+ All Categories
Transcript

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

1

UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE GEOGRAFIE

DEPARTAMENTUL DE GEOGRAFIE REGIONALĂ ŞI PLANIFICARE TERITORIALĂ

Specializarea PLANIFICARE ŞI DEZVOLTARE REGIONALĂ

MASTER I

Lect. univ. dr. VIOREL GLIGOR

SISTEME REGIONALE

Note de curs

CLUJ-NAPOCA

2013

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

2

UNITĂŢI DE CONŢINUT

I. NOŢIUNI ŞI CONCEPTE DE BAZĂ ......................................................................................... 3 II. SISTEMELE REGIONALE - CONCEPT ŞI CARACTERISTICI ................................................. 10

III. ANALIZA SISTEMELOR REGIONALE .................................................................................... 17 IV. DEZVOLTAREA MICROREGIONALĂ - FACTOR DE ECHILIBRU TERITORIAL ............................................................................................................................................................ 23 V. DIRECŢII DE DEZVOLTARE STRATEGICĂ ŞI ACŢIUNI DE RECONVERSIE TERITORIALĂ ............................................................................................................................... 29 VI. ORGANIZAREA SISTEMELOR REGIONALE ŞI DEZVOLTAREA ACTUALĂ ....... 41 VII. RISCUL ÎN SISTEMELE REGIONALE .................................................................................... 47

Bibliografie .................................................................................................................................................................... 54

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

3

I. NOŢIUNI ŞI CONCEPTE DE BAZĂ 1. AMENAJARE REGIONALĂ a apărut din necesitatea practică de a utiliza optim spaţiul geografic, respectiv de a impune un

anumit cadru de organizare sistemică a componentelor teritoriale, pe nivele structural-funcţionale care să asigure o dezvoltare spaţială echilibrată;

este un proces dinamic şi complex de amenajare a spaţiului geografic, cu luarea în considerare a relaţiei mediu - colectivităţi umane, precum şi a factorilor care influenţează aceste relaţii;

are un conţinut complex, care vizează amplasarea planificată în spaţiu a reţelei de aşezări omeneşti şi a echipării tehnice a teritoriului în condiţiile folosirii raţionale a resurselor;

are rolul de punere în valoare a resurselor şi de dezvoltare, echilibrată prin folosirea spaţiului şi cadrului unitar ale teritoriului fiecărei entităţi regionale;

constituie unicul mod de corelare a elementelor spaţiale cu dezvoltarea preconizată, asigurând o soluţie globală de optimizare a folosirii spaţiului în funcţie de cerinţele prezente şi viitoare ale comunităţii;

Amenajarea regională poate fi definită şi ca ansamblu de măsuri şi acţiuni stabilite pe baza unei depline evaluări structurale a unui spaţiu dat, în vederea valorificării eficiente a potenţialului existent şi a asigurării unei dezvoltări echilibrate, bazată pe relaţii polifuncţionale între componentele sistemelor regionale.

Ex. amenajarea spaţiului agricol se realizează pe baza unor studii de specialitate axate în principal pe delimitarea structurii teritoriului pe categorii de folosinţă, profilarea zonelor agricole, întocmirea planurilor de cultură, stabilirea zonelor în care sunt necesare lucrări hidrotehnice şi hidroameliorative (irigaţii, drenaje, îndiguiri, etc.) în vederea redării în circuitul agricol a unor zone favorabile producţiei agricole, fixarea reţelei drumurilor de exploatare, amplasamentelor pentru depozitarea produselor, etc. Acţiunile de organizare a teritoriului pe diferite domenii de activitate, pot fi considerate ca părţi

componente - integrate, ale amenajării regionale complexe a teritoriului. Amenajarea regională - constituie un ansamblu de măsuri tehnice, economice şi legislative

referitoare la spaţiile de locuit şi de muncă, de circulaţie a oamenilor, etc., care au drept scop asigurarea unor condiţii de viaţă optime pentru populaţia de pe un anumit teritoriu.

Amenajarea regională - este o activitate complexă care are ca sferă de cuprindere analiza, prognoza, luarea deciziilor, proiectarea, aplicarea şi controlul în dezvoltarea regiunilor.

Amenajarea regională - reprezintă un ansamblu coordonat de acţiuni având ca obiectiv major transformarea şi remodelarea sistemelor teritoriale corespunzător scopurilor urmărite de către societate.

Amenajarea regională - vizează proiectarea şi reconfigurarea componentelor integrate în structurile spaţiilor habitaţionale urbane şi rurale în scopul creări unui mediu dinamic, evolutiv şi favorabil locuirii.

Indiferent de treapta de abordare, amenajarea regională îndeplineşte două condiţii: 1. este concretă - asigură satisfacerea cerinţelor de dezvoltare curentă; 2. este de perspectivă - dacă ţine seama de necesitatea modificărilor ulterioare în procesul

de dezvoltare. Particularitatea esenţială a amenajării regionale o constituie rezolvarea complexă a

problemelor: fiecare element nu se studiază şi nu se proiectează izolat, ci într-o interdependenţă reciprocă şi în strânsă legătură cauzală şi funcţională cu aspectele socio-economice identificate în diverse eşaloane teritoriale.

Definind relaţia de condiţionare între diferitele forme de activitate umană şi diverşii factori prezenţi pe teritoriu pe de-o parte şi posibilitatea realizării în termen lung (15 - 25 de ani) pe de altă parte, amenajarea regională asigură dezvoltarea echilibrată, coordonarea acesteia cu numeroasele funcţii economice şi activităţi ce se interferează pe acelaşi teritoriu, formarea unui cadru favorabil individului şi societăţii, asigurarea utilizării şi conservării mai eficiente a terenurilor, precum şi protejarea mediului.

Principalul scop al amenajării regionale este coordonarea dezvoltării economice si sociale a unei regiuni, in condiţiile menţinerii echilibrului teritorial funcţional.

Unitatea spaţială de bază a amenajării regionale este regiunea de dezvoltare (de planificare),

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

4

deşi există şi alte unităţi teritoriale de referinţă, ca judeţele din România. De fapt, definirea regiunii, ca unitate de amenajare se bazează pe ideea existenţei factorilor de dezvoltare, legaţi de specificul regiunii:

- poziţia geografică şi relaţiile spaţiale cu teritoriile adiacente; - factorii naturali (relief, structură geologică, hidrografie, climă, fondul biopedologic,

resurse); - factorii antropici (activităţile economice, nivelul de trai, caracteristici geodemografice,

impactul şi riscul environmental, structurile habitaţionale, etc.). Acestea, constituie potenţialul endogen de dezvoltare, care poate fi activat şi dezvoltat prin acţiuni de amenajare şi spaţială, primind atributul sustenabilităţii şi durabilităţii regionale. Legea nr. 350/2001 – privind amenajarea teritoriului şi urbanismul prevede, la art. 2 al. (3) că: ”Gestionarea spaţială a teritoriului se realizează prin intermediul amenajării teritoriului şi urbanismului, care constituie ansambluri de activităţi complexe de interes general ce contribuie la dezvoltarea spaţială echilibrată, la protecţia patrimoniului natural şi construit, precum şi la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în localităţile urbane şi rurale”. Amenajarea teritoriului – ca activitate mai largă, trebuie să fie1:

- globală – urmărind coordonarea diferitelor politici sectoriale într-un ansamblu integrat; - funcţională – trebuie să ţină cont de cadrul natural şi construit bazat pe valori de cultură şi

interese comune; - prospectivă – trebuind să analizeze tendinţele de dezvoltare pe termen lung a fenomenelor şi

intervenţiilor economice, ecologice, sociale şi culturale şi să ţină seama de acestea în aplicare;

- democratică – asigurând participarea populaţiei şi a reprezentanţilor ei politici la adoptarea deciziilor.

Amenajarea teritorială poate fi definită ca un proces de dinamică internă, asociat cu schimburi structurale, care conduc la un standard de viaţă îmbunătăţit în interiorul comunităţilor regionale şi locale. 2. COEZIUNE TERITORIALĂ presupune adecvarea resurselor teritoriului (naturale şi antropice) la necesităţile dezvoltării socio-economice în vederea eliminării disparităţilor şi disfuncţionalităţilor între diferite unităţi spaţiale în condiţiile păstrării diversităţii naturale şi culturale a regiunilor. Conceptul coeziunii teritoriale depăşeşte noţiunea de coeziune economică şi socială, aceasta o completează şi o intensifică. În termeni de politici, scopul este de a atinge o dezvoltare echilibrată prin reducerea decalajelor existente, prin prevenirea discrepanţelor teritoriale şi prin a contribui la coerenţa politicilor sectoriale cu impact teritorial şi a politicii regionale. Ideea e de a lucra în direcţia ameliorării integrării teritoriale şi de a încuraja cooperarea între regiuni. 3. PLANIFICARE SPAŢIALĂ - presupune demersuri interdisciplinare şi include paliere diferite de analiză şi proiectare, constituind baza conceptuală a politicilor de dezvoltare regională şi intervenind pentru corectarea anomaliilor şi disfuncţiilor care pot să apară în derularea acestora. Planificarea spaţială (spatial planning) activitatea de planificare a teritoriului, cuprinzând strategii, politici şi programe sectoriale, precum şi documentaţii specifice integrate în scopul dezvoltării spaţiale echilibrate şi durabile; ansamblu de metode utilizate de sectorul public pentru a asigura o organizare raţională a teritoriului, protecţia mediului şi atingerea obiectivelor economice şi sociale (conform principiilor dezvoltării durabile). „Planificarea spaţială este expresia spaţială a patru tipuri de politici: economice, sociale, ecologice şi culturale”.2 4. PLANIFICARE STRATEGICĂ Planificarea strategică este definită ca un proces managerial ce are ca scop dezvoltarea şi

menţinerea unei corespondenţe reale între resursele regionale şi oportunităţile mediului înconjurător acestuia (Corsico, 1994). Ea reprezintă un proces participativ de dezvoltare a unui plan pe termen mediu sau lung, pentru a atinge obiective strategice stabilite de principalii factori implicaţi şi include aspecte fizice, financiare şi instituţionale. Are drept scop: pregătirea unui

1 The regions in the 1990, Al IV-lea Raport privind situaţia economiei şi dezvoltarea în regiunile comunităţii, CEEm Luxemburg, p. 47-56 2 Carta Europeană a Amenajării Teritoriului – Carta de la Torremolinos, 1983.

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

5

cadru strategic, identificarea modelelor generale de creştere pe baza evaluării comprehensive a tendinţelor pe termen lung ale dezvoltării socio-economice şi spaţiale.

Principiile generale ale planificării strategice: Planificarea strategică are un caracter cuprinzător, global, dar şi de specificitate/de unicat

(procesul fiind valabil pentru o anumită structură, într-o anumită conjunctură şi pe o anumită perioadă de timp).

Planificarea strategică stabileşte obiective fundamentale şi direcţiile de acţiune care vor ghida regiunea spre o dezvoltare etapizată.

Planificarea strategică este un proces prin care se reorganizează şi se concentrează resursele necesare în vederea împlinirii misiunii şi obiectivelor asumate.

Planificarea strategică cuprinde un set de concepte, proceduri şi instrumente, care ajută o organizaţie să lucreze într-un mediu dinamic şi în continuă schimbare.

Planificarea strategică este un proces care orientează şi susţine dezvoltarea şi schimbarea, ca răspuns la nevoile mediului intern şi la cerinţele dinamicii mediului extern.

5. RECONVERSIE TERITORIALĂ/ REINTEGRARE SPAŢIAL - FUNCŢIONALĂ presupune valorificarea integrală a noilor oportunităţi de dezvoltare socio-economică în

contextul conservării activităţilor viabile şi a reabilitării spaţiilor şi relaţiilor aflate în dezechilibru.

Reconversia teritoriului implică recunoaşterea principalelor contradicţii şi disfuncţii care operează în teritoriu şi adoptarea unor modele de integrare a variabilelor de ordin strategic şi practic:

disfuncţiile structurale şi funcţionale; oportunităţi de resurse; alternative socio-econmice de dezvoltare; necesităţi organizatorice de intervenţie în teritoriu; căile de reconstrucţie geocomponentală şi integrată.

6. INCOMPATIBILITĂŢI SISTEMICE ŞI DISFUNCŢII REGIONALE

Incompatibilitatea sistemică = proprietate a unui sistem teritorial definită de structuri nefuncţionale, rezultate dintr-o evoluţie sincopată, ca efect al neconlucrării la nivel subsistemic între componentele aflate în interacţiune. Incompatibilităţi structurale [EX. planificarea extinderii spaţiilor construite pe versanţii cu

susceptibilitate ridicată la procesele de deplasare în masă; încărcarea terenurilor de luncă cu construcţii amplasate inadecvat ];

Incompatibilităţi funcţionale [EX. diminuarea funcţiei atractive a peisajelor naturale prin degradarea factorilor de mediu; extinderea liniară excesivă a spaţiului intravilan şi structura haotică, determină ineficienţă în conectarea cu nucleul aşezării şi disiparea relaţiilor spaţiale în teritoriu];

Incompatibilităţi teritoriale: locale, judeţene, regionale, naţionale, transnaţionale. 7. MANAGEMENT REGIONAL Managementul regional poate fi definit ca „un proces de dezvoltare, execuţie, coordonare şi

evaluare a strategiilor integrate, în concordanţă cu interesul, în cadrul politicilor naţionale de dezvoltare, cu scopul de a identifica, de a crea şi exploata potenţialul ansamblurilor teritoriale în vederea unei dezvoltări durabile” 3. Managementul regional, reprezintă o modalitate eficientă de a ghida dezvoltarea regională în direcţia dorită.

Obiectivele managementului regional sunt dezvoltarea integrată prin cunoaşterea problemelor critice ale regiunii şi orientarea acţiunilor în mod corelat către aspectele economice, spaţiale, sociale sau organizaţionale ale dezvoltării.

3 Bramezza I., H.A. van Klink (1994), Urban management; background and concepts, Euricur, Rotterdam.

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

6

„Sarcinile majore ale managementului urban trebuie orientate către asigurarea serviciilor, programarea proiectelor, dezvoltarea economică, planificarea spaţială, asigurarea resurselor financiare etc” 4.

Principiile managementului regional: competenţă tehnică; utilizarea eficace a resurselor; viabilitate financiară; reacţie eficientă la nevoile crescânde ale dezvoltării regionale; ierarhizarea problemelor şi stabilirea priorităţilor pentru dezvoltarea durabilă şi mediu; organizarea instituţională; responsabilităţi largi, complexe.

Obiectivele managementului regional: întreţinerea căilor de comunicaţie şi a reţelelor tehnico-edilitare; întreţinerea spaţiilor plantate; asigurarea serviciilor publice: apă, gaze, salubritate, transport în comun etc.; calitatea locuirii; locuinţele sociale; fondul de rezervă distribuţia echipamentelor sociale; protecţia patrimoniului construit şi natural (peisajul cultural); circulaţia terenurilor şi piaţa imobiliară; cadastrul şi băncile de date locale (noile tehnologii - GIS); promovare, marketing urban, imagine strategia de dezvoltare economică, socială şi spaţială.

Etapele managementului regional: evaluarea şi analiza stării de fapt; stabilirea priorităţilor şi obiectivelor; planificarea strategică – integrare; planificarea tactică - planul de acţiune; programarea; construcţia instituţională – parteneriatul; punerea în practică; monitorizarea şi corectarea strategiei şi programelor.

