m) alin. (1) art. 77 CP). Drept circumstanţe atenuante lit. e) art. 76 CP indică săvârşirea infracţiunii ca urmare a unui concurs de împrejurări grele de ordin personal sau familial ori din motive de compătimire. Litera j) art. 76 CP ne permite să recunoaştem şi alte împrejurări în calitate de circumstanţe atenuante.

Prin urmare, locul, timpul, metoda, mijloacele şi împrejurările săvârşirii infracţiunii constituie semne obligatorii ale laturii obiective a infracţiunii doar atunci când ele sunt incluse de legiuitor în componenţele infracţiunilor concrete. In aceste cazuri ele influenţează la calificarea infracţiunilor, iar în celelalte - la individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale.

§ 3. Determ inarea subiectului infracţiunii3.1. Noţiunea subiectului infracţiuniiDupă constatarea obiectului şi laturii obiective, în procesul calificării

infracţiunii trebuie neapărat stabilit subiectul ei.Este vorba nu de descoperirea făptuitorului infracţiunii care poate fi prins

în flagrant delict sau ca rezultat al acţiunilor organului de urmărire penală şi ale organului care exercită activitate operativă de investigaţii (ce depăşeşte scopul acestei lucrări şi care poate fi temă de studiu separată), ci de determi­narea semnelor subiectului infracţiunii indicate de lege şi confruntarea lor cu semnele, particularităţile făptuitorului unei infracţiuni comise deja des­coperit, adică este vorba de calificarea infracţiunii după subiectul ei.

Legea penală este destinată tuturor membrilor societăţii, impunându-le

137

Page 135: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

I

o anumită conduită şi, totodată, ocrotindu-i penal ca titulari ai valorilor sociale. Deci membrii societăţii pot fi atât destinatari ai obligaţiilor de con­formare, cât şi beneficiari ai ocrotirii juridico-penale. Dacă destinatarii legii penale nu respectă obligaţiile de conformare prin săvârşirea unei fapte pre­văzute de legea penală, ei devin subiecte ai infracţiunii (doctrina penală română îi numeşte sibiecţi activi ai infracţiunii). Beneficiarii ocrotirii juridico- penale prejudiciaţi prin infracţiune devin persoane vătămate, victime ale infracţiunii (doctrina penală română îi numeşte subiecţi pasivi ai infracţiunii).

Orice infracţiune, ca fenomen social, se manifestă real prin conduita oame­nilor fie persoane fizice, fie persoane juridice. Potrivit art. 21 CP, sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile care au atins o anumită vârstă şi persoanele juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător, dacă există condiţiile prevăzute de lege pentru acestea. Bineînţeles, persoana ju ­ridică nu poate aduce o ofensă, fura, comite un omor sau huliganism etc. Ea poate fi subiect doar al infracţiunilor expres enumerate în alin. (4) art. 21 CP.

Aşadar, subiect aI infracţiunii este o persoană fizică responsabilă, care a atins o anumită vârstă, a comis o faptă prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, precum şi o persoană juridică, care desfăşoară activitate de întreprin­zător şi posedă proprietăţile acesteia determinate de legislaţia civilă şi penală.

Prin urmare, potrivit legislaţiei penale în vigoare, numai o faptă a omului, ca persoană fizică sau juridică, poate fi calificată drept infracţională. Nici o acţiune, dacă nu-i iniţiată sau desfăşurată de om, nu se consideră infracţiune, de exemplu, un animal sau o forţă naturală care au cauzat pagube conside­rabile. în acest caz poate fi vorba doar de fenomene, fiinţe etc. producătoare de daune, utilizate de om în scopuri infracţionale.

Sistematizând însuşirile subiectului infracţiunii, constatăm următoarele.Subiect al infracţiunii poate fi doar o persoană fizică, care, în calitate de

subiect al infracţiunii, presupune clarificarea unui cerc larg de probleme, ce include, pe de o parte, stabilirea semnelor juridice, care caracterizează subiec­tul potrivit dreptului penal, iar pe de altă parte, elucidarea aspectului moral, social-politic al infractorului, de aceea semnele şi proprietăţile subiectului infracţiunii pot fi divizate în două grupe: semnele criminologice şi semnele juridico-penale.

Semnele criminologice (aspectul moral, social-politic ale infractorului, particularităţile lui psihologice şi psihice etc.) au mare importanţă pentru determinarea cauzelor criminalităţii şi condiţiilor care contribuie la săvârşirea infracţiunilor, precum şi pentru elaborarea măsurilor de prevenire a lor. Ele, de asemenea, se iau în consideraţie la individualizarea răspunderii penale,

138

Page 136: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

în procesul executării sentinţei de condamnare şi la hotărârea chestiunii despre liberarea de pedeapsă penală înainte de termen etc.

Semnele juridico-penale ale personalităţii infractorului includ acele ca­racteristici ale subiectului infracţiunii, ce au importanţă pentru tragerea persoanei la răspunderea penală, adică pentru efectuarea calificării juste a infracţiunii.

Din punct de vedere juridico-penal, pentru stabilirea subiectului infrac­ţiunii e necesară existenţa a cinci condiţii indicate de legea penală şi legea de procedură penală: 1) subiectul infracţiunii este doar persoana care săvâr­şeşte nemijlocit infracţiunea sau participă la săvârşirea ei, sau utilizează fenomenele naturale, animalele, fiinţele iresponsabile etc., producătoare de daune prejudiciabile în scopul comiterii infracţiunii; 2) să aibă o anumită vârstă; 3) să fie responsabilă; 4) să posede o anumită sau anumite calităţi, dacă aceasta este prevăzut expres de norma penală sau rezultă din ea; 5) calităţi ale subiectului infracţiunii ce atenuează sau agravează răspunderea penală. Aşadar, pentru a recunoaşte persoana ca autor al infracţiunii, este necesară precizarea:

a) persoanei care a săvârşit infracţiunea. Aceasta se efectuează prin acţiunile procesuale ale organului de urmărire penală şi ale organului care exercită activitate operativă de investigaţii. Se consideră că persoana a comis o infracţiune dacă ea personal, cu puterile proprii, cu utilizarea forţelor naturii, mecanismelor, animalelor domestice sau sălbatice etc., a comis acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă. Persoana este considerată subiect al infracţiunii şi în cazul în care, pentru atingerea scopurilor infracţionale, a antrenat în această activitate şi persoane iresponsabile, minore, precum şi cetăţeni care nu erau conştienţi de esenţa acţiunilor reale săvârşite. Subiecţi ai infracţiunii sunt recunoscuţi atât autorii, cât şi participanţii (organizatorii, instigatorii şi complicii). Acest cerc cuprinde nu doar persoanele care au săvârşit fapte prejudiciabile consumate, dar şi cele vinovate de o activitate infracţională preliminară (pregătirea şi tentativa de infracţiune).

b) Particularităţilor dezvoltării biopsihice a persoanei, adică stabilirea limitei de vârstă sub care răspunderea penală a minorului să fie exclusă. Conform art. 21 CP, limita de vârstă sub care nu este admisă răspunderea penală este de 14 - 16 ani.

c) Responsabilităţii, ca stare psihofizică a persoanei care înţelege sensul faptelor sale, îşi dă seama de importanţa şi de urmările lor, precum şi de capacitatea de a-şi determina şi dirija în mod normal voinţa în raport cu acţiunile proprii. Starea de responsabilitate presupune deci că persoana

139

Page 137: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

posedă inteligenţa, raţiunea ce o fac capabilă să înţeleagă caracterul preju- diciabil al acţiunilor sau inacţiunilor pe care le comite, caracterul admis sau interzis al faptelor sale (discernământ - pătrundere în esenţa lucrurilor în baza aprecierii lor juste) şi volitiv (este stăpână pe acţiunile sau inacţiunile sale). Responsabilitatea trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei. De obicei, responsabilitatea persoanei se prezumă. Dacă apar îndoieli asupra responsabilităţii persoanei, atunci ea, conform dispoziţiilor alin. (4) art. 97 CPP, se constată în baza raportului expertizei psihiatrice.

d) Unei anumite sau anumitor calităţi indicate expres în articolul dat din Partea specială a Codului penal. De exemplu, cetăţean al Republicii Moldova (art. 337 CP - trădarea de Patrie), cetăţean străin sau apatrid (art. 338 CP - spionajul), mamă (art. 147 CP - pruncuciderea), medic (art. 162 CP - neacordarea de ajutor unui bolnav), persoană cu funcţie de răspundere (art. 327 CP - abuzul de putere sau abuzul de serviciu), militar (art. 371 CP- dezertarea) etc.

e) Unui şir de calităţi ale subiectului infracţiunii ce atenuează sau ag­ravează răspunderea penală. De exemplu, săvârşirea infracţiunii de către un minor, de către o femeie gravidă, căinţa activă sau autodenunţarea, cola­borarea activă la descoperirea infracţiunii sau la arestarea infractorilor (lit.b), c), g), h) art. 76 CP), atenuează răspunderea penală, iar săvârşirea infrac­ţiunii de către o persoană care anterior a mai săvârşit o infracţiune, recidivă de infracţiuni sau săvârşirea infracţiunii ca îndeletnicire (lit. a) art. 77 CP) se consideră circumstanţe care agravează răspunderea penală.

După cum am spus anterior, subiect al infracţiunii poate fi şi o persoană juridică care desfăşoară activitate de întreprinzător numai pentru infracţiunile indicate expres în alin. (4) art. 21 CP. Persoana juridică poate fi recunoscută subiect al infracţiunii dacă posedă proprietăţile persoanei juridice (art. 55 CC), capacitatea de folosinţă (art. 60 CC), capacitatea de exerciţiu (art. 61 CC), calităţi cu privire la antrepriză şi la prestări de servicii (Cap. XI CC) şi, bineînţeles, în condiţiile indicate în alin. (3) art. 21 CP. Principiul răspunderii penale a persoanelor juridice a fost consacrat în ţara noastră prima dată în Codul penal al RM din 18 aprilie 2002.

3.2. Determinarea vârstei persoanei fiziceRăspunderea penală e posibilă doar pentru persoanele fizice care îşi

dădeau seama de caracterul real, faptic al acţiunii sau inacţiunii sale şi care înţelegeau importanţa lor socială. Omul nu dobândeşte însă aceste însuşiri din momentul naşterii sale, ci treptat, în procesul de creştere şi dezvoltare biopsihică, sub influenţa condiţiilor de trai, educaţiei şi studiilor. Viaţa persoa­

140

Page 138: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

nei parcurge, în general, patru etape: copilăria, adolescenţa, maturitatea şi bătrâneţea. începând cu etapa maturităţii, persoana poate fi considerată ca având însuşirile necesare pentru a înţelege importanţa socială a acţiunilor sau inacţiunilor sale. însă un şir de legislaţii consideră că persoana acumu­lează aceste însuşiri în a doua parte a perioadei adolescentine (de la 12 până la 18 ani). Potrivit legislaţiei noastre, minorul, aflat în etapa copilăriei (până la 12 ani), nu poate fi subiect al răspunderii penale. Legiuitorii altor ţări rezolvă altfel problema în cauză. De exemplu, unele state din SUA fixează vârsta minimă a răspunderii penale de la 10 până la 12 ani, în Marea Britanie- de la 10 ani, în Canada şi India - de la 7 ani etc. Limita minimă de vârstă a ţărilor străine poate duce, potrivit pct. 2) alin. (2) art. 558 CPP, la nerecu- noaşterea hotărârilor penale ale instanţelor străine, fiindcă aceste hotărâri contravin ordinii publice din Republica Moldova.

Nu se pune problema unei limite maxime de vârstă, dincolo de care persoana nu mai poate fi subiect al infracţiunii.

Legiuitorul nostru a determinat trei limite de vârstă de la care persoana are capacitatea penală de exerciţiu.

Prima limită minimă de vârstă este stabilită în alin. (1) art. 21 CP: „sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile care, în momentul săvârşirii infracţiunii, au împlinit vârsta de 16 ani".

A doua limită minimă de vârstă e indicată în alin. (2) art. 21 CP: „per­soanele fizice care au vârsta între 14 şi 16 ani sunt pasibile de răspundere penală numai pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute la art. 145, 147, 151, 152 alin. (2), art. 164, 166 alin. (2) şi (3), art. 171, 172, 175, 186-188, 189 alin. (2), (3) şi (4), art. 190 alin. (2) şi (3), art. 192 alin. (2), art. 195, 196 alin. (4), art. 197 alin. (2), art. 212 alin. (3), art. 217 alin. (2) şi (3), art. 260, 268, 270, 271, 273 alin. (2) şi 3, art. 275, 280, 281, 283-286, 287 alin. (2) şi (3), art. 288 alin. (2), art. 290 alin. (2), art. 292 alin. (2), art. 305, 317 alin. (2), art. 342, 350”.

Anume de la vârsta de 14-16 ani persoana fizică, cu rare excepţii, este capabilă, după opinia specialiştilor preluată şi de legiuitorul nostru, să-şi evalueze conduita sa, inclusiv cea infracţională.

Dacă minorul în vârstă de 14-16 ani a participat la săvârşirea unei infracţiuni neprevăzute în alin. (2) art. 21 CP, el poate fi tras la răspundere penală doar dacă acţiunile sale întrunesc semnele constitutive ale unei infracţiuni prevăzute în alin. (2) art. 21 CP De exemplu, dacă această persoană a luat parte la un atac terorist rezultat cu un omor, acţiunile lui vor fi calificate nu în baza art. 278 CP, ca şi acţiunile celorlalţi participanţi de la vârsta de 16

141

Page 139: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

ani, ci în baza articolului ce stabileşte răspundere penală pentru omor inten­ţionat (art. 145 CP). Tot aşa, dacă un minor de vârsta respectivă a participat la înfaptuirea unei diversiuni soldată cu nimicirea bunurilor de stat sau obşteşti, acţiunile lui vor fi calificate în baza art. 195 CP, iar acţiunile celorlalţi participanţi cu vârsta de la 16 ani în baza art. 343 CP.

A treia limită minimă de vârstă este fixată în articolele respective din Partea specială a Codului penal, care indică unele semne speciale ale subiectului infracţiunii. De exemplu, pentru infracţiunile militare comise, în corespundere cu Legea cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei din 18 iulie 2002,23 poartă răspundere penală soldaţii care au atins vârsta de 18 ani, iar în privinţa ofiţerilor această limită este cu mult mai mare, deoarece gradul de ofiţer se conferă după anumite studii de durată. Subiect al infracţiunilor contra justiţiei, comise, de exemplu, de judecători, procurori sau de ofiţerii organelor de urmărire penală, poate fi numai persoana care a atins vârsta de 25 de ani. Subiect al unor infracţiuni, legate de caracterul specific al acţiunilor comise, pot fi numai persoanele care au atins vârsta maturităţii, de exemplu, atragerea minorilor la activitate criminală sau de­terminarea lor la săvârşirea unor fapte imorale (art. 208 CP). O limită mai mare decât cea de 14-16 ani au persoanele cu funcţii de răspundere, medicii şi alţi funcţionari publici, indicaţi în calitate de subiecţi ai infracţiunii, a căror vârstă este prevăzută de actele normative corespunzătoare.

Potrivit pct. 6 al Hotărârii Plenului CSJ „Despre practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei în cadrul examinării cauzelor privind infracţiunile săvârşite de minori” din 12 noiembrie 1997, organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să stabilească în toate cazurile vârsta exactă a infractorului: ziua, luna şi anul naşterii. Persoana se consideră că atinge o anumită vârstă la orele 24 ale zilei următoare după cea de naştere.

Vârsta este stabilită după anumite documente: adeverinţa de naştere, buletin de identitate, paşaport, însemnările din cartea de înregistrare a actelor stării civile etc. In lipsa lor sau în cazuri suspecte, vârsta se stabileşte printr- o expertiză medico-legală. în aceste cazuri, la stabilirea anului naşterii, ziua naşterii este considerată ultima zi a acestui an, dacă expertiza nu numeşte altă zi, iar în cazul fixării numerelor minimal şi maximal de ani ai persoanei, trebuie pornit de la numărul minimal de ani presupus de expertiză.

23 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 137-138/1054, 10 octombrie 20002.

142

Page 140: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

3.3. Responsabilitatea şi iresponsabilitatea persoanei fiziceCerinţele legii penale sunt îndreptate către persoanele care au capacitatea

de a înţelege şi a aprecia corect realitatea obiectivă şi capabile să-şi evalueze şi să dirijeze în mod normal voinţa în raport cu acţiunile sau inacţiunile proprii. Problemele tragerii la răspundere penală şi calificării juridico-penale a faptelor prejudiciabile apar doar în legătură cu persoanele responsabile ce le-au comis. Deci responsabilitatea trebuie să existe în momentul săvârşirii infracţiunii. Dacă ea lipseşte, nu se mai pune problema vinovăţiei ca semn al laturii subiective, întrucât o persoană iresponsabilă, incapabilă, care nu- şi dă seama ce face sau nu este stăpână pe sine, nu poate prevedea consecinţele acţiunilor sale, deci nu poate fi vinovată, iar vinovăţia, la rândul său, este o condiţie necesară a răspunderii penale (alin. (2) art. 51 CP).

Potrivit art. 22 CP, responsabilitatea este starea psihologică a persoanei care are capacitatea de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile.

Din textul legii decurge că responsabilitatea reprezintă o stare psihică normală a omului sănătos psihic care are capacitatea de a înţelege nu doar partea faptică a conduitei sale, dar şi importanţa ei socială, precum şi capa­citatea de a-şi manifesta voinţa şi de a-şi dirija acţiunile, ceea ce e caracteristic oamenilor cu facultăţi mintale normale.

Se presupune că fiecare persoană fizică este responsabilă. Dacă, în procesul urmăririi penale sau judecării cauzei, apar nedumeriri sau anumite îndoieli asupra acestui fapt, atunci, potrivit pct. 4) art. 97 CPP, se indică expertiza psihiatrică, căreia i se pune problema stabilirii responsabilităţii persoanei de acţiunile incriminate.

Potrivit alin. (1) art. 23 CP, nu este pasibilă de răspundere penală persoana care, în timpul săvârşirii unei fapte prejudiciabile, se află în stare de ires­ponsabilitate, adică nu putea să-şi dea seama de acţiunile ori inacţiunile sale sau nu putea să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, unei tulburări psihice temporare sau altei stări patologice. Faţă de o asemenea persoană, în baza hotărârii instanţei de judecată, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical, prevăzute de legea penală.

Din această definiţie conchidem că starea de iresponsabilitate se caracterizează prin două criterii: juridic (psihologic) şi medical (biologic).

Criteriul juridic (psihologic) cuprinde două momente psihice importante: momentul intelectual - persoana nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, şi momentul volitiv - persoana nu putea să dirijeze acţiunile sau inacţiunile sale.

143

Page 141: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Momentul intelectual constă în incapacitatea persoanei de a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale, de semnificaţia şi importanţa lor socială, de valoarea lor, precum şi de consecinţele acestora, deşi le poate dirija. De exemplu, o persoană bolnavă de oligofrenie nu-şi dă seama de semnificaţia şi valoarea acţiunilor sale, deşi le poate dirija, bunăoară poate să accepte sau să refuze săvârşirea unor acţiuni propuse de infractor care dorea să se folosească de acţiunile acesteia în scopuri personale. De exemplu, S„ fiind bolnav de oligofrenie, în timpul când M. se afla la serviciu, cu o rangă şi un topor i-a dărâmat acestuia o parte din casă, precum şi i-a distrus terasa şi toate sticlele de la geamuri, cauzându-i astfel lui M. daune materiale în proporţii mari. Ulterior s-a constatat că aceste acţiuni i-au fost inspirate de T., care ştia de maladia lui S. şi a folosit această situaţie pentru a se răzbuna pe M. El l-a asigurat pe S. că M. se pregăteşte să-şi construiască o casă nouă, iar timp pentru a o dărâma pe cea veche nu are, de aceea el, chipurile, l-a rugat pe acesta să-l ajute, promiţându-i pentru această „muncă” să-i cumpere bomboane şi să-l cinstească cu vin. Expertiza psihiatrică a constatat că S., în momentul săvârşirii faptei, înţelegea latura faptică a celor comise, însă nu înţelegea caracterul ei prejudiciabil.

Momentul volitiv presupune că persoana, în timpul săvârşirii unei fapte prejudiciabile, nu poate să dirijeze acţiunile sau inacţiunile sale. De exemplu, un cleptoman înţelege că nu trebuie să fure anumite lucruri străine, dar din cauza acestei boli nu-şi poate stăpâni acţiunile sale şi nu le poate dirija în mod conştient, tot aşa procedează şi un piroman care din caza bolii nu se poate abţine să provoace un incendiu de proporţii pe care să-l admire.

Din exemplele analizate rezultă că persoanele iresponsabile pot avea un singur moment al criteriului juridic, însă, de obicei, persoanele iresponsabile posedă ambele aspecte ale criteriului juridic, dar pentru starea de iresponsa­bilitate este suficientă şi existenţa cel puţin a unui aspect.

Prezenţa doar a unui aspect al criteriului juridic nu dă temei pentru recu­noaşterea persoanei iresponsabile, fiindcă textul legii cere ca incapacitatea persoanei să fie stabilită de anumite cauze, momente ce se referă la criteriul medical al iresponsabilităţii.

Criteriul medical (biologic) include trei categorii de boli psihice: boală psihică cronică, o tulburare psihică temporară sau o altă stare patologică.

Prin boală psihică cronică se înţelege boala psihică ce are un caracter permanent, îndelungat, continuu, greu vindecabil. La ele se referă: schizof­renia, epilepsia, paraliza progresivă, sifilisul creierului etc. Pe parcursul dez­voltării acestor boli, poate apărea factorul remisiunii, adică a ameliorării

144

Page 142: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

sau dispariţiei temporare a manifestărilor acestora. Iată de ce, în pofida faptului că boala psihică cronică poate fi incurabilă, iresponsabilitatea persoanei se stabileşte pentru timpul săvârşirii infracţiunii, deoarece în acest moment manifestările bolii pot să lipsească.

Prin tulburare psihică temporară se înţelege boala psihică acută ce se manifestă sub forme de accese şi care se consumă odată cu vindecarea ei. La ele se referă: ebrietatea patologică, afectul patologic, starea reactivă, care apare, de exemplu, în urma şocurilor nervoase acute, psihozele alcoolice, cum ar fi delirul alcoolic, halucinaţia alcoolică, visuri de aiureală etc.

Altă stare patologică reprezintă o noţiune generalizatoare care cuprinde diferite boli, ce nu intră în cele două categorii de mai sus, dar care, de ase­menea, sunt însoţite de forme grave ale depresiunilor psihice, cum ar fi formele grave de psihopatie şi psihostenie, fenomenele abstinenţei de la narcomanie în lipsa morfinelor etc.

Deoarece, spre deosebire de Codul penal din 1961, Codul penal în vigoare nu evidenţiază oligofrenia ca factor aparte al criteriului medical, considerăm că ea intră în categoria “o altă stare patologică”. Ea poate fi o arieraţie mintală înnăscută sau rezultatul unei deficienţe mintale, provocată de traumatism, de un şoc nervos sau de o boală gravă, cum ar fi meningita, encefalita etc. Oligofrenia se manifestă prin trei forme: idioţia (cel mai înalt grad de arieraţie psihică), imbecilitatea (o formă medie), debilitatea (o formă uşoară).

Pentru constatarea stării de iresponsabilitate este necesară stabilirea concomitentă a cel puţin unui moment din cele două ale criteriului juridic şi a unui moment dintre cele trei ale criteriului medical, analizate mai sus.

Prin urmare, pentru ca o faptă să fie considerată săvârşită în stare de iresponsabilitate, se cer întrunite următoarele condiţii:

1) să fie o faptă prevăzută de legea penală ca infracţiune;2) făptuitorul să se afle în stare de iresponsabilitate;3) starea de iresposabilitate să existe în momentul săvârşirii faptei

prejudiciabile.Prima condiţie, cu valoare de premisă, priveşte existenţa sau săvârşirea

unei fapte prevăzute de legea penală ca infracţiune (omor, vătămare corporală, furt, huliganism etc.). Dacă asemenea fapte lipsesc, iresponsabilitatea nu are importanţă juridico-penală. în cazul săvârşirii faptelor prejudiciabile, starea de iresponsabilitate are relevanţă numai pentru fapta dată, dar nu şi pentru viitor. Cu alte cuvinte, starea de responsabilitate poate fi stabilită ori de câte ori va fi săvârşită o faptă infracţională.

A doua condiţie constă în existenţa unei stări de iresponsabilitate a

145

Page 143: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

făptuitorului, adică a unei stări de incapacitate psihică sau a unei boli mintale cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei stări patologice, din care cauză el nu-şi poate da seama de acţiunile sau inacţiunile sale, sau nu este stăpân pe ele. După cum s-a menţionat, pentru stabilirea stării de iresponsabilitate sunt suficiente concomitent cel puţin un factor dintre cele două ale criteriului juridic şi un factor dintre cele trei ale criteriului medical.

A treia condiţie, prevăzută de lege, rezidă în existenţa stării de irespon­sabilitate în momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală. Conform acestei condiţii, ea trebuie să existe în perioada de la începerea acţiunii sau inacţiunii prejudiciabile până la consumarea ei. Nu se admite stabilirea stării de iresponsabilitate în general, pe un timp nelimitat, adică pe tot restul vieţii, chiar dacă persoana suferă de boală psihică cronică incurabilă.

Constatarea stării de iresponsabilitate se face pe calea expertizei psihiat­rice de către un specialist sau o instituţie de specialitate care vor stabili dacă infractorul suferă de o boală psihică cronică sau de o tulburare psihică tem­porară, sau de o altă stare patologică şi dacă boala respectivă afectează starea de responsabilitate. Hotărârea despre existenţa stării de iresponsabilitate o ia numai instanţa de judecată, concluziile expertizei medico-psihiatrice ne- fiind obligatorii pentru ea. Desigur, instanţa de judecată ţine seama de ex­pertiză şi, de cele mai multe ori, o acceptă ca atare, însă ea apreciază nu doar împrejurările săvârşirii infracţiunii, ci şi alte circumstanţe, în baza cărora se ia hotărârea definitivă.

Conform dispoziţiilor alin. (1) art. 23 CP, faţă de persoanele iresponsabile, în baza hotărârii instanţei de judecată, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical, prevăzute în art. 99-103 CP.

Alin. (2) art. 23 CP stabileşte că nu este pasibilă de pedeapsă persoana care, deşi a săvârşit infracţiunea în stare de responsabilitate, înainte de pronunţarea sentinţei de către instanţa de judecată s-a îmbolnăvit de o boală psihică care a lipsit-o de posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile ori inac­ţiunile sale sau de a le dirija. Faţă de o asemenea persoană, în baza hotărârii instanţei de judecată, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical, iar după însănătoşire ea poate fi supusă pedepsei.

3.4. Determinarea subiectului specialîn procesul calificării infracţiunilor persoana fizică care săvârşeşte fapta

prejudiciabilă, uneori, pe lângă semnele generale ale subiectului - responsabilitatea şi vârsta minimă cerută de lege - trebuie să mai întrunească cumulativ şi o condiţie specială, o anumită calitate prevăzută de norma juridico-penală sau nemijlocit să rezulte din ea. Astfel, pentru calificarea

146

Page 144: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

faptei prejudiciabile, potrivit articolelor legii penale despre infracţiunile mi­litare, comise de persoane cu funcţii de răspundere, unele infracţiuni econo­mice, din domeniul transporturilor, contra justiţiei etc., este necesar ca subiec­tul infracţiunii, în afară de semnele subiectului general, să mai posede şi alte calităţi specifice.

Doctrina penală propune diverse clasificări ale semnelor subiecţilor speciali în funcţie de: 1) numărul calităţilor speciale; 2) specificul calităţilor ce determină subiectul categoriilor concrete de infracţiuni; 3) modul lor de descriere.

!n funcţie de numărul calităţilor speciale cerute de lege, recunoaştem subiecţi:

1) cu o singură calitate specială;2) cu două sau mai multe calităţi speciale combinatorii;3) după modul lor de descriere.Majoritatea subiecţilor speciali, de exemplu, cetăţeanul Republicii Mol­

dova (art. 337 CP), mamă (art. 147 CP), judecător (art. 307 CP), lucrător medical (art. 162 CP), militarii (infracţiunile militare) etc. posedă o singură calitate specială prevăzută de norma juridico-penală.

Legislaţia penală prevede subiecţi speciali caracterizaţi prin două sau mai multe calităţi speciale combinatorii. De exemplu, subiectul infracţiunii, fixat în art. 183 CP, poate fi o persoană cu funcţie de răspundere (prima calitate specială), împuternicită să asigure respectarea regulilor de protecţie a muncii pe un anumit sector de muncă (a doua calitate specială). Subiectul infracţiunii, prevăzut de lit. a) alin. (2) art. 306 CP, poate fi o persoană cu funcţie de răspundere (prima calitate specială), împuternicită să efectueze urmărirea penală (a doua calitate specială), care urmăreşte să tragă la răs­pundere penală o persoană nevinovată de săvârşirea unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave (a treia calitate specială). Pentru calificarea acestor infracţiuni, afară de semnele subiectului general, trebuie precizate toate calităţile subiectului special în ansamblu. Lipsa unei singure calităţi, prevăzute în articolele corespunzătoare ale Codului penal, exclude calificarea faptei comise.

în unele cazuri, în dispoziţiile articolelor din Partea specială a Codului penal sunt descrise, alternativ, semnele câtorva subiecţi speciali. Astfel, în art. 312 CP, în calitate de subiecţi speciali sunt numiţi martorul, partea vătămată, specialistul, expertul, traducătorul; în art. 185 CP - organizatorul, conducătorul sau participantul activ la un grup ce exercită rituri religioase etc. Pentru tragerea la răspundere penală, conform articolelor menţionate, este suficientă clarificarea semnelor a cel puţin unui subiect special.

147

Page 145: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Conform art. 55 CC, persoană juridică este organizaţia care are patrimoniu distinct şi răspunde pentru obligaţiunile sale cu acest patrimoniu, poate să dobândească şi să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale, să-şi asume obligaţiuni, poate fi reclamant şi pârât în instanţa de judecată.

Persoana juridică se consideră constituită în momentul înregistrării ei de către stat (alin. (1) art. 63 CC), dobândeşte capacitatea de folosinţă (alin. (1) art. 60 CC) şi capacitatea de exerciţiu (alin. (1) art. 61 CC) la data înregistrării de stat şi încetează la data radierii ei din registrul de stat.

Subiect al infracţiunii poate fi numai persoana juridică care desfăşoară ac­tivitate legală de întreprinzător (desfăşurarea ilegală a activităţii de întreprin­zător este stipulată în art. 125 şi 241 CP), fapt ce corespunde dispoziţiilor legis­lative din Capitolele II şi XI ale Codului civil, ale Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi din 3 ianuarie 1992, a Legii privind acordarea de licenţe pentru unele genuri de activitate nr. 332 din 1999 etc. De aici rezultă că persoana juridică, pentru desfăşurarea ilegală a activităţii de întreprinzător, poartă răspundere penală conform art. 241 CP, iar pentru desfăşurarea ilegală a activităţii de întreprinzător în prezenţa condiţiilor indicate în alin. (3) art. 21 CP - pentru una sau mai multe infracţiuni enumerate în alin. (4) art. 21 CP.

Conform alin. (3) art. 21 CP, persoana juridică care desfăşoară activitate de întreprinzător este pasibilă de răspundere penală pentru o faptă prevăzută de legea penală, dacă există una dintre următoarele condiţii:

a) persoana juridică este vinovată de neîndeplinirea sau îndeplinirea ne­corespunzătoare a dispoziţiilor directe ale legii, ce stabilesc îndatoriri sau interdicţii pentru efectuarea unei anumite activităţi;

b) persoana juridică este vinovată de efectuarea unei activităţi ce nu co­respunde actelor de constituire sau scopurilor declarate;

c) fapta care cauzează sau creează pericolul cauzării de daune în proporţii considerabile persoanei, societăţii sau statului a fost săvârşită în interesul acestei persoane juridice sau a fost admisă, sancţionată, aprobată, utilizată de organul sau persoana împuternicită cu funcţii de conducere a persoanei juridice respective.

în conformitate cu alin. (5) art. 21 CP, răspunderea penală a persoanei juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice pentru infracţiunea săvârşită. în această situaţie, persoana fizică trebuie să posede semnele generale ale subiectului, prevăzute în art. 21 şi 22 CP, precum şi cele speciale prevăzute în articolul corespunzător din Partea specială a Codului penal.

Page 146: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Ca subiecţi de drept persoanele juridice sunt şi ele, asemeni persoanelor fizice, atât destinatare, cât şi beneficiare de ocrotire juridică penală, deci pot avea atât calitatea de subiect al infracţiunii, cât şi calitatea de parte vătămată sau, cum e numit de doctrina penală română, subiect pasiv al infracţiunii.

Există unele infracţiuni care pot fi săvârşite, câteodată chiar cu precădere, de către persoanele juridice. Menţionăm dintre acestea insolvabilitatea in­tenţionată sau fictivă, limitarea concurenţei libere, infracţiuni fiscale, in­fracţiuni ecologice etc. Aici nu este vorba despre fapte săvârşite de conducere, fără ştirea şi acordul membrilor persoanei juridice, ci despre acte voite şi consfinţite de toţi membrii acestei entităţi şi executate conform acestei voinţe colective. Principiul răspunderii penale a persoanelor juridice se poate ar­gumenta şi prin faptul că există pedepse care pot fi aplicate numai persoanelor juridice (sistarea existenţei persoanei juridice sau suspendarea activităţii acesteia) care sunt destul de eficace, deoarece ele pot determina schimbarea conduitei membrilor persoanei juridice în partea respectării legii penale.

§ 4. Determ inarea laturii subiective a infracţiunii4.1. Noţiunea şi importanţa laturii subiectiveCum s-a constatat anterior, după determinarea obiectului, laturii obiective

şi subiectului infracţiunii, trecem la analiza laturii subiective a infracţiunii.Latura subiectivă a infracţiunii reprezintă reflectarea sau posibilitatea

reflectării concomitente în conştiinţa subiectului infracţiunii a semnelor obiective ale faptei comise, adică a acţiunii sau inacţiunii prejudiciabile, a consecinţelor prejudiciabile sau a primejdiei reale a survenirii lor, a legăturii de cauzalitate dintre ele, precum şi a celorlalte semne obiective cu care este descrisă infracţiunea în legea penală.

Prin urmare, latura subiectivă a infracţiunii reflectă legătura conştiinţei şi voinţei infractorului cu fapta prejudiciabilă comisă de el, adică caracte­rizează atitudinea psihică a autorului faţă de faptele sale.

Componenţa de infracţiune include următoarele semne cu ajutorul cărora legea penală descrie latura subiectivă a infracţiunii: vinovăţia, motivul (mo­bilul) şi scopul infracţiunii.

Semnele laturii subiective, ca şi cele ale laturii obiective sunt de două tipuri: obligatorii şi facultative. Semnele obligatorii au importanţă pentru calificarea infracţiunii, iar cele facultative - pentru individualizarea răs­punderii penale şi pedepsei penale. La categoria semnelor obligatorii se referă vinovăţia, prin cel puţin una dintre formele ei, iar la cele facultative - motivul şi scopul infracţiunii. Este de remarcat că, în descrierea infracţiunilor

151

Page 147: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

concrete, legiuitorul poate utiliza toate semnele laturii subiective, toate fiind obligatorii pentru calificarea infracţiunii date.

In procesul examinării laturii subiective a infracţiunii trebuie să pornim de la teza, unanim acceptată de doctrina penală, că fiecare infracţiune reprezintă o unitate a semnelor obiective şi subiective ale unei fapte prejudiciabile anumite. Şi numai în mod teoretic, ele pot fi studiate de sine stătător, însă fară a neglija legătura şi unitatea lor indisolubilă internă. Doctrina penală consideră la fel de importante atât semnele obiective, cât şi cele subiective. Supraaprecierea laturii obiective în detrimentul celei subiective duce la aşa-numita incriminare obiectivă; supraaprecierea laturii subiective este legată doar de incriminarea descoperirii intenţiei sau stării periculoase. Supraaprecierea în ambele cazuri creează un obstacol în calea luptei cu criminalitatea şi duce la încălcarea legalităţii. Aceste greşeli sunt provocate de cauze diferite.

In primul rând, procesul determinării şi demonstrării semnelor laturii subiective este mai dificil, deoarece este vorba de circumstanţe psihologice ale infracţiunii săvârşite. Mai mult decât atât, persoana care a comis fapta infracţională, de obicei, se străduieşte să prezinte acţiunile sau inacţiunile sale ca fiind comise fară vinovăţie sau, cel puţin, din imprudenţă.

In al doilea rând, tehnica legislativă de descriere a multor infracţiuni concrete nu conţine o caracteristică clară a laturii subiective, fapt ce duce la o interpretare diferită şi echivocă a esenţei ei psihologice. într-adevăr, este destul de complicată intuirea şi înţelegerea corectă a celor mai multe nuanţe ale elementelor laturii subiective, cum ar fi prevederea, dorinţa, admiterea în mod conştient, evitarea consecinţelor printr-un calcul în mod uşuratic, aspecte care determină limitele dintre conduita prejudiciabilă şi comportarea neinfracţională, dintre infracţiunile intenţionate şi cele din imprudenţă, pe care le-a prevăzut legiuitorul în descrierea infracţiunii date în legea penală.

In al treilea rând, unii colaboratori ai organelor judiciare şi de urmărire penală subestimează importanţa semnelor subiective şi, de aceea, le cercetează superficial, mai ales în cazul motivului şi scopului infracţiunii, atunci când acestea nu influenţează calificarea infracţiunii. Iată de ce Curtea Supremă de Justiţie, adeseori atenţionează că „în unele cazuri, cercetarea superficială a circumstanţelor cauzei şi constatarea incorectă a intenţiei culpabilului, motivului ei şi scopului infracţiunii condiţionează calificarea greşită ”.24

24 Hotărârea Plenului CSJ din 30 octombrie 1978 cu modificările din 16 septembrie 2002 // Culegere de hotărâri explicative. Chişinău, 2002, p. 313.

152

Page 148: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Latura subiectivă a infracţiunii, fiind un proces ce decurge în psihicul infractorului, cuprinde momentul intelectual (conştiinţa), momentul volitiv (voinţa) şi cel emoţional (trăirea cu intensitate a celor săvârşite), care se dezvăluie prin aşa semne juridice ca: vinovăţia, mobilul şi scopul făptuitorului în momentul comiterii infracţiunii. Aceste trei semne se află într-o legătură organică reciprocă, fiecare dintre ele având şi o importanţă de sine stătătoare.

Vinovăţia, mobilul şi scopul pot fi indicate expres în lege. De exemplu, omorul intenţionat (art. 145 CP); distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a bunurilor (art. 198 CP); vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care a provocat decesul victimei (alin. (4) art. 151 CP), din sancţiunea căruia rezultă că este vorba doar de decesul victimei din impru­denţă, articole care stipuleazăpraeterintenţia, sau intenţia depăşită (praeter- peste), denumită de legiuitorul nostru în art. 19 CP infracţiune săvârşită cu două form e de vinovăţie; vătămarea intenţionată medie a integrităţii cor­porale sau a sănătăţii săvârşită din motive de duşmănie sau ură socială, rasială sau religioasă (lit. j) alin. (2) art. 152 CP); diversiunea săvârşită în scopul slăbirii bazei economice şi capacităţii de apărare a ţării (art. 343 CP) etc.

In cazurile în care vinovăţia, motivul şi scopul infracţiunii nu sunt direct nominalizate în dispoziţiile articolelor corespunzătoare din Partea specială a Codului penal, ele sunt precizate cu ajutorul diferitelor metode de inter­pretare. De exemplu, vinovăţia poate:

1) rezulta din esenţa termenilor utilizaţi la descrierea infracţiunii, bună­oară, oprirea samavolnică, fară necesitate a trenului, poate fi săvârşită numai intenţionat (art. 270 CP), iar pierderea documentelor ce conţin secrete de stat poate fi comisă numai din imprudenţă (art. 345 CP) etc.;

2) izvorî din indicaţiile legii, cum ar fi bună-ştiinţa (art. 177 CP), rea- voinţa (art. 203 CP), motivul sau interesele făptuitorului (art. 164 CP), scopul (art. 188 CP) etc., ce caracterizează doar o infracţiune intenţionată;

3) f i numai intenţionată, în cazul în care infracţiunea este descrisă doar prin comiterea unor anumite acţiuni sau inacţiuni (aşa-numitele componenţe formale de infracţiuni);

4) decurge din interpretarea sistematică a legii, când nu există condiţiile evidenţiate mai sus.

Astfel trebuie clarificate şi celelalte elemente ale laturii subiective a in­fracţiunii, deoarece trecerea tacită a acestora în articolele respective din Partea specială a Codului penal nu exclude existenţa lor, dar cere elucidarea cu minuţiozitate a opiniei legiuitorului referitor la ele.

