ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREŞTI
IORGA (TRAŞCĂ) DANIELA LIVIA
SISTEMUL DE COMPANII ŞI FACTORII
DEZVOLTĂRII ACESTUIA. CAZUL
ROMÂNIEI
Colecţia
Cercetare avansată postdoctorală în ştiinţe economice
ISBN 978-606-505-984-9
Editura ASE
Bucureşti 2015
Copyright © 2015, Iorga(Traşcă) Daniela Livia
Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate autorului.
Editura ASE
Piaţa Romană nr. 6, sector 1, Bucureşti, România
cod 010374
www.ase.ro
www.editura.ase.ro
Referenţi:
Prof. univ. dr. Constantin MITRUȚ
Prof. univ. dr. Rodica PAMFILIE
ISBN 978-606-505-984-9
Autorul îşi asumă întreaga responsabilitate pentru ideile exprimate, pentru originalitatea materialului şi pentru
sursele bibliografice menţionate.
Această lucrare a fost cofinanţată din Fondul Social European, prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea
Resurselor Umane 2007-2013, proiect POSDRU/159/1.5/S/142115 „Performanţă şi excelenţă în cercetarea
doctorală şi postdoctorală în domeniul ştiinţelor economice din România”.
3
Cuprins
Summary ................................................................................................................ 5
Introducere ................................................................................................................ 7
1. Capitol 1: Delimitări conceptuale privind sistemul de companii .................................... 9
1.1. Este sistemul de companii un concept neglijat? ................................................................ 9
1.2. Implicaţiile teoriilor economice asupra sistemului de companii ................................ 12
1.2.1. Compromisul piaţă-firmă în teoria economică a firmei ............................................ 13
1.2.2. Teoria dezvoltării economice şi factorii
care susţin dezvoltarea sistemului de companii ............................................................... 14
1.2.2.1. Teoria modernizării şi rolul factorilor externi
în susţinerea dezvoltării sistemului de companii ............................................................. 14
1.2.2.2. Teoria dependenţei şi factorii interni
care favorizează dezvoltarea sistemului de companii .................................................... 16
1.3. Consecinţele tranziţiei postcomuniste asupra sistemului de companii ................. 17
1.3.1. Persistenţa arieratelor ......................................................................................... 21
1.3.2. Antreprenorii şi cultura antreprenorială ......................................................................... 23
1.4. Abordarea sistemică a companiilor ....................................................................... 24
2. Capitol 2: Factorii care susţin dezvoltarea sistemului de companii .............................. 27
2.1. Contextul macroeconomic ..................................................................................................... 27
2.2. Accesul la finanţare ................................................................................................................. 31
2.3. Cadrul de reglementare şi impozitare ................................................................................ 34
2.4. Activităţile de cercetare-dezvoltare-inovare (CD&I) .................................................... 36
2.5. Infrastructura ............................................................................................................................. 39
3. Capitol 3: Competitivitatea companiilor din industria prelucrătoare
cu raportări financiare în baza de date ORBIS ................................................................. 44
3.1. Competitivitatea companiilor de talie mică ...................................................................... 46
3.2. Performanţele companiilor mari .......................................................................................... 53
3.3. Starea de „sănătate” a companiilor foarte mari ............................................................... 58
3.4. Rolul IMM-urilor în îmbunătăţirea coeziunii sociale din România .......................... 62
Concluzii ……...……........... ....................................................................................... 68
Surse bibliografice ........................................................................................................ 76
4
Contents
Summary ..................................................................................................................................... 5
Introduction ..................................................................................................................................... 7
1.Chapter 1: Conceptual delimitations concerning the system of companies ................ 9
1.1. Is the system of companies a neglected concept? ............................................................. 9
1.2. The involvement of economic theories in the system of companies ........................ 12
1.2.1.The market-company agreement in the economic theory of the company ........... 13
1.2.2.The economic development theory and the factors that support
the development of the system of companies ................................................................... 14
1.2.2.1.The modernization theory and the role of external factors
in supporting the development of the system of companies ......................................... 14
1.2.2.2.The dependency theory and internal factors that favour
the development of the system of companies…….. ....................................................... 16
1.3.The post-communist transition consequences on the system of companies ............ 17
1.3.1.Persistence of half-witted .................................................................................................... 21
1.3.2.Entrepreneurs and entrepreneurial culture ..................................................................... 23
1.4.Companies systemic approach .............................................................................................. 24
2.Chapter 2: Factors that support the development of the system of companies ........... 27
2.1.Macroeconomic context .......................................................................................................... 27
2.2.Access to finance ....................................................................................................................... 31
2.3.Regulatory framework and taxation ................................................................................... 34
2.4.Research-development-innovation activities (RD&I) .................................................... 36
2.5.Infrastructure .............................................................................................................................. 39
3.Chapter 3: Competitiveness of industrial manufacturing companies with financial
reports in ORBIS database ......................................................................................................... 44
3.1.Competitiveness of small-sized companies ....................................................................... 46
3.2.Performances of large companies ......................................................................................... 53
3.3.“Health” status of larger companies ................................................................................... 58
3.4.The role of small and medium sized companies to upgrade
the social cohesion of Romania ........................................................................................... 62
Conclusions ................................................................................................................................... 68
Bibliographical sources .................................................................................................................. 76
5
Summary
The identification of the factors that support the development of the system of companies
requires a complex and fascinating approach. This paper has two main objectives. On the one
hand to identify and analyze the most relevant factors that support the development of the
system of companies, from macroeconomic perspective, and consequently to formulate a
hypothesis of the research, and on the other hand to analyse the health status of the system of
companies in order to see if it confirms or infirm the hypothesis of the research.
The paper is divided into four chapters. In the first chapter, titled “Conceptual delimitations
concerning the system of companies”, we tried to identify the coverage of the system of
companies, the involvement of the economic theories in this system and the recognition of the
factors that support the development of this system.
This first chapter includes in turn 3 subchapters. The first subchapter sets out to find the
answer to the following question: “Is the system of companies a neglected concept?” and in
this purpose, we read the speciality literature. The second subchapter is titled “Involvement
of economic theories in the system of companies” and we read: the economic theory of the
company, the theory of economic development with its two perspectives, namely the
modernization dependence theory, as well as the post-communist transition theory, Romania
being among the communist countries. The last subchapter is “Companies systemic
approach” and aims to identify the concerns of the specialists in this way.
The second chapter is titled “Factors that support the development of the system of
companies” and includes five subchapters, namely: “Macroeconomic context”, “Access to
finance”, “Regulatory framework and taxation”, “Research, development & innovation
activities” and “Infrastructure”. All these factors have been detached by approaching the
speciality literature. This was a scientific approach within the first chapter. From the analysis
of these factors, we have concluded that the vulnerability of the macroeconomic context, the
difficult access to finance, the bureaucracy and the lack of predictability of the regulatory
framework and taxation, the resource shortage concerning the research activities, the
development and innovation, as well as the poor quality of the infrastructure represent the
favourable factors of a precarious status of the health of the system of companies.
The third chapter is titled "Competitiveness of industrial manufacturing companies with
financial reports in ORBIS database". Why the industrial manufacturing companies? The
reason is that this branch of industry has an important contribution to support the economic
6
growth, its results having a high degree of processing, and implicitly, generating the highest
value added of industrial branches.
The basis of this scientific approach was represented by the statistic data of ORBIS database.
The analysis of the competitiveness of the industrial manufacturing companies with financial
reports in ORBIS database is divided on three levels, in function of the total number of the
employees of the companies, so: there are small-sized companies with maximum 249
employees, medium-sized companies between 250 and 999 employees and the large
companies with over 1000 employees. The analyzed economic and financial variables are: the
number of employees, the value-added, and the income from operations, proceeds,
profit/losses and operating margin.
The analysis of these variables highlights the fact that this system of companies has a
precarious health status overall, and the best subsystem that faced with the restrictions
imposed by the economic crisis, it was the subsystem of the large companies.
The last chapter is the chapter of conclusions. The system of the companies represents the
“backbone” of an economy and the economic growth depends on its efficiency. From there it
results that any initiative to support the economic growth represents in fact an initiative for
intensifying the factors that determine the increase of the competitiveness of the system of
companies.
The scientific approach from chapter 3 confirms the hypothesis of Chapter 2, even though
within each subsystem we can identify companies with very good economic and financial
performances.
7
Introducere
Alegerea temei de cercetare, pentru această lucare, în domeniul abordării sistemice a
companiilor, după cum am afirmat şi la data acceptării în cadrul proiectului
POSDRU/159/1.5/S/142115 “Performanţă şi excelenţă în cercetarea doctorală şi
postdoctorală în domeniul ştiinţelor economice din România”, a fost justificată de relativa
noutate a acestui domeniu, de preocupările din ce în ce mai extinse la nivel teoretic, dar şi
datorită unui risc din ce în ce mai ridicat de a ne transforma într-o societate bazată pe consum.
Consider că obiectivul strategic al proiectului, acela de a efectua o analiză top-down a
sistemului de companii din România, în vederea identificării unor coordonate strategice
privind relansarea creşterii economice prin sprijinirea dezvoltării acestora, a fost îndeplinit. În
cadrul acestui demers ştiinţific m-am confruntat cu două provocări, pe de o parte delimitarea
sferei de cuprindere a sistemului de companii, iar pe de altă parte, identificarea celor mai
importanţi factori în susţinerea sistemului de companii, având în vedere că eficienţa întregului
sistem de companii este consecinţa unui complex de factori.
Obiectivului principal i-au fost subordonate următoarele obiective specifice:
elaborarea unei radiografii actualizate a performanţelor economice şi a
caracteristicilor structurale ale sistemului de companii din România, precum şi
efectuarea de evaluări comparative la nivel european;
identificarea premiselor îmbunătăţirii performanţelor economice ale
companiilor româneşti, în concordanţă cu cerinţele noii economii şi cu
preocupările statelor dezvoltate din spaţiul european;
îmbunătăţirea performanţelor companiilor prin asigurarea unui cadru legal
stabil şi predictibil, prin flexibilizarea pieţei muncii, prin impulsionarea
productivităţii muncii, tradusă printr-o folosire cât mai eficientă a forţei de
muncă de care dispune, prin îmbunătăţirea accesului la finanţare, prin
consolidarea mediului de afaceri, prin promovarea de politici economice
eficiente.
Lucrarea de faţă presupune cercetarea unor aspecte privind concurenţa şi competitivitatea pe
piaţa unică a UE, precum şi analiza unor indicatori de competitivitate care se regăsesc şi în
temele prioritare ale programului postdoctoral.
Titlul lucrării este “Sistemul de companii şi factorii dezvoltării acestuia. Cazul României” şi
este structurată pe 4 capitole. În primul capitol am parcurs literatura de specialitate, cu scopul
delimitării sferei de cuprindere a sistemului de companii, al identificării preocupărilor
8
specialiştilor în acest domeniu, dar şi al factorilor care susţin dezvoltarea sistemului de
companii. Aceste demersuri ştiinţifice mi-au facilitat continuarea cercetării şi îndeplinirea
primului obiectiv specific. Cel de-al doilea capitol este destinat identificării acelor coordonate
strategice care susţin dezvoltarea sistemului de companii, respectiv contextul macroeconomic,
accesul la finanţare, cadrul de reglementare şi de impozitare, activităţile de cercetare-
dezvoltare-inovare şi infrastructura. Ultimul capitol conţine o analiză cantitativă a sistemului
de companii cu raportări financiare în baza de date ORBIS din industria prelucrătoare, prin
luarea în considerare a următoarelor variabile: efectivul de lucrători, valoarea adăugată,
încasările, venitul din exploatare, profitul/pierderile şi marja operaţonală, iar ultimul capitol a
fost destinat concluziilor. Aceste capitole reprezintă de fapt dovada îndeplinirii şi a celorlalte
obiective specifice.
În altă ordine de idei, lucrarea de faţă porneşte de la aspectele macroeconomice privind
abordarea sistemului de companii şi se finalizează cu abordarea microeconomică a acestui
sistem, evidenţind astfel îndeplinirea obiectivului strategic al proiectului şi anume elaborarea
unei analize top-down a sistemului de companii din România.
9
1. Capitol 1: Delimitări conceptuale privind sistemul de companii
Sistemul de companii reprezintă o realitate pe cât de fascinantă, pe atât de complexă. Prin
funcţiile pe care le are, acest sistem joacă un rol fundamental în susţinerea creşterii
economice. Acesta este şi motivul pentru care este foarte important să cunoaştem şi să
susţinem factorii care contribuie la dezvoltarea lui. Înainte însă, trebuie să înţelegem care sunt
componentele acestui sistem, iar cel mai indicat demers în acest sens îl constituie în primul
rând parcurgerea literaturii se specialitate.
1.1. Este sistemul de companii un concept neglijat?
Noţiunea de întreprindere a fost utilizată pentru prima dată în Franţa, în secolul al XV-lea, iar
ulterior pentru acest concept au fost utilizate diverse denumiri, de la “firmă” sau “organizaţie”
până la “companie”. Cum poate fi definită însă o companie? Printr-un grup de persone
organizate cu respectarea cerinţelor de natura economică, juridică, tehnologică şi managerială,
care demarează şi desfăşoară un complex de procese de muncă.
Regulamentul Consiliului(CEE) defineşte întreprinderea ca fiind acea grupare de unităţi
legale care se constituie ca o entitate organizaţională, având drept scop producerea de bunuri,
servicii comerciale sau sociale, care beneficiază de autonomie de decizie, în special prin
asigurarea resurselor sale curente.
În Dicţionarul de economie al lui Dobrotă (Dobrotă, N., 1999) găsim întreprinderea definită
ca acea “unitate economică productivă care se caracterizează printr-un gen specific de
activitate, printr-o funcţionalitate şi organizare tehnologică, prin capacitatea de a produce
anumite bunuri, de a conduce şi gestiona raţional, precum şi prin autonomia sa financiară”.
Aceasta este considerată „unitate de bază” şi poate îmbrăca mai multe forme, în funcţie de
anumite criterii economice şi juridice, astfel:
întreprinderi-persoane fizice;
întreprinderi-asociere;
întreprinderi-societăţi comerciale;
regii autonome.
În Dicţionarul Macmillan de Economie Modernă (Sava, S., 1999) întâlnim definit termenul de
firmă ca “instituţia care transformă input-urile în output-uri” sau „instrumentul prin care
resursele sunt alocate”. Şi termenul de companie este definit în acest dicţionar ca fiind
“entitatea legală, care este constituită în scopul conducerii unor activităţi comerciale sau
industriale şi care are un capital împărţit în acţiuni deţinute de membrii săi”.
10
Sub denumirea de întreprindere regăsim compania definită şi în Dicţionarul de ştiinţe
economice (Jessua, C., Labrousse, C., Vitry, D. 2006). Potrivit acestui dicţionar,
întreprinderea este „unitatea economică capabilă să posede active, să contracteze datorii şi să
se angajeze în activităţi economice şi în tranzacţii cu alte unităţi”.
Activităţile economice desfăşurate în România sunt clasificate, începând cu anul 2008,
conform CAEN revizuit 2. Conform Sistemului Conturilor Naţionale, întreprinderile se
împart, în funcţie de scopul producţiei lor, în entităţi pentru piaţă sau pentru autoconsum, iar
acelea care au aceeaşi activitate principală, în ramuri economice. Întreprinderea reprezintă
“unitatea economică, care are un amplasament unic şi este implicată într-o singură activitate
sau, cel puţin, a cărei activitate principală reprezintă esenţialul valorii sale adăugate”.
Termenul de„întreprindere privată” a fost utilizat începând din anul 1890 şi îl găsim definit în
Dicţionarul Oxford. Potrivit acestui dicţionar, întreprinderea privată semnifică „libertatea
mediului privat de a se organiza şi a opera în vederea obţinerii de profit, într-un sistem
competitiv, fără intervenţia guvernului, dincolo de reglementările necesare pentru a proteja
interesul public şi pentru a supraveghea asupra echilibrului economiei în ansamblu”.
Tot în cadrul acestui dicţonar găsim definiţiile întreprinderii şi companiei. În timp ce
întreprinderea presupune „un proces dificil, complicat şi riscant” sau „disponibilitatea unei
persoane de a se angaja în acţiuni îndrăzneţe sau dificile”, termenul de companie reprezintă
acea “asociaţie de persoane pentru exercitarea unei întreprinderi comerciale sau industriale”.
Termenul de companie a fost utilizat pentru prima dată în secolul al-13-lea. Acesta din urmă
este explicat de Dicţionarul Cambridge, ca fiind organizaţia care “vinde bunuri sau servicii, în
scopul de a face bani”.
După cum putem observa, în niciunul din dicţionarele parcurse nu există definit termenul de
sistem de companii, ci doar distinct termenul de întreprindere, firmă sau companie. Este
limpede astfel că acest concept a fost unul neglijat până în prezent.
Cum putem însă defini acest concept? Sistemul de companii reprezintă o realitate
multidimensională, dar şi foarte complexă. Reprezintă de fapt structura funcţională a oricărei
economii.
Deşi nu există o definiţie oficială a acestui concept, consider că el poate fi definit ca un
ansamblu de subsisteme de companii interdependente, al căror nucleu operaţional este
compania. Evident că, la rândul lor, aceste subsisteme pot fi clasificate ţinându-se cont de mai
multe criterii.
Dacă ţinem cont de faptul că distingem între trei sectoare principale de activitate, respectiv
primar, secundar şi terţiar, putem diferenţia între trei subsisteme de companii:
11
subsistemul care activează în cadrul sectorului primar;
subsistemul care activează în cadrul sectorului secundar;
subsistemul care activează în cadrul sectorului terţiar.
Dacă avem în vedere criterii cantitative, precum numărul de angajaţi, putem identifica trei
subsisteme:
subsistemul companiilor de talie mică, care cuprinde companiile care au sub 250 de
angajaţi;
subsistemul companiilor mari, care cuprinde companiile care au între 250 şi 999 de
angajaţi;
subsistemul companiilor foarte mari, care cuprinde companiile care au peste 1000 de
angajaţi.
La nivelul UE există o definiţie unanim acceptată cu privire la companiile de talie mică.
Potrivit Recomandării nr. 361 a Comisiei Europene din 6 mai 2003, distincţia între
microcompanii, companii mici şi companii mijlocii se face ţinând cont de următoarele trei
criterii: numărul de angajaţi, cifra de afaceri şi valoarea activelor totale, astfel:
microcompania are cel mult 9 angajaţi şi o cifră de afaceri şi active totale în
valoare de cel mult 2 milioane de euro;
compania mică are între 10 şi 49 de angajaţi, o cifră de afaceri şi active totale în
valoare de cel mult 10 milioane de euro;
compania de talie mijlocie are între 50 şi 249 de angajaţi, o cifră de afaceri de
cel mult 50 de milioane de euro şi active totale în valoare de cel mult 43 de
milioane de euro.
Recomandarea defineşte în mod direct şi clar, atât static, cât şi juridic, aceste companii, fără
însă să facă vreo precizare cu privire la domeniul de activitate.
Pentru o diferenţiere mult mai clară, recomandarea mai sus menţionată introduce în definiţie
şi condiţia autonomiei. Aceasta din urmă presupune că o întreprindere este de talie mică dacă
nici o altă întreprindere nu deţine mai mult de 25% din capitalul său sau din puterea de vot şi,
în acelaşi timp, nici aceasta nu deţine cote mai mari pentru parametrii respectivi la altă
întreprindere sau la alte întreprinderi.
12
Criteriile conţinute de Recomandarea mai sus menţionată se aplică tuturor entităţilor lucrative
existente în ţările membre ale UE şi fără să se ţină cont de caracterul public, privat sau mixt al
proprietăţii asupra entităţilor respective. Totodată, încadrarea într-una din cele trei categorii de
întreprinderi se face cumulativ, prin respectarea tuturor criteriilor corespunzătoare fiecărei
categorii.
Dacă ţinem cont de tipul de proprietate asupra activelor companiilor, putem să distingem între
următoarele subsisteme de companii:
subsistemul companiilor autohtone;
subsistemul companiilor mixte;
subsistemul companiilor cu capital integral străin.
Indiferent de cum am privi lucrurile, este clar că nu putem stabili cu precizie care este sfera de
delimitare a acestei structuri. Este limpede însă că sistemul de companii este:
un sistem deschis;
înzestrat cu o anumită finalitate;
supus influenţei diferitelor sisteme care îl înconjoară;
supus influenţei propriilor sale subsisteme;
generator de perturbaţii pentru celelalte sisteme şi subsisteme;
prin prisma componentelor sale, un sistem dinamic.
Cu toate că sistemul de companii a fost neglijat de teoria economică, este necesar să
identificăm sugestiile pe care ni le oferă despre acest concept, diferitele teorii economice.
1.2. Implicaţiile teoriilor economice asupra sistemului de companii
Teoria economică a manifestat pentru o bună perioadă de timp un oarecare dezinteres faţă de
noţiunea de întreprindere. În celebra sa lucrare “Avuţia naţiunilor”, Smith (Smith, A. 1776) a
folosit termenul de “întreprindere” pentru a explica eficienţa cu care este utilizat factorul
muncă. Funcţia întreprinderii este de a produce bunuri şi servicii, iar mediul în care aceasta îşi
desfăşoară activitatea constituie o cauză a eşecului sau reuşitei ei. Cu alte cuvinte,
întreprinderea este acea unitate tehnică care transformă input-urile în output-uri şi a cărei
funcţionare nu exercită niciun fel de influenţă asupra esenţialului.
13
1.2.1. Compromisul piaţă-firmă în teoria economică a firmei
La început, încercările de a-i acorda acestei entităţi o mai mare importanţă au fost timide.