Resursele managementului regional: materiale (terenuri, construcţii); umane; financiare; legale; tehnologice.

Actorii regionali: autorităţile publice - rolul principal; instituţii diverse cu caracter şi de interes public; sectorul privat (economic); comunitatea locală; comunităţi speciale (etnice, religioase, grupuri profesionale, grupuri sociale); societatea civilă reprezentată prin asociaţii, fundaţii, ONG-uri; finanţatori externi; alţii (sindicate, asociaţii de proprietari etc.).

8. REGIUNI - PROBLEMĂ

Noţiunea de ”zonă”/”regiune”a preocupat de-a lungul timpului numeroşi geografi, ceea ce a dus la dezvoltarea unei ştiinţe riguroase, aflată în prezent în tot mai mare ascensiune. „Geografia Regională” îşi are origini mai mult decât centenare în Şcoala germană (Friedrich Ratzel) şi în cea franceză (Paul Vidal de la Blache). Abia în 1991, sub influenţa realităţilor economice, geograful francez Jean Labasse, a creat conceptul, azi foarte răspândit, de „Europă a regiunilor” („L̉ Europe des regions”). S-a ajuns astfel, la nuanţări şi tipologii distincte ale categoriilor de spaţiu regional („pays”, „land”, „area”)5.

Atractivitatea şi polarizarea unor zone în detrimentul altora, a generat în subsidiar, numeroase dezechilibre între diferite entităţi regionale şi sisteme teritoriale. Conturarea tot mai evidentă a regiunilor şi zonelor care se confruntă cu probleme socio-economice, accentuarea inegalităţilor regionale şi subdezvoltarea, au impus căutarea mijloacelor prin care să se neutralizare atât cauzele, cât şi efectele. De regulă, literatura geografică şi economică face distincţie între 3 tipuri de regiuni – problemă6: Regiuni subdezvoltate – zone cu structură agricolă tradiţională şi densităţi scăzute ale

populaţiei, localizate adesea la periferia unei ţări. Amplasamentul geografic este nefavorabil, ceea ce induce o gravitaţie centrifugă a vectorilor purtători de dezvoltare, iar evoluţia lor spontană tinde spre izolare spaţială;

Regiuni în declin – zonele care au trecut printr-un proces de industrializare, dar care nu au fost capabile să îşi susţină creşterea economică, datorită lipsei de inovaţie şi condiţiilor nefavorabile de localizare a investiţiilor;

Regiuni congestionate – teritoriile în care o conlucrare şi mai mare a investiţiilor ar avea ca efect apariţia unor dezavantaje suplimentare, care ar depăşi avantajele existente. Problematica zonelor în dificultate a căpătat abordări oficiale prin elaborarea Cartei Europene a

Amenajării Teritoriului (Carta de la Torremolinos, adoptată la 20 mai 1983, în cadrul celei de-a şasea Conferinţe Europene a Miniştrilor responsabili cu Planificarea Regională). Această Cartă,

4 Sivaramakrishnan K. C., Green Leslie., (1986), Metropolitan management: The Asian experience, Published for the Economic Development Institute of the World Bank [by] Oxford University Press (New York) 5 Cândea Melinda, Bran Florina, Cimpoieru Irina, (2006), Organizarea, amenajarea şi dezvoltarea durabilă a spaţiului geografic, Editura Universităţii din Bucureşti, p. 72 6 Idem, p. 73

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

7

stabileşte pt. prima dată, pe plan european, principiile comune şi obiectivele care ar trebui să orienteze strategiile de dezvoltare regională pt. a ajunge la reducerea disparităţilor teritoriale.

Conform Cartei Europene a Amenajării Teritoriului, sunt considerate zone în dificultate7: Zonele rurale –condiţii de viaţă inferioare celor din zonele urbane şi prezintă restricţii

particulare, mai ales de conservare şi amenajare a peisajului; Zonele urbane –ridică probleme în legătură cu dezvoltarea explozivă şi poluarea:

aglomerarea reţelei stradale, congestionarea traficului, dificultatea protejării şi punerii în valoare a patrimoniului arhitectural şi cultural-istoric;

Zonele de frontieră – ridică probleme legate de utilizarea în comun a elementelor de infrastructură şi consecinţele nefaste ale unor proiecte iniţiate de unele state pt. mediul transfrontalier;

Regiunile de munte – pe lângă dificultăţile legate de accesibilitate, se confruntă, uneori, şi cu probleme induse de dezvoltarea turismului (slaba conservare a mediului natural şi a cadrului ecologic, economic, social şi cultural);

Regiunile costiere şi insulare – sunt afectate de probleme care se referă la dezvoltarea echilibrată şi urbanizarea coordonată, dezvoltarea transportului maritim, dezvoltarea turismului şi a infrastructurii, protecţia mediului;

Regiunile în declin /care riscă să rămână în întârziere – formează o categorie aparte în cazul zonelor defavorizate, confruntându-se cu dificultăţi datorate schimbărilor în baza lor economică (restructurări industriale, degradarea infrastructurii şi a echipamentului industrial de tip monostructurat).

În acest sens, o atenţie tot mai mare se acordă analizei dezechilibrelor fundamentale între regiuni, în contextul în care una din solicitările principale stipulate în Tratatul Comunităţii Europene (art. 158) este cerinţa de ameliorare a „stadiului de dezvoltare a diferitelor regiuni şi nivelului de subdezvoltare al celor mai dezavantajate zone sau insule, inclusiv al zonelor rurale”.

Pentru fundamentarea investiţiilor regionale şi regiunile şi anumite areale din teritoriu european sunt clasificate astfel8:

1) Regiuni subdezvoltate – regiuni ale căror PIB/loc. se situează sub 75% din valoarea medie comunitară şi se confruntă cu o productivitate scăzută, şomaj şi marginalizare socială;

2) Zone de restructurare – spaţii dependente de industria tradiţională, zone urbane dezafectate sau zone rurale greu accesibile, cu densitate redusă şi îmbătrânire demografică. Spaţiile rurale se află în plin proces de restructurare economică, iar perimetrele urbane trebuie să combată disfuncţiile environmentale şi consecinţele aferente;

3) Regiuni afectate de dezavantaje de ordin geografic – regiunile situate la periferia extremă, numeroase zone insulare şi montane, precum şi ariile slab populate din nordul extrem al Europei.

Sprijinul regional acordat arealelor cu disfuncţii structurale şi funcţionale („zone defavorizate”), este destinat dezvoltării regiunilor prin sprijinirea investiţiilor şi a creării locurilor de muncă într-un context durabil, axat pe dezvoltarea exogenă.

Principalele regiuni dezavantajate din România, corespund cu zonele industriale vechi, iar cele mai multe dintre acestea au fost sever afectate, dezvoltarea lor necesitând şi în prezent, ca priorităţi următoarele:

investiţii pentru crearea de noi locuri de muncă; atragerea fondurilor externe; dezvoltarea infrastructurală locală; dezvoltarea regiunii pe baza propriilor resurse; dezvoltarea resurselor umane; îmbunătăţirea serviciilor de asistenţă socială şi sănătate; sprijinirea dezvoltării teritoriale complexe; recalificarea forţei de muncă; reconstrucţia şi reabilitarea environmentală;

7 Idem, p. 73 8 Idem, p. 74

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

8

dezvoltarea infrastructurii de mediu; obţinerea surselor alternative de energie; promovarea şi diversificarea formelor de turism.

9. STRATEGII DE PLANIFICARE REGIONALĂ - au ca scop îmbunătăţirea unor situaţii existente, eliminarea disfuncţiilor constatate, echilibrarea unor dezvoltări viitoare şi consolidarea unor direcţii de dezvoltare. În funcţie de potenţialul regional şi valorificarea eficientă a structurilor de conlucrare teritorială există următoarele tipuri de strategii:

1. Strategia de tip ofensiv – utilizarea punctelor tari în scopul valorificării oportunităţilor; 2. Strategia de consolidare – eliminarea sau diminuarea ameninţărilor prin intermediul

punctelor tari; 3. Strategia neutrală – eliminarea punctelor slabe cu ajutorul oportunităţilor; 4. Strategia de tip defensiv/de supravieţuire – diminuarea posibilului impact generat de

concentrarea ameninţărilor pe punctele slabe; EX. conceperea unui sistem alternativ de transport pe un drum impracticabil în perioadele cu precipitaţii;

5. Strategii de tip complex (diversificate). 10. MICROREGIUNE

În literatura de specialitate, microregiunea este considerată „celula” fundamentală pentru planificarea teritorială, în care caracterul sistemic se manifestă cel mai evident:

zonă - polarizată de către un oraş (microregiuni nodale); cluster - pentru producţie; complexe geoteritoriale naturale (microregiuni omogene).

Politica regională a UE consideră microregiunile ca fiind „un spaţiu de dezvoltare/unităţi statistice definibile pe baza întregii reţele existente de legături funcţionale între localităţi - de transport rezidenţiale şi intermediare, la nivel de prestare a serviciilor”.

În cadrul sistemului de microregiuni, aşezările sunt grupate în jurul unui centru, prin urmare, subliniind caracterul funcţional al microregiunii.

Formarea microregiunii apare ca o necesitate pentru zonele rurale, ca un instrument util pentru dezvoltare.

O microregiune este considerată mai puternică, deoarece reprezintă asocierea mai multor sate şi astfel, dezvoltarea sa poate fi mai avansată decât cea a unei aşezări izolate.

E. Schmidt-Kallert, defineşte microregiunea ca fiind „o unitate teritorială distinctă, cu limitele marcate în mod clar mai jos de nivelul regional, dar peste nivelul satului”.

11. ARII PROFUND DEZAVANTAJATE - reprezintă ariile cele mai slab dezvoltate dintr-un spaţiu, ca urmare a unui complex de factori care au generat gradul de puternică subdezvoltare. Definirea acestor tipuri este foarte importantă în eforturile ţării sau comunităţilor locale şi regionale de a reduce tensiunile teritoriale, generate de cele mai mari discrepanţe în gradul de dezvoltare9. Evaluarea ariilor profund dezavantajate trebuie să ţină cont de două elemente de bază: scara de

analiză şi timpul. Noţiunea de „ARIE DEZAVANTAJATĂ” poate fi asimilată cu cea de „ARIE PROBLEMĂ”,

chiar dacă termenul de dezavantaj, conduce la un punct de vedere global în abordările regionale. Ariile dezavantajate sunt constituite din diferite grupări de comune şi oraşe, ale căror trăsături

sunt mult sub media la nivel naţional sau regional10. Ariile dezavantajate pot fi divizate în două categorii (I. Ianoş şi colab, 2009): - arii dezavantajate speciale - individualizate printr-una sau două caracteristici, plasate sub

media pe ţară sau regională (ex. arii afectate de un şomaj ridicat, arii cu o puternică degradare a solului, arii poluate, arii izolate ş.a.);

- arii dezavantajate globale - relevate prin valorile mai multor indicatori, care exprimă o multitudine de parametri, situaţi sub media la nivel naţional sau regional (ex. arii cu sărăcie,

9 Ianoş I., Braghină C., Tălângă C., Daniela Zamfir, Peptenatu D., Valentina Stoica, (2009), Despre complexitatea ariilor profund dezavantajate şi inserţia lor în mediile regionale din România. 10 Idem

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

9

arii cu infrastructură foarte deficitară). Majoritatea sunt suprapuse pe arii geografice clar definite, unde există unul sau două elemente naturale restrictive (Delta Dunării, Munţii Apuseni, Depresiunea Petroşani).

Ariile profund dezavantajate sunt caracterizate de valorile înregistrate pe baza analizei următorilor indicatori11:

ponderea populaţiei de peste 65 de ani; absolvenţi numai de şcoală primară; muncitori necalificaţi; ponderea populaţiei fără apă curentă; rata şomajului de lungă durată; mortalitatea infantilă; rata de creştere a populaţiei; suprafaţa locuibilă/locuitor; populaţia ocupată în agricultură; ponderea clădirilor degradate; medici/locuitor; ponderea populaţiei cu educaţie liceală şi superioară din populaţia totală de peste 21 de

ani; număr de farmacii la 1000 locuitori.

12. REZILIENŢA SISTEMELOR REGIONALE reprezintă capacitatea acestora de a se adapta şi persista în spaţiu şi timp, la concurenţă cu alte fenomene şi procese dar şi cu entităţile funcţionale similare12. „Rezilienţa” este capacitatea sistemelor de a face faţă fluctuaţiilor vectoriale şi modificărilor structurale. Rezilienţa presupune următoarele: Adaptarea prin schimbări radicale sau graduale la factorii dinamici endogeni şi exogeni; Rezilienţa nu implică rigiditate-imobilitate: deşi lucrările de regularizare pot rezista la

inundaţii mari sau chiar extreme, sistemele dezvoltate în condiţiile în care există „spaţiu de libertate” pentru inundaţii sunt mai flexibile şi nu sunt supuse riscului unor cedări cu consecinţe catastrofale;

Sistemele regionale cu capacitate mare de rezilienţă sunt sisteme evoluate care s-au dezvoltat în condiţiile de existenţă a unor „spaţii intercomponenţiale laxe (elastice)”;

Un sistem rezilient este unul care poate suporta un număr de defecte ale componentelor sau subsistemelor sale în timp ce el îşi continuă funcţionarea normală.

11 Idem 12 Cocean, P., 2004

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

10

II. SISTEMELE REGIONALE - CONCEPT ŞI CARACTERISTICI

Clasica divizare a Geografiei în Geografie fizică şi Geografie umană este deja reziduală. Tabloul ştiinţei geografice s-a lărgit şi diversificat continuu, ca o formă de adaptare la dinamica impusă de evoluţia pe plan interdisciplinar şi a valenţelor practic-aplicative. Obiectul de cercetare a Geografiei este însăşi realitatea teritorială, în toată complexitatea sa, de aceea legătura dintre această ştiinţă şi dinamica vieţii în general este bine marcată în context teoretico-metodologic13. Astfel, noi componente s-au adăugat treptat: G. regională, G. tehnică, G. environmentală, G. conceptuală, G. normativă, G. funcţională, etc.

În evoluţia cercetărilor geografice asupra sistemelor REGIONALE se constată continuităţi şi discontinuităţi, alternanţe de perioade în care un subdomeniu sau o concepţie se află la modă, iar altele sunt abandonate un timp, pentru a fi reluate şi redescoperite ulterior. Categoriile de bază în cercetările întreprinse asupra sistemelor teritoriale sunt frecvent identificate cu geosistemul şi regiunea geografică. Deşi, supuse unui tir continuu în ce priveşte semnificaţia semantică şi modul de utilizare în cercetările propriu-zise, cele două noţiuni rămân categorii operaţionale fundamentale în analizele teritoriale. Pentru a evita eventualele confuzii generate de modul particular în care sunt interpretate noţiunile de regiune şi de geosistem, considerăm că noţiunea de sistem regional este cea mai adecvată în orice analiză, având în vedere nivelul de generalizare la care operează geografia, dar şi alte ştiinţe care analizează conceptul de teritoriu, în ansamblul său.