Stabilirea corectă a laturii subiective are o mare importanţă atât teoretică, cât şi practică:

153

Page 149: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

- determină caracterul şi gradulprejudiciabil al conduitei infracţionale, precum şi gradul de pericol al persoanei care o comite, ceea ce are o impor­tanţă deosebită atât pentru calificarea infracţiunii, cât şi pentru individuali­zarea aplicării pedepsei penale;

—permite delimitarea infracţiunilor adiacente sau a celor asemănătoare. De exemplu, infracţiunile prevăzute de art. 145 şi 149 CP, precum şi cele stipulate în art. 197 şi 198 CP etc., se disting numai după forma lor de vinovăţie; distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor (art. 197 CP) se deosebeşte de diversiunea îndreptată spre distrugerea sau deteriorarea întreprinderilor sau a altor bunuri de stat sau obşteşti (art. 343 CP) numai prin scopul acestor infracţiuni.

- permite diferenţierea esenţială a tipurilor componenţelor de infracţiune'. de bază, cu circumstanţe agravante şi cu circumstanţe atenuante. De exemplu, omorul săvârşit din gelozie constituie componenţa de bază a omorului in­tenţionat (alin. (1) art. 145 CP), omorul săvârşit în stare de afect constituie componenţa cu circumstanţe atenuante a omorului intenţionat (art. 146 CP), omorul săvârşit cu premeditate constituie componenţa cu circumstanţe agra­vante a omorului intenţionat (lit. a) alin. (2) art. 145 CP), iar omorul săvârşit cu scopul de a preleva şi/sau utiliza ori comercializa organele sau ţesuturile victimei constituie componenţa cu circumstanţe deosebit de agravante a omo­rului intenţionat ( lit. I) alin. (3) art. 145 CP) etc.

4.2. Determinarea vinovăţiei şi formele eiPotrivit art. 6 CP, persoana este supusă răspunderii şi pedepsei penale

doar pentru faptele săvârşite cu vinovăţie. Vinovăţia reprezintă un semn obligatoriu al fiecărei infracţiuni. Ea cuprinde atitudinea psihică a făptuitorului faţă de cele săvârşite, fără a da răspuns la problema de ce şi pentru ce el săvârşeşte infracţiunea, care este motivul şi scopul infracţiunii.

a. Vinovăţia constituie atitudinea psihică a persoanei faţă de acţiunile sau inacţiunile comise şi faţă de consecinţele prejudiciabile survenite, exprimată sub formă de intenţie sau imprudenţă sau concomitent prin ambele forme.

Luând în consideraţie cele expuse, doctrina penală n-a susţinut opinia,25 potrivit căreia vinovăţia şi latura subiectivă sunt identice.

Pentru stabilirea vinovăţiei trebuie ţinut cont de însuşirile ei: conţinutul, forma, esenţa socială şi gradul ei prejudiciabil.

25 П. С. Дагель и Д. П. Котов. Субъективная сторона преступления и ее установление. Воронеж, 1974, р. 41.

154

Page 150: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Locul central îi revine conţinutului vinovăţiei, format din intelect şi voinţă.Momentul intelectual include înţelegerea de către persoană a caracterului

prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, posibilitatea de a prevedea ca­racterul prejudiciabil al urmărilor lor, înţelegerea circumstanţelor în care se comite infracţiunea, esenţa şi importanţa lor, perceperea corectă a legăturii de cauzalitate dintre acţiune sau inacţiune şi consecinţele infracţionale.

Elementul volitiv se reduce la caracterizarea manifestărilor psihologice care orientează conduita omului într-o anumită direcţie, reglementează ale­gerea soluţiei: de a săvârşi o acţiune concretă sau de a se abţine de la ea. Esenţa momentului volitiv în comiterea infracţiunilor intenţionate constă în orientarea conştientă a acţiunilor pentru atingerea scopurilor scontate, iar la comiterea infracţiunilor din imprudenţă - în nechibzuinţa, nepăsarea, negli­jenţa manifestată de făptuitor în conduita sa premergătoare survenirii con­secinţelor prejudiciabile. Particularitatea procesului volitiv la comiterea in­fracţiunilor din imprudenţă constă şi în faptul că persoana nu întreprinde eforturi psihice pentru a evita cauzarea consecinţelor prejudiciabile, deşi are această posibilitate.

In infracţiunile concrete, vinovăţia este constatată prin indicarea formei de vinovăţie şi a semnelor obiective reflectate în atitudinea psihică a subiectului.

Forma vinovăţiei se stabileşte de corelaţia elementelor psihice care for­mează conţinutul ei. Această corelaţie trebuie să exprime dependenţa faptei comise de atitudinea negativă a persoanei faţă de interesele societăţii, în­călcate prin această faptă; să caracterizeze diverse atitudini intelectuale şi volitive ale persoanei faţă de faptă (acţiune sau inacţiune) şi consecinţele ei; să redea un anumit grad de vinovăţie. Divizarea vinovăţiei în forme trebuie efectuată în funcţie de unele şi aceleaşi criterii.

Formele vinovăţiei reprezintă noţiuni juridice, fixate de legiuitor în ar­ticolele din Partea specială a Codului penal, care simplifică stabilirea formei vinovăţiei la infracţiunile concrete, descrise în articolele respective din Partea generală a Codului penal. Formele vinovăţiei reprezintă fenomene psihice caracteristice numai faptelor infracţionale. Fenomenele psihice specifice unei conduite legale, obişnuite a omului poate să nu coincidă cu noţiunea juridică a vinovăţiei. Diversele variante ale atitudinii psihice a subiectului pentru fapta săvârşită pot fi recunoscute ca vinovăţie doar în cazul în care ele se află în limitele noţiunilor juridice ale acestora, stipulate de lege.

Potrivit art. 6 CP, vinovăţia poate avea numai două forme: intenţia şi imprudenţa. însă atunci când infracţiunea este construită dintr-un cumul de două infracţiuni, dintre care una se comite intenţionat, iar alta - din impru­

155

Page 151: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

denţă, această infracţiune unică complexă se consideră săvârşită cu două forme de vinovăţie (art. 19 CP), numită şi praeterintenţie sau intenţie depă­şită, ce nu poate fi considerată a treia formă de vinovăţie.

Esenţa vinovăţiei, ca şi a oricărei altei noţiuni şi instituţii juridice, are un caracter social-politic şi e strâns legată de menirea acestora, de rolul lor în viaţa socială.

După esenţa sa, vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a subiectului faţă de realitatea obiectivă ce îl înconjoară: vizavi de relaţiile sociale, interesele societăţii, cerinţele sale juridice, alţi membri ai societăţii. Vinovăţia presu- • pune că atitudinea persoanei faţă de interesele sociale este negativă din cauza orientării antisociale a subiectului, opunerii conştiente a voinţei sale inte­reselor sociale, prin manifestarea atitudinii nechibzuite, neglijente faţă de ele. Confirmând intenţia şi imprudenţa ca forme ale vinovăţiei, legiuitorul, în acelaşi timp, demonstrează că anume prin ele se manifestă atitudinea negativă a persoanei faţă de interesele societăţii.

De aceea, esenţa vinovăţiei el o leagă, pe de o parte, de izvorul ce o produce, iar pe de altă parte, de răspunderea subiectului ca urmare juridică a săvârşirii infracţiunii cu vinovăţie.

Stabilirea gradului vinovăţiei persoanei reprezintă concretizarea formei şi conţinutului ei în fiecare caz concret. Vinovăţia intenţionată este cu mult mai gravă decât cea imprudentă. Dacă la săvârşirea infracţiunii intenţionate se produc urmări mai grave care nu erau cuprinse de intenţia făptuitorului, atunci fapta comisă se consideră mai gravă.

Deci vinovăţia este caracterizată atât cantitativ, cât şi calitativ de conţi­nutul, forma, esenţa şi gradul ei.

b. Intenţia şi modalităţile sale. Intenţia, ca formă a vinovăţiei, este pre­văzută de legiuitor mai des decât imprudenţa. în literatura juridică se constată că în practică greutatea specifică a infracţiunilor intenţionate constituie mai mult de 90%.

Potrivit art. 17 CP, „se consideră că infracţiunea a fost săvârşită cu intenţie dacă persoana care a săvârşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, le-a dorit sau admitea, în mod conştient, survenirea acestor urmări”.

Din textul legii rezultă că atitudinea psihică faţă de cele săvârşite în cazul intenţiei cuprinde trei elemente.

Subiectul.1) îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale;2) a prevăzut urmările ei prejudiciabile;

156

Page 152: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

3) le-a dorit sau admitea, în mod conştient, survenirea acestor urmări.Unitatea acestor trei elemente ce stabilesc atitudinea psihică a persoanei

faţă de acţiune sau inacţiune şi, concomitent, faţă de consecinţe, definesc noţiunea juridico-penală a intenţiei stabilite de legiuitor. Eliminarea din intenţie a unuia dintre aceste elemente nu înseamnă altceva decât golirea de conţinut a noţiunii date.

De aceea este complet incorectă opinia,26 potrivit căreia legea penală atribuie intenţia doar la componenţele materiale de infracţiuni (fiecare in­fracţiune este materială, adică orice infracţiune produce anumite daune va­lorilor ocrotite de legea penală sau cel puţin creează primejdia reală a surve­nirii acestora, indiferent de faptul cum a fost ea descrisă: ca o componenţă formală sau materială de infracţiune), deoarece art. 17 CP cere stabilirea concomitentă a atitudinii psihice a infractorului atât faţă de acţiuni sau inac­ţiuni, cât şi faţă de consecinţele fiecărei infracţiuni, tară a specifica dacă constituie ea o componenţă formală sau una materială de infracţiune.27

Perceperea caracterului prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale şi preve­derea urmărilor ei prejudiciabile se referă la sfera intelectuală a psihicului infractorului, iar dorinţa sau admiterea conştientă a survenirii acestor urmări se referă la sfera volitivă a psihicului celui vinovat.

In funcţie de conţinutul momentului volitiv, infracţiunea intenţionată poate fi săvârşită cu intenţie directă sau cu intenţie indirectă (denumită şi eventuală).

Intenţia directă se caracterizează prin faptul că persoana care a săvârşit infracţiunea îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile şi a dorit sur\’enirea acestor urmări.

Intenţia indirectă presupune că persoana care a săvârşit infracţiunea îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile şi admitea, în mod conştient, survenirea acestor urmări.

Pentru determinarea corectă a vinovăţiei, ca de altfel şi a motivului şi scopului infracţiunii, trebuie ţinut cont de două probleme ce apar în procesul calificării infracţiunii:

26 П. С. Дагель и Д. П. Котов. Op. cit., р. 80.27 Manual de drept penai Partea generală. Redactor coordonator Alexandru Borodac. Chişinău,

2005, p. 163.

157

Page 153: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

1) forma de vinovăţie la comiterea infracţiunii analizate, inclusă anticipat de legiuitor ca semn obligatoriu al fiecărei componenţe de infracţiune con­crete descrise în legea penală;

2) conţinutul intenţiei sau imprudenţei referitoare la componenţa de infracţiune analizată. Cu alte cuvinte, ce fel de circumstanţe reale trebuie să fie cuprinse de conştiinţa şi voinţa persoanei, în baza cărora să putem recunoaşte existenţa intenţiei sau imprudenţei în conduita ei. Sau mai bine zis, cum trebuie să stabilim vinovăţia persoanei într-o faptă concretă comisă de ea.

Pentru elucidarea formei de vinovăţie, fixată anticipat de legiuitor în componenţa concretă de infracţiune descrisă în legea penală, trebuie să uti­lizăm metodele de interpretare, expuse în primul subparagraf, cum ar fi, indicaţia directă a legii (omor intenţionat), esenţa termenilor juridici, prin intermediul cărora se descrie infracţiunea (bună-ştiinţă, rea-voinţă, pierderea etc.), interpretarea sistematică a legii etc., de exemplu, cunoscând esenţa termenilor juridici utilizaţi la descrierea furtului (sustragere pe ascuns - art.186 CP) şi făcând o comparaţie a lui cu dispoziţia art. 273 CP (răpirea mi­jlocului de transport), putem afirma că latura subiectivă a furtului poate fi caracterizată numai prin intenţie directă şi motiv, scop de profit.

Pentru dezvăluirea conţinutului intenţiei directe a persoanei care a comis, de exemplu, un furt, trebuie să descoperim atitudinea psihică a făptuitorului faţă de toate semnele obiectului şi ale laturii obiective ale acestei componenţe de infracţiune. Trebuie dovedit că: 1) făptuitorul înţelege faptul comiterii unei sustrageri; 2) că q comite pe ascuns; 3) că sustrage bunurile altei persoane', 4) că îi provoacă proprietarului o daună materială în proporţii esenţiale; 5) că are dorinţa de a comite sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane în proporţii esenţiale; 6) că fapta este comisă în scop de profit pentru a se îmbogăţi. Dacă făptuitorul comite un furt cu circumstanţe agravante, atunci trebuie să clarificăm atitudinea psihică a lui şi faţă de aceste circumstanţe agravante.

Luând în considerare rezolvarea corectă a problemelor menţionate, putem formula unele reguli generale de delimitare a infracţiunilor după atitudinea subiectivă a făptuitorului faţă de unele semne obiective ale componenţei de infracţiune.

în cazul în care infractorul nu-şi dă seama de un oarecare semn obiectiv al infracţiunii intenţionate, atunci fapta comisă cade sub incidenţa articolului despre infracţiunea intenţionată fără semnul indicat. De exemplu, în loc de lit. c) alin. (3) art. 145 CP (omorul intenţionat săvârşit cu bună-ştiinţă asupra unei femei gravide), trebuie să fie aplicat alin. (1) art. 145 CP (omor inten­ţionat fără circumstanţe agravante).

158

Page 154: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Dacă în legislaţie nu există un articol analog despre infracţiunea inten­ţionată fără semnul indicat, de care făptuitorul nu şi-a dat seama, dar trebuia şi putea să-l prevadă, atunci trebuie aplicat articolul despre infracţiunea din imprudenţă ce include acest semn; dacă această normă lipseşte se va aplica articolul despre infracţiunea din imprudenţă fară acest semn; dacă şi astfel de articol nu există, atunci componenţa de infracţiune lipseşte. De exemplu, în loc de art. 197 CP (Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor) poate fi aplicat art. 198 CP (Distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a bunurilor) sau art. 232 C.P (Distrugerea sau deteriorarea m asivelor forestiere); în cazul nimicirii sau deteriorării avutului proprietarului fără folosirea metodelor ce prezintă pericol sporit sau în proporţii esenţiale com­ponenţa infracţiunii lipseşte.

Pentru delimitarea infracţiunilor după atitudinea psihică a făptuitorului faţă de semnele obiective ale componenţei de infracţiune ar fi binevenită construirea unei scheme logice, un program de delimitare, cel puţin imaginar, care ne-ar ajuta să formulăm precis problemele ce decurg din ipotezele indi­cate şi care ne-ar permite verificarea cu stricteţe a tuturor semnelor obiective ale componenţei de infracţiune importante pentru calificare, de care făptui­torul îşi dădea seama sau nu şi-a dat seama, dar trebuia şi putea să-l prevadă.

Rezumând cele expuse, putem afirma că latura subiectivă, ca element al infracţiunii, este determinată în întregime de obiectul şi latura obiectivă a acestuia. Tot ce este inclus în construcţia legislativă a obiectului şi laturii obiective ale infracţiunii trebuie să fie reflectat în latura subiectivă a faptei infracţionale.

în doctrina penală şi practica judiciară a apărut întrebarea: care este forma vinovăţiei de circumstanţele agravante în infracţiunile intenţionate? în literatura de specialitate se afirmă că în infracţiunile intenţionate atitudinea psihică a făptuitorului faţă de circumstanţele agravante, incluse de legiuitor în numărul semnelor componenţei de infracţiune, poate fi variată: în unele componenţe numai intenţionată, în altele - numai din imprudenţă sau atât intenţionată, cât şi din imprudenţă. De exemplu, atitudinea psihică a făptui­torului faţă de circumstanţele agravante ale furtului poate fi doar intenţionată.

La calificarea provocării intenţionate a avortului ilegal, care a pricinuit o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii ori decesul victimei, atitudinea psihică a făptuitorului faţă de aceste circumstanţe agravante poate fi numai din imprudenţă, fapt stipulat expres în lit. b) şi c) alin. (2) art. 159 CP, ceea ce nu era fixat în articolul corespunzător din Codul penal din 1961. Dacă se va constata intenţia făptuitorului faţă de cauzarea vătămării grave a

159

Page 155: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

integrităţii corporale sau a sănătăţii ori faţă de decesul victimei, atunci astfel de acţiuni trebuie calificate potrivit art. 145 sau 151 CP.

Atitudinea psihică a făptuitorului faţă de aşa circumstanţă agravantă ca uzurparea puterii de stat care a provocat decesul unei persoane (lit. b) alin. (2) art. 339 CP) poate fi atât intenţionată, cât şi din imprudenţă, deoarece legiuitorul n-a specificat expres in lege forma vinovăţiei prin care poate fi comisă această infracţiune, iar sancţiunea ei ne permite încadrarea completă a acestora în ambele cazuri.

în limitele intenţiei directe şi indirecte doctrina penală cunoaşte şi alte clasificări ale intenţiei: premeditată, subită, simplă sau afectată, determinată, nedeterminată, alternativă, proprie etc.28 Analiza acestor modalităţi ale intenţiei certifică diverse atitudini psihice ale subiectului la săvârşirea infrac­ţiunilor intenţionate. Aceste divizări ale intenţiei permit individualizarea maximă a atitudinii psihice a vinovatului, stabilirea caracterului şi gradului vinovăţiei, prin urmare, şi a răspunderii penale. Adeseori, ele au importanţă pentru calificarea infracţiunilor. De exemplu, omorul intenţionat săvârşit cu premeditare (lit. a) alin. (2) art. 145 CP), omorul săvârşit în stare de afect, survenită în mod subit (art. 146 CP), vătămarea gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii în stare de afect ( art. 156 CP).

Comiterea infracţiunilor intenţionate atrage urmări juridice speciale:1) posibilitatea recunoaşterii recidivei în prezenţa condiţiilor corespun­

zătoare prevăzute în art. 34 CP;2) posibilitatea răspunderii penale pentru pregătirea de infracţiune (art.

26 CP), tentativă de infracţiune (art. 27 CP) şi pentru participaţie ( art. 41 şi 42 CP);

3) stabilirea unor condiţii mai severe de suspendare condiţionată a executării pedepsei (art. 90 CP);

4) doar infracţiunile intenţionate pot fi considerate infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave (art. 16 CP);

5) faţă de persoanele condamnate pentru infracţiuni intenţionate, amnistia se aplică într-un volum limitat etc.

c. Imprudenţa şi tipurile ei. Alături de intenţie, imprudenţa reprezintă o formă de bază a vinovăţiei, considerată mai puţin prejudiciabilă decât intenţia.

Practica judiciară arată că cel mai mare volum al daunelor materiale este produs nu de infracţiunile intenţionate (sustrageri, distrugerea sau dete­

28 Manual de drept penal. Partea generală. Op. cit., p. 164-166.

160

Page 156: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

riorarea intenţionată a bunurilor, abuzul de putere sau de serviciu etc.), ci de infracţiunile din imprudenţă (neglijenţa în serviciu, lipsa de spirit gospo­dăresc, distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a bunurilor, utilizarea neglijentă a izvoarelor de pericol sporit etc.).

Importanţa luptei cu infracţiunile comise din imprudenţă sporeşte odată cu progresul tehnic în toate sferele economiei naţionale şi a condiţiilor de trai. Se observă o creştere permanentă a infracţiunilor comise din imprudenţă, în special în sferele ce ţin de ocrotirea mediului înconjurător, securitatea con­diţiilor de muncă, securitatea circulaţiei şi exploatării transportului, utilizarea noilor resurse de energie, a noilor izvoare puternice de pericol sporit etc.

Art. 18 CP stipulează că infracţiunea a fost săvârşită din imprudenţă dacă persoana care a săvârşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar considera, în mod uşuratic, că ele vor putea fi evitate ori nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă.

Noul Cod penal din 18 aprilie 2002, spre deosebire de Codul penal din 1961, a stabilit o nuvelă legislativă ce ţine de definirea noţiunii de imprudenţă. Codul penal din 1961 caracteriza imprudenţa doar prin atitudinea psihică negativă a subiectului faţă de consecinţe, iar Codul penal în vigoare cere stabilirea concomitentă a atitudinii psihice negative a făptuitorului atât faţă de acţiune sau inacţiune, cât şi faţă de consecinţe.

Legea penală stabileşte două tipuri de imprudenţă: 1) încrederea exagerată în sine (numită în doctrina română culpă cu previziune)-, 2) neglijenţa (numită în doctrina română culpă simplă).

încrederea exagerată în sine presupune că infracţiunea a fost săvârşită din imprudenţă dacă persoana care a săvârşit-o:

1) îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale;2) a prevăzut urmările ei prejudiciabile;3) a considerat în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate.Doar unitatea acestor trei elemente, ce stabilesc atitudinea psihică negativă

a persoanei faţă de acţiune sau inacţiune şi, concomitent, faţă de consecinţe, defineşte noţiunea juridico-penală a încrederii exagerate în sine.

Menţionăm că, în cazul de încredere exagerată în sine, făptuitorul presu­pune posibilitatea survenirii consecinţelor prejudiciabile, deoarece, în cazul rcspectiv concret, el consideră că ele vor putea fi evitate. Previziunea inevita- bilităţii consecinţelor este incompatibilă cu consideraţia precum că ele ar putea li evitate. Astfel, încrederea exagerată în sine se deosebeşte de intenţia directă.

161

Page 157: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Previziunea posibilităţii survenirii consecinţelor prejudiciabile în cazul încrederii exagerate în sine are un caracter abstract, deoarece lipseşte atât dorinţa, cât şi admiterea survenirii acestora. Prin aceasta, încrederea exagerată în sine se deosebeşte de intenţia indirectă. Săvârşind infracţiunea prin încrederea exagerată în sine, infractorul contează pe anumite circumstanţe concrete, care, chipurile, după opinia sa, ar putea contracara consecinţele infracţionale.

Circumstanţele pe care contează făptuitorul pot fi dintre cele mai di­verse: personalitatea sa (putere fizică, dibăcie, cunoştinţe vaste, iscusinţă, experienţă, măiestrie etc.); situaţia în care se comite infracţiunea (lipsa altor persoane, în timp de noapte etc.); acţiunile altor persoane; forţele naturii (rugul aprins în pădure va fi stins de ploaia care vine sau de alte persoane etc.); acţiunea perfectă a mecanismelor etc. Despre modul uşuratic al calculelor evitării survenirii consecinţelor mărturiseşte faptul că totuşi consecinţele prejudiciabile survin. De exemplu, conducătorul mijlocului de transport, dezvoltând, în mod conştient, o viteză inadmisibilă, consideră că va fi în stare, uşor, în orice moment, să frâneze sau să ocolească pietonul şi să evite accidentul. Frâna însă a „refuzat” să acţioneze în momentul respectiv, iar mijlocul de transport, lovindu-1 pe pietonul ce traversa regulamentar strada a provocat decesul acestuia.

Aşadar, din cele expuse rezultă că formularea legislativă a primului ele­ment al momentului intelectual - încrederea exagerată în sine, este identică cu elementul corespunzător al intenţiei. în ambele cazuri este vorba de perceperea caracterului prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii făptuitorului. Această modalitate a imprudenţei se deosebeşte de intenţie atât prin formularea celui de-al doilea element al momentului intelectual, cât şi prin formularea momentului volitiv al amândurora. în cazul intenţiei, infractorul prevede inevitabilitatea survenirii consecinţelor prejudiciabile, iar în cazul încrederii exagerate în sine - doar posibilitatea survenirii lor, deoarece el nici nu le doreşte şi nici nu le admite. Momentul volitiv al intenţiei constă în dorinţa sau admiterea conştientă a survenirii urmărilor prejudiciabile, iar cel al încrederii exagerate în sine - în consideraţia uşuratică de evitare a acestora.

Neglijenţa prevede că infracţiunea a fost săvârşită din imprudenţă, dacă persoana care a săvârşit-o:

1) nu-şi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale;2) n-a prevăzut posibilitatea survenirii consecinţelor prejudiciabile;3) deşi trebuia şi putea să le prevadă.Lipsa capacităţii de percepere a caracterului prejudiciabil al acţiunilor

162

Page 158: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

sau inacţiunilor şi de prevedere a posibilităţii survenirii consecinţelor constituie momentul intelectual al neglijenţei, iar la momentul volitiv al neglijenţei se referă posibilitatea şi necesitatea previziunii acestora. Stabilirea acestor trei elemente ale atitudinii psihice negative a persoanei faţă de acţiune sau inacţiune şi, concomitent, faţă de consecinţe, defineşte noţiunea juridico- penală a neglijenţei. Tocmai lipsa atitudinii psihice a vinovatului faţă de acţiunile sau inacţiunile comise din definiţia imprudenţei, dată de Codul penal din 1961, a servit drept cauză a apariţiei tezei absolut incorecte privind vinovăţia mixtă, deoarece adepţii acestei opinii susţineau că imprudenţa poate fi determinată prin atitudinea psihică numai faţă de consecinţe. Acest subiect va fi desfăşurat ulterior la analiza infracţiunilor săvârşite cu două forme de vinovăţie.

Neperceperea caracterului prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale şi neprevederea posibilităţii survenirii urmărilor ei prejudiciabile apropie neglijenţa de fapta săvârşită fără vinovăţie (cazul fortuit), care reprezintă o atitudine psihică deosebită a persoanei. Potrivit art. 20 CP\ fapta se consideră săvârşităfară vinovăţie dacă persoana care a comis-o nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile şi, conform circumstanţelor cauzei, nici nu trebuia sau nu putea să le prevadă.

Pentru stabilirea imprudenţei, ca şi în cazul intenţiei, trebuie să ţinem cont de cele două probleme ce apar la calificarea infracţiunilor:

1) determinarea formei de vinovăţie, prin care poate fi comisă infracţiunea dată, inclusă anticipat de legiuitor ca semn obligatoriu al fiecărei componenţe de infracţiune concretă descrisă în legea penală;

2) imprudenţa într-o faptă concret comisă.Rezolvarea acestor ipoteze se efectuează în acelaşi mod în care a fost

analizată intenţia. De exemplu, pentru stabilirea formei de vinovăţie la pierderea documentelor ce conţin secrete de stat (art. 345 CP), inclusă de legiuitor în construcţia legislativă a acestei infracţiuni fără nominalizarea ei directă, putem afirma că infracţiunea dată poate fi comisă doar din impru­denţă, deoarece utilizarea termenului „pierdere” nu poate nicidecum carac­teriza o acţiune intenţionată.

Pentru elucidarea imprudenţei, de exemplu, în neglijenţa în serviciu (art. 329 CP), trebuie să precizăm că persoana cu funcţie de răspundere îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al atitudinii neglijente sau neconştiincioase faţă de neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor de serviciu, a prevăzut posibilitatea cauzării daunelor în proporţii mari

163

Page 159: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoa­nelor fizice sau juridice, că ea considera în mod uşuratic (sigură pe sine că nu dă greş niciodată) că aceste daune vor fi evitate sau că ea nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al atitudinii neglijente menţionate, nu a prevăzut posibilitatea survenirii daunelor nominalizate, deşi trebuia şi putea să le prevadă.

d. Infracţiunea cu două form e de vinovăţie. Studiind evoluţia legislaţiei penale, se poate afuma că legiuitorul, pornind de la sarcinile concrete de luptă cu infracţionalitatea şi de la tendinţa de repetare a unor infracţiuni sub o anumită formă, adesea adoptă norme penale, care, parţial, se intersectează, se suprapun, fapt ce duce, uneori, la dublarea, repetarea legii penale sau chiar la un surplus de norme penale.

Cunoaştem două categorii de astfel de norme noi. Prima prevede infracţiunile unice compuse din două sau mai multe categorii de infracţiuni intenţionate, la care de fapt nu apar probleme în stabilirea formei de vinovăţie prin care poate fi comisă infracţiunea nou-creată. De exemplu, componenţa de infracţiune a tâlhăriei (art. 188 CP) este formată din vătămarea intenţionată a integrităţii corporale sau a sănătăţii (care în funcţie de gravitatea ei ar putea fi pedepsită potrivit art. 151, 152 sau 153 CP) şi din sustragerea inten­ţionată pe ascuns sau deschisă a bunurilor altei persoane (care în funcţie de metoda sustragerii ar putea fi pedepsită conform art. 186 sau 187 CP). Dacă făptuitorul comite concomitent aceste două categorii de infracţiuni, cele săvârşite constituie o tâlhărie care se comite numai intenţionat.

A două categorie de norme noi cuprinde coeziunea dintr-o infracţiune intenţionată şi altă infracţiune comisă din imprudenţă. De exemplu, vătă­marea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (care ar putea fi încadrată în baza alin. (1) art. 151 CP) şi lipsirea de viaţă din imprudenţă (care respectiv ar putea fi calificată conform art. 149 CP). Ele, fiind unite de legiuitor într-o normă aparte, au format o infracţiune unică compusă din vătămare intenţionată a integrităţii corporale sau a sănătăţii care a provocat decesul victimei din imprudenţă, incriminată în alin. (4) art. 151 CP Dacă n-ar fi fost formată această infracţiune unică compusă ca infracţiune distinctă, atunci în cazul săvârşirii lor s-ar fi realizat un concurs ideal de infracţiuni prevăzute în alin. (1) art. 151 (infracţiune comisă cu intenţie) şi alin. (1) art. 149 CP (infracţiune comisă din imprudenţă), pentru care pedeapsa definitivă ar fi fost aplicată pe un termen nu mai mare de 13 ani de închisoare. însă legiuitorul, având în vedere faptul răspândirii acestor infracţiuni, tendinţa lor de repetare, consecinţele prejudiciabile specifice anume sub forma dată

Page 160: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

şi necesitatea înăspririi pedepsei penale pentru astfel de fapte, a creat o infracţiune unică compusă, prevăzută în alin. (4) art. 151 CP, săvârşită cu două forme de vinovăţie, pentru care se poate aplica o pedeapsă pe un termen de până la 15 ani închisoare.

Această situaţie este fixată în art. 19 CP: „Dacă, drept rezultat al săvârşirii cu intenţie a infracţiunii, se produc urmări mai grave care, conform legii, atrag înăsprirea pedepsei penale şi care nu erau cuprinse de intenţia făptuitorului, răspunderea penală pentru atare urmări survine numai dacă persoana a prevăzut urmările prejudiciabile, dar considera, în mod uşuratic, că ele vor putea fi evitate sau dacă persoana nu a prevăzut posibilitatea survenirii acestor urmări, deşi trebuia şi putea să le prevadă. în consecinţă, infracţiunea se consideră intenţionată” .

Din textul legii rezultă că există infracţiuni care cuprind, în latura lor subiectivă, atât intenţia, cât şi imprudenţa. Aceste infracţiuni se realizează atunci când făptuitorul, săvârşind cu intenţie o faptă prevăzută de legea penală, poate produce un rezultat, cauzat din imprudenţă, mai grav sau în plus faţă de acela prevăzut şi urmărit sau acceptat, astfel încât intenţia iniţială a fost depăşită, de unde a apărut, după cum am mai spus, denumirea dată acestei situaţii - praeterintenţie.

în infracţiunile cu două forme de vinovăţie este necesar să fie stabilită separat şi paralel vinovăţia intenţionată a primei infracţiuni atât faţă de acţiuni sau inacţiuni, cât şi faţă de consecinţe (de exemplu, provocarea intenţionată ilegală a avortului care s-a consumat cu întreruperea ilegală a sarcinii şi nimicirea fătului - alin. (1) art. 159 CP) şi vinovăţia din imprudenţă, de asemenea faţă de acţiunile şi consecinţele infracţiunii a doua (de exemplu, lipsirea de viaţă din imprudenţă) care este cumulată în această infracţiune unică compusă (lit. c) alin. (2) art. 159 CP). G. A. Krigher, pe bună dreptate, menţiona că vinovăţia acestor infracţiuni unice compuse trebuie numită vinovăţie dublă, fapt ce nu constituie o formă calitativ nouă (a treia formă) de vinovăţie.29 în ce ne priveşte, anterior noi am opinat pentru completarea legislaţiei penale cu un nou articol privind infracţiunile săvârşite cu două forme de vinovăţie,30 fapt preluat de legiuitorul nostru în art. 19 CP din 18 aprilie 2002.

în lege sunt puţine infracţiuni cu două forme de vinovăţie şi toate au

и Г. А. Кригер. Определение форм вины 11 Советская юстиция, nr. 20, p. 4-6.'"Alexandru Borodac. Drept penal. Calificarea infracţiunilor. Chişinău, 1996, p. 113.

165

Page 161: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

două tipuri de descriere: componenţe materiale de infracţiuni cu circumstanţe agravante şi componenţe formale de infracţiuni cu circumstanţe agravante.

Primul tip de infracţiuni cu două forme de vinovăţie, fiind construite ca nişte componenţe materiale de infracţiuni, au două sau mai multe consecinţe prejudiciabile cu importanţă juridică inegală: o consecinţă mai puţin gravă constituie un semn obligatoriu al laturii obiective şi o consecinţă mai gravă joacă rolul circumstanţei agravante. Consecinţa obligatorie a laturii obiective se cauzează cu intenţie directă sau indirectă, iar atitudinea psihică a făptuitorului faţă de consecinţa care înăspreşte pedeapsa penală se manifestă fie prin încredere exagerată în sine, fie prin neglijenţă. La aceste infracţiuni se referă: vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii care a provocat decesul victimei din imprudenţă (alin. (4) art. 151 CP), provocarea intenţionată ilegală a avortului care a provocat din imprudenţă decesul victimei (lit. c) alin. (2) art. 159 CP), terorismul soldat cu decesul unei persoane din imprudenţă (lit. b) alin. (3) art. 278 CP) etc.

Al doilea tip de infracţiune cu două forme de vinovăţie, fiind construite ca nişte componenţe formale de infracţiuni, se caracterizează prin faptul că infracţiunea intenţionată, inclusă în conţinutul infracţiunii unice compuse, nu include consecinţe prejudiciabile concrete în calitate de semn obligatoriu al laturii obiective, însă înăsprirea pedepsei penale este legată de cauzarea din imprudenţă a unor urmări grave concrete, indicate în lege. De exemplu, decesul victimei din imprudenţă în urma internării ei intenţionate, în mod ilegal, într- o instituţie psihiatrică (lit. a) alin. (2) art. 169 CP). Şi în cazul infracţiunilor de acest tip trebuie stabilită, paralel şi separat, vinovăţia intenţionată a internării ilegale într-o instituţie psihiatrică atât faţă de acţiuni, cât şi faţă de consecinţe (în pofida faptului că ele nu constituie un semn obligatoriu al laturii obiective, dar noi am demonstrat anterior că orice infracţiune este materială, adică posedă unele consecinţe prejudiciabile, chiar şi cele construite ca nişte componenţe de infracţiune formale - în cazul nostru astfel de consecinţe se consideră lipsirea ilegală de libertate, primejdia reală de înrăutăţire a sănătăţii victimei) şi vinovăţie imprudentă faţă de consecinţele care înăspresc pedeapsa penală atât faţă de acţiuni, cât şi faţă de consecinţe.

Infracţiunea săvârşită cu două forme de vinovăţie nu trebuie, nicidecum, confundată cu aşa-numita vinovăţie mixtă, pe care o considerăm complet incorectă, nejustificată, necorespunzătoare legii penale. Adepţii existenţei vinovăţiei mixte opinau că, în limitele uneia şi aceleiaşi infracţiuni, se produc două atitudini psihice deosebite ale persoanei, una faţă de acţiuni şi alta faţă de consecinţe, care nu intră pe deplin în structura legislativă a intenţiei şi

166

Page 162: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

imprudenţei, de aceea există a treia formă de vinovăţie, aşa-zisa formă mixtă a vinovăţiei.31

Un temei de bază în apariţia acestei opinii (a se vedea mai detaliat analiza critică a acestei opinii expusă anterior32) a fost definiţia incompletă a impru­denţei, dată de Codul penal al Republicii Moldova din 1961 şi de codurile corespunzătoare ale celorlalte republici din fosta URSS, potrivit căreia vinovăţia imprudentă se determina doar conform atitudinii psihice a făptui­torului faţă de consecinţe. Codul penal al RM din 18 aprilie 2002 a lichidat această lacună a legii penale. în prezent legea penală ne obligă să stabilim atât vinovăţia intenţionată, cât şi vinovăţia imprudentă numai prin atitudinea psihică a făptuitorului, dar atât faţă de acţiuni, cât şi faţă de consecinţe. Credem că prin aceasta s-a pus punct la discuţiile inutile în această problemă.

Infracţiunile săvârşite cu două forme de vinovăţie reprezintă cazuri de concurs ideal de infracţiuni, prevăzute de lege ca infracţiuni unice compuse, la care atitudinea psihică a făptuitorului este cuprinsă în întregime de con­strucţia legislativă a intenţiei pentru infracţiunea de bază din acest concurs şi construcţia legislativă a imprudenţei pentru a doua infracţiune din concursul ideal de infracţiuni, care formează infracţiunea unică compusă săvârşită cu două forme de vinovăţie. Deci, intenţia şi imprudenţa la aceste infracţiuni există separat, paralel şi nu se combină una cu alta.

Recapitulând modul stabilirii formei şi tipurilor de vinovăţie sau a cazului fortuit, putem conchide că art. 17, 18, 19 şi 20 CP ne obligă să demonstrăm că persoana care a săvârşit infracţiunea:

- îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale sau nu-şi dădea seama de acest caracter, deşi trebuia şi putea să-şi dea seama, fie nu-şi dădea seama de aceasta şi nici nu trebuia sau nu putea să-şi dea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale;

- a prevăzut inevitabilitatea survenirii urmărilor prejudiciabile sau posibilitatea survenirii urmărilor prejudiciabile, fie n-a prevăzut posibilitatea urmărilor ei prejudiciabile;

- a dorit survenirea urmărilor prejudiciabile sau le admitea în mod con­ştient, fie considera, în mod uşuratic, că ele vor putea fi evitate, fie trebuia şi putea să prevadă survenirea urmărilor prejudiciabile, fie, conform circum­stanţelor cauzei, nici nu trebuia sau nu putea să le prevadă.

31 Б. А. Куринов. Автотранспортные преступления. М., 1976, р. 82 etc.32 Drept penal. Partea generală. Sub redacţia lui A. Borodac. Chişinău, 1994, p. 133-137.

167

Page 163: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Numai corelaţia simultană a cel puţin trei condiţii - câte una dintre cele enumerate în fiecare dintre cele trei elemente ale vinovăţiei sau nevinovăţiei - ne permite să constatăm că infracţiunea a fost comisă cu intenţie directă sau indirectă, prin încrederea exagerată în sine sau din neglijenţă, fie cu două forme de vinovăţie, fie fapta dată este comisă fără vinovăţie. Evidenţierea acestor trei elemente ale vinovăţiei va ajuta lucrătorii practicieni să-şi planifice corect procesul stabilirii formei şi tipului vinovăţiei într-o faptă infracţională comisă sau constatării nevinovăţiei persoanei.

e. Determinarea motivului şi scopului infracţiunii Motivarea conduitei omului reprezintă una dintre cele mai complicate probleme ale filozofiei, eticii, psihologiei şi, bineînţeles, ale jurisprudenţei. La baza motivării con­duitei omului stau necesităţile sale vitale culturale, materiale etc., iar la baza motivării conduitei infracţionale, deseori, stau necesităţile eronate, pseudo- necesităţile sau necesităţile hipertrofiate, cu un caracter imoral, alterat.

Conduita infracţională, ca orice acţiune sau inacţiune a omului, are anu­mite motive şi e îndreptată spre atingerea unui anumit scop.

Prin motiv (mobil) al infracţiunii se înţelege impulsul intern (dorinţa, tendinţa, pasiunea, sentimentul) al infractorului ce face să nască în mintea lui ideea săvârşirii unei anumite fapte conştient orientată spre satisfacerea acelei dorinţe, tendinţe, pasiuni, sentimente eronate.

Unele persoane acţionează din teamă, de exemplu, ca să ascundă o faptă infracţională anterioară şi să evite urmărirea penală (lit. i) alin. (3) art. 145 CP - omorul intenţionat săvârşit cu scopul de a ascunde o altă infracţiune), altele - din motive de duşmănie sau ură socială, naţională, rasială sau religioasă (lit. i) alin. (2) art. 151 CP), de gelozie (alin. (1) art. 145 CP), din considerente politice (art. 338 CP), din ştrengărie sau din alte imbolduri huliganice (art. 287 CP), din dorinţa de îmbogăţire, interese materiale (art. 186-195 CP) etc.