Knight (Knight, F., 1921) justifică apariţia întreprinderii prin redistribuirea riscului între
proprietarul factorilor de producţie, adică cel care suportă riscul aproape în totalitate, şi
proprii săi angajaţi, adică aceia care sunt expuşi riscului foarte puţin.
Câştigătorul Premiul Nobel pentru economie în anul 1991, Coase (Coase, R., 1937), este
iniţiatorul teoriei economice a firmei. În celebrul său articol intitulat “Natura firmei”, Coase a
introdus conceptul de costuri de tranzacţie, pentru a explica apariţia firmelor. Aceste costuri de
tranzacţie reprezintă ansamblul costurilor ce decurg din funcţionarea pieţelor, iar întreprinderea
reprezintă structura care permite eliminarea acestor costuri. Prin compararea costurilor de
tranzacţie cu costurile care sunt generate de organizarea internă a întreprinderii, poate fi
determinată dimensiunea optimă a întreprinderii. De fapt, întreprinderea este mult mai mult
decât o unitate tehnică, care înregistrează intrări şi generează ieşiri. Ea are o existenţă concretă,
iar modalităţile sale interne de organizare se diferenţiază de simplele tranzacţii de pe piaţă.
Întreprinderea de talie mică începe să capete o mai mare importanţă începând cu a doua
jumătate a secolului al-XX-lea, odată cu noua arhitectură a producţiei industriale (numeroase
întreprinderi mici şi puţine întreprinderi mari), dar şi datorită contribuţiei semnificative a
acestor întreprinderi la dezvoltarea economică (Geroski, P.; Audretsch, D., 1995) .
Iniţiatorii teoriei economice moderne a firmei, care s-a dezvoltat spre sfârşitul anilor '90, au
fost Rajan şi Zingales (Rajan, R.; Zingales, L., 1998). Potrivit acestei noi teorii, valoarea
creată de întreprinderea modernă depinde până la urmă de capacitatea antreprenorului de a
avansa complementarităţi între resursele sale specifice şi cele ale colaboratorilor.
Williamson (Williamson, O.E.; 1979) este de părere că întreprinderea reprezintă un eşec al
pieţei. Cu toate că piaţa constituie cel mai eficient mod de alocare a resurselor, este
indispensabilă existenţa întreprinderilor, al căror scop este acela de internalizare a costurilor
de tranzacţie.
Literatura de specialitate a fost preocupată nu doar de existenţa întreprinderilor, ci şi de modul
în care acestea se organizează. În acest context, Alchian şi Demsetz (Alchian, A.; Demsetz.,
H; 1972) evidenţiază conflictul de interese care ia naştere între cei care participă la
întreprindere, pe de o parte, şi nevoia întreprinderii de a-şi construi o organizaţie, pe de altă
parte, pentru a soluţiona acest conflict. Mai târziu, Williamson (Williamson, O.E; 1979) a
remarcat “oportunismul” indivizilor, pe care Charreaux (Charreaux, G.; 1995) l-a preluat în
14
teoria agenţiei, potrivit căreia relaţia de agenţie reprezintă un contract conform căruia una sau
mai multe persoane apelează la serviciile altei persoane, pentru ca aceasta din urmă să
îndeplinească, în numele acestora, o anumită sarcină. În altă ordine de idei, întreprinderea
reprezintă un colectiv de contracte între proprietarii factorilor de producţie şi cei care îi
cumpără, iar aceste contracte constituie de fapt “regulile jocului”, pe care fiecare parte
implicată trebuie să le respecte.
1.2.2. Teoria dezvoltării economice şi factorii care susţin dezvoltarea sistemului
de companii
Sistemul de companii are un rol decisiv în dezvoltarea economică deoarece, cea mai mare
parte a resurselor de care dispune o ţară, constituie parte integrantă a proceselor de producţie
care se desfăşoară în cadrul acestui sistem.
Primele teorii ale dezvoltării au fost identificate abia după cel de-al doilea război mondial,
respectiv după desfiinţarea sistemelor coloniale şi divizarea ideologică a lumii între două
sisteme opuse atât valoric, cât şi strategic: comunism şi capitalism. Teoria dezvoltării a prins
contur mai ales în perioada anilor '50 şi '60, iar la început a fost percepută ca o teorie a
modernizării.
1.2.2.1. Teoria modernizării şi rolul factorilor externi în susţinerea dezvoltării
sistemului de companii
Perioada anilor '50 şi '60 se remarcă prin confruntarea celor două modele de dezvoltare,
respectiv modelul comunist şi modelul capitalist, adică prin lupta dintre ideologia liberală şi
cea marxist-leninstă şi, totodată, prin apariţia „lumii a treia” şi a acutizării nevoii de a elabora
şi aplica un model de dezvoltare în aceste ţări, după modelul celor dezvoltate, pentru a reduce
astfel decalajul de dezvoltare al ţărilor sărace faţă de cele bogate.
Între reprezentanţii de seamă ai acestei teorii îi regăsim pe Lewis (Lewis, W.A.; 1955) Şi
Galbraith (Galbraith, J.K.; 1980). Potrivit acestei teorii, lumea dezvoltată este considerată
etalon pentru celelalte state, iar ajutorul extern, o condiţie fundamentală pentru ca statele
sărace să depăşescă starea tradiţională a subdezvoltării. Factorii interni cum ar fi structurile,
comunităţile sau statul, mai degrabă împiedică dezvoltarea propriei naţiuni, decât să o
sprijine. Modelul şi sursele dezvoltării provin din exterior deoarece, ţările sărace nu dispun de
15
acele resurse necesare creşterii productivităţii muncii, iar acest fapt generează o stagnare sau
chiar o diminuare a investiţiilor de capital. Pentru a evita întreţinerea unui proces de sărăcire
este fundamentală acceptarea sprijinului extern, care generează atât investiţii de capital, cât şi
condiţiile indispensabile creşterii eficienţei cu care este utilizat factorul muncă.
Primul model aplicat ţărilor sărace care au optat pentru modernizare a fost cel al lui Nurkse
(Nurkse, R., 1953). Epicentrul acestui model îl constituie decalajul de dezvoltare care, o dată
ce a fost identificat, pune problema elaborării celor mai eficiente strategii în vederea
diminuării sau înlăturării lui. Acest model este important şi în prezent deoarece multe dintre
strategiile contemporane ale dezvoltării îşi au originile în acest model. Potrivit acestui model,
ţările în curs de dezvoltare sunt părţi ale unui “cerc vicios al sărăciei” datorită penuriei de
resurse interne, iar depăşirea acestui prag critic depinde de intervenţia sprijinului extern. Mai
târziu, acestui model i-au fost aduse o serie de îmbunătăţiri, aşa încât, pe lângă necesitatea
resurselor destinate creşterii productivităţii muncii, s-a ajuns la concluzia că, la fel de
importante sunt resursele destinate dezvoltării infrastructurii de comunicare. Dezvoltarea
producţiei şi a pieţei depind atât de mijloacele moderne de comunicare, cât şi de căile de
transport. Astfel că, în lipsa sau în situaţia unei infrastructuri slab dezvoltate, piaţa şi
producţia au şanse minime să se dezvolte, iar în absenţa fondurilor publice destinate
infrastructurii, singura soluţie rezidă în ajutorul extern, fie sub forma fondurilor
nerambursabile, fie sub forma creditelor rambursabile. Ce implicaţii are această teorie asupra
sistemului de companii? În cadrul acestei abordări, e limpede că sistemul de companii
autohtone nu poate constitui un factor care susţine dezvoltarea economică, decât în situaţia în
care acestea sunt deschise ajutorului extern. De ce? Potrivit acestei teorii, numai prin ajutor
extern, acest sistem devine competitiv, mai ales prin transferul de tehnologie care poate avea
loc. Altfel spus, atragerea investitorilor strategici trebuie să constituie o prioritate pentru ţările
în curs de dezvoltare.
Dezvoltarea sistemului de companii depinde deci de infrastructura de comunicare, care nu se
poate dezvolta din resurse interne deoarece ţările în curs de dezvoltare nu dispun de aceste
resurse, iar soluţia este dată de acceptarea ajutorului extern din partea ţărilor dezvoltate. Cu
alte cuvinte, într-o ţară în curs de dezvoltare nu pot avea loc progrese semnificative în ceea ce
priveşte dezvoltarea economică decât prin acceptarea sprijinului extern şi prin transpunerea
modelului de dezvoltare deja consacrat.
16
1.2.2.2.Teoria dependenţei şi factorii interni care favorizează dezvoltarea
sistemului de companii
Teoria dependenţei s-a impus spre sfârşitul anilor '60 şi în anii '70. Potrivit acestei teorii,
factorii care împiedică dezvoltarea unei ţări sunt de fapt cei externi, iar subdezvoltarea se
datoarează relaţiei dintre centru şi periferie, centrul fiind cel care favorizează condiţiile de
dependenţă ale periferiei. Dependenţa acestor ţări de cele aflate în centru este întreţinută de
exporturile de echipamente şi de tehnologiile scumpe efectuate de centru, pe de o parte, şi de
exporturile de materii prime ieftine realizate de periferie, pe de altă parte. Astfel că, ţările
bogate sunt responsabile atât moral, cât şi politic, de întreţinerea stării de subdezvoltare a
periferiei, iar depăşirea acestei stări poate avea loc doar prin dinamizarea surselor interne ale
dezvoltării. Este evident faptul că dependenţa care se crează între centru şi periferie are
consecinţe negative în special asupra ţărilor din periferie. Astfel, în urma exploatării periferiei
de către centru, în periferie se accentuează inegalităţile şi sunt favorizate polarizările sociale,
creându-se astfel condiţii favorabile subdezvoltării.
Wallerstein (Wallerstein, M.I., 1989) a contribuit la îmbunătăţirea acestei teorii. Acesta
consideră că dezvoltarea unei ţări depinde de evoluţia sistemului capitalist mondial şi respinge
ideea ca o ţară din periferie să îşi depăşească condiţia, indiferent dacă aceasta beneficiază de
şansele unei dezvoltări rapide.
Bauer (Bauer, T.P.; 1981) respinge teoria dependenţei prin invocarea experinţelor statelor din
America Latină sau Asia de Sud-Est. Potrivit acestuia, mai degrabă ar trebui să analizăm
interdependenţele dintre ţări, decât dependenţele, acestea din urmă neavând doar consecinţe
negative asupra periferiei.
Ce ne sugerează însă teoria dependenţei din punct de vedere al sistemului de companii? Spre
deosebire de teoria modernizării, potrivit teoriei dependenţei, sistemul de companii
favorizează dezvoltarea economică, datorită rolului lor în dinamizarea surselor interne ale
dezvoltării. Dezvoltarea ţării, dar şi a sistemului de companii depind de progresele sistemului
capitalist mondial, dar şi de schimbările care intervin în diviziunea internaţională a muncii.
Nu numai factorii externi influenţează dezvoltarea, ci şi cei interni, cum ar fi statul şi
instituţiile sale. Multinaţionalele sau transnaţionalele întreţin subdezvoltarea, iar liberalizarea
comerţului favorizează apariţia relaţiilor de dominare şi de dependenţă dintre ţări.
Cu alte cuvinte, teoria dependenţei susţine mobilizarea resurselor interne, iar modelul de
dezvoltare este unul de tip structural, care ţine de structura internă a unei economii.
Ţara noastră a optat până în anul 1989 pentru un sistem economic centralizat. Începutul anilor
'90 marchează debutul unei perioade de ample schimbări, iar pentru a înţelege impactul
17
acestor schimbări asupra sistemului de companii se impune a analiză a modelului de tranziţie
pentru care a optat ţara noastră.
1.3. Consecinţele tranziţiei postcomuniste asupra sistemului de companii
Tranziţia postcomunistă a presupus atât o schimbare de regim politic şi de model de
dezvoltare revolut, cât şi realizarea acelor transformări instituţionale favorabile obţinerii unor
performanţe superioare, din toate punctele de vedere.
Tranziţia de la comunism la capitalism a presupus profunde transformări ale structurilor
interne generate de implementarea unui nou model de dezvoltare care, spre deosebire de cel
anterior, se fundamentează pe piaţă şi pe democraţie. Din păcate, la debutul tranziţiei nu a
existat o teorie, ci diferite scheme ale ieşirii din comunism. De fapt, este vorba de o nouă
paradigmă a dezvoltării, cunoscută sub denumirea de “Consensul de la Washington” ale cărei
precepte coincid cu cele capitaliste ale neoliberalismului. Potrivit acestei noi paradigme,
aspectele economice au prioritate şi sunt împărţite pe trei paliere:
asigurarea stabilităţii macroeconomice;
edificarea mecanismelor funcţionale şi instituţionale ale pieţei competitive;
reducerea dimensiunilor statului.
În timp ce stabilitatea macroeconomică se asigură prin: stabilitatea preţurilor, controlul
deficitelor, promovarea acelor politici economice menite să genereze stabilizare economică,
privatizarea şi asigurarea drepturilor de proprietate, reducerea semnificativă a intervenţiei
statului în economie şi liberalizarea preţurilor şi comerţului, edificarea mecanismelor
funcţionale şi instituţionale ale pieţei competitive se asigură prin: limitarea sau, în cel mai
fericit caz, eliminarea tendinţelor de monopol, demarcarea rolului de reglator al statului şi
însuşirea comportamentelor individuale şi organizaţionale specifice unui mediu concurenţial.
Aceste măsuri economice au fost aspru criticate de Stiglitz (Stiglitz, J., 1998), fiind
considerate mijloace doar pentru asigurarea creşterii economice, nu şi pentru asigurarea
dezvoltării economice. Astfel, se impune multiplicarea factorilor necesari dezvoltării
economice, deoarece condiţiile noii paradigme de dezvoltare asigură doar premisele acestui
proces. O analiză mai amplă a acestor factori evidenţiază uşurinţa cu care un factor al creşterii
economice, dacă nu este gestionat corespunzător, poate deveni o cauză a blocajului economic
şi social. Privatizarea a fost, de departe, nucleul dur al tranziţiei postcomuniste. Privatizarea
poate deveni un obstacol al creşterii economice în lipsa unei infrastructuri legale clare,
transparente, coerente şi deschise.
18
Potrivit noii paradigme a dezvoltării, proprietatea privată şi piaţa competitivă sunt condiţii
fundamentale pentru ca o economie de piaţă să funcţioneze eficient, iar cum acestea nu au
existat sau au existat într-o foarte mică proporţie în fostele ţări comuniste, au fost necesare
reforme economice temeinice pentru a le creea. Privatizarea generează beneficii atâta timp cât
sunt îndeplinite următoarele condiţii: există infrastructură instituţională şi piaţă competitivă,
legislaţie coerentă şi transparentă privitoare la contracte şi manifestarea concurenţei, precum
şi reglementări eficiente privind falimentul. Acest proces se detaşează ca importanţă şi prin
faptul că are rolul de a înlocui monopolul de stat cu proprietatea privată şi cu economia
concurenţială. Privatizarea blochează creşterea economică atunci când înlesneşte înlocuirea
monopolului de stat cu cel privat.
Din nefericire, noua paradigmă a dezvoltării a omis importanţa instituirii bazei instituţonale a
competiţiei, iar aceasta a generat o polarizare socială extremă. Tranziţia nu poate fi restrânsă
doar la macrostabilizare şi creştere economică. Transformarea fostelor ţări comuniste implică
un set complex de schimbări, care au rolul de a substitui vechea ordine politică, socială,
economică, organizatorică şi culturală, cu noi instituţii. Noul model de dezvoltare presupune
astfel o nouă ordine, care la rându-i implică instituţii noi.
Transformarea instituţiilor formale s-a dovedit a fi mult mai rapidă decât cea a instituţiilor
informale, iar acest aspect a determinat, după cum l-a denumit North (North, D.; 1990),
“dependenţa de cale”. În altă ordine de idei, factorii de natură informală precum istoria,
mentalitatea sau cultura, limitează ritmul transformărilor, iar instituţiile deja create, sunt golite
de conţinut.
Deoarece noua paradigmă se focalizează exclusiv pe aspecte economice, putem spune că
operează doar cu postulatul raţionalităţii instrumentale, care este caracteristic modelelor
economiei neoclasice şi tipului homo oeconomicus. Cu alte cuvinte, fiecare agent dispune de
toate informaţiile necesare evaluării corecte a posibilităţilor sale, iar acest lucru îl va
determina să facă alegeri optime.
Potrivit noii paradigme, macrostabilitatea se realizează simultan cu demonopolizarea. În
comunism, statul era unicul proprietar şi distribuitor de bunuri. Noul model de dezvoltare
porneşte de la ipoteza că statul este ineficient, iar piaţa este eficientă, fapt pentru care se
impune reducerea semnificativă a intervenţiei statului în economie prin reducerea cheltuielilor
publice, susţinerea descentralizăii, a dereglementării, precum şi a statului minimal. Cu toate
acestea, nu poate exista între stat şi piaţă decât o relaţie de complementaritate. Astfel, rolul
statului trebuie să se limiteze la promovarea competiţiei şi descentralizării, la limitarea
19
birocraţiei şi înlesnirea creşterii şi dezvoltării economice. În acest context, Guvernul devine o
entitate eficientă doar dacă parteneriatul public-privat are loc în termenii scopurilor.
Din nefericire pentru fostele state comuniste, neexistând mai multe opţiuni, modelul de
dezvoltare a fost impus din exterior şi s-a bazat pe realitatea specifică statelor din America
Latină, ignorându-se diferenţele dintre cele două categorii de state. Cea mai importantă
diferenţă se referă la conţinutul transformărilor. Fostele state comuniste au fost implicate
concomitent într-o transformare economică şi politică, iar noua paradigmă a oferit orientări
esenţiale numai în sfera construcţiei pieţei competitive, nu şi în sfera construcţiei
constituţionale.
Care sunt consecinţele noii paradigme asupra sistemului de companii? Transfomarea a
presupus schimbări profunde la nivelul structurilor interne. Ierarhia transformărilor trebuie să
difere de la o economie la alta, iar criteriile de performanţă la fel. Declanşarea tranziţiei a
presupus declanşarea procesului de liberalizare, care a generat o serie de consecinţe negative,
mai ales asupra companiilor. Scopul liberalizării a fost de a reduce semnificativ intervenţia
directă a statului în economie şi de a crea noi instituţii de control indirect. Totodată, prin acest
proces, companiile îşi formează capacitatea de a face faţă concurenţei, îmbunătăţindu-şi astfel
eficienţa. Deducem astfel că, acest proces a avut implicaţii majore pentru sistemul de
companii. Demonopolizarea a determinat decapitalizarea companiilor şi chiar şi încetarea
activităţii unora dintre acestea. Recapitalizarea companiilor şi nevoia de finanţare a procesului
de restructurare au ridicat problema liberalizării sectorului financiar. Însă o liberalizare bruscă
constrânge mediul microeconomic şi îl forţează să suporte şocuri structurale, care determină
scăderea productivităţii şi descreşterea economiei.
Companiile au avut de pierdut şi din cauza faptului că nu au fost adoptate măsuri de stimulare
a concurenţei pe piaţa internă simultan cu liberalizarea preţurilor. Atâta timp cât unele
companii continuă să fie subvenţionate, liberalizarea preţurilor nu poate avea decât consecinţe
negative. Totodată, sistemul de companii a fost afectat şi de liberalizarea schimburilor
comerciale. Numeroase companii autohtone şi-au încetat activitatea datorită puternicei
expuneri concurenţiale, acestea aflându-se în imposibilitatea de a face faţă, fiind nepregătite.
În acelaşi timp, sistemul de companii a fost afectat negativ şi de managementului economic
care, în loc să reacţioneze la semnalele pieţei, reacţiona la semnalele politicului.
O altă provocare a sistemului de companii o reprezintă procesul de restructurare, acesta fiind
de departe cel mai costisitor proces specific tranziţiei. Ce implică restructurarea economie? O
reponderare a ramurilor şi sectoarelor, concomitent cu creşterea capacităţii sistemului de
companii de a face faţă regulilor concurenţiale. Totodata, ea vizează mai degrabă
20
configuraţiile microeconomice, fiind astfel răspunzătoare cu microdinamizarea economiei. În
situaţia în care restructurarea generează acele fluxuri care asigură echilibrele generale, atunci
macrostabilizarea îşi confirmă efectele. Dacă însă restructurarea induce rigidităţi de alocare a
resurselor, cum ar fi arieratele, procesul de liberalizare devine vid de conţinut.
Încă şi astăzi, economia noastră este insuficient restructurată, fiind redată la nivel
macroeconomic de persistenţa dezechilibrelor contului curent, dar şi de presiunea
importurilor. Aceasta din urmă reflectă nevoia de restructurare şi a sistemului de companii
care, fiind prea lent restructurat şi neîndeajuns de susţinut, nu poate să acopere nevoile
interne.
Gestionarea ineficientă a reponderării sectoarelor economice poate avea consecinţe negative
ample. Restructurarea implică de fapt declinul unor ramuri sau al unor întregi industrii care
sunt mai degrabă specifice vechiului model de dezvoltare. Provocarea constă în identificarea
de strategii pentru dezvoltarea industriilor alternative, care implică progres tehnic. De unde
rezultă un alt neajuns al noii paradigme, respectiv lipsa politicilor industriale. Acest aspect nu
trebuie pierdut din vedere deoarece numai în condiţiile unei politici industriale eficiente pot fi
identificate sectoarele sau ramurile economice care nu corespund noului model de dezvoltare,
precum şi cele specifice acestui model. În lipsa unei astfel de viziuni, cel care are cel mai mult
de suferit este chiar sistemul de companii.
Pivotul principal al restructurării este privatizarea. Modul cum a fost gestionat acest proces a
generat consecinţe negative asupa companiilor, deoarece privatizarea profitului a luat locul
privatizării spontane, prin care ar fi fost stimulată iniţiativa privată de asumare a riscului
investiţonal. Lipsa obligativităţii noilor proprietari de a restructura companiile privatizate a
determinat colapsul unor ramuri sau sectoare de activitate şi, totodată, încetarea activităţi
multor companii. Astfel, s-au pierdut pieţe de desfacere nu numai pe plan intern, dar şi pe
plan extern.
Fiind cel mai costisitor proces, sectorul bancar a constituit un element cheie în cadrul
procesului de restructurare. Acordarea de credite pe cu totul alte criterii decât cele de
performanţă sau îngreunarea creditării a limitat procesele de restructurare, dar şi investiţiile în
tehnologia de vârf. În aceste condiţii, acordarea de sprijin companiilor era inevitabilă, însă
compensarea datoriilor acestora au determinat apariţia arieratelor, a relaţiilor necontractuale şi
a economiei necontabilizate.
21
1.3.1. Persistenţa arieratelor
Arieratele reprezintă de fapt un mecanism de subvenţionare a unor companii ineficiente de
către stat şi incapabile să facă faţă competiţiei specifice economiei de piaţă. Existenţa acestora
este justificată de faptul că o economie de piaţă nu poate funcţiona în lipsa plăţilor, iar
constituirea acestora implică operaţiuni de cumpărare, însă fără stingerea obligaţiilor
financiare. Răspunzător pentru apariţia şi persistenţa arieratelor este statul, deoarece acestea
există atâta timp cât el nu intervine forţat pentru efectuarea plăţilor. Politicile economice, din
necesitatea de a sprijini dezvoltarea sectorului privat, au permis dezvoltarea arieratelor care,
pe lângă faptul că distorsionează concurenţa, determină şi ieşirea de pe piaţă a acelor mici
întreprinzători care nu au acces la astfel de mecanisme de sprijin.
Reducerea arieratelor companiilor de stat a reprezentat o preocupare constantă a Guvernului
abia după anul 2000, iar datele statistice surprinse în următorul tabel evidenţiază ritmul lent de
reducere a acestora.
Tabel 1: Evoluţia arieratelor companiilor din România cu raportări financiare
în funcţie de forma de proprietate
2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013
Arierate,
mil. lei
Companii
de stat 13557 13690 17294 34405 28012 26251 25363 22348
Companii
private 39101 44050 53127 62406 69193 88882 91536 90358
Total
companii
exclusiv
sectorul
financiar
52658 57740 70422 96811 97205 115133 116899 112707
Arierate,
% din
PIB
Companii
de stat 3.9 3.3 3.4 6.9 5.3 4.7 4.3 3.6
Companii
private 11.3 10.6 10.3 12.5 13.2 16 15.6 14.4
Total
companii
exclusiv
sectorul
financiar
15.3 13.9 13.7 19.3 18.6 20.7 19.9 17.9
Sursa: Consiliul Fiscal
22
Pe întreg intervalul analizat se poate observa că, în timp ce ponderea arieratelor companiilor
de stat în PIB s-a redus cu doar 0.3 puncte procentuale, ponderea arieratelor companiilor
private a crescut cu 3.1 puncte procentuale. Persistenţa acestor datorii evidenţiază faptul că
eficienţa sistemului de companii este scăzută, iar acumularea lor generează efecte negative
atât asupra bugetului general consolidat, cât şi asupra sectorului privat, prin restrângerea
lichidităţii din piaţă şi limitarea creşterii economice.
La sfârşitul anului 2013, cea mai mare parte a arieratelor erau către bugetul general
consolidat, atât pentru companiile de stat, cât şi pentru companiile private, fapt evidenţiat şi
de datele statistice cuprinse în următorul tabel.
Tabel 2: Ponderea arieratelor în datoriile faţă de anumiţi creditori (decembrie
2013)
Bănci Furnizori Datorii către bugetul
general consolidat
Datorii către alţi
creditori
(inclusiv salariaţi)
Companii
de stat 8.29% 41.96% 78.27% 1.59%
Companii
private 10.10% 20.33% 33.79% 0.05%
Sursa: Consiliul Fiscal
Datele statisticile surprinse în tabelul anterior confirmă încă o dată atitudinea pasivă a statului
vizavi de arierate. Un progres al statului în disciplinarea companiilor care au arierate, a fost
adoptarea în anul 2013 a legii privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea
obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi
între aceştia şi autorităţile contractante (Legea 72/2013). Această lege stabileşte un termen
legal de plată de 30 de zile calendaristice, dacă nu este altul menţionat în contract, pentru
tranzacţiile comerciale din mediul privat sau pentru bunurile şi serviciile achiziţionate de stat
de la agenţii privaţi, iar termenul contractual pentru tranzacţiile economice din mediul privat
nu poate fi mai mare de 60 de zile. Depăşirea acestor termene implică perceperea de dobânzi
penalizatoare, la nivelul dobânzii de referinţă stabilit de BNR plus opt puncte procentuale.
23
1.3.2. Antreprenorii şi cultura antreprenorială
Procesul de privatizare este responsabil şi pentru crearea noii clase de capitalişti şi antreprenori.
Din nefericire, obiectivele procesului de privatizare s-au focalizat pe transferul proprietăţii,
neglijând astfel stimularea iniţiativei private şi crearea de noi proprietăţi. În acest context,
privatizarea companiilor de stat prin metoda MEBO a generat consecinţe ireversibile asupra
sistemului de companii. Vânzarea activelor companiilor către salariaţi şi manageri a dovedit
incapacitatea acestora în a genera capitalul necesar modernizării companiilor, iar lipsa experienţei
managerilor, incapacitatea acestora de a promova un management orientat spre piaţă.
Un rol aparte în dezvoltarea mediul antreprenorial îl au politicile publice care, dacă sunt
eficiente, pot genera noi afaceri, pot crea noi locuri de muncă, dar şi creştere economică.
Potrivit Barometrului antreprenoriatului românesc 2015 (E&Y, 2015), pilonii care facilitează
antreprenoriatul sunt:
accesul la finanţare;
cultura antreprenorială;
cadrul de reglementare şi de impozitare;
educaţia şi formarea antreprenorială;
sprijinul coordonat.
De departe, cel mai important obstacol în demararea şi dezvoltarea unei afaceri în România,
din punct de vedere al antreprenorilor, ţine de cadrul de reglementare şi impozitare. Cele mai
invocate aspecte sunt legate de nivelul taxelor, sistemul complex de fiscalizare şi
reglementare, dar şi de impredictibilitatea fiscală.
Cât priveşte cultura antreprenorială, autorităţile au la dispoziţie mai multe pârghii, între care
programele guvernamentale, atât cele de mentorat, cât şi cele de popularizare a
antreprenoriatului, dar şi legislaţia insolvenţei şi falimentului companiilor.
Un progres în ceea ce priveşte cultura antreprenorială îl constituie adoptarea Noului Cod al
Insolvenţei, în anul 2014, prin care se creează astfel, un mediu mai corect şi mai transparent.
Noul cod instituie o procedură mai clară prin care o companie, aflată în incapacitate de plată,
răspunde în faţa creditorilor săi sau, ea însăşi, îşi poate atrage protecţia legii.
Ecosistemul antreprenorial funcţionează eficient numai dacă toate elementele sale
funcţionează bine împreună. Spre exemplu, degeaba ai finanţare, dacă îţi lipseşe cultura
asumării riscului antreprenorial.
24
Percepţia antreprenorilor despre mediul de afaceri din România este, în prezent, pesimistă,
majoritatea dintre ei considerând, potrivit Erste&Young, că sunt necesari încă 5-10 ani ca
mediul să devină prietenos antreprenorilor.
1.4. Abordarea sistemică a companiilor
Preocupările lui Marshall (Marshall, A., 1890), părintele teoriei firmei, s-au focalizat pe
mediul organizaţional al companiei. Conceptul de „economii externe” al lui Marshall a apărut
pe de o parte datorită limitărilor dimensiunilor unei companii ca efect al acţiunii legii
randamentelor descrescătoare, iar pe de altă parte din concentrarea, pe acelaşi teritoriu, al
companiilor direct concurente. Astfel, datorită proximităţii dintre ele, deciziile fiecărei
companii generează efecte asupra celorlalte companii, iar acest aspect justifică intervenţia
statului. Concentrarea companiilor într-un anumit spaţiu a fost denumită mai târziu „district
industrial”. Acesta din urmă evidenţiază acea zonă în care se intensifică sinergiile dintre
companiile care desfăşoară activităţi în cadrul aceluiaşi sector de activitate sau în interiorul
acelor sectoare, care prezintă asemănări semnificative în materie de piaţă sau de competenţe.
Marshall subliniază şi importanţa constituirii de reţele pentru o companie.
Complementaritatea puternică care se dezvoltă între diferitele activităţi desfăşurate de
companii susţine integrarea acestora pe verticală care, nu constituie doar un mijloc de a
suporta mai uşor costurile ridicate ale investiţiilor, ci şi o atitudine defensivă a producătorilor
de bunuri de folosinţă îndelungată, pentru a reduce din dependenţa lor faţă de companiile care
produc bunuri complementare.
Industriile în reţea fac obiectul mai multor studii. Unele dintre acestea sunt focalizate pe
abordarea microeconomică a companiilor, precum studiile lui Besen şi Farrel (Besen, S.,
Farrel, J., 1994), iar altele pe abordarea macroeconomică, respectiv pe rolul care îl are statul
în industriile în reţea, precum studiile lui Cowan (Cowan, R., 1991).
Studiile focalizate pe adordarea microeconomică a industriilor în reţea s-au raportat la analiza
compatibilităţii şi standardizării produselor, la deciziile de integrare şi comportamentul
companiilor faţă de progresul tehnic, iar cele focalizate pe aspectele macroeconomice, pe
rolul statului şi atitudinea industriilor în reţea faţă de concurenţă.
Putem deduce astfel că începuturile privind abordarea sistemică a companiilor au fost timide,
iniţiative existând abia la începutul anilor '90.
Brown, Hamilton, Medoff (Brown, C., Hamilton, J., Medoff, J.L.; 1990) evidenţiază
avantajele pe care le oferă companiile mari, de la nivelul ridicat al salarizării, până la
25
condiţiile atractive de muncă şi cărora, companiile mici trebuie să le facă faţă. În acelaşi timp,
crearea de noi locuri de muncă de către acestea din urmă, reflectă dezvoltarea rapidă a
ramurilor în care companiile mici îşi desfăşoară activitatea. În ciuda avantajelor pe care le
prezintă companiile mari, companiile mici capătă o importanţă din ce în ce mai mare, fiind
percepute ca fiind mult mai dinamice şi mai flexibile.
Haltiwanger, Jarmin şi Miranda (Haltiwanger, J., Jarmin, R., Miranda, J., 2009) subliniază
importanţa companiilor de talie mare în crearea de noi locuri de muncă. Autorii
concluzionează că rata de creştere a ocupării în companiile de talie mică, respectiv a
companiilor care au între 5 şi 500 de salariaţi, este inferioară ratei de creştere a ocupării în
companiile mari, cu peste 10 000 de angajaţi.
Altfel spus, companiile mari au o contribuţie mult mai importantă la creşterea nivelului de trai
comparativ cu companiile de talie mică.
Pe de altă parte, există şi autori care susţin contribuţia companiilor de talie mică. Ayyagari,
Beck şi Kunt (Ayyagari, M., Beck, T., Kunt, D., 2003) subliniază faptul că ponderea
companiilor de talie mică în totalul companiilor sporeşte pe măsură ce ţara în care acestea îşi
desfăşoară activitatea se dezvoltă. Printre factorii care susţin dezvoltarea acestor companii se
numără reducerea costurilor de intrare pe piaţă şi accesul la finanţare.
Specialiştii români şi-au îndreptat atenţia asupra abordării sistemice a companiilor începând
cu anul 2001. Prima cercetare exhaustivă a sistemului naţional de companii a fost realizată în
anul 2001 de Marin (Dinu, M., 2001) şi se intitulează “Sistemul de companii - Diagnostic
structural”. 96.7% din totalul companiilor active la nivelul anului 1999 şi care creau 97.5%
din cifra de afaceri a întregului sistem au făcut obiectul acestei cercetări. Cercetarea
respectivă conchide că analiza sistemului de companii este necesară deoarece orice analiză a
stării unei economii trebuie să înceapă cu evaluarea stării de „sănătate” a agenţilor individuali
şi a modului în care funcţionează legăturile dintre aceştia. Rezultatele obţinute confirmă
ipoteza conform căreia contribuţia sistemului de companii la generarea produsului brut este
esenţială, iar microdinamizarea acestui sistem este consecinţa unei combinaţii benefice între
eficientizarea în sens larg a companiilor şi stimularea apariţiei de noi companii în peisajul
economiei naţionale.
Un an mai târziu, respectiv în anul 2002, acelaşi autor publică o altă lucrare intitulată
„Întreprinderile mici şi mijlocii – Cu ce ne integrăm?”. Autorul este de părere că o creştere
durabilă este condiţionată de starea de sănătate a companiilor, mai ales a celor de talie mică.
Totodată, de existenţa acestor companii depinde atât succesul tranziţiei, cât şi potenţialul de
creştere al economiei.
26
Mereuţă şi Nicolescu (Mereuţă, C., Nicolescu, O., 2007) şi–au îndreptat atenţia asupra
companiilor care activează în industria prelucrătoare din România. Autorii au creat un model
pentru a evalua competitivitatea acestor companii, model care ia în considerare următoaterele
variabile diagnostic ale situaţiei companiilor:
ponderea valorii adăugate la costul factorilor a unei ramuri în valoarea
adăugată la costul factorilor a industriei prelucrătoare;
productivitatea, determinată ca raport între valoarea adăugată la costul
factorilor şi numărul de salariaţi;
rate excedentului brut de exploatare, ca diferenţă între valoarea adăugată la
costul factorilor şi cheltuielile salariale totale, raportată la cifra de afaceri;
rata profitabilităţii generale, calculată ca raport dintre rezultatul brut al
exerciţiului şi cifra de afaceri;
ponderea exportului unei ramuri în exportul industriei prelucrătoare;
gradul de acoperire a importurilor prin exporturi al industriei prelucrătoare.
Iancu (Iancu, A., 2009) şi Prisecariu (Prisecariu, P., 2009) au analizat factorii şi măsurile care
justifică eficienţa sistemului de companii. Prisecariu evidenţiază importanţa convergenţei
instituţionale pentru existenţa unor structuri de piaţă eficiente, structură din care face parte şi
sistemul de companii, dar şi rolul pe care îl au companiile multinaţionale în cadrul procesului
de convergenţă economică şi tehnologică. Rolul acestor companii este mult mai important în
ramurile intensive în inovaţie, tehnologie sau competenţe profesionale. Cu cât o ţară este
destinaţia investiţiilor străine directe, cu atât ritmul său de creştere va fi mai accentuat.
Parcurgerea literaturii de specialitate evidenţiază faptul că, deşi rolul sistemului de companii
este esenţial, abordarea sa sistemică este în continuare neglijată. Din punctul meu de vedere,
sistemul de companii reprezintă coloana vertebrală a oricărei economii şi are un dublu rol, pe
de o parte de a asigura stabilitatea economică, iar pe de altă parte de a susţine dezvoltarea
acesteia. Nucleul funcţional al acestei structuri este compania, iar abordarea sistemică
presupune o analiză de ansamblu, fără a neglija însă componentele sale.
Literatura de specialitate ne-a furnizat informaţii şi despre factorii care susţin dezvoltarea
acestui sistem, iar dintre aceştia se detaşează ca importanţă: contextul macroeconomic,
accesul la finanţare, cadrul de reglementare şi impozitare, activităţile de cercetare-dezvoltare-
inovare şi infrastructura, iar capitolul următor cuprinde o amplă analiză a acestor factori.
27
2. Capitol 2: Factorii care susţin dezvoltarea sistemului de companii
Microdinamizarea economiei reprezintă un proces plurivalent şi fundamental pentru
asigurarea stabilităţii economice. Dezvoltarea intensivă a sistemului de companii, care
presupune îmbunătăţirea performanţelor companiilor atât din punct de vedere economic, cât şi
financiar, împreună cu dezvoltarea extensivă a acestui sistem, care presupune creşterea
numerică a companiilor, reprezintă cele două componente operaţionale ale acestui
proces(Dinu, M., 2005). Din punct de vedere al acestor două componente operaţionale, datele
statistice confirmă ipoteza conform căreia ţările care prezintă un nivel ridicat al generării de
noi afaceri sunt cele care întreprind măsuri în vederea susţinerii antreprenoriatului.
După cum am dedus din analiza literaturii de specialitate, dezvoltarea sistemul de companii
depinde de un complex de factori, din care se detaşează ca importanţă: contextul
macroeconomic, accesul la finanţare, cadrul de reglementare şi impozitare, activităţile de
cercetare-dezvoltare-inovare şi infrastructura.
2.1. Contextul macroeconomic
În România, criza economică şi-a făcut simţită prezenţa începând cu ultimul trimestru al
anului 2008. În acel an, PIB-ul pe locuitor ajunsese la aproape 43.5% din media UE-25. Spre
deosebire de celelalte state din Europa Centrală şi de Est, ţara noastră a devenit destinaţia
investitorilor străini mult mai târziu. Acest fapt a determinat o creştere accelerată în perioada
2003-2008, care însă a fost însoţită de acutizarea dezechilibrelor macroeconomice. Adâncirea
deficitului bugetului consolidat, precum şi a deficitului curent al balanţei de plăţi a făcut ca
acea creştere accelerată să nu fie sustenabilă, mai ales în contextul unui mediu internaţional
incert şi prudent.
Criza economică şi-a adâncit efectele asupra economiei româneşti în anul următor, PIB-ul pe
locuitor scăzând cu 7.1% în anul 2009. Această evoluţie a fost determinată de reducerea
semnificativă a cererii interne şi a investiţiilor. În acest an, consumul gospodăriilor s-a redus
cu 9.2%, iar investiţiile cu 25.3%.
Efectele crizei s-au redus însă considerabil în anul 2010, PIB-ul pe locuitor scăzând cu doar
1.3% faţă de anul anterior, exclusiv datorită diminuării contribuţiei negative a cererii interne.
După doi ani de declin, economia noastră a revenit pe teritoriul pozitiv începând cu anul 2011.
Dinamica pozitivă a PIB-ului (2.5% faţă de anul 2010) a fost susţinută, în principal, de
companiile care activau în industrie, pe de o parte prin revigorarea ofertelor lor interne de
28
bunuri intermediare şi de capital, iar pe de altă parte, prin extinderea ofertelor lor pentru
export. Un aspect pozitiv în vederea susţinerii dezvoltării sistemului de companii îl constituie
creşterea formării brute de capital fix din anul 2011, determinată atât de evoluţia achiziţiilor în
vederea retehnologizării acestora, cât şi de evoluţia achiziţiilor pentru lucrările de reparaţii
capitale. În acelaşi timp însă, au existat la nivelul anului 2011 şi factori care au exercitat o
influenţă negativă asupra cererii interne şi, implicit, asupra performanţelor companiilor,
precum: gradul ridicat de îndatorare al populaţiei, persistenţa stării de incertitudine a
consumatorilor cu privire la situaţia lor financiară viitoare, dar şi reţinerea băncilor în
activitatea de creditare. Anul următor, respectiv 2012, a marcat o încetinire semnificativă a
creşterii economice (0.7% faţă de anul 2011). Din nefericire însă, în acest an, formarea brută
de capital fix şi-a diminuat ritmul de creştere deoarece dinamizarea achiziţiilor de
echipamente din sectorul corporaţiilor nu a reuşit să compenseze reducerea cheltuielilor
publice de capital şi amânarea relansării investiţiilor realizate de populaţie. Deşi venitul
disponibil al gospodăriilor s-a redresat uşor, la nivelul anului 2012 s-a observant şi o
schimbare în ceea ce privesc preferinţele consumatorilor. Astfel, aceştia au început să se
orienteze către produse de larg consum cu preţuri mai mici, iar această schimbare a
comportamentului consumatorilor a fost favorizată şi de extinderea reţelei de hipermarketuri.
Astfel, creşterea lentă a venitului disponibil şi accentuarea tendinţei de economisire a
influenţat negativ performanţa companiilor, prin limitarea cererii de bunuri durabile.
Totodată, s-a deteriorat şi performanţa pe plan extern a companiilor, datorită deteriorării
performanţelor economice ale principalilor parteneri comerciali din afara Uniunii Europene,
precum Turcia, Rusia, Ucraina sau Moldova.
Spre deosebire de anul anterior, în anul 2013, creşterea economică s-a dinamizat semnificativ.
Tot companiile din industrie au fost cele care au contribuit semnificativ la această evoluţie,
performanţele acestora îmbunătăţindu-se semnificativ datorită creşterii exporturilor, mai ales
ale celor care activau în subramura mijloace de transport, maşini şi echipamente electrice.
Creşterea exporturilor a fost susţinută în prima parte a anului de pieţele extracomunitare, iar în
cea de-a doua parte a anului de cele europene. Influenţa favorabilă a cererii externe a fost însă
limitată de contracţia investiţiilor, de întârzierea relansării creditării, dar şi de creşterea
modestă a consumului final.
