Viaţa fraternăAnul XIX, nr. 52, iunie, 2014
Noua evanghelizare se face slujind
2 Viaţa Fraternă
Editorial fr. Dan-Ciprian Vătămănelu 3
Din viaţa Bisericii SfinţiiIoanPaulalII-leaşiIoanalXXIII-lea 4fr. Marius Blaj UnancuFrancisc 5fr. Cristinel Gal
Noua evanghelizare se face slujind Consideraţiipracticedesprenouaevanghelizare 6pr. Corneliu Berea SVD Gabram-aure-creştinizat 10Gilberta Dietl Coborâreadinliturgicînsocial 12 - interviu cu dr. Dan Arvătescu -fr. Mihai Percă Cultură politică şi spiritualitate 16Iulian Bulai
Franciscan de la Francisc Umilinţacadragosteşibucurie 18fr. Felix-Marian Blaj Nouaevanghelizarefranciscană 19fr. Mihai Percă
Cultură şi spiritualitate Dialogulinterreligios 20AdrianEnăşel Zidurişisperanţe 21fr. Dan-Ciprian Vătămănelu Pedagogiapăcii 22pr. Cristian Clopoţel EvangeliiGaudium-recenzie 24fr. Gabriel-Anton Ferenţ
Altfel Mărturie 26pr. Emilian Dumea
Cuprins
Anul XIX, Nr. 52, iunie 2014 3
În multe situaţii, întâlnirea creştinismului cu mediul elenist este prezentată ca o totală scu-fundare a celui din urmă, noul curent de gândire şi trăire fiind o victorie fără rest. Această confruntare este ilustrată ca fiind semnificativă pentru modul în care lumea antică era dornică de nou, de ceva aparte. Contextul istoric, social-politic şi religios contribuie mereu la modul în care o noutate este simţită ca fiind necesară, sau la situaţiile în care ceea ce vine ca depăşire a vechilor paradigme poate constitui rezolvarea unor probleme. De netăgăduit este faptul că ucenicii au pus în practică îndemnul lui Isus de a-i vesti mesajul până la cele mai îndepărtate naţiuni. Asta înseamnă că, trecând proba timpului şi având origine divină, evanghelia lui Cristos a ajuns în diferite culturi şi teritorii. Uşurătatea asimilării unui astfel de mesaj a venit din faptul că cele propuse nu reprezentau încadrarea mentală a unui popor anume, ci erau ceva nou, ceva care îndemna la a deveni locuitori ai unui ţinut menit să aducă libertate, bucurie, siguranţă şi toate cele la care poate spera omul – Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru că nu se identifică cu aspiraţiile unei naţiuni anume şi nici nu propune o dezgolire culturală a celor ce au aderat la această credinţă, Evanghelia apare şi astăzi ca un paradox. Şi cel ce a făcut-o să apară aşa este omul, destinatarul evident. Spiritul fericirilor suscită interes, parabolele sunt elaborări subtile ale adevărurilor, ideea unui Dumnezeu venit în carne şi ucis crează confuzie... Pentru a şti cum să fim din nou vii vestitori ai Evangheliei, se cere o doză mare de imaginaţie. Imaginaţie şi creativitate. Asta pentru că lumea în care trăim suscită structurile tradiţionale la o actualizare şi la o reinventare a modului de a fi. Diferitele provocări ale postmodernităţii pot da im-presia că un mesaj vechi de aproape 2000 de ani nu poate da nici un fel de soluţie. Creativitatea este necesară fiecărui om. Cineva care duce la îndeplinire convingerile sale prin mărturie se bucură, desigur, de o bună înţelegere a ceea ce a ales. De aici derivă importanţa unei re-propuneri a Evangheliei, a unei reinserări a mesajului ei în structrurile din care facem parte. Nu e uşor să devii evanghelizator, dar asimilarea acestei veşti bune face din om o mărturie vie, fără ca acesta să gândească o tactică. Pe de cealaltă parte, natura raţională îi permite omului să elaboreze strategii complexe cu care să abordeze un subiect şi să îl facă punct de interes comun. Acest număr este dedicat modului în care se poate repropune Evanghelia abordând o serie de moduri diferite. Să nu se creadă că metodele tradiţionale nu mai sunt valabile, dar o prospeţime în abordare este binevenită. Astfel, articolele se centrează în jurul discuţiei validităţii iniţiativelor ce au ca scop readucerea în atenţie a Evangheliei. Cu toate aspectele pe care acest parcurs le presupune. Fie că sunt consideraţii practice drespre ce înseamnă a reevangheliza, mărturii sau abordări diferite ale înţelegerii mesajului creştin, cele scrise sunt rezultatul unor trăiri şi gânduri ce merită împărtăşite.
fr. Dan-Ciprian Vătămănelu
Editorial
4 Viaţa Fraternă
Din viaţa Bisericii
Sfinţii Ioan Paul al II-lea şi Ioan al XXIII-lea
Ziua de 27 aprilie 2014, Duminica Albă, Duminica Divinii îndurări, duminica celor doi Papi mari, care prin curajul lor, au fost înscrişi în lista sfinţilor. O zi unică, o zi de neuitat, Dumnezeu ne-a zâmbit şi ne-a făcut vizibil chipul Său prin imaginea acestor papi şi demonstrează lumii că este aproape de Biserică prin sfinţii Săi. Chipul lui Dumnezeu a iradiat prin iubire, umilinţă, simplitate, răbdare, printr-un chip zâmbitor şi cu braţele larg deschise către lumea întreagă, folosindu-se de viaţa acestor doi papi. Acest eveniment din viaţa Bisericii a dăruit lumii întregi bucurie pentru că aceşti doi pontifi foarte iubiţi şi populari, care au rămas în inima oamenilor, au deschis noi orizonturi pentru drumul Bisericii şi au marcat istoria lumii. Sfântul Părinte Papa Francisc, alături de papa emerit Benedict al XVI-lea, împreună cu epis-copii şi mii de preoţi au celebrat Liturghia de canonizare. Aceşti doi papi sunt aleşii lui Dumnezeu pentru timpurile noastre, sfinţi care fac mai puternică şi mai atrăgătoare Biserica, şi care prin exemplul vieţii lor se oglindeşte astăzi chipul milostiv al lui Dumnezeu. Ioan al XXIII-lea prin curaj şi simplitate, Ioan Paul al II-lea prin bogăţia vieţii sale spirituale sunt imaginile vii ale bisericii lui Cristos, care deşi este sfântă, e plină de păcătoşi. Papa Francisc spunea despre Ioan al XXIII-lea că este oarecum imaginea preotuluidelaţară, a preotului care ţine la fiecare credincios. Este un curajos, un blând, un umil şi care se îngrijea de săraci. Apoi în privinţa Conciliului, este un om docil la glasul lui Dumnezeu şi se lasă călăuzit de Duhul Sfânt. Când era nunţiu apostolic, unii nu prea îl agreau în Vatican, şi când sosea pentru a duce sau cere ceva, în unele birouri îl lăsau să aştepte. Nu s-a plâns niciodată; se ruga rozariul, breviarul. Nu putem omite că An-gelo Roncalli (Ioan XXIII) a vizitat România pe când slujea ca delegat apostolic a Sfântului Scaun în Bulgaria, iar la 17 decembrie 1951a proclamat virtuţile eroice ale fratelui Ieremia Valahul. Cinsteşiglorie acestui papa care a deschis Conciliul, binecuvântat să fie acest papă care a dat lumii imaginea bunătăţii şi a indicat tuturor că singurul drum care duce la un viitor mai bun este calea adevărului, a dreptăţii şi a iubirii (cardinalul Giovanni Battista Re). Lumea a apreciat şi figura uriaşă a papei Ioan Paul al II-lea, mai ales pentru ceea ce a făcut în cei 26 de ani şi jumătate de pontificat. Dimensiunea dominantă la el a fost fără îndoială rugăciunea. Nimic fără rugăciune. Rugăciunea era inima inimii sale, era viaţă. A iubit şi s-a rugat pentru om, pen-tru că făcea parte din existenţa sa. Putem spune că rugăciunea a fost adevăratul izvor al activităţilor sale apostolice neobosite. O femeie di Costa Rica, Mora Diaz, în vârstă de 56 de ani a fost vindecată în mod miraculos, chiar în ziua beatificării papei Ioan Paul al II-lea. A doua zi dimineaţa, în mod inex-plicabil, s-a dat jos din pat şi a început să meargă, să vorbească. La o ulterioară investigaţie medicală, s-a constat nu doar vindecarea completă, dar şi lipsa oricărui semn al afecţiunii de care suferise, un lucru inexplicabil pentru medici. (sursa: Actualitatea creştină.) Ioan Paul al II-lea, un om deosebit, cu mii de lacrimi şi mii de zâmbete. Tatăl şi fratele tuturor, a fost un altCristos pe pământ. Nimeni şi nimic n-a reuşit să-l despartă de Cristos. Dragostea pentru turmă l-a sfinţit. Ce putem învăţa noi de la aceşti papi sfinţi? Că bunătatea şi dăruirea ne apropie unul de celălalt. Bucuraţi-văcăcinumelevoastresuntscriseîncer. SfinţilorIoanPaulalII-leaşiIoanalXXIII-lea,rugaţi-văpentrunoi!
fr. Marius Blaj
Anul XIX, Nr. 52, iunie 2014 5
Din viaţa Bisericii
Pe data de 13 martie, Biserica Catolică a sărbătorit un an de când arhiepiscopul de Buenos Aires (Argentina), Jorge Mario Bergolio a fost ales suveran pontif. Este al 266-lea suveran pontif pe care aceasta îl are. Cel mai des cuvânt auzit după alegerea Papei Francisc a fost: surpriză. Într-adevăr a fost o surpriză pe care Duhul Sfânt a făcut-o Bisericii Catolice şi chiar lumii întregi, căci Papa Francisc este primul papă de pe conti-nentul american, primul papă din emisfera sudică, primul papă iezuit şi primul care şi-a luat, ca papă, numele Francisc. Impactul deosebit pe care alegerea Papei Francisc l-a avut asupra credincioşilor creştini catolici, dar şi asupra celor de alte confesiuni sau religii şi chiar asupra ateilor şi agnosticilor a fost unul uimitor. Acest impact şi fascinaţia pe care o exercită asupra mass mediei, se datorează în primul rând comportamentului său natural dar neobişnuit, gesturilor simple, spontane şi pline de iubire, şi nu în ultimul rând limbajului simplu, direct şi plin de învăţături bogate în conţinut. După un an de pontificat al Papei Francisc, Biserica Catolică nu s-a transformat radical, însă cuvintele sale i-a cucerit şi i-a fascinat atât de rapid pe toţi cei care au avut ocazia să-l asculte, deter-minând în ei dorinţa de convertire. Acest lucru fiind observat prin creşterea simţitoare a numărului de spovezi. Punând accentul pe iubire şi slujire, pe angajamentul ferm în ajutorarea celor săraci, pe apărarea vieţii şi a creaţiei, Papa Francisc, este un papă care nu refuză emoţiile, care nu refuză dia-logul, care nu refuză întâlnirea cu cei aflaţi în suferinţă. De fapt, îi îndeamnă pe preoţi şi pe persoanele consacrate la aieşi în întâmpinarea lor: Nuputemrămâneînchişiînparohiilenoastre,încomunităţilenoastre,cândatâtdemulţioameniaşteaptăEvanghelia. Şi în exoraţia apostolică Evangeliigaudium, Papa Francisc, îndeamnă de multe ori să se meargă către periferiile existenţiale, vorbind de o Biserică ce are uşile mereu deschise. Papa Francisc, în mod cert, a înregistrat o creştere a popularităţii şi a credibilităţii Bisericii printre oameni, chiar şi printre cei care s-au îndepărtat de aceasta, datorită numeroaselor scandaluri. Acest fapt nu este datorat numai măsurilor rapide pe care acesta le-a luat, ci şi exemplului său. Cuvin-tele sale sunt puse în practică, astfel credincioşii pot face o conexiune între ceea ce ei au ascultat şi ceea ce văd în comportamentul său. De fapt, despre această conexiune ne vorbeşte chiar el în enci-clica Lumenfidei. Conexiunea dintre aasculta şi avedea este văzută ca modalitatea de cunoaştere a lui Dumnezeu, ca origine de cunoaştere a credinţei. Întreaga enciclică ne oferă o motivaţie, care îl are în centru pe Isus, care poate fi văzut şi ascultat, iar cinecrede,vede (Lumenfidei, 1). Deşi contextul actual pare a fi unul foarte dificil şi tulbure, atât din punctul de vedere al credinţei cât şi economic dar mai ales politic, Papa Francisc se poate dovedi un instrument de stabili-tate şi seninătate, de pace şi încredere reciprocă şi de încredere în Dumnezeu. Însă, pentru aceasta noi, aşa cum ne-a cerut atât la începutul misiunii sale cât şi la începutul celui de-al doilea an de pontificat, trebuie să ne rugăm pentru el ca să poată săvârşi misiunea la care a fost chemat. Îl rugăm aşadar pe Domnul nostru Isus Cristos, să-i ofere forţa necesară ca să fie un model viu de trăire a credinţei, speranţei şi iubirii.