Motivele infracţiunii intenţionate trebuie să fie cunoscute, fiindcă altfel nu s-ar putea înţelege dorinţa infractorului de a comite infracţiunea, com­plexitatea faptei şi gradul ei prejudiciabil.

în pofida importanţei sale, de regulă, mobilul faptei nu constituie un semn obligatoriu al laturii subiective a infracţiunii, deoarece oricare ar fi impulsul intern al conduitei, săvârşirea acesteia este aproape întotdeauna suficientă pentru înţelegerea laturii subiective a infracţiunii, însă precizarea motivului în aceste cazuri are o importanţă deosebită pentru individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale.

în unele cazuri, motivele sunt incluse de legiuitor în calitate de semne

168

Page 164: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

obligatorii ale laturii subiective, iar de prezenţa sau de lipsa lor se ţine cont la calificarea infracţiunii. De exemplu, subiectul P. a fost tras la răspundere penală potrivit alin. (1) art. 195 CP pentru sustragerea pe ascuns a două ceasuri de aur, din secţia magazinului unde lucra soţia sa, infracţiune cu daune în proporţii mari cauzate proprietarului. Examinând fapta subiectului P, instanţa de judecată a respins incriminarea propusă de organul de urmărire penală şi a recalificat acţiunile lui P. conform alin. (1) art. 197 CP (distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor în proporţii mari), deoarece un semn obligatoriu al furtului îl constituie tendinţa de îmbogăţire a făptuitorului, motiv ce lipsea în comportamentul şi psihicul făptuitorului. Ancheta judiciară a constatat că P, bănuindu-şi soţia de legături intime cu şeful magazinului, i-a cerut să se concedieze. După ce ea a refuzat, P. a sustras pe ascuns ceasurile şi le-a aruncat într-un lac, crezând că deficitul de avere, creat în urma acţiunilor sale, va servi drept temei pentru concedierea soţiei din iniţiativa administraţiei.

în unele cazuri, motivul infracţiunii constituie un semn obligatoriu al unei circumstanţe agravante a infracţiunii. De exemplu, răpirea unei persoane din interes material (lit. f) alin. (2) art. 164 CP), vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii săvârşită cu intenţii huliganice (lit. h) alin. (2) art. 151 CP) etc.

Motivul întotdeauna premerge intenţiei, concretizând-o, consolidând-o. Teza precum că toate infracţiunile intenţionate sunt motivate este unanim acceptată de doctrina penală. Mai complicat se rezolvă problema privind motivarea infracţiunilor comise din imprudenţă. Unii autori neagă importanţa motivelor pentru infracţiunile comise din imprudenţă.33

Susţinem opinia, conform căreia infracţiunile comise din imprudenţă au un caracter volitiv conştient şi, prin urmare, ele sunt motivate şi îndreptate spre un anumit scop. Academicianul rus V. N. Kudreavţev scria că, în urma cercetării motivelor şi scopurilor infracţiunilor comise din imprudenţă, prin încălcarea regulilor de securitate ale circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport, s-a stabilit că 63,2 % de şoferi se conduceau de năzuinţa de a îndeplini sau chiar de a depăşi planurile, de a transporta mai rapid încărcăturile etc., 22,5% urmăreau scopuri de profit sau alte interese personale, iar 14,3% încălcau aceste reguli din intenţii huliganice sau cu scopul de a se sustrage de la reţinerea lucrătorilor poliţiei.34

33 А. А. Пионтковский. Учение о преступлении. М., 1961, р. 342.34 В. Н. Кудрявцев. Причины правонарупиений. М., 1976, р. 116.

169

Page 165: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Aşadar, putem menţiona că există motive tipice pentru infracţiuni intenţionate, pentru cele din imprudenţă, iar unele motive pot fi caracteristice atât pentru infracţiunile intenţionate, cât şi pentru cele din imprudenţă. S-a stabilit că tendinţa de a se îmbogăţi, răzbunarea, gelozia, carierismul, imboldurile huliganice, de regulă, motivează infracţiunile intenţionate, dar acestea pot fi şi motivele infracţiunilor din imprudenţă. Pentru infracţiunile din imprudenţă sunt caracteristice aşa motive ca lăudăroşenia, fanfaronada, egoismul etc.35

Scopul infracţiunii reprezintă o imagine apărută în psihicul persoanei privind obiectivul propus şi reprezentat de făptuitor ca rezultat al acţiunii sau inacţiunii sale infracţionale.

Scopul nu trebuie confundat cu consecinţele prejudiciabile ale infracţiunii. Scopul, ca imagine privind rezultatul scontat, caracterizează gândirea, cugetarea persoanei. Consecinţele prejudiciabile reprezintă faptul realităţii obiective ca semn ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii. De exemplu, scopul omorului intenţionat poate fi obţinerea de profit, debarasarea de datorii, ascunderea altei infracţiuni sau înlesnirea săvârşirii ei etc., pe când consecinţa omorului este decesul victimei.

Deosebirea dintre scop şi motiv se întemeiază pe faptul cum caracterizează ele procesul volitiv. Motivul infracţiunii răspunde la întrebarea ce a determinat persoana să săvârşească infracţiunea, iar scopul infracţiunii condiţionează orientarea acţiunilor către rezultatul apropiat, spre care tinde persoana. Uneori motivul şi scopul infracţiunii pot să coincidă. De exemplu, tendinţa de a se îmbogăţi, de a căpăta foloase materiale constituie atât motivul, cât şi scopul sustragerilor bunurilor altei persoane.

Ca şi motivul, scopul nu constituie un semn obligatoriu al laturii subiective a infracţiunii, deoarece oricare ar fi scopul conduitei făptuitorului, săvârşirea acesteia este suficientă pentru constatarea laturii subiective a infracţiunii. In aceste cazuri, scopul infracţiunii se ia în consideraţie la aplicarea pedepsei penale. în cazul în care scopul este indicat ca semn obligatoriu al infracţiunii, de el se ţine cont la calificarea infracţiunii. De exemplu, terorismul nu ar exista dacă nu ar avea la bază dorinţa şi scopul de a submina securitatea publică, de a intimida populaţia sau de a impune autorităţilor publice sau persoanelor fizice anumite decizii (alin. (1) art. 278 CP), banditismul - fără scopul atacării persoanelor fizice sau juridice (art. 283 CP), diversiunea - fără scopul slăbirii bazei economice şi capacităţii de apărare a ţării (art. 343 CP) etc.

35 Уголовное право России. Op. cit., p. 197.

170

Page 166: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Uneori, scopul reprezintă esenţa circumstanţelor agravante ale infracţiunii. De exemplu, vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale săvârşită cu scopul de a preleva şi/sau utiliza ori comercializa organele sau ţesuturile victimei (lit. d) alin. (3) art. 151 CP), pronunţarea unei sentinţe, decizii, încheieri sau hotărâri contrare legii săvârşite în scop de profit (lit. b) alin. (2) art. 307 CP) etc.

Este necesară stabilirea coincidenţei exacte a motivului şi scopului infracţiunii urmărit de făptuitor cu motivul şi scopul indicate sau presupuse de legiuitor la descrierea componenţelor concrete de infracţiune. Dacă motivul şi scopul infracţiunii nu sunt nominalizate în scris în dispoziţiile articolelor corespunzătoare din Partea specială a Codului penal, dar sunt presupuse de legiuitor ca semne obligatorii ale componenţei de infracţiune (de exemplu, motivul şi scopul îmbogăţirii constituie semne obligatorii ale furtului, fără nominalizarea lor directă în dispoziţia normei penale), atunci elucidarea acestora se efectuează conform regulilor generale despre interpretarea legii penale. Ulterior se stabileşte coincidenţa motivului sau scopului infracţiunii urmărit de făptuitor cu cele prevăzute de legiuitor.

f. Eroarea şi importanţa ei la calificarea infracţiunii Prin eroare doctrina penală înţelege cunoaşterea greşită a circumstanţelor reale juridice şi/sau faptice în care a avut loc săvârşirea faptei. Drept urmare, deosebim două tipuri de erori: eroarea juridică şi eroarea de fapt.

Eroarea juridică reprezintă imaginaţia greşită a persoanei privind caracterul infracţional al faptei comise sau inexistenţa acestui caracter. Sunt posibile următoarele subtipuri de erori juridice: eroarea privind legalitatea sau ilegalitatea faptei, eroarea privind calificarea faptei, eroarea privind categoria şi limitele pedepsei.

Eroarea privind legalitatea sau ilegalitatea faptei, la rândul său, are două varietăţi:

1) persoana are o închipuire greşită privind caracterul infracţional al faptei comise, în timp ce legea nu consideră această faptă ca infracţiune. Această eroare exclude răspunderea penală, deoarece persoana de fapt comite acţiuni care nu sunt infracţionale şi de aceea nu poate fi trasă la răspunderea penală;

2) persoana are o reprezentare incorectă privind lipsa caracterului in­fracţional al faptei comise, în timp ce legea consideră infracţiune fapta co­misă. Această eroare, de regulă, nu înlătură vinovăţia persoanei şi nu ex­clude răspunderea penală.

Eroarea privind calificarea faptei, precum şi eroarea privind categoria şi limitele pedepsei, fiind nişte reprezentări incorecte pentru calificarea justă

171

Page 167: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

a faptei comise şi a categoriei şi limitei pedepsei, ce poate fi aplicată, nu exclude nici vinovăţia, nici răspunderea penală a făptuitorului.

Eroarea de fa p t presupune o reprezentare greşită privind circumstanţele faptice ale celor comise, de exemplu, privind obiectul juridic, obiectul ma­terial, personalitatea victimei, mijloacele de comitere a infracţiunii, consecinţele infracţionale, raportul de cauzalitate, circumstanţele atenuante şi agravante ale infracţiunii etc., în funcţie de care deosebim diferite tipuri ale acestei erori.

Regula generală pentru toate tipurile erorii de fapt presupune că răspun­derea penală trebuie stabilită în corespundere cu vinovăţia persoanei, ţinându- se cont de ceea ce percepea sau trebuia să perceapă infractorul în momentul comiterii infracţiunii. De exemplu, cele comise se vor califica ca tentativă de infracţiune, spre comiterea căreia a fost îndreptată intenţia infractorului.

Aplicaţii1. Creţu, noaptea, fiind în stare de ebrietate, l-a atacat pe Sârbu, care se

întorcea de la teatru, omorându-1 cu o lovitură de cuţit şi luându-i banii în sumă de 10 lei.

Stabiliţi obiectul general, obiectul generic, obiectul nemijlocit şi obiectul material al infracţiunii.

2. în ajunul Anului Nou Popescu a tăiat din Parcul de cultură şi odihnă trei brăduţi, pe care i-a vândut cu câte 80 de lei fiecare.

Care relaţii sociale ocrotite de legea penală au fost daunate? Luaţi cunoştinţă de articolele 186, 197, 231 şi 287 CP.

3. După obiectul atentării, care este deosebirea dintre infracţiunile comise de persoana cu funcţie de răspundere şi infracţiunile contra justiţiei?

Elaboraţi şi desenaţi schema acestor grupuri de componenţe după semnele obiectului infracţiunii.

4. Stabiliţi structura obiectelor infracţiunilor de omor, de furt şi de divulgare a secretului de stat.

Posedă oare aceste relaţii sociale, ocrotite de legea penală, premise (condi­ţii) materiale care să confirme existenţa lor?

5. Enumeraţi, grupându-le în funcţie de obiectul atentării, toate normele juridico-penale ale Codului penal care apără proprietatea.

6. Indicaţi semnele ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii în com­ponenţele infracţiunii prevăzute de art. 149, 151, 188,233, 283, 287 şi 327 CP.

Care dintre componenţele infracţiunii menţionate sunt materiale, formale sau formal reduse, simple sau compuse?

Care dintre aceste infracţiuni pot fi prelungite sau continue, au compo­

172

Page 168: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

nenţe de infracţiune, de bază, cu circumstanţe atenuante şi cu circumstanţe agravante?

7. Indicaţi cinci articole din Partea specială a Codului penal în ale căror dispoziţii nu sunt nominalizate expres acţiunile sau inacţiunile prejudiciabile, dar care decurg nemijlocit din ele.

In ce bază putem stabili corect cercul acţiunilor sau inacţiunilor prejudi­ciabile pe care le-a avut în vedere legiuitorul formulând modelul legislativ (componenţa) al infracţiunilor pe care le-aţi ales?

Stabiliţi acţiunile sau inacţiunile prejudiciabile ale acestor infracţiuni.8. Pot fi comise prin metode identice infracţiunile (în perechi): omor şi

vătămarea integrităţii corporale sau sănătăţii; banditism şi dezordini de masă; deteriorarea sau distrugerea intenţionată a căilor de comunicaţie şi a mijloacelor de transport şi încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport, distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor şi huliganism?

Care este diferenţa dintre aceste infracţiuni după alte semne ale laturii obiective?

9. Cucu, ştiind că în anul trecut în timpul odihnei la mare câteva persoane s-au înecat, i-a procurat soţiei, cu care trăia în neînţelegere, o foaie de odihnă, sperând că ea se va îneca şi nu se va mai întoarce. Soţia a plecat la mare şi s-a înecat.

Se află moartea soţiei în legătură cauzală cu acţiunile lui Cucu?10. Ce determină obligaţiile de a acţiona în cazurile inacţiunilor

prejudiciabile?Ilustraţi prin exemple concrete aceste obligaţii.11. Numiţi tipurile de formulări legislative ale consecinţelor prejudiciabile.în ce bază se pot elucida consecinţele prejudiciabile prevăzute de norma

juridico-penală?12. Care este importanţa juridică a locului, timpului, împrejurărilor, metodei

şi mijloacelor de săvârşire a infracţiunii în procesul aplicării normelor juridico- penale?

13. Olaru era căsătorit cu cetăţeana Bumuz care era gravidă. Dorind să se izbăvească de soţie, noaptea, când ea dormea, a lăsat deschis aragazul şi a plecat. Dimineaţa soţia lui a fost găsită moartă.

Stabiliţi latura subiectivă a infracţiunii săvârşite de Olaru.14. Numiţi două componenţe de infracţiuni completamente identice atât

după formă, cât şi după conţinut. în ce constă deosebirea dintre următoarele perechi de infracţiuni după latura subiectivă: omor din imprudenţă şi vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii din imprudenţă; divulgarea secretului de stat şi divulgarea datelor urmăririi penale; privaţiunea ilegală de libertate şi arestarea, reţinerea sau aducerea ilegală; lipsirea de viaţă din imprudenţă şi lăsarea în primejdie.

173

Page 169: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

15. Care sunt căile elucidării intenţiei sau imprudenţei făptuitorului pe care le-a avut în vedere legiuitorul, formulând modelul legislativ al infracţiunilor descrise în legea penală?

Reprezintă a treia formă de vinovăţie infracţiunile cu două forme de vinovăţie? Cum se stabileşte vinovăţia acestor infracţiuni?

Argumentaţi răspunsurile prin exemple concrete.16. Formulaţi regulile generale de delimitare a infracţiunilor după atitudinea

psihică a făptuitorului faţă de semnele obiective ale componenţei infracţiunii.17. Argumentaţi existenţa sau lipsa vinovăţiei mixte în dreptul penal.18. Există componenţe de infracţiuni în care motivul şi scopul infracţiunii

sunt semne constitutive obligatorii ale ei, deşi ultimele nu-s nominalizate di­rect de legiuitor?

Dacă ele există, atunci cum se stabileşte motivul şi scopul infracţiunii pe care le-a avut în vedere legiuitorul, formulând normele juridico-penale date?

19. Chirtoacă, în vârstă de 15 ani, a fost atras într-o grupă criminală şi împreună cu majorii Macari, Popa şi Guzun au comis nişte acte de diversiune, după ce au sustras mărfuri în valoare de 30 mii lei din trei magazine şi două apartamente. într-o seară l-au prădat pe cetăţeanul Matei. După două zile au dat foc unui oficiu particular.

Pentru care infracţiuni din cele enumerate poate fi tras la răspundere penală Chirtoacă?

20. Locuitorul satului Frumuşica, Musteaţă, în decursul unei săptămâni, a incendiat câteva edificii şi case ale cetăţenilor. Când a fost descoperit, s-a constatat că el provoacă incendiile, pentru că ele şi panica ce se isca îi produceau plăcere. Expertiza psihojudiciară a stabilit că Musteaţă suferă de epilepsie şi în momentul provocării incendiilor îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunilor sale, însă nu putea să se abţină să nu le săvârşească.

Poate fi considerat Musteaţă iresponsabil? Ce măsuri se aplică faţă de iresponsabilitate?

21. Când se consideră că persoana atinge o vârstă anumită? Cum se stabileşte vârsta infractorului?

22. Numiţi un număr maximal de subiecţi caracterizaţi prin una, două sau mai multe calităţi speciale.

23. Numiţi un număr maximal de perechi de componenţe de infracţiuni care se deosebesc între ele numai după subiectul infracţiunii.

24. Numiţi un număr minimal, dar suficient de semne ale componenţei infracţiunii care, conform legii, permit efectuarea calificării preliminare a unei infracţiuni consacrate în actul despre pornirea urmăririi penale.

174

Page 170: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Capitolul VCALIFICAREA ACTIVITĂŢII INFRACŢIONALE

NECONSUMATE

§ 1. Activitatea infracţională neconsum atăPrin legea penală se incriminează, de obicei, faptele care sunt comise în

întregime şi duse până la ultima fază - producerea urmărilor prejudiciabile, adică faptele care iau forma infracţiunii consumate. însă se acuză şi faptele care, din cauze independente de voinţa autorului, nu ajung până la ultima fază, ci doar până la o etapă ce precede consumarea, până la faza începutului de executare, iar uneori numai până la cea a actelor de pregătire. De exemplu, o persoană, luând hotărârea de a săvârşi un furt, cercetează obiectul ales pentru comiterea infracţiunii, examinează amplasamentul efectivului de pază, alege şi recrutează complici, procură instrumentele necesare pentru comiterea infracţiunii etc. După toate acestea, dacă nu este împiedicată, ea trece la realizarea deciziei infracţionale: pătrunde în încăpere, ia bunurile străine cu intenţia de a le scoate afară şi a le însuşi şi, iarăşi dacă nu este împiedicată sau din alte cauze independente de voinţa sa, scoate bunurile din încăpere şi le transportă la locul dorit. în acest caz, dacă infractorul a reuşit să-şi realizeze scopul, atunci suntem în prezenţa unei infracţiuni de furt consumată (art. 186 CP), iar dacă această activitate infracţională, din cauze independente de voinţa făptuitorului, nu ajunge până la capăt, atunci cele comise vor constitui o pregătire de infracţiune (art. 26 şi 186 CP) sau o tentativă de infracţiune (art. 27 şi 186 CP).

Toate aceste trei faze constituie perioada externă sau perioada de realizare a laturii obiective a infracţiunii. însă perioada externă întotdeauna este precedată de perioada internă sau psihică, deoarece mai întâi apare ideea săvârşirii faptei şi se ia hotărârea de a o săvârşi (în această perioadă se for­mează latura subiectivă a infracţiunii) şi apoi se trece la realizarea deciziei.

în perioada internă, în care se formează latura subiectivă a infracţiunii, se disting patru faze: 1) naşterea, conceperea şi conturarea ideii de a comite o infracţiune. Motivarea ideii, în general, îl interesează pe criminolog, pe ofiţerul de urmărire penală şi, deopotrivă, pe judecător, acesta urmând să individualizeze pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită; 2) deliberarea, sau

175

Page 171: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

supunerea comparării motivelor pro şi contra ideii de a comite o infracţiune, a avantajelor sau a dezavantajelor, ca urmare a comiterii infracţiunii; 3) luarea deciziei ferme de a săvârşi infracţiunea proiectată; 4) oratorică, mai numită şi descoperirea intenţiei, în care persoana comunică altei persoane hotărârea sa de a săvârşi o infracţiune, numai pentru a-şi exprima gândul.

în literatura de specialitate rusă a fost înaintată opinia, conform căreia, pe lângă cele trei faze penal condamnabile ale perioadei externe, de realizare (pregătirea, tentativa şi infracţiunea consumată), trebuie recunoscută drept etapă penal condamnabilă, de sine stătătoare, a activităţii infracţionale şi faza descoperirii intenţiei, în baza căreia prin faimoasa infracţiune sovietică - agitaţia şi propaganda antisovietică - erau condamnaţi disidenţii puterii sovietice.

în prezent este unanim recunoscut faptul că activitatea infracţională poate avea trei faze penal condamnabile ale realizării laturii obiective: pregătirea de infracţiune, tentativa de infracţiune şi infracţiunea consumată.

Ar fi greşit să considerăm că fiecare infracţiune comisă intenţionat trece neapărat toate etapele menţionate. Adeseori, intenţia persoanei se realizează direct în actul de comitere a infracţiunii consumate, fără a trece prin tentativă sau perioada de pregătire a infracţiunii. în cazurile în care infracţiunea de­curge prin toate cele trei faze, importanţă juridico-penală de sine stătătoare capătă numai ultima fază - infracţiunea consumată. Fiecare fază precedentă este absorbită de ultima. Câteodată chiar pregătirea infracţiunii (organizarea bandelor armate în cazul banditismului) sau tentativa de infracţiune (atacul în scopul sustragerii bunurilor la tâlhărie) sunt considerate de legea penală ca infracţiuni consumate.

Art. 14 CP, dând definiţia generală a infracţiunii, are în vedere atât in­fracţiunea consumată, cât şi activitatea infracţională neconsumată, iar arti­colele din Partea specială a Codului penal definesc numai noţiunea infrac­ţiunilor consumate. Pentru a demonstra în procesul calificării că infracţiunea n-a fost consumată, este necesar ca odată cu articolul corespunzător din Partea specială a Codului penal, să facem trimitere şi la art. 26 (Pregătirea de infracţiune) sau 27 CP (Tentativa de infracţiune), care conţin definiţiile şi principiile calificării acestor etape infracţionale.

Stabilirea coincidenţei exacte dintre semnele faptei prejudiciabile consu­mate şi semnele componenţei de infracţiune prevăzute de norma juridico-pe­nală a fost examinată în capitolul anterior ale acestei lucrări. Pentru calificarea activităţii infracţionale neconsumate trebuie utilizate prevederile examinate cunoscute, fiind necesare un şir de precizări pe care le vom analiza în continuare.

Fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale sunt prezente la multe

176

Page 172: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

infracţiuni, dar nu la toate. Pornind de la această ipoteză, ne vom opri asupra unor cazuri de infracţiuni comise în prezenţa fazelor de desfăşurare sau fără ele:

1) fazele infracţiunii pot exista numai la infracţiunile cu intenţie directă. Intr-adevăr, pregătirea, luarea tuturor măsurilor necesare săvârşirii infracţiunii sunt posibile dacă persoana a luat o hotărâre infracţională şi, în scopul executării ei, a început să realizeze anumite acţiuni. Şi invers, la infracţiunea din neglijenţă, ca formă a imprudenţei, făptuitorul n-a prevăzut şi n-a urmărit un anumit scop, deci nu poate exista nici pregătirea ei, nici tentativa de infracţiune. în acest caz există doar infracţiunea consumată. Nici la infrac­ţiunea cu intenţie indirectă nu sunt posibile fazele neconsumate, fiindcă rezultatul eventual, pe care autorul îl prevede şi-l acceptă chiar, nu este clar în prealabil. Această remarcă este valabilă şi referitor la infracţiunile comise din încredere exagerată în sine, ca a doua formă a imprudenţei, deoarece autorul, sperând că urmările nu vor surveni, fiindcă le va putea evita, nu le- a pregătit şi nici n-a încercat să le realizeze;

2) fazele infracţiunii sunt posibile numai la infracţiunile cu intenţie directă comise prin inacţiuni, de exemplu, însuşirea averii, lovirea victimei etc. Faptul îl explicăm prin aceea că acţiunea, ca formă evolutivă, în procesul realizării sale trece dintr-o stare în alta. Fazele de desfăşurare sunt imposibile la infracţiunile comise numai prin inacţiuni, de exemplu, neprezentarea, nepredarea, eschivarea etc. Explicarea constă în faptul că inacţiunea nu poate avea faze de desfăşurare, deoarece dacă în momentul săvârşirii ei au apărut urmările, atunci ea s-a consumat, iar dacă acestea n-au survenit, asemenea acţiuni nu pot fi penal condamnabile, pentru că, până la momentul apariţiei urmărilor, persoana poate să acţioneze şi să-şi onoreze obligaţiile etc. Un interes deosebit reprezintă problema posibilităţii tentativei de infracţiune la infracţiunile omisive, la care latura obiectivă constă dintr-o inacţiune. Ma­joritatea absolută a penaliştilor pledează pentru ideea imposibilităţii comiterii tentativei prin inacţiune, fiindcă neîndeplinirea obligaţiei de a acţiona înseamnă consumarea infracţiunii. Cei care opinează pentru existenţa ten­tativei prin inacţiune, de obicei, îşi argumentează conceptul prin exemplul devenit clasic: o mamă, în scopul uciderii copilului nou-născut, nu îl hrăneşte. Cu părere de rău, sub influenţa acestei opinii şi legiuitorul nostru a definit noţiunea tentativei ca acţiune sau inacţiune intenţionată. Suntem convinşi că tentativa mamei de pruncucidere prin nealimentarea copilului nou-născut este imposibilă, deoarece în orice moment până la decesul copilului ea poate să înceapă alimentarea acestuia, iar dacă aceste urmări totuşi vor apărea, atunci va fi vorba de infracţiune consumată. Practica penală nu cunoaşte

177

Page 173: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

cazuri de răspundere penală pentru astfel de tentative. De aceea propunem excluderea din dispoziţia art. 27 CP a cuvintelor „sau inacţiunea”;1

3) fazele de desfăşurare sunt posibile numai la infracţiunile cu intenţie directă comise prin acţiuni, care presupun o durată de timp şi sunt irealizabile la unele infracţiuni, care, comise rapid, nu au o durată de timp. Ca exemplu poate servi insultarea militarului (art. 366 CP);

4) uneori, pregătirea şi tentativa sunt în general imposibile chiar şi la infracţiunile comise cu intenţie directă, prin acţiuni care presupun o durată de timp. Aceasta se explică prin însuşi modul de construcţie legislativă a laturii obiective a infracţiunii. în virtutea particularităţilor acţiunii prejudi- ciabile, unele infracţiuni nu presupun decât o fază a activităţii infracţionale, fie că este vorba de pregătire, fie - de tentativă. Aşa, bunăoară, pentru a obţine prin şantaj bunurile unui proprietar, pot fi comise acţiuni de pregătire, dar tentativa e imposibilă, deoarece cererea remiterii avutului proprietarului prin şantaj alcătuieşte deja o infracţiune consumată, indiferent de rezultatul obţinut de infractor. Ca tentative de infracţiune sunt construite tâlhăria (art. 188 CP), pungăşia (art. 192 CP), ameninţarea cu omor ori cu vătămarea

] gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (art. 155 CP) etc., care, în acelaşi timp, se consideră infracţiuni consumate. Altfel spus, nu este posibilă tenta­tiva la tentativă de infracţiune, determinată ca infracţiune consumată.

Toate fazele activităţii infracţionale se deosebesc esenţial între ele, mai ales prin proprietăţile obiective ale faptelor comise. Stabilirea exactă în fie­care caz aparte a fazei concrete de desfăşurare a infracţiunii are o mare importanţă pentru răspunderea penală, mai ales după ce noul Cod penal, pentru prima dată, a redus limitele pedepsei pentru pregătirea de infracţiune şi pentru tentativa de infracţiune, excluzând răspunderea penală pentru pre­gătirea unei infracţiuni uşoare.

Dezvăluirea actelor preparatorii până la momentul când vinovatul îşi canalizează acţiunile spre comiterea directă a infracţiunii are importanţă pentru prevenirea şi curmarea infracţiunii, în special când se pregăteşte o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă.

Stabilirea corectă a fazelor activităţii infracţionale neconsumate are o pondere deosebită pentru stabilirea renunţării de bună voie la săvârşirea infracţiunii şi pentru calificarea acţiunilor precedente renunţării de bună voie, dacă fapta săvârşită conţine o altă infracţiune consumată.

1 Manual de drept penal. Partea generală. Op. cit., p. 226-227.

178

Page 174: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

La delimitarea activităţii infracţionale neconsumate de infracţiunea con­sumată trebuie ţinut cont că infracţiunea consumată include în sine toate semnele componenţei de infracţiune, indicate în norma juridico-penală. în cazul infracţiunii neconsumate întotdeauna „lipseşte” vreun semn al laturii obiective, în primul rând, urmările prejudiciabile. în acest caz este vorba despre lipsa acelor urmări prejudiciabile, dorite de infractor, care-s indicate în dispoziţia normei penale în calitate de semn necesar al componenţei de infracţiune consumată. Bunăoară, infracţiunea de omor constă dintr-o anu­mită acţiune - împuşcare, otrăvire, lovire etc. - şi un anumit rezultat - moartea victimei. Dacă în urma săvârşirii acţiunilor îndreptate spre decesul persoanei acest rezultat n-a survenit, există o tentativă de infracţiune, chiar dacă au fost cauzate unele vătămări corporale.

O însemnătate deosebită la demarcarea activităţii infracţionale neconsu­mate de infracţiunea terminată are precizarea momentului consumării in­fracţiunii. După cum se ştie, momentul consumării infracţiunii depinde de construcţia legislativă a componenţelor infracţiunii. Componenţele materiale se consideră consumate o dată cu survenirea consecinţelor prejudiciabile, cele formale - o dată cu realizarea acţiunilor prejudiciabile, iar cele formal- reduse - din momentul începerii acţiunilor prevăzute de legea penală. Deci, mai întâi, trebuie concretizat corect momentul consumării infracţiunilor, pe care l-a avut în vedere legiuitorul construind componenţele de infracţiune.

§ 2. Calificarea actelor de pregătire a unei infracţiuniDe pregătire (preparatorii) se consideră toate actele prin care se orga­

nizează, se pregăteşte săvârşirea acţiunii prejudiciabile ce constituie latura obiectivă a infracţiunii.

Potrivit alin. (1) art. 26 CP,pregătire de infracţiune se consideră înţele­gerea prealabilă de a săvârşi o infracţiune, procurarea, fabricarea sau adap­tarea mijloacelor ori instrumentelor, sau crearea intenţionată, pe altă cale, de condiţii pentru săvârşirea ei dacă, din cauze independente de voinţa făp­tuitorului, infracţiunea nu şi-a produs efectul.

Aşadar, textul legii indică, alternativ, trei posibilităţi de acte preparatorii ale unei infracţiuni:

1) înţelegerea prealabilă de a săvârşi o infracţiune;2) procurarea, fabricarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor

pentru săvârşirea infracţiunii;3) crearea intenţionată, pe altă cale, a condiţiilor pentru săvârşirea infrac­

179

Page 175: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

ţiunii dacă, din cauze independente de voinţa făptuitorului, infracţiunea nu şi-a produs efectul.

In pofida acestora, pentru răspunderea penală e suficientă comiterea a cel puţin unui act de pregătire din cele enumerate.

înţelegerea prealabilă de a săvârşi o infracţiune reprezintă luarea unor decizii asupra diferitelor aspecte ale activităţii infracţionale viitoare de către două sau mai multe persoane, dintre care cel puţin două trebuie să posede semnele subiectului infracţiunii proiectate: săvârşirea în comun a infracţiunii; caracterul prejudiciabil al infracţiunii proiectate; împărţirea rolurilor între aceste persoane; locul, timpul, mijloacele înfăptuirii; camuflarea urmelor; realizarea obiectelor dobândite ilegal; tăinuirea participanţilor etc. în linii generale, este vorba de elaborarea planurilor de acţiuni infracţionale.

Referitor la persoanele care participă la înţelegerea prealabilă de a săvârşi o infracţiune, alin. (6) art. 42 CP de asemenea cere ca acestea să întrunească semnele subiectului infracţiunii. De aceea, este complet incorectă indicaţia Plenului CSJ stipulată în pct. 25 al Hotărârii sale „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor” din 28 iunie 2004, potrivit căreia «săvârşirea sustragerii de către o persoană, care întruneşte semnele subiectului infracţiunii, în comun cu una sau mai multe persoane care nu întrunesc aceste semne, intră sub incidenţa circumstanţei agravante „de două sau mai multe persoane”». Deci, şi înţelegerea prealabilă de a săvârşi o infracţiune trebuie să aibă loc între două sau mai multe persoane, dintre care cel puţin două trebuie să posede semnele subiectului infracţiunii, în caz contrar se încalcă prevederile alin. (6) art. 42 CP.

Prin procurarea mijloacelor ori instrumentelor pentru comiterea in­fracţiunii se înţelege sustragerea sau altă metodă de dobândire ilegală a acestora, precum şi cumpărarea, „împrumutul temporar” al acestor obiecte de la alte persoane.

Fabricarea mijloacelor ori instrumentelor înseamnă producerea lor in­dustrială sau meşteşugărească, având menirea să înlesnească comiterea unei infracţiuni concrete.

Adaptarea mijloacelor sau instrumentelor presupune transformarea unor obiecte, cu o altă destinaţie, în cele al căror rezultat convine pentru comiterea infracţiunii. De exemplu, schimbarea formei unei chei, pentru ca ea să fie utilizată la deschiderea unei uşi etc.

Prin mijloace şi instrumente pentru săvârşirea infracţiunii se înţeleg obiectele, uneltele şi dispozitivele necesare pentru comiterea infracţiunii sau cel puţin destinate să uşureze săvârşirea infracţiunii. De exemplu, scara

180

Page 176: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

pentru accelerarea furtului, somnifere pentru adormirea victimei, arme de foc, şperaclu, mijlocul de transport pentru a duce bunurile sustrase, lichide inflamabile pentru nimicirea sau deteriorarea bunurilor proprietarului, cuţite etc.

Prin crearea intenţionată, pe altă cale, de condiţii pentru săvârşirea infracţiunii se înţelege cercetarea locului presupus pentru comiterea infrac­ţiunii, examinarea cantonării efectivului de pază, clarificarea căilor de ret­ragere de la locul infracţiunii, recrutarea complicilor, schimbarea exteriorului, îmblânzirea câinilor de pază etc.

Actele de pregătire pot fi pedepsite numai în cazul în care „din cauze independente de voinţa făptuitorului, infracţiunea nu şi-a produs efectul”. Prin această expresie se înţelege că infracţiunea nu a ajuns până la începutul fazei tentativei de infracţiune din motive independente de voinţa făptuitorului. De exemplu, împiedicarea comiterii infracţiunii de apariţia unei paze adău- gătoare, refuzul uneia dintre persoane cu care s-a înţeles în prealabil in­fractorul etc. Dacă actele de pregătire sunt întrerupte din propria voinţă, indiferent de motivele renunţării (căinţa, frica de pedeapsă, remuşcările, sentimentul de milă pentru victimă etc.), această renunţare se consideră be­nevolă şi ca, conform art. 56 CP, constituie temei pentru liberarea de răs­pundere penală pentru pregătirea infracţiunii.

După cum s-a menţionat, activitatea infracţională neconsumată se dis­tinge, de obicei, prin acţiuni şi nu este posibilă în cazul infracţiunilor care presupun numai inacţiuni. Insă la pregătirea de infracţiune anume la infrac­ţiunile care pot fi comise doar prin acţiuni, uneori săvârşirea acestor acţiuni pot fi precedate de inacţiune. De exemplu, paznicul unui depozit lasă inten­ţionat uşa depozitului descuiată şi fereastra deschisă, pe care era obligat să le închidă, creând astfel condiţii pentru sustragerea bunurilor materiale de către complicele său.

Pentru calificarea unei pregătiri de infracţiune trebuie să evidenţiem par­ticularităţile ei specifice:

1. Actele de pregătire nu fac parte din latura obiectivă a infracţiunii proiectate şi sunt exterioare acesteia. Ele, fiind o etapă de realizare a laturii subiective, creează condiţii pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii ce se pregăteşte. De aceea, pentru precizarea laturii obiective a unei pregătiri de infracţiune e necesară trimiterea la art. 26 CP, pe lângă articolul din Partea specială a Codului penal privind infracţiunea proiectată.

2. Intre pregătirea unei infracţiuni şi comiterea ei există întotdeauna un anumit interval de timp, în unele cazuri el fiind destul de mare. De regulă, acţiunile pregătitoare, comise sistematic într-un interval scurt de timp, au un grad prejudiciabil mai mare.

181

Page 177: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

3. Spre deosebire de acţiunile de săvârşire a infracţiunii, acţiunile pregătitoare sunt adesea despărţite în spaţiu de obiectul concret de atentare.

4. In unele cazuri, actele preparatorii reprezintă veriga necesară a acţiunilor, fără de care infractorul nu poate săvârşi infracţiunea. De exemplu, pregătirea instrumentelor şi mijloacelor pentru fabricarea banilor falşi.

5. In alte cazuri, infracţiunea poatefi comisă şifără acţiunile pregătitoare. De exemplu, pregătirea sacilor pentru a scoate afară lucrurile furate nu are importanţă pentru făptuirea infracţiunii.

6. Uneori, măsurile pregătitoare ale unei infracţiuni pot constitui, conco­mitent, o altă infracţiune consumată. De exemplu, făptuitorul procură ilegal o armă de foc pentru a comite un omor din gelozie. în cazul dovedirii acestei intenţii, persoana va fi trasă la răspundere penală pentru un concurs de infrac­ţiuni potrivit alin. (1) art. 290 şi alin. (1) art. 26, alin. (1) art. 145 CP.

7. Pregătirea unei infracţiuni presupune întotdeauna intenţie directă, ea este posibilă la infracţiunile care presupun o durată de timp şi la infracţiunile ce pot fi comise numai prin acţiuni.

Spre deosebire de Codul penal din 1961, care incrimina nelimitat actele de pregătire, alin. (2) art. 26 CP în vigoare prevede răspunderea penală numai pentru persoanele care au săvârşit pregătirea unei infracţiuni mai puţin grave, grave, deosebit de grave sau excepţional de grave.

§ 3. Calificarea tentativei de infracţiunePotrivit art. 27 CP, tentativa de infracţiune este considerată acţiunea sau

inacţiunea intenţionată îndreptată nemijlocit spre săvârşirea unei infracţiuni dacă, din cauze independente de voinţa făptuitorului, aceasta nu şi-a produs efectul.

Calificarea unei sau altei acţiuni drept tentativă de infracţiune sau pregătire de infracţiune depinde de faptul dacă acţiunea a fost îndreptată nemijlocit spre săvârşirea unei infracţiuni sau spre crearea condiţiilor pentru comiterea ei. De aceea una şi aceeaşi acţiune poate fi considerată ca pregătire sau tentativă în funcţie de faptul despre ce fel de infracţiune este vorba: în cazul în care infractorul a fost reţinut în momentul forţării uşii unui apartament, el trebuie supus răspunderii pentru tentativă de furt, dacă intenţia lui era îndreptată spre sustragerea bunurilor altei persoane, şi invers, el trebuie supus răspunderii penale pentru pregătirea omorului persoanei care locuia în acest apartament. Tentativă de infracţiune va fi şi atunci când făptuitorul a ridicat cuţitul pentru a lovi persoana sau a tras cu arma, dar a dat greş, sau când, cu intenţia de a fura, a pătruns într-o încăpere închisă, unde se aflau bunurile materiale, dar a fost reţinut etc.

182

*I

Page 178: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Tentativa de infracţiune se caracterizează prin punerea în executare a rezoluţiei infracţionale, executare care a fost întreruptă sau, deşi a fost rea­lizată în întregime, n-a produs efectul cerut de lege pentru existenţa infrac­ţiunii consumate.

Pentru calificarea tentativei de infracţiune se cere prezenţa concomitentă a următoarelor condiţii:

a) decizia făptuitorului de a comite o anumită infracţiune;b) această decizie să fie pusă în aplicare;c) executarea să fi fost întreruptă sau să nu-şi fi produs efectul din cauze

independente de voinţa făptuitorului.Decizia de a comite o anumită infracţiune este specifică numai infracţiu­

nilor cu intenţie directă. Ea nu este cu putinţă la infracţiunile cu intenţie indirectă şi la cele comise din imprudenţă. în raport cu actele de pregătire, tentativa reprezintă continuarea realizării hotărârii infracţionale.

Tentativa de infracţiune implică trecerea de la actele de pregătire, care creează doar nişte condiţii pentru realizarea deciziei proiectate, la acte de executare a laturii obiective a unei anumite infracţiuni. Prin tentativă de infracţiune se înţelege efectuarea acţiunilor laturii obiective a infracţiunii îndreptate direct asupra valorii sociale apărată de legea penală (relaţiile patrimoniale, viaţa şi sănătatea persoanei, inviolabilitatea sexuală etc.), creând primejdia reală de a le pricinui o daună esenţială. Dacă aceste acţiuni ar fi fost duse până la capăt, ele ar fi pricinuit dauna scontată. De exemplu, persoana care atentează la viaţa umană, trage din armă, dar a dat greş, loveşte cu cuţitul, însă cuţitul se frânge, aruncă victima din trenul în mişcare, dar ea rămâne vie etc. în aceste cazuri, făptuitorul comite acţiuni îndreptate direct spre omorul victimei, viaţa ultimei a fost supusă unei primejdii directe, însă decesul ei nu a survenit dintr-o greşeală, defecţiune a cuţitului, concursul fericit al circumstanţelor pentru victimă, care n-au depins de intenţia infractorului.

