TURISM LA MĂNĂSTIRILE DIN NORDUL OLTENIEI
1. Introducere
Materia de studiu şi încadrarea temei în materia respectivă
1.1. Importanţa turismului în Romania
1.2. Mănăstirile ca obiective turistice
(potenţialul lor turistic din diferite puncte de vedere:
1. istoric - ca părţi din istoria Romaniei
2. cultural - monumente ale artei romanesti - arhitectura,
pictura, obiecte de valoare
3. spiritual - oaze ale linistii sufletesti, locasuri de regasire a
echilibrului interior si de intalnire cu Dumnezeu
-(slujbele, cantarile, linistea, bunatatea si pacea
calugarilor, simplitatea in toate-imbracaminte, hrana, purtare, etc)
2. Manastirile din nordul Olteniei si potentialul lor turistic
2.1. Prezentare generala a mediului turistic din nordul Olteniei
(poziţionare geografica, flora, fauna, clima, obiective
turistice -nu numai manastiri-, etc)
2.2. Prezentare de ansamblu a manastirilor din nordul Olteniei
(poziţionare-munte, deal, campie;
încadrare istorică – cât de noi sau de vechi
sunt;
1
cât sunt de populate – număr de vieţuitori;
posibilităţi de cazare şi de hrănire a turiştilor.
3. Principalele manastiri din nordul Olteniei
4. Concluzii
1. INTRODUCERE
Turismul religios există de secole sub forma pelerinajului şi mai
păstrează unele trăsături ale acestuia, deşi a evoluat enorm.
Astăzi turismul religios implică din partea turiştilor un nivel de instruire şi
un grad de cultură ridicate care să permită aprecierea obiectivelor cultural-
religiose din punct de vedere al arhitecturii, construcţiei, valorii,
semnificaţiilor spirituale şi conţinutului de obiecte de artă. Se păstrează
încă pelerinajele determinate de tradiţiile religioase din diferite ţări
(pelerinajul obligatoriu la Mecca), sau cele legate de evenimente şi
manifestări specifice (moaşte de sfinţi, icoane făcătoare de minuni).
Turismul religios este un fenomen complex care se află în continuă
transformare şi diversificare, păstrându-si însă elementul de bază care l-a
consacrat: religia.
Turismul de factură religioasă apare în a II-a etapă a evoluţiei
turismului, numită etapa pseudo-turistică, ce coincide perioadei evului
mediu timpuriu si mijlociu pâna în epoca renaşterii. Pelerinajele religioase
se îndreptau spre Roma si Ierusalim pentru creştini, Meka şi Medina în
2
Arabia Saudita pentru musulmani, Lhasa şi sanctuarele din India si
Indochina pentru budişti, muntele Fuji pentru japonezi.
Turismul religios este acel tip de turism care are ca scop vizitarea
edificiilor religioase cu implicaţii de ordin spiritual.
Noţiunea de religios s-a dezvoltat de la înţelegerea motivaţiilor turiştilor.
Diferenţa dintre această formă de turism şi altele o constituie motivaţia
religioasă a turiştilor.
Formele de manifestare ale turismului religios sunt diverse:
-vizite la lăcaşurile sfinte;
-pelerinaje religioase;
-tabere religioase pentru tineret.
Taberele religioase pentru tineret se desfăşoară în toată lumea, în
perioada de vară. În cazul României, conform strategiei propuse prin
programul „Orizont 2025”, autorităţile vor sprijini bisericile de diferite
culte, în special pe cele care ajută tinerii cu probleme sociale. El poate fi
individual sau în grup organizat cum sunt pelerinajele si taberele religioase.
Se practică de catre o anumită categorie de persoane şi vizează atât
promovarea valorilor culturale, cât şi a celor spirituale. De aceea nu se
poate face o distincţie netă între turismul cultural, referindu-ne la vizitarea
edificiilor religioase, si turismul religios.
Spre exemplu, turiştii care merg la mănăstiri din curiozitate, din
nevoia de a cunoaşte locuri si lucruri noi, atraşi de frumuseţea lor prin artă,
prin faptul că sunt situate în locuri mai retrase, pitoreşti, dar şi prin viaţa
deosebită pe care o duc cei ce locuiesc în ele, în momentul întâlnirii cu
3
lăcaşul de cult, ei se transformă subit în pelerini: îşi schimbă vestimentaţia,
aprind o lumânare, se închină la icoane. Impactul a operat ceva în el.
Întâlnirea cu sacrul modifică motivaţia exterioară a călătoriei, vizitatorul
descoperind şi o motivaţie interioară, de alt ordin decât cel pur turistic.
Pornind de la noţiunea de turism cultural religios se poate vorbi de
două mari tendinţe de călătorii:
- Călătorie unifuncţională, care are un singur scop de natură religioasă. Un
exemplu foarte bun în cazul României sunt călătoriile religioase efectuate
la lăcaşuri cu icoane făcătoare de minuni: mănăstirea Neamţ, mănăstirea
Agapia, Sihastria sau Nicula. Participantul la acest gen de calatorie este
strictpelerinul.
- Călătorie plurifuncţională, care îmbină aspectele religioase ale călătoriei
cu cele strict culturale, şi care permit vizitarea unui număr mai mare de
obiective turistice. Atunci când elementul de atracţie pentru turişti se află
într-un monument sau alta formă a patrimoniului cultural de factură
religioasă, se poate vorbi de turism în spaţiu religios.
O altă tendinţă a ultimelor decenii ale secolului trecut este de a
petrece un sejur în apropierea unor lacaşe de cult renumite.
Astfel, multe ansambluri monahale şi-au realizat propriile case de oaspeţi
în care primesc un număr redus de credincioşi şi în care trebuie respectate
anumite norme pe durata şederii, pentru a nu perturba ordinea activităţii
monahale. Între turism si religie există nenumărate interacţiuni si
combinaţii pe baza relaţiei dintre locul sacru si motivaţia turistului.
Centrele de pelerinaj sunt mijloace moderne de promovare a
4
spiritualităţii şi culturii în contextul ecumenic local si internaţional.
Acestea au rolul de a dirija, coordona si controla procesul de organizare al
pelerinajelor. Acestea oferă o serie de servicii cum ar fi:
-excursii pentru creştini din ţară şi străinătate;
- pelerinaje pentru pelerini de alte confesiuni, în special din Europa
Occidentală;
- tururi de oraşe;
- expediţii şi tabere de studii;
- cazare în case de oaspeţi şi spaţii de primire ale bisericii, în România;
-consiliere pelerinaje;
-servicii de informare pentru turismul religios.
Se consideră că pelerinajul modern este un pact pe care industria turismului
l-a încheiat cu religia. Cei care susţin diferenţe fundamentale dintre turism
şi pelerinajul religios punctează disensiunile majore. Pelerinajul este văzut
ca o călătorie la locuri sfinte, întâlniri sau manifestări cu caracter religios.
După opiniile bisericii, pelerinajul nu vizează doar influenţarea pshicului
prin instalarea liniştii sufleteşti, împlinirea spirituală, ci consideră că o cale
de atingere a acestei stări este biciuirea fizicului. Călătoria în sine, la
locurile sfinte, ar trebui sa fie o penitenţă, o suferinţă necesară pentru
atingerea unui anumit nivel spiritual. Ca urmare confortul, relaxarea,
distracţia şi alte forme de distragere nu ar avea ce cauta în pelerinaj. Văzut
în felul acesta, pelerinajul are prea puţine puncte comune cu turismul.
Turismul având la bază o motivaţie religioasă este mult promovat de
agenţiile de turism, însă ne întrebăm dacă se poate desfăşura acest tip de
5
turism fără participarea reală a celor din „destinaţiile” vizate. De cele mai
multe ori, Biserica preferă să organizeze ea singură aceste pelerinaje,
grupul să fie însoţit de preot, care pe parcursul deplasării sa desfăşoare
activităţi specifice: rugăciuni, discuţii pe teme spirituale etc. În finalul unui
tur, făcut după „toate regulile Bisericii”, se acordă chiar un certificat ce
atestă acest lucru. În acest caz, activităţile colaterale sunt reduse la minim
iar noi ne întrebăm în ce măsură acest demers este turism.
Pe de altă parte însă, dintotdeauna turismul a fost considerat o formă de
călătorie sacră sau spirituală. Trebuie să pleci, să ieşi din mediul tău
obişnuit pentru a te regăsi. Călătoria cu orice scop înseamnă o desprindere,
o experimentare care influenţează şi de multe ori schimba.
Mănăstirile reprezintă cea mai importantă categorie a
monumentelor ce au suprevieţuit intemperiilor vremurilor, multe dintre ele
fiind adevărate oglinzi ale epocilor trecute. În jurul mănăstirilor s-a
dezvoltat atât viaţa religioasă a comunităţii cât şi cultura naţiunii. Ele mai
pot ilustra şi o dimensiune militară, multe dintre ele fiind adevărate cetăţi şi
jucând un rol activ în sistemul defensiv al ţării având în vedere restricţiile
impuse de dominaţia otomană mai ales după mijlocul secolului al XVI-lea.
Mănăstirile şi schiturile construite şi întreţinute de voievozi şi boieri,
înzestrate cu un bogat patrimoniu şi importante privilegii, sunt depozitare
ale unui bogat tezaur de cultură şi civilizaţie românească, o parte dintre
acestea conservându-l de-a lungul veacurilor. Mesajul istoric transpare din
picturile murale, din pomelnicele străvechi păstrate, obiectele de cult,
cărţile tipărite, monumentele funerare şi inscripţiile în piatră conservate,
6
dar şi din glorificarea victoriilor voievozilor care le-au clădit, o parte a
acestor monumente reprezentând un gest de mulţumire adus lui Dumnezeu
pentru ajutorul în lupte. Cunoaşterea şi valorificarea acestui important
patrimoniu naţional este necesară oricărui cercetător al istoriei şi culturii
acestei ţări.
1.2. Mănăstirile ca obiective turistice - potenţialul lor turistic din diferite puncte de vedere:
1. Istoric - ca părţi din istoria României
Aşa cum milenara Columnă a lui Traian, căreia i se alătură toate
marile descoperiri arheologice, constituie netăgăduite mărturii istorice sau
atestă geneza, vechimea şi permanenţa noastră pe locurile în care s-a
născut, s-a dezvoltat şi trăieşte poporul român, tot astfel urmele unor
biserici şi multe din mănăstirile noastre, întregesc străbunele dovezi care au
supravieţuit epocilor de cotropire şi pîrjoluri. Aceste mărturii au fost la
început din lemn, apoi (pe măsură ce furtunile venite din afară s-au mai
domolitşi românii au putut să le construiască mai temeinic),din lut ars şi
piatră, ele dobândind trăinicie odată cu rosturi mai compleze şi funcţii mai
creatoare .
Nici unul dintre istoricii de bună credinţă şi adevăraţii oameni de ştiinţă nu
mai contestă, între altele, faptul că începând cu primele secole ale
mileniului care se încheie unele din aşezările religioase, cele mînăstireşti
îndeosebi, şi-au înjghebat înăuntrul şi în preajma lor, largi vetre de trăire şi
creaţie, centre spirituale în devenire. În mînăstiri îşi ascut penele întâiii
7
caligrafi şi apar primele manuscrise şi podoabe grafice în aur sau xilografii
migălos gravate. Acolo între zidurile lor, la lumina soarelui sau la lumina
opaiţelor, se traduc şi ies de sub teascuri primele cărţi. Se ivesc nenumăraţi
zugravi şi iconari, precum şi o seamă de începători, dar pricepuţi,
constructori şi arhitecţi băştinaşi ale căror opere, în cea mai mare parte
refăcute, dăinuiesc până în zilele noastre. Pe bună dreptate, s-a putut atfel
spune că arta românească veche s-a concentrat în primul rând în arhitectură
şi în formele care o întregesc, construcţiile religioase depăşind de cele mai
multe ori pe cele de ordin militar – atât ca durată, cât şi ca valoare în sine.
Cât priveşte pe constructorii lor, aceste lăcaşuri din piatră şi cărămidă, au
fost – în marea lor majoritate – datorate unor voievozi sau domnitori, mai
puţin unor inşi înstăriţi, aria geografică în care monumentul este înălţat
fiind totdeauna legată de scaunul domnesc respectiv şi, uneori, chiar de
cealaltă parte a munţilor, tocmai din raţiunile păstrării acestei unităţi
româneşti, pururi trează în conştiinţa voievozilor noştri.
2. MĂNĂSTIRILE DIN NORDUL OLTENIEI ŞI POTENŢIALUL LOR
TURISTIC
2.1. Prezentare generală a mediului turistic din nordul Olteniei
(pozitionare geografica, flora, fauna, clima, obiective
turistice -nu numai manastiri-, etc)
Oltenia este străjuită în nord de Carpaţii Meridionali, iar în vest, sud şi
est de ape curgătoare: Dunăre, respectiv Oltul. Râul Jiu străbate regiunea în
direcţia nord-sud şi o împarte în două părţi aproape egale, în care relieful
8
uneia apre să se oglindească în cealaltă. Nordul Olteniei este muntos, fiind
prezente aici două masive: Parâng (la est de râul Jiu) şi Retezat-Godeanu
(la vest de râul Jiu). La sud de Carpaţi se află zona subcarpatică,
reprezentată printr-un şir de dealuri (Dealul Bran, Măgura Slătioarei,
Dealurile Gorjului, Dealul Bârzei) şi depresiuni (Novaci, Tismana, Târgu
Jiu). În nord-vest se află Podişul Mehedinţi, dealurile Coşuştei şi
depresiunea Severin. La sud de Subcarpaţi se află Podişul Getic, acesta
fiind divizat în Platformele: Strehaiei (la vest de râul Jiu; se subîmparte în
platformele Huşniţei şi Bălăciţa), Jiului (străbătută de Jiu) şi Olteţului(la
est de Jiu). În sudul Olteniei de află Câmpia Olteniei, care este de altfel cel
mai vestic sector al Câmpiei Române. Câmpia Olteniei este alcătuită de
Câmpiile Blahniţei şi Băileştilor (la vest de Jiu) şi Romanaţilor (la est de
Jiu). Cele mai importante râuri sunt: Olt (împreună cu afluenţii Lotru şi
Olteţ) , Jiu (împreună cu afluenţii Tismana, Motru, Amaradia şi Gilort),
Desnăţui, Drincea şi Cerna. Clima Olteniei este temperat-continentală, dar
cu influenţe mediteraneene.
Suprafaţa Olteniei este de 24.095 km². Cele mai importante oraşe
sunt: Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Târgu Jiu şi Râmnicu Vâlcea.
Oltenia este o zonă ideală pentru turism cultural şi religios, şi putem
aminti în primul rând Târgu Jiu, unde celebrul sculptor Constantin
Brâncuşi a realizat opere de artă cunoscute în întreaga lume: Coloana
Infinitului, Masa Tăcerii şi Poarta Sărutului.
9
Între principalele obiective religioase trebuie să amintim: Biserica
Horezu, construită de domnitorul Constantin Brâncoveanu, supranumit
"domnitorul aurului", la care se adaugă mănăstirile: Govora, Arnota,
Mănăstirea Dintr-un Lemn (construită dintr-un singur trunchi de stejar),
Mănăstirea Surpatele, Mănăstirea Cozia unde a fost înmormântat renumitul
domnitor Mircea Cel Batran, şi exemplele pot continua!.. Pe şoseaua de la
Târgu Jiu spre Drobeta-Turnu Severin merită a fi vizitate: frumoasa
mănăstire Tismana, grupul de peşteri de la Cloşani, ruinele vestitului pod
de peste Dunăre, construit de Apolodor din Damasc în anii 103-105 d.Hr.
din apropierea oraşului Drobeta-Turnu Severin, castrul si termele romane
din aceeaşi zonă de pe timpul domniei împăratului Hadrian şi complexul
hidroenergetic Porţile de Fier I de la graniţa cu Serbia. Din punct de vedere
balnear, zona este importantă pentru că aici se află staţiunile: Olăneşti,
Călimăneşti-Căciulata şi Govora, unde se fac multiple tratamente balneo-
climaterice, oferind în acelasi timp o şedere relaxantă şi confortabilă
turiştilor interesaţi.
Monumentele istorice din nordul Olteniei, obiectiv de interes national (poza 1)
Zona de nord a Olteniei a dat ţãrii, mari personalitãţi ale ştiinţei,
culturii; eroi ai neamului precum: Constantin Brâncuşi, Tudor
Vladimirescu, Tudor Arghezi, Nicolae Bãlcescu, Gheorghe Magheru,
Cristian Tell, Gheorghe Titeica, Constantin Odobleja, Ecaterina Teodoroiu,
Gheorghe Tãtãrãscu, Bibescu, Stirbei, Dincã Schileru, Grigore Damian.
Este o zonã cu un relief incantatory, cu peisaje mirifice. Ţinut binecuvântat
10
de Dumnezeu cu haruri si daruri deosebite care oferã bune şi mari
posibilitãţi pentru dezvoltarea turismului cultural, istoric, ecumenic,
ştiinţific.
Patrimoniul cultural imobil al zonei de nord a Olteniei, cuprinzândPatrimoniul cultural imobil al zonei de nord a Olteniei, cuprinzând
judeţele: Gorj, Mehedinţi şi Vâlcea, include, dupã criteriile de clasarejudeţele: Gorj, Mehedinţi şi Vâlcea, include, dupã criteriile de clasare
stabilite prin legea nr.422/2001, situri si monumente arheologice,stabilite prin legea nr.422/2001, situri si monumente arheologice,
monumente istorice, monumente de for public şi monumentemonumente istorice, monumente de for public şi monumente
comemorative. În lista monumentelor istorice din nordul Olteniei suntcomemorative. În lista monumentelor istorice din nordul Olteniei sunt
înscrise peste 1500 de monumente şi situri arheologice, acoperindînscrise peste 1500 de monumente şi situri arheologice, acoperind
paleoliticul inferior, neoliticul, epoca bronzului, a fierului, cultura dacicã şipaleoliticul inferior, neoliticul, epoca bronzului, a fierului, cultura dacicã şi
romanã, succedatã de cultura naţionalã. romanã, succedatã de cultura naţionalã.
Cele mai numeroase sunt monumente istorice de importanţã regionalã,Cele mai numeroase sunt monumente istorice de importanţã regionalã,
naţionalã şi universalã. naţionalã şi universalã.