1. DEFINIREA SISTEMULUI TERITORIAL REGIONAL Realitatea teritorială este tot mai complexă şi se află într-un permanent proces de restructurare

spaţială, dar şi calitativă. Pentru a o cunoaşte mai bine şi pentru a o gestiona ca atare, este necesară decuparea ei în ansambluri funcţionale, respectiv sisteme teritoriale, constituite din elemente şi relaţii, care au ca finalitate atingerea unor deziderate comune14. Pornind de la această idee, teritoriul poate fi reprezentat în două moduri deosebite15:

ca suportul necesar existenţei umane: - funcţii complexe ale teritoriului, ce depăşesc simplul rol de suport fizic, integrând toate sensurile şi semnificaţiile reieşite dintr-o locuire continuă, din aspiraţiile comunităţilor respective

cadru teoretic, în care se desfăşoară procese biofizice şi antropice deosebite: - judecarea diferenţierilor teritoriale prin prisma calităţii locuirii, apreciată prin sisteme de indicatori, care să exprime nivele de organizare şi nivele de calitate a vieţii.

- O entitate teritorială primeşte atributul de SISTEM REGIONAL atunci când funcţionează asemenea unui sistem şi are atribute structurale care derivă din acest mod de funcţionare. - I. Mac (2000): „sistem teritorial orice entitate geografică integrativă, materializată spaţial în teren, care funcţionează prin schimb de masă, energie şi informaţie între părţile sale şi între ea, ca întreg, şi mediul înconjurător". - „sistemul ca entitate teritorială şi întreg (= holos), reunindu-se geografia fizică cu geografia umană într-o geografie integrată"; - „relaţiile reprezintă baza existenţei şi dezvoltării sistemelor". Conform DEX, „sistemul" este definit ca:

„1. Ansamblu de elemente (principii, reguli, forţe etc.), dependente între ele şi formând un întreg organizat, care pune ordine într-un domeniu de gândire teoretică, reglementează clasificarea materialului într-un domeniu de ştiinţe ale naturii sau face ca o activitate practică să funcţioneze potrivit scopului urmărit.

2. Totalitatea relaţiilor pe baza cărora este constituit un sistem. [...] 3. Metodă de lucru, mod de organizare a unui proces, a unei operaţii, fel de a lucra, normă,

obicei. [...] 4. Model, tip, tipar [...]- Din fr. systeme, lat. systema".

SISTEMELE REGIONALE pot fi esenţializate în modele structural – funcţionale, ca entităţi sistemice polarizate, configurate de relaţiile dintre componentele teritoriului, prin relevarea unor reţele de mişcare a materiei, energiei, informaţiilor şi intereselor.

13 Ianoş I., (2000), Sisteme teritoriale. O abordare geografică, Editura Tehnică, Bucureşti, p.19 14 idem 15 idem

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

11

I. I. Mac, propune interpretarea fenomenelor geografice în concepţie structuralist-sistemică, „după triada: structură - funcţie - comportare".

II. Analizele regionale reprezintă doar „radiografii la zi", pentru că metamorfoza sistemului nu constă doar în modificările spaţiale, ci şi în cele cu valenţe temporale, momentul fiind definitoriu pentru un studiu regional (în ceea ce priveşte aplicabilitatea sa).

III. Adecvarea structurii sistemului este dată de măsura funcţionării acestuia. Introducerea noii paradigme ştiinţifice a sistemului a influenţat dezvoltarea gândirii geografice pe

traiectoria conceptualizării informaţiilor (obiecte şi procese) ca sisteme. Abordarea entităţilor regionale ca sisteme presupune trecerea de la analiza empirică la

abstractizare. Astfel, se încearcă includerea ansamblurilor teritoriale în categoriile tipologice de sisteme (adaptativ, controlat, dinamic, cu autoreglare, disipativ, bipolarizat, anizotrop, etc.).

Teoria Generală a Sistemelor (TGS) marchează începutul etapei structuralist-sistemice în Geografie, în perioada 1940-1950.

Definiţii ale SISTEMULUI: - Hall şi Fagen (1956) ,,un set de elemente împreună cu relaţiile dintre elemente şi între stările lor”; - Foucault (1957) „un ansamblu de relaţii care se menţin, se transformă independent de lucrurile care

le leagă”; - L. von Bertalanffy (1960) „complex de elemente care se află într-o permanentă interacţiune între

ele”; - Breier (1960) „un grup de părţi care acţionează ca un ansamblu”; - Chorley şi Kenedy (1971) „un sistem este o mulţime structurată de obiecte şi/sau atributele lor”.

În ceea ce priveşte conexiunea dintre abordarea sistemică şi abordarea regională, I. Mac face referire la D. Harvey (1969), care menţiona că „relaţiile sunt legăturile intime care construiesc sistemul, dar care îl şi menţin prin ajustare continuă”.

Înaintaşii demersului sistemic în geografie leagă abordarea funcţională de conceptul de regiune ca un

întreg interrelaţional şi de abordarea ecologică din această disciplină (Harvey, D., 1969). P. Cocean (2005), consideră că geosistemul reprezintă structura internă a unei regiuni a cărei relevare este peisajul.

Domeniul spaţiului amenajat nu este singurul confruntat cu depăşirea modelelor clasice în condiţiile unei lumi complexe şi dinamice. Planificarea în profil teritorial rămâne un domeniu predilect pentru transferul către practica acţiunii sociale într-o viziune sistemică. Termenul de „sistem” este utilizat în egală măsură pentru a desemna entităţi reale (fizice, biologice, chimice) sau construcţii conceptuale, obiecte inventate de om (mecanisme, instalaţii inginereşti), alături de configuraţii mari, în care grupurile umane sunt implicate ca elemente componente (organizaţii sociale, politice, instituţii, oraşe, spaţii agricole, etc.). Sistemul reprezintă o structură compusă din asocieri de elemente între care se realizează conexiuni interne şi relaţii spaţiale cu mediul de interacţiune. Această definiţie acoperă marea varietate de situaţii sistemice, inclusiv cea de abordare a amenajării regionale. Ex: Sistemul de aşezări reprezintă o asociere de două sau mai multe localităţi situate în proximitate spaţială indiferent de mărimea şi tipul acestora între care se stabilesc conexiuni multiple dictate de plasarea diferenţiată a funcţiilor.

Sistemul regional este esenţial în definirea unui anumit tip de dezvoltare teritorială, care are în vedere atingerea unor finalităţi de ordin social-economic şi cultural. Pentru înţelegerea rolului pe care îl au sistemele teritoriale în procesul de dezvoltare este necesar a descifra modul în care acestea pot fi concepute ca sisteme. - o astfel de abordare implică analize succesive care să evidenţieze modul în care este structurat şi

funcţionează un sistem teritorial. - orice sistem regional trebuie analizat prin prisma funcţionalităţii sale:

dinamica sistemică; mecanismele specifice; reglatorii interni şi stările posibile; funcţionalitatea atribuită prin utilizarea antropică; dezechilibrele induse prin activităţi umane;

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

12

organizarea componentelor în structuri taxonice şi tipologice. Abordarea sistemică regională vizează corelarea surselor antropice perturbatoare a

funcţionalităţii sistemice cu capacitatea de suport a mediului de recepţie, exprimată prin intermediul mecanismelor interne de autoreglare (gradul de absorbţie a perturbaţiilor) – stabilitatea şi rezistenţa; rezilienţa şi persistenţa. Sistemul regional este o matrice unde sunt dispuse pe linii spaţiile (comunele), iar pe coloane atributele

funcţionale. Intervine şi a treia dimensiune, timpul, ce generează o hipermatrice (P. Cocean, 2005). În prezent, cele două ipostaze ale regiunii, cea funcţională şi cea sistemică, se întrepătrund,

ajungându-se la dezideratul SISTEMULUI FUNCŢIONAL, a cărui delimitare ecologică este pusă de acord cu vectorii de gravitaţie centripetă. Cu scop analitic, putem distinge16:

a) macrosistemul natural b) macrosistemul social-economic subsistemul morfologic - subsistemul demografic subsistemul edafic - subsistemul geoeconomic subsistemul hidric - subsistemul habitaţional subsistemul climatic - subsistemul comportamental al comunităţilor umane subsistemul biotic

a) Macrosistemul natural se caracterizează prin relaţii tipice între componente, care îmbracă forme diferite, fiind de regulă, relaţii de determinare şi condiţionare reciprocă17. EX. Relieful contribuie la:

o stabilitatea mecanică a solului; o asigurarea unei viteze de scurgere a apelor (prin pantele versanţilor); o modificarea climatului şi crearea de topoclimate specifice (prin altitudine şi prin

expoziţie); o oferirea unui potenţial de habitat ridicat faunei din sistemul teritorial natural respectiv18.

Relieful este influenţat de sol prin procesele de coroziune, de ape prin eroziune, de climat prin eroziune pluvială, iar prin faună de acţiunea acesteia la nivelul microformelor de relief19.

Solul interacţionează direct, în afara reliefului, cu apa, determinând o diminuare a scurgerii lichide şi solide, ca urmare a capacităţii sale de reţinere a acesteia, cu vegetaţia, căreia îi asigură stabilitatea mecanică şi elementele nutritive, cu fauna, căreia îi oferă un habitat adecvat. Invers, solul este influenţat de apă prin capacitatea erozivă a acesteia, de vegetaţie prin litiera şi caracterul izotermic asigurat de aceasta, iar de faună prin procesele de mineralizare şi humificare pe care le determină20.

Apa reprezintă o altă componentă cu rol decisiv în ţesătura de relaţii interne, în afara reliefului şi solului, interacţionând direct cu climatul, pe care îl poate atenua prin temperatură şi umiditate, precum şi cu vegetaţia, căreia îi asigură principalul element vehiculator de substanţe nutritive, dar pe care o poate şi distruge prin capacitatea sa erozivă21. Relaţia inversă este dată de caracterul determinant pe care îl are climatul, prin precipitaţii şi evapotranspiraţie asupra resurselor de apă şi de capacitatea vegetaţiei de a frâna procesul de scurgere lichidă, datorită decalării timpului de reunire a picăturilor de ploaie şi a şiroaielor prin intermediul arborilor sau ierburilor .

Climatul, respectiv topoclimatul, se integrează în mediul natural prin relaţii de tip cauză-efect, aşa cum s-a constatat din raportul cu relieful şi apele. La acestea se poate adăuga influenţa pe care o exercită direct asupra faunei, dictând fiziologia acesteia, sau asupra vegetaţiei prin lumina, apa din precipitaţii şi temperatura pe care le oferă. Topoclimatul, îndeosebi, este influenţat de faună prin aglomerarea de populaţii faunistice şi crearea de microclimate de adăpost şi de vegetaţie, prin rolul acesteia în moderarea temperaturilor, prin adăpostul şi umiditatea ridicată22. b) Macrosistemul social-economic (populaţie, activităţi economice, aşezări umane, comportamentul comunităţilor umane). Fiecare dintre aceste seturi de componente creează un 16 Ianoş I., (2000), Sisteme teritoriale. O abordare geografică, Editura Tehnică, Bucureşti, p. 22 17 idem 18 idem 19 idem 20 idem, p. 23 21 idem 22 idem

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

13

MEDIU SPECIFIC, cu un potenţial important de interacţiune, atât la nivelul mediului antropic în general, dar şi în relaţia directă cu mediul natural23. - populaţia influenţează activităţile economice prin cantitatea şi calitatea forţei de muncă; - aşezările umane prin creşterea numerică şi prin exigenţele în materie de mod de viaţă; - invers, populaţia este influenţată de activităţile economice prin hrana, serviciile şi veniturile oferite, de comportamentul comunităţilor umane, care prin inovaţii şi productivitatea muncii pot influenţa decisiv structura şi calitatea acestor activităţi.

Mediul natural oferă o gamă variabilă de resurse activităţilor economice, iar acestea accelerează procesul de antropizare, mai ales în cazul exploatărilor miniere de suprafaţă, al agriculturii şi exploatărilor forestiere (Ianoş I., 2000).

Aşezările umane, ca o componentă caracterizată prin cel mai înalt grad de antropizare, este puternic influenţată în afara celor două seturi de componente menţionate, de comportamentul comunităţilor umane, în funcţie de experienţa, preferinţele şi aspiraţiile lor, aceste comunităţi schimbă fizionomia şi funcţionalitatea spaţiului construit. Totodată, aşezările umane, indirect, prin populaţiile ce le conţin influenţează comportamentul comunităţilor umane creând atitudini sau obiceiuri de locuire. Prin definiţie, aşezarea umană conduce la artificializarea mediului natural, mediu care are un rol esenţial în localizarea aşezărilor respective (Ianoş I., 2000).

SISTEMUL TERITORIAL rezultă, din interrelaţiile care se instaurează între mediul natural şi celelalte medii artificiale (mediile economic, construit, social şi psihologic), având o fizionomie şi o funcţionalitate strâns dependente de intensitatea şi formele pe care le îmbracă relaţiile dintre acestea24. În acest sens, poziţionarea sistemului teritorial este la interferenţa dintre domeniile geografice majore şi disciplinele cu care geografia se interconectează (fig. 1).

Fig. 1. Sistemul teritorial sub incidenţa domeniilor geografice şi a ştiinţelor de interferenţă (după Taaffe E., 1974, citat de Ianoş I., 2000)

23 idem, p. 23 24 idem, p.24

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

14

2. CARACTERISTICILE SISTEMELOR REGIONALE a) Sistemele regionale sunt sisteme integrative de tip complex De unde rezidă aceste calităţi? din numeroasele subsisteme conectate prin relaţii de interdependenţă şi cooperare care se

stabilesc după legi cosmice, geografice, fizice, chimice, biologice etc.; din comportamentul specific al fiecărei componente (de susţinere, de acţiune şi interacţiune,

derivate); din tipul şi viteza de reacţie diferită a sistemelor la modificările endogene şi exogene ale

ansamblului structurat. proprietăţile sistemului teritorial sunt diferite de însuşirile părţilor. Deci, niciodată un sistem

teritorial nu va putea fi rezultatul unei operaţii aditive a părţilor sale. EX. - sistemul urban este mai mult decât proprietăţile componentelor sale, deoarece apar

relaţii complexe, conexiuni şi factori locali şi regionali de determinare sinergică; - dezvoltarea infrastructurii tehnice determină apariţia de noi fluxuri cu impact şi asupra

spaţiului adiacent; - activitatea industrială generează forme de poluare cu impact asupra factorilor de

mediu. b) Sistemele regionale sunt alcătuite din elemente unice şi structuri conservative, dar nu în sens de rigiditate sau imobilitate, ci în sensul că nu orice intervenţie conduce la o schimbare fundamentală a acestora, deoarece întreaga organizare internă, structurală şi funcţională, contribuie la menţinerea ordinii în condiţiile diferitelor tipuri de agresiune externă.

EX. - pot exista „structuri relicte” sau „nefuncţionale” - de tipul platforme industriale dezafectate, construcţii abandonate, spaţii verzi degradate, drumuri greu accesibile, pasaje neiluminate, parcuri neamenajate, străzi lipsite de canalizare - dar sistemul urban să funcţioneze. Unicitatea - particularităţile spaţio-temporale ale sistemului îl diferenţiază de alte sisteme situate în condiţii asemănătoare. Rezultă că pot exista sisteme regionale asemănătoare, dar nu identice;

EX. - entităţile teritoriale asociază componente eterogene atât din punct de vedere structural- funcţional cât şi dpdv al condiţiilor şi traiectoriilor dinamice în care are loc evoluţia spaţială; - sistemele rurale montane sunt diferite (spaţiul rural montan carpatic este diferit de cel caucazian, alpin sau balcanic).