A treia condiţie de existenţă a tentativei este întreruperea executăriifaptei deja începute sau neproducerea efectului acţiunilor executate din cauze independente de voinţa făptuitorului. Anume nefinisarea faptei infracţionale începute deosebeşte tentativa de infracţiunea consumată şi reprezintă unul dintre temeiurile recunoaşterii tentativei, ca etapă de sine stătătoare a desfăşurării activităţii infracţionale.

Spre deosebire de infracţiunea consumată, tentativa de infracţiune se caracterizează sau prin lipsa totală a consecinţelor prejudiciabile, sau prin survenirea unor consecinţe de altă natură, asemănătoare cu cele nutrite de infractor. De exemplu, infractorul a hotărât să sustragă o sumă de bani în

183

Page 179: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

proporţii deosebit de mari, spărgând în acest scop o casă de bani a unei organizaţii de stat, dar, în realitate, a găsit şi a sustras numai o sumă neîn­semnată. In asemenea cazuri acţiunile făptuitorului trebuie calificate nu după dauna reală pricinuită, dar în conformitate cu intenţia lui: sustragerea avutului străin în proporţii deosebit de mari (art. 27 şi alin. (2) art. 195 CP).

La tentativă nu numai că lipsesc consecinţele prejudiciabile sau survin alte consecinţe neprevăzute de infractor, dar persoana de multe ori nu reuşeşte să înfăptuiască toate acţiunile, care, după părerea sa, sunt necesare pentru a- şi atinge scopul. Făptuitorul, de exemplu, având intenţia de a însuşi prin escrocherie avutul străin, i-a propus unei persoane un inel de aramă, dându-1 drept aur, însă înşelăciunea a fost descoperită (art. 27 şi 190 CP). în acest caz consecinţele dăunătoare lipsesc, iar infractorul nici n-a reuşit să-şi rea­lizeze toate acţiunile preconizate, care, după părerea lui, erau necesare pentru a săvârşi o infracţiune consumată - escrocheria.

Tentativa de infracţiune deci are loc în acele cazuri în care autorul n-a reuşit să ducă infracţiunea până la capăt, datorită unor cauze independente de voinţa sa. Dacă însă infracţiunea a fost întreruptă, fiindcă făptuitorul a renunţat de bună voie la ea, atunci atare acţiune nu poate fi considerată tentativă de infracţiune.

Motivele din cauza cărora infracţiunea nu este dusă până la capăt, poartă un caracter obiectiv şi nu depind de voinţa făptuitorului, de exemplu, inter­venţia altor persoane, acţiunca forţelor naturii, a diferitelor mecanisme, şo­văiala, nehotărârea, lipsa de experienţă şi nepregătirea atentatului, comiterea unei greşeli în circumstanţele faptice ale cauzei (în obiect, mijloace, metode etc.), precum şi alte circumstanţe.

în doctrina penală e unanim recunoscută opinia, potrivit căreia tentativa de infracţiune e posibilă atât la infracţiunile construite în calitate de compo­nenţe materiale de infracţiuni, cât şi la cele construite în calitate de compo­nenţe formale de infracţiuni. Dacă în cazul componenţelor materiale, subiec­tul comite fapta prejudiciabilă prevăzută de lege, iar rezultatul prevăzut de ea nu survine, atunci în cazul componenţelor formale ale infracţiunii are loc o încercare nereuşită de a săvârşi fapta prejudiciabilă prevăzută de lege.2

Referitor la coruperea pasivă sau activă (art. 324 şi 325 CP) sau mituirea (art. 333 şi 334 CP), considerate infracţiuni cu componenţe formale, pct. 7

2 М. Д. Шаргородский. Вопросы общей части уголовного права. Л., 1955, р. 117.

184

Page 180: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

al Hotărârii Plenului CSJ „Cu privire la aplicarea legislaţiei referitoare la răspunderea penală pentru mituire” din 11 martie 1996, care se referea la legislaţia penală anterioară, dar ca concept e valabilă şi pentru legislaţia în vigoare, indica expres că în situaţia în care mita propusă nu a fost luată, acţiunile mituitorului urmează a fi calificate ca tentativă de dare de mită (conform legislaţiei în vigoare, sau ca tentativă de corupere activă). Dacă mita propusă şi acceptată n-a fost luată din motive care n-au depins de voinţa mituitului, acţiunile lui trebuie calificate ca tentativă de luare de mită (potrivit legislaţiei în vigoare, sau ca tentativă de corupere pasivă).

în literatura de specialitate a fost înaintată opinia,3 potrivit căreia tentativa de infracţiune e posibilă şi la infracţiunile cu componenţe formal-reduse. Anterior noi am argumentat că nu poate exista tentativă la tentativă, precum şi pregătire la pregătire şi doar în cazul în care infracţiunea consumată rep­rezintă în fond o tentativă de infracţiune la ea e posibilă^etapa de pregătire.

Calificarea justă a infracţiunii consumate şi neconsumate, în mare măsură, depinde de constatarea, în primul rând, a tentativei de infracţiune, în rândul al doilea, de posibilitatea tentativei de infracţiuni cu diferite construcţii leg­islative şi, în rândul al treilea, de limitele tentativei de infracţiune, adică de momentul începerii şi consumării tentativei de infracţiune.

După cum am menţionat anterior, tentativa de infracţiune e posibila doar în infracţiunile cu intenţie directă, comise prin acţiuni şi care presupun o durată de timp. Deci latura subiectivă a tentativei se caracterizează numai prin intenţie directă. Acest fapt deseori e subliniat în hotărârile Plenului CSJ. De exemplu, pct. 3 al Hotărârii Plenului CSJ „Cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre omorul intenţionat” din 15 noiembrie 1993 stipulează că „instanţele judecătoreşti vor ţine cont de faptul că omorul intenţionat poate fi săvârşit atât cu intenţie directă, cât şi indirectă. Tentativa de omor este posibilă numai cu intenţie directă, adică atunci când acţiunile vinovatului demonstrează că el a prevăzut survenirea morţii, dorea aceasta, dar sfârşitul letal nu a survenit din cauza circumstanţelor ce nu depind de voinţa lui”.

Momentul începerii şi consumării tentativei de infracţiune e legat de conţinutul tipului ei. Tentativa de infracţiune poate fi: 1) consumată; 2) ne­consumată; 3) nulă.

Momentul începerii oricărui tip de tentativă se consideră începutul acţiunii

3 JI. XI. FayxMaH. Op. cit., M. 2003, p. 183.

185

Page 181: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

prejudiciabile îndreptate nemijlocit la săvârşirea unei infracţiuni, adică momentul începerii acţiunii descrise sau care rezultă din dispoziţia articolului corespunzător din Partea specială a Codului penal.

Tentativa consumată are loc atunci când consecinţele infracţionale n-au survenit, cu toate că infractorul a înfăptuit, după părerea sa, toate acţiunile necesare pentru obţinerea rezultatelor scontate, dar rezultatul n-a survenit din cauze independente de voinţa făptuitorului. Un hoţ, de exemplu, dorind să sustragă bunuri materiale dintr-un depozit, a spart uşa, a pătruns în el, dar n-a putut fura nimic, fiindcă depozitul era gol. Momentul consumării acestei tentative este comiterea tuturor acţiunilor descrise de art. 186 CP, care n-au cauzat rezultatul cerut de această normă penală. Tentativa consumată se deosebeşte de infracţiunea consumată numai prin nesurvenirea consecinţelor infracţionale cerute de lege.

Tentativa neconsumată are loc atunci când făptuitorul, după părerea sa, n-a putut întreprinde toate acţiunile necesare pentru a realiza cele proiectate din cauze independente de voinţa sa. De exemplu, autorul cu ajutorul unei scări a încercat să pătrundă printr-o fereastră deschisă într-un apartament de la etajul doi cu scopul de a sustrage bunuri străine, dar a fost reţinut. Astfel, acţiunea începută n-a fost săvârşită în întregime, fiind întreruptă de o anumită forţă. Un infractor este împiedicat de o altă persoană să descarce arma sau să lovească victima, hoţul n-a reuşit să spargă casa de bani, fiindcă instrumentele i s-au defectat etc. Momentul consumării tentativei neconsu­mate se consideră momentul terminării acţiunii nefinite, pe care făptuitorul a reuşit sau a izbutit să o comită. Deosebirea dintre tentativa neconsumată şi infracţiunea consumată constă în nefinalizarea în cazul acestei tentative a acţiunii ce reprezintă fapta în infracţiunea consumată.

Precizarea tentativei consumate sau a celei neconsumate are o mare importanţă pentru individualizarea răspunderii şi pedepsei penale. Tentativa neconsumată trebuie considerată mai puţin primejdioasă decât cea consumată.

Tentativa nulă reprezintă o atentare nereuşită, legată de greşeala persoanei faţă de valoarea obiectului sau faţă de mijloacele de atentare. în funcţie de valoarea obiectului şi mijloacelor de atentare, tentativa nulă are două varietăţi: tentativă la un obiect nul şi tentativă cu mijloace nule.

Tentativa la un obiect nul se caracterizează prin lipsa obiectului infrac­ţiunii, când subiectul acesteia presupune greşit că el comite acţiuni preju­diciabile îndreptate spre un obiect apărat de legea penală: atentează la viaţa sau sănătatea persoanei, la proprietate etc. în realitate, obiectul dat n-a suferit şi nici nu putea suferi, deoarece el lipsea în momentul atentării sau poseda

186

Page 182: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

astfel de calităţi încât prin acţiunile întreprinse el nu putea fi vătămat. De exemplu, în timpul unei tentative de omor, victima nu se afla în camera incendiată de infractor sau era decedată anterior din cauza unui atac de cord şi făptuitorul a descărcat arma într-un cadavru; darea mitei unei persoane din greşeală considerată cu funcţie de răspundere etc.

Tentativa la un obiect nul înseamnă, în fond, comiterea unor atare acţiuni, care în cazul dat, în condiţii concrete, n-au pricinuit şi n-au putut pricinui consecinţe infracţionale valorilor sociale ocrotite de legea penală. Momentul consumării tentativei nule este isprăvirea tuturor acţiunilor care caracterizează latura obiectivă a infracţiunii consumate.

Gradul prejudiciabil al tentativei la un obiect nul constă în aceea că persoana a început nemijlocit realizarea intenţiei sale infracţionale. Scopurile infracţionale nu sunt atinse doar din cauza greşelii vinovatului, adică datorită unor cauze independente de voinţa sa. De aceea, tentativa la un obiect nul este calificată conform art. 27 CP şi articolului corespunzător din Partea specială, care conţin semnele infracţiunii pe care făptuitorul s-a străduit s-o comită.

Tentativa cu mijloace nule are loc în cazurile când, la comiterea unei infracţiuni intenţionate, autorul ei foloseşte mijloace care n-au pricinuit şi, de fapt, în condiţiile date, n-au putut pricinui prejudicii obiectului de atentare. O astfel de tentativă se caracterizează prin greşeala persoanei privind carac­terul impropriu sau nepotrivit al mijloacelor folosite. Iată câteva exemple de tentative cu mijloace nule: încercarea de a omorî o persoană cu o doză insuficientă de otravă sau cu substanţe nevătămătoare; infractorul, în vederea uciderii unor persoane, a folosit o cantitate insuficientă de explozibil pe care a plasat-o defectuos sub clădirea în care se aflau victimele; infractorul i-a administrat victimei, din greşeală, vitamine în loc de otravă etc.

Tentativa cu mijloace nule, de regulă, se consideră o faptă prejudiciabilă. Prin atare acţiuni se manifestă hotărârea persoanei de a săvârşi infracţiuni. Acţiunile de acest tip se califică conform art. 27 CP şi articolului corespunzător din Partea specială a Codului penal, care conţin semnele infracţiunii pe care autorul ei a proiectat-o. însă, uneori, când se folosesc nişte mijloace indiscutabil nule în virtutea unei evidente ignoranţe sau superstiţii (farmece, descântece, vrăjitorii etc.), aceste fapte se consideră numai o descoperire a intenţiei care, după cum s-a arătat anterior, nu atrage după sine răspundere penală.

Cele comise se califică ca tentativă de infracţiune numai în cazurile în care evoluţia activităţii infracţionale se consumă la această etapă. Când tentativa de infracţiune se transformă într-o infracţiune consumată, atunci ea se absoarbe de ultima şi răspunderea penală survine pentru infracţiunea consumată.

187

Page 183: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Semnele obiectului, laturii obiective, subiectului şi ale laturii subiective ale infracţiunii consumate au fost analizate în capitolul anterior al acestei lucrări.

Pentru activitatea infracţională neconsumată, Codul penal din 2002 a consacrat sistemul incriminării limitate, precum şi al atenuării obligatorii sau facultative a pedepsei penale.

Prima limitare a răspunderii penale şi pedepsei penale sunt prevăzute în alin. (2) art. 26 CP, care a exclus răspunderea penală pentru pregătirea unei infracţiuni uşoare.

A doua limitare şi atenuare obligatorie a pedepsei penale e stabilită în alin. (2), (3) şi (4) art. 81 CP.

Cuantumul pedepsei pentru pregătirea de infracţiune ce nu constituie o recidivă nu poate depăşi jumătate din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute de articolul corespunzător din Partea specială pentru infracţiunea consumată (alin. (2) art. 81 CP).

Cuantumul pedepsei pentru tentativă de infracţiune ce nu constituie recidivă nu poate depăşi trei pătrimi din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute în articolul corespunzător din Partea specială pentru infracţiunea consumată (alin. (3) art. 81 CP).

Pentru pregătirea de infracţiune şi tentativa de infracţiune nu se aplică detenţiunea pe viaţă (alin. (4) art. 81 CP).

A treia limitare la aplicarea pedepsei penale pentru infracţiunea necon­sumată constă în atenuarea sau agravarea pedepsei în limitele stabilite de articolul corespunzător din Partea specială, cu restricţiile cerute de art. 80, 81, 82, 84 şi 85 din Partea generală, conform criteriilor generale obligatorii de individualizare a pedepsei (art. 75, 76 şi 77 CP), precum şi criteriilor facultative de individualizare a pedepsei (art. 78 şi 79 CP). Mai amănunţit aceste limitări sunt abordate în manualul editat de noi anterior.4

4 Manual de drept penal. Partea generala. Op. cit., p. 227-230, 425-427.

Page 184: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Aplicaţii1. Olaru şi Codreanu, pătrunzând pe ascuns în apartamentul cetăţeanului

Mazâlu, au luat lucruri de preţ, dar la ieşire au fost reţinuţi.La ce etapă de săvârşire a infracţiunii au fost curmate acţiunile lui Olaru şi

Codreanu?2. Grecu, locuind în apartamentul pensionarei Crudu, a hotărât s-o omoare

şi să pună stăpânire pe el. Ca să-şi atingă scopul, i-a pus otravă în mâncare şi după prânz victimei i s-a făcut rău. Grecu, văzând că victima suferă mult, a fost cuprins pe neaşteptate de milă şi a chemat asistenţa medicală de urgenţă, spunându-le medicilor despre fapta sa. Datorită măsurilor întreprinse de medici, Crudu peste o lună s-a însănătoşit complet.

La ce etapă Grecu a luat măsuri pentru prevenirea consecinţelor prejudicia- bile dorite iniţial?

Pot fi considerate acţiunile lui Grecu drept renunţare voluntară la săvârşirea infracţiunii?

Conţin acţiunile lui Grecu o infracţiune consumată?Calificaţi acţiunile lui Grecu.3. Numiţi categoriile de infracţiuni care pot avea faze de desfăşurare şi

argumentaţi-vă opinia.4. Ce modalităţi ale etapelor de activitate infracţională cunoaşteţi şi care

dintre ele sunt penal condamnabile?5. Ce înţelegem prin pregătire de infracţiune, care sunt semnele ei obiective

şi subiective? Poate fi încriminată orice pregătire de infracţiune?6. Ce înţelegem prin tentativă de infracţiune, care sunt semnele ei obiective

şi subiective şi ce tipuri de tentativă cunoaşteţi?7. Cum se incriminează (pedepseşte) activitatea infracţională neconsumată?

189

Page 185: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Capitolul VICALIFICAREA INFRACŢIUNILOR SĂVÂRŞITE PRIN PARTICIPAŢIE

§ 1. Noţiunea, sem nele şi im portanţa participaţiei la calificarea infracţiunilor

Infracţiunea poate fi comisă de o singură persoană sau în comun de două sau mai multe persoane. Dacă la săvârşirea faptei prejudiciabile participă câţiva infractori, legea penală distinge o formă specifică de activitate in­fracţională - participaţia.

Potrivit art. 41 CP, se consideră participaţie cooperarea cu intenţie a două sau mai multe persoane la săvârşirea unei infracţiuni intenţionate.

Participaţia la infracţiune prezintă o formă deosebită de comitere a faptei care, adeseori, se caracterizează printr-un grad prejudiciabil ridicat în raport cu acţiunea individuală a unei persoane. Fuzionarea eforturilor a două sau mai multe persoane, susţinerea reciprocă pentru comiterea aceleiaşi infracţiuni poate nu doar să înlesnească comiterea infracţiunii, dar şi să permită prejudicierea unei daune sporite, să ascundă mai uşor urmele infracţiunii, iar uneori creează posibilitatea de a pregăti şi a comite infracţiuni care nu pot fi săvârşite independent.

Cu toate acestea, participaţia nu creează o oarecare formă specială a răspunderii penale, ci presupune aplicarea principiilor generale ale răspunderii penale, bineînţeles, cu unele specificări, deoarece, în cazul infracţiunii săvârşite prin participaţie, ca şi în cele comise fără participaţie, persoanele atentează la un obiect unic ocrotit de legea penală, printr-o formă intenţionată de vinovăţie şi posedă semnele subiectului infracţiunii. Cu alte cuvinte, fapta fiecărui participant conţine semnele componenţei de infracţiune descrise în legea penală. în contextul dat, menţionăm doar câteva dintre particularităţile răspunderii penale la săvârşirea infracţiunii prin participaţie. Temeiul real al răspunderii penale îl constituie nu doar săvârşirea nemijlocită a infracţiunii (adică realizarea directă a laturii obiective a infracţiunii), dar şi participarea la ea. Temeiul juridic al răspunderii penale îl alcătuieşte semnele componenţei de infracţiune prevăzut atât în articolele respective din Partea specială, cât şi în art. 41 şi 42 din Partea generală a Codului

190

Page 186: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

penal. Prin urmare, componenţa de infracţiune a fiecărui participant se compune din semnele indicate în Partea generală a Codului penal, care caracterizează activitatea participanţilor (alin. (2), (3), (4) şi (5) art. 42 CP), şi din semnele infracţiunii comise de autor, descrise în Partea specială a Codului penal. Prezenţa infracţiunii consumate în acţiunile autorului determină componenţa de infracţiune consumată şi în activitatea celorlalţi participanţi.

Definiţia participaţiei, ca şi a oricărei alte instituţii a dreptului penal, trebuie să conţină o totalitate minimă de caracteristici şi semne, ce disting noţiunea stabilită de alte noţiuni înrudite şi, în acelaşi timp, dezvăluie corect esenţa ei.

Definiţia legislativă a participaţiei include trei semne distinctive. Semnele obiective: 1) participarea la una şi aceeaşi infracţiune a două sau mai multe persoane; 2) cooperarea lor în comun; şi semnul subiectiv: 3) comunitatea de intenţii.

Conform legii, participaţia prevede participarea la infracţiune a două sau mai multe persoane, care conform alin. (6) art. 42 CP, trebuie să întru­nească semnele subiectului infracţiunii comise, adică fiecare dintre parti­cipanţi sau cel puţin doi dintre ei să aibă vârsta răspunderii penale (art. 21 CP), să fie responsabilă (art. 22 CP), şi semnul special, dacă articolul corespunzător din Partea specială îl cere pentru infracţiunea comisă. De aceea, menţionăm o dată în plus că indicaţia Plenului CSJ, dată în pct. 25 al Hotărârii sale nr. 23 din 28 iunie 2004, este complet greşită, deoarece contrazice legea penală. Utilizarea copiilor în vârstă de până la 14 ani şi a persoanelor iresponsabile în scopul săvârşirii infracţiunilor nu formează participaţie penală, prevăzută în art. 41 CP, ci se consideră o varietate a cauzării intermediare (cauzare prin intermediul cuiva), în cadrul căreia copilul sau persoana iresponsabilă reprezintă doar o unealtă pentru comiterea infracţiunii.

Participaţia însă nu se exclude dacă cineva dintre participanţi va fi ulterior liberat de răspundere penală, de exemplu, în baza art. 54, 57, 58, 93 etc. CP.

Prin urmare, pentru a fi considerată participaţie, sunt suficiente două persoane care întrunesc semnele subiectului infracţiunii, deşi la infracţiune pot lua parte şi mai multe persoane.

Alt semn obiectiv al participaţiei este cooperarea participanţilor la să­vârşirea unei infracţiuni intenţionate.

Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, a coopera înseamnă a lucra împreună cu cineva, în comun, a colabora, a-şi da concursul, a conlucra.

Noţiunea de „cooperare a participanţilor infractori” prezintă unele difi­cultăţi cauzate de lipsa de explicaţii din partea legiuitorului şi de diversitatea de opinii din doctrina penală relativ la ea.

191

Page 187: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

O parte dintre autori afirmă că această sintagmă este pur obiectivă,1 alţii consideră că termenul de cooperare include atât momentul obiectiv, cât şi cel subiectiv.2 Examinarea cooperării sub aspect obiectiv este condiţionată de interesele comune ale participanţilor, de unitatea lor psihică.3

Noi considerăm că această noţiune, ca semn obiectiv al participaţiei, trebuie să aibă următoarele trăsături obiective şi subiective, ce trebuie demon­strate în procesul calificării infracţiunilor: 1) realizarea laturii obiective a infracţiunii este efectuată în urma acţiunilor reciproce ale tuturor partici­panţilor; 2) survenirea unui rezultat prejudiciabil comun pentru toţi partici­panţii; 3) acţiunile fiecărui participant sunt condiţii necesare pentru săvârşirea acţiunilor altor participanţi; 4) conştientizarea de către fiecare participant a dependenţei cauzale obiective dintre acţiunile fiecăruia şi rezultatul preju­diciabil comun.4

Fiecare participant la săvârşirea unei infracţiuni îşi are rolul, locul şi funcţiile strict prevăzute de lege. în conformitate cu alin. (1) art. 42 CP, participanţi sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei infracţiuni în calitate de autor, organizator, instigator sau complice.

Realizarea laturii obiective a infracţiunii este efectuată în urma acţiunilor reciproce ale tuturor participanţilor, şi anume: autorul comite acţiunile desc­rise de articolul corespunzător din Partea specială, instigatorul determină autorul la săvârşirea unei infracţiuni concrete, organizatorul organizează şi dirijează activitatea infracţională a participanţilor, iar complicele creează alte condiţii necesare pentru comiterea unei infracţiuni concrete, deşi toţi participanţii pot fi doar autori ai infracţiunii.

Acţiunile fiecărui participant condiţionează survenirea unui rezultat prejudiciabil comun pentru fiecare participant. Infracţiunea comisă în comun este unică şi indivizibilă. Participaţia lipseşte în cazurile în care persoanele implicate într-o activitate infracţională unică tind spre rezultate diferite pe care ei le ating.

în procesul calificării infracţiunii se mai cere determinarea faptului că acţiunile fiecărui participant sunt condiţii necesare pentru săvârşirea ac­ţiunilor altor participanţi. în cazul cooperării, forţele făptuitorilor se unesc

1 П. И. Гришаев и Г. А. Кригер. Соучастие по уголовному праву. М., 1969, р. 17.2 Ф. Г. Бурчак. Учение о соучастие по советскому уголовному праву. Киев, 1969, р. 40.3 Уголовное право России. Op. cit., р. 228.4 Manual de drept penal. Partea generală. Op. cit., p. 305-307.

192

Page 188: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

într-o comunitate, fiecare dintre ei îndeplineşte cota lui de participaţie la atentatul unic. Insă acţiunile unui participant nu provoacă acţiunile altuia, ci numai creează condiţii necesare pentru săvârşirea acţiunilor altor participanţi.

Şi, în sfârşit, o condiţie necesară a activităţii în comun este legătura cauzală dintre acţiunile fiecărui participant şi rezultatul prejudiciabil comun. Legătura cauzală se manifestă prin următoarele. Mai întâi, fiecare partici­pant are relaţii reciproce fie doar cu unul dintre participanţi, depune forţele sale pentru atingerea rezultatului comun, creează pentru aceasta condiţiile necesare. în rândul al doilea, acţiunile lor în timp premerg sau cel puţin coincid cu săvârşirea infracţiunii.

Legătura cauzală permite delimitarea participaţiei, de exemplu, de favo­rizarea nepromisă din timp. Ultima nu este participaţie anume din lipsa le­găturii de cauzalitate cu infracţiunea săvârşită. Prin urmare, la participaţie legătura cauzală dintre acţiunile participanţilor şi infracţiunea săvârşită se caracterizează, pe de o parte, prin crearea posibilităţii reale pentru autor de a comite infracţiunea şi, pe de altă parte, de a realiza această posibilitate.

Al treilea semn distinctiv al participaţiei îl constituie comunitatea de intenţii, adică participaţia presupune activitatea intenţionată a tuturor participanţilor.

Semnul subiectiv al participaţiei este format din două elemente: 1) parti­cipaţia intenţionată şi 2) participaţia la comiterea unei singure infracţiuni intenţionate.

Participaţia intenţionată presupune că în conţinutul intenţiei fiecărui participant trebuie numaidecât să se înscrie atât conştientizarea caracterului prejudiciabil al infracţiunii comise de autor, precum şi conştientizarea faptului că această persoană acţionează nu de una singură, dar împreună cu alte per­soane, aducând o contribuţie anumită la săvârşirea infracţiunii. Ultima cerinţă se referă, bineînţeles, la instigator, organizator şi complice, care trebuie să ştie intenţiile autorului şi să-şi dea seama de caracterul prejudiciabil al acţi­unilor lor, acţiuni ce creează condiţii necesare pentru comiterea infracţiunii de către autor. Persoanele implicate (organizatorul, instigatorul şi complicele) pot să nu fie informate de activitatea acestora la comiterea infracţiunii.

Dezvăluirea legăturii subiective dintre participanţi depinde mult de rezolvarea problemei admiterii legăturii unilaterale sau doar a legăturii subiective bilaterale dintre participanţi.

Prin legătură subiectivă bilaterală se înţelege relaţia dintre participanţi care presupune atât cunoaşterea activităţii infracţionale a autorului de către instigator, organizator şi complice, dorinţa lor de a acţiona împreună cu el,

193

Page 189: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

cât şi cunoaşterea de către autor a activităţii infracţionale a fiecărui partici­pant şi dorinţa lui de a acţiona împreună cu ei.

Legătura subiectivă unilaterală dintre participanţi se caracterizează prin faptul că autorul infracţiunii poate să nu cunoască activitatea infracţională a instigatorului, organizatorului şi a complicelui care s-au alăturat activităţii infracţionale a autorului.

Noi susţinem opinia unor autori,5 potrivit căreia acţiunea organizatorului, instigatorului şi complicelui este, uneori, prejudiciabilă chiar şi în cazul legăturii subiective unilaterale în virtutea faptului că ei, cauzal şi cu vinovăţie, sunt legaţi de infracţiune prin intermediul autorului care comite infracţiunea. De exemplu, subiectul C., cunoscând intenţia fiului său de a-şi omorî soţia din gelozie, căreia îi purta şi el ură, în scopul de a contribui la săvârşirea infracţiunii, a cumpărat o armă de vânătoare, dăruind-o fiului. După câteva zile, fiul acestuia şi-a omorât soţia cu puşca de vânătoare respectivă. Deoarece persoana C. a contribuit intenţionat la comiterea infracţiunii, ea a fost pe­depsită ca complice al omorului intenţionat comis de fiul ei.

Un alt element al semnului subiectiv al participaţiei îl constituie parti­ciparea la săvârşirea doar a unei singure infracţiuni intenţionate. Spre deo­sebire de Codul penal din 1961, care prevedea numai cooperarea intenţio­nată a participanţilor, Codul penal din 2002 menţionează că o cooperare intenţionată a participanţilor are loc numai la comiterea unei infracţiuni intenţionate. Astfel, prin noua formulare a definiţiei participaţiei s-a pus capăt polemicii despre posibilitatea existenţei participaţiei imprudente şi a participaţiei la infracţiunile comise din imprudenţă, care era susţinută de unii autori şi este susţinută în prezent de legiuitorul României în noul Cod penal din 28 iunie 2004 (art. 38 şi 44).6

Posibilitatea cooperării intenţionate la comiterea doar a unei infracţiuni intenţionate presupune că fiecare dintre participanţi îşi dădea seama, mai întâi, de faptul comiterii în comun a infracţiunii, în rândul al doilea, de comiterea unei infracţiuni anume, în rândul al treilea, de caracterul prejudi- ciabil nu numai a acţiunii sale, dar şi cel puţin al acţiunii prejudiciabile a altui participant - momentul intelectual al intenţiei. Momentul volitiv al intenţiei la participaţie constă din exprimarea reciprocă a hotărârii şi dorinţei de a participa în comiterea infracţiunii împreună cu alte persoane.

5 П. И. Гришаев и Г. А. Кригер. Op. cit., р. 31; В. У. Гузун. Формы соучастия в преступлении. Автореферат канд. дисс. М., 1975, р. 7.

6 Monitorul Oficial al României. Partea 1, 29 iunie 2004.

194

Page 190: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Motivele şi scopurile participanţilor pot coincide sau pot fi diferite. Co­munitatea intereselor acestora nu reprezintă un semn obligatoriu al par- ticipaţiei. Hotărând comiterea în comun a uneia şi aceleiaşi infracţiuni, par­ticipanţii se pot conduce de diferite motive şi scopuri. De exemplu, instigatorul unui omor poate acţiona din răzbunare faţă de victimă, iar autorul - din interese de profit.

Importanţa juridico-penală a instituţiei participaţiei la săvârşirea infrac­ţiunii constă în faptul că, prin aceste reglementări (art. 4 1 -4 8 CP), în primul rând, este stabilită răspunderea penală pentru cooperarea cu intenţie a două sau mai multe persoane la săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, în rândul al doilea, sunt prevăzute semnele componenţei de infracţiune în acţiunile parti­cipanţilor, care lipsesc în articolele respective din Partea specială a Codului penal, reglementări care se extind şi asupra acestor articole, eliberând legiuitorul de a le repeta de nenumărate ori în articolele din Partea specială, în rândul al treilea, se determină categoriile participanţilor şi formele participaţiei, în rândul al patrulea, se stipulează răspunderea penală pentru excesul de autor.

§ 2. Categoriile participanţilorîn funcţie de natura contribuţiei fiecărui participant la comiterea infrac­

ţiunii, alin. (1) art. 42 CP deosebeşte patru categorii de participanţi: autorul, organizatorul, instigatorul şi complicele. Fiecare participant se carac­terizează prin semne speciale, care trebuie precizate în procesul calificării infracţiunilor.

1. în conformitate cu alin. (2) art. 42 CP, „se consideră autor persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, precum şi persoana care a săvârşit infracţiunea prin intermediul persoanelor care nu sunt pasibile de răspundere penală din cauza vârstei, iresponsabilităţii sau din alte cauze prevăzute de prezentul cod”.

Prin sintagma „săvârşirea în mod nemijlocit a faptei prevăzute de legea penală” se înţelege că persoana care realizează nemijlocit toate acţiunile sau cel puţin o parte din acţiunile care formează latura obiectivă a infracţiunii descrisă în articolul corespunzător din Partea specială a Codului penal. în cazul în care persoana comite numai o parte din acţiunile descrise de legea penală, ea se numeşte coautor, deoarece celelalte părţi ale acţiunii sunt comise de către alţi coautori. De exemplu, potrivit p. 9 al Hotărârii Plenului CSJ „Cu privire la practica judiciară în cazurile despre omor intenţionat” din 15 noiembrie 1993, în calitate de coautori ai omorului urmează să fie recunoscute persoanele care acţionau în comun, cu intenţia îndreptată spre săvârşirea

195

Page 191: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

omorului şi au participat nemijlocit la procesul curmării vieţii victimei. Potrivit pct. 8 al Hotărârii Plenului CSJ „Cu privire la practica judiciară în cauzele despre infracţiunile sexuale” din 29 august 1994, acţiunile persoa­nelor care nu au săvârşit direct raportul sexual forţat, dar prin aplicarea constrângerii faţă de victimă au contribuit la violarea ei de către alţii, sunt calificate drept coexecutoare la violul săvârşit de un grup de persoane. Cu alte cuvinte, deoarece latura obiectivă a violului cuprinde atât raportul sexual, cât şi constrângerea ei fizică spre a fi violată, pentru recunoaşterea persoanei ca coautor al violului este suficient ca ea să comită cel puţin o parte din acţiunile descrise de legea penală.

în calitate de realizare parţială a laturii obiective a infracţiunii comise de către coautor pot fi recunoscute diferite acţiuni în funcţie de faptul cum a construit legea penală latura obiectivă a infracţiunii.

Dacă în articolul respectiv din Partea specială latura obiectivă a infracţiunii nu este împărţită în părţi componente (de exemplu, furtul, omorul etc.), atunci persoana care a realizat, cel puţin, o parte din acţiunea indicată în articol ca un tot întreg se consideră coautor: de exemplu, la viol o persoană aplică violenţă fizică faţă de victimă, alta săvârşeşte cu ea raport sexual, la omor o persoană ţine victima, alta aplică o lovitură de cuţit mortală, coautori ai unei sustrageri sunt recunoscute şi persoanele care adună bunurile materiale în saci şi cele care le scot afară etc.

Dacă latura obiectivă a infracţiunii este formată din două acţiuni legate reciproc, ce alcătuiesc anumite trepte ale unui atentat unic, atunci coautor este persoana care a comis nemijlocit cel puţin una dintre acţiunile menţionate. De exemplu, comercializarea mărfurilor de proastă calitate (art. 254 CP) presupune două acţiuni de sine stătătoare legate reciproc - cumpărarea şi revinderea acestor mărfuri în scop de profit. Autor al acestei comercializări se consideră atât persoana care cumpără aceste mărfuri, cât şi cea care le vinde.

în cazul în care latura obiectivă este formată din câteva tipuri de acţiuni juridic echivalente, prevăzute în mod alternativ, autor se consideră persoana care a realizat, cel puţin, o acţiune indicată în lege. De exemplu, autor al infracţiunii prevăzute în art. 290 CP se consideră persoana care a fabricat ilegal o armă de foc, fie că o poartă ilegal, sau o păstrează, sau o procură, sau o comercializează. în fiecare dintre acţiunile menţionate are loc realizarea laturii obiective a infracţiunii date.

Autor al infracţiunii se consideră şi persoana care utilizează în calitate de instrument de comitere a infracţiunii persoane care nu sunt pasibile de răspundere penală din cauza vârstei, iresponsabilităţii sau din alte cauze

196

Page 192: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

prevăzute de legea penală. Este vorba de aşa-numita executare intermediară. Prin alte cauze prevăzute de legea penală care exclud pasibilitatea răspunderii penale a făptuitorului se au în vedere persoanele care acţionează sub influenţa constrângerii fizice sau psihice, dacă în urma acestei constrângeri ele nu puteau să-şi dirijeze acţiunile sau persoanele care acţionează în condiţiile erorii, ce exclude răspunderea sa penală (de exemplu, persoana achită cumpărăturile cu bani falşi, considerând că ei sunt adevăraţi) etc.

în infracţiunile care pot fi comise doar de un subiect special, autorul trebuie să posede, alături de semnele generale, şi acest semn special. De exemplu, autorul coruperii pasive poate fi doar o persoană cu funcţie de răspundere. Dacă lipseşte acest semn, persoana nu poate fi considerată autor al acestei infracţiuni, dar într-un caz concret poate răspunde pentru altă infracţiune. De exemplu, infractorul care îşi omoară soţia, în timp ce altul, prieten al primului, ţinea victima, răspunde pentru omor săvârşit asupra soţiei (lit. b) alin. (3) art. 145 CP), iar participantul, în lipsa altor circumstanţe agravante, răspunde pentru omor săvârşit de două sau mai multe persoane (lit. f) alin. (3) art. 145 CP).

Aşadar, autorul infracţiunii este figura principală a participaţiei la in­fracţiune, deoarece anume el realizează intenţia tuturor celorlalţi participanţi. Acţiunile realizate de autor determină, de regulă, calificarea infracţiunii şi limitele răspunderii penale a tuturor participanţilor. în lipsa autorului, este exclusă definitiv şi participaţia. Deoarece autorul realizează nemijlocit latura obiectivă a infracţiunii, acţiunile sale se califică potrivit articolului cores­punzător din Partea specială, fără trimitere la alin. (2) art. 42 CP, care stipu­lează rolul lui obiectiv în procesul comiterii infracţiunii.

2. în corespundere cu alin. (3) art. 42 CP, „se consideră organizator persoana care a organizat săvârşirea unei infracţiuni sau a dirijat realizarea ei, precum şi persoana care a creat un grup criminal organizat sau o organi­zaţie criminală ori a dirijat activitatea acestora”.

Organizatorul este cel mai periculos subiect al participaţiei. Activitatea organizatorului infracţiunii poate consta din îndeplinirea următoarelor funcţii: 1) antrenarea altor persoane în procesul săvârşirii infracţiunii; 2) crearea altor condiţii pentru efectuarea infracţiunii (uneşte eforturile infracţionale ale tuturor participanţilor, dându-le un caracter organizat, constant sau o coeziune rezistentă, elaborează planul comiterii infracţiunii etc.); 3) dirijează participaţia creată; 4) dirijează comiterea infracţiunii. Pentru recunoaşterea persoanei în calitate de organizator este suficient îndeplinirea de către el a cel puţin uneia dintre funcţiile enumerate.

197

Page 193: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Acţiunile organizatorului se pot manifesta prin elaborarea planurilor şi metodelor de realizare, asigurarea cu mijloace şi instrumente pentru săvâr­şirea infracţiunii, pregătirea adăposturilor, dezvoltarea deprinderilor activi­tăţii infracţionale, antrenarea şi exersarea participanţilor, împărţirea rolurilor între participanţi, recrutarea şi unirea participanţilor, coordonarea activităţii participanţilor la locul săvârşirii infracţiunii, crearea grupărilor criminale organizate etc. Uneori, organizatorul poate îndeplini şi funcţiile instigatorului, complicelui şi chiar ale autorului infracţiunii.

Acţiunea organizatorului care a luat parte nemijlocit la comiterea infrac­ţiunii se califică potrivit articolului corespunzător din Partea specială, fără invocarea alin. (3) art. 42 CP, invocare necesară numai atunci când organi­zatorul n-a luat parte nemijlocită la realizarea laturii obiective a infracţiunii, descrise în dispoziţia articolului dat din Partea specială.

Organizatorul răspunde pentru toate infracţiunile pe care le-a iniţiat, le- a organizat, le-a dirijat. Organizatorul şi conducătorul organizaţiei criminale poartă răspundere penală pentru toate infracţiunile săvârşite de această organizaţie.

Prin urmare, acţiunile organizatorului constau în reunirea altor persoane în procesul pregătirii şi realizării infracţiunii sau în dirijarea acestora în momentul comiterii infracţiunii, sau chiar participă la executarea acţiunilor infracţionale.

3. Potrivit alin. (4) art. 42 CP, „se consideră instigator persoana care, prin orice metode, determină o altă persoană să săvârşească o infracţiune”.

Printre ceilalţi participanţi, instigatorul este o figură mai puţin evidentă. Gradul prejudiciabil al acţiunilor sale se caracterizează nu atât prin activitatea exterioară, cât prin influenţa pe care el o exercită asupra persoanelor indecise. Instigatorul acţionează de după culise, pe ascuns, săvârşind infracţiunea cu mâinile altora. Caracterul ascuns al influenţei sale comportă un pericol sporit în cazul atragerii minorilor la activitatea infracţională. în contul instigatorilor se poate pune deformarea destinului multor minori.

Latura obiectivă a instigării la infracţiune se manifestă prin acţiuni ac­tive, îndreptate spre îndemnarea altor persoane la săvârşirea infracţiunii. Metodele sunt diferite. în funcţie de gradul prejudiciabil, instigarea se ma­nifestă prin două modalităţi: convingerea şi constrângerea. La prima moda­litate se referă rugămintea, propunerea, mituirea, cucerirea, promisiunea, îndemnarea, aţâţarea etc. La categoria constrângerii - ordinul, violenţa fizică, violenţa psihică, abuzul de serviciu etc. Pe lângă aceasta instigarea poate fi verbală sau în scris, precum şi prin acţiuni concludente sau alte acţiuni

198

Page 194: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

(gesturi, mimică etc.). Enumerarea definitivă a acţiunilor instigatoare e im­posibilă, ele se pot manifesta, după cum indică legea, prin orice mijloace care determină o altă persoană să săvârşească o infracţiune.