Cea mai mare pondere o deţin obiectivele de cult care cuprind:Cea mai mare pondere o deţin obiectivele de cult care cuprind:
- Marile ansambluri monastice: Hurezi, Cozia, Arnota, Tismana, Bistriţa,- Marile ansambluri monastice: Hurezi, Cozia, Arnota, Tismana, Bistriţa,
Polovragi, Govora, Dintr-un Lemn, Frăsinei, Lainici, Strâmba, Turnu,Polovragi, Govora, Dintr-un Lemn, Frăsinei, Lainici, Strâmba, Turnu,
Surpatele, Gura Motrului.Surpatele, Gura Motrului.
- Alte mãnãstiri şi schituri: Crasna, Icoana, Logreşti, Cãrbuneşti, Dealu- Alte mãnãstiri şi schituri: Crasna, Icoana, Logreşti, Cãrbuneşti, Dealu
Mare, Ostrov, Cornetu, Dobrusca, Stânisoara, Brãdetu, Iezer, Pahomie,Mare, Ostrov, Cornetu, Dobrusca, Stânisoara, Brãdetu, Iezer, Pahomie,
Pãtrunsa, Schitul Topolniţei, Strehaia.Pãtrunsa, Schitul Topolniţei, Strehaia.
- Biserici de zid, ctitorii boiereşti, ale ierarhilor bisericii ortodoxe romane- Biserici de zid, ctitorii boiereşti, ale ierarhilor bisericii ortodoxe romane
(egumeni, mitropoliţi) sau ale comunitãţilor locale.(egumeni, mitropoliţi) sau ale comunitãţilor locale.
- Biserici din lemn, ctitorii episcopale sau egumeneşti, dar în principal ale- Biserici din lemn, ctitorii episcopale sau egumeneşti, dar în principal ale
comunitãţilor locale.comunitãţilor locale.
11
- O altã categorie este constituitã din construcţii civile grupate în cule,- O altã categorie este constituitã din construcţii civile grupate în cule,
conace, case boiereşti.conace, case boiereşti.
Construcţiile ce reprezintã arhitectura tradiţionalã a lemnului din Construcţiile ce reprezintã arhitectura tradiţionalã a lemnului din
nordul Olteniei sunt în mare mãsurã valorificate ştiinţific si expoziţional înnordul Olteniei sunt în mare mãsurã valorificate ştiinţific si expoziţional în
muzee ale satului (Curtişoara – Gorj şi Bujoreni – Vâlcea)muzee ale satului (Curtişoara – Gorj şi Bujoreni – Vâlcea)
Ca situri arheologice reprezentative pentru preistoria si istoria Ca situri arheologice reprezentative pentru preistoria si istoria
naţionale sunt de remarcat:naţionale sunt de remarcat:
-Peştera Cioarei – Borosteni – Peştisani – Gorj – cel mai vechi nivel -Peştera Cioarei – Borosteni – Peştisani – Gorj – cel mai vechi nivel
musterian;musterian;
- Peştera muierilor – Baia de Fier – Gorj – paleolitic superior- Peştera muierilor – Baia de Fier – Gorj – paleolitic superior
- Ruinele castrelor romane de la Bumbeşti – Jiu, ruinele Podului lui Traian,- Ruinele castrelor romane de la Bumbeşti – Jiu, ruinele Podului lui Traian,
Castrul Roman, Turnu din Tr. Severin, rezervaţiile de la Ocniţa (BuridavãCastrul Roman, Turnu din Tr. Severin, rezervaţiile de la Ocniţa (Buridavã
Dacicã), Stolniceni (Buridavã Romanã), Vâlcea etc.Dacicã), Stolniceni (Buridavã Romanã), Vâlcea etc.
- Siturile arheologice de la Svinita, Devesel, Simian – Mehedinti.- Siturile arheologice de la Svinita, Devesel, Simian – Mehedinti.
În zona de nord a Olteniei sunt zeci de monumente de for public În zona de nord a Olteniei sunt zeci de monumente de for public
protejate prin Legea monumentelor istorice între care este de remarcatprotejate prin Legea monumentelor istorice între care este de remarcat
Ansamblul monumental Calea Eroilor cu piesele sale componente: ColoanaAnsamblul monumental Calea Eroilor cu piesele sale componente: Coloana
recunoştiinţei fãrã sfârsit, Poarta sãrutului, Masa tãcerii şi Aleea scaunelor.recunoştiinţei fãrã sfârsit, Poarta sãrutului, Masa tãcerii şi Aleea scaunelor.
Numeroase obiective (monumente) se încadreazã în capitolul “case Numeroase obiective (monumente) se încadreazã în capitolul “case
memoriale şi monumente funerare”. Mai cunoscute sunt: Casa Memorialãmemoriale şi monumente funerare”. Mai cunoscute sunt: Casa Memorialã
Constantin Brâncuşi de la Hobiţa – Peştişani Gorj, Casa memorialãConstantin Brâncuşi de la Hobiţa – Peştişani Gorj, Casa memorialã
Ecaterina Teodoroiu din Tg. Jiu, Casa memorialã Tudor Vladimirescu –Ecaterina Teodoroiu din Tg. Jiu, Casa memorialã Tudor Vladimirescu –
Vladimir Gorj, Casa memorialã Gh. Anghel – 1895 – Drobeta Tr. Severin,Vladimir Gorj, Casa memorialã Gh. Anghel – 1895 – Drobeta Tr. Severin,
Conacul Bãlceştilor şi Memorialul Nicolae Bãlcescu – comuna N. BãlcescuConacul Bãlceştilor şi Memorialul Nicolae Bãlcescu – comuna N. Bãlcescu
12
– Vâlcea.– Vâlcea.
În nordul Olteniei îşi dorm somnul de veci mari fãuritori de istorie a În nordul Olteniei îşi dorm somnul de veci mari fãuritori de istorie a
neamului românesc, mari ctitori de ţarã: Mircea cel Bãtrân, Matei Basarab,neamului românesc, mari ctitori de ţarã: Mircea cel Bãtrân, Matei Basarab,
Constantin Brâncoveanu, Ecaterina Teodoroiu etc.Constantin Brâncoveanu, Ecaterina Teodoroiu etc.
2.2. Prezentare de ansamblu a mănăstirilor din nordul Olteniei
MĂNĂSTIREA LAINICI – JUDEŢUL GORJ –
„un sfânt lăcaş zidit cu dragoste şi jertfe, plin de har
duhovnicesc, unde veacuri de-a rândul a fost cinstită şi
apărată Dreapta Credinţă!”- (poza 2)
Mănăstirea Lainici este aşezată pe mirificul Defileu al Văii Jiului la
32Km depărtare de Târgu-jiu şi 25Km de Petroşani. Este liantul
credincioşilor din Oltenia cu cei din Ardeal şi face parte jurisdicţional, din
Arhiepiscopia Craiovei, fiind cea mai nare mânăstire de călugări din acestă
eparhie.
În marea sa milă faţă de poporul român, Dumnezeu l-a trimis în
secolul al XIV-lea în Ţara Românească pe Sfântul Nicodim cel Sfinţit de la
Tismana, pentru a da un suflu nou Bisericii, a o reînvia şi organiza. Astfel
Sfântul Nicodim a ctitorit o mulţime de mânăstiri la poalele Carpaţilor, ce
au constituit adevăraţi piloni de susţinere ai Ortodoxiei şi românismului,
deoarece din secolul al XIII-lea începuse deja invazia de catolicizare a
Ardealului de către Biserica Catolică.
13
Cronica rimată de la Mânăstirea Prislop arată că Sfântul Nicodim s-
a aşezat într-o peşteră pe Valea Jiului ”la Surduc”lângă mânăstirea Lainici.
(poza 3 si 4)
Marea prigoană împotriva ortodoxiei româneşti, declanşată peste
toată Transilvania între 1750-1765,de apocaliptica împărăteasă a imperiului
austro-ungar, Maria Tereza a ajuns până la Mânăstirea Lainici. Aşa cum
dovedesc documentele vremii, generalul Bukow a distrus peste 300 de
biserici şi mânăstiri ortodoxe, printre care şi Mânăstirea Lainici, care era
situată la câţiva kilometri de graniţa cu Imperiul Austro-Ungar.
În 1784, Schimonahul Atanasie este trimis de la Tismana pentru a
reînvia Mânăstirea Lainici, unde adună din nou o obşte de 30 de monahi.
După moartea sa, între 1810-1817, câţiva boieri din Târgu-jiu: Nicolae
Brăiloiu, Răducanu Mărdănescu, Stanca Măldărescu şi Iosif Fărcăşescu,
din Fărcăşeştii Gorjului, au construit actuala biserică din zid a Mânăstirii
Lainici, care a fost sfinţită de către Episcopul Galaction al Râmnicului cu
hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”.
În Mânăstirea Lainici a stat ascuns Tudor Vladimirescu deghizat în
călugăr, deoarece era urmărit de turci pentru că luptase împotriva lor în
războiul ruso-turc dintre anii 1806-1812. de aceea, în 1817 Mânăstirea a
avut de suferit, fiind devastată de turci, călugării au fost alungaţi, iar lui
Maxim monahul i s-a tăiat capul.
După mai-sus numitul Schimnic Atanasie care a fost stareţ la
Lainici, este vrednic de amintit marele stareţ-„Luceafărul Lainiciului”-cum
14
este numit de Sfântul Calinic de la Cernica, Cuviosul Irodion Ionescu,
stareţ în Mânăstirea Lainici între 1854-1900, cu intermitenţe.
Primul război mondial, între 1916-1918, a fost nemilos faţă de
Mânăstirea Lainici, distrugând-o complet; trupele germane au au intrat cu
caii chiar şi în biserică, făcând focul în ea şi profanând-o peste măsură.
Până azi se mai păstrează scrijelite pe pereţii din altarnumele unor soldaţi şi
ofiţeri care au dormitacolo şi au profanat biserica. Au fost furate de către
soldaţii germani toate odoarele de preţ, inclusiv clopotele. Arhiva
mânăstirii, care era de 16 metrii liniari, a fost arsă, precum dovedesc
documentele vremii. Cimitirul a fosr devastat şi profanat, toate crucile fiind
smulse şi călcate în picioare. După război nu se mai cunoşteau mormintele,
ce au rămas neidentificate până astăzi.
În 1929 a fost trimis de la mânăstirea Frăsinei un grup de 6 monahi,
avându-l stareţ pe Cuviosul Visarion Toia, care au ridicat din ruine
Mânăstirea, construind clădirile necesare şi introducând viaţa de obşte cu
un regim ascetic sever, întocmai ca la Mânăstirea Frăsinei. Datorită
seriozităţii, disciplinei duhovniceşti şi slujbelor care se săvârşeau aici,
Mânăstirea devine tot mai căutată de numeroşi credincioşi din împrejurimi.
După 1947, când vine la conducere regimul comunist, Mânăstirea Lainici
este lovită iarăşi fără milă. În această perioadă începe construirea căii ferate
Bumbeşti-Livezeni, precum şi modernizarea Drumului Naţional, pe aceeaşi
distanţă. Muncitorii care au executat aceste lucrări au devastat şi au afectat
viaţa bisericească din mânăstire asemenea unor invadatori păgâni, ocupând
toate terenurile mânăstirii şi amplasând aici barăci. Prin astfel de cruzimi a
15
trecut mânăstirea Lainici până in 1957, când toţi aceia care au ocupat
abuziv cea mai mare parte a spaţiilor mânăstirii au părăsit, cu mare greutate
acest loc.
În 1961 Mânăstirea Lainici este desfiinţată ca mânăstire
independentă, rămânând cu titlul de „casă de oaspeţi”. Până în 1970 uşile
bisericii au fost închise cu lacătul, nemaipermiţându-se să se facă slujbe
decât numai în unele Duminici şi sărbători religioase. În 1975 a venit ca
stareţ P.C. Arhim. Caliopie Georgescu, care a început să mai facă unele
îmbunătăţiri în viaţa mânăstirii,favorizat fiind şi de politica vremii, care
părea să fie mai blândă şi mai omenoasă. Astfel, după 1983, datorită
novicilor care au început să se înmulţească, introduce din nou rânduielile
ascetice monahiceşti, respectiv slujbele de la miezul nopţii şi nemâncarea
de carne în obşte, lucru ce a dus la o viaţă duhovnicească mai bună.
În iulie 1990 s-a pus piatra de temelie pentru noua biserică-
catedrală, de către Înalt Prea Sfinţitul Nestor al Olteniei. Biserica a fost
începută, proiectată schematic şi construită până la stadiul structurii de
rezistenţă de către Ing. Ioan Selejan, actulmente Prea Sfinţitul Episcop al
Covasnei şi Harghitei. (poza 5)
Noua biserică-catedrală din Mânăstirea Lainici este inedită prin
planul său arhitectonic, cuprinzând două biserici suprapuse. Acest lucru a
fost impus pe de o parte de planul fizic al terenului, în pantă, acesta creând
necesitatea unui subsol. Pe de altă parte, precum se cunoaşte, Istoria
Bisericii Creştine până în zilele noastre a cunoscut două perioade
fundamentale: prima perioadă de la anul 1 până la anul 313, respectiv până
16
la Edictul de la Milano al Împăratului Constantin cel Mare, perioada
bisericii din Catacombe, în care s-a vărsat cel mai mult sânge şi au murit
milioane de mucenici pentru Hristos, acesta fiind fundamentul şi temelia
Bisericii Creştine; şi a doua perioadă, de la anul 313 până în zilele noastre.
(poza 6)
Asemeni împărţirii Istoriei creştine în aceste două perioade
fundamentale, tot astfel s-a împărţit şi planul arhitectonic al Noii Biserici.
Însă aspectul cel mai inedit al acestei biserici este tematica iconografică,
care se intenţionează, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se realizeze. Astfel,
biserica de la subsol va fii destinată Bisericii din Catacombe, pictându-se
viaţa creştinilor de la anul 1 până la anul 313, reprezentându-se majoritatea
Sfinţilor şi martirajelor cunoscute din istoria Bisericii şi din Sfânta
Tradiţie. În pictura bisericii de deasupra, se vor marca cele mai importante
momente din istoria bisericii creştine, cu cei mai peprezentativi Sfinţi din
toată lumea şi din toate timpurile. În prezent, în Mânăstirea Lainici sunt 35
de supravieţuitori.
În biserica cea nou construită se află încă din vara anului trecut
icoana Maicii Domnului "Grabnic Ascultătoare", unicat în ţara noastră,
adusă tocmai de la Muntele Athos. Icoana este neobişnuită prin
dimensiunile sale, fiind pictată pe lemn de şantal şi acoperită cu o mantie
grea de argint aurit. Icoana este făcătoare de minuni. (poza 7)
Pentru clopotniţa mânăstirii, vieţuitorii au achiziţionat cinci clopote
acţionate electric. (poza 8)
17
În faţa altarului, o casetă aurită revarsă puterea multor sfinţi ai Răsăritului,
cu prezenţa unică în România, printre care: Sfinţii Ignatie Briancianinov,
Serafim de Sarov ori Dimitrie al Rostovului. Loc de pelerinaj al românilor
din toată ţara, Mănăstirea Lainici este supranumită "mireasa din defileu" -
defileul Jiului. Mănăstirea Lainici a primit această denumire datorită
faţadei sale de un alb puternic. (poza 9)
Hramul bisericii mari este Izvorul Tămăduirii, iar de Mânăstirea Lainici
aparţine şi Schitul Locurele, ce se află la o distanţă de aproximativ cinci
kilometri de Mănăstirea Lainici, iar aici se poate ajunge doar pe un drum
forestier. Aflat într-o poiană largă, la o altitudine de aproape 800 de metri,
a luat fiinţă în 1852.
MĂNĂSTIREA TISMANA – JUDEŢUL GORJ
(Poza 10)
Mănăstirea Tismana este cel mai vechi aşezământ monahal din Ţara
Românească, având un rol primordial în mentinerea credinţei ortodoxe de-a
lungul a peste şase sute de ani. Ea reprezintă un monument de reculegere şi
închinăciune, de cinstire a credinţei noastre strămoşeşti, un edificiu de prea
frumoasă artă străveche, dar şi de apărare al Olteniei, de înalt patriotism.
La Mănăstirea Tismana se poate ajunge pe mai multe drumuri: ori
dinspre Dunăre, din Drobeta Turnu-Severin prin Poarta Motrului, pe DN
67 până la Apa Neagră şi 67D până la Tismana; ori dinspre Craiova: pe
Valea Motrului până la Motru pe DN 67A şi 67 până la Târgu Jiu sau pe
18
Valea Jiului până la Târgu Jiu pe DN 66 şi apoi pe 67 D până la Tismana,
circa 40 kilometri.
Venind spre Tismana, pe oricare din aceste drumuri se poate vizita
o serie întreagă de valori spirituale din această zonă a ţării.
Pe traseul Drobeta Turnu-Severin –Motru –Apa Neagră – Tismana
se pot admira câteva localităţi mehedinţene de o rară frumuseţe: Halânga,
Malovăţ, Cocorova, Ciovârnăşani, Broşteni, Motru, Glogova, Negoieşti,
Apa Neagră. De aici, abătându-ne puţin din drum, putem ajunge prin Baia
de Aramă la Ponoare, sat în vecinătatea căruia se află monumente ale
naturii de mare importanţă turistică: Podul lui Dumnezeu, Peştera
Ponoarelor, Cheile Bulba, Peştera Bulba şi rezervaţia naturală de liliac
sălbatic ( Syringa vulgaris). Tot din Apa Neagră se poate ajunge la Padeş,
unde este monumentul lui Tudor Vladimirescu şi al Proclamaţiei, la Cheile
Sohodolului, Peşterile Sohodolului, Muierii şi Topliţei. În spre Tismana
întâlnim localităţile Celei şi Isvarna – zonă de carst calcaros cu puternice
izbucuri, cu izvoare vaucluziene.
De la Târgu Jiu îndreptându-se spre Tismana putem poposi în
localitatea Bârseşti, în apropierea căreia, înspre nord, la 15 km şi respectiv
18 km se aflăsatele Vălari şi Vaidei, cu valori etnice deosebite în domeniul
sculpturii şi arhitecturii populare, cât şi frumuseţi peisagistice aparte:
Cascada Vai de Ei şi Cheile Şuşiţei.
Localitatea Arcani (vechea Arquina) este socotită “ satul celor o
mie de pive de bătut dimia” menţionată în acte străvechi de Sigismund al
19
Ungariei şi Iancu de Hunedoara; azi este un centru folcloric cu un inedit
muzeu etnografic.