Anul 2014 este cel de-al patrulea an consecutiv de creştere economică (2.8% faţă de anul
anterior). Factorii care au contribuit însă la continuarea creşterii economice au fost cei de pe
29
latura cererii precum consolidarea puterii de cumpărare a populaţiei şi relaxarea condiţiilor de
creditare în moneda naţională. În prima jumătate a anului, atât investiţiile tehnologice, precum
şi lucrările de construcţii noi au continuat să se reducă. În cea de-a doua parte a anului însă, au
început să îşi facă simţită prezenţa factorii care exercită o influenţă pozitivă atât asupra
investiţiilor tehnologice, cât şi asupra lucrărilor de construcţii noi, precum: diminuarea
costului finanţării, intrarea în vigoare a legislaţiei privind scutirea de impozit pe profitul
reinvestit, creşterea veniturilor şi îmbunătăţirea încrederii în economie. Pe de altă parte însă,
dinamica investiţiilor a fost erodată de restrângerea finanţării proiectelor de infrastructură.
În urma analizei întreprinse până acum, putem conchide faptul că, în cadrul sistemului de
companii, se detaşează ca importanţă companiile care îşi desfăşoară activitatea în ramura
industrie. Acestea din urmă au avut o contribuţie semnificativă în susţinerea creşterii
economice, în perioada 2011-2014.
La fel de importantă pentru susţinerea dezvoltării sistemul de companii este şi stabilitatea
preţurilor. Procesul dezinflaţionist pe care l-a parcurs economia noastră începând cu anul
2000 a fost înterupt, aşa cum reiese şi din tabelul următor, în anul 2008.
Tabel 3: Evoluţia inflaţiei în perioada 2000-2014
Ani 2001 2002 2003 2004 2005 2006
Rata
inflaţiei
(%)
34.5 22.5 15.3 11.9 9.0 6.56
Ani 2007 2008 2009 2010 2013 2014
Rata
inflaţiei
(%)
4.84 7.85 5.6 6.1 4.0 1.1
Sursa: www.bnr.ro, www.data.worldbank.org
La creşterea de 7.85% a preţurilor au contribuit, în prima parte a anului, presiunile
inflaţioniste de pe latura ofertei, precum creşterea preţurilor produselor agroalimentare ca
urmare a slabei producţii obţinute în anul anterior, sporirea preţurilor la importurile de materii
prime agricole şi majorarea cotaţiilor petrolului, iar în cea de-a doua parte a anului, presiunile
inflaţioniste de pe latura cererii, precum caracterul lax al politicii salariale şi relaxarea politicii
fiscale. Anul 2009 a fost anul în care economia a resimţit cel mai bine efectele negative ale
crizei economice. Ritmul lent de reducere al inflaţiei s-a datorat în primul rând persistenţei
30
rigidităţilor structurale atât de pe piaţa muncii, cât şi de pe piaţa bunurilor şi serviciilor. Între
rigidităţile de pe piaţa muncii putem menţiona mobilitatea redusă a forţei de muncă, birocraţia
excesivă privind concedierea, rigiditatea programului de lucru. Printre rigidităţile persistente
pe piaţa bunurilor şi serviciilor se numără reglementările excesive privind lichidarea
companiilor, lipsa transparenţei informaţiilor, dar şi formalităţile birocratice complicate.
Începând cu anul 2010, procesul de dezinflaţie a fost reluat, inflaţia ajungând în anul 2014 la
doar 1.1%. Pe parcursul intervalului, respectiv 2011-2014, factorii care au favorizat reducerea
creşterii preţurilor, dar care exercită influenţă şi asupra sistemului de companii, au fost: mix-
ul prudent de politici macroeconomice, detensionarea pieţelor internaţionale, persistenţa
deficitului de cerere, îmbunătăţirea perspectivelor privind evoluţia în viitor a inflaţiei şi
încetinirea creşterii inflaţiei importate.
Eficienţa cu care sunt utilizate resursele de muncă constituie un alt factor care susţine
dezvoltarea sistemului de companii. Aşa cum era de altfel de aşteptat, ocuparea populaţiei
active s-a deteriorat brusc în anul 2009, rata şomajului ajungând la 7.8%, în creştere faţă de
anul 2008 cu 3.4 puncte procentuale, după cum reiese şi din următorul tabel.
Tabel 4: Evolutia şomajului în perioada 2000-2014
Ani 2001 2002 2003 2004 2005 2006
Rata şomajului (%) 8.8 8.4 7.4 6.3 5.9 5.2
Ani 2007 2008 2009 2010 2013 2014
Rata şomajului (%) 4.1 4.4 7.8 7.3 7.1 6.8
Sursa: Institutul Naţional de Statistică
Evoluţiile creşterii economice, ratei inflaţiei şi ratei şomajului înregistrate în anul 2009
evidenţiază totodată şi consecinţele negative ale promovării unor politici fiscale şi a
veniturilor prociclice şi nesustenabile. Deşi deficitul extern s-a redus semnificativ, inversarea
fluxurilor de capital privat a determinat restrângerea activităţii economice desfăşurate de
companii, fapt ce a condus la pierderi semnificative de locuri de muncă.
Pe parcursul anului 2010, evoluţiile de pe piaţa muncii au fost influenţate şi de măsurile de
austeritate adoptate. Astfel, numărul salariaţilor a continuat să scadă, pe de o parte datorită
disponibilizărilor din sector public, iar pe de altă parte datorită pierderilor de locuri de muncă
din sectorul privat ca efect al restrângerii activităţii companiilor pe seama persistenţei
deficitului de cerere.
31
Deşi în perioada 2011-2014 economia a crescut, rata şomajului se menţine în continuare
deasupra nivelului înregistrat înainte de criză. Persistenţa şomajului în anii care au urmat
crizei economice reflectă dificultăţile întâmpinate de anumite categorii de persoane aflate în
căutarea unui loc de muncă, precum cele lipsite de experienţă sau cele fără calificare, dar şi
rigidităţile structurale existente pe piaţa muncii, precum ponderea încă semnificativă a
persoanelor ocupate în agricultura de subzistenţă sau importanţa scăzută acordată de sistemul
de educaţie dezvoltării aptitudinilor practice.
Diminuarea nesemnificativă a ratei şomajului, cu doar 0.5 puncte procentuale în anul 2014
faţă de anul 2010, mai poate sugera şi menţinerea atitudinii prudente a sistemului de companii
în recrutarea personalului, dar şi persistenţa deficienţelor structurale ale sistemului de
educaţie, foarte puţin orientat către formarea competenţelor cerute de piaţa muncii.
2.2.Accesul la finanţare
Facilitarea accesului la finanţare este decisivă pentru susţinerea dezvoltării sistemului de
companii. Sursele de finanţare la care pot avea acces companiile sunt numeroase, de la
creditele bancare, bursa de valori, clienţi şi furnizori, până la instrumente moderne de genul
crowdfunding-ului sau business angels. În anul 2013, potrivit companiei de consultanţă
Ernst&Young, instrumentele financiare la care au apelat companiile din România cel mai des
au fost: creditele bancare, capitalul de risc şi business angels.
Cu toate că reluarea dificilă a creşterii economice a determinat reducerea ratei dobânzii de
politică monetară şi deci costul capitalului împrumutat, după cum reiese şi din tabelul
următor, antreprenorii din România consideră accesul la finanţare în continuare dificil.
Tabel 5: Evoluţia ratei dobânzii de politică monetară
Data 08.01.
2008
05.02.
2010
03.11.
2011
03.02.
2012
03.05.
2013
09.01.
2014
07.05.
2015
Rata dobânzii
de politică monetară(%) 8 10 6 5.5 5.25 3.75 1.75
Sursa: BNR
Mai mult decât atât, deşi dobânda la creditele in lei a înregistrat o scădere mult mai mare
decât dobânda la creditele în euro, iar diferenţialul de dobândă dintre creditele în lei şi cele în
32
euro a atins un minim istoric, potrivit datelor surprinse în tabelul următor, companiile au
continuat să acceseze credite în euro, iar acest lucru se datorează, cel mai probabil,
amplificării relaţiilor de afaceri cu companiile care îşi desfăşoară activitatea în celelalte state
membre ale UE.
Tabel 6: Structura creditelor acordate companiilor în funcţie de moneda folosită
Credite în euro Credite în lei Credite in alte valute
Ianuarie 2007 46.85% 46.44% 6.72%
Decembrie 2013 53.70% 43.61% 2.69%
Sursa: Consiliul Naţional al Întreprinderilor Private Mici şi Mijlocii din România
Mergând cu analiza mai departe şi corelând scadenţa creditelor cu volumul acestora, putem
observa că, în cazul creditelor în euro există o corelaţie pozitivă, iar în cazul creditelor în lei
există o corelaţie negativă. Altfel spus, creditele în lei sunt destinate satisfacerii nevoilor
curente ale sistemului de companii, iar cele în euro sunt destinate realizării de investiţii.
Tabel 7: Corespondenţa dintre moneda folosită şi scadenţa creditului
Scadenta
Lei Euro Alte valute Total
Ian.
2007
Dec.
2013
Ian.
2007
Dec.
2013
Ian.
2007
Dec.
2013
Ian.
2007
Dec.
2013
Sub 1 an 55.38% 50.20% 35.66% 25.45% 50.70% 57.4% 45.83% 37.11%
Intre 1 si 5
ani 31.65% 28.82% 31.86% 31.65% 24.92% 19.65% 31.30% 30.10%
Peste 5 ani 12.96% 20.97% 32.48% 42.90% 24.39% 22.95% 22.87% 32.80%
Sursa: Consiliul Naţional al Întreprinderilor Private Mici şi Mijlocii din România
Opinia antreprenorilor români privind accesul dificil la finanţare este susţinută şi de valorile
înregistrate de indicele privind accesul la finanţare al IMM-urilor. Acesta din urmă a fost creat
de Comisia Europeană şi este un indice compozit ce are ca an de bază anul 2007 şi cuprinde
33
doi subindici: accesul pe piaţa creditului (acces to debt finance) şi accesul prin emisiune pe
piaţa de capital (acces to equity finance), capital de risc sau business angels. După cum reiese
şi din graficul următor, valorile acestui indice pentru anul 2013 reflectă un acces al
companiilor de tip IMM la finanţare extrem de scăzut, depăşind doar ţări precum Cipru şi
Grecia, state care au avut de-a face cu crize bancare şi obstacole de finanţare cu mult mai
profunde. Principalul obstacol care face accesul la finanţare al companiilor dificil este
birocraţia care trebuie parcursă pentru a accesa un credit.
Grafic 1: Indicele accesului la finanțare în rândul IMM-urilor (2013)
Sursa: Comisia Europeană
Accesul la finanţre al companiilor depinde şi de faza de dezvoltare în care se află compania
respectivă. Prima fază de dezvoltare a unei afaceri, cunoscută şi sub denumirea de “valea
morţii” este caracterizată de o situaţie incertă a companiei respective, iar din acest motiv
instrumentele de finanţare disponibile nu sunt numeroase, cele mai accesibile fiind capitalul
de risc sau venture capital, business angels şi crowdfunding-ul.
Cel din urmă instrument de finanţare disponibil companiilor aflate în prima fază de dezvoltare
reprezintă o inovaţie în metodele de finanţare şi are la bază contribuţiile şi donaţiile realizate
de diferitele persoane cu disponibilităţi băneşti temporare, cărora antreprenorul, prin
intermediul unei platforme online, le prezintă ideea sa de afacere. Astfel, crowdfunding-ul
este privit ca o soluţie pentru depăşirea obstacolului privind finanţarea în prima fază de
dezvoltare a afacerii. Potrivit raportului privind crowdfunding-ul din aprilie 2012
(Crowdfunding Industry Report), pe plan mondial, s-au obţinut fonduri în valoare de peste 2.7
miliarde de dolari pentru aproximativ un million de companii. Potrivit aceluiaşi raport existau
78 82 8595 97 98 101 106 107 108 108 109 109 109 110 111 111 112 112 112 112 114 114 116 117 119 121 122 125 126
0
20
40
60
80
100
120
140
Gre
cia
Cip
ru
Ro
man
ia
Un
gari
a
Po
rtu
galia
Bu
lgar
ia
Span
ia
Mal
ta
Ital
ia UE
Po
lon
ia
Ce
hia
Leto
nia
Zon
a eu
ro
Dan
emar
ca
Irla
nd
a
Be
lgia
Mar
ea
Bri
tan
ie
Slo
vaci
a
Cro
atia
Esto
nia
Sue
dia
Slo
ven
ia
Litu
ania
Ola
nd
a
Ger
man
ia
Luxe
mb
urg
Fin
lan
da
Au
stri
a
Fran
ta
34
în UE 19 platforme de crowdfunding, repartizate astfel: câte trei în Suedia, Danemarca,
Finlanda şi Irlanda, două în Cehia şi doar câte una în ţara noastră, Austria, Letonia, Estonia şi
Ungaria.
Deoarece fenomenul de crowdfunding a prins atât de mult avânt în statele membre ale UE,
Comisia Europeană şi-a exprimat deja susţinerea acestei metode innovative de finanţare, prin
crearea unei reţele europene a platformelor de crowdfunding.
Cea de-a doua fază în dezvoltarea unei afaceri este cea emergentă, etapă în care compania
respectivă începe să creeze noi locuri de muncă, dar şi să dezvolte noi produse şi servicii.
Nevoile sale de finanţare astfel cresc, iar compania capătă un spor de încredere atât din partea
clienţilor, cât şi din partea furnizorilor. În cadrul acestei faze, cel mai la îndemână instrument
de finanţare este business angels.
Dacă o companie trece în următoarea etapă a ciclului ei de dezvoltare, adică în faza de
creştere rapidă, înseamnă că poate să demonstreze că are piaţă de desfacere şi înregistrează
venituri. La nivel teoretic cel puţin, accesul companiei respective la instrumentele de finanţare
ar trebui să fie mult mai uşor, iar posibilităţile de finanţare mai numeroase. În acest moment,
instrumentul de finanţare la care poate avea acces compania sunt creditele bancare, însă atâta
timp cât băncile trebuie să îşi îmbunătăţească indicatorii de solvabilitate, accesul va fi dificil.
Soluţia acestei probleme poate veni din partea statului, prin intermediul schemelor de
contragarantare a creditelor bancare sau prin acordarea de alocaţii nerambursabile.
2.3. Cadrul de reglementare şi impozitare
Dincolo de problema finanţării, companiile din România susţin că o altă problemă cu care se
confruntă şi care le afectează performanţele este cadrul de reglementare şi de impozitare.
Analizând accesul companiilor la finanţare am constat că, pe măsură ce o companie creşte şi
se dezvoltă, şi instrumentele de finanţare se diversifică. Aşa ar fi normal şi în ceea ce privesc
reglementările fiscale, deoarece aceeaşi reglementare fiscală aplicată unitar companiilor,
indiferent de etapa de dezvoltare în care se află, va genera efecte diferite. Spre exemplu,
acordarea de deduceri de la plata impozitului pe profit unei companii mature, nu ar avea
aceleaşi efecte ca şi în cazul unei companii aflată într-o fază iniţială de dezvoltare. Deoarece
costurile de producţie constituie o altă problemă cu care se confruntă companiile, aşa cum
reiese şi din tabelul următor, mai degrabă pentru companiile mici ar da rezultate reducerea
nivelului taxelor indirecte.
35
Tabel 8: Cele mai apăsătoare probleme pe care le întâmpină companiile (2014)
Reglementarea
Angajaţi calificaţi/ manageri
cu experienţă
Costurile de producţie
sau cu forţa de muncă
Accesul la finanţare
Competiţia Găsirea
clienţilor Altele
RO 22% 11.8% 14.3% 13.8% 16.1% 13% 9%
UE 15.7% 17.1% 12.4% 12.7% 14.9% 19.6% 7.5%
Sursa: Comisia Europeană
Tot din punct de vedere al reglementării, mai ales pentru companiile care deţin proprietatea
intelectuală asupra unor active sau care sunt implicate în activităţi de cercetare şi dezvoltare,
sunt foarte utile facilităţile fiscale şi financiare de tipul deducerilor suplimentare pentru
cheltuielile eligibile acestor tipuri de activităţi, deduceri care începând cu luna februarie a
anului 2013 au fost majorate la 50%.
Întregul sistem de companii va avea mult de câştigat dacă se vor continua eforturile în vederea
simplificării procedurilor de depunere şi plată a taxelor. Potrivit Raportului Doing Business
2015, România ocupă locul 48 din cele 189 de ţări analizate, în urcare cu două poziţii faţă de
anul anterior. De remarcat este situaţia ţării noastre din perspectiva plăţii taxelor. România se
situează astfel pe locul 52 la plata taxelor, această performanţă fiind în principal consecinţa
introducerii şi îmbunătăţirii sistemului electronic pentru depunerea şi plata taxelor.
Tabel 9: Poziţiile ocupate de România potrivit raportului Doing Business 2015
Uşurinţa cu care se iniţiază o afacere
Obţinerea autorizaţiilor de construcţie
Racordarea la
electricitate
Înregistrarea proprietăţii
Obţinerea unui
credit
Plata taxelor
Soluţionarea insolvenţei
38 140 171 63 7 52 46
Sursa: Doing Business Report, 2015
În acest context, cele mai importante obstacole în iniţierea şi dezvoltarea unei afaceri sunt:
povara fiscală, birocraţia, incoerenţa şi caracterul interpretabil al reglementărilor în vigoare,
precum şi incertitudinea fiscală (Ernst&Young, 2013). Introducerea cotei unice de impozitare
de 16% la 1 ianuarie 2005 continuă să constiuie un aspect pozitiv al sistemului nostru de
impozitare.
36
Spre deosebire de IMM-urile din UE, pentru care cea mai mare provocare o constituie
creşterea bazei de clienţi, pentru IMM-urile din România, cele mai mari provocări ţin de
sistemul de reglementare. Dintre acestea se remarcă birocraţia, complexitatea fiscalizării,
precum şi lipsa predictibilităţii fiscale.
Potrivit Barometrului antreprenoriatului românesc 2015, cadrul de reglementare şi de
impozitare suferă de numeroase lipsuri, dintre care se detaşează ca importanţă lipsa
predictibilităţii fiscale, iar majoritatea antreprenorilor sunt de părere că, în ultimul an, acesta
s-a deteriorat.
Cu toate acestea însă, din punct de vedere al plăţii taxelor, numărul de ore necesare calculului
şi plăţii acestora s-a redus semnificativ, de la 200 de ore la 159 de ore, iar un IMM realizează,
în prezent, un număr de 14 plăţi pe an.
Potrivit Raportului Doing Business 2015, din punct de vedere al complexităţii sistemului
fiscal, ţara noastră se află pe poziţia 52, în urma unor ţări precum Polonia, Bulgaria sau Cehia.
Deoarece companiile care se află în etapa de creştere pot întâmpina dificultăţi legate de
aspectele de impozitare şi de reglementare în momentul în care decid penetrarea pieţelor
internaţionale, în UE au fost create portaluri de guvernare electronică, cunoscute sub
denumirea de EUGO Points of Single Contact, care furnizează informaţii antreprenorilor atât
despre formalităţile necesare desfăşurării activităţii, cât şi informaţii despre reglementările şi
normele în vigoare în ţara respectivă.
2.4. Activităţile de cercetare-dezvoltare-inovare (CD&I)
Activităţile de cercetare-dezvotare-inovare fac şi obiectul Strategiei Europa 2020 şi constituie
un alt factor important în susţinerea dezvoltării sistemului de companii, deoarece progresul şi
sporirea rolului cunoaşterii în creşterea economică sunt strâns legate de finanţarea acestor
cheltuieli. În acest context, până în anul 2020, la nivelul UE, se doreşte ca ponderea acestor
cheltuieli în PIB să ajungă la 3%. În România, din nefericire, ponderea acestor cheltuieli
continuă să fie cu mult sub media UE, aşa cum reiese şi din tabelul următor:
Tabel 10: Intensitatea cheltuielilor cu cercetarea şi dezvoltarea, 2005-2014,
(%PIB)
2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 ŢINTA
UE28 1.76 1.78 1.78 1.85 1.94 1.93 1.97 2.01 2.01e 3 Zona euro
(19 ţări) 1.78 1.80 1.81 1.89 1.99 1.99 2.04 2.09 2.09e
România 0.41 0.45 0.52 0.57 0.46 0.45 0.49 0.48 0.39 2
Sursa: Eurostat, e-estimat
37
Grav pentru România este faptul că ponderea acestor cheltuieli în PIB în intervalul 2011-2013
a scăzut, contrar tendinţelor existente pe plan mondial, cât şi cerinţelor strategice. Potrivit
datelor statistice disponibile, la nivelul anului 2013, România se situa pe ultimul loc în ceea
ce priveşte ponderea cheltuielilor cu cercetarea şi dezvoltarea în PIB, aşa cum reiese şi din
următorul tabel.
Tabel 11: Ponderea cheltuielilor cu C&D în PIB în anul 2013
UE28 Marea Britanie Belgia Bulgaria Cehia Danemarca Germania
2.01 1.63 2.28 0.65 1.91 3.06 2.85
Estonia Grecia Spania Franţa Croaţia Italia Cipru
1.74 0.8 1.24 2.23 0.81 1.26 0.48
Letonia Lituania Luxemburg Ungaria Malta Olanda Austria
0.6 0.95 1.16 1.41 0.85 1.98 2.81
Polonia Portugalia România Slovenia Slovacia Finlanda Suedia
0.87 1.36 0.39 2.59 0.83 3.31 3.3
Sursa: Eurostat
Analiza acestor cheltuieli pe surse de finanţare evidenţiază faptul că, la nivelul anului 2012, în
UE-28, mai mult de jumătate din aceste cheltuieli au fost finanţate de sectorul privat (55%), o
treime de guvern (32.8%) şi peste 9.7% din alte surse. Deşi UE face eforturi însemnate în
materie de finanţare a sectorului CD&I, ea se află în urma principalilor săi competitori. Astfel,
spre deosebire de UE28, în Japonia, 76.5% din cheltuieli sunt finanţate de sectorul privat, în
China 74%, iar în SUA 59.1%.
