+ All Categories
Transcript
Page 1: Universul Feminin

UNIVERSUL FEMININ 1

IOAN IONESCUUNIVERSUL FEMININ

Biblioteca Excelsior Art. BeletristicaProză scurtă

Page 2: Universul Feminin

IOAN IONESCU2

Lucrarea a apărut cu sprijinul Fundaţiei Culturală „Genesa”

Copertă: Zsolt Novac

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiIONESCU, IOAN Universul feminin / Ioan Ionescu. - Timişoara : ExcelsiorArt, 2014 ISBN 978-973-592-333-4

396

© – 2014 – Editura EXCELSIOR ARTOrice reproducere, totală sau parţială, a acestei ediţii, fără acordul scris al editorului şi al autorului, este strict interzisă şi se pedepseşte conform Legii dreptului de autor.

Editura EXCELSIOR ARTTimişoara, Str. Augustin Pacha, nr. 2, camera 28, cod 300011,

e-mail: [email protected], telefon / fax 0256/201078www.excelsiorart.ro, blog: edituraexcelsiorart.com

Page 3: Universul Feminin

UNIVERSUL FEMININ 3

IOAN IONESCU

UNIVERSUL FEMININ

Editura Excelsior Art2014

Page 4: Universul Feminin

IOAN IONESCU4

Page 5: Universul Feminin

UNIVERSUL FEMININ 5

PrEFAţă

Volumul conţine relatarea unor întâmplări din universul feminin, petrecute în familie şi în lume. Multe dintre ele au fost deja prezentate pe blogul personal, ceea ce atestă posibilităţile de comunicare multiplă ale autorului. Sunt abordate în aceste pagini trăsăturile specifice universului feminin, precum sensi-bilitatea, delicateţea, spiritul de sacrificiu şi vulnerabilitatea în faţa vicisitudinilor vieţii. Personajul nefiind pregătit să le facă faţă şi devine victimă sigură.

Este relevantă valoarea educaţională în societate a întâmplărilor, întrucât viaţa fără universul feminin nu se poate desfăşura în armonia necesară convieţuirii.

Atent observator al spiritului, autorul, nu trece insensibil, pe lângă valorile sufleteşti demonstrate de purtătorul acestora, eternul feminin. Avantajat de ambientul familial (fratele a trei surori şi tată de fete), de peregrinările profesionale ale familiei (tatăl-învăţător, mama-moaşă), cât şi de propriile itinerarii pro-fesionale (coordonator de aplicare a proiectelor proprii în teren şi de studii de specialitate, asistent universitar la universităţile politehnice din Galaţi şi Iaşi, specializat în cercetarea ştiinţifică în străinătate), autorul, cu vocaţie de fin observator a înregistrat un buchet impresionant de trăsături şi manifestări feminine, care redau adevăratul farmec vieţii în prezenţa unor femei cu personalitate distinctă.

Unitatea acestui volum, care se prezintă sub forma unui grupaj de povestiri şi eseuri, în tradiţia prozei scurte, este conferită

Page 6: Universul Feminin

IOAN IONESCU6

de omniprezenţa naratorului-personaj, care relatează evenimente la persoana întâi şi semnează în calitate de observator direct portrete realiste, bazate pe adevărul propriului flux existenţial. rememorărilor şi evocărilor li se adaugă postările de pe blogul personal, selectate din activitatea ultimului an. retrospectiva încărcată de nostalgie şi dinamica ancorării în prezent sunt coordonatele compunerii unui univers spiritual specific femeii. Discursul concentrat face ca din câteva tuşe să fie scoase în relief faţete nenumărate ale eternei frumuseţi a trupului şi sufletului femeii, cu care autorul a venit în contact în multiple circumstanţe şi ipostaze.

Autorul-narator-personaj nu judecă, ci admiră femeia, căutând frumosul în orice întrupare a acesteia şi condamnând vehement misoginismul. La talentul de observator se adaugă o atitudine pozitivă faţă de obiectul călătoriei sale prin spaţiu şi timp declanşate de nevoia de a pune pe un piedestal fiinţa care a dat sens şi bucurie vieţii sale. O lectură tonifiantă, o notă pozitivă în universul nostru contradictoriu.

Corina Victoria Sein

Page 7: Universul Feminin

UNIVERSUL FEMININ 7

LALOKA

Bazată pe o existenţă reală, petrecută intens în blogosferă, povestirea se doreşte un omagiu celor care dau viaţă, cu preţul unor sacrificii, la temelia cărora a stat năzuinţa către duioşia iubirii.

În timpul unui blog-duel, brusc, din senin parcă, apare un comentariu scurt, din câteva cuvinte, care îi admonestează pe protagoniştii acestuia (unul fiind chiar eu). Mă simt înlănţuit de tonul, eleganţa şi bunul simţ, care se degajă din mesaj.

răspund, atmosfera se încinge, bloggerul /gazdă face un comentariu, pe care îl apreciez ca indecent, la adresa „arbitrei noastre”, după care, întrerup vizitele virtuale. Îmi pare rău însă şi resimt, lipsa comentariilor acesteia, o prezenţă aparte în personalitatea blogului respectiv.

Deruta trece repede şi scriu in blogul meu, articolul, care-i poartă pseudonimul de vizitator de blog:

LaLOKA

Apariţie fantomatică, în timpul unui blog-duel; fler, sensibilitate, stil lapidar. Dispariţie, asemenea, regretabilă!

Oare cum arăta?– mică, vioaie, zglobie ca o pasăre colibri? – potrivită, gravă şi meditativă, ca un sfinx?– eclatantă, ca un grăunte de uraniu?

Page 8: Universul Feminin

IOAN IONESCU8

– incitantă, ca un jet de feromoni?– de toate, cum trebuie?După percepţia vibratilă, simt că are ceva aparte.Să fie oare „rătăcire la prima vedere?”A nu se gândi masculinist! (sîc!). Universul este un

ocean de vibraţii, iar noi.., noi…, ce suntem? Să fie nostalgie? (09.11.08).

La scurt timp, după postare, găsesc un comentariu, făcut de însăşi eroina articolului: LaLOKA spunea:

Adaugă acolo… surprinsă… wow!!! Nu credeam că te-a impresionat atât de mult stilul meu... încât să scrii un articol care să-mi poarte numele (fie el şi de lume virtuală)… şi am zis doar… cuvinte.

Mulţumesc, stimabile! 10 ianuarie 2009, 22:44Îi răspund, cu numele de blogger: Solitaire spunea…

LaLOKA,Puţin timp în urmă, am citit în zodiac, pe Yahoo, că voi fi

contactat de o persoană, pe care-mi doresc să o cunosc! Tu să fii? Firea ta trăieşte clipa emoţiilor plăcute? O face intens? Ai să râzi, dar stilul tău, efectiv, mi-a impus. Dacă ai fost surprinsă, eşti o străină de tine însăţi! (precizez, de forţa ta lăuntrică). Şi Arghezi a spus doar cuvinte. Dar…, Cuvinte potrivite. Mai aştept fiorii aurei tale! Inevitabilo!

Aşa au arătat primele fulgere în virtual. Mecanismul emoţiei pornit, nu mai ştiu cum i-am descoperit blogul. O nouă explozie de constatări şi de admiraţie. rapid, cu entuziasmul noutăţii, s-a dezvoltat o comunicare virtuală, cu evidente accente de simpatie reciprocă. Pe lângă casetele de comentarii, la articole, căsuţa poştală a fiecăruia, a început şi ea să se împli-nească.

Inconsistenţa lumii virtuale, lipsită de suportul material

Page 9: Universul Feminin

UNIVERSUL FEMININ 9

al realităţii, şi-a spus decisiv cuvântul. Din senin, la un stupid capriciu masculin, toată gingăşia care se conturase pe parcursul commentariilor la articolele ei, s-a prăbuşit. Am rostit un fatidic, „la revedere”, pe care nici eu nu l-am înţeles. Nedumerirea LaLOKăI, a fost pe măsură, dar cu o demnitate absolută. Nu ştiu ce vârstă avea; după vioiciunea tonului, părea o copilă alintată, dar după fermitatea deciziei de a nu mai reveni, mi s-a părut a aparţine vârstei înţelepciunii de neclintit. Nu m-am gândit să încerc să-i înduplec ofensa produsă prin acel necugetat şi neaşteptat „la revedere” personal, fără alte explicaţii. Am pierdut legătura cu vechile ei articole (postări). A fost ca şi cum m-aş fi rătăcit de mine însumi.