Runcu – alt centru etnografic distinct, loc de nedeie tradiţională,
zonă de castani comestibili( Castanea sativa) este şi poarta spre Cheile
Runcului şi Sohodolului.
Peştişani, altă localitate, de unde se formează în stânga drumul
spre Hobiţa – care a zămislit geniul Brâncuşi, maestrul sculpturii moderne,
autorul Căii Eroilor din Târgu Jiu ( Masa Tăcerii, Aleea Scaunelor, Poarta
Sărutului, Coloana Infinitului), iar în dreapta localitatea Broşteni, unde se
găseşte o staţiune arheologică având aşezări omeneşti din paleoliticul
mijlociu şi neolitic.(poza 11, 12 şi 13)
Străbătând Comuna Tismana, în capătul ei, ni se înfăţişează într-
un peisaj fermecător - Mănăstirea Tismana - , asemenea unui castel
medieval cu bastioane la colţuri. Ea este aşezată pe vârf de stâncă pe
muntele Stârmina, înconjurată de culmi împădurite şi stâncoase, lânga gura
întunecată a Peşterii Sfântului Nicodim şi de sub ale cărei ziduri ţâşneşte
apa, rostogolindu-se în cascadă, cu o cădere de circa 40 m în râul Tismana.
(poza 14)
În străbuna cetate a Mănăstirii Tismana se putea intra numai în partea de
vest, ăn rest era fortificată natural cu râpe destul de înalte şi inaccesibile.
De jur-mprejur incinta era înconjurată de ziduri groase de piatră. Ori de
căte ori cetatea era atacată, era deteriorat zidul de la intrare.
20
Marele savant al neamului, Nicolae Iorga, colindând patru ani ţara
în lung şi-n lat (1902-1906), scrie despre Mănăstirea Tismana, în „Sate şi
mânăstiri”, fascinat de frumuseţea şi imensitatea pădurilor înconjurătoare:
”...e însăşi mai înecată, în păduri uriaşe decât orice altă mânăstire a
noastră” şi că „...a venit în ţară acest călugăr sârbesc ca să întemeieze
după normele de bună rânduială din Athos viaţa călugărească a
românilor...şi aşa...clădi el, în acest colţ de raiu, unde vara e strălucită şi
iarna foarte blândă, cea dintâiu mânăstire mare pe pământul românesc,
cea dintâiu durată în zid: Tismana”.
Păşind pe poarta mânăstirii eşti cuprins de respect şi admiraţie
pentru gloria strămoşilor noştri evlavioşi. Sufletul îţi este copleşit de
amintiri istorice şi păşeşti cu vie emoţie pământul, pe care de-a lungul a
peste şase secole l-au călcat străbunii: Sfântul Nicodim, voievozii,
doamnele şi domniţele, înalte feţe bisericeşti, cuvioşi părinţi, boieri, regele
României, mari scriitori, istorici şi multele milioane de credincioşi ce şi-au
plecat genunchiiîn această veche lavră, monument de cinstire superlativă a
credinţei şi patriotismului înaintaşilor noştri, socotită ca o inimă de taină a
Olteniei. Îmbogăţiţi cu atâtea repere sufleteşti şi turistice ne umplem inima
de umilinţă şi se deşteaptă în noi sentimentul că aparţinem şirului unui
pelerinaj adânc românesc, nesfârşit şi veşnic.
„Iată cea mai veche şi cea mai măreaţă din toate
mănăstirile de peste Olt” Grigore Alexandrescu
„...măreţ cuib al Basarabilor”
George Coşbuc
21
Mănăstirea Tismana a fost un loc de apărare, fortificat, din cele mai vechi
timpuri. Vechimea mânăstirii este atestată documentar printr-un hrisov din
anul 1385, octombrie 3, prin care domnitorul Dan I Basarab întăreşte
stăpânirea mănăstirii peste mai multe sate, între care şi Tismana. Locuitorii
satului Tismana erau scutiţi „de bir, de galeată, de dijmă, de groştină, de
haiduci, de dorobanţi, de cătane, pentru că au fost iertat satul Tismana de
mai dinainte vreme de Radu Vodă” şi aceasta cu obligaţia de a face pază
acestei mănăstiri.
Poziţia strategică a mănăstirii, cât şi o serie de documente vechi
ce o mărturisesc, ne îndreptăţeşte să afirmăm de existenţa Tismanei ca
oraş, scaun de judecată, reşedinţă a banilor de Jiu, cetate şi mare târg.
În anul 1970 a început la Mănăstirea Tismana o serie de lucrări
arheologice, în mai multe etape, rezultatul cel mai preţios fiind: aflarea, la
cca 4m spre nord de absida laterală a bisericii mari, unei temelii de locaş de
cult, în plan trilobat, construit din bolovani de râu şi cărămidă română
smălţuită, la adâncimea de 1,4m.
Toponimul geto-dacic „tismena” înseamnă „cetate, loc fortificat cu ziduri”.
Mănăstirea Tismana, bogat tezaur de istorie, artă şi sfinţenie, a
apărut pe teritoriul ţării noastre cam in acelas timp cu întemeierea
Principatelor Române. Ea este ctitorie a primilor domnitori români
Basarabi, după îndemnul şi străduinţa Cuviosului Nicodim.
La mănăstirea Tismana s-au păstrat cele mai vechi documente,
începând cu secolul al XIV – lea, de mare importanţă, care au pus temelie
sigură istoriografiei române, atât pentru începuturile ei, cât şi pentru şirul
22
domnitorilor. Aici a fost cea dintâi şcoală din ţară de călugări învăţaţi, din
care se recrutau viitorii episcopi şi mitropoliţi, diacii pentru cancelariile
domneşti şi boiereşti; aici se formau caligrafii şi traducătorii de cărţi şi
manuscrise, şcoală după modelul celor din muntele Athos.
La Mănăstirea Tismana, Cuviosul Nicodim a întemeiat vestita
şcoală de caligrafi şă copisti de cărţi bisericeşti, în diverse limbi, prima
şcoală de acest fel din ţară. El însuşi a caligrafiat şi miniat un
Tetraevanghel, pe pergament, în limba slavonă, pe care l-a terminat în anul
1405 şi pe care l-a ferecat cu coperţi de argint auriu măiestrit lucrate, o
capodoperă a epocii. Este cea mai veche carte datată din Ţara Românească,
cu cea mai veche ferecătură şi se află la Muzeul Naţional de Istorie din
Bucureşti.
Mănăstirea Tismana fiind una din cele mai vechi şi mai mari
ctitorii domneşti, încă de la început a fost înzestrată cu 4 sate, bălţi, livezi
de nuci, etc, iar domeniile mănăstirii se bucurau de privilegiul imunităţii,
acordat de domnitor. La fiecareschimbare de domn, mănăstirea obţinea o
nouă confirmare a stăpînirilor sale, cît şi privilegiul imunităţii.
De la înfiinţarea primei mănăstiri în Ţara Românească din zid, de
către Cuviosul Nicodim, Vodiţa, şi până la sfârşitul secolului al XIV-lea,
pe tot cuprinsul ţării se aflau peste 20 de mănăstiri de piatră, înzestrate cu
orânduieli bine stabilite şi cu daruri mari de la Domni, boieri şi credincioşi,
fapte arătate în hrisoavele şi documentele vremii.s-a spus că această
uimitoare înflorire a monahismului a contribuit la impulsul creator ce l-a
dat Sfântul Nicodim cu ucenicii săi.
23
Călugării, urmaşii Sfântului Nicodom au scris adevărata istorie a
Mănăstirii Tismana, cea nevăzută, care a fost scrisă cu lacrimile şi
nevoinţele lor, numai de ei ştiute.
Biserica mare a Mănăstirii Tismana, cu hramul „Adormirea
Maicii Domnului” este ctitorie a Sfântului Nicodim şi a lui Radu I
Voievod, care a murit înainte de a se desăvârşii lucrarea şi mănăstirea a
fost terminată de fiii acestuia, Dan I şi Mircea cel Bătrân.
Biserica, zidită direct pe stâncă, susţinută de contraforţi şi de
pridvorul ce ănconjoară pronaosul şi o parte din din naos, precum şi
tencuiala grooasă de 3 cm, de o duritate rar întâlnită, au asigurat bisericii
sprijin şi rezistenţă. Ea este construită în stil bizantin, plan triconic, cu trei
turle pe naos, pronaos şi pridvor. Pridvorul avea câte o cameră închisă la
nord şi la sud, cu ferestre înguste, crenelate, ceea ce demonstrează că avem
de a face cu un plan destul de complicat, nemaiîntâlnit în Ţara
Românească.
Tezaurul Mănăstirii Tismana fost neasemuit de mare, dar
stricăciunile aduse mănăstirii de-a lungul veacurilor a făcut să se piardă.
Renumele acestei mănăstiri, vistieria şi intensele domenii din Ţara
Românească şi Ardeal, de peste munţi şi Dunăre (10 sate în Serbia), odoare
de aur şi argint, pietre preţioase, veşminte din stofe scumpe, 80 de sate, vii,
moară, vămi, eleşteu, păduri cu tisă şi castani comestibili, bibliotecă,
ateliere de caligrafie renumite, cât şi pelerinajele credincioşilor la moaştele
Sfântului Nicodim, au făcut din Mănăstirea Tismana un centru religios
foarte căutat din ţară şi din străinătate.
24
Mănăstirea Tismana, veche aşezare monahală şi de mare
importanşă strategică în istoria neamului, a fost locul de organizare a luptei
pentru întronarea „legii dreptăţii” în Ţara Românească- Revoluţia de le
1821, condusă de Tudor Vladimirescu.
Începând cu anul 1949, a fost transformată în chinovie de maici,
care duc viaţă de obşte, împletind munca cu rugăciunea. Slujbele se
săvârşesc după tipicul tradiţional bisericesc: Sfânta Liturghie în fiecare zi,
Vecernia seara şi Miezonoptica şă Utrenia la miezul nopţii; slujbele
Sfântului Maslu se oficiază vinerea.
În prezent mănăstirea are 60 de vieţuitoare, dintre care şase stau la
schiturile mănăstirii. Stareţă de peste 40 de ani este Stavrofora Ierusalima
Gligor, sub a cărei păstorire Mănăstirea Tismana a cunoscut multe şi
importante înnoiri.
Pe muntele din faţa mănăstirii, numit Cioclovina (în limba turcă
înseamnă: cioc-mult şi lovin- vânat), într-un frumos peisaj subcarpatic se
află cele două schituri: Cioclovina de Sus şi Cioclovina de Sus. Avântându-
ne cale de 5 km de urcuş prin pădure, pe cărări de munte încântătoare,
ajungem la prima Sihăstrie a Tismanei – Scitul Cioclovina de Jos, amintită
documentar încă din anul 1715 de doi egumeni din obştea Tismanei:
Nicodim şi atanasie, ajutaşi material de Stanca Glogoveanu, după cum
menţionează pisania. Schitul cu hramul „Sfinşii Voievozi” s-a bucurat de
daruri din partea domnitorului Brăncoveanu şi a lui Radu Ştirbei. După
încă 3 km de urcuş, pe cărări marcate prin păduri de fag, castani
comestibili şi brazi, până la Schitul Cioclovina de Sus, cu hramul
25
„Schimbarea la Faţă”, efortul ne este răsplătit de frumuseţea peisajului şi a
acestei ctitorii. Pusă direct pe stâncă, în vârf de munte, biserica fiinţează
din anul 1714, ctitor fiind acelaşi egumen Nicodim, ajutat de jupân Pătru
Obedeanu, mare serdar.
Mănăstirea Tismana a fost şi rămâne cea mai veche vatră de
cultură, un uriaş muzeu al trecutului, un sanctuar pentru marile arderi
umane ale prezentului şi o fereastră deschisă spre aspiraţiile viitorului.
MĂNĂSTIREA POLOVRAGI - JUDEŢUL GORJ
(Poza 15)
Sfânta Mănăstire Polovragi este aşezată într-un cadru pitoresc la
poalele muntelui Piatra Polovragilor, în vecinătatea Cheilor Olteţului, pe
raza comunei Polovragi din judeţul Gorj, localitate de la care şi.a luat şi
numele, la această vecge vatră de spiritualitate ortodoxă românească se
ajunge din drumul naţional ce face legătura între oraşele Târgu Jiu şi
Râmnicu Vâlcea.
Vechimea mănăstirii a fost stabilită, în urma cercetărilor istorice,
în jurul anului 1505, fiind ctitoria lui Radu şi Pătru, fii lui Danciu Zamona.
Al doilea ctitor al Mănăstirii Polovragi este Danciu Pârâianul care
a zidit actuala biserică pe vechile temelii. Aşa se face că prima atestare
documentară a mănăstirii datează dintr-un hrisov din 6 iulie 1648, emis de
domnitorul Matei Basarab, prin care se confirmă aşezământului monahal
satul satul cu acelaşi nume dăruit de ctitor. Fiind închinată de acesta
26
Sfântului Mormânt, mănăstirea cunoaşte o perioadă de degradare până în
vremea domnitorului Constantin Brâncoveanu care o răscumpără şi o
restaurează în anul 1703, el devenind astfel cel de-al treilea ctitor. La
Polovragi se află una dintre cele mai frumoase şi mai bine păstrate picturi
din perioada brâncovenească.
Accesul în mănăstire se face printr-o poartă monumentală
realizată în lemn de stejar în anii 80 ai secolului trecut, iar aleea cu brazi te
conduce în chip liniştitor către întâlnirea cu Dumnezeu şi istoria neamului.
Complexul mănăstiresc de la Polovragi are formă de cetate în
centru aflându-se biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”.
Aceasta este zidită în stil bizantin, având formă trilobată realizată
într-o simetrie proporţionată.
În incinta cetăţii se pătrunde printr-o poartă masivă deasupra
căreia se înalţă o clopotniţă ridicată în timpul lui Constantin Brâncoveanu.
O încântare a privirii pelerinilor o reprezintă latura de vest
datorită arhitecturii sale ci iz brâncovenesc, cu foişoare şi cerdace
împodobite cu flori de o frumuseţe rară, precumşi cismeaua cu foişor de pe
latura de nord.
Tot pe latura de nord se află biserica bolniţă a mănăstirii cu hramul Sfântul
Ierarh Nicolae, construită în 1732 de egumenul Lavrentie. Biserica are
formă de corabie fiind formată din două spaţii cu destinaţii precise, unul
fiind biserica propriu-zisă, iar celălalt fiind folosit la începuturi pentru
adăpostirea celor bolnavi.
27
Mănăstirea Polovragi deţine o bogată colecţie de obiecte bisericeşti
expuse într-un muzeu ce poate fi vizitat de pelerini. Aici se află icoane şi
cărţi de o inestimabilă valoare pentru istoria şi cultura poporului nostru.
De la începuturile sale şi pănă în 1968 în Mănăstirea Polovragi au
vieţuit călugări. Începând din acest an aici s-a aşezat o obşte de maici fiind
organizate pe principiul „roagă-te şi munceşte”. Reuşind în scurt timp, dar
cu eforturi deosebite să restaureze întregul complex mănăstiresc, maicile de
la Polovragi sunt cunoscute pentru evlavia, hărnicia, seriozitatea şi
ospitalitatea lor creştinească. Sub conducerea maicii stavrofore Evghenia
Vaida, stareţa mănăstirii, maicile săvârşesc slulbee după pravila monahală,
iar munca o desfăşoară în atelierele şi gospodăria mănăstirii.
Pentru vechimea ei seculară, dar mai ales pentru importanţa sa
actuală în păstrarea credinţei ortodoxe a neamului nostru, Mănăstirea
Polovragi constituie un loc privilegiat pentru căutătorii de istorie, cultură,
linişte sufletească şi meditaţie religioasă.
MĂNĂSTIREA SFÂNTUL IOAN BOTEZĂTORUL -
CĂMĂRĂŞEASCA
Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul Cămărăşeasca este aşezată pe
malul drpt al răului Gilort şi este situatăla 1,4 km N-E de oraşul Tg.
Cărbuneşti. Biserica Mănăstirii este ridicată în 1780 de către Polcovnicul
Mihail Colţescu în timpul voievodului Alexandru Ipsilanti, după cum ne
spune pisania ce este aşezată deasupra uşii de intrare, din pridvorul
bisericii. Cu ajutorul Sfintei şi de viaşă făsătoare Treimi, ziditus-a din
28
temelie, cu toată cheltuiala şi osărdia dumnealui, această Sfântă şi
Dumnezeiască Biserică, unde se prăznuieşte hramul Sf. Ioan Botezătorul şi
a Sf. Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtor de mir.
Fiul dumnealui, Mihalache Colţescu, cu soţia lui Luxa, maica
CATRINA Colţescu şi cumnata dumnealui Roxandra, în zilele înaltului
Impărat Nicolae Polcovnici, leat 1831, zugrăvit-au pe Polcovnicul Mihail
Colţescu cu soţia dumnealui (Matei zugrav şi Gheorghe calfă).
Masivitatea construcţiei (zidurile având o grosime de un metru),
cămăruţele din turla de lângă clopotniţă, din care una pentru locuit (cu
cuptor şi vatră de gătit), iar cealaltă pentru păstrat proviziile, crenelurile
pentru tragere şi scara din zidul nordic al pronaosului, fac din
aceastăbiserică o mică fortăreaţă, care exprimă viaţa zbuciumată a acelor
vremuri.
Biserica este construită în formă de corabie, din zid masiv de
cărămidă, având pronaosul despărţit de naos, pridvorul fiind aşezat pe
stâlpi ornamentali din piatră, în stil brâncovenesc, cu arcade în formă de
semicerc. Are o singură turlă aşezată deasupra pronaosului, fiind o
caracteristică a sfârşitului de secol al XVII-lea.
Biserica este împrejmuită cu ziduri de apărare făcute cu piatră de râu.
A fost înzestrată de către boieri cu cărţi şi obiecte de cult, dar furate de-a
lungul timpului. Ea a servit întotdeauna ca loc de refugiu al boierilor atunci
când erau atacaţi de turci şi haiduci. Slujitori ai bisericii nu se cunosc.
29
În anul 1920 este vizitată de marele istoric Nicolae Iorga şi datorită
deosebitului tezaur artistic (care-i dă frumuseţea şi importanţa pe plan
naţional), a fost declarată monument istoric.