Instigarea reprezintă îndemnul persoanei concrete sau a unui grup concret de persoane la săvârşirea unei anumite infracţiuni. Chemările abstracte la săvârşirea infracţiunilor, care nu-s adresate unor persoane concrete, nu con­stituie instigare la infracţiune. în anumite condiţii astfel de acţiuni pot forma o componenţă de sine stătătoare de infracţiune, aceşti instigatori fiind con­sideraţi, de fapt, autori ai infracţiunii respective. De exemplu, potrivit art. 140 CP, poate fi pedepsită propaganda ideilor instigatoare la război, con­form art. 346 CP - îndemnările publice îndreptate spre aţâţarea vrajbei sau dezbinării naţionale, rasiale sau religioase, potrivit alin. (4) art. 285 CP - chemările la nesupunere activă cerinţelor legitime ale reprezentanţilor auto­rităţilor şi la dezordini de masă etc.

Spre deosebire de organizator, instigatorul doar determină altă persoană la săvârşirea unei anumite infracţiuni. Organizatorul însă creează condiţii pentru aceasta, exercită influenţă asupra activităţii infractorului până la consumarea infracţiunii, nelimitându-se la inducerea hotărârii lui de a comite infracţiunea.

Pe lângă instigarea autorului, sunt posibile şi alte varietăţi ale instigării. Dacă persoana a instigat o altă persoană să desfăşoare acţiuni organizatorice, atunci este vorba de instigarea organizatorului, iar dacă o persoană determină altă persoană să fabrice unelte şi instrumente pentru autorul unui furt, în acest caz avem instigarea unui complice să contribuie la săvârşirea infrac­ţiunii. Şi, în sfârşit, e posibilă şi instigarea instigatorului. De exemplu, o persoană, intenţionând să atragă altă persoană la infracţiune, acţionează asupra voinţei acesteia nu de unul singur, ci determină o persoană mai auto­ritară, mai cu influenţă să facă acest lucru.

Instigatorul nu participă nemijlocit la realizarea acţiunilor care formează latura obiectivă a infracţiunii, de aceea acţiunile sale trebuie calificate potrivit articolului corespunzător din Partea specială a Codului penal cu invocarea alin. (4) art. 42 CP. însă nu se exclude ca el să fie unul dintre coautorii infracţiunii. în acest caz, alin. (4) art. 42 CP nu se aplică la calificare, însă rolul său de iniţiator al infracţiunii se va lua în consideraţie la aplicarea pedepsei penale conform lit. c) alin. (1) art. 77 CP,

4. în conformitate cu alin. (5) art. 42 CP, „se consideră complice persoana care a contribuit la săvârşirea infracţiunii prin sfaturi, indicaţii, prestare de informaţii, acordare de mijloace sau instrumente ori înlăturare de obstacole, precum şi persoana care a promis dinainte că îl va favoriza pe infractor, va

199

Page 195: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

tăinui mijloacele sau instrumentele de săvârşire a infracţiunii, urmele acesteia sau obiectele dobândite pe cale criminală ori persoana care a promis din timp că va procura sau vinde atare obiecte”.

Complicele, de obicei, este mai puţin periculos decât alţi participanţi. Acţiunile sale poartă un caracter auxiliar, sunt mai puţin active decât acţiunile celorlalţi participanţi. în funcţie de modul în care complicele contribuie la săvârşirea infracţiunii, legea penală clasifică complicitatea în complicitate intelectuală şi complicitate fizică.

Complicitatea intelectuală constă în contribuirea la săvârşirea infracţiunii prin sfaturi, indicaţii, prestare de informaţii (care se pot referi la diferite circumstanţe ale infracţiunii: alegerea locului, timpului, metodelor de co­mitere a infracţiunii etc.), precum şi promiterea dinainte că îl va favoriza pe infractor, va tăinui mijloacele sau instrumentele de săvârşire a infracţiunii, urmele acesteia sau obiectele dobândite pe cale criminală ori promisiunea din timp că va procura sau vinde atare obiecte.

Complicitatea intelectuală constă în exercitarea influenţei psihice asupra conştiinţei şi voinţei autorului infracţiunii, în consolidarea hotărârii acestuia de a comite infracţiunea. Această modalitate de complicitate are trăsături asemănătoare cu instigarea. Asemănarea se manifestă prin exercitarea influenţei psihice asupra autorului. Diferenţa se reduce la faptul că instigatorul iniţiază intenţia autorului de a comite infracţiunea, iar complicele intelectual numai consolidează hotărârea de a săvârşi infracţiunea apărută anterior. Prin urmare, instigatorul este iniţiatorul infracţiunii, pe când complicele nu posedă aceste calităţi.

Complicitatea fizică presupune acordarea mijloacelor sau instrumentelor ori înlăturarea obstacolelor la săvârşirea infracţiunii.

La mijloacele sau instrumentele acordate pentru comiterea infracţiunii se referă armele de foc, uneltele şi mecanismele pentru spargerea uşilor şi a caselor de bani, mijloacele de transport, documente false, banii, mijloacele de comunicaţie etc. Acordarea mijloacelor sau instrumentelor se efectuează prin acţiuni active.

Prin înlăturarea obstacolelor se înţelege îndepărtarea uneia sau altei piedici pentru înlesnirea comiterii infracţiunii. Această modalitate de complicitate poate fi comisă atât prin acţiuni active (deconectarea sistemului de semna­lizare, abaterea atenţiei paznicilor sau altor persoane care protejează averea străină, săparea unei intrări subterane în depozit, tăinuirea bunurilor furate, camuflarea urmelor infracţiunii şi tăinuirea infractorului etc.), cât şi prin inacţiuni (făptuitorul lasă fereastra deschisă sau nu conectează sistemul de semnalizare etc.).

200

Page 196: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Motivele şi scopurile complicelui şi ale autorului pot să nu coincidă (autorul furtului acţionează din motive de profit, iar complicele îl ajută din motive de răzbunare).

Acţiunile complicelui se califică conform articolului corespunzător din Partea specială a Codului penal cu invocarea alin. (5) art. 42 CP. Dacă complicele ia parte la comiterea infracţiunii, atunci el devine un coautor al infracţiunii şi invocarea acestui articol nu se face, în acest caz acţiunile complicelui se vor lua în consideraţie la individualizarea şi aplicarea pedepsei penale.

Analizând acţiunile şi inacţiunile tuturor participanţilor care trebuie stabilite în procesul calificării infracţiunii, este de observat că legea penală prevede acţiunile autorului denumite exces de autor.

Potrivit art. 48 CP, „se consideră exces de autor săvârşirea de către autor a unor acţiuni infracţionale care nu au fost cuprinse de intenţia celorlalţi participanţi. Pentru excesul de autor, ceilalţi participanţi nu sunt pasibili de răspundere penală”.

Excesul de autor se poate manifesta prin comiterea unei alte infracţiuni, şi nu a celei care a fost pregătită în colaborare cu ceilalţi participanţi, sau prin aplicarea metodelor sau mijloacelor mult mai periculoase decât acelea care trebuiau să fie folosite potrivit înţelegerii prealabile etc.

Nu pot fi considerate ca exces de autor cazurile când participanţii îi acordă autorului libertate de acţiunei. De exemplu, participanţii acţionează cu intenţie nedeterminată, adică ei admit că autorul poate săvârşi un ja f fără sau cu aplicarea violenţei, poate să-l omoare pe stăpânul casei în timpul jafului, dacă ultimul va opune rezistenţă, precum şi alte acte. De asemenea, nu pot fi considerate ca exces de autor şi cazurile de eroare. Dacă autorul a dat greş în privinţa obiectului la care atentează, atunci şi participanţii trebuie să poarte răspundere pentru tentativă de infracţiune, dar nu şi pentru infracţiunea consumată.

Uneori, în practică se întâlnesc cazuri de instigare sau complicitate ne­reuşite, când acţiunile instigatorului şi ale complicelui n-au adus rezultatele scontate. De exemplu, instigatorul nu l-a putut convinge pe autor să comită infracţiunea, complicele din greşeală i-a transmis autorului praf de zahăr în loc de otravă etc. în acest caz, acţiunile instigatorului şi ale complicelui vor fi încadrate în baza art. 27,42 şi în articolul corespunzător din Partea specială a Codului penal, dacă acţiunile lor nu cad sub incidenţa alin. (2) art. 14 CP.

201

Page 197: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

§ 3- Formele participaţieiArticolele corespunzătoare din Partea generală şi Partea specială ale

Codului penal prevăd diversele legături dintre două sau mai multe persoane la săvârşirea în comun a unei infracţiuni intenţionate. Aceasta depinde de caracterul fuziunii, metoda de colaborare, gradul de organizare, rolul pe care îl îndeplineşte fiecare dintre participanţi. Cele mai tipice variante de legături alcătuiesc formele participaţiei.

Stabilirea corectă a formelor participaţiei are o importanţă practică deo­sebită, pentru că permite calificarea justă a acţiunilor infracţionale ale fiecărui participant şi individualizarea răspunderii lor penale.

Potrivit art. 43 CP, în funcţie de gradul de coordonare a acţiunilor participanţilor, se deosebesc următoarele form e de participaţiei

a) simplă;b) complexă;c) grup criminal organizat;d) organizaţie (asociaţie criminală).1. în conformitate cu art. 44 CP, „infracţiunea se consideră săvârşită cu

participaţie simplă dacă la săvârşirea ei au participat în comun, în calitate de coautori, două sau mai multe persoane, fiecare realizând latura obiectivă a infracţiunii”.

Participaţia simplă, denumită şi coexecutare sau covinovăţie, se caracte­rizează prin faptul că fiecare participant al echipei este autor al infracţiunii, deoarece fiecare membru al ei realizează nemijlocit în comun cu altă sau alte persoane infracţiunea proiectată. De exemplu, ambii participanţi produc lovituri mortale victimei sau unul dezarmează victima, altul o ameninţă, al treilea o ţine în momentul producerii loviturilor de către ceilalţi coautori.

Pentru existenţa participaţiei simple se cere clarificarea concomitentă a următoarelor condiţii: 1) infracţiunea să fie comisă împreună, în comun; 2) fiecare dintre autori trebuie să îndeplinească toate sau o parte dintre acţiunile care reprezintă latura obiectivă a infracţiunii concrete; 3) să se realizeze o legătură subiectivă între coautori.

Deci, pentru calificarea participaţiei simple, trebuie analizată şi precizată atât latura obiectivă, cât şi cea subiectivă a acesteia.

Sub aspect obiectiv, participaţia simplă presupune că o faptă prevăzută de legea penală a fost săvârşită în mod nemijlocit de către două sau mai multe persoane, toate fiind coautori ai acestei infracţiuni.

Sub aspect subiectiv, participaţia simplă apare ca o conlucrare cu intenţie a două sau mai multe persoane la săvârşirea nemijlocită în comun a aceleiaşi

202

Page 198: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

infracţiuni. în lipsa legăturii subiective dintre făptuitori, participaţia, inclusiv cea simplă, se exclude. De exemplu, o persoană, văzând cum alta sustrage ilegal averea unui proprietar, a hotărât să se pricopsească şi ea, în acest mod, alături de infractor. Astfel de acţiuni nu pot fi considerate participaţie la comiterea unei infracţiuni comune, deoarece lipsesc relaţiile subiective dintre ele de a comite infracţiunea în comun, fiecare săvârşind sustragerea averii străine în folosul său propriu.

Potrivit lit. c) alin. (1) art. 77 CP, săvârşirea infracţiunii prin orice formă de participaţie, inclusiv prin participaţie simplă, se consideră circumstanţă agravantă, de care se ţine cont la stabilirea pedepsei penale.

Cea mai răspândită formă de participaţie, care are importanţă decisivă pentru calificare, este infracţiunea săvârşită de două sau mai multe persoane (lit. b) alin (2) art. 186-193 , 217, lit. b) alin. (3) art. 218, lit. a) alin. (2) art. 222, 240. 241, 243, 245, 276 CP etc.). în aceste cazuri, săvârşirea infracţiunii prin participaţie nu se ia în consideraţie la aplicarea pedepsei, deoarece ea este un semn constitutiv al componenţei infracţiunii, fapt ce a determinat calificarea ei.

Săvârşirea infracţiunii de două sau mai multe persoane poate constitui atât o participaţie simplă, cât şi o participaţie complexă. Deosebirea dintre aceste forme de participaţie constă, mai întâi, în faptul că, în cadrul participaţiei simple, toţi făptuitorii au calitatea de coautori, pe când în cadrul participaţiei complexe, pe lângă autori (coautori), participă un organizator, un instigator sau un complice. în al doilea rând, participaţia simplă se comite doar de doi sau de mai mulţi coautori, pe când participaţia complexă poate fi realizată atât de un singur autor, cât şi de doi sau mai mulţi coautori.

Este de observat că, deoarece circumstanţa agravantă menţionată (infracţiunea săvârşită de două sau mai multe persoane) presupune că latura obiectivă a infracţiunii date se realizează de cel puţin doi autori (coautori), ea stipulează, după cum am arătat anterior, sau o participaţie simplă, sau o participaţie complexă realizată tot de cel puţin doi coautori. Dacă participaţia complexă este formată din două persoane, dintre care una este autor, iar alta, de exemplu, instigator, circumstanţa agravantă în cauză se exclude.

în cazul participaţiei simple acţiunile coautorilor - membrii grupei - se califică potrivit articolului corespunzător din Partea specială a Codului pe­nal, fără invocarea art. 42 CP, fiindcă fiecare coautor realizează nemijlocit latura obiectivă a infracţiunii.

2. în conformitate cu art. 45 CP, „infracţiunea se consideră săvârşită cu participaţie complexă dacă la săvârşirea ei participanţii au contribuit în calitate de autor, organizator, instigator sau complice.

203

Page 199: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Latura obiectivă a infracţiunii cu participaţie complexă poate fi realizată:a) de un singur autor;b) de doi sau mai mulţi autori.”Participaţia complexă se caracterizează prin faptul că acţiunile care for­

mează latura obiectivă a infracţiunii se comit nemijlocit nu de către toţi participanţii infracţiunii date, ci numai de unii dintre ei. Ceilalţi în general nu realizează nici chiar parţial latura obiectivă a infracţiunii şi nu participă nemijlocit la procesul comiterii ei. Prin urmare, în cazul participaţiei com­plexe are loc repartizarea rolurilor, alt caracter de cooperare: unul este autor al infracţiunii, alţii organizează şi dirijează comiterea ei sau determină autorul la comiterea infracţiunii, sau contribuie în alt mod la săvârşirea infracţiunii.

în cazul în care legea penală prevede săvârşirea infracţiunii de un subiect cu calităţi speciale, de exemplu, persoană cu funcţie de răspundere, această prevedere este obligatorie doar pentru autorul infracţiunii, dar nu şi pentru ceilalţi participanţi (organizator, instigator sau complice), deşi participaţia complexă va exista şi în cazul în care şi aceşti participanţi vor avea calităţile speciale ale autorului.

în cazul participaţiei complexe acţiunile făptuitorilor care nu sunt autori ai infracţiunii se vor califica potrivit articolului corespunzător din Partea specială a Codului penal cu invocarea art. 42 CP, iar a autorului fără invocarea acestuia.

3. Potrivit art. 46 CP, g r u p u l criminal organizat este o reuniune stabilă de persoane care s-au organizat în prealabil pentru a comite una sau mai multe infracţiuni.”

Grupul criminal organizat se deosebeşte de participaţia simplă şi partici­paţia complexă printr-o stabilitate mai mare, care se manifestă prin legături trainice, fapt ce permite membrilor grupului să coordoneze dinainte mo­mentele principale ale infracţiunii proiectate, să împartă între ei rolurile, să se înţeleagă despre locul, timpul, metodele de atentare, să tăinuiască urmele infracţiunii, să întreprindă anumite acte preparatorii.

Pentru calificarea acţiunilor unui grup criminal organizat, e necesar să precizăm următoarele trăsături obligatorii ale acestuia: 1) reuniune de per­soane; 2) organizarea lor prealabilă; 3) stabilitatea grupului; 4) organizarea pentru comiterea uneia sau mai multor infracţiuni.

Grupul criminal organizat reprezintă o reuniune de două sau mai multe persoane, formată atât din coautori, cât şi din alţi participanţi, ale căror roluri sunt strict determinate.

Organizarea prealabilă a grupului criminal organizat presupune prezenţa unei căpetenii, a unei discipline riguroase criminale, care se menţine prin

204

Page 200: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

metode foarte aspre de influenţă asupra membrilor grupului, a unui plan elaborat dinainte etc.

Prin stabilitatea grupului criminal organizat se înţelege prezenţa legă­turilor permanente dintre membrii lui şi metodele specifice de pregătire şi comitere a infracţiunii. Stabilitatea grupului presupune o înţelegere şi orga­nizare prealabilă. De regulă, organizarea minuţioasă a acestor grupări an­trenează un număr mare de oameni, care activează în administrarea publică, conducători de întreprinderi, lucrători din comerţ etc. Toate acestea condiţi­onează stabilitatea grupului criminal organizat.

Grupul organizat se înfiinţează, de obicei, pentru comiterea mai multor infracţiuni, iar uneori chiar pentru comiterea unei singure infracţiuni deosebit de grave, care cere o pregătire de lungă durată, de exemplu, pentru a sparge o casă de economii sau o bancă comercială.

Este de observat deosebirea dintre calificarea participaţiei simple sau participaţiei complexe de calificarea acţiunilor participanţilor unui grup criminal organizat. Dacă la calificarea participaţiei simple sau complexe, conform articolului corespunzător din Partea specială a Codului penal, fără invocarea art. 42 CP, se incriminează numai acţiunile autorilor, atunci în cazul comiterii infracţiunii de către un grup criminal organizat, se califică acţiunile tuturor membrilor acestui grup, indiferent de rolul jucat la comiterea infracţiunii - autor (coautor), organizator, instigator sau complice.

Uneori, organizarea grupului criminal organizat reprezintă un semn constitutiv al infracţiunii consumate, de exemplu, banditismul (art. 283 CP).

însuşi faptul constituirii grupului criminal organizat în scopul săvârşirii unei infracţiuni concrete, în cazul în care aceasta nu este prevăzut de articolele respective din Partea specială a Codului penal, prezintă o varietate a actelor pregătirii de infracţiune (art. 26 CP), care pot fi incriminate de sine stătător, dacă infractorii încă nu au reuşit să demareze realizarea ei.

De cele mai multe ori, săvârşirea infracţiunii de către un grup criminal organizat constituie o circumstanţă agravantă a unor infracţiuni concrete (lit. b) alin. (3) art. 186-188, alin. (3) art. 190, lit. b) alin. (2) art. 220, lit. c) alin. (2) art. 237 CP etc.).

4. Potrivit alin. (1) art. 47 CP, „se consideră organizaţie (asociaţie) cri­minală o reuniune de grupuri criminale organizate într-o comunitate stabilă, a cărei activitate se întemeiază pe diviziune, între membrii organizaţiei şi structurile ei, a funcţiilor de administrare, asigurare şi executare a intenţiilor criminale ale organizaţiei în scopul de a influenţa activitatea economică şi de altă natură a persoanelor fizice sau juridice sau de a controla, în alte

205

Page 201: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

forme, în vederea obţinerii de avantaje şi realizării de interese economice, financiare sau politice”.

Trăsăturile distinctive ale organizaţiei criminale sunt: 1) reuniunea de grupări criminale deja formate; 2) coeziunea lor maximală, cu caracter de stabilitate; 3) prezenţa unei structuri de administrare; 4) baza financiară pentru soluţionarea problemelor care stau în faţa organizaţiei criminale; 5) reparti­zarea clară a obligaţiilor fiecărui membru, disciplina riguroasă cu subordo­narea obligatorie pe verticală; 6) prezenţa unor orientări criminale bine deter­minate în vederea obţinerii de avantaje şi realizării de interese economice, financiare sau politice.

în mâinile asociaţiilor criminale se află economia tenebroasă a Republicii Moldova care, după datele unor cercetări, depăşeşte 50% din economia ţării şi poate periclita existenţa statului.7

însuşi faptul creării şi conducerii unei organizaţii criminale este consi­derată de legiuitor atât de prejudiciabil, încât a fost prevăzută în calitate de infracţiune consumată de sine stătătoare - art. 284 CR

De cele mai multe ori săvârşirea infracţiunii de către o organizaţie (aso­ciaţie) criminală este prevăzută în calitate de circumstanţă agravantă a unei infracţiuni concrete (lit. b) alin. (3) art. 186-189 CP etc.).

Potrivit alin. (2), (3), (4) şi (5) art. 47 CP, infracţiunea se consideră săvârşită de o organizaţie criminală, dacă a fost comisă de un membru al acesteia în interesul ei sau de o persoană care nu este membru al organizaţiei respective, la însărcinarea acesteia.

Organizator sau conducător al organizaţiei criminale se consideră per­soana care a întemeiat organizaţia criminală sau o dirijează.

Organizatorul şi conducătorul organizaţiei criminale poartă răspundere pentru toate infracţiunile săvârşite de această organizaţie.

M embrul organizaţiei crim inale poartă răspundere penală pentru infracţiunile la a căror pregătire sau săvârşire a participat.

în conformitate cu alin. (6) art. 47 CP, legiuitorul determină o formă specială de liberare de răspundere penală: „membrul organizaţiei criminale poate fi liberat de răspundere penală în cazul în care a declarat benevol despre existenţa organizaţiei criminale şi a ajutat la descoperirea infracţiunilor săvârşite de ea ori a contribuit la demascarea organizatorilor, a conducătorilor sau a membrilor organizaţiei respective”.

7 Criminalitatea organizată şi economia tenebroasă în Republica Moldova. Chişinău: ARC, 1999, p .45, 88.

206

Page 202: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

§ 4. Im plicarea în infracţiune şi deosebirea e i de participaţie

La săvârşirea infracţiunii, pe lângă participanţi pot fi antrenate şi alte persoane care n-au participat, dar, într-un fel sau altul, activitatea lor, numită implicare în infracţiune, a contribuit la săvârşirea infracţiunii.

Implicarea în infracţiune reprezintă implicarea juridico-penală la infracţiune, care nu se află în legătură cauzală cu ea.

Legea penală în vigoare prevede două categorii de implicare în infrac­ţiune: favorizarea şi tolerarea infracţiunii. Codul penal din 1961 prevedea răspunderea penală şi pentru nedenunţarea infracţiunii.

Gradul prejudiciabil al favorizării constă în faptul că ea complică desco­perirea infracţiunii, iar tolerarea - creează condiţii ce înlesnesc comiterea ei.

1. Potrivit art. 49 CP, ,favorizarea infractorului, precum şi tăinuirea mijloacelor sau instrumentelor de săvârşire a infracţiunii, a urmelor acesteia sau a obiectelor dobândite pe cale criminală atrag răspunderea penală, în condiţiile art. 323 CP, numai în cazul în care nu au fost promise din timp”.

După cum se vede, favorizarea, ca formă a implicării, se deosebeşte de favorizarea ca participaţie prin faptul că acţiunile corespunzătoare n-au fost promise autorului în prealabil.

în conformitate cu art. 323 CP, este penal condamnabilă doar favorizarea nepromisă în prealabil a infracţiunii grave, deosebit de grave sau excepţional de grave. Deci răspunderea penală pentru favorizarea infracţiunilor uşoare şi mai puţin grave se exclude.

Pornind de la principiul umanismului, alin. (2) art. 323 CP, stipulează că nu sunt pasibili de răspundere penală pentru favorizarea infracţiunii soţul (soţia) şi rudele apropiate ale persoanei care a săvârşit infracţiunea.

Din textul legii rezultă trei condiţii obligatorii, care trebuie determinate în procesul calificării infracţiunilor: 1) favorizarea nepromisă în prealabil, adică implicarea în infracţiunea deja săvârşită, deoarece orice implicare în infracţiunea neconsumată, chiar şi nepromisă în prealabil, va constitui o complicitate la participaţie; 2) favorizarea doar a unor infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave, ale căror definiţii sunt stipulate în art. 16 CP; 3) nu pot fi traşi la răspundere penală pentru favorizarea in­fracţiunii soţul (soţia) şi rudele apropiate ale persoanei care a săvârşit in­fracţiunea, precizare fixată în alin. (3) art. 134 CP.

Favorizarea infracţiunii presupune întotdeauna o acţiune activă şi nu poate fi comisă prin inacţiune. Acţiunea poate fi numai o contribuţie fizică a favo­rizării infractorului sau tăinuirii mijloacelor sau instrumentelor de săvârşire

207

Page 203: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

a infracţiunii. Aşa-numita favorizare intelectuală sau nu se pedepseşte în general, sau se pedepseşte ca o infracţiune de sine stătătoare. De exemplu, denunţarea calomnioasă (art. 311 CP), declaraţia mincinoasă, concluzia falsă sau traducerea incorectă (art. 312 CP), comise în scopul acoperirii vinovatului.

Latura subiectivă a favorizării se caracterizează prin intenţie directă. Făptuitorul înţelege caracterul prejudiciabil al infracţiunii pe care a favorizat-o, precum şi faptul că ascunde infractorul, uneltele şi mijloacele cu care a fost săvârşită infracţiunea, urmele acesteia, bunurile dobândite pe cale criminală şi doreşte să săvârşească acţiunile enumerate mai sus.

2. Prin tolerarea infracţiunii se înţelege neîmpiedicarea comiterii infrac­ţiunii de către o persoană care era obligată să întreprindă măsuri pentru prevenirea şi curmarea ei. Preîntâmpinarea infracţiunii de către ceilalţi cetă­ţeni constituie o datorie morală pentru ei.

Legea penală nu prevede o regulă generală (ca, de exemplu, în cazul favorizării), care ar defini noţiunea tolerării. Pentru tolerare, persoana este trasă la răspundere penală doar în cazurile în care ea era obligată să împiedice săvârşirea infracţiunii în conformitate cu prescripţia expresă a legii ori în virtutea obligaţiilor sale de serviciu. Tipuri concrete de tolerare, pedepsite în mod penal, sunt: abuzul de putere sau abuzul de serviciu (art. 327 CP), neglijenţa în serviciu (art. 329 CP), abuzul de serviciu (art. 325 CP).

Latura obiectivă a tolerării se realizează prin inacţiunea persoanei care era obligată să acţioneze şi în cazul când avea posibilitatea, cu forţe proprii ori cu concursul altor persoane sau organe, să prevină săvârşirea infracţiunii.

Latura subiectivă a tolerării se caracterizează atât prin intenţie directă, cât şi prin intenţie indirectă, iar în cazul neglijenţei în serviciu - doar prin imprudenţă.

Tolerarea infracţiunii se deosebeşte de favorizarea infracţiunii prin faptul că ea are loc doar în momentul comiterii infracţiunii, pe când favorizarea - numai după consumarea infracţiunii comise. în afară de aceasta, favorizarea se realizează prin acţiuni, iar tolerarea - prin inacţiuni.

208

Page 204: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Aplicaţii1. Ştiind că vecina are blană din piele naturală şi că ea nu se află în oraş,

Nacu i-a propus fiicei sale în vârstă de 12 ani să pătrundă prin fereastră în apartament şi s-o fure. După aceasta Nacu s-a dus la piaţă şi a vândut-o unui necunoscut cu 3000 de lei.

Pot fi considerate acţiunile lui Nacu şi ale fiicei sale participaţie? Argu­mentaţi răspunsul prin prevederile legii penale.

2. Aduceţi definiţia participaţiei şi numiţi semnele ei obiective şi subiective.3. Ojog l-a îndemnat pe Câmu să prade apartamentul lui Munteanu, care se

afla în delegaţie. A doua zi Câmu a pătruns pe ascuns în apartament şi a furat bunuri materiale în sumă de 6000 de lei.

Calificaţi acţiunile lui Ojog şi Câmu.4. Orlov l-a instigat pe Neamţu să-l prade pe Petrică, care, fiind în stare de

ebrietate, dormea sub un copac. Neamţu, neobservat de nimeni, a furat din buzunarul acestuia 250 de lei, din care 50 de lei i-a dat lui Orlov.

Ce formă de participaţie conţin acţiunile lui Neamţu şi ale lui Orlov?Calificaţi acţiunile lui Neamţu şi ale lui Orlov.5. Bacalu, activând în calitate de contabil-şef la întreprindere, nu verifica

corectitudinea evidenţei contabile ţinute de casieriţa Laşcu, nu efectua revizia casei, fapt ce a determinat-o pe ultima să sustragă o sumă mare de bani, pentru care a fost trasă la răspundere conform alin. (1) art. 195 CP.

Caracterizaţi implicarea lui Bacalu la săvârşirea infracţiunii de către Laşcu.Prin ce se deosebeşte implicarea de participaţie?Calificaţi acţiunile lui Bacalu.6. Tataru şi Coval au fost recunoscute de către organul de urmărire penală

copărtaşe la sustragerea averii proprietarului, comise de soţii lor. Drept temei pentru tragerea bănuitelor Tataru şi Coval la răspundere penală a servit faptul că ele au adus din şopron săniuţa şi au transmis-o bărbaţilor, aceştia utilizând- o ulterior la transportarea bunurilor furate.

Pot fi trase la răspundere penală Tataru şi Coval pentru participaţie?7. Cogut, cunoscând intenţia fiului său de a-şi omorî soţia din gelozie, pe

care o ura şi el, ca îndemn la săvârşirea infracţiunii, i-a cumpărat o armă de vânătoare. După câteva zile, fiul acestuia şi-a omorât soţia cu arma respectivă.

Există în acţiunile lui Cogut şi ale fiului său participaţie la săvârşirea acestei infracţiuni?

Calificaţi acţiunile acestora.8. Prin ce se deosebeşte tolerarea infracţiunii de favorizarea ei?9. Analizaţi latura obiectivă şi latura subiectivă ale favorizării infracţiunii.

209

Page 205: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Capitolul VII CALIFICAREA UNITĂTII ŞI

PLURALITĂŢII DE INFRACŢIUNI

§ 1. Noţiunea de unitate şi pluralitate de infracţiuniStudiind faptele infracţionale ale oamenilor, de fiecare dată organele de

drept trebuie să hotărască dacă ele constituie o unitate sau o pluralitate de infracţiuni. în funcţie de aceasta, faptele infracţionale trebuie calificate în conformitate cu un singur sau cu mai multe articole din legea penală.

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte unitatea ca o mărime, un tot întreg, o entitate unică sau orice realitate luate ca etalon pentru eva­luarea unităţilor de acelaşi fel, iar pluralitatea reprezintă două sau mai multe entităţi unice sau unităţi de acelaşi fel.

în dreptul penal, termenii de unitate şi pluralitate au aceeaşi accepţiune ca şi în limbajul comun. Dacă ne referim la diferite categorii juridico-penale, putem menţiona unitatea şi pluralitatea de infractori, unitatea şi pluralitatea de sancţiuni penale etc. Obiectul de studiu al acestui capitol este calificarea unităţii şi pluralităţii de infracţiuni.

După cum se ştie, o persoană sau o pluralitate de persoane pot săvârşi o singură infracţiune, două sau mai multe infracţiuni. Comiterea a două sau mai multe infracţiuni, de regulă, provoacă societăţii daune morale, fizice şi materiale cu mult mai mari, pune în faţa organelor judiciare un şir de probleme juridice: delimitarea infracţiunii unice de pluralitatea de infracţiuni, concurenţa sau coliziunea normelor juridico-penale, calificarea infracţiunilor şi aplicarea pe­depsei penale, procedura urmăririi penale a mai multor infracţiuni, con­secinţelor condamnării, clarificarea cauzelor activităţii infracţionale etc.

Problema unităţii sau pluralităţii de infracţiuni apare atunci când există un act sau un complex de activităţi infracţionale săvârşite de aceeaşi persoană sau de aceeaşi pluralitate de persoane şi trebuie să se stabilească dacă această activitate sau acest complex de activităţi infracţionale formează o singură infracţiune sau, dimpotrivă, două sau mai multe infracţiuni, ultimele alcătuind fie o pluralitate de infracţiuni, fie o concurenţă a normelor juridico-penale, deci şi calificarea celor comise trebuie efectuată fie în baza unei singure norme penale, fie în baza a două sau mai multe norme penale.

210

Page 206: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

De obicei, legea penală construieşte componenţe de infracţiuni care sunt formate dintr-o singură activitate infracţională, prevăzută integral de un singur articol sau alineat al unui articol din Partea specială a Codului penal, ce alcătuiesc o infracţiune unică. De exemplu, omor intenţionat (alin. (1) art. 145 CP), furt (alin. (1) art. 186 CP) etc.

Studiind evoluţia legislaţiei penale, se poate afirma că legiuitorul, pornind de la sarcinile concrete de luptă cu infracţionalitatea, luând în consideraţie proprietăţile esenţiale ale faptelor prejudiciabile care se disting printr-o anu­mită legitate, tipizare, răspândire, tendinţă de repetare, consecinţe preju­diciabile specifice ce necesită o apreciere social-politică şi juridică specială, adeseori formulează noi norme penale, care, parţial, se intersectează, ducând, uneori, la dublarea, repetarea legii penale sau chiar la un „surplus” de norme penale, care sunt construite tot ca infracţiuni unice, însă formate din două sau mai multe activităţi infracţionale. De exemplu, tâlhăria (art. 188 CP), în aparenţă conţine o pluralitate de infracţiuni, şi anume: acte de violenţă periculoase pentru viaţa sau sănătatea persoanei, prevăzute în art. 151, 152 sau 153 CP, sustragerea bunurilor altei persoane, fixată în art. 186 sau 187 CP. De fapt, legiuitorul, ţinând cont de cele menţionate mai sus, a creat o infracţiune unică complexă, prevăzând-o într-o singură normă penală - art. 188 CP. Tot aşa sunt formulate infracţiunile de banditism (art. 283 CP), privaţiunea ilegală de libertate cu aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea persoanei (lit. e) alin. (2) art. 166 ) etc.

Prin urmare, putem conchide că o unitate de infracţiuni există atunci când în activitatea desfăşurată de o persoană sau un grup de persoane iden­tificăm componenţa unei singure infracţiuni. De exemplu, sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane în proporţii esenţiale reprezintă o infracţiune unică prevăzută de alin. (1) art. 186 CP, tot o infracţiune unică va constitui sustragerea pe ascuns a bunurilor materiale în proporţii esenţiale comisă de două sau mai multe persoane, ori din diferite izvoare şi în timp diferit, deoarece constatăm aceeaşi componenţă a infracţiunii stabilită de lit. a) alin. (2) art. 186 CP. în cazul în care legea penală nu prevede repetarea infracţiunii ca circumstanţă agravantă a acesteia, comiterea infracţiunii în mod repetat va constitui numai nişte episoade a componenţei de bază, ce va reprezenta tot o infracţiune unică. De exemplu, acordarea unui credit cu încălcarea intenţionată a regulilor de creditare, dacă prin aceasta instituţiei financiare i-au fost cauzate daune în proporţii mari, săvârşită în mod repetat, va constitui un episod al infracţiunii prevăzute de alin. (1) art. 239 CP, care va fi o in­fracţiune unică. Repetarea acestor fapte prejudiciabile are importanţă numai pentru individualizarea răspunderii penale şi aplicarea pedepsei penale.

211

Page 207: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

O pluralitate de infracţiuni există atunci când în activitatea sau în sistemul de activităţi infracţionale desfăşurate de o persoană sau de un grup de per­soane identificăm componenţele a două sau mai multe infracţiuni, cu condiţia că acestea să nu pună în concurenţă normele juridico-penale. De exemplu, o persoană a dat foc casei vecinului cu scopul de a-1 lipsi de viaţă. Cu o singură acţiune s-au comis două infracţiuni, prevăzute în art. 197 CP (Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor) şi în art. 145 CP (Omor intenţionat). Altă persoană a săvârşit două furturi din diferite izvoare şi în timp diferit, unul constituind o sustragere pe ascuns a bunurilor altei persoane în proporţii esenţiale, altul - un furt săvârşit prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă. Cele săvârşite vor constitui o pluralitate de in­fracţiuni şi se vor califica ca un concurs de infracţiuni în baza alin. (1) art. 186 CP şi lit. c) alin. (2) art. 186 CP.

în cercetarea problemei unităţii şi pluralităţii de infracţiuni este destul de importantă studierea şi elaborarea unor criterii fundamentale ştiinţifice de distincţie a celor două categorii şi diverselor varietăţi ale acestora, create de legiuitor. Distincţia dintre unitate şi pluralitate determină numărul rapor­turilor juridico-penale ce trebuie să fie soluţionate, precum şi periculozitatea socială a făptuitorului, caracteristică pluralităţii de infracţiuni în raport cu unitatea de infracţiune.

Situaţiile diverse cuprinse de unitatea şi pluralitatea de infracţiuni îşi vor găsi reflectare la calificarea infracţiunilor, la aplicarea pedepsei penale şi în consecinţele juridice ale condamnării şi executării pedepsei penale.

§ 2. Infracţiunea unicăArt. 28 CP, fixează că „infracţiunea unică reprezintă o acţiune (inacţiune)

sau un sistem de acţiuni (inacţiuni) care se califică conform unei singure norme a legii penale”.

Prin sintagma unei singure norme a legii penale se are în vedere că in­fracţiunea unică se încadrează pe deplin în dispoziţia unui articol (în cazul în care acest articol este format dintr-un singur alineat) sau unui alineat al unui articol din Partea specială a Codului penal.

Prin urmare, legiuitorul în orice articol sau alineat din Partea specială a Codului penal defineşte noţiunea unei infracţiuni unice.

Din textul legii rezultă că infracţiunea unică poate fi formată atât dintr-o singură acţiune sau inacţiune, cât şi dintr-un sistem de acţiuni sau inacţiuni.

în funcţie de aceste condiţii, deosebim două tipuri de infracţiuni unice:

212

Page 208: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

simplă (numită în doctrina penală română unitate naturală) şi complexă (numită în doctrina penală română unitate legală).

Infracţiunea unică simplă reprezintă o singură acţiune sau inacţiune prejudiciabilă care provoacă o singură daună unui singur obiect distinct şi care este comisă printr-o singură formă de vinovăţie. De exemplu, o persoană sustrage pe ascuns bunurile altei persoane (art. 186 CP), săvârşeşte un omor intenţionat (art. 145 CP), săvârşeşte operaţii legale cu mijloace băneşti sau cu valori dobândite cu bună-ştiinţă pe cale ilegală (art. 243 CP) etc.

La calificarea infracţiunii unice simple trebuie aplicate regulile generale şi speciale de calificare expuse în capitolele anterioare.

O varietate a infracţiunii unice simple (ca unitate naturală) o constituie infracţiunea continuă.

în conformitate cu art. 29 CP, „se consideră infracţiune continuă fapta care se caracterizează prin săvârşirea neîntreruptă, timp nedeterminat, a activităţii infracţionale. în cazul infracţiunii continue nu există pluralitate de infracţiuni.

Infracţiunea continuă se consumă din momentul încetării activităţii infracţionale sau datorită survenirii unor evenimente care împiedică această activitate”.

Infracţiunea continuă începe din momentul săvârşirii unei acţiuni in­fracţionale (evadarea din locurile de deţinere - art. 317 CP) sau a unei inac­ţiuni (eschivarea de la mobilizare - art. 354 CP) şi se consumă odată cu încetarea acţiunii făptuitorului (autodenunţarea) sau din cauza survenirii unor evenimente care împiedică comiterea infracţiunii, cum ar fi intervenţia organelor de drept sau stingerea obligaţiei, fapt ce constituie componenţa infracţiunii continue (a decedat copilul căruia trebuia să i se plătească pensia alimentară) etc.

Literatura de specialitate face distincţie între infracţiuni continue per­manente şi infracţiuni continue succesive.

Infracţiunile continue permanente se caracterizează prin neîntreruperea activităţii infracţionale. Deci nu există momente de discontinuitate, de anumite pauze ce ar surveni în desfăşurarea acestei activităţi. De exemplu, evadarea din locurile de detenţie (art. 317 CP), păstrarea ilegală a armelor şi muniţiilor (art. 290 CP), dezertarea (art. 371 CP) etc. se consideră săvârşite neîntrerupt, fară pauze în desfăşurare.

Infracţiunile continue succesive se caracterizează prin anumite întreruperi, pauze ce ţin de natura faptei şi care nu modifică caracterul continuu al in­fracţiunii. De exemplu, în cazul folosirii unui autovehicul cu elemente de

213

Page 209: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

I

identitate false (art. 277 CP), continuitatea nu se realizează automat, ci prin intervenţia făptuitorului. Acesta poate să folosească automobilul ori de câte ori are nevoie, acţiune prin care se realizează succesivitatea infracţiunii. Folosirea ilegală a însemnelor Crucii Roşii (art. 363 CP) poate continua de asemenea doar prin intervenţia făptuitorului, care trebuie să îmbrace succesiv uniforma cu aceste însemne etc.