fr. Cristinel Gal
Un an cu Francisc
6 Viaţa Fraternă
Noua evanghelizare
Consideraţii practice despre noua evanghelizare
Reamintireaunorideigeneraledesprenouaevanghelizare
Tema nouaevanghelizare se află acum la centrul atenţiei Bisericii, şi se pare că aşa va rămâne şi în viitorul apropiat, mai ales de când a avut loc sinodul episcopilor din 2012 şi de când a fost insti-tuit Anulcredinţeide Papa Benedict XVI prin MotuproprioPortaFidei1 . Evangeliinuntiandi a lui Paul VI, fără să fi menţionat conceptul, atinsese esenţa lui. Care era ideea centrală? Modul tradiţional de a vesti Evanghelia nu mai era adaptat (ci în criză). Un nou mod de a o propune oamenilor trebuia căutat. În acest spaţiu al căutării, Ioan Paul II a introdus con-ceptul de nouaevanghelizare (Nowa Huta, 09/06/1979). Mai exact, papa pronunţase cu acea ocazie următoarea frază: Aînceputonouăevanghelizare,caşicumarfivorbadespreoadouavestire,chiardacăînrealitate,eaestemereuaceeaşi2 . Expresia adouavestire a fost trecută cu vederea, cea de nouăevanghelizare, nu. Motivele nu se cunosc. Papa Ioan Paul II, în Discursul său de la cea de-a XIX-a Adunare a CELAM, din Port au Prince, la 9 martie 1983, preciza că nu era vorba despre o reevanghelizare,cideonouăevanghelizare.Nouăînardoareaei,înmetodelesale,înexpresiilesale. Concepţia importantă de aici este că noua evanghelizare are în vedere mai ales ce seaflăînlăuntrulBisericii, decât ceea ce se petrece în afara ei. Ca destinatari generali avem: •cei botezaţi, care trăiesc într-o cultură şi societate în care ei nu mai reuşesc sau nu mai vor să dea mărturie despre credinţa lor. •comunităţile lor, deoarece pastoraţia riscă să se transforme într-o activitate repetitivă şi puţincapabilădeacomunicamotivelepentrucareeas-anăscut (Instrumentumlaboris al Sinodului din 2012, nr. 87). Insistenţa principală însă, în Instrumentumlaboris şi Lineamenta, este că primii destinatari ai noii evanghelizări sunt cei care evanghelizează:
Întrebareacuprivirelatransmitereacredinţei...nutrebuiesăorientezerăspunsurileîndirecţiacăutăriidestrategiicomunicativeeficace...dartrebuiesăfieînţeleasăca întrebare care priveşte subiectul însărcinat cu această acţiune spirituală. ...Problemainfecundităţiievanghelizăriiazi,acatehezeitimpurilormoderneesteoproblemăecleziologică,carepriveştecapacitateabisericiideaseconfiguramaimultorimaipuţincaocomunitatereală,caadevăratăfraternitate,caşicorpşinucamaşinăsaufirmă3.
Este ca şi cum am spune că Biserica întreagă trebuie să reînveţe să asculte pe Cristos. Cuvintele Evangheliei par să nu mai vorbească Bisericii înseşi. Criza de comunicare cere Bisericii să înveţe să asculte din nou. Noua evanghelizare nu este o problemă catehetică, ci ecleziologică. Biserica întreagă trebuie să reînceapă să creadă şi să spună împreună cu Sf. Paul: Vai mie dacă nu evanghelizez!
NuestevorbadeagăsionouătacticăpentruarelansaBiserica.Estevorbamaidegrabădealăsadeopartetotceeaceestedoartacticăşideacăutadeplinasin-ceritate…aducândcredinţalaidentitateaeideplină,eliminânddineaceeacedoaraparentestecredinţă,darcare,înrealitate,esteconvenţieşiobişnuinţă4.
Suntem invitaţi la un creştinism autocritic. Este necesar ca practica creştină să îndrume reflecţia, cu o muncă lentă de construire a unui nou model de a fi al Bisericii, care să evite peri-colele sectarismului şi ale religiei civile şi care să permită ... să continue păstrarea formei unei biserici misionare5.
Anul XIX, Nr. 52, iunie 2014 7
se face slujind
De aici apare insistenţa, apelul la mărturieavieţii. Suntem chemaţi la curajul de a da mărturie (parrhesia). Dar cum să înţelegem această mărturie a vieţii? Mulţi o înţeleg în moduri diferite: •ceea ce numim activitatepastorală sau apostolat•ceea ce numim comportamentpublic•ceea ce numim capacitatedeiniţiativă•participarea la sacramente şi la viaţa parohiei Mărturia vieţii însă pleacă de la mărturisitori sau martori. Iar oameni activi pastoral nu lipsesc, nici cei angajaţi public, nici cei care au capacitate de iniţiativă. Martori însă sunt cei care trăiesc iubirea lor faţă de Isus în privat şi în public, între zidurile casei cât şi pe stradă. Coerenţa dă soliditate mărturiei, durabilitate, respiraţie lungă. Cei mai mulţi dintre noi nici nu credem că aşa ceva este posibil sau că există. Ne-am obişnuit chiar şi în comunităţi să fim dispuşi de a discuta cu membrii comunităţii despre ceea ce facem împreună, dar despre ceea ce eu fac, nu. Despre ceea ce noi facem singuri nu suntem dispuşi de a discuta sau da mărturie nici măcar celor din comunitate, darmite celor din afară! Indiferenţa în privat (eu nu sunt coerent cu mine şi credinţa mea), indiferenţa în comuni-tatea mea religioasă (n-am de dat cont celorlalţi, deci nici mărturie). Din puţina mea experienţă, cine este coerent în singurătate, în privat cum spunem noi, are suficientă putere pentru a fi astfel şi în afara privatului.
Nouaevanghelizareînpracticaparohială
O statistică arată că zece la sută dintre americanii catolici care azi nu mai frecventează biserica erau cândva cei foarte activi în parohia lor. A cere de la oameni implicare multă în exterior, fără a pune accentul şi ei şi noi pe latura coerenţei interioare de rugăciune şi încredere în Domnul înseamnă a pregăti bazele pentru viitori nepracticanţi, viitori indiferenţi sau chiar atei. Numai martorii dau naştere martorilor. Apostolii dau naştere apostolilor. Ucenicii dau naştere ucenicilor. Iar Isus ne-a spus: mergeţi şi faceţi ucenici, ucenici ai Lui! Noua evanghelizare se va juca în întregime în capacitatea unei comunităţi de a avea şi crea ucenici coerenţi. Tocmai de aceea, noua evanghelizare nu este o problemă de o nouă tactică de cuceri-re spirituală. Pastoraţia noii evanghelizări este o chemare de a depăşi (dacă s-ar putea spune aşa) o pastoraţie de conservare (sau autoconservare) prudentă, trecându-se la capacitatea pastorală de a propune oa-menilor Evanghelia lui Cristos cu parrhesia, curaj. La aceasta se referă şi papa Francisc în mesajul său de pe 21/11/2013:
AparecidapropunesăpunemBisericaînstarepermanentădemisiune…catoatăactivitatea obişnuită a Bisericilor particulare să aibă un caracter misionar. Şiaceastaavândcertitudineacă ieşireamisionară,maimultdecâtoactivitate în-trealtele,esteoparadigmă,adicăesteparadigmaîntregiiacţiunipastorale. In-timitateaBisericiicuIsusesteo intimitate itinerantă,presupuneo ieşiredinnoiînşine,unmersşiunsemănatmereudinnou,mereumai încolo. ‘Sămergem înaltăpartecasăpredicămînsatelevecine,căcipentruaceastaamvenit’,spuneaDomnul.EstevitalpentruBisericăsănuseînchidă,sănusesimtădejasatisfăcutăşisigurăcuceeaceaobţinut.Dacăseîntâmplăaceasta,Bisericaseîmbolnăveşte,seîmbolnăveştedeabundenţăimaginară,deabundenţăsuperfluă,într-unanumitmod‘faceindigestie’şislăbeşte.TrebuiesăieşimdinpropriacomunitateşisăavemcurajuldeaajungelaperiferiileexistenţialecareaunevoiesăsimtăapropierealuiDumnezeu6.
8 Viaţa Fraternă
Noua evanghelizare
Oconvertireînpredicile,discuţiileşicatehezelenoastre
Nu va fi inutil ca fiecare creştin şi fiecare evanghelizator să aprofundeze în rugăciune acest gând: oamenii se vor putea mântui şi pe alte căi, mulţumită milostivirii lui Dumnezeu, deşi noi nu le vestim Evanghelia; dar vom putea noi să ne mântuim dacă, din neglijenţă, din teamă, de ruşine – ceea ce sf. Paul numeşte aroşidincauzaevangheliei – sau ca urmare a unor idei false, noi neglijăm să o vestim7? De ce evanghelizez? Pentru că sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru harul primit, pentru că sunt bucuros de a-l fi primit. Ceea ce face evanghelizarea nouă este că ea nu provine din datorie, ci din bucurie. Dăm din ceea ce avem mai preţios, pentru ca (1In 1,4) bucurianoastrăsăfiecompletă. Cateheza: centrată pe cei mici şi pe tineri, de obicei. Azi nu puţini specialişti sunt de părere că adulţii (mai ales ca familie) ar fi centrul catehezei.
Oconvertireîncolaborareadintrenoi
Aş dori să pornesc de la un citat pe care îl socotesc foarte interesant:
Dupăevenimenteletragicedin9/11,oechipădepsihologidinHarvarda“invadat”liniştităsistemulamericandeinteligenţăşispionaj.Echipa,condusădeRichardHackman,doreasădetermineceanumefaceeficienteechipeledeanaliştidesecu-ritate.Prinsupraveghere,interviurişiprinobservareaasutedeanaliştidin64dediferitegrupurideinteligenţăşispionaj,cercetăroriiaufăcutoierarhieaacelorechipe,delaceamaibunălaceamaiproastă.Apoiaualcătuitolistăcuceeaceeiconsideraucăarfifostoînşiruirecompletăafactorilorcaredeterminăcaoechipăsăfieeficientă–casădescopere,dupăceauintrodusdatele,căcelmaiimportantfactornuapăreapelistaalcătuităiniţialdeei.Factorulcriticnueraaceladeaaveastabilitateînmembriiechipeisaununăruljustdepersoane.Nueraaceladeaaveaoviziuneclară,provocatoare,şiplinădesens.Nueradefinireaclarăarolurilorşiresponsabilităţilor;nicipremiijuste,nicirecunoaşterile,niciresursele;şiniciunlidershipputernic.Maicurând,singurulfactorpredictivaleficienţeigrupuluieracantitateadeajutorpecareanaliştiişi-odădeauuniialtora.Înechipelecelemaiperformante,analiştiiinvesteaumulttimpşienergieînrepetarea,învăţareaşiconsultareacucolegiilor.Acestecontribuţiiîiajutaserăpeaceianaliştisă-şianalizezepropriilepresupuneri,să-şiumplegoluriledincunoştinţe,sădobândeascăacces lanoiperspective,sărecunoascătipareînaparentbucăţidiscontinuedeinformaţie.Înechipelecucelemai slaberezultate,analiştii seajutau foartepuţin întreei şi se străduiausăsedescurcesinguricumulteleinformaţiidinfaţalor.Numaicunoscândcantitateadeajutor-datcareexista,dejalepermiteacercetătorilordelaHarvardsăprezicăcuacurateţegraduldeefectivitatealfiecăreiechipedeanalişti8.