Toma Cămărăşescu (fiul ultimului urmaş al ctitorului, Anica
Colţescu, născută în 1850, căsătorită cu Iorgu Cămărăşescu), om de mare
cultură, prefect al judeţului Gorj între anii 1880-1916, face reparaţii
bisericii şi o înzestrează cu obiecte de cult de mare valoare. Toma moare în
1916, urmaşii lui fiind Ana şi Nissa Cămarăşescu.
Nissa Cămărăşescu, sef al străjerilor din România în timpul Regelui
Carol al II-lea, se străduieşte, în 1929, să acopere din nou cu şită biserica şi
reface zidurile de împrejmuire.
Decoraţia exterioară a bisericii se compune din două registre: cel
inferior, simplu tencuit şi cel superior, din panouri dreptunghiulare, unele
rotunjite în partea superioară. Pictura bisericii, făcută în frescă în stil
neobizantin, reprezintă scene biblice de o rară frumuseţe. Portretele
ctitorilor se află în interiorul bisericii, la intrare, în pronaos, având
îmbrăcămintea timpului respectiv. Totul evidenţiază seriozitatea şi munca
cu care a fost lucrată această biserică.
Faptul că în biserică s-a slujit foarte rar, a făcut ca pictura să nu fie
afectată de fum, rămânând şi astăzi foarte vie.
Preotul Solomon Mtocuface între anii 1967-1969 o altă restaurare,
acoperind din nou biserica cu tablă şi reparând zidurile de împrejmuire. De
30
la această dată rămâne în părăsire până în septembrie 1994, când prin
încuviinţarea Sf. Sinod, cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Dr.
Academician Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, cu aprobarea
autorităţilor oraşului Tr. Cărbuneşti şi alr Jud. Gorj, a luat fiinţă Mănăstirea
Sf. Ioan Botezătorul- Cămărăşeasca.
Actualmente este mănăstire de maici şi se fac zilnic cele şapte laude.
MĂNĂSTIREA CRASNA- judeţul Gorj
Este situată pe şoseaua Tg. Jiu-Novaci la 30 km NE de Tg. Jiu şi la
aproximativ 15 km vest de Novaci. Mănăstirea Crasna a luat fiinţă la
sfârşitul secolului al XV-lea. Poziţia ei deosebit de liniştită şi singuratică a
atras călugari rugători încă de pe timpul Cuviosului Nicodim de la
Tismana. În secolul al XVI-lea exista in raza satului Crasna o mică
sihastrie cu biserica de lemn, închinată Sfântului Ierarh Nicolae, unde se
nevoiau câţiva călugări retraşi de lume. În anul 1636, Dumitru Filisteanu
din Filiaşi, mare sluger, construieşte, la Crasna, noi chilii si biserica din
piatră de râu şi cărămidă în locul celei de lemn şi introduce viaţa de obşte
în mănăstire. Biserica fost terminată la 24 septembrie 1637 după cum reise
din pisania bisericii: "Cu vrerea Părintelui, a Fiului şi a Sfântului Duh, eu,
robul lui Iisus Hristos, jupânul Dumitru cel mare cu feciorii lui i-au dat lui
Dumnezeu şi n-am cruţat avuţia ce au zidit această Sfântă mănăstire în
31
zilele bunului voievod Matei Basarab Valeat (7145) 1637 luna septembrie
ziua 24". (poza 16)
Ctitorul bisericii şi proprietarul satului, Dumitru Filisteanu era nepotul
marelui ban al Craiovei, Dobromir, şi văr cu doamna Stanca, soţia lui
Mihai Viteazul. La ctitorirea sfântului locaş au mai contribuit: jupâniţa
Ilinca Filisean, Grigore Socoteanul, Mihai Filisean, jupân Mihai Crasnaru,
Barbu Tundrea, Maria Tundrea, Ion Tundrea, Andronache Tundrea,
Dumitru Ursache, Galaction, Episcopul Râmnicului, Constantin Drăgoescu
şi alţii. După un secol de la întemeiere a decăzut la treapta de schit şi apoi
la 12 noiembrie 1752 a devenit metoc al Episcopiei de Râmnic. În 1936-
1938, Comisia Monumentelor Istorice cu ajutorul substanţial al lui
Gheorghe Tattarescu, face importante reparaţii şi restaurări schitului. Pe o
placă memorială a clădirii de chilii se scrie: "Ridicatu-s-au din temelie
aceste chilii şi refăcutu-s-a Sfânta biserică precum şi celelalte clădiri
aflatoare prin gândul şi cu ajutorul dumnealor Gheorghe Tattarescu,
consilier regal şi al soţiei Aurelia, în zilele Majestăţii sale Carol al Il-lea,
1938." După 1990, în timpul stăreţiei Protosinghelului Ilie Bentoiu, prin
grija nemijlocită a Mitropoliei Olteniei şi a IPS Mitropolit acad. dr. Nestor
Vornicescu, s-a renovat în întregime mănăstirea, căreia i s-a adăugat un
plus de frumuseţe, păstrându-i originalitatea si particularităţile ei. (poza 17)
Biserica de tip bizantin, are pereţi puţin înalţi decoraţi cu un brâu de
cărămidă sub streaşină şi cu arcuri ce par a se rezema pe o bogată colonadă
ce înconjoară biserica, cu o singură turlă octogonală aşezată pe o bază
32
pătrată deasupra naosului. Catapeteasma, printre cele mai frumoase din ţară
- înaltă până la boltă - este de lemn, cu o sculptura ornamentală, poleită cu
foi de aur. Naosul si pronaosul sunt cam la fel de spaţioase, despărţite de
un zid înalt pâna la boltă, cu o deschidere cât o uşă obişnuită. Pridvorul
este închis cu ziduri la fel de groase. Este pictat în totalitate (pereţi şi
boltă). Are două deschideri pentru intrarea credincioşilor: una în partea de
apus cât o uşă obişnuită, alta la intrarea din sud de 1,80 m înălţime şi de 50
cm lăţime. Lumina provine în altar de la o fereastră aşezată la răsărit, în
naos, de la câte o fereastră pe fiecare parte a zidurilor, iar în pronaos de la o
singură fereastră pe peretele din sud. Toate ferestrele sunt simple şi fără
grilaj metalic. Pridvorul n-are ferestre, fiind luminat prin cele două
deschideri de intrare. (poza 18)
Turla este pe naos de formă octogonală, cu opt ferestre înalte si
înguste. Pardoseala este de scândura - în naos, plăci mari de beton - în
pronaos, şi piatră mică, cioplită cu şase feţe - în pridvor. În partea stângă a
pridvorului (nord) este o piatră funerară a unuia dintre ctitori, cu inscripţia:
"Supt această piatră se odihnesc oasele răposatului, robul lui Dumnezeu,
dumnealui jupân Ion Tundrea fiul răposatului, robul lui Dumnezeu, Ion
Tundrea şi s-au păstorit în zilele prea luminatului domn, Io Grigore Ghica
Voievod la luna lui iunie. Leat." (poza 19 )
Potrivit unui vechi obicei (influenţa bizantină), biserica a fost sfinţită fără
pictură, ci împodobită numai cu icoane. S-a pictat în anii 1756-1757 de
Grigore Zograf şi de fiul său, Ion. Sub crucea de la răstignire, pictorul a
33
scos în relief portretul lui Matei Basarab Voievod şi al lui Ştefan,
Mitropolitul Tării Româneşti. (poza 20)
Viaţa monahală a fost susţinută totdeauna de călugări îmbunătăţiţi şi buni
lucrători ai rugăciunii lui Iisus. Câţiva sihaştrii de la Crasna întemeiază în
sec. al XVII- lea Sihăstria Dumbraviţa, la Novaci, dispărută în sec. al XIX-
lea. În prezent aşezământul se află în curs de restaurare: s-a consolidat şi
restaurat clădirea principală şi s-a schimbat acoperişul tuturor clădirilor.
Mănăstirea “Sfânta Treime”
Această mănăstire, cu hramul “Sfânta Treime” – prăznuit a doua zi
de cincizecime – este cunoscută din vechime sub denumirea de “Schitul
Strâmba”, de care ne vorbeşte inscripţia zugravită deasupra intrării în
pronaos, conform căreia aceasta exista deja la 1519.
În anul 1603 se fac mari reparaţii la acest schit, avându-l dept ctitor
pe Stoichiţă Râioşeanu. Acesta făcea parte din pătura micii boierimi pe
care s-a sprijinit Mihai Viteazul în realizarea politicii sale externe,
ridicând-o la ranguri şi favorizându-i acumularea de proprietăţi.
De-a lungul anilor mănăstirea a servit ca lăcaş de închinăciune şi
păstrare a credinţei noastre ortodoxe, iar în vremuri de prigoană ca cetate
de apărare fiind înconjurată de incintă cu chilii şi ziduri ăuternice. Totuşi
evenimentele tragice din timpul Războiului de Independenţă şi Primul
34
război mondial, au adus lăcaşul în paragină, rămânând numai biserica în
picioare.
La 5 noiembrie 1923, ieromonahul Veniamin Pestrea venit în satul
natal de la muntele Athos, a consfinţit actul de reînfiinţare a Schitului
Strâmba, contribuind la refacerea şi consolidarea bisericii şi a casei-
stăreţiei pe vechile ruini. În 1927 Comisia Monumentelor Istorice, condusa
de Nicolae Iorga a trecut-o în lista monumenteloristorice.
Din 1956 devine mănăstire de maici, având ca stareţă pe Monahia
Ermionia Cârdea, care timp de 27 de ani, cu multă dragoste şi destoinicie a
condus nevoinţele acestei mănăstiri, fiind urmată de vrednicul stareţ Paisie
Uleşean (1984-1991) care s-a ostenit mult în organizarea gospodăriei.
Prin purtarea de grijă a Sf. Arhiepiscopii a Craiovei, sub îndrumarea
vrednicului de pomenire Mitropolit al Olteniei, Acad. Dr. Nestor
vornicescu, în anul 1990 au început lucrările de reconstrucţie a corpului de
chilii.
Începând cu 1 ianuarie 1991 Schitul Strâmba a devenit mănăstire autonomă
cu hramul “Sfânta Treime”.
De la 1 octombrie 1991, Soborul de maici şi surori, sub conducerea
maicii stareţe monahia Marina Gligor, au continuat lucrările la noul
ansamblu de chilii cu clopotniţă şi Paraclisul cu hramul “Acoperământul
Maicii Domnului” (1 octombrie).
După cum reiese din pisania bisericii, pictura a fost executată în
frescă de velarmaşul Constantin Râioşeanu şi jupâneasa Păuna care ăn
1793 semnează actul terminării picturii la interior şi exteriorul bisericii.
35
În pridvor un registru pornit din stânga prezintă într-o succesiune de
imagini “Facerea Lumii”, prezentându-se crearea Evei din coasta lui Adam
într-o manieră necanonică: Eva se naşte suv privirile uimite ale lui Adam,
nu în timpul somnului acestuia, cum precizează Biblia.
Un alt element care atrage atenţia este acela că în scena Judecăţii de
Apoi, “Fetele înţelepte” au în mâini suluri pe care este scris în slavonă, nu
caractere chirilice, aşa cum am fi aşteptat. Un alt argument al restaurării
picturii la sfârşitul secolului al XVIII-lea este adus de reprezentarea “Gurii
iadului” într-un mod specific acestei perioade.
Pronaosul este dominat de tabloul votiv care ocupă pereţii de Nord,
Sud şi Vest, în care apar într-un frumos grupe de familie ctitorul Stoichiţă
Râioşanu cu jupâneasa Dochia (în dreptul intrării), ţinând macheta bisericii
cu strănepotul său Constantin cu jupâneasa Păuna şi cu cei doi copii Barbu
şi Ion (în stânga intrării).
Alături de tabloul votiv, pronaosul este completat cu scene biblice,
dispuse pe trei registre, din care ne atrage atenţia în mod deosebit
Apostolii, care ţin în mână suluri de hârtie, dar aici cu caractere chirilice.
În naos, pictura este desfăşurată pe 4 registre cuprinzând: Fuga din
Egipt, o minune a lui Iisus, Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana; Sfinţii: Eliazar,
Cosma şi Daniil.
Sf. Împăraţi Constantin şi Elena sunt bogat ornamentaţi, dar nu în stil
bizantin, ci voievodal românesc.
36
De ademenea, Sf. Mihail îmbină elementele de pictură tradiţională cu
elementele de epocă medievală: spadă lungă, ca apărător al creştinătăţii,
ochi pătrunzători, aripi grele.
Inscripţiile sunt caracteristice secolului XVIII în scrierea chirilică.
În altar, Maica Domnului cu Pruncul, străjuită de Sf. Arhanghel
Mihail şi Gavriil împreună cu Sf. Nicolae şi Chiriil decorează semicalota.
Spatele catapeteasmei este ornamentat cu “Fuga din Egipt” şi
“Răstignirea”.
Mănstirea are toate părţile componente specifice bisericilor ortodoxe;
altar (spre răsărit), naos, pronaos şi pridvor deschis.
Altarul semicircular este flancat de două nişe, fiind acoperit cu calotă
semisferică. Naosul, dispus pe un plan pătrat, este lărgit lateral de două
abside circulare, tronate de un turn octogonal.
Trecerea dintre naos şi pronaos se face printr-o deschizătură centrală
a zidului ce le desparte, amintind de arhitectura specifică a secolului al
XVI-lea. Prin arhitectura sa, biserica relevă legături structurale cu
mănăstirile: Clocociov, Dealu, Biserica Episcopală de Argeş.
MĂNĂSTIREA BISTRIŢA- judeţul Vâlcea
Mănăstirea Bistriţa, străveche vatră monahală, a avut un rol important
în istoria şi cultura secolelor trecute. Numele de Bistriţa l-a primit de la
râul pe malul căruia se află („bistro” în limba slavonă însemnând
„repede”).A fost ridicată în jurul anului 1490 de familia boierilor
37
Craioveşti. Prima atestare documentară a mănăstirii datează din 16 martie
1494 şi este un hrisov prin care Vlad Călugăru întăreşte stăpânirea
mănăstirii Bistriţa asupra unui număr de sate (hrisov păstrat în copie în
biserică). Ctitorul principal este banul Craiovescu, care spre sfârşitul vieţii,
s-a călugărit în mănăstire sub numele de Pahomie. El a adus aici, în 1497,
moaştele Sfântului Grigorie Decapolitulde la Constantinopol. Sfântul
grigorie este originar din Asia Mică şi a trăit între anii 780-842 d, Hr. A
fost un mare apărător al dreptei credinţe împotriva ereziei iconoclaste.
Această primă ctitorie a fost puternic avariată de Mihnea cel Rău în 1509,
ca urmare a unui conflict între domnitor şi familia Craioveştilor. Pisania
care relatează acest eveniment se află sub clopotniţă şi datează din 1683.
După înlăturarea lui Mihnea, Barbu Craiovescu, cu sprijinul lui Neagoe
Basarab rudă cu familia Craioveştilor reface mănăstirea, pe care o termină
în 1519. Pictura bisericii a fost realizată de Dumitru Dobromir, care a mai
pictat în 1515 Mănăstirea Dealu şi în 1526, Mănăstirea Curtea de Argeş. La
puţin timp de la fondarea sa, Bistriţa a devenit un adevărat focar de
cultură. Aici s-a tipărit, după opinia unor cercetători, în 1508
„Liturghierul”, călugărului Macarie, prima carte tipărită pe pământ
românesc. Călugării bistriţeni s-au îndeletnicit atât cu traducerea, cât şi cu
scrierea de cărţi şi pictura, caligrafia şi sculptura. Astfel, au existat mai
multe şcoli în care tinerii deprindeau de la vârstnici, arta şi cultura. Neagoe
Basarab, care ne-a lăsat monumentala operă de pedagogie creştină
„Învăţăturile lui Neagoe Basarab cître fiul său Teodosie”, s-a format la
şcoala slavonă bistriţeană.ieromonahul Eftimie, egumen al mănăstirii este
38
cel mai de seamă cărturar al şcolii slavone. De la el se păstrează primul act
mănăstiresc redactat în bimba română şi cunoscut sub numele de ”Zapisul
lui Eftimie”(1573).
Un alt reprezentant al şcolii slavo-romane este ieromonahuk Mihail
Moxa care a scris în 1620 prima „Istorie Universală în limba română” şi a
tipărit în 1640 „ Pravila de la Govora”.
Importante reparaţii la ctitoria Craioveştilor au fost făcute de Constantin
Brâncoveanu în 1683. El a donat mănăstirii numeroase obiecte de cult,
printre care menţionăm: candelabrul mare din biserică, lucrat la Viena şi
asemănător celui aflat la Mănăstirea Horezu, şi clopotul mare din
clopotniţă, care cântăreşte 800 kg. Vastele clădiri ale ctitoriei Craioveştilor
au fost grav avariate în timpul Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu din 1821,
iar cutremurul din 1838 le-a degradat şi mai mult.
În anul 1846, domnitorul Gheorghe Bibescu a hotărât demolarea vechilor
construcţii şi construirea celor de astăzi. Lucrările au fost întrerupte de
Revoluţia de la 1848 şi continuate în 1852 de Barbu Ştirbei. Sfinţirea noii
ctitorii a fost oficiată de mitropolitul Nifon la 15 august 1855, de hramul
bisericii („Adormirea Maicii Domnului”).
Planurile mănăstirii au fost realizate de arhitecţii Ioan Schatter şi Scarlat
Beniş care au făcut şi planurile Mănăstirii Arnota. Spre deosebire de
Arnota, care este de proporţii reduse, Mănăstirea Bistriţa are un aspect
impunător. Biserica este asemănătoare unei catedrale, iar întregul ansamblu
39
redă imaginea unui castel medieval.pictura noii biserici a fost realizată de
Gheorghe Tăttătescu, iar catapeteasma a fost lucrată la Viena în lemn de
tei. Din ctitoria Craioveştilor nu mai există astăzi decât o biserică mică
numită „Bolniţă”(1520).
La puţin timp de la sfinţirea ctitoriei Bibescu-Stirbei, vremurile potrivnice
au determinat micşorarea numărului de călugări din mănăstire. Podoabele
mănăstirii au fost ridicate, averile mănăstirii secularizate, iar în mănăstire
au funcţionat diferite instituţiicare au degradat clădirile şi au dăunat
scopului duhovnicesc al mănăstirii (1883-1903 Şcoala de subofiţeri, 1903-
1908 Orfelinatul Corpului Didactic; 1908-1911 Seminarul Teologic „Sf.
Ierarh Nicolae” de la Râmnicu Vâlcea). Din 1948, prin hotărârea
Sinodului, mănăstirea a devenit de maici. Desfiinţându-se şcolile, în 1948,
prin reforma învăţământului, maicile au organizat până în 1959 o
cooperativă meşteşugărească cu secţii de ceramică, covoare, confecţii,
atelier de strungărie în lemn.