Infracţiunea unică complexă (legală) este o creaţie a legiuitorului ce cuprinde în conţinutul său o pluralitate de activităţi infracţionale, formată din două sau mai multe acţiuni ori inacţiuni prejudiciabile, sau din două sau mai multe consecinţe prejudiciabile de sine stătătoare sau prevăzute în mod alternativ, care ar putea constitui, fiecare comisă în parte, latura obiectivă a unei infracţiuni unice simple distincte şi care, fiind reunite, prin voinţa le­giuitorului, în componenţa unei singure infracţiuni, îşi pierd autonomia in­fracţională originară (naturală).

Infracţiunea unică complexă cunoaşte câteva varietăţi: compusă, cu ac­ţiuni repetate, cu acţiuni sistematice, cu acţiuni sub formă de îndeletnicire, cu acţiuni alternative, infracţiunea prelungită, cu consecinţe alternative, cu consecinţe suplimentare.

Infracţiunea unică legală compusă se formează din două sau mai multe fapte infracţionale, fiecare reprezentând infracţiuni unice simple, dacă ar fi examinate aparte. Astfel este construită, de exemplu, componenţa tâlhăriei (art. 188 CP). Scopul însuşirii avutului proprietarului în cazul tâlhăriei este atins numai cu ajutorul actelor de violenţă periculoase pentru viaţa sau sănă­tatea persoanei. Aceste două fapte infracţionale, din punct de vedere ju ­ridic, alcătuiesc o infracţiune unică legală compusă, care se distinge prin pericol social sporit în funcţie de gradul prejudiciabil al faptelor ce formează componenţa de infracţiune.

Potrivit art. 31 CP, prin infracţiune compusă cu acţiuni repetate se înţelege săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni identice sau omogene, prevăzute de aceeaşi normă penală, cu condiţia că persoana nu a fost condamnată pentru vreo una dintre ele şi nu a expirat termenul de prescripţie. De exemplu, răpirea unei persoane săvârşită repetat (lit. a) alin. (2) art. 164 CP), violul săvârşit repetat (lit. a) alin. (2) art. 171 CP), furtul săvârşit repetat (lit. a) alin. (2) art. 186 CP), huliganismul săvârşit repetat (lit. a) alin. (2) art. 287 CP) etc. Astfel, termenul repetat, figurând în art. 164, 171, 287 CP etc., presupune repetarea infracţiunilor identice, iar cel din lit. a) alin. (2) art. 186-192 CP include nu numai infracţiuni identice, ci şi omogene. Aceasta rezultă din prevederile alin. (4) art. 186 CP, potrivit cărora în alin. (2) din

214

Page 210: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

art. 186-192 CP se consideră repetate acele infracţiuni ce au fost săvârşite de o persoană care, anterior, a comis una dintre infracţiunile prevăzute în alin. (1) ale articolelor menţionate, dar nu a fost condamnată pentru ea.

Prin urmare, Codul penal din 18 aprilie 2002 a modificat esenţial noţiunea repetării infracţiunilor. Nu poate fi recunoscută repetare de infracţiune a unei fapte deja condamnate, fiindcă pentru ea a fost stabilită de acum răs­pundere penală, precum şi repetarea a două fapte prevăzute de diferite alineate ale aceluiaşi articol, pentru că ele trebuie calificate separat, precum şi repe­tarea a unei infracţiuni consumate şi a unei activităţi infracţionale neconsu­mate, deoarece ele de asemenea trebuie calificate separat.

Toate aceste principii noi de calificare au fost ajustate la standardele internaţionale, consfinţite în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la Roma, la 4 noiembrie 1950, precum şi în Protocolul nr. 7, adoptat la Strasbourg, la 22 noiembrie 1984, ratificate prin Hotărârea Parlamentului RM nr. 1298-XIII din 24 iulie 1997.

Reglementările din alin. (1) art. 4 din Protocolul nr. 7, stabilesc că nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă, conform legii procedurii penale a acestui stat.

Aceste indicaţii şi recomandări au fost preluate de Plenul CSJ a RM în Hotărârea nr. 17 din 19 iunie 2000 „Privind aplicarea în practica judiciară de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei pentru apă­rarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”, de Procurorul gen­eral al RM în indicaţiile sale „Cu privire la aplicarea stipulărilor dreptului internaţional” nr. 12-2d/2000 din 29 septembrie 2000, precum şi de Codul penal în vigoare, potrivit cărora condamnările anterioare trebuie luate în consideraţie doar la individualizarea pedepsei penale. Deci, în calitate de repetare a unei infracţiuni ce determină calificarea ei, trebuie luate în consi­deraţie numai faptele pentru care făptuitorul încă n-a fost condamnat şi n-au expirat termenele de prescripţie.

Deoarece Codul penal în vigoare atenuează pedeapsa penală pentru pre­gătirea sau tentativa de infracţiune, ele trebuie calificate separat faţă de repe­tarea unei infracţiuni consumate. De aceea, nu poate exista juridic o repetare între o infracţiune consumată şi o pregătire sau o tentativă de infracţiune, din contra, există două pregătiri sau două tentative de infracţiune care pot fi repetate.

Luând în consideraţie stipulările alin. (4) art. 186 CP, potrivit cărora se consideră repetate doar infracţiunile ce au fost săvârşite de o persoană care, anterior, a comis o infracţiune prevăzută în alin. (1), putem conchide că

215

Page 211: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

aceste reglementări trebuie răspândite asupra tuturor infracţiunilor ce prevăd repetarea ca circumstanţă agravantă a acestora. Concluzia dată rezultă şi din prevederile dreptului internaţional, menţionate mai sus, potrivit cărora fiecare infracţiune care agravează răspunderea penală trebuie calificată separat şi deci nu poate fi pedepsită de două ori în cadrul unei repetări de infracţiuni.

Repetarea, ca formă a infracţiunii unice legale, trebuie delimitată atât de repetarea prevăzută în cadrul infracţiunilor prelungite, cât şi de repetarea ca formă a pluralităţii de infracţiuni fie în varietatea concursului real de infrac­ţiuni, fie în cea a recidivei de infracţiuni a acesteia.

Repetarea unei infracţiuni unice este formată din două sau mai multe activităţi infracţionale, care, fiind examinate aparte, ar constitui infracţiuni unice simple, în timp ce repetarea în cadrul infracţiunii prelungite presupune, de obicei, două sau mai multe fapte, care, în parte, pot să nu aibă calitatea infracţiunii, şi doar luate împreună pot să releve gradul prejudiciabil al unei infracţiuni. Repetarea în cadrul infracţiunii prelungite trebuie să fie compusă dintr-un şir de acţiuni identice care au un singur scop şi o intenţie unică.

Repetarea în cadrul unei infracţiuni unice legale se încadrează complet într- o singură normă penală (de exemplu, lit. a) alin. (2) art. 186 CP), pe când concursul real de infracţiuni presupune comiterea a două sau mai multe activităţi infracţionale care pot fi încadrate complet numai în baza a două sau mai multor norme penale (de exemplu, alin. (1) art. 186 şi lit. c) alin. (2) art. 186 CP).

Recidiva de infracţiune se deosebeşte atât de infracţiunea unică repetată, cât şi de concursul real de infracţiuni prin faptul că ea presupune comiterea cu intenţie a unei infracţiuni de către o persoană deja condamnată pentru infracţiunea săvârşită cu intenţie. Recidiva de infracţiune se ia în consideraţie numai la individualizarea pedepsei penale.

Potrivit alin. (2) art. 31 CP, săvârşirea a două sau mai multor infracţiuni prevăzute în diferite articole ale Codului penal este considerată ca repetare a infracţiunii în cazurile stabilite în Partea specială a Codului penal. O ase­menea situaţie este fixată în prevederile alin. (4) art. 186 CP. O altă situaţie asemănătoare este stipulată în alin. (1) şi (2) art. 195 CP, care prevede răs­punderea penală pentru însuşirea în proporţii mari sau deosebit de mari a bunurilor, indiferent de forma în care a fost săvârşită (art. 186-192 CP).

Una dintre varietăţile unice complexe este infracţiunea prelungită. în conformitate cu art. 30 CP, „se consideră infracţiune prelungită fapta săvârşită cu intenţie unică, caracterizată prin două sau mai multe acţiuni infracţionale identice, comise cu un singur scop, alcătuind în ansamblu o infracţiune.

Infracţiunea prelungită se consumă din momentul săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni infracţionale”.

216

Page 212: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Noţiunea infracţiunii prelungite este precizată în pct. 24 al Hotărârii Plenului CSJ „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor” nr. 23 din 28 iunie 2004, conform căreia sustragerea săvârşită repetat trebuie deosebită de sustragerea prelungită, care constă din mai multe acţiuni infracţionale identice, săvârşite pe calea sustragerii bunurilor din una şi aceeaşi sursă, caracteristice prin unitatea intenţiei infracţionale şi care, în ansamblul lor, alcătuiesc o infracţiune unică.

Din aceste definiţii rezultă un şir de semne generale ale oricărei infracţiuni unice complexe prelungite, care trebuie precizate în procesul calificării acesteia.

Latura obiectivă a infracţiunilor prelungite constă dintr-un şir de acţiuni identice, comise printr-o metodă unică (de exemplu, pe ascuns), săvârşite prin acţiuni fragmentate în intervale scurte de timp, care sunt considerate doar etape, faze ale infracţiunii finale. O trăsătură distinctivă a infracţiunii prelungite este unitatea obiectului şi subiectului infracţiunii, consecinţelor infracţionale, precum şi a laturii subiective comise - prezenţa uneia şi acele­iaşi forme de vinovăţie, a motivelor identice şi a unui singur scop ale activităţii infracţionale a subiectului. Ca infracţiuni prelungite sunt considerate însu­şirea avutului proprietarului, coruperea pasivă, luarea de mită, torturarea sau maltratarea victimei etc.

Numai stabilirea corectă a semnelor constitutive ale infracţiunii prelungite poate delimita strict fapta infracţională prelungită de repetarea infracţiunilor, fapt ce are o importanţă deosebită pentru individualizarea răspunderii penale.

Infracţiunea unică legală cu acţiuni sistematice era prevăzută în alin. (2) art. 95, 101, 143, 167 etc. ale Codului penal din 1961. Ea, de obicei, cuprindea repetarea de cel puţin trei ori a unor acţiuni contravenţionale, care, luate separat, nu reprezentau fapte infracţionale, sensul infracţional fiind determinat de caracterul ei cantitativ şi calitativ. Caracterul cantitativ presupunea comiterea acţiunilor contravenţionale de cel puţin trei ori, iar caracterul calitativ al acţiunilor sistematice consta în strânsa unitate obiectivă şi subiectivă a acţiunilor ilegale ale făptuitorului în lanţul logic al comportării sale ilegale.

Noul Cod penal a respins construcţiile legislative potrivit cărora repetarea faptelor administrative reprezintă o infracţiune, deoarece ori de câte ori se repetă o astfel de faptă, ea poate fi pedepsită numai pe cale administrativă, pentru că o faptă administrativă repetată nicidecum nu conţine semnele unei infracţiuni, prevăzute de legea penală.1

1 Adnotarea la Proiectul Codului penal al Republicii Moldova. Chişinău: Caruda-art, 1999, p. 7.

217

Page 213: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

însă nu se exclude posibilitatea apariţiei infracţiunii unice complexe cu acţiuni sistematice pe viitor şi în Codul penal în vigoare, bineînţeles, for­mate din cel puţin trei acţiuni infracţionale (şi nu contravenţionale ca în trecut) cu legătura lor obiectivă şi subiectivă corespunzătoare.

în prezent, activităţile infracţionale cu acţiuni sistematice se încadrează în infracţiunea unică legală cu acţiuni repetate.

Infracţiunea unică legală cu acţiuni sub form ă de îndeletnicire poate fi definită ca o repetare, nu mai puţin de trei ori, a infracţiunilor identice indi­cate de lege, pentru care persoana încă n-a fost condamnată, şi săvârşită pentru obţinerea unui anumit câştig material, drept sursă de bază sau supli­mentară a veniturilor, cu condiţia că nu au expirat termenele de urmărire penală stabilite de lege. De exemplu, dobândirea sau comercializarea bu­nurilor despre care se ştie că au fost obţinute pe cale criminală (lit. b) alin. (2) art. 199 CP) cuprinde toate semnele expuse.

După cum demonstrează practica judiciară, unele persoane comit infrac­ţiuni sistematice pentru a obţine venituri, activitatea lor infracţională tran- sformându-se în ocupaţie. Aceasta este o trăsătură calitativă după care poate fi delimitată îndeletnicirea infracţională de acţiunile repetate, sistematice. Totodată, ca şi în cazul acţiunilor sistematice, activitatea infracţională, sub formă de îndeletnicire, presupune o legătură internă între infracţiunile să­vârşite. Dacă activitatea infracţională sub formă de îndeletnicire nu e pre­văzută ca semn obligatoriu al componenţei de infracţiune în articolul res­pectiv din Partea specială, care se ia în consideraţie la calificare, atunci, potrivit lit. a) alin. (1) art. 77 CP, săvârşirea infracţiunii ca îndeletnicire constituie o circumstanţă agravantă de care se ţine cont la individualizarea pedepsei penale.

Semnificaţia infracţiunii unice legale cu acţiuni alternative constă în aceea că săvârşirea fiecărei acţiuni alternative indicate în lege este suficientă pentru a recunoaşte infracţiunea consumată, deşi făptuitorul poate comite simultan două sau mai multe acţiuni, enumerate alternativ, ceea ce nu tran­sformă cele comise într-o pluralitate de infracţiuni. Comiterea simultană a două sau mai multor acţiuni infracţionale alternative reprezintă mai multe episoade ale unei infracţiuni unice. De exemplu, în art. 337 CP este vorba de trădarea de Patrie săvârşită prin trecerea de partea duşmanului, spionaj, divulgarea secretului de stat unui stat străin, unei organizaţii străine sau reprezentanţilor lor, precum şi prin acordarea de ajutor unui stat străin la înfăptuirea activităţii duşmănoase împotriva Republicii Moldova. Tot aşa sunt legiferate diversiunea, banditismul, contrabanda etc.

218

Page 214: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Infracţiunea unică legală cu consecinţe alternative presupune că, în urma comiterii acţiunilor prejudiciabile, pot surveni una sau mai multe consecinţe prejudiciabile enumerate alternativ de legea penală, deşi pentru recunoaşterea unei infracţiuni consumate este suficientă survenirea unei singure consecinţe. De exemplu, în alin. (1) art. 151 CP este vorba de o infracţiune unică legală cu consecinţe alternative: pierderea vederii, auzului, graiului sau a unui alt organ ori încetarea funcţionării acestuia, o boală psihică sau o altă vătămare a sănătăţii, însoţită de pierderea stabilă a cel puţin unei treimi din capacitatea de muncă, ori a condus la întreruperea sarcinii sau la o desfigurare ireme­diabilă a feţei şi/sau a regiunilor adiacente. Tot aşa sunt construite compo­nenţele de infracţiune ale neîndeplinirii obligaţiilor de lichidare a consecin­ţelor încălcărilor ecologice (art. 226 CP), oprirea samavolnică, fară necesitate, a trenului (art. 270 CP), încălcarea regulilor de exploatare a obiectivelor energetice (art. 298 CP) etc.

Semnificaţia infracţiunii unice legale cu consecinţe suplimentare constă în aceea că, potrivit indicaţiei exprese a legii, o consecinţă anumită, care în alte cazuri este apreciată drept urmare a unei infracţiuni de sine stătătoare, constituie un semn calificativ al acestei infracţiuni. De exemplu, provocarea vătămării intenţionate grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii, urmată de decesul victimei. în acest caz există trăsăturile infracţiunii de vătămare intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii şi a lipsirii de viaţă din imprudenţă, ce constituie o infracţiune unică legală cu consecinţe supli­mentare, prevăzută de un singur alineat al unui singur articol - alin. (4) art. 151 CP. Astfel sunt construite componenţele infracţiunii ale provocării ilegale a avortului, urmate de decesul victimei din imprudenţă - lit. c) alin. (2) art. 159 CP, ale acţiunilor violente cu caracter sexual, urmate de decesul victimei din imprudenţă - lit. d) alin. (3) art. 172 CP etc. Formulând asemenea norme, legiuitorul a ţinut cont de gradul prejudiciabil sporit al faptelor anume sub forma dată. Consecinţele de bază ale acestor infracţiuni sunt daunele grave pricinuite corespunzător sănătăţii, inviolabilităţii sexuale, iar decesul victimei constituie dauna suplimentară, calificativă. Pentru calificarea infracţiunii este necesară dovedirea survenirii ambelor urmări prejudiciabile.

în fine, dacă am caracteriza esenţa socială şi juridică a tuturor infracţiu­nilor unice legale (complexe), atunci am putea afirma că ele constau din îmbinarea unor astfel de acţiuni prejudiciabile, care în realitate, adeseori, se comit împreună şi, de obicei, au un şir de semne obiective şi subiective unice. între ele există o legătură strânsă de reciprocitate şi, după esenţa lor infracţională, sunt caracteristice pentru comportarea unei anumite categorii

219

Page 215: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

de infractori. Din punct de vedere juridic, infracţiunea unică constituie o acţiune sau inacţiune ori un sistem de acţiuni sau inacţiuni ce cad sub inci­denţa unui singur articol sau a unui alineat, sau a unei litere ale unui articol sau alineat al unui articol din Partea specială a Codului penal. De aceste prevederi trebuie să ne călăuzim în procesul calificării infracţiunilor.

Subliniem faptul că infracţiunea unică reprezintă un element component al pluralităţii de infracţiuni, o unitate de evaluare a părţilor componente asemănătoare ale acesteia.

§ 3. Pluralitatea de infracţiuniDe regulă, pluralitatea de infracţiuni provoacă mari daune morale, fizice

şi materiale societăţii. în plus, acest fenomen pune în faţa organelor de drept un şir de probleme juridice privind condiţiile necesare existenţei pluralităţii şi delimitarea ei de infracţiunea unică complexă, natura ei juridică şi califi­carea corectă a faptelor prejudiciabile, procedura urmăririi mai multor in­fracţiuni, consecinţele condamnării, clarificarea cauzelor criminalităţii etc.

între normele juridico-pcnalc şi infracţiunile concrete nu există o con­cordanţă deplină. Pot fi cazuri când o singură infracţiune cade complet sub incidenţa mai multor norme penale, dar trebuie aleasă şi aplicată doar una - cea optimă (aceasta se întâmplă în cazul concurenţei normelor juridico-pe- nale). Uneori, o singură faptă infracţională formează un concurs de infrac­ţiuni, care trebuie calificate în conformitate cu două sau mai multe norme penale, deoarece nici una dintre aceste norme nu cuprinde pe deplin fapta comisă etc. Aceste probleme se pot rezolva corect prin intermediul instituţiei pluralităţii de infracţiuni.

în legea penală, definiţia pluralităţii de infracţiuni lipseşte, ea fiind expusă în teoria dreptului penal. A se menţiona că referitor la această problemă se expun diverse opinii, dar, deocamdată, nu există o concepţie unică a plura­lităţii de infracţiuni.

După opinia unor savanţi, „definiţia pluralităţii de infracţiuni cuprinde noţiunile de repetare, recidivă şi concurs de infracţiuni”.2 Această concepţie însă, definind doar tipurile pluralităţii de infracţiuni, nu dezvăluie semnele ei generice.

Alţi penalişti caracterizează pluralitatea de infracţiuni prin comiterea de

2 A . M. H KOniieii. CoeoKynHocmb npecmynneHuu. M ., 1960, p. 5.

220

Page 216: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

către făptuitor a „două sau mai multe infracţiuni”3sau a „câtorva infracţiuni”.4 Săvârşirea de către o persoană a mai multor infracţiuni formează, desigur, un semn principal obligatoriu al pluralităţii de infracţiuni, dar el este insufi­cient. Nu orice caz de săvârşire a mai multor infracţiuni de către o persoană este inclus în pluralitatea de infracţiuni. De exemplu, noţiunea dată nu în­globează cazurile comiterii unei noi infracţiuni de către aceeaşi persoană după stingerea antecedentelor penale, după reabilitarea pentru prima infrac­ţiune, după prescripţia tragerii la răspundere penală etc.

Altfel definea noţiunea pluralităţii de infracţiuni academicianul rus V. N. Kudreavţev. El considera că „pluralitatea de infracţiuni se caracterizează prin aceea că fapta săvârşită nu este cuprinsă de o singură normă din Partea specială, ce prevede o infracţiune unică”.5 Dar semnul indicat se referă numai la cazurile pluralităţii de infracţiuni, care cuprinde noţiunea concursului de infracţiuni. Celorlalte cazuri ale pluralităţii de infracţiuni acest semn nu le este caracteristic.

Nu se poate considera reuşită nici definiţia pluralităţii de infracţiuni ca o „confluenţă (concurs) în conduita unei persoane a câtorva fapte ilicite, prevăzute de legea penală”.6 Termenul „confluenţă în conduită” subliniază momentul răspunderii concomitente pentru mai multe infracţiuni, ceea ce nu este caracteristic pentru recidiva de infracţiuni.

Caracteristica pluralităţii de infracţiuni trebuie, în opinia noastră, să sub­linieze nu doar faptul că persoana săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni, dar şi acela că infracţiunea pe care o comite nu este prima.7

Rezumând cele expuse, putem conchide că pluralitatea de infracţiuni, ca instituţie juridică a dreptului penal, trebuie să cuprindă toate cazurile comiterii de către o persoană sau de către un grup de persoane a două sau mai multor infracţiuni, indiferent de faptul a fost ea sau ele condamnate sau nu, cu condiţia că cel puţin pentru două dintre ele să nu fie stinse antecedentele penale sau să nu fie reabilitate, sau să nu fie piedici procesuale pentru in­tentarea urmăririi penale.

3 Г. Е. Ткешелиадзе. Ответственность при совокупности преступлений. Автореферат канд. дисс., Тбилиси, 1961, р. 10.

4 П. С. Дагель. Множественность преступлений. Владивосток, 1969, р. 1.5 В. Н. Кудрявцев. Теоретические основы квалификации преступлений. М., 1963, р. 285.6 Е. А. Фролов и Р. Р. Галиакбаров. Множественность преступных деяний как институт

советского уголовного права. Свердловск, 1967, р. 8.7 В. П. Малков. Множественность преступлений и ее формы по советскому уголовному

праву. Казань, 1982, р. 12.

221

Page 217: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Pluralitatea de infracţiuni, ca noţiune social-juridică, se caracterizează prin următoarele trăsături (semne) sau aspecte comune, care trebuie stabilite în procesul calificării infracţiunilor:

1. Toate infracţiunile ce alcătuiesc o pluralitate de infracţiuni au un punct de unire, fiind săvârşite de aceeaşi persoană sau de acelaşi grup de persoane.

2. Potrivit lit. a) alin. (1) art. 77 CP, pluralitatea de infracţiuni este o circumstanţă agravantă de care se ţine cont la individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale.

3. Infracţiunile care intră în pluralitatea de infracţiuni pot fi diferite. Unele sunt de aceeaşi natură, de exemplu, omor agravat - omor atenuat. în acest caz este vorba de un concurs omogen de infracţiuni. Altele se deosebesc, de exemplu, furt - huliganism (concurs eterogen de infracţiuni).

4. Infracţiunile care alcătuiesc pluralitatea de infracţiuni pot fi atât inten­ţionate, cât şi din imprudenţă, iar cele care formează o recidivă de infracţiuni - numai intenţionate.

5. Calificarea pluralităţii de infracţiuni întotdeauna se efectuează în conform itate cu două sau mai multe articole din Partea specială a Codului penal.

6. Pluralitatea de infracţiuni denotă întotdeauna o agresivitate mai mare, un grad prejudiciabil sporit al faptelor săvârşite, o atitudine antisocială mai pronunţată a infractorului sau a infractorilor ce o comit.

în literatura de specialitate problema privind modul de manifestare a pluralităţii de infracţiuni este tratată în mod diferit.8 Nu o să analizăm aceste opinii, deoarece legiuitorul nostru a stipulat clasificarea pluralităţii de infracţiuni în legea penală în vigoare.

Potrivit art. 32 CP, pluralitatea de infracţiuni constituie, după caz, con­curs de infracţiuni sau recidivă”. Concursul de infracţiuni, conform alin.(2) art. 33 CP, poare fi ideal şi real, iar în conformitate cu alin. (1), (2) şi (3) art. 34 CP, recidiva poate fi simplă, periculoasă şi deosebit de periculoasă.

§ 4. Concursul de infracţiuniConform alin. (1) art. 33 CP, „se consideră concurs de infracţiuni să­

vârşirea de către o persoană a două sau mai multor infracţiuni, prevăzute la diferite articole sau la diferite alineate ale unui singur articol din Partea

8 Manual de drept penal. Partea generală. Op. cit., p. 246-247.

222

Page 218: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

specială a prezentului Cod, dacă persoana nu a fost condamnată pentru vreuna din ele şi dacă nu a expirat termenul de prescripţie”.

Din textul legii deducem că semnificaţia concursului de infracţiuni constă, în primul rând, în faptul că fiecare dintre infracţiunile săvârşite reprezintă o infracţiune de sine stătătoare şi este prevăzută în întregime de o singură componenţă de infracţiune.

In al doilea rând, pentru concursul de infracţiuni este necesar ca infrac­ţiunile comise să fie specificate, de regulă, în diferite articole din Partea specială, iar în anumite cazuri, în diverse alineate ale unui singur articol.

în al treilea rând, pentru concursul de infracţiuni trebuie ca infracţiunile care îl alcătuiesc să fie săvârşite până la condamnarea pentru vreuna dintre ele. în acest caz un interes deosebit prezintă problema stabilirii momentului din care persoana se consideră condamnată. Acesta poate fi momentul pro­nunţării sentinţei de condamnare sau acela de când ea a devenit definitivă, adică a intrat în vigoare. De exemplu, cum trebuie încadrate faptele infracţio­nale comise de o persoană în timpul după ce i s-a pronunţat sentinţa de con­damnare pentru o infracţiune comisă anterior, dar până la momentul când sentinţa a devenit definitivă - ca un concurs de infracţiuni sau ca o recidivă de infracţiuni şi deci cum trebuie aplicată pedeapsa în baza art. 84 CP (pentru concurs de infracţiuni) sau în baza art. 85 CP (ca un cumul de sentinţe)?

Pentru rezolvarea acestei probleme trebuie să ne conducem, mai întâi, de prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi a Protocolului nr. 7, adoptat la Strasbourg, la 22 noiembrie 1984, care au intrat în vigoare pentru Republica Moldova la 1 noiembrie 1998, potrivit cărora nimeni nu poate fi urmărit şi pedepsit penal pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă. Deci persoana trebuie considerată condamnată din momentul în care sentinţa pronunţată a devenit definitivă.

Această concepţie a fost preluată şi în alin. (3) art. 65 CPP din 14 martie 2003, potrivit căruia persoana în privinţa căreia sentinţa a devenit definitivă se numeşte condamnat, dacă sentinţa este, parţial sau integral, de condamnare.

Această concluzie se regăseşte şi în prevederile alin. (4) art. 34 CP, potrivit cărora la stabilirea stării de recidivă se ţine cont şi de hotărârile definitive de condamnare pronunţate în străinătate, recunoscute de instanţa de judecată a Republicii Moldova.

în cazul concursului de infracţiuni, aceeaşi persoană sau un grup de persoane comit, instantaneu sau succesiv, în ultimul caz la scurte intervale

223

Page 219: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

de timp, două sau mai multe infracţiuni. De exemplu, se săvârşeşte conco­mitent o escrocherie şi o infracţiune de fals sau aceeaşi persoană comite succesiv, peste o lună, un huliganism şi un omor.

O asemenea caracteristică juridică permite delimitarea strictă a concur­sului de infracţiuni de concurenţa normelor penale. Concurenţa normelor penale constă în faptul că una şi aceeaşi infracţiune este prevăzută în întregime de fiecare dispoziţie a două sau mai multor norme penale, dar ea trebuie calificată numai în baza uneia dintre ele. Pentru concursul de infracţiuni este caracteristic faptul că nici una dintre aceste norme nu include în întregime fapta comisă, ea poate adopta o calificare juridico-penală justă doar prin aplicarea concomitentă a două sau mai multor norme penale.

în componenţa concursului de infracţiuni, de obicei, intră (îndeosebi aceasta se referă la cumulul ideal de infracţiuni) faptele care, după natura lor, nu sunt apropiate între ele, astfel încât legiuitorul să le prevadă în calitate de infracţiuni unice.

în pofida faptului că, în unele cazuri, concursul de infracţiuni se manifestă prin comiterea a două sau mai multor infracţiuni simultan printr-o singură acţiune, ce diferă de cazurile repetării a două sau mai multor infracţiuni, concursul de infracţiuni se consideră o instituţie juridică de sine stătătoare a dreptului penal, deoarece cazurile indicate se caracterizează şi prin anumite semne comune. De exemplu, ambele cazuri sunt comise de una şi aceeaşi persoană, pentru ambele cazuri, potrivit art. 84 CP, se prevăd aceleaşi norme de aplicare a pedepsei etc.

O parte componentă a concursului de infracţiuni, ca şi a oricărui alt tip al pluralităţii de infracţiuni, o constituie infracţiunea unică. Fără elucidarea şi analiza semnelor social-juridice ale infracţiunii unice, e imposibilă înţele­gerea corectă a concursului de infracţiuni şi delimitarea lui de infracţiunea unică complexă (legală).

în conformitate cu alin. (2) art. 33 CP, concursul de infracţiuni, ca manifestare a pluralităţii de infracţiuni, are două modalităţi diferite după caracterul legăturilor dintre faptele prejudiciabile săvârşite: concursul ideal şi concursul real.

Potrivit alin. 3 art. 33 CP, „concursul ideal există atunci când persoana, printr-o singură acţiune (inacţiune), săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni prevăzute la diferite articole sau la diferite alineate ale unui articol din prezentul Cod”. La textul legii s-ar putea adăuga că nici una dintre aceste norme nu cuprinde în întregime fapta comisă, fiindcă altfel ar fi dificilă delimitarea concursului ideal de concurenţa normelor juridico-penale.

224

Page 220: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Acţiunea sau inacţiunea din cadrul concursului ideal are un caracter con­venţional. In unele cazuri, acţiunea are o factură simplificată, fiind comisă o singură dată. De exemplu, o persoană a dat foc casei vecinului cu scopul de a-1 lipsi de viaţă. Cu o singură acţiune simplă s-au comis două infracţiuni, prevăzute de art. 197 CP (Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunu­rilor) şi de art. 145 CP (Omor intenţionat). în acest exemplu, pe lângă acţiunea simplificată, comisă o singură dată, se mai poate menţiona că făptuitorul a manifestat o atitudine psihică identică faţă de ambele consecinţe: aceste urmări erau dorite şi constituiau scopul acţiunii sale. Dar foarte des au loc cazuri când acţiunea se compune dintr-un şir de acţiuni, atitudinea psihică faţă de urmările survenite e diferită, o consecinţă e dorită, alta nu, una este prevăzută, alta nu etc.

Adeseori, acţiunea are o structură complexă, se compune dintr-un sistem de anumite acte, poate fi efectuată un timp îndelungat, având caracter pre­lungit etc. De exemplu, subiectul V. a fost condamnat conform lit. h) alin.(2) art. 151 CP şi alin. (1) art. 287 CP pentru că, fiind în stare de ebrietate, a făcut gălăgie în Căminul cultural, a folosit cuvinte necenzurate, a lovit un elev, ameninţând pe toţi cu înjunghierea. Când persoana P. a încercat să-i ia cuţitul, V. l-a lovit în piept, pricinuindu-i o vătămare gravă integrităţii cor­porale şi sănătăţii. Toate acţiunile huliganice ale făptuitorului sunt un sistem unic de acţiuni prelungite. Lovitura cu cuţitul este o metodă de manifestare a huliganismului (obrăznicie deosebită), provocând consecinţe ce nu sunt cuprinse în întregime în art. 287 CP.

în cazul concursului ideal de infracţiuni, persoana uneori săvârşeşte o tentativă de infracţiune, dar în acelaşi timp, comite şi o infracţiune consumată. De exemplu, individul C., intenţionând să-i pricinuiască vătămări integrităţii corporale individului N., a aruncat în el o piatră, însă a nimerit în T., cau- zându-i o vătămare corporală gravă. Printr-o singură acţiune, C. a comis două infracţiuni: tentativă de a-i provoca vătămări corporale grave lui N. (art. 27 şi alin. (1) art. 151 CP) şi vătămarea corporală gravă a lui T., cauzată din imprudenţă (art. 157 CP).

Varietăţile concursului ideal de infracţiuni, rezultate din exemplele de mai sus, argumentează ideea mediatizată în literatura juridică, conform căreia concursul ideal de infracţiuni poate fi o atentare la un singur obiect sau la diferite obiecte ocrotite de legea penală, cu forme identice sau diferite de vinovăţie.9

9 В. П. Майков. Совокупность преступлений. Казань, 1974, р. 160.

225

Page 221: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Existenţa instituţiei concursului ideal de infracţiuni este condiţionată şi justificată anume de faptul că o singură acţiune sau un sistem unic de acţiuni prejudiciabile pot provoca câteva urmări infracţionale şi aduce lezarea câtorva obiecte apărate de legea penală. După cum s-a menţionat, uneori legiuitorul apriori ia în consideraţie această particularitate a acţiunii prejudiciabile în construirea unor norme juridico-penale, indicând posibilitatea survenirii câtorva urmări prejudiciabile, de exemplu, provocarea vătămării corporale intenţionate grave, urmată de decesul victimei (alin. (4) art. 151 CP). în acest caz există, în aparenţă, un concurs ideal de infracţiuni, în realitate - o infracţiune unică complexă (legală), anticipat programată, luată în conside­raţie de legiuitor la construirea acestei norme. La concursul ideal de infrac­ţiuni - invers, fapta comisă este prevăzută de două sau mai multe norme penale. De exemplu, Plenul CSJ în pct. 32 al Hotărârii din 28 iunie 2004 „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor” a indicat că „acţiunile persoanei care a săvârşit răpirea mijloacelor de transport cu scopul sustragerii ulterioare a averii aflate în ele (a aparatului de radio, a casetofonului, casetelor etc.) sau a unor părţi ale mijloacelor de transport, vor fi încadrate în baza articolelor 186 şi 273 CP”.

Pentru concursul ideal de infracţiuni este necesară existenţa următoarelor condiţii, ce trebuie precizate în procesul calificării infracţiunilor:

- infracţiunea să fie comisă de aceeaşi persoană sau de acelaşi grup de persoane;

- să se săvârşească o singură acţiune simplă sau să se desfăşoare o activitate unică prelungită un timp îndelungat;

- fapta să producă două sau mai multe urmări;- să se lezeze unul sau mai multe obiecte ocrotite de legea penală;- să fie realizată componenţa mai multor infracţiuni;- nici una dintre normele aplicate să nu cuprindă în întregime fapta comisă.Delimitarea corectă a concursului ideal de infracţiuni de infracţiunea

unică complexă şi de concurenţa normelor penale se asigură, mai întâi de toate, prin elucidarea profundă a conţinutului normelor juridico-penale con­crete. Iată de ce, în procesul calificării infracţiunilor, o atenţie deosebită trebuie acordată problemei interpretării legii penale şi studierii semnelor constitutive ale componenţelor de infracţiuni.

Potrivit alin. (4) art. 33 CP, „concursul real există atunci când persoana, prin diferite acţiuni (inacţiuni) de sine stătătoare, săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni prevăzute la diferite articole sau la diferite alineate ale unui articol din prezentul Cod”. Acestui text al legii penale trebuie adăugate

226

Page 222: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

prevederile al. (1) al acestui articol: „dacă persoana nu a fost condamnată pentru vreuna dintre ele şi dacă nu a expirat termenul de prescripţie”.

Concursul real de infracţiuni are o răspândire mai largă decât concursul ideal şi, de regulă, gradul lui prejudiciabil este mai mare, deoarece făptuitorul comite consecutiv două sau mai multe infracţiuni. Conform lit. a) alin. (1) art. 77 CP, se consideră circumstanţă agravantă „săvârşirea infracţiunii de către o persoană care anterior a mai săvârşit o infracţiune”, ceea ce, potrivit art. 75 şi 78 CP, agravează răspunderea penală.

Concursul real de infracţiuni are un şir de trăsături comune cu cele ale concursului ideal de infracţiuni. La concursul real, de asemenea, se comit câteva infracţiuni şi, conform regulii generale, se aplică mai multe norme. Principiile generale ale aplicării pedepsei în cazul săvârşirii mai multor infracţiuni, potrivit art. 84 CP (Aplicarea pedepsei în cazul unui concurs de infracţiuni), sunt comune atât pentru concursul ideal, cât şi pentru cel real.

Dar între concursul real şi cel ideal de infracţiuni există semne distinc­tive. în primul rând, concursul ideal nu poate fi o repetare de infracţiuni, deoarece ele se comit instantaneu şi printr-o singură acţiune, iar concursul real de infracţiuni întotdeauna reprezintă o repetare de infracţiuni, deoarece ele se comit prin diferite acţiuni de sine stătătoare, la scurte intervale de timp. în acest caz, trebuie să ţinem cont de faptul delimitării dintre concursul real şi repetarea activităţilor infracţionale prevăzute de un singur articol, ce reprezintă o infracţiune unică complexă.

Diferenţa dintre concursul ideal şi cel real se observă şi la rezolvarea chestiunilor despre expirarea termenelor de prescripţie a urmăririi penale şi a stingerii antecedentelor penale. în cazul concursului ideal de infracţiuni, aceste termene pot decurge concomitent pentru ambele infracţiuni, iar durata lor se determină în funcţie de infracţiunea mai gravă ce formează acest con­curs. La concursul real de infracţiuni, aceste termene vor fi cu mult mai mari, deoarece desfăşurarea lor se întrerupe, dacă persoana, înainte de expi­rarea termenului, va săvârşi o nouă infracţiune.

Concursul real de infracţiuni trebuie deosebit de concurenţa normelor juridico-penale. Acest aspect este subliniat în pct. 24 al Hotărârii Plenului CSJ din 28 iunie 2004, în care se menţionează: „dacă furtul, jaful, tâlhăria, escrocheria, delapidarea averii străine sau pungăşia au fost săvârşite în pre­zenţa mai multor circumstanţe agravante, prevăzute de diferite alineate ale articolului corespunzător, atunci, în lipsa concursului real de infracţiuni, cele săvârşite trebuie calificate doar conform acelui alineat al articolului care prevede o sancţiune mai severă. Totodată, în partea descriptivă a sentinţei

227

Page 223: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

trebuie nominalizate toate circumstanţele agravante ale faptei Cu alte cuvinte, dacă aceste circumstanţe agravante sunt comise printr-o singură acţiune, atunci avem o concurenţă a normelor juridico-penale şi calificarea, potrivit lit. c) art. 117 CP, se efectuează în baza normei penale care prevede o pedeapsă mai aspră, iar dacă ele au fost săvârşite succesiv prin diferite acţiuni de sine stătătoare, la unele intervale de timp, atunci aceste acţiuni formează un con­curs real de infracţiuni şi trebuie calificate în baza alin. (2) şi (3) ale art. 186- 192 CP. Din indicaţiile menţionate mai deducem că în cazul în care însuşirea avutului proprietarului a fost săvârşită în prezenţa circumstanţelor agravante, prevăzute în diferite alineate ale art. 186-192 CP, precum şi în proporţii mari sau deosebit de mari, indiferent de forma săvârşirii, atunci este vorba, de asemenea, de o concurenţă a normelor penale şi calificarea, potrivit lit. c) art. 117 CP, se va efectua în baza alin. (1) sau (2) art. 195 CP.

De obicei, în cazul concursului real de infracţiuni acţiunile de sine stătă­toare sunt comise în timp diferit. Sunt posibile însă cazuri când principiul simultaneităţii poate fi exprimat imprecis, neclar, ele într-un oarecare mo­ment coincid în timp, dar pentru concursul real este suficient ca măcar una dintre aceste acţiuni să fie începută mai înainte decât alta. Această situaţie este specifică pentru cazurile când concursul real de infracţiuni cuprinde infracţiunile continue şi prelungite cu alte infracţiuni. De exemplu, o persoană carc păstra ilegal o armă de foc, fiind în stare de ebrietate, l-a lovit cu ea pe vecin, provocându-i vătămări integrităţii corporale sau sănătăţii. Acţiunile ei conţin un concurs real de infracţiuni, prevăzut de alin. (1) art. 151 CP şi alin.(1) art. 290 CP. în momentul provocării vătămării corporale grave, făptuitorul deja săvârşea o infracţiune continuă - păstrarea ilegală a armei de foc.

Nu constituie un concurs real de infracţiuni identice nici infracţiunile săvârşite prin acţiuni de sine stătătoare, succesiv, la un anumit interval de timp. De exemplu, săvârşirea a două acţiuni huliganice, ambele prevăzute de alin. (1) art. 287 CP, la un interval de o lună una de alta, formează o infracţiune unică complexă, care trebuie calificată numai în baza lit. a) alin.(2) art. 287 CP (huliganism repetat). Dacă pentru comiterea acestora, legea penală nu prevede astfel de consecinţe agravante, atunci aceste acţiuni re­prezintă doar nişte episoade ale unei infracţiuni unice. De exemplu, două distrugeri intenţionate ale bunurilor proprietarului, săvârşite succesiv, la un interval de zece zile, constituie două episoade ale unei infracţiuni unice, calificate în baza alin. (1) art. 197 CP. Repetarea acestor fapte prejudiciabile are importanţă doar pentru individualizarea răspunderii penale şi aplicarea pedepsei penale.

228

Page 224: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Nu formează un concurs real de infracţiuni componenţele de infracţiuni cu acţiuni alternative. Bunăoară, azi o persoană săvârşeşte o trădare de Patrie prin divulgarea secretului de stat, iar peste o lună ea comite o altă trădare de Patrie prin trecerea de partea duşmanului. Aceste acţiuni prejudiciabile constituie numai nişte episoade ale infracţiunii unice complexe, prevăzute în alin. (1) art. 337 CP.

Concursul real de infracţiuni are două varietăţi: 1) concursul real de in­fracţiuni, legate între ele într-un anumit mod; 2) concursul real de infracţiuni, legate între ele numai prin subiectul infracţiunilor, această delimitare având o mare importanţă practică.

Legătura dintre faptele infracţionale, care formează prima varietate a concursului real de infracţiuni, constă în faptul că o infracţiune creează condiţii pentru săvârşirea alteia (fabricarea ilegală a armei de foc - art. 290 CP şi comiterea tâlhăriei cu ajutorul ei - art. 188 C.P); prima constituie o metodă pentru comiterea alteia (falsul în acte publice - art. 332 CP pentru a comite o escrocherie - art. 190 CP); o infracţiune este o metodă de a ascunde altă infracţiune sau un mijloc de a evita răspunderea penală pentru ea (încăl­carea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport de către persoana care conduce mijlocul de transport - art. 264 CP şi părăsirea locului accidentului rutier - art. 266 CP); infracţiunile legate între ele prin timpul şi locul atentărilor (o persoană şi-a omorât din răzbunare un prieten - art. 145 CP, după ce a distrus cu toporul toată averea acestuia - art. 197 CP, sau o persoană comite un viol - art. 171 CP, după care fură averea victimei - art. 186 CP); infracţiuni legate între ele prin motive identice (o persoană, mai întâi, comite un furt - art. 186 CP, iar peste o lună - o tâlhărie - art. 188 CP) etc.

Cazurile ce alcătuiesc a doua varietate a concursului real au un alt caracter de legături între infracţiunile care formează acest concurs de infracţiuni. Aici o infracţiune nu este condiţionată de alta, ele nefiind legate de timp, loc sau de motivele săvârşirii lor. De exemplu, o persoană comite un viol, iar peste un timp - un furt etc.

Aşadar, în cazul concursului real de infracţiuni, acţiunile infracţionale pot avea semne comune, dar ele se comit succesiv, la un interval de timp. Dacă însă ele nu au nici un semn comun, atunci pot fi săvârşite atât în timp diferit, cât şi concomitent. De exemplu, o persoană, eschivându-se de la plata pensiei alimentare, comite un furt sau o persoană, păstrând ilegal o armă de foc, comite o escrocherie etc.

229

Page 225: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

§ 5- Recidiva de infracţiuniSpre deosebire de legislaţia penală anterioară, Codul penal din 2002 a

exclus termenul de „recidivist deosebit de periculos”, ceea ce reprezenta o insultă legiferată, înlocuindu-1 cu termenul „recidiva acţiunilor săvârşite”. In felul acesta, centrul răspunderii penale a fost reorientat de la însuşirile persoanei la faptele săvârşite.

Mai mult decât atât, au fost excluse principiile de calificare a recidivei (din latină recidivus - revenire, reapariţie) acţiunilor săvârşite, prevăzute de Codul penal din 1961, potrivit căruia acţiunile persoanei deja condamnate se luau din nou în consideraţie la calificarea şi condamnarea unei noi infrac­ţiuni. Aceste principii au fost ajustate la standardele internaţionale, citate mai sus, în conformitate cu care, nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal pentru săvârşirea infracţiunii pentru care făptuitorul a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, recidiva de in fracţiuni, ca instituţie juridică a dreptului penal, poate fi aplicată doar la individualizarea pedepsei penale în limitele sancţiunilor, prevăzute de articolele corespunzătoare din Partea specială a Codului penal. Potrivit lit. a) art. 77 CP, recidiva de infracţiuni se consideră o circumstanţă agravantă, de care trebuie să se ţină cont în momentul indi­vidualizării pedepsei penale, iar cuantumul pedepsei pentru recidivă, con­form alin. (2) art. 82 CP, nu poate fi mai mică de jumătate; pentru recidiva periculoasă este de cel puţin două treimi, iar pentru recidiva deosebit de periculoasă - de cel puţin trei pătrimi din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute în articolul corespunzător din Partea specială a Codului penal.

în pct. 5 al Hotărârii din 19 iunie 2000 „Cu privire la aplicarea în practica judiciară de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale”, Plenul CSJ atenţionează instanţele de judecată că anterioarele condamnări trebuie luate în consideraţie doar la individualizarea pedepsei penale.

Potrivit alin. (1) art. 34 CP, „se consideră recidivă comiterea cu intenţie a uneia sau mai multor infracţiuni de o persoană cu antecedente penale pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie”. Aşadar, prezenţa condamnării chiar pentru o infracţiune deosebit de gravă comisă din imprudenţă nu poate constitui o recidivă.

Din textul legii rezultă două particularităţi de bază ale recidivei: 1) exis­tenţa unei condamnări definitive pentru săvârşirea unei infracţiuni inten­ţionate, însoţită de antecedente penale; 2) o nouă comitere intenţionată a unei sau mai multor infracţiuni.

230

Page 226: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

în conformitate cu alin. (5) art. 34 CP, „la stabilirea stării de recidivă nu se ţine cont de antecedentele penale:

a) pentru infracţiunile săvârşite în timpul minoratului;b) pentru infracţiunile săvârşite din imprudenţă;c) pentru faptele care nu constituie infracţiuni conform prezentului Cod;d) stinse sau în caz de reabilitare, în conformitate cu prevederile art.

111 şi 112”.Deosebirea evidentă dintre recidivă şi concursul de infracţiuni o constituie

intervenţia unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare, în dispreţul căreia infractorul continuă activitatea infracţională, săvârşind iarăşi una sau mai multe infracţiuni intenţionate. Această deosebire este dublată de modul realizării infracţiunilor constitutive, şi anume: autorul concursului de infracţiuni comite două sau mai multe infracţiuni fără ca el să fie con­damnat pentru vreuna dintre ele, iar făptuitorul recidivei comite cu intenţie două sau mai multe infracţiuni după ce a fost condamnat pentru comiterea cu intenţie a unei infracţiuni, după pronunţarea sentinţei de condamnare înainte ca ea să devină definitivă, în timpul executării acesteia sau după ce a executat pedeapsa. Această specificare are o mare importanţă practică, deoarece, în cazul anulării sentinţei de condamnare pronunţate până la mo­mentul intrării ei în vigoare, poate fi vorba de un concurs de infracţiuni. în acest caz, aplicarea pedepsei se va efectua în baza prevederilor art. 84 CP; dacă infracţiunea nouă se comite în timpul executării pedepsei penale, apli­carea pedepsei definitive se va efectua conform art. 85 CP potrivit cumulului de sentinţe, iar aceste reguli nu pot fi aplicate dacă condamnatul a executat în întregime pedeapsa penală.

Condamnarea sau executarea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită mai înainte constituie prima infracţiune a recidivei, ca modalitate a pluralităţii de infracţiuni, iar infracţiunea comisă după condamnare sau după executarea pedepsei alcătuieşte cea de-a doua infracţiune a recidivei.

Din punctul de vedere al concepţiei social-juridice, recidiva constituie un grad prejudiciabil sporit faţă de concursul de infracţiuni, deoarece ea denotă că avertismentul cuprins în actul de condamnare, chiar şi după executarea pedepsei respective, n-a produs efectul scontat. De aceea, recidiva pune problema cu privire la mijloacele de luptă împotriva ei. Alin. (2) art. 82 CP sporeşte esenţial limita minimală a pedepsei penale pentru recidiva de infracţiuni.

Din punctul de vedere al criminologiei, recidiva face obiectul unor cer­cetări speciale ale cauzelor ei, ca cel mai grav aspect al infracţionalităţii,

231

Page 227: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

precum şi a trăsăturilor caracteristice personalităţii infractorului recidivist. De aceea, este firesc să se acorde o importanţă deosebită stabilirii condiţiilor în care pluralitatea de infracţiuni constituie recidivă.

în funcţie de caracterul infracţiunilor care formează recidiva şi de numărul condamnărilor, art. 34 CP fixează trei tipuri de recidivă:

1) simplă;2) periculoasă;3) deosebit de periculoasă.Definiţia recidivei simple nu este formulată expres în legea penală, însă

ea decurge din noţiunea generală a recidivei din alin. (1) art. 34 CP, precum şi a noţiunii recidivei periculoase sau deosebit de periculoase din alin. (2) şi(3) art.’ 34 CP.

Recidivă simplă se consideră comiterea unei infracţiuni intenţionate de către o persoană care anterior a fost condamnată o singură dată pentru o astfel de infracţiune, cu excepţia condamnării pentru infracţiunea anterioară şi săvârşirii unei noi infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave. Deci aici este vorba de repetarea infracţiunilor pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de până la 5 ani. De exemplu, persoana condamnată pentru jaf, prevăzut în alin. (1) art. 187 CP, comite un act de huliganism, prevăzut în alin. (1) art. 287 CP, sau condam­natul pentru maltratarea intenţionată sau alte acte de violenţă (art. 154 CP) săvârşeşte o ameninţare cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii corpo­rale sau a sănătăţii (art. 155 CP) etc.

Conform alin. (2) art. 34 CP, „recidiva se consideră periculoasă:a) dacă persoana anterior condamnată de două ori la închisoare pentru

infracţiuni intenţionate a săvârşit din nou cu intenţie o infracţiune;b) dacă persoana anterior condamnată pentru o infracţiune gravă sau

deosebit dc gravă a săvârşit din nou cu intenţie o infracţiune gravă sau deosebit de gravă” .

Pentru prima modalitate, infracţiunea „din nou săvârşită” este a treia la număr, iar pentru a doua modalitate este a doua la număr. Pentru prima modalitate este vorba de repetarea infracţiunilor pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de până la 5 ani, indiferent de termenele aplicate făptuitorului pentru aceste trei infracţiuni, iar a doua modalitate se caracterizează prin săvârşirea din nou a unei infrac­ţiuni grave sau deosebit dc grave cu intenţie, după ce infractorul a fost con­damnat anterior pentru săvârşirea unor astfel de infracţiuni.

Potrivit alin. (3) art. 34 CP, „recidiva se consideră deosebit de periculoasă:

232

Page 228: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

a) dacă persoana anterior condamnată de trei sau mai multe ori la închisoare pentru infracţiuni intenţionate a săvârşit din nou cu intenţie o infracţiune;

b) dacă persoana anterior condamnată pentru o infracţiune excepţional de gravă a săvârşit din nou o infracţiune deosebit de gravă sau excepţional de gravă”.

Pentru prima modalitate, infracţiunea „din nou săvârşită” trebuie să fie, cel puţin, a patra la număr, după ce infractorul anterior a fost de trei sau mai multe ori condamnat la închisoare pentru infracţiuni intenţionate, pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de până la 5 ani, indiferent de termenele pedepsei aplicate condamnatului pentru aceste infracţiuni.

A doua modalitate se caracterizează prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave, după ce infractorul a fost condamnat anterior pentru săvârşirea unei infracţiuni excepţional de grave. Infracţiunea „din nou săvârşită” este a doua la număr.

Stările de recidivă simplă, periculoasă şi deosebit de periculoasă determină un mod mai aspru de aplicare a pedepsei în limitele prevăzute de sancţiunea normei penale, prevăzute în alin. (2) art. 82 CP.

Afirmaţia autorului V. Ţaulean, precum că „în cazul recidivei nu se poate beneficia de facilităţile prevăzute în legătură cu aplicarea pedepsei pentru infracţiunea neconsumată (art. 81 CP)”,10 nu rezistă criticii. Din contra, imperativele stipulate în alin. (2) art. 81 CP trebuie coroborate cu imperativele prevăzute în alin. (2) art. 82 CP. Nu se poate exclude atenuarea răspunderii penale pentru activitatea infracţională neconsumată, determinată de lege, chiar şi în cazul recidivei de infracţiuni.

Aplicaţii1. Ursu, fiind în relaţii duşmănoase cu Pânzari, şi-a pus scopul să-i dea foc

la casa în care ultimul locuia singur. Ştiind cu certitudine că Pânzari se afla în deplasare, noaptea, Ursu a băgat sub acoperiş un smoc de paie şi l-a aprins. în urma incendiului ce s-a declanşat casa a ars complet şi a murit mama lui Pânzari, care venise la el în ospeţie.

Ce conţin acţiunile lui Ursu - o pluralitate de infracţiuni sau o infracţiune unică complexă?

10 Codul penaI al Republicii Moldova. Comentariu. Redacţia lui A. Barbăneagră. Chişinău: ARC. 2003, p. 102.

233

Page 229: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

2. Uncuţă, dorind să obţină apartament, i-a propus primarului oraşului Pogor şpagă în sumă de 10 mii de lei. Ezitând puţin, el a acceptat. Pentru această faptă Pogor a fost tras la răspundere penală conform lit. c) alin. (2) art. 327 CP şi lit. d) alin. (2) art. 324 CP.

Consideraţi că acţiunile lui Pogor au fost calificate just? Prin ce se deosebeşte concursul ideal de infracţiuni de concurenţa normelor juridico-penale?

3. Prin ce trăsături comune se caracterizează pluralitatea de infracţiuni? Prin ce se deosebeşte concursul de infracţiuni de infracţiunea unică complexă?

4. Mocanu bănuia că soţia sa are legături intime cu vecinul. Convingându- se de aceasta, a omorât-o. In cursul urmăririi penale s-a stabilit că 7 ani în urmă el fusese eliberat din locurile de detenţie, unde şi-a ispăşit, timp de 6 ani, pedeapsa închisorii pentru omorul intenţionat din gelozie al primei soţii.

Se consideră acţiunile lui Mocanu recidivă de infracţiuni? Dacă da, stabiliţi modalitatea recidivei de infracţiuni comise de Mocanu.

5. Arsene, care avea un copil de 5 ani, a divorţat. Cu scopul de a se sustrage de la plata pensiei alimentare, a plecat la lucru în altă localitate. Dar acţiunea întreprinsă nu i-a reuşit. El a fost găsit şi obligat să plătească. Arsene s-a înfuriat şi a omorât soţia şi copilul.

Există în acţiunile lui o pluralitate de infracţiuni?Pot fi săvârşite infracţiuni ce formează un concurs real de infracţiuni printr-

o singură acţiune?6. Bucătari păstra ilegal în sertarul mesei de scris un revolver. într-o zi

copiii lui l-au găsit şi au început să se joace cu armă. Ca rezultat unul dintre ei a fost omorât.

Conţin acţiunile lui Bucătari o pluralitate de infracţiuni?Calificaţi acţiunile lui Bucătari.7. Dudău a fabricat două carabine, una dintre care i-a dat-o lui Gheorghiţă.

Timp de un an ei au împuşcat în mod ilegal 9 căprioare şi 5 mistreţi, pricinuindu-i statului o daună în valoare de 15 mii lei. O parte din carnea animalelor ei o vindeau, iar cealaltă parte o consumau.

Calificaţi acţiunile lui Dudău şi Gheorghiţă. Există în acţiunile lor o plura­litate de infracţiuni?

8. Şoferul Bumbu, văzând că paznicul lipseşte, a încărcat de la faţarea gospo­dăriei agricole în camion de 3 t de grâu şi l-a vândut cetăţeanului Lozovanu.

Calificaţi acţiunile lui Bumbu.9. Enache a fost tras la răspundere penală conform alin. (1) art. 195 CP. în

cursul urmăririi penale s-a constatat că o jumătate de an în urmă el a fost eliberat din locul de detenţie, unde şi-a ispăşit pedeapsa pentru huliganism agravat.

Constituie acţiunile lui Enache o recidivă?Ce fel de recidivă?Ce consecinţe juridice poate atrage după sine recidiva?

234

Page 230: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Capitolul VIII CALIFICAREA CONCURENŢEI

NORMELOR JURIDICO-PENALE

§ 1. Noţiunea şi m odalităţile concurenţei norm elor juridico-penale

Au fost examinate principalele procedee şi metode ale procesului selectării normei juridico-penale a activităţii infracţionale consumate şi neconsumate, a infracţiunii unice simple şi complexe, a participaţiei penale şi a pluralităţii de infracţiuni etc. Există însă şi cazuri când fapta săvârşită conţine semnele a două sau mai multor componenţe de infracţiuni, ca de altfel şi în cazul pluralităţii de infracţiuni, deşi această faptă trebuie calificată doar în baza unei singure norme penale.

Este vorba de concurenţa normelor juridico-penale, care trebuie delimi­tată de concursul ideal de infracţiuni. Concursul ideal de infracţiuni presupune că fapta săvârşită e cuprinsă de două sau mai multe norme juridico-penale, dar nici una dintre acestea nu cuprinde fapta comisă în întregime şi, de aceea, pentru analiza juridică completă a ei, se aplică două sau mai multe norme penale. Pe când la concurenţa normelor juridico-penale, fapta de ase­menea e cuprinsă de două sau mai multe norme penale, însă fiecare dintre aceste norme cuprinde în întregime fapta comisă, iar pentru analiza ei juridică completă este suficient aplicarea unei singure norme penale.

După cum am menţionat, legiuitorul, pornind de la sarcinile de luptă cu criminalitatea, adeseori formulează noi norme penale care se intersectează parţial, fapt ce duce la dublarea, repetarea legii penale. Crearea noilor norme penale care concurează între ele se deosebeşte de formularea infracţiunilor unice complexe. în cazul formulării infracţiunilor unice complexe, legiuitorul uneşte într-o normă distinctă două sau mai multe activităţi infracţionale, ce au tendinţă de repetare şi răspândire anume sub forma dată, de obicei, în scopul sporirii răspunderii penale, pe când în cazul noilor norme penale ce concurează între ele, legiuitorul separă o activitate infracţională într-o normă aparte dintr-un cerc de fapte infracţionale prevăzute de o altă normă penală în scopul atenuării sau, din contra, agravării răspunderii penale pentru această activitate infracţională. De exemplu, falsul în actele publice (art. 332 CP)

235

Page 231: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

constituie o modalitate a unui abuz de putere sau de serviciu (art. 327 CP). Separând această normă, legiuitorul a stabilit o pedeapsă mai blândă decât cea prevăzută pentru celelalte modalităţi de abuz de putere sau de serviciu. Şi, din contra, separând tragerea cu bună-ştiinţă la răspundere penală a unei persoane nevinovate într-o normă aparte (art. 306 CP), legiuitorul a fixat o pedeapsă penală mai aspră decât cea pentru abuz de putere sau de serviciu, cu care aceasta concurează. Sarcina persoanelor care efectuează calificarea infracţiunilor este de a alege una dintre normele concurente. Soluţionarea acestei chestiuni n-ar prezenta nici o greutate dacă, de exemplu, legiuitorul ar completa componenţa de infracţiune a abuzului de putere sau de serviciu (art. 327 CP) cu astfel de semne negative ca: „fără falsul în acte publice”, „cu excepţia cazurilor de corupere”, „fără tragerea cu bună-ştiinţă la răs­pundere penală a unei persoane nevinovate” etc., adică cu indicarea lipsei semnelor tuturor normelor penale, separate din numărul faptelor infracţionale prevăzute de art. 327 CP. Dar legea penală nu prevede asemenea reglementări, deoarece cunoaştem şi alte modalităţi ale concurenţei normelor penale, ce diferă de cele exemplificate, şi anume: concurenţa normelor penale care prevăd activităţile infracţionale unite de legiuitor în infracţiunea unică com­plexă compusă. De exemplu, tâlhăria ca infracţiune unică complexă compusă concurează cu normele care prevăd activităţile infracţionale ce o formează - cu jaful şi cu vătămările corporale de un anumit grad. în legislaţia penală anterioară nu erau prevăzute nici noţiunea concurenţei normelor juridico- penale, nici regulile de calificare a acestora, ele fiind elaborate de doctrina dreptului penal şi de practica judiciară. Toate acestea au fost pentru prima dată stipulate în Codul penal al RM din 18 aprilie 2002.

Potrivit alin. (1) art. 115 CP, „concurenţa normelor penale presupune săvârşirea de către o persoană sau de un grup de persoane a unei fapte pre- judiciabile, cuprinse în întregime de dispoziţiile a două sau mai multor norme penale şi constituind o singură infracţiune” .

Alineatul (2) al acestui articol stipulează că „alegerea uneia din normele concurente care reflectă cel mai exact natura juridică a faptei prejudiciabile comise se efectuează în condiţiile art. 116-118”.

Pentru concurenţa normelor juridico-penale este necesară existenţa ur­mătoarelor condiţii:

a) să fie săvârşită o singură acţiune sau inacţiune simplă, fie să se desfă­şoare o activitate unică prelungită;

b) fapta să fie cuprinsă în întregime de fiecare dintre dispoziţiile celor două sau ale mai multor norme penale;

236

Page 232: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

c) fiecare dintre normele juridico-penale care concurează ar fi suficientă pentru calificarea faptei prejudiciabile săvârşite;

d) să se aducă atingere unui singur obiect juridic generic ocrotit de legea penală, pe când obiectele juridice nemijlocite pot fi diferite.

Concurenţa normelor juridico-penale apare sub diferite forme:1) concurenţa dintre normele generale şi normele speciale;2) concurenţa dintre două norme speciale;3) concurenţa dintre o parte şi un întreg.Să examinăm noţiunea şi regulile de calificăre ale fiecărei modalităţi a

concurenţei normelor juridico-penale.

§ 2. Concurenţa dintre norm ele generale şi norm ele speciale

Potrivit alin. (1) art. 116 CP, „normă generală se consideră norma penală care prevede două sau mai multe fapte prejudiciabile, iar normă specială este norma penală care prevede numai cazurile particulare ale acestor fapte” . Cu alte cuvinte, această modalitate a concurenţei se caracterizează prin faptul că prima normă, denumită generală, prevede un cerc de acte anumite, iar a doua, denumită specială, prevede cazuri particulare din acest cerc de fapte.

Cele menţionate pot fi confirmate prin următorul exemplu. Ofiţerul de urmărire penală, din interes material, a falsificat probele în procesul penal dus de el. Asemenea acţiuni reprezintă abuz de putere sau folosirea intenţionată, în interes material, de către o persoană cu funcţie de răspundere a atribuţiilor de serviciu abuz care a cauzat daune în proporţii considerabile intereselor şi drepturilor ocrotite de lege ale persoanelor fizice. Acţiunile date conţin toate semnele infracţiunii prevăzute în art. 327 CP, dar ele sunt cuprinse în întregime şi în art. 332 CP, care prevede falsul în actele publice, adică înscrierea de către o persoană cu funcţie de răspundere în documentele oficiale a unor date vădit false săvârşite din interes material. în afară de aceasta, ele mai conţin şi prevederile alin. (2) art. 310 CP cu privire la falsificarea probelor în procesul penal de către o persoană cu funcţie de răspundere.

în cazul dat este vorba de concurenţa a trei norme juridico-penale, dintre care art. 327 CP cuprinde diferite modalităţi ale abuzului de putere şi este normă generală, în timp ce art. 332 CP, prevăzând o singură modalitate a abuzului de putere - falsul în acte publice, este o normă specială. La rândul său, aceasta este o normă generală în comparaţie cu alin. (2) art. 310 CP, deoarece falsificarea probelor în procesul penal reprezintă un caz particular de fals în acte publice şi deci ultima este o normă specială atât în comparaţie

237

Page 233: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

cu art. 327 CP, cât şi cu art. 332 CP. Diferenţa dintre aceste cazuri poate fi arătată printr-un desen, unde A reprezintă modalităţile abuzului de putere, b - falsul în acte publice, c - falsificarea probelor în procesul penal.

Fig. 1. Concurenţa dintre normele generale şi normele speciale

La concurenţa normelor generale şi speciale, ultimele se află în raport de subordonare logică faţă de primele, deoarece orice fals în actele publice neapărat constituie un abuz de putere, însă nu orice abuz de putere este numaidecât o falsificare a probelor în procesul penal.

Ca modalităţi speciale ale abuzului de putere (art. 327 CP), ale excesului de putere (art.328 CP) şi ale neglijenţei în serviciu (art. 329 CP), legea penală prevede un şir de infracţiuni: infracţiunile contra justiţiei comise de persoane cu funcţie de răspundere (art. 306, 307, 308, 309 CP etc.), încălcarea regulilor de protecţie contra incendiilor (art. 296 CP), neîn- deplinirea dispoziţiilor organelor de stat de supraveghere în domeniul protecţiei civile (art. 297 CP) etc.

Unele articole despre infracţiunile contra vieţii persoanei (omorul fără circumstanţe agravante şi atenuante, alin. (1) art. 145 CP, şi omorul săvârşit în stare de afect, art. 146 CP), infracţiunile militare (dezertarea, art. 371 CP, şi părăsirea samavolnică a câmpului de luptă, art. 386 CP) etc. sunt subordonate logic şi deci pot concura între ele.

Separând norma specială de cea generală, legiuitorul şi-a stabilit, fară echivoc, poziţia faţă de această varietate a concurenţei normelor juridico-penale, bazându- se pe diferite motive sociale, politice şi juridice ale situaţiei actuale, regula de calificare a concurenţei normelor generale şi normelor speciale.

Potrivit alin. (2) art. 116 CP, „în cazul concurenţei dintre norma generală şi cea specială, se aplică numai norma specială” .

Cea mai răspândită varietate a concurenţei normelor generale şi speciale este concurenţa dintre componenţa de bază (normă generală, constitutivă) şi modalităţile calificative (normă specială, cu circumstanţe agravante) ale

238

Page 234: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

acesteia, prevăzute, de obicei, în diferite alineate. De exemplu, alin. (1) art.186 CP prevede componenţa de bază constitutivă a sustragerii pe ascuns a bunurilor altei persoane, ce reprezintă o normă generală, iar literele alin. (2) şi (3) - modalităţile calificative, agravante ale furtului (furtul săvârşit repetat, de două sau mai multe persoane, prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă, cu cauzarea de daune în proporţii consi­derabile, în timpul unei calamităţi, de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală). în asemenea caz orice circumstanţă agravantă prescrisă în alin. (2) şi (3) ale art. 186 CP joacă rolul de normă specială faţă de alin. (1) al aceluiaşi articol, pentru că anume ele separă unele modalităţi ale infracţiunii constitutive în cauză. Toate circumstanţele agravante prevă­zute de alin. (2) şi (3) art. 186 CP numaidecât constituie un furt, dar nu orice furt este săvârşit neapărat, de exemplu, în timpul unei calamităţi. întrucât la rezolvarea unei cauze concrete sarcina aplicării legii penale este traducerea în viaţă a voinţei legiuitorului, acest scop poate fi atins, aplicând norma specială, fiindcă norma generală este rezervată pentru cazurile care nu cuprind circumstanţele agravante enumerate. Analogic trebuie efectuată calificarea şi în toate celelalte cazuri, când infracţiunea concretă posedă circumstanţele agravante indicate în alineatele ulterioare.

Câteodată în calitate de norme speciale, în afară de circumstanţele agra­vante ale componenţei de bază, pot fi şi circumstanţele atenuante ale acesteia, care pot fi prevăzute în articole distincte. De exemplu, componenţa de bază a omorului intenţionat, prevăzută în alin. (1) art. 145 CP, are următoarele circumstanţe atenuante, prevăzute în articole separate: omorul săvârşit în stare de afect (art. 146 CP), pruncuciderea (art. 147 CP), lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei (eutanasia - art. 148 CP). Regula generală a calificării infracţiunilor şi în cazul concurenţei dintre norma generală şi norma specială sub formă de componenţă cu circumstanţe atenuante este aceeaşi - se aplică norma specială. De exemplu, dacă a fost comisă o vătămare intenţionată mai puţin gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii în stare de afect se aplică norma specială prevăzută de art. 156 CP.

La calificarea infracţiunilor normele generală şi specială pot fi aplicate împreună doar în cazurile în care sunt comise prin acţiuni succesive, adică în cazul comiterii unui concurs real de infracţiuni. De exemplu, dacă proxe­netismul prevăzut de alin. (1) art. 220 CP, care reprezintă o normă generală, şi proxenetismul soldat cu urmări grave, indicat la lit. c) alin. (2) art. 220 CP, care constituie o normă specială, s-au săvârşit succesiv, prin diferite acţiuni de sine stătătoare, la unele intervale de timp, atunci aceste fapte

239

Page 235: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

prejudiciabile formează un concurs real de infracţiuni şi trebuie să fie calificate în bazele alin. (1) art. 220 CP şi lit. c) alin. (2) art. 220 CP.

§ 3- Concurenţa dintre două norm e specialeDupă cum am arătat, componenţa de bază de la alineatul întâi al unui

articol (norma generală) poate avea un şir de circumstanţe agravante, iar uneori şi unele circumstanţe atenuante. De exemplu, componenţa de bază a omorului intenţionat (alin. (1) art. 145 CP) are 6 circumstanţe agravante stipulate în alin. (2) art. 145 CP, 13 circumstanţe agravante stabilite - în alin. (3) art. 145 CP, precum şi trei circumstanţe atenuante prevăzute în art. 146 CP (Omorul săvârşit în stare de afect), art. 147 CP (Pruncuciderea) şi art. 148 CP (Eutanasia). Atât circumstanţele agravante, cât şi cele atenuante se consideră norme speciale în raport cu norma generală a componenţei de bază a omorului intenţionat.

Potrivit art. 117 CP, „concurenţa dintre două norme speciale are următoarele varietăţi:

a) dintre componenţa de infracţiune cu circumstanţe atenuante şi alta cu circumstanţe agravante - infracţiunea se califică în baza celei cu circum­stanţe atenuante;

b) dintre două componenţe cu circumstanţe atenuante - infracţiunea se califică în baza normei penale care prevede pedeapsa mai blândă;

c) dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe agravante - infracţiunea se califică în baza normei penale care prevede o pedeapsă mai aspră”.

1. Prima varietate a concurenţei dintre două norme speciale se caracte­rizează prin prezenţa în fapta prejudiciabilă a unei componenţe de infracţiune cu circumstanţe agravante şi una cu circumstanţe atenuante. De exemplu, o soţie şi-a omorât soţul cu o deosebită cruzime în stare de afect survenit subit ca reacţie la actele de violenţă ale soţului. Acţiunile ei sunt prevăzute de lit. b) alin. (3) art. 145 CP (omorul săvârşit asupra soţului), de lit. h) alin.(3) art. 145 CP (Omorul săvârşit cu deosebită cruzime) şi de art. 146 CP (Omorul săvârşit în stare de afect).

Potrivit indicaţiei lit. a) art. 117 CP, în cazul concurenţei dintre componen­ţa de infracţiune cu circumstanţe agravante şi a unei componenţe de infracţiune cu circumstanţe atenuante, cele săvârşite se califică numai în baza celei cu circumstanţe atenuante. Deci, în cazul menţionat, acţiunile soţiei trebuie calificate numai în baza art. 146 CP (Omor săvârşit în stare de afect), deşi acţiunile ei sunt cuprinse în întregime şi de lit. b) şi h) alin. (3) art. 145 CP.

240

Page 236: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Aceste reguli de calificare au fost preluate de legiuitor în Codul penal din 2002 de la doctrina penală şi practica judiciară anterioară. De exemplu, în pct. 6 al Hotărârii Plenului C S J „Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor intenţionat” din 15 noiembrie 1993 cu modificările ulterioare se menţionează că „omorul săvârşit în stare de afect urmează să fie calificat în baza art. 90 CP din 1961 (art. 146 CP din 2002) şi în cazurile în care el a fost săvârşit în circumstanţele prevăzute în pct. 4, 5, 6 şi 8 art. 88 CP din 1961 (lit. a), c), h) şi g) alin. (3) art. 145 CP din 2002)”. La aceste indicaţii s-ar mai putea adăuga circumstanţele agravante prevăzute de lit. b), d) şi f) alin. (3) art. 145 CP din 2002, care nu erau stipulate de art. 88 CP din 1961.

în rândul al doilea, concluzia dată are drept bază şi principiul juridic general - umanismul legii penale. Bunăoară, Plenul C S J în pct.4 al Hotărârii „Cu privire la respectarea normelor de procedură penală la adoptarea sentinţei” din 24 aprilie 2000, luând în consideraţie acest principiu, arată că „toate îndoielile care nu pot fi înlăturate vor fi interpretate în favoarea inculpatului”. Această regulă se referă atât la procesul dovedirii învinuirii, cât şi la procesul calificării infracţiunilor.

2. Următoarea varietate a concurenţei dintre două norme speciale o formează concurenţa dintre două componenţe cu circumstanţe atenuante. De exemplu, omorul copilului nou-născut, săvârşit în timpul naşterii de către mama care s-a aflat în stare de afect, provocată de durerile naşterii. Acţiunile mamei sunt cuprinse atât de art. 147 CP (Pruncuciderea), cât şi de art. 146 CP (Omor săvârşit în stare de afect).

Potrivit prevederilor lit. b) art. 117 CP, în cazul concurenţei dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe atenuante, cele săvârşite se califică în baza normei penale care prevede pedeapsa mai blândă. Deci acţiunile mamei care, fiind în stare de afect, şi-a omorât copilul nou-născut trebuie calificate în baza art. 146 CP (Omor săvârşit în stare de afect).

Stabilind această regulă, legiuitorul a pornit de la scopul unic al ambelor circumstanţe atenuante - atenuarea răspunderii penale a făptuitorului, care poate fi atins doar dacă el va primi pedeapsa cei mai uşoară prescrisă de aceste norme.

3. A treia varietate a concurenţei dintre două norme speciale o constituie concurenţa dintre două componenţe cu circumstanţe agravante. Să admitem că a fost săvârşit un furt de către două sau mai multe persoane (lit. b) alin. (2) art. 186 CP) şi simultan în timpul unei calamităţi (lit. a) alin. (3) art. 186 CP).

Conform indicaţiilor lit. c) art. 117 CP, în cazul concurenţei dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe agravante, cele săvârşite se califică

241

Page 237: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

în baza normei penale care prevede o pedeapsă mai aspră. Deci, în exemplul dat, calificarea faptei prejudiciabile comise se va efectua în baza lit. a) alin.(3) art. 186 CP.

în atare cazuri în practica judiciară de mult acţionează o lege nescrisă, preluată de noul Cod penal: modalitatea unei agravante mai aspre o absoarbe pe cea mai puţin aspră, deoarece doar astfel se poate atinge scopul scontat, agravând răspunderea penală pentru infracţiunea dată. Bineînţeles, dacă nu este vorba de un concurs real de fapte infracţionale, săvârşite prin diferite acţiuni de sine stătătoare, când pentru calificare trebuie aplicată fiecare circumstanţă agravantă. Această regulă rezultă chiar din textul unor articole din Partea specială a Codului penal. De exemplu, în unele cazuri legiuitorul atenţionează expres că alin. (3) art. 191 CP se extinde şi asupra delapidărilor prevăzute de alineatul întâi şi alineatul doi ale prezentului articol. Această poziţie este promovată şi de Plenul C S J. în pct. 24 al Hotărârii „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor” din 28 iunie 2004 se arată: „dacă furtul, jaful, tâlhăria, escrocheria, delapidarea averii străine sau pungăşia au fost săvârşite în prezenţa mai multor circumstanţe agravante, prevăzute de diferite alineate ale articolului corespunzător, atunci, în lipsa concursului real de infracţiuni, cele săvârşite trebuie calificate conform acelui alineat al articolului care prevede o sancţiune mai severă. Totodată, în partea descriptivă a sentinţei trebuie nominalizate toate circumstanţele agravante ale faptei”.

Argumentarea o facem în felul următor: circumstanţa mai puţin aspră, de exemplu, furtul săvârşit de două sau mai multe persoane, fiind o normă specială în comparaţie cu furtul prevăzut de alin. (1) art. 186 CP, la rândul său, este o normă generală comparativ cu circumstanţa agravantă mai aspră - furtul săvârşit în timpul unei calamităţi, care se află în subordonare logică faţă de prima. Orice furt săvârşit în timpul unei calamităţi poate fi şi un furt săvârşit de două sau mai multe persoane, însă nu orice furt săvârşit de două sau mai multe persoane este neapărat un furt săvârşit în timpul unei calamităţi. Deci şi din acest punct de vedere trebuie aplicată lit. a) alin. (3) art. 186 CP, cu alte cuvinte, regula concurenţei dintre normele generale şi normele speciale.

Schema concurenţei dintre două norme speciale poate fi arătată printr- un desen, unde A reprezintă componenţa de bază (norma generală, de exemplu a omorului intenţionat - alin. (1) art. 145 CP), b - componenţa cu circumstanţe agravante (norma specială, de exemplu omor săvârşit din interes material - lit. b) alin. (2) art. 145 CP), c - componenţa cu circumstanţe agravante (norma specială, de exemplu omor săvârşit cu o deosebită cruzime -

242

Page 238: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

lit. h) alin. (3) art. 145 CP), d - componenţa cu circumstanţe atenuante (norma specială, de exemplu omor săvârşit în stare de afect - art. 146 CP), e - componenţa cu circumstanţe atenuante (norma specială, de exemplu pruncuciderea - art. 147 CP).

Fig. 2. Concurenţa dintre două norme speciale.

Orice normă specială, atât cea cu circumstanţe agravante, cât şi cea cu circumstanţe atenuante, se află în raport de subordonare cu norma generală, iar între normele speciale există o legătură de reciprocitate.

§ 4. Concurenţa dintre o parte şi un întregPotrivit alin. (1) art. 118 CP, „concurenţa dintre o parte şi un întreg

reprezintă existenţa a două sau mai multor norme penale, una dintre ele cuprinzând fapta prejudiciabilă în întregime, iar celelalte - numai unele părţi ale ei”.

Cu alte cuvinte,' această modalitate de concurenţă constă în faptul că există două sau mai multe norme, dintre care una cuprinde fapta infracţională în întregime, iar altele numai unele părţi ale ei! în acelaşi timp, exact ca şi în cazul concurenţei dintre normele generale şi cele speciale, şi ele se află în raport de subordonare, numai că nu după volum, dar după conţinut. Dacă am prezenta grafic tipul dat de modalitate a concurenţei, de exemplu a infracţiunii de banditism (art. 283 CP), atunci A reprezintă componenţa ban­ditismului ca un tot întreg, b - componenţa omorului ca parte a banditismului, c - componenţa tâlhăriei ca parte a acestui întreg, d - componenţa jafului ca parte a întregului, e - componenţa violului ca parte a în tregu lu i,/- com­ponenţa distrugerii sau degradării avutului proprietarului ca parte a întregului şi g - componenţele altor infracţiuni comise prin atacurile persoanelor fizice sau juridice.

243

Page 239: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Fig. 3. Concurenţa dintre o parte şi un întreg.

Regula generală în operaţiile de calificare a infracţiunilor cu privire la concurenţa dintr-o parte şi un întreg e prevăzută în alin. (2) art. 118 CP, potrivit căruia „calificarea infracţiunilor în cazul concurenţei dintre o parte şi un întreg se efectuează în baza normei care cuprinde în întregime toate semnele faptei prejudiciabile săvârşite”. De exemplu, dacă o bandă înarmată a atacat un şir de persoane fizice şi juridice, săvârşind astfel o tâlhărie, un omor şi un jaf, cele săvârşite trebuie calificate numai în baza art. 283 CP. Concluzia dată are drept bază şi principiul juridic al dreptului penal - individualizarea răspunderii penale, care prevede aplicarea justă a legii astfel încât oricine ar săvârşi o infracţiune să i se aplice pedeapsa meritată.

Această regulă a fost unanim acceptată atât de doctrina penală, cât şi de practica judiciară şi până la legiferarea ei de către Codul penal al RM din 2002. însă practica judiciară uneori comite şi unele greşeli, care sunt, pro­babil, generate de faptul că nu întotdeauna este uşor a sesiza care anume normă cuprinde fapta infracţională în întregime.

O abatere incorectă de la regula dată a indicat-o pct. 22 al Hotărârii Ple­nului CSJ „Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor intenţionat” din 15 noiembrie 1993: „omorul intenţionat săvârşit de participanţii bandei în timpul atacului urmează să fie calificat în conformitate cu concursul infracţiunilor de banditism şi omor intenţionat”. în legătură cu interpretarea în cauză apare întrebarea: de ce nu sunt calificate conform concursului de infracţiuni toate tâlhăriile, jafurile, furturile, violurile, distrugerile avutului proprietarului şi alte infracţiuni similare, săvârşite de membrii unei bande în timpul atacului? Dacă ne-am călăuzi de această indicaţie a Plenului, atunci vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii şi sustragerea deschisă a avutului proprietarului, comise de participanţii la o tâlhărie în timpul atacului, urmează să fie calificate conform concursul de

244

Page 240: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

infracţiuni ca tâlhărie, vătămare intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii şi jaf. Dacă ne-am conduce de aceste indicaţii incorecte, atunci am denatura voinţa legiuitorului, formulând noţiunea banditismului, tâlhăriei şi a altor componenţe de infracţiuni, alcătuite dintr-un şir de fapte infracţio­nale, ce se disting printr-un pericol social sporit.

în cazul concurenţei dintre o parte şi un întreg trebuie mai întâi să stabilim, potrivit căror semne ale componenţei de infracţiune decurge această concurenţă. Ea poate avea loc după semnele obiectului, subiectului, laturii obiective şi celei subiective ale infracţiunii sau concomitent după câteva dintre ele.

Concurenţa după obiect. Mai ample sunt obiectul banditismului (art. 283 CP) în comparaţie cu obiectele tâlhăriei (art. 188 CP), jafului (art. 187 CP), violului (art. 171 CP), distrugerii sau degradării avutului proprietarului (art. 197 CP) etc.; tâlhăriei - cu obiectele vătămării intenţionate medii a integrităţii corporale sau a sănătăţii (art. 152 CP), jafului (art. 187 CP), furtului (art. 186 CP); dezordinii de masă (art. 285 CP) - cu obiectele huliganismului (art. 287 CP), ameninţării sau violenţei săvârşite asupra unei persoane cu funcţie de răspundere sau a unei persoane care îşi îndeplineşte datoria obştească (art. 349 CP); obiectul delapidării averii străine cu folosirea situaţiei de serviciu (lit. d) alin. (2) art. 191 CP) comparativ cu cel al abuzului de serviciu (art. 327 CP) etc.

Din exemplele enumerate se vede că obiectele a două sau mai multor infracţiuni la concurenţa dintre o parte şi un întreg sunt omogene. Unul reprezintă o parte a altuia (obiectul abuzului de serviciu este numai o parte a obiectului delapidării avutului proprietarului prin abuz de serviciu, iar obiectul vătămării intenţionate medii a integrităţii corporale sau a sănătăţii este numai o parte a tâlhăriei etc.). De aceea în toate cazurile unei atare modalităţi de concurenţă între o parte şi un întreg trebuie aplicată norma, în care în întregime este specificat obiectul infracţiunii.

Concurenţa după latura obiectivă. După latura obiectivă concurează normele ce prevăd atentarea la unul şi acelaşi obiect. De exemplu, mai largă este latura obiectivă a tâlhăriei decât a componenţei jafului; a furtului în proporţii mai mari decât a furtului în proporţii esenţiale etc.

Exemplificăm concurenţa după latura obiectivă prin corelaţia aşa- numitelor componenţe compuse cu cele simple, care reprezintă numai un element al lor. De exemplu, în cazul săvârşirii unei tâlhării apare concurenţa componenţei tâlhăriei cu componenţele jafului, furtului şi violenţei aplicate. Deoarece ultimele constituie doar unele elemente ale primei, prioritate în aceste cazuri are infracţiunea compusă.

245

Page 241: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

ţ»Concurenţa după latura obiectivă poate avea următoarele particularităţi:1) acţiunea prevăzută de o normă penală este numai o parte din acţiunile

specificate de altă normă juridico-penală (acţiunile torturării pot fi numai o parte din acţiunile laturii obiective a unui omor);

2) consecinţele prejudiciabile prevăzute de o normă penală alcătuiesc numai o parte din consecinţele infracţionale stabilite de altă normă (sustra­gerea averii străine în proporţii esenţiale poate fi un episod al sustragerii în proporţii mari);

3) una dintre norme poate prevedea acţiuni ilegale care numai au creat posibilitatea reală a survenirii consecinţelor prejudiciabile, dar alta cuprinde şi survenirea lor (alin. (1) art. 224 CP stipulează crearea posibilităţii cauzării de daune esenţiale sănătăţii populaţiei sau mediului, iar alin. (2) şi (3) art. 224 CP prevede survenirea acestor daune).

în toate aceste cazuri de concurenţă trebuie aplicată norma care descrie mai deplin semnele proprii faptei infracţionale.

Concurenţa după latura subiectivă. După latura subiectivă concurează infracţiunile la care atât obiectele, cât şi latura obiectivă sunt omogene. Deci obiectul, latura obiectivă, precum şi latura subiectivă ale unei infracţiuni constituie o parte a altei infracţiuni. De exemplu, dacă o persoană distruge intenţionat întreprinderile, clădirile, căile şi mijloacele de comunicaţie ori alte bunuri de stat sau obşteşti în scopul slăbirii bazei economice şi capacităţii de apărare a ţării, astfel de acţiuni vor fi calificate ca diversiune (art. 343 CP), dar nu ca distrugere intenţionată a averii străine (art. 197 CP), deoarece latura subiectivă a diversiunii e formată din intenţie şi scopul indicat, pe când latura subiectivă a distrugerii averii străine este mai îngustă conţinând numai intenţia.

Pornind de la opinia unanim susţinută de doctrina penală, potrivit căreia diferite motive nu pot fi îmbinate într-o singură infracţiune, fapta săvârşită trebuie calificată conform normei penale, care prevede motivul ce determină rezoluţia infracţională dată.

Concurenţa după subiectul infracţiunii. Potrivit doctrinei penale, con­curenţa după subiectul infracţiunii este posibilă doar în calitate de concurenţă dintre normele generale şi cele speciale. De exemplu, neacordarea ajutorului necesar unei persoane care se află într-o stare periculoasă pentru viaţă (alin. (1) art. 163 CP) şi neacordarea de ajutor unui bolnav (alin. (1) art. 162 CP); săvârşirea unui omor de orice persoană (alin. (1) art. 145 CP) şi omorul săvârşit asupra soţului (soţiei) sau a unei rude apropiate (lit. b) alin. (3) art. 145 CP); spălarea banilor săvârşită de orice persoană (lit. b) alin. (2) art.

246

Page 242: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

243 CP) şi aceeaşi acţiune săvârşită cu folosirea situaţiei de serviciu (lit. c) alin. (2) art. 243 CP) etc. In toate aceste cazuri componenţele de infracţiune care prevăd semne speciale ale subiectului sunt mai concrete după conţinut şi de aceea trebuie aplicate la concurenţa normelor juridico-penale.

Adeseori normele juridico-penale concurează între ele simultan după câteva elemente ale infracţiunii. De exemplu, diversiunea şi distrugerea intenţionată a avutului proprietarului concurează între ele şi după obiect, şi după latura obiectivă, şi după latura subiectivă ale infracţiunii.

Corelaţia dintre o parte şi un întreg trebuie luată în consideraţie şi în cazul activităţii infracţionale neconsumate.

Conform regulii generale, amplă este norma care prevede infracţiunea consumată, în comparaţie cu norma despre tentativă de infracţiune, ultima - în comparaţie cu norma despre pregătirea infracţiunii. Dacă o persoană a procurat o armă şi a tras cu ea într-un cetăţean cu scopul de a-1 omorî, iar ultimul, într-adevăr, a decedat, acţiunile ei includ semnele pregătirii, tenta­tivei şi ale omorului consumat. Se înţelege de la sine că vinovatul va purta răspundere numai pentru omorul consumat.

Dacă va fi vorba de componenţe diferite, dintre care unele pot fi consu­mate, iar altele neterminate, atunci, conform regulii generale, calificarea se va efectua după norma care prevede în întregime fapta infracţională, chiar dacă ea cuprinde răspunderea pentru infracţiunea neconsumată. Tot aşa tre­buie procedat şi în cazul concurenţei dintre normele generale şi cele speciale.

Şi, în sfârşit, adeseori concurenţa normelor juridico-penale este confun­dată cu coliziunea legilor. în realitate ele constituie noţiuni diferite, în coli­ziune aflându-se normele care se contrazic.

După opinia noastră, astăzi există o coliziune între unele norme penale şi unele norme din dreptul muncii şi dreptul civil. De exemplu, conform normelor dreptului penal, la stabilirea valorii daunelor în proporţii esenţiale, considerabile, mari şi deosebit de mari se ia în considerare numai paguba reală directă, pe când conform normelor dreptului muncii şi dreptului civil la paguba reală directă se adaugă şi veniturile nerealizate.

Aplicaţii1. Grozavu, bănuindu-şi soţia de infidelitate, într-o seară s-a certat cu ea şi

aceasta a părăsit casa. Aşteptând-o să revină, a auzit afară o discuţie intimă între soţie şi vecinul său. înfuriat, a luat un băţ şi i-a lovit pe amândoi în cap. în urma rănilor grave, vecinul a decedat, iar soţia s-a ales cu vătămări grave ale integrităţii corporale.

247

Page 243: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Calificaţi acţiunile lui Grozavu. Ce numim concurenţă a normelor juridico- penale şi prin ce se deosebeşte ea de concursul de infracţiuni?

2. Care este regula generală a calificării infracţiunilor în cazul concurenţei dintre normele generale şi cele speciale? Argumentaţi necesitatea existenţei normelor speciale în legea penală. Descrieţi câte două exemple ale acestei modalităţi de concurenţă.

3. într-o noapte, Vârlan împreună cu prietenul său Vieru s-au dus la oficiul asociaţiei agricole şi, profitând de faptul că paznicul Iepure dormea într-o cameră, i-au încuiat acestuia uşa şi au intrat în contabilitate, de unde au sustras bunuri materiale în proporţii mari.

Calificaţi acţiunile lui Vârlan, Vieru şi Iepure.Care este regula calificării infracţiunilor dintre două norme cu circumstanţe

atenuante, dintre două norme cu circumstanţe agravante şi dintre o normă cu circumstanţe atenuante şi una cu circumstanţe agravante?

Argumentaţi-vă răspunsul.4. Istrati, lucrând tehnician la televiziune şi urând conducerea ţării, vroia să

aducă daune statului. într-o noapte, provocând câteva explozii, a distrus majoritatea mijloacelor de telecomunicaţii ale mun. Chişinău.

Calificaţi acţiunile lui Istrati.Care este regula calificării infracţiunilor în cazul concurenţei dintre o parte

şi un întreg?Descrieţi un caz de asemenea concurenţă după semnele obiectului,

subiectului, laturii obiective şi subiective.5. Macari a hotărât să sustragă o motocicletă pentru a se plimba cu ea.

Deoarece în momentul răpirii a apărut proprietarul motocicletei, Macari a săvârşit infracţiunea proiectată, aplicându-i proprietarului violenţă fizică periculoasă pentru viaţa şi sănătatea victimei.

Calificaţi acţiunile lui Macari.Ce fel de concurenţă a normelor juridico-penale există în acţiunile lui

Macari?6. Petrache, fiind în stare de ebrietate, a întâlnit-o pe fosta sa concubină şi

a început să se certe cu ea. Pe parcursul acestei cerţi Petrache, strigând „îndată îţi voi scoate-un ochi”, a lovit-o cu un cuţit în faţă. Cuţitul a alunecat şi i-a cauzat victimei vătămări uşoare a integrităţii corporale.

Calificaţi acţiunile lui Petrache.7. Daţi definiţia coliziunii normelor penale. Prin ce se deosebeşte coliziunea

normelor penale de concurenţa normelor penale?

248

Page 244: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

PARTEA SPECIALĂ

§ 1. Partea specială a calificării infracţiunilorAplicarea legii penale reprezintă o activitate multilaterală a organelor de

drept, legată de soluţionarea unui şir de probleme, dintre care cele mai im­portante sunt: 1) aprecierea juridico-penală a faptelor prejudiciabile comise;2) aplicarea pedepsei penale; 3) aplicarea măsurilor de siguranţă (măsuri de constrângere cu caracter medical sau cu caracter educativ, expulzarea şi confiscarea specială); 4) liberarea de răspundere penală şi pedeapsă penală.

Aprecierea juridico-penală a faptelor prejudiciabile comise cuprinde două componente: 1) delimitarea faptelor prejudiciabile infracţionale de cele neinfracţionale şi 2) calificarea infracţiunilor.

Calificarea infracţiunilor constituie temeiul aplicării pedepsei penale, măsurilor de siguranţă, liberării de răspundere penală şi pedeapsă penală. Toate acestea ne duc la concluzia că calificarea infracţiunilor reprezintă instituţia fundamentală a dreptului penal în procesul aplicării legii penale.

In procesul calificării infracţiunilor se acumulează şi se analizează toate ce­lelalte instituţii ale dreptului penal în diverse corelaţii, se dezvăluie lacunele şi momentele vulnerabile ale legii penale, imprecizia unor concepţii teoretice etc.

Toate acestea luate împreună au determinat necesitatea introducerii în planurile de studii pentru învăţământul universitar juridic a unui curs spe­cial - calificarea infracţiunilor şi elaborarea diferitelor materiale didactice pentru studierea acestei discipline juridice.

De la început, aceste studii monografice didactice cuprindeau problemele teoriei generale ale calificării infracţiunilor care reflectau calificarea diferitelor categorii de infracţiuni în limitele descrierii lor în normele juridico- penale şi în situaţii tipice de manifestări generalizate.1

1 В. H. Кудрявцев. Теоретические основы квалификации преступлений. М., 1963; В. Н. Кудрявцев. Общая теория квалификации преступлений. М., 2001; Б. А. Куринов. Научные основы квалификации преступлений. МГУ, 1976 и 1984; Г. А. Левицкий. Квалификация преступлений. М., 1981; Ф. Г. Бурчак. Квалификация преступлений. Киев, 1985; A. Borodac. Drept penal. Calificarea infracţiunilor. Chişinău, 1996.

249

Page 245: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

/

Aceste investigaţii, pe lângă problemele teoriei generale ale calificării, denumită Partea generală a calificării infracţiunilor, cuprindeau şi calificarea unor grupe de infracţiuni, denumită Partea specială a acestui curs. Unii autori abordează în această parte numai calificarea sustragerilor averii străine,2 alţii - calificarea infracţiunilor contra persoanei, calificarea infracţiunilor contra proprietăţii, calificarea infracţiunilor economice, calificarea infrac­ţiunilor comise de persoane cu funcţii de răspundere, calificarea huliganis­mului şi calificarea infracţiunilor în domeniul transportului.3

Noi credem că aceşti autori confundă Partea specială a calificării infrac­ţiunilor cu Partea specială a dreptului penal, deoarece şi unii şi alţii reflectă doar analiza juridică a unor infracţiuni din Partea specială a Codului penal, care de fapt este o parte componentă a unui manual de drept penal, Partea specială. Stabilirea semnelor componenţelor de infracţiune, prevăzute de normele juridico-penale, chiar şi în unele situaţii tipice generalizate, repre­zintă doar un element al procesului de calificare a infracţiunilor, care mai degrabă pot fi atribuite la problemele teoriei generale a calificării infracţiu­nilor. Credem că aceşti autori nu demonstrează al doilea element funda­mental al calificării infracţiunilor, şi anume: procesul de stabilire a cores­punderii exacte dintre semnele componenţei de infracţiune prevăzute de norma juridico-penală şi semnele unei fapte prejudiciabile concrete săvârşite.

în fond, noi susţinem fară echivoc structurarea cursului didactic privind calificarea infracţiunilor, în care Partea generală să cuprindă problemele teoriei generale a calificării infracţiunilor, iar Partea specială să trateze pro­cesul de stabilire a corespunderii exacte a semnelor componenţei de infrac­ţiune cu semnele unei fapte prejudiciabile concrete. Bineînţeles, activitatea infracţională este atât de diferită încât este imposibilă prognozarea varietăţilor de comitere în cadrul unei infracţiuni, darămite într-un ansamblu de infrac­ţiuni. De aceea, în Partea specială noi o să analizăm calificarea unei infracţiuni de furt concrete care a fost comisă în mun. Chişinău şi care poate servi drept exemplu de calificare a oricărei infracţiuni concrete.

§ 2. Calificarea unei infracţiuni de furt concreteFabula fap te i prejudiciabile comise: Coţofană şi Pădurari, din mun.

Chişinău ambii în vârstă de 25 de ani, responsabili, s-au înţeles în prealabil

2 J I . JJ.. T a y x M a H . Op. cit.3 M. H. KopacaHCbKHH. Op. cit.

250

Page 246: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

să se pricopsească din contul averii persoanelor care temporar au părăsit casele lor inundate de o ploaie torenţială. Pentru realizarea celor proiectate, în noaptea zilei de 24 august 2005, în absenţa proprietarului şi a altor persoane, ei au pătruns în casa întreprinzătorului Dumitru, care era inundată aproape complet, şi au pus stăpânire pe averea acestuia în valoare de 1579 lei. In seara zilei următoare, ei au pătruns în casa proprietarului Căldare, de unde au trecut în sfera lor de stăpânire averea victimei în valoare de 1427 lei.

Este de menţionat că toate circumstanţele faptei prejudiciabile comise au fost stabilite, în corespundere cu cerinţele procedurii penale, prin acţiunile organului de urmărire penală şi ale organului care exercită activitate operativă de investigaţii, circumstanţe care nu constituie obiect al calificării infracţi­unilor, dar pot servi teme aparte de investigaţii.

Mai întâi, trebuie să precizăm dacă fapta prejudiciabilă comisă constituie o infracţiune sau o altă faptă ilicită, fiindcă, potrivit art. 51 CP, numai in­fracţiunea săvârşită constituie temeiul real al răspunderii penale.

Conform art. 14 CP, infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune) preju­diciabilă, prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală.

Analizând fapta comisă, putem conchide că ea constituie o infracţiune, deoarece posedă toate cele patru semne ale oricărei infracţiuni: acţiune prejudiciabilă (a cauzat o daună esenţială proprietarului), prevăzută de legea penală (este o atentare la proprietate, ocrotită de legea penală), săvârşită cu vinovăţie (comisă prin intenţie directă) şi pasibilă de pedeapsă penală (toate atentările la proprietate, prevăzute de legea penală, sunt sancţionate penal).

Constatând că fapta comisă constituie o infracţiune, trebuie să determinăm temeiul juridic al răspunderii penale, care, conform art. 51 CP, este compo­nenţa de infracţiune, stipulată în legea penală, adică să stabilim articolul sau alineatul unui articol, care descrie componenţa concretă a infracţiunii.

Analizând şi confruntând semnele faptei infracţionale comise cu semnele componenţei infracţiunii, descrise în art. 186 CP, constatăm că cele comise pot fi încadrate în întregime de componenţa de bază a furtului, stipulată în alin. (1) art. 186 CP, precum şi de furtul săvârşit repetat (lit. a) alin. (2) art. 186 CP), de două sau mai multe persoane (lit. b) alin. (2) art. 186 CP), prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă (lit. c) alin. (2) art. 186 CP) şi în timpul unei calamităţi (lit. a) alin. (3) art. 186 CP). Cu alte cuvinte, avem o concurenţă dintre normele generale şi cele speciale.

Potrivit alin. (2) art. 116 CP, în cazul concurenţei dintre norma generală şi cea specială, se aplică doar norma specială. Deci acţiunile lui Coţofană şi Pădurari trebuie calificate în baza lit. a) alin. (3) art. 186 CP.

251

Page 247: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Această regulă de calificare este confirmată şi de pct. 24 al Hotărârii Plenului CSJ „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor” din 28 iunie 2004, potrivit căruia, „dacă furtul, jaful, tâlhăria, escrocheria, delapidarea averii străine sau pungăşia au fost săvârşite în prezenţa mai multor circumstanţe agravante, prevăzute de diferite alineate ale articolului corespunzător, atunci, în lipsa concursului real de infracţiuni, cele săvârşite trebuie calificate doar conform acelui alineat al articolului care prevede o sancţiune mai severă”.

Totodată, Plenul arată că în partea descriptivă a sentinţei trebuie nomi­nalizate toate circumstanţele agravante ale faptei. Se înţelege de la sine că, pentru a nominaliza toate circumstanţele agravante ale faptei, ele trebuie analizate şi confruntate cu dispoziţiile legii penale.

O importanţă deosebită în acest caz o are, mai întâi, stabilirea existenţei componenţei de bază în acţiunile făptuitorilor şi apoi a circumstanţelor agra­vante, deoarece legea penală prevede doar agravarea componenţei de bază, fiindcă existenţa circumstanţelor agravante fixate de legea penală, să zicem a unei contravenţii de furt, nu constituie infracţiune.

Analizând semnele nominalizate expres în alin. (1) art. 186 CP şi cele care decurg din interpretarea sistematică a acestuia, putem afirma că com­ponenţa de bază a infracţiunii de furt posedă următoarele semne obligatorii, care trebuie confruntate cu semnele infracţiunii comise: semnele care ca­racterizează obiectul juridic şi obiectul material ale infracţiunii, semnele care caracterizează sustragerea averii străine, sustragere pe ascuns, daunele în proporţii esenţiale cauzate proprietarului, legătura cauzală dintre ele, sem­nele ce determină intenţia directă a făptuitorilor, motivul şi scopul de profit, precum şi semnele generale ale subiectului infracţiunii cerute de lege.

Obiectul juridic al infracţiunii de furt a făptuitorilor Coţofană şi Pădurari este dreptul de proprietate a cetăţenilor Dumitru şi Căldare de a poseda, a se folosi şi dispune de bunurile lor, care reprezintă obiectul material al infracţiunii.

Acţiunea de sustragere se realizează prin două acte: 1) scoaterea bunului din sfera de stăpânire a proprietarului şi 2) trecerea lui în sfera de stăpânire a făptuitorului. Stabilirea în fiecare caz dacă a avut loc numai primul act sau şi cel de al doilea este foarte importantă, deoarece în raport cu aceasta se poate face distincţia dintre tentativă şi infracţiunea de furt consumată. în cazul nostru s-au realizat ambele acte, deci este vorba de un furt consumat.

Pentru constatarea faptului că sustragerea a avut loc pe ascuns, apelăm la indicaţiile pct. 3 al Hotărârii Plenului din 28 iunie 2004, potrivit cărora „sustragerea se consideră săvârşită pe ascuns şi se califică drept furt, în baza art. 186 CP, dacă a fost săvârşită:

252

Page 248: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

- în absenţa proprietarului, a posesorului sau a oricăror altor persoane;- în prezenţa altor persoane, dar pe neobservate pentru acestea;- în prezenţa altor persoane, care observă actul luării bunurilor, dar care

nu conştientizează caracterul infracţional al celor comise (din cauza necu­noaşterii de către ele a faptului cui aparţin aceste bunuri sau din cauza creării de către făptuitor a iluziei caracterului legitim al luării bunurilor, sau din cauza vârstei minore, a ebrietăţii, a somnului, a unei boli psihice ori a unei alte stări specifice în care se află aceste persoane);

- în prezenţa altor persoane care urmăresc actul luării bunurilor şi con­ştientizează caracterul infracţional al faptelor comise, persoane care insuflă încredere făptuitorului că nu-i vor crea impedimente în procesul săvârşirii sustragerii (soţ, rudă apropiată). Dacă însă persoanele date au întreprins măsuri în vederea împiedicării sustragerii, cele săvârşite nu pot fi consider­ate furt, ci trebuie calificate ca ja f (art. 187 CP).

Pentru calificarea faptei ca furt este necesar să fie stabilită convingerea făptuitorului că cele comise de el rămân neobservate sau neînţelese de către alte persoane, ori că aceste persoane nu-i vor zădărnici săvârşirea sustragerii. Instanţele judecătoreşti trebuie să ţină cont de faptul că concluziile despre convingerea făptuitorului privind modul ascuns al acţiunilor sale trebuie să fie bazate pe anumite premise de ordin obiectiv, iar nu pe declaraţiile neîn­temeiate ale lui.

în cazul în care făptuitorul consideră că săvârşeşte sustragerea pe ascuns, iar, în realitate, acţiunile i-au fost observate sau înţelese adecvat de alte persoane, fapta se va califica ca furt” .

Acţiunile lui Coţofană şi Pădurari se consideră săvârşite pe ascuns, deoarece, conform acestor indicaţii, ele au fost săvârşite în absenţa proprie­tarului şi a altor persoane şi ei au fost siguri de aceasta.

Drept consecinţe obligatorii ale infracţiunii de furt pot fi daunele în pro­porţii esenţiale, valoarea cărora, potrivit art. 126 CP, este de la 5 până la 500 unităţi convenţionale de amendă, adică de la 100 până la 10 000 lei. Dauna cauzată de făptuitori lui Dumitru şi Căldare constituie o valoare de 3006 lei şi corespunde cerinţelor prevederilor alin. (1) art. 186 CP

Există şi legătura cauzală dintre sustragerea pe ascuns a averii străine şi consecinţele survenite, pentru că anume Coţofană şi Pădurari i-au deposedat pe pătimiţi de averea acestora.

Latura subiectivă a furtului este caracterizată prin intenţie directă, motiv şi scop de profit.

Săvârşind infracţiunea de furt, Coţofană şi Pădurari îşi dădeau seama de

253

11111 III 1111 IIliltlllllltlIIii

Page 249: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

caracterul prejudiciabil al acţiunilor de sustragere pe ascuns a averii străine, au prevăzut urinările lor prejudiciabile şi au dorit deposedarea victimelor de averea lor în valoare de 3006 lei. Totodată s-a dovedit că ei aveau motiv şi scop de a se îmbogăţi, a se pricopsi. Deci şi latura subiectivă a infracţiunii săvârşite coincide cu latura subiectivă a infracţiunii de furt, prevăzută de art. 186 CP.

Potrivit art. 21 şi 22 CP, subiectul infracţiunii de furt poate fi o persoană fizică, responsabilă, care la momentul săvârşirii infracţiunii au atins vârsta de 14 ani.

După cum am arătat anterior, indiferent de faptul că acţiunile lui Coţofană şi Pădurari trebuie calificate doar în baza lit. a) alin. (3) art. 186 CP (furt săvârşit în timpul unei calamităţi), după stabilirea prezenţei componenţei de bază în acţiunile acestora, trebuie demonstrate şi celelalte circumstanţe agravante ale furtului în fapta comisă de ei, care vor fi nominalizate în partea descriptivă a sentinţei de condamnare şi vor avea o importanţă decisivă la individualizarea pedepsei penale.

Prima circumstanţă agravantă a furtului analizat de noi este furtul săvârşit repetat. Potrivit alin. (4) art. 186 CP, alin. (2) art. 186-192, se consideră repetate acele infracţiuni ce au fost săvârşite de o persoană care, anterior, a comis una dintre infracţiunile prevăzute la alin. (1) din articolele menţionate, dar nu a fost condamnată. La această definiţie trebuie adăugată ipoteza din definiţia generală a repetării, stipulată în art. 31 CP, despre expirarea termenelor de prescripţie pentru infracţiunile comise anterior. S-ar mai putea adăuga şi teza despre faptul că nu există piedici procesuale pentru urmărirea penală, de exemplu, cele fixate în art. 276 din Codul de procedură penală, potrivit căruia, pentru furtul bunurilor proprietarului săvârşit de soţ, rude, în detrimentul tutorelui, ori de persoana care locuieşte împreună cu prejudiciatul sau este găzduită de acesta, urmărirea penală se intentează în baza plângerii prealabile a victimei şi încetează la împăcarea acesteia cu bănuitul, învinuitul sau inculpatul, în baza sau altor piedici procesuale. Toate aceste principii noi au fost ajustate la standardele internaţionale, la care am apelat anterior şi potrivit cărora nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă, conform legii procedurii penale a acestui stat.

Acţiunile lui Coţofană şi Pădurari constituie un furt repetat, prevăzut de lit. a) alin. (2) art. 186 CP, deoarece ei prin două acţiuni de sine stătătoare, ambele prevăzute de alin. (1) art. 186 CP, au comis două acţiuni de furt în

254

Page 250: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

■■■■■■■■■ U l I R

proporţii esenţiale, pentru care n-au fost condamnaţi şi pentru care n-a expirat termenul de prescripţie, prevăzut de art. 60 CP.

Furtul comis de Coţofană şi Pădurari este prevăzut şi de circumstanţa agravantă de la lit. b) alin. (2) art. 186 CP, adică furt comis de două sau mai multe persoane.

Interpretarea agravantei în cauză ne permite să constatăm existenţa acesteia doar dacă la săvârşirea ei:

1) au participat două sau mai multe persoane, dintre care cel puţin două, potrivit alin. (6) art. 42 CP, trebuie să întrunească semnele subiectului infracţiunii;

2) ele s-au înţeles să comită împreună un furt înainte de a proceda la acţiune sau chiar în acel moment, dar nu mai târziu de consumarea furtului;

3) ele au participat nemijlocit la realizarea laturii obiective a furtului, adică cel puţin doi participanţi la infracţiune să fie coautori. Aceasta rezultă din ipoteza art. 45 CP, potrivit căreia latura obiectivă a participaţiei poate fi realizată atât de un singur autor, cât şi de doi sau de mai mulţi, iar circumstanţa agravantă în cauză nu cere constatarea oricărei participaţii, dar numai a celei care este comisă de două sau mai multe persoane.

Menţionăm încă o dată incorectitudinea indicaţiilor Plenului C S J , pot­rivit cărora săvârşirea sustragerii de către o persoană care întruneşte semnele subiectului infracţiunii în comun cu una sau mai multe persoane care nu întrunesc aceste semne cad sub incidenţa circumstanţei agravante „de două sau mai multe persoane” (pct. 25 al Hotărârii Plenului din 28 iunie 2004). Această interpretare contrazice cerinţa alin. (6) art. 42 CP, care precizează că participanţii trebuie să întrunească semnele subiectului infracţiunii.

Făptuitorii infracţiunii de furt analizate întrunesc toate cerinţele circum­stanţei agravante în cauză: ambii sunt responsabili, au împlinit vârsta de 25 de ani, s-au înţeles să săvârşească un furt înainte de a proceda la realizarea acestuia, ambii sunt coautori ai infracţiunii.

Acţiunile lui Coţofană şi Pădurari se încadrează în întregime şi de lit. c) alin. (2) art. 186 CP - furtul săvârşit prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă.

Termenii „pătrundere”, „încăpere”, „alt loc pentru depozitare” şi „locu­inţă” sunt explicaţi la pct. 29 al Hotărârii din 28 iunie 2004.

Pătrundere este intrarea ilegală, pe ascuns sau deschis, într-o încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă cu scopul săvârşirii furtului, jafului sau tâlhăriei. Ea poate fi efectuată atât cu învingerea piedicilor şi a rezistenţei, cât şi fară aceasta. Pătrunderea poate fi realizată şi cu ajutorul dispozitivelor când infractorul extrage obiectele fară a intra în încăperea respectivă.

255

III II111111III llll II11 liliHnHilvitifv

Page 251: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

încăperea presupune construcţiile, edificiile, beciurile, hambarele, ga­rajele sau alte construcţii gospodăreşti, destinate pentru amplasarea bunurilor. Ea poate fi atât permanentă, cât şi temporară, staţionară sau mobilă.

Prin alt loc pentru depozitare se au în vedere: sectoare de teritoriu, inclusiv curţile caselor, destinate pentru păstrarea permanentă sau temporară a bu­nurilor, utilate cu gard sau mijloace tehnice sau asigurate cu altă pază; maga- zine-ambulanţe, limuzine, refrigeratoare, conteinere, seifuri şi alte depozite de acest fel. Totodată, sectoarele de teritoriu, care nu sunt folosite pentru păstrare, ci, de exemplu, pentru cultivarea unei producţii, nu se atribuie la noţiunea de „alt loc pentru depozitare”.

Locuinţa este o încăpere sau un grup de încăperi destinată traiului perma­nent sau temporar al persoanelor, în care se află o parte sau întreaga avere de care dispun ele. La aceasta se referă părţile componente ale locuinţei (încăperi unice), în care oamenii pot să nu se afle temporar sau să nu locuiască nemijlocit. Afară de aceasta, se consideră „locuinţă” nu numai încăperile de locuit (odăile, antreurile, bucătăriile), dar şi cele alăturate nemijlocit lor, alcătuind o parte indivizibilă, cum ar fi: balcoanele, lojile, iar în casele indi­viduale - verandele, mansardele, beciurile, cămările etc.

Soluţionând problema prezenţei în acţiunile făptuitorului a circumstanţei agravante „prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă”, este necesară stabilirea scopului cu care această persoană a ajuns în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă şi când anume i-a apărut intenţia de a comite sustragerea. Dacă făptuitorul mai întâi s-a aflat în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă, fară a avea intenţia de a săvârşi sustragerea, după care a sustras bunurile altei persoane, în ac­ţiunile lui va lipsi circumstanţa agravantă examinată.

In cazurile sustragerii săvârşite prin pătrundere în locuinţă nu este necesară calificarea suplimentară conform art. 179 CP (Violarea de domiciliu).

Confruntând semnele infracţiunii de furt comise de Coţofană şi Pădurari cu semnele componenţei descrise de circumstanţa agravantă în cauză, constatăm că ei au comis un furt prin pătrundere în locuinţele lui Dumitru şi Căldare cu scopul de a sustrage pe ascuns averea acestor persoane.

Şi, în sfârşit, Coţofană şi Pădurari au săvârşit un furt în timpul unei calamităţi, prevăzut de lit. a) alin. (3) art. 186 CP, circumstanţă agravantă mai aspră, care le absoarbe la calificare pe celelalte circumstanţe agravante, prevăzute de lit. a), b) şi c) alin. (2) art. 186 CP.

Potrivit pct. 31 al Hotărârii Plenului C S J din 28 iunie 2004, calamitatea cuprinde: calamităţile naturale (cutremur de pământ, inundaţie, alunecări

256

Page 252: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

de teren, întroienire, furtună, uragan etc.); calamităţile tehnogene (avarii industriale, accidente de proporţii in transport, prăbuşirea bruscă a edificiilor şi construcţiilor, ruperea digurilor, accidente cu degajarea substanţelor puternic toxice, radioactive sau biologice periculoase, incendii, explozii etc.); calamităţi de natură socială (război, intervenţie militară străină, conflict militar local, lovitură de stat, puci militar etc.).

Pentru calificarea conform lit. a) alin. (3) art. 186 CP, furtul trebuie să fie săvârşit în timpul unei calamităţi, adică infracţiunea să fie comisă în perioada de timp cuprinsă între momentul când se produce evenimentul ce dă naştere stării de calamitate şi momentul când această stare încetează.

Page 253: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Prefaţă

SUMAR.................... 3

PARTEA GENERALĂ

A ^ C a p ito lu l I. N oţiunea şi im portan ţa calificării in frac ţiun ilo r............................. 5

§ 1. Noţiunea de calificare a infracţiunilor..................................................5§ 2. Locul calificării în procesul aplicării normelor ju rid ice ................. 15

§ 3. Bazele metodologice ale calificării infracţiunilor............................ 18§ 4. Importanţa calificării corecte a infracţiunilor.................................. 25§ 5. Modul de calificare a infracţiunilor...................................................27§ 6. Teoria calificării infracţiunilor în sistemul doctrinei penale.......... 29Aplicaţii.......................................................................................................... 32

Capitolul II. Baza ju rid ică a calificării in frac ţiu n ilo r....................................... 34§ 1. Generalităţi............................................................................................. 34

'l/ \x§ 2. Legea penală - bază juridică a calificării infracţiunilor................H 5 )2.1. Importanţa legii penale pentru calificarea infracţiunilor.................. .7332.2. Structura normelor juridico-penale şi calificarea infracţiunilor.......... 372.3. Interpretarea legii penale în procesul calificării infracţiunilor............ 44

§ 3. Temeiul real al răspunderii penale ..................................................... 513.1. Noţiunea de infracţiune.............................................................................. 513.2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii.......................................................... 533.3. Elementele infracţiunii.................................................................................57

4. Temeiul juridic al răspunderii penale.................................................59'"'j. 0 6 /4 .1 . Componenţa de infracţiune ca temei juridic al răspunderii penale ...£595)

, j 3 r4.2. Semnele componenţei infracţiunii...........................................................H 14.3. Construcţia componenţelor infracţiunii...................................................TTi

, .°'b ; 4.4. Conţinutul componenţei de infracţiune................................................... 75

§ 5. Alte temeiuri ale calificării infracţiunilor......................................... 77

Aplicaţii.......................................................................................................... 79

^ \VCapitolul III. Procesul de calificare a in fracţiun ilo r.......................................... 82§ 1. Esenţa şi fazele procesului de calificare a infracţiunilor............

258

Page 254: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

§ 2. Alegerea normei juridico-penale la calificarea infracţiunilor........86

§ 3. Fazele procesului de calificare a infracţiunilorpe parcursul fiecărei etape a procedurii penale............................... 88

Aplicaţii.......................................................................................................... 96

s ^ a p ito lu l IV. D eterm inarea elem entelor infracţiunii în procesul calificării 97& § 1. Stabilirea obiectului infracţiunii......................................................... 97

1.1. Noţiunea şi structura obiectului infracţiunii....................................... 971.2. Categoriile obiectului juridic al infracţiunii..................................... 1041.3. Obiectul material al infracţiunii........................................................ 108

§ 2. Stabilirea laturii obiective a infracţiunii.......................................... 1112.1. Noţiuni generale................................................................................ 1112.2. Stabilirea acţiunii prejudiciabile....................................................... 1142.3. Stabilirea inacţiunii prejudiciabile.................................................... 1202.4. Stabilirea consecinţelor prejudiciabile.............................................. 1232.4. Stabilirea raportului cauzal............................................................... 1302.5. Stabilirea altor semne ale laturii obiective....................................... 134

§ 3. Determinarea subiectului infracţiunii.............................................. 1373.1. Noţiunea subiectului infracţiunii...................................................... 1373.2. Determinarea vârstei persoanei fizice............................................... 1403.3. Responsabilitatea şi iresponsabilitatea persoanei fizice................... 1433.4. Determinarea subiectului special...................................................... 1463.5. Determinarea proprietăţilor persoanei juridice................................. 149

ca subiect al infracţiunii.................................................................... 149§ 4. Determinarea laturii subiective a infracţiunii................................ 151

4.1. Noţiunea şi importanţa laturii subiective.......................................... 1514.2. Determinarea vinovăţiei şi formele e i .............................................. 154

Aplicaţii......................................................................................................... 172

Capitolul V. Calificarea activităţii infracţionale neco n su m ate .................... 175§ 1. Activitatea infracţională neconsumată............................................. 175

§ 2. Calificarea actelor de pregătire a unei infracţiuni.......................... 179§ 3. Calificarea tentativei de infracţiune................................................. 182Aplicaţii......................................................................................................... 189

Capitolul VI. Calificarea infracţiunilor săvârşite p rin partic ipa ţie ............. 190§ 1. Noţiunea, semnele şi importanţa participaţiei la calificarea

infracţiunilor....................................................................................... 190§ 2. Categoriile participanţilor.................................................................. 195§ 3. Formele participaţiei...........................................................................202

A

259

Page 255: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

§ 4. Implicarea în infracţiune şi deosebirea ei de participaţie............ 207Aplicaţii........................................................................................................ 209

"W Capitolul VII. C alificareafunităţii şi p luralităţii de in frac ţiu n i.................... 210

§ 1. Noţiunea de unitate şi pluralitate de infracţiuni.............................210§ 2. Infracţiunea u n ică ............................................................................ £jfT2^>

§ 3. Pluralitatea de infracţiuni...................................................................220

& § 4. Concursul de infracţiuni................................................................ (^222)^ § 5. Recidiva de infracţiuni.......................................................................230

Aplicaţii........................................................................................................ 233

Capitolul VIII. Calificarea concurenţei norm elor ju rid ico -penale ..............235§ 1. Noţiunea şi modalităţile concurenţei normelor juridico-penale .. 235

..^ \ C § 2. Concurenţa dintre normele generale şi normele speciale.......... ,<f2Ţf)/(̂ § 3. Concurenţa dintre două norme speciale......................................... (24(j)

—^ ^ 2 Jj 4. Concurenţa dintre o parte şi un în tre g ........................................... (^43)Aplicaţii........................................................................................................ 247

PARTEA SPECIALĂ

§ 1. Partea specială a calificării infracţiunilor.......................................249§ 2. Calificarea unei infracţiuni de furt concrete.................................. 250

Page 256: Calificarea Infractiunii (Borodac Si Gherman)

Recommended