Prin contrast, în ţări precum România, Grecia sau Cipru, principala sursă de finanţare a
acestor cheltuieli este statul, după cum reiese şi din următorul tabel:
Tabel 12: Cheltuielile cu C&D pe surse de finanţare
Sectorul privat Sectorul public Străinătate
2008 2013 2008 2013 2008 2013
UE28 54.8 55 33.8 32.8 8.8 9.7
România 23.3 31 70.1 52.3 4.0 15.5
Suedia 59.1 61 27.3 28.2 10.4 6.8
Germania 67.3 66.1 28.4 29.3 4.0 4.3
Sursa: Eurostat
38
Comparativ cu anul 2008, în anul 2013 se poate observa că fondurile publice destinate
finanţării activităţilor de C&D în România s-au redus semnificativ, respectiv cu 25.4%, în
timp ce fondurile din străinătate au crescut aproximativ de 4 ori, respectiv cu 287.5%, iar cele
care provin din sectorul privat au înregistrat o uşoară creştere, de doar 33%.
Spre deosebire de ţările dezvoltate, precum Suedia sau Germania, în care efortul de finanţare
din partea surselor private este preponderent, în ţările în curs de dezvoltare, cum este şi ţara
noastră, este preponderent efortul de finanţare din partea sectorului public, nu cel privat.
Aceasta poate constitui şi o explicaţie a subfinanţării din România. Lipsa de resurse financiare
constituie principala cauză a întârzierii, abandonării sau neînceperii proiectelor de CD&I.
Contribuţia slabă a sectorului privat în susţinerea finanţării cheltuielilor de CD&I poate fi
explicată şi prin tipul de concurenţă de pe piaţa internă, care se bazează mai degrabă pe preţ,
decât pe inovare. Totodată, fondurile publice destinate finanţării CD&I sunt utilizate
ineficient, deoarece acestea nu reuşesc să creeze un efect de răspândire în sectorul privat,
deoarece există o legătură foarte slabă între cercetarea academică şi aplicaţiile industriale.
Finanţarea din surse publice prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje. Pe de o parte, aceasta
poate constitui un stimulent pentru firme, în scopul demarării sau creşterii resurselor destinate
acestor tipuri de activităţi deoarece subvenţiile publice diminuează costurile marginale şi
cresc profitabilitatea activităţilor CD&I. Pe de altă parte însă, finanţarea publică poate reduce
efortul privat pentru activităţile de CD&I, astfel că firmele pot înlocui finanţarea proprie a
unor proiecte cu finanţarea din fonduri publice.
Potrivit Innovation Union Scoreboard 2015, România este un inovator modest. Aceasta
semnifică faptul că, performanţa în materie de inovare a ţării noastre este cu mult sub media
UE. Până în anul 2011, performanţa în materie de inovare a crescut, după care a scăzut până
în anul 2014, la un nivel cu mult sub cel înregistrat în 2007. Ţara noastră prezintă, în materie
de absolvenţi de doctorat şi exporturi de servicii intensive în cunoaştere, performanţe similare
cu UE28, iar cele mai semnificative scăderi de performanţă pot fi observate la următorii
indicatori: cota de vânzări de noi inovaţii (-21%) şi investiţiile de capital de risc (-20%).
39
2.5. Infrastructura
Infrastructura este foarte importantă pentru companii, iar creşterea economică depinde de
eficienţa cu care sistemul de companii îşi desfăşoară activitatea. De ce este infrastructura
considerată un element cheie al susţinerii dezvoltării sistemului de companii? Deoarece prin
intermediul infrastructurii sunt create acele facilităţi de bază, acele servicii şi instalaţii
necesare companiilor, pentru ca acestea la rândul lor să susţină creşterea economică.
Nivelul de infrastructură influenţează competitivitatea unei ţări, dar şi atractivitatea acesteia
pentru investitori. Totodată, investiţiile în crearea şi menţinerea facilităţilor de infrastructură,
precum drumurile, porturile şi altele, implică desfăşurarea de afaceri şi generează efecte de
multiplicare.
Infrastructura este şi unul dintre cei 12 piloni pe baza cărora Forumul Economic Mondial
evaluează competitivitatea unei ţări. Potrivit acestui forum, o infrastructură extinsă şi eficientă
este esenţială pentru ca o economie să funcţioneze eficient, fiind un factor determinant al
localizării activităţilor economice, precum şi a acelor activităţi sau sectoare ce se pot dezvolta
în interiorul unei ţări.
Beneficiile unei infrastructuri bine dezvoltate sunt numeroase. De departe cel mai important
beneficiu este de reducere a efectului de distanţă dintre regiuni prin potenţarea gradului de
integrare a pieţei interne şi conectarea acesteia la pieţele din alte regiuni sau ţări, la un cost
scăzut. Cu alte cuvinte, o infrastructură bine dezvoltată reduce costurile suportate de companii
şi, implicit, contribuie la creşterea profitabilităţii acestora.
Modalităţile eficiente de transport, precum drumurile de calitate, porturile maritime şi
aeroporturile, diminuează eforturile companiilor de a-şi plasa pe piaţă, bunurile şi serviciile. O
reţea de transport bine dezvoltată permite angajaţilor să ajungă la timp şi într-un interval scurt,
la locul de muncă.
Întreprinderile, spitalele, hotelurile, magazinele au nevoie de aprovizionare cu energie fără
întreruperi, pentru a-şi desfăşura eficient activitatea. În cele din urmă, o reţea de
telecomunicaţii solidă şi extinsă este necesară unui flux rapid de informaţii.
În prezent, a comunica informaţiile rapid şi eficient constituie o condiţie necesară unei
companii să îşi desfăşoare eficient activitatea.
Potrivit World Competitiveness Report 2014-2015, din punct de vedere al infrastructurii,
România ocupa poziţia 85, cu un scor de 3.65, din cele 144 de ţări evaluate. Din nefericire,
România se află pe ultimul loc la infrastructură, dintre ţările membre ale UE, după cum reiese
şi din următorul tabel.
40
Tabel 13: Poziţiile şi scorurile unor state din Europa Centrală şi de Est pentru pilonul
infrastructură (2014-2015)
Ţara Poziţia Scorul
Bulgaria 74 4.06
Cehia 41 4.75
Cipru 45 4.70
Estonia 38 4.85
Ungaria 50 4.56
Letonia 47 4.61
Lituania 43 4.73
Malta 37 4.88
Polonia 63 4.24
România 85 3.65
Slovacia 64 4.21
Slovenia 35 4.88
Sursa: World Competitiveness Report, 2014-2015
Potrivit aceluiaşi raport, România face parte din grupul ţărilor aflate în stadiul doi al
competitivităţii, respectiv acele state caracterizate de o competitivitate determinată de
eficienţa factorilor, pe baza investiţiilor. Din acest grup, fac de altfel parte doar două dintre
statele membre ale UE, respectiv România şi Bulgaria.
Dintre subindicatorii pilonului de infrastructură, România ocupă cea mai nefavorabilă poziţie
la calitatea drumurilor, ocupând poziţia 121, cu un scor de 2.8, după cum sugerează şi datele
din tabelul următor:
41
Tabel 14: Pilonul infrastructură pentru România
Subindicator Poziţie Scor
Calitatea infrastructurii
de ansamblu
88 3.8
Calitatea drumurilor 121 2.8
Calitatea infrastructurii
feroviare
59 2.9
Calitatea infrastructurii
portuare
104 3.4
Calitatea infrastructurii
de transport aerian
105 3.6
Calitatea aprovizionării
cu energie electrică
81 4.6
Sursa: World Competitiveness Report, 2014-2015
De ce calitatea infrastructurii din România este relativ scăzută? Potrivit FMI, mai mulţi factori
contribuie la slaba calitate a infrastructurii din România. Deşi au fost întreprinse anumite
reforme, ţara noastră nu are încă un cadru robust pentru dezvoltarea, verificarea, prioritizarea
şi executarea proiectelor de investiţii publice. Totodată, reţeaua de transport este dominată de
companile mari de stat care sunt ineficiente şi vulnerabile din punct de vedere financiar.
Ineficienţa acestor companii de stat responsabile pentru construirea şi menţinerea
infrastructurii de transport rutier derivă şi din faptul că, deşi România a alocat fonduri
destinate infrastructurii semnificativ mai mari comparativ cu alte state membre ale UE,
infrastructura este percepută ca fiind de calitate inferioară.
Calitatea slabă a infrastructurii din România este evidenţiată şi de densistatea relativ scăzută a
infrastructurii. Potrivit Băncii Mondiale, densitatea scăzută se datorează problemelor care
există în legătură cu leadership-ul, managementul, precum şi guvernanţa în sectorul
transporturilor, în special al drumurilor.
Tabel 15: Lungimea totală a autostrăzilor (km)
2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012
Bulgaria 328 328 331 331 394 418 418 418 437 458 541
România 113 113 228 228 228 281 281 321 332 350 550
Sursa: Eurostat
42
Datele statistice cuprinse în tabelul anterior evidenţiază faptul că România a înregistrat
progrese remarcabile faţă de Bulgaria în ceea ce priveşte construcţia de autostrăzi. Potrivit
Eurostat, ţara cu cei mai mulţi kilometrii de autostradă este Germania, respectiv 12 879 de
km, adică de aproximativ 24 de ori mai mulţi kilometrii de autostradă decât ţara noastră.
Slaba calitate a infrastructurii din România implică şi o nevoie mare de finanţare. În acest
context, atragerea fondurilor nerambursabile de la UE ar trebui să constituie o prioritate.
Pentru perioada 2007-2013, fondurile nerambursabile puse la dispoziţia ţării noastre au fost în
valoare de 19.1 miliarde de euro, ceea ce a însemnat 15.3% din PIB-ul anului 2007. Aceste
fonduri au fost alocate pentru şapte programe operaţionale, având drept scop creşterea
competitivităţii şi a cooperării şi convergenţei cu celelalte state membre ale UE. Cele mai
multe fonduri au fost alocate pentru transport, mediu şi dezvoltarea infrastructurii primare,
împreună reprezentând 46% din resursele disponibile, după cum reiese şi din tabelul următor:
Tabel 16: Gradul de absorbţie al fondurilor structurale şi de coeziune. Cazul României
Program
operaţional Buget 2007-2013 Plăţi
Rata de absorbţie
(%)
Buget estimat
2014-2020
Regional 4.0 2.5 63.6 6.7
Mediu 4.4 2.2 49.9 …
Resurse umane 3.5 1.5 41.8 4.3
Competitivitate 2.5 1.4 56.7 1.3
Infrastructura
mare … … … 9.4
Transport 4.3 2.6 60.1 …
Asistenţă tehnică 0.2 0.1 51.9 0.2
Capacitate
administrativă 19.1 10.5 54.8 22.5
Sursa: FMI
Datele cuprinse în tabelul anterior reflectă, pe de o parte gradul redus de absorbţie al ţării
noastre, iar pe de altă parte, faptul că, spre deosebire de perioada 2007-2013, perioadă în care
nu au fost alocaţi bani decât pentru dezvoltarea infrastructurii primare, pentru perioada 2014-
2020 sunt alocaţi bani şi pentru proiecte ce au în vedere marea infrastructură. Un grad de
absorbţie cât mai ridicat al acestor fonduri ar avea un impact semnificativ asupra sistemului
de companii, deoarece astfel România ar fi mult mai bine conectată la reţeaua transeuropeană
de transport.
43
În luna noiembrie a anului 2014, gradul de absorbţie a fondurilor europene, inclusiv
prefinanţare, era în România de 50%, comparativ cu media de 71% a celorlalte noi state
membre ale UE. De ce a avut România un grad de absorbţie redus în perioada 2007-2013?
Cele mai multe obstacole s-au datorat problemelor guvernării şi capacităţii pieţei interne, iar
aceste deficienţe au determinat suspendarea sau chiar întreruperea unor programe operaţionale
şi, implicit, rambursarea sumelor primite. Potrivit FMI, unele dintre deficienţe continuă să
persiste, precum slaba capacitatea şi calificare a beneficiarului în a identifica, elabora şi
gestiona proiecte. În acelaşi timp, şi autorităţile publice prezintă deficienţe în evaluarea şi
monitorizarea proiectelor.
Pentru perioada 2014-2020, României îi sunt puse la dispoziţe fonduri nerambursabile în
valoare de 22.5 miliarde de euro, ceea ce reprezintă 13.7% din PIB-ul estimat pentru 2014.
Sunt avute în vedere şase programe operaţionale, iar pentru marea infrastructură sunt alocate
9.4 miliarde de euro, din care o parte este condiţionată de aprobarea Comisiei Europene a unei
strategii de Master Plan de transport.
Simulările realizate de UE, folosind o funcţie de producţie de tip Cobb-Douglas, pentru a
vedea impactul unor investiţii suplimentare asupra procesului de creştere economică,
evidenţiază că o suplimentare a investiţiilor în infrastructură în medie de 0.75 puncte
procentruale din PIB pe an în perioada 2015-2020, va determina un impact cumulat asupra
PIB-ului de până la 1.3-1.5 puncte procentuale până în anul 2020.
În urma analizei acestor factori, am ajuns la concluzia că vulnerabilitatea contextului
macroeconomic, accesul dificil al companiilor la finanţare, birocraţia şi lipsa de
predictibilitate a cadrului de reglementare şi impozitare, penuria resurselor privind activităţile
de cercetare-dezvoltare-inovare, precum şi slaba calitate a infrastructurii constituie factori
favorabili unei stări precare a sănătăţii sistemului de companii.
44
3. Capitol 3: Competitivitatea companiilor din industria prelucrătoare cu raportări
financiare în baza de date ORBIS
Dacă parcurgem literatura de specialitate constatăm că există numeroase studii care se
focusează pe performanţa companiilor şi a posibilităţii de intrare în incapacitate de plată a
acestora, în funcţie de diferiţi factori de influenţă.
La nivel de companie, performanţa implică diferite aspecte. Potrivit lui Courtis (Courtis, J.K.,
1978), performanţa totală a unei companii poate fi împărţită în trei categorii principale:
rentabilitate, performanţă managerial şi solvabilitate sau lichiditate.
Peformanţa financiară a unei companii poate fi evaluată prin diverşi indicatori, precum:
marjele de profit, valoarea adăugată, costul per angajat, productivitatea, rata de lichiditate,
rata de solvabilitate, activele totale, ROA, ROE şi cash-flow-ul. Cu cât ROA şi ROE au valori
mai mari, cu atât compania respectivă crează valoarea mai mare. Acestea sunt şi cele mai
importante rate în măsurarea performanţei unei firme. ROA este important pentru companie,
iar ROE este important pentru investitori şi acţionari.
Analiza cash-flow-ului constituie o altă latură important în evaluarea performanţei unei
companii. Gestionarea cash-flow-ului a devenit un element important al strategiillor
operaţionale pentru numeroase firme. Astfel de politici, care gestionează fondul de rulment
sub forma creanţelor în numerar de la clienţi, dar şi plăţile în numerar către furnizori, depind
semnificativ de îmbunătăţirea financiară a unei companii. Capacitatea unei companii de a
transfoma bunurile tangibile sau intangibile în lichidităţi reprezintă o reflecţie a capacităţii
companiei de a genera efectiv venituri din investiţiile realizate (Gunasekaran et al., 2004).
Contextul actual aduce noi provocări şi la nivel de companie. Sustenabilitatea unei companii
devine astfel importantă, din două puncte de vedere. Pe de o parte, din punct de vedere al
impactului asupra mediului şi soscietăţii unde aceasta îşi desfăşoară activitatea, iar pe de altă
parte, din punct de vedere al rolului pe care companiile îl au la nivelul societăţii. O companie
sustenabilă există atâta timp cât aceasta prezintă o sustenabilitate datăde performanţa acesteia.
În primul capitol, în care am delimitat sfera de cuprindere a sistemului de companii, prin
luarea în calcul a numărului de salariaţi, am evidenţiat trei categorii de susbsisteme de
companii şi anume:
subsistemul companiilor de talie mică, care cuprinde companiile care au cel mult 249
de angajaţi;
subsistemul companiilor mari, care au între 250 şi 999 de angajaţi;
subsistemul companiilor foarte mari, care au peste 1000 de angajaţi.
45
Acesta este şi motivul pentru care urmează să analizăm competitivitatea companiilor din
industria prelucrătoare pe cele trei paliere.
De ce companiile din industria prelucrătoare? Pentru că, după cum am văzut şi în primul
capitol, pe de o parte, această ramură înglobează ansamblul proceselor ce ţin de
manufacturarea materiilor prime, utilizându-se elemente de capital fix la scară largă, iar pe de
altă parte, are cea mai mare contribuţie la producţia industrială creată de ramura industrie,
contribuind astfel semnificativ la susţinerea creşterii economice, după cum reiese şi din
graficul următor:
Grafic 2: Producţia industrială pe activităţi la nivel de diviziune CAEN Rev.2 (%),
2011
Sursa: INSSE, calcule autor
Ce subramuri include industria prelucrătoare? Această ramură are 24 de subramuri, respectiv:
industria alimentară; fabricarea băuturilor; fabricarea produselor din tutun; fabricarea
produselor textile; fabricarea articolelor de îmbrăcaminte; tăbăcirea şi finisarea pieilor,
fabricarea articolelor de voiaj şi marochinărie, harnaşamentelor şi încălţămintei, prepararea şi
vopsirea blănurilor; prelucrarea lemnului, fabricarea produselor din lemn şi plută, cu excepţia
mobilei; fabricarea articolelor din paie şi din alte materiale vegetale împletite; fabricarea
hârtiei şi a produselor din hârtie; tipărire şi reproducerea pe suporţi a înregistrărilor; fabricarea
produselor de cocserie şi a produselor obţinute din prelucrarea ţiţeiului; fabricarea
substanţelor şi a produselor chimice; fabricarea produselor farmaceutice de bază şi a
preparatelor farmaceutice; fabricarea produselor din cauciuc şi mase plastice; fabricarea altor
produse din minerale nemetalice; industria metalurgică; industria construcţiilor metalice şi a
produselor din metal, exclusiv maşini, utilaje şi instalaţii; fabricarea calculatoarelor şi a
produselor electronice şi optice; fabricarea echipamentelor electrice; fabricarea de maşini,
3.49%
76%
17.15%
3.35%
Industria extractivă
Industria prelucrătoare
Producţia şi furnizarea de energieelectrică şi termică, gaze, apă caldă şiaer condiţionat
46
utilaje şi echipamente n.c.a.; fabricarea autovehiculelor de transport rutier, a remorcilor şi
semiremorcilor; fabricarea altor mijloace de transport; fabricarea de mobilă; alte activităţi
industriale n.c.a.; repararea, întreţinerea şi instalarea maşinilor şi echipamentelor.
Potrivit bazei de date ORBIS, 3697 de companii active în industria prelucrătoare au raportări
financiare, dintre care 2980 sunt companii de talie mică, adică 81%, 616 sunt companii mari,
respectiv 17% şi doar 101 companii au peste 1000 de angajaţi, adică 2% din companii.
Pentru a evalua starea de sănătate a acestor companii vom avea în vedere următorii indicatori:
efectivul de angajaţi;
valoarea adăugată;
venitul operaţional;
încasările;
profitul/pierderile;
marja operaţională.
Din analiza factorilor care susţin dezvoltarea sistemului de companii întreprinsă în
capitolul anterior, putem deduce că starea de sănătate a companiilor este precară, iar aceasta
constituie şi ipoteza de la care plecăm în vederea evaluării competitivităţii companiilor din
industria prelucrătoare.
3.1. Competitivitatea companiilor de talie mică
Cele 2980 de companii de talie mică cu raportări financiare în baza de date ORBIS asigurau,
la nivelul anului 2013, 319 069 locuri de muncă. Companiile cu cei mai mulţi angajaţi sunt:
ALKA CO SRL şi SAMRIC SA, fiecare cu câte 249 de angajaţi. Compania ALKA este
primul procesator local de cafea şi unul dintre principalii jucători din regiune, din FMCG, iar
compania SAMRIC SA este cea mai cunoscută companie producătoare de confecţii pentru
bărbaţi. 98% din producţia sa este destinată exportului, principalii săi parteneri comerciali
fiind Italia, Franţa, Germania, Suedia, dar şi Statele Unite ale Americii, iar spre deosebire de
anul 1980, în care număra 18 000 de angajaţi, compania SAMRIC SA mai are azi un efectiv
de doar 249 de angajaţi.
Din cele 2980 de companii de talie mică, doar 2172 de companii au raportat informaţii despre
valoarea adăugată pentru anul 2013. Dintre acestea, 96 de companii au înregistrat o valoare
adăugată negativă, fapt ce indică o depreciere a acestor companii, dar şi diminuarea valorii
acţionarilor.
47
Dintre companiile care au raportat valori pozitive ale valorii adăugate pentru anul 2013,
93.6% au înregistrat valori sub 5 milioane de USD şi doar 2 companii au depăşit pragul de 20
de milioane de USD, respectiv KRONOSPAN România SRL şi SOMETRA SA. Aceasta din
urmă este singura companie metalurgică românească producătoare de zinc şi plumb din
concentrate miniere şi a fost înfiinţată în anul 1939.
Grafic 3: Distribuţia companiilor de talie mică în funcţie de valoarea adăgată
înregistrată(2013, mii USD)
Sursa: Baza de date ORBIS, calcule autor
Evoluţia nivelului mediu al valorii adăugate raportate de companiile de talie mică reflectă o
depreciere a companiilor în anii de criză 2009 şi 2010, însă pe întreg intervalul analizat,
respectiv 2005-2013 se poate constata o creştere de 88%, respectiv de aproximativ 1.9 ori.
După cum reiese şi din graficul următor, întregului subsistem i-au fost necesari 3 ani după
criză pentru a depăşi nivelul înregistrat în anul 2008.
Grafic 4: Evoluţia nivelului mediu al valorii adăugate în perioada 2005-2013 (mii USD)
Sursa: Baza de date ORBIS, calcule autor
2033
72 16 20
500
1000
1500
2000
2500
Sub 5000 Între 5000 şi10000
Între 10000 şi20000
Peste 20 000
809.47985.17
1,492.971,375.91
1,274.131,252.431,287.541,352.281,524.12
0.00
500.00
1,000.00
1,500.00
2,000.00
2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013
48
Veniturile din exploatare realizate de aceste companii, în anul 2013, au însumat 18 828 725
de mii de USD, nivelul mediu al venitului din exploatare fiind de 6351.82 de mii de USD.
Compania cu cele mai mari venituri din exploatare este compania KRONOSPAN România
SRL, care a înregistrat venituri în valoare de 179 615 de mii de dolari, adică aproape 1% din
veniturile din exploatare realizate de companiile de talie mică, respectiv un nivel de 28 de ori
mai mare decât media. Aceasta este o companie austriacă, care a fost înfiinţată în anul 1897 şi
care activează în industria lemnului.
La polul opus se află compania COFICAB PLOIEŞTI SRL, care a înregistrat venituri din
exploatare în valoare de doar 13 mii de USD, adică un nivel de aproape 500 de ori mai mic
decât media, deşi ca dimensiune, compania KRONOSPAN România SRL are un efectiv de
salariaţi de doar 3 ori mai mare. COFICAB a intrat pe piaţa din România în anul 2005, este
membră Elloumi Group şi este unul dintre principalii producători de cabluri pentru industria
auto din Europa.
Graficul de mai jos evidenţiază faptul că, peste 80% dintre companiile de talie mică
înregistrează venituri din exploatare mai mici de 10000 de mii de USD, respectiv 2465 de
companii şi doar 25 de companii înregistrează venituri de peste 50000 de mii de USD, adică
nici 1% din companii.
Grafic 5: Distribuţia companiilor de talie mică pe categorii de venituri din exploatare
(100%=2978, mii USD)
Sursa: Baza de date ORBIS, calcule autor
82.77%
10.75%5.64%
0.84%
100%
0
20
40
60
80
100
120
Mai puţin de 10000 Între 10000 şi20000
Între 20000 şi50000
Peste 50000 Total
49
Doar cinci companii înregistrează venituri din exploatare de peste 100 milioane de dolari şi
sunt evidenţiate în următorul tabel:
Tabel 17: Top 5 companii după nivelul venitului din exploatare înregistrat (2013)
Nume
companie
KRONOSPAN
România SRL
BAMESA
OTEL SA
BULROM
GAS IMPEX
SRL
JOHNSON
CONTROLS
FABRICS
România
SRL
SAM
MILLS SRL
Venit din
exploatare
(mii USD)
179 615 156 651 131 215 109 464 104 866
Domeniu de
activitate
Producător
panouri din
lemn
Producător
oţeluri
laminate
Producător şi
distribuitor de
combustibil
auto, respectiv
GPL
Lider global
în experienţă
auto, eficienţă
în construcţii
şi soluţii
energetice
Ambalare
mălai şi
producător
de paste
făinoase
Efectiv
de angajaţi
206 109 146 143 185
Ţara de
origine
Austria Spania România SUA SUA
Sursa: Baza de date ORBIS, calcule autor
Datele cuprinse în tabelul anterior evidenţiază pe de o parte slaba performanţă a companiilor
autohtone, iar pe de altă parte interesul investitorilor străini pentru România.
Aşa cum era de aşteptat, performanţa companiilor de talie mică a fost afectată de criza
economică şi, implicit de persistenţa deficitului de cerere, nivelul mediu al încasărilor
situându-se sub 5000 de mii de USD pe perioada celor doi ani de criză, după cum reiese şi din
graficul următor.
Nivelul maxim al încasărilor la nivelul anului 2013 a fost de 168 042 de mii de USD şi a fost
înregistrat de compania KRONOSPAN România SRL, iar cel mai redus nivel a fost de 21 de
mii de USD şi a fost înregistrat de compania TAILOR MAGIC SRL, companie care numără
un efectiv de 69 de angajaţi şi care are ca obiect de activitate fabricarea încălţămintei.
Evoluţia încasărilor surpinsă în graficul următor evidenţiază faptul că acestui subsistem de
companii i-au fost necesari doi ani să depăşească nivelul înregistrat înainte de criză. Totodată,
pe întregul interval analizat, media încasărilor companiilor de talie mică a crescut cu 90%,
respectiv de aproximativ 2 ori.
50
Grafic 6: Evoluţia nivelului mediu al încasărilor companiilor de talie mică în perioada
2005-2013 (mii USD)
Sursa: Baza de date ORBIS, calcule autor
Aşa cum era de aşteptat, dacă avem în vedere câştigurile/pierderile companiilor de talie mică,
potrivit datelor pe anul 2013, cele mai profitabile companii au fost cele care au înregistrat şi
cel mai ridicat nivel al valorii adăugate, respectiv KRONOSPAN România SRL şi
SOMETRA SA. Dintre companiile care au raportări financiare pentru anul 2013, 804
companii, respectiv 30% din totalul companiilor, au înregistrat pierderi, cea mai neprofitabilă
fiind compania FERAL SRL. Aceasta din urmă, cunoscută sub denumirea de Uzina de
feroaliaje, activează în industria metalurgică şi a fost înfiinţată în anul 1976.
Din păcate, din punct de vedere al profitabilităţii, companiile de talie mică au fost foarte
afectate, iar acest aspect este evidenţiat şi de evoluţia profitului mediu surprinsă în următorul
grafic. În anul 2013, profitul mediu reprezenta 91.5% din nivelul înregistrat în anul 2007.
Grafic 7: Evoluţia profitului mediu în perioada 2007-2013 (mii USD)
Sursa: Baza de date ORBIS, calcule autor
3,178.73
4,702.115,209.885,515.22
4,895.944,910.875,443.875,636.99
6,023.41
0.00
1,000.00
2,000.00
3,000.00
4,000.00
5,000.00
6,000.00
7,000.00
2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013
639.04 627.57
538.57 534.24 502.23 529.99584.66
0.00
100.00
200.00
300.00
400.00
500.00
600.00
700.00
2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013
51
Companiile de talie mică au devenit din ce în ce mai puţin profitabile şi datorită creşterii
cheltuielilor materiale. În timp ce nivelul mediu al profitului s-a redus cu aproximativ cu 9%,
cheltuielile materiale au crescut cu aproximativ 90% pe întreg intervalul analizat.
Graficul următor evidenţiază faptul că aceste cheltuieli au crescut continuu începând din anul
2007 şi până în prezent. Efectul creşterii cheltuielilor materiale a fost compensat într-o măsură
semnificativă de creşterea substanţială a încasărilor companiilor de talie mică.
Grafic 8: Evoluţia nivelului mediu al cheltuielilor materiale în perioada 2007-2013
(mii USD)
Sursa: Baza de date ORBIS, calcule autor
Capacitatea companiilor de a genera valoare pentru acţionari este dată de marja operaţională.
Aceasta din urmă este cea mai importantă dintre ratele financiare deoarece reflectă potenţialul
companiei de a se dezvolta.
Evoluţia profitul unei companii se află în relaţie pozitivă cu evoluţia marjei operaţionale.
Graficul următor evidenţiază o diminuare continuă a nivelului mediu al marjei operaţionale,
fapt ce semnifică capacitatea din ce în ce mai redusă a companiilor de talie mică de a crea
valoarea pentru acţionari şi totodată, consecinţele crizei economice.
De fapt, financiar vorbind, performanţele companiilor sunt din ce în ce mai slabe, iar acest
aspect constituie un obstacol în obţinerea de finanţare şi evidenţiază şi nevoia uriaşă de
finanţare a acestora.
2,005.48
3,086.81
2,492.022,709.46
3,019.213,170.873,587.323,650.123,778.14
0.00
500.00
1,000.00
1,500.00
2,000.00
2,500.00
3,000.00
3,500.00
4,000.00
2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013
52
Grafic 9: Evoluţia nivelului mediu al marjei operaţionale în intervalul 2007-2013
(%)
Sursa: Baza de date ORBIS, calcule autor
Top 5 companii care prezintă cel mai mare potenţial de dezvoltare sunt evidenţiate în tabelul
următor:
Tabel 18: Top 5 companii după nivelul marjei operaţionale (2013)
Nume companie BIOTEHNOS
SA
SOMETRA
SA
DOROS
IMPEX SRL
FITERMAN
PHARMA
SRL
MAXCONF
SRL
Marja
operaţională
(%)
64.77 64.36 60.31 57.04 50.13
Domeniu
de activitate
Cercetare-
dezvoltare
în domeniul
biotehnologiilor
Singura
companie
metalurgică
românească
producătoare
de zinc şi
plumb din
concentrate
miniere
Tăbăcirea şi
finisarea pieilor;
fabricarea
articolelor de
voiaj şi
marochinărie,
harnaşamentelor
şi încălţămintei;
prepararea şi
vopsirea
blănurilor
Producător de
medicamente
Producător
confecţii
textile
de damă
Efectiv
de angajaţi
142 145 90 158 170
Sursa: Baza de date ORBIS
Din analiza realizată pot fi desprinse următoarele concluzii:
cele 2980 de companii de talie mică asigură 38.5% din locurile de muncă ale
companiilor cu raportări financiare în baza de date ORBIS din industria prelucrătoare
şi crează 26.5% din valoarea adăugată;
11.2510.27 10.57 10.46
9.16 8.697.76
0.00
2.00
4.00
6.00
8.00
10.00
12.00
2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013
53
dacă din punct de vedere al performanţelor economice, acestor companii le-au fost
necesari 2-3 ani de creştere economică ca să îşi revină, nu acelaşi lucru se poate spune
despre performanţele lor financiare;
criza economică a afectat companiile de talie mică mai ales din prisma performanţelor
lor financiare, acestea continuând să se înrăutăţească şi în cel de-al treilea an de
creştere economică;
starea de sănătate precară a companiilor de talie mică datorată performanţelor lor
financiare evidenţiază nevoia mare de finanţare a acestora.
3.2. Performanţele companiilor mari
Cele 616 companii mari cu raportări financiare în baza de date ORBIS crează 32.5% din
totalul locurilor de muncă şi 41% din valoarea adăugată creată de acest susbsistem de
companii. Deşi numeric aceste companii reprezintă doar 21% din numărul companiilor de
talie mică, acestea înregistrează performanţe mai mari atât din punct de vedere al locurilor de
muncă create, cât şi din punct de vedere al valorii adăugate create.
Din companiile mari, 31% sunt active în subramura echipamente, utilaje, mobilier şi recilare,
29.5% în subramura textile, îmbrăcăminte şi pielărie, iar 17% în subramura alimente, băuturi
şi tutun.
Din cele 616 de companii mari, doar 499 au raportări privind valoarea adăugată pentru anul
2013. Spre deosebire de companiile de talie mică, unde 96 de companii au înregistrat o
valoare negativă a valorii adăugate, respectiv 4.5% dintre companii, doar 2.4% din companiile
mari au raportat valori negative ale valorii adăugate, respectiv 2.4% din companii, adică 12
companii.
Compania care a raportat cea mai mare valoare adăugată în anul 2013 este compania
CAMERON România SRL şi este şi singura companie care a depăşit pragul de 100 de
milioane de USD. CAMERON România SRL are un efectiv de 964 de angajaţi, s-a înfiinţat în
anul 1991 şi produce şi comercializează echipament pentru industria de petrol şi gaze şi
întreaga sa producţie este destinată exportului.
54
Grafic 10: Distribuţia companiilor mari în funcţie de valoarea adăgată înregistrată
(2013, mii USD)
Sursa: Baza de date ORBIS, calcule autor
După cum reiese şi din graficul anterior, majoritatea companiilor mari, respectiv 73.25%,
raportează o valoare adăugată mai mică de 10 milioane de USD.
Compania care a înregistrat cea mai mare valoarea negativă a valorii adăugate este compania
PETROTEL-LUKOIL SA. Aceasta din urmă este o companie rusă, care are ca domeniu
principal de activitate fabricarea produselor obţinute din prelucrarea ţiţeiului. Începând cu
anul 2005, compania şi-a restrâns constant efectivul de angajaţi, numărând în anul 2013 doar
468 de angajaţi, de la 1292 cât erau în anul 2005.
Faţă de valoarea medie a valorii adăugate a întregului subsistem, compania CAMERON
România SRL a raportat o valoare de 14 ori mai mare, iar la polul opus se află compania
MIRO SA, care a raportat o valoare pozitivă a valorii adăugate de 22 de ori mai mică. Aceasta
din urmă produce utilaje şi se află, din anul 2014, în reorganizare judiciară.
Companiile care au raportat cele mai mari valori negative ale valorii adăugate în anul 2013 au
fost: Petrotel Lukoil SA(-71 181 de mii de USD), Continental Powertrain România SRL (-29
442 de mii de USD), Bunge România SRL (- 15 745 de mii de USD), Agrana România SA (-
12 440 de mii de USD) şi Alum SA (-12 275 de mii de USD).
Cele mai performante companii din punct de vedere al valorii adăugate au fost: Cameron
România SRL (116 017 de mii de USD), Holcim România SA ( 89 666 de mii de USD),
Carpatcement Holding SA (77 648 de mii de USD), Linde Gaz România SRL ( 65 154 de mii
de USD) şi Rompetrol Petrochemicals SRL (58 840 de mii de USD). Aceste 5 companii
produc împreună aproximativ 10% din valoarea adăugată creată de subsistemul companiilor
mari.
356
122
7 10
50
100
150
200
250
300
350
400
Mai puţin de10000
Între 10000 şi50000
Între 50000 şi100000
Peste 100 000
55
Subsistemului companiilor mari i-au fost necesari doar doi ani de creştere economică pentru a
reveni la nivelul înregistrat înainte de criza. Valoarea medie a valorii adăugate a acestui
subsistem a fost în anul 2013 de proximativ 8140 de mii de USD, adică în creştere faţă de
anul 2005, cu 113%.
Comparând evoluţia acestui subsitem cu evoluţia subsistemului companiilor de talie mică
putem afirma că, din punct de vedere al performanţor economice, companiile de talie mică au
fost mult mai afectate de criză decât subsistemul companiilor mari.
Grafic 11: Evoluţia nivelului mediu al valorii adăugate în perioada 2005-2013 (mii
USD)
Sursa: Baza de date ORBIS, calcule autor
Din punct de vedere al distribuţiei companiilor pe categorii de venituri din exploatare, graficul
următor evidenţiază faptul că, la fel ca şi în cazul subsistemului companiilor de talie mică, şi
în cazul subsistemului companiilor mari, majoritatea companiilor raportează venituri din
exploatare sub 10 000 de mii de USD anual, respectiv 187 de companii. În categoria de
venituri de exploatare cuprinse între 20000 de mii de USD şi 50 000 de mii de USD se află
175 de companii şi doar 143 de companii raportează venituri mai mari de 50 000 de mii de
USD.
Deşi a raportat cea mai mare valoare adăugată negativă, compania Petrotel-Lukoil SA a
înregistrat cel mai mare volum al vânzărilor în anul 2013, respectiv 1 692 912 de mii de USD,
depăşind media de 42 de ori.
3813.333459
8031.7958068842.327551
7571.4465316957.3386917249.188863
7850.9487547745.0021858139.36762
0
2000
4000
6000
8000
10000
2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013
56
Grafic 12: Evoluţia nivelului mediu al încasărilor în perioada 2005-2013 (mii USD)
Sursa: Baza de date ORBIS, calcule autor
Graficul anterior întăreşte ideea că subsistemul companiilor mari a fost afectat mult mai puţin
de criza economică. În primul an de creştere economică, respectiv anul 2011, nivelul mediu al
încasărilor depăşea nivelul înregistrat înainte de criză cu 3.5%. Totodată, se poate observa că,
pe întreg intervalul analizat, încasările au crescut aproape de 2 ori, respectiv cu 83%.
Top 5 companii care au înregistrat cele mai mari încasări sunt: Petrotel-Lukoil SA, Coficab
Eastern Europe SRL, Bunge România SRL, Agrana România SA şi Kronospan Sebeş SA.
Dintre companiile mari, cea mai profitabilă companie la nivelul anului 2013 a fost compania
Cameron România SRL, care a înregistrat un nivel al profitului de 92 281 de mii de USD.
Din punct de vedere al profitabilităţii, graficul următor evidenţiază faptul că subsistemul
companiilor mari este mult mai profitabil decât cel al companiilor de talie mică, profitul
mediu în cazul companiilor mari fiind de aproximativ 5 ori mai mare decât nivelul mediu al
profitului înregistrat de companiile de talie mică.
Grafic 13: Evoluţia profitului mediu înregistrat de companiile mari în perioada 2007-
2013 (mii USD)
Sursa: Baza de date ORBIS, calcule autor
22153.45132
33572.1443334258.6190436419.34143
31114.5862630271.38534
37705.8847439526.6219140602.59096
0
10000
20000
30000
40000
50000
2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013
3004.545577
3998.297548
3171.3133293380.7571813273.5736493419.897763
3126.615725
0
500
1000
1500
2000
2500
3000
3500
4000
4500
2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013
57
Totodată, nici după 3 ani de creştere economică, companiile mari nu au mai reuşit să obţină
aceleaşi performanţe ca înainte de criză. Profitul mediu în anul 2013 a ajuns la doar 78% din
nivelul înregistrat înainte de criză, respectiv în anul 2008.
Cele mai profitabile 5 companii la nivelul anului 2013, respectiv: Cameron România SRL,
Holcim România SA, Carpatcement Holding SA, Linde Gaz România SRL şi Rompetrol
Petrochemicals SRL creează 15% din profitul înregistrat de companiile mari, respectiv din
cele 527 de companii. Cu alte cuvinte, aproximativ 1% din companii crează 15% din profit,
iar acest aspect evidenţiază o distribuţie inegală a profiturilor în cadrul acestui subsistem. Şi
valoarea de 0.71 a coeficientului Gini confirmă distribuţia inegală a profitului în rândul
companiilor mari.
Evoluţia nivelului mediu al marjei operaţionale în cazul companiilor mari urmează pe cea a
companiilor de talie mică. În timp ce în cazul companiilor de talie mică, nivelul mediu al
marjei operaţionale s-a diminuat pe întregul interval analizat cu 3.5 puncte procentuale,
nivelul mediu al marjei operaţionale înregistrat de companiile mari s-a redus cu 0.7 puncte
procentuale, aşa cum reiese şi din graficul următor. Cu alte cuvinte, potenţialul de dezvoltare
al companiilor mari este mai mare decât cel al companiilor de talie mică.
Grafic 14: Evoluţia nivelului mediu al marjei operaţionale în intervalul
2007-2013 (%)
Sursa: Baza de date ORBIS, calcule autor
Evoluţia nivelului mediu al marjei operaţionale reflectă capacitatea din ce în ce mai redusă a
companiilor de a crea valoare pentru acţionari. Acest lucru practic face ca atractivitatea
companiilor faţă de investitori să scadă.
8.101634298
8.4588248188.560780316
8.752625219
7.9209965697.966865
7.393635
6.5
7
7.5
8
8.5
9
2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013
58
Compania care a raportat cea mai mare valoare a marjei operaţionale a fost compania Samus
Mex SA, specializată în producţia de serie de mobilier de casă, respectiv 63.62%. La polul
opus se află compania naţională Romarm SA - filiala Socitatea Uzina Automecanică Moreni
SRL, care este specializată în fabricarea de transportoare blindate pe roţi şi care a raportat o
valoare a marjei operaţionale de -81.88%.
Analiza întreprinsă ne susţine în desprinderea următoarelor aspecte:
cu toate că numeric, companiile mari au o pondere foarte redusă în totalul
companiilor din industria prelucrătoare, acestea oferă locuri de muncă pentru
toţi atâţia angajaţi ca şi companiile de talie mică;
cele mai multe dintre companiile mari activează în subramura maşini,
echipamente, mobilier şi reciclare;
evoluţia nivelului mediu al valorii adăugate denotă persistenţa obstacolelor cu
care se confruntă companiile mari;
2.4% din companiile mari au raportat valori adăugate negative faţă de 4.5% din
companiile de talie mică; cu alte cuvinte, companiile de talie mică care s-au
depreciat la nivelul anului 2013 au fost mult mai numeroase decât companiile
mari;
subsistemul companiilor mari este mult mai profitabil decât subsistemul
companiilor de talie mică;
profiturile au o distribuţie inegală în cadrul acestui subsistem;
evoluţia marjei operationale evidenţiază faptul că, potenţialul de dezvoltare al
companiilor mari este mai mare decât cel al companiilor de talie mică.
3.3. Starea de „sănătate” a companiilor foarte mari
Companiile foarte mari din industria prelucrătoare, respectiv cele care au peste 1000 de
angajaţi şi care au raportări financiare în baza de date ORBIS sunt în număr de 101. Acestea
asigură 28% din locurile de muncă asigurate de companiile din industria prelucrătoare cu
raportări în baza de date ORBIS şi au cea mai mare contribuţie la valoarea adăugată, respectiv
41%.
La nivelul anului 2013, compania cu cel mai mare efectiv de salariaţi a fost Automobile Dacia
SA (14 002 de salariaţi), iar compania cu cei mai puţini salariaţi a fost Iris Service Ciuc SA.
(1001 salariaţi).
59
Contribuţia companiei Automobile Dacia SA la susţinerea economiei este evidentă, mai ales
ca următoarea companie ca efectiv de salariaţi se află la o diferenţă de 5484 de salariaţi.
Dintre companiile foarte mari, doar 7 companii depăşesc pragul de 5000 de angajaţi.
Spre deosebire de celelalte două subsisteme, nicio companie din subsistemul companiilor
foarte mari nu a raportat valori negative ale valorii adăugate pentru anul 2013, iar compania
Automobile Dacia SA a creat, dupăcum reiese din graficul următor, aproximativ 12% din
valoarea adăugată creată de subsistemul companiilor foarte mari.
Grafic 15: Contribuţia companiilor foarte mari la valoarea adăugată (%, 2013)
Sursa: Baza de date ORBIS, calcule autor
Evoluţia nivelului mediu al valorii adăugate creată de subsistemul companiilor foarte mari
evidenţiază faptul că acestea au fost cel mai puţin afectate de criza economică şi confirmă,
încă o dată, importanţa companiei Automobile Dacia SA, autoturismele Dacia fiind un foarte
bun produs de criză.
Grafic 16: Evoluţia nivelului mediu al valorii adăugate create de companiile foarte mari
în perioada 2005-2013 (mii USD)
Sursa: Baza de date ORBIS, calcule autor
11.60%
88.40%
Automobile Dacia SA
Restul
0
10,000
20,000
30,000
40,000
50,000
60,000
2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013
21,190
31,465
41,22437,408
29,193
39,98643,317
45,913
55,676
60
Graficul anterior pune în evidenţă capacitatea companiilor foarte mari de a se adapta
condiţiilor specifice unei crize economice. În cel de-al doilea an de criză economică,
companiile foarte mari au depăşit nivelul mediu al valorii adăugate înregistrat înainte de
declanşarea crizei economice, iar pe întregul interval analizat, nivelul mediu al valorii
adăugate a crescut cu aproximativ 163%, respectiv de 2.6 ori.
Analizând comparativ cele trei subsisteme, putem afirma că, din punct de vedere al
performanţelor economice, subsistemul companiilor foarte mari a fost afectat cel mai puţin,
iar cel mai mult au fost afectate companiile de talie mică, acestora din urmă fiindu-le necesari
3 ani pentru a depăşi nivelul înregistrat înainte de criză.
Dacă ne îndreptăm atenţia spre evoluţia încasărilor, observăm ca la nivelul anului 2013, doar
4 companii au avut încasări de peste 1 miliard de USD şi anume: Automobile Dacia SA,
Rompetrol Rafinărie SA, Ford România SA şi Arcelormittal Galaţi SA. Împreună, aceste
companii au avut încasări de peste 12 miliarde de USD, respectiv aproximativ 40% din
încasările întregului subsistem de companii foarte mari.
Exceptând anul de criză 2009, graficul următor evidenţiază o creştere continuă a nivelului
mediu al încasărilor companiilor foarte mari. Pe între intervalul analizat, nivelul mediu al
încasărilor a crescut de aproape 3 ori.
Grafic 17: Evoluţia nivelului mediu al încasărilor companiilor foarte mari în perioada
2005-2013 (mii USD)
Sursa: Baza de date ORBIS, calcule autor
Din punct de vedere al profitabilităţii, ierarhia primelor 4 companii cele mai profitabile în
anul 2013 diferă de ierarhia încasărilor. Astfel, cele mai profitabile companii foarte mari
sunt: Automobile Dacia SA, Continental Automotive Products SRL, Holzindustrie
Schweighofer SRL şi Ford România SA. Aceste 4 companii realizează împreună 33% din
profitul realizat de întregul subsistem al companiilor foarte mari.
101,491124,192
179,900178,935165,021192,585
223,360
264,948
304,773
0
50,000
100,000
150,000
200,000
250,000
300,000
350,000
2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013
61
În evoluţia nivelului mediu al profitului companiilor foarte mari pot fi identificate două etape:
între 2007-2009 o perioadă de declin, iar perioada 2009-2013 o perioadă de creştere continuă.
Din nefericire, nici după 4 ani de creştere continuă a nivelului mediu al profitului, acesta nu a
depăşit nivelul înregistrat în anul 2007. În anul 2013, nivelul mediu al profitului reprezenta
doar 76% din nivelul înregistrat în anul 2007.
Grafic 18: Evoluţia profitului mediu înregistrat de companiile mari în perioada 2007-
2013 (mii USD)
Sursa: Baza de date ORBIS, calcule autor
Din punct de vedere al marjei operaţionale, nici o companie dintre cele foarte mari nu a
depăşit 50% în anul 2013. Companiile care prezentau cel mai mare potenţial de dezvoltare au
fost: European Food SA, Continental Automotive Products SRL, Holzindustrie Schweighofer
SRL, şi Takata Sibiu SRL.
Evoluţia nivelului mediu al marjei operaţionale evidenţiază o perioadă de 5 ani de menţinere a
valorii de 9%, respectiv perioada cuprinsă între 2009 şi 2013.
Grafic 19: Evoluţia nivelului mediu al marjei operaţionale în intervalul 2007-2013 (%)
Sursa: Baza de date ORBIS, calcule autor
32,234
17,812
8,491
17,73318,905
21,355
24,446
0
5,000
10,000
15,000
20,000
25,000
30,000
35,000
2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013
8 8
9 9 9 9 9
7.4
7.6
7.8
8
8.2
8.4
8.6
8.8
9
9.2
2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013
62
Din analiza realizată pot fi desprinse următoarele concluzii:
din punct de vedere al valorii adăugate, subsistemul companiilor foarte mari este cel
mai eficient; nicio companie din subsistemul companiilor foarte mari nu a raportat o
valoare negativă a valorii adăugate în anul 2013;
companiile foarte mari fac mult mai uşor faţă unei crize economice, adaptându-se mult
uşor noilor condiţii impuse de criză;
din punct de vedere al indicatorilor analizaţi, există o distribuţie inegală şi în ceea ce
priveşte subsistemul companiilor mari; 4 dintre acestea realizează 40% din încasările
întregului subsistem şi 33% din profit.
capacitatea mare a companiilor foarte mari de a face faţă condiţiilor crizei este
evidenţiată şi de evoluţia nivelului mediu al marjei operaţionale, care în intervalul
2009-2013, s-a menţinut constantă, la valoarea de 9%.
3.4. Rolul IMM-urilor în îmbunătăţirea coeziunii sociale din România
În timp ce în Europa, motorul de creştere pentru locurile de muncă este reprezentat de
companiile care au cel mult 250 de angajaţi, în SUA, accentual se pune pe performanţa
companiilor mari. În intervalul 2002-2010, în UE, 85% din locurile de muncă nou-create au
fost înregistrate în sectorul IMM-urilor, pe când în SUA, doar 58% din locurile de muncă
nou-create de sectorul privat au provenit din partea subsistemului IMM-urilor.
După cum sugerează şi datele statistice furnizate de Comisia Europeană şi surprinse în figura
următoare, între 2010 şi 2013, ocuparea în ceea ce privesc companiile IMM a scăzut în statele
membre ale UE cu 0.5%, în timp ce per total, ocuparea a înregistrat o cvasi-stagnare, crescând
cu doar 0.25%.
Figura 1: Evoluția ocupării în perioada 2010-2013 în UE în funcție dimensiunea
companiilor
Sursa: Comisia Europeană, 2015
63
Dacă excludem însă evoluţiile din sectorul construcţiilor, care a fost puternic afectat de criză
în numeroase state membre din UE, se poate observa o creştere a efectivului de salariaţi de
0.33% în cazul IMM-urilor şi de 0.9% pentru toate companiile.
Ţara noastră este dominată, după cum am văzut şi mai sus, de categoria microcompaniilor,
ponderea acestora în total companii fiind de aproximativ 90% la nivelul anului 2014, potrivit
datelor furnizate de Comisia Europeană. La polul opus, după cum reiese şi din figura
următoare, se află companiile mari şi foarte mari, care au reprezentat doar 0.3% dintr-un total
de 435260 de companii.
Figura 2: Structura numărului de companii românești după dimensiunea
companiei (2014)
Sursa: Comisia Europeană, 2014
În acelaşi timp, dintr-un total de 433858 de companii, 88% reprezintă companiile cu mai puţin
de 10 angajaţi. Acest aspect face ca activitatea companiilor româneşti să fie în primul rând
dependentă, după cum am văzut şi în capitolul doi, de evoluţia cererii interne şi a condiţiilor
macroeconomice autohtone, de evoluţia numărului de şomeri, precum şi a venitului disponibil
al gospodăriilor populaţiei sau de politica fiscal promovată de guvern.
64
În perioada 2009-2010, ţara noastră a avut una dintre cele mai puternice scăderi economice
din UE, după ţările baltice şi o ajustare semnificativă a soldului bugetar structural. Aceste
evoluţii alături de deprecierea monedei naţionale şi de posibilităţile limitate ale finanţării
bancare s-au resimţit şi la nivelul microcompaniilor, mai ales în cazul celor care activau în
sectoare care înainte de 2008 au fost în expansiune puternică, precum comerţul cu amănuntul
sau construcţiile.
Cei patru ani de creştere economică după criză s-au datorat performanţelor exportului net, pe
partea de utilizare a PIB-ului, iar pe partea de formare a PIB-ului, performanţelor industriei şi
agriculturii.
Potrivit Comisiei Europene, numărul companiilor de tip IMM a fost cu 72500 mai mic
comparative cu anul 2008, fiind înregistrată pe ansamblu a scădere de 14%. Excepţie au făcut
companiile mici, unde numărul companiilor înregistrat în anul 2014 a fost peste cel din 2008.
Din punct de vedere al efectivului de angajaţi, IMM-urile din România, în anul 2014, au
angajat 67% din numărul total de salariaţi, respectiv 2.787 milioane din 4.146 milioane de
persoane. Cu toate acestea, efectivul de angajaţi a rămas în continuare sub nivelul din 2008,
acesta fiind cu 4% mai mic în anul 2014. Cei mai afectaţi au fost lucrătorii din companiile
medii, unde scăderea efectivului de salariaţi a fost de două cifre, respective 11.8%. Singurul
segment care a reuşit să depăşească valorile înregistrate în anul 2008 a fost cel al companiilor
mici. În 2014, efectivul de salariaţi a fost cu 6.8% mai mare. Această evoluţie s-a datorat, în
primul rând, creşterii angajărilor în rândul companiilor mici care activează în industria
prelucrătoare.
După cum am văzut şi în analiza realizată mai înainte, slaba performanţă a IMM-urilor în ceea
ce privesc angajările este în primul rând cauza accesului dificil la finanţare.
Deținând o pondere de 67% în totalul numărului de angajați ai companiilor din România,
dezvoltarea și performanțele sectorului IMM-urilor au o relevanță importantă și pentru
îmbunătățirea condițiilor de trai și a creșterii coeziunii sociale în rândul populației deoarece
veniturile salariale au cea mai mare contribuție la veniturile gospodăriilor (vezi Tabelul 3).
65
Tabel 21. Structura veniturilor totale ale gospodariilor, pe surse de formare,
în anul 2014, trimestrul I
Categorii de venituri Pondere in veniturile totale ale
gospodariilor
Venituri in natura 15.9%
Venituri din proprietate si vanzarea de active
din patrimoniul gospodariei
1.3%
Venituri din prestatii sociale 23.8%
Venituri din activitati independente 2.5%
Venituri din agricultura 3.4%
Venituri salariale 51.1%
Alte venituri 2%
Sursa: INSSE
De asemenea, un rol în creșterea veniturilor disponibile la nivel de individ îl poate avea
șisistemul de impozitare și de alocare a beneficiilor sociale atunci când simpla creștere a ratei
de ocupare nu asigură în mod necesar o majorare a veniturilor individuale.Din punct de
vedere al structurii numărului de salariați în funcție de dimensiunea companiilor, se poate
observa că 67,22% dintre salariați își desfășoară activitatea într-o companie de tip IMM, în
timp ce în companiile mari își desfasoara activitatea doar 32,88% dintre salariați(vezi Figura
3). Deși companiile micro sunt cele care au o pondere de peste 90% în totalul companiilor de
tip IMM, aceastea aveau la nivelul anului 2014 doar 962.767 de angajați, adică o pondere de
34,53% în total salariați IMM și o pondere de doar 23,21% în total salariați.
Figura 3. Structura numărului de salariați în funcțe de dimensiunea companiilor (2014)
Sursa: Comisia Europeană, Eurostat
962,767
968,792
855,924
1,358,9630 - 9
10 - 49
50 - 249
250 +
66
Pe lângă asigurarea de locuri de muncă, companiile de tip IMM se detașează ca importanță și
din punct de vedere al contribuției la crearea valorii adăugate brute. Astfel, aceste companii
au creat la nivelul anului 2014 aproape 50% din valoarea adaugată brută totala, iar cea mai
mică pondere în valoarea adăugată creată de companiile IMM o au companiile de tip
micro(vezi Figura 4). Cu alte cuvinte, deși din punct de vedere numeric companiile tip IMM
sunt mult mai numeroase decât companiile mari, acestea din urma au o contribuție la fel de
importantă în asigurarea de locuri de muncă și în crearea de valoare adăugată, ca și
companiile de tip IMM.
Figura 4. Structura valorii adăugate brute aduse de companii
după dimensiunea acestora (2014)
Sursa: Comisia Europeană, Eurostat
În urma acestei analize putem conchide următoarele:
în Europa, motorul de creștere a numărului locurilor de muncă este reprezentat
de companiile de tip IMM, iar țara noastră este o economie dominată de
categoria microîntreprinderilor.
performanța slabă a IMM-urilor în ceea ce privește creșterea numărului de
companii și a angajărilor după anul 2010 poate fi consecința a numeroși
factori, primul dintre aceștia fiind accesul dificil al IMM-urilor la finanțare,
IMM-urile fiind mai dependente de finanțarea din surse externe, în principal de
finanțarea bancară.
67
până în prezent, în multe state membre, capacitatea de creditare către sectorul
companiilor non-financiare a rămas slabă, regăsindu-se ca elemente explicative
atât factori ai ofertei, cât și ai cererii. Pe latura ofertei se pot menționa
restructurarea sectorului financiar-bancar și dezintermedierea financiară, care
au apărut ca urmare a crizei. Cu toate acestea, analiza întreprinsă demonstrează
că dezvoltarea și performanțele sectorului IMM-urilor au o relevanță
importantă atat pentru îmbunătățirea condițiilor de trai, cat și pentru creșterea
coeziunii sociale în rândul populației.
68
Concluzii
În vederea identificării factorilor care susţin dezvoltarea sistemului de companii, am conceput
şi utilizat un demers metodologic structurat pe patru etape, cuprinse fiecare în câte un capitol.
Primul capitol, denumit “Delimitări conceptuale privind sistemul de companii” a fost
destinat stabilirii sferei de cuprindere a sistemului de companii, identificării implicaţiilor
teoriilor economice asupra acestuia şi abordării sistemice a companiilor, precum şi
identificării factorilor care susţin dezvoltarea acestuia. În urma demersului ştiinţific întreprins
am conchis faptul că sistemul de companii este în continuare un concept neglijat, iar în
susţinerea acestei constatări stau, pe de o parte, lipsa definiţiei acestei structuri din cadrul
dicţionarelor, iar pe de altă parte, existenţa doar a câtorva lucrări privind abordarea sistemică
a companiilor. Care este sfera de cuprindere a sistemului de companii? Aceasta structură
reprezintă un ansamblu de subsisteme interdependente, complexe şi dinamice, de a căror
competitivitate depinde întregul sistem economic, iar compania reprezintă nucleul funcţional
al fiecărui subsistem. Analiza sistemului de companii reprezintă o analiză de ansamblu, fără
însă a fi neglijate părţile sale componente. În altă ordine de idei, analiza sistemului de
companii presupune, figurativ vorbind, “o analiză a pădurii, fără însă a neglija starea de
sănătate a fiecărui copac în parte”. După ce am stabilit sfera de cuprindere a sistemului de
companii, am continuat demersul ştiinţific, printr-o analiză minuţioasă a teoriei economice a
firmei, a teoriilor dezvoltării, precum şi a teoriei tranziţei postcomuniste. Potrivit teoriei
economice a firmei, compania apare ca o instituţie care se substituie pieţei, iar potrivit teoriei
modernizării, influenţa sistemului de companii asupra dezvoltării economice este neglijată. O
structură cum este acel sistem format din companii autohtone limitează dezvoltarea şi numai
prin acceptarea ajutorului extern, acest sistem devine competitiv, deoarece numai prin
transferul de tehnologie poate avea loc creşterea eficienţei muncii. În altă ordine de idei,
pentru o ţară în curs de dezvoltare, atragerea investitorilor străini ar trebui să constituie o
prioritate, iar printer factorii care susţin dezvoltarea acestui sistem se numără şi infrastructura
de comunicare, a cărei dezvoltare poate fi posibilă în lipsa fondurilor publice, doar prin
acceptarea ajutorului extern din partea statelor dezvoltate. Cu alte cuvinte, într-o ţară pot avea
loc transformări interne semnificative pe calea dezvoltării economice doar prin acceptarea
ajutorului extern şi prin imitarea modelului de dezvoltare deja consacrat.
Potrivit teoriei dependenţei, sistemul de companii reprezintă unul din factorii care susţin şi
potenţează dezvoltarea economică. Atât dezvoltarea întregului sistem de companii, cât şi
69
dezvoltarea întregii economii depinde de evoluţia sistemului capitalist, dar şi de schimbările
care intervin în diviziunea internaţională a muncii. Un alt factor care influenţează acest sistem
este statul şi instituţiile interne. Factorii subdezvoltării sunt societăţile multinaţionale sau
transnaţionale, iar liberalizarea comerţului determină apariţia relaţiilor de dominare şi de
dependenţă, care împiedică dezvoltarea acestor ţări. Putem conchide astfel că, dezvoltarea
unei economii subdezvoltate devine posibilă doar în situaţia mobilizării resurselor interne.
Modelul de dezvoltare al teoriei dependenţei este de tip structural, care depinde de structura
internă a respectivei economii, factorii externi fiind consideraţi surse ale subdezvoltării.
Schimbările intervenite în structura fostelor state comuniste au avut implicaţii asupra şi asupra
sistemului de companii. Potrivit acestei teorii, sistemul de companii reprezintă unul dintre
pilonii economiei de piaţă şi, în acelaşi timp, o componentă a complexului de factori care
contribuie semnificativ la transformarea economiei într-una de tip randamental, fundamentată
pe eficienţă şi competitivitate.
Parcurgerea literaturii de specialitate privind abordarea sistemică a companiilor ne determină
să conchidem că abordarea sistemică a companiilor a fost foarte mult timp neglijată şi abia
spre sfârşitul anilor '90 au fost elaborate lucrări în această direcţie.
În capitolul doi, intitulat „Factorii care susţin dezvoltarea sistemului de companii”, ne-am
îndreptat atenţia asupra următorilor factori care susţin dezvoltarea acestui sistem şi anume:
contextul macroeconomic, accesul la finanţare, cadrul de reglementare şi impozitare,
activităţile de cercetare-dezvoltare-inovare şi infrastructura. Analiza contextului
macroeconomic a presupus analiza creşterii economice, a evoluţiei ratei inflaţiei şi a ratei
şomajului. Competitivitatea sistemului de companii depinde de stabilitatea macroeconomică.
Criza economică care a afectat ţara noastră în anii 2009 şi 2010 a determinat scăderea
semnificativă a producţiei interne de bunuri şi servicii şi, în consecinţă, a afectat negativ
sistemul de companii. După aceşti doi ani de regres economic, economia a reintrat pe un trend
pozitiv al PIB-ului. Companiile care au susţinut cel mai mult creşterea economică înregistrată
în anul 2011 au fost cele care activau în industrie. Cum au reuşit aceste companii să susţină
creşterea economică? Pe de o parte, prin revigorarea ofertelor lor interne de bunuri
intermediare şi de capital, iar pe de altă parte prin extinderea ofertelor lor pentru export. În
acest an, competitivitatea sistemului de companii a fost susţinută de creşterea formării brute
de capital fix, iar printre factorii care au exercitat o influenţă negativă s-au numărat: gradul
ridicat de îndatorare al populaţiei, persistenţa stării de incertitudine a consumatorilor cu
privire la situaţia lor financiară viitoare, dar şi reţinerea băncilor în activitatea de creditare.
Încetinirea creşterii înregistrată în anul 2012 s-a datorat şi schimbărilor intervenite în
70
preferinţele consumatorilor. Aceştia din urmă au început să se orienteze către produse de larg
consum cu preţuri mai mici, iar această schimbare a fost favorizată şi de extinderea reţelei de
hipermarketuri. Astfel, creşterea lentă a venitului disponibil şi accentuarea tendinţei de
economisire a influenţat negativ performanţa companiilor, prin limitarea cererii de bunuri
durabile. Totodată, s-a deteriorat şi performanţa pe plan extern a companiilor, datorită
deteriorării performanţelor economice ale principalilor parteneri comerciali din afara Uniunii
Europene, precum Turcia, Rusia, Ucraina sau Moldova. Dinamizarea creşterii economice din
anul 2013 s-a datorat tot companiilor din industrie, performanţele acestora îmbunătăţindu-se
semnificativ datorită creşterii exporturilor, mai ales ale celor care activau în subramura
mijloace de transport, maşini şi echipamente electrice. Creşterea exporturilor a fost susţinută
în prima parte a anului de pieţele extracomunitare, iar în cea de-a doua parte a anului de cele
europene. Influenţa favorabilă a cererii externe a fost însă limitată de contracţia investiţiilor,
de întârzierea relansării creditării, dar şi de creşterea modestă a consumului final. Factorii care
au susţinut creşterea economică din anul 2014 au fost cei de pe latura cererii precum
consolidarea puterii de cumpărare a populaţiei şi relaxarea condiţiilor de creditare în moneda
naţională. În prima jumătate a anului, atât investiţiile tehnologice, precum şi lucrările de
construcţii noi au continuat să se reducă, iar în cea de-a doua parte a anului, au început să îşi
facă simţită prezenţa factorii care exercită o influenţă pozitivă atât asupra investiţiilor
tehnologice, cât şi asupra lucrărilor de construcţii noi, precum: diminuarea costului finanţării,
intrarea în vigoare a legislaţiei privind scutirea de impozit pe profitul reinvestit, creşterea
veniturilor şi îmbunătăţirea încrederii în economie. Dinamica investiţiilor a fost erodată însă
de restrângerea finanţării proiectelor de infrastructură.
Din punct de vedere al stabilităţii preţurilor, în perioada 2011-2014, factorii care au susţinut
reducerea ratei inflaţiei, generând efecte pozitive pentru sistemul de companii, au fost: mix-ul
prudent de politici macroeconomice, detensionarea pieţelor internaţionale, persistenţa
deficitului de cerere, îmbunătăţirea perspectivelor privind evoluţia în viitor a inflaţiei şi
încetinirea creşterii inflaţiei importate.
Evoluţiile creşterii economice, ratei inflaţiei şi ratei şomajului înregistrate în anul 2009
evidenţiază consecinţele negative ale promovării unor politici fiscale şi a veniturilor prociclice
şi nesustenabile. Deşi deficitul extern s-a redus semnificativ, inversarea fluxurilor de capital
privat a determinat restrângerea activităţii economice desfăşurate de companii, fapt ce a
condus la pierderi semnificative de locuri de muncă.
Deşi în perioada 2011-2014 economia a crescut, rata şomajului se menţine în continuare
deasupra nivelului înregistrat înainte de criză. Persistenţa şomajului în anii care au urmat
71
crizei economice reflectă dificultăţile întâmpinate de anumite categorii de persoane aflate în
căutarea unui loc de muncă, precum cele lipsite de experienţă sau cele fără calificare, dar şi
rigidităţile structurale existente pe piaţa muncii, precum ponderea încă semnificativă a
persoanelor ocupate în agricultura de subzistenţă sau importanţa scăzută acordată de sistemul
de educaţie dezvoltării aptitudinilor practice.
Diminuarea nesemnificativă a ratei şomajului, cu doar 0.5 puncte procentuale în anul 2014
faţă de anul 2010, mai poate sugera şi menţinerea atitudinii prudente a sistemului de companii
în recrutarea personalului, dar şi persistenţa deficienţelor structurale ale sistemului de
educaţie, foarte puţin orientat către formarea competenţelor cerute de piaţa muncii.
Facilitarea accesului la finanţare este decisivă pentru susţinerea dezvoltării sistemului de
companii. Sursele de finanţare la care pot avea acces companiile sunt numeroase, de la
creditele bancare, bursa de valori, clienţi şi furnizori, până la instrumente moderne de genul
crowdfunding-ului sau business angels. În anul 2013, potrivit companiei de consultanţă
Ernst&Young, instrumentele financiare la care au apelat companiile din România cel mai des
au fost creditele bancare, capitalul de risc şi business angels.
Valorile indicelui privind accesul la finanţare pentru anul 2013 evidenţiază un acces al
companiilor de tip IMM la finanţare extrem de scăzut, depăşind doar ţări precum Cipru şi
Grecia, state care au avut de-a face cu crize bancare şi obstacole de finanţare cu mult mai
profunde. Principalul obstacol care face accesul la finanţare al companiilor dificil este
birocraţia care trebuie parcursă pentru a accesa un credit.
Dincolo de problema finanţării, companiile din România susţin că o altă problemă cu care se
confruntă şi care le afectează performanţele este cadrul de reglementare şi de impozitare. Cele
mai importante obstacole în iniţierea şi dezvoltarea unei afaceri sunt: povara fiscală,
birocraţia, incoerenţa şi caracterul interpretabil al reglementărilor în vigoare, precum şi
incertitudinea fiscală (Ernst&Young, 2013). Spre deosebire de IMM-urile din UE, pentru care
cea mai mare provocare o constituie creşterea bazei de clienţi, pentru IMM-urile din România,
cele mai mari provocări ţin de sistemul de reglementare. Dintre acestea se remarcă birocraţia,
complexitatea fiscalizării, precum şi lipsa predictibilităţii fiscale.
Activităţile de cercetare-dezvotare-inovare fac şi obiectul Strategiei Europa 2020 şi constituie
un alt factor important în susţinerea dezvoltării sistemului de companii, deoarece progresul şi
sporirea rolului cunoaşterii în creşterea economică sunt strâns legate de finanţarea acestor
cheltuieli. Grav pentru România este faptul că ponderea acestor cheltuieli în PIB în intervalul
2011-2013 a scăzut, contrar tendinţelor existente pe plan mondial, cât şi cerinţelor strategice.
72
Potrivit datelor statistice disponibile, la nivelul anului 2013, România se situa pe ultimul loc
în ceea ce priveşte ponderea cheltuielilor cu cercetarea şi dezvoltarea în PIB.
Spre deosebire de ţările dezvoltate, precum Suedia sau Germania, în care efortul de finanţare
din partea surselor private este preponderent, în ţările în curs de dezvoltare, cum este şi ţara
noastră, este preponderent efortul de finanţare din partea sectorului public, nu cel privat.
Aceasta poate constitui şi o explicaţie a subfinanţării din România. Lipsa de resurse financiare
constituie principala cauză a întârzierii, abandonării sau neînceperii proiectelor de CD&I.
Contribuţia slabă a sectorului privat în susţinerea finanţării cheltuielilor de CD&I poate fi
explicată şi prin tipul de concurenţă de pe piaţa internă, care se bazează mai degrabă pe preţ,
decât pe inovare. Totodată, fondurile publice destinate finanţării CD&I sunt utilizate
ineficient, deoarece acestea nu reuşesc să creeze un efect de răspândire în sectorul privat,
deoarece există o legătură foarte slabă între cercetarea academică şi aplicaţiile industriale.
Finanţarea din surse publice prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje. Pe de o parte, aceasta
poate constitui un stimulent pentru firme, în scopul demarării sau creşterii resurselor destinate
acestor tipuri de activităţi deoarece subvenţiile publice diminuează costurile marginale şi
cresc profitabilitatea activităţilor CD&I. Pe de altă parte însă, finanţarea publică poate reduce
efortul privat pentru activităţile de CD&I, astfel că firmele pot înlocui finanţarea proprie a
unor proiecte cu finanţarea din fonduri publice.
Nivelul de infrastructură influenţează competitivitatea unei ţări, dar şi atractivitatea acesteia
pentru investitori. Totodată, investiţiile în crearea şi menţinerea facilităţilor de infrastructură,
precum drumurile, porturile şi altele, implică desfăşurarea de afaceri şi generează efecte de
multiplicare.
Infrastructura este şi unul dintre cei 12 piloni pe baza cărora Forumul Economic Mondial
evaluează competitivitatea unei ţări. Potrivit acestui forum, o infrastructură extinsă şi eficientă
este esenţială pentru ca o economie să funcţioneze eficient, fiind un factor determinant al
localizării activităţilor economice, precum şi a acelor activităţi sau sectoare ce se pot dezvolta
în interiorul unei ţări.
Beneficiile unei infrastructuri bine dezvoltate sunt numeroase. De departe cel mai important
beneficiu este de reducere a efectului de distanţă dintre regiuni prin potenţarea gradului de
integrare a pieţei interne şi conectarea acesteia la pieţele din alte regiuni sau ţări, la un cost
scăzut. Cu alte cuvinte, o infrastructură bine dezvoltată reduce costurile suportate de companii
şi, implicit, contribuie la creşterea profitabilităţii acestora.
De ce calitatea infrastructurii din România este relativ scăzută? Potrivit FMI, mai mulţi factori
contribuie la slaba calitate a infrastructurii din România. Deşi au fost întreprinse anumite
73
reforme, ţara noastră nu are încă un cadru robust pentru dezvoltarea, verificarea, prioritizarea
şi executarea proiectelor de investiţii publice. Totodată, reţeaua de transport este dominată de
companile mari de stat care sunt ineficiente şi vulnerabile din punct de vedere financiar.
Ineficienţa acestor companii de stat responsabile pentru construirea şi menţinerea
infrastructurii de transport rutier derivă şi din faptul că, deşi România a alocat fonduri
destinate infrastructurii semnificativ mai mari comparativ cu alte state membre ale UE,
infrastructura este percepută ca fiind de calitate inferioară.
Calitatea slabă a infrastructurii din România este evidenţiată şi de densistatea relativ scăzută a
infrastructurii. Potrivit Băncii Mondiale, densitatea scăzută se datorează problemelor care
există în legătură cu leadership-ul, managementul, precum şi guvernanţa în sectorul
transporturilor, în special al drumurilor.
În urma analizei acestor factori am ajuns la concluzia că vulnerabilitatea contextului
macroeconomic, accesul dificil al companiilor la finanţare, birocraţia şi lipsa de
predictibilitate a cadrului de reglementare şi impozitare, penuria resurselor privind activităţile
de cercetare-dezvoltare-inovare, precum şi slaba calitate a infrastructurii constituie factori
favorabili unei stări precare a sănătăţii sistemului de companii.
Al treilea capitol se intitulează “Competitivitatea companiilor din industria prelucrătoare
cu raportări financiare în baza de date ORBIS”. De ce companiile din industria
prelucrătoare? Deoarece această ramură are o contribuţie importantă la susţinerea creşterii
economice, rezultatele sale având un grad ridicat de prelucrare şi, implicit, generând cea mai
mare valoare adăugată dintre ramurile industriale. Baza acestui demers ştiinţic au constituit-o
datele statistice din baza de date ORBIS. Analiza competitivităţii companiilor cu raportări
financiare din industria prelucrătoare în baza de date ORBIS este împărţită pe trei paliere, în
funcţie de efectivul de lucrători al companiilor, astfel: cazul companiilor de talie mică, care au
cel mul 249 de angajaţi, cazul companiilor mari, care au între 250 şi 999 de angajaţi şi cazul
companiilor foarte mari, care au peste 1000 de angajaţi. Variabilele economice şi financiare
analizate sunt: efectivul de angajaţi, valoarea adăugată, venitul din exploatare, încasările,
profitul/pierderile şi marja operaţională.
În privința companiilor de talie mică, putem desprinde următoarele concluzii:
cele 2980 de companii de talie mică asigură 38.5% din locurile de muncă ale
companiilor cu raportări financiare în baza de date ORBIS din industria prelucrătoare
şi crează 26.5% din valoarea adăugată;
74
dacă din punct de vedere al performanţelor economice, acestor companii le-au fost
necesari 2-3 ani de creştere economică ca să îşi revină, nu acelaşi lucru se poate spune
despre performanţele lor financiare;
criza economică a afectat companiile de talie mică mai ales din prisma performanţelor
lor financiare, acestea continuând să se înrăutăţească şi în cel de-al treilea an de
creştere economică;
starea de sănătate precară a companiilor de talie mică datorată performanţelor lor
financiare evidenţiază nevoia mare de finanţare a acestora.
Cât privesc performanţele subsistemului companiilor mari, putem conchide următoarele :
cu toate că numeric, companiile mari au o pondere foarte redusă în totalul companiilor
din industria prelucrătoare, acestea oferă locuri de muncă pentru toţi atâţia angajaţi ca
şi companiile de talie mică;
cele mai multe dintre companiile mari activează în subramura maşini, echipamente,
mobilier şi reciclare;
evoluţia nivelului mediu al valorii adăugate denotă persistenţa obstacolelor cu care se
confruntă companiile mari;
2.4% din companiile mari au raportat valori adăugate negative faţă de 4.5% din
companiile de talie mică; cu alte cuvinte, companiile de talie mică care s-au depreciat
la nivelul anului 2013 au fost mult mai numeroase decât companiile mari;
subsistemul companiilor mari este mult mai profitabil decât subsistemul companiilor
de talie mică;
profiturile au o distribuţie inegală în cadrul acestui subsistem;
evoluţia marjei operationale evidenţiază faptul că, potenţialul de dezvoltare al
companiilor mari este mai mare decât cel al companiilor de talie mică.
Şi nu în ultimul rând, putem concluziona despre subsistemul companiilor foarte mari
următoarele:
din punct de vedere al valorii adăugate, subsistemul companiilor foarte mari este cel
mai eficient; nicio companie din subsistemul companiilor foarte mari nu a raportat o
valoare negativă a valorii adăugate în anul 2013;
companiile foarte mari fac mult mai uşor faţă unei crize economice, adaptându-se mult
uşor noilor condiţii impuse de criză;
din punct de vedere al indicatorilor analizaţi, există o distribuţie inegală şi în ceea ce
priveşte subsistemul companiilor mari; 4 dintre acestea realizează 40% din încasările
întregului subsistem şi 33% din profit.
75
capacitatea mare a companiilor foarte mari de a face faţă condiţiilor crizei este
evidenţiată şi de evoluţia nivelului mediu al marjei operaţionale, care în intervalul
2009-2013, s-a menţinut constantă, la valoarea de 9%.
Analiza acestor variabile evidenţiază faptul că acest sistem de companii are pe ansamblu o
stare de sănătate precară, iar dintre subsisteme, cel care a făcut cel mai bine faţă restricţiilor
impuse de criza economică, este subsistemul companiilor foarte mari.
În ceea ce priveşte subsistemul IMM-urilor, din analiza impactului lor asupra coeziunii
sociale, putem concluziona că în Europa, motorul de creștere a numărului locurilor de muncă
este reprezentat de acest tip de companii, iar țara noastră este o economie dominată de
categoria microîntreprinderilor. Totodată, performanța slabă a IMM-urilor în ceea ce privește
creșterea numărului de companii și a angajărilor după anul 2010 poate fi consecința a
numeroși factori, primul dintre aceștia fiind accesul dificil al IMM-urilor la finanțare, IMM-
urile fiind mai dependente de finanțarea din surse externe, în principal de finanțarea bancară,
iar până în prezent, în multe state membre, capacitatea de creditare către sectorul companiilor
non-financiare a rămas slabă, regăsindu-se ca elemente explicative atât factori ai ofertei, cât și
ai cererii.
76
Surse bibliografice
Aceleanu, M. (2012), ”Modelul în domeniul ocupării forţei de muncă. Soluţii postcriză”,
Economie Teoretică şi Aplicată , vol. XIX, nr.4(569), pp. 70-78;
Acs, Z; Audretsch D. (1987), “Innovation, market structure and firm size”, Review of
Economics and Statistics, 69(4), 567-575;
Aghion, Ph, Howitt, P(1992), “A model of growth throungh creative destruction”,
Econometrica, vol. 60, no.2;
Baldwin, R.; Wyplosz, C. (2006), “Economia integrării europene”, lucrare realizată cu
sprijinul Băncii Comerciale Române, Editura Economică, Bucureşti;
Banca Mondială(2015), www.data.worldbank.org;
Baumol, W.J.(1986), “Williamson's The economic institution of capitalism”, The RAND
Journal of Economics, vol 17, no.2;
Baza de date ORBIS(2015), www.orbis.org;
Beck, T; Asli, D.K; Vojislav, M.(2003), “Financial and legal institution and firm size”, World
Bank mimeo;
Beck, T., Kunt, A.D., Levine, R.(2005), “SMEs, Growth And Poverty”, NBER Working
Papers Series, Cambridge, MA 02138;
Brown, C; James, M. and Jay, H (1990), “Employers: Large and Small”, Cambridge, MA:
Harvard University Press;
Coase, R.H.(1937), “The nature of the firm”, Economica 4, pag. 386-405;
Comisia Europeană (2003), “Commission Recommendation of 6 May 2003”, OJ L124;
Comisia Europeană(2014), “SME performance review 2013/2014”, raport publicat în iulie
2014;
Comisia Europeană (2014), Employment and Social Developments în Europe 2014;
Comisia Europeană (2014), Survey on the access to finance of enterprises (SAFE), Analytical
Report 2014, Directorate-General for Enterprise and Industry;
Comisia Europeană EUROPA 2020 - O strategie europeană pentru o creştere inteligentă,
ecologică şi favorabilă incluziunii, Bruxelles, 2010;
Comisia Europeană(2015), www.ec.europa.eu;
Consiliul Fiscal(2014), Raport Anual, disponibil pe www.consiliulfiscal.ro ;
Consiliul Naţional al Întreprinderilor Private Mici şi Mijlocii din România, Evoluţia creditării
în România 2007-2013, disponibil la www.immromania.ro;
Courtis, J.K. (1978). Modeling a Financial Ratios Categoric Framework; Journal of Business
Finance and Accounting, 5 (4), 371-386.
Crowdfunding Industry Report (2012), Market Trends, Composition and Crowdfunding
Platforms, disponibil la www.crowdfunding.nl;
77
Dinu, M.; Mereuţă, C. (2001), Economia României 1990-2000. Compediu, Editura
Economică, Bucureşti;
Coord. Dinu M. (2001), Economia României. Sistemul de companii. Diagnostic structural,
Editura Economică, Bucureşti;
Dinu M. (2002), Economia României. Întreprinderile mici şi mijlocii, Cu ce ne integrăm?,
Editura Economică, Bucureşti, pag.1-302;
Dinu, M.; Socol, Cristian; Marinaş, Marius (2004), Economie Europeană-O prezentare
sinoptică, Editura Economică, Bucureşti.
coord. Dobrotă, N.(1999), Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti
EIM Business & Policy Research(2012), Do SMEs create more and better jobs?,
disponibil la http://ec.europa.eu/enterprise/policies/sme/facts-figures-analysis/
performance-review/files/supporting-documents/2012/do-smes-create-more-and-
better-jobs_en.pdf
Ernst&Young (2015), Antreprenorii vorbesc-Barometrului antreprenoriatului românesc 2015,
mai 2015, ediţia a-3-a;
Eurostat(2015), http://epp.eurostat.ec.europa.eu/(2015);
Fisher,L.M.,(1998) Inside Dell Computer Corporation: Managing Working Capital. Strategy
Business. Available at: ⟨http://www.strategy-business.com/article/ 9571?gko=d8c29⟩
Fondul Monetar Internaţional(2015), Romania-selected issues, IMF Country Report no.15/80,
martie 2015;
Gunasekaran,A., Patel,C., McGaughey,R.E., (2004), A framework for supply chain
performance measurement, Int.J.Prod.Econ.87(3),333–347;
coord. Iancu, A. (2008) – Convergenţa economică - Convergenţa instituţională şi integrarea în
UE, Academia Română, Institutul Naţional de Cercetări Economice, Bucureşti 2008.
Iancu, A. (2009), Nominal convergence, working papers of National Institute of Economic
Research, 090602, National Institute of Economic Research.
Iancu, A. (2009), Convergenţa instituţională şi integrarea în UE, Studii Economice, 090702,
National Institute of Economic Research.
Institutul Naţional de Statistică (2015), www.insse.ro;
Iorga(Traşcă), D.L.(2011), Sistemul de companii şi convergenţa reală. Cazul României,
disponibilă pe www.ase.ro;
Jessua, C., Labrousse, C., Vitry, D. (2006), Dicţionar de ştiinţe economice, Întreprinderea
Editorial-Poligrafică Stiinţa
Marinaş, M(2006), Convergenţa structurală a economiei româneşti. Analiză comparativă,
Economie teoretică şi aplicată nr.1, www.ectap.ro;
Marshall G. (1998), A dictionary of sociology, disponibil pe www.encyclopedia.com
78
Martin, C.; J. Velasquez, F.; Funck, B. (2001), European Integration and income convergence.
Lessons for Central and Eastern European Countries, European Economy Group.
Coord. Nicolescu, O., Mereuţă, C. (2007), Avantaje competitive ale industriei prelucrătoare
din România în Uniunea Europeană, Asociaţia pentru Studii şi Prognoze Economico-
Sociale, Bucureşti;
North, D. (1990) – Institutions, institutional change and economic performance, New York,
Cambridge University Press.
Pasti, V. (2006), Noul capitalism românesc, Editura Polirom, Iaşi;
Pelkmans, J. (2003), Integrare europeană-Metode şi analiză economică, Ediţia a IIa, Insitutul
European din România, Bucureşti;
Porter, M. (1998), Clusters and the new economics of competition, Harvard Business Review,
Boston;
Sava, S.(1999), Dicţionarului Macmillan de Economie Modernă, Editura Codecs, Bucureşti;
Schwab, K.(2015), The global competitiveness report 2014-2015, World Economic Forum,
disponibil pe www3.weforum.org;
Stiglitz, J., Sen, A., Fitoussi, J.P., (2011), Report by the Commission on the measurement of
economic performance and social progress, disponibil pe www.stiglitz-sen-fitoussi.fr;
Ştefan, G. M.; Traşcă, D. L.(2015), The role of small and medium-sized enterprises to
upgrade the social cohesion of Romania, publicat în Journal of Financial and
Actuarial Mathematics and Management, nr.3/2015, pp. 17-23
Traşcă, D. L. (2015), Economy recovery risks which Romanian companies has to cope with,
publicat în revista Theoretical and Applied Economics, vol.XXII(2015), No.1(602),
pp.127-132;
Traşcă, D.L.; Popa, R.A. (2015), Performanţa întreprinderilor mari din industria prelucrătoare.
Cazul României, Strategii Manageriale, anul VIII, nr.II(28)/2015, pp.13-20;
Legea 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de
plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între
aceştia şi autorităţile contractante;
Legea 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă;
World Bank Group(2015), Doing Business 2015-Going beyond efficiency, 12th edition,
disponibil pe www.doingbusiness.org;
Quinn, M.,(2011), Forget about profit, cash flow risking.Wall Street Journal;
.