Prin decretul 410/1959, mănăstirea a fost desfiinţată. În 1960 a fost adusă o
şcoală profesională specială a Ministerului Sănătăţii, care a funcţionat aici
până în 1982.
Din 1984, mănăstirea a revenit în posesia Episcopiei Râmnicului într-o
stare avansată de degradare. Episcopia a dispus în 1986 deschiderea
şantierului de restaurare a mănăstirii.
40
Mănăstirea este restaurată cu scopul de a se continua tradiţia
duhovnicească şi culturală a Bistriţei de ltă dată. Î n apropierea mănăstirii
se pot vizita: Defileul Bistriţei, peştera Sfântului Grigorie Decapolitul,
Schitul Păpuşa şi Mănăstirea Arnota ( la cca. 4 km).
MĂNĂSTIREA ARNOTA
(poza 21 si 22)
Mănăstirea Arnota este ctitorită de Matei Basarab in 1633-
1634, cu hramul ”Sfiţii Arhangheli Mihail si Gavriil”, pe temelia unei
biserici mai vechi, fiind situată la 37 km de Rm. Vâlcea, aproape de
Mănăstirea Bistriţa. Conform unei legende, Matei Basarab a zidit
mănăstirea aici,deoarece, înainte de a fi domn, găsise scăpare în aceste
locuri, ascunzându-se în nişte stufărişuri, fiind urmărit de turci.
Cercetările din anul 1974, efectuate sub egida Direcţiei Monumentelor
Istorice, au permis să se constate că la temelia actualei biserici se găsesc
urmele altor biserici incă nedatate, care vor fi existat aici.
Pridvorul cu turla i-a fost adăugat de către Constantin Brâncoveanu, la
începutul domniei lui, odată cu reparaţiile, în anii 1705-1706. Tot el îi
reconstruieşte catapeteasma, o adevărată operă de artă sculpturală, în stil
brâncovenesc (din 1913 se află la muzeul din Bucureşti) şi renovează
41
pictura, fără să o înlocuiască pe cea originală.
Uşa bisericii, sculptată în lemn de castan, are o inscripţie în limba
slavonă, în care se spune astfel: ”Aceste uşi le-a făcut Constantin
Brâncoveanu vel-logofăt”. Ele păstrează pictura originală ”dreasă” sub
evlaviosul domn, când s-a zugrăvit şi pridvorul, pe care tot el îl adăugase,
pictură care nu a rezistat până astăzi. Pictura iniţială are o mare valoare
artistico-documentară, foarte valoros fiind şi portretul lui Matei Basarab,
realizat în 1644 de zugravul Stroe din Târgovişte.
Biserica mănăstirii este o construcţie mică, cu o linie simplă şi
sobră, fiind realizată după un plan trilobat, cu abside poligonale şi
pridvor deschis. Deasupra naosului este aşezată o turlă înaltă, iar pe
pridvor este o altă turlă mai mică, cea din timpul lui Brâncoveanu.
Faţadele au fost împărţite cu ajutorul unui brâu din cărămidă aparentă în
două registre: cel inferior, în care se observă frumoase firide rotunjite şi
cel superior, în care s-au realizat ocnite adâncite. Pereţii şi turlele sunt
înfrumuseţate cu ornamente din cărămidă aparentă.
Renovarea bisericii s-a făcut între anii 1852-1856, de către domnitorul
Barbu Ştirbei, care a dărâmat chiliile vechi din vremea lui Matei
Basarab, deja ruinate şi ridică aici alte clădiri, după planul unor arhitecţi
străini.
În anul 1934 s-au mai zidit unele chilii care există şi astăzi, într-una fiind
42
amenajat un mic muzeu în care au fost expuse odoarele mănăstirii, iar
între anii 1954-1958 a fost consolidat întregul aşezământ monahal şi s-au
introdus instalaţii de apa şi încălzire.
În pronaosul bisericii actuale se află două morminte: mormântul lui
Matei Basarab, mort la 9 aprilie 1654, îngropat mai intai la Târgovişte
şi adus apoi la Arnota, după răscoala Seimenilor, şi mormântul lui
Danciu vel-vornic, tatăl lui Matei Basarab, fost oştean al lui Mihai
Viteazul, căzut în timpul luptelor din Transilvania, duse alături de eroul
de la Turda, înmormântat în anul 1604 la Alba-Iulia, rămăşiţele lui
pământeşti fiind aduse la Arnota în 1648. Această frumoasă mănăstire,
prin pictura, arhitectura şi sculptura sa, poate fi considerată unul dintre
cele mai reprezentative monumente istorice si de artă religioasă din ţară.
După 1999 Arnota a devenit mănăstire de maici.
SFÂNTA MĂNĂSTIRE TURNU – Judeţul Vâlcea
(poza 23)
Mănăstirea Turnu este una dintre vetrele monahale de mare
spiritualitate creştină, din Eparhia Râmnicului, aşezată într-un loc retras pe
malul stâng al Oltului, sub muntele Cozia, la 2 km de ctitoria voievodului
Mirces cel Bătrân, Mănăstirea Cozia. Accesul spre ea a fost deosebit de
greu, timp de secole. Din partea sudică, se ajungea cu trăsura de la Jiblea,
iar de la Cozia, cu barca peste Olt, apoi pe jos de-a lungulrâului; spre nord,
43
singura legătură o formau potecile ce urcau culmea muntelui şi coborau în
satele Loviştei. Chiar şi marele geograf George Laovari menţiona, în
secolul al XIX-lea, că numai „piciorul şi calul pot pătrunde acolo”.
Astăzi, posibilităţile de a ajunge aici sunt multiple şi comode; cei ce
doresc o plimbare pe jos, merg din staţiunea Căciulata peste digul ce uneşte
cele două maluri ale râului, alţii cu trenul, ce opreşte în staţia din apropiere,
sau cu maşina, până în curtea Sfântului Locaş.
Denumirea Mănăstirii vine de la un turn masiv, de pe stânca numită
„Piscul lui Teofil”, construit în secolul al II-lea de legiunile romane din
Castrul Arutela ale cărui ruine se mai văd în Poiana Bivolari, mai jos de
actuala hidrocentrală. La început i s-a zis „Schitul de după turn”, apoi
„Schitul Turnu”, iar în cele din urmă, „Mănăstirea Turnu”.
Istoria ne relatează că prin veacurile al XV- lea şi al XVI –lea s-au
retras aici câţiva călugări de la Mănăstirea Cozia, trăind la început într-
desăvârşită sărăcie, adăpostiţi în colibe şi în case de lemn. Dintre sihaştri
retraşi aici cei mai renumiţi au fost pustnicii Daniil şi Misail, ale căror
chilii (săpate în stâncă) se văd şi astăzi.
Pe la jumătatea secolului al XVI-lea, adunându-se mai mulţi sihaştri,
ierochimonahul Misail a ridicat aici o mică biserică de lemn cu hramul
”Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, întemeind astfel „Schitul Turnu”.
În anul 1676, după ce egumenul cozian Varlaam a fost promovat
episcop al Râmnicului, acordă o grijă deosebită pustnicilor de la Turnu;
ajungând apoi mitropolit al Ţării Româneşti, construieşte o bisericuţă din
piatră şi cărămidă pe vechea temelie, a bisericii de lemn, aşezând sub ea
44
moaştele cuvioşilor Daniil şi Misail. De atunci, ea fiind o aşezare monahală
cu viaţă statornică, sub oblăduirea Mănăstirii Cozia.
Între anii 1891-1896 s-a construit calea ferată Râmnicu- Vâlcea –
Râul Vadului, iar în anul 1902 a fost racordată cu legătura la Sibiu; în
preajma Schitului amenajându-se o staţie C.F.R., legată de şoseau
Călimăneşti – Sibiu printr-un pod plutitor peste Olt, deschizând noi
perspective faţă de lumea exterioară.
Datorită acestor avantaje, episcopul Gherasim Timuş al Argeşului
decide construirea unei reşedinţe de vară la Turnu între anii 1893-1901; ea
va consta dintr-o clădire cu dublă funcţionalitate: o Biserică spaţioasă,
trapeză şi camere de locuit. Biserica a fost construită la etaj cu hramul
„Schimbarea la Faţă” (6 August), devenit hramul principal al mănăstirii.
Planurile acestui edificiu au fost întocmite de arhitectul Anton Grigorievici
Lapinski, un polonez stabilit în şara noastră, fapt pentru care acest corp de
case a fost executat într-un chip cu totul străin de stilul bisericii româneşti.
Tot el a pictat biserica într-un stil modern. La 28 octombrie 1901,
cu acazia sfinţirii noilor edificii, Schitul Turnu este ridicat la rangul de
mănăstire canonică.
O catastrofă de neînchipuit pune însă capăt acestui avânt nemai
întâlnit la Turnu: un incendiu izbucnit dintr-o sobă de la arhondaric, în
noaptea de 6-7 februarie 1932 distruge, într-o singură oră, 5 corpuri de case
cu 26 camere, 2 şoproane, trapeza veche, clopotniţa, turla de la biserica
mică, tâmpla cu toate icoanele şi candelele, iar pictura interioară o
degradează împreună cu tencuiala; luase foc şi casa nouă, dar printr-un
45
efort deosebit este localizat şi stins. Prin străduinţa episcopului Nichita
Duma şi daniile credincioşilor s-au refăcut biserica, clopotniţa şi două case.
Pictura s-a realizat în frescă de către pictorul Belizarie, întreaga lucrare
fiind terminată în 1935-1936, stareţ fiind ieromonhul Calist Barbu.
Ca urmare a decretului 410/1959, mănăstirea a fost desfiinţată în
1961 şi transformată în Casă de odihnă pentru personalul Episcopiei
Râmnicului şi Argeşului. Această situaţie absurdă a durat până în anul
1975 când a fost numit ca soperior, ieromonahul Teoctist Dobrin
(19751990), iar Casa de odihnă a fost evacuată şi Turnu devine schit în
subordinea Coziei. Cuvios, blând şi harnic, egumenul reuşeşte, mai ales din
anul 1982, să adune în jurul său un grup de tineri, începând aici o nouă
viaţă monahală, cu slujbe zilnice, după rânduiala mănăstirească. Tot în acel
an, s-a amenajat primul drum de acces, prin construirea podului de peste
Olt, la Lotrişor. Cea mai mare realizare a sa constă în readucerea Schitului
la statutul de Mănăstire, eveniment petrecut în anul 1988. pentru meritele
sale, atât duhovniceşti, cât şi gospodăreşti, episcopul l-a distins cu rangul
de protosinghel.
După retragerea stareţului Teoctist, în 1990 a fost numit monahul
Ioanichie Trifa hirotonit ieromonah ăn 1992 care conduce destinele
Mănăstirii şi în prezent. Originar din judeţul Alba, devotat vieţii monahale
şi bun gospodar, s-a impus printr-o serie de realizări, ca restaurarea
clădirilor şi construirea unui gater, precum şi prin procurarea maşinilor de
tâmplărie, a utilajelor agricole şi a numeroase autovehicule, care contribuie
la prosperitatea economică a aşezământului.
46
După incendiul din 1932, sfântul lăcaş a beneficiat de o restaurare
solidă, aşa cum arată în prezent. Deteriorările suferite în cutremurele din
anii 1977, 1986 şi 1990, au impus restaurarea construcţiei; atunci s-au
refăcut şi acoperişul, aducându-l mai aproape de arhitectura românească,
mai ales că tipul original, precum şi pictura lui Lapinski, au constituit
permanent motive de critică din partea specialiştilor. Trapeza de la parter s-
a amenajta într-o biserică spaţioasă pentru mulţimea credincioşilor care
frecventeazâ mănăstirea, cu hramul „Izvorul Tămăduirii”. Între anii 1994-
1996 s-a restaurat partea vestică a clădirii.
O atracţie deosebită pentru vizitatori sunt Chiliile săpate în piatră,
considerate ca spaţii unde au locuit primii pustnici turneni.
În prezent la Mănăstirea Turnu vieţuiesc peste 25 de monahi şi
fraţi, în muncă şi rugăciune. Prin viaţa de obşte exemplară şi slujbe
bisericeşti, săvârşite cu evlavie şi smerenie, au reuşit să ridice prestigiul
acestui aşezământ călugăresc la nivelul celor mai renumite din ţară, unde
pelerinii află mângâiere sufletească, ori de cîte ori poposesc în acest loc
binecuvântat de Dumnezeu şi ocroti de Maica Domnului.
MĂNĂSTIREA STĂNIŞOARA – JUDEŢUL VÂLCEA (poza 24)
În jurul anului 1671 călugării sihaştri Meletie, Neofit, Isaia şi alţii,
veniţi aici de la Mănăstirea Cozia, au format un schit numit Nucet.
În timpul domniei lui Mihail Racoviţă, în anul 1747, pe când mănăstirea
Cozia era condusă de Arhimandritul Ghenadie, prin osârdia lui Gheorghe
47
Cluceru şi a altor boieri din Piteşti s-a făcut Biserica cea veche cu hramul
Sfântul Gheorghe şi chilii mănăstireşti.
În anul 1788 războiul austro-ruso-turc pe Valea Oltului, cu luptele lângă
mânăstirea Cozia, a atins prin armatele turceşti şi Schitul Nucet.
Biserica distrusă şi chiliile transformate în ruine au adăpostit timp de 20 ani
păstori munteni, după care a apărut sub denumirea de Stânişoara (stână
mică de oi).
În anul 1807 doi călugări de la Sfântul Munte Athos, unul sârb – Sava
şi celălalt român – Teodesie, au venit în Ţara Românească, aducând cu ei şi
cărţi de ritual ce se păstrează şi astăzi în Mănăstire şi au înfiinţat din nou
schitul, zidind o altă biserică în locul celei din 1747.
Întreg complexul mânăstiresc a fost mistuit de flăcări în anul 1850.
Din această epocă se păstrează şi câteva icoane care poartă semnătura
pictorului Belzoire I. Pascu din Piteşti.
Înmulţindu-se numărul călugărilor, în anul 1903, în timpul Episcopului
de Argeş Gheorghe Timiş, Stareţul Mânăstirii Stânişoara – Arhimandritul
Micandru Manu, ajutat de soborul mânăstirii, pune bazele Bisericii pe care
o vedem astăzi.
Este, deci, a patra biserică argumentată istoric în Sfânta Mânăstire
Stânişoara, care a fost terminată şi sfinţită în anul 1907. Arhitectul Bisericii
de astăzi este italianul Debona Apolino.
Tot el a creat, în jurul anului 1901, terasa dinspre miază-noapte pe care s-a
clădit un frumos pavilion, în stil românesc folosit drept chilii pentru
călugări.
48
În anul 1917, din cauza unui incendiu, s-au distrus toate chiliile.
În locul lor, între anii 1936-1940, a fost ridicat frumosul paraclis în formă
de navă, care stă la dispoziţia monahilor din mânăstire pentru slujbele de
iarnă.
Cu râvna Prea Cuviosului Stareţ Ilarion Dumitrache şi binecuvântarea
Episcopilor Emilian Grigore şi Iosif Galton, Biserica s-a pictat în anul 1948
de către maistrul pictor Dumitru Belizan şi elevul său.
În prezen, cu truda obştei de acolo se execută o serie de lucrări de reparaşii
şi modernizări a întregului complex mânăstiresc Stânişoara.
Din 1998 din porunca PS Gherasim, Episcopul Râmnicului şi din ctitorului
ing. Ion Mihăilă, Schitul Cozia Veche (Sf. Ioan de la Piatră) trece sub
administraţia Mânăstirii Stânişoara, care are aceeaşi rânduială de obşte.
Rânduiala slujbelor se oficiază după tipicul vechilor tradiţii mânăstireşti
aşezate de-a lungul veacurilor creştine de Sfinţii Părinţi, cu predilecţie de
Sfântul Sava – cel sfinţit de trei ori pe zi.
MĂNĂSTIREA HUREZI
Sfânta Mănăstire Hurezi (1690-1697) se află într-o zonă deosebit de
pitorească, încărcată de istorie şi spiritualitate. Nu departe de Râmnicu
Vâlcea (40 de km), lângă oraşul Horezu, Sfânta Mânăstire se ridică
impunătoare ca o cetate sobră, darîn acelaşi timp primitoare, dăruindu-ţio
rază de lumină şi simţ românesc.
Din orice parte a ţării, de departe sau din apropiere, turistul curios
sau pelerinul smerit vor găsi aici răsplata drumului parcurs, sfântul lăcaş
49
oferind oricui îi trece pragul atât pacea şi liniştea mânăstirilor noastre, cât
şi adevărate valori de artă şi istorie veche românească.
O vizită la Sfânta Mânăstire Hurezi este, înainte de toate, un prilej de a-ţi
pleca genunchiul, apoi o clipă de bucurie, în care sufletul gustă din
dulceaţa rugăciunii şi a slujbelor ce se înalţă necontenit către Bunul
Dumnezeu. Dar, în acelaşi timp, este şi o clipă de istorie retrăită, o
fereastră către timpurile tulburi ce frământau Ţara Românească acum 300
de ani, atunci când Domnul ţării, Constantin Brâncoveanu (1688-17149,
văzând „bunătăţile vremelnice ale acestui veac trufaş şi nestatornic”, a
hotărât ridicarea Sfintei Mânăstiri Hurezi, ce „dă măsura dărniciei şi râvnei
sale de care a fost mistuit pentru înfrumuseţarea Casei lui Dumnezeu,
Sfânta Biserică, pentru care niciodată nu a socotit a fi ceva prea scump.
Neasemuita ei frumuseţe şi armonie ne îndeamnă a cânta cu glas de
prăznuire lui Dumnezeu: Aliluia!” Istoria Sfintei Mânăstiri Hurezi este o
pagină reprezentativă din cartea neamului, în care, dincolo de binele şi răul
ce s-au abătut peste oamenii şi peste locurile de aici, au străbptut până
astăzi ecourile lucrării lor.
Arhitectura, pictura, muzeul, icoanele şi sfintele moaşte, toate laolaltă sunt
mărturia unui sfânt lăcaş făcut să dureze şi să poarte cu el prin timp semnul
biruinţei.
Locul central îl ocupă Biserica Mare, sau altfel spus axul în jurul căruia
pulsează toată viaţa mânăstirii, un element de o frumuseţe unică îl
constituie, dincolo de pictura deosebită, de arhitectura armonios
proporţionată, catapeteasma, sculptată îm lemn de tei aurit.
50
Spre apus, se ridică impunător Paraclisul, ce pare a fi imaginea în ziduri, în
piatră şi în picturi, a privirii noastre ce se ridică de aici, de pe pământ, către
Dumnezeu, către cer.
Spre răsărit, la doar o sută de metri, se ridică printre crucile amintind de
nevoitorii de altădată, Biserica bolniţei, micuţă şi riguros alcătuită, ctitorită
de soţia domnitorului, Doamna Maria.
Nu departe de mânăstire, către apus, într-o poiană de dincolo de apă, s-a
construit în 1703, Schitul Sfântul Ştefan. În apropierea mânăstirii, către
nord, în mijlocul unei livezi de la poalele dealului, a fost aşezat Schitul
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, ridicat în 1698, iar la sud se află Biserica
închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil.
Foişorul lui Dionisie are o arhitectură de mare valoare artistică. Sculptura
barocă a balustradelor şi a celor cinci coloane este renumită. Decoraţia este
specifică stilului brâncovenesc, simbolizând bogăţie, armonieşi ritm. Pe
lângă frumoasele împletituri în piatră, găsim, ca o prefigurare a
rugăciunilor şi a dorului de unitate, stema combinată a Ţării Româneşti şi
Moldovei.
SFÂNTA MÂNĂSTIRE GOVORA – Judeţul Vâlcea
Printre podoabele de arhitectură bisericească autohtonă şi de simţire
românească din ţara noastă se numără şi Sfânta Mănăstire Govora, aşezată
la confluenţa pâraielor Govora şi Hinţa, la poalele dealului Coşul Mare.
Din punct de vedere teritorial ea se află pe raza comunei Mihăieşti şi pe
fosta moşie Hinţa din judeţul Vâlcea.
51
Legătura rutieră cu mănăstirea se face pe şoseaua naţională Rm. Vâlcea –
Tg. Jiu, la 18 km. Pe calea ferată, mănăstirea este situată la 18 km. Pe calea
ferată, mănăstirea este situată la 12 km de gara Govora.
Numele mănăstirii vine de la slavonescul ”găvariti” – a vorbi, a
spune - , sau izvor, sau murmur de izvor.
Zona Govorei, cu o climă continentală moderată, oferă resurse naturale
bogate, cum ar fi: vânatul, păşunile şi izvoarele de apă termală, precum şi
sarea, care au permis să apară şi aici urme de aşezări stabile ale omului, din
cele mai îndepărtate timpuri. Săpăturile arheologice au dat la lumină pe
aceste locuri dovezi de vieţuire a omului încă din perioada neolitică1.
Locuitorii, pe lângă vânat şi pescuit, au dezvoltat şi o agricultură incipientă
şi unele îndeletniciri practice, ca torsul şi ţesutul2.
În milenara sa existenţă, mănăstirea întregeşte mărturiile străbune, că pe
aceste locuri s-a născut, s-a dezvoltat, a trăit şi trăieşte poporul românesc.
Aşezarea ei pitorească, precum şi depărtarea de zbuciumul zilnic al lumii,
au creat cadrul natural pentru formarea, aici, a unor caligrafi, scriitori şi
împodobitori de manuscrise, atât de necesari pentru pravila bisericească,
cât şi pentru hrana sufletescă, Smerenia lor călugărească, de a nu consemna
ceea ce au făptuit, precum şi vitregia vremurilor, prin care a trecut
mănăstirea, au făcut însă ca multe din strădaniile lor culturale, social –
religioase şi de alinare a suferinţelor altora să se piardă, şi negândind că
posteritatea va cerceta sfintele lor osteneli. De altfel, ei nici nu lucrau
împlinirile evangelice spre a fii văzute şi lăudate de cineva. De aici vine
1 Gh.Petre – Govora, Dovezi de locuire neolitică în judeţul Vâlcea în “Revista Muzeelor”, nr. 2/1979, p. 157. 2 Gh. Petre – Govora, Contribuţii la cunoaşterea istoriei vechi a judeţului Vâlcea, în „Studii Vâlcea” III, 1985, p. 26.
52
greutatea celor care doresc să cunoască azi trăirea şi lucrarea lor spirituală.
Curgerea oarecum liniştită a istoriei govorene a fost marcată, la un moment
dat, de un eveniment care avea să-i pună pe frunte o lumină neumbrită de
trecerea veacurilor. Era chemată să împlinească, măcar în parte, setea
poporului românesc de carte. Înfiinţarea unei şcoli de tipografi şi de cultură
generală şi mai ales aducerea tipografiei de la Câmpulung de către Matei
Basarab, aveau să înscrie Govora pentru totdeauna între mănăstirile – vatră
de cultură românească.
La tezaurul de valori al sfântului lăcaş se adaugă cărţile, icoanele şi
odoarele bisericeşti păstrate în micul muzeu mănăstiresc.
Turnul – clopotniţă înalt, cu ziduri groase şi uşi ţintuite cu fier, ne dă o
imagine vie despre încercările prin care a trecut chinovia.
În apropierea mănăstirii, în punctul Runcuri, s-a descoperit un mormânt de
incineraţie, având resturile depuse în urnă, modelată din lut ars, cu profil şi
ornamente specifice culturii Glina, cu o perforare rotundă la bază
„fereastra sufletului”3, obicei care se mai practică şi astăzi în unele regiuni
ale ţării.
În latura nordică a mănăstirii, s-a descoperit un depozit de vase cu motive
geometrice şi solare, care marchează amprenta olăritului tracic4.
Populaţia dacă din nordul Olteniei a cunoscut o perioadă de înflorire
în secolul I î.H.-I, d.H., caracterizată printr-o luptă tenace împotriva
expansiunii romane, mai ales în vremea lui Burebista şi a lui Decebal.
3 Gh. Petre – Govora, Aspecte ale începutului epocii bronzului în judeţul Vâlcea, în “Buridava” II, 1976, p. 30
4 gh. Petre – Govora, Descoperiri arheologice din epoca fierului în judeţul Vâlcea, în „Materiale şi cercetări arheologice” IX, 1970, p.480-481.
53
După o rezistenţă eroică, încheiată cu înfrângerea dacilor, a urmat o epocă
de firească convieţuire între daci şi romani, fapt ce a constituit temelia
îndelungatului proces al formării poporului român. Mai jos de mănăstire, în
punctul „Şcoala Buleta”, pe terasa râului Govora, a existat o aşezare daco-
romană, din locuinţele ei recoltându-se un material arheologic daco-roman
bogat5.
După părăsirea Daciei de către administraţia romană, pe vremea
împăratului Aurelian (271 - 275), localnicii nu şi-au părăsit vetrele lor;
acest lucru se poate dovedi prin urmele şi aşezările arheologice
descoperite, caracterizate printr-o ceramică având aspectul cultural numit
„chilia militari”, din secolele III-IV d,H.6.
Continuitatea populaţiei în zona Govorei e dovedită şi de monedele găsite
aici, provenind din timpul împăratului Iustinian (527 - 567).
Data la care s-a înfipt crucea de sfinţire a acestui frumos aşezământ rămâne
încă tăinuită sub colbul vremurilor trecute. La 1485 mănăstireaîşi toarce
firul istoriei, având ca egumen pe Iosif Govoreanu.
În timpul domniei lui Vlad Ţepeş, mănăstirea a cunoscut o perioadă de
înflorire, însă ambiţiile deşarte de domnie ale unui boier Albul cel Mare
distruge clădirile şi omoară o parte din vieţuitorii mănăstirii, ctitoria
rămânând pustiită. Nu mult timp însă, Govora va intra din nou în atenţia
unor domnitori. La 1488 Vlad Călugărul o înzestrează cu moşii, iar fiul său
Radu cel Mare o „preînoieşte”, domnul devenind al doilea ctitor.
5 Gh. Petre – Govora, Aşezări din secolul II-IX, d.H. descoperite în judeţul Vâlcea, în „Acta Musei Napocensi”, Cluj-Napoca, XVI, 1987, P. 587.6 Fonts Historiae, Daco-Romanae II, Procopius din Cesareea, IV, 32, Bucureşti, 1980, p. 467
54
Veche ctitorie va avea zilele cele mai bune din întreagasa istorie în timpul
lui Matei Basarab. Deşi Ţara Româneascăcunoscuse prima tipografie la
începutul secolului al XVI-lea, lucrarea tipografică cea mai de seamă,
înaintea celei de la Râmnic, va fi la Govora. Aici între alte tipărituri în
limba română , va apare în 1640 Pravila cea Mică, ce va fi tipărită şi pentru
Transilvania, cu foaia de titlu schimbată. Concomitent va apare la Govora
şi o şcoală, atât pentru pregătirea de tipografi, dar şi pentru chemări mai
înalte în rânduiala Bisericii.
Un teren instabil, ca şi acele vremuri, precum şi desele cutremure, aduseră
ctitoria „preînoită” de Radu cel Mare într-o stare cu totul jalnică la
începutul secolului al XVIII-lea.
De aceea egumenul Paisie al Govorei ridică din temelie, cam pe acelaşi loc,
biserica mănăstirii de astăzi, fiind împodobită cu pictură în stil
brâncovenesc. Din veche ctitorie a rămas peste veacuri puternicul turn
clopotniţă şi pivniţa, cu parter pe latura de miazănoapte.
Mănăstirea a fost înzestrată de timpuriu atât cu cele materiale, cât şi cu o
bogată bibliotecă.
Cutremurele din anii 1940, 1977 şi 1986 au adus pierderi însemnate acestui
Sfânt Lăcaş. O ultimă reparaţie a mănăstirii s-a făcut între anii 1986-1988,
când s-a procedat la o amplă consolidare.
Vatra de cultură şi de adâncă trăire creştină, mănăstirea Govora a devenit
cu adevărat lauda acestor locuri sfinte pentru toţi localnicii din satele
apropiate, cât şi pentru mulţimea de vizitatori din ţară şi de peste hotare
care n-o ocolesc.
55
Din deceniul al cincilea al secolului nostru a devenit mănăstire de monahii,
fiind întreţinută ca o adevărată podoabă a Bisericii şi a neamului de aceste
vrednice şi cuvioase vieţuitoare.
La Govora, loc de rugăciune, de meditaţie şi de cultură, întâlneşti la fiecare
pas istoria patriei. Parcă vezi umbra vechilor voievozi, care cu spada au stat
de strajă apărând bătrânele hotare ale ţării şi dreapta credinţă.
Aici te simţi cu adevărat mândru faţă de vrednicii înaintaşi.
Govora, ca aproape toate mănăstirile din ţară, a fost nu numai un
izvor de lumină duhovnicească dar, prin construcţia ei, a constituit, în
acelaşi timp, şi o cetate de apărare, în vremuri de bejenie, de care neamul
românesc n-a dus lipsă.
Sfânta Mănăstire Cozia
Scăldându-şi zidurile încărcate de istorie în valurile tumultoase ale
înalturilor talazuri ale Oltului, care îşi adună apele risipite printre stâncile
abrupte ale trecătorii, Mănăstirea Cozia (asemeni surorii sale Tismana,
aflată mai departe şi asemeni mănăstirilor vecine Turnu şi Stânişoara), e
situată în unul din peisajele carpatine cele mai pitoreşti, care constituie una
din mândriile Olteniei. Decorul natural este asociat cu o diversitate
originală, atât arhitecturală cât şi decorativă cu una din cele mai bogate
colecţii de artă şi cărţi de specialitate şi în acelaşi timp cu o inegalabilă
mulţime de realizări culturale şi naţionale înălţate pe ambele părţi ale
Carpaţilor de mai bine de cinci secole.
56
Temelia mănăstirii a fost pusă de Mircea cel Bătrân între anii 1386 şi
1388, într-o regiune unde creşteau nuci, numele locului în sine derivând de
la termenul peceneg-cumanian “coz” adică nuc, care a devenit Cozia, adică
crângul cu nuci. Pe baza altor informaţii filologice, numele ar deriva de la
slavonul “Koz” adică capră. Oricum, la origine, ambele nume corespund
facilităţilor locale. Fără îndoială, Mircea cel Bătrân a zidit acest sanctuar în
aceste locuri nunumai datorită frumuseţii împrejurimilor, ci cu certitudine
şi din raţiuni militare şi strategice, mănăstirea fiind la început întărită
asemeni unei fortăreţe. În decizia alegerii acestui loc se poate foarte bine să
fi fost sfătuit de eruditul călugăr Nicodim de la Tismana, care chiar în faţa
Sfântului lăcaş aşezat deasupra unei cascade la poalele smirnei, a zidit
Vodiţa şi pe partea transilvăneană a Carpaţilor, mănăstirea Prislop.
Acelaşi Nicodim a fost de altfel şi confesorul voievodului încă de pe
vremea când Mircea era tânăr, dovada acestui fapt fiind dată de însăşi
imaginea voievodului pictată în nartexul mănăstirii Cozia, precum şi din
faptul că primul călugăr cu funcţie înaltă a fost unul dintre ucenicii săi.
Primele documente care atestă punerea temeliei mănăstirii Cozia de
către Mircea cel Bătrân datează din 1388: “după voia mea una se făcu cu
numele Sfintei şi Mântuitoarei Treimi în locaşul zis Nucet...” Portretul său,
pe panelul rezervat fondatorului, poate fi văzut în toată spendoarea sa, pe
peretele din dreapta nartexului din biserica cea mare, înveşmântat în
costum medieval, ţinând în mâna sa miniatura mănăstirii. Lângă el stă fiul
său pe care mai târziu l-a lăsat urmaş pe tron. Portretul acesta este pictat şi
57
pe alte panouri votive în incinta mănăstirii: în capela de nord şi în
adăpostul mănăstirii (boltiţa).
Mircea a murit la începutul anului 1418 la reşedinţa sa din Argeş, a
fost adus la Cozia şi înmormântat într-o criptă asemănătoare celor din ţările
occidentale, iar o piatră funerară cu decoraţiuni a fost aşezată deasupra
mormântului. Această piatră funerară a fost distrusă în timpul ocupaţiei
străine din 1916-1918 şi prin grija Episcopiei Râmnicului a fost înlocuită
cu alta nouă pe are era gravată următoarea inscipţie: “Aici odihneşte
Mircea, prinţ al Valahiei, mort în anul 1418”.
Lângă mormântul marelui voievod se mai află un altul: acela al
mamei lui Mihai Viteazul, care s-a călugărit în 1601 la Cozia, sub numele
de maica Teofana. Ea a murit în 1605, şi pe mormântul ei a fost aşezată o
piatră funerară care poate fi văzută şi astăzi şi poartă următoarea inscripţie:
“Aici odihneşte maica Teofana, mama lui Vihai Voievod, mort şi el, a
cărui fiică prinţesa Florica şi fiul lui Mihai, Nicolae Voievod şi-au făcut o
datorie de suflet să-i graveze numele în timpul lui Radu Voievod 7114...”
În afara acestor dovezi mişcătoare care îl întâmpină pe vizitator chiar
de la intrarea în mănăstire, interiorul bisericii domneşti, asemeni tuturor
monumentelor măreţe de la acea dată, care este împărţită în trei: pronaos,
naos şi altar. În 1907, porticul deschis a fost adăugat faţadei. Pictura s-a
realizat în întregime în stilul secolului XIV. Marile tradiţii ale creştinătăţii
cu trăsăturile lor puternic ancorate în ascentism, sunt pictate în partea de
jos, mai sus sunt pictaţi cei şapte preoţi din Sinodul Ecumenic şi – pe
peretele dintre pronaos şi naos – o serie de imagini reprezentând sinaxarul
58
şi imnul acatist al Fecioarei. Altarul cu imaginile sale completează
ansamblul valoros de icoane şi de lemn sculptat, dominat de sfeşnice mari
şi de obiecte sfinte de nepreţuit.
În afară, biserica e construită din blocuri masive de piatră, efectul
decorativ fiind sporit de cercevelele a şapte ferestre, fiecare decorată cu
motive sculpurale şi florale diferite, dar specifice acelor vremuri. Rozetele
care sunt situate la etaje, sunt de asemenea executate cu măiestrie, cu
decoraţiuni din cărămizi fine, care le înconjoară într-un armonios model
plastic.
Stilul clădirii, avântându-se spre înălţimi prin turnul său monumental,
îi impresionează atât pe vizitatori, cât şi pe specialişti, ca fiind un tot unitar
între linii şi forme specifice arhitecturii sârbe a acelor vremuri şi între
elementele bizantine şi locale o combinaţie care marchează tranziţia spre o
formulă de arhitectură bisericească particulară, deosebită: un viitor stil
autohton, al cărui prototip este Cozia.
La început, imensa biserică – cea mai importantă construită de
Mircea Voievod – era aşezată în mijlocul unui deptunghi şi era înconjurată,
ca de altfel şi alte clădiri, de pivniţe şi de un coridor lung cu ferestre ce
dădeau spre interiorul acestei curţi. Această fortăreaţă a fost ultima oara
folosită în 1821 de către Tudor Vladimirescu. Astăzi, întrgul ei aspect este
diferit, şi una din laturile dreptunghiului se deschide în drumul care leagă
Râmnicu Vâlcea de Sibiu, numai urmele despărţiturilor pivniţelor se mai
pot vedea încă înfundate. Neagoe Basarab (în 1517) şi Constantin
Brâncoveanu (în jurul anului 1707) i-au adăugat noi clădiri.
59
Acesşti doi domnitori, în memoria glorioşilor lor strămoşi, au
construit în interiorul incintelor mănăstirii două fântâni, spaţioasele
“încăperi princiare”, cele patru terase şi “vechea bucătărie” cu anexele sale,
în stilul creat de Constantin Brâncoveanu.
După ce Cozia a fost înfrumuseţată şi extinsă de aceşti noi fondatori,
ale căror portrete sunt pictate pe pereţii mănăstirii, alte reparaţii au fost
făcute în secolele următoare şi în primele decade ale secolului XX, sub
patronajul Comisiei pentru Monumente Istorice. Cu toate acestea, clădirile
au fost serios avariate şi unele chiar distruse ca urmare a luptelor duse pe
Valea Oltului în timpul Primului război mondial şi a ocupaţiilor străine
care au urmat.
În ciuda acestui fapt, Cozia şi-a recăpătat vechiul aspect, însă
dobândirea caracterului de mare monument istoric s-a produs de abia mai
târziu, când mănăstirea a fost în întregime restaurată. Colecţiile au fost
pregătite în beneficiul vizitatorului care poate astfel să-şi facă o imagine
concretă despre modul în care prezentul şi trecutul se întrepătrund în istoria
Coziei.
“Colecţia de obiecte religioase vechi” este expusă în muzeu, într-o
succesiune de şase încăperi, unde publicul vizitator poate să admire
documente originale, icoane valoroase datând din ultimele două secole
pictate pe lemn sau sticlă şi înrămate în argint, obiecte de cult lucrate cu
multă măiestrie, tipărituri din presa românească sau străină, manuscrise cu
caractere chirilice, slavone sau greceşti, evanghelii legate în metal preţios
şi bătute cu pietre preţioase (printre ele se află şi Psaltirea în versuri a lui
60
Dosoftei), fragmente de piese din secolul al XIV-lea, precum şi câteva
fragmente din piatra funerară a lui Mircea cel Bătrân. De asemenea, aici se
află documente de pe vremea marelui voievod privitoare la întemeiere,
precum şi documente care atestă donaţiile făcute.
În partea de est a clădirilor se mai află şi o galerie lungă ce se sprijină
pe coloane în stil brâncovenesc, cu ghivece de flori pe care le găsim în
toate pridvoarele şi care conferă locului o notă de veselie. Galeria aceasta
duce la cele două capete ale mănăstirii unul dintre ele se găseşte în unghiul
sud-estic şi pereţii ei coboară până aproape de malul Oltului, capela a fost
construită în 1583, sub domni lui Mihnea al II-lea ca biserică domnească,
unde se mai ţin slujbe şi astăzi.
Icoana reprezentând Hramul mănăstirii datează din secolul al XVI-
lea, iar unele picturi au fost realizate în secolul al XIX-lea de “Voicu,
pictor din Piteşti”. În cea de-a doua capelă se ajunge urcând o scară cu un
portic ornamental, ce a fost construită în partea de nord-est a pridvoarelor
şi este compusă din două încăperi cu boltă. A fost construită în 1707 de
duhovnicul lui Constantin Brâncoveanu.
Înăuntru, alături de portretul eruditului voievod, se poate vedea
portretul votiv al lui Mircea cel Bătrân precum, şi alte picturi din secolul al
XVIII-lea.
Prima fântână, admirată în 1657 de Paul de Alep, e un puţ de apă
sfinţită (de unde şi astăzi se ia şi se sfinţeşte apa pentru marile ceremonii
religioase). Fântâna e decorată cu sculpturi, iar în mijloc, din braţele unei
cruci, apa curge în bazinul fântânii.
61
Cea de-a doua fântână prezintă la fel de mult interes ca şi prima: ea se
numeşte Fântâna lui Neagoe Basarab şi datează din anul 1517. Este
acoperită de o boltă susţinută în partea din faţă de coloane unite la capăt şi
în partea din spate se sprijină pe două console, zidite în perete, pe care se
sprijină un leu în stil brâncovenesc. Afară, dreptunghiul format de clădirile
aparţinând pridvoarelor se deschide spre vest, la 1 km distanţă de drumul
care trece prin faţa mănăstirii. Ruinele vechi ale mănăstirii veghează asupra
vizitatorului: cu secole în urmă a fost o chilie în mijlocul unui amfiteatru
impunător, fiind descrisă şi de Paul de Alep ca un remarcabil monument
ecleziastic, denumită chilia Sfântului Ioan.
Apele care izvorăsc din munte au erodat-o cu timpul. Ea a fost
reconstruită ultima dată în 1670. Tot în partea exterioară pridvoarelor, dar
fostă parte din ea pe un deal care domină mănăstirea, se înalţă bolniţa. A
fost zidită între 1542 şi 1543 de Petru voievod (cunoscut şi sub numele de
Radu Paisie), pentru bolnavii şi bătrânii comunităţii. Pe bună dreptate,
specialiştii români şi străini au văzut bolniţa ca pe “nestemata Coziei din
secolul al XVI-lea”, aceasta datorită echilibrului arhitectural, alegerii
decoraţiunilor şi a frumuseţii deosebite a picturilor interioare. În imediata
apropiere a bolniţei se găseşte cimitirul şi clopotniţa. Clopotele sale, donate
în 1395 şi în 1413 de Mircea cel Bătrân, dar mai apoi mutate în 1879 la
Curtea de Argeş şi Râmnic, încă mai aşteaptă să răspândească vocea de
mult uitată a întemeietorului săi. “Eu din plin crezător în Hristos,
Dumnezeul nostru, iubindu-l şi onorându-l, unic stăpânitor, Io Mircea,
mare voievod şi prinţ, prin graţia şi îndurarea lui Dumnezeu posedând şi
62
stăpânind întreaga Valahie şi ţinuturile de dincolo de munţi înspre ţara de
dincolo de munţi înspre ţara tătarilor, domn al Amlaşului şi Făgăraşului
prinţ al Banatului de Severin şi pe ambele părţi ale Dunării până la Marea
Neagră şi singurul domn al fortăreţei Dristorului...” (Document nr. 34 din
1406, lăsat de Mircea cel Bătrân mănăstirii Cozia, în care sunt specificate
titlurile voievodului român şi limitele posesiunilor sale).
Mănăstirea Dintr-un Lemn
Situată la aproximativ 25 km sud de Râmnicu Vâlcea şi la 10 km
nord de Băbeni, pe valea Otăsăului, în comuna Frânceşti, separată prin
dealurile vecine de mănăstirile Surpatele şi Govora, pitoreasca Mănăstire
Dintr-un Lemn este o oază de pace şi de bucurie spirituală pentru toţi aceia
care zăbovesc mai mult la adăpostul zidurilor ei.
Potrivit unei tradiţii locale, Mănăstirea Dintr-un Lemn ar fi luat fiinţă
în primele decenii ale secolului al XVI-lea , prin edificarea în acest loc a
unei bisericuţe de lemn din materialul unui singur stejar. Ea a fost ridicată
în cinstea Icoanei Maicii Domnului, icoană ce se pastrează azi în biserica
de piatră în incinta de jos a mănăstirii. În baza acestei tradiţii aşezarea
monahală de aici poartă numele de Mănăstirea Dintr-un Lemn.
Cea mai veche mărturie despre mănăstire a fost consemnată în scris
de diaconul Paul de Alep, care l-a însoţit pe Patriarhul Macarie al Antiohiei
în călătoriile acestuia prin Ţările Române, între anii 1653-1658.
63
Paul de Alep scrie că un călugăr ar fi găsit o icoană a Maicii
Domnului în scorbura unui stejar secular. În acel moment el ar fi auzit o
voce care îl îndemna: “Dorinţa mea este ca tu să zideşti aici, pentru mine, o
mănăstire din acest copac”. Urmând îndemnul, pusnicul a ridicat pe acel
loc o bisericuţă folosind numai lemnul acestui falnic arbore.
Mitropolitul Ungrovlahiei Neofit Cretanul, cercetând Mănăstirea
Dintr-un Lemn la 29 iuliu 1745, scria la rându-i: “Un cioban cu numele de
Radu, în timpul lui Alexandru Vodă (1568-1577), a visat Icoana Maicii
Domnului, despre care aminteşte Paul de Alep, şi, tăind stejarul în care a
găsit icoana, a făcut din lemnul lui o bisericuţă, numită din această pricină
Mănăstirea Dintr-un Lemn”. Cam acelaşi lucru afirma în 1842 şi poetul
Grigore Alexandrescu.
După cum se vede, tradiţia cu privire la întemeierea primei aşezări
monahale la Mănăstirea Dintr-un Lemn nu are nici o legătură cu faimoasa
nuvelă istorică a lui Alex. Odobescu “Doamna Chiajna” în care autorul a
pus legenda Mănăstirii Dintr-un Lemn în legătură cu luptele pentru domni
dintre partida boierilor olteni din a doua jumătate a sec. XVI şi urmaşii lui
Mircea Ciobanul (+1559). “Doamne Chiajna” are meritul de a scoate în
evidenţă patriotismul nobililor pământeni, boierii Socoleşti care luptau
împotriva abuzurilor turcilor şi grecilor în ţările române.
Existenţa stejarilor seculari precum şi a Icoanei Maicii Domnului de
la Mănăstirea Dintr-un Lemn se constituie azi în probe de necontestat
pentru adevărurile consacrate în legendă. Întemeierea schitului este
datorată, aşadar, unui pustnic râvnitor a sluji pe Dumnezeu cu credinţă şi
64
totală dăruire aşa cum numai marii dăruiţi au făcut-o totdeauna pentru
Biserică şi pentru neamul lor.
Viaţa monahală la români a avut şi are temeiuri sănătoase şi profund
religioase. Existenţa monahală are temeiuri biblice şi patristice milenare, şi,
prin urmare, călugării şi călugăriţele care se consacră acestei vieţi sunt
conştienţi de vocaţia lor şi se luptă cu ei înşişi şi cu toate încercările
căutând să răspundă, printr-o viaţă sfântă, sfatul Domnului din Evanghelie
(Matei 19, 27-29; Luca 18, 29-30) şi îndemnul Apostolului Pavel adresat
fecioarelor din Corint (I Cor. Cap. 7).
Construită chiar pe locul stejarului purtător de icoană, după toate
probabilităţile, pe la mijlocul sec. Al XVI-lea, bisericuţa de lemn este
lucrată din bârne groase încheiate în coadă de rândunică, are formă
dreptunghiulară, cu absida altarului decroşată, cu o lungime totală de 13 m,
pe o lăţime de 5,50 m şi e înaltă de aproximativ 4 m, este înconjurată la
exterior de un brâu în torsadă săpat în grosimea lemnului, cu un pridvor
deschis, fără turlă.
Această mică biserică este o mărturie de necontestat a spiritului
religios propriu oamenilor din această zonă a Olteniei. Ea adaugă
pitorescului locului un element în plus: fără această bijuterie în lemn,
lucrată de meşterii ţărani, peisajul şi cei cinci stejari seculari de la
Mănăstirea Dintr-un Lemn ar fi, fără îndoială, lipsit se farmec.
Iconostasul sculptat în lemn de tei, în 1814, este o veritabilă operă de
artă ca şi multe din icoanele de elmn, adevărate giuvaeruri care
împodobesc bisericuţa în interior. Abia întrezărite la lumina străvezie a
65
unei candele sau lumânări plăpânde ele conferă carate unice atmosferei de
linişte care domneşte aici. Rugăciunile se înalţă către cer în măreaţa lor
simplitate iat în suflet se naşte un sentiment de recunoştinţă, de veneraţie
pentru “Ctitorii, monahiile şi surorile sfânt locaşului acestuia, care
odihnesc aici şi pretutindenea, – dar şi pentru călugăriţele şi ostenitoarele
de azi din mănăstire, care asemenea fecioarelor înţelepte slujesc şi ele în
preajma Sfântului Altar cu întreaga lor fiinţă pentru înălţarea Neamului
Românesc şi pentru a-şi păstra viaţa lor curatp aşa cume flacăra candelelor
aprinse pentru întâmpinare Mirelui-Hristos” (Matei 25, 1-13)
ICOANA FĂCĂTOARE DE MINUNI A MAICII DOMNULUI de
care este legată existenţa acestui sfânt aşezământ monahal, este păstrată cu
multă veneraţie în biserica mare din incinta principală. Ea reprezintă cel
mai de preţ obiect istoric şi de artă al Mănăstirii Dintr-un Lemn.
Înaltă de 1,50 m, lată de 1,10 m şi având, aşadar, dimeniuni
impresionante şi o înfăţişare foarte veche, această icoană a trezit
curiozitatea unor renumiţi cercetători de artă bisericească.
În anul 1929, Andrei Grabar de la Universitatea din Strabourg,
vizitând Mănăstirea Dintr-un Lemn, a studiat icoana şi a identificat-o ca
fiind pictată în sec. al IV-lea la mănăstirea Theothokos din Grecia după un
model despre care s-a spus că ar fi aparţinut Apostolului Luca. Tradiţia
spune că în lume se mai păstrează 3 exeplare asemănătoare celei de la
Mănăstirea Dintr-un Lemn. Profesorul I.D. Ştefănescu afirmă că icoana a
fost zugravită abia în a II-a jumătate a sec. al XVI-lea.
66
După părerea altor specialişti mai apropiaţi de noi, ca A. M.
Muzicescu, icoana ar fi fost lucrată înainte de anul 1453, la Bizanţ sau
Muntele Athos, folosindu-se un model mai vechi.
Părerea din urmă pare a fi mai plauzibilă, dar modul în care icoana a
ajuns la noi rămâne încă în umbră. Dacă luăm în calcul strânsele legături
existente de-a lungul secolelor între Ţările Române şi Patriarhia de
Constantinopol sau Muntele Athos, putem imagina itinerarul acestei sfinte
icoane care a fost purtată în spaţiu şi timp spre a oferi ani în şir binefacerile
ei credincioşilor de la nord de Dunăre.
Icoana de la Mănăstirea Dintr-un Lemn ar fi putut fi adusă de un
călugăr sau de vreun credincios care, stabilindu-se în pădurile seculare de
aici, a ridicat şi primul dintre schiturile consemnate de legendă. Ea a fost
păstrată cu cinste pentru că aureola ei de obiect unic, miraculor şi sfânt a
fost continuu potenţată de evlavia pe care numai spiritul profund ortodox i-
o putea conferi. Şi, desigur, convingerea că este o copie a celei mai vechi
imagini a Maicii Domnului zugravită de Luca.
BISERICA DE PIATRĂ ŞI CHILIILE
Începuturile Mănăstirii Dintr-un Lemn sunt legate, aşa cum am văzut,
de unele tradiţii sau legende care, fără îndoială, conferă o bună parte de
adevăr istoric.
Mănăstirea Dintr-un Lemn nu este amintită însă în cronicile
românesşti până în prima jumătate a sec. al XVI-lea.
67
Primul document în care apare numele aşezământului monahal de
aici poart’ă data de 20 aprilie 1635. (Arh. Florica Dumitriu: Mănăstirea
Dintr-un Lemn, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1968, p.3).
Într-o altă mărturie, scrisă la 27 noiembrie 1640, Matei Basarab
spune că a zidit mănăstirea “de iznoavă de întemei”. El o înşiră printre
mănăstirile pe care le-a ctitorit (Arnota, Căldăruşani, Brâncoveni etc.).
Pisania bisericii de zid, aflată deasupra intrării principale, care
datează din anul 1715, scisă la pocunca lui Ştefan Cantacuzino (1714-
1716), confirmă cele aflate în documentul din 1640 şi anume: faptul că
biserica de zid a fost construită de Matei Basarb şi restaurată de Ştefan
Cantacuzino (1715).
De fapt şi în Pomelnicul Mănăstirii, scris de Dionisie Eclesiarhul
Mitropoliei din Bucureşti la anul 1804, după cel din 1715, la fila nr. 6 arată
că “Mănăstirea Dintr-un Lemn, unde se cinsteşte şi să prăznueşte hramul
prea sfintei noastre Născătoare de Dumnezeu şo pururea fecioarei Mrii,
iaste zidită şi înălţată din temelie de răposatul întru fericire, măria sa, bunul
creştinul domnu Io Matei Basarab Voievod...” (Pr. D. Bălaşa, Pomelnicul
Sfintei Mănăstiri Dintr-un Lemn, în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 4-5, 1956,
p. 260).
Tot cu Matei basarab începe şi Pomelnicul mănăstirii din anul 1845,
scris de Gheorghe-Gherontie de la Hurezi (1863), document care se
păstrează în original în colecţia mănăstirii.
Cu toate acestea, Paul de Alep, care vizitează mănăstirea, după cum
am consemnat mai sus, în decursul anilor 1653-1658, deci la aproximativ
68
20 de anu după întemeierea bisericii de piatră, adaugă la cele conservate de
tradiţia locală şi de documentele scrise până atunci, că Mănăstirea Dintr-un
Lemn este ctitoria unui mare boier şi spătar, contemporan cu Matei
Basarab.
“Un mare dregător, spune el, pasionat să clădească biserici şi
mănăstiri, dintre care (pe) unele le-a clădit el însuşi..., (pe) altele le are
moştenire de la strămoşii săi: cea dintâi mănăstire (a acestui dregător) este
Bistriţa, apoi Mănăstirea Dintr-un Lemn, de maici, mănăstirea Arnota,
Gura Motrului (zidită de el) şi mănăstirea Brâncoveni. Toate mănăstirile
care au fost zidite de Matei basarab le-a luat în seama sa, fiindu-i ruda cea
mai apropiată, el se ocupă acum de administrarea lor” (Vezi: “Călătoriile
Patriarhului Macarie în Ţările Române 1653-1658”, Bucureşti, 1990, p.
198).
La cele afirmate de Paul de Alep şi în baza unor documente mai
recente, Radu Creţeanu afirmă că “autorul celei de a doua etape
constructive a Mănăstirii Dintr-un Lemn (deci a complexului edificiilor din
piatră), din care face parte în primul rând biserica din zid, nu poate fi altul
decât însuşi Preda Brâncoveanu, fost mare spătar, mare clucer, mare
vornic, viitor mare ban, cel mai mare boier al vremii sale” (Vezi Radu
Creţeanu, Mănăstirea Dintr-un Lemn, Ed “Meridiane”, 1966, p. 9).
Faptul că unele documente afirmă că Matei Basarab este ctitorul
bisericii de piatră, iar altele îl prezintă pe Preda Brâncoveanu, nu trebuie sa
îl deruteze pe cercetător. Este foarte probabil ca la construcţia acestei
mănăstiri să fi contribuit – ca şi în cazul altor edificii similare – atât
69
Voievodul câat şi ruda sa, marele boier Preda Brâncoveanu. Acest fapt era
confirmat şi de inscripţiile de pe tablourile ctitorilor din pronaosul bisericii
de piatră, care azi nu mai există, fiind înlăturate cu ocazia restaurării din
1926-1936. pe aceste portrete votive scria: “Fondator Matei Voevod-
Basarb şi soţia sa Doamna Elena, Preda cel vornic-Brâncoveanu cu
Doamna Păuna; Şerban Cantacuzino cu Doamna Maria; Constantin
Brâncoveanu, Papa postelnic; Elisabeta schimonahia Brâncoveanca”.
Biserica de zid, în forma ei actuală, prezintă, în linii generale,
arhitectura lui Matei Basarab. Privită sub acest aspect arhitectural, biserica
de zid este triconc de plan, cu altar octogonal, iar pronaosul se termină cu
un pridvor de stâlpi. Un brâu de cărămidă în dinţi de fierestrău şi altul
simplu suprapus despart biserica, la exterior, în două registre succesive. În
timpanul acestor arcaturi se pot observa mici rozete, imitând probabil
frumoasele ormamente exterioare de la Cozia şi Curtea de Argeş. Cornişa
bisericii este de cărămidă, în culori galben, verde şi cărămiziu.
Pridvorul, cu coloanele de piatră, cu baze şi capitele simple “s-a
terminat (cum glăsuieşte o inscripţie aflată în latura de nord a pridvorului,
pe un stâlp) în luna octombrie...m în zilele prea luminatului io Şerban
Voevod, Constantinos Ioan, Ioan, zugravi, anul 1684”.
Din pictura originală şi cea din anul 1684 nu se mai păstrează decât
chipul Maicii domnului din timpanul intrării în pronaos, deasupra pisaniei.
Pictura actuală este cea din 1841.
Icoana Sfintei Fecioare de care este legat trecutul mănăstirii se
păstrează în catapeteasma bisericii de piatră. Ea a fost îmbrăcată cu argint
70
de argintarul Blom în anul 1812, la dorinţa lui Radu Golescu care a
suportat şi cheltuiala pentru aceasta lucrare. Cu prilejul ultimei restaurări
icoana a fost scoasă de sub ferecătura de argint.
Cele două policandre de la Ştefan Cantacuzino şi doamna Marica
Brâncoveanu, cele trei icoane mari împărăteşti, celelalte din catapeteasmă
şi alte 36 de icoane mai mici (praznice) zugrăvite în anii 1839-1840 de
Gheorghe-Gherontie de la Hurezi reprezintă în mare tezaurul de artă care
împodobeşte această biserică.
În anul 1715, Ştefan Cantacuzino restaurează în întregime clopotniţa
mănăstirii, situată la intrare în incinta principală (asemănătoare cu cea de la
Hurezi) şi Casa Domnească (stăreţia) de la nord, cu frumosul foişor de
stâlpi de piatră în stil brâncovenesc şi pictură de tradiţie bizantină. Astăzi
Casa Domnească se află în plin proces de restaurare generală. Importante
sume de bani au fost puse la dispoziţie, în vederea finalizării lucrărilor de
instituţii guvernamentale.
La început chiliile înconjurau biserica din toate părţile. Cu timpul ele
s-au deteriorat şi s-au făcut multe modificări. După toate probabilităţile, cel
puţin temeliile locuinţelor actuale din incinta bisericii aparţin epocii lui
Mati Basarab şi Ştefan Cantacuzino.
Prin urmare, Matei Basarab, Şerban şi Ştefan Cantacuzino,
Arhimandritul Ioan, stareţul Hurezului şi omul de încredere al
Brâncovenilor, Stareţa Platonida, Arhim Hrizant de la Hurezi, Maica
Stareţă Paisia Vasilescu şi generalul Paul Teodorescu, fost ministru al
Aerului şi Marinei în 3 guverne de dinainte de 1940 (+1981), dar şi
71
numeroşi ajutători anonimi, precum şi smeritele monahii şi surori adormite
întru Domnul, care s-au străduit în decursul istoriei să întreţină în bune
condiţiuni această sfântă aşezare monahală, pot fi socotiţi de drept cuvânt
“ctitori şi binefăcători ai sfânt locaşului acestuia”.
În comparaţie cu numeroasele edificii religioase ridicate de Ştefan cel
Mare şi Sfânt în Moldova, sau de Neagoe Basarab şi Constantin
Brâncoveanu cel Sfânt în Muntenia, bisericile şi mănăstirile rămase de la
Matei Basarab sunt mai simple. Stilul acestor aşezăminte este, poate,
medest, mai apropiat de cel popular şi de aceea mai uşor de înţeles. Se
urmărea îndeosebi utilul, şi nu grandiosul. Armonia proporţiilor şi decorul
îngrijit le conferă însă monumentalitate şi frumuseţe. Aceste caracteristici
le întâlnim, evident, şi la Mănăstirea Dintr-un Lemn. Aşezarea a fost de la
început şi este până azi mănăstire de călugăriţe.
După restaurarea din 1938-1940 făcută de ministerul Aerului şi
Marinei, acest ansamblu monahal, consacrat Sărbătorii Naşterii Maicii
Domnului, a devenit în mod simbolic şi Altar de închinare pentru aviatori
şi marinari.
După marele eveniment istoric din viaţa Poporului Român ce a avut
loc în decembrie 1989, conducerea mănăstirii în frunte cu monahia
Emanuela Oprea stareţa acestui sfânt aşezământ, face eforturi mari pentru
prezentarea ctitoriei de la Dintr-un Lemn potrivit cu cerinţele actuale ale
credincioşilor care cercetează această mănăstire şi pentru a o transmite în
condiţii corespunzătoare generaţiilor viitoare.
72
În această activitate spirituală, dar îndeosebi administrativ-
organizatorică, care se continuă cu mult avânt şi generozitate, Conducerea
mănăstirii este încurajată şi susţinută pe toate planurile şi în primul rând pe
plan economic de P.S. Episcop Gherasim al Eparhiei Râmnicului precum şi
de generosul, patriotul şi devotatul român şi fiu al bisericii străbune d-l
Mugur Isărescu, Guvernatorul Băncii Naţionale Române, de d-l director
Constantin Dicu din Bucureşti, d-l director Leonard Popesu din Slatina, d-l
director Ion Horea Horăscu din com. Prudeni, jud. Vâlcea şi multă alţi
oameni de suflet care vor fi scrişi în cartea vieţii.
Prezentăm în continuare un fragment din pagina de cronică
consemnată de P.S. Episcop Gherasim cu ocazia resfinţirii Bisericii
Voievodale la 8 septembrie 2003.
“Cu vrerea lui Dumnezeu şi ajutorul Maicii Domnului s-a restaurat
Biserica mare în perioada aprilie 2001 – 2003 de către d-l arhitect Aurel
Botez şi domnii pictori restauratori: Şerban Angelescu, Elena Murariu şi
Viorel Grimalschi. Cu acest prilej s-a restaurat şi Sf. Icoană a Maicii
Domnului, Făcătoare de minuni, din tâmpla Bisericii, de către pictorul
restaurator Dorin Handrea. După ce a fost scoasă îmbrăcămintea de argint
de pe Sf. Icoană şi s-a curăţat de fumul depus de secole, s-a văzut că este
pictată şi pe verso, având ca reprezentare Dreapta Judecată. De asemenea
s-a luat act că Sf. Icoană este zugravită pe o singură blană lungă de 1,60 m,
lata de 1,20 m şi groasă de 5-6 cm. Catapeteasma a fost de asemenea
restaurată şi cu Sf. Icoane împodobită, împreună cu restaurarea picturii de
73
pe pereţii Bisericii în interior şi exterior, Sf. Biserică este înveşmântată în
haină ctitoricească.
Dumnezeu să binecuvânteze pe toţi ajutătorii şi ostenitorii”.
În toate îndeletnicirile şi eforturile depuse zilnic la altarul Sfânt de la
Mănăstirea Dintr-un Lemn, Maica Stareţă Emanuela Oprea este ajutată în
acelaşi timp de preoţii deserviţi (Protosinghel Gherontir Bălan şi Arhim.
Cherasie Gheorghescu) şi de toate monahiile şi surorile sfântului locaş care
şi-au închinat viaţa în slujba bisericii şi neamului românesc.
Mănăstirea Dintr-un Lemn este o mănăstire istorică şi de artă ce face
parte integrantădin tezaurul cultural al popurului nostru.
Veniţi deci cu toţii să ne închinăm la acest Altar, să-l preţuim şi, prin
ofranda noastră să-l păstrăm pentru generaţiile viitoare, aşa cum au făcut-o,
în veac şi străbunii noştri.
SFÂNTA MĂNĂSTIRE VODIŢA – Judeţul Mehedinţi
Mănăstire de călugări, reînfiinţată in 1991, la început cu 3 vieţuitori,
mânăstirea Vodiţa are hramul "Sfântul Antonie cel Mare" (17 ianuarie) şi
se află în satul Vârciorova - Municipiul Drobeta Tr. Severin, jud.
Mehedinţi, la circa 20 km NV de acest oraş. Se ajunge acolo pe drumul
modernizat Drobeta Tr. Severin - Orşova (25 km), 4 km N de apele
Dunării.
Mânăstirea Vodiţa reprezintă cea mai veche ctitorie voievodală
atestată documentar şi totodată primul aşezământ monahal din ţara noastră
74
administrat autonom (samovlastie) după regulile bisericii orientale stabilite
de Sfântul Vasile cel Mare.
Ea a fost ridicată între anii 1370-1372 de Sfântul Nicodim pe cheltuiala
voievodului Ţării Româneşti, Vladislav I. Încă de la înfiinţare a fost
înzestrată de domnitor cu valoroase odoare bisericeşti, bani şi alte venituri.
Toate daniile făcute Mănăstirii de Vladislav Voievod au fost întărite
ulterior de către urmaşii acestuia: Dan I, Mircea cel Bătrân, Dan al II-lea,
Vlad Dracul şi Radu cel Frumos. Chiar şi Sigismund de Luxemburg, regele
Ungariei (1387-1437) a recunoscut şi confirmat posesiunule acordate
Mânăstirii Vodiţa de domnitorii români, iar Ştefan Lazarovici, despotul
Serbiei îi dăruieşte în anul 1406, 10 sate sârbeşti ca metose.
Expansiunea Imperiului Otoman de la sfârşitul secolului al XV-lea pentru
cucerirea popoarelor Europei a influenţat în mod nemijlocit existenţa
Mânăstirii Vodiţa. Astfel, după ocuparea cetăţii Severinului de către
armatele turceşti conduse de Baliberg în anul 1524, toate vechile moşii ale
ctitoriei Sfântului Nicodim sunt confirmate, rând pe rând, Mânăstirii
Tismana.
Mănăstirea Vodiţa va mai fi pomenită, din nou, abia într-un hrisov din 14
octombrie 1662 când stareţul acestei chinovii arhimandritul Nicodim a
primit un ajutor de 350 de ruble de la ţarul Rusiei, Alexei Mihailovici.
Mai târziu, într-un document din 15 iunie 1689, se precizează că Vodiţa ar
fi fost rezidită „din temelie” de Cornea Brăiloiu, pe vremea când era mare
agă. De asemenea ea este menţionată alături de celelalte mânăstiri din
75
Oltenia pe harta întocmită în anul 1700 de stolnicul Constantin
Cantacuzino.
Chiar şi domnitorul Constantin Brâncoveanu a acordat printr-un hrisov
amis la 10 martie 1705, scutiri „schitului ce iaste la Vodiţa care iaste la
Vodiţa care iaste lângă Dunăre acolo unde şi mai înainte scaun de
mânăstire mare au fostu făcută de Sfântul Nicodim”. Din acelaşi zapis se
pare că unele lucrări de refacere ale acestei mânăstiri ar fi fost executate şi
de Athanasie, egumenul de atunci al Tismanei.
În urma războiului austro-turc încheiat cu pacea de la Passarovitz din anul
1718, Mânăstirea Vodiţa va cunoaşte o nouă perioadă de decădere. Ea va fi
menţionată doar pe harta întocmită în anul 1720 de Samuelis Köleseri.
La data de 5 septemdrie 1891 episcopul Ghenadie al Râmnicului
efectuează o vizită canonică la Vodiţa, descriind ruinele mânăstirii. Din
biserica celei mai vechi ctitorii voievodale atestate documentar mai
rămăseseră doar câteva ziduri, iar din chiliile înconjurătoare se mai vedeau
doar temeliile.
În vederea reconstruirii acestei străvechi mânăstiri, în luna martie 1990 s-a
constituit, în municipiul Drobeta-Turnu Severin, Societatea „Vodiţa”,
având binecuvântarea vrednicului de pomenire Nestor Vornicescu,
Mitropolitul de atunci al Olteniei.
La propunerea acestei fundaţii, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoze Române
a aprobat, în şedinţa din luna ianuarie 1991, reînfiinţarea Mânăstirii Vodiţa,
ca mânăstire de călugări cu viaţă de obşte.
76
În perioada 1991-1995 s-a construit aici un impunător corp de chilii, în
care se mai află stăreţia şi trapeza mânăstirii.
De asemenea, în anul 1995 a început execuţia unei frumoase bisericide
lemn, la realizarea ăreia au fost preluate şi unele elemente din stilul
tradiţional maramureşan.
În prezent, noua biserică este terminată şi a fost sfinţită la data de 29 iulie
2001 de către Î.P.S. Teofan, Mitropolitul.
Începând din anul 1997 stareţ al Mânăstirii Vodiţa este P.C. Protos.
Ioanichie Nicolaiescu. (poza 25 si 26)
Zonă turistică importantă, în apropierea mănăstirii se află lacul de
acumulare, hidrocentrala Porţile de Fier şi Defileul Dunării.
SFÂNTA MĂNĂSTIRE GURA MOTRULUI – judeţul Mehedinţi
(poza 27)
Mânăstirea Gura Motrului, una din marile mânăstiri ale Olteniei, a
cărei origine stă ascunsă în negura vremilor, este situată în extremitatea de
răsărit a judeţului Mehedinţi, 40°54’ latitudine nordică şi 23°45’ latitudine
estică, aproape de hotarul comun cu judeţele Dolj şi Gorj. Mânăstirea este
aşezată pe malul drept al Motrului, aproape de confluenţa lui cu Jiul, de
unde a luat şi numele, la o distanţă de circa 1 km de drumul naţional DN6,
Bucureşti - Drobeta Turnu Severin – Timişoara (E70), pe tronsonul cuprins
între Filiaşi şi Strehaia. Mânăstirea se înalţă pe un deal de aproximativ 20
m deasupra Motrului, predominând pe o mare întindere atât valea Motrului
cât şi valea Jiului.
77
Aşezată într-o pitorească zonă colinară, la vărsarea Motrului în Jiu,
Sfânta Mânăstire Gura-Motrului beneficiază de un statut aparte printre
celelalte mânăstiri oltene, având un clar şi distins certificat de naştere
voievodal.
Ctitorie a familiei Brâncoveanu, aşezată în comuna cu acelaşi nume,
biserica a fost începută de Jupân Preda Brâncoveanu Vel Vornic (1653) şi
zugrăvită de Sf. Constantin Brâncoveanu (1705), după cum arată pisania
sculptată în piatră aflată deasupra uşii de la intrarea în biserică.
Dar biserica are rădăcini mai vechi, căci în cartea “Slujba şi
Paraclisul Sfântului Nicodim Sfinţitul” este atestată încă în timpul vieţii
Sfântului, fiind zidită după Sfânta Mânăstire Vodiţa.
Pe poarta de la intrare se află o inscripţie în care se spune că “Această
poartă s-a ferecat cu toată cheltuiala Cuviosului Kir Stefan” care era stareţ
al acestei Sfinte Mânăstiri în 1712.
Pe turlă este o altă inscripţie “1841. Eufrosin Arhimandritul Motreanul”.
După 147 de ani de la zugrăveala cea dintâi, mânăstirea a fost
reparată după cum scrie pisania de la intrarea în pridvor, de către Barbu D.
Ştirbei: “Prinţul stăpânitor a toată Ţara Românească” şi Cuvioşia Sa
Arhimandritul Eufrosin Poteca, egumenul mânăstirii (1852), zugrav fiind
Niţă Stoienescu.arhimandritul Eufrosin Poteca, egumenul acestei sfinte
mânăstiri între 1841-1858, a fost unul dintre cei mai luminaţi preoţi şi
cărturari ai vremii sale, înflăcărat luptător pentru şcoala şi biserica
românească.
78
Mănăstirea găzduieşte în prezent un muzeu cu obiecte religioase: colecţii
de icoane pe lemn, carte veche şi obiecte de cult cu valoare istorică şi
artistică, multe dintre ele fiind donate de Constantin Brâncoveanu.
Prin măreţia ei arhitecturală, dar şi prin discreţia şi smerenia aşezării ei, Sf.
Mânăstire Gura-Motrului impresionează vizitatorii.
În prezent, se fac lucrări de consolidare a bisericii şi a casei
brâncoveneşti.
Are posibilităşi de cazare doar pentru pelerini.
4. Concluzii
Sfintele monastiri şi schituri au fost pentru drumeţi şi cercetători locuri de odihnă şi reculegere sau locuri de refugiu în vremuri de grea cumpănă. Între zidurile lor s-au adăpostit cei rătăciţi de turmă, cei ce nu s-au mai împăcat cu viaţa lumească. Acolo, în umbra zidurilor, au crescut şi s-au format mitropoliţii, episcopii şi mai ales preoţii care au ştiut să păstreze în sufletele oamenilor credinţa în Dumnezeu, credinţa care a format temelia de nezdruncinat a Neamului românesc.
Acolo, între zidurile sfintelor monastiri, s-a pus temelia învăţăturii şi tot acolo au fost crescuţi, luminaţi şi formaţi sufleteşte prin Sfânta Învăţătură, feciorii de boieri şi chiar viitori Domni.
În teascurile tiparniţelor mânuite de călugări simpli ca viaţă, luminaţi la minte şi pătrunşi de credinţă şi dragoste de ţară s-a plămădit şi format limba unitară a singurului Neam din Europa cu aceeaşi limbă populară şi literară fără dialecte, dovadă că până în zilele noastre românii se înţeleg între ei cu toate că o soartă vitregă i-a ţinut răzleţiţi.
Sfintele schituri şi monastiri cu bisericuţele lor de lemn sau de zid, durate de ctitori cu gândul la cele sfinte, plăcute lui Dumnezeu şi oamenilor, sunt mărturii nepieritoare păstrate cu evlavie până azi de cei hărăziţi să-şi treacă viaţa sub acoperământul lor.
79
Poza 1 poza 2
80
Poza 3 si 4
poza 5
poza 6 poza 14
81
poza 7
poza 8
poza 9
poza 10
82
Coloana Infinitului Masa Tăcerii Poarta Sărutului
poza 11 poza 12 poza 13
poza 15
poza 16
83
poza 17
poza 18
poza 19
84
poza 20
poza 22 poza 21
85
poza 24
Vodiţa. Ruinele primei mânăstiri construite
de Nicodim în Ţara Românescă
86
poza 25 poza 26
poza 27
Biserica Mânăstirii Gura Motrului
87