Acum, la clipa de sinceritate târzie, înţeleg ce mare greşeală facem în viaţă, nestăpânindu-ne accesele de violenţă verbală.

O prietenie, fie ea şi virtuală, este o împlinire, o incursiune în tainele sufletului. reuşim astfel să vedem ce vulnerabili suntem, cât rău ne poate face propria frământare sufletească. Conştientizăm, când deja, este prea târziu, şi nu mai putem repara!

regret pierderea legăturilor de blog ale LaLOKăI şi farmecul dialogurilor purtate, cu o naturaleţe neaşteptată, din partea celor care se privesc doar cu ochii minţii. Dacă, în timp, voi recupera acele legături, le voi prezenta, ca pe cea mai fidelă mărturie asupra imaginii apropierii virtuale sufleteşti, a doi interlocutori, nealterată de nimic din meschinăria vieţii zilnice. Este surprinzător, cum mintea se concentrează, în căutarea a ce este mai frumos de exprimat, din clipele trăite, cu câtă sinceritate caută prin labirintul construcţiei sale. realizăm astfel, că darul cel mai de preţ, primit din ceruri, este tandreţea.

Page 10: Universul Feminin

IOAN IONESCU10

În virtual, pe blog, eşti în oglindă, faţă-n faţă, cu tine: delicat, afectuos, atent faţă de interlocutor, şi astfel, de sine.

Căutând cuvinte fără sonorităţi aspre, descoperi rima gingăşiei sufleteşti, poezia prieteniei, poemul vieţii. Şi LaLOKA s-a dovedit la înălţimea frumuseţii universului feminin, prin emulaţia către tandru, pe care a declanşat-o şi cultivat-o în sufletul meu!

Şi ajuns în acest punct, constat, cu oarecare plăcere, că în virtual, făcând abstracţie de violenţa de limbaj, provocată de pasiunile revanşarde politic, se observă o estompare a durităţilor de limbaj, lucru meritoriu, în proporţie importantă, pentru armonizarea relaţiilor sociale.

Iar armonia socială, dincolo de o sensibilizare a interlocutorilor către starea de echilibru, poate contribui şi la gradul de civilitate al interlocutorilor din real. Astfel, fără un pronunţat caracter de determinare, dialogul pe blog stabileşte o reală stare de bunăvoinţă între participanţii respectivi, cu consecinţele implicite.

Dar, marele ajutor primit de om prin procesul uitării m-a ajutat şi pe mine să mă absolv de pătimirea regretelor propriilor greşeli. Tot cu ajutorul neprecupeţit al unui blog, prin contribuabilii săi de idei şi substanţă sufletească, adecvată.

ÎNVăţăTOrUL

În memoria tatălui meu, ÎNVăţăTOrUL!S-a petrecut în românia. Am în faţă Caietul tatălui meu,

cu însemnări zilnice. Scris, ordonat, citeţ, clar, simplu. Scriitură de învăţător. În primele pagini, spune cum a ajuns în comuna

Page 11: Universul Feminin

UNIVERSUL FEMININ 11

Cârjelari, satul Ardeal, din judeţul Tulcea, ca director de şcoală. Vorba vine şcoală… O căsuţă simplă, de două camere pe un hol îngust, cât să treacă lejer două persoane, una lângă cealaltă sau, înghesuit, câţiva elevi.

Pentru că doar o cameră din cele două este destinată sălii de clasă, comună pentru cele câteva clase de şcoală, la care copiii cătunului, prin grija autorităţilor judeţene, aveau ocazia să înveţe să scrie, să citească, şi să socotească. Şcoala – o bucurie, de care copii locului, nu prea aveau parte, părinţii lor, preferând să-i ţină pe lângă casă, să-i ajute într-ale gospodăriei: păşunatul vacii, sau al câtorva oi, hrănitul şi adăpatul orătăniilor de prin curte, îngrijirea frăţiorilor şi surioarelor mai mici, şi câte alte mărunţişuri, s-or găsi într-o gospodărie ţărănească obişnuită şi săracă. Atent, cu suflet cald, plin de abecedar si sfaturi, pentru cei care încep o viaţă nouă, Învăţătorul (care era şi directorul şcolii), rămâne cu vorba în gât, de surprindere: clasa, aproape goală; doar câţiva copii sfioşi, în faţa noutăţii vieţii, oferite de sala de clasă! Lecţia este scurtă, să nu sperie copiii de noile eforturi şi să-i îndepărteze. „Un pedagog, învăţătorul, trebuie să se transpună în sufletul copilului, spre a-l înţelege, şi să-l apropie de noile preocupări”, povestea tata mai târziu, rememorând clipele intense, trăite în tinereţea sa.

Îl citeam cu emoţie, neştiind că ziua descrisă va lua întorsături dramatice. Zelul tânărului învăţător, cu puţin peste 30 de ani, absolvent al Şcolii Normale din Tulcea, repartizat, conform celor de mai sus, va suporta încercări, destul de grele. După vizite pe la părinţii copiilor de vârstă şcolară, rugându-i să-şi trimită odraslele la carte, au urmat justificări, cum că îi mai ajută la gospodărie, şi-apoi, stupefiantul: „nici noi nu ştim carte prea multă, şi nu ne-am prăpădit”. Cu astfel de convingeri părinteşti, copiii n-au avut parte de şcoală.

Page 12: Universul Feminin

IOAN IONESCU12

Ambiţiosul dascăl nu s-a lăsat, şi a sesizat Inspectoratul Şcolar Judeţean Tulcea, care i-a amendat, fără ezitare. Legea, pare-se, era respectată, în acele timpuri, în pofida fandoselilor retrograde ale inculturii. reacţia de răspuns a ţăranilor nu a întârziat. „Învăţătorul se întrecuse cu gluma”. S-a hotărât o plecare în cârdăşie, la Inspectoratul Şcolar, să-l cheme la ordine pe teribilul învăţător. Obiectul Jalbei: scoaterea Directorului Ionescu din Şcoală; altfel, ei pleacă din localitate. Inspirat, Inspectorul Şcolar i-a trimis acasă, spunându-le că gestul lor seamănă a rebeliune împotriva Legii dreptului copiilor de a învăţa carte. Mai mult, le-a recomandat să pună şi ei mâna pe carte, să ştie cum să se poarte în viitor. Efectul, spune tatăl meu, a fost neaşteptat. Şcoala a început să funcţioneze normal, spre bucuria copiilor, care poate astfel, mai aveau şi ei parte de copilărie. Pe ascuns însă, s-a declanşat o duşmănie mocnită, faţă de Învăţător, la adresa căruia nu lipseau ameninţările cu moartea.

Dârzul Director a luat măsuri. S-a sfătuit cu Şeful Postului local de Jandarmi. Încântat de vizită, acesta, Plutonierul Hetea, i-a spus, fără ocol: „am cam mirosit şi noi, despre acestea; pot fi periculoase, dacă nu sunt prevenite. Dar le puteţi linişti, într-o săptămână. Sfatul meu: vă cumpăraţi, cu acte în regulă, un revolver, şi mai multe cartuşe. Şi, în curtea şcolii, câteva zile, trageţi, în copaci, după vrăbii, sau ciori. În felul acesta, ei vor vedea că sunteţi înarmat, şi gata de apărare, în orice moment. Asta îi va potoli!” Mulţumit, de a-şi fi făcut un nou prieten şi aliat, Directorul a aplicat, neîntârziat, sfatul primit.

Efectul? Câţiva ani buni, copiii s-au bucurat de binefacerile şcolarizării, sub îndrumarea bravului meu tată, până când cei care vegheau asupra învăţământului judeţean Tulcea i-au dat post, şcolar, de mai mare răspundere. Povestirea aceasta îmi

Page 13: Universul Feminin

UNIVERSUL FEMININ 13

aminteşte o întâmplare, petrecută înainte de anul 1989. Într-un cerc de studiu politic individual, la încheierea lui, cineva s-a apropiat de mine şi, politicos, m-a întrebat dacă nu cumva sunt fiu de învăţător. Surprins, i-am confirmat şi l-am întrebat cum şi-a dat seama. Mi-a răspuns: „şi tatăl meu a fost învăţător; şi am observat, fără nicio infatuare, că noi, copiii de dascăli, comportamental, constituim o prezenţă aparte în societate, poate ca urmare a educaţiei primite”. Am fost fericit pentru memoria tatălui meu. Cu o înclinare pe măsura aprecierii şi ca un omagiu adus taţilor noştri, ne-am despărţit prieteni.

Momentul, mi-a amintit de o scenă duioasă, petrecută la încoronarea ca împărat al Franţei, a lui Napoleon Bonaparte. În timpul festivităţii, grav, şi îngândurat, i-a şoptit mamei sale, Letiţia Bonaparte: „Ce păcat, că nu este prezent, şi tata!”

ÎMPărăţIA APELOr

Motto:„Copilăria, începutul educaţiei”

Anonim

Din spusele părinţilor, când aveam aproape trei ani si jumătate, tatăl meu, de profesie dascăl-învăţător, a fost transferat ca director, la Şcoala primară din satul Azaclău, judeţul Tulcea. Din Monografia satului Azaclău, scrisă de tatăl meu, după cercetarea unor documente locale, rezulta că satul ar fi avut la acea dată circa 137 de ani (anul înfiinţării sale fiind probabil 1800, cu statut de cătun la început).

La data sosirii noastre în sat, acesta aparţinea de plasa Măcin (o subdiviziune mai mică decât un judeţ. În vechea

Page 14: Universul Feminin

IOAN IONESCU14

organizare administrativă a ţării; judeţul era o diviziune teri-torială a ţării, condusă de un prefect şef al administraţiei şi al poliţiei), sau, altădată, de un ispravnic. Vechiul său nume a fost Cazacul, pe care turcii l-au schimbat în Azaclău, în timpul ocupării Dobrogei.

Situat pe malul drept al Dunării, ţinutul în care se află satul este mlăştinos, inundabil, la fiecare revărsare a apelor Dunării. De furia apelor scapă culmile celor câtorva grinduri care străjuiesc malurile gârlelor (mici braţe ale Dunării, în teritoriu). Cultivate, aceste grinduri sunt productive şi în timpul inundaţiilor. Între gârle sunt bălţi pline cu peşte, iar restul de teren este ocupat de păduri şi mlaştini cu stufării bogate. În mare, satul este amplasat de ambele părţi ale şoselei care pleacă de lângă malul drept al Dunării unde se află un debarcader. Prin această punte, pe care sunt debarcaţi călătorii şi mărfurile din oraşul Galaţi, se face legătura cu oraşul Tulcea, reşedinţa de judeţ.

Cota şoselei este deasupra nivelului de inundaţie. Casele erau amplasate pe platforme de pământ şi piatră, bine compactate, aşa că efectul inundaţiei se resimte doar prin igrasia asupra pereţilor. În casa unde am locuit nu am avut de-a face cu apă în interior. Legătura între case şi rambleul şoselei se făcea printr-un drum perpendicular pe şosea construit din umplutură de pământ şi piatră, la nivelul şoselei, ca să nu fie depăşit de apele revărsate ale Dunării.

Fiecare casă avea câte o barcă, pe care localnicii, o foloseau şi pentru circulaţia în jurul casei, prin curte, spre a da grăunţe păsărilor, mai ales găinilor care stăteau cocoţate în copaci şi pe unde mai apucau. În localităţile de baltă, barca este, fantezist spus, căruţă, vapor şi pescador; fără existenţa ei, nu se concepe gospodăria în localităţile riverane.

În satul Azaclău, ne plimbam mult cu barca, pe timp frumos. O făceam atât cât permitea curtea, împrejmuită înainte

Page 15: Universul Feminin

UNIVERSUL FEMININ 15

de revărsarea apelor Dunării, în zonă. Principala distracţie era găsirea ouălor de raţă, ouate prin tot soiul de cuiburi, improvizate spontan, în timpul înotului. De fapt, raţele şi gâştele sunt cele mai fericite vieţuitoare domestice; plutesc neîntrerupt, pe apele din care îşi procură peştişori, insecte şi plante acvatice pe săturate. Pe ape dorm, pe ape îşi cresc puii. Un farmec aparte, de basm, îl constituie, pentru un copil, glasul apelor: corul răsunător al broaştelor, ca şi înotul discret al şerpilor de apă – balauri abil ascunşi în adâncuri, te poartă în învolburate lumi de gând şi spaime, pe care, fantasmele nopţii le transformă în cumplite strângeri de inimă. O altă mare plăcere pentru mine, pe baltă, era pescuitul la coşul de nuiele împletite. O făceam împreună cu tatăl meu, când nu era ocupat la şcoală. Dar, niciodată nu mâncam peştii prinşi: unul era frumos colorat, altul prea speriat sau altul prea mic; fiecare avea câte ceva pentru care era aruncat imediat în apă. Odată, am prins un peşte cu solzi multicolori; l-am numit regina şi i-am dat drumul cu sfioşenie.

Tot cu barca, alergam şi după libelule, până în ziua când, aplecându-mă prea mult şi brusc peste barcă, am făcut o scufundare forţată. Sperietura trasă a fost soră cu moartea. Milica, prin reflex, s-a agăţat cu disperare de marginea bărcii şi nu m-a urmat în apă. Seara, când le-am spus părinţilor, după muştruluiala cuvenită, ne-au interzis să mai folosim barca. restricţia, ca de obicei, a durat câteva zile.

În satul Azaclău, se bea apa luată din Dunăre şi păstrată în butoaie. Sterilizarea ei se făcea cu piatră acră. Uneori, se nimereau in butoi şi câţiva peştişori, pe care îmi plăcea foarte mult să-i privesc cum înoată. Până într-o zi, când aplecându-mă prea mult peste marginea butoiului, să-i văd mai de aproape, am căzut în butoi. Instinctul de conservare m-a salvat din nou, răsucindu-mă brusc, după primele guri de apă înghiţite. S-ar crede poate că viaţa, pentru copiii din satul Azaclău, ar putea fi

Page 16: Universul Feminin

IOAN IONESCU16

plicticoasă. Nicidecum! Copiii aleargă pe şosea, îşi ajută părinţii la pescuit şi înoată în Dunăre.

De plăcerea înotului nu m-am bucurat; părinţii, fricoşi să nu mă piardă, nu m-au lăsat nici să încerc. Aşa, n-am învăţat să înot şi faptul m-a marcat pe viaţă. Când nu poţi face ceva ce toţi reuşesc, te domină un complex de inferioritate, peste care greu poţi trece. Să alerg cu copiii prin locurile de unde se retrăseseră apele, aveam voie, până când o întâmplare periculoasă mi-a redus entuziasmul…

*

După retragerea apelor, plăcerea copiilor din sat, şi a mea, desigur, era să mergem în pădure, unde alergam, ne urcam în copaci, cotrobăiam prin scorburi după ouă de păsări, sau inventam alte năzdrăvănii copilăreşti. Ştiind că prin pădure bântuiau mistreţi şi porci domestici sălbăticiţi, ne organizam în echipe şi, pentru a înlătura un eventual pericolul făceam cu schimbul, de pază, asigurându-ne astfel că nu vom fi luaţi prin surprindere în cazul în care ne-am fi trezit faţă în faţă cu mistreţii periculoşi.

În caz de mişcări sau zgomote ciudate, iscoadele dădeau alarma prin strigăte şi fluierături; la auzul acestora noi, ceilalţi, alergam spre cel mai apropiat copac, de obicei o salcie, şi ne căţăram cât mai sus posibil. În joacă, se dădeau şi alarme false, dar într-o zi, ne-am dat seama că nu este loc de glume, decât cu riscuri. Iscoadele au dat târziu semnalul ştiut.

În cazul în care se produceau, în jurul nostru, mişcări sau zgomote ciudate, iscoadele dădeau alarma prin strigăte şi fluierături. La auzul semnalului, noi, ceilalţi, alergam spre cel mai apropiat copac, de obicei o salcie, şi ne căţăram cât mai sus posibil. Uneori, pentru mai mult amuzament, în joacă, se dădeau

Page 17: Universul Feminin

UNIVERSUL FEMININ 17

şi alarme false. Dar într-o zi, ne-am dat seama că nu este loc de glume, că ne expuneam unor riscuri reale. Însă, s-a întâmplat, poate din prea multă prudenţă, că iscoadele au dat târziu semnalul convenit, ceea ce ne-a adus pericolul mult prea aproape.

Abia ce ne-am căţărat într-o salcie, că au şi apărut

mistreţii, ameninţători cum nu-mi închipuisem: cu grohăituri din boturile înspumate din care curgeau bale pofticioase, răscoleau pământul de furie, pentru ca apoi, cu coama de pe spate zburlită a ameninţare, sprijiniţi pe copitele din spate, să încerce să ajungă la noi. Acum, îmi închipui că după virilitatea manifestării, erau masculi şi destul de periculoşi. Într-un târziu, au plecat. Noi, încă îngroziţi, am coborât din salcie şi într-un suflet, am alergat spre şosea. Până acasă, nu m-am oprit. De atunci joaca în pădure şi-a pierdut farmecul.

De altfel, toată viaţa m-am temut de pericole! Poate şi de asta i-am ascultat pe părinţi şi nu mi-am dorit să învăţ să înot. M-au speriat cu pericolul de a mă îneca, şi asta mi-a ajuns. Poate şi cazurile de înec văzute, mi-au sporit spaima. Un caz, s-a desfăşurat chiar sub ochii mei, cu un flăcău din sat, pe care-l admiram în mod deosebit. S-a întâmplat de pe pontonul de la Dunăre. După ce el a sărit în apă, altul s-a grăbit să-l urmeze, şi, fără să vrea, l-a lovit în cap.

Lovitura produsă i-a fost fatală: a leşinat şi curentul apei l-a dus la vale. I-au descoperit cadavrul, după câteva zile. reţin şi momentul de groază, când l-am văzut întins, cât era de lung, pe două mese mari, aşezate în prelungire. Cred că mi-am spus: „dacă el, un uriaş, s-a înecat, ce şanse aş avea eu, să evit înecul?

Frica de apă am căpătat-o şi după ce am văzut urmările furiei valurilor acesteia. Într-o noapte furtunoasă, ambarca-ţiunile acostate peste noapte la mal, au fost proiectate cu atâta

Page 18: Universul Feminin

IOAN IONESCU18

putere, încât au intrat, pur si simplu, în casele de lângă mal distrugându-le, asemenea unui berbec de asalt.

În satul Azaclău, tot în lumea lor, sunt: stuful, peştii şi păsările de baltă – pescăruşii, raţele sălbatice şi berzele, ale căror cuiburi pe acoperişurile caselor, se spunea că purtau noroc, şi le fereau de incendii.

Îmi amintesc berzele pentru că am aflat, în mare taină, că într-o noapte, mie şi Milicăi – sora mea cea mare, ne-au adus o surioară, pe Marcela. Multe gânduri şi întrebări mi-am făcut în legătură cu această lucrare a berzelor. M-am dumirit mai târziu, când la şcoala primară – lângă colegele mele – am simţit primii dulci fiori care cheamă berzele pe acoperişuri. Fetele, pe tot parcursul vieţii, sunt mult mai precoce decât băieţii şi pot fi excelenţi profesori pentru aceştia, cu condiţia ca, ei, băieţii, să renunţe la iluzia sindromului pseudosuperiorităţii faţă de ele. Despre precocitatea fetelor, îmi amintesc oarecum emoţionat, următoarea întâmplare: în clasa a treia primară, o colegă, făcându-mi insistent ochi dulci, nu s-a lăsat impresionată de timiditatea mea, şi, în recreaţia mare, mi-a scris în caietul de lecţii:

„Pe băncuţa mea de brad,Stau cu capul rezematŞi la tine mă gândesc,Cum să-ţi spun cât te iubesc.”Pentru că fata îmi plăcea foarte mult, cele scrise m-au

tulburat. Şi atâta m-am foit pe locul meu, încât am căzut din bancă, spre hazul copiilor din clasă.

Pe lângă dezastre, revărsarea apelor mi-a dat o lecţie de viaţă, pe care dacă n-o trăiam, n-aş fi crezut cele ce urmează. În caz de pericol mortal pentru viaţa lor, vietăţile care nu se suportă devin neagresive unele faţă de altele.

În aceasta idee, nu uit mirarea care m-a cuprins când în casa noastră, înconjurată de ape, şoarecii se jucau peste pisicile

Page 19: Universul Feminin

UNIVERSUL FEMININ 19

din casă, fără ca ele să se sinchisească. Aceleaşi pisici pe care în vremuri normale le vedeam şi cu câte doi şoareci în gură deodată. Despre alte vieţuitoare – vulpi şi iepuri, surprinse de ape, pe vârful unor grinduri, povesteau seara localnicii, la şezătorile pe care le organiza tatăl meu, la şcoală. Deseori m-am întrebat asupra acestei ciudăţenii: oare frica de moarte să inhibe instinctul existenţei carnivore? Sau să declanşeze porniri de minimă rezistenţă?

Viaţa de dascăl era precum cea de militar… mergi unde-ţi cere datoria. Aşa se face că în anul 1944, tatăl meu fiind transferat în Basarabia, am părăsit cu nemulţumire satul Azaclău.

În anul 1939, berzele au adus-o pe surioara noastră, Geta. Zămislită într-un mediu al dârzeniei în lupta cu apele, Geta a împrumutat caracteristica de dârzenie în confruntările ei cu viaţa. Îmi amintesc următoarea întâmplare: Într-o zi, ea, Marcela şi eu, am hotărât să măturăm în casă. Dar eu, şi Marcela, mai iuţi, am rezolvat şi partea ei. Credeţi că a acceptat? Nicidecum. A luat gunoiul aruncat de noi, l-a împrăştiat prin camera pe care trebuia s-o cureţe ea, şi a măturat-o din nou. Voinţei ei, asemenea apei în revărsare, nu-i stătea nimic în cale.

MAREA CEA MAREMotto:„Dacă ar fi vreun om fără pasiuni, acela nu e urmaş al lui Adam”

Proverb PersanNu mai ţin minte anul… Era în timpul bombardamentelor americane şi ruseşti,

din cel de-al Doilea război Mondial. De la Galaţi, unde locuiam, ne-am refugiat, la îndemnul unor prieteni de familie,

Page 20: Universul Feminin

IOAN IONESCU20

într-un sat uitat de lume, din Lunca Dunării. Luam cunoştinţă despre război, şi bombardamente, numai prin bombardierele noastre, care pe fondul cerului întunecat, datorită luminilor de semnalizare, păreau roşii, iar noi, copiii credeam că era din cauza încărcăturii de bombe, destinate frontului; ce mai auzeam şi noi, din vorbele acoperite de taină ale părinţilor sau sătenilor. Neavând în apropiere obiective economice, care să atragă asupra-i bombardamentele, satul respectiv îşi desfăşura existenţa paşnic, între zvonuri despre război şi preocupările zilnice, cum ar fi pescuitul.

Ca în orice comunitate, viaţa nu era lipsită de bucuria plăcerilor şi a păcatelor.

Iar noi, cu zumzetul hărmălaiei noastre, ne zbenguiam, de la o ştire la alta, spre nedumerirea uneori plictisită a părinţilor, care pentru a ne proteja, nu ne ţineau la curent, sau chiar evitau să discute în prezenţa noastră, evenimente de natură să ne tulbure prea mult creşterea, şi aşa marcată de refugiul trăit ca o povară, pe capul celor care ne găzduiau. Pentru că, nicăieri, nu-i mai bine ca acasă, fără să deranjezi, sau să fii deranjat. Orice s-ar spune, libertatea nestânjenită de mişcare n-o poţi avea decât în propria-ţi casă, indiferent de confortul asigurat.

Într-o zi, echilibrul distracţiei noastre copilăreşti a fost tulburat pe neaşteptate. În timp ce forfoteam în colbul drumului, o mulţime de oameni alerga agitat spre grupul nostru în plină joacă. În fruntea lor o femeie cu părul lung, despletit, cu un aer disperat, alerga, strigând: „lăsaţi-mă, mi-ajunge! Mă duc să mă salveze Marea cea mare!” Trupeşă, cu ochii albaştri decoloraţi de o reală tulburarea sufletească, cu părul în vânt, în timpul mişcării, femeia era o apariţie stranie, venită de pe altă lume. Curând este ajunsă din urmă. Câţiva bărbaţi o prind de braţe şi o ţin strâns. În cele din urmă, femeia, orbită de disperare, a fost întoarsă din drumul ei, spre „Marea cea mare”. Cu şoapte ferite,

Page 21: Universul Feminin

UNIVERSUL FEMININ 21

unii copii spuneau că e coana Preoteasă şi că este supărată, din cauza popii, care o înşeală, cu o stricată, pripăşită pe lângă biserică. Alţii, mai măricei, ştiau că popa, o şi bătea, ori de câte ori ea îl ruga să n-o mai facă de râsul satului. Cu toată naivitatea aparentă, satul are o vigoare pe care, doar dacă eşti rău intenţionat, n-o recunoşti şi n-o apreciezi. Viaţa şi-a reintrat în normal. Popa şi stricata lui îşi făceau în continuare de cap. Asta până într-o zi, când preoteasa, n-a mai rezistat şi a hotărât să-şi pună capăt zilelor.

Nu pot uita lecţia de justiţie, pe care am văzut-o la săteni.După înmormântare, nişte săteni au pornit spre casa

stricatei. Au scos-o în stradă şi au luat-o la bătaie, lovind-o cu ce le venea la îndemână. Chemat să stingă conflictul, jandarmul a apucat doar să tragă în aer câteva focuri de armă. Prea târziu însă. Lovită întâmplător, în cap, de o piatră aruncată de unul din justiţiari, victima a decedat în aceeaşi zi în care a fost înmormântată preoteasa.

Ce s-a întâmplat cu popa, după eveniment, nu mai ştiu… Cred că, fiind marcat de drama preotesei, sau, poate, n-am mai locuit mult timp în localitate.

NUNTA

Motto:„Mecanismul vieţii este un mister uimitor”

Kazuo Murakami Frumuseţea miresei eclipsa pe toată lumea. Chipul,

pictat parcă, strălucirea blândă a ochilor, zâmbetul ca o rază de bucurie, unduirea felină în timpul dansului creau impresia unei

Page 22: Universul Feminin

IOAN IONESCU22

promisiuni de fericire neaşteptată, chiar din clipa în care o vedeai fără să te întrebi dacă va continua, şi cât. Chipurile perechilor de dansatori o căutau cu privirea voalată, în încercarea de a nu-şi exterioriza tumultul emoţiilor pe care frumuseţea ei îl declanşa, fără drept de a-i rezista, fie măcar şi într-o admiraţie instantaneu indiscretă. Parcă doreau ca dansul în apropierea ei să nu se mai termine.

Mireasa zâmbea. Dansul îi aducea o bucurie de nestăpânit ceea ce-i conferea un plus de farmec. Pe lângă ţinuta elegantă şi provocatoare, prin controlul asupra dansului (se vedea limpede că nu dansul o stăpânea, ci ea stăpânea muzica, ritmul şi plăcerea dansului) părea că era conştientă până şi îndatoririle miresei: acelea de a oferii oaspeţilor o atmosferă plăcută. Urmărindu-i privirea, am dedus că, în acele clipe, era preocupată de mine. Făcând câţiva paşi dibaci spre locul de unde cădeau, asupra chipului meu, lumină şi umbre care-mi sporeau, cu siguranţă, neliniştea produsă de şocul emoţional. O priveam de parcă eram năuc. Ea se purta de parcă ţinea cu tot dinadinsul să mă protejeze. Mă simpatiza, ţinea la mine. Aceste sentimente s-au născut după ce mama ei, Cristina, sora tatălui meu, o femeie frumoasă ca o cadână, i-a povestit cum, în copilărie, aflându-mă în vacanţă la bunicii, m-am îndrăgostit de ea şi n-am pregetat să-i fac o declaraţie de dragoste pătimaşe, declaraţie care a culminat cu intenţia mea de a mă căsătorii doar cu ea, atunci când îmi va sosi sorocul. Bineînţeles a o izbucnit în râs, iar eu am plâns. Mai târziu a povestit şi altora demersul meu adolescentin, iar eu m-am ales cu simpatia acestei minunate făpturi, a miresei la a cărei nuntă mă aflam.

În pauza de dans, sub înflăcărarea pe care o declanşase perechea mirilor, conversaţia se desfăşura însufleţit; se înnodau cunoştinţe noi, din frânturi de remarci de circumstanţă. În timp

Page 23: Universul Feminin

UNIVERSUL FEMININ 23

ce urmăream încântat revărsarea de entuziasm din salon, cineva mă luă de braţ şi, cu voce gingaşe, îmi şopti:

– Vino să-ţi fac cunoştinţă cu vărul nostru din Braşov.Era chiar mireasa, verişoara mea după sora tatei. Şi mă

prezentă imediat cuiva cam de vârsta mea.… – Ionescu, spun întinzând mâna, cu un zâmbet de încântare,

stimulat şi de prezenţa miresei.– Popescu, îmi răspunde cel prezentat a fi vărul meu din

Braşov. Deşi vizibil nedumeriţi, nu facem niciun comentariu

asupra deosebirii de nume; preferăm, conform uzanţelor, o lămurire ulterioară, a acestei ciudăţenii. Câteva amabilităţi asupra atmosferei din salon şi iureşul recomandărilor continuă.

– Să-ţi prezint pe cineva special, zice Lenuţa, mireasa, vei fi încântat, ai să vezi!

– Tanti, ţi-l prezint pe vărul meu Ionel, tatăl lui este unchiul meu din Galaţi, fratele cel mai mare al mamei.

– Vasiliu, îmi întinde mâna o doamnă zâmbitoare, cu chip de mătuşă. După care, cu un aer şugubăţ, continuă:

– Ionescu sau Popescu?– Ionescu, de ce Popescu?– Bănuiam că nu cunoşti motivul pentru care ai tăi au

hotărât să schimbe numele de familie? Văzându-mi perplexitatea, ca să mă salveze, continuă în

aceeaşi notă binevoitoare: – Faptele s-au petrecut, cu mult înainte de a te fi născut… Complet derutat, de parcă până atunci băusem în neştire,

am luat-o deoparte pe mătuşa Vasiliu şi am rugat-o să mă ajute să înţeleg sau să aflu taina de familie.

retraşi într-un loc mai liniştit, mătuşa mi-a relatat cea mai uluitoare întâmplare, pe care la început am crezut-o ruptă dintr-o

Page 24: Universul Feminin

IOAN IONESCU24

legendă, dacă nu măcar o snoavă din şezătorile după terminarea culesului viilor din Niculiţel, locul plin de vrajă al copilăriei mele la bunici şi al iubirii mele copilăreşti şi înflăcărate pentru tanti Cristina, mama miresei.

– Ştii, verii tăi, Popescu, din Braşov, sunt mai aproape de locul vostru de baştină, şi de numele adevărat al înaintaşilor voştri.

– Adică?… holbez eu, aproape speriat, ochii.– Păi, rădăcina familiei voastre nu este în Dobrogea, ci

într-un sat de mocani ardeleni, din Mărginimea Sibiului, într-o familie pe nume Pop, prin tradiţie, bărbaţii familiei deveneau preoţi, şi care prin transhumanţă s-a stabilit, cu turma de oi, în păşunile mănoase ale Dobrogei, în satul Niculiţel, acum ştiut ca zonă viticolă cu podgorii renumite. Oameni harnici şi mândri, familia Pop, devenită între timp prin jocul fanteziei unui funcţionar din primăria locală, Popescu, a fost brusc pusă într-o dilemă de Gheorghe, unul dintre copiii săi cei mai liniştiţi.

Nu se ştie cum, Gheorghe s-a hotărât să nu mai urmeze tradiţia preoţiei.

Din ce i s-o fi năzărit lui Gheorghe, nu s-a aflat, dar a spus un nu hotărât învăţăturii preoţeşti. Fără multă vorbă, în cel mai specific mod sibian, rudele au stabilit ad-hoc, Sfat de Familie… „dacă nu mergi la şcoală, te dezmoştenim!”

Împricinatul, caracter dârz de transilvănean, a răspuns scurt: „Nu! Dezmoşteniţi-mă şi dacă vreţi, am să-mi schimb si numele, mă voi numi Ionescu!” Cunoscând tăria de caracter a familiei, rudele au acceptat schimbarea numelui, să nu-i facă de ruşine, dar nu l-au dezmoştenit, l-au ajutat să-şi încropească o gospodărie şi să pornească pe drumul ales de el, agricultura.

– Ei bine, acel Gheorghe Ionescu va fi (fost) bunicul tău, gospodar de vază în satul Niculiţel…

*

Page 25: Universul Feminin

UNIVERSUL FEMININ 25

Deşi n-a făcut carte, Gheorghe a continuat tradiţia de buni gospodari ai familiei.

Dârz, cumpătat, harnic şi curajos, după ce şi-a format o gospodărie frumoasă, s-a căsătorit şi a avut şase copii: trei băieţi şi trei fete. Poate, ca un regret târziu, şi-a dat feciorii la şcoală. Doi s-au făcut preoţi, iar unul, cel care va fi tatăl meu, învăţător. Fetelor, după mentalitatea timpului, cum le era norocul prin căsătorie. Şi cu zestrea de acasă, ceva teren arabil şi vie, ba şi câte o casă la fiecare, erau in felul acesta despăgubite că nu făcuseră şcoală înaltă, precum băieţii. Totul chibzuit şi cu omenia cuvenită. Copilăria mea, petrecută episodic la bunici, a fost foarte plăcută; chiar cu numele Ionescu.

Dimineaţa, bunicul mă lua în braţe, se urca pe un scaun, şi mă aşeza cu burtica pe unul din butoaiele imense, pline cu vin, şi mă îndemna să trag vin, printr-un băţ de stuf, transformat special în acest scop. La început, m-am speriat, să nu cad în butoi prin gaura în care era introdus firul de stuf; dar cu timpul, am observat că după asta, aerul rece din pivniţa adâncă, nu mă mai speria; mă învârteam ca un titirez, în jurul bunicii, care cu o răbdare blândă, îmi răspundea la toate curiozităţile stârnite după coborârea de pe butoiul uriaş de vin.

Ca în orice gospodărie, bunicul avea şi un câine. Dulăul mare, ciobănesc, îmi producea multe spaime cu lătratul lui gros şi puternic. Ca să mă liniştească, bunica îmi spunea să-l mângâi pe cap printre şipcile cerdacului împodobit cu flori care mie îmi păreau crescute direct din lemnul construcţiei. Dulăul, mârâind bucuros, mă lingea pe mână, ca într-o mângâiere; avea limba aspră şi mă temeam să nu-mi jupoaie pielea. Când am prins curaj, am ieşit în curte, să fiu mai aproape de el. Mare cât o oaie şi jucăuş ca un miel, m-a trântit când s-a urcat cu labele din faţă, chipurile să mă sărute. La răcnetul meu că fiara mă înghite,

Page 26: Universul Feminin

IOAN IONESCU26

bunica, grăbită să mă salveze, a căzut pe treptele cerdacului; am crezut că moare; am uitat de ameninţarea fiarei şi am fugit s-o ajut; s-o scot din ghearele morţii în care-o aruncasem. După această păţanie, am fost declarat, spre mândria mea, deşi nu pricepeam nimic, în afară de privirile iubitoare ale bunicilor, „cruce de bărbat”. Dar nimic nu poate egala clipele minunate petrecute în căsuţa din vie.

Parcă agăţată pe marginea unei văi, pe fundul căreia curgea firul argintiu al unui pârâu, căsuţa îmi părea de vis. În timp ce bunicul şi oamenii lucrau în vie, sprijinit de peretele căsuţei, urmăream fascinat desfăşurarea vieţii în vale: ciripit măiestru de păsări, orăcăit amuzant de broaşte, roşul-întunecat al spatelui unei vulpi în sprintul ei scurt, după un iepure, erau pentru privirea mea de copil bucurii fără seamăn.

rareori, rămâneam peste noapte la căsuţă, când admiram covorul albastru înstelat, al cerului. Spectacolul este feeric! Întinzi firesc mâna spre cer să iei o stea, ca să te simţi învăluit în eşarfa mirifică a bolţii, pictată cu un număr necuprins de stele; stele, al căror licăr îţi pare un zâmbet pe care nu vrei să-l pierzi. Şi cu această grijă, adormi în mângâierea nevisat de plăcută a Naturii.

După ani şi ani, am revăzut aceasta splendoare neînchipuită a bolţii cereşti niculiţene; privind-o, parcă mă învăluie miracolul aurorei polare. Anii au trecut, viaţa şi-a urmat firul, dar bucuriile si spaimele de basm ale copilăriei le retrăim la fel de intens. Au fost însă şi momente pe care acum cred că le pot numi dramatice!

Într-o noapte, cineva i-a furat bunicului porcul din coteţ; fără ezitare şi în miez de noapte, bunicul şi-a luat arma de vânătoare, a încălecat, şi cu felinarul aprins, a plecat după hoţ. Acum, presupun că gestul de curaj a fost făcut în disperare de cauză. Poate nimănui nu i-ar conveni, că în apropierea

Page 27: Universul Feminin

UNIVERSUL FEMININ 27

Sărbătorilor de Crăciun şi de An Nou, să-i fie furat porcul crescut în acest scop. L-a ajuns pe hoţ şi sub ameninţarea armei, l-a adus în sat şi l-a predat jandarmilor. A doua zi, am asistat la o scenă de educaţie civică, a cărei amintire m-a înfiorat continuu.

Hoţul, cu faţa învineţită de lovituri, cu mâinile legate la spate, era plimbat pe străzi, ca un câine purtat în lesă şi obligat prin înghionteli în spate, cu o bâtă, să strige: „Cine‑o face ca mine, ca mine o s‑o păţească!”. Pe pancarta atârnată de gâtu-i scheletic, era scris acelaşi lucru. Înfăţişarea plină de suferinţă a hoţului, m-a cutremurat. Cu lacrimi în ochi, i-am povestit bunicăi cele petrecute. Aspră şi rece, bunica mi-a spus să nu-mi pară niciodată rău pentru un hoţ şi-a primit pedeapsa meritată; dacă nu s-ar face aşa, s-ar ivi şi alte fărădelegi. Doar frica-i ţine în frâu!

Aproape aţipisem în derularea copilăriei petrecute la bunicul meu, rebelul, de la Niculiţel, când mătuşa Vasiliu m-a atins uşor pe umăr: scuză-mă, sunt invitată la dans; şi s-a pierdut în vârtejul dezlănţuit de nuntaşi. N-am înţeles ce a vrut vară-mea. Pe mătuşa Vasiliu, dintr-o neglijenţă ce mă caracterizează, n-am mai întâlnit-o.

VIORICA

Azi sunt Floriile, Ziua Frumoaselor cu nume de Flori, şi Ziua Soţiei mele, Viorica. În prinosul care i se cuvine, postez articolul ce-i poartă numele, retrăire a momentelor fericite, care ne-au unit destinele…

Lucram la un Institut de Proiectări. Traseul înapoierii de la serviciu era cu tramvaiul, pe Calea Dudeşti, în toată întinderea

Page 28: Universul Feminin

IOAN IONESCU28

ei. Îmi plăcea, aveam o adevărată slăbiciune, să stau agăţat de suporturile individuale din tavanul vagonului şi să trag cu coada ochiului, discret, cu nesaţ, la genunchii femeilor aşezate pe scaun. Nu bănuiam că din acest obicei necontrolabil, mi se va trage căsătoria cu… Viorica. Uneori, ofeream singur locul unei doamne, sau domnişoare, ale căror coapse, sculptural rotunde, îmi promiteau un spectacol deosebit.

Aşa se face, că într-o zi, privirea mi s-a oprit pe un peisaj, pe care nu l-am crezut real. La marginea unei poale de rochii grena, prezenţa unor genunchi atingând parcă rotunjimile perfecte, la care aspira Brâncuşi în lucrările sale. Nu-mi venea să cred, dar nici să mă holbez, fără jenă. Aşa că, m-am uitat la ceas, să mă orientez pentru ziua următoare, să nimeresc în acelaşi tramvai purtător de iluzii brâncuşiene. După câteva ratări, întâmplarea m-a îndrumat spre tramvaiul insistent purtat în gândurile mele. Şi, încă o dată, dar la ultima, n-am rezistat, să n-o urmez, şi să n-o salut cu un neîndemânatec „Bună ziua, tovarăşa!”, spre a-mi exprima, destul de stângaci, admiraţia.

Civilizată, blândă, parcă înţelegându-mi infantilismul, a acceptat fără reacţie apropierea mea verbală. Întâmplător, eram vecini, la două blocuri distanţă, pe acelaşi traseu. Am încercat, în scara blocului, să mai prelungesc discuţia, care-mi părea de neînchipuit. S-a scuzat însă, cu aceeaşi delicateţe, că trebuie să plece la fetiţa ei care era îngrijită de bunici. Am hotărât să ne aşteptăm în fiecare zi, la ultima staţie de tramvai. În răstimpul petrecut până la locuinţa ei, am aflat că lucrează tot într-un institut de proiectări, că ambii suntem necăsătoriţi, prin divorţ, şi că avem câte o fetiţă, a mea, locuind cu mama ei, în Galaţi. relaţia noastră a continuat, în acelaşi mod idilic… ne întâlneam când nu eram plecaţi în delegaţii, povesteam de-ale vieţii, lângă blocul ei, şi cu un sărut scurt, aproape neobservat, ne vedeam separat, de serile fiecăruia.

Page 29: Universul Feminin

UNIVERSUL FEMININ 29

Pe traseul spre casă, treceam pe lângă o grădină restaurant care se numea „La Scăricica”, iar într-o seară, am îndrăznit şi am invitat-o să cinăm împreună. A acceptat cu aceeaşi modestie elegantă. După câteva ore petrecute în local, am înţeles că am în faţă o persoană cu totul deosebită, faţă de ce cunoşteam sau cunoscusem. De altfel, se manifesta o reciprocitate în gusturi şi păreri, pe care nu îndrăzneam s-o consider reală.

Eram efectiv într-o stare sufletească specială. În drum spre blocul ei, treceam pe lângă blocul în care locuiam eu. Nu mai ştiu cum, în dreptul acestuia am cuprins-o afectuos de umeri, şi am invitat-o să intrăm puţin la mine, să mai tăifăsuim. Fără să-mi refuze invitaţia, cu aceeaşi eleganţă firească, s-a lăsat condusă în apartamentul meu. De la etajul zece, unde locuiam, am privit pentru prima oară, panorama cartierului nostru, şi mi-a arătat fereastra apartamentului unde locuia cu fetiţa, împreună cu părinţii şi o bunică. răstimpul petrecut, în evocări de viaţă, ne-a apropiat atât de mult, încât, aşezându-ne pe marginea patului, îmbrăţişarea spontană de simpatie s-a transformat într-o descătuşare de dorinţe omeneşti acumulate discret, chiar din prima zi a întâlnirii noastre. Ne-am despărţit târziu, în noapte, când am condus-o acasă, spre liniştea părinţilor şi a fetiţei, de câţiva anişori. Din acea seară, am devenit, aproape o familie. De a doua zi, i-am cunoscut părinţii, fetiţa şi bunica. Uneori, într-o reciprocitate afectivă, nu rezistam să nu fim şi nopţile împreună. Într-una din aceste seri, îmi amintesc, cum bunica, m-a luat scurt, la rost: „ei, pe când căsătoria, că n‑o s‑o lungiţi aşa toată viaţa?”. Toate la timpul lor, bunico… îi răspundeam amuzaţi. Simţeam legătura noastră sufletească atât de trainică, încât nu ne venea să întrerupem starea de vis, în care dăinuiam.

Ne simţeam minunat împreună… Noţiunea prietenie bărbat – femeie căpătase un conţinut nou. Totul se desfăşura, parcă, pe altă lume. Spre nenorocul nostru însă, în noiembrie 1967,

Page 30: Universul Feminin

IOAN IONESCU30

la aproape un an şi jumătate de la cunoaşterea noastră, Viorica se epuizase nervos din cauza stresului de la serviciu, manifestările erau din cele mai rele… anorexie şi insomnie totală. Fără hrana şi somnul necesare, se instalase o anemie ciudată, manifestată printr-o lipsă gravă de putere. Ea, pentru care efortul fizic nu era o problemă, nu reuşea nici să stea în şezut, în pat şi abia ajungea la toaletă, sprijinindu-se de pereţi. Medicina era neputincioasă în stabilirea vreunui diagnostic şi, în consecinţă, a unui tratament adecvat. Ca o mostră de incapacitate profesională medicală, îmi amintesc de o presupusă isterie, cuvânt la care toţi medicii solicitaţi pentru consultare la domiciliu, întrucât epuizarea fizică era extremă, doar că nu şi-au făcut cruce, privind aberaţia scrisă de cel de la circumscripţia medicală de domiciliu.

Cu toate acestea, necugetarea tinereţii şi-a spus cuvântul şi într-una din nopţile de insomnie, prin luna februarie 1968, Viorica, a rămas însărcinată.

A fost, poate, un semnal de înţelepciune naturală a viului. Ca o încleştare a vieţii pentru susţinerea începutului de viaţă înfiripată în corpul suferind, resursele acestuia s-au mobilizat, şi încet, încet, starea sănătăţii Vioricăi şi-a revenit la normal. În iulie 1968, ne-am căsătorit, iar la 28 septembrie … s-a născut Carmenuş.

În această istorisire îşi mai au însă locul câteva episoade pilduitoare, de viaţă, în care nu sunt de neglijat, înţelepciunea şi forţa de caracter, de care trebuie să dea dovadă, în reciprocitate, cei care vor să-şi unească destinele, pe calea vieţii. Voi relata, pentru început, pe cel care mi-a deschis ochii asupra Vioricăi de a fi o personalitate deosebită. S-a petrecut în seara când am fost la grădina restaurantului „La Scăricica”. Eu, de fel, sunt o fire posesivă, manifestată prin crize accentuat – absurde de gelozie. La această susceptibilitate, pare normală evitarea

Page 31: Universul Feminin

UNIVERSUL FEMININ 31

creării pretextelor pentru declanşarea unor astfel de simptoame. În plan fizic, este ceva similar precauţiei faţă de factorii alergeni. Eviţi factorii, sau alimentele pe care-i ştii declanşatori de reacţii alergice. Viorica nu-mi cunoştea această sensibilitate – hibă. Nici nu-mi trecuse prin cap să-i vorbesc despre ea. Ei bine, în cele câteva ore cât am stat la restaurant, privirea ei, nu s-a desprins o clipă de masa noastră. Faptul mi-a impus, ca o autentificare a garanţiei liniştii mele sufleteşti, în această direcţie. Şi aşa avea să fi fost, într-o convieţuire de peste 40 şi ceva de ani, până în prezent.

Este poate nesemnificativă relatarea mea, dar, în contextul hibelor caracterului meu, a fost nu doar definitorie, ci şi decisivă. Un alt element caracteristic de compatibilitate cu Viorica a fost şi renunţarea ei la fumat. Eu n-am fumat niciodată; când ne-am cunoscut, ea fuma, dar aflând că nu sunt fumător, a renunţat şi ea la fumat. A început cu înjumătăţirea ţigării de seară, iar când o termina, mă anunţa prin aprinderea luminii din dormitor; era şi semnalul de noapte bună, gesturi copilăreşti, dar pline de… poezia prieteniei tandre…

MILICAMotto:„Eşti stăpân pe capul tău, ori la bine, ori la rău”.

Proverb românesc

O poveste tristă, dureroasă, cum nu se poate imagina – viaţa Milicăi, sora mea cea mai mare, fiica din prima căsătorie a mamei. Tristă, cum nu şi-a dorit nimeni să fi fost, o tristeţe

Page 32: Universul Feminin

IOAN IONESCU32

asupra căreia oricât ai încerca să o înţelegi, nu reuşeşti! Deseori, m-am întrebat, care să fie cauza comportării ciudate, a unor copii crescuţi sub aceeaşi afecţiune părintească. Poate, numai propriile percepţii imaginate, exacerbate de o sensibilitate excesivă. De fapt, Milicăi, îi era specific un fel de neîncredere în propriile rude, motiv pentru care se simţea parcă mai bine printre străini. Chiar şi atunci când noi, ceilalţi copiii, frate şi surori, trăiam bucuria petrecerii timpului, seara, în familie. Uneori, m-am întrebat dacă motivul ciudăţeniei Milicăi nu era consecinţa firii destul de interiorizată a tatălui nostru.

Înclinat uneori către glumă şi ironie, fără răutate, tata mă deruta şi pe mine câteodată, intimidându-mă. Deşi, am înţeles mai târziu, nu-şi dorea acest fapt.

Chiar dacă era un dascăl erudit, cu fire de artist – cânta emoţionant la vioară, scria literatură şi organiza serate şcolare, în care nu lipseau piesele de teatru, folclorul – cântece, dansuri populare şi scânteierile specifice umorului şi înţelepciunii noastre populare.

Dar înclinaţia către glumă şi ironie era un obstacol greu suportabil, în relaţia tată-copii.

Cu durerea în suflet, pe care o trăiesc pentru Milica, îmi vine să strig în lumea largă, să mă audă toţi cei care sunt şi vor fi părinţi: „Părinţi, nu vă complexaţi copiii, nu le ştirbiţi bucuria încrederii în propriile lor forţe, nu-i dezarmaţi în faţa obstacolelor vieţii, printr-o ironie, de neînţeles de către sufletele lor în formare.

Nu abuzaţi de glume, ce pot induce în subliminalul lor fragil, adevărate stări de complexare. Nu insistaţi în a vă impune personalitatea apăsătoare, stresantă, ca pe o povară derutantă, care le poate ştirbi dureros şi tragic, viaţa în pregătirea pentru vicisitudinile la care va fi expusă!”

Page 33: Universul Feminin

UNIVERSUL FEMININ 33

Poate că aşa a fost soarta Milicăi: să creadă de copil că în viaţă i se cuvine prea puţin, că trebuie să suporte modest şi răbdător, până peste poate, fără dreptul necesar de a-şi exprima o formă de refuz, fie şi prin încercarea de a evada din cercul vicios al suferinţei.

Să nu accepte resemnarea, până la a deveni un mod trau-matizant de existenţă.

În viaţa Milicăi s-a petrecut ceva trist, dureros de trist. Iar sfârşitul, sfârşitul a fost fulgerător şi tragic. Incredibil

şi revoltător, cum un început promiţător, pornit într-o frumoasă lună pariziană de miere, avea să se spulbere în neputinţa abţinerii unui bărbat de la atracţia alcoolului. Zămislită într-o clipă de nesăbuinţă a unui soţ alcoolic, poate într-un imbecil iureş al astrelor, poate din complexul de depersonalizare, la care duce o exigenţă neinspirată a unui părinte, având probabil propriile sale frustrări; toate aceste momente neprielnice la un loc, parcă s-au învălmăşit în firea fragilă şi delicată a Milicăi, făcând din ea victima uşoară şi sigură a unui soţ bestializat de orbirea pe care o produce excesul de alcool.

S-a întâmplat într-o noapte geroasă de iarnă. Au început de cu seară să bea. Ea, Milica, nu şi-a închipuit că dacă va accepta să îi ţină tovărăşie la băutură soţului său, acesta o va da afară din casă, în plin ger. Sumar îmbrăcată, Milica nu a rezistat gerului şi a intrat în casă, implorându-l să o lase să se încălzească puţin. El, bestia, a început să o bată cu un lemn pe care l-a luat de lângă sobă. Nu a rezistat loviturilor. A doua zi, cu o voce prefăcută, ucigaşul a anunţat-o telefonic pe sora noastră Geta că nu ştie ce are Milica şi să meargă la ei. Aici ar trebui de menţionat efectul de înstrăinare, prin pierderea simţului realităţii, la care duce o educaţie precară. Disperată, îngheţată de frig, a rugat o vecină să o adăpostească, Aceasta o refuzat-o. În disperarea ei, nu s-a

Page 34: Universul Feminin

IOAN IONESCU34

gândit să meargă la Geta, sora noastră, care nu locuia departe de ea.

Îngrozită de presimţiri sumbre, Geta şi-a luat în fugă o haină şi a alergat spre casa Milicăi. Spre meritul tăriei ei de caracter, nu a leşinat văzându-şi sora neînsufleţită. Bestia, după ce o spălase de sânge, o aşezase în pat. Nu reuşise, însă, să înlăture urmele înţepăturilor lăsate de cuiele din unealta crimei – o şipcă din lemnele de la sobă.

Sunt ani buni de atunci. Mă îngrozesc, dar mă şi minunez de tăria sufletească a Getei.

Cu vocea înecată de plâns, i-a spus: „ai omorât-o în bătaie!” Şi-a sunat o colegă al cărei soţ lucra în Poliţie. Apoi a chemat Salvarea. Totul s-a derulat ca în filmele poliţiste. Poliţia, după ce i-a aplicat o bătaie soră cu moartea, l-a ridicat, chiar dacă el nu şi-a recunoscut fapta, deşi corpul maltratat al Milicăi nu lăsa loc de dubii. La Poliţie, bestia a relatat totul: seara, i-a cerut să bea alături de el, şi când ea n-a mai rezistat, a dat-o afară, jignit că-l refuză. După ce a plâns un timp la uşă şi a fost refuzată de vecină, nu a mai rezistat frigului, a intrat în casă. Implorându-l, s-a încleştat de picioarele lui. Gestul ei disperat, l-a turbat şi a lovit-o în neştire până nu s-a mai mişcat. A spălat-o, a pus-o în pat şi a chemat-o pe Geta.

Ucigaşul a primit 17 ani de detenţie, dar asta nu ne-a ajutat cu nimic; Milica ne lipsea…

Acum, retrospectiv, mă întreb: dacă ar fi avut o altă viziune asupra vieţii, asupra încrederii în sine, Milica ar fi acceptat o convieţuire cu un beţiv? De fapt, este condiţia reprobabilă, pe care o suportă multe femei, poate victime ale aceluiaşi complex al depersonalizării! respectul de sine pe care-l incumbă conştiinţa de sine, ar fi pus-o măcar pe gânduri asupra şi ar fi reflectat asupra propriei vieţi, asupra respectului de sine.

Page 35: Universul Feminin

UNIVERSUL FEMININ 35

P.S.răspunsuri imposibile. Doar supoziţii inutile.Multe femei, nejustificat, suportă vitregia consecinţelor

entuziasmului pripit, al iluziei.rămân totuşi la convingerea că o educaţie adecvată în

familie, „cei şapte ani de acasă”, constituie condiţia necesară şi obligatorie a unor premise de bun augur pentru o viaţă normală, civilizată.

Am simţit în propria-mi viaţă, nevoia unei educaţii a încrederii în sine, a consolidării suportului din tine însuţi, ca o trambulină de lansare în vâltoarea abisală a vieţii.

CrISTINEL ŞI TOBOGANUL Copiii trebuie să fie crescuţi în spiritul iniţiativei

personale, ferme şi curajoase. Privarea lor de astfel de experienţe directe, ştiu din trăire proprie, implică o doză de inhibare şi de intimidare în faţa încercărilor aspre ale vieţii. Uneori, aceste intenţii pot fi riscante, prin aspectele neprevăzute, inerente, care le pot pune în pericol, integritatea corporală sau chiar viaţa.

În Parcul Tineretului, se amenajase un loc de joacă şi distracţii pentru copii.

Două dintre distracţiile preferate de copii ofereau mo-mente mai tari.

Una era Casa Groazei. În interiorul ei, un tren cu minivagoane circula prin camere, de unde se auzeau tot soiul de ţipete stridente, precedate, sau urmate, de apariţii de groază: schelete, luminate din interior, cu ţeasta având mandibula în

Page 36: Universul Feminin

IOAN IONESCU36

mişcare sau reprezentând chipul morţii, de ţi se făcea părul vâlvoi şi te treceau fiori de gheaţă. Alta, un tobogan uriaş, dintr-un tub de tablă zincată, înalt de câţiva metri şi diametrul, de peste un metru.

Dacă în casa groazei, mergeam împreună, în toboganul tubular, eu nu intram. Toate bune, până când, într-o zi, Cristinel s-a ridicat înainte de a se termina traseul acestuia. Faptul i-a dăunat şi la ieşire după câţiva paşi, mi-a spus: „Tati, mi-e rău, nu mai pot respira… Tati, ajută-mă!” şi s-a întins pe o bancă.

Ştiind-o glumeaţă din fire, am privit-o neîncrezător: buzele erau vinete, faţa palidă şi parcă nu avea aer. Ca şi la cutremur, m-am simţit incapabil să o pot ajuta. M-am uitat în jur, după un ajutor, dar de unde.

Speriat, am mângâiat-o, i-am frecat mâinile, picioarele şi într-un gest disperat, îi spuneam, scâncind, la rându-mi: tati, nu te speria; îţi trece, îţi trece, uite, îţi revii! Şi s-a liniştit. Spaima a fost cumplită.

La plecarea din parc, am întrebat-o, ce s-a întâmplat. – Tati, coboram pe tobogan, chiar înainte de sosire, am

încercat să mă ridic, dar m-am dezechilibrat şi am căzut. În cădere, mi s-a răsucit spatele, mai ales gâtul. Când m-am ridicat, am simţit că ameţesc şi nu mai pot respira.

– Da, se vede că, în cădere, ai făcut o mişcare bruscă şi ţi-ai răsucit coloana vertebrală, partea din zona gâtului.

– Da, tati, să ştii că mă şi doare.Acum, când povestesc, retrăiesc acele momente de groază:

murea copilul, în faţa mea, şi eu eram absolut neputincios. Am înţeles atunci, că unui copil, pentru protejarea lui,

este mai bine să nu-i satisfaci acele dorinţe care implică o doză imprevizibilă de risc, faţă de care nu poţi lua măsurile de prevenire necesare.


Top Related