1
Definiţia sociologiei juridice
Sociologia Juridică este de fapt o ramură a sociologiei generale, ea constituind rezultatul
aplicării metodelor de cercetare sociologică unei zone definitorii a vieţii sociale, realitatea
juridică.
Pentru ca o activitate intelectuală sa fie recunoscută drept ştiintă, ea trebuie să
îndeplineasca trei condiţii:
1. să aibă obiect propriu de cercetare
2. să dispună de un corp metodologic propriu de investigare a obiectului cercetat
3. să producă teorii şi judecăţi confirmate la nivel empiric
1.Obiectul sociologiei şi specificul ei
Conform unuia dintre fondatorii sociologiei, Auguste Comte, disciplina despre care
discutăm studiază societatea sub doua aspecte: static si dinamic. Aspectul static se referă la
analiza structurii instituţiilor societăţii (statul, familia, biserica, etc.), iar cel dinamic la studiul
istoric al evoluţiei intelectuale a omenirii.
În spaţiul deschis de studiul societăţii concurează mai multe ştiinţe, precum dreptul,
economia politică, istoria, psihologia, dar abordarea sociologică are meritul de a investiga atât
componentele societăţii (grupurile sociale, organizatiile, statusul, rolul social si comunitatea), cât
şi fenomenele şi procesele (socializareă, devianţa, delincvenţa, controlul social, organizarea
familială, educaţia, religia etc.) care leagă şi influenţează toate aceste componente.
Din punct de vedere etimologic termenul “sociologie” provine din alăturarea a două
cuvinte: unul de origine latină – socius – care înseamnă asociat şi altul de origine greacă – logos
– care înseamnă discurs, cuvânt, teorie. Conform înţelesului etimologic sociologia este teoria sau
ştiinţa asocierii oamenilor, ştiinţa interacţiunilor umane.
Richard T. Schaefer consideră că “Sociologia este studiul sistematic al comportamentului
social şi al grupurilor umane.” (Schaefer, R.T., Sociology, McGraw-Hill Book Company, New
York, 1986, p.5) iar Ken Browne este de părere că “Sociologia este studiul sistematic (planificat
sau organizat) al grupurilor umane în societăţile moderne. Ea este preocupată de studiul instituţii-
lor sociale”. (Browne, K., An introduction to sociology, Polity Press, Cambridge, 1998.)
2
2.Specificul obiectului Sociologiei Juridice
Denumirea de “sociologie juridică” a fost folosită pentru prima dată de catre juristul şi
profesorul italian Anzilotti în lucrarea sa “Filosofia dreptului şi sociologia”, publicată în 1882
stabilindu-i-se mai bine specificul de către Eugen Ehrlich in lucrarea “Bazele sociologiei
dreptului”, publicată în 1913.
Nu există un acord absolut al specialiştilor în legătură cu sfera fenomenelor care
constituie obiectul sociologiei juridice. Astfel, uneori sociologia juridică a fost identificată cu
sociologia crimei, care are drept obiect fenomenele de încălcare a normelor juridice, amploarea
acestor fenomene, reacţia societăţii faţă de aceste fenomene şi motivaţiile infractorilor.
Edwin Sutherland şi Donald Cressey (Sutherland, E.H., Cressey, D.R., Criminology, j.b.
Lippincot Company, Philadelphia, 8ed, 1970, p. 3; pp. 8-12) consideră că sociologia juridică este
una dintre subdiviziunile criminologiei, alături de etiologia crimei ( analiza ştiinţifică a cauzelor
crimei) şi de penologie (care studiază metodele de control ale criminalităţii). Sociologia juridică
ar fi, în acest context, o analiză sistematică a condiţiilor sub care legile penale se dezvoltă şi a
originii lor ca metode de control social. Rezerva altor autori faţă de aceste puncte de vedere
provine din faptul că sociologia juridică se referă la o sumă de fenomene juridice care nu ţin de
dreptul penal: socializarea juridică, contactele civile şi comerciale, familia etc.
Juristul şi sociologul francez Jean Carbonnier (Carbonnier, J., Sociologie juridique,
Librairie Armand Colin, Paris, 1972, pp. 110-123.) consideră că, pe lângă instituţiile juridice, în
societate sunt prezente “fenomene juridice” care sunt de fapt fenomene sociale caracterizate de
juridicitate, ele constituind obiectul sociologiei specializate – sociologia juridică.
Aceste fenomene sunt de extrem de diverse şi trimit atât la normele juridice,
comportamentele licite sau ilicite, pronunţarea sentinţelor judecatoreşti, cât si la percepţiile
indivizilor faţă de toate cele menţionate anterior. In “Sociologie Juridique”, Carbonnier clasifică
fenomenele juridice în fenomene juridice primare şi secundare, de putere şi subputere, instituţii
şi fenomene-caz contencioase sau necontencioase.
Pentru Roger Pinto si Madeleine Grawitz (Roger Pinto, Madeleine Grawitz, Méthodes
des sciences sociales (deuxième édition), Paris, Delloz, 1967), de exemplu, sociologia juridică
este axată pe studierea a patru categorii de probleme:
3
a) geneza şi evoluţia normelor juridice;
b) persoanele juridice;
c) dreptul şi comportamentul social;
d) eficienţa socială a dreptului .
Sociologul american Donald Black (Black, D., Sociological justice, Oxford University
Press, New York, 1989, pp. 3-8.) consideră că, utilizând drept criteriu al diviziunii obiectul de
studiu, sociologia juridică poate fi împărţită în macrosociologie juridică şi microsociologie
juridică.
Macrosociologia juridică este atentă la infrastructura culturală, valorică, economică pe
care se sprijină doctrinele şi instituţiile juridice văzute ca suprastructură. Din această perspectivă
societatea este studiată ca întreg sau la nivelul macrogrupurilor. Macrosociologia a fost un tip de
abordare ce predomina în perioada clasică a sociologiei, în special datorită influenţei lui Marx.
Microsociologia juridică este o abordare mai recentă ce porneşte de la sociologia
cazurilor. Premisa pe care îşi structurează demersul este că între doctrina şi decizia judiciare,
adică între lege şi aplicarea ei, există un spaţiu de manevră în care intervin cel mai adesea factorii
extrajuridici. Premisa pe care o menţionam îşi are originile în curentul realismului juridic (O.W.
Holmes, K. Llewellyn, J. Frank, F. Rodell), care susţine că doctrinele juridice nu determină
nemijlocit deciziile judecătoreşti. Cu alte cuvinte, judecătorii iau de obicei decizii în funcţie de
convingerile şi sentimentele lor personale şi abia după aceea caută temeiuri în lege pentru a le
justifica.
Din cele mentionate se poate reţine că realitatea juridică, obiectul de studiu al sociologiei
juridice, reprezintă ansamblul fenomenelor juridice desfăşurate în timp şi spaţiu, care nu se
analizează izolat ci în interacţiunea acestora cu grupuri sociale.
3.Metode de cercetare folosite de sociologie
Sociologia dispune de un corp metodologic propriu pe care îl foloseşte în investigarea
realităţii sociale. Metode din punct de vedere epistemologic înseamnă tehnici specifice de
cercetare prin intermediul cărora sunt culese datele din realitatea socială şi sunt testate ipotezele
formulate de cercetător. Astfel de metode sunt: observarea, anchetele sociale (chestionarele,
interviurile si experimentul etc.) şi analizele istorice. Linkuri TI, experiment sondajul APD.
4
Dintre aceste metode menţionate, cea principală este ancheta. În cadrul anchetei
sociologice li se cere, prin chestionar sau interviuri (acestea fiind directe, prin telefon sau
corespondenţă), subiecţilor ce fac parte din eşantionul reprezentativ să răspundă la anumite
întrebări referitoare la percepţiile şi comportamentele lor.
4.Specificul metodologiei sociologice juridice
In acelasi timp, fiind stiinta de hotar intre sociologie si drept, este firesc ca metodele de
investigare sa fie influentate de stiinta dreptului.
Astfel, in activitatea concreta de cercetare se folosesc metode sociologice cum
sunt:observatia, ancheta, interpretarea (analiza), comparatia, monografia juridica, precum si
metoda tipologica, metoda statistica si cea logica.
In privinta metodei tipologice si a reconstituirilor, ele sunt preluate din stiinta dreptului
exemplificand ca tipologii: tipul familiei, tipul de conduita etc sau de reconstituiri ca:
reconstituirea unor tipuri de relatii de familii disparute.
Analiza sociologică a jurisprudenţei
Metoda analizei sociologice a jurisprudenţei constă în analizarea dosarelor sau deciziilor
judecătoreşti, iar în unele cazuri se rezumă la studiul culegerilor de sentinţe publicate de diferite
instanţe. Analiza jurisprudenţei vrea să deconspire motivele care stau în spatele deciziilor
judiciare, să scoată la suprafaţă schimbarile de la nivelul mentalului colectiv (de exemplu
mărimea pedepselor pentru o anumită infracţiune şi factorii care o influenţează – sexul, vârsta şi
etnia condamnatului, etc.). Sociologii descoperă prin analiza jurisprudenţei dacă creşterea sau
descreşterea numărului unor infracţiuni sau litigii dintr-un domeniu nu este expresia unei stări de
conflict social pe care chiar legea poate să o creeze (analiza proceselor de contencios
administrativ poate să justifice ipoteza că organele de stat aplică abuziv legea sau că statul de
drept funcţionează corect, sau că legea nu corespunde ambientului instituţional).
Analiza sociologică a jurisprudenţei foloseşte cel mai adesea tehnica analizei de conţinut
a deciziilor judecătoreşti. Analiza de conţinut porneşte de la măsurarea frecvenţei cu care apare
în hotărârile judecătoreşti o lege, o instituţie sau un cuvânt. Astfel, poate fi determinat faptul că o
5
lege a devenit caducă ( de exmplu legea care condamna adulterul în perioada comunistă) sau
faptul că este necesară o instituţie juridică ce apare în atenţia judecătorilor înainte de a fi
legiferată (de pildă hărţuirea sexuală). Cu alte cuvinte, o lege care nu mai produce efecte sociale,
care nu mai rezolvă o tensiune socială, trebuie eliminată din sistem, iar identificarea unei surse
de conflicte sociale trebuie să ducă la legiferarea unei soluţii care să atenueze sau să rezolve
acele conflicte sociale. Din punct de vedere sociologic, finalitatea ordinii juridice nu este
corespendonţa sistemelor juridice pozitive cu un ideal de justiţie, ci pacea socială.
Finalităţi ale analizei jurisprudenţei mai pot fi:
1. măsurarea celerităţii proceselor judiciare (viteza de soluţionare a unor speţe, pe
tipuri de infracţiuni sau litigii);
2. identificarea motivelor juridice care stau la baza unor soluţii juridice,
(explicitarea, prin analiza dispozitivului hotărârii judecătoreşti, a legăturilor
dintre ideologiile juridice şi deciziile judecătoreşti).
Această metodă poate da erori ce depăşesc o marjă rezonabilă dacă eşantionul cercetat
este nereprezentativ sau dacă acele cuvinte sau concepte pe care le analizăm nu sunt suficient
clarificate.
Mai trebuie să ţinem cont şi de faptul că majoritatea colecţiilor de jurisprudenţă nu
epuizează domeniul şi cuprind doar speţele reprezentative, care joacă rolul de model pentru
decizii judiciare ulterioare. De exemplu, deciziile pe care le ia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
sunt modele pe care judecătorii de la instanţele inferioare le folosesc. Chiar dacă un judecător
crede că decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este dreaptă, el va urma modelul de practică
stabilit de Curtea Supremă. O decizie contrară modelului oferit de instanţa judiciară care are
rolul de a unifica jurisprudenţa riscă să fie casată, ceea ce ar constitui o problemă în dosarul de
promovare al magistratului respectiv.
Analiza statistică
Metoda analizei statistice constă în prelucrarea statistică a unui mare număr de date
relevante din punct de vedere juridic. Scopul acestei metode este identificarea unor corelaţii ce ar
putea fi considerate legături de cauzalitate sau condiţionări dintre un fenomen juridic şi una sau
mai multe variabile. De exemplu, măsurătorile făcute în ceea ce priveşte fenomenul violenţei
6
domestice arată că aceasta este însoţită cel mai adesea de consumul de băuturi alcoolice, sărăcie,
şomaj. Ceea ce duce la concluzia că aceste variabile sunt cauze ale fenomenului violenţei
domestice. Un alt exemplu este cel al accidentelor de circulaţie, în cazul cărora se poate face o
grilă de măsurare pe mai mulţe variabile pe care cercetătorul le consideră relevante pentru
fenomenul avut în atenţie: cantitatea de alcool consumată, sex, vârstă, profesie, anotimp,
vechimea permisului de conducere etc. După ce se obţin rezultatele măsurătorii se caută o
corelaţie dintre frecvenţa cu care se întâlneşte unul dintre factori şi accidentele de circulaţie.
Multe dintre analizele statistice care apar în spaţiul public sunt realizate de instituţii ale
statului (Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Justiţiei, Direcţia Naţională
Anticorupţie, etc) pentru că ele au acces la un număr mai mare de date şi documente ale
instituţiilor statului şi pentru că sunt direct responsabile de găsirea şi operaţionalizarea unor unor
politici publice care să rezolve sau să atenueze problemele existente.(vezi Anexele 1, 2 şi 3).
Modelul pozitivist de explicare a fenomenelor sociale trebuie însă utilizat cu precauţie.
Simpla co-prezenţă a unor variabile împreună cu un fenomen nu înseamnă în mod automat o
legătură necesară şi universală, adică o legătură cauzală. Faptul că mortalitatea este, statistic
vorbind, mult mai mare în spitale decât în afara lor nu înseamnă că spitalele sunt cauza morţii
pacienţilor. Faptul că mulţi pietoni sunt accidentaţi pe trecerea de pietoni nu înseamnă că pietonii
ar trebui să le evite şi să traverseze prin locuri nepermise.
Observaţia
Metoda observaţiei constă, spre deosebire de observaţia naturală, în examinarea
sistematică a fenomenelor sociale. Ambele presupun o percepţie nemijlocită a fenomenului
studiat, însă observaţia asumată ştiinţific este disciplinată de cercetător prin stabilirea unor
proceduri care să amplifice puritatea observaţiei, prin repetarea ei de către acelaşi observator sau
de către observatori diferiţi, prin cerinţa ca observatorul să nu influenţeze obiectul cercetat, prin
confruntarea ei cu diverse modele teoretice ce explică fenomenul observat. Ea presupune
înregistrarea evenimentelor şi comportamentelor studiate cu acurateţe şi conform unui plan de
cercetare stabilit anterior.
De ce este folosită în anumite contexte metoda observaţiei ? Din două motive :
7
1. unele fenomene sociale marginale au o frecvenţă mică şi, prin urmare sunt greu
sau chiar imposibil de abordat prin alte metode (de exemplu prin folosirea
chestionarului în cazul unei bande de cartier).
2. folosirea unor tehnici cantitative sau a altor metode ştiinţifice ar altera
comportamentul grupului studiat.
Sociologii preocupaţi de fenomenle juridice consideră că, de multe ori, observaţia este
singura metodă care poate oferi date certe, îndeosebi atunci când este studiat fenomenul
infracţional.
În funcţie de criteriul folosit, observaţia este de mai multe tipuri. Dacă luăm drept criteriu
al diviziunii poziţia observatorului faţă de grupul social observat (relaţia observatorului cu acel
grup), observaţia poate fi externă sau internă (participativă).
Observaţia externă este efectuată astfel încât grupul studiat să nu conştientizeze prezenţa
observatorului. Uneori observatorul este chiar vizibil, dar rolul său nu este cunoscut de către
grupul observat. De exemplu, Joan Luxemburg a colectat date despre o nouă formă de atragere a
clienţilor de către prostituatele din proximitatea unei parcări din Oklahoma monitorizând
conversaţiile prin staţii radio efectuate de acestea pentru atragerea camionagiilor.
Observaţia internă (participativă) presupune participarea (neştiută de către grupul
observat) a cercetătorului la activităţile grupului. Observatorul este în acest caz un “sociolog sub
acoperire”, iar în calitate de “membru” al grupului cercetătorul observă interacţiunile sociale şi
conversaţiile dintre subiecţii cercetării. Din punctul de vedere al lui Danny L. Jorgensen
(Jorgensen, D.L., Participant observation, Sage Publications, 1989, pp. 12-13.), folosirea
metodei observaţiei interne se impune atunci când:
1. întâlnim un fenomen social prea puţin cunoscut (o mişcare sau un grup nou format, o
grupare religioasă fundamentalistă, o grupare politică extremistă, etc).
2. avem de-a face cu diferenţe radicale de opinie între membrii grupului şi cei exteriori
grupului(grupuri etnice, grupuri religioase, subculturi de tipul celei a adepţilor ocultismului, etc.)
3. întâlnim un fenomen care nu este accesibil pentru cei din afară (ritualuri religioase,
relaţii private în interiorul grupurilor, sexualitatea adolescenţilor, etc.).
4. cercetăm un fenomen care este oarecum camuflat faţă de opinia publică (crima şi
devianţa, grupuri secrete de consumatori de stupefiante, etc.).
8
Cercetătorul trebuie să surprindă punctul de vedere al membrilor grupului într-o manieră
cât mai pură, mimând ataşamentul faţă de grup, şi nu trebuie să se limiteze la o simplă
înregistrare a comportamentului lor.
Cercetătorul poate :
1. să participe efectiv la toate activităţile grupului (identificare cu grupul),
2. să participe doar la unele activităţi ,
3. să fie doar un asociat al grupului.
Pentru primul tip de poziţionare exemplar este studiul lui William Whyte(Whyte, W.F.,
Street corner society, University of Chicago Press, Chicago, 1943.) despre viaţa socială a
comunităţii italienilor săraci din Boston. Whyte a făcut tot ce era posibil pentru a se identifica cu
grupul studiat: s-a mutat în cartierul respectivului grup; a devenit chiriaş al unei familii de
italieni, a învăţat limba italiană şi a reuşit să câştige încrederea celor observaţi în aşa fel încât a
devenit membru al uneia dintre bandele care controla străzile din acel cartier.
Avantajul identificării cercetătorului cu grupul studiat este că acesta poate sesiza în mod
nemijlocit modul de funcţionare al grupului. Dezavantajul este că în anumite situaţii el, pentru a
nu se deconspira, trebuie să participe la infracţiuni în calitate fie de complice, fie de coautor. Din
acest motiv, mulţi sociologi recomandă participarea parţială la activităţile grupului studiat.
A treia variantă de poziţionare a observatorului faţă de grupul studiat, şi anume
participarea ca membru asociat al grupului, este eficientă atunci când din motive obiective
cercetătorul nu poate mima integrarea în grup. Un bun exemplu este cel al sociologului Howard
Parker (Parker, H.J., View from the boys, David and Charles, Newton Abbot, 1974.) care din
cauza vârstei neputându-se integra în grupul de copii delincvenţi din Liverpool, s-a împrietenit
cu ei. Studiul lui Parker, desfăşurat pe parcursul a trei ani, consemnează informaţiile pe care
cercetătorul le obţinea atunci când juca fotbal cu copiii delincvenţi : noile “capturi” ale grupului
şi modul în
care aceştia valorificau produsele infracţiunii.
Deşi observaţia participantă oferă date de prima mână ea are şi dezavantaje. Cel
mai important este perioada îndelungată de timp necesară pentru efectuarea investigaţiei.
9
Al doilea criteriu al diviziunii în cazul observaţiei este poziţia cercetătorului faţă de
observaţie. În acest sens, avem observaţie directă (nemijlocită) şi observaţie indirectă (mijlocită).
Atunci când vorbim de observaţie directă avem un contact direct al cercetătorului cu realitatea
socială, chiar el este actorul observaţiei. Avem observaţie indirectă atunci când cercetătorul se
bazează pe observaţiile altora, de exmplu atunci când se studiază documente.
Alte metode şi tehnici de cercetare sociologică folosite pe terenul sociologiei juridice
sunt: ancheta sociologică, experimentul, monografia, etc.
Cercetarea sociologică nu se desfăşoară întâmplător, conform unui algoritm riguros
stabilit care cuprinde următoarele etape:
a) identificarea problemelor de cercetat;
b) planificarea cercetării şi stabilirea metodelor de investigare ce se vor folosi;
c) pregătirea cercetatorilor;
d) asigurarea logisticii necesare;
e) efectuarea cercetărilor;
f) interpretarea rezultatelor;
g) publicarea descoperirilor (concluziilor
4. Funcţiile sociologiei juridice
În cadrul dezbaterilor despre legitimitatea şi necesitatea ale sociologiei juridice au reieşit
cinci funcţii ale sociologiei juridice :
• descriptivă,
• explicativă,
• predictivă,
• critică,
• practic-operativă.
1. Functia descriptivă se referă la cartografierea realitatii juridice şi a impactului acesteia
asupra grupurilor sociale.
2. Functia explicativă este cea prin care se încearcă identificarea unor relaţii de
cauzalitate între descripţii şi diverse variabile pe care cercetătorii le identifică drept relevante.
10
Aici intalnim concepte ca cel de cauza, efect, factori favorizanti, factori defavorizanti.
3. Functia predictivă sau de anticipare a modului în care se va modifica realitatea
realitatea socială. De exemplu, într-o democraţie orice modificare legislativă importantă
presupune existenţa unei dezbateri publice, al cărei rol este şi acela de a identifica posibilele
efecte ale legii asupra corpului social. De asemenea, o modificare legislativă importantă
presupune elaborarea de către specialişti a unui studiu de impact.
4. Functia critică
Descripţiile elaborate de sociologi pot fi folosite pentru a arăta deficienţele sociale pe
care le produc anumite componente ale sistemului juridic.
5. Functia practic-operatională
Se referă la faptul că sociologii prefigurează soluţii atât pentru problemele generate de un
anumit cadru juridic, cât şi cele generate de absenţa legiferării în anumite segmente ale realităţii
sociale.
Socializarea juridică
Socializarea este procesul prin care individul primeşte normele şi valorilor sociale ale
comunităţii în care trăieşte. El este de fapt un proces de transfer al experienţei sociale de la
antecesori la descendenţi, proces a cărui funcţie pentru individ este să cunoască procedurile şi
instituţiile necesare pentru a se putea integra în comunitate, iar pentru comunitate are funcţia de
menţinere a culturii şi instituţiilor necesare convieţuirii sociale. Regulile convieţuirii sociale sunt
fundamentale pentru viaţa socială. Nu toate normele sociale sunt însă norme juridice.
Socializarea juridică este procesul prin care indivizii învaţă să se conformeze normelor
juridice şi îşi asumă aceste norme şi valorile ce justifică existenţa acelor norme.
Socializarea juridică presupune două elemente:
1. însuşirea unui comportament în conformitate cu legea şi valorile juridice ale statului şi
2. interiorizarea normelor juridice, în aşa fel încât valorile ce justifică acea reglementare juridică
să fie prezente în textura afectivităţii individului, să fie legate de sentimentul de dreptate.
De exemplu, perioadele imediat premergătoare şi posterioare aderării României la
Uniunea Europeană sunt unele în care este prezentă şi o socializare juridică prin care o
comunitate cu accente de intoleranţă faţă de minorităţi etnice, sexuale, religioase încearcă nu
11
numai să se supună împotriva propriei voinţe unei legislaţii comunitare, ci şi să îşi asume această
legislaţie.
Tipuri de socializare
Opiniile indivizilor faţă de normele juridice şi faţă de valorile care justifică existenţa
acelor norme se modifică pe parcursul vieţii, iar uneori aceste schimbări pot fi radicale.
În cadrul dinamicii procesului de socializare pot fi identificate trei tipuri majore de
socializare:
1.Socializarea primară
Încă din primii ani de viaţă individul îşi însuşeşte un limbaj, norme şi atitudini care îl
ajută să înţeleagă societatea, să comunice cu ceilalţi membri ai săi şi să se integreze în societete.
Socializarea primară îi furnizează individului elementele esenţiale ale comportamentului său
ulterior. Unii autori, în special cei de origine psihanalistă, consideră că individul va fi marcat
întreaga viaţă de valorile pe care le-a însuşit în copilărie. Socializarea adultului adaugă în general
informaţii care completează atitudinile interiorizate în primii ani de viaţă. Până la maturitate
individul traversează diferite faze şi este afectat de o tranziţie a rolurilor pe care trebuie să le
însuşească. Numai atunci când a devenit independent şi a obţinut un status propriu în societate
individul ajunge la oarecare stabilitate şi îşi încetineşte procesul de socializare.
2.Socializarea anticipativă.
În decursul vieţii individul are ocazia să îşi schimbe status-ul şi să treacă de la un grup
social la altul, individului i se poate întâmpla să progreseze sau să decadă. Socializarea sa nu are
loc numai în momentul imersiunii în noul mediu social ci, uneori, intervine anticipat. Individul
îşi însuşeşte valorile şi orientările grupului în care aspiră să intre pentru a se integra ulterior mai
uşor. Societatea modernă îl pregăteşte pe individ pentru rolurile sale viitoare. Şcolile şi
facultăţile sunt nu numai surse de cunoştinţe ci ele îl ajută pe individ să se familiarizeze cu
grupul social în care se presupune că va intra după absolvire şi cu comportamentul aşteptet de la
el. Înainte de căsătorie fiecare individ ştie cum să se comporte ulterior şi ajunge să cunoască
12
aşteptările sociale corespunzătoare noului său statut social. Un licenţiat în ştiinţe juridice ce
aspiră să devină magistrat ştie în mare măsură ce comportament este aşteptat de la el, dar fiind
dată importanţă acestei funcţii trebuie să parcurgă şi Institutul Naţional al Magistraturii, unde nu
numai că îşi amplifică informaţiile, dar şi deprinde comportamente şi cerinţe fundamentale
pentru un magistrat profesionist.
3.Resocializarea.
Uneori individul îşi schimbă radical convingerile şi valorile. Trecerea de la rolul de
cetăţean onest la cel de infractor reclamă o asemenea schimbare pentru că altfel conflictul
psihologic între fapte şi valorile însuşite ar duce la un antagonism şi la un dezechilibru afectiv.
Acelaşi proces are loc şi atunci când individul intră în ceea ce Erving Goffman numeşte
“instituţii totale” – închisori, mănăstiri, armată – unde este izolat de societate pentru o perioadă
lungă de timp şi trebuie să se comporte altfel decât în perioada anterioară. În aceste situaţii
individul suportă presiuni considerabile şi de multe ori ajunge să-şi schimbe întregul sistem de
valori. De exemplu atunci când o persoană ajunge la închisoare suportă o ceremonie de
“mortificare”, de abandonare a lumii anterioare. El este dezbrăcat şi deposedat de orice bun
personal. Chiar şi numele îi este înlocuit cu un număr matricol. Din acel moment toate aspectele
vieţii îi sunt guvernate de norme stricte impuse de conducerea închisorii şi de colegii de celulă.
Încetul cu încetul individul îşi însuşeşte un nou status, noi norme, valori şi un nou comportament.
Goffman arată că procese similare au loc şi în spitalele psihiatrice sau în armată.
Prin socializare se înţelege nu numai însuşirea normelor juridice sau morale dintr-o
societate dată, ci şi însuşirea unei atitudini faţă de aceste norme. Individul poate să accepte
normele sociale şi să se comporte în conformitate cu aşteptările macrosociale sau să respingă
aceste norme plasându-se astfel în rândul indivizilor devianţi. Respingerea normelor în vigoare la
un moment dat nu înseamnă totuşi că comportamentul individului trebuie blamat în mod absolut.
Unele norme legale sau morale sunt relative fiind valabile doar la un moment dat sau într-o
societate sau cultură. Comportamentul germanilor din perioada nazistă care adăposteau şi ajutau
evrei persecutaţi de autorităţi sau al membrilor rezistenţei franceze era ilegal, dar privit din alt
sistem de referinţă este moral.
13
Status şi rol
Comportamentul indivizilor unul fata de altul este determinat de pozitia pe care acestia o au
în ierarhia sociala formală sau informală. Locul pe care o persoană îl ocupă în societate îi
determină atât drepturile cât şi obligaţiile faţă de cei din jur. Şeful unei instituţii are de exemplu
dreptul de a da directive subordonaţilor şi de a-i supraveghea dar şi obligaţia de a rezolva toate
problemele care se ivesc. Conceptul de status nu este legat doar de organizarea formală a societăţii
pentru ca şi o ierarhie socială informală poate da naştere unor poziţii de status. Într-o monografie
dedicată conceptului de status Brian Turner dădea următoarea definiţie: “În concluzie, statusul
reprezintă o poziţie în cadrul unei structuri sociale prin care un individ este evaluat în funcţie de
prestigiu şi reputaţie după diverse criterii, prescrise sau dobândite.”27. Acest concept poate
desemna într-un sens mai tehnic sau juridic totalitatea drepturilor sau obligaţiilor ce derivă dintr-
o anumită poziţie în societate.
Tr ăsăturile în func ţie de care este determinat de obicei statusul sunt multidimensionale
– venitul, educaţia, apartenenţa la o familie, etnia, sexul. Atunci când aceste aspecte sunt
coerente, de exemplu atunci când persoana respectivă este bogată, bine educată, aparţine unei familii
situate în partea superioară a palierului social şi are ofuncţie superioară avem de-a face cu
consistenţa statusului sau cristalizarea lui. Atunci când între diferitele trăsături există o contradicţie,
de exemplu persoana respectivă este bogată dar nu are studii superioare şi nu ocupă o funcţie
importantă, vorbim de un status neomogen. Existenţa contradicţiilor în interiorul statusului dă naştere
de obicei frustrărilor, anxietăţii şi conflictelor sociale.În literatura de specialitate se face deseori
distincţia dintre statusul prescris şi statusul dobîndit.
Statusul prescris cuprinde atribute asupra cărora individul nu are nici un fel de control: rasa, sexul,
vârsta, religia, familia din care provine. Aceste caracteristici sunt în mare parte biologice dar capătă
semnificaţii deosebite in funcţie de cultura de care aparţine individul.
Statusul dobândit cuprinde caracteristici obţinute de individ prin propriul efort: educaţie, profesie,
funcţie socială. În societăţile democratice statusul dobândit are o importanţă mai mare pe când în cele
tradiţionale întreg cursul vieţii individului e determinat de statusul prescris. Între cele două tipuri de
status există o relaţie strânsă pentru că status-ul prescris influenţează întotdeauna status-ul
dobândit.Localizarea unei persoane sau grup în spaţiul social poate fi făcută pe două direcţii. Pe
verticală status-ul se determină de obicei în funcţie de mărimea averii sau de puterea deţinută în
14
virtutea unei funcţii ocupate. Status-ul poate fi determinat însă şi pe orizontală în funcţie de
participarea la viaţa socială şi de relaţiile pe care le are individul cu cei care au un status egal cu el.
Combinaţia dintre cele două dimensiuni dă naştere statusului normativ determinat pe baza
controlului social la care este supus individul.
Controlul social se manifestă de obicei prin intermediul legilor, individul fiind pedepsit de
fiecare dată cînd le încalcă. Averea deţinută sau puterea politică oferă o oarecare imunitate faţă de
lege a persoanei cu status înalt. Aceasta îsi poate permite să influenţeze factorii de decizie şi dispune
de o libertate mai mare, fiind supus controlului social într-o mai mică măsură decât cei cu status
social inferior.
În funcţie de grupul social de referinţă un individ poate avea mai multe status-uri: un status
ocupaţional dat de funcţia pe care o are la locul de muncă, un status în familie, dat de locul deţinut
în această instituţie (soţ, tată, frate), sau un status în grupul de prieteni, dat de abilitatea de a se
impune prin persuasiune sau forţă fizică. De cele mai multe ori un status le eclipsează pe celelalte. El
este numit în literatura anglo-saxonă master-status. Funcţia de preşedinte al unei ţări face, de
exemplu, ca toate celelalte caracteristici ale persoanei să treacă pe planul doi. Pierderea statusului
master produce de obicei o criză profundă în viaţa individului. În perioada marii crize economice
dintre anii1929-1932, falimentul unor companii a dus la pierderea funcţiilor şi deci a statusului
multor directori de companii. Mulţi dintre aceştia au fost afectaţi de depresii care au dus la sinucideri.
Sociologia procesului
Până în secolul alXX-lea s-a crezut că raţionamentul judecătorilor sau al juraţilor
urmează doar liniile unui silogism juridic şi că judecătorul este un interpret al legii care traduce
pentru profani sensurile ei ascunse. Reprezentanţii realismului juridic american.( de exemplu,
Oliver Wendell Holmes) susţin că decizia judecătorului nu este neutră, ci este influenţată de
diverşi factori sociali sau psihologici. Conform lor, decizia judecătorului nu este doar rezultatul
unei operaţii logice prin care el desprinde înţelesul unei legi, ci şi a concepţiei sale despre viaţă.
Legea însăşi este rezultatul unor evenimente istorice. Din această cauză ea răspunde necesităţilor
unei epoci. Este revoltător să nu avem altă justificare pentru aplicarea unei legi, spunea Holmes,
15
decât faptul că ea a fost promulgată în timpul lui Henric al IV-lea. În procesul de elaborare a
deciziilor juridice dorinţele sociale ale momentului trebuie să joace un rol mai important decât
tradiţiile. Juristul trebuie să fie un mai bun practician decât teoretician iar studiile sale juridice
trebuie completate cu cunoştinţe din domeniul economiei şi statisticii pentru a putea prevedea
care va fi impactul social al unei legi sau hotărâri judecătoreşti. În practică, un bun judecător va
decide mai întâi care trebuie să fie soluţia şi abia după aceea va căuta o lege pe care să se sprijine
aceasta. Holmes a atras atenţia asupra importanţei factorilor empirici în luarea deciziei
judecătorului.
În a doua jumătate a secolului XX o serie de sociologi au încercat să determine modul în
care factorii sociali determină luarea unor decizii sau elaborarea unor legi.
Există două tendinţe în acest context:
1. Unii autori s-au concentrat asupra factorilor concreţi care influenţează decizia judecătorească,
asupra elementelor care pot să determine succesul sau, dimpotrivă, eşecul eforturilor unui avocat
în cadrul unui proces. Acest domeniu a fost numit sociologia cazurilor sau microsociologia
procesului.
2. Alţi sociologi au privit fenomenul juridic la nivelul macrosocial studiind evoluţia în timp a
unor tipuri de speţe şi încercând să determine influenţa unor factori care acţionează la nivel
macrosocial – precum sunt evoluţia economiei, progresul tehnic, schimbarea de mentalitate sau
influenţa unor curente religioase – asupra aparatului justiţiei determinând creşterea sau scăderea
numărului de litigii. Pentru testarea acestor teorii au fost efectuate şi studii comparative ale unor
sisteme juridice naţionale. Acest domeniu de studiu este numit macrosociologia procesului.