- conservarea tradiţiilor locale dintr-un areal afectat de migrarea populaţiei în teritoriu.

c) Sistemele regionale prezintă o structură funcţională şi un comportament dinamic. Dinamica este întreţinută de manifestarea fluxurilor energo-materiale şi de informaţie, ceea

ce explică posibilităţile sale de autoorganizare şi evoluţie. Coexistenţa paralelă a subsistemelor naturale (omogene) şi a subsistemelor antropice (eterogene). Funcţionalitatea - existenţa unui sistem trebuie înţeleasă prin prisma interacţiunilor complexe dintre componente şi a atributelor acestora care asigură dinamica sistemelor la diferite niveluri scalare prin schimburi de procesare energo-materială.

EX. - procese de transfer energetic, fluxuri termice, procese hidrodinamice, antropice, etc. - extinderea spaţială a aşezărilor (rurale, urbane);

- dezvoltarea economică până la atingerea funcţiei de "poli" de agregare teritorială. d) Sistemele regionale reacţionează la orice schimbare provenind din mediu, printr-o serie de modificări, datorită eterogenităţii componenţiale şi extinderii spaţiale. Impactul acestora se atenuează, treptat, prin capacitatea de comunicare rapidă la nivel subsistemic.

EX. - absorbţia de noi domenii într-un sistem teritorial, prin difuzia de inovaţii tehnice, proces care schimbă treptat calitatea economică şi funcţională a teritoriului;

- difuzia modernismului (politic, economic, social) în ţările mai puţin dezvoltate; - poluarea într-un sens larg, inclusiv cea morală sau estetică (poluarea vestimentară).

e) Sistemele regionale sunt sisteme cu evoluţie progresivă spre stări de echilibru dinamic prin mecanisme de autoreglare. Nu există sisteme teritoriale care să nu posede mecanisme de corectare

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

15

a evoluţiei lor. Prin mecanismul feed-back-ului se asigură controlul şi se limitează şansele dezintegrării sistemului teritorial respectiv25.

EX. – feed-back-ul direct – atunci când lipsesc verigile intermediare (creşterea cantităţii de precipitaţii determină creşterea debitului unui râu);

– feed-back-ul indirect (înlănţuit) – când reglarea se produce prin intermediul mai multor verigi (extinderea unor activităţi industriale determină modificări în structura ocupaţională a populaţiei, antrenează noi fluxuri demografice şi afectează calitatea factorilor de mediu);

– feed-back-ul negativ – imprimă menţinerea configuraţiei şi dinamicii iniţiale a sistemului (sistemul fluvial încearcă să contracareze intensitatea eroziunii din amonte prin acumularea din aval, care determinând ridicarea nivelului de bază, impune moderarea eroziunii din amonte prin reducerea diferenţei de nivel).

3. LEGI CARE GUVERNEAZĂ DINAMICA SISTEMELOR TERITORIALE

Principalele legi care pun în evidenţă dinamica sistemelor teritoriale, cu aplicabilitate în

analiza sistemelor teritoriale sunt următoarele26: a. Legea zonalităţii şi azonalităţii - explică dinamica şi configuraţia naturală a sistemelor teritoriale. La baza acestei legi se află principiul distribuţiei inegale a radiaţiei solare pe suprafaţa terestră, generând o zonalitate climatică evidentă.

- zonalitate orizontală - determinată de variaţia latitudinală a cantităţii de energie solară; - zonalitate verticală - ca urmare a influenţei altitudinii asupra distribuţiei acesteia (variaţia gradienţilor termic (0,6oC/100 m) şi pluviometric mediu (30-32 mm/100m/an); - există o dispunere zonală a regimurilor hidrologice, a formaţiunilor vegetale şi a asociaţiilor de animale, a tipurilor de relief, a tipurilor de agricultură, etc. - legea zonalităţii poate fi aplicată şi în cazul unor landşafturi puternic umanizate ( ex.

organizarea peisajului în jurul unui mare oraş) - azonalitatea este determinată de factori perturbatori, precum altitudinea, excesul de umiditate, dispunerea reliefului, existenţa unor curenţi maritimi literali (calzi sau reci).

b. Legea ritmicităţii - are la bază variaţia temporală a fluxurilor energetice, fiind regăsită în toate sistemele teritoriale, dar cu precădere în cele naturale.

- în funcţie de durata de distribuţie şi intensitatea radiaţiei calorice şi luminoase se remarcă variaţii ritmice ale proceselor şi fenomenelor, inclusiv efectele lor care se derulează la nivel local, regional şi planetar.

- variaţii nictemerale (zilnice) - regăsite în lumea naturală, dar şi în societate, prin ciclurile zilnice ale activităţii economico-sociale;

- variaţii sezoniere - cu aceleaşi extinderi temporale şi spaţiale; - variaţii multianuale - reunind toate schimbările care se petrec la foarte mari intervale de

timp.

c. Legea auto-organizării - guvernează toate procesele care se desfăşoară de la nivel microscalar la nivel macroscalar.

- aceste procese se interferează, sunt convergente sau opuse, cele mai importante vizând conservarea, eliminarea, adaptarea şi crearea de noi structuri teritoriale;

- auto-dezvoltarea se află în spatele evoluţiei sistemului planetar care a trecut succesiv din faza abiotică, în cea biotică şi antropică;

- la baza acestei legi stau principiile de autoreglare şi autocontrol, cele de coerenţă şi sinergism;

d. Legea schimbului compensatoriu de masă, energie şi informaţii - are la bază principiul

25 Ianoş I., (2000), Sisteme teritoriale. O abordare geografică, Editura Tehnică, Bucureşti, p. 39-41 26 idem

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

16

cauzalităţii. - circuitele individualizate în atmosferă (între ecuator şi tropice, de exemplu), hidrosferă şi

litosferă; - procesele de creştere demografică şi de localizare a activităţilor economice creează

diferenţieri teritoriale care generează fluxuri compensatorii; - în realizarea acestor schimburi un rol important îl au elementele vehiculatorii de masă şi

energie (aer şi apă, dar şi prin reţelele şi mijloacele de transport).

e. Legea complexităţii progresive a geosferelor şi interacţiunii lor – definită de S. Mehedinţi - de la o geosferă la alta creşte gradul de complexitate, atingând paroxismul în antroposferă (tehnosferă). - astăzi, în această lege pot fi identificate principiile integralităţii sau al echilibrului dinamic şi permite explicarea la nivel macroscalar a stabilităţii şi instabilităţii, în condiţii de complexitate diferenţiată; - această lege este utilă în înţelegerea dezvoltării durabile, deoarece fundamentează raportul optim şi de durată dintre toate geosferele planetei.

f. Legea difuziei geografice

- se bazează pe principiile integrării schimbării, al cauzalităţii şi echilibrului dinamic. - procesul de difuzie a fost fundamentat de T. Hagerstrand, care 1-a descompus în: emiţător, receptor potenţial, punere în contact din întâmplare sau în mod conştient, elemente vehiculatorii, durată. - legea şi-a găsit nenumărate aplicaţii în: modul de distribuţie teritorială a inovaţiei, extinderea spaţiilor locuite şi a terenurilor agricole, difuzia de poluanţi (ploi acide) peste teritorii cu mediu nepoluat (poluare în sens fizic), etc.

În analizele asupra sistemelor teritoriale se întâlnesc şi alte legi generale care guvernează

procese complexe, cum sunt cele de interacţiune spaţială, de agregare şi segregare sau crearea de continuităţi - discontinuităţi.

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

17

Fig. 2. Ierarhizarea sistemelor teritoriale şi nivelele

regionale de integrare

III. ANALIZA SISTEMELOR REGIONALE

"Dezvoltă mintea la nivelul complexităţii naturii, nu simplifica natura la nivelul cunoştinţelor de azi" (Motto - Centrul pentru Studii Complexe, IGAR)

Sistemele teritoriale sunt concepute ca entităţi complexe, definite de cantităţi diferenţiate a interdependenţelor între componente naturale şi antropice din spaţiul proiectat.

Analog structurilor fizice, sistemele teritoriale ar putea fi individualizate la nivel spaţial: macroteritorial (sisteme globale, continentale, naţionale); mezoteritorial (sisteme regionale, intraregionale); microteritorial (sisteme locale şi infralocale).

Individualizarea spaţială a sistemelor teritoriale este o acţiune absolut necesară în procesul analizei şi organizării spaţiului pentru depistarea şi stabilirea unei metodologii concrete de acţiune27.

Pornind de la geosistemul planetar, se individualizează, după principiul factorului (setului de factori) determinant, sisteme teritoriale de diferite ranguri, în funcţie de unitatea majoră de raportare (macro-, mezo- şi microsisteme teritoriale) – fig. 2. Ceea ce la nivel naţional, ar părea de tip macro-, la nivel planetar se plasează pe nivelul microteritorial.

Distincţia în funcţie de scara spaţială este absolut necesară, iar nivelele respective au geometrii variabile în funcţie de mărimea unităţii maxime de analiză. Ceea ce poate fi "micro" pentru o unitate dintre acestea, poate fi "macro" pentru alta ş.a.m.d28. Din punct de vedere geografic cele trei nivele la care se pot întreprinde analizele se caracterizează prin

următoarele29: - nivelul macroscalar - constituie nivelul de referinţă maxim, iar sistemul teritorial identificat se

remarcă printr-un grad de eterogenitate mare, dominanţa relaţiilor de complementaritate şi a celor de echivalenţă între unităţile de nivel inferior. Analiza la macroscară nu înseamnă adoptarea în toate cazurile a limitelor unor sisteme teritoriale tipice. Aceasta poate implica şi utilizarea unor limite politice, administrative sau de altă natură, în acest caz sunt analizate elemente de similaritate, de complementaritate, dar şi cele care ţin de structuri incomplete sau de disfuncţionalităţi.

- nivelul mezoscalar - corespunde cu geosistemele propriu-zise. În amenajarea, dezvoltarea şi organizarea spaţiului, mezoscara caracterizează unităţi administrative de diferite ranguri.

EX. la nivelul ţării noastre mezoscara este reprezentată de judeţe/ regiuni sau structuri interne ale acestora de tipul vechilor plase, în acelaşi timp, pot fi folosite şi unităţi geografice naturale bine individualizate (sectoare montane, de podiş sau de dealuri şi de câmpie);

- nivelul microscalar - este nivelul de analiză cel mai detaliat, cu rezultate remarcabile în definirea proceselor care au loc în natură şi societate. Analiza se face în exclusivitate la nivelul unor sisteme teritoriale sau al unor unităţi taxonomice inferioare, într-un studiu global pe întreaga ţară acest nivel este reprezentat de un sat, un oraş sau părţi ale acestora (cartiere, întreprinderi industriale

etc.). MICROSCARA se caracterizează prin existenţa

unei componente sau a unui set dominant de componente şi prin relaţii "condensate" între elementele constitutive.

Raportul dintre aceste categorii spaţiale este de integrare succesivă, încât marile unităţi funcţionale ale unui teritoriu reflectă însuşiri noi, care nu se regăsesc la nivelele inferioare. Organizarea de ansamblu a unui teritoriu necesită analiza pe nivele ierarhice a realităţii, după care prin operaţiuni de agregare (dezagregare) funcţională pot rezulta unităţi viabile pentru o dezvoltare de perspectivă. Este important să se individualizeze o

structură teritorială indivizibilă, a cărei

27 Idem, p.37 28 Idem, p.37 29 Idem, p.37

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

18

organizare dinamică este esenţială pentru toate sistemele teritoriale amplasate la nivele superioare.

Astfel de structuri în funcţie de tipul de integrare funcţională - să răspundă la intervenţii antropice şi naturale, prin forme specifice care rezultă din procesele de adaptare, cu auto-organizare de mare capacitate.

Sintetic, am putea defini o astfel de ipoteză ca fiind în legătură cu structurile spaţiale similare celor existente în fizică, numite NANOSTRUCTURI SPAŢIALE (Ianoş, I., 2009).

O astfel de structură, ca dimensiune fizică în raport cu dimensiunea Pământului, ar putea fi un multiplu de 10-9.

să analizeze componentele teritoriale într-un mod integrat pentru a descoperi legile care reglementează interacţiunile, pentru a măsura dinamica diferenţiată a structuri teritoriale şi a concepe evoluţia acestora.

Toate structurile depind de scara de analiză: ceea ce este macro- la un anumit nivel devine micro- la altul şi nu există o constantă independentă de nivelul de analiză.

Orice divizare a spaţiului geografic este arbitrară, iar interpretarea informaţiilor spaţializate

depinde de decupajul reţinut. Spaţiul este divizat din raţiuni administrative (gestiunea teritoriului), politice, naturale, culturale, etc.

Orice analist teritorial trebuie să cunoască următoarele aspecte: 1. agregarea datelor şi legătura distribuţiilor spaţiale se schimbă odată cu modificarea

scării de studiu. Astfel, concluziile deduse la o anumită scară nu sunt obligatoriu validate şi la altă scară;

2. posibilitatea concentrării spaţiale a unui fenomen sporeşte odată cu mărirea scării de studiu, dar pot fi şi situaţii în care o distribuţie oarecare poate fi dispersă la o scară şi concentrată la alta;

3. rezultatele obţinute pot să se schimbe odată cu modificarea decupajului geografic efectuat.

Gradele de legătură a structurilor teritoriale depind de cooperarea între segmentele/nivelurile

de integrare sistemică şi redimensionarea fluxurilor prin integrarea unor aspecte noi (modificări de natură structurală sau funcţională). SISTEMELE REGIONALE prezintă o mare eterogenitate structural-funcţională, care poate fi

identificată numai prin investigaţii multiscalare cu spectru corelativ flexibil geospaţial efectuate la următoarele niveluri:

I. NIVELUL ELEMENTELOR COMPONENTE – calitatea şi cantitatea acestora condiţionează morfostructura şi funcţionalitatea sistemelor amenajate (extensiune, configuraţie, grad de echipare teritorială, nivel de integrare regională, etc.):

componente naturale: - identificate cu fondul litostructural, componentele hidroatmosferice şi învelişul biopedogeografic; - acestea se instituie ca bază de gravitaţie centripetă sau centrifugă a fluxurilor materiale, energetice şi informaţionale dintr-un teritoriu, areal sau regiune geografică; - definesc particularităţile primare de localizare şi amplasament al spaţiilor amenajate, având funcţie de atractor primordial; - condiţionează morfostructura sistemelor amenajate (extensiune, configuraţie, grad de echipare teritorială, nivel de integrare regională, etc.). componentele antropice: - se suprapun şi se interconectează în cadrul structurilor amenajate, cu cele naturale; - spaţiile amenajate asociază forme multiple de distribuţie a componentelor antropice în teritoriu, pe aceeaşi unitate spaţială reunindu-se mai multe tipologii, care compun complexe distributive structurate: distribuţie disipată – regăsită în spaţiile periferice ale exploataţiilor agricole, centrelor

habitaţionale sau industriale;

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

19

distribuţie extensivă – exprimată prin extinderea zonelor rezidenţiale, amplasarea unor unităţi industriale în spaţiile periurbane, reâncadrarea unor suprafeţe în circuitul economic productiv;

distribuţie regresivă – asociată cu spaţiile amenajate nefuncţionale (terenuri agricole abandonate, sate părăsite, situri miniere cu activităţi sistate);

distribuţie simetrică – un spaţiu construit sau o exploataţie agricolă dispusă simetric faţă de o axă hidrografică sau de transport (specifică regiunilor joase şi marilor bazine depresionare).

II. NIVELUL STRUCTURILOR DE CONLUCRARE - Structurile de conlucrare, dpdv. al amenajării

teritoriului, trebuie înţelese ca rezultante asociative a conexiunilor dintre componentele naturale şi antropice generatoare de raporturi de integrare distincte şi o funcţionalitate în parametri calitativ superiori (exprimată de o serie de proprietăţi: autoreglare, competiţie, cooperare, flexibilitate, etc.).

Delimitarea „nivelului structurilor de adâncime” – „nivelul structurilor de suprafaţă”. STRUCTURILE SPAŢIALE DE TIP EMERGENT = proprietatea sistemelor de a dobândi calităţi care nu se regăsesc în elementele şi subsistemele luate în parte („emergenţa sistemică”). Fenomenele emergente – rezultat al conlucrării, caracteristică ce nu poate fi găsită la nivelul

structurilor elementare (datorită „fluxurilor de procesare sistemică”). Teoria evoluţiei emergente = teorie cu privire la procesul dezvoltării potrivit căreia apariţia

noilor calităţi este absolut spontană, imprevizibilă. Ea urmează a demonstra legătura dintre legile matematice şi legile schimbărilor de fază care asigură dezvoltarea noilor structuri spaţiale.

Unii autori asociază apariţia structurilor cu proprietăţi noi de procesul de auto-organizare a sistemelor complexe.

Comportamentul emergent al sistemelor teritoriale este dificil de precizat, datorită interacţiunilor numeroase existente între componente.

Creşterea interacţiunilor faţă de numărul de componente este de tip combinatorial, permiţând astfel comportamente subtile la nivelul entităţilor teritoriale. Numai un număr mare de interacţiuni sunt suficiente pentru a asigura un comportament emergent.

Sistemele regionale emergente pot fi definite ca acele sisteme adaptive complexe care: a) produc noutate – începând cu un moment de timp iniţial, cel al emergenţei, noua structura formată din constituenţii unui sistem produce sau reprezintă ceva nou, care nu exista în forma respectivă înainte de emergenţă. b) sunt impredictibile – noile proprietăţi sau comportamente obţinute în urma emergenţei nu puteau fi prevăzute înainte ca emergenţa să aibă loc. c) asigură coerenţă şi integritate – obiectele şi componentele sunt ţinute împreună de interacţiuni cauzale ce asigură unitatea lor organică, ceea ce face ca noua formă teritorială apărută să acţioneze coerent şi să reziste la perturbaţii endo- şi exogene. d) determină auto-mentenanţa – noua formă este stabilă în raport cu variaţiile mediului înconjurător precum şi cu modificările ce au loc în propria structura internă. e) sunt asimetric cauzale – proprietăţile noi care generate prin emergenţă sunt determinate de fluxuri orientate “ascendent”, fără să se observe apariţia unor noi proprietăţi emergente în sens “descendent”.

Emergenţa poate fi cel mai bine înţeleasă ca un salt care apare pe un nivel ierarhic al structurii unui sistem, ce determină ca subsistemele, părţile şi componentele aflate pe acel nivel să devină coerent organizate şi să poată fi caracterizate ca fiind ceva nou, diferit de situaţia iniţială.

Studiul emergenţei presupune elucidarea cel puţin a următoarelor probleme (Jones, 2002): - cum se formează nivelele ierarhice noi într-un sistem pe baza unor componente aflate deja pe un anumit nivel ierarhic inferior?; - cum se pot stabili şi descrie limitele care separă diferitele nivele ale unui sistem?; - cum o mulţime de parţi componente poate să capete coerenţă pentru a forma un nou nivel ierarhic?. Un alt model folosit în analiza structurilor emergente este comunicarea în reţea. Fiecare

element component sau o nanostructură spaţială corespund unui nod de reţea. Fiecare nod poate apărea într-un număr finit sau predeterminat de stări. În cadrul reţelelor au loc atât procese internodale cât şi în funcţie de starea nodurilor vecine.

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

20

III. NIVELUL GEODINAMIC FUNCŢIONAL - analizele trebuie să vizeze în mod obligatoriu

identificarea pragurilor de tranzienţă, a bifurcaţiilor traiectoriilor evolutive şi a calităţii relaţiilor dintre agregatele structurale de ranguri holonice diferite. Posibilitatea apariţiei nucleelor de concentrare a forţelor dinamice care induc sistemelor amenajate stări generatoare de instabilitate funcţională. STAREA UNUI SISTEM este apreciată ca valoare a variabilelor de control la un moment dat

şi într-un anumit loc (Mac I., 2000). Valoarea variabilelor sistemului defineşte starea ca acea proprietate a sistemelor care ilustrează modul lor de manifestare, de existenţă şi direcţie de evoluţie; aceasta poate fi către o stare de stabilitate, instabilitate, echilibru, dezechilibru, către stări critice etc.

Funcţionarea sistemică şi tipurile de sisteme regionale, conduc prin tranzienţă la diferite „SITUAŢII DE STARE”:

1. Starea de stabilitate - întâlnită atunci când capacitatea sistemelor de a se regla şi ajusta, reuşeşte să anihileze influenţele anterioare; ea este de durată scurtă şi pe arie restrânsă, totuşi pentru sistemele mari ea poate să fie de durată, deoarece ele sunt sisteme conservative. 2. Starea de fragilitate - apare odată cu instalarea disfuncţionalităţilor între potenţialul sistemului şi exploatarea acestuia (Ex. raportul dintre resurse şi cerinţe, la nivelul diferitelor componente ale unui sistem urban). 3. Starea de regresivitate - caracterizează situaţii critice, când se instalează declinul, iar acesta se materializează când capacitatea este depăşită prin cerinţe. 4. Stări homeostatice - când parametrii de funcţionare a sistemului sunt reglaţi din interiorul acestuia şi se asigură o anumită constanţă dinamică30. 5. Stări homeoretice - în care parametri evoluează fie în sens pozitiv, fie negativ, iar sistemul nu suferă o degradare totală (Mac I., 2003). 6. Stări combinate - în care reglatorii admit mari amplitudini de fluctuaţie ale valorilor variabilelor de control, dar care pot fi amortizate în limite rezonabile de funcţionare a sistemului.

Stările regionale critice, apar şi se menţin fie legat de prezenţa unor fenomene critice, fie legat de intervenţia necorespunzătoare a componentei antropice, în vederea gestionării eficiente a spaţiului.

IV. NIVELUL INTEGRĂRII SPAŢIALE - Analiza integrată a spaţiilor amenajate, porneşte de la

ideea că acestea sunt entităţi holonice, dinamice, rezultate printr-o juxtapunere a elementelor naturale cu cele create de om, în virtutea unor necesităţi materiale, sociale, spirituale, etc La cel mai înalt nivel de generalizare, putem afirma că obiectele nu au valoare izolate,

ci numai dacă sunt integrate în structuri (sisteme). Funcţie/consecinţe funcţionale

- Un element din punct de vedere funcţional poate avea următoarele consecinţe: pozitive (eufuncţii) - dacă satisface cerinţele funcţionale ale sistemului; negative (disfuncţii) - dacă împiedică sau reduce potenţialul funcţional; neutre funcţional - nu afectează nici pozitiv, nici negativ respectiva cerinţă.

- Un element poate avea nu numai o singură consecinţă funcţională, ci mai multe - un fascicol de consecinţe funcţionale, asupra aceleiaşi cerinţe funcţionale sau asupra unui sistem sau ansambluri de sisteme.

- Analiza funcţională trebuie să evidenţieze consecinţele funcţionale ale structurilor teritoriale asupra stării de echilibru a sistemelor şi subsistemelor regionale.

Configuraţiile spaţiale ale entităţilor teritoriale asociază componente ale cadrului natural şi componente ale spaţiului construit sau adaptate funcţiilor rezultate din dinamica şi evoluţia societăţii (clădiri, instalaţii, căi de comunicaţie, etc.).

Acestea necesită abordări sistemice deoarece: sunt alcătuite dintr-un set de elemente eterogene (ecologice, demografice,

tehnologice, ale cadrului construit); întregul nu se poate reduce la analiza unui element privit singular (izolat);

30 I. Mac, (2003), op. cit.

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

21

se stabilesc strânse relaţii de conlucrare sistemică, explicitate de fluxurile în cadrul cărora se vehiculează materie, energie şi informaţie;

admit un mediu ambiant (vecinătate, frontieră, spaţiu-tampon); prezintă un comportament dinamic, o evoluţie spaţio-temporală, care condiţionează

schimbări şi reajustări continue între părţile aflate în interacţiune, succedate de modificări ale stării de echilibru.

Complexitatea angrenajului relaţional dintre componentele spaţiilor amenajate, necesită o abordare sistemică integrală, în acţiunea de proiectare şi modelare a teritoriului care presupune investigaţii asupra conexiunilor multiple rezultate din operaţionalizarea cu un vast câmp conceptual:

- conservarea mediului ambiant; - prezervarea unor stocuri ecologice (situri protejate); - diminuarea formelor de poluare; - mobilitatea forţei de muncă (migraţiile); - imperativele economiei de spaţiu; - valorificarea optimă a georesurselor (resursele epuizabile, resursele de apă); - potenţialul de susţinere al componentelor sistemelor teritoriale; - dinamica structurii socio-profesionale a populaţiei; - managementul „ariilor problemă” (zone critice, defavorizate, în declin, arii de

regresivitate, arii de repulsie) . SISTEMUL TERITORIAL INTEGRAL - N. Popa (1993) sublinia necesitatea raportării organizării spaţiului la realitatea regională

macroscalară. Aceasta presupune o corelare permanentă cu ceea ce se întâmplă la nivel regional şi chiar macrozonal.

Studiile de amenajare a spaţiului trebuie să vizeze unităţile operaţionale reprezentate de „sistemele teritoriale integrale”, constituite la diferite nivele spaţiale - local, regional, global - din subsistemele teritoriale particulare - geosisteme naturale, demografice, geoeconomice31.

Conform principiului ierarhizării toate aceste sisteme sunt de tip deschis, ceea ce necesită analize corelative la diferite nivele de integrare.

- Adaptarea sistemelor teritoriale la contextul dinamicii actuale - definită de accelerarea procesului de globalizare şi de necesitatea de a susţine procesele de dezvoltare a societăţii umane la nivel local şi regional.

- Sistemele regionale sunt entităţi complexe, definite de cantităţi diferenţiate a interdependenţelor între componente naturale/antropice şi spaţiul proiectat.

- Sistemele regionale fac parte din categoria sistemelor caracterizate de grade diferenţiate de antropizare (resurse diferenţiate local).

- Forţa creatoare a sistemelor regionale rezultă din mecanismele fine ale procesului de adaptare evolutivă şi auto-organizare dezvoltată la scări mici;

EX. Procesele de creştere demografică şi explozia informaţională au determinat o mare diversitate de nanostructuri în sistemele teritoriale.

În ce condiţii şi când, o de schimbare de fază poate să-şi lase amprenta asupra unui sistem teritorial, la o macroscară? Acest lucru ar trebui să fie analizat ţinându-se cont de faptul că modificările de fază sunt efecte colective care rezultă sub influenţa structurilor învecinate pe o structură microscalară în procesul de adaptare evolutivă.

Raporturile dintre aceste structuri, la un nivel inferior au rezultat în colectiv şi cumularea efectelor poate duce la o fază de tranziţie. Pentru faza de tranziţie, generată de fluctuaţii, acestea sunt vizibile la nivel micro, dar la nivel macro sunt invariabile.

Dinamica sistemelor teritoriale are două părţi componente: una dictată de raportul evolutiv stabilit între componentele naturale; alta definită de intervenţia antropică directă în structurarea naturală prin punerea în aplicare a

deciziilor (Ianoş, 2000). În cazul în care într-o dinamică naturală există o dominantă antropică, procesele de adaptare la mediul natural prezintă „limite de stabilitate forţate”.

31 I. Şandru, P. Deică, op. cit.

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

22

Fundamentarea dezvoltării durabile pe cunoaşterea structurii şi proceselor la nivel microscalar (Ex. inserţia individului în spaţiul real, se face prin adaptarea la procesele naturale, socio-economice şi mediul cultural). Renunţarea la analizele teritoriale clasice şi individualizarea rolului structurilor elementare în auto-organizare. Structurarea spaţiului geografic şi a teritoriului a fost o preocupare constantă.

Vintilă Mihăilescu se întreba dacă „poate geografia să-şi descompună obiectul (întregul teritorial) şi totuşi să îşi păstreze unitatea în timpul analizei? Răspunsul este da, cu condiţia însă ca fiecare element să fie cercetat în timpul analizei ca produs şi factor al întregului teritorial respectiv”.

Extinzând aceasta afirmaţie putem spune că ceea ce se întâmplă la nivel macroteritorial este expresia complexităţii microteritorialităţii. Asta înseamnă că de "aici trebuie căutate explicaţiile tuturor comportamentelor la nivel mezo- şi macroscalar".

G. Bertrand (1966) a subliniat existenţa celor mai mici structuri geografice, numite geotop (o dună, o dolină, o construcţie, etc.).

Prin definirea choremelor, aşa-numitele unităţi de organizare a spaţiului, R. Brunet (1980) a definit unul dintre cele mai rafinate modele de analiză teritorială. Cele 28 de choreme se constituie într-o matrice sistemic conturată, ce reflectă liniile de forţă, dispunerea şi orientarea vectorilor într-un spaţiu geografic.

I Mac (2006), foloseşte noţiunea de „unităţi toposecvenţiale microscalare”, arătând că toate fâşiile de versant şi morfosecvenţele din cadrul lor trebuie evaluate sub raportul stărilor sistemice (stabilitate, instabilitate, metastabilitate, fluctuaţie) şi a tendinţelor fundamentale (rezilienţă, durabilitate, regresivitate).

Entităţile morfosecvenţele constituie suporturi efective pentru cartografierea geomorfologică

aplicată, operaţie obligatorie în proiectarea şi acţiunea de amenajare a teritoriului. EX. Pe faţa unui versant fâşiile funcţionale se repetă, caz în care vom vorbi de o multiplicare

morfosecvenţială. Profilul versantului devine multispectral, ceea ce obligă practicienii să-şi adapteze intervenţiile la asemenea detalii sau să aplice lucrări unitare pentru întreaga faţă a versantului „sfârtecată” de procese extrem de difuze. Morfosecvenţele extrapolate la profilul (linia), respectiv faţa acestuia, vor compune suprafeţele funcţionale, fâşiile funcţionale, respectiv benzile spectrale pentru amenajare. O morfosecvenţă va conţine mai multe elemente32:

clinometrice (pe clase de geodeclivitate: valoarea 3-5o este limita inferioară a înclinării ce asigură un echilibru dinamic proceselor de modelare a versanţilor, iar în ierarhizarea morfosecvenţelor se pot delimita „unităţi” morfoscalare stabile (0-6o), substabile (6-9o), metastabile (9-22o) şi regresive (>31o);

de formă geometrică (concav, convex, drept, mixt); de constituţie geologică, formaţiuni de cuvertură (scoarţa de alterare, depozite remaniate); morfodinamice (obârşii de văi, talveguri, cornişe de desprindere, corpuri materiale în

deplasare etc.); morfogenetice – procese specifice lineare, areolare, complexe.

Wilson (2000) a considerat că nivelul micro- în sistemele spaţiale complexe ar putea fi reprezentat de gospodărie, fermă, întreprindere, locul de muncă, etc. împreună cu teritoriul adiacent. Aceste exemple au definit structurile indivizibile de organizare a spaţiului, care pot fi considerate ca nanostructuri spaţiale (I. Ianoş, 2009).

EX. GOSPODĂRIA reuneşte cele mai mici comunităţii şi este asociată unui anumit spaţiu cu funcţii diferenţiate. Dinamica unei astfel de nanostructuri se bazează pe capacităţile de imitaţie a organizării vecine în nanostructuri sau în cele care aparţin aceluiaşi subsistem teritorial, material de moştenire, inclus în „bune practici” venind din realitatea profundă.

32 I. Mac, (2006), Unităţi toposecvenţiale microscalare cu importanţă în proiectele de amenajare a teritoriului, Revista de Geomorfologie, vol. 8, p.5-10

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

23

IV. DEZVOLTAREA MICROREGIONALĂ - FACTOR DE ECHILIBRU TERITORIAL

În prezent, teritoriul poate fi divizat în diverse unităţi care se instituie pe o dezvoltare naturală,

obiectivă şi pe unităţi teritoriale proiectate în virtutea unui scop. Acestea devin unităţi teritoriale de proiectare –dezvoltare planificată sau unităţi teritoriale de planificare (UTP).

Scopul conturării unităţilor de planificare este cel de revigorare economică, teritorială, pentru a determina un nivel de dezvoltare superior.

Prin dezvoltarea unităţilor teritoriale de planificare se face corelarea între realitatea geografică existentă şi comanda socială sub raportul valorificării eficiente a unui teritoriu. .

Unitatea teritorială de planificare este o unitate referenţială, unde, pe baza situaţiei existente şi a noilor încercări de vitalizare, se schiţează o nouă dimensiune spaţial-funcţională.

MICROREGIUNI - DEFINIŢIE, TIPOLOGIE, OBIECTIVE

În literatura de specialitate, microregiunea este considerată „celula” fundamentală pentru planificarea teritorială, în care caracterul sistemic se manifestă cel mai evident:

zonă - polarizată de către un oraş (microregiuni nodale); cluster - pentru producţie; complexe geoteritoriale naturale (microregiuni omogene).

Politica regională a UE consideră microregiunile ca fiind „un spaţiu de dezvoltare/unităţi statistice definibile pe baza întregii reţele existente de legături funcţionale între localităţi - de transport rezidenţiale şi intermediare, la nivel de prestare a serviciilor”.

În cadrul sistemului de microregiuni, aşezările sunt grupate în jurul unui centru, prin urmare, subliniind caracterul funcţional al microregiunii.

Formarea microregiunii apare ca o necesitate pentru zonele rurale, ca un instrument util pentru dezvoltare.

O microregiune este considerată mai puternică, deoarece reprezintă asocierea mai multor sate şi astfel, dezvoltarea sa poate fi mai avansată decât cea a unei aşezări izolate.

E. Schmidt-Kallert, defineşte microregiunea ca fiind „o unitate teritorială distinctă, cu limitele marcate în mod clar mai jos de nivelul regional, dar peste nivelul satului”.

Microregiunile sunt considerate „ca entităţi teritoriale optime pentru susţinerea dezideratelor

descentralizării şi autonomiei locale”33. Ele sunt constituite dintr-o grupare strânsă de unităţi administrative în jurul unui centru

polarizator, unităţi care sunt interrelaţionate printr-o reţea diversificată de infrastructuri, interese şi deziderate comune.

Microregiunile sunt, de regulă, în contiguitate teritorială şi îşi edifică o pondere importantă a coeziunii interne pe seama raporturilor cu unităţile administrative învecinate.

Centrul polarizator este sinonim cu un oraş mic sau mijlociu (oraşele mari generează unităţi zonale şi regionale, mult mai complexe structural şi funcţional) dar atributele respective pot fi îndeplinite, în unele cazuri, şi de o localitate rurală cu potenţial de polarizare superior.

Microregiunile sunt entităţi geospaţiale mult mai flexibile decât UTP-urile (Unităţile Teritoriale de Planificare) care sunt concepute ca spaţii relativ extinse, incluzând un număr mai mare de comune, adesea fără interrelaţii reciproce, polarizate de centre urbane cu potenţial de atracţie confirmat.

EX. În jud. Cluj au fost delimitate 4 UTP-uri (Cluj-Napoca, Dej-Gherla, Turda-Câmpia Turzii şi Huedin) rezultând o medie de aproape 19 comune pentru o unitate de planificare.

- este vizibil faptul că între numeroase comune astfel grupate nu există relaţii de cooperare şi nici nu pot fi imaginate în perspectivă datorită distanţelor mari şi obstacolelor de diverse origini care le separă;

- poziţia lor dispersată în teritoriu nu face posibilă accesarea unor elemente de infrastructură. O microregiune tipică este cea constituită în jurul oraşului Tăşnad, din judeţul Satu Mare ce

grupează cinci comune (Săcăşeni, Pir, Săuca, Cehal şi Santău) asupra cărora centrul polarizator 33 Cocean P., Drăgan Daniela, (2007), Model de aplicare a bilanţului teritorial la studiul microregiunilor, Rev. Geographia Napocensis, I, 1-2, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, p.12-18.

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

24

îşi manifestă în manieră directă funcţia atractoare, ceea ce îi conferă un coeficient de interoperativitate superior ca agregat teritorial.

Planificarea microregională stă sub două coordonate majore stipulate de geografia

operaţional-aplicativă: 1. coordonata realităţii teritoriale - care indică un vector de mişcare, de modificare, dinspre

starea sistemului geografic la un moment dat, către momentele timpului următor (scurt, mediu, lung). (Istoria locurilor este de fapt, geografie în mişcare);

2. coordonata controlului uman (societăţii) asupra sistemelor teritoriale - politicile şi strategiile de dezvoltare îşi statuează ca deziderat instalarea unei ordini geospaţiale, încât zestrea geografică moştenită să fie perfectată continuu. Planificare microregională are ca obiectiv principal obţinerea de rezultate care urmează să

fie colective, şi nu individuale. Acesta este axată pe dezvoltarea infrastructurii, îmbunătăţirea condiţiilor sociale, culturale, viaţa economică, dezvoltarea sistemului de locuinţe, protejarea şi conservarea mediului.

Planificarea microregională trebuie să fie:

- de jos în sus; - participativă (actorii implicaţi trebuie să conştientizeze acest lucru); - orientată către acţiune, cursul acţiunilor trebuie să fie orientat pe axa planificare - aplicare

- dezvoltare; - specifică, algoritmii diferiţi de dezvoltare trebuie să fie puşi în aplicare pentru diferite

microregiuni chiar dacă obiectivul de dezvoltare este comun microregiunilor (reducerea şi eliminarea disparităţilor);

- parte a unui program de dezvoltare care este recunoscut, promovat şi pus în aplicare la nivel naţional;

- orientată spre o dezvoltare durabilă; - axată pe potenţialul local (endogen), care trebuie valorificat eficient; - corelată cu gestionarea şi punerea în aplicare a tuturor planurilor de dezvoltare în cadrul

microregiunii.

- În practica de dezvoltare din multe state europene, microregiunile sunt considerate unităţi fundamentale ale dezvoltării teritoriale.

- În România microregiunile nu sunt integrate în structurile de planificare teritorială. o Rezultatul este un haos relativ şi un dezacord între diferite iniţiative care provin de

la nivel local - de la asociaţii microregionale şi anumite determinisme în cazul în care iniţiativele provin de la centru.

- Elaborarea planurilor teritoriale zonale (PATZ) prezintă anumite deficienţe de conţinut, deoarece:

o includ diferite niveluri de abordare a planificării teritoriale; o nu există o metodologie riguroasă de delimitare a domeniilor de rang inferior în

judeţ, din punct de vedere teritorial; - Toate acestea au generat o exacerbare a disparităţilor teritoriale, şi nu eliminarea acestora. - O altă problemă este reprezentată de faptul că multitudinea de domenii care au acute

probleme economice, sociale, ecologice, precum şi demografice încă nu fac parte din nici un fel de asociaţii microregionale care au ca scop de a promova o dezvoltare durabilă.

În ultimul timp, autorităţile române au început să fie interesate de „asociaţiile intercomunitare”.

- Nu există o dispoziţie clară care să permită instituţionalizarea unui program complex pentru planificarea microregională, doar o aprobare a asociaţiei de unităţi administrative, care vor fi

Legea 286/2006 - reglementează regimul general al autonomiei locale, precum şi organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale; „Art. 11. – (1) Două sau mai multe unităţi administrativ-teritoriale au dreptul ca, în limitele competenţelor autorităţilor lor deliberative şi executive, să coopereze şi să se asocieze, în condiţiile legii, formând asociaţii de dezvoltare intercomunitară, cu personalitate juridică, de drept privat şi de utilitate publică).

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

25

în măsură să acceseze fonduri şi pot avea un statut juridic. - Planurile de dezvoltare naţionale şi regionale includ numai proiecte pentru o dezvoltare

generală, şi nu pentru cazuri izolate/areale – cu specific de dezvoltare microregională. - Programele cu scopul de a încuraja dezvoltarea microregională consolidează planurile

naţionale şi regionale de dezvoltare. Rezultatele pot fi reflectate la nivel regional şi chiar la nivel naţional.

- Chiar dacă asociaţiile microregionale nu reprezintă o autoritate care decurge din iniţiative locale, acestea trebuie să fie încurajate şi sprijinite.

Rezultatele asociaţiilor microregionale din România sunt modeste, deşi, unele efecte pozitive locale pot fi remarcate:

centre pentru informare şi promovare turistică; amplasarea unor coşuri de depozitare a gunoiului; realizarea de panouri pentru informaţii turistice; comunicarea şi cooperarea între societatea civilă şi autorităţile locale conştientizarea acţiunilor comune de dezvoltare locală.

O microregiune este o structură complexă şi completă şi se confruntă cu diverse probleme, prin urmare, în planificarea axată pe dezvoltarea durabilă, o abordare holistică trebuie să fie alegerea.

Acesta este obiectivul major al asociaţiilor intercomunale care are ca scop dezvoltarea socio-economică, de tip complex.

În cazul României microregiunile se formează ca asociaţii voluntare de aşezări (în general cele

rurale, uneori, grupate în jurul unui oraş), care au drept obiectiv promovarea politicii de dezvoltare durabilă şi de a rezolva problemele locale. Populaţia rurală se confruntă cu o multitudine de disfuncţii, iar decupajele microteritoriale nu

oferă soluţii radicale, în sensul unei dezvoltări complexe şi complete. Direcţiile de abordare percep populaţia rurală doar dintr-un singur unghi şi nu într-un mod

holistic a activităţilor turistice, protecţiei mediului, promovării culturale, etc. Acesta este motivul pentru încurajarea abordărilor multidirecţionale, sectoriale, complexe şi

integrate a spaţiilor rurale. Este necesar ca aşezările rurale să se integreze în cadrul unor structuri asociative de tipul de

microregiunilor. Analizând numeroase exemple de asociaţii microregionale din România, putem grupa microregiunile în două categorii majore: microregiuni complexe de dezvoltare şi microregiuni specifice de dezvoltare34. 1. MICROREGIUNI COMPLEXE DE DEZVOLTARE au ca obiectiv asigurarea la nivel local a dezvoltării socio-economice prin accesarea de

fonduri. "microregiuni SAPARD" - formate prin atragerea fondurilor din Programul SAPARD; au apărut asociaţii de voluntariat în comunele care au avut drept obiectiv realizarea unei

dezvoltări locale (dezvoltare socio-economică şi infrastructură teritorială); EX. asociaţiile microregionale din jud. Harghita, Covasna şi Mureş.

aceste microregiuni doresc să asigure o dezvoltare durabilă complexă şi integrată, prin care disparităţile regionale şi cele microregionale să fie eliminate sau reduse.

EX. microregiuni: Banat Ripensis, Timişu de Sus, Salonta, Mureş-Călimani, Harghita de Nord-Est, Cristur, Homorodul Mare, Criş, Valea Ierii, Frata-Ceanu Mare-Triteni, ş.a.

există probleme induse de suprapunerea teritorială parţială a unor microregiuni (ex. microregiunea Odorheiului se suprapune total sau parţial cu alte microregiuni (unele aşezări fac parte din cel puţin două microregiuni: Felső-Homorodmente, Hegylja, Sóvidék, Homorodul Mare şi Regiovest-Szent Laszlo);

34 Puiu V, Cristina Monica Mitran, (2008), Microregions and the elimination of the Regional Disparities, Romanian review of Regional Studies, vol.IV, no 1.

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

26

„efectul de suprapunere” – riscul generării unor tipuri de forţe centrifuge sau de apariţie a conflictelor de interese.

În modelul francez de planificare a teritoriului – grupările microregionale acoperă întreg spaţiul naţional.

un caz special de asociere microregională îl constituie zonele metropolitane. o Legea 351/2001 defineşte zona metropolitană ca un spaţiu format prin asociere, pe

baza unui parteneriat voluntar, în scopul de a asigura o dezvoltare echilibrată a teritoriului, între marile centre urbane (capitală şi municipiile de rangul I) şi aşezările urbane şi rurale aflate în zona imediată la distanţe de până la 30 de km, între care s-au dezvoltat relaţii de cooperare pe multiple planuri;

o Zonele metropolitane funcţionează ca entităţi teritoriale independente, fără statut juridic. Legea 286/2006, susţine definiţiile anterioare şi conferă zonei metropolitane un statut juridic, o parte a dreptului privat, şi consideră că este o utilitate publică.

o METREX (Reţeaua Europeană a Regiunilor şi Zonelor Metropolitane) defineşte zona metropolitană ca o zonă urbanizată care are peste 500.000 de locuitori.

o Radu Săgeată (2006), enumeră următoarele zone metropolitane din România: Oradea, Iaşi, Galaţi-Brăila, Constanţa, Bucureşti.

o IanoşI., (1999), indică existenţa zonei metropolitană Bucureşti pe direcţia Olteniţa, în timp ce Săgeată R., consideră că zona de polarizare este orientată spre Giurgiu.

o În realitate, asocierea voluntară de aşezări din zona metropolitană din Bucureşti este pusă în aplicare doar în zona Bucureşti-Ilfov.

o Alte zone metropolitane funcţionează în prezent în: Oradea şi Iaşi. o Zona Timişoara - Arad a fost stabilită ca zonă metropolitană în 2006, iar zonele

Cluj, Bacău şi Braşov sunt funcţionale în prezent. o Există propuneri de a se concentra noi zone metropolitane în jurul oraşelor de

rangul II, (ex: Târgu Mureş, Sibiu, Baia Mare, Târgu Jiu, ş.a). În scopul de a forma STRUCTURI TERITORIALE FUNCŢIONALE, microregiunile socio-

economice se pot asocia prin „planuri microregionale” care integrează entităţile teritoriale axate pe dezvoltarea şi extinderea comună, la nivel microregional, a unui anumit tip de infrastructură (sistem de canalizare, sisteme de apă potabilă, sistem de irigaţii).

EX. - în jud. Bihor - microregiuni care acoperă tot judeţul au fost create la iniţiativa Băncii Mondiale, facilitând astfel, prin această asociaţie obţinerea unor fonduri pentru dezvoltarea sistemelor de canalizare şi a sistemelor de apă potabilă; - în jud. Bistriţa - există microregiuni care acoperă tot judeţul, organizate la iniţiativa Prefecturii pentru a facilita procesul de accesare a fondurilor, care contribuie la dezvoltarea infrastructurii teritoriale (alimentare cu gaz şi apă potabilă).

2. MICROREGIUNI SPECFICE DE DEZVOLTARE Acestea pot fi subdivizate în mai multe categorii35: a) Microregiuni concentrate pe promovarea activităţilor turistice Pentru a atinge acest obiectiv asociaţia microregională are ca scop rezolvarea unor probleme

legate de disfuncţii de infrastructură, care face mai dificilă derularea activităţilor turistice. EX.: microregiuni turistice: Munţii Gutâiului, Valea superioară a Prahovei, Asociaţia

microregională Râmeţ-Ponor-Întregalde. b) Microregiuni ecologice de protejare şi conservare a mediului Sunt printre primele asociaţii microregionale pe teritoriul românesc, de obicei, fiind iniţiate

de ONG-uri ecologiste. Chiar dacă acestea nu au avut rezultate importante, prezenţa lor este pozitivă: au reuşit

înregistrarea unor progrese în sensibilizarea publicului cu privire la necesitatea de conservare a mediului.

Aceste microregiuni pot fi considerate iniţiatorii asociaţiilor comunale cu un anumit scop, prin reuşita promovării unor noi concepte: "dezvoltare durabilă", "conservarea mediului", "inter-asociaţie comunală", "cooperare public-privat", "fonduri de accesare", etc.

35 idem

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

27

c) Microregiuni axate pe protejarea patrimoniului natural Din toate tipurile de arii protejate, parcurile naturale se disting prin faptul că includ aşezări

în domeniile lor şi permit astfel desfăşurarea unor activităţi economice. Asocierea comunelor pentru a facilita o mai bună conservare a zonelor naturale, dar şi o

valorificare mai eficientă prin intermediul unui turism ecologic, promovarea obiceiurilor tradiţionale şi produselor alimentare care pot fi transformate în „branduri locale”.

EX. - Asociaţia Microregională Munţii Maramureşului, care se suprapune Parcului Natural Munţii Maramureşului;

- Asociaţia Microregională EcoNaTur, care se suprapune Parcul Natural Lunca Turului.

d) Microregiuni de conservare şi promovare a patrimoniului cultural "Ţările" reprezintă foarte bine definite zonele regionale pe teritoriul României,

funcţionalitatea lor s-a dovedit a fi în timp. Acestea constituie cele mai caracteristice structuri teritoriale funcţionale. „Ţările” se referă la locuitorii lor, etnografie, „spaţii mentale”, precum şi spaţiile de locuit,

care sunt extinse la o dimensiune intermediară, tocmai pentru că la acest nivel se poate realiza o conlucrare teritorială eficientă.

EX. microregiunile care se suprapun „ţărilor”: Oaşului, Maramureşului, Chioarului, Moţilor, Lăpuşului, Vrancei, Bârsei, Năsăudului, Dornei, Silvaniei, Beiuşului, Zarandului, Haţegului, Amnaşului, Făgăraşului, Loviştei, Almăjului, Severinului. e) Microregiuni transfrontaliere Acest tip de asociere teritorială cu alt spaţiu situat peste frontieră urmăreşte scopul de a

atinge o cooperare care să asigure o dezvoltare complexă. Poate urma doar o singură direcţie de dezvoltare: organizarea de evenimente culturale,

etnice rezolvarea unor probleme, accesarea de fonduri în scopul de a dezvolta unele porţiuni din infrastructura comună etc.

EX. microregiunile: Giurgiu-Ruse, Dunăre-Nera, Zakarpatica, microregiunea Bihor - Hajdu - Bihar.

Cele două tipuri dominante de asociere inter-comunală în România, prezentate mai sus, pot fi

clasificate în funcţie de iniţiatorii de instituire a microregiunii, astfel36: 1. Microregiuni iniţiate de ONG-uri (ex. ONG-uri ecologiste au iniţiat crearea microregiunii

Huedin, microregiunii Nirajului, microregiunii Csomad-Balvanyos); 2. Microregiuni care au fost stabilite la iniţiativa oamenilor de afaceri (ex. managerii în

domeniul turismului au iniţiat crearea microregiunii Munţii Gutâi); 3. Microregiuni create la iniţiativa autorităţilor locale (ex. microregiunile: Timişu de Sud,

Harghita Nord-Est, Ciucul de Jos); 4. Microregiuni create la iniţiativa autorităţilor locale, dar beneficiind de sprijinul structurilor

administrative superioare (ex. microregiunea transfrontalieră: Dunare-Nera); 5. Microregiuni care au fost propuse de către structurile internaţionale (ex. microregiuni

sectoriale din jud. Bihor stabilite la iniţiativa Băncii Mondiale).

Extinderea teritorială este un alt criteriu care diferenţiază entităţile microregionale37: 1. Microregiuni rurale care nu sunt învecinate, formate din două unităţi administrative

(microregiunea Finiş - Remetea); 2. Microregiuni rurale contigui formate din segmente ale unor unităţi administrative

(microregiunea Depresiunea Trascăului, formată din comuna Remetea şi două satele care fac parte din comuna - Livezile);

3. Microregiuni formate dintr-o continuitate de unităţi administrative din acelaşi judeţ (Timişul de Sud, Harghita de Nord-Est, Cheile Munţilor, etc);

4. Microregiuni formate dintr-o continuitate de unităţi administrative din diferite judeţe (Csomad-Balvanyos);

36 idem 37 idem

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

28

5. Microregiuni transfrontaliere contigui (Dunăre-Nera, Giurgiu-Ruse, Zakarpatica). După nivelul de dezvoltare, putem distinge mai multe tipuri de microregiuni38:

1. microregiuni dinamice - caracterizate printr-o dezvoltare dinamică (zonele metropolitane: Oradea, Bucureşti, Braşov, Galaţi-Brăila, Timişoara etc);

2. microregiuni dezvoltate - zonele din jurul oraşelor care induc o dezvoltare regională: Târgu Mureş, Bistriţa, Sibiu, Baia Mare;

3. microregiuni în curs de dezvoltare - microregiuni rurale: Harghita de Nord-Est, Sóvidék, Ţara Maramureşului;

4. microregiuni în „stand-by” - de exemplu: microregiunile Huedin, Salonta, Valea Jiului. Concluzii: - Extinderea teritorială a microregiunilor favorizează dezvoltarea rurală durabilă şi permite

armonizarea spaţial-funcţională cu zone metropolitane. - Cu toate acestea, dezvoltarea teritorială şi planificarea teritorială trebuie să fie mai întâi susţinute

de clarificarea conceptelor şi a praxis-ului microregional, alături de existenţa un cadru juridic adecvat.

38 idem

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

29

V. DIRECŢII DE DEZVOLTARE STRATEGICĂ ŞI ACŢIUNI DE RECONVERSIE TERITORIALĂ

„Nu putem rezolva problemele folosind acelaşi tip de gândire

pe care l-am folosit atunci când le-am creat.” (Albert Einstein) Dezvoltarea, ca proces regional, presupune parcurgerea unor faze de reglare funcţională la nivele

din ce în ce mai complexe şi mai evoluate39. Majoritatea planurilor de dezvoltare şi obiectivele actuale de dezvoltare nu corespund unei

evoluţii reale, deoarece în urma acesteia s-a produs dereglarea raporturilor societăţii cu sistemele naturale.

În mod obişnuit pentru dezvoltare se disting trei etape: dezvoltarea pe termen scurt, pe termen mediu şi pe termen lung. Rareori se poate distinge şi o a patra categorie, dezvoltarea pe termen ultra-lung40.

Fiecare acţiune care priveşte redistribuirea masei şi energiei în interiorul unui geosistem are permanent în atenţie efectele pe termen lung.

Dezvoltarea pe termen scurt (l - 5 ani) Obiectivele esenţiale aparţin la două categorii:

1. atenuarea sau eliminarea unor dezechilibre apărute în evoluţia societăţii; 2. stimularea componentelor care ar putea declanşa în lanţ fenomene sau noi structuri utile în

dezvoltarea viitoare. Dezvoltarea pe termen scurt prezintă importanţă la nivel de microscară (permite intervenţia

rapidă asupra traiectoriei de evoluţie a geosistemelor). Unităţile de nivel microsistemic au o rezistenţă foarte redusă la schimbare şi se caracterizează

printr-un grad mare de instabilitate. EX.: riscul declanşării proceselor denudaţionale pe versanţii remodelaţi antropic, dezechilibrul

ecologic indus prin poluare locală, efectul exodului rural asupra dezvoltării locale, dinamica spaţiilor periurbane ş.a.

Dezvoltarea pe termen mediu (6 - 10 ani) Toate măsurile şi tipurile de intervenţie au în vedere prelungirea efectelor din primul interval,

pentru atingerea unor obiective intermediare în raport cu obiectivele finale majore. Pe fundamentul structurilor regionale realizate prin dezvoltarea pe termen scurt, se realizează

altele mult mai stabile, cu rol determinant pentru evoluţia viitoare. Dezvoltarea pe termen lung (11-20 de ani) Asigură bazele unei dezvoltări durabile, dacă este realistă şi complexă. Are în atenţie ameliorarea calităţii vieţii, prin accesul nediscriminatoriu la resurse, dar şi prin

exploatarea acestora între anumite limite, încât cele de bază să fie conservate, iar cele regenerabile să aibă suficient timp pentru autorefacere.

În dezvoltarea pe termen lung trei elemente ar părea esenţiale: 1. conservarea sistemului de valori - adică durabilitatea unei societăţi; 2. comutabilitatea relaţiilor om – mediu - tendinţa societăţii de a creşte entropia

mediului natural şi de a-i îmbunătăţi calitatea; 3. conceptul de utilitate - adică avantajul plasării deasupra altor concepte ale integrării

elementelor ecologice şi economice în sistemele om - mediu. Cele mai mari efecte ale dezvoltării pe termen mediu şi lung se constată la nivel de mezo- şi

macroscară (aici scade importanţa raporturilor dintre componentele iniţiale ale macrosistemelor).

Direcţiile de dezvoltare strategică au în vedere abordarea intersectorială integrată a problemelor teritoriale în dimensiunea lor regională. Acest lucru asigură cadrul transparent şi comprehensiv de planificare a măsurilor şi monitorizare a implementării acestora la nivel macro-, mezo- şi micro-sistemic.

Identificarea obiectivelor majore care vizează reconversia teritorială trebuie să ţină cont de următoarele elemente prioritare:

39 Ianoş I., (2000), Sisteme teritoriale. O abordare geografică, Editura Tehnică, Bucureşti, p. 91 40 Idem, p. 92

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

30

a) limitarea utilizării abuzive a resurselor - prin eliminarea intervenţiilor ineficiente sau care contravin principiilor dezvoltării spaţiale durabile;

b) eficientizarea reconstrucţiei fondului natural - prin reabilitarea spaţiilor aflate în dezechilibru environmental;

c) identificarea oportunităţilor locale de valorificare a resurselor alternative; d) implementarea diferenţiată a modelelor de dezvoltare endogenă; e) valorificarea integrată a structurilor teritoriale funcţionale - în contextul reducerii

disparităţilor regionale şi creşterii coeziunii spaţiale.

RECONVERSIA TERITORIALĂ presupune valorificarea integrală a noilor oportunităţi de dezvoltare socio-economică în contextul conservării activităţilor viabile şi a reabilitării spaţiilor şi relaţiilor aflate în dezechilibru.

Reconversia teritoriului implică recunoaşterea principalelor contradicţii şi disfuncţii care operează în teritoriu şi adoptarea unor modele de integrare a variabilelor de ordin strategic şi practic:

disfuncţiile structurale şi funcţionale; oportunităţi de resurse; alternative socio-econmice de dezvoltare; necesităţi organizatorice de intervenţie în teritoriu; căile de reconstrucţie geocomponentală şi integrată.

FORMULAREA STRATEGIILOR REGIONALE „Strategia” reprezintă o noţiune frecvent utilizată în toate domeniile de activitate, în

nenumărate variante, sub formă simplă sau complexă, abordată corespunzător sau necorespunzător, se impun o serie de precizări cu privire la esenţa acesteia.

Ion Verboncu, (1999), definea strategia astfel: "Strategia cuprinde obiective, modalităţi de realizare, resurse şi termene, ce permit realizarea misiunii organizaţiei în condiţii de avantaj concurenţial, competitiv" . Cu două milenii şi jumătate înainte (anul 500 îHr.), marele general chinez Sun Tzu spunea:

"Strategia este arta de a câştiga războiul", evidenţiind foarte clar importanţa abordării războiului prin prisma strategiei, în zilele noastre, în contextul economiei de piaţă şi a globalizării, ideilor enunţate de Sun Tzu în ,”Arta războiului" au fost adaptate problematicii actuale.

Cuvântul strategie provine din lb. greacă, unde „stratos” = armată, iar „egos” = a conduce, a ghida. (Denumirea de “strategos” era atribuită unuia din cei zece magistraţi supremi aleşi pentru un an în Atena antică.)

Opiniile din ultimii ani converg spre ideea că reuşita într-un domeniu de activitate depinde în bună măsură de o combinaţie corectă între ştiinţă şi artă, foarte rar pe baza uneia singure. Strategia nu este consecinţa planificării, ci dimpotrivă: este punctul ei de pornire. Strategia este mijlocul prin care obiectivele urmărite sunt atinse în timp. Strategia este ştiinţa şi arta de-a atinge un scop, în condiţii de avantaj concurenţial,

competitiv. Strategia reprezintă acea abordare a activităţilor care permit atingerea performanţei. Strategia de dezvoltare a unei regiuni se construieşte pe baza strategiilor de dezvoltare locale,

strategii care identifică problemele existente pe plan local şi soluţiile pentru rezolvarea acestor probleme. Astfel că problemele locale şi soluţiile pentru rezolvarea lor se regăsesc în strategia regională.

Ce conţine o strategie? Esenţa strategiei este stabilirea exactă a liniilor de dezvoltare, a obiectivelor şi căilor de atingere ale acestora. Strategia elaborată trebuie să ofere răspunsuri la următoarele întrebări:

Cum reacţionăm la condiţiile schimbătoare: ce să facem cu tendinţele sectorului industrial, cu schimbările economice, sociale şi ale mediului, ce noi posibilităţi să exploatăm sau cum să dezvoltăm diferitele activităţi ale unei regiuni?

Cum distribuim resursele disponibile între diferitele subunităţi regionale sau, de exemplu, între diferitele activităţi ale unor microregiuni, astfel încât redistribuirea acestora să permită realizarea obiectivelor în modul cel mai eficient?

Cum putem să obţinem un avantaj concurenţial durabil bazat pe soluţionarea problemelor

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

31

specifice şi evidenţierea structurilor polifuncţionale de dezvoltare regională? Ce acţiuni şi abordări utilizăm la diferite niveluri structurale şi funcţionale pentru a obţine

eforturi strategice omogene, coeziune teritorială şi convergenţa macroregională a axelor de dezvoltare.

Diferenţele dintre strategia locală şi cea regională: strategia regională - tratează problemele comune ale comunităţilor în ansamblu; strategia locală - răspunde problemelor punctuale identificate la nivel de comunitate, în

funcţie de particularităţile fiecărei comunităţi. Etapele elaborării strategiei regionale:

1. analiza-diagnostic a situaţiei dezvoltării regionale în perioada de referinţă, ca punct de plecare în schiţarea variantelor strategice de acţiune;

2. fixarea obiectivelor strategice de dezvoltare; 3. elaborarea diferitelor variante pentru atingerea obiectivelor strategice propuse; 4. selectarea unei variante, pe baza comparării performanţelor şi avantajelor pe care le

prezintă. Planificarea strategică este definită ca un proces care urmăreşte dezvoltarea unui teritoriu

în corelaţie cu obiectivele, resursele şi oportunităţile sistemului regional. Principiile generale ale planificării strategice : Planificarea strategică are un caracter integrator, dar şi de specificitate/de unicat (procesul

fiind valabil pentru o anumită structură, într-o anumită conjunctură şi pe o anumită perioadă de timp).

Planificarea strategică stabileşte obiective fundamentale şi direcţiile de acţiune care vor ghida comunitatea în activitatea sa.

Planificarea strategică este un proces prin care se reevaluează şi reorganizează resursele necesare dezvoltării în vederea împlinirii misiunii şi obiectivelor asumate.

Planificarea strategică orientează şi susţine dezvoltarea/schimbarea, ca răspuns la nevoile mediului intern şi la cerinţele mediului extern.

Planificarea strategică are drept scop pregătirea unui cadru strategic, identificarea modelelor regionale de creştere pe baza evaluării tendinţelor pe termen lung ale dezvoltării sociale, economice şi spaţiale.

Obiectivul planificării la nivel microregional constă în elaborarea directivelor strategice şi a sistemului de obiective necesare dezvoltării microregiunii pe termen lung. Rezultatul procesului de planificare va fi un document strategic (sau mai multe documente), care, în fiecare caz, bazându-se pe concluziile analizei situaţiei, precum şi pe exigenţele locale apărute în procesul de elaborare, şi totodată ţinând cont de sursele de finanţare disponibile determină directivele de dezvoltare (priorităţile) pentru microregiunea în cauză. Strategiile de dezvoltare elaborate în ţările vest-europene pun accentul pe tendinţe şi fixează obiective care trebuie atinse prin diverse programe, dintre care se evidenţiază programele de ocupare a terenurilor, de amenajare, cele de achiziţii publice, de construcţii publice sau programele de echipare edilitară majoră. Identificarea problemelor pe baza analizei situaţiei existente analiza contextului teritorial şi analiza de mediu (condiţiile fizico-geografice, elementele

socio-economice, elementele de infrastructură etc); analiza cadrului strategic la nivel naţional, regional şi local.

Elaborarea unei strategii demarează cu o analiză detaliată a situaţiei. Aceasta include atât analiza factorilor interni, cât şi a celor externi. Identificarea tendinţelor aparţine acestui pas, şi este strâns legată de analiza situaţiei. Elaborarea strategiei este o activitate orientată spre viitor, elementul central fiind atingerea viziunii definite de situaţia dorită. Astfel, cu toate că evaluarea situaţiei statice identificate în procesul de analiză a situaţiei este indispensabilă, aceasta reprezentând punctul de pornire al strategiei, condiţiile mediului extern trebuie analizate şi în sens dinamic pentru ca strategia să poată răspunde şi modificărilor survenite în aceste condiţii.

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

32

Concluziile analizelor determină cadrul, acel spaţiu de mişcare în care poate să se integreze strategia. După tragerea concluziilor urmează elaborarea alternativelor strategice, precedată de analiza şi evaluarea lor, iar în final, pe baza rezultatelor evaluării, alegerea variantei optime.

ANALIZA SISTEMULUI ENVIRONMENTAL AL MICROREGIUNII TĂŞNAD

(Studiu de caz) Spaţiul investigat este localizat în partea de nord - vest a ţării, în compartimentul sud - vestic al

judeţului Satu Mare, fiind limitat spre V şi NV de graniţa de stat cu Ungaria. Distanţele dintre centrul polarizator al microregiunii – oraşul Tăşnad şi principalele arii urbane

de rang superior, cu influenţă locală şi regională, sunt: 60 km – până la reşedinţa de judeţ, municipiul Satu Mare; 25 km – până la Carei; 60 km – până la Zalău; 75 km – până la Oradea; 140 km – până la Cluj – Napoca.

Sistemul regional circumscris localităţilor cu rang de comună Căuaş, Santău, Cehal, Săuca, Tiream, Andrid, Pir, Cehal, Petreşti, Pişcolţ, Sanislău, Ciumeşti, Foieni, Urziceni, Berveni, Cămin, Căpleni şi oraşul Tăşnad, se suprapune (parţial) peste treptele morfogenetice integrate Câmpiei de Vest (Câmpia Someşului, Câmpia Crişurilor) şi Dealurilor de Vest (Dealurile Silvano-Someşene) – fig. 3.

Zonificarea teritoriului în funcţie de vulnerabilitatea mediului

Prin multitudinea de procese şi fenomene naturale posibile a se desfăşura, teritoriul studiat este expus producerii a numeroase pagube materiale şi chiar omeneşti. Dintre fenomenele şi procesele naturale de risc mai frecvente sunt cele geomorfice (alunecări, tasări, ravenări), hidrice (inundaţii, exces de umiditate), climatice (secete, ploi torenţiale, furtuni, îngheţuri timpurii etc.) şi edafice (sărăturarea solurilor).

Analiza gradului de intervenţie antropică asupra componentei naturale a sistemului environmental, pune în evidenţă existenţa unor stări de dezechilibru pe termen lung, induse prin:

restrângerea fondului forestier al regiunii;

introducerea în circuitul agricol a noi suprafeţe de

teren prin efectuarea lucrărilor hidroameliorative; modificarea traseului unor cursuri de apă (ex. râurile Ier, Crasna etc.); apariţia unor forme de relief negative (canale de desecare, balastiere, gropi de împrumut) şi

pozitive (diguri, ramblee şi deponii); mutaţii în floră şi faună, care sunt caracterizate prin apariţia unor noi habitate (ruderale) şi

odată cu acestea a unei faune specifice fiecărui tip de habitat; utilizarea în cantităţi mari a îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor din grupa I şi II-a de

toxicitate, pentru fertilizare, respectiv combaterea bolilor şi a dăunătorilor.

Fig. 3. Microregiunea Tăşnad. Unităţile de relief şi treptele morfogenetice

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

33

Tabel nr. 1. Susceptibilitatea teritoriului la procesele geomorfice de risc

EVALUAREA VULNERABILITĂŢII TERITORIULUI LA RISCUL GEOMORFIC

TREPTE MORFOGENETICE/

SUBUNITĂŢI DE RELIEF

INDICI MORFODINAMICI

FONDUL LITOLOGIC

PROCESE GEOMORFICE DE RISC

I. TREAPTA CÂMPIILOR

1. Câmpia Someşului Câmpia Crasnei Câmpia Ecedea Câmpia Săcăşeni 2. Câmpia Crişurilor Culoarul Ierului

(Eriului) Câmpia Carei-

Valea lui Mihai (Cp. Voivozi - Urziceni, Cp. Şilindru - Carei)

Câmpia Pirului

- altitudine: 100 - 150 m; - declivitate: 0 - 2,1o ; - energia reliefului: prezintă valori cuprinse între 0-40 m; - densitatea fragmentării: 0 - 0,5 km/km2 - Câmpia Carei - Valea lui Mihai; 1,5 - 3,0 km/km2 -Câmpia Pirului, Câmpia Săcăşeni; 4,5-5,0 km/km2 - Culoarul Ierului şi Câmpia Ecedea - expoziţia versanţilor: slab diferenţiată.

- aluviuni cuaternare (grosimi de peste 800 m ale formaţiunilor pleistocene); - depozite aluvionare recente (nisipuri, pietrişuri, mâluri fine). - depozite deluvial – proluviale alcătuite din pietrişuri şi bolovănişuri nisipoase, separate de strate de argilă şi prafuri argiloase; - zonele de luncă sunt acoperite cu material argilos pleistocen superior, de tipul luturilor argiloase roşcate.

- procese geomorfice de albie: eroziune laterală, acumulări de aluviuni, sedimentarea materialelor fine aflate în suspensie şi înălţarea patului aluvial; - procese asociate cu excesul de umiditate şi scurgerea greoaie a apelor: înmlăştiniri, subsidenţe locale, tasări; - procese induse prin lucrările multiple de reorganizare a scurgerii de suprafaţă (construirea reţelelor de canale şi modificarea nivelului de bază local prin îndiguiri şi drenaje); - procese de deflaţie pe nisipurile dunificate lipsite de vegetaţie.

II. TREAPTA PIEMONTURILOR MARGINLE

1. Dealurile Silvano-Someşene

Dealurile Viişoarei (Piemontul Tăşnadului/ Colinele Toglaciului)

- altitudine: 200-376 m (Dl. Văratecului); - declivitate: 5,1o - la contactul cu câmpia înaltă; între 5,1o şi peste 10,1o -în aria piemontană (panta maximă: 21,5 o); - energia reliefului: 100 - 140 m/km2 (piemonturile marginale), 50-100 m/km2 (contactul cu câmpia piemontană); - densit. fragmentării: 0,5 - 2,0 km/km2; - expoziţie: NE, V şi V.

- depozite pannoniene în facies detritic de ţărm (bancuri de nisip, marne, gresii, argile roşii, pietrişuri); - depozite de pietrişuri aflate în alternanţă cu strate de marne, nisipuri şi argile; - formaţiuni detritice (pietrişuri, nisipuri, argile marnoase) sub forma unor vaste conuri de dejecţie cuaternare.

- procese fluvio-torenţiale manifestate pe fondul umidităţii freatice abundente şi a formaţiunilor slab consolidate;

- procese de eroziune în suprafaţă şi alunecări de teren pe deluvii vechi, creeping, curgeri solifluidale;

- procese de eroziune laterală, surpare locală a malurilor şi colmatare a luncilor.

Finalitatea oricărui sistem teritorial este atingerea stării de echilibru dinamic şi, deci,

finalitatea dezvoltării durabile coincide cu păstrarea echilibrului între om şi mediu - o relaţie caracterizată de fluctuaţii şi variabile, de evoluţii prag şi de continue ajustări structurale şi funcţionale.

Evaluarea stării actuale a microregiunii Tăşnad, în vederea prefigurării dezvoltării, s-a fundamentat pe identificarea punctelor de rezonanţă teritorială, a punctelor de blocaj, a traiectoriilor fragmentate sau nefuncţionale în raport cu câmpul posibilităţilor obiective, cuantificate ca expresie regională a trei vectori, ierarhizaţi pe scara gradului de influenţă între 0 şi 6 (fig. 4):

importanţa – exprimată prin identificarea nivelului de însemnătate al elementelor investigate pentru aprecierea „productivităţii sistemului”, care permite descoperirea structurilor mai mult sau mai puţin favorabile în evaluarea raportului dintre potenţialul de dezvoltare şi capacitatea de valorificare a potenţialului regiunii;

probabilitatea – înţeleasă ca măsură a posibilităţii realizării unui eveniment în condiţii bine stabilite, ca raport între situaţia actuală şi situaţia ţintă, exprimat în termeni de procese, efecte, grade de manifestare şi modalităţi în care componentele teritoriului se plasează pe scara convergenţei sau divergenţei faţă de obiectivele urmărite;

impactul – perceput ca stare actuală sau potenţială, cu efect negativ sau pozitiv care poate induce transformări la diferite nivele scalare sub aspectul eficientizării relaţiilor dintre componentele regiunii, durabilităţii funcţiei structurilor teritoriului, evoluţiei dinamice şi a posibilităţilor de remediere a situaţiilor disfuncţionale.

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

34

Analiza SWOT – PATRIMONIU DE MEDIU Importanţă (1 - 6 p)

Probabilitate (1 - 6 p)

Impact (1 - 6 p)

capital natural diversificat din punct de vedere al genofondului, biodiversităţii, peisajului şi resurselor hidro-atmosferice (climat moderat, resurse de apă, rezervaţii naturale, sol fertil, etc.)

5 3 5

vaste suprafeţe lipsite de poluare sau cu indice de poluare foarte redus 4 3 4

implementarea programelor de dezvoltare, privind managementul integrat al resurselor de apă şi managementul integrat al deşeurilor

5 4 3

existenţa unor surse de alimentare cu apă cu potenţial cantitativ şi calitativ 4 3 4

calitatea aerului relevă un indice de puritate ridicat pe suprafeţe largi 5 4 5 Pu

ncte

fort

e (S

)

existenţa amenajărilor de îmbunătăţiri funciare pentru ameliorarea potenţialului productiv al solurilor şi diminuarea dependenţei agriculturii de factorii climatici (realizarea de suprafeţe lacustre, desecări, drenaje)

6 4 6

staţii de epurare a apelor uzate insuficient modernizate sau inexistente 6 5 5

evacuările prin gurile de vărsare colectoare a apelor menajere uzate datorită lipsei canalizării, a deşeurilor umane sau animaliere

5 4 5

sistemul actual de monitorizare nu acoperă integral teritoriul regiunii 5 4 4

nivelul redus al colectării selective a deşeurilor, al reciclării şi valorificării acestora 4 3 3

depozite de deşeuri neconforme cu standardele de mediu 4 3 3

slaba conştientizare a populaţiei şi a agenţilor economici privind managementul ariilor protejate 5 4 4

resursele financiare şi umane scăzute pentru managementul ariilor protejate, a speciilor şi habitatelor de interes comunitar

4 3 3

neaplicarea codului bunelor practici în agricultură 5 4 5

Vul

nera

bilit

ăţi (

W)

utilizarea în cantităţi mari a îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor din grupa I şi a II-a de toxicitate, pentru fertilizare, respectiv combaterea bolilor şi a dăunătorilor

6 5 5

implicarea comunităţii locale în acţiunile de reabilitare a mediului (modernizarea sau închiderea rampelor existente şi deschiderea de rampe ecologice)

6 4 5

elaborarea unui plan/politică de mediu pe termen lung şi implementarea teritorială 5 3 3

potenţial ridicat de utilizare a factorilor de mediu în scopuri practice (alimentare cu apă, irigaţii, turism, piscicultură, energie solară şi eoliană, culturi agricole, plantaţii pomi-viticole ş.a.)

6 4 5

continuarea programului de reabilitare a terenurilor nisipoase prin plantări 5 3 4

atragerea de fonduri naţionale şi internaţionale pentru îmbunătăţirea calităţii mediului şi a vieţii 4 2 3

stoparea defrişărilor în arealele care prezintă risc erozional crescut (Dealurile Viişoarei) 5 3 4

Opo

rtun

ităţi

(O)

creşterea eficienţei utilizării resurselor naturale şi a energiei neconvenţionale 5 3 4

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

35

dezvoltarea pieţei de reciclare a deşeurilor/materiei prime rezultate din procesarea deşeurilor 4 2 3

utilizarea potenţialului ariilor protejate în dezvoltarea ecoturismului şi turismului cultural 3 2 4

măsuri non-integrative şi disparate de reabilitare a calităţii mediului 4 3 4

poluarea factorilor de mediu (aer, apă, sol) şi pericolul degradării florei şi faunei în zonele protejate, din cauza turismului necontrolat

5 2 3

fragmentarea habitatelor din cauza dezvoltării infrastructurii 3 3 2

minimizarea rolului şi a importanţei ariilor protejate în dezvoltarea regiunii 5 2 4

riscul manifestării unor fenomene extreme periculoase cu origine diferită (naturală/antropică) ce pot produce dereglări distructive şi dezechilibre ecologice majore (alunecări de teren, secete, inundaţii, furtuni, incendii, accidente tehