INTRODUCERE
La începutul acestui secol şi mileniu industria turismului şi a călătoriilor reprezintă
pe plan mondial, cel mai dinamic sector de activitate şi, în acelaşi timp, cel mai important
generator de locuri de muncă. Din punct de vedere economic turismul se constituie în acelaşi
timp şi ca sursă principală de redresare a economiilor naţionale a acelor ţări care dispun de
importante resurse turistice şi le exploatează corespunzător.
Industria turistică s-a dezvoltat sensibil în ultimii 15 ani în zona Branului. Nevoia de
noi locuri de cazare a dus la construcţia de case de vacanţă noi. Arhitectonic însă acestă
dezvoltare a fost mai degrabă haotică. Multe clădiri noi nu au nimic din ceea ce este specific
şi armonios în arhitectura montană din zona Bran.
Turismul mileniului trei va fi marcat de schimbarea climatică şi de grija pentru
planetă. Nu pretindem a fi originali în expunerea ce urmează, totuşi reamintim că privit ca
fenomen de masă şi drept componentă a calităţii vieţii, turismul constituit din ansamblul
prestaţiilor acordate persoanelor ce călătoresc cu motivaţii turistice (odihnă, petrecerea
timpului liber, vacanţe, tratament balnear, agrement, sport, cultură, vizite, etc.), împreună cu
gama serviciilor aferente duratei deplasării şi la locul de destinaţie, se află într-o strânsă
dependenţă cu clima. Aceeaşi dependenţă există între climă şi agricultură, sporturile în aer
liber sau starea emoţională, toate aflate într-o legătură mai mult sau mai puţin strânsă cu
activităţile turistice. Drept urmare, schimburile de informaţii între specialiştii acestor domenii
sunt privite cu tot mai mare interes.
Atât în practica turistică internaţională, cât şi în literatura de specialitate, se constată o
îndreptare a populaţiei oraşelor spre recreere către mediul rural. În acelaşi timp se remarcă
faptul că formele de turism organizate în mari centre aglomerate, cu programe fixe, rigide,
monotone, cu deplasări dintr-un mediu aglomerat în altul (adeseori mai aglomerat şi mai
trepidant) nu mai satisfac aspiraţiile, motivaţiile, opţiunile turiştilor, ale unei însemnate părţi
din rândul populaţiei urbane, ca urmare căutarea mediului rural pentru odihnă şi recreere este
o tendinţă generală în practica mondială a turismului şi în ultimii ani şi în România.
Treptat însă, turismul rural a început să fie privit ca o posibilitate concretă de
dezvoltare a perimetrelor rurale. Aceasta s-a dovedit a fi o şansă reală pentru zonele rurale
defavorizate, dar şi pentru toate regiunile rurale: valorificarea unui bogat potenţial natural şi
cultural, descongestionarea zonelor turistice aglomerate, îmbunătăţirea nivelului de trai al
populaţiei acestor perimetre, stabilizarea forţei de muncă locală prin crearea de noi locuri de
muncă în domeniul serviciilor, construcţiilor, creşterea rapidă a echipamentelor de cazare
1
datorită cheltuielilor mici necesare dotării lor, accesul unor categorii sociale defavorizate la
aceste oferte de petrecere a concediilor, etc.
Istoria unui popor nu poate fi înţeleasă fără, o cunoaştere temeinică a pământului pe
care acesta îl locuieşte, deoarece personalitatea acelui popor rezidă tocmai din
întrepătrunderea firească dintre cadrul natural şi elementul uman.
2
CAPITOLUL 1
SPAŢIUL RURAL ROMÂNESC
Chestiunea rurală sau, poate, mai concret, chestiunea ţărănească a fost şi continuă a fi şi
azi una dintre cele mai importante probleme economice, sociale, politice, culturale şi morale ale ţării.
În secolul pe care nu demult l-am lăsat în urmă, spaţiul rural, agricultura şi
agricultorii au parcurs trei mari perioade, marcate de două fracturi majore de sistem politic şi
de organizare economică şi socială. Schimbările structurale importante, de fapt mutaţii
esenţiale care au modificat, de fiecare dată, la 180 de grade conceptele politice, juridice şi
economice, au lăsat urme profunde, afectând starea satului, a agriculturii şi a ţăranului nostru.
Ţăranul, satul şi pământul, agricultura şi spaţiul nostru rural au fost puternic loviţi în
secolul trecut, deci, putem vorbi, despre drama satului şi ţăranului român într-un secol de
iluzii, dezamăgiri şi speranţe1.
1.1. Spaţiul rural – conţinut, sferă de cuprindere, caracteristici
Noţiunea de rural (sau ruralitate) reprezintă un domeniu în care, până în prezent,
nu s-a ajuns la o definire unanim acceptată, deşi multiplele concepte şi definiţii date de
specialişti, se referă la acela şi spaţiu fizic (geografic). Spaţiul rural nu constituie un ansamblu
omogen, dar nu este nici spaţiu abstract.
Etimologic, cuvântul ”rural” îşi are originea în cuvântul latinesc ”rus-ruris”, care se
poate traduce prin câmp sau teritoriu, locuit, ocupat, amenajat şi locuit de om. Cuvântul a
fost preluat în limba română cu sensul său actual din limba franceză2.
Termenii de rural şi urban evidenţiau, iniţial, diviziunea socială între agricultură
şi industrie. Mediul rural este considerat, în general, ca fiind cel care produce alimente în
condiţii tradiţionale, creându-se astfel relaţii sociale bazate pe legături de rudenie şi
vecinătate, pe un înalt grad de solidaritate socială. Aceste relaţii tradiţionale s-au impus
printr-o ierarhie bazată pe autoritate, fapt ce a generat patriarhalism şi paternalism (asemenea
relaţiilor de senioritate şi vasalitate născute în feudalism, precum şi autoritatea capului de
familie), dar au contribuit astfel la menţinerea tradiţiilor, a identităţii ţăranilor, care au
1 Acad.Otiman Păun Ioan - Viaţa rurală românească pe lungul drum între Flămânzi şi Uniunea Europeană, pag.82 Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Editura Academiei, Bucureşti, 1975
3
constituit secole de-a rândul clasa socială cea mai numeroasă din mediul rural şi din
societate, în ansamblul său.
Oamenii care locuiesc în spaţiul rural ştiu că sunt rurali, însă această percepţie
nu satisface demografii, politicienii, statisticienii, sociologii, geografii sau economiştii. În
viaţa de zi cu zi, percepţia ruralului este adesea mai importantă decât definiţiile formulate.
Mulţi oameni asociază zonele rurale cu ideea de mari spaţii libere, strâns legate de tradiţie şi
prudente în faţa schimbării; spaţii frumoase, dar şi sărace. În viaţa de zi cu zi, percepţia
ruralului este adesea mai importantă decât definiţiile formulate de specialişti, fie ei
teoreticieni sau practicieni. Aceasta se întâmplă datorită faptului că avem de-a face cu o
noţiune complexă, care se ”oglindeşte” în obiectul de studiu al mai multor discipline, dintre
care se pot aminti economia, etnologia, geografia, istoria, sociologia, demografia etc. Fiecare
dintre aceste discipline abordează ruralul din punctul lor de vedere. Deducem, deci, că
avem de a face, în esenţă, cu un concept multidisciplinar, plurivalent şi integrator.
Dintre multiplele faţete şi definiţii ale conceptului de spaţiu rural enumerăm:
- ruralul reprezintă un mod specific de utilizare a spaţiului, caracterizat prin
densitatea relativ scăzută a locuitorilor şi a clădirilor, preponderenţa peisajelor naturale,
activitatea economică predominant agro-silvo-pastorală3;
- ruralul reprezintă câmpurile, ţăranii şi, în general, toate activităţile şi teritoriile
neurbane4;
- ruralul reprezintă zone caracterizate printr-o populare de o densitate relativ
slabă şi prin preponderenţa activităţilor agricole. Spaţiul rural, contrar spaţiului urban, nu
comportă puternice concentrări de oameni. Aglomerările sunt limitate la dimensiunile satului
sau ale burgului. El este reprezentat printr-un habitat dispersat sub formă de cătune sau de
ferme diseminate în natură. Spaţiul rural se pretează pentru activităţi de tip agricol;
- spaţiul rural se împarte în două secţiuni care definesc, pe de o parte,
problema pur agricolă, iar pe de altă parte problema vieţii rurale, pentru persoanele care nu se
ocupă de agricultură.
În 1995, Comisia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală a Uniunii Europene a
elaborat, la iniţiativa Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, documentul cunoscut
sub numele de Carta Europeană a Spaţiului Rural. Conform acesteia, spaţiul rural cuprinde o
zonă interioară sau de coastă care conţine satele şi oraşele mici, în care majoritatea părţii
terenului este utilizată pentru:
agricultură, silvicultură, acvacultură şi pescuit;
3 Alexandri, C., Davidovici, I., Gavrilescu, D. (coordonatori), Tratat de economia agriculturii, Editura Expert, Bucureşti, 20034 Le Petit Larousse, Paris, 1998
4
activităţi economice şi culturale ale locuitorilor acestor zone (artizanat,
industrie, servicii etc.);
amenajări de zone neurbane pentru timpul liber şi distracţii (sau rezervaţii
naturale);
alte folosinţe (cu excepţia celor de locuit).5
Chiar dacă cea mai importantă componentă a ruralului este agrarul şi cele mai
multe activităţi rurale sunt cele agrare, cele două noţiuni nu se confundă, nu se suprapun.
Sensul cuvântului rural a fost şi este întotdeauna mai larg decât al celui de agricol. Spaţiul
rural nu este doar sediul activităţilor agricole, ci şi al industriei, artizanatului şi comerţului
rural.
Un aport deosebit în caracterizarea ruralului este adus de către Ferdinand Tonnies,
care, pentru a explica în mod practic filozofia ruralului, foloseşte doi termeni de sorginte
germană şi anume Gemeinshaft şi Gesellschaft. Termenul de spaţiu Gemeinshaft utilizat de
Tonnies nu este uşor de tradus. Cuvântul comunitate este adesea oferit ca echivalent, dar
complexitatea înţelesului dat de Tonnies nu este destul de bine redată de o traducere atât de
simplă. Ideea de Gemeinshaft, este cel mai bine ilustrată prin sugerarea unor legături
interpersonale care sunt incluse în termen. Se poate spune că membrii unei anumite localităţi
rurale sunt caracterizaţi de Gemeinshaft. Organizarea Gemeinshaft este una în care oamenii
sunt foarte legaţi unul de altul prin tradiţie, rudenie, prietenie sau datorită unui alt factor
social de coeziune. Gemeinshaft se referă la un sentiment reciproc de legătură, care face
ca oamenii să rămână împreună ca membri ai unui întreg. Acest ”întreg” are un înţeles foarte
larg, referindu-se la o familie (echivalentă în vechime cu ginta), un clan, un sat (echivalent
în vechime cu tribul), sau chiar o întreagă societate, care are acest fel special de relaţie
socială la bază, ce asigură unitatea între membrii săi. Probabil că au existat puţine societăţi
ale căror legături sociale s-au bazat complet pe astfel de sentimente intense, de comunitate, în
înţelesul de Gemeinshaft. Totuşi, chiar ca o construcţie abstractă, acest tip relaţional ”ideal”
poate servi drept cadru teoretic pentru discutarea schimbărilor în organizarea socială şi a
noilor legături între membri, care au loc dacă societatea evoluează sub o altă formă.
Altă construcţie teoretică a lui Tonnies a fost Gesellschaft. Condiţia esenţială în
cadrul Gesellschaft-ului este contractul. În sens larg, contractul este o relaţie socială
voluntară, convenită în mod raţional, în cadrul căreia cele două părţi convin să îndeplinească
anumite obligaţii, una pentru alta, sau să recurgă la anumite penalităţi dacă acesta este
încălcat. În timp ce contractul implică o relaţie oficială (adesea în formă scrisă), relaţia socială
Gesellschaft este neoficială. Deşi nici o societate nu a fost şi, probabil, nu va fi niciodată
5 Otiman Păun Ioan., Economie rurală, Ed.Agroprint, Timişoara, 1999,p.10
5
exclusiv de tip Gesellschaft, acest tip de legătură socială s-a extins pretutindeni. Gesellschaft
implică o concepţie diferită despre modul în care indivizii privesc membrii unei societăţi,
în comparaţie cu tipul Gemeinshaft, care plasează individul în cadrul unui sistem social care
este impersonal şi anonim. Gesellschaft-ul este un sistem de relaţii competitive în care
indivizii caută să maximizeze ceea ce obţin din schimburi şi să minimizeze ceea ce oferă,
învăţând în acela şi timp să fie prudenţi faţă de ceilalţi. În acest context, o viaţă simplă
în Gemeinshaft, într-o comunitate rurală, este identificată ca fiind bună, în timp ce
Gesellschaft-ul impersonal din zona urbană este definit ca rău. Practic, orice ”comunitate”,
indiferent de gradul său de evoluţie şi de dezvoltare, va avea obligatoriu elemente din cele
două tipuri teoretice ideale. De asemenea, noţiunea de civilizaţie poate fi un termen echitabil
de definire din punct de vedere social al ruralului, asigurându-se astfel şi caracterul de
eterogenitate, care de altfel caracterizează, din variate motive, ruralul modern.
Satsangi şi colaboratorii, identifică şapte tipuri de zone rurale, în funcţie de
rezultatul impactului dintre rural şi urban, precum şi al presiunilor ce s-au exercitat şi încă
se mai exercită în diferite zone rurale. Acestea sunt următoarele:
zonele pline de viaţă – unde populaţia, activităţile economice şi presiunea
locuinţelor sunt toate în creştere, în timp ce aprovizionarea este slab
dezvoltată;
zonele sub presiune – unde populaţia şi presiunea locuinţelor sunt în
creştere;
zonele fragile – cu o creştere economică mică sau inexistentă; în aceste zone
are loc o migraţie a familiilor tinere în afară, dar presiunea asupra ofertei de
locuinţe este mare, îndeosebi asupra celor de închiriat;
zone de regenerare – zone cu o mai mică presiune, dar cu o largă
răspândire a concedierilor, incluzând zone cu teren abandonat;
zone intermediare – prezentând arii de concediere sau de presiune;
zone în principalactive, dar fragile din punct de vedere economic – conţin
economii locale active, distincte spaţial;
zone în tranziţie – care se refac după pierderea activităţii economice
tradiţionale.
Tipurile de zone rurale identificate de Satsangi ilustrează gama de presiuni ce se
exercită în diferite zone rurale, afectând rezerva de teren existentă şi reflectând variatele
abordări ale politicii necesare pentru fiecare zonă în parte.
6
Eugen Meves6, încearcă să lămurească interferenţa noţiunilor agrar-agricol-rural,
realizând următoarele grupe de relaţii:
- relaţia rural-urban (care reprezintă mediul social şi locul geografic al existenţei
colectivităţilor umane) tinde spre integrare în ambele sensuri: rural în urban, precum şi
urban în rural;
- fenomenul agrar are o bază obiectivă: pământul este suma activităţilor legate de
aceea şi sursă;
- fenomenul agrar totu şi , nu se suprapune cu mediul rural, o parte a
activităţilor din acest mediu neavând drept bază pământul;
- fenomenul agrar cuprinde o parte variabilă a mediului urban propriu-zis, putând
ajunge până acolo încât să-i determine caracterul;
- agricultura (ca proces de producţie vegetală şi animală) joacă un rol determinant,
dar reprezintă doar o parte a fenomenului agrar;
- agricultura este indisolubil legată de mediul rural, dar nu neapărat de mediul
urban;
- raportul agrar /agricol este raportul dintre întreg şi parte;
- raportul agrar /rural este raportul dintre parte şi întreg;
- raportul rural /agricol este raportul dintre întreg şi parte;
- în cadrul proiecţiei rurale, raportul între cei trei termeni descrescând: ”rural –
agrar – agricol”.
T.K. Marsden identifică patru tipologii ale zonei rurale care sunt definite pe baza
persoanelor sau a grupurilor care exercită puterea predominantă asupra a ceea ce se întâmplă
în aceste zone. Acestea sunt:
- zona rurală prezervată (păstrată) – caracterizată de atitudini şi luare de decizii
puternic anti-dezvoltare şi prezervaţioniste, grupuri ale clasei de mijloc puternic
înrădăcinate care îşi pot impune punctele de vedere pretutindeni în sistemul de
planificare sau asupra potenţialilor agenţi de dezvoltare. În numele păstrării valorilor estetice
ale mediului natural şi arhitectural, ele se opun proiectelor de dezvoltare industrială care pot
ameninţa aceste zone ;
- zona rurală contestată – este aceea în care agricultorii şi antreprenorii locali
influenţează scena politică şi privesc spaţiul rural doar ca un ansamblu de resurse economice
de exploatat;
6 Meves Eugen - ”Relaţia agrar-agricol-rural” în ”Terra nostra”, vol.IV,1981
7
-zona rurală clientelistă – aflată în zonele rurale îndepărtate, unde agricultura şi
instituţiile ei politice asociate încă mai au putere, dar o mare parte din restul economiei rurale
este susţinută numai prin subvenţii de stat;
-zona rurală paternalistă – zone unde încă mai domină mari proprietăţi private şi
mari ferme, iar procesul de dezvoltare este în mod decisiv conturat de proprietarii existenţi
sau marii fermieri.
Alte surse definesc ruralul prin raportarea sa la urban, ca fiind opusul acestuia.
Astfel, în ultimele decenii, activitatea experţilor internaţionali şi a organismelor internaţionale
se concentrează mai mult spre definirea urbanului, iar prin opoziţie ”tot ce nu este urban…
este rural”. În acest sens avem diferite definiri ale spaţiilor urbane, şi anume: un prag de
2.000 de locuitori, ce permite accesul unei localităţi în categoria oraşelor, în ţări ca :
Franţa, Angola, Argentina, Cuba etc., prag ce variază însă în limitele unor ”valori” de 200
locuitori în Danemarca, Islanda, Suedia, de 1.000 locuitori în Elveţia şi Spania, peste 2500
locuitori în Japonia, peste 5.000 în Austria, 10.000 în Italia şi Grecia şi 20.000 în
Mauritania şi Nigeria;
Programul Naţiunilor Unite pentru recensământul mondial al populaţiei prevede,
pentru Europa, includerea în populaţia urbană numai a localităţilor cu peste 10.000 locuitori,
iar cele cu populaţie semi-urbană să cuprindă între 2.000 şi 9.999 locuitori.
În anexa nr.1 sunt prezentate criteriile de definire a spaţiului rural din diferite ţări
europene.
În România, definirea spaţiului rural este făcută în Legea nr. 351/2001 privind
aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului Naţional. Potrivit acestei legi, avem
următoarele definiţii:
-localitate - forma de aşezare stabilă a populaţiei în teritoriu, alcătuind un nucleu de
viaţă umană, cu structuri şi mărimi variabile, diferenţiate în funcţie de specificul activităţilor
de producţie dominante ale locuitorilor, caracteristicile organizării administrativ-teritoriale,
numărul de locuitori, caracterul fondului construit, gradul de dotare social-culturală şi
de echipare tehnico-edilitară. În funcţie de specificul şi de ponderea activităţii economice
dominante, de numărul de locuitori, caracterul fondului construit, densitatea populaţiei şi a
locuinţelor, de nivelul de dotare social-culturală şi de echipare tehnică, localităţile se
împart în două mari grupe: localităţi urbane şi localităţi rurale;
-localitate urbană - localitate în care majoritatea resurselor de muncă sunt
ocupate în activităţi neagricole cu un nivel diversificat de dotare şi echipare, exercitând o
influenţă socio-economică constantă şi semnificativă asupra zonei înconjurătoare.
8
-localitate rurală - localitate în care - majoritatea forţei de muncă se află
concentrată în agricultură, silvicultură, pescuit, oferind un mod specific şi viabil de viaţă
locuitorilor săi şi care prin politicile de modernizare îşi va păstra şi în perspectivă specificul
rural;
Majoritatea forţei de muncă se află în alte domenii decât cele agricole, silvice,
piscicole, dar care oferă în prezent o dotare insuficientă, necesară în vederea declarării ei ca
oraş, şi care, prin politicile de echipare şi de modernizare, va putea evolua spre localităţile
de tip urban.
Suprafaţa spaţiului rural, astfel delimitat, însumează 212,7 mii km2, reprezentând
peste 89% din suprafaţa ţării. Populaţia care trăieşte pe acest teritoriu numără 10,13 milioane
locuitori (la 1.07.20037) şi reprezintă 45% din populaţia ţării, rezultând o densitate relativ
slabă, de sub 48 locuitori/km2. Indicatorii calitativi şi cantitativi care stau la baza clasificării
spaţiului rural, prevăzuţi în Legea nr. 351/2000, sunt prezentaţi detaliat în anexa 1.2 .
După Ion Păun Otiman8, spaţiul rural prezintă o seamă de caracteristici care îi
conferă individualitate, specificitate şi autenticitate comparativ cu alte zone (spaţii):
- din punctul de vedere al structurii economice, în spaţiul rural activităţile agricole
ocupă, de regulă, cele mai întinse zone, agricultura reprezentând “coloana vertebrală” a
ruralului. În unele zone, cum sunt cele montane şi piemontane, silvicultura împreună cu
activităţile conexe (exploataţii forestiere, prelucrarea lemnului, activităţile meşteşugăreşti
şi casnice, industriile prelucrătoare ale resurselor pădurii) este predominantă, atât din punct
de vedere teritorial, cât şi ocupaţional. De asemenea, în unele zone montane, de litoral şi
de deltă, pot fi desfăşurate activităţi agroturistice, de agrement, de pescuit şi vânătoare
sportivă. Dar, cu toată diversitatea economică, spaţiul rural, în esenţa sa, rămâne un spaţiu
preponderent agrar;
-spaţiul rural este, din punct de vedere ocupaţional, cu precădere un spaţiu de
producţie în care activităţile sectoarelor primare au o pondere destul de ridicată în ansamblul
activităţilor economice. Sectoarele producţiei agroalimentare (culturi de câmp, pajişti,
legumicultură, viticultură, pomicultură, creşterea animalelor), silvicultura şi exploatarea
pădurii, industrializarea lemnului, mineritului, industria conexă agriculturii, industria casnică
şi meşteşugurile deţin pondere în cadrul activităţii generale din spaţiul rural. Mare parte din
profesiunile practicate în spaţiul rural sunt practicate manual, unele dintre acestea solicitând
policalificare profesională. În plus, prin natura activităţii, fenomenul de întrajutorare, de
cooperare între săteni, este mult mai prezent comparativ cu spaţiul urban. Populaţia ocupată în
7 Anuarul Statistic al României, Bucureşti, 20068 Ion Păun Otiman, Restructurarea agriculturii şi dezvoltarea rurală a României în vederea aderării la U.E, Ed.Agroprint, Timişoara, 2005
9
servicii, în activităţile administrative, sociale etc. este mai redusă ca pondere. În acela şi timp,
mare parte din populaţia care lucrează cu timp integral în sectorul neproductiv desfăşoară
şi o activitate în agricultură şi alte sectoare în timpul secundar, fie ajutând membrii de familie
– agricultori, fie lucrând în micile lor gospodării agricole sau în “hobby – ferme”. Este
o caracteristică importantă a populaţiei rurale aceea de a lucra concomitent în sectoarele
agricole şi neagricole, pluriactivitatea având consecinţe asupra stării de spirit a lumii rurale,
inclusiv în ceea ce priveşte autoconsumul alimentar;
în spaţiul rural este predominantă proprietatea privată, familială, comparativ cu
zonele urban – industriale, lumea rurală fiind în esenţa sa o lume liberală. În zonele
rurale, proprietatea publică şi privată a statului este mult mai restrânsă, reducându-se,
de regulă, la rezervaţii şi parcuri naţionale, terenuri limitrofe căilor de comunicaţii şi
reţelelor de transport şi unele terenuri cu destinaţie specială. Difuzarea proprietăţii
private în spaţiul rural, dezvoltarea simţului proprietăţii, cu excepţia perioadei comuniste, a
avut o serie de consecinţe pozitive asupra spiritului antreprenorial al locuitorilor rurali.
Din păcate, în perioada comunistă aceste preocupări au fost estompate sau au dispărut la
mulţi din locuitorii satelor, având consecinţe nefaste asupra stării de spirit gospodăresc
şi asupra moralităţii populaţiei rurale;
-spaţiul rural, din punct de vedere al densităţii populaţiei şi al mărimii
aşezămintelor umane, este mult mai aerisit, mai umanizat. Comunităţile rurale au unele
caracteristici specifice, în primul rând raporturile interumane sunt mai bune, iar participarea
cetăţeanului la problemele comunităţii este mai accentuată. Spaţiul rural are o viaţă socială
mai apropiată, locuitorii se cunosc între ei, din toate punctele de vedere;
-din punct de vedere peisagistic, spaţiul rural, prin structura sa naturală, prin
peisajul îngrijit şi aerisit, prin flora şi fauna sa, este incomparabil mai frumos şi mai
apreciat de mulţi locuitori. Liniştea, pacea, climatul, aerul curat, peisajul liniştitor, de calm
social sunt caracteristici ale calităţii habitatului rural. Peisajul natural al ruralului constituie
un patrimoniu al comunităţii;
-viaţa în spaţiul rural, mai mult decât în oricare alt mediu social, este aşezată pe o
serie de norme emanate din experienţa de viaţă multiseculară, din tradiţiile, obiceiurile şi
cultura locală. Modul de viaţă rurală, tradiţiile şi obiceiurile, formează laolaltă cultura
populară locală sau regională. Tezaurul acumulat timp îndelungat constituie, de asemenea, o
caracteristică de mare atracţie pentru viaţa la ţară, pentru petrecerea unei anumite părţi din
timp la sat sau pentru turismul rural. Viaţa socială şi culturală caracteristică ruralului este
un patrimoniu de neegalat al umanităţii, element care, alături de economie şi ecologie,
dă adevărata dimensiune şi valoare a spaţiului rural. Dezvoltarea agriculturii, creşterea
10
randamentelor agricole, a determinat eliberarea unei importante părţi din populaţia agricolă
şi ocuparea ei în activităţi industriale, de servicii, sociale etc. În ţările unde s-au aplicat
politici adecvate, de menţinere a populaţiei (devenite) neagricole, în spaţiul rural s-au
dezvoltat armonios o serie de activităţi neagricole, de tip industrial sau servicii. Dacă
implantarea acestor activităţi s-a făcut fără agresarea spaţiului rural, dacă activităţile
neagricole s-au plasat în sfera ruralului, s-a reuşit, în aceste cazuri, păstrarea autenticităţii sale.
-politica de dezvoltare a spaţiului în ţările vest-europen s-a axat pe principiul
continuităţii şi complementarităţii activităţilor agroalimentare.
Activităţile neagricole, în special cele industriale şi de servicii, s-au bazat pe
complementaritatea faţă de agricultură;
- pornind de la iniţiativa privată, statul trebuie să sprijine prin politici de dezvoltare
rurală acele activităţi agricole plasate în aval şi amonte de agricultură, precum şi cele care
prelucrează materii prime locale. În spaţiul rural s-au implantat întreprinderi mici şi mijlocii
care au angajat forţa de muncă din zonele rurale respective. Astfel, segmentul de populaţie
rurală angajată în activităţi neagricole are posibilitatea de a lucra cu timp integral (full-time)
în industrie sau servicii şi cu timp parţial (part-time) în agricultură. În acelaşi timp,
integrarea activităţilor agroalimentare constituie unul dintre pilonii politicilor rurale.
Principiul după care mai uşor şi mai economic se transportă produsul finit comparativ
cu materia primă agricolă, ne conduce la ideea extinderii investiţiilor agroalimentare în
locaţiile rurale.
Cu exceptiţia celor prezentate mai sus, încercarea de a defini cât mai bine spaţiul
rural, se reflectă şi în următoarele afirmaţii ale unor autori consacraţi acestui domeniu. Într-o
definiţie de sinteză mai recentă se consideră că adjectivul rural este folosit pentru a defini tot
ceea ce se raportează la câmpuri şi de o manieră generală la viaţa în mediu sătesc care se
situează în afara aglomeraţiilor oraşelor. Termenul de rural este adesea folosit în opoziţie cu
urban care desemnează tot ceea ce este oraş.9
1.2 Clasificarea zonelor rurale
Clasificarea zonelor rurale este o etapă importantă în stabilirea unor strategii şi
politici rurale de dezvoltare, care să răspundă unor nevoi particulare şi care să permită
păstrarea individualităţii fiecărui areal. Datorită caracterului complex şi eterogen al spaţiului
rural, clasificarea zonelor rurale se face în mod diferit. Aceste diferenţe de opinie rezultă, în
9 Gerhard Ciparisse, Thesaurus multilingue du foncier FAO. Roma. 1999. p.56.
11
general, din specificul tipologic, respectiv al interesului celui care a adoptat clasificarea.
Astfel, avem de a face cu cinci tipologii şi clasificări principale.
Clasificarea conform Nomenclatorului Unităţilor Teritoriale Statistice10 (NUTS).
Uniunea Europeană, văzută prin prisma politicilor sale de dezvoltare este împărţită,
după criterii specifice, în regiuni. Pentru delimitarea teritoriilor de implementare a
politicii regionale, se foloseşte Nomenclatorul Unităţii Teritoriale Statistice (NUTS).
Practic, NUTS reprezintă baza de referinţă unitară a statisticii regionale a Uniunii
Europene. Această ierarhizare a fost creată, atât pentru a servi la elaborarea unui sistem
regional unitar, de statistică, cât şi pentru realizarea unor analize economice şi proiectarea
anumitor politici de dezvoltare grefate pe anumite caracteristici generale şi specifice
grupelor astfel formate.
Înainte de revizuirea din 2001, sistematizarea NUTS ţinea cont de unităţile
administrativ teritoriale existente, iar baza de date statistice se sprijinea pe acestea.
Distingeam 5 nivele regionale NUTS, notate de la NUTS 1 la NUTS 5.
În cadrul Uniunii Europene, o importanţă deosebită în cadrul dezvoltării regionale o
aveau regiunile NUTS 2 şi NUTS 3. După revizuirea din 2001, care este în vigoare şi în
prezent, există trei categorii de regiuni NUTS.
Sistemul NUTS al Uniunii Europene, amendat pentru ultima dată în luna mai
2003 (Reglementarea (EC) Nr.1059/2003), clasifică regiunile UE, în funcţie de populaţia lor,
în trei categorii NUTS: NUTS I – cu o populaţie între 3.000.000 – 7.000.000 locuitori; NUTS
II -cu o populaţie între 800.000 –3.000.000 locuitori; NUTS III - cu o populaţie între 150.000
– 800.000 locuitori.
Clasificarea după metodologia Eurostat. Clasificarea Eurostat11 (Biroul de
Statistică al Comisiei Europene) ţine cont de gradul de urbanism, încadrarea fiecărei regiuni
europene făcându-se într-una dintre cele trei zone prezentate mai jos:
o zone dens populate – cuprind localităţi sau grupuri de localităţi învecinate,
fiecare cu o densitate a populaţiei mai mare de 500 de locuitori /kilometru
pătrat şi un total al populaţiei din zonă de cel puţin 50.000 locuitori;
o zone intermediare – cuprind localităţi sau grupuri de localităţi, fiecare cu o
densitate mai mare de 100 locuitori/ kilometru pătrat şi care nu aparţin unei
zone dens populate;
o zone puţin populate – includ localităţi sau grupuri de localităţi neclasificate
ca fiind nici dens populate şi nici intermediare.
10 http://www.europarl.europa.eu/11 http://europa.eu.int/comm/eurostat/
12
Metodologia elaborată de către EUROSTAT are ca obiectiv principal să grupeze
într-un mod unitare unităţile teritoriale, pentru a fi alcătuite mai uşor eşantioanele pentru
cercetări statistice.
Localitate sau un grup continuu de localităţi care nu ating nivelul de densitate
cerut, dar sunt cuprinse în întregime într-o zonă intermediară, sunt considerate a fi parte
a acelei zone. Dacă localitatea sau grupul de localităţi se situează între o zonă dens
populată şi o zonă intermediară sunt considerate a fi intermediare. Pentru ca această sintagmă
să se poată aplica, este necesar ca grupul de localităţi să aibă suprafaţa mai mică de 100 km2.
Interesul EUROSTAT este acela de a avea, pe de o parte, o reflectare statistică
a diferitelor zone cu caracteristici demografice similare, cât şi să se poată face comparaţii
şi analize ale impacturilor decizionale asupra indicatorilor economici ai unor astfel de
zone. Deci, putem afirma că sintagma “celor 100 de locuitori pe kilometrul pătrat”
reprezintă un criteriu general valabil folosit în UE, dat fiind faptul că densitatea medie la
nivelul Uniunii Europene este de 115 locuitori pe kilometru pătrat.
Clasificarea după metodologia Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică (OCDE). OCDE a dezvoltat o definiţie simplă a spaţiului rural, în scopul
realizării unor comparaţii internaţionale ale condiţiilor şi tendinţelor rurale. OCDE dă
conceptului de rural o accepţiune strict geografică, acesta desemnând mai degrabă teritorii,
decât comune şi oraşe, cu o slabă densitate a populaţiei şi cu o activitate economică diversă
şi dispersată, relativ independentă de influenţa directă a zonelor metropolitane.
Definiţia dată de OCDE distinge două nivele ierarhice ale unităţilor teritoriale:
local şi regional. Astfel, la nivelul comunităţii locale, OCDE identifică zonele rurale drept
comunităţi cu o densitate a populaţiei sub 150 de locuitori/ kilometru pătrat. La nivel regional,
OCDE distinge, după gradul lor de ruralitate, unităţi funcţionale şi administrative mai mari,
care depind de procentul populaţiei ce locuieşte în comunităţi rurale. Pentru facilitarea
analizei, regiunile au fost grupate în regiuni predominant rurale, semnificativ rurale şi
predominant urbane, după cum urmează:
regiuni predominant rurale, unde peste 50% din populaţie trăieşte în
comune sau sate;
regiuni semnificativ rurale, unde ponderea populaţiei rurale este între 15 şi
50%;
regiuni predominant urbane, unde mai puţin de 15% din populaţie
trăieşte în comunitatea rurală.
Clasificarea rurală în funcţie de specificul activităţilor. Tipologia rurală raportată
la specificul activităţilor a fost realizată de către Bernard Kayser, în funcţie de activitatea
13
economică, structura socio-profesională şi dinamica demografică. Astfel, acesta distinge
cinci tipuri de rural:
ruralul profund, ”cel care cuprinde comunităţi cu 70% populaţie rurală ce
înregistrează un mare declin demografic”. Acest tip de rural este fie în „pierdere
de viteză”, fie ”păstrător al unei agriculturi active”;
ruralul semiagricol, care cunoaşte un declin demografic, dar comunităţile deţin
mari exploataţii agricole şi practică agricultură rentabilă, însă alături de o
agricultură săracă. Comunităţile ruralului semiagricol se află şi în bazine industriale,
ce oferă o mână de lucru puţin calificată”;
ruralul în mutaţie este un rural cu o populaţie agricolă viguroasă. Comunităţile
acestui tip de rural sunt rezidenţe de salariaţi industriali calificaţi; unele sunt
situate la periferia bazinelor industriale tradiţionale sau la periferia bazinelor
industriale recente. Unele dintre ele sunt populate “cu o mare proporţie de profesii
independente şi turistice”;
ruralul în stagnaţie. Şi în aceste comunităţi, populaţia agricolă este viguroasă; ele
se caracterizează prin trecerea de la agricultură la industrie, prin poli rurali de
atracţie, prin agricultură mare, cu salariaţi. Unele comunităţi ale ruralului în
stagnaţie se află în bazine industriale „în declin”;
ruralul intermediar, cel cu o populaţie agricolă încă importantă. Comunităţile au o
”mare proporţie de inactivi şi retraşi ”, unele sunt centre de cantoane agricole,
cu artizani şi comercianţi.
Problema centrală a sintezei lui Bernard Kayser este cea a renaşterii rurale. În
centrul analizei stă fenomenul de creştere demografică în spaţiul rural, de schimbare a
sensului migraţiei, din migraţie cu sens rural – urban, în migraţie cu sens urban – rural.
Clasificarea dupăRaportul ”Cooperare Europeană pentru Dezvoltarea Teritorială”.
Raportul Comisiei Europene intitulat „Cooperare Europeană pentru Dezvoltarea
Teritorială”, încercând să descrie schimbările şi tendinţele care au loc în spaţiul rural
european, în planul principalelor activităţi economice, propune o clasificare a spaţiilor
rurale în funcţie de aceste activităţi, după cum urmează:
spaţiu rural apropiat de marile centre urbane, caracterizat prin:
-un surplus al zonelor rezidenţiale industriale şi de recreere;
-creşterea numărului locuitorilor;
-o agricultură intensivă;
-comerţ dezvoltat;
-dezvoltarea transportului (creşterea traficului).
14
spaţiu rural utilizat pentru turism, caracterizat prin:
zone montane şi de coastă, pregătite (utilate) pentru turismul de masă
(circuitul turistic);
reducerea activităţilor agricole;
creşterea populaţiei;
fragmentarea habitaturilor.
spaţiu rural cu activităţi diverse, caracterizat prin:
dependenţa ridicată faţă de agricultură;
dezvoltarea unor activităţi complementare;
spaţiu rural predominant agricol, caracterizat prin:
agricultură foarte eficientă şi productivă;
tradiţionalism scăzut.
spaţiu rural în dificultate, caracterizat prin:
zone montane, păduri, insule;
migraţie ridicată a populaţiei;
zone locuite de persoane de vârsta a treia.
1.3. Funcţiile spaţiului rural
Spaţiul rural are o tipologie specifică şi total diferită faţă de spaţiul urban, de aceea
este mai mult decât necesar să fie cercetat separat, după criterii şi metodologii
special create şi adaptate continuu. Funcţiile de bază ale spaţiului rural sunt:
-funcţia economică – indică faptul că trebuie gândit şi promovat un sistem de
producţie agricolă, silvică şi de pescuit care să asigure o valorificare durabilă a resurselor
naturale locale (turism rural, funcţionarea IMM-urilor producătoare de bunuri şi prestatoare
de servicii pentru spaţiul rural etc.);
-funcţia ecologică –funcţia de ocrotire a bazelor necesare unei vieţi sănătoase
(pământ, apă, aer), păstrarea bio-diversităţii şi a caracterului specific al peisajului;
-funcţia socio-culturală – accentuează faptul că este necesară conservarea tradiţiilor
comunitare şi culturale locale, legate de modul de viaţă rural; de asemenea se impune
păstrarea valorilor întruchipate în comunităţile rurale.
Cele trei funcţii reliefează dimensiunile ale spaţiului rural, ele evidenţiind modul
în care acesta contribuie la bunul mers al vieţii cotidiene.
15
Indiferent de forma de clasificare, spaţiul rural se diferenţiază de spaţiul urban printr-
o mulţime de trăsături specifice, care se regăsesc în diferite planuri: economic, demografic,
educaţional, informaţional, servicii, politic etc.
O analiză detaliată a trăsăturilor ce diferenţiază spaţiul rural de spaţiul urban este
prezentată în tabelul nr. 1.1.
Tabelul nr. 1.1. Caracteristici tradiţionale stabilite în spaţiul rural şi urban
Dimensiunea Spaţiul rural Spaţiul urban
EconomicăPredomină sectorul primar şi activităţile
legate de acestaDominat de activităţi din
sectorul secundar şi terţiar
Structura ocupaţionalăAgricultură şi alte activităţi legate de
aceastaIndustrie, construcţii, servicii şi
administraţie
Nivelul de educaţie şi pregătire
Mai scăzut decât media naţionalăMai ridicat decât media
naţională
Accesul la informaţii Scăzut Ridicat
Accesul la servicii Scăzut Ridicat
Demografică Fertilitate şi mortalitate ridicatăFertilitate şi mortalitate
scăzută
PoliticăPredomină conservatorismul şi
rezistenţa la schimbarePredomină elementele liberale
şi radicale
Etnică Variată Omogenă
Nivelul migraţiei Scăzută în sensul ieşirii din ruralRidicată în sensul intrării în
urbanSURSA: Graeme Hugo, Anthony Champion, Alfredo Lattes- New Conceptualization of Settlement for
Demography: Beyond The Rural/Urban Dichotomy, Paper prepared for Session 42 IUSSP Conference, Bahia , Brazil, 2006
1.4. Laturile spaţiului rural românesc
Ruralul evocă un spaţiu aparte, caracterizat atât de păduri, câmpuri, culturi, spaţii
verzi, cât şi printr-o stare de spirit şi un anumit tip de ocupare a spaţiului, în coordonatele
căruia se dezvoltă un tip de societate predominant agricolă. Spaţiul rural românesc poate
fi analizat din punct de vedere al evoluţiei laturilor sale, şi anume din perspectivă istorică,
geografică, etnologică, economică, sociologică şi demografică.
1.4.1 Latura istorică
În decursul istoriei sale, poporul român a fost un popor de agricultori şi de
crescători de animale, favorizat fiind de poziţia geografică, formele de relief echilibrate,
precum şi de natura şi solurile de care dispune România. În cele trei provincii istorice,
comunităţile rurale s-au format în mod diferit, dat fiind faptul că România, prin poziţia sa
geografică se afla la graniţa celor trei imperii: Otoman (Ţara Românească şi Dobrogea),
Habsburgic (Transilvania) şi Ţarist (Moldova). Cu toate acestea, influenţele covârşitoare
asupra Provinciilor Istorice Româneşti Moldova, Dobrogea şi Ţara Românească au fost
16
lăsate de către Imperiul Otoman, iar Transilvania a fost în sfera de influenţă a Imperiului
Habsburgic.
Încă de la întemeierea Principatelor Române ca state de sine stătătoare, majoritatea
populaţiei era formată din ţărani, proprietari de pământ, care reprezentau baza societăţii
ce se înfiinţa atunci. La începuturi, boierimea era o clasă de conducători administrativi
şi militari; practic, aceasta ajunge clasă dominantă în special datorită nevoii de a da tânărului
stat o structură administrativă. O etapă importantă în evoluţia din punct de vedere economic
şi politic al statelor a fost aşa numitul proces de colonizare al moşiilor boiereşti. Boierimea,
care devenise clasă dominantă, a atras pe mo şi ile ei oameni din zone mai aglomerate,
punându-le la dispoziţie vetre săteşti, unde existau şi elemente minimale de infrastructură
socială (moară, biserică etc.). Aceştia au fost cunoscuţi sub denumirea de coloni, care cu
timpul, devenind oameni ai boierului, vor fi cunoscuţi şi sub denumiri ca: şerbi, clăca şi ,
iobagi etc.
Ion Ghica, în ”Convorbirile” sale ne prezintă, printre altele, modul de viaţă al caselor
boiereşti: ”O casă boierească era o adevărată cetate, un stat în stat, nici poliţia, nici justiţia
domnească nu îndrăznea să treacă pragul porţii unui Ban sau Vornic, deşi un asemenea drept
nu era scris nicăieri; la trebuinţă boierul putea să închidă porţile şi să trăiască luni întregi cu
familia, cu slugile şi cu oamenii casei, între optzeci şi o sută de suflete, fără să mai aibă cea
mai mică trebuinţă de cei din afară. Avea mălai şi făină în hambare; cămara lui gemea de tot
felul de băcănii şi de sărături; în ţigănie avea franzelari, croitori, cizmari etc.; la nevoie putea
chiar să se apere cu oamenii săi în contra puterii domneşti, când ea nu era sprijinită pe vreo
poruncă de la Ţarigrad”12.
În epoca respectivă, toate greutăţile fiscale şi militare reveneau ţăranilor, în special
celor liberi, deoarece boierimea devenise clasă conducătoare, fiind scutită de astfel de
datorii. Aceste datorii erau împovărătoare, datorită dependenţei Principatelor de Imperiul
Otoman. Asuprirea Otomană a fost totală şi datorită faptului că Imperiul Otoman impusese
o regulă de preferinţă asupra comerţului Principatelor, cât şi o blocadă în comerţul pe
Dunăre şi Marea Neagră. Tratatul de la Adrianopole, din 1829 a marcat momentul de la
care Principatele Române se aleg cu ”desfiinţarea vechiului monopol pe care şi-l asumase
împărăţia turcă asupra comerţului nostru de grâne, stabilirea libertăţii depline a oricăror
afaceri comerciale, precum şi libertatea navigaţiunii pe Dunăre pentru toate vasele”13.
Practic, acest moment poate fi numit punctul culminant al destrămării vechilor structuri.
Însemnătatea acestui moment pentru viaţa economică a României, coroborat cu
Revoluţia de la 1848 şi Reforma Agrară a lui Alexandru Ioan Cuza din 1864 poate fi 12 Gusti, D., Enciclopedia României - Partea a III-a, Editura Imprimeria Naţională, Bucureşti, 193913 Gusti, D., op.cit
17
comparată, păstrând proporţiile, cu Revoluţia Burgheză din Anglia, care este cunoscută în
toate manualele de istorie drept momentul de sfârşit al istoriei Evului Mediu şi de început al
Istoriei Moderne.
Urmările Pactului de la Adrianopole pe plan internaţional au fost, în primul rând,
înlocuirea monopolului otomano-austriac cu concurenţa franco-engleză pentru produsele
româneşti, iar pe plan intern, o creştere a producţiei de cereale, prin exploatarea terenurilor
părăsite, intensificarea producţiei pe cele existente, investiţii noi, concentrarea proprietăţilor,
micşorarea suprafeţelor date în lucru ţăranilor şi mărirea datoriilor agricole ale ţăranilor.
Este, dacă se poate spune aşa, un moment asemănător cu cel de după Revoluţia din
1989, dacă ţinem cont de evoluţiile şi progresul social din cei 160 de ani care despart
cele două momente istorice, când libertatea „de peste noapte” a produs schimbări fără
precedent. De asemenea, liberalizarea comerţului a generat schimbări structurale14:
comerţul cu cereale devenise mai important decât cel cu vite, îndemnând
boierii la noi investiţii;
boierii, sub mirajul vieţii noi, europene, iau calea străinătăţii sau a
Capitalei, arendându- şi mo şi ile fac cheltuieli mari cu investiţii
nejustificate şi lux, astfel că ajung să se împrumute la cămătari, ceea ce îi
duce la ruină;
arendaşii se îmbogăţesc, iar prin exploatare ruinătoare îşi cumpără pământ,
adesea prin abuzuri, devenind cunoscuţi ca ”ciocoii noi”;
proprietatea mică răzeşească dispare sub puterea ”ciocoilor noi”, astfel că
ţăranii liberi devin lucrători zilieri;
perioada analizată reprezintă începutul ”oligarhiei române”.
Dezvoltarea comerţului internaţional cu cereale a avut consecinţe majore asupra
satului românesc. Pe de o parte, se exportau produsele agricole, uneori cu preţul pauperizării
păturilor sărace, iar pe de altă parte, se importau produse industriale şi de lux ieftine
(care deţineau o pondere importantă în totalul importurilor). Acest fapt a avut un dublu
impact negativ: o mică parte din resurse erau alocate pentru modernizarea agriculturii, iar
importul de produse industriale ieftine a condus la distrugerea manufacturilor rurale,
care, în general, produceau pentru subzistenţă.
Dorinţa de industrializare a Principatelor Unite a pauperizat şi mai mult ţărănimea,
datoria externă a crescut din 1866 până în 1896 de 15 ori, cele mai mari consumatoare de
fonduri fiind calea ferată, administraţia birocratică şi armata15. Plata acestei datorii a
impus creşterea exporturilor mai mult decât producţia, ceea ce se traduce prin scăderea 14 Gusti, D., Enciclopedia României - Partea a III-a, Editura Imprimeria Naţională, Bucureşti, 193915 Roman T., Sociologie economică rurală, Ed.ASE, Bucureşti, 2004
18
consumului intern. În aceste condiţii, furia ţăranilor a fost îndreptată către capitalişti, care se
ocupau cu achiziţionarea ieftină a cerealelor şi revânzarea acestora.
După primul război mondial şi formarea României Mari, situaţia agricolă se
schimbă în sensul bun, în special datorită alipirii Transilvaniei, care înregistrase până
atunci un nivel de dezvoltare diferit. În Transilvania, dotarea tehnică şi tehnologică,
precum şi concentrarea pământului erau mai bune, adaptate într-o măsură mare producţiei
destinate exportului. Reforma din 1921 a avut la bază în special necesitatea satisfaceri
nevoilor sociale ale ţăranilor, care reprezentau pătura socială cea mai numeroasă. Prin
exproprierea a 5,8 milioane hectare, din cele 14,6 milioane ha ale fondului funciar al
României reîntregite şi împărţirea acestei suprafeţe la 1,4 milioane de familii, s-a
rezolvat o necesitate de ordin social. Practic, această Reformă a avut rolul de a-i recompensa
pe eroii războiului pentru reîntregirea neamului, care erau în mare parte ţărani, dar şi
recunoaşterea meritelor ţărănimii în păstrarea de-a lungul secolelor a identităţii naţionale
a românilor. Această reformă a refăcut mica proprietate, dar a condus la scăderea
producţiei de cereale destinate exportului.
Deşi dezvoltarea industrială realizată cu largul concurs al protecţionismului şi al
altor practici de susţinere impuse de către conducerea politică a fost, pe alocuri, un
succes, totu şi nu a putut absorbi forţa de muncă din mediul rural, pe care agricultura
o disponibiliza, cu toate că dotarea tehnică era precară şi multe operaţiuni se făceau
manual. Trebuie totuşi subliniat că încă din această perioadă s-a simţit nevoia de a
”dezvolta multifuncţional” ruralul, prin încurajarea manufacturilor rurale şi a serviciilor
conexe agriculturii.
După cel de al doilea Război Mondial şi venirea comuniştilor la putere, din 6 martie
1945 a început o perioadă mai mult decât zbuciumată pentru mediul rural românesc, cu
consecinţele pe care, în cea mai mare parte, le resimţim şi astăzi.
În 1945 a avut loc prima reformă agrară iniţiată de către comunişti, care a vizat
exproprierea suprafeţelor mai mari de 50 de ha. Un efect pozitiv al acestei reforme a
fost şi repartizarea de utilaje agricole. Din cele 1.468.000 ha, s-au împărţit 1.109.000
ha la 917.777 familii, cea mai mare parte a ţăranilor deţineau între 1 şi 5 ha, lucru care a
condus la o ameliorare a condiţiilor sociale ale ţărănimii, dat fiind faptul că România
venea după război.
Efectele acestei reforme au ţinut până în 1949, când comuniştii au făcut o
nouă reformă, de data aceasta în sensul comasării pământului, cunoscută sub numele de
colectivizare; acest lucru însemna întoarcerea la situaţia din 1921, cu amendamentul că
acum exista un singur mo şi er, adică statul.
19
Colectivizarea consta în înscrierea voluntară a ţăranilor în cooperative, cu tot ceea ce
deţineau legat de agricultură, în special pământ, animale şi utilaje agricole. Colectivizarea s-
a făcut în marea ei majoritate prin constrângere şi intimidare, iar până în 1953 doar 8%
din suprafaţa arabilă a ţării era inclusă în gospodării agricole, ulterior numite
Cooperative Agricole de Producţie (CAP). În 1962, când colectivizarea a fost declarată
încheiată în proporţie de 96%, circa 9 milioane de hectare erau incluse în cele circa 4700 de
CAP-uri.
Colectivizarea a fost un proces care a ruinat în mod conştient clasa ţărănimii,
afectându-i, în primul rând, pe cei mai gospodari ţărani, aşa numiţii chiaburi, ţărani care, în
realitate, se adaptaseră cel mai bine la cerinţele unei economii de piaţă normale. Deposedarea
de proprietate a ţăranului român a făcut ca atitudinea tradiţională a acestuia faţă de
muncă să se schimbe.
Colectivizarea forţată s-a finalizat oficial în 1962, însă în zonele de deal şi munte a
continuat până în 1989. Cu toate acestea însă, unele terenuri din aceste zone nu au
fost niciodată colectivizate.
Datorită terenurilor comasate, existenţei surselor financiare dirijate centralizat,
dotării cu maşini agricole etc.,a fost posibilă practicarea unei agriculturi relativ
performante pentru vremea aceea la nivelul exploataţiilor mari, în special al celor din
componenţa sectorului de stat. În perioada comunistă existau în România 100.000 de
tractoare, 50.000 de combine agricole, 4700 de CAP-uri cu 3,4 milioane de membri, care
asigurau serviciile necesare agriculturii.
După revoluţia din 1989 a avut loc o schimbare de roluri. Prin legea 18/1991 (Legea
Fondului Funciar), s-a stabilit reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor
agricole. Această lege a fost aşteptată cu nerăbdare de către cea mai mare parte din
populaţia ţării, pentru că, practic, structurile agrare existente erau contraproductive şi
incompatibile cu progresul. Consecinţele acestei legi însă, au fost catastrofale, atât pentru
agricultură, dar mai ales pentru economia naţională.
Dintre acestea enumerăm pe scurt:
- distrugerea bazelor de producţie, a fostelor CAP-uri, prin dărâmarea clădirilor şi
împărţirea materialelor rezultate către membrii cooperatori;
- fărâmiţarea proprietăţii funciare iar în anumite cazuri, acolo unde s-a decis
păstrarea intactă a bazelor de producţie şi transformarea lor în asociaţii ale producătorilor,
transferuri ilegale de terenuri şi maşini agricole, săvâr şi te de noii conducători ai
acestor structuri;
20
Există în prezent peste 1.000.000 de cauze (în diferite stadii de judecată) ce privesc
repartizarea fondului funciar pe rolul instanţelor de judecată.
Referitor la evoluţia istorică din punct de vedere economic a comunităţilor rurale,
mai trebuie subliniat faptul că de şi de-a lungul timpului au avut loc diferite reforme agrare
sau împroprietăriri, totu şi baza materială a noilor proprietari nu a fost luată în calcul.
Practic, fără a avea o bază materială corespunzătoare, ţăranii s-au trezit peste noapte
proprietari de teren, pe care nu aveau cum să îl muncească, într-o etapă istorică în care
cuvintele la ordinea zilei sunt „eficienţă”, reducerea costurilor”, „restructurare”, etc.
1.4.2. Latura economică
Economia rurală reprezintă o componentă importantă a spaţiului rural. Spaţiul
rural este, în principal, un spaţiu de producţie primară, produsele obţinute în acest spaţiu
economic servind drept materii prime pentru alte ramuri ale economiei naţionale.
Din punct de vedere ocupaţional, marea majoritate a locuitorilor rurali lucrează
în activităţi productive. Cei implicaţi în alt tip de activităţi (administraţie, infrastructură,
sănătate, cultură) sunt într-un număr relativ mic. Agricultura este ocupaţia de bază a
locuitorilor din mediul rural, în acest sector şi al celor conexe agriculturii fiind ocupaţi
marea majoritate a lor. Dintre locuitorii ocupaţi în alte domenii decât agricultura, mulţi
muncesc şi în agricultură, fie pentru a- şi ajuta familia, fie ca al doilea loc de muncă
(part-time), pentru diversificarea sau completarea veniturilor.
Evoluţia şi repartiţia teritorială a forţei de muncă din spaţiul rural reflectă atât
particularităţile factorilor demografici (natalitate, mortalitate, mişcare etc.), cât şi
transformările economico-sociale care se produc în timp. Problema utilizării forţei de
muncă, a creşterii productivităţii şi a veniturilor populaţiei rurale rezultă probleme importante
care î şi aşteaptă rezolvarea în spaţiul rural.
Privită în perspectivă istorică, economia rurală a fost la început producătoare de
bunuri destinate autoconsumului, adică o economie naturală. În timp, după cele două diviziuni
sociale ale muncii, datorită progresului tehnic, s-a simţit nevoia schimbului de produse,
apărând astfel economia de schimb.
Aşa cum am mai amintit, anul 1829 prin pactul de la Adrianopole, a fost
considerat momentul de început al destrămării vechiului regim. Chiar dacă nu a fost aşa,
totuşi acest moment a marcat intrarea într-o fază nouă, cuprinzătoare prin schimbarea
frontului de interese străine. Urmările acestor măsuri pentru Principate sunt de două feluri:
întâi, în sfera de interese economice străine, înlocuieşte treptat monopolul austriac cu
concurenţa engleză şi franceză; iar al doilea, ca o urmare a acestui fapt, în sfera de
interese economice locale, duce la o ridicare continuă a producţiei de cereale, la luarea în
21
lucru a terenurilor părăsite, la intensificarea celor aflate în lucru, şi desigur, la noi investiţii,
la concentrarea proprietăţilor, micşorarea suprafeţelor date ţăranilor şi mărirea datoriilor
agricole16.
Ca să mărească producţia pe măsura risipei şi a nevoilor tot mai mari, ţăranii
încep să fie tot mai exploataţi, pu şi de proprietari să muncească, fără măsură,
pământul lor pentru petecul ce li-l dădeau spre folosinţă proprie. Zilele de boieresc şi clacă
se înmulţesc necontenit. „Pe asemenea drumuri, viaţa economică a ţărilor române îşi pierde cu
totul caracterul mai mult patriarhal, familial, ce-l avea mai înainte şi devine tot mai
pronunţat o economie de schimb, anexată pieţei internaţionale şi capitalismul mondial.
Se preface dintr-o economie de consum într-o economie bănească. Industria casnică şi
meşteşugurile încep să se destrame sub puterea curentului de mărfuri fabricate. Cu ele,
civilizaţia noastră sătească intră într-o luptă, care nici azi nu e sfârşită.” 17
După pactul de la Adrianopole, s-a văzut că populaţia rurală a dus greul în Ţările
Române, fiind întotdeauna lăsată ultima la capitolul ajutorare, în schimb prima la
furnizarea de produse pentru export. Produsele agricole „trebuiau să satisfacă necesităţile
vastei noastre birocraţii, precum şi pe cele ale armatei. În asemenea împrejurări nu era
decât un mijloc de a întâmpina greutăţile, acela de a îmboldi cât mai mult exportul de
cereale. Creşterea într-o mai mare măsură a exportului decât a producţiei înseamnă reducerea
consumului intern al populaţiei agricole. Pentru a se acoperi sarcinile de stat, ţărănimea este
silită să- şi vândă hrana de la gură. Exportul ţărilor agricole este un export al foametei,
întrucât în proporţie cu creşterea sa, scade hrana ţărănimii. Aceasta este o regulă generală
pentru regiunile agricole abia deschise capitalismului. În ele creşterea exportului înseamnă
creşterea mizeriei maselor.”18
Din descrierile cronicarilor vremii, ne dăm seama că avem de a face cu o
exploatare mascată a agriculturii, în folosul industriei. De şi câştigul agricultorilor era foarte
mic, totu şi produsele se vindeau bine la export. „La nivelul anului 1935, de exemplu, un
muncitor din industrie producea în medie de 4 ori mai mult decât un muncitor agricol, iar în
unele industrii specializate (chimică, alimentară) de 8 ori, chiar de 10 ori mai mult.” 19 Acest
lucru i-a determinat pe conducătorii politici să ajute industria să se dezvolte. în 1938, Mihail
Manoilescu remarcă faptul că din cele 20 de milioane de locuitori, 16 milioane locuiau la
ţară, dică 80%.”Densitatea populaţiei agricole pe km2 de pământ cultivabil este la
noi de 82 locuitori. Densitatea actuală agricolă de 82 locuitori este la noi aproximativ
16 Enciclopedia României, vol III., Editura Imprimeria Naţională, Bucureşti, 193917 Enciclopedia României, Idem 18 Zeletin, Şt., Burghezia română, Bucureşti, Editura Humanitas,199119 Enciclopedia României, Idem
22
de două ori mai mare decât în Germania, unde atinge abia 48 locuitori pe km2 de
pământ cultivabil. De aici se desprinde concluzia paradoxală că avem aproximativ de două ori
mai mulţi ţărani decât ne trebuie pentru o agricultură raţională, precum cea care se practică în
Germania sau Danemarca. Iată de ce nu se poate găsi soluţia chestiunii ţărăneşti. Dacă se
menţine actuala proporţie sat-oraş, cu orice preţ trebuie ca o parte a populaţiei ţărăneşti să
părăsească agricultura şi să- şi găsească, fie în sate, fie în oraş, o întrebuinţare în industrie
sau în alte meserii. Aceasta presupune o industrializare masivă a României şi o schimbare
totală a actualei structuri economice.” 20
Trebuie precizat, totuşi, un lucru: se poate afirma că industria de prelucrare a
beneficiat de o protecţie vamală corespunzătoare, astfel că i s-a permis să se dezvolte
fără a fi supusă presiunilor externe. Statul român a contractat credite externe pentru a
dezvolta industria, care au fost plătite mai mult cu produse agricole. Populaţia rurală prefera
să cumpere din târguri lucruri ieftine, aduse din ţările vecine, astfel distrugându-se industriile
manufacturiere locale.
După cel de-al II-lea război mondial şi venirea comuniştilor la putere, declinul
vieţii economice rurale a fost inevitabil. Practic, această perioadă poate fi numită ”a doua
destrămare a vechilor structuri”(prima avusese loc în 1829). Naţionalizarea principalelor
mijloace de producţie şi concentrarea acestora în complexe mari au redus economia rurală
aproape de inexistenţă, cu mici excepţii, dar şi acestea cu totul izolate. Concepţia comuniştilor
era aceea că spaţiul rural este destinat doar producerii de produse agricole, în cadrul
Unităţilor Agricole (Întreprinderi Agricole de Stat şi Cooperative Agricole de Producţie),
astfel că, după colectivizare, ţăranii au rămas, în general, cu pământul din curte.
Un lucru foarte important este acela al reluării modelului de creare şi dezvoltare
a complexelor agricole. Din diversele surse pe care le-am cercetat, rezultă că, în perioada
comunistă, au avut loc schimburi de experienţă pe probleme agricole cu ţări cu tradiţie şi
cu agricultură performantă, în special Germania, Franţa şi Statele Unite ale Americii. O
parte din datoria externă a României a fost contractată pentru a se construi astfel de complexe
agroindustriale, după proiecte şi uneori sub asistenţă externă provenită din aceste ţări. Nu
doresc să comentez componenta politică a acestui fapt, dar doresc să subliniez că plata
datoriei externe s-a făcut în special cu valuta obţinută din exportul de produse agricole, ceea
ce a dus la o raţionalizare a consumului la unele produse agricole şi alimentare.
După revoluţia din 1989, s-a produs a treia ”destrămare a vechilor structuri şi
reconstituirea celor anterioare ”, întrucât ceea ce a urmat ar justifica termenul de ”renaştere a
vechilor structuri”. În vederea construirii structurilor noi, s-a început cu distrugerea celor
20 Manoilescu, M., Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Bucureşti, Editura Albatros, 2002
23
vechi, operaţiune care s-a oprit doar la stadiul de distrugere, astfel că nici în prezent
agricultura nu a ajuns la nivelul de performanţă din 1989.
1.4.3. Latura geografică
Dacă poziţia geografică determină caracterele generale ale climei şi
raporturile spaţiale mai apropiate sau mai îndepărtate, relieful generează deosebirile locale în
interiorul unei ţări. Astfel, cu cât acesta e mai variat, cu atât posibilităţile de exploatare
sunt mai numeroase şi – dacă restricţiile naturale nu depăşesc posibilităţile de acţiune ale
oamenilor - cu atât se completează mai bine regiunile diferite.
Relieful României reprezintă un caz ideal, care explică unitatea etnică a
poporului nostru căruia pământurile carpatice i-au oferit toate mijloacele materiale necesare
dezvoltării libere.
Unitatea complexă a pământului românesc se caracterizează prin varietate,
proporţionalitate şi îmbinare armonioasă a părţilor componente. Varietatea se referă la
faptul că în România se întâlnesc toate formele de relief, şi anume, munţi, dealuri şi câmpii.
Proporţionalitatea sau echilibrul formelor de relief înseamnă că acestea se găsesc în mod
echilibrat, practic nici una dintre ele nu depăşeşte cu mult o treime din total. Dar cea mai
importantă caracteristică geografică a României este armonia sau alternanţa. Aceasta ne
indică faptul că formele de relief nu sunt compacte, ci alternează, astfel că putem afirma
că România este o ”ţară perfectă”, ceea ce consider că nu este o afirmaţie hazardată, cel
puţin dacă privim ţara din perspectiva geografică.
Importanţa acestei ”unităţi complexe a pământului românesc” va fi dezbătută în
pasajele următoare (celelalte laturi ale spaţiului rural), în care se va demonstra caracterul
complex al ruralului românesc (80% din suprafaţa României), care fără îndoială, este generat
în principal de această alternanţă a formelor de relief. Acest lucru se traduce mai pe scurt
prin faptul că în România există comunităţi rurale formate în spaţii geografice similare (în
aceea şi formă de relief) la care se pot identifica foarte greu alte similarităţi şi
viceversa, adică există comunităţi care se aseamănă din alte puncte de vedere, dar nu
şi din cel al similarităţii vetrei în care s-au format. Explicaţia empirică a acestei stări
de fapt este aceea că între comunităţile vecine există caracteristici similare, dar nu
întotdeauna aceleaşi.
1.4.4. Latura etnologică
Etnologia este ştiinţa care se ocupă cu studierea liniilor directoare ale structurii
şi evoluţiei popoarelor.21 Această latură are de asemenea o importanţă deosebită în
înţelegerea caracterului complex al lumii rurale româneşti. Vom analiza această latură
21 Dicţionarul Explicativ al Limbii Române,Ediţia I, Editura Academiei, 1975
24
din perspectivă istorică. Astfel, observând procesul de formare şi de evoluţie în timp a
Ţărilor Române, putem observa o anume similitudine între Muntenia, Moldova şi Dobrogea,
fapt ce mă îndreptăţeşte să le abordez unitar, în timp ce Transilvania va fi tratată separat.
La origini, după cucerirea Daciei de către romani, aceştia au colonizat noul teritoriu.
Populaţia romană care a fost adusă în Dacia s-a contopit cu populaţia băştinaşă, astfel
că a luat naştere o nouă civilizaţie, care a evoluat şi după retragerea Aureliană. După
această ”primă colonizare”, se formează cele 4 ţări române, dar ceea ce trebuie reţinut
este faptul că interesele economice, politice şi militare din această zonă a Europei le-a
influenţat radical dezvoltarea.
Transilvania, provincie românească fondată de Dragoş, vasal al regelui
Ungariei, a cunoscut o evoluţie diferită faţă de celelalte provincii româneşti. Astfel, datorită
suzeranităţii Ungariei asupra Transilvaniei, regii unguri au înţeles importanţa strategică
a acestui principat, în special datorită poziţiei de avanpost în calea popoarelor migratoare.
Pentru a ”asigura” cât mai bine graniţele Ungariei, regii acestei ţări au colonizat aceste
principate prin aducerea secuilor şi a sa şi lor. Aceştia, la venirea în Transilvania, au adus cu
ei atât obiceiurile şi tradiţiile, cât şi alte metode şi tehnici de muncă şi apărare. Aceste
obiceiuri şi tradiţii au impus cristalizarea unei noi forme de organizare socială, care
avea la bază modelul statelor vest-europene.
Cea de-a doua colonizare (după cea a Daciei de către Romani) a orientat atât normele
şi valorile, cât şi mentalitatea populaţiei colonizate către tradiţiile populaţiilor vest-europene.
Muntenia, Moldova şi Dobrogea au avut o dezvoltare diferită de cea a Transilvaniei,
plasarea lor la graniţa Imperiului Otoman influenţându-le puternic destinul. De-a lungul
istoriei, Muntenia şi Moldova nu au fost cucerite sau colonizate precum Transilvania.
Asuprirea Otomană era resimţită în aceste provincii, fie prin plata unui tribut, fie a
monopolului turcesc asupra exportului, fie prin numirea unui domnitor de către Otomani
(epoca fanariotă şi nu numai). Acesta a fost preţul plătit de români secole de-a rândul
pentru păstrarea suveranităţii principatelor. Dobrogea a fost un ţinut românesc în care s-au
stabilit colonizatorii turci şi ruşi , datorită situării sale între Dunăre şi Marea Neagră şi
faptului că la sud nu are graniţă naturală.
Principatele române s-au găsit de-a lungul istoriei întâi în calea popoarelor
migratoare, cu care au fost nevoite să se lupte pentru păstrarea pământurilor, apoi la graniţa a
trei imperii: otoman, habsburgic (austro-ungar) şi ţarist (rusesc). Practic, principatele române
au jucat de-a lungul istoriei rol de zonă tampon pentru Europa, la început, prin respingerea
popoarelor migratoare, apoi între cele trei imperii, care rareori ajungeau să se lupte,
datorită faptului că întâi acestea trebuiau să lupte şi să înfrângă oştile româneşti.
25
Se poate spune, deci, că ruralul românesc este un mozaic etnic, de unde transpare
o parte din complexitatea sa. Datorită acestui mozaic etnic, astăzi întâlnim o serie de
obiceiuri şi tradiţii pe care fiecare comunitate le-a păstrat cu sfinţenie, în special din dorinţa
de a- şi păstra identitatea etnică. Un fapt important care merită subliniat este acela că
tradiţiile, obiceiurile care se întâlnesc în satele româneşti sunt în primul rând rezultatul
agregării a ceea ce a fost adus şi păstrat de fiecare grup etnic din carul comunităţii rurale.
1.4.5. Latura sociologică şi culturală
Sociologia este ştiinţa care studiază procesele sociale, relaţiile dintre oameni şi
instituţiile din orânduirea socială existentă. Această latură este, de asemenea, foarte
importantă în înţelegerea fenomenului rural. Cu ajutorul sociologiei putem face o
”radiografie” a spaţiului rural, pornind de la nivelul relaţiilor interumane, pentru a vedea
cum au rezistat ”ruralii” presiunii exercitate de progresul tehnic şi faţă de nou, în general.
Trebuie să precizăm, de la început, că procesul de constituire a comunităţilor rurale
din Principatele Române a fost indisolubil legat de existenţa boierilor, care din dorinţa de a-
şi asigura forţa de muncă necesară, constituiau, pe mo şi ile lor, vetre săteşti unde să
se stabilească ţăranii. Boierii jucau rol de conducători administrativi, dar şi militari,
astfel că, în unele zone ale principatelor existau sate care erau adevărate ”stat în stat”.
Celula socială de bază a comunităţii rurale o constituie familia. În sens larg, aceasta
este formată din persoane care sunt înrudite până la gradul al III-lea sau al IV-lea. Într-un
sat, cu cât o familie numără mai mulţi membri, cu atât este considerată ”mai veche”.
Datorită mişcării naturale scăzute din lumea satelor, rezultă două consecinţe majore, şi
anume:
-”toată lumea cunoaşte pe toată lumea”, adică satul are o populaţie scăzută, în
general formată din mai multe sau mai puţine familii în sens larg, ceea ce îi dă ”unicitate”;
- senzaţia de ”univers închis”, adică satul este format în cea mai mare parte din
familii care locuiesc acolo de mult timp, migraţia se desfăşoară preponderent dinspre sat către
oraş, iar mişcarea populaţiei dintr-un sat în altul, în cele mai multe cazuri nu are un impact
semnificativ asupra comunităţii ”de adopţie”.
Prin intermediul celor două trăsături ale satului românesc putem înţelege, în mare
parte, rezistenţa ruralului, la ceea ce vine din exterior. Identităţile culturale ale ruralilor,
manifestate în special prin tradiţii, obiceiuri şi meşteşuguri, au devenit în vremurile
moderne motiv de bucurie pentru aceştia, altfel spus o motivaţie în plus pentru a le
păstra nealterate.
În perioada de după cel de-al doilea război mondial, timp de aproape 50 de ani,
România s-a aflat sub o formă sau alta sub dominaţie Sovietică. Se poate spune că
26
aceasta a fost cea care a schimbat radical destinul României ca naţiune şi implicit al
locuitorilor, în comportament şi mentalitate.
Din punctul de vedere al mentalităţii, impactul istoriei asupra ruralului se
concretizează în următoarele elemente:
-pe de o parte, nevoit în permanenţă să îşi apere ”glia strămoşească”, ceea ce
înseamnă implicit apărarea ţării ţăranul român s-a obişnuit să nu aibă pretenţii mari de la viaţa
sa economică. Singura dorinţă ancestrală a ţăranului, şi pentru care a luptat mereu, a fost
aceea de a avea ”un petic de pământ” pe care să îl ştie al lui şi pe care să-l muncească.
Această dorinţă era izvorâtă dintr-un drept sacru al ţăranului, indiferent dacă era liber sau
dacă era iobag pe mo şi a nobilului, acela de a avea dreptul de a cere pământ pentru a-l munci
şi pentru a se întreţine;
-pe de altă parte datorită faptului că în mediul rural era foarte dificil să se găsească un
loc de muncă în alte sectoare decât cel agricol iar producţia realizată avea la bază metode
extensive, ţăranul nu era cointeresat de îmbunătăţirea calitativă a producţiei şi a
metodelor, dat fiind şi faptul că nu de puţine ori era nevoit să fugă din calea cotropitorilor
şi totodată să îşi pârjolească recoltele. Pentru mulţi ţărani, mândria de a se numi
agricultori era mai importantă decât câştigul realizat sau suprafaţa lucrată.
„Eternitatea s-a născut la sat” spunea Lucian Blaga, referindu-se probabil la
caracterul perpetuu al satului.
1.4.6. Latura ecologică
Latura ecologică reprezintă un pol de atracţie puternică pentru populaţia
oraşelor. Poluarea urbană este o adevărată problemă, ca de altfel şi poluarea care are efect
nociv şi asupra ruralului.
Prin mentalitate se înţelege ansamblul gândirilor, deprinderilor şi comportamentelor
sociale ale unor populaţii, formate în special pe baze istorice şi /sau educaţionale. În acest
context consider că trăsătura definitorie a mentalităţii este rezistenţa acesteia la schimbare
şi /sau (re)modelare.
La începutul istoriei moderne, mai precis după Revoluţia Burgheză din Anglia,
activitatea umană se ghida după principiul abundenţei ecologice. Mediul rural era, şi
atunci, sursa de aer curat. Cu timpul, însă, arderea pe scară largă a hidrocarburilor
precum şi folosirea CFC (freonilor) pe scară largă, ca urmare a dezvoltării industriale
explozive, au condus la ceea ce astăzi cunoaştem, sau mai bine spus exprimăm, prin „El
Ninõ” sau „efect de seră”, care sunt de fapt consecinţe cunoscute ale poluării, dar a căror
evoluţie în timp nu o poate anticipa nimeni.
27
Spaţiul rural este un spaţiu dominat prin excelenţă de activităţi nepoluante, chiar
unele dintre aceste activităţi absorb poluanţii din aer şi apă, conducând astfel către un mediu
mai curat. Datorită mediului mai curat şi preponderenţei peisajelor naturale, spaţiului rural
poate fi exploatat şi altfel decât din punct de vedere agricol, mai precis din punct de
vedere turistic şi recreativ.
1.4.7. Latura demografică
Resursele umane reprezintă un factor esenţial în analiza unui teritoriu. Capitalul
uman este unul din elementele principale în dezvoltarea rurală, între populaţie şi
economie existând un raport strâns interdependenţă.
Latura demografică a spaţiului rural îşi are importanţa ei în înţelegerea şi
definirea cât mai pertinentă a acestuia. Conform Recensământului Populaţiei şi al Locuinţelor
din anul 2002, ponderea populaţiei rurale în total populaţie era de 47,3% .
Între populaţia rurală şi cea urbană există deosebiri. Astfel, conform recensămintelor,
vârsta medie a femeilor care nasc primul copil este de 22,5 ani în mediul rural, faţă de 25,5
în mediul urban, în condiţiile în care vârsta medie a femeilor care se căsătoresc pentru
prima oară este de 22,9 în mediul rural, faţă de 25,0 în mediul urban. Unul dintre
paradoxurile mediului rural românesc îl constituie speranţa de viaţă a locuitorilor, care este
de 70,08 ani, faţă de 72,02 ani în mediul urban. Pentru a adânci acest paradox, trebuie
spus că ruralul deţine majoritatea populaţiei cu vârstă între 0-4 ani (cu aproape 25% mai
mult decât în mediul urban) şi peste 60 de ani (ajungându-se la un plus de peste 60%
faţă de mediul urban, la grupa de vârstă 75-79 de ani). Mai trebuie subliniat doar că
aproape 60% din populaţia în vârstă de 85 ani şi peste, trăieşte în mediul rural.22
Acest lucru se explică prin faptul că populaţia tânără care se naşte şi trăieşte primii
ani din viaţă în mediul rural, după ce urmează ciclul de şcolarizare (primar, gimnazial
şi universitar) preferă să se stabilească la oraş şi să revină, când se va retrage la pensie,
înapoi în mediul rural.
Un pericol care ameninţă satul românesc este acela al dispariţiei tinerilor, în general
şi al elitelor în special, datorită atracţiei pe care o manifestă urbanul, unde condiţiile de viaţă
sunt mai bune, iar câştigurile le depăşesc pe cele de la sat.
22 INS, Anuarul Statistic al României, Bucureşti ,2006
28
CAPITOLUL 2
DEZVOLTAREA RURALĂ
Dezvoltarea spaţiului rural nu este un concept nou, acesta fiind în atenţia a numeroşi
specialişti, teoreticieni şi practicieni, încă de la începuturile istoriei moderne, sub diferite
forme şi înţelesuri. Este cunoscut faptul că în majoritatea ţărilor lumii se acordă o atenţie
deosebită dezvoltării rurale, pe de o parte datorită necesităţii ei, cât şi modului în care aceasta
este înfăptuită.
2.1. Premise. Definiţii. Sferă de cuprindere
29
Dezvoltarea spaţiului rural nu este un concept nou, acesta fiind în atenţia a numeroşi
specialişti, teoreticieni şi practicieni, încă de la începuturile istoriei moderne, sub diferite
forme şi înţelesuri. Este cunoscut faptul că în majoritatea ţărilor lumii se acordă o atenţie
deosebită dezvoltării rurale, pe de o parte datorită necesităţii ei, cât şi modului în care aceasta
este înfăptuită.
Necesitatea dezvoltării rurale este justificată, în primul rând, de dorinţa de a fi
evitate decalajele dintre urban şi rural pe de o parte şi între spaţiile urbane şi rurale din
cadrul aceleiaşi entităţi (zonă,regiune, stat, etc), de a se recupera cele existente, de a se întări
coeziunea socială, de a nu se periclita ruralul în contextul progresului tehnic şi tehnologic.
Astfel, dezvoltarea rurală poate fi definită având în vedere multiplele sale faţete:
-ca proces, ca activitate, dezvoltarea rurală se poate defini prin ansamblul activităţilor
menite să inducă o ajustare şi o adaptare a realităţii rurale, astfel încât decalajele existente să
se estompeze pe cât posibil;
-ca direcţie de acţiune, dezvoltarea rurală se caracterizează prin mobilizarea tuturor
forţelor şi mijloacelor locale, în vederea inducerii unei evoluţii pozitive, materializată în
special în bunăstarea comunităţii rurale, mai cu seamă a membrilor ei;
-ca fenomen, aceasta reprezintă amplificarea în mod creator a unei doctrine, teorii
sau idei care să conducă la „un rural mai bun, mai bine dezvoltat”.
De asemenea, coordonatele dezvoltării rurale pot fi abordate pornind de la analiza
tridimensională a spaţiului rural, acţionând în mod concret pe cele trei dimensiuni ale
acestuia: economică, socială şi ecologică. Relaţiile tridimensionale ale spaţiului rural
confirmă că orice acţiune sau fenomen care se desfăşoară într-un plan, are implicaţii şi în
celelalte planuri. Aceste motivaţii de ordin relaţional trebuie să stea la baza definirii
strategiilor şi politicilor de dezvoltare durabilă rurală.23 O decizie de ordin economic care
este considerată viabilă, nu trebuie validată fără a analiza influenţa efectelor acesteia în
plan social şi ecologic. Aceasta presupune ca la nivelul fiecărui plan trebuie să se identifice
problemele specifice, resursele disponibile, tendinţele şi nevoile de dezvoltare pentru perioada
următoare, iar eforturile pentru dezvoltare să fie permanent evaluate, atât prin prisma
efectelor obţinute în planul respectiv, cât şi a influenţelor în celelalte planuri.
Adoptarea unei soluţii bune din punct de vedere economic poate avea efecte negative
în plan social sau prin creşterea efortului în plan ecologic. Acţiunea şi interacţiunea respectivă
impune şi necesită formarea de colective multidisciplinare în vederea adoptării deciziilor,
pentru a reduce la minim riscul luării unor decizii greşite, care să conducă la efecte negative
pentru perioada viitoare şi să pună la îndoială strategia de dezvoltare. Implicit, trebuie
23 Mitrache, Şt., Dezvoltare durabilă rurală, Editura Planeta, Bucureşti, 2000,pg.87
30
analizate implicaţiile care pot propaga efecte atât în plan social, cât şi în plan ecologic.
J.K.Galbraith consideră că protecţia mediului nu aduce recompense materiale imediate;
nevoia ca această protecţie să se bucure de un sprijin şi de o acţiune eficientă reprezintă
un ţel în slujba căruia vor trebui luate urgent măsuri cu caracter public şi politic24.
2.2. Dezvoltarea rurală
Economia în ansamblul său, precum şi economia rurală ca parte a acesteia, este
formată din actori (agenţii economici) a căror ”ţintă” supremă este obţinerea unui rezultat
superior. Obţinerea unui rezultat superior este considerată o consecinţă a dezvoltării
economice. Noţiunea de rezultat superior a evoluat de-a lungul timpului. Astfel, dacă la
început, această ţintă se referea doar la rentabilitatea obţinută de agentul economic, ulterior, o
dată cu evoluţia istorică a vieţii economice şi apariţiei ameninţărilor (mai ales cele externe
vieţii economice, cunoscute generic sub denumirea de „problemele globale ale omenirii”),
viaţa economică începe să fie supusă mai multor presiuni şi restricţii, ”ţinta” fiind din ce în ce
mai complexă şi mai dificil de atins.
Ştiinţa economică recunoaşte caracterul nelimitat al nevoilor şi caracterul limitat
al resurselor, dar şi faptul că scopul unui agent economic este acela de a-şi maximiza profitul,
nu de a crea noi locuri de muncă sau a se îngriji de protecţia mediului. Astfel, primele
restricţii (în calea dezvoltării, care aveau menirea de a o orienta pe un drum corect) care au
apărut au fost cele de natură ecologică, urmate la scurt timp de cele legate de epuizarea
resurselor neregenerabile . Aceste restricţii au fost variate şi au vizat punctual fiecare domeniu
de activitate, de la controlul, limitarea şi ajungând chiar la interzicerea producerii şi folosirii
unor substanţe. Aplicarea acestor reguli a condus, atât la încetinirea poluării, dar şi a ritmului
de dezvoltare economică.
În ultimul deceniu, conştientizarea problemelor complexe ale spaţiului rural şi
necesitatea elaborării unor politici şi strategii adecvate, pentru edificarea unei Europe unite,
caracterizată de anularea, sau în cel mai rău caz, de diminuarea drastică a discrepanţelor
majore între nivelurile de dezvoltare a diferitelor regiuni, pe de o parte, şi realizarea unei
coeziuni socio-economice, pe de altă parte, au condus la o nuanţare evidentă, a percepţiei
factorilor de decizie, a cărei principală consecinţă s-a regăsit în deplasarea accentului de la
politica agrară, în sensul său clasic, la conceptul, pe cât de actual, pe atât de valabil în
perspectivă, al ”dezvoltării rurale”, mult mai complex şi mai acoperitor25.
24 Galbraith J.K., Societatea perfectă. La ordinea zile: binele omului, Editura Eurosong & Book, 1997,pg.7925 Machedon I. , Silvicultura şi dezvoltarea rurală, Editura Tridona - Olteniţa, 2003,pg.8
31
În prezent, ultimele restricţii care şi-au făcut simţită prezenţa sunt cele referitoare
la migraţia forţei de muncă, manifestată cu precădere în mediul rural. Mediul rural reprezintă,
aşa cum am mai precizat, un mediu cu un echilibru fragil. Dezvoltarea acestuia trebuie făcută
în mod prudent, dat fiind faptul că agricultura este principala ocupaţie a locuitorilor, iar în
unele regiuni/zone se ajunge ca peste 90 % din populaţie să fie ocupată în activităţi agricole
”clasice” (cultura plantelor, creşterea animalelor, silvicultură, piscicultură, precum şi servicii
specifice acestor domenii). Introducerea progresului tehnic şi implementarea pe scară largă
a agriculturii de tip industrial a condus la ample mutaţii sociale în mediul rural, în special
migraţia către mediul urban, creşterea şomajului rural, abandonarea unor meserii tradiţionale,
abandonarea unor suprafeţe de teren mai puţin productive etc.
În faţa unor asemenea provocări, puterile publice au realizat, mai devreme sau mai
târziu, că mediul rural, care altădată reprezenta baza societăţii, este în pericol dacă nu se
intervine imediat spre a-l susţine. Dezvoltarea mediului rural înseamnă, de fapt, nu neapărat
susţinerea acelor segmente care se ocupă de producerea de hrană; trebuie asigurat un mediu
înconjurător sănătos, mai sigur, favorabil dezvoltării faunei, admirabil în sensul propriu,
vizitabil; trebuie, apoi, generat un sistem economic funcţional, un mediu în care nu există
doar aspecte agricole.
Dezvoltarea rurală este principalul instrument strategic utilizat pentru estomparea
disparităţilor sociale şi economice existente între regiuni, decalaje determinate de gradul
diferit de înzestrare cu resurse naturale, umane şi financiare. Dezvoltarea comunităţilor rurale
poate fi descrisă ca un demers de dezvoltare teritorială, incluzând aspecte economice, sociale,
culturale, politice, prin favorizarea dezvoltării endogene, mobilizând mijloacele umane şi
financiare care concură la aceasta şi asigurând convergenţa lor. Dezvoltarea locală, semnalată
pentru prima dată la începutul anilor ‘70, în Franţa, a fost indusă ”de jos în sus” de către
actorii locali care se opuneau în acest fel dezvoltării ”de sus în jos” impusă din exterior.
Propria lor concepţie despre dezvoltare plasa omul în centrul economiei şi căuta să crească
solidaritatea precum şi gradul de implicare a cetăţeanului prin practicarea democraţiei locale.
Dezvoltarea locală reflectă capacitatea grupurilor locale de a se adapta realităţii
plecând de la propriul lor potenţial de organizare. Iniţial, în general, de către aleşii locali,
un proiect de dezvoltare locală se elaborează plecând de la angrenarea unui număr mare
de cetăţeni şi de parteneri interesaţi şi îşi găseşte traducerea într-o stăpânire comună a
situaţiei. În abordarea dezvoltării rurale la nivel local există următorii factori cheie26:
Dedicarea din partea deţinătorilor de resurse care au responsabilitatea pentru
dezvoltarea viitoare a zonei;26 Rusu M. - Dezvoltarea locală: o analiză multicriterială, revista „Economie Agrară şi Dezvoltare rurală 1-2/2004”, I.E.A., Editura Terra Nostra Iaşi, 2004
32
Identificarea unui grup de planificare sau a unei agenţii responsabile cu dezvoltarea
rurală locală, care are resursele adecvate, expertiza şi credibilitatea de a îndeplini sarcina;
Determinarea stadiului de dezvoltare a zonei, pe baza auditului strategic o analiză a
punctelor tari şi a punctelor slabe ale zonei analizate;
Stabilirea obiectivelor generale. Acestea trebuie să fie clare, realiste, măsurabile
şi posibil de atins. Ele urmează să reflecte atât capacităţile comunităţii locale, cât şi creşterea
abilităţii la nivelul indivizilor, organizaţiilor şi agenţiilor de dezvoltare prin încurajarea unor
forme de organizare noi, stimularea legăturilor dintre organizaţii etc;
Adoptarea strategiilor de nişă care să completeze strategiile globale pentru a
reduce decalajele rurale;
Implicarea şi participarea locală a tuturor actorilor rurali interesaţi este esenţială, mai
ales în acţiunea de validare a evaluării nevoilor şi în cea de implementare;
Monitorizarea şi evaluarea urmăresc ajustarea ulterioară a strategiei, în cazul în care
această acţiune devine necesară.
Analizată sub raport tipologic, dezvoltarea rurală se regăseşte sub forma a două
dimensiuni complementare, şi anume: dezvoltarea rurală durabilă şi dezvoltarea rurală
multifuncţională.
2.2.1. Conceptul de dezvoltare rurală durabilă
Evoluţia contemporană a economiei mondiale, schimbările intervenite în realităţile
vieţii sociale au impus şi dezvoltarea sistemului conceptual cu care operează ştiinţele sociale.
Astfel, după cel de-al doilea război mondial s-a conturat şi s-a dezvoltat un tip nou de
dezvoltare economică, care, în esenţa ei, este chemată să asigure satisfacerea optimă a
cerinţelor prezente de consum fără compromiterea sau prejudicierea cerinţelor viitoarelor
generaţii. În plan teoretic şi al politicilor economice s-a conturat conceptul de creştere
economică, care reliefează aspecte esenţiale ale dezvoltării economiei contemporane. În
acest context, procesul creşterii economice a devenit un fel de panaceu al dificultăţilor
economice cu care se confruntau şi se confruntă încă ţările lumii contemporane.
Conceptul de dezvoltare durabilă aparţine teoriei noi a dezvoltării economice, ea
însăşi fiind o ramură relativ nouă a teoriei economice generale, care s-a desprins şi
individualizat ca un corp teoretic autonom la nivelul anilor ’50-’60.
Sintetic, principalii termeni cu care se operează în acest domeniu sunt: expansiune,
creştere, progres, dezvoltare, subdezvoltare27.
În linii generale, expansiunea este privită ca fiind o creştere economică pe termen
scurt, cu deschidere spre reversibilitate. Aceasta reprezintă „vârful de val” care defineşte
27 Pohoaţă, I. , Filosofia economică şi politica dezvoltării rurale, Editura Economică, Bucureşti,2003, pg.78
33
faza ascendentă a unui ciclu economic privit în desfăşurarea lui clasică, în care criza şi
depresiunea se suprapun pe faza descendentă.
Spre deosebire de expansiune, creşterea economică este o expresie mai frecvent
folosită în limbajul curent ca o mărire în dimensiuni absolute a indicatorilor macroeconomici
„venit naţional” sau „produs global”. Creşterea pe termen lung a capacităţilor de producţie
sau a volumului producţiei sau a potenţialului economic capătă de obicei aceiaşi semnificaţie,
de creştere economică. Atunci când creşterea în valoare absolută a indicatorilor
macroeconomici este raportată şi privită la modul relativ, în funcţie de dinamica populaţiei,
un alt concept vine în ajutor pentru a explica ce se întâmplă în economie şi în societate,
anume progresul economic. El reprezintă o creştere a venitului naţional pe locuitor. În raport
cu acestea, creşterea economică poate fi:28
-progresivă - atunci când creşterea venitului naţional este, proporţional mai mare
decât cea a populaţiei; creşterea este, altfel spus, însoţită de un progres tehnic
-recesivă - atunci când creşterea venitului naţional este, proporţional mai mică decât
cea a populaţiei; în alţi termeni, creşterea economică este însoţită de un regres economic
-statică – atunci când procentul creşterii venitului naţional este egal cu cel al creşterii
populaţiei, moment în care se poate vorbi de o creştere economică dar nu şi de progres.
Indicatorii care reliefează creşterea economică vizează predominant latura
cuantificabilă a activităţii economice, fiind orientaţi către latura cuantificabilă a fenomenelor
şi proceselor economice, lăsând la o parte aspectele calitative şi schimbările structurale
produse odată cu creşterea economică. Din acest motiv, termenul de dezvoltare este
mai folosit, chiar dacă părerile celor preocupaţi de analiza acestui fenomen diferă,
totuşi părerea unanimă este aceea că dezvoltarea este un concept multidimensional.
În afară de aspectul economic, precumpănitor şi acoperitor care trimite, concomitent,
la creştere şi progres, la fel de importante sunt considerate şi aspectele legate de social,
politic, cultural, ambiental, ştiinţific, spiritual, uman etc.
În acelaşi timp, şi tot la modul unanim, se admite că dezvoltarea înglobează în mod
obligatoriu creşterea şi progresul economic29.
Dincolo de aceste componente de bază dezvoltarea înseamnă mutaţii calitative
ce ţin de ansamblul vieţii, astfel încât, pe total, ea să se traducă în faptul că oamenii se
hrănesc mai bine, se îngrijesc mai bine şi capătă o mai bună cunoaştere.Ca să-şi
atingă asemenea deziderate, dezvoltarea trebuie concepută ca fiind ansamblul schimburilor
de structuri mentale şi de comportamente sociale care permit creşterea produsului real
global şi care transformă progresele într-un progres social generalizat. Dacă socotim drept 28 Pohoaţă, I. , -Idem pag.7929 Pohoaţă, I. , Filosofia economică şi politica dezvoltării rurale, Editura Economică,2003, pg.82
34
referinţă această definiţie a lui P. Guillaumont (aceasta având suficiente calităţi care o
recomandă în acest sens), am putea spune că progresul social generalizat reprezintă scopul
suprem al dezvoltării.
Iar progresul social generalizat înseamnă atingerea unor obiective precum:
-promovarea progresului economic printr-o mai judicioasă repartizare a
rezultatelor creşterii, spre a se elimina disparităţile intolerabile de avere şi poziţie
socială;
-eliminarea sărăciei şi asigurarea unui nivel de trai decent pentru întreaga populaţie;
ridicarea standardului de viaţă prin creşterea generală a veniturilor, asigurarea
unui nivel cât mai înalt de ocupare a forţei de muncă, o mai bună educaţie şi un mai
mare acces la valorile culturale şi umane;
-extinderea gamei de alegeri economice şi sociale, atât pentru indivizi, cât şi pentru
naţiune, prin eliberarea din starea de dependenţă, nu numai în relaţiile cu alţi oameni şi alte
state, dar şi faţă de ignoranţa şi mizeria umană în general;
-îmbunătăţirea performanţelor factorilor de producţie şi a producţiei însăşi;
-ameliorarea instituţiilor şi înnoirea permanentă a cunoştinţelor;
-raţionalizarea sistemului politic şi a celui decizional.
Conceptul de dezvoltare durabilă apare pentru prima dată în 1987 în Raportul
intitulat ”Viitorul nostru comun” (cunoscut şi sub numele de „Raportul Brundtland”) al
Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare a ONU. Definiţia dată în acest raport
numeşte dezvoltarea durabilă ca fiind „acea dezvoltare ce satisface nevoile generaţiilor
actuale, fără a prejudicia interesele generaţiilor viitoare”. Conform definiţiei date de CMED,
dezvoltarea durabilă implică faptul că volumul total al capitalului, format din capital fizic
(maşini, drumuri, hoteluri ş.a.), capitalul uman (sănătatea oamenilor, cunoştinţele şi
calificarea lor) şi capital natural (pădurile, aerul, apa şi solul fertile), rămâne constant sau
creşte în timp30.
Definiţia dezvoltării durabile induce ideea că realizarea ei devine fezabilă doar în
condiţiile în care, între generaţii şi în interiorul aceleaşi generaţii, se manifestă un spirit
asociativ, de toleranţă, solidaritate şi grijă reciprocă, în virtutea căruia binele şi bunăstarea
unuia nu trebuie, în nici un fel, să afecteze fericirea altuia31.
Începând cu 1972, anul în care a fost publicat primul raport al Clubului de la Roma –
denumit “Limitele creşterii” – şi când a avut loc prima Conferinţă a ONU asupra problemelor
de mediu la Stockholm, au fost identificate peste 60 de interpretări ale conceptului de
dezvoltare, în noua viziune a interdependenţelor dintre problemele mediului înconjurător, 30 * * * Strategia protecţiei mediului, MAPPM, Editura R.A.M.O., Bucureşti, 199631 Pohoaţă I. , Filosofia economică şi politica dezvoltării rurale, Editura Economică, Bucureşti, 2003
35
bunăstării generale şi procesului creşterii economice32. Raportul recomandă, de asemenea,
realizarea de reuniuni regionale şi mondiale pentru a promova integrarea mediului şi a
dezvoltării economice. Pe linia unor asemenea evoluţii generale, la 22 decembrie 1989,
Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluţia nr. 44/228, prin care s-a convocat o reuniune
mondială pe tema dezvoltării şi mediului. Conferinţa Naţiunilor Unite privind Mediul şi
Dezvoltarea a reunit, între 3 şi 14 iunie 1992, la Rio de Janeiro, în Brazilia, 145 de preşedinţi,
prim-miniştri sau vicepreşedinţi ai ţărilor membre ONU, fiind socotită drept cea mai
amplă reuniune la nivel înalt din secolul XX. Cele mai importante documente adoptate la
această conferinţă sunt: Declaraţia de la Rio asupra mediului şi dezvoltării, supranumită
“Carta Terrei”, Planul de acţiune intitulat “Agenda 21”, Convenţia cadru privind
schimbările climatice, Declaraţia privind pădurile şi Declaraţia privind deşertificarea.
Singura instituţie creată de către Summit-ul de la Rio din 1992 este Comisia Dezvoltării
Durabile (CDD), constituirea sa fiind prevăzută în capitolul 38 al Agendei 21: “Aranjamente
instituţionale internaţionale “, iar funcţionarea sa înscriindu-se, conform Adunării Generale a
ONU, în cadrul Consiliului Economic şi Social (al ONU).
Acutizarea problemelor privind dezvoltarea economică necontrolată, precum şi
concluziile Summitului de la Rio de Janeiro din 1992, au făcut ca ONU să organizeze,
în perioada 26 august – 4 septembrie 2002, la Johanesbourg, în Africa de Sud, Summitul
Mondial pentru Dezvoltare Durabilă.
Pregătirea Summit-ului pentru dezvoltare durabilă a început din anul 2001 la nivel
naţional, regional şi internaţional, subiectele principale ale întrunirii fiind, pe de o parte,
legate de evaluarea progreselor înregistrate de guverne, sectorul privat şi societatea civilă în
perioada ce a trecut de la Summitul Terrei din 1992 de la Rio de Janeiro, iar pe de altă
parte, de găsirea unor noi soluţii pentru o dezvoltare economică şi socială mai durabilă
şi mai echitabilă. ONU a organizat, fără îndoială, cea mai mare conferinţă mondială care a
dezbătut problemele majore cu care se confruntă toate statele lumii: sărăcia, mondializarea,
degradarea mediului, sănătatea, accesul la diferite pieţe etc. Dezvoltarea durabilă vizează
un echilibru între obiectivele sociale, economice şi ecologice:
-în domeniul social obiectivul principal este eliminarea sărăciei prin reducerea
ponderii persoanelor care trăiesc (supravieţuiesc) cu mai puţin de un dolar pe zi;
-în domeniul economic, obiectivul principal este schimbarea modelelor de producţie
şi consum non-durabile;
-în domeniul ecologic gestionarea durabilă a resurselor naturale.33 După Niţă
Dobrotă, “dezvoltarea durabilă presupune creşterea economică ...32 Popescu C., Ciucur D., Popescu I., Tranziţia la economia umană, Editura Economică, Bucureşti, 199633 Nistoreanu Puiu., Ecoturism şi turism rural, Editura ASE, Bucureşti, 1999, pg.92
36
-în consonanţă cu cerinţele echilibrului ecologic ... şi cu întreaga dezvoltare umană,
ceea ce înseamnă că se au în vedere toate aspectele ce ţin de progresul în om şi pentru om
– cultură, ştiinţă, civilizaţie, egalitate, echitate între oameni, etnii, naţiuni şi popoare”34
Sintetizând, conceptul de durabilitate este în esenţă orientat spre scop, ceea ce
presupune că resursele ar trebui utilizate astfel încât valoarea acestora să nu se diminueze şi să
se poată obţine un folos continuu. Orientarea spre scop poate să nu fie mereu vizibilă, ceea ce
ar însemna că trebuie cercetat dacă un anumit tip de agricultură este actualmente durabil sau
nu. Conceptul de durabilitate trebuie să se bazeze pe exploatarea raţională a resurselor, dar
fără a se limita la acest lucru.
2.2.2. Premisele dezvoltării durabile
Dezvoltarea durabilă presupune o evoluţie procesuală realizabilă prin rezolvarea
unor probleme. Unele sunt comune şi aparţin procesului dezvoltării în general, altele sunt
specifice. Dezvoltarea durabilă se vrea a fi, prin definiţie, o dezvoltare umană,
realizabilă prin voinţa oamenilor şi având ca finalitate binele individual şi colectiv al
acestora. Nimic nu poate fi gândit aici dincolo de însemnătatea populaţiei. Factorul
„populaţie” şi influenţa sa asupra dezvoltării în general, a celei durabile în special, pot fi
analizate din foarte multe puncte de vedere. Consonante acestuia sunt numărul, structura şi
sănătatea populaţiei.35
Cu privire la numărul populaţiei, întrebarea la care trebuie să răspundă
dezvoltarea durabilă este „ Ce populaţie poate suporta planeta pământ şi ce şanse sunt ca
această populaţie din ce în ce mai numeroasă să trăiască într-un mediu perfect conservat
şi să se hrănească tot mai bine?” Problema care se pune este aceea că previziunile
făcute pe baza trendului actual al numărului populaţiei indică o evoluţie către 7,5 miliarde
locuitori la nivelul anului 2015 şi de 11,5 miliarde de locuitori în 2150. Referitor la
numărul maxim ce poate fi suportat, estimările oamenilor de ştiinţă conduc spre valori
între 30 şi 150 miliarde de locuitori, conform lui J.M. Harribey.36 Se poate afirma că
progresul tehnic şi creşterea numărului populaţiei sunt două fenomene care ţin cont în
principal de câteva variabile cheie comune, cum ar fi: schimbarea mentalităţilor,
îmbunătăţirea tehnicilor de producţie, etc.
Structura populaţiei este la fel de importantă ca şi numărul ei, poate mai importantă.
Avem pe de o parte structura socio-profesională a populaţiei, gradul de instrucţie şi calitatea
acesteia, care se traduce mai ales în posibilitatea de a se realiza o dezvoltare echilibrată
34 Dobrotă, N. şi colab, Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pg.11235 Pohoaţă I. , Filosofia economică şi politica dezvoltării rurale, Editura Economică,2003,pg.5436 Pohoaţă I. , Idem,pg.56
37
atât pe plan mondial cât şi regional. Este foarte important ca în regiunea care se vrea
a se dezvolta să existe persoane instruite corespunzător spre a-şi aduce aportul, astfel
asigurând succesul acestui proces. Pe de altă parte, avem împărţirea pe medii, urban şi rural,
care este de asemenea importantă mai ales în perspectiva condiţiilor de viaţă. Exodul mai
ales al populaţiei instruite din rural către urban este o caracteristică a creşterii economice
clasice.Împrejurările care au condus la exodul masiv din spaţiul rural au fost legate în
principal de37 :
-accelerarea industrializării, cu toate avantajele ce decurg de aici pe linia locurilor de
muncă, serviciilor ieftine, abundente şi de calitate;
-defavorizarea zonelor rurale sub aspectul investiţiilor publice şi private, dar şi în
plan social, cultural şi civic, de unde izvorăşte o forţă de reacţie de respingere a satului,
asimilat cu mizeria, incultura ,etc.
Necesitatea contracarării exodului rural devine în aceste condiţii imperativă, iar
măsurile trebuie luate deîndată, orice ignorare a acestora sau întârziere în aplicare riscând
să condamne ruralul la catalogarea acestuia ca „spaţiu veşnic defavorizat”.
Pentru oraş, suprapopularea a condus la apariţia unor fenomene negative în
următoarele planuri:
-al ocupării forţei de muncă
-al locuinţelor
-al serviciilor urbane
-al apariţiei unor periferii ca insule ale mizeriei, sărăciei şi promiscuităţii contrastante
sfidător cu centrele opulente
-al deteriorării climatului ambiental dar şi al celui social (delicvenţă, droguri, etc.)
-al dificultăţilor de aprovizionare cu apă, energie electrică, alimente, etc
-al dificultăţilor administrative
Din ceea ce am expus în legătură cu conceptul de durabilitate, se poate observa
că bătălia cea mai mare se dă între dezvoltarea durabilă în plan economic şi cea în plan
ecologic, conform teoriilor tehnocentristă şi ecocentristă, care sunt, de altfel, cele două
extreme ale acestui proces.
Teoria tehnocentristă, susţine capacitatea omului şi a tehnologiei de a se adapta
oricărei lipse a vreunei resurse naturale, dat fiind faptul că una dintre teoriile economice
menţionează posibilitatea substituirii parţiale sau totale a unuia sau mai multor factori de
producţie cu altul, astfel că nu se stabilesc nici un fel de limite ale pieţei, nici pentru
producători, nici pentru cumpărători. Opusul teoriei tehnocentriste este teoria ecocentristă.
37 Pohoaţă I. , Idem,pg.56
38
Aceasta are la bază mediul ambiant şi militează pentru păstrarea acestuia aşa cum a fost
moştenit de la generaţiile anterioare, astfel încât în perspectivă să poată a fi lăsat ca moştenire
generaţiilor viitoare cel puţin în aceste condiţii, dacă nu chiar mai bun, prin canalizarea
cercetărilor către limitarea factorilor economici de risc, care, în această viziune, sunt: nivelul
producţiei, al consumului şi al creşterii demografice.
Cele două teorii, aflate în opoziţie, exprimă cele două extreme ale dezvoltării rurale.
Optimul de dezvoltare durabilă se obţine prin combinarea celor două teorii, astfel încât să
nu se producă efecte negative irecuperabile. Aceasta este una din faţetele dezvoltării durabile
în general şi a dezvoltării rurale durabile în particular.
Întrebarea la care dezvoltarea durabilă trebuie să răspundă este următoarea: Care este
nivelul maxim posibil al producţiei ce se poate realiza, în condiţiile date ale progresului
tehnic, fără a afecta echilibrul mediului?
Întrebarea este legitimă, în condiţiile în care ştim că dezvoltarea implică creşterea
economică sau, cu alte cuvinte, mărirea producţiei. Creşterea dimensiunilor producţiei, din
păcate, antrenează poluare. Capacitatea de absorbţie de către mediu a poluării este, pe de altă
parte, limitată, de unde şi preocuparea de a găsi o linie de echilibru între aceste mărimi.
Angajat cu cercetarea pe o asemenea temă, Victor Platon ajunge la concluzia că
următoarea formulă pune în evidenţă relaţia triunghiulară dintre dezvoltare, poluare şi
progres tehnic38:
= producţia maximă ce se poate realiza cu menţinerea echilibrului ecologic;
= capacitatea de absorbţie a mediului (considerată constantă);
h = capacitatea instalaţiilor antipoluante de a reţine emisiile poluante ;
Kr = capitalul aferent instalaţiilor antipoluante;
V = volumul sau suprafaţa de dispersie a poluanţilor;
qf şi qc = coeficienţi specifici de măsurare a emisiilor poluante.
Chiar dacă aplicarea în practică a unei asemenea formule comportă suficiente
dificultăţi, legate de cuantificarea unor fenomene şi factori prin natura lor greu cuantificabili,
şi în pofida unor ipoteze de lucru cărora li se se găseşte greu un corespondent în realitatea
faptică (de exemplu, menţinerea calităţii mediului echivalează cu condiţia ca densitatea
poluanţilor existenţi în mediul ambiant să fie constantă), analiza ei permite formularea
unor concluzii de maximă importanţă pentru politica dezvoltării durabile:39
38 Platon V., Protecţia mediului şi dezvoltarea economică,Ed. Economică, Bucureşti, 1997,pg.12539 Platon V., Idem
39
-nivelul maxim al producţiei ce se poate realiza fără modificarea calităţii mediului se
află în relaţie:
-direct proporţională cu capacitatea de absorbţie a mediului, a instalaţiilor
antipoluante de a reţine emisiile poluante, capitalul investit în instalaţii antipoluante şi
volumul sau suprafaţa de dispersie a poluanţilor;
-invers proporţională cu emisiile poluante care, la rândul lor, depind de nivelul
producţiei şi cel al consumului.
-între acţiunea factorilor surprinşi de formulă se pot realiza compensări,cu
suport diferit, funcţie de zonă; în ţările dezvoltate, volumul mare al producţiei şi consumului,
ca şi capacitatea de absorbţie limitată a unui mediu deja poluat, pot coborî nivelul lui
; în sens invers acţionează tehnologiile antipoluante performante şi investiţiile
masive de capital în această direcţie; pentru ţările slab dezvoltate, acţiunea celor două grupe
de factori este exact inversă.
-se dovedeşte a fi cu putinţă dezvoltarea economică în condiţiile menţinerii
calităţii mediului ambiant. Punctul de echilibru între emisiile poluante şi capacitatea de
absorbţie a mediului poate fi menţinut, în condiţiile unei creşteri dinamice, prin mărire
ratelor de economisire, a eficienţei instalaţiilor de reţinere şi control al poluării şi prin
creşterea suprafeţelor sau a volumului de dispersie a poluanţilor;
-”progresul tehnic este factorul cheie în menţinerea calităţii unei rate
acceptabile a dezvoltării economice cu menţinerea calităţii mediului ambiant, ceea ce
justifică importanţa mare a investiţiilor antipoluante în cadrul politicilor de dezvoltare
care au în vedere menţinerea şi chiar refacerea mediului”;
Stabilirea punctului de echilibru este dependentă de factori importanţi precum:
structura economiei, a producţiei, vechimea capitalului productiv, gradul de poluare al
mediului etc.;
Indiferent dacă, în plan ideologic, acest lucru place sau nu, menţinerea stării de
echilibru şi asigurarea unui Qmax presupun intervenţia autorităţilor publice, prin politici de
dezvoltare care să fie armonizate cu politicile de protecţie a mediului.
Principiile dezvoltării durabile au la bază teoria folosirii resurselor rare, regenerabile
parţial sau total, sau neregenerabile. Această teorie porneşte de la premisa că nevoile
trebuie satisfăcute folosind resursele, care sunt limitate în raport cu nevoile (principiu
economic). Aceste resurse pot fi regenerabile, parţial regenerabile sau total neregenerabile.
Principiile dezvoltării durabile abordează aceste resurse astfel:
40
-pentru cele neregenerabile, direcţiile de acţiune trebuie să se îndrepte către găsirea
modalităţilor de substituire într-o măsură cât mai mare a acestora (ideal ar fi, acolo unde
este posibil, în totalitate) cu resurse din categoria celor regenerabile sau parţial regenerabile;
-pentru cele parţial regenerabile trebuie să se ţină cont, în procesul de alocare, de
gradul şi perioada de regenerabilitate, astfel încât să nu se pună în pericol nici existenţa
şi nici disponibilitatea lor;
-pentru resursele regenerabile se prevede folosirea lor cât mai largă, datorită
disponibilităţii virtual nelimitate.
Cerinţele minime pentru realizarea unei dezvoltări durabile sunt40:
-redimensionarea creşterii economice, având în vedere o distribuţie mai echilibrată
a resurselor şi accentuarea laturilor calitative ale producţiei;
-eliminarea sărăciei, ce se poate realiza prin satisfacerea nevoilor esenţiale pentru
asigurarea unui loc de muncă, pentru hrană, apă, energie şi sănătate;
• reducerea creşterii demografice necontrolate;
• conservarea resurselor naturale, întreţinerea diversităţii ecosistemelor,
-supravegherea impactului dezvoltării economice asupra mediului;
-reorientarea tehnologiei şi punerea sub control a resurselor acesteia;
-unificarea pe plan mondial a deciziilor privind mediul şi economia.
Premisele dezvoltăriirurale trebuie privite şi analizate prin prisma conceptului de
dezvoltare ”multidimensională”. În afară de aspectul economic, precumpănitor şi acoperitor
care trimite, concomitent, la creştere şi progres, la fel de importante sunt considerate, aici,
şi aspecte legate de social, politic, cultural, ambiental, ştiinţific, spiritual, uman etc. În
acelaşi timp, şi tot la modul unanim, se admite că dezvoltarea înglobează în mod
obligatoriu creşterea şi progresul economic.
Dincolo de aceste componente de bază dezvoltarea înseamnă mutaţii calitative ce
ţin de ansamblul vieţii, astfel încât, pe total, ea să se traducă în faptul că oamenii se hrănesc
mai bine, se îngrijesc mai bine şi capătă o mai bună cunoaştere. Ca să-şi atingă atari
deziderate, dezvoltarea trebuie concepută ca fiind ansamblul schimburilor de structuri mentale
şi de comportamente sociale care permit creşterea produsului real global şi care transformă
progresele particulare într-un progres social generalizat41.
2.2.3. Cele trei planuri ale dezvoltării durabile rurale*
Dezvoltarea rurală (sau a comunităţilor rurale) poate fi descrisă ca un procesîn care
comunitatea este implicată în mod activ, în scopul mobilizării tuturor iniţiativelor pentru
valorificarea resurselor proprii, disponibile, în beneficiul social, economic şi ecologic al 40 Cămăşoiu, Camelia (coordonator), Economia şi sfidarea naturii, Editura Economică, Bucureşti, 199441 Pohoaţă I., Filosofia economică şi politica dezvoltării durabile, Editura Economică, 2003
41
comunităţii. În ceea ce urmează vom încerca să expunem, pe fiecare plan în parte, problemele
ce pot să apară în momentul combinării cu celelalte planuri.
Dezvoltarea durabilă în plan economic
Dezvoltarea în plan economic trebuie să vizeze ca orice acţiune şi activitate
întreprinsă să se realizeze în condiţii de rentabilitate la nivelul entităţilor de producţie şi să
se acţioneze pe toate căile pentru a le viabiliza.
Ponderea populaţiei ocupate din mediul rural care acţionează în agricultură este cea
mai mare, raportându-ne la celelalte domenii de activitate ale spaţiului rural. Deci, agricultura
este activitatea determinantă şi pilonul de bază în jurul căruia trebuie să graviteze activităţile
economice ale spaţiului rural. Celula de bază a dezvoltării rurale o reprezintă exploataţia
agricolă viabilă, iar existenţa exploataţiilor agricole viabile conduce la vitalizarea vieţii
economice rurale. Diversitatea exploataţiilor agricole este dată de spectrul variat al
sectoarelor de producţie vegetală şi animală, capabile ca prin activitatea lor să furnizeze
produse proaspete sau materii prime de calitate pentru industrializare sectorului industriei
alimentare sau industriei textile, pielăriei sau a altor sectoare ce folosesc ca materii prime
produse agricole; aceasta este motorul motivaţiilor, atragerii de investiţii în mediul rural şi
a diversificării acestora, generând alternative de obţinere a veniturilor pentru populaţia
rurală, asigurând stabilitatea şi prosperitatea acesteia.
Exploataţia agricolă viabilă poate fi caracterizată astfel:
-se organizează cu scopul de a asigura o ofertă competitivă, exprimată prin cantităţi
de produse omogene şi în partizi mari, prin sortimente de produse agricole şi agroalimentare
de calitate obţinute cu costuri reduse;
-obţine rezultate economice şi financiare pozitive în condiţiile unui management
specific corespunzător;
În explicarea celor 3 planuri ale dezvoltării rurale, derivate din cele 3 funcţii
fundamentale, am luat ca exemplu principal agricultura, în calitate de pilon principal al
activităţii rurale şi de activitate rurală considerată a fi cea mai reprezentativă. Celelalte tipuri
de activităţi urmează, în spaţiul rural, aceleaşi principii de dezvoltare.
-asigură condiţiile necesare realizării veniturilor şi protecţiei sociale a membrilor
familiei, asemănătoare cu cele ale altor categorii de agenţi economici;
-are capacitate de plată şi solvabilitate ridicată, care permite să asigure un nivel de
trai decent pentru membrii săi şi să facă investiţiile necesare dezvoltării şi consolidării sale;
-desface produsele obţinute şi pe baze contractuale, nu numai direct, prin magazine
proprii sau prin pieţe amenajate pentru producătorii agricoli.
42
Un factor important şi în acelaşi timp determinant în activitatea unei exploataţii
agricole îl reprezintă vocaţia. Aceasta se poate defini prin vocaţia în specializare şi
vocaţia în capacitatea tehnică de producţie. Vocaţia în specializare este dată, în general, de
abilităţile şi cunoştinţele pe care le are managerul exploataţiei şi capacitatea acestuia de
a le aplica în vederea obţinerii celor mai bune rezultate. Vocaţia în capacitatea tehnică
de producţie reprezintă dotarea tehnică de care dispune exploataţia pentru a realiza cel
mai bine activitatea ce deţine ponderea cea mai mare în totalul activităţilor pe care le execută.
Mai trebuie menţionat că, pe lângă vocaţia managerilor de exploataţii, mai există şi
vocaţia zonei, care se traduce prin ansamblul factorilor naturali şi/sau antropici ce
influenţează sau ar putea influenţa o activitate economică (prezentă sau viitoare).
Prin combinarea celor două tipuri de vocaţii,în specializare şi în capacitatea tehnică,
putem aprecia viabilitatea unei activităţi desfăşurate de o exploataţie agricolă. Astfel,
putem avea o exploataţie al cărei manager să aibă vocaţie într-un anumit domeniu, dar va
avea dificultăţi dacă doreşte să practice o astfel de activitate într-o regiune unde aceasta
nu este pretabilă şi viceversa.
Deşi din punct de vedere strict economic practicarea unei activităţi într-o zonă
fără vocaţie ar fi nerentabilă, totuşi, datorită noilor orientări existente în diferite ţări ale
lumii, se acordă sprijin extern (în principal din partea autorităţii naţionale respective)
sub formă de subvenţii, facilităţi fiscale etc., astfel că activitatea va deveni rentabilă. În
aceste cazuri, sprijinul extern se fundamentează în principal pe repercursiunile activităţii
respective în planul socio-cultural (abandonarea unor activităţi agricole poate conduce atât
la creşterea ratei şomajului cât şi la abandonarea unor tradiţii, obiceiuri sau meşteşuguri
tradiţionale legate de acestea), în cel ecologic (investiţiile pentru protecţia mediului ar face
afacerea să revină neatractivă) sau în ambele planuri.
Dezvoltarea durabilă în plan ecologic
Principiile dezvoltării durabile în plan ecologic trebuie să fie în concordanţă cu
dezvoltarea în plan economic şi social a spaţiului rural şi să asigure evitarea degradării
mediului. Protecţia mediului constituie elementul fundamental al dezvoltării durabile şi
trebuie să fie în concordanţă cu principiile practicării unei agriculturi durabile.
În prezent, majoritatea terenurilor agricole cultivate primesc o anumită doză de
pesticide şi îngrăşăminte chimice, în scopul creşterii randamentelor la hectar. Tehnologiile
moderne practicate în agricultură şi oferite ca alternative agricultorilor sunt foarte
diversificate şi cu diferite influenţe faţă de mediu.
Cu cât prin tehnologie se urmăreşte creşterea producţiei pe unitatea de suprafaţă,
prin stimularea solului cu îngrăşăminte şi a combaterii dăunătorilor prin substanţe chimice,
43
cu atât se înregistrează efecte negative asupra mediului şi asupra ecosistemelor naturale.
În condiţiile actuale ale economiei, este necesar să se găsească un raport optim între
tehnologiile aplicate, producţiile obţinute şi restricţiile ecologice.
Sunt cunoscute principiile de acţiune, atât ale agriculturii alternative, cât şi ale
agriculturii durabile, care au în vedere practicarea unei agriculturi performante, în echilibru
cu natura. Rezultatul acţiunii integrate a principiilor agriculturii alternative, cât şi ale
agriculturii durabile conduce la definirea unui nou model de agricultură modernă bazată pe:
-utilizarea de soiuri de înaltă productivitate şi adecvate condiţiilor locale;
-creşterea gradului de mecanizare;
-irigaţii şi desecări;
-fertilizarea intensivă cu îngrăşăminte naturale;
-utilizarea de pesticide pentru combaterea dăunătorilor.
Practicarea agriculturii durabile va contribui la o dezvoltare a producţiei vegetale
şi animale şi va conduce la dezvoltarea economico-socială, asigurând comunităţilor rurale:
-satisfacerea cerinţelor umane;
-îmbunătăţirea calităţii mediului înconjurător şi a bazei de resurse naturale;
-utilizarea cu eficienţă maximă a resurselor parţial sau greu regenerabile şi a celor
neregenerabile;
-îmbunătăţirea calităţii vieţii.
Însă, succesul dezvoltării rurale durabile constă în practicarea unei agriculturi
durabile, care are ca scop menţinerea calităţii solului şi asigurarea corelaţiei optime dintre
cantitatea şi calitatea alimentelor, sănătatea vieţii oamenilor şi menţinerea calităţii mediului
înconjurător.
Realizarea acestor corelaţii de echilibru poate fi asigurată prin practicarea unei
agriculturi alternative, a cărei funcţie obiectiv este determinată de restricţii ecologice şi
de producţie, necesitând ca direcţii de acţiune următoarele activităţi42:
-rotaţia culturilor;
-reciclarea resturilor provenite din culturi şi a gunoiului de grajd;
-folosirea în limite reduse a îngrăşămintelor chimice, pesticidelor şi a altor substanţe
chimice;
-extinderea culturilor de protecţie şi ameliorare a solului, inclusiv leguminoase
fixatoare de azot;
-combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor.
42 Mitrache Şt., Dezvoltare durabilă rurală, Editura Planeta, Bucureşti, 2000
44
Acţionând raţional în direcţia dezvoltării durabile, trebuie evitată cu orice preţ
distrugerea solului, pe considerente de ordin economic, care au rezultate scontate numai
pe termen scurt şi pot avea implicaţii negative deosebite pe termen mediu şi efecte
dezastruoase pe termen lung. Prin abordarea unei asemenea strategii avem garanţia obţinerii
unor produse agricole nepoluate, care pot reprezenta un start pozitiv pentru activităţile de
prelucrare.
Însă, dezvoltarea durabilă a spaţiului rural nu reprezintă numai preocuparea pentru
obţinerea de produse agricole de bună calitate, ci şi asistarea procesului de transformare a
produselor agricole în produse alimentare. În urma procesului de transformare a produselor
agricole sunt obţinute deşeuri, reziduuri, ape uzate etc. care, negestionate corespunzător,
conduc la degradarea mediului înconjurător.
În general, întreprinzătorii, procesatorii de materii prime, în realizarea proiectelor
de investiţii, vizează indicatorii de eficienţă economică, rentabilitatea randamentelor de
valorificare şi a randamentelor de extracţie a substanţei utile la nivelul materiilor prime sau
la nivelul tehnologiilor utilizate, urmărindu-se, în primul rând dezvoltarea în plan economic.
Însă, orice strategie a unei dezvoltări durabile îi obligă pe întreprinzători să analizeze
proiectul şi prin prisma planului ecologic, care, în majoritatea cazurilor, conduce la creşterea
costurilor de realizare a acestora.
Prin acest mod de abordare a problemelor rezultă că între cele două planuri există o
relaţie de interdependenţă, concretizată prin aceea că activitatea economică trebuie să fie
analizată şi prin implicaţiile sale în plan ecologic. Numai prin menţinerea sub observaţie
a relaţiilor de interdependenţă dintre cele două planuri se poate tinde către o dezvoltare
durabilă a spaţiului rural.
Dezvoltarea durabilă în plan social şi cultural
Dezvoltarea durabilă în plan social trebuie să fie concepută ca o garanţie a asigurării
condiţiilor de viaţă la nivelul condiţiei umane, pentru toate localităţile şi regiunile unde este
prezentă activitatea umană. Este cunoscut faptul că nu toate regiunile oferă aceleaşi condiţii
de dezvoltare economico-socială, acestea diferenţiindu-se atât în funcţie de condiţiile
naturale, cât şi în funcţie de evoluţia nivelului de dezvoltare a regiunii din punct de vedere
economic.
În general, dezvoltarea în plan social a unei regiuni porneşte de la nivelul de
dezvoltare în plan economic al regiunii respective şi se găseşte în relaţie de dependenţă
cu aceasta. Astfel, cu cât o regiune este mai prosperă în plan economic, cu atât mai puţin se
înregistrează efecte negative care să conducă la regres social. Discrepanţe mari apar şi în
cadrul aceleiaşi comunităţi, unde întâlnim grupuri sociale care prosperă mai mult decât
45
altele, ceea ce determină ca în economia rurală să apară noi fluxuri de circulaţie şi
formare a veniturilor şi profitului. Ceea ce este evident şi vizibil în formarea veniturilor
este că acestea cresc în sectorul de exploatare şi administrare a activităţilor rurale şi
scad sau lipsesc la proprietarii de terenuri şi în special la cei care nu pot sau nu dispun de
condiţii materiale pentru exploatare directă. Rezultă astfel importanţa susţinerii activităţilor
rurale, în general, şi a agriculturii, în special.
Implicaţiile în plan social sunt multiplicate şi de schimbările structurale intervenite
în cadrul activităţilor industriale. De exemplu, printr-o decizie politică se reduce producţia
de energie electrică obţinută prin utilizarea combustibilului solid, fapt ce poate declanşa
o reacţie în lanţ asupra industriei miniere şi a industriilor colaterale care deservesc
industria extractivă, finalizându-se cu disponibilităţi mari de forţă de muncă, şi în general
cu lipsa alternativelor. Ca urmare a unor astfel de modificări structurale, asistăm astăzi
la situaţii în care regiuni care au dispus şi dispun de potenţial economic sunt declarate, din
punct de vedere social, ca zone defavorizate, pentru că nu au fost pregătite pentru alternative
sau reconversii economice. Declararea acestor zone ca “zone defavorizate” constituie o
măsură politică ce vizează crearea de facilităţi care să stimuleze investitorii sau să antreneze
programe de dezvoltare economico-socială în vederea stopării declinului social şi stimulării
creşterii economice, prin implementarea de programe integrate, care să imprime zonelor un
ritm spre o dezvoltare durabilă.
Dezvoltarea rurală durabilă trebuie înţeleasă ca un mecanism logic ce trebuie să
acţioneze în orientarea evoluţiei fenomenelor economico-sociale ale spaţiului rural spre o
dezvoltare individuală şi comunitară, care să conducă la ameliorarea nivelului de bunăstare
rurală şi la menţinerea echilibrelor de mediu. Creşterea bunăstării rurale este percepută
atunci când se înregistrează efecte pozitive faţă de fenomenele economice şi sociale care au
dominat şi încă domină ruralul, cum ar fi43:
-oprirea migrării populaţiei de la sat la oraş, prin crearea de alternative care să-
i motiveze existenţa şi să-i stimuleze iniţiativa de acţiune pentru asigurarea celor necesare
traiului;
-combaterea sărăciei;
-stimularea şi diversificarea serviciilor;
-echitatea şanselor;
-dreptul la o viaţă mai bună, dreptul la sănătate, educaţie şi securitate.
Aceste cerinţe de protejare a ruralului mai sunt cunoscute generic şi sub numele
de „combaterea vulnerabilităţii şi a excluderii sociale” în mediul rural şi este necesar să
43 Mitrache Şt., Dezvoltare durabilă rurală, Editura Planeta, Bucureşti, 2000
46
fie aplicate întrucât subiecţii cu care avem de a face aici (în speţă ruralii) sunt foarte
vulnerabili la impactul cu viaţa modernă şi cu standardele impuse de aceasta. Mai trebuie
precizat că în mediul rural infrastructura este mult mai puţin dezvoltată (comparativ cu
mediul rural) iar fără o infrastructură rurală care să permită şi să contureze un minim
de confort pentru membrii unei comunităţi, nu poate fi vorba de punerea sub control a
fenomenului de migrare a populaţiei de la sate, şi în principal a populaţiei tinere, ceea
ce conduce la manifestarea unor fenomene sociale grave la nivelul comunităţii rurale,
care periclitează chiar viitorul acesteia.
Inegalităţile sociale, la care a condus şi conduce puternica dependenţă de factori
externi, ca şi popularea, „o poluare a sărăciei cu sărăcie” (I. Sacs) înseamnă tot atâtea
nemulţumiri faţă de tipul de creştere economică postbelică. Îngrijoraţi de principiul
cauzaţiunii circulare şi cumulative44 adânceşte disparităţile dintre cele 2 lumi, artizanii
dezvoltării durabile socotesc aceasta ca fiind o gravă ameninţare lapacea şi siguranţa planetei.
În concluzie, se impune să precizăm că nu poate fi concepută o dezvoltarea durabilă a
regiunilor rurale fără a avea în vedere găsirea de soluţii viabile pentru multitudinea
problemelor identificate în plan social.
2.3. Actorii dezvoltării rurale
Pentru a evidenţia cât mai fidel ceea ce înseamnă în viaţa reală conceptul de
dezvoltare rurală, este necesar să fie prezentaţi şi actorii, mai bine spus cei care joacă
rolurile determinante în cadrul acestei activităţi complexe. Cei mai importanţi actori
sunt comunitatea, statul şi societatea civilă.
2.3.1. Comunitatea
Comunitatea este cel mai important actor în cadrul dezvoltării rurale, ea
reprezentând de fapt baza de la care se pleacă în acest proces, cât şi beneficiarul primordial al
dezvoltării. Pentru a reliefa cel mai bine ce înseamnă comunitatea în angrenajul dezvoltării
rurale, vom începe cu ”celula” sa de bază, care o reprezintă omul (ca individ şi ca fiinţă
socială). Practica dovedeşte că orice individ, indiferent de nivelul de pregătire, poate
răspunde la întrebarea “ce înţelegi prin dezvoltare durabilă rurală ?” în sensul celor
enumerate, însă cu alte cuvinte, care au acelaşi înţeles. Putem fi convinşi că majoritatea
oamenilor ştiu ce ar vrea şi simt când apare un progres în viaţa lor, simt când o duc mai
bine sau mai rău.
44 Principiul a fost enunţat de către Gunnar Myrdal, laureat al Premiului Nobel pentru Economie, potrivit căruia ţările bogate devin tot mai bogate, iar cele sărare tot mai sărace
47
Dezvoltarea comunităţilor rurale poate fi descrisă ca un proces în care comunitatea
este implicată în mod activ, în scopul mobilizării tuturor iniţiativelor pentru valorificarea
resurselor proprii în beneficiul social şi economic al comunităţii. O astfel de dezvoltare a
comunităţilor rurale presupune legături şi cooperări strânse cu puterea politică şi societatea
civilă, reprezentată prin asociaţii non-guvernamentale, cu instituţii publice sau agenţii de
dezvoltare care pot ajuta comunităţile rurale, cu instituţii, agenţii şi organizaţii care
gestionează fonduri structurale sau speciale pentru asistenţă şi dezvoltare rurală, consilii de
dezvoltare locală sau regională, abilitate pentru promovarea proiectelor de dezvoltare locală
etc.
Un rol important în dezvoltarea comunităţii rurale îl are iniţiativa locală, prin care se
realizează un parteneriat pentru identificarea şi rezolvarea problemelor comunităţii şi
promovarea acestora sub formă de proiecte, în scopul găsirii de soluţii care să conducă
la antrenarea comunităţii într-un proces continuu de dezvoltare pe principii viabile, durabile.
Totodată, aceasta presupune şi asumarea unui risc pentru modul de rezolvare a problemelor
identificate. Căile şi metodele de rezolvare a acestora, adoptate de cei care îşi asumă
acest risc, trebuie să corespundă nevoilor comunităţii, să creeze efecte benefice pentru
dezvoltarea acesteia şi trebuie să tindă către o dezvoltare durabilă.
Liderul45 comunităţii rurale este un actor care trebuie să fie prezent pe scena
dezvoltării rurale. El trebuie să întruchipeze sentimentele şi aspiraţiile membrilor comunităţii
şi să lupte pentru îndeplinirea idealurilor acestora. Trebuie să se înţeleagă că alesul
comunităţii are un rol determinant în procesul dezvoltării acesteia şi că alegătorii îşi pun
speranţa în el, în vederea rezolvării problemelor care sunt mereu amânate pentru ”noi
vremuri” sau pentru noi mandate.
Trebuie precizat, însă, că noţiunea de lider al comunităţii are mai multe
sensuri, acesta putând fi unul formal, adică primarul şi un eventual lider al unui grup
de acţiune locală, care a fost ales direct, dar şi unul informal, cum ar fi liderul unei
cooperative locale sau un investitor a cărui activitate economică este dominantă în cadrul
acelei comunităţi.
Alesul comunităţii devine şi împuternicitul cu administrarea acesteia şi trebuie
să devină iniţiatorul şi susţinătorul programelor de dezvoltare a comunităţilor, să vină în
sprijinul iniţiativelor locale şi să integreze comunitatea în programe de ansamblu, care să
conducă la consolidarea dezvoltării sale. Permanent, alesul comunităţii trebuie să fie stăpânit
de ideea că sub mandatul de reprezentant al alegătorilor s-a înregistrat un progres atât la
45 aici cu sensul de reprezentant al comunităţii
48
nivelul comunităţii, cât şi la nivelul iniţiativelor locale, şi că implicarea sa se va regăsi
într-o evoluţie pozitivă, pe drumul unei dezvoltări durabile.
Ferma familială – vector al dezvoltării rurale multifuncţionale. Gospodăria
ţărănească tradiţională, cu tendinţe de consolidare, are o vechime de peste 200 de ani de
când este apreciată ca o structură agrară cu un rol determinant în viaţa economico – socială
a spaţiului rural. Pe perioada existenţei sale, gospodăria ţărănească a fost un barometru al
dezvoltării sociale rurale, prin care s-au reflectat atât influenţele pozitive, cât şi cele negative
ale politicilor şi strategiilor elaborate de guvernanţii ţării.
De-a lungul anilor, gospodăria ţărănească a înregistrat progrese, stagnări, regrese
şi din nou progrese. Cu toate acestea, ea continuă să existe ca o entitate de sine stătătoare, cu
un rol de o importanţă majoră în economia rurală. În termeni reformatori, pe scara evoluţiei
sociale, gospodăria ţărănească devine azi exploataţie agricolă individuală, o verigă cu un rol
bine definit şi integrat în structurile agrare. Din punct de vedere economic, al capacităţii de
producţie şi al modului de valorificare a acesteia, exploataţiile agricole individuale se pot
grupa în: exploataţii de subzistenţă, semi-subzistenţă şi comerciale. Prin politici agricole
şi de dezvoltare rurală se urmăreşte ca exploataţiile agricole individuale să devină
viabile, de tip comercial, după modelul european. Ferma familială viabilă a reprezentat
şi reprezintă modelul european de dezvoltare a politicii agricole comune.
Cerinţa de aliniere la acquis-ului comunitar conduce către nevoia de restructurare
majoră a structurii exploataţiilor agricole individuale, care vor defini noi profile de ferme
familiale. Procesul de restructurarea va conduce la:
-eliminarea unor activităţi economice neconforme cu cerinţele de calitate ale
producţiei agricole din cadrul unor ferme, ce va avea ca rezultat concentrarea şi specializarea
pe cele care se pot realiza cel mai bine;
-diversificarea fermelor specializate;
-migrarea către activităţi fără restricţii productive şi către ele care valorifică superior:
• activarea meşteşugurilor tradiţionale;
• activarea unor tehnologii de procesare tradiţionale care vor avea un rol
resursele locale;
-bine definit în piaţa locală;
-renunţarea la activitatea agricolă în favoarea cedării terenului unor forme de
administrare asociative sau arendării;
-diversificarea serviciilor şi reconversia fermei etc.
Toate aceste alternative reprezintă un vector al diversificării activităţilor
spaţiului rural, care alimentează şi întreţin multifuncţionalitatea economiei locale.
49
Grupurile de acţiune locală – factor de acţiune în dezvoltarea rurală multifuncţională.
În statele democratice, asistăm permanent la un dialog al societăţii civile cu administraţia
publică, care, în cea mai mare parte a sa este considerat similar celui dintre structurile
politice aflate la putere şi cele din opoziţie. În situaţia actuală, administraţia publică
ar reprezenta puterea şi societatea civilă opoziţia.
În scopul fructificării acestui dialog, statele cu democraţii avansate optează pentru
crearea de parteneriate între administraţia publică şi societatea civilă, structurate pe
organizarea de grupuri de acţiune locală, cărora le revine un rol important în identificarea
nevoilor şi resurselor locale. Aceste grupuri pot reprezenta entităţi de elaborare a strategiilor
şi politicilor de dezvoltare a localităţilor sau regiunilor de unde provin.
Grupurile de Acţiune Locală (GAL) cu o structură eterogenă pot acţiona polivalent,
astfel încât să acopere întreaga problematică economico – socială a localităţilor sau regiunilor
unde acestea acţionează. Rolul asumat de grupurile de acţiune locală se concretizează
realizarea unor activităţi precum:
-identificarea nevoilor sociale;
-identificarea resurselor locale şi a modului de valorificare al acestora;
-promovarea iniţiativei locale trecută prin filtrul nevoii sociale, fructificarea
resurselor locale şi asigurarea viabilităţii pieţei;
-promovarea de proiecte cu rol de dezvoltare locală;
-identificarea şi atragerea de mijloace financiare în susţinerea proiectelor promovate;
-validarea proiectelor şi iniţiativelor, cu efecte benefice asupra mai multor
beneficiari, direcţi şi indirecţi.
Acţiunile desfăşurate de GAL-uri au consecinţe directe asupra dezvoltării rurale
multifuncţionale, prin: încurajarea acelor proiecte viabile, care dezvoltă alternative în
obţinerea veniturilor; diversificarea pieţei produselor şi serviciilor; asigurarea durabilităţii,
prin protejarea mediului şi asigurarea securităţii şi bunăstării vieţii.
Principalele căi de acţiune ale GAL-urilor sunt:
-elaborarea de strategii de dezvoltare şi, în cadrul acestora, detalierea pe proiecte
concrete cu rol de dezvoltare, care să satisfacă nevoia socială;
-dezbaterea şi aprobarea publică a proiectelor identificate şi propuse spre
implementare;
-întreprinderea de acţiuni pentru identificarea şi atragerea surselor de finanţare a
proiectelor;
-monitorizarea şi evaluarea rezultatelor proiectelor în atingerea ţintelor propuse etc.
50
La nivelul ţării noastre, legislaţia este confuză şi nu se poate spune că pot fi
organizate statutar astfel de grupuri de acţiune locală. Existenţa şi acţiunea acestora ar fi de un
real folos, şi cu siguranţă activitatea lor ar aduce ceva nou şi benefic în activitatea
economico– socială din mediul rural. Se impune ca cineva să ia iniţiativă şi să propună
legislativului să statueze o astfel de formă de organizare, benefică şi necesară pentru
societatea noastră.
În procesul de preaderare la Uniunea Europeană, Româniaa fost caracterizată ca
neavând capacitate de absorbţie a fondurilor europene puse la dispoziţie de UE şi Banca
Mondială, pentru compatibilizarea structurilor economice şi sociale cu cele europene.
Desigur, prin crearea structurii de tip GAL a crescut cu siguranţă capacitatea de a crea,
propune şi promova proiecte într-un concept integrat, care să asigure multifuncţionalitate şi
durabilitate în economia rurală locală.
Agenţii economici din mediul rural au, în general, o capacitate redusă de a promova
proiecte, iar cele care sunt promovate au de regulă dimensiuni relativ reduse. Această
situaţie este întreţinută şi de lipsa de iniţiativă, mai precis de “autori de iniţiativă”. Prin
crearea GAL-urilor creşte iniţiativa şi capacitatea de promovare a proiectelor, antrenând
astfel o dezvoltare rurală cu grad ridicat de multifuncţionalitate.
2.3.2. Statul
În calitatea sa de garant al stabilităţii şi ordinii sociale, statul este al doilea actor
important al dezvoltării rurale.
După opinia noastră, prima structură care trebuie să se ocupe de proiectarea unui
mecanism viabil al dezvoltării rurale este parlamentul. Activitatea parlamentară trebuie să
trateze serios problema dezvoltării rurale, în acest sens fiind necesară asigurarea unui
climat social sănătos şi a unui mediu economic propice unei dezvoltări durabile pe termen
lung. Acest mediu economic poate fi asigurat prin legi stabile, care să pornească de la
realităţile actuale din teren. Legislaţia trebuie să asigure crearea unui cadru instituţional,
care să vină în sprijinul economiei rurale, a protejării individului şi a producătorului. De
asemenea, parlamentul, prin acţiunile sale, trebuie să asigure continuitatea acţiunilor sale,
să asigure stabilitate mediului economic rural, pentru că dezvoltarea durabilă este un proces
liniar de lungă durată, materializat în programe şi strategii
ce cuprind o perioadă de 10 – 20 de ani.
A doua structură importantă care trebuie să acţioneze pe linia dezvoltării durabile
este guvernul, el având rol atât de reprezentare administrativă naţională, cât şi regională şi
locală. Desigur, sarcina guvernului pare mai uşoară dacă o analizăm prin prisma
implementării cadrului legislativ elaborat de parlament. Însă rolul guvernului, ca executiv,
51
este mult mai complex. Politica guvernamentală în domeniul dezvoltării durabile poate
avea efecte de progres, regres sau stagnare. Guvernul dispune de toate pârghiile economico-
financiare care orientează şi stabilizează economia rurală, precum şi de iniţiativa legislativă,
care poate completa şi armoniza acest cadru. Programele guvernamentale trebuie ”croite” în
aşa fel încât să se realizeze un progres continuu, să fie manageriate în mod strategic,
astfel încât să fie recunoscute şi de guvernele care se succed la putere.
2.3.3. Societatea civilă
Văzută ca o „putere” aparte, societatea civilă poate avea un rol important în
elaborarea şi implementarea de programe care să conducă la o dezvoltare durabilă într-o
economie în plină transformare. Într-un stat democratic, societatea civilă este un partener
activ în elaborarea şi transpunerea în practică a programelor de dezvoltare durabilă.
Rolul societăţii civile în dezvoltarea durabilă se regăseşte în influenţarea fiecăruia
dintre cei patru piloni enumeraţi: guvern, parlament, alesul comunităţii, individ şi/sau
comunitate, jucând un rol de feed-back în activitatea fiecăruia, în scopul canalizării atenţiei
spre programe şi acţiuni menite să ducă la creşterea progresului şi a bunăstării economiei
şi a mediului rural.
Societatea civilă are capacitatea de a se organiza în multiple forme organizatorice:
asociaţii, fundaţii, federaţii etc.; de a acţiona în scopul dezvoltării spaţiului rural prin iniţiative
şi programe adecvate; de a se manifesta prin diferite forme de luptă şi protest asupra
politicilor guvernamentale, care derapează spre regresul sau stagnarea vieţii economice şi
sociale din spaţiul rural.
2.4. Dezvoltarea rurală durabilă versus dezvoltarea rurală şi dezvoltarea
multifuncţională
Cele două faţete ale dezvoltării rurale, durabilitatea şi multifuncţionalitatea, sunt
complementare, nicidecum opuse. Se poate afirma că dezvoltarea durabilă reprezintă faţeta
verticală a dezvoltării rurale, în timp ce dezvoltarea multifuncţională reprezintă faţeta
orizontală. Extrapolând, se poate spune că dezvoltarea rurală durabilă priveşte mai mult spre
partea calitativă a dezvoltării, în timp ce dezvoltarea multifuncţională priveşte latura
cantitativă (fără a se limita la aceasta).
Dezvoltarea durabilă rurală se referă la o activitate sau un grup de activităţi, pentru
care este necesar să se ţină cont de principiile şi de cerinţele durabilităţii. Cu alte cuvinte,
dacă activitatea este veche, ca urmare a aplicării cerinţelor şi principiilor durabilităţii, se pot
întâlni mai multe ipostaze:
52
-activitatea evoluează, dar nu se transformă într-o activitate nouă avem de a face
într-adevăr cu o dezvoltare durabilă. De exemplu, în evoluţia sa, agricultura clasică se
dezvoltă în concordanţă cu principiile induse de durabilitate, prin scăderea cantităţilor de
pesticide şi îngrăşăminte utilizate. Astfel, putem spune că agricultura clasică migrează către
una semi-ecologică sau total ecologică; dar cât timp cele trei activităţi (agricultura clasică,
agricultura semi- ecologică şi agricultura ecologică) rămân de sine stătătoare, cu principii
diferite, putem spune că avem de a face cu o dezvoltare durabilă a agriculturii;
-activitatea migrează către sau se transformă într-o activitate nouă nu avem de a face
cu o dezvoltare durabilă, ci, eventual, cu una multifuncţională.
În continuarea exemplului de mai sus, la un moment viitor, se ia decizia politică de
reglementare strictă a folosirii pesticidelor şi îngrăşămintelor. În acest caz, avem de a face cu
forţarea agriculturii clasice să migreze către agricultura semi-ecologică, dându-i-se acest
nume şi definindu-i-se principiile. Din acest punct de vedere vom avea de a face numai cu
agricultura semi-ecologică; agricultura clasică va fi de domeniul trecutului. Astfel, vom
vorbi numai despre dezvoltarea durabilă a agriculturii semi-ecologice. Chiar dacă pentru
unii este doar o schimbare de nuanţă, totuşi noi o considerăm substanţială; putem spune
că vechea activitate a dispărut şi că a apărut una nouă. În funcţie de ceea ce vor prevedea
reglementările, aşa cum vom vedea în continuare, putem decide dacă avem de a face
cu o dezvoltare în sens multifuncţional, adică a apărut o ramură nouă sau nu;
Necesitatea unui astfel de capitol este justificată, pentru faptul că, până în prezent,
atît în revistele de specialitate cît şi în cele destinate marelui public, deseori se face confuzie
între cele 2 tipuri de dezvoltare din punct de vedere al sferei de cuprindere.
Continuând exemplul de mai sus, în „viitorul al doilea”, se decide ca principiile
agriculturii semi-ecologice să fie aceleaşi cu cele ale agriculturii ecologice. În acest
caz, avem de a face cu „înghiţirea” de către agricultura ecologică a agriculturii semi-
ecologice, deci cu dispariţia de pe firmament a acesteia din urmă şi asimilarea dezvoltării
durabile a agriculturii semi-ecologice de până acum de către dezvoltarea durabilă a
agriculturii ecologice (existentă până la momentul respectiv). Indiferent de ce nume va căpăta
noul domeniu, acesta nu este nou, deci nu am avut de-a face cu o dezvoltare durabilă;
-activitatea se uneşte cu una sau mai multe activităţi vechi, după aplicarea principiilor
durabilităţii aplicabile în cazul fiecăreia, împreună dau naştere unei noi activităţi durabile
necunoscute până atunci - avem de a face
-cu o dezvoltare durabilă, chiar dacă aceasta s-a materializat printr-o revoluţie.
În contextul exemplului de mai sus, la formarea agriculturii semi-ecologice sunt obligate
Am dorit să reliefez, prin aceasta, un tip de agricultură în care îngrăşămintele şi pesticidele pot fi folosite doar cînd este nevoie, în situaţii strict reglementate. Acesta este un model ipotetic, utilizat doar pentru exemplificare
53
să subscrie şi alte domenii să subscrie şi să se regăsească întrutotul alături de agricultura
clasică în noul concept de agricultură semi- ecologică.
Trebuie subliniat că dezvoltarea durabilă se referă la o activitate generică, ceea ce
poate însemna trecerea de la o activitate singulară până la un întreg domeniu economic,
dar cu cât acel domeniu de activitate este mai vast, cu atât termenul de dezvoltare
durabilă a respectivului domeniu are un înţeles mai abstract şi nu acesta este scopul final. De
aceea, este mai mult decât necesar să se pornească în analiza dezvoltării durabile având ca
subiect activităţi unice sau grupuri de activităţi înrudite, dat fiind faptul că fiecare dintre
acestea au particularităţi specifice, care pot fi incompatibile în sens durabil cu ale celorlalte
domenii;.
Spre deosebire de dezvoltarea durabilă, care, aşa cum am precizat, se referă la
o activitate generică, dezvoltarea multifuncţională se referă la găsirea de noi activităţi care
să poată fi dezvoltate în sens durabil. În cazul dezvoltării rurale multifuncţionale, se
porneşte de la funcţiile economică, socio- culturală şi ecologică ale spaţiului rural şi se
caută soluţii noi de valorificare a acestora. Strategia de dezvoltare multifuncţională
trebuie să respecte principiile dezvoltării durabile, şi în acest context este necesar să subliniem
că pentru fiecare componentă a acesteia trebuie să existe câte un plan de folosire a resurselor
conform principiilor dezvoltării rurale. Deducem de aici că avem de a face cu o relaţie
univocă, datorită faptului că:
-dezvoltarea multifuncţională presupune un set de activităţi ce se vor desfăşura
(sau dezvolta) fiecare după criteriile proprii de durabilitate;
-dezvoltarea durabilă presupune doar o activitate generică, deci nu presupune
multifuncţionalitate.
Cu alte cuvinte, putem afirma că dezvoltarea rurală multifuncţională presupune
întotdeauna durabilitate, în timp ce dezvoltarea durabilă rurală nu Poate fi considerat şi cu
înţelesul de „sector” presupune multifuncţionalitate, datorită, în special, ariei de acţiune a
fiecăreia dintre cele enumerate mai sus.
*
* *
Pentru a evidenţia mai clar diferenţa dintre cele două faţete ale dezvoltării
rurale, vom prezenta, în continuare, un exemplu.
Să presupunem că un fermier doreşte să-şi dezvolte în sens durabil activitatea
fermei sale. Pentru aceasta merge la un consultant de specialitate. Acesta îl va întreba ce
fel de activităţi derulează în cadrul fermei şi pe baza a ceea ce îi va spune fermierul, îi va
prezenta principiile durabilităţii ce privesc activităţile sale, precum şi modul în care acesta
54
ar trebui să le aplice, având în vedere factorii ce pot influenţa implementarea acestora.
În realitate, această dezvoltare se referă numai la activităţile prezente ale fermierului, nu
şi la o eventuală reprofilare a sa.
Dacă însă acelaşi fermier îi va spune consultantului că doreşte să îşi dezvolte
în sens multifuncţional activitatea fermei sale, atunci consultantul îi va solicita atât datele pe
care i le-a cerut anterior, legate de natura şi specificul activităţii sale, despre profiturile
obţinute, dar şi altele, legate de gradul de ocupare în muncă a familiei sale, eventuale spaţii
libere care ar putea fi folosite la activităţi ca sericicultură, agroturism, prelucrare primară a
producţiei sale şi nu numai, etc.În acest caz, consultantul îi va recomanda alternativele pe
care le consideră ca fiind cele mai bune pentru fermier, de la o îmbunătăţire a metodelor de
muncă şi de exploatare durabilă a resurselor, până la o reprofilare în context durabil, totală sau
parţială a fermei. Există posibilitatea ca fermierul să fie convins că cel mai bun lucru
pe care îl poate face este să abandoneze ceea ce a făcut anterior, eventual să îşi vândă şi cotele
de producţie pe care le are şi să demareze o altă activitate pentru care poate avea o vocaţie şi
care să îi asigure venituri mai mari.
CAPITOLUL 3
ZONA BRAN-MOECIU PE PIAŢA TURISTICĂ RURALĂ DIN
ROMÂNIA
Dezvoltarea turismului rural în zona turistică Bran-Moeciu a fost posibilă graţie
efortului depus de localnici pentru găsirea şi oferirea, în permanenţă, a unor elemente noi,
atractive şi a unor servicii turistice de calitate, în concordanţă cu cerinţele actuale ale
turismului
Fiind nu numai cea mai veche zonă, dar şi cea mai bine conturată
din punct de vedere al turismului rural, în situaţia intensificării şi
accentuării acţiunilor de promovare şi dezvoltare turistică, viitorul este în
favoarea acestei zone turistice.
În acest context se poate studia oferta şi cererea turistică a acestui
spaţiu rural, completândule cu o previziune a evoluţiei turismului rural, în
condiţiile aplicării unor strategii de marketing adecvate, bazate pe un
management eficient
55
3.1 Particularităţile ofertei turistice din zona Bran-Moeciu
Definirea ofertei turistice prin "elemente de atracţie" care
motivează călătoria şi cele destinate să asigure valorificarea primelor
presupune includerea în structura ei a potenţialului natural şi antropic, a
bazei tehnico-materiale, a forţei de muncă precum şi a condiţiilor de
comercializare a acesteia.
Particularităţile ofertei turistice din zona Bran- Moeciu se
conturează pe baza patrimoniului turistic local, a resurselor forţei de
muncă şi a serviciilor implicate în derularea activităţii turistice.
3.3.1. Potenţialul turistic natural şi antropic
Potenţialul turistic şi antropic al regiunii Bran, conturat în timp
istoric, îşi extinde cadrul prin ascesiunea creativă a omului în concordanţă
cu cerinţele civilizaţiei moderne. Astfel, principalele componente pot fi
evidenţiate prin următoarea schemă:
56
Figura 3.1 - Potenţialul antropic al zonei turistice rurale Bran-Moeciu
57
Punctarea principalelor componente ale potenţialului natural şi a
celui antropic, precum şi a unor caracteristici corespunzătoare acestora,
confirmă că zona Bran dispune de un bogat şi valoros potenţial turistic, cu
o imensă posibilitate de valorificare.
3.3.2 Baza tehnico-materială din zona Bran-Moeciu
Conturarea patrimoniului turistic al zonei turistice rurale Bran-
Moeciu, valorificarea componentelor fondului turistic natural şi antropic, se
realizează prin baza tehnico-materială existentă. În strânsă concordanţă
cu mărimea, funcţionalitatea, gradul de modernizare şi integrare în spaţiul
rural Bran-Moeciu, această bază satisface la un nivel ridicat cererea
turistică.
Infrastructura generală reprezintă un element prioritar în
dezvoltarea bazei, modernizarea şi adaptarea ei la cerinţele pieţei
turistice, polarizând mişcarea fluxurilor turistice, modificând favorabil
derularea activităţilor turistice.
Zona etnică Bran este formată din trei mari comune, fiecare având
în componenţă mai multe sate, astfel46:
- Comuna Bran cu 5329 locuitori populaţie stabilă, majoritatea fiind
navetişti spre aglomerările urbane din jurul Braşovului (Râşnov, Codlea,
Zărneşti etc.), este formată din satele: Bran, Predeluţ, Sohodol, Şimon şi
Poarta;
- Comuna Moeciu cu 4681 locuitori, pe o suprafaţă mult mai mare,
are în componenţă satele: Moeciu de Jos, Moeciu de Sus, Cheia, Măgura şi
Peştera;
- Comuna Fundata are în jur de 861 locuitori, pe care îi întâlnim în
satele: Drumul Carului, Fundata, Fundăţica, Şirnea.
În comparaţie, totalul populaţiei pejudeţul Braşov este de 589029 mii, deci cele trei
comune au o pondere în totalul populaţiei braşovene de 2,86%.
Identificarea specificului fiecărui sat cu scopul de a contribui la o
mai bună lansare a turismului rural intern şi internaţional, s-a realizat
folosind multiple criterii: potenţialul economic, cantitatea şi calitatea
46 Populaţia la 01 ianuarie 2008
58
resurselor turistice naturale şi antropice, căile şi mijloacele de transport,
tradiţiile şi obiceiurile etc.
Astfel, aceste trei localităţi pot fi considerate sate climaterice şi
peisagistice, precum şi etnografic-folclorice, cu monumente arheologice,
istorice şi de cultură.
Întreaga zonă este străbătută de DN75, accesibil tuturor tipurilor de
autoturisme, precum şi autobuzelor de transport călători de la 3 autobaze
ale municipiului Braşov ("Transbus" Zărneşti, "Bus Bran" coloana Moeciu şi
"Codreanu" Braşov,ş.a.), care facilitează accesul în zonă a turiştilor ce
folosesc transportul feroviar reprezentat de "punctele nodale" Braşov,
Râşnov şi Zărneşti.
Zona dispune de o reţea de telecomunicaţii destul de bine
conturată, cu tendinţa de xtindere şi în satele răsfirate la altitudine
(Moeciu de Sus, Măgura, Peştera, Şirnea, Fundăţica), are dispun în acest
moment de câte două telefoane (la dispensarul sătesc şi la magazinele
mixte).
În localitatea Bran există un oficiu poştal modern care dispune de
racordare la centrala digitală europeană, precum şi de telefoane publice
cu cartele. Din orice loc al zonei Bran pot fi folosite sistemele GSM
VODAFON, ZAPP şi ORANGE.
Fiecare familie este racordată la reţeaua de apă potabilă. În satele
de altitudine s-au constituit asociaţii familiale de 10-15 familii racordate la
un izvor. În următorii ani se estimează racordarea la reţeaua ROMGAZ a
localităţilor Bran, Moeciu şi Fundata.
Bazei tehnico-materiale generale, cunoscută şi sub denumirea de
infrastructură, i se alătură cea specific turistică, reprezentată de structurile
de primire turistică. Primele structuri de primire turistică create cu scopul
practicării turismului rural au fost înfiinţate şi semnalate a funcţiona după
1965. Astfel, alături de Cabana Bran înfiinţată în 1965, apare în 1970
Motelul Bran, pentru ca upă 1990 să fie semnalată prezenţa ofertei
Pensiunii Crăiasa Munţilor-Moeciu din 1992, respective Pensiunii Bran-
Moeciu din 1994.
Anul 1994 este cel în care, turismul rural debutează, în sensul că
începând cu acest an sunt înregistrate oficial ofertele structurilor de
primire turistică înfiinţate până atunci, la care se vor mai dăuga cele ale
59
fermelor agroturistice, pe care, în următorii ani le vom întâlni sub
denumirea de pensiuni agroturistice. Până în 2005, alături de oferta
Hanului Rucăr şi a Cabanei Predeluţ va fi înregistrată şi cea a altor
pensiuni înfiinţate ulterior.
În condiţiile unei oferte aproape constantă, privind numărul locurilor
de cazare turistică rurală a hanurilor, motelurilor şi cabanelor turistice,
această creştere este rezultatul influenţei exercitate de sporirea
accentuată a numărului locurilor de cazare turistică oferite de pensiuni şi
în special de pensiunile agroturistice.
Tendinţa se manifestă ca urmare a creşterii cererii pentru cazarea
în acest tip de structură de primire turistică rurală, prin însăşi specificul
turismului rural practicat.
În perioada 2001-2006, pe fundalul evoluţiilor prezentate privind
capacitatea de cazare existentă oferită de structurile de primire turistică
rurală din zona Bran-Moeciu, se înregistrează mutaţii structurale reduse
(tabel 3.1):
Tabel 3.1 - Structura capacităţii de cazare procentuală existentă în Bran-Moeciu
Tipuri de structuri de
primire turistică
Structura capacităţii de cazare existentă pe tipuri
de unităţi (%)
2001 2002 2003 2004 2006
Hanuri şi moteluri 13 11 11 11 10
Cabane 2 2 2 2 2
Pensiuni 30 28 28 29 29
Pensiuni rurale 55 59 58 59 59
TOTAL 100 100 100 100 100
Sursa: Direcţia Judeţeană de Statistică Braşov
Oferta de cazare din hanuri, moteluri şi cabane turistice a cunoscut
o evoluţie aproape constantă, ceea ce le-a conferit din punct de vedere
structural o poziţie nesemnificativă în raport cu celelalte tipuri: pensiuni şi
pensiuni agroturistice.
60
Aceaste mutaţii structurale semnalate anterior sunt rezultatul
eforturilor depuse de localnici, de autorităţile locale sau de organizaţiile
internaţionale în ceea ce priveşte diversificarea ofertei turistice rurale,
conform tendinţelor manifestate de cererea turismului rural. Au apărut
construcţii arhitecturale cu specific rural regional, care sunt înregistrate ca
pensiuni agroturistice şi pun la dispoziţia turiştilor o dotare la standarde
cât mai apropiate de cele internaţionale.
Concurenţa care apare astfel, între pensiuni şi pensiuni
agroturistice se evidenţiază ca ofertă, sub forma numărului unităţilor şi a
locurilor de cazare puse la dispoziţia turiştilor.
În acest context, numărul locurilor de primire turistică oferite de pensiunile
agroturistice a cunoscut un proces de creştere continuă, comparativ cu al
pensiunilor, care se confruntă cu o scădere destul de pronunţată. Această
schimbare structurală manifestată din 2001 până în 2006, este evidenţiată
datorită unui important potenţial agroturistic, numeroase pensiuni
agroturistice sunt clasificate sau în curs de clasificare. Organizare Filialei
ANTREC în zona Bran explică existenţa în zonă a 250 de pensiuni şi gospodării agroturistice.
Un număr din ce în ce mai mare de gospodării au ca activitate principală turismul. Circa 654
de persoane sunt angrenate în această activitate. Însă în mod real, dacă aruncăm o
privire pe internet, observăm că îşi fac publicitate prin intermediul
acestuia un număr de 394 de pensiuni.
O centralizare a tuturor datelor privind gospodăriile clasificate din
satul turistic Bran, evidenţiază următoarele: suprafaţa minimă de cazare a
unei gospodării este de 23 m2 cu posibilitatea de a caza 4 persoane, iar
suprafaţa maximă de 162 m2 putând caza 16 persoane. Gospodăriile au în
general camere cu 2 paturi şi cu baie. Pentru sezonul rece, majoritatea
gospodăriilor sunt prevăzute cu încălzire. Aproape toate echipamentele au
în dotare maşini de spălat, oferă mic dejun şi au curte. Proprietarii vorbesc
limbi străine de circulaţie internaţională: franceza, germana şi engleza, dar
şi italiana sau spaniola.
Evoluţia turismului în judeţul Braşov, din punctul de vedere al situaţiei pensiunilor
turistice rurale şi agroturistice între anii 2002-2007, conform datelor statistice, se prezinta
astfel:
Tabel nr.3.2.- Situaţia pensiunilor turistice rurale la nivelul judeţului Braşov
61
An
ii Unităţi
turistice
Număr de
locuri
Sosiri Înnoptări
Români Străini Români Străini
2002 184 1.523 29.030 3.171 77.930 8.686
2003 200 2.261 32.480 6.534 82.330 18.008
2004 211 1.737 42.180 1.961 96.080 4.410
2005 155 1.969 44.810 2.322 100.030 8.705
2006 193 2.044 48.400 1.282 105.490 6.554
2007 200 2.044 55.680 1.282 119.150 6.554
Sursa: Direcţia Judeţeană de Statistică Braşov
În anul 2007 Direcţia Judeţeană de Statistică a înregistrat un număr
de aproximativ 480.000 de turişti în judeţul Braşov. Dintre aceştia 17% au
fost străini. Numărul turiştilor este însă mai mare, cel înregistrat oficial
neincluzând persoanele cazate în unităţile neînregistrate, precum şi în
unităţi cu o capacitate de cazare mai mică de 5 camere. Înnoptările
turiştilor străini în judeţ înregistrează o scădere începând cu anul 2004,
ajungând la 199.000 în 2007.
Figura 3.2. – Sosirile în pensiunile turistice, români şi străini
62
Figura 3.3. – Înnoptările în pensiunile turistice, români şi străini
Aşa cum se observă şi în figurile de mai sus, anul 2003 a reprezentat o revigorare a
turismului receptor internaţional, urmată o perioadă de declin, relativ constant, în prezent fiind
într-o uşoară pantă ascendentă, probabil şi datorită eforturilor care se fac pe această linie.
Nu pe aceeaşi linie se situează, din fericire, turismul autohton, care, datorită
eforturilor care se fac în privinţa ofertei unei game de servicii din ce în ce mai calitative şi a
preţurilor sensibil descrescătoare, reuşeşte să se menţină pe un trend ascendent.
Tabel nr.3.3.- Capacitatea şi activitatea de cazare turistică, în perioada 2002-2007
Judeţul Braşov 2002 2003 2004 2005 2006 2007
Capacitatea de cazare
Existentă (locuri) 9528 9611 11380 12037 13883 12634
În funcţiune (mii locuri-zile) 3297,1 3650,0 3900,5 4219,0 4527,0 4704,7*
Sosiri (mii) 290,3 324,8 421,8 448,1 484,0 556,8
Înnoptări (mii) 779,3 823,3 960,8 1000,3 1054,9 1191,5*
Indicii de utilizare netă a
capacităţii în funcţiune (%)23,6 22,6 24,6 23,7 23,3 25,3*
Sursa: Direcţia Judeţeană de Statistică Braşov*date estimative
Tipurile de structuri de primire turistică cu funcţiuni de cazare,
înregistrate pe teritoriul judeţului Braşov, pentru perioada supusă analizei,
numeric, conform datelor statistice culese, se prezintă astfel:
63
Tabel nr.3.4.- Tipuri de structuri de primire turistică, în judeţul Braşov
Tipuri de structuri de primire turistică
Anii
2001 2002 2003 20042005
20062007
TOTAL 323 338 370 431 403 489 471
Hoteluri 39 35 38 41 45 56 54
Hanuri şi moteluri 2 2 5 6 11 11 9
Vile turistice 42 38 35 43 46 51 42
Cabane turistice 27 24 20 20 13 17 13
Bungalouri 20 21 20 21 21 21 13
Sate de vacanţă 1 1 1 1 2 2 2
Campinguri şi
popasuri
2 2 2 3 2 2 0
Tabere de elevi 7 7 3 3 1 1 1
Pensiuni turistice
urbane
20 24 46 82 107 135 137
Pensiuni turistice
rurale
65 63 78 104 155 193 200
Pensiuni
agroturistice
98 121 122 107
Direcţia Judeţeană de Statistică Braşov
De menţionat că începând cu anul 2005 nu se mai i-a în calcul
denumirea de pensiune agroturistică, rămânând doar cea de pensiune
turistică rurală
Din totalul acestora, pe segmentul agroturismului, ponderea
deţinută din totalul pensiunilor de pe raza judeţului, înregistrată de zona
Bran-Moeciu este, la nivelul anului 2007, este de 77,7% fiind prin aceasta
lider de piaţă.
Totuşi, trebuie menţionat că realitatea este cu totul alta, întrucât pe
site-urile specializate în turism, găsim pe zona de analiză nu mai puţin de
un număr de 394 de pensiuni, structurate, pe localităţi, astfel: Bran – 163;
Moeciu – 195; Fundata – 18; Dâmbovicioara – 8; Rucăr – 10.
Din punctul de vedere al capacităţii de cazare, putem – pe baza datelor oferite de
Direcţia de Statistică a Judeţului Braşov – să oferim următoarele date, comparative pe
64
regiunea Centru – Braşov şi zona de interes supusă analizei, Bran-Moeciu, cu aceentul pus pe
evoluţia capacităţilor de cazare la pensiunile turistice rurale.
Tabel 3.5.–Capacitatea de cazare turistică, comparativ, regiunea Centru şi jud.Braşov
ANII REGIUNE CENTRU JUDEŢUL BRAŞOV
2007 38.158 12.6342006 37.025 13.8832005 35.479 12.037
Sursa:culegere şi prelucrare după date statistice anuale ale INS şi DJS Braşov
Aşa după cum se poate observa, evoluţia capacităţii de cazare turistică a păstrat un
trend ascendent pe parcursul anilor analizaţi, ponderea deţinută de judeţul Braşov în total
regiune Centru fiind de 33,10 %, la nivelul anului 2007, faţă de 37,49% în anul 2006 şi
33,92% în anul 2005, ceea ce reprezintă un procentaj remarcabil şi un semnal favorabil pentru
investitori, trendul fiind clar ascendent de la an la an.
Ponderea capacităţilor de cazare a pensiunilor rurale în total capacitate de cazare
turistică, s-a situat la un nivel de 8,82% la finalul anului 2005, în anul următor înregistrând
aproape o dublare a acestui indicator, adică 14,82%, ascensiune ce s-a menţiuni şi în anul
2007, când indicatorul a înregistrat valoarea de 14,72%, aproape similară cu a anului
precedent.
În ceea ce priveşte numărul capacităţilor de cazare al pensiunilor turistice rurale şi
agroturistice, pentru regiunea Bran-Moeciu, putem observa evoluţia acestora în tabelul de
mai jos:
Tabel 3.6. – Capacitatea de cazare turistică în judeţul Braşov, defalcată pe localităţi
2007Nr.locuri
Nr.cam-pare
Sosiri Înnoptări Grad de ocupare
românistrăin
iromâni străini români străini
TOTAL 12026 375 401338 82737 855569 199419 18.90 15067
HOTELURI 5497 0 254433 63210 534525 145512 26.64 45839
MUN. BRAŞOV 3442 0 129016 54391 279921 128851 22.28 46296
ORAŞ PREDEAL 2010 0 123378 8518 248938 16123 33.93 43862
ZZZ 45 0 2039 301 5666 538 34.50 46813
MOTELURI 390 28 25702 2550 34351 3972 22.51 21947
ORAŞ PREDEAL 139 0 16284 1174 21471 1603 42.32 42430
ZZZ 251 28 9418 1376 12880 2369 24077 12086
VILE 902 345 31645 4113 70492 7144 15.49 20821
MUN.BRAŞOV 239 345 13842 3763 18616 6300 26877 35096
ORAŞ PREDEAL 602 0 14448 222 44699 584 20.34 0.27
ZZZ 61 0 3355 128 7177 260 32.23 42736
CABANE 505 2 10550 638 23885 1391 33573 0.75
65
ORAŞ PREDEAL 210 0 6319 406 13082 1039 39280 13150
ORAŞ ZĂRNEŞTI 170 0 2925 219 6655 330 26938 0.53
ZZZ 125 2 1306 13 4148 22 34912 0.05
TABERE 110 0 1368 0 3777 0 15220 0.00
ZZZ 110 0 1368 0 3777 0 15220 0.00
SATE VACANŢĂ 106 0 2846 569 6224 981 39341 19756
ZZZ 106 0 2846 569 6224 981 39341 19756
BUNGALOW 78 0 415 108 1448 665 39330 12451
MUN.BRAŞOV 78 0 415 108 1448 665 39330 12451
2007 Nr.locuri
Nr.cam-pare
Sosiri Înnoptări Grad de ocupare
românistrăin
iromâni străini români străini
PENSIUNI URBANE 2394 0 49177 10267 114733 33200 13.13 29281
MUN.BRAŞOV 1046 0 25231 8584 50096 28050 39429 12966
MUN.FAGARAŞ 91 0 1752 348 4847 800 14.59 15008
MUN.SĂCELE 98 0 1324 129 3948 498 39183 14246
ORAŞ PREDEAL 716 0 14710 181 37272 731 14.26 0.28
ORAŞ RÂŞNOV 128 0 1525 419 5437 1216 23682 21947
ORAŞ ZĂRNEŞTI 219 0 3512 345 11498 1249 14.38 20455
ZZZ 96 0 1123 261 1635 656 24563 31778PENSIUNI RURALE
2044 0 25202 1282 66134 6554 31625 0.88
BRAN 854 0 12177 374 32373 637 14519 0.20
BUNEŞTI 36 0 121 54 285 110 42767 0.84
FUNDATA 49 0 373 0 776 0 12510 0.00
MOIECIU 873 0 11443 195 29656 558 11567 0.18
VAMA BUZĂULUI 46 0 0 0 0 0 0.00 0.00
ZZZ 186 0 1088 659 3044 5249 17624 26846Sursa: DJS Braşov, date statistice la nivelul anului 2007
Conform datelor statistice oferite, remarcăm că regiunea Bran – Moeciu, deţine un
număr de 1776 capacităţi de cazare turistică, ceea ce reprezintă un procentaj de 86,88% din
totalul pensiunilor rurale aflate pe teritoriul judeţului Braşov, reprezentând un procentaj
semnificativ, ceea ce denotă clar tendinţa de dezvoltare a acestei zone pe segmentul
turismului rural şi agroturismului.
3.2 Cererea şi consumul în zona Bran- Moeciu
Cererea, reprezintă „dorinţa pentru un anumit produs, dublată de posibilitatea şi
decizia de a-l cumpăra”47, iar consumul turistic reprezintă ansamblul cheltuielilor făcute de
subiecţii cererii pentru cumpărarea de bunuri şi servicii cu motivaţie turistică şi este rezultatul
interacţiunii dintre cerere şi ofertă şi are caracteristicile unui indicator agregat.
47 Camarda Adina – Economia turismului, Ed. Omnia Uni S.A.S.T. Braşov, 2006, pag.103
66
3.2.1 Analiza cererii şi consumului turistic rural
Fluctuaţiile cererii şi consumului turistic rural din zona turistică
Bran-Moeciu pot fi evidenţiate cu ajutorul principalilor indicatori de
cuantificare: număr turişti cazaţi şi număr înnoptări înregistrate în
structurile de primire turistică.
Evoluţia numărului turiştilor sosiţi în zona turistică Bran-Moeciu,
în perioada 2001- 2006, este rezultatul cererii teoretice transformată în
cerere efectivă, pe de o parte ca urmare a satisfacerii motivaţiilor de
practicare a turismului rural, iar pe de altă parte ca un răspuns la calitatea
ofertei acestui tip de turism.
Tabel 3.7 - Numărul turiştilor sosiţi în Bran-Moeciu
Anii 2001 2002 2003 2004 2005 2006
Număr
turişti
1290
2
1488
3
1600
4
1886
4
2012
1
2520
4
Sursa: Direcţia Judeţeană de Statistică Braşov
Figura 3.4. – Numărul turiştilor sosiţi în zona Bran-Moeciu
Tendinţa de creştere a numărului turiştilor cazaţi în structurile de
primire turistică rurală, reprezintă argumentul pe baza căruia se
analizează mutaţiile structurale privind numărul turiştilor cazaţi pe tipurile
unităţilor de primire turistică rurală, din zona Bran- Moeciu.
67
Tabel 3.8 - Structura numărului turiştilor
Tipuri de structuri
de primire
turistică
Structura numărului de turişti
(%)
200
1
200
2
200
3
200
4
200
5
200
6
Hanuri şi moteluri17,0
7
16,2
2
17,6
5
15,3
3
15,0
8
12,7
7
Cabane 4,75 4,75 4,66 4,10 3,93 3,18
Pensiuni 34,1
4
25,2
7
24,5
6
21,7
9
22,1
119,8
Pensiuni
agroturistice
44,0
4
53,7
6
53,1
3
58,7
8
58,8
8
64,2
5
TOTAL 100 100 100 100 100 100
Sursa: Direcţia Judeţeană de Statistică Braşov şi ANTREC-filiala Bran
Figura 3.5.-Număr turişti 2001
Figura 3.6.-Număr turişti 2006
68
În strânsă concordanţă cu modificările structurale înregistrate de
capacitatea de cazare existentă, se prezintă şi cele privind numărul
turiştilor cazaţi. Astfel, creşterea ponderii numărului turiştilor cazaţi în
pensiunilor rurale este sesizată de la un an la altul, procentele celorlalte
tipuri fiind într-un proces de contină scădere, astfel încât, în 2006 acestora
nu le mai corespund decât 36% faţă de 56% la începutul perioadei de referinţă.
Evoluţia numărului înnoptărilor din zona turistică Bran-Moeciu
urmează, îndeaproape tendinţa de creştere înregistrată de numărul
turiştilor cazaţi în structurile de primire turistică (tabel 3.4, grafic 3.7).
Tabel 3.9 - Numărul înnoptărilor din structurile de primire turistică ale zonei Bran-Moeciu
Anii 200
1
200
2
200
3
200
4
200
5
200
6
Număr
înnoptări
367
21
349
20
342
92
407
16
515
23
733
68
Sursa: Direcţia Judeţeană de Statistică Braşov
Figura 3.7.-Evoluţia numărului înnoptărilor
Analiza modificărilor structurale în ceea ce priveşte numărul
înnoptărilor, este realizată cu ajutorul rezultatelor obţinute pe baza datelor
din tabelul 3.4.
Structura numărului înnoptărilor în tipuri de structuri de primire
turistică, este prezentată, în tabelul nr.3.10:
Tabel 3.10 - Structura numărului înnoptărilor
69
Tipuri de structuri de
primire turistică
Structura numărului de
înnoptări (%)
200
1
200
2
200
3
200
4
200
5
200
6
Hanuri şi moteluri14,1
614,3
715,2
413,0
211,2
79,09
Cabane 4,94 5,4 5,7 4,94 4,27 3,84
Pensiuni40,0
5
34,3
2
26,2
7
23,7
9
25,9
3
21,2
Pensiuni agroturistice40,85
45,91
52,79
58,25
58,35
65,87
TOTAL 100 100 100 100 100 100
Sursa: Direcţia Judeţeană de Statistică Braşov
Pe parcursul celor şase ani, specificul turismului practicat în zona
Bran-Moeciu a condus la declanşarea unei concurenţe acerbe între
pensiuni şi pensiuni agroturistice. Primele două locuri au fost disputate
între cele două tipuri de unităţi, ceea ce s-a reflectat într-o creştere
procentuală pentru pensiunile agroturistice cu 39,3 %, în defavoarea
pensiunilor a cărei scădere a fost cu 25,36% .
În concluzie, se poate evidenţia, pentru perioada 2001-2006,
evoluţia în creştere a numărului turiştilor şi a înnoptărilor din structurile de
primire turistică, mutaţiile structurale plasând pe primul loc pensiunile
agroturistice.
Continuarea procesului de dezvoltare accentuată a turismlui rural în
zona Bran-Moeciu deschide perspectiva practicării acestui tip de turism la
nivelul standardelor internaţionale.
3.2.2. Evaluarea sezonalităţii zonei turistice Bran – Moeciu
Variaţiile sezoniere ale activităţii turistice sunt determinate, în
principal, de condiţiile de realizare a echilibrului ofertă-cerere şi se
definesc printr-o mare concentrare a fluxurilor de turişti în anumite
perioade ale anului, în celelalte remarcându-se o reducere importantă.
Tabel 3.11 - Numărul turiştilor şi indicii de sezonalitate.
Trimes
tre
Număr turişti Medii
trimestrial
Indicii de
sezonalitate2003 2004 2005 2006
70
I 1021 2039 2453 3609 2280,5 45,42
II 5422 5050 4561 5205 5095,5 101,48
III 4624 6883 6815 9547 6967,25 138,76
IV 4937 4892 6292 6843 5741 114,34
TOTAL 1600
4
1886
4
2012
1
2520
4
06,50210y
Sursa: Direcţia Judeţeană de Statistică Braşov
Figura 3.8.- numărul turiştilor, pe trimestre 2003-2006
Sursa:Direcţia Judeţeană de Statistică Braşov
Datele iniţiale privind numărul turiştilor sosiţi în zona Bran-Moeciu,
între anii 2003-2006, au permis determinarea la nivelul fiecărui trimestru
al unui număr mediu de turişti cazaţi în stucturile de primire turistică.
Pentru toată regiunea de practicare a turismului rural, s-a stabilit o medie
generală, adică, s-a identificat numărul mediu de turişti sosiţi în perioada
celor patru ani.
Indicii de sezonalitate (k), calculaţi ca raport între media
trimestrială a numărului turiştilor şi media lor anuală de 5021,06 turişti,
evidenţiază o sezonalitate pregnantă, cu ponderi ce depăşesc 100%.
Aceste procente ridicate sunt înregistrate atât în trimestrul III căruia îi
corespund 38,76%, turiştii preferând să-şi petreacă concediile de odihnă
71
vara, cât şi în trimestrele IV şi II cu 14,34%, respectiv cu 1,48%, chiar dacă
efectiv gospodăriile sunt pregătite pe tot parcursul anului să-şi găzduiască
oaspeţii
Trimestrul I este singurul în care se manifestă o sezonalitate
scăzută, deoarece după sărbătorile de iarnă, la începutul anului, foarte
puţine persoane mai doresc să plece în concediu, preferând cel mult
câteva zile petrecute la sfârşitul săptămânii într-un mediu nepoluat, pentru
relaxare.
Demersurile şi acţiunile derulate atât în direcţia atenuării
fenomenului sezonier, cât şi în ceea ce priveşte activităţile de practicare a
turismului rural în zona Bran-Moeciu, au fost evidenţiate prin rezultatele
pozitive înregistrate în perioada anilor 1997-2006, prin tendinţa de
continuă creştere a tuturor indicatorilor analizaţi. Problemele legate de
diminuarea implicaţiilor provocate de sezonalitate sunt tot atât de vechi ca
şi turismul însuşi. Eforturile prestatorilor de servicii sunt orientate spre
oferirea unor condiţii stimulative, intensificarea activităţilor de promovare,
diversificarea ofertei de servicii, astfel încât să se atenueze pe cât posibil
fenomenul sezonier.
Cu toate că specialiştii s-au pronunţat corect enumerând atuurile unor astfel de
"aşezări rurale pitoreşti bine constituite, situate într-un mediu nepoluat, păstrătoare de tradiţii
şi cu un bogat trecut istoric, care în afara funcţiilor politico-administrative, sociale, economice
şi culturale proprii, îndeplinesc sezonier sau în tot cursul anului şi funcţia de primire şi
găzduire a turiştilor pentru petrecerea unui sejur cu durată nedefinită"13, nu putem fi de acord
decât cu ideea practicării turismului în spaţiul rural, în zonele rurale, în sate şi în nici un caz
cu ideea transformării localităţilor rurale în "sate turistice" cu iz de muzeu şi atmosferă
artificială.
CAPITOLUL 4
POTENŢIALUL TURISTIC AL ZONEI TURISTICE BRAN
13 Istrate L, Bran F.- "Agroturismul în România", Tribuna Economica, nr. 32/10.08.1995, pg. 26
72
Culoarul Rucar Bran (1254 m), deşi guvernat de castelul Bran, care odinioară
îndeplinea funcţiile unui punct de vamă, astăzi materializarea legendei lui Dracula
(aducătoare de profit de cântărind greu în faţa occidentalilor) are o diversitate de puncte de
interes. Axă turistică de o importanţă majoră, zona este vizitată pentru formele carstice de
senzaţie, ocupaţiile, artizanatul, tradiţiile şi gastronomia aşezărilor rurale aflate între munţii
Piatra Craiului şi Bucegi48.
"Moşia Branului", străjer al hotarului între Regat şi Imperiu, este un întreg culoar,
astăzi împânzit de case, vile făcute după ultimele cerinţe, dar asta nu înseamnă că turismul
elimină încet autenticul zonei. Pentru cei care îşi doresc o întâlnire cu tradiţia, sătenii şi
proprietarii de pensiuni, hoteluri oferă excursii etnografice cu prezentarea îndeletnicirilor
locale (oierit, spălarea lânii, sculptura în lemn, fabricarea brânzeturilor, încondeierea ouălor,
măşti/păpuşi, icoane pe sticlă, cojocărit, ţesut, tricotat).
Invazia turistică cu inovaţiile sale nu a atins chiar toate localităţile de aici. Şi acum pe
costişele abrupte se coseşte fânul legat cu funia de copac, într-un adevărat sprit alpin, iar
oieritul rămâne o ocupaţie care rezistă, deşi nu are susţinerea pe care şi-ar fi dorit-o ciobanii.
Mesajul documentar, istoric şi artistic al acestui străvechi pământ românesc îmbină
frumuseţea plaiurilor, măreţia severă şi bogată în amintiri eroice a castelului cu valoroase
aspecte ale arhitecturii şi creaţiei populare.
În acest context, turistul - sol permanent al conştiinţei umane, purtând vocaţia
cunoaşterii - va găsi în ţinuturile brănene un nesecat filon al frumosului şi adevărului istoric,
strălucită atestare a continuităţii şi unităţii romaneşti de o parte şi de alta a Carpaţilor.
4.1. Caracteristici geografice
Acolo unde Piatra Craiului face loc Bucegilor, iar Transilvania devine Ţara
Românească, se află o zonă de dealuri şi de coline blânde, cunoscută sub numele de
Depresiunea Bran sau Culoarul Rucăr-Bran. Din punct de vedere geologic, zona Bran se
încadrează în sectorul nordic al culoarului montan Bran-Rucăr. Geneza tectono-erozivă a
Depresiunii Braşovului şi implicit a zonei Bran, explică specificul trăsăturilor fizico-
geografice ale acestor formaţii49.
Zonă reprezentativă pentru economia premontană şi montană din ţara noastră,
platforma Bran se recomandă printr-un element natural dominant – prezenţa nivelelor de
platformă- care a permis dezvoltarea pajiştilor; acestea la rândul lor, au favorizat dezvoltarea
economiei pastorale.48 Ciagă Nicolae – Geografia turismului, Editura Universitară, Cluj Napoca, 2005, pag 8549 Andreescu Florin – „Culoarul Rucăr Bran, ghid turistic”, Editura Ad Libri, 2006, pg.25
73
Datorită trăsăturilor specifice reliefului şi ale aşezării, Branul a servit permanent ca
arteră de circulaţie şi a constituit o zona pastorală Acestor două funcţii tradiţionale li se
adaugă astăzi una turistică în continuă dezvoltare.
Zona Bran înglobează, în cei 193 Km2 suprafaţă, 3 comune cu 12 sate componente:
► Bran - Predeluţ; Bran; Sohodol; Şimon;
► Moeciu - Moeciu de Jos; Moeciu de Sus; Cheia; Măgura; Peştera;
► Fundata - Fundata; Fundăţica; Şirnea.
Între punctele sale externe (Popasul Giuvala - Culmea Predeluţ -Sohodol), zona
măsoară circa 16 Km. În ansamblul ei, această unitate geografică are aspectul unui larg
amfiteatru înconjurat de masive muntoase şi de terase. Accesul la această cetate naturală se
face prin trecătoarea străjuită de castelul Bran, cocoţat la 60 de metri, pe stânca denumită în
documentele medievale "Lapis Teodorici". O a doua intrare în trecătoare se face dinspre
Rucăr, prin satul Fundata.
Trecătoarea Branului, consemnată de Conrad Pentinger din Angsburg pe o hartă pe
care erau înscrise drumurile romane din secolul al IV-lea şi străjuită la ambele capete de
vestigiile unor castre romane - la Rucăr şi la Râşnov - a fost unul din drumurile pietruite ( "via
glareata" ) folosite acum aproximativ două milenii ca drum de legătura între aşezările aflate
de o parte şi de cealaltă a Carpaţilor.
Zona Bran este străbătută de văi şi râuri cu albii adânci care au contribuit la formarea
unor platforme (Peştera), culmi (Simon, Sohodol) şi interfluviul Drumul Carului, ceea ce
conferă naturii un aspect de un pitoresc inegalabil.
4.2. Scurt istoric
Cele mai vechi urme de locuire în trecătoarea Bran datează încă din preistorie, din
paleoliticul mijlociu. În Peştera Liliecilor din satul Peştera (comuna Moeciu) au fost
descoperite vârfuri de silex, lamele şi răzuitoare.
În antichitate, în timpul războaielor daco-romane, o parte a legiunilor romane, pornite
de la sud de Dunăre, trec prin trecătoarea Branului spre sud-estul Transilvaniei. După
transformarea Daciei în provincie imperială, importanţa strategică a trecătorii se păstrează, pe
aici făcându-se legătura între linia de castre din estul Transilvaniei şi limesul transalutan. În
punctul "La Cetate" (astăzi în localitatea Drumul Carului, comuna Fundata), între Cumidava
("Grădişte"-Râşnov) şi cetatea de la Rucăr, pe un vârf de deal aplatizat (1.048 m altitudine), a
fost construit un castru de marş. Materialul arheologic descoperit aici este în cea mai mare
parte de origine romană (ceramică, unelte, fibule, părţi de monede, reprezentări de zeităţi
74
etc.), dar s-au găsit şi fragmente ceramice dacice modelate cu mâna. La începutul Evului
Mediu, când întreaga Europă se afla într-o continuă ordonare politică, Transilvania a fost
asaltată de călăreţii asiatici. Triburile maghiare cuceresc, ţinutul de peste păduri (Trans-
silvania) şi la sfârşitul secolului al XIII-lea, regatul coroanei Sf.Ştefan s-a extins până la
Carpaţi. Nesigură pe noile cuceriri, coroana maghiară organizează apărarea graniţelor.
În 1211, regele Andrei al II-lea (1205-1231) încredinţează printr-un privilegiu Ţara
Bârsei ordinului cavalerilor teutoni. Cruciaţii trebuiau să fie "scut neclintit" pentru regat şi
avangarda expansiunii sale spre Răsărit. Ordinul monaho-cavaleresc independent al
teutonilor a fost fondat de cruciaţii germani în 1190-1191, pe Pământul Sfânt, la Accra, sub
numele de "Ospitalierii Sfintei Maria a germanilor" ("Religiosae Fraternitatis Hospitalis
Sanctae Mariae Theutonicorum Ierosolomitan").
În 1199, ordinul a fost reorganizat de către papă. Cavalerii au adus cu ei în Ţara
Bârsei şi o populaţie germană de agricultori şi meşteşugari. Saşi bârsani beneficiau de toate
privilegiile acordate de regalitatea maghiară celorlalţi colonişti saxoni. Principala misiune
militară dată cruciaţilor de regele maghiar era oprirea năvălirilor "păgâne" de la sud de
Carpaţi, în special a turcilor cumani.
Prezenţa cumană în zonă este confirmată de toponimele de origine cumană. Numele
de " Ţara Bârsei" (Terra Borza) se pare că vine de la numele tribului cuman al borcenilor. Apa
ce curge pe la poalele dealului cetăţii Bran se numeşte "Turcu". Deoarece denumirea apare în
documentele medievale înainte ca pericolul otoman să se apropie de trecătoare, ea poate fi
considerată o moştenire lingvistică din secolul al XIII-lea, de la neamul "turc" al cumanilor.
Presiunea militară exercitată mai târziu asupra Ţării Bârsei de către armatele turcilor
otomani întăreşte o denumire anterioară prezenţei acestora la Bran. Pentru îndeplinirea
misiunii militare încredinţate şi pentru protejarea lor, cruciaţii germani au fortificat trecătorile
principale ale Ţării Bârsei. Cea mai importantă era pe Valea Oltului, la Feldioara
(Marienburg), "castrum sanctae Mariae", nume dat în cinstea patroanei ordinului, Sf. Fecioară
Maria. Teritoriul atribuit teutonilor de regele Andrei al II-lea în 1211 cuprinde şi ţinutul
Branului. Între Măgura Branului şi "stânca lui Dietrich" (stânca pe care este ridicată cetatea
existentă şi astăzi), culoarul este ştrangulat, rămânând o îngustă cale de trecere. Tradiţia
săsească susţine că teutonii au fost primii care au ridicat o cetate la Bran, de vreme ce
privilegiul regal din 1377 pomeneşte de o "nouă" ("novum") cetate construită pe "lapis
Tydrici" ("stânca lui Dietrich"), stânca al carui nume păstra amintirea marelui maestru al
ordinului teuton.
În anul 1224, ordinul teuton încearcă să constituie în zona Carpaţilor Răsăriteni şi
Sudici un stat propriu, sub autoritate papală. Reacţia regelui era previzibilă. În anul 1225,
75
armata regală condusă de însuşi regele Andrei al II-lea pedepseşte actul de nesupunere,
alungând ordinul teuton din Ţara Bârsei şi teritoriile ocupate la sud de Carpaţi. Acum,
regalitatea îşi asumă singură apărarea graniţelor. După alungarea ordinului teuton, Ţara Bârsei
redevine pământ regesc ("fundus regius").
În 1367, Petru, voievodul Transilvaniei, porunceşte conventului din Cluj-Mănăştur să
ia parte la introducerea magistratului Iacob, zis de Braşov, nobil de Drag, în posesiunile sale
ereditare Zizin, Satul lui Dominic, Puhna, Budila, Tohan, Zărneşti şi TERCH (BRAN).
Aceasta se pare că este prima atestare documentară cunoscută a unei aşezări în nordul
trecătorii Branului: Terch. Titlul de moştenire sub care sunt amintite posesiunile magistratului
braşovean demonstrează că ele au fost stăpânite de rudele sale şi că existenţa lor este
anterioară anului 1367.
Foto 4.1 – foto-pictură preluată de pe www.Globotec soft
În documentele medievale, Terch mai apare sub formele "Turciu", "Thwerch",
"Turzburg", "Törzburg", "Turcfest", "Torcsvar" etc., adica "Turcu" sau "Cetatea Turcului".
O altă ipoteză lingvistică ce respectă coordonatele geografice ale Branului
contemporan este traducerea prin "Poarta", "Cetatea Porţii", rădăcina toponimului fiind
cuvântul german "Tör" (poartă).
Denumirea românească actuală, "Bran", se pare că apare în documente abia în
1474, şi poate avea la origine toponimul maghiar "Baranmezö"(1427), denumind o luncă din
apropierea cetăţii, sau poate are o origine slavă, ca alte toponime întâlnite în Bran
(Predeal=Hotar, Sohodol=Valea Seacă), derivată din importanţa strategică a trecătorii
("poartă", "loc de aparare","a lupta"). Totuşi, prima menţiune documentară a unei populaţii
stabile în zona Branului datează de abia din anul 1695. În anul 1364, oraşul Braşov obţinuse
toate privilegiile şi drepturile oraşelor libere, devenind "oraş regesc liber”. În evul mediu nu
76
există oraş fără comerţ şi fără drumuri. Pe harta Europei medievale, negoţul desfăşurat prin
trecătorile Carpaţilor era controlat de oraşele Transilvaniei, fiind esenţial pentru dezvoltarea
economică a acestora. În evul mediu, drumul Branului a fost unul dintre drumurile mari ale
ţărilor române. Braşovul a devenit unul dintre cele mai importante oraşe transilvănene
medievale tocmai datorită poziţiei sale avantajoase, în imediata apropiere a trecătorii. Drumul
comercial care trecea prin Braşov, ajungea la Câmpulung, vechea capitală domnească, iar de
aici urma două trasee, unul prin Târgovişte, Gherghiţa şi Buzău, spre Brăila, unde se unea cu
drumul comercial al Moldovei, celălalt prin Piteşti, Slatina, Craiova şi Calafat, peste Dunăre,
până la Vidin. Din Ţara Românească, braşovenii cumpărau ";peşte sărat, piei de vite, blănuri
de capre şi de oi şi anual aproape 1.000 butoaie de vin a câte 100 –150 de găleţi", vânzând în
schimb, bijuteri, postavuri fine, arme şi alte produse meşteşugăreşti”.
În anul 1413, în privilegiul comercial acordat braşovenilor, Mircea cel Bătrân
stabileşte vama Ţării Româneşti de la "Turciu" (Bran): "Călăreţul care trece «plăteşte» 3 bani,
pedestrul 1 ban. Şi cei care trec cu peşte «plătesc» de fiecare car câte un peşte".
Foto 4.2.- imaginea Branului (preluare după www.globosoft)
Însă intensitatea schimburilor comerciale prin trecătoarea Branului nu dădea doar o
mare parte din măsura prosperităţii Braşovului medieval, ci însemna şi o sursă importantă
pentru vistieria regală. Necesitatea unei cetăţi regale la Bran a fost dată şi de interesul
coroanei maghiare în protejarea vămii din trecătoare("tricesima").
Dintre vămile Transilvaniei, vama Branului aducea regelui cele mai mari
încasări. Pădurile ţinutului erau pline de "tâlharii" ispitiţi de bogăţiile ce treceau prin
trecătoare. Siguranţa trecătorii era asigurată de gărzile cetăţii. Însă, de multe ori, populaţia
autohtonă îşi făcea singură dreptate. În anul 1468, Ioan Pongracz, voievodul Transilvaniei, era
înştiinţat de braşoveni că la cetatea Bran, castelanii refuzau să le permită ţăranilor "să
păzească drumurile, potecile şi căile împotriva hoţilor şi bandiţilor" şi astfel, "capetele hoţilor
77
tăiaţi de ei" nu puteau fi aduse în oraş. Voievodul cerea castelanilor să încurajeze acţiunea
ţăranilor. În anul 1532, castelanul plăteşte 12 aspri (aspru=monedă otomană) unor ţigani,
călăii cetăţii, care executaseră, lângă cetate, prin spânzurare, un "mare tâlhar".
Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, apărarea trecătorii Branului a fost
sarcina regimentului I grăniceresc român, ce avea reşedinţa la Orlat (jud. Sibiu). În anul 1765,
la Dumbrăviţa şi Tohan a fost întemeiată compania a XII-a a regimentului grăniceresc de la
Orlat. Regula înfiinţării regimentelor grănicereşti prevedea înarmarea sătenilor dar şi trecerea
acestora la Biserica romano- catolică. Deoarece au refuzat propunerea imperială, tohănenii au
fost evacuaţi de soldaţii generalului Siskovits pe un câmp liber, pe hotarul Branului. O parte
din ei au găsit adăpost în localităţile învecinate, însă majoritatea au rămas pe locul fixat de
autorităţi şi întemeiază un nou sat, Tohanul Nou (1769).
În anul 1364, oraşul Braşov obtinuse toate privilegiile şi drepturile oraselor libere,
devenind "oras regesc liber". În evul mediu nu exista oraş fără comerţ şi fără drumuri. Pe
harta Europei medievale, negoşul desfăşurat prin trecătorile Carpaţilor era controlat de oraşele
Transilvaniei, fiind esenţial pentru dezvoltarea economică a acestora.
În evul mediu, drumul Branului a fost unul dintre drumurile mari ale ţărilor române.
Braşovul a devenit cel mai important oraş transilvănean medieval tocmai datorită poziţiei sale
avantajoase, în imediata apropiere a trecătorii. Drumul comercial care trecea prin Braşov,
ajungea la Câmpulung, vechea capitală domnească, iar de aici urma două trasee, unul prin
Târgovişte, Gherghita şi Buzău, spre Brăila, unde se unea cu drumul comercial al Moldovei,
celalalt prin Piteşti, Slatina, Craiova şi Calafat, peste Dunare, pâna la Vidin. Din Ţara
Românească, braşovenii cumpărau "peşte sărat, piei de vite, blănuri de capre şi de oi şi anual
aproape 1.000 butoaie de vin a câte 100 –150 de găleti", vânzând în schimb, bijuteri,
postavuri fine, arme şi alte produse meşteşugăreşti". În anul 1413, în privilegiul comercial
acordat braşovenilor, Mircea cel Batrân stabileşte vama Ţării Româneşti de la "Turciu"
(Bran): "Călăreţul care trece «plateşte» 3 bani, pedestrul 1 ban şi cei care trec cu peşte
«plătesc» de fiecare car câte un peşte".
78
Foto 4.3.-imagine asupra momentului îngrijirii gospodăriei
Însă intensitatea schimburilor comerciale prin trecătoarea Branului nu dădea doar o
mare parte din măsura prosperităţii Braşovului medieval, ci însemna şi o sursă importantă
pentru vistieria regală. Necesitatea unei cetăţi regale la Bran a fost dată şi de interesul
coroanei maghiare în protejarea vămii din trecatoare("tricesima").
Dintre vămile Transilvaniei, vama Branului aducea regelui cele mai mari
încasări. Pădurile ţinutului erau pline de "tâlharii" ispitiţi de bogăţiile ce treceau prin
trecatoare. Siguranţa trecătorii era asigurată de gărzile cetăţii. Însă, de multe ori, populaţia
autohtonă îşi făcea singură dreptate.
În anul 1468, Ioan Pongracz, voievodul Transilvaniei, era înştiinţat de braşoveni că la
cetatea Bran, castelanii refuzau să le permită ţăranilor "să păzească drumurile, potecile şi căile
împotriva hoţilor şi bandiţilor" şi astfel, "capetele hoţilor taiaţi de ei" nu puteau fi aduse în
oraş. Voievodul cerea castelanilor să încurajeze acţiunea ţăranilor.
În anul 1532, castelanul plateşte 12 aspri (aspru=moneda otomana) unor ţigani, călăii
cetăţii, care executaseră, lângă cetate, prin spânzurare, un "mare tâlhar".
Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, apărarea trecătorii Branului a fost
sarcina regimentului I graniceresc român, ce avea reţedinţa la Orlaţ (jud. Sibiu). În anul 1765,
la Dumbraviţă şi Tohan a fost întemeiată compania a XII-a a regimentului grăniceresc de la
Orlat. Regula înfiinţării regimentelor grănicereşti prevedea înarmarea sătenilor dar şi trecerea
acestora la Biserica romano- catolică. Deoarece au refuzat propunerea imperială, tohănenii au
fost evacuaţi de soldaţii generalului Siskovits pe un câmp liber, pe hotarul Branului. O parte
79
din ei au găsit adăpost în localităţile învecinate, însă majoritatea au ramas pe locul fixat de
autorităţi şi întemeiază un nou sat, Tohanul Nou (1769).
O sarcină importantă a regimentelor valahe de graniţă era şi paza cordonului sanitar
constituit de monarhia habsburgică la graniţele sud-estice. Poarta orientală a imperiului, locul
prin care "odată cu mărfurile au venit şi bolile", trecătoarea Branului a fost integrată prin
contumacia sa, începând din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în cel mai mare scut
antiepidemic european, organizat de imperialii austrieci în faţa primejdiei constante a
epidemiilor de ciumă, boală care era aproape endemică în Imperiul Otoman.
Contumacia sau staţia de carantină a fost organizată la Bran la poalele cetăţii, lângă
clădirile vămii. Carantina Branului era "staţia, locul de oprire pentru proba de boală" sau
"locul de aşteptare a sănătăţii". Călătorul putea ieşi din contumacie doar pe "deplin sănătos",
împreună cu bagajele avute, "dezinfectate cum trebuie", uneori după o carantină care putea
dura 42 de zile. Cordonul militar austriac a fost desfiinţat la 1873. "Graniţa sanitară a
Europei" era acum Dunărea, iar sarcina securizării acesteia revenea carantinelor române.
În anul 1840, cordonul de graniţă a fost mutat de la Bran pe cumpăna de ape a
Carpaţilor (Fundata). De acum, graniţa vamală era păzita pe semnele de hotar.
La 1 decembrie 1920, prin dăruirea castelului Bran reginei Maria a României,
braşovenii sperau ca o reşedinţa regală la Bran "va aduce avantaje deosebite Branului,
ţăranilor noştri dezgheţaţi şi Braşovului însuşi" şi astfel "viitorul acestei regiuni pare a străluci
într-o aureola deosebită".
În 1930, Ioan Moşoiu aprecia că Branul devenise "o localitate de vară foarte
frecventată". "Clima plăcuta, aerul curat şi ozonat din cauza vegetaţiei bogate de brad, care se
coboară până în văi, cerul senin scutit de ceaţă şi salubritatea ţinutului adăpostit de curenţi, au
făcut din Bran o importantă staţiune climatică. Vizitatorii vin mai ales pentru recreaţie şi
reconfortare. (…) Pe lângă aerul bun, un mijloc de întărire sunt şi băile reci care se pot face în
apă curată şi limpede a Turcului; băile de soare şi plimbările". Apreciată ca o "staţiune mai
liniştită", Branul era preferat de "viligiaturiştii" care doreau să petreacă "mai mult în cercul
restrâns al cunoştinţelor familiare". Oferta turistică interbelică cuprindea "pe lânga cele două
oţele cu restaurant", camere ce se puteau închiria "de la toţi locuitorii din centrul Branului în
condiţii favorabile, atât în ce priveşte preţul, cât şi confortul şi curăţenia". Astfel, "valoarea
terenurilor de clădit şi a vilelor de pe raza propriu-zisă a staţiunei, care este centrul Branului, a
crescut considerabil în ultimul timp. Propietarii de astfel de terenuri au început să-şi
clădească pe ele vile, fiind mult mai rentabil. Stilul elveţian al vilelor noi, încadrat în
pitorescul regiunii, dă localităţii un aspect minunat".
80
La 2 august 1937, un corespondent al ziarului "Universul", cucerit de "viaţa
patriarhală şi plină de basm" a Branului dar şi de "vilele mari şi frumoase care adăpostesc pe
vizitatorii acestui ţinut atât de pitoresc" prezentă Situaţia actuală a localităţii Bran. După ce
remarca dezvoltarea staţiunii turistice, identificând şi cauza principală, "dragostea de mai
bine" a brănenilor, corespondentul ziarului bucureştean remarca necesitatea implicării
autorităţilor atât în dezvoltarea zonei cât şi în protejarea acesteia. Astfel, "dacă grija
conducătorilor, ar fi numai pentru binele obştesc şi cel naţional, vechea poartă dintre cele
două voevodate, ar deveni, în scurt timp, perla Bucegilor". Deşi Branul devenise staţiune
turistică, "lucrările edilitare" erau "încă la început": "S-au făcut măsurătorile necesare pentru
pavarea şoselei Bran-Braşov. Să sperăm că acestea nu vor ramâne numai pe hârtie. S-au făcut
pe alocuri nivelarea şoselei naţionale; dar mai trebuie pavarea trotuarelor sau cel puţin
pietruirea lor. Zilnic, în urma curselor şi maşinilor de tot felul, se ridică nori de praf, pe care îi
respiră cei veniţi aici pentru aer şi locuiesc, mai ales, lângă parcul comunal, situat chiar lângă
şosea. În acest an, s-au aranjat bănci noi în acest parc şi a fost pusă la punct florăria lui, deşi
cam modestă. Din iniţiativa d-lui dr. Ion P. Băncilă, fost prefect de Oradea, s-a inaugurat anul
trecut, statuia generalului erou Traian Moşoiu. Bisericile şi edificiile publice sunt îngrijite.
Localurile publice, restaurantele şi cârciumile sunt îngrijite destul de bine şi pot satisface în
mare parte nevoile vizitatorilor"50.
În contextul politic şi economic creat de izbucnirea celui de al doilea război mondial
în toamna anului 1939 şi mai apoi de politica regimului comunist care excludea iniţiativele
particulare în dezvoltarea turismului românesc, Branul a ratat şansa de a deveni "Perla
Bucegilor". Din fericire, astăzi remarcăm ca visul interbelic al brănenilor a trecut peste
încercările "democraţiei populare" şi este un stăruitor îndemn atât pentru fiii şi prietenii
Branului cât şi pentru autorităţile locale.
4.3. Potenţialul turistic al comunei Bran
Potenţialul turistic natural reprezintă, şi în cazul Branu-ului, „totalitatea elementelor
fizico-geografice dintr-un teritoriu, care – în virtutea valorii lor – exercită o acţiune de atracţie
asupra turiştilor potenţiali, facilitând astfel, exploatarea turistică a spaţiului”51;
4.3.1. Potenţialul natural
50 Consultant ştiinţific Nicolae Pepene – Monografia Branului51 Camarda Adina, op.cit., pag.130
81
Platforma Branului, cu aşezări şi gospodării risipite până sub abrupturile Pietrei
Craiului şi Bucegilor poate fi cuprinsă cu privirea de la înălţimea "galmelor calcaroase" ce se
înalţă deasupra plafonului general al acesteia.
Situată la o altitudine cuprinsă între 800 şi 1300 de metri, platforma brăneană prezintă
o dublă înclinare, atât pe direcţia principală sud-vest, dar şi dinspre rama munţilor limitrofi,
spre axul central constituit din interfluviul Drumul Carului.
Complexele de la Şirnea, Peştera, Măgura şi Fundata, situate parţial pe masive
calcaroase, ne întâmpina cu lumea mirifică a peşterilor, a venelor, cheilor şi dolinelor,
elemente de certă polarizare a fluxului turistic.
Platforma Branului este adânc fragmentată de ploi: râul Turcului cu afluenţii Moeciu,
Simon, în partea de nord, şi râul Cheia, cu afluenţii Urdarita şi Rudariţa, în partea de sud.
Dacă în partea de şes a Ţării Bârsei locuiesc laolaltă români, saşi şi ceangăi, în
perimetrul desemnat ca fiind zona Branului se află numai sate străvechi româneşti.
Această regiune are o climă temperată de depresiune intramontană cu veri răcoroase
şi ierni reci. Temperatura medie anuală este de 5°C, iar în zonele vecine se înregistrează
valori cuprinse între 4°C (Rucăr), 7°C (Braşov), 8°C (Câmpulung). În luna iulie, care este cea
mai călduroasă din an, temperatura ajunge la 25-27°C, iar în luna ianuarie temperatura variază
între -10 şi -15°C. Zona Bran este bogată în precipitaţii, numărul mediu al zilelor ploioase
fiind de 120 zile/an. În sezonul rece, numărul mediu de zile cu ninsoare este de 60 zile/an, iar
grosimea stratului de zăpadă este de 40-50 cm (propice practicării sporturilor de iarnă).
Vânturile predominante în zonă au o viteză de 3-5 m/s.
Din analiza acestor factori climatici reiese amplitudinea termică redusă, adăpost de
vânturi puternice, strat de zăpadă bogat şi îndelungat, ceea ce arată că această zonă are valenţe
turistice deosebite.
Reţeaua morfo-hidrografică din regiune este desfăşurată conform orientării reliefului
către bazinul Transilvaniei şi spre Câmpia Română.
Există ape de adâncime şi de suprafaţă. Apele de adâncime reprezentate de izvoarele
aflate la contactul dintre munţi şi culoarul Rucăr-Bran, ele fiind slab mineralizate şi cu o po-
tabilitate bună.
În cadrul apelor de suprafaţă, culoarul Rucăr-Bran-Dragoslavele, are rol de cumpănă
de ape între bazinul muntean şi cel transilvan. Sunt două râuri colectoare: Bârsa – în sectorul
nordic şi Dâmboviţa în sud
Din punct de vedere al florei şi faunei perimetrul se află în cadrul pădurilor de fag ce
se amestecă la limita inferioară cu gorunul şi la cea superioară cu coniferele.
82
Pădurile compacte de molid sau amestec de fag şi brad apar în Munţii Piatra Craiului,
Leaota şi Bucegi, în special la altitudini de 1400 – 1700 m, iar la altitudini înalte există jne-
peni, ienupări, floră subalpină şi alpină.
Izolat apar porţiuni de larice, tisa, amestecate cu molid, fag, dar din cauza poluării
pajiştile şi fâneţele înlocuiesc acum zona de pădure. Sunt considerate monumente ale naturii:
floarea de colţ, garofiţa Pietrii Craiului, bulbucii de pădure, sângele voinicului.
Fauna este reprezentată în special în Munţii Piatra Craiului şi Bucegi de exemplare ca:
lupul, capra neagră, ursul, mistreţul, veveriţa, râsul, vulpea, etc. Avifauna este reprezentată
de: cocoşul de munte, ierunca, acvila de munte, ciocănitoarea, cinteza, piţigoiul etc. În apele
de munte trăiesc păstrăvi, scobari, clean, boiştean.
Toate aceste elemente pot reprezenta motivaţii pentru practicarea diferitelor forme de
turism: în rezervaţii, speologic, ştiinţific, etc.
Din punct de vedere al cadrului socio-economic, Branul se defineşte ca fiind un sat
agrar, cunoscută fiind tradiţia locuitorilor în creşterea animalelor.
Poziţia şi forma satelor sunt o dovadă elocventă a adaptării la formele de relief. Pe
platforme sunt amplasate satele Fundata, Şirnea şi Măgura, iar pe terase şi coaste, ferite de
inundaţii, sunt aşezate satele Moeciu, Sbârcioara, Şimon, Bran Poarta.
Aceste localităţi fac parte din categoria satelor de tip risipit cu gospodăriile cunoscute
sub forma arhaică de “casă cu curte” întâlnite şi în alte zone de munte ale României, precum
şi în Europa, unde poartă denumirea de “gospodărie cu ocol întărit”.
Ocupaţiile de bază ale locuitorilor din acest perimetru sunt creşterea animalelor,
lucrul la pădure, atât în munţi cât şi prin pendularea între munte şi câmpie.
Predominantă a fost creşterea vitelor în propria gospodărie cu “văratul” la munte, la
stânele aparţinând obştei satului şi iernatul în gospodărie şi la “hodăi”.
Agricultura se practică pe scară mai redusă datorită terenului slab productiv şi a cli-
mei reci, iar lucrul la pădure a fost şi rămâne ocupaţia de bază a celor din zonă. Un loc
important în economia acestui sat îl ocupă meşteşugurile şi industriile ţărăneşti legate mai ales
de prelucrarea lânei. Ţesutul este practicat în fiecare gospodărie, iarna, la război, realizându-
se cunoscutele taluri “în vergi” în alternanţă cromatică alb-negru, “săricile” sau straiele din
lână ţurcană cu firul lung, etc. În cadrul meşteşugurilor se mai remarcă şi prelucrarea lemnului
pentru mobilier.
Alt aspect al vieţii satelor din acest spaţiu îl constituie târgurile de ţară bianuale (la 9
august Târgul Pantelimonului, la 21 noiembrie Târgul Arhanghelului), unde participă alături
de brăneni şi locuitorii din zonele Muscel, Sibiu, Ţara Oltului, Ţara Bârsei, etc.
83
4.3.2 Potenţialul Antropic
Aşa cum bine cunoaştem, potenţialul antropic reprezintă tot ceea ce a creat mai de
preţ omul în decurul timpului, varietatea şi bogăţia obiectivelor de acest fel fiind extrem de
mare şi în continuă creştere, graţie, pe de o parte descoperirii şi punerii în valoare a unor
monumente istorice şi de artă, aparţinând trecutului, dar şi includerea în acestă categoria a
artei moderne, şi în acest segment zona supusă analizei prezintă o varietate bogată, aşa cum se
va observa în cadrul subcapitelor care urmează.
4.3.2.1. Aşezările
Majoritatea satelor brănene - Fundata, Fundăţica, Şirnea, Sohodol, Predeluţ, Moeciu
de Sus, Moeciu de Jos, Măgura, Peştera - s-au format prin aşezarea populaţiei din satele
submontane şi din văile apropiate.
Sub aspect morfologic, satele din zona Bran se înscriu în tipul "risipit", fie sub formă
de hodăi sau sălaşe, fie sub forma unor grupări de gospodarii constituite în sate-crânguri.
În zilele noastre s-au produs schimbări structurale prin concentrarea gospodăriilor în
apropierea şoselelor, a centrelor administrative pentru a putea profita din plin de nevoile
amenajării: instalaţii de lumină electrică, şcoală, cinematograf, cămin cultural, etc.
În ceea ce priveşte funcţionalitatea, se observă o tendinţă spre transformarea acestor
localităţi în staţiuni cu caracter turistic.
"Gospodăria, casa ţărănească - spunea Romulus Vuia în lucrarea "Le village roumain
de Transylvanie et du Banat" - au fost martorele vieţii familiale şi economice a societăţii
rurale. Fiecare gospodărie este un mic muzeu, fiecare denumire este o dovadă a evoluţiei
vieţii şi civilizaţiei poporului roman".
Gospodăria cu ocol întărit, specifica Branului, aste expresia economică a regiunii.
Forma gospodăriei cu ocol întărit din zona Branului - afirma N. Dunăre în lucrarea
"Ţara Bârsei" - este de obicei poligonală, cu laturile neregulate, adaptată formei de relief pe
care a fost amplasată.
Cele mai frecvente gospodarii de acest tip au 5 - 7 laturi, dar numărul lor poate fi şi
mai mare, ajungând până la 13. Toate construcţiile sunt amplasate cu faţa spre curte.
84
Foto 4.4.- Casă ţărănească din Bran
Întregul ansamblu formează o unitate compusă din casă, fierbătoare (încăpere pentru
preparat brânza), grajduri, crosnie (adăpost pentru vite), polatre pentru adăpostirea atelajelor
şi uneltelor. În dreptul casei, al bucătăriei şi al grajdului principal, curtea este podită cu grinzi
de lemn; în alte cazuri, întreaga curte interioară este pavată.
Interiorul locuinţei reflectă în egală măsură viziunea estetică a locuitorilor, simţul lor
pentru proporţii armonioase, pentru simetrie şi dozarea valorica a culorilor, starea socială a
familiei, dar şi concepţia colectivităţii, relaţia dintre viaţa de familie şi cea sociala a satului,
schimbul de valori culturale cu alte comunităţi mai apropiate sau mai îndepărtate.
În interiorul locuinţei din Bran, criteriul estetic apare vădit alături de cel funcţional,
atât în ceea ce priveşte mobilierul, cât mai ales gruparea obiectelor după ornament şi
cromatică.
O piesă de mobilier nelipsită din oricare interior este masa. În funcţie de locul pe care
îl ocupă şi de destinaţie, în zona Bran s-au folosit mai multe tipuri de masă.
Mescioara (măsuţa, masa mică) de forma dreptunghiulară cu dimensiuni reduse,
lucrată dintr-un blat de lemn şi patru picioare, reprezintă tipul cel mai vechi.
Masa de mămăliga, de forma circulară, foarte joasa, sprijinita pe trei picioare având
uneori un profil îngrijit lucrat, este un tip general răspândit, venit probabil din Muntenia.
Masa-tron sau masa-dulap, reprezentând un tip destul de vechi, de influenţă gotică
germană, este preluată probabil din Ţara Bârsei.
85
Scaunele mici au forme obişnuite, cu blatul rotund şi trei picioare sau cu blatul
dreptunghiular şi patru picioare.
Foto 4.5- Scaune ţărăneşti
În ansamblul locuinţei ţărăneşti din zonă, un loc important îl ocupă mobilierul fixat pe
perete, folosit pentru păstrarea vaselor de uz şi a celor cu caracter decorativ: cuiere, poliţe,
blidare, podişoare, colţare.
Frumuseţea mobilierului popular din zona Bran constă în robusteţea şi simplitatea
formelor, în delicateţea decorului, în faptul că fiecare piesă se încadrează perfect în interiorul
respectiv, fără să fi fost concepută ca parte componentă a unui asamblu.
Dintre toate categoriile de obiecte care constituie interiorul locuinţei ţărăneşti din zona
Branului, textilele îndeplinesc rolul decorativ cel mai important. Prin materialele din care sunt
confecţionate, prin forma, decor şi cromatică, prin modul de aranjare pe pereţi, pe culme sau
pe piesele de mobilier, ţesăturile definesc stilul decorativ al interiorului din zonă.
Un alt rol decorativ important în asamblul interiorului locuinţei din zona Branului,
l-au avut icoanele pictate pe sticlă, aşezate pe cuierele dispuse la partea superioară a pereţilor
(deasupra laviţelor), cât şi păretarele pictate pe pânză.
În cadrul interiorului locuinţei ţărăneşti din zona Branului se întâlnesc două categorii
de ceramică: pentru uz, provenită în mare parte din Transilvania dar şi din Ţara Românească
şi ceramica decorativă, lucrată în centrele apropiate din Transilvania.
86
4.3.2.2. Ocupaţiile tradiţionale
Condiţiile geografico-climatice au determinat o anumită orientare a locuinţelor către
practicarea unor ocupaţii productive, spre folosirea cu maximum de eficienţă a resurselor
naturale specifice. Ca urmare se dezvoltă paralel păstoritul, creşterea vitelor şi agricultura, ca
ocupaţii de bază, cărora li se adaugă altele mai puţin importante, precum şi o serie de
meşteşuguri.
Considerând satul ca agregat socio-economic şi sistem cultural specific, din punct de
vedere al structurii interne şi al legăturilor externe, constatăm ca subsistemele cu caracter
specific rural - gospodăria ţărănească (unitate de producţie), familia, comunitatea rurală, clasa
ţărănimii şi ocupaţiile economice, instituţiile rurale şi agricole - au fost într-o strânsă
interdependenţă şi corelare reciprocă. Acestea conferă satului tradiţional din zona Branului
caracterul de cultură şi civilizaţie organică.
Pornind de la analiza gospodăriei ţărăneşti, definită ca subsistem principal în sistemul
de viaţă rurală, celula productivă de tip special, constatăm că ea imprima celorlalte subsisteme
acel caracter socio-economic şi cultural tipic satului în timp ce diversele tipuri de gospodării
ţărăneşti diferenţiază modele particulare de sisteme de viaţă rurală. Cu alte cuvinte, teza
marxistă conform căreia condiţiile obiective ale existentei sociale sunt forţele şi relaţiile de
producţie ca bază a structurii, funcţionarii şi dezvoltării societăţii, se poate demonstra pe
deplin analizând sistemul de viaţă rural tradiţional din zona Bran.
Din ansamblul ocupaţiilor de bază se detaşează, prin ponderea pe care a avut-o în
economie, păstoritul, datorită căruia zona Bran a fost caracterizată ca una dintre principalele
rezervoare pastorale ale României.
Studiile specialiştilor stabilesc practicarea a doua tipuri specifice în zona Bran, şi
anume: păstoritul pendulator sau local-zonal, caracteristic populaţiei crescătoare de animale
din zonele de munte şi populaţiei de agricultori din zonele premontane; păstoritul transhu-
mant, specific proprietarilor de turme mari52 .
Dunăre N. menţionează în cartea "Ţara Bârsei" că transhumanţa "a fost o practică sub
două forme: redusă - cu iernatul în zona de câmpie mai apropiată - şi amplă, turmele
petrecând iarna în alte ţinuturi sau ţări îndepărtate".
Specific acestor tipuri de păstorit este scopul final al practicării ocupaţiei, realizarea
produselor pastorale destinate satisfacerii cerinţelor gospodăriei şi vânzării parţiale, în primul
caz, şi totale, în al doilea caz.
Diversitatea şi bogăţia culturii pastorale din zona Bran sunt relevate însă şi de alte
aspecte, dezvoltate şi preluate de generaţiile de păstori şi aduse până în contemporaneitate.52 Ion Vladuţiu - "Etnografia Românească", Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, pg.58
87
Unul dintre cele mai interesante domenii este cel al tehnicii confecţionării uneltelor
pentru prepararea laptelui, precum şi cel al prelucrării produselor din lapte. Piese utile şi
totodată artistice prin formă şi ornament, vasele şi uneltele păstoreşti din lemn - găleata de
muls, cupa de muls, închegătoarea, crinta, ravaral de brânza, putina de jintiţă, putineiul pentru
unt, veşca (formă pentru caş sărat), mestecătorul pentru zer în timpul preparatului urdei,
varjocul (putinei cu bătător), standul pentru păstrarea laptelui gros, lingurile de jintiţa şi urdă,
bota pentru apă - poartă în ele semnificaţia unei îndelungi practicări a acestei ocupaţii.
Agricultura, considerată pentru majoritatea zonelor din ţară pe prim plan în ierarhia
ocupaţiilor tradiţionale, în zona Bran a ocupat numai locul al doilea din cauza specificului
geografic şi climatic.
Datorită acestor factori, agricultura a fost mai dezvoltată în economia satelor Branului
de Jos (Sohodol, Predeluţ, Moeciu de Jos). În această parte a zonei, natura solului a favorizat
cultura cartofului, a pomilor fructiferi şi în mică măsura a cerealelor.
O altă ocupaţie a locuitorilor din zona Branului este lucrul la pădure.
În ţinutul Branului au existat instalaţii de prelucrare a lemnului atestate documentar
încă din secolul al XVI-lea. La moara de scândura din Bran s-au executat, de exemplu, în
1548, 1986 scânduri, ceea ce indică o activitate intensă.
Lucrul la pădure ca ocupaţie tradiţională a fost preluat din generaţie în generaţie şi
diversificat în raport direct cu cerinţele vieţii. Paralel cu satisfacerea nevoilor gospodăreşti,
materialul lemnos a fost prelucrat şi pentru piaţă, constituind o sursă de venituri.
Culesul din natură a constituit şi în zona Branului, ca şi în alte zone muntoase, o
îndeletnicire obişnuită, practicată în trecut destul de intens de păstori în timpul păşunatului, de
femei, copii şi bătrâni.
Produsele culese din natură erau destinate fie alimentaţiei, fie medicinei populare, fie
industriei casnice (coloranţi vegetali).
Vânătoarea, practicată în toate aşezările din zonă, denotă un accentuat spirit inventiv
al locuitorilor, datorită ingeniozităţii cu care se făceau cursele şi capcanele, constituind în
trecut o sursă importantă de hrană a populaţiei (I. Podea "Monografia judeţului Braşov"
1938).
Pescuitul, constituie o altă îndeletnicire străveche practicată în zona Branului.
Procedeele folosite pentru prinderea peştelui au fost adaptate condiţiilor hidrografice
specifice: ape repezi de munte, cu regim torenţial.
Albinăritul s-a practicat timp îndelungat în stupi primitivi. Producţia stupilor fiind
mică, mierea era folosita mai mult ca medicament.
88
Un fenomen caracteristic zilelor noastre, îl constituie migrarea profesională. A apărut
muncitorul ţăran care se ocupă de gospodăria lui, dar practică şi o profesiune într-unul din
centrele industriale ale Ţării Bârsei (Râşnov, Zărneşti, Codlea, Braşov).
O mare parte a populaţiei este ocupată în activităţile legate de turism care au devenit o
a doua ocupaţie ca importanţă economică în zonă.
Tot în cadrul muncilor agricole, o pondere însemnată o au ocupaţiile specifice
industriei artizanale, prin care se valorifică bogata moştenire de artă populară din aceasta
parte a ţării.
4.3.2.3. Meşteşugurile
Meşteşugul ca îndeletnicire specială, reprezentând o îmbinare organică între tehnică şi
artă, îşi are originea în începuturile istoriei. De la forma lor primară de manifestare la gradul
superior atins în zilele noastre, meşteşugurile au parcurs un drum lung pe linia perfecţionării
tehnicilor, diversificării produselor, ridicării nivelului artistic.
Pentru brăneni, construcţiile din lemn şi instalaţiile tehnice (mori, pive, joagăre,
teascuri) sunt expresia moştenirii unei îndelungate tradiţii în prelucrarea lemnului, ridicată la
nivelul meşteşugului.
Varietatea motivelor şi compoziţiilor decorative, ca şi efectele plastice obţinute în
prelucrarea artistică a lemnului sunt rezultatul aplicării separate sau în combinaţie a diferitelor
tehnici decorative: cioplirea, excizia, incizia, intarsia, pirogravura, etc..
Cu un utilaj tehnic modest ca: securea, tesla, scoaba, cuţitul, dalta, compasul, ghinul,
cu o mare putere de creaţie şi o rară măiestrie, brănenii au fost în măsură să realizeze o gamă
largă de piese din lemn, pornind de la locuinţă, ocupaţii şi meşteşuguri până la cele mai
variate expresii ale culturii spirituale.
Meşteşugul fierăritului a fost practicat în cadrul atelierelor săteşti în aproape toate
aşezările brănene şi s-a dezvoltat în corelaţie cu practicarea ocupaţiilor de bază şi a altor
meşteşuguri.
Un asemenea atelier, care mai funcţionează încă şi în prezent în satul Şirnea, cuprinde
un inventar diversificat în funcţie de categoriile de obiecte produse în atelier: serii de ciocane,
nicovală, bardă, cuţitoaie, cujbă de vatră, vătrai pentru cărbuni, foaie, etc..
Majoritatea produselor: ţapine, sape, seceri, securi, etc., erau decorate cu motive
geometrice.
Ca meşteşug destinat confecţionării pieselor de îmbrăcăminte, cojocăritul poate fi
situat anterior ţesutului. Ca în toate zonele cu o intensă practicare a creşterii animalelor şi mai
ales a oilor, în zona Bran prelucrarea pieilor era efectuata aproape în fiecare gospodărie.
89
Cojoacele vechi, specifice zonei Bran se disting printr-o ornamentică în care
predomină motivele decorative geometrice, brodate mai ales - rozete cu raze, care marchează
linia croiului. Cojoacele "mocăneşti", lungi până sub genunchi, sunt împodobite cu motive
florale mai ample şi cu blană neagră de miel dispusă pe marginile piepţilor, pe poale şi pe
marginile mânecilor. Prin croi, ornamentică şi cromatică, "cojocul mocănesc" se încadrează în
tipul specific populaţiei din Ţara Bârsei. Caracteristică pentru aceste piese este îmbinarea
armonioasă a fondului alb, imaculat, cu motivele decorative realizate în negru, roşu, galben,
portocaliu şi verde.
Arta încondeierii ouălor, extrem de veche (datând din perioada precreştina) este foarte
răspândită în zona Branului, excelând printr-o măiestrită execuţie a desenului şi printr-un
bogat repertoriu de motive ornamentale.
Meşteşugul a luat mare amploare în secolul al XIX - lea, cele mai cunoscute creatoare
fiind femeile din Bran, Sohodol şi Poarta.
Calitatea deosebită a reprezentărilor transpuse pe ouăle "împistrite" a făcut ca zona
Branului să se impună cu aceste produse până dincolo de hotare, exportând cantităţi
însemnate de ouă încondeiate în S.U.A., Anglia şi Italia.
4.3.2.4. Portul
Din ansamblul creaţiei artistice populare din zona Bran se evidenţiază în mod deosebit
portul popular. Acest gen de creaţie este legat de viaţa omului, de condiţiile istorice, social-
economice şi de mediul înconjurător.
În funcţie de aceşti factori, costumul brănean, foarte unitar în ansamblu, s-a dezvoltat
în forme care-l diferenţiază de cel din zonele învecinate, constituind un document viu asupra
vieţii populaţiei din această zonă.
Epoca de înflorire a costumului popular din Bran poate fi considerată între a doua
jumătate a secolului al XVIII - lea şi secolul al XIX - lea. Din aceasta perioadă provin cele
mai valoroase piese: cămăşi cu mâneca răsucită, fote bătrâneşti cu o cromatică armonioasă,
cojoace cusute cu lânică policromă.
Cel mai vechi tip de port femeiesc este cel cu fotă, compus din ştergar de bumbac
aşezat peste căiţă (un fel de scufiţă), ie cu mâneca răsucită, fotă încreţită, cojoc, pieptar, bundă
cu zechi (stofa bătută la piuă), mintean sau scurteică.
Este unul dintre cele mai pitoreşti costume din ţară datorită faptului că se îmbină
armonios simplitatea croiului cu eleganţa motivelor şi combinaţia discretă a culorilor.
Din ansamblul portului femeiesc fac parte şi pieptănăturile care împreună cu găteala
capului îi dau o înfăţişare deosebită.
90
Înfăţişarea simplă şi robustă care caracterizează în linii generale portul vechi bărbătesc
din zona Bran reflectă condiţiile de viaţă şi firea ţăranilor din aceste aşezări străjuite de munţi.
Aceste trăsături au făcut ca piesele de bază să fie croite cu linii drepte, prin modul în care este
compus, caracterul său funcţional.
Costumul specific bărbătesc din Bran este alcătuit din căciulă cu "gurgui" pentru
iarnă, pălărie cu boruri mici pentru vară, cămaşă cu mâneci largi, cioareci sau iţari, lăibărică
de zeghe, ilic, zabrin, pieptar, cojoc, sarică şi glugă.
Pieptănătura bărbaţilor era cu părul lung până aproape de umeri, tăiat drept.
Urmărind asimilarea modelelor folclorice în portul satului brănean contemporan,
constatăm o pendulare între două forţe - cea de păstrare şi cea de înnoire - rezolvată prin
mutaţii funcţionale şi remanieri structurale.
Schimbarea funcţiei costumului prin trecerea lui în cadrul recuzitei spectacolului
folcloric modifică datele problemei, fiind vorba de un limbaj nou, propriu societăţii
contemporane.
4.3.2.5. Obiceiurile
Zona Bran se manifestă ca zonă etnografică distinctă, cu trăsături proprii păstrate până
în zilele noastre datorită valorii lor umane şi sociale, pluralităţii valenţelor pe care le au,
precum şi interesului omului contemporan faţă de acestea.
Obiceiurile exprimă mai mult decât orice aspect al creaţiei şi culturii populare, viata
comunităţii, rânduielile care-i sunt specifice, fiind expresii ale vieţii sociale şi mecanisme prin
care viaţa socială se realizează.
Obiceiuri legate de naştere.
La desfăşurarea lor participau membrii familiei, vecinii şi uneori o parte a
colectivităţii.
Încă din momentul naşterii se creau condiţii favorabile noului născut. Prima urare o
făcea moaşa, personaj important în viaţa satului şi a familiei, apoi urma ceremonialul primei
băi, moment care-şi are originea în practica străveche a purificării. În apa în care urma să fie
scăldat copilul se puneau bani de argint, să fie bogat, orez, să fie strângător şi îndestulat; la
fete se puneau în plus flori şi un inel. După ce copilul era îmbăiat şi înfăşat în scutece noi,
naşa îl apuca de nas şi îl trecea pe deasupra sobei să înlăture duhurile rele. Când mama nu era
acasă, se puneau alături de copil o foarfecă şi un cuţit care sa-l apere de duhurile rele.
A doua sau a treia zi după naşterea copilului, familia pregătea o masa îmbelşugată
pentru ursitoare "să-i zică copilului de ursită".
91
La şase săptămâni după naştere avea loc cumetria, înfăptuită cu ajutorul naşilor,
cumetrie ce antrena un număr relativ mare de protagonişti (părinţi, moaşa, naşi, neamuri,
vecini, invitaţi) care aduceau daruri şi făceau urări în forme versificate.
La un an, copilului i se tăia din moţ, act ceremonial cu care se încheiau obiceiurile în
legătura cu naşterea. Copilul era aşezat pe o găleata şi i se puneau în faţă, pe o tavă mai multe
obiecte. În funcţie de obiectul ales de copil se preziceau viitoarele ocupaţii sau înclinaţii.
Obiceiuri legate de nuntă.
Nunta53 a marcat un alt moment important din viaţa omului. Astfel, în zona Bran,
obiceiurile legate de căsătorie cuprind trei etape principale: logodna, nunta şi obiceiurile de
după nuntă.
Anterior logodnei se desfăşura peţitul, la care participau doar părinţii tinerilor, care
stabileau contribuţia materială a fiecărei părţi pentru întemeierea viitoarei familii.
Etapa următoare era logodna care, în zona Branului, era marcată prin rostirea oraţiei
de către "vornicel", într-o atmosferă gravă şi solemnă acceptată de întreaga comunitate.
Mirele primea în dar de la mireasă un strai pe care îl aşeza pe cal, iar el îi oferea fetei
"o cârpă frumoasă cu ciucuri", pe care, aceasta o punea pe umeri.
Ceremonialul nunţii propriu-zise se desfăşura pe o durată destul de mare (5-6 zile);
începea de vineri după-amiaza şi se termina joia următoare. Nunta din zona Bran se remarca
printr-o bogăţie folclorică deosebită; în ea se întâlnesc dansul, poezia, manifestări mimice şi
dramatice, acte rituale, strigături, uraturi, cântece de bucurie şi de jale.
Obiceiuri legate de moarte.
Şi în cazul acestor obiceiuri întâlnim cele trei etape principale proprii oricărui
ceremonial de trecere: despărţirea de cei vii, pregătirea trecerii în lumea cealaltă şi integrarea
în lumea morţilor, restabilirea echilibrului social rupt prin plecarea celui mort54.
Obiceiurile de iarna. Repertoriul obiceiurilor de Anul Nou în zona Branului cuprinde
în forma lui tradiţională urările de belşug cu pluguşorul, urarea cu sorcova, capra.
Obiceiurile de primăvară.
Aceste obiceiuri marcau etape ale desfăşurării vieţii săteşti, legate de sărbătorile mai
importante ale ciclului calendaristic de primăvară.
Sfârşitul câşlegilor (lăsata secului) era sărbătorit prin joc, marcând venirea primăverii,
începutul muncilor de primăvară, încheierea perioadei căsătoriilor.
Sărbătorile de Paşti
Aceste obiceiuri erau întâmpinate cu bucurie, fiind un prilej de prezentare a
costumelor lucrate în timpul iernii.53 Soica Georgeta, Moraru Olivia – Zona etnografică Bran,Editura sport – turism, Bucureşti, pag.9654 Stoica Georgeta, Moraru Olivia, op.cit, pag.101
92
Un rol important în menţinerea tradiţiei populare l-au avut târgurile care, pe lângă
funcţia lor economico-socială, prilejuiau manifestarea unor adevărate sărbători populare care
aveau loc anual, la date fixe.
În zona Bran, o astfel de sărbătoare era Sântilia (20 iulie).
Brănenii făceau un comerţ intens cu lâna, piei, derivate ale laptelui şi vite; aveau
ocazia să le valorifice şi la târgul (bâlciul) Pantelimonului (la 9 august) sau la târgul de
Sfinţii Arhangheli (8 noiembrie).
4.3.2.6. Manifestări etnografico-folclorice contemporane
Nu ne vom referi la Bran, încercând să prezentăm doar câteva din caracteristicile
etnografice şi folclorice, fiindcă nu vom reuşi să exprimăm prea multe, însă ne vom strădui să
înţelegem ce înseamnă Branul - Arhitectura, Portul Popular, Muzica, Dansul, Tradiţiile şi
Obiceiurile.
Arhitectura: - casele cu ziduri groase, din cărămidă arsă (ţigănească), la care porţile
cu bolţi asemănătoare intrărilor în cetăţi (de altfel destul de numeroase în zonă: Râşnov,
Prejmer, Hărman, Calnic, Sf. Gheorghe, Mediaş, etc.), dau aspectul ţărănesc-feudal; acesta,
atât de specific zonelor unde populaţia română, săsească şi maghiară a conlocuit nu a
impiedicat Branul să-şi menţină linia tradiţională şi anume aceea a caselor ţărăneşti din lemn
cu tencuială din lut, acoperişul cu şindrilă, geamurile mici şi nelipsita prispă.
Reprezentativ pentru români ar fi Portul Popular ce s-a menţinut până de curând, şi a
fost reprezentativ chiar Branului, Făgăraşului, Sibiului. Acesta era constituit din: clop
(pălărie), cămăşoi cu leibărică sau cojoc, închise cu chimir la mijloc, şi cioareci (pantaloni
qroşi de lână).
Muzica şi dansurile populare: foarte asemănătoare în intreaga zonă, încă se mai
dansează cu mult foc cu orice ocazie (Brâu, Sârba, Breaza, Braşoveanca, sunt doar câteva din
dansurile ce se pot întâlni la Bran): nunţi, botezuri şi baluri. Tradiţiile sunt cel mai uşor de
identificat la botezuri, nunţi şi înmormântări. De asemenea, încă se mai organizează târguri cu
vânzare de animale.
4.3.2.7. Monumentele de arhitectură
Operele arhitecturii populare legate de gospodărie şi locuinţă sau de instalaţii tehnice
au fost făurite în zona Branului din lemn, material care prin natura lui are o durată relativ
scurtă. De aceea, puţine sunt construcţiile păstrate până în zilele noastre care să depăşească
200 ani.
Ele reprezintă însă tradiţiile constructive ale zonei pentru ca în fiecare se întrevăd
modelele care le-au precedat, repetate de generaţii de constructori.
93
Forma, tehnicile de construcţie, decorul, preluate şi îmbunătăţite de meşterii locali au
origini străvechi, ilustrând întreaga istorie a zonei în toata complexitatea ei.
Schimbarea planurilor, îmbogăţirea repertoriului decorativ s-au înfăptuit în strânsa
corelaţie cu ceea ce s-a realizat în celelalte ţinuturi romaneşti: Ţara Românească şi Moldova.
Înfăţişând câteva din monumentele reprezentative - case din lemn şi instalaţii ţărăneşti
- ne oprim mai întâi asupra Muzeului în aer liber din vecinătatea castelului Bran, unde au
fost aduse şi reconstituite unele dintre cele mai vechi şi mai tipice construcţii din zona.
Muzeul, deschis public din 1961, ocupă un pitoresc teren la poalele stâncii pe care se
înalţă castelul Bran, cuprinzând 14 gospodarii ţărăneşti şi instalaţii tehnice:
o cel mai vechi monument este o casă din Sohodol, construită în anul 1780;
o gospodăria cu ocol întărit din Peştera din 1843;
o "hodaia" şi "hodaiţa" din satul Simon
o stâna din masivul Piatra Craiului (muntele Vlăduşca), etc.
Foto 4.6. Muzeul satului din Bran
Castelul Bran, după opinia specialiştilor, este cea mai interesantă construcţie de acest
fel din ţara noastră, ocupând primul loc pe lista monumentelor feudale fortificate. Sub aspect
documentar, actul de naştere al cetăţii datează de la 19 noiembrie 1377. Documentul
consemnează că la acea dată se înalţa o nouă cetate, ceea ce înseamnă că înainte existase o
altă cetate probabil din lemn. Cetatea Bran, înălţată pe o stâncă ocupă o poziţie strategică
pentru apărarea principalului drum de intrare în Transilvania dinspre sud.
94
Aceasta avea patru turnuri, dintre care cel nordic, turn de observaţie, era prevăzut cu
arcade oarbe semicirculare şi cu creneluri.
Gurile de tragere datează din veacul al XIV - lea. Turnul de apus, înălţat în veacul al
XV - lea, a adăpostit o vreme pulberăria cetăţii. Intrarea în cetate se făcea pe un pod mobil.
Dublarea curtinei de sud şi învelişul turnului principal au fost făcute în veacul al XVII - lea.
Tot din acest veac datează şi turnul sudic, de formă pătrată şi dotat cu o poartă mobilă
din lemn. Intrarea în turn se făcea înainte de veacul al XIX - lea, printr-o scară mobilă (pe
locul scării de piatră de astăzi). Portaluri gotice, scări înguste (unele tainice) săpate în piatră,
încăperi boltite, arcade, alcătuiesc un ansamblu arhitectonic deosebit.
Castelul Bran a fost stăpânit o vreme de către Mircea cel Bătrân. La 7 iulie 1600,
Doamna Stanca, soţia lui Minai Viteazul, şi fiul sau Nicolae Pătraşcu, sunt oaspeţi de onoare
ai cetăţii.
După primul război mondial, Castelul Bran devine un domeniu al familiei regale.
În castel a fost amenajat un muzeu de artă feudală. La etajul I, încăperea care a servit
drept capelă, ascundea, sub stratul de tencuială, picturi din 1512. Sufrageria este concepută în
stilul Renaşterii. Între piesele care atrag atenţia se află o masă în stil gotic, provenind din
veacul al XVI - lea şi o masă ţărănească veche de peste două sute de ani.
La etajul al II - lea sunt expuse piese şi lucrări ce aparţin stilului baroc, precum şi
covoare orientale, apoi mobilier amintind de stilul Florenţei veacurilor XVI - XVII. Sala de
muzică de la etajul III cuprinde obiecte de artă în stil gotic, renaştere şi baroc. În această sală
a cântat printre alţii şi George Enescu. La etajul al IV - lea sunt expuse piese de mobilier în
stil rococo.
Muzeul aduce mărturii despre evenimente de seama din istoria Transilvaniei şi a ţării.
Armele care se păstreză aici, amintesc despre luptele ce s-au dus în veacurile trecute. Printre
acestea, un tun de la 1601. Un bogat material documentar înfăţişează momente dramatice ale
cruntei exploatări a iobagilor din satele care alcătuiau domeniile cetăţii.
Tot în apropierea castelului se mai pot vedea bustul lui loan Puşcariu - unul dintre
fruntaşii revoluţiei de la 1848 - 1849 din Transilvania, şi monumentul eroilor din primul
război mondial, închinat ostaşilor căzuţi pe teritoriul comunei Bran.
95
Foto 4.7.– Castelul Bran
Case memoriale în zona Bran:
- Dr. Aurel Stoian (1866-1972) -Preşedintele Consiliului Naţional Românesc din
Bran, semnatar al actului Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, medic, edil şi primar al
localităţii Bran
- Profesor Doctor Docent Liviu Popovici (1927-1994) - om de stiinţă şi neurolog de
renume mondial, membru Academiei de Stiinţe Medicale.
- Profesor Doctor Docent Valeriu Lucian Bologa (1892-1971) - titan al istoriei
medicinei şi membru a unui număr de 23 de societari şi academii de ştiinţe, legat de Bran prin
origine şi iubire.
- Profesor Universitar Doctor Aron Petric (1915-1981) - decan al Facultăţii din
Bucureşti, cercetător şi dascăl de excepţie, fiu al Branului.
- Sextil Puscariu (1877-1948) - lingvist, filolog şi istoric literar, membru al
Academiei Române.
Din suita monumentelor religioase din zona Branului, numai câteva pot fi considerate
importante din punct de vedere arhitectonic şi al vechimii: bisericile din Simon, Cheia,
Fundata, Bran. Din păcate, monumentele nu se mai păstrează în forma lor iniţială.
Biserica din Bran, construită în 1820, a fost pictată în 1836, construcţia cuprinde în
plan un naos cu patru travee, flancat în extremitatea estică de doua abside semicirculare în
interior şi poligonale în exterior. În partea de vest, deasupra unui vestibul, se ridică turnul
96
clopotniţei. Faţadele tencuite şi văruite au ferestre înalte fără ancadramente, terminate “în plin
cintru”. Cornişa este subliniată de un profil din tencuială, iar turnul, decorat pe toată înălţimea
cu pilasti neoclasici, conferă monumentului o notă originală.
Biserica din Cheia cuprinde în plan un pronaos precedat pe latura vestică de un
pridvor închis, un naos flancat de două abside semicirculare în interior şi poligonale în
exterior, având absida altarului construită în acelaşi fel. Interiorul bisericii este acoperit cu
calote sferice pe arce dubluri, iar absidele cu semicalote. În exterior, biserica este tencuită şi
văruită, cornişa prezintă un decor cu zimţi dispuşi pe trei rânduri, sub o streaşina foarte
evazată. Sub această cornişă se desfasoară o friză cu picturi murale care împodobeşte
construcţia de jur-împrejur. Turnul octagonal, aşezat pe coama acoperişului, este şi el decorat
cu ancadramente simplu profilate cu zimţi din cărămidă. Ferestrele, cu excepţia celor de la
turn, sunt dreptunghiulare şi lipsite de ancadramente. În forma actuală, biserica a fost
construită în anul 1818, deşi se pare ca există din 1700 sub forma unei biserici de lemn.
Biserica din Simon, construită din 1790, cuprinde în plan naosul şi pronaosul care se
înscriu într-un dreptunghi acoperit cilindric cu penetraţii. Pronaosul este precedat de un
pridvor decroşat, iar spre est construcţia este limitată prin absida altarului, de asemenea
decroşată, în formă de arc plat în interior şi poligonală în exterior. Deasupra pronaosului se
înalţă turnul cu plan octagonal, cu o siluetă robustă şi o înălţime redusă. Faţadele tencuite şi
zugrăvite au ancadramente simple la ferestrele în arc iar la pridvor au arce plate. Ferestrele
turnului sunt decorate cu o profilatură mai bogată. Partea superioară a pereţilor exteriori ai
pridvorului prezintă panouri rectangulare care pe faţada de vest cuprind picturi murale. Iniţial,
întregul interior a fost pictat.
Existenţa bisericii “Adormirea Maicii Domnului“ din Fundata este atestată
documentar din 23 August 1777, dar actuala construcţie a fost ridicată în anii 1835 -1837.
4.3.3.Obiective turistice
I. CASTELUL BRAN: fost muzeu de artă şi istorie medievală, în prezent nu are o
expoziţie permanentă care să prezinte întreaga istorie a cetăţii/castelului. În câteva încăperi au
fost restaurate interioare ale fostei reşedinte particulare a reginei Maria a României
(dormitorul reginei Maria, salonul de muzică, dormitorul regelui Ferdinand etc). În capela
turnului rotund poate fi văzut, la cerere, mormântul principelui Mircea, cel mai mic fiu al
reginei Maria, mort de febră tifoidă în timpul primului razboi mondial (1916).
II. MUZEUL SATULUI BRĂNEAN (secţia etnografică a Muzeului Bran, deschisă
în 1962, la 5 ani după deschiderea Muzeului Castelul Bran. Conceput ca muzeu în aer liber,
97
prezintă evoluţia arhitecturii populare tradiţionale din satele zonei Bran, în raport cu
ocupaţiile de bază, creşterea vitelor şi lucrul la pădure
III."INIMA REGINEI MARIA" CAPELA
O dorinţă testamentară inedită a Reginei Maria a fost ca inima sa să nu fie îngropată
în biserica de la Curtea de Argeş, necropola familiei regale, ci să fie depusă în ctitoria sa,
bisericuţa "Stella Maris", construită la Balcic şi închinată Sf. Fecioare Maria. Inima a fost
aşezată într-o mică casetă octogonală de argint, învelită cu un drapel dublu- o faţă cu steagul
României, cealaltă cu steagul Marii Britanii. Caseta de argint a fost introdusă într-o caseta de
bijuterii de argint aurit, gravată şi ornamentată cu pietre preţioase, cadoul de nuntă primit de
Maria, în 1893, de la "Doamnele Române". La rândul ei şi această casetă a fost învelită
într-un steag. Casetele au fost depuse într-un sarcofag de marmură albă.
În septembrie 1940, la scurt timp după abdicarea fratelui său, cu aprobarea
autorităţilor române şi a noului rege, Mihai I, arhiducesa Ileana a ordonat administratorului
reşedinţei sale de la Bran, generalul Zwiedineck să aducă "Inima Reginei Maria" de la Balcic
la Bran şi să aşeze mormântul în biserica de lemn a reşedinţei. În primavara anului 1941,
Ileana a amenajat o mică capelă în stânca Măgurii Branului, unde credea ea, "lumea putea să
vină liberă să se închine". Capela avea un grilaj de fier, ornamentat cu cruci, de tipul crucii
gamee, un simbol des folosit de regina Maria în timpul vieţii.
În iulie 1968, comuniştii au profanat capela din Măgura Branului şi inima reginei
României Mari a fost mutată într-un birou al Muzeului Bran, iar după trei ani a fost aruncată
pe un raft al Muzeului Naţional de Istorie a României. O imagine simbol pentru soarta
adevăratelor valori ale istoriei contemporane a românilor în perioada dictaturii comuniste.
IV.BISERICUŢA "STELLA MARIS"
Pe 27 iunie 1947, în curtea spitalului "Inima Reginei", părintele Arsenie Boca de la
Sâmbata a sfinţit fundaţiile unei biserici. Ea trebuia să fie copia fidelă a "celei mai mici
biserici din ţăra", "Stella Maris" din Balcic. În bisericuţa de piatră, Domniţa dorea să aşeze
inima reginei "aşa încât să ramâna pentru totdeauna în Spitalul Inima Reginei, care fusese
dedicat memoriei ei". Plecarea forţată din ţara a familiei regale a lăsat proiectul neterminat.
În anul 2005, preoţii satelor brănene au restaurat lăcaşul, lăsat în părăsire în timpul regimului
comunist.
V.MICROHIDROCENTRALA REGALĂ
În 1932, pe terenul dintre Măgura şi râul Turcu, a fost construită o
microhidrocentrală. Din Măgura Branului au fost captate şapte izvoare, numite de atunci
"Izvoarele Reginei". Uzina electrică a fost dotată cu două generatoare (marca "Siemens" şi
"A.E.G.") şi două turbine (marca "Frith"). Întreaga furnitură a fost predată în "perfectă stare"
98
la 5 septembrie 1932. Regina a ordonat administratorului reşedinţei din Bran acordarea în
mod gratuit a curentului electric pentru iluminatul străzilor din Bran, Moeciu şi Simon şi
pentru şcolile şi bisericile acestor sate. Lumina electrică a fost asigurată la un preţ foarte ieftin
şi locuitorilor din Bran. Din aceste încasări era întreţinută uzina şi instalaţiile acesteia. La
dorinţa reginei, din plusul de încasări, la fiecare Crăciun, erau cumpărate cadouri pentru
"populaţia sărmană din Bran".
4.4. Prezentarea bazei tehnico-materiale a zonei Bran
După evenimentele din decembrie 1989 care au modificat radical structura proprietăţii
în agricultură, a apărut necesitatea serviciilor de consultanţă şi informare în sprijinul
producătorilor agricoli privaţi astfel încât, se conturează şi în ţara noastră o nouă dimensiune a
serviciilor publice agricole, pe linia prestatorilor de servicii sub formă de îndrumare tehnică şi
perfecţionarea treptată a nivelului de cunoştinţe de specialitate în mediul rural.
Baza tehnico-materială a turismului este reprezentată de ansamblul mijloacelor
tehnice de producţie utilizate în acest domeniu,în scopul obţinerii de bunuri şi servicii
specifice destinate consumului turistic.55
Teoria economică defineşte conceptul de infrastructură ca „un ansamblu de elemente
materiale, organizaţionale şi informaţionale prin care se asigură legăturile dintre ramurile
economiei, cât şi dintre diferitele zone teritoriale ... care fac posibilă desfăşurarea activităţilor
economice şi sociale.56
Prin înfiinţarea Asociaţiei Naţionale de Turism Rural, Ecologic şi Cultural
(ANTREC), se conturează, şi în ţara noastră, organizarea şi desfăşurarea unor activităţi
atractive în domeniul agroturistic, astfel încât agricultura durabilă şi spaţiul rural românesc să
primească noi valori de progres cultural şi educaţional ecologic.
ANTREC - Asociaţia Naţională de Turism Rural, Ecologic şi Cultural din România
este o organizaţie neguvernamentală, apolitică, non-profit, membră a Federaţiei Europene de
Turism Rural (EUROGITES). ANTREC a luat fiinţa în 1994, având în prezent o reţea de 32
de filiale (din tot atâtea judeţe), cu un număr de 2225 de membrii, peste 2500 de pensiuni
turistice şi pensiuni agroturistice omologate, însumând 7500 de camere.
Din păcate această asociaţie nu mai are aceeaşi activitate intensă ca la început,
inclusiv site-ul de pe internet al acesteia nu mai oferă date actualizate, astfel nu putem şti cu
precizie numărul real a membrilor acestui organism
Scopul aceste organizaţii, ANTREC este acela de a:55 Camarda Adina, Economia Turismului, Editura OMNIA S.A.S.T. Braşov, 2005, pag.14356 Dicţionar de economie. Ediţia a II-a, Op. cit., 2001, pag. 230
99
- identifica şi promova potenţialul turistic rural;
- organiza cursuri de pregătire profesională pentru gazde, agenţii de turism rural,
prin seminarii, cursuri de scurtă şi lungă durată, schimburi de experienţă între ANTREC şi
organizaţii similare din ţară şi din străinătate;
- transmite informaţii legate de turismul rural întregii reţele ANTREC şi instituţiilor
implicate în mod direct sau indirect în promovarea şi dezvoltarea turismului rural;
- organiza campanii de publicitate pentru unităţile clasificate şi omologate, incluse în
reţea, prin mijloace mass-media;
- participa la evenimentele importante specifice, atât pe plan intern (regional şi
naţional), cât şi extern (târguri şi burse de turism), cu o ofertă diversă.
Împreuna cu o firmă specializată de soft, ANTREC, lucrează la realizarea unui sistem
naţional de rezervări în turismul rural, proiect care se află în prezent în curs de finalizare.
Lunar, ANTREC editează un buletin informativ pentru membrii săi şi pentru cei
interesaţi să devină membrii ai asociaţiei. De asemenea, prin catalogul său de prezentare a
pensiunilor şi fermelor agroturistice, modificat anual datorită creşterii ofertei (şi aşa
minusculă faţă de cerere), ANTREC oferă posibilitatea turistului român sau străin de a fi cazat
într-un mediu ambiant pitoresc şi totodată istoric, cald şi primitor. ANTREC mai pune la
dispoziţia turistului chiar şi un mic ghid de orientare în vederea petrecerii cât mai plăcute a
sejurului indiferent de durata acestuia.
Ghidul dumneavoastră pentru Bran ar arata astfel:
BRANUL, localitate montană situată într-un magnific cadru natural, între masivele
Bucegi şi Piatra Craiului, este cunoscut în lumea întreagă ca locul care adăposteşte "Castelul
lui Dracula ", castel construit ca cetate pentru a supraveghea şi apară Pasul Branului pe unde
trecea cel mai important drum comercial de legătura între Ţarile Române şi Transilvania.
Branul reprezintă una dintre cele mai pitoreşti zone turistice şi totodată o zona etnografică de
mare valoare pentru spiritualitatea poporului roman. Se învecinează cu zonele etnografice ale
Muscelului în sud-vest, Ţara Bârsei în nord şi nord-est, iar la sud şi sud-est cu Dâmboviţa şi
Valea Prahovei.
Zona este delimitată de valea râului Bârsa, Ghimbăşel, Munţii Piatra Craiului, culmile
sudice ale Munţilor Perşani, Munţii Leaota, Munţii Bucegi şi zona Podii Dâmboviţei. În cea
mai mare parte aparţine judeţului Braşov şi foarte puţin, în vest, judeţului Argeş.
CĂI DE ACCES:
Zona Bran este străbătută de unul din cele mai vechi drumuri comerciale (azi DN 73
Piteşti -Braşov) care leagă drumurile europene E.85, E.60 şi E.70.
100
Accesul pe cale ferată se face prin Bucureşti - Braşov (166 km ) şi apoi Braşov -
Zărneşti (30 km ).
Pe cale rutieră DN.73 Bucureşti – Piteşti - Câmpulung - Braşov (235 km). Se poate
ajunge la Bran şi din Braşov trecând prin comunele Cristian, Râşnov, Tohanu. Există
autobuze care circulă din oră în oră din Braşov spre Bran deşi nu sunt prea confortabile şi
circulă cu viteza relativ redusă.
Plaiul Branului se prezintă ca o depresiune înaltă de 800-1000 de m alungită cu
orientare NE-SV, străjuită pe margine de munţi înalţi. Depresiunea înaltă a Branului este
alcătuită din platforma propriu-zisă a Branului cu structuri de calcare şi conglomerate, la nord
şi un relief mai înalt şi forme carstice la sud, extinzându-se către bazinetul Dragoslavele şi
despărţite de Pasul Giuvala (1290 m). Pitorescul deosebit este marcat de:
- contrastul dintre plaiurile prelungite şi văile adâncite,
- forme carstice: doline (Fundata), polii (obârşia văii Izvorul), uvale (Roşia de jos ),
Sohodoale, lapiezuri (Giuvala, Fundaţica ), chei (Valea Cheii, Valea Rudaritei), Ponoare,
izbucuri (Fundaţica, Rudarita), peşteri (Peştera Liliecilor).
Zona Branului în apropierea paralelei 45 C latitudine nordică este aşezată în plină
climă temperată, aflată în deosebi sub influenţa muntelui.
Climat de depresiune intramontană, cu veri răcoroase şi ierni mai reci prezintă
următoarele caracteristici:
- temperatura medie anuală 4 C, în luna iulie 15-30 C iar în luna ianuarie 10 şi 15C
- precipitaţiile medii anuale 800-900 mm/mp
- numărul mediu de zile cu precipitaţii 120 zile pe an
- durata de strălucire a soarelui are valori de 2000ore /an
- numărul mediu de zile cu cer senin 60 zile /an
- grosimea medie a stratului de zăpadă 25cm
- durata medie a stratului de zăpadă 50-70 zile/an
- viteza medie a vântului 3-5 m/s.
Reţeaua morfo-hidrografîcă este dirijată conform orientării reliefului către bazinul
Transilvaniei şi spre Câmpia Română. Prezenţa stratului poros de conglomerate, calcare
explică existenţa a numeroase izvoare (slab mineralizate, cu potabilitate bună) la contactul
dintre munţi şi culoarul Rucăr Bran. Culoarul Rucăr – Bran - Dragosloavele are în ansamblul
sau rol de cumpăna de ape între bazinul transilvan şi cel muntean. Cele doua râuri colectoare
sunt Bârsa în compartimentul nordic, care primeşte afluenţi: Râul Turcului, Bârsa Fierului,
Sohodol cu văi înguste, versaţi abrupţi, cu maxim două terase în cursul inferior şi Dâmboviţa
101
pentru compartimentul sudic cu următorii afluenţi: Dâmbovicioara, Valea Cheii, Ghimbav,
Râuşor, Valea Caselor, Valea Lespezi şi Valea cu Apă.
Altitudinea culoarului îi încadrează în zona pădurilor de fag, care la limita inferioară
se afla în amestec cu gorunul iar la partea superioară cu coniferele. Păduri compacte de molid
sau în amestec cu fag, brad apar în masivul Leaota, Piatra Craiului, Munţii Bucegi îndeosebi
pe versanţii nordici. Ca urmare a populării îndelungate regiunea a fost puternic despădurită,
pajiştile şi fâneţele luând locul codrilor de altădată.
Pe crestele montane cu deosebire în Bucegi şi Piatra Craiului turiştii pot admira capra
neagră. Dintre mamiferele cu valoare cinegetică amintim ursul, lupul, vulpea, mistreţul,
veveriţa, căpriorul, râsul toate fiind ocrotite.
Avifauna este reprezentată de cocoşul de munte, acvila de munte, ciocănitoarea,
mierla, cinteza, piţigoiul. În apele de munte trăiesc păstrăvi, scobari, clean şi boiştean.
Datorită faunei bogate în Piatra Craiului exista numeroase case de vânătoare.
În aceasta zonă există parcul naţional Piatra Craiului (14800 ha) care înglobează
Cheile Brusturet, Dâmbovicioara şi numeroase elemente de floră şi faună. Rezervaţii naturale
cu caracter geologic, geomorfologic, se găsesc în abruptul Bucegilor iar punct fosilifer
paleontologic la vama Strunga -Moieciu. Peşteri cu specific speologic sunt Peştera Liliecilor
şi Peştera Ursului.
Aşezarea geografică precum şi peisajul deosebit de frumos, unde poluarea aerului,
apei, solului nu şi-au făcut apariţia, dau acestei zone un caracter de unicitate şi atractivitate
turistică.
Bogăţia cultural istorică
I. - Castelul Bran - Castelul lui Dracula cocoţat pe o stâncă uriaşă, ca un necruţător
străjer de veghe la trecerea din Ţara Românească spre Transilvania, este un monument
arhitectonic de o inestimabilă valoare istorică, culturală şi afectivă. Castelul păstrează în cele
27 de săli numeroase obiecte, arme, armuri, mobilier de epocă. El găzduieşte: Muzeul
etnografic Bran - se află în curtea castelului şi cuprinde case vechi ale zonei arătând
arhitectura, obiceiurile şi tradiţiile zonei.
Muzeul Vămii - care supraveghea trecătoarea care face legătura între Transilvania şi
Muntenia. Din 1377 -1382 când a fost construit, până astăzi el a fost martorul unor
evenimente - reper pentru istoria locurilor pentru care, prin poziţia şi rangul său, era pus să
dea seamă. Jos în vale, la baza stâncii pe care tronează, odihneşte simbolic inima Reginei
Maria, semn al preţuirii de care Bramil şi brănenii s-au bucurat în anii de glorie ai monarhiei
româneşti.
102
II. Case memoriale: Sextil Puşcariu, losif Puşcariu, Valeriu Lucian Bologa, Aron
Petric
III. Bisericuţa " Stella Maris" - capela Castelului Bran
IV. Biserica " Adormirea Maicii Domnului " din Cheia –monument de arhitectură
romanească din 1818, pictata de Ion Bartolomei.
V. Cheile Moieciului cu Cascadele Moieciului
BRANUL este leagănul turismului rural românesc. Cu o populaţie de peste 5500 de
locuitori, în majoritate crescători de animale, chiar dacă mulţi practică profesii în industria
braşoveană, Branul e comuna care sfidează oraşul. Este o localitate a vilelor cochete, a
amenajărilor interioare cu dichis, casele fiind permanent pregătite pentru oaspeţi.
Gastronomie specifică zonei Branului
În pensiunile turistice (brânza de burduf, brânza în coajă de brad, urda dulce, caş
afumat), lapte, slăninuţa, rachuri ţărăneşti, pastramă de oaie - ciorbă ţărăneasca sau ciorbă de
porc afumat cu tarhon tochitură sau bulz ciobănesc, plăcinte cu urdă dulce sau gogoşi şi
agroturistice din zonă Branului puteţi servi o serie de bunătăţi preparate de gazde din
produsele proaspete ale gospodăriei - sortimente de brânză. Toate aceste bunătăţi sunt stropite
cu ţuică de mere şi prune, vişinată şi afinată
Principalele târguri şi sărbători din zona Bran
01 ianuarie - obiceiul sorcovitului
luna martie, aprilie - obiceiuri legate de sărbătoarea de Paşti
luna martie - plecarea oilor la munte
25 aprilie - măsurarea laptelui, alegerea celui mai bun crescător de animale
24 iunie - olimpiada de vară - Şirnea
20 iulie - Sântilie
25-26 iulie - târgul de vară Moeciu
09 august - Sf. Pantelimon
luna august - Nedeia munţilor (Fundata)
25 octombrie - Focul lui Sumedru octombrie - Răvăşitul oilor
08 octombrie - Târgul de sfinţii arhangheli Mihail şi Gavril
24 decembrie - Colindatul Bună dimineaţa la Moş Ajun
25 decembrie - Sărbătoarea Crăciunului
31 - 01 ianuarie - Revelionul
103
4.5. Evoluţia circulaţiei turistice în zona Bran-Moeciu
Evoluţia indicatorilor turistici a zonei supusă spre analiză, au deţinut o mişcare
dinamică şi preoponderent crescătoare. O imagine a dimensiunii ofertei, sub forma capacităţii
de cazare existentă a turismului rural din zona Bran-Moeciu este redată prin figura 4.1,
utilizând comparaţia pe perioade anuale, din care se distingem tendinţa clară de ascensiune a
a acesteia.
Această creştere este rezultatul influenţei exercitate de sporirea accentuată a
numărului locurilor de cazare turistică oferite de pensiuni şi în special de pensiunile
agroturistice.
Pe fundalul evoluţiilor privind capacitatea de cazare existentă oferită de structurile de
primire turistică rurală din zona Bran-Moeciu, se înregistrează mutaţii structurale reduse
(tabel 4.1):
Tabel 4.1 - Structura capacităţii de cazare existentă în Bran-Moeciu
Tipuri de
structuri de
primire
turistică
Structura capacităţii de cazare existentă pe tipuri de unităţi (%)
2001 2002 2003 2004 2006
Hanuri şi
moteluri13 11 11 11 10
Cabane 2 2 2 2 2
Pensiuni 30 28 28 29 29
Pensiuni
agroturistice55 59 58 59 59
TOTAL 100 100 100 100 100
Sursa: Direcţia Judeţeană de Statistică Braşov
Oferta de cazare din hanuri, moteluri şi cabane turistice a cunoscut o evoluţie aproape
constantă, dar cu tendinţă de scădere, aşa cum cu uşurinţă putem observa şu în cadrul figurei
nr. 4.1., acestea se confruntă cu probleme financiare datorate ofertei nesatisfăcătoare, din
punct de vedere calitativ, ceea ce le-a conferit din punct de vedere structural o poziţie
nesemnificativă în raport cu celelalte tipuri: pensiuni şi pensiuni agroturistice.
104
Figura nr.4.1. – Structura capacităţilor de cazare existentă în zona Bran-Moeciu
Aceaste mutaţii structurale semnalate anterior sunt rezultatul eforturilor depuse de
localnici, de autorităţile locale sau de organizaţiile internaţionale în ceea ce priveşte
diversificarea ofertei turistice rurale, conform tendinţelor manifestate de cererea turismului
rural. Au apărut construcţii arhitecturale cu specific rural regional, care sunt înregistrate ca
pensiuni agroturistice şi pun la dispoziţia turiştilor o dotare la standarde cât mai apropiate de
cele internaţionale.Concurenţa care apare astfel, între pensiuni şi pensiuni agroturistice se
evidenţiază ca ofertă, sub forma numărului unităţilor şi a locurilor de cazare puse la dispoziţia
turiştilor.
În acest context, numărul locurilor de primire turistică oferite de pensiunile
agroturistice a cunoscut un proces de creştere continuă, comparativ cu al pensiunilor, care se
confruntă cu o scădere destul de pronunţată, până în anul 2004. Această schimbare structurală
manifestată din 2001 până în 2004, este evidenţiată prin valorile procentuale în creştere cu
21% pentru pensiunile agroturistice şi în scădere cu 11%, în cazul pensiunilor.
Însă începând cu anul 2005, pensiunile turistice rurale, încep să deţină un ritm de
creştere lentă dar sigură. Astfel dacă la nivelul anului 2005, erau înregistrate un număr de 155
pensiuni turistice rurale, la nivelul întregului judeţ, în anul 2007 s-a atins cota de 200 de
pensiuni, din care 121 în zona Bran-Moeciu.
Evoluţia numărului turiştilor sosiţi în zona turistică Bran-Moeciu,
în perioada 2001- 2006, este rezultatul cererii teoretice transformată în
cerere efectivă, pe de o parte ca urmare a satisfacerii motivaţiilor de
105
practicare a turismului rural, iar pe de altă parte ca un răspuns la calitatea
ofertei acestui tip de turism.
Tabel 4.2 - Numărul turiştilor sosiţi în Bran-Moeciu
Anii 20
01
200
2
200
3
200
4
200
5
200
6
Num
ăr
turişt
i
998
9
129
02
148
83
160
04
188
64
201
21
Sursa: Direcţia Judeţeană de Statistică Braşov şi ANTREC-filiala Bran
Tendinţa de creştere a numărului turiştilor cazaţi în structurile de
primire turistică rurală, reprezintă argumentul pe baza căruia se
analizează mutaţiile structurale privind numărul turiştilor cazaţi pe tipurile
unităţilor de primire turistică rurală, din zona Bran- Moeciu . Această
tendinţă se observă cu uşurinţă şi mult mai clar în figura de mai jos.
Figura 4.2. – Evoluţia numărului turiştilor din zona Bran-Moeciu
Structura şi evoluţia numărului turiştilor pe tipuri de structuri de
primire turistică este redată în tabelul de mai jos, după cum urmează:
Tabel 4.3 - Structura numărului turiştilor
Tipuri de structuri de
primire turistică
Structura numărului de turişti
(%)
200
1
200
2
200
3
200
4
200
5
200
6
Hanuri şi moteluri 20,1 17,0 16,2 17,6 15,3 15,0
106
6 7 2 5 3 8
Cabane 5,02 4,75 4,75 4,66 4,10 3,93
Pensiuni45,6
2
34,1
4
25,2
7
24,5
6
21,7
9
22,1
1
Pensiuni agroturistice29,2
0
44,0
4
53,7
6
53,1
3
58,7
8
58,8
8
TOTAL 100 100 100 100 100 100
Sursa: Direcţia Judeţeană de Statistică Braşov şi ANTREC-filiala Bran
În strânsă concordanţă cu modificările structurale înregistrate de
capacitatea de cazare existentă, se prezintă şi cele privind numărul
turiştilor cazaţi.
Astfel, creşterea ponderii numărului turiştilor cazaţi în pensiunilor
agroturistice este sesizată de la un an la altul, procentele celorlalte tipuri
fiind într-un proces de contină scădere, astfel încât, în 2005 acestora nu le
mai corespund decât 35,75%.
Evoluţia numărului înnoptărilor din zona turistică Bran-Moeciu
urmează, îndeaproape tendinţa de creştere înregistrată de numărul
turiştilor cazaţi în structurile de primire turistică .
Tabel 4.4-Numărul înnoptărilor din structurile de primire turistică ale zonei Bran-Moeciu
Anii 2001
2002
2003
2004
2005
2006
Număr înnoptări
33273
36721
34920
34292
40176
51523
Sursa: Direcţia Judeţeană de Statistică Braşov şi ANTREC-filiala Bran
Figura 4.3 – Numărul înnoptărilor turiştilor
107
Pe figura de mai sus, putem observa cu uşurinţă evoluţia acestui
indicator turistic, astfel sesizăm o creştere relativ constantă în perioada
supusă analizei, păstrându-se un trend crescător.
Structura numărului înnoptărilor turiştilor în regiunea supusă
analizei, se prezintă sub formă tabelară, astfel:
Tabel 4.5 - Structura numărului înnoptărilor
Tipuri de
structuri de
primire
turistică
Structura numărului de înnoptări (%)
2001 2002 200
3
2004 2005 2006
Hanuri şi
moteluri
14,69 14,16 14,3
7
15,24 13,02 11,27
Cabane 4,58 4,94 5,4 5,7 4,94 4,27
Pensiuni41,67 40,05
34,3
226,27 23,79 25,93
Pensiuni
agroturistice39,06 40,85
45,9
152,79 58,25 58,35
TOTAL 100 100 100 100 100 100
Sursa: Direcţia Judeţeană de Statistică Braşov şi ANTREC-filiala Bran
Pe parcursul celor şase ani, specificul turismului practicat în zona
Bran-Moeciu a condus la declanşarea unei concurenţe acerbe între
pensiuni şi pensiuni agroturistice. Primele două locuri au fost disputate
între cele două tipuri de unităţi, ceea ce s-a reflectat într-o creştere
procentuală pentru pensiunile agroturistice cu 39,3 %, în defavoarea
pensiunilor a cărei scădere a fost cu 25,36% aşa cum putem observa în
figurile de mai jos. Această situaţie s-a schimbat însă în prezent, întrucât
s-a ajunt la o anumită înţelegere, iar din punct de vedere statitistic există
doar pensiuni turistice rurale, nemafiind defalcate pe alte ramuri ale
acestui tip de turism.
108
Figura 4.4 – Structura numărului înnoptărilor turiştilor
În concluzie, se poate evidenţia, pentru perioada 2001-2006,
evoluţia în creştere a numărului turiştilor şi a înnoptărilor din structurile de
primire turistică, mutaţiile structurale plasează pe primul loc pensiunile
agroturistice. Continuarea procesului de dezvoltare accentuată a turismlui
rural în zona Bran-Moeciu deschide perspectiva practicării acestui tip de
turism la nivelul standardelor internaţionale.
Turismul rural în ţara noastră se practică din totdeauna, dar
spontan, sporadic, întâmplător şi mai ales neorganizat; forma sa de
materializare o reprezintă, începând cu anii '20 - '30, cazarea la cetăţeni a
vizitatorilor ocazionali ai unei aşezări rurale.57
PROPUNERI ŞI CONCLUZII
PROBLEME LEGATE DE COMUNITATE ŞI METODE DE CONSTRUCŢIE
Noile comunităţi create după ‘89 par să nu simtă că aparţin unei comunităţi, care
este adesea lipsită de unitate şi coeziune. Locuitorii Branului arată dezinteres pentru tradiţiile
57 Glăvan Vasile -"The Rural Tourisme", Romanian Tourism Magazine, nr. 4/1995, M.T., I.C.T., Bucureşti, 1995
109
regionale arhitecturale şi introduc noi clădiri si facilităţi, afectând serios viaţa rurală şi
armonia acesteia cu natura.
Centrul Branului iese în evidenţă faţă de celelalte sate din zona din cauza dezvoltării
sale în jurul castelului Bran. Prezenţa castelului este caracteristica dominantă a zonei, dar a
generat o explozie comercială ce are tendinţa să sufoce comuna. Majoritatea clădirilor apărute
în ultimii ani sunt în contrast cu celelalte, aducând un vocabular arhitectural ce nu are nici o
legatură cu atmosfera locului şi nu contribuie cu nimic la calităţile şi armonia zonei vechi.
Multe case frumoase din secolele XIX şi XX, construite în stilul castelului, sunt ascunse de
chioşcuri sau sunt reparate incorect. Vechile clădiri sunt adesea stricate prin folosirea
cimentului şi betonului în renovare, iar noile clădiri sunt incoerente în dimensiuni şi materiale.
Problema în Bran şi în alte sate din Transilvania este în principal una de mentalitate, la care se
adaugă nepriceperea în materi de restaurare tradiţională şi lipsa unei legislaţii specifice.
În Bran, spre deosebire de satele săseşti, e greu de stabilit ce se potriveşte şi ce nu,
pentru că nu există un stil arhitectonic atât de coerent.
Pe de altă parte, zonele rurale au o tradiţie bine stabilită în construcţia fermelor,
variind de la fermele din zona de munte ,în zona satului, la hambare şi anexe.
Sunt totuşi şi cateva exemple noi despre cum poţi construi o casă în Bran, astfel încât
să poţi menţine armonia locului şi în acelaşi timp să ai confortul modern atât de râvnit de
localnici şi turişti. Comunitatea oamenilor de afaceri doreşte să transforme Branul într-o
staţiune turistică modernă, lucru care poate fi posibil fără a distruge rămăşiţele tradiţiei, şi în
acelaşi timp peisajul.
PROBLEME LEGATE DE TURISM
Turismul este astăzi cea mai importantă sursă de venit a locuitorilor Branului,dar
principala atracţie este exploatată însă intensiv. Majoritatea turiştilor văd Castelul Bran ca
fiind atracţia din zonă, şi în consecinţă, vin doar să viziteze castelul şi pleacă fără să lase prea
multe beneficii comunităţii. Valorificarea agro-turistică a mediului şi a moştenitrii rurale are
un mare potenţial de dezvoltare. Astăzi, puţini turişti vin pentru a rămâne mai mult de o zi sau
un weekend în zona Branului şi majoritatea sunt găzduiţi în casele sătenilor.
Fermierii primesc turiştii în propiile case şi îi servesc cu mâncare făcută în casă. Unii
au construit clădiri speciale pentru cazarea turiştilor, acestea fiind făcute fără a ţine cont de
arhitectura tradiţională şi de asemenea prost adaptate peisajului. Propietarii nu au sfaturi de la
specialişti în clădiri (arhitecţi, ingineri constructori), iar cei care îşi transformă casele pentru a
caza mai mulţi turişti au tendinţa de a urma practica greşit folosită de ceilalţi.
Pentru ca Branul să devină o staţiune turistică în adevăratul sens, trebuie să ofere mai
mult decât două ore de vizitare a castelului. Ar trebui să ofere plăcerea traseelor turistice prin
110
peisajul spectaculos, să ofere posibilitatea de vizitare a fermelor şi satelor, să ofere turistului
posibilitate de a se simţi înconjurat de floră şi faună, şi nu în ultimul rând posibilitatea de a
explora munţii şi dealurile din împrejurimi.
Din acest motiv este foarte importantă menţinerea sub control a dezvoltării zonei
Bran şi conservarea valorilor naturale şi arhitecturale autohtone.
De asemenea, este mare nevoie de a organiza traficul din centrul Branului. În acest
moment este o combinaţie de trafic de tranzit, pietonal şi local combinat cu condiţii haotice de
parcare. Parcarea trebuie în mod special rezolvată astfel încât să poată fi eliberate şi lărgite
trotuarele. Traficul de tranzit trebuie încetinit în centrul Branului printr-o regândire a străzilor.
- Traficul pietonal trebuie de asemenea regândit: trebuie identificată o reţea de căi
pietonale şi aceasta conectată la drumurile rurale ce înconjoară Branul. Acolo unde rutele
pietonale intersectează şoseaua, pietonii trebuie să aibă prioritate.
- La fel ca în ariile naturale protejate, construcţiile în zona urbană a Branului ar
trebui să fie bazate pe un set de reguli clare în legătură cu dimensiunea clădirilor, proporţii,
poziţionare, orientare, culoare etc. Aceste reguli ar trebui să fie bazate pe tipologiile clădirilor
existente care să fie înregistrate într-un set de tipare.
Diferitele părţi ale satului sunt prevazute cu tipologii şi densităţi diferite de clădiri,
tipologii şi densitaţi ce ar trebui să se reflecte în noile construcţii. Astfel omogenitatea şi
caracterul pot fi întărite lăsând în acelaşi timp spaţiu pentru dezvoltările ulterioare.
- Majoritatea construcţiilor din Bran ar trebui direcţionate spre zona urbană pentru a
nu deteriora peisajul zonei.
- Trebuie stabilite graniţe urbane pentru viitorul apropiat, pentru a se putea disocia
clar între regiunile urbane şi rurale astfel încât satele individuale din Bran să poată fi clar
indentificate.
- Peisajul de deal din zona Bran este definit de pajişti, drumuri pietruite, ferme mici
şi garduri de lemn. Este foarte important ca aceste caracteristici să fie păstrate.
- Este esenţial ca fermierii locali să-şi păstreze dreptul şi interesul de a folosi
pământul exclusiv ca păşuni, chiar dacă în viitor o parte din ferme se vor transforma în case
de vacanţă, facilitaţi pentru turişti sau altceva similar.
Acest lucru poate fi obţinut prin legislaţie, dându-le dreptul fermierilor de a folosi
pământul pentru păstorit chiar dacă terenul este vândut altcuiva. Folosirea uneltelor
tradiţionale ar trebui încurajată, deoarece ele fac parte din sfera culturală a regiunii şi pot
atrage turiştii, mai ales pe cei străini.
- De o importanţă deosebită este şi păstrarea accesului localnicilor si publicului la
peisaj. Este important de asemenea ca oamenii să aibă dreptul de a traversa pajiştile, chiar
111
dacă acestea se află în propietatea altcuiva. Aceste tipuri de legi sunt întâlnite în mai multe
ţări europene, cum ar fi Norvegia, unde legea numită “Allmenferdsel” dă dreptul tuturor de a
traversa o propietate de o anumită întindere şi oricine are dreptul de a se deplasa pe unde
doreşte. Acest lucru este important pentru încurajarea excursioniştilor.
- Deschiderea vizuală a terenului trebuie de asemenea menţinută. Pentru a realiza
acest lucru şi în relaţie cu primul punct trebuie conceput un proiect special de garduri.
Gardurile nu trebuie să fie mai înalte de un anumit nivel, de obicei nivelul taliei, şi trebuie
construite din materiale naturale (ex lemn). Gardurile ar trebui să aibă porţi în locurile în care
cărările trec prin zona de pajişte, pentru a permite accesul public. Zidurile ar trebui interzise
deoarece ar constitui un element străin în acest peisaj.
- Împrejmuirile de gard viu existente şi marginile de pădure ar trebui menţinute şi
protejate împotriva exploatării extensive.
- Cel mai important aspect ar fi limitarea activităţilor de construcţie în zona de deal
şi menţinerea dezvoltării în zona de la baza văii, cum este în ziua de azi, cu o distincţie clară
între sat şi peisajul din zona rurală. Toate construcţiile (şi cele de pe deal şi cele din zona de
vale) ar trebui controlate prin zonificare definind densităţi diferite de loturi, distanţă minimă
dintre clădiri şi înaltimea maximă a clădirilor. Ar trebui de asemenea elaborate ghiduri despre
modul în care trebuie plasate clădirile în peisaj şi reguli pentru plasarea clădirilor în relaţia cu
drumul şi celelalte clădiri învecinate.
- Necesitatea elaborării unui plan de management pentru pajişti în cooperare cu
fermierii locali şi propietarii de pământuri. De exemplu, trustul Grassland este o instituţie
caritabilă din Marea Britanie ce activează în Romania şi care este specializată în astfel de
acţiuni. Ei lucreaza deja cu ADEPT în Transilvania, în strânsă colaborare cu fermierii,
comunităţi le locale, consiliile locale, agenţia regională de consultanţă în agricultură (ANCA),
instituţiile de mediu şi universităţile. Un plan managerial va asigura menţinerea biodiverstăţii
şi a caracterului de peisaj.
Un rol stimulator îl poate avea organizarea unor concursuri, al celor mai frumoase
gospodării montane "cu acordarea de premii" şi stimulente morale, şi popularizarea prin
organizaţii neguvernamentale de sprijinire a turismului.
Pe linia protecţiei potenţialului turistic şi a prevenirii degradărilor lui se impun câteva
masuri specifice astfel:
► amenajarea şi organizarea la un nivel superior a zonelor, traseelor sau obiectivelor
turistice, prin exploatarea ştiinţifică şi raţională a resurselor turistice, a parcurilor şi
rezervaţiilor naturale cu asigurarea protecţiei şi conservării lor ca şi amenajarea
pentru vizitarea şi exploatarea peşterilor;
112
► îmbunătăţirea drumurilor de acces;
► se impune o echipare turistică adecvată unui turism modern şi ecologic, european.
Pentru România şi îndeosebi pentru turismul respectiv agroturismul românesc, a
concura o ţara ca Elveţia, Franta, Austria, înseamnă a face mari investiţii în viitor în
infrastructură, în baza materială existentă, în diversificarea activităţilor complementare
specifice, dar cel mai important în schimbarea modalităţii şi a respectului faţă de mediu şi a
habitatului natural.
În puţinele locuri din lume există un peisaj atât de viu şi de nealterat, oamenii atât de
ospitalieri şi primitori ca românii, locuri atât de binecuvântate ca la noi.
Branul va continua să atragă turiştii atâta timp cât va şti să le ofere noi atracţii.
Priceperea şi talentul conducătorilor din turism va fi demonstrată prin determinarea turiştilor
care au vizitat deja Branul, de a reveni, şi nu prin turiştii care vin pentru prima dată, deoarece
aceştia din urmă sunt atraşi îndeosebi de renumele castelului sau de potenţialul natural oferit
de zonă.
Un ultim proiect care a prins viaţă chiar în luna mai 2008, proiect care cu siguranţă va
ridica interesul turiştilor pentru zona noastră este punerea în funcţiune a primului tren de
epocă care va circula de la Braşov spre Râşnov şi apoi spre Bran ori Zărneşti, ocazie cu care a
fost reamenajată gara din Râşnov, de unde va porni mocaniţă spre Bran.
"Gara va fi reamenajată conform unor schiţe mai vechi şi a unor fotografii pe care le
avem de la începutul secolului trecut. Mocaniţă va trece pe prima linie, unde se va amenaja şi
un traseu cu un ecartament mai îngust, pe care să poată circula locomotivele achiziţionate.
BIBLIOGRAFIE
1) Alexandri C., Davidovici I., Gavrilescu, D. (coordonatori) - Tratat de economia
agriculturii, Editura Expert, Bucureşti, 2003
2) Andreescu Florin – „Culoarul Rucăr Bran, ghid turistic”, Editura Ad Libri, 2006,
3) Bran Florina - “Turism rural; model european”, Editura Economică, Bucureşti, 1997
4) Bran Florina, Marin Dinu, Şimon Tamara - Economia Turismului şi mediul
înconjurător, Editura Economică, Bucureşti, 1999
5) Bran Florina, Ildiko I., Simion T. - “Geografia economică mondială”, Editura
Economică, Bucureşti, 1996
113
6) Camarda Adina – Economia Turismului, Editura OMNIA UNI S.A.S.T., Braşov,
2005
7) Cămăşoiu, Camelia (coordonator) - Economia şi sfidarea naturii, Editura Economică,
Bucureşti, 1994
8) Ciangă Nicolae – Geografia turismului, Editura Universitară, Cluj Napoca, 2005
9) Dobrotă Nicolae şi colab - Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997
10) Gusti, D., Enciclopedia României - Partea a III-a, Editura Imprimeria Naţională,
Bucureşti, 1939
11) Galbraith J.K., Societatea perfectă. La ordinea zile: binele omului, Editura Eurosong
& Book, 1997
12) Ghinoiu Ion coord. - Atlasul Etnografic Român, Habitatul, Editura Monitorul Oficial,
Bucureşti 2003
13) Glăvan Vasile - The Rural Tourisme, Romanian Tourism Magazine, nr. 4/1995, M.T.,
I.C.T., Bucureşti, 1995
14) Gerhard Ciparisse - Thesaurus multilingue du foncier FAO. Roma. 1999
15) Ion Păun Otiman, Restructurarea agriculturii şi dezvoltarea rurală a României
în vederea aderării la U.E, Editura Agroprint, Timişoara, 2005
16) Istrate L., Bran F.- Agroturismul în România, Tribuna Economică, nr. 32/10.08.1995
17) Manoilescu M. - Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Bucureşti, Editura
Albatros, 2002
18) Mitrache Şt. - Dezvoltare durabilă rurală, Editura Planeta, Bucureşti, 2000
19) Meves E. -Relaţia agrar-agricol-rural în Terra nostră, vol.IV, Iaşi 1981
20) Nistoreanu Puiu - Ecoturism şi turism rural, Editura ASE, Bucureşti, 1999
21) Nicolae Pepene - Consultant ştiinţific – Monografia Branului 2006
22) Otiman P.I. - Economie rurală, Editura Agroprint, Timişoara, 1999
23) Pohoaţă I. - Filosofia economică şi politica dezvoltării rurale, Editura Economică,
Bucureşti,2003
24) Popescu C., Ciucur D., Popescu, I. - Tranziţia la economia umană, Editura Economică,
Bucureşti, 1996
25) Platon V., - Protecţia mediului şi dezvoltarea economică,Ed. Economică, Bucureşti,
1997
26) Roman T. - Sociologie economică rurală, Editura ASE, Bucureşti, 2004
27) Rusu, M. - Dezvoltarea locală: o analiză multicriterială, revista „Economie Agrară şi
Dezvoltare rurală 1-2/2004”, I.E.A., Editura Terra Nostra Iaşi, 2004
28) Teodor S.,- “Culoarul Bran - Rucăr; O poarta în Carpaţi”, Editura sport -turism,
114
Bucureşti, 1990
29) Zeletin Şt. - Burghezia română, Bucureşti, Editura Humanitas,1991
30) Discursul Acad.Otiman P.I - Viaţa rurală românească pe lungul drum între Flămânzi şi
Uniunea Europeană
31) http://www.europarl.europa.eu/
32) http://europa.eu.int/comm/eurostat/
33) * * * Strategia protecţiei mediului, MAPPM, Editura R.A.M.O., Bucureşti, 1996
34) Anuarul Statistic al României, Bucureşti, 2006
35) Le Petit Larousse, Paris, 1998
36) Enciclopedia României, vol III., Editura Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1939
37) Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Editura Academiei, Bucureşti, 1975
38) http//www.moeciu.info
39) http//www.tourismguide.ro
40) http://www.agroturism.com
41) http://castelulbran.wordpress.com
42) http://www.turism-bran.ro
43) http://www.branturism.ro
44) http://www.cyber.uhp-nancy.fr/.../chap2/titre3.html
45) *** Catalogul Pensiunilor Turistice şi Agroturistice ANTREC
46) *** Muzeul Bran - ghid, Braşov, 1982
47) *** Ghidul turistic şi comercial al zonei Bran – Moeciu
48) *** Ziarul Financiar nr. 103, luni 26 martie 2008
49) *** http://www.cimec.ro
50) ***http://www.funromtour.ro
51) ***www.Globesoft.com
52) ***http://www.statiunea-turistica-bran.ro
53) ***ziarul Romania Libera din data de 28 ianuarie 2008
115
CUPRINS
INTRODUCERE........................................................................................................................1
CAPITOLUL 1
SPAŢIUL RURAL ROMÂNESC............................................................................................3
1.1. Spaţiul rural – conţinut, sferă de cuprindere, caracteristici........................................3
1.2 Clasificarea zonelor rurale........................................................................................11
1.3. Funcţiile spaţiului rural.............................................................................................15
1.4. Laturile spaţiului rural românesc..............................................................................16
116
1.4.1 Latura istorică......................................................................................................16
1.4.2. Latura economică.................................................................................................21
1.4.3. Latura geografică.................................................................................................24
1.4.4. Latura etnologică..................................................................................................25
1.4.5. Latura sociologică şi culturală...........................................................................26
1.4.6. Latura ecologică...................................................................................................27
1.4.7. Latura demografică..............................................................................................28
CAPITOLUL 2
DEZVOLTAREA RURALĂ..................................................................................................30
2.1. Premise. Definiţii. Sferă de cuprindere..........................................................................30
2.2. Dezvoltarea rurală.....................................................................................................31
2.2.1. Conceptul de dezvoltare rurală durabilă..............................................................33
2.2.2. Premisele dezvoltării durabile..............................................................................37
2.2.3. Cele trei planuri ale dezvoltării durabile rurale...................................................42
2.3. Actorii dezvoltării rurale...........................................................................................48
2.3.1. Comunitatea..........................................................................................................48
2.3.2. Statul.....................................................................................................................52
2.3.3. Societatea civilă....................................................................................................52
2.4.Dezvoltarea rurală durabilă versus dezvoltarea rurală şi dezvoltarea multifuncţională 53
CAPITOLUL 3
ZONA BRAN-MOECIU PE PIAŢA TURISTICĂ RURALĂ DIN ROMÂNIA..............56
3.1 Particularităţile ofertei turistice din zona Bran-Moeciu..................................................56
3.3.1. Potenţialul turistic natural şi antropic...................................................................56
3.3.2 Baza tehnico-materială din zona Bran-Moeciu.......................................................58
3.2 Cererea şi consumul în zona Bran- Moeciu....................................................................65
3.2.1 Analiza cererii şi consumului turistic rural.............................................................65
3.2.2 Evaluarea sezonalităţii zonei turistice Bran – Moeciu............................................69
CAPITOLUL 4
POTENŢIALUL TURISTIC AL ZONEI TURISTICE BRAN.........................................71
4.1. Caracteristici geografice................................................................................................71
4.2. Scurt istoric....................................................................................................................72
4.3. Potenţialul turistic al comunei Bran...............................................................................79
4.3.1. Potenţialul natural..................................................................................................80
4.3.2 Potenţialul antropic.................................................................................................82
4.3.3.Obiective turistice....................................................................................................95
117
4.4. Prezentarea bazei tehnico-materiale a zonei Bran........................................................97
4.5. Evoluţia circulaţiei turistice în zona Bran-Moeciu......................................................102
CONCLUZII ŞI PROPUNERI............................................................................................107
BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................................111
118