Pentru înţelegerea completă a fenomenului juridic este necesară atât cunoaşterea factorilor care
acţionează la nivel individual cât şi a factorilor care influenţează întreaga societate.
1. Sociologia cazurilor sau microsociologia procesului este un domeniu relativ nou în sociologia
juridică. Ea răspunde dorinţei juriştilor de a avea la dispoziţie o metodă care să le permită să
prevadă şansele de succes pe care le pot avea în cadrul unui proces. Postulatul de la care pleacă
analiza de caz este că judecătorii iau o decizie bazându-se nu numai pe textul legii ci şi pe
propriile sentimente şi convingeri.
16
Conform lui Donald Black, cel mai important factor care influenţează decizia juridică
este structura socială a cazului (relaţia dintre statusurile sociale ale celor care iau parte la
proces).
Explicaţia1pe care o oferă autorul american este următoarea: statutul social al unuia dintre
participanţi nu ne indică prin el însuşi nimic despre modul în care va fi rezolvat cazul. Ceea ce
contează este relaţia dintre statusurile sociale ale părţilor. Un status superior nu oferă întotdeauna
avantaje, aşa cum se considera în trecut. Atunci când o persoană cu status superior este
acuzată că a săvârşit o infrac ţiune împotriva unei persoane care are şi ea un status
superior, persoana acuzată va fi pedepsită mai sever decât o persoană cu status inferior
care a lezat o persoană cu status inferior. În S.U.A., de pildă, un alb care ucide alt alb are o
şansă mai mare de a primi pedeapsa cu moartea decât un afro-american care ucide alt afro-
american. Analiza statistică a jurisprudenţei efectuată pe o durată de cinci ani în Florida,
Georgia, Texas şi Ohio, spune Black, ne arată că albii care au ucis un alb au fost expuşi unui risc
de cinci ori mai mare în ceea ce priveşte posibilitate de a fi condamnaţi la moarte decât afro-
americanii care au ucis un afro-american.
Sintetizând aceste observaţii Black a formulat şi un principiu: legea variază direct
proporţional cu statusul social.
Însă atunci când o persoană lezează pe cineva aflat deasupra sau sub statusul său devine
evidentă altă regulă. Cel care lezează pe cineva cu status superior va suferi o pedeapsă mai mare
decât oricine altcineva. Conform analizei statistice a jurisprudenţei, în cazul în care un afro-
american ucide un alb în S.U.A., riscul pedepsei capitale este mai mare decât în orice altă
situaţie. În statul Ohio, de exemplu, este de 15 ori mai probabil ca un afro-american care ucide
un alb să fie condamnat la moarte decât dacă el ucide alt afro-american. Iar atunci când un alb
ucide un afro-american, riscul de a primi pedeapsa capitală este, statistic vorbind, apropiat de
zero. În statul Ohio nici unul dintre cei 47 de albi condamnaţi pentru uciderea unui afro-american
nu aprimit pedeapsa capitală în timpul celor cinci ani studiaţi, în statul Georgia doar 2 din 71, în
statul Florida nici unul din 80, în statul Texas unul din 143.
Regula pe care o putem formula atunci când comparăm, din punct de vedere statistic,
infracţiunile săvârşite împotriva cuiva cu status superior cu infracţiunile săvârşite împotriva
1 Black, D., Sociological jurisprudence, Oxford University Press, 1989, pp. 4-22.
17
cuiva cu status inferior este următoarea: legea exercitată în jos este mai puternică decât legea
exercitată în sus.
Un alt factor important în predicţia deciziilor juridice este distanţa relaţională dintre
părţi. Cele două părţi –victima şi infractorul – pot fi membri ai aceleiaşi familii, prieteni, vecini,
colegi de serviciu sau străini. Gradul de apropiere dintre părţi este unul dintre cei mai buni
factori de predicţie a deciziei. Un conflict între rude sau prieteni este tratat cu mai multă
indulgenţă decât un conflict între străini. Poliţia va ezita să aresteze, de pildă, pe cineva care şi-a
bătut o rudă apropiată sau i-a sustras un bun. Iar dacă o va face este foarte probabil că procururul
va înainta o acuzaţie formală sau va evita să dea curs dosarului. Dacă acesta ajunge totuşi în faţa
judecătorului sunt foarte mici şanse ca pedeapsa să fie severă. Acest lucru este cauzat şi de faptul
că aceia care-şi victimizează rudele sau prietenii cooperează de obicei cu autorităţile şi îşi
recunosc vina.
Principul distanţei relaţionale poate fi justificat şi prin analiza statistică a cazurilor de
omucidere, furt, viol, etc. În eşantionul analizat s-a dovedit că un străin care este condamnat
pentru omor riscă mult mai mult să primească pedeapsa capitală decât o persoană care a ucis o
rudă, un prieten sau o cunoştinţă. Cei care au ucis un străin au fost expuşi unui risc de patru ori
mai mare să primească pedeapsa capitală în Florida, de şase ori mai mare în Illinois şi de zece ori
mai mare în Georgia. Aceeaşi regulă se aplică şi în procesele civile.
Cei care cer daune pentru nerespectarea unui contract care intervine după o îndelungată
relaţie de afacere sau cei care îi dau în judecată pe prieteni sau vecini pentru săvârşirea unei
vătămări sau daune din neglijenţă au şanse mai mici să câştige procesul decât dacă adversarul ar
fi un străin. Intimitatea duce la o oarecare imunitate în faţa legii. Black formulează un al treilea
principiu care reflectă această realitate statistică: legea variază direct proporţional cu distanţa
relaţională. Relevante din acest punct de vedere sunt şi distanţa culturală între adversari, gradul
lor de interdependenţă, indiferent că ei sunt indivizi sau organizaţii, faptul că există sau nu
alternative la aplicarea legii, precum şi alte variabile.
La fel ca şi părţile, şi avocaţii pot avea un status înalt sau, dimpotrivă, un status scăzut.
Cei care vor avea cel mai mult de câştigat dacă avocatul lor are status înalt sunt inculpaţii cu
status scăzut –săraci, afro-americani, etc, care profită mai mult decât cei cu status înalt sau decât
corporaţiile.Ridicând statusul social al unui client cu status scăzut, avocatul egalizează
tratamentul cauzei, char dacă uneori nu poate anula cu totul dezavantajul.
18
În cadrul procesului o mare importanţă o are şi judecătorul. Un judecător cu status social
înalt şi care are autoritate recunoscută de părţi va avea tendinţa să judece tranşant cauza
selectând un câştigător, în timp ce un judecător fără autoritate va fi mai degrabă tentat să
formuleze o soluţie de compromis pentru a mulţumi ambele părţi. Autoritatea este direct
proporţională cu statusul celei de-a treia părţi, consideră Black, formulând astfel un alt criteriu
de predicţie a evoluţiei procesului. De asemenea autoritatea judecătorului depinde şi de gradul de
apropiere relaţională pe care aceasta o are faţă de părţi sau faţă de avocaţii lor. Cu cât relaţia sa
cu avocaţii părţilor este mai îndepărtată, cu atât judecătorul va avea autoritate mai mare. Acesta
este un alt principiu formulat de Black: autoritatea celei de-a treia părţi este direct
proporţională cu distanţa relaţională dintre a treia parte şi adversari.
Succesul într-un proces depinde şi de modul în care vorbesc părţile. Credibilitatea unei
părţi sau a martorului său este cu atât mai mare cu cât ideile sale sunt exprimate mai coerent şi cu
folosirea unui vocabular mai bogat. Acest lucru se datorează faptului că de obicei abilitatea
verbală este mai mare la persoanele cu status înalt şi limbajul este un factor de apreciere al
statusului. Vehemenţa cu care o parte sau un martor îşi apără opiniile contează şi ea. Martorii
care luptă pentru a-şi apăra poziţia sunt mai credibili decât cei care sunt docili şi nu-l contrazic
pe avocatul părţii adverse.
Analizând toate aceste variabile avocatul poate să estimeze care este puterea cazului şi să
decidă de pildă dacă va pleda pentru nevinăvăţia clientului sau, dimpotrivă, îi va recunoaşte vina,
pledând pentru clemenţă şi căutând circumstanţe atenuante. Unii avocaţi americani efectuează,
pornind de la această analiză sociologică, o selecţie a clienţilor. Black numeşte acest procedeu
„sociological litigation”. Avocaţii îi vor accepta pe clienţii care au mai multe şanse de succes
refuzându-i pe ceilalţi sau cerându-le onorarii mai mari. De asemenea, în momentul pregătirii
cauzei avocatul va repeta cu clientul posibilele răspunsuri la întrebările părţii adverse pentru ca
acestea să fie mai coerente şi să inspire mai multă încredere. Clientul şi martorii vor fi sfătuiţi să
se îmbrace astfel încât să sugereze privitorilor că statusul lor este înalt. Ei vor fi rugaţi să-şi
aducă familia şi prietenii îmbrăcaţi corespunzător la proces. Dacă au posibilitatea, vor încerca să
fie programaţi la judecătorul cu mai puţină autoritate care va putea fi influenţat mai uşor. În
limbajul avocaţilor americani această practică este numită „ judge shoping”. De asemenea, vor fi
selecţionaţi şi juraţii care ar putea da o sentinţă favorabilă. În pledoaria lor, avocaţii vor folosi
orice element care poate dovedi superioritatea clientului într-un domeniu –competenţă
19
profesională, salariu mare, faptul că a făcut investiţii de succes sau că are prieteni cu status
superior, un înalt nivel de educaţie, soţie, copii şi are reputaţie morală neştirbită. Atunci când îl
atacă pe adversar va încerca să sublinieze factorii care sugerează că statutul social al acestuia
este mai scăzut. Dacă între cele două părţi există relaţii de orice fel avocatul acuzatului va
încerca să reducă distanţa relaţională acreditând ideea că ei au fost prieteni apropiaţi sau
accentuând asupra relaţiilor de rudenie între ei. Şi distanţa dintre client şi judecător poate fi
redusă. Avocatul va sublinia caracteristicile similare cu cele ale judecătorului – faptul că au
aceleaşi hobby-uri, au terminat aceeaşi şcoală sau că provin din acelaşi mediu social.
Alti autori menţionează alte variabile ce pot influenţa rezultatul unui proces: sexul,
statusul socio-economic, caracterul moral, atractivitatea generală, rasa şi similaritatea atitudinii.
Aceste variabile sunt analizate pentru determinarea modului în care îi influenţează pe judecători
sau pe juraţi.
În ceea ce priveşte variabila ce ţine de gen, Cele mai multe analize asupra unor
eşantioane de sentinţe arată că în majoritatea infracţiunilor femeile primesc sentinţe mai mici
decât bărbaţii. H. Kalven şi H. Zeisel au arătat că bărbaţii riscă de cinci ori mai mult decât
femeile să fie condamnaţi atunci când şi-au ucis partenerul, iar S. Nagel a arătat că femeile
primesc sentinţe mai mici în cazuri de furt sau spargere.
M.J. Barnett şi H. J. Field au descoperit, investigând statistic acuzaţiile de spargere, că
sexul acuzatului contează dacă este pus în relaţie cu atractivitatea. Atunci când inculpaţii sunt
atrăgători, femeile primesc sentinţe mai mici decât bărbaţii pe când atunci când nu sunt atrăgători
sentinţele sunt relativ egale. Dacă punem în legătură variabila gen cu variabila status socio-
economic, avem următoarea realitate statistică:. când inculpatul are status mai înalt, atât femeilor
cât şi bărbaţilor li se atribuie aceeaşi responsabilitate pentru săvârşirea infracţiunii, dar când
inculpatul are status scăzut se considera că bărbaţii trebuie să aibă mai multă responsabilitate.