Anul XIX, Nr. 52, iunie 2014 9
se face slujind
Cred că acest citat spune multe (deşi este cam lung). Noi suntem obişnuiţi să lucrăm mult singuri. Noua evanghelizare ne cere mai mare eficienţă în vestirea Cuvântului tocmai pentru că timpurile de faţă cer mai mult de la noi. Asta înseamnă că cere de la noi să colaborăm mai mult, să ne dăm timp unii pentru alţii, sprijin, ajutor, informaţii, suport, etc. Cere o nouă men-talitate de echipă.
Concluzie
Noua evanghelizare va cere mereu de la noi un anumit tip de convertire, fie pe plan per-sonal (foarte important), fie pe plan pastoral şi comunitar (pentru a da mărturie ca Biserică). Practica noii evanghelizări pleacă de aici. Ori-zontul ei este acela de a fi capabili să ne trans-mitem credinţa omului de azi, de a-l ajuta – altfel spus – să se întâlnească cu Cristos, nu doar cu doctrina despre El.
Note: 1. BENEDICT XVI,Scrisoarea apostolică Portafidei(11 octombrie 2011), în «Il Regno Documenti» 56 (2011) 577-582.2. IOAN PAUL II, Omilia de la Sf. Liturghie la Sanc-tuarul Sfintei Cruci, Nowa Huta, 9 iunie 1979.3. Lineamenta,p.12;Instrumentumlaboris,nr.39.4. BENEDICT XVI, Discurscătrecatoliciiangajaţiînbisericășiînsocietate (călătoria în Germania, 25 septembrie 2011).5. Lineamenta,nr.8,p.40.6. Papa Francisc, mesaj video participanţilor la întâl-nirea-pelerinaj “Fecioara de Guadalupe, steaua noii evanghelizări în continentul american”: text publicat pe http://www.catholica.ro/2013/11/21/papa-fran-cisc-biserica-trebuie-sa-fie-permanent-in-misiune/.7. EN 80.8. Citatul provine din articolul scris de Fiona O’Reilly pe internet cu titlul “What is the single most impor-tant predictor of a group’s effectiveness?”, http://jeri-chotree.com/2013/11/16/single-important-predictor-groups-effectiveness/. Ea face referinţă (preluând și citatul) la studiul lui Adam Grant, “Givers take all: The hidden dimension of corporate culture”, publicat pe internet la adresa http://www.mckinsey.com/insights/organization/giv-ers_take_all_the_hidden_dimension_of_corporate_culture.
Pr. Corneliu Berea, SVD
Priorul, slujitorul comuniunii
Fără unitate, nu există speranţa unei slujiri curajoase şi totale a lui Isus Cristos. Individualismul dezbină şi opreşte comunitatea din mers. Priorul suscită unitatea în comunitate. În materie de detalii practice el indică mijloacele, dar în toate problemele importante ascultă consiliul înainte de a lua o decizie. Fraţii să rămână spontani faţă de el, dar să îşi amintească faptul că Domnul i-a încredinţat o misiune şi, prin urmare, să fie atenţi la ceea ce priveşte slujirea sa. Prin încrederea lor, fraţii îl reînnoiesc în seriozitatea vocaţiei sale pentru bucuria tuturor, dar prin spiritul micilor revendicări, ei îi imobilizează slujirea. Fiecare frate să i se încredinţeze, în particular, pentru a-şi spune temerile. Revolta manifestată în faţa celorlalţi contaminează. Ispititorul are armele cele mai bune pentru a despărţi ceea ce trebuie să fie unit. Să ne ferim de reacţiile puerile care acuză, în timp ce s-ar potrivi mai degrabă să ne acuzăm pe noi înşine. Când spiritul de perfecţiune constă în impunerea propriului punct de vedere ca fiind cel mai bun, acesta devine o rană în comunitate. Perfecţiunea este tocmai suportarea imperfecţiunilor aproapelui prin iubire. Priorul rămâne supus aceloraşi slăbiciuni ca şi fraţii săi. Dacă aceştia îl iubesc pentru calităţile sale umane, riscă să nu îl mai accepte în misiunea sa când îi sesizează greşelile.. Priorul numeşte un asistent pentru a-l susţine şi a asigura o continuitate după el.
Luarea deciziilor este o misiune responsabilă pentru prior. Să fie atent să nu supună, dar să edifice comunitatea în Cristos. Să caute darurile specifice fiecărui frate pentru a-l ajuta să le fructifice. Să nu considere misiunea sa ca fiind superioară, dar nici să nu o accepte cu falsă umilinţă, ci să îşi amintească doar că aceasta i-a fost încredinţată de Cristos, căruia va trebui să îi dea cont. Să distrugă în el tot autoritarismul, dar să fie fără slăbiciune în menţinerea fraţilor în planul lui Dumnezeu. Să nu îi lase pe cei autoritari să se impună şi să dea încredere celor slabi. Să se înarmeze cu milostivire şi să o ceară de la Cristos ca harul cel mai important pentru el.
Din Regula Comunităţii din Taizé
10 Viaţa Fraternă
Noua evanghelizare
Gabra m-au re-creştinizat
Cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla a fost să fiu misionară în mijlocul tribului nomad Gabra din nordul Kenyei din 2008 până în 2010. Nomazii, prin sim-plitatea şi înţelepciunea lor mi-au dăruit un sistem de valori care mă va însoţi toată viaţa. Evanghelizarea se face nu prin cuvânt, ba chiar nici prin faptă, ci prin a fi, a fi tu însuţi, autentic, este con-cluzia la care am ajuns după cei doi ani. Mi-am dat seama că oamenii Gabra nu au nevoie de misionari ca să aibă ce mânca sau pentru a fi educaţi prin deschiderea şcolilor şi a grădiniţelor şi nici pentru a fi vindecaţi cu ajutorul medi-camentelor, ci au nevoie de prieteni, care să îi însoţească pe drumul lor. Cred că un misionar trebuie să parcurgă următoarele etape în răspândirea Evangheliei: a întâlni, a cunoaşte, a împărtaşi, a se împrieteni şi a dărui. Evanghelizarea prin faptă – adica ultima etapă numită
adărui- aduce roade, după părerea mea, numai în contextul în care celelalte etape au fost parcurse – în special etapa de împrietenire -, altfel se riscă transformarea relaţiei dintre misionar şi băştinaş într-o relaţie nesănătoasă ca între un donator şi un nevoiaş. Gândul cu care m-am dus în misiune a fost să ajut pe cei saraci, să hrănesc pe cel flămând, să consolez, să încurajez etc. Gândurile mele erau biblice şi bine intenţionate însă, după o perioadă de adaptare – care la mine a durat aproape opt luni- mi-am dat seama că sunt naive şi discriminatoare, pentru că venisem cu ideea că ei sunt săraci şi au nevoie de ajutor. Deci, în mod inconştient m-am văzut în poziţia salvatorului trimis să ajute. Nu! Nu mergem în misiune săsalvam sau săajutăm, ci mergem să întâlnim oameni cu o altă istorie, cu o altă poveste de viaţă, care funcţionează după alte legi, după alte credinţe. În întâlnirea cu ei, evanghelizarea nu se face prin predici, ci se face prin per-soana misionarului. El este mesajul! Primii misionari în tribul Gabra, parintele Paul Tablino, Bartolomeo Venturino şi cei doi fraţi Richard şi Franz Tyroller, discutau în anii `70 despre cum să transmită mesajul creştin cât mai clar în contextul Gabra. Concluzia lor, după multe discuţii. a fost: Wearethemessage- Noi suntem mesajul! Parcurgerea etapelor mai sus numite nu poate fi făcută decât într-un context dat, şi anume, cel al faptei, al acţiunii. Am avut şansa de a lucra în domeniul educaţiei, ocupându-mă de 24 de grădiniţe şi 3 şcoli primare. Spun şansa pentru că, prin munca mea am cunoscut oameni de toate vârstele, de la păstori până la reprezentanţi în trib şi în sistemul educaţiei. Munca mea consta în organizarea grădiniţelor, de la administrarea mâncării şi materialelor didactice, până la organizarea şedinţelor cu părinţii, momente în care discutam dacă este necesar să trimită copiii la şcoală. Mulţi părinţi nu erau convinşi de necesitatea şcolii în contextul lor şi aveau argumente foarte bune împotriva şcolilor. De exemplu: cine se mai ocupă de noi şi de fratii lor mai mici, dacă ei sunt la şcoală; a doua întrebare: la ce-i ajută ce învaţă la şcoală în munca lor de păstori? Într-adevăr, mulţi copii nu s-au mai întors la păstorit după ce au terminat şcoala, ci s-au orientat spre alte locuri de muncă. Cea mai mare răsplată a muncii mele a fost împrietenirea cu educatorii şi cu ceilalţi reprezentanţi din sistemul educaţiei. Prieteniile nu au fost legate în scurt timp. Eu am avut nevoie de opt luni ca să-i întâlnesc, să-i cunosc, însă primele prietenii s-au legat după aceea. A fost emoţionant să vad cum educatorii nu mi se mai adresează ca unui şef – mă ocupam inclusiv de plata salariilor – ci ca unui prieten. La început veneau în misiune strict pentru anumite probleme legate de grădiniţe, însă mai târziu spuneau că voiau numai să mă salute şi să-mi povestească ce mai e nou în viaţa lor sau alte
Anul XIX, Nr. 52, iunie 2014 11
noutăţi din sat. Momentele în care stăteam, ascultam şi povesteam cu educatorii erau pentru mine cele mai frumoase momente din viaţa de misionară. Întâlnirile şi împărtăşirile cu educatorii erau o pregustare a Împăraţiei cerurilor. Împăraţia cerurilor este pentru mine atunci când oameni de religii şi credinţe diferite se întâlnesc, vorbesc şi râd fără diferenţe de nicio natură. Acolo cred că se arată Isus în persoana misionarului, care este o persoană liberă de orice pre-judecare, atunci când el reuşeşte, dincolo de propriile bariere, să iubească pe cel diferit....Şi Gabra sunt altfel...gândesc şi simt altfel decât noi, şi totuşi întâl-nirea şi împrietenirea cu ei este posibilă, ba mai mult decat atât, prietenia este un trebuie fără de care evanghelizarea nu ar fi posibilă. Acum doi ani am fost in vizita în Kenya. Am reîntâlnit educatorii de la grădiniţe şi copiii care erau deja în clasa întâi sau a doua. Educatorii au organizat o petrecere pentru mine, că am venit în vizită. Au taiat o capră şi au cumpărat Coca Cola şi Fanta – băuturi pe care le cumpără rar pentru că sunt scumpe. Gabra ştiu să sărbătoreasca viaţa şi să se bucure de ea. Un educator m-a invitat la el acasă ca să-i văd cel de-al doilea copil. Ei ştiu ce este esential în viaţă...mai mult decât noi. De asta afirm că Gabra m-au recreştinizat pentru că ei m-au învăţat mult mai mult despre Dumnezeu, decât pretindeam eu la început să-iînvăţ. Gabra cred că Dumnezeu e cel care dă viaţa cu ajutorul ploii. Datorită ei creşte iarba, animalele se îngraşă şi dau lapte mult, iar copiii şi familia lor primesc hrană din plin. Acolo unde este plinătate, abundenţă, acolo este prezent Dumnezeu şi unde e El, trebuie sărbătorit!
Gilberta Dietl
se face slujind
12 Viaţa Fraternă
Noua evanghelizare
Coborârea din liturgic în social
Dan-Gabriel Arvătescu născut la 22 mai 1960, la Câmpulung Muscel, judeţul Argeş. Este absolvent al Colegiului Naţional „Roman-Vodă”, promoţia 1979, şi al Universităţii de Medicină din Iaşi, Facultatea de Medicină Generală. Este medic primar chirurg, şef al secţiei Chirurgie din cadrul Spitalului Municipal de Urgenţă din Roman, din anul 2000. Este membru al Societăţii Române de Chirurgie, al Asociaţiei Române de Chirurgie Endoscopică şi al Societăţii de Istorie a Medicinei, filiala Roman. Este director general al Edi-turii „Papirus Media” şi coordonează diferite apariţii editoriale în calitate de editor. Este o prezenţă activă în viaţa culturală a Romanului.
Dan-Gabriel Arvătescu, este o personalitatecomplexăîncaresepoatevedeacelpuţin3ipostaze.Om religiosşitotodatăungânditorlipsitderadicalism.Înpropriilesaleconvingerielnudespartecatolicismuldeortodoxie, raţiuneade credinţă,adevăruldebineşi frumos. Dacă Dostoiewski spunea că frumuseţea va salva omenirea,Dan-GabrielArvătescususţine:ecumenismul va salva omenirea, singura cale de supravieţuire în viitor.
P.M.: Pentruînceput,vărugămsănespuneţicâtecevadespre activitatea dumneavoastră profesională? Cesatisfacţiivăaduce?
D-G.A.: Da, într-adevăr medicina este o profesie doar cu numele, pentru că dacă tratezi medicina ca o profesie nu ai nici o şansă să o practici până la pensie, te vei pierde. Me-dicina nu este o profesie în sine, este o vocaţie la fel ca şi preoţia. Dacă o faci ca activitate din care câştigi un ban şi numai acesta să fie scopul pentru care te duci la medicină, greşeşti. În medicină se câştigă prost, mai degrabă te faci barman sau benzinarul din colţ decât să te faci doctor. Me-dicina este o vocaţie, este o semi ştiinţă este o ştiinţă, până unde intuiţia, experienţa, flerul îţi alege calea pe care să mergi, din punctul acesta de vedere este şi o artă. O prac-tic de douăzeci de ani ca şi chirurg în Roman şi de vreo treizeci de ani de când am terminat institutul, prin urmare o viaţă de om. Satisfacţiile sunt de tot felul şi dezamăgirile sunt la rândul lor la fel, pentru că prin aceasta se caracterizează viaţa unui chirurg. Printr-o alternanţă ciudată şi stresantă de suferinţă şi grandoare. Meseria aceasta este cu dificul-tate şi prin atâtea intervenţii o firmă. Într-o zi din oboseală, pur şi simplu din greşeală îţi strici firma total şi poţi să plăteşti şi tu şi copii tăi până la adânci bătrâneţi, ce greşeşti în ziua aceea şi în momentul acela. Continui să cred că pe umărul fiecărui chirurg stă un înger care îl păzeşte.
P.M.: Domnuledoctor,v-aţidoritsădeveniţimedicsauaţifostîndrumatînacestsens?Cândaţidescoperitcăaveţimâini de chirurg?
D-G.A.: În familia mea există o tradiţie de 150 de ani de la 1852 primul medic cunoscut din familia mea a fost la Iaşi iar în prezent fiul meu cât şi eu suntem a 7 sau a 8 generaţie de medici în linie dreaptă fără discontinuitate. Fiul meu este în anul 5 de rezidenţiat obstetrică-ginecologie, este angajat la Universitatea din Braşov, îmi urmează.
Anul XIX, Nr. 52, iunie 2014 13
se face slujind
P.M.: Cums-adesfăşuratprimadumneavoastrăoperaţie?
D-G.A.: Prima mea operaţie s-a desfăşurat într-o noapte în ziua de 2 martie 1991. Eram re-zident în anul I, am fost chemat la sală pentru că rezidentul de anul III opera un apendic. Un doctor arab opera un apendic, m-am aşezat pe partea mea să asist la acea operaţie. Doctorul mi-a zis: Poftim, operează tu, te asist eu! De atunci încoace s-au scurs peste 15 mii de intervenţii.
P.M.: Ceînseamnămuncaînechipăînchirurgiemaialesîntimpulunoroperaţiidificile?
D-G.A.: Echipa este cel mai important lucru pe care îl înveţi în chirurgie, ea este prin excelenţă o muncă în echipă. Dacă nu ştii să faci echipă e bine să stai cuminte! Dar educaţia pe care o primeşti în acest mediu este spre prietenie, înţelegere, spre activitate în comun. Noi ne petrecem mai mult de jumătate de viaţă aici în secţie; cel mai rău lucru este să trăieşti într-o familie în care nu te simţi bine. Ca şef de secţie de atâţia ani am încercat să creez un mediu de lucru plăcut, să îţi facă plăcere să vii la serviciu aşa cum îţi face plăcere să pleci seara acasă liniştit la familia ta.
P.M.: Probabilcădupăabsolvireafacultăţii,puteaţisăoptaţipentrualtcentrumedical.Mulţimedicispecialiştipleacăastăziînstrăinătate.DeceRomanul?V-aalessaul-aţiales?
D-G.A.: Ca şi tatăl meu, ca şi bunicul meu sunt născut la Câmpulung Muscel judeţul Argeş. Muscelenii sunt un neam special, au format câmpul de rezistenţă împotriva comunismului. Tatăl meu avea o vorbă: Înviaţăoriceprostfaceceîiplace! Important este să faci ceea ce trebuie să faci. Există o responsabilitate! Mai spunea tatăl meu o vorbă ce mi-a fost ca moto toată viaţa: Toatăviaţatrebuiesătesimţiresponsabildeceva!Dacăîntr-unmomentalvieţiitesimţiatâtdebineîncâtnumaiainicioresponsabilitatefaţădenimenişifaţădenimicsăteîntrebidacăaimuritsaudacăaiînnebunit. Trebuie să fii responsabil să îţi urmezi calea şi să vezi care îţi sunt priorităţile căci tu nu exişti numai pentru tine ci pentru o mulţime de oameni care depind de tine. Am fost în Occident am lucrat ca să învăţ şi să vin acasă. Am fost la Padova, Hamburg, Strasbourg, perioade scurte ca să învăţ anumite tehnici şi să le învăţ să le aplic. Elementul care mă defineşte cel mai bine este viaţa socială. Dimensiunea socială dispărea dacă plecam dincolo. Aici reprezint ceva pentru cineva. Acolo nu reprezentam altceva decât serviciu. Aici merg pe stradă, întâlnesc oameni, scriu, particip la viaţa spirituală, culturală a oraşului. Lucrurile acestea mă definesc ca om. Acolo aş fi fost amputat!
P.M.:Cumvedeţimisiuneadechirurg,astăzi?CredeţicăjurământulluiHipocratearenevoiedeonouă(re)interpretarepentrusistemulmedicalromânesc?
D-G.A.: Esenţa jurământului hipocratic este valabilă şi astăzi. Am spus esenţa pentru că omul de când trăia prin peşteri nu a mai inventat vreun sentiment, doar le-a sublimat pe cele primitive. Tot aşa şi modalitatea în care medicul îşi priveşte pacientul nu s-a schimbat din antichitate până astăzi, a devenit în schimb mai complexă având în vedere evoluţia medicinii. Dacă aş fi maliţios aş spune că Hipocrate din Cos îşi permitea să scrie nu pentru arginţi pentru că toată insula Cos era a lui. Majoritatea medicilor în ziua de astăzi o duc mai greu nu doar financiar dar şi la siguranţa actului medical şi la modalitatea în care sunt respectaţi şi răsplătiţi de societate. Iată, un întreg complex de factori care îi alungă pe tinerii din România de astăzi. În primul rând nu este numai vina lor. De la jurământul hipocratic noi trebuie să luăm doar o anumită parte şi să nu uităm că de la Hipocrate încoace au fost zeci de alte jurăminte. Există un jurământ medical de o frumuseţe unică se numeşte jurământul lui Ibn Rochd (Averroes). Superb, o poezie! De la arabi noi civilizaţia occidentală am luat foarte multe cunoştinţe medicale, filosofice în general şi pe bună dreptate se spune că ştiinţa şi cultura antică a fost transmisă prin şcoala arabă.
14 Viaţa Fraternă
Noua evanghelizare
P.M.: Unchirurgmi-aspusodată:„amfăcuttotceeacemi-astatînputinţă…darsăştiicăDumnezeuestecelmaibunchirurg!”.Astăziştiinţa,printrecareşimedicina,şi-apierdutîncredereaînDumnezeu.Cepoziţiesăadoptămînfaţasupremaţieiştiinţei? D-G.A.: Eu nu am văzut chirurg care să nu fie credincios, care să nu îşi facă cruce în momentul unei operaţii dificile. Pericolul cel mai mare este să te crezi mai mult decât o unealtă. În momentul în care tu crezi că ai dat viaţă, ai greşit fundamental. Noi nu dăm viaţă, noi permitem viaţa să continue. Nu putem decât să îmbunătăţim calitatea vieţii. Dumnezeu are nevoi de unelte bune, cu o unealtă proastă nu poate lucra meşterul. Nu cred că medicina a păşit pe o cale ateistă din ceea ce văd în jurul meu. Într-adevăr există un soi de semidocţi care confundă termenii, planurile şi nu este numai vina intelectualului. Coborârea din liturgic în social este mai uşoară dacă o fac intelectualii, ei sunt cei mai buni purtători de mesaj. Viaţa trăită în afara credinţei nu are o finalitate.
P.M.: Medicul,preotul,scriitoriiauşansasăînsănătoşeascăomul.Aţiscrisocarte„Eu,chirurgul…”,ilustreazăoradiografieapersonalităţiidumneavoastrăsauonouămodalitatedeaînsănătoşiipacienţii?
D-G.A.: Aseară, mă întrebase cineva: pentru ce m-am apucat de scris? Chiar nu ştiu…! Aşa cum simţi nevoia să faci un lucru îl faci. Nu este o carte despre Eu chirurgul…, am scris doar un mini-eseu care i-a dat şi numele. Am folosit un stil propriu după care am aflat că este un stil inventat de către alţii prin Argentina. O modalitate de proză scurtă care se numeşte monolog-dialogat, monologul-adresat, face parte din proza contemporană. De exemplu: noi vorbim, eu vorbesc mai mult fac un monolog către tine dar ştiu cui vorbesc şi îmi adaptez ideile la omul din faţa mea. Nu am dorit să fac eseuri seci care să fie moralizatoare sau pedagogice, în cartea mea am lăsat liberă o anumită latură a structurii mele interioare şi anume: fantezia.
Eşti român în aceeaşi măsură în care eşti catolic, eşti român în aceeaşi măsură în care eşti ortodox.
În cartea mea am scris despre o maimuţă ce stă pe o cracă şi comentează la verii lui de jos. Un nebun stă în celula lui de vorbă cu un şoarece şi se întreabă vechea întrebare hegeliană: „Tot ceea ce este real este adevărat şi tot ceea ce este adevărat este raţional” şi atunci întrebarea pascaliană „şi dincolo irealul nu este adevărat”? Am încercat să schiţez viaţa şi trecerea dincolo din perspectiva unui gropar care sapă o groapă unui doctor. Am încercat tot felul de formule ciudate în care substratul să fie ca o pastilă care dacă îi iei glazura de pe deasupra e tare amară. Am încercat să strecor nişte întrebări grele într-o glazură plăcută ca cititorul să o accepte uşor mai ales într-o lume care a uitat să mai citească.
P.M.: Nicicălugăriiaflaţiînstareadesfinţenieşideharnusuntimuniînfaţabolilor,i-aţicunoscutpecălugăriifranciscanidatorităproblemelordesănătate?Cevăleagădefranciscanism?
D-G.A.: Nu, nici vorbă! În ceea ce priveşte franciscanii am cunoscut într-un oraş extraordinar de frumos, în Florenţa, într-o biserică un om pe care îl numesc de atunci prietenul meu pr. Eugen Răchiteanu. Mi-a deschis o anumită poartă a înţelegerii. Am avut ocazia să stau 3 săptămâni la Pa-dova şi în fiecare zi să mă duc la Santo, m-am apropiat de acest sfânt pentru că reflectă cel mai mult viziunea mea asupra sfinţeniei. Apropierea mea de biserica catolică s-a făcut prin franciscani. Ulterior am citit destul de mult viaţa Sfântului Anton de Padova, a Sfântului Francisc şi a Sfintei Clara. Am cunoscut la Institutul Teologic Franciscani oameni deosebiţi, intelectuali adevăraţi, cu o profundă spiritualitate, cu o apartenenţă clară şi de nediscutat la identitatea românească. Eşti român în aceeaşi măsură în care eşti catolic, eşti român în aceeaşi măsură în care eşti ortodox. Eu cred că Dumnezeu va realiza ecumenismul în ciuda piedicilor ridicate în calea acestei reuniri. Ecumenismul, singura cale de supravieţuire în viitor!
Anul XIX, Nr. 52, iunie 2014 15
În structura mea interioară nu este nici o urmă de radicalism. Aceasta este Biserica Naţională, aceasta-i cutare. Fiecare om are o libertate. Secolul acesta mai ales după conciliul Vatican al II-lea încearcă să răspundă la nişte întrebări ale omului. Una dintre problemele fundamentale ale omului: Dacă Dumnezeu există omul este liber? Dacă Biserica există omul este liber? Biserica să meargă către omul modern, către întrebările fundamentale. Unul dintre fraţii Karamazov al lui Dostoiewski spunea: Omenireaosămoarădeplictisealăîntr-unmarecăscat!. Şi ceea ce văd în jur este că nu ne mai interesează, suntem indiferenţi la toate, ne anonimizăm ca indivizi. Mesajul Bisericii trebuie adaptat la ceea ce este acum! Îmi place să cred că există o identitate spirituală a locului în care pentru nimic în lume nu îşi au locul radicalismul, extremismul şi xenofobia. Formarea mea a fost într-un spaţiu multicultural, etnic, religios. În momentul de faţă singura şansă pe care Europa o are este ecumenismul. Europa are nevoie de cele două braţe ale sale: catolicismul şi ortodoxia. O Europă fără catolicism este o Europă fără raţiune. O Europă fără ortodoxie este o Europă fără inimă. Şansa noastră este adevăratul ecumenism! Am să îţi relatez o întâmplare. Eram în Ţara Sfântă într-o excursie. Idioţi sunt peste tot, nu scapă nimeni de idioţi! Unul discuta pro catolic, unul pro ortodox dar în sensul radical al problemei. Dacă voi existaţi, noi nu existăm şi viceversa. Toată lumea într-un mediu închis polarizează unii într-o parte, alţii într-o altă parte! Pentru romaşcani radicalismul nu constituia o problemă. La şcoală am stat într-o bancă cu un foarte bun prieten care era catolic. Într-un discurs ţinut la voi la Institutul Teologic Franciscan, am reliefat 3 etape pentru real-izarea ecumenismului. Primul pas o cunoaştere profundă în tot ceea ce înseamnă spiritualitate. O altă etapă de a gândi care este destinul nostru comun de a raţiona, că nu avem altă şansă decât asta. În sfârşit să ajungem în inimă şi să ne iubim. Un ecumenism fără iubire nu poate să existe! Tot ceea ce s-a realizat de la Isus înspre noi în lumea aceasta s-a realizat prin iubire, nu prin raţiune goală, stearpă, dar prin iubire.
„Toată viaţa trebuie să te simţi responsabil de ceva! Dacă într-un moment al vieţii te simţi atât de bine încât nu mai ai nici o responsabilitate faţă de nimeni şi faţă de nimic să te întrebi dacă ai murit sau dacă ai înnebunit”
se face slujind
interviu realizat de fr. Mihai Percă
16 Viaţa Fraternă
Cultură politică şi spiritualitate
În încercarea de a nu expune într-un mod mediocru banalităţi de genul: ce a fost la început, cultura sau spiritualitatea? şi cum ele se întrepătrund, sau cine generează ce, m-am gândit să scriu despre ceea ce poate, ca popor, ne lipseşte cel mai mult, şi anume cultura politică. Titlul include şi «spiritualitate» pentru că scopul acestei reviste este de a împleti confluenţe interdisciplinare care-şi au sursa în gândirea şi practica creştină. În discursurile sale, Isus vorbeşte din abundenţă despre elemente politice şi despre care ar fi normele civice pe care creştinii trebuie să le aibă ca obiectiv. Prefer ca în acest articol să mă bazez pe două citate relevante pentru tema aleasă. Primul citat exprimă clar care ar trebui să fie poziţia creştinului în situaţii de cooperare de genul stat şi comunitate religioasă şi anume: DaţiCezaruluiceestealCezaruluişiluiDumnezeuceestealluiDumnezeu (Mt. 22, 21). Al doilea citat relevant pen-tru această temă reflectă poziţia privind valorile care ar trebui să guverneze un stat care anticipează ÎmpărăţialuiDumnezeu, spunând: ÎmpărăţialuiDumnezeunuestemâncareşibăutură,cidreptate,paceşibucurieînDuhulSfânt (Rom. 14, 17). Ţinând cont de aceşti parametri, putem analiza care ar trebui să fie relaţia creştinului cu statul, de unde şi relevanţa politicii. Tot de aici reies şi care sunt responsabilităţile pe care un creştin le are în raport cu obligaţiile politice care provin din îndemnul lui Isus. Înainte de a crea un portret al creştinului român care îşi asumă corect cultura politică care
Anul XIX, Nr. 52, iunie 2014 17
Noua evanghelizare
provine din obligaţiile creştineşti, poate că ar fi potrivit să vorbim despre ceea ce Biserica şi creştinul nu ar trebui să facă. Pe de altă parte, actuala cultură politică exprimă un schimb între Biserică şi partide. Putem vorbi oare de o negociere care poate presupune rezultate pe termen lung faţă de comunitatea creştină locală? De exemplu: susţinerea constantă a serviciilor sociale desfăşurate de către organizaţii calificate şi cu experienţă? Sau lobby pentru acordarea mai multor fonduri judeţene pentru programul de AfterSchool condus de către şcoală sau de către ordine religioase? Cultura politică care izvorăşte dintr-o profundă înţelegere a mesajului lui Cristos dă naştere iniţiativelor pe care le-am amintit mai sus. Campania electorală pentru alegerile europarlamentare ar fi putut să fie un astfel de prilej pentru creştinii care vor să-şi exerseze cultura politică. Din păcate, nu a fost aşa, sau a fost prea puţin vizibil în media. Am ales în continuare acceptarea multor forme comode de afişare în public a unor persoane care nu slujesc comunităţii după modelele date de Cristos: pacea şi dreptatea. Sartre spunea: l'enferc'estl'autre. Oare putem spune acelaşi lucru şi despre cei de care an de an nu suntem mulţumiţi, dar îi votam la 4 ani? Până la urmă, ei ne reflectă pe noi ca spirit şi comportament. Iar dacă ei ne reflectă pe noi, înseamnă că problema este a noastră si am căzut testul lui Cristos care într-un mod simplu îndeamnă la promovarea valorilor menţionate mai sus. Să fie roadele culturii politice cele care creează liderii sau sunt liderii cei care creează cultura politică? Nu ştiu. Poate că şi una şi alta. Dolce far niente este o veche zicala care portretizează foarte bine delăsarea interesului privind cultura politică. Sau un alt mod de a spune: nuneda,darnicinuneia. Asemenea atitudini nu aparţin unui creştin care îşi ia în serios rolul de lucrător la «Împărăţia lui Dumnezeu». Cultura politică dezvoltată de creştinism a dat omenirii mulţi gânditori. Cel mai de seama este sfântul Thomas Morus, care prin cartea sa, Utopia oferă o definiţie simplă a politicii: un exerciţiu de observaţie critică a realităţii şi un răspuns ideal dat observaţiei respective. Cultura politică nu se poate impune dar se creează de-a lungul multor generaţii şi se cultivă, mai ales de către formatorii de opinie, în cazul creştinilor fiind vorba de preoţi. Oare s-ar putea să ne gândim la un an pastoral dedicat implicării în politică, după modelul lui Morus? Adică reflecţii asupra conştiinţei pentru binele societăţii? Dacă aş fi franciscan, ţinând cont de angajamentul lui Francisc faţă de creaţie, poate că ar fi corect să fi votat cu Partidul Verzilor. Ei, după scandalul cu doamna verde de la Bihor şi vânzarea lo-curilor de observator, m-aş lăsa lehamite. Cu toate că nu aş fi votat cu verzii, mă gândesc la cuvintele lui Dante care îi pune în cel mai întunecat loc din infern pe cei care îşi menţin neutralitatea în timpuri de criză morală.
Iulian Bulai
18 Viaţa Fraternă
Franciscan de la Francisc
Francisc, un om radical, coerent, curajos, bucuros, evanghelic, sfânt şi umil. Iată câteva caracteristici a unui om a cărui carismă este încă îmbrăţişată de mulţi oameni. Dorinţa lui de sfinţenie s-a maturizat de la o zi la alta prin trudă şi renunţări. Francisc a fost un om care nu avea alt scop, decât acela de a se uni în toate cu Cristos. Rămânem adesea uimiţi de forţa cu care Francisc şi-a transformat viaţa. Cred că pe lângă dorinţa lui puternică de con-vertire şi de sfinţire, caracteristica care l-a marcat pe Francisc este umilinţa. Vă invit să reflectăm asupra acestei atitudini, care cred că este esenţială în unirea cu Dumnezeu. Ştim că Francisc, în toate lucrurile pe care le făcea, nu căuta niciodată mândria, fala deşartă. De ce oare? Eu m-am întrebat de multe ori. Nu ar fi fost normal, uman vorbind, să arate o oarecare formă de mândrie? Cred că da. Dar Francisc a căutat altceva. Ce anume? Doar un om dedicat cu
totul lui Dumnezeu cred că ştie răspunsul cu adevărat. Atitudinea de umilire profundă, acea umilire care îl caută pe Dumnezeu este rezervată persoanelor doritoare să-l întâlnească pe Dumnezeu, care caută sensul vieţii. Putem distinge două sau mai multe tipuri de umilinţă. Acea umilinţă care pentru unele per-soane se află în ADN-ul lor, acea capacitate de a te înjosi şi de a te retrage în anumite circumstanţe; apoi sunt persoane care se folosesc de umilinţă pentru a obţine ceva, o umilinţă folosită ca mijloc de a obţine ceva, un fel de capul plecat sabia nu-l taie; apoi sunt persoane care apelează la umilinţă pentru că în anumite circumstanţe nu sunt capabile, sau aşa cred ele, că pot face faţă la provocările vieţii; etc. În cazul lui Francisc cred că umilinţa, în raport cu fraţii săi, cu ceilalţi oameni, s-a născut din dorinţa de al vedea pe Cristos în ceilalţi, de a vedea nevoile semenilor, de a se asemăna cu Cristos. Să ne gândim: în majoritatea acţiunilor noastre, de câte ori nu căutăm satisfacerea nevoilor noastre, de câte ori nu căutăm să creăm o imagine pozitivă despre noi înşine, imagine care, bineînţeles, trebuie să o observe cel de lângă noi? Un lucru e sigur: există în structura noastră umană o dorinţă de a interprinde acţiuni care să ne creeze o personalitate puternică, o personalitate de referinţă pen-tru alţii, o personalitate care să alimenteze un EU puternic, care să domine, o nevoie de a şti că noi suntem cineva. De aceea, de multe ori, întâlnim persoane pentru care cuvântul umilinţă, sau poate numai un mic gest de umilinţă, creează repulsie. De aceea Francisc este un model, deoarece pentru el alimentarea Eu-ului nu a mai contat. Mă fascinează Francisc, fiindcă a ştiut să transforme umilinţa în bucurie şi caritate, într-o stare de viaţă unică. Aceasta este o viziune asupra umilinţei trăită de Francisc, care probabil o poate identifica oricine îi citeşte biografia. Bineînţeles, umilinţei îi aparţin interpretări mult mai spirituale, mai pline de sens. Dar vă invit să ne imaginăm o mică comunitate, civilă sau religioasă, în care membrii ei ar căuta o atitudine naturală de umilinţă plină de bucurie şi caritate, o umilinţă care te face să vezi mai întâi nevoia celuilalt, nu a ta, o umilinţă care te-ar împinge spre plecăciune în faţa celuilalt. Câte conflicte nu s-ar aplana, câtă armonie ar exista, câtă iubire…? dar să nu ne imaginăm lucruri prea frumoase, ci să rămânem totuşi pe pământ, nu e chiar aşa de uşor. Umilinţa îmbracă multe forme. Cred că adevărata umilinţă este caracterizată de dragoste şi bucurie. Şi nu în ultimul rând să nu uităm că umilinţa este una dintre cele mai frumoase virtuţi, dar în acelaşi timp cea mai grea. Cred că această virtute trebuie pusă pe primul loc în atitudinile noastre de fiecare zi; deşi ne face să ne simţim mici în faţa semenilor noştri, poate neînsemnaţi, totuşi în ochii lui Dumnezeu, probabil, este cea mai plăcută atitudine. A şti să te umileşti din dragoste şi cu bucurie, este calea care te duce cel mai repede la întâlnirea cu Cristos, care să nu uităm şi el a venit în această lume în umilinţă.
fr. Felix-Marian Blaj
Umilinţa cadragoste şi bucurie
Anul XIX, Nr. 52, iunie 2014 19
Franciscan de la Francisc
Noua evanghelizare franciscană
Putem vorbi de o nouă evanghelizare franciscană? De o reîntoarcere la fundamentul creştinismului apostolic? Semnifică nouaevanghelizare refacerea fundamentului creştin al societăţii umane? Fratele nostru, Sfântul Părinte Francisc, probabil, ne-ar spune nouă astăzi: Euam făcutparteamea,înceeacevăpriveştepevoisăvăînveţeCristos! Fiecare dintre noi, urmându-l pe Sfântul Francisc, trebuie să trăim şi să vestim Evanghelia. Deoarece credinţa nu este doar un dar dat persoanei dar semnifică şi o misiune către ceilalţi. Credinţa autentică este întotdeauna apostolică şi profetică. Conciliul Vatican al II-lea în Adgentes, la nr. 5
afirmă: Domnul Isus, încăde la început, a chemat laSinepe cei pecarei-avoit...şiarânduitdoisprezecesăfiecuElşisă-itrimităsăpropovăduiască (Mc 3, 13). Astfel Apostolii au fost seminţele Noului Israel şi, în acelaşi timp, originea ierarhiei sacre. Apoi, după ce prin moartea şi învierea Sa a împlinit în Sine tainele mân-tuirii noastre şi ale reînnoirii tuturor lucrurilor, Domnul, dobândind toată puterea în cer şi pe pământ, înainte de a fi înălţat la cer Şi-a întemeiat Biserica drept sacrament al mântuirii şi i-a trimis pe Apostoli în lumea întreagă precum şi El fusese trimis de Tatăl, poruncindu-le: Mergeţi şi învăţaţi toate neamurile,botezându-i în numeleTatălui şi alFiului şi alDuhului Sfânt,învăţându-i să păzească toate câte vi le-am poruncit (Mt 28, 19-20). MergeţiînlumeaîntreagăşivestiţiEvanghelialatoatăfăptura.Celcevacredeşisevabotezasevamântui,iarcelcarenuvacredesevaosândi (Mc 16, 15). Astfel vroia şi Sfântul Francisc să-i vadă pe cavalerii domniţei sărăcii: săraci, umili, dar bucuroşi interior şi exterior, ducând lumii mesajul de bucurie ca trubaduri ai Domnului. Principiul spiritualităţii Sfântului Francisc era adeziu-nea la Cristos, însă această adeziune nu a fost un concept teologic
sau un ideal abstract. Francisc refuza orice originalitate în voinţa sa de a-l urma pe Isus Cristos, în a-l imita selonlalettre, în spiritul Evangheliei. A urma exemplul lui Isus Cristos înseamnă într-un mod special să trăim după forma Sfintei Evanghelii, iar în acest sens Sfântul Francisc scrie Testamentul său: ÎnsuşiCelPreaînaltmi-arevelatcătrebuiesătrăiescdupănormaSfinteiEvanghelii;iareuamcerutcaaceastasăfiescrisăînpuţinecuvinteşiînmodsimplu,iardomnulPapămi-aconfirmat-o. Aceasta ne-o confirmă şi Sfântul Părinte Papa Francisc care ne trimite în lume la periferie către cei bolnavi, săraci, către cei marginalizaţi. Aşadar, să nu fim păsări închise într-ocolivie în structurile societăţii dar păsăricălătoare adică misionari, pentru că: Timpuls-aîmplinit.ÎmpărăţialuiDumnezeuesteaproape. (Mc 1,15).
fr. Mihai Percă
20 Viaţa Fraternă
Cultură şi spiritualitate
Două lumi care păreau a se ignora una pe alta, două mentalităţi care se „luptau” pentru acelaşi Adevăr, în ultimii 50 de ani au încercat să construiască acelaşi pod, unii dintr-un capăt alţii din celălalt, peste acelaşi râu al istoriei, pentru ca la mijlocul podului să construiască o scară spre cer. Se împlinesc 50 de ani de când s-a înfiinţat comisia pentru dialogul interreligios, comisie care nu are rolul de a converti pe nimeni, dar de a dialoga, de a crea o legătură şi cu cei care nu sunt de aceeaşi credinţă. Şi, după cum spunea şi Papa Francisc, „a dialoga nu înseamnă a renunţa la propria identitate când se merge în întâmpinarea celuilalt şi nici a ceda la compromisuri cu privire la credinţa şi la mora-la creştină”. Dimpotrivă, „adevărata deschidere implică să ne menţinem fermi în propriile convingeri mai profunde, cu o identitate clară şi bucuroasă” (Evangelii gaudium, 251) şi prin această deschidere să se caute a se înţelege motivaţiile celuilalt. De asemenea, această deschidere trebuie să fie capabilă de relaţii umane respectuoase, convinşi fiind că întâlnirea cu acela care este diferit de noi poate să fie ocazie de creştere în fraternitate, de îmbogăţire şi de mărturie. Pe de altă parte dialogul interreligios în toţi aceşti ani a însemnat căutarea prieteniei şi re-spectului precum şi cunoaşterea mai profundă a tradiţiilor religioase diferite de cea a fiecăruia dintre noi. Prieteniile se leagă în timp şi prin acţiuni constructive venite din ambele părţi, de aceea, pare că acest dialog interreligios merge foarte greu. Dar nu este aşa. În ultimii ani ai secolului trecut şi primii ani din secolul în care trăim, fluviul istoriei a fost învolburat de conflicte puternice, pornite de la in-terese egoiste, politice, economice şi chiar religioase, dar care numai prin rugăciune şi dialog au dus la pace şi bună înţelegere între oameni. Dialogul interreligios este muzica inimilor care cântă cântul lui Dumnezeu. Este ca şi cum ne-am ruga în toate limbile pământului şi suntem ascultaţi de aceeaşi ureche şi înţeleşi de aceeaşi inimă. Indiferent cum l-am numi pe Dumnezeu sau cum l-am simţi, într-un dialog interreligios nu arătăm altceva decât faptul că ne rugăm, că avem nişte idealuri, că putem trăi într-o societate în care celălalt este diferit. Dialogul interreligios este o pârghie a unităţii în diversitate în care suntem sub acelaşi cer şi mângâiaţi de acelaşi soare. Ce anume a stat în calea acestui dialog al cunoaşterii şi prieteniei? Este în primul rând frica, care poate avea diferite forme: frica de tradiţia religioasă a celuilalt; frica de a fi atraşi de o tradiţie sau alta, frica de necunoscut ş.a. Toate aceste frici pot fi depăşite printr-o credinţă fermă, prin cunoaştere şi, în primul rând prin rugăciune. Dialogul interreligios este aşadar, modalitatea de a ne depăşi aceste frici şi de a face ca împreună să ajungem la acelaşi scop, indiferent cum l-am numi.
Adrian Enăşel
Dialogul interreligios
Anul XIX, Nr. 52, iunie 2014 21
Pe una din treptele piramidei luiMaslow găsim şinevoia de siguranţă. Asta pentru că instinctul de conser-vareapare şiprintreoameni.Avantajulnostruecăputemorganizaraţionalzecidemetodedeanesimţiînsiguranţă.Asemănătoranimalelor,uneorirecurgemlaforţabrută,darnuacestaneestespecificulînprotejareaspeciei. Nevoia de siguranţă derivă din felul în care esteînţeleasă natura şi mediul înconjurător şi mai ales dinpercepţiaceluilalt.Psihologiilesocialeşitotodatăethos-ulco-munitarsuntoconcretădovadăamoduluiîncareunpoporîşipriveştemembrii,străinii,duşmanii.Trecândprinfiltrulunordefinitetipare,celălaltesteîncadratîntipologiimenitesăajutelaacceptareasaurespingerealui. Despre această trecere sunt aceste rânduri…Totodată,şidesprefaptulcămaisuntşioamenicarestricătiparele.
zidurişi speranţe
DacăZidulPlângerii,rămăşitafastuosuluitemplusolomonic,con-stituiepentruevreiidepretutindenisemnuluneiidentităţireligioase,darmaialesunmodprivilegiatdeaseadresaDumnezeuluipărinţilorlor,lanici10kmdeIerusalimsemairidicăunzid.AcestaestesemnulidentităţiipoliticeaIsraeluluicare,prinsutedekilometridebeton,vreasăasigureprotecţiaisraelienilordeatacurileviolentealepalestinienilor. S-aconstruitunzidalsegregării,obarierăcareseparăoameni,lo-curi.Istoriaomeniriiacunoscutmaimultezidurideacestgen.Toateaveauoideologieînspate,toatesunturmauneifalseideidesiguranţă. Ceiaproape700dekmdebetonsuntoîncălcareflagrantăadrep-turiloromului.Selimiteazăaccesullaeducaţie,îngrijiremedicală,locuridemuncă,etc. Un ingenios artist britanic, Banksy, s-a decis să de o altă citirenunanţelordegri.Ajunsînaceazonă,apictatoseriedeimaginipeanu-miteporţiunialezidului.Ceeaceaspusprindesenelesaleareoputernicăconotaţiepoliticăşisocială.Nusuntpreamultedesenepentrucăunbătrâni-a spus nu vrem ca zidul ăsta să fie frumos, el este urât şi trebuie urât! Marginile paginiisuntdoartreiexemplealeopereisale. Unalomcuocreativitatecontagioasă,PapaFrancisc,întimpulvizitei sale înŢaraSfântă, a făcutooprireneprogramatăpentru avedeaacestzid.Câtevafotografiil-ausurprinslângăunmesajdestinatcusiguranţălui: avem nevoie de cineva care să vorbească despre dreptate! Mesajulagăsitlocîncuvântărilesuveranuluipontif.Lafelcaînainte,apelulsăulapaceşidreptateesteunultotmaipregnant. Roadelelucrătorilorpentrupacenusuntmereuvizibile,daracums-aîntâmplatcevadiferit.Preşedintelepalestinianşicelisraelianaurăspunschemăriipapeideareconsiderarelaţiiledintreceledouăţări.ÎngrădinileVatincanului,alăturidepatriarhulBartolomeu,ceipatruauplantatunmăslincasemnalcomuniuniişifraternităţii. Hendrixspuneacătrebuie să le dai oamenilor ceva la care să viseze. Cam aşaseîntâmplăcândoameniicreativişisinceriştiusăîmpartădinbucuriilevieţiilor.Adasperanţăînseamnăacreaferestreacoloundesuntcammulteziduri.
fr.Dan-CiprianVătămănelu
22 Viaţa Fraternă
Cultură şi spiritualitate
Pedagogiapăcii
Deși societatea modernă are pretenția de a fi recunoscută, tocmai datorită modernității”sale, garantă a drepturilor și demnității umane, nu putem să nu remarcăm cu mâhnire și indignare, că, une-ori sau de multe ori, mijloacele prin care încearcă să păstreze aceste obiective sunt total contradicto-rii cu scopul propus. Spre exemplu, se întâmplă ca dreptul la viață să însemne în același timp și dreptul de a opri cursul vieții (avortul sau eutanasia) sau – asupra acestui aspect aș dori să mă opresc – drep-tul la o viață pașnică să fie asigurat prin… război/violență. În repetate rânduri, am putut observa că națiunea, despre care se spune că este cea mai liberă și mai democratică, atuturorposibilităților, și care se dorește a fi un pion important al păcii în lume, SUA, a apelat și apelează deseori la forță pentru a impune pacea. Este ciudat să constatăm că în această lume ce se revendică evoluată persistă încă războaie, mai multe și mai sângeroase decât în antichitate chiar. Și nu numai în zonele clasice de conflict, precum Orientul Mijlociu, Africa sau America Latină, ci chiar în Europa (Bosnia-Herzegovina, Ucraina). Manifestarea violenței, pentru că în fond despre aceasta este vorba, nu se rezumă însă doar la con-flictele armate; începând cu violența domestică, continuând cu fundamentalismul și fanatismul re-ligios și terminând cu terorismul și criminalitatea internațională, violența se configurează în vari-ante nebănuite. Cultura toleranței și a dialogului promovată astăzi nu reușește încă să stopeze aceste manifestări. Însă, tocmai dorința profundă de pace este o mărturie că vocația înnăscută a omului nu este violența, ci pacea, că omul este făcut pentru pace care este un dar al lui Dumnezeu (Benedict XVI). Nu putem nega că tentația violenței se află în noi la orice pas. În primul rând, ea se arată prin cuvinte și expresii belicoase. Auzim mereu, mai ales în situațiile dificile ale vieții, că omul trebuie să lupte, să se bată, să se războiască, pentru a
reuși ceva. În sport, mai ales în fotbal, meciul este prefațat de războiul declarațiilor sau de un războipsihologic, iar atunci când începe partida, comenta-torii se grăbesc să constate începereaostilităților sau că seduc luptegrele în careu. Nici spațiul religios nu este scutit de acest fel de formulare. Prin urmare, există ordinul religios al Companiei lui Isus, al Le-gionarilorluiCristos și, bineînțeles, atât de populara ArmataMaicii Domnului. Amintindu-le, nu doresc să dubitez de validitatea alegerii acestor nume sau de importanța pe care o au în viața Bisericii. Știm că istoria lor este legată tocmai de necesitatea stabilirii unui alt tip de relație, mai pacific, între oameni decât cel propus de societatea timpului. Chiar Biblia nu se sfiește să utilizeze termeni sau imagini care și astăzi scandalizează prin violența lor. Isus însuși este nu-mit Mesia, la vremea aceea, dar și astăzi, termen cu o conotație politică și războinică. Tocmai de aceea e necesar să interpretăm aceste cuvinte și situații în spiritul Bibliei și al lui Isus. În ciuda aparențelor, Vechiul Testament ne descrie un parcurs al omului către dobândirea sen-timentului și stării de pace (ebr. shalom) care se obține numai în relație cu Dumnezeu. Prima acțiune menționată cu termenul de păcat (ebr. hātā’) nu este neascultarea lui Adam, ci păcatul de violență al lui Cain (Gen 4,7), păcat care continuă prin descendența sa, prin Lameh, care promite răzbunare nemăsurată (deșaptezecideoricâteșapte) împotriva celui care greșește împotriva sa. Capitolul 4 din Cartea Gene-zei care tratează despre păcatul violenței se termină totuși optimist: lui Adam i se naște un nou fiu, Set, căruia i se naște Enos; de atunci,–menționeazăBib-lia–auînceputoameniisăchemeNumeleDomnului (Gen 4,26). În viziunea autorului acestui capitol, lanțul violenței poate fi întrerupt numai de invocarea Nu-melui Domnului. Cu alte cuvinte, am putea spune că în acest context apare religia, după cum o arată și termenul ca atare, re-legarea omului la Dumnezeu, iar prima sa consecință este pacea, sentimentul de împlinire totală pe care omul îl dobândește doar prin legarea de Dumnezeu. În toată istoria sa zbuciumată de conflicte, Israelul privește cu încredere la
Anul XIX, Nr. 52, iunie 2014 23
Cultură şi spiritualitate
promisiunea divină exprimată astfel de profetul Isaia, într-un text mesianic: Voirevărsaasupraluipaceacaunșuvoi (Is 66,12). Într-adevăr pacea făgăduită a fost revărsată prin Cuvântul întrupat, Mesia, principele păcii. Primul discurs al lui Isus, în Evanghelia după Matei, privește tocmai împlinirea acestui deziderat prin enunțarea Fericirilor, între care și aceasta: Fericițifăcătoriidepace,pentrucăeivorfinumițifiiiluiDumnezeu (Mt 5,9). Pentru evanghelistul Matei, fericirea, mai mult decât o realitate (precum la evanghelistul Luca), este o promisiune, o veste bună și de aceea consti-tuie nucleul evangheliei lui Isus. Textul fericirilor nu face recomandări morale a căror împlinire să asigure la un moment dat, în viitor, în viața veșnică, moti-vul unei recompense. Ea este o promisiune adresată celor care se lasă călăuziți de exigențele adevărului, dreptății și iubirii. Astfel, fericirea nu este un scop în sine, ci o cale de străbătut, constituie mediul în care ucenicul lui Isus crește în comuniunea cu Maestrul și cu ceilalți discipoli. De fapt, în limba ebraică, cuvân-tul fericit (’ashar) provine de la rădăcina verbală ashr care înseamnă aînainta, amergeînainte, aprogresa, apersevera. De aceea, unul dintre traducătorii Noului Testament, evreu, André Chouraqui, redă astfel textul fericirilor Înainte,voi,făcătorilordepace…”. Cuvin-tele lui Isus devin astfel o încurajare, o promisiune de asistență, față de cei care îl urmează pe calea iubirii trasată de el, o cale, la prima vedere, sortită eșecului. Fericirea anunțată de Isus reia promisi-unea repetată de Dumnezeu aleșilor și profeților săi din Vechiul Testament: Eu voi fi cu tine. Acesta reprezintă motivul pentru care fericirea nu depinde de un lucru anume, de o relizare personală, ci de legătura omenescului cu dumnezeiescul; fericirea provine dintr-o relație de încredere filială față de Dumnezeu. Etica păcii devine așadar o etică a comuniunii și a împărtășirii cu Dumnezeu și cu aproapele. Dacă la baza raporturilor umane stau alte criterii, precum cele utilizate curent de societatea modernă, ca de exem-plu, puterea sau profitul (într-un interviu recent acor-dat ziarului LaVanguardia, papa Francisc afirma că războaiele se fac pentrua restabili bilanțurile eco-nomicedeveniteidolatrie), iar instrumentele culturii și educației sunt exclusiv tehnica și eficiența, pacea nu poate fi atinsă cu adevărat. În viziunea lui Isus, la pacea adevărată se ajunge… pierzând: Dacăbobulcăzutînpământnumoare,nuaducerod (In 12,24).Acest fel de a gândi, evident, este inacceptabil pentru cel care pierde din vedere dimensiunea transcendentă
a omului. Mediatorul de pace, fără Dumnezeu, nu este decât un mijlocitor de compromisuri care expiră odată ce se schimbă interesul; pacea realizată este iluzorie întrucât îi lipsesc crite-riile stabile, absolute pe care i le-ar oferi Dum-nezeu, adică iertarea, milostivirea, iubirea. Papa Francisc amintea că, pentru a face pace, este ne-voie de mai mult curaj decât pentru a începe un război. Într-adevăr, iubirea și iertarea presupun deseori eșecul interesului personal, renunțarea la sine în favoarea celuilalt. Exemplul lui Isus și al celor care l-au urmat cu fidelitate stau mărturie însă că merită acest sacrificiu. Așadar, mijlocul propus de Cristos uce-nicilor pentru a construi pacea în lume nu este în nici un caz violența, răzbunarea, care sunt expre-sii, în primul rând, ale frustrării și incapacității de a accepta alteritatea și ale lipsei păcii în sufle-tul propriu. Singurul remediu rămâne porunca iubirii. Nu prea mai rămâne loc de interpretări și explicații care să ne justifice atitudinea contrară. Este clar în același timp că violența nu poate fi acceptată pasiv. Isus îi cere lămuriri slujitoru-lui marelui preot asupra motivului pentru care îl pălmuiește. Iubirea și iertarea sunt sentimente care implică atitudini active, deschidere, dialog, expunere, cu riscul de a primipalme, de a fi în situația de a ne lepăda de noi înșine pentru a putea duce crucea. Chemarea lui Isus prin enunțul aces-tei fericiri-promisiune ne obligă să susținem o adevărată pedagogie a păcii după măsura iubirii divine, încă din familie. În virtutea responsabilității noii evanghelizări, Biserica și în special comunitățile religioase au datoria de a contribui la renașterea spirituală și morală a societății, confirmând că numai prin întâlnirea cu Cristos putem dobândi calitatea de făcătoridepace, promotori ai culturii vieții, dreptății și ai iubirii. Pedagogia păcii cere prin urmare o bogată viață interioară, dorința sinceră de real-izare a binelui comun, a respectului reciproc, a răspândirii mentalității iertării, compasiunii, solidarității (Benedict XVI) și, fără a-l uita pe sfântul Francisc, umilinței (FF 162).
pr. Cristian Clopoţel
24 Viaţa Fraternă
Cultură şi spiritualitate
Evangelii gaudium - recenzie -
Am intenţionat să fac această recenzie, a primei exortaţii apostolice a papei Francisc,Evangeliigaudium (Bucuria Evangheliei), deoarece, am rămas impresionat de preocuparea Sfântului Părinte, pentru vestirea Evangheliei. Ieşiţilaperiferie! Aceasta este o problemă actuală. În simplitatea ce-l caracterizează, papa propune/schiţează câteva căi de angajare pastorală, care să ne îndemne la o nouă etapă de evanghelizare, evanghelizare la care cu toţii suntem chemaţi să luăm parte cu bucurie şi disponibilitate şi niciodată cu ofaţădeînmormântare (10). Exortaţia apostolică Evangeliigaudium a Sfântului Părinte Francisc despre vestirea evanghe-liei în lumea actuală, a fost publicată cu ocazia încheierii Anului Credinţei, pe 24 noiembrie 2013. Ceea ce impresionează încă din primele pagini ale acestei exortaţii, este invitaţia de a vesti cu bucurie Evanghelia, de aceea - în Evangeliigaudium – cuvântul bucurie apare în tot textul de 59 de ori. Fiind vorba despre o exortaţie apostolică, putem observa că are un stil şi un limbaj propriu, papa foloseşte un limbaj pastoral sau mai bine spus colocvial. De asemenea, se poate observa că în redactarea acestei exortaţii papa a ţinut cont de documentele din Conciliului Vatican II, de exortaţii apostolice precum Evangeliinuntiandi a lui Paul al VI-lea, şi la altele post-sinodale precum Christifideleslaici;Familiarisconsortio;Pastoresdabovobis;EcclesiainAfrica,inAsia,inOceania,inAmerica,inMedioOriente,inEuropa;VerbumDomini. De asemenea, acordă o atenţie deosebită conferinţelor episcopatelor Latino-Americane, precum şi documentelor de la Puebla şi de la Aparecida; la cea a Patriarhilor Catolici din Orientul Mijlociu în a XVI-a Adunare; la cele ale conferinţelor episcopale din India, Statele Unite, Franţa, Brazilia, Filipine şi Congo. Evangeliigaudium, este structurată în cinci capitole ce constituie fundamentul viziunii papei Francisc pentru noua evanghelizare: 1. Transformarea misionară a Bisericii, 2. Criza angajării comu-nitare, 3. Vestirea Evangheliei, 4. Dimensiunea socială a evanghelizării, 5. Evanghelizatori în duh. În primul capitol, Sfântul Părinte ne invită la dinamism, la aieşiînlume. Biserica este chemată să iasă din ea însăşi pentru a-i întâlni pe alţii. Toţii suntem invitaţi să ieşim din propria comoditate, să avem mai multă iniţiativă în a-l face cunoscut pe Isus. Evanghelizatoriidobândescastfel«miro-suloilor»,iarcesteaascultăglasullor(24). În acest sens, papa repropune drumul unei convertiripastorale şi necesitatea unei reînnoiri ecleziale care să provină din Evanghelie. Asta înseamnă a trece de la o viziune birocratică, statică şi administrativă a pastoraţiei la o perspectivă misionară, o pastoraţie în permanentă stare de misiune. Papa insistă pe această ieşire şi îi invită pe preoţi şi pe laici să iasă în lume, el spunea: preferoBisericălovită,rănităşimurdarăpentrucăaieşitpedrumuri,decâtoBisericăbolnavădincauzaînchideriiîneaînsăşişiacomodităţiideaseagăţadepropriilesiguranţe.Nuvreauobisericăpreocupatăsăfieîncentrulatenţiei(49). În al doilea capitol, papa ne invită la o mai mare vigilenţă în a studia semnele timpurilor deo-arece, provocările lumii contemporane ameninţă noua evanghelizare şi îi pot ispiti şi pe lucrătorii spirituali. Provocările (banul, globalizarea care duce le complexe de inferioritate, materialismul, consumismul, individualismul, secularizarea) în evanghelizare ar trebui să fie primite mai mult ca o ocazie pentru a creşte decât ca un motiv de a cădea în depresie. Una dintre ispitele cele mai se-rioase care sufocă fervoarea şi curajul este sentimentuldeînfrângere care ne transformă în pesimişti,
Anul XIX, Nr. 52, iunie 2014 25
Cultură şi spiritualitate
veşnic nemulţumiţi şi mohorâţi (85). De asemenea, papa atrage atenţia creştinilor să fugă din faţa mondenităţiispirituale, care constă în a căuta slava umană şi bunăstarea personală în locul slavei Domnului. În final, afirmă papa că provocările există pentru a fi depăşite, însă fără a pierde veselia, curajul şi dăruirea plină de speranţă (109). În capitolul al treilea al exortaţiei, papa Francisc, îi invită pe toţi creştinii să vestească Evan-ghelia, fiecare în cultura lui. Evanghelizarea este o misiune a întregului popor a lui Dumnezeu. În acest proiect trebuie să se implice toţi cei botezaţi sub călăuzirea Duhului Sfânt, care dă harul, care acţionează neobosit în viaţa fiecărui evanghelizator. De aceea, în procesul de evanghelizare papa insistă şi pe evlaviapopulară care este un rod al Evangheliei înculturate. Această evlavie populară exprimă credinţa genuină a atâtor persoane care în acest mod dau adevărată mărturie despre întâlnirea simplă cu iubirea lui Dumnezeu. În ultima parte papa vorbeşte despre omilie care trebuie să orienteze pe credincioşi şi chiar pe predicator, spre o comuniune cu Cristos în Euharistie care să transforme viaţa (138). Omilia trebuie să fie ca o conversaţie a unei mame, cuvinte care înflăcărează inimile. Predica trebuie să fie pregătită bine, cu studiu, rugăciune, meditaţie, iubire. Capitolul al patrulea, ne prezintă dimensiunea socială a evanghelizării ce îşi are fundamentul în kerygmă, model de viaţă comunitară şi angajare faţă de ceilalţi (177). În acest capitol, papa ne invită să ieşim din noi înşine spre fratele de lângă noi (179). O credinţă autentică nu este niciodată comodă şi individualistă ci implică mereu o profundă dorinţă de a schimba lumea, de a transmite valori, de a lăsa ceva mai bun pe pământ. Cât priveşte dimensiunea socială a Bisericii, papa se opreşte asupra a două mari probleme fundamentale ale societăţii actuale: incluziunea socială a săracilor şi apoi, despre pace şi dialog social (185). În al cincilea capitol, papa propune câteva reflecţii cu privire la spiritul noii evanghelizări pentru un impuls misionar reînnoit. Evanghelizatori cu duh înseamnă evanghelizatori care se roagă şi muncesc, Biserica nu se poate lipsi de plămânul rugăciunii (262). Motivul pentru un impuls misionar reînnoit este întâlnirea personală cu iubirea lui Cristos. Cea mai mare motivaţie este slavaTatălui. Maria, mama evanghelizării, este darul pe care Isus la oferit poporului său. Este slujitoarea cea mai mică a Tatălui care tresaltă de bucurie în laudă. Ca o adevărată mamă, merge alături de noi pentru a ne însoţi în viaţă, luptă alături de noi şi revarsă neîncetat iubirea lui Dumnezeu asupra noastră. Maria, steaua noii evanghelizări. Aşa cum am putut observa în cele prezentate mai sus, papa Francisc, cheamă şi îndeamnă toată Biserica săiasă, să aibă mai mult curaj şi iniţiativă în al mărturisi pe Cristos care este iubire, milostivire. Papa ne invită să participăm cu bucurie în a vesti Evanghelia, să fim asemenea apostolilor, care plini de Duhul Sfânt îl mărturiseau pe Cristos care a murit şi a înviat, şi erau plini de bucurie pentru că au fost învredniciţi să îndure batjocură pentru numele lui (Cf. Fap. 5,41). Întâlnirea sau reîntâlnirea cu iubirea lui Dumnezeu, ne transformă viaţa, ne ajută să fim mai buni, mai umani, mai disponibili în a vesti Evanghelia celor care încă nu au cunoscut-o. Dumnezeu merge în întâmpinarea fiecărei persoane pentru a-i arăta iubirea sa. Această întâlnire cu iubirea lui Dumnezeu schimbă viaţa omului, îi redă sensul vieţi şi în acelaşi timp bucuria de a împărtăşii această experienţă de iubire şi cu alţii. Din punctul meu de vedere, cred că această exortaţie va avea un ecou puternic în sânul Biseri-cii, datorită semnalului de alarmă pe care Sfântul Părinte îl trage cu privire la problemele societăţii. Aceste probleme, îi va pune pe mulţi preoţi şi persoane consacrate să ia în serios îndemnurile papei şi să le pună în aplicare, să iasă din parohii şi să meargă în întâmpinarea omului sărac, să meargă la periferie şi să predice cu bucurie Evanghelia. Cu toate că astăzi se pune foarte mult accent pe siguranţa proprie, totuşi sunt mulţi care fascinaţi de mesajul lui Cristos şi sub inspiraţia Duhului Sfânt, merg şi vestesc cu bucurie Evanghelia.
fr. Gabriel-Anton Ferenţ
26 Viaţa Fraternă
Altfel
Dragi frati,
DumnezeusăvădăruiascăPaceasa!
ÎnaintedeavăîmpărtăşicâtevagânduridespremisiuneapecareOrdinulnostruoîndeplin-esteînChile,aşvreasăvăspuncămăîncearcăunsentimentdenostalgie,nupentrucăsuntde-partedepatrie,ciamintindu-mideaniipetrecuţiinseminar,anidepregatireintensă,studiuşirugăciune. Autrecutexact10anidecandamintratînvia Domnuluişi-midauseamacăfrumoaseleşicoapteleroadepecare le-amculespânăacumşipecarecontinuicubucuriesă leculeg,sedatoreazăfoartemultanilordeformare.Văinvitpetoţiceicarecitiţiacestesimplerândurisăvăpregatiţicuîncredereşisăfiţistatornicichemăriivoastre.Săfaceţitotulcusimplitate,convinşifiindcălucrurilesimpleaumarevaloare,iarinimasăvăfielargdeschisăcătretoţişisăpreţuiţifiecarepersoană,căcifiecareomseamanăcuCristos.Acestelucrurile-amînvăţatînseminar,măstrăduiescsălepracticzidezişi-iîndemnşipeceicucarestausăprocedezelafel.Ecclesiastulnespunecăesteuntimppentrutoate,iareuvăspuncăda,aredreptate. Şipentrumineafostuntimpcândamconstruit,amfăcutproiecte,amrealizatlucruri,amajutatoameni,însă,depuţineorim-amopritsă stauîmpreunăcuei.Amcrezutcă“aface”emai importantdecâtmultealte lucruri,şimulţine lăsămpurtaţideacestval.Spiritualitateanoastrănuconstăînaface,ci,sunteminvitaţisăîmpărţimsărăcia,simplitateaşilibertateadefii
aiaceluiaşiTată,cufraţiinoştri,ceimicişisăraci. AuzisemcăînChilesecautafraţipentruaîmpărtăşiaceastănouăexperienţămisionară,şiamzis,merg,saudacavreţicevamaispiritualşimaipoetic,mi-amzis:“iată-mă,trimite-măpemine”.Chileeoţarălungăcca4,500km,şistrâmtă,în-tre60şi280km,maiadaugmişcătoare,cutremurelede5,00şi6,00gradesuntcevaobişnuit. Deşivorbescaceiaşilimbă(spaniola),înChilelafiec-
aremiedekmaialtăcultură,oameniiaualtăcaracteristicăşifizionomieafeţei.Ordinulnostruareaicitreiconvente:ConventulSan Francisco de Asis-Copiapo,situatînnordulţării,îndeşertulAtacama,ConventulImmaculada Concepción–Santiago,capitalaţăriişiConventulJesús de Naz-aret –Curicó,undemăaflueu împreunăcualţi trei fraţi şiundenestrăduimsă trăimmai de
Anul XIX, Nr. 52, iunie 2014 27
Altfel
aproape regula şi viaţa fraţilor minori.Activităţilepastoraleobişnuite,cumarfibotezuri,căsătorii,înmormântări,catehezesecombină foartemultcuprezenţanoastră înmijlocul săracilorşi înbarios. Oamenii sesimtonoraţi şibucuroşicând lecalcipragulcasei sau teopreştipestradă,pentruaschimbadouăvorbe..Bendíceme padrecito,suntcuvintelecelmaidesfolositedeceicucareteîntâlneşti.Şicumlucrurimaterialenuavemsăledăm,deoarecenoiînşinetrăimmodestînconvent,ledămceeaceeiîntr-adevărnecer:Hermano, que el Señor te bendiga y te guarde, haga resplandecer su rostro sobre ti, y tenga misericordia de ti. Paz y Bien!Suntsigurcădupăaceastăexperienţămisionaramăvoiîntoarcemaibogatspiritualşivoiputeaprivilumeaîntr-unmodcutotulnou,cuochiiluiDumnezeu. Noi,franciscaniiexistămînaceastălumepentru a servi, nu pentru a fi seviţi! AcestaesteîncâtevacuvinteproiectulmisiuniiFratilorMinoriConventualiînChile,proi-ectsimplu,careneinvităsăneoprimoclipăşisăprivimchipulluiCristos,atâtdeplacutînfraţiinoştri. DomnulsăvăbinecuvântezecuPaceşiBine,fraţilor!
CudragdinChile, Fr.EmilianDumeazisGadjo.
Doamne, fă din mineun instrument al păcii tale:Unde este ură, să aduc iubire,Unde este ofensă, să aduc iertare,Unde este dezbinare, să aduc unire,Unde este îndoială, eu sa aduc credinţă,Unde este greşeală, să aduc adevăr,Unde este greşeală, să aduc adevăr,Unde este disperare, să aduc speranţă,Unde este tristeţe, să aduc bucurieUnde este întuneric, să aduc lumină,
Învăţătorule, fă ca eu să nu caut atât să fiu consolat, cât să consolez,Nu atât să fiu înţeles, cât să înţeleg,Nu atât să fiu iubit, cât să iubesc.Nu atât să fiu iubit, cât să iubesc.
Întrucât, astfel este:dăruind, primim,iertând, suntem iertaţi,murind, înviem la Viaţa Veşnică.
Sf. Francisc de Assisi, Rugăciunea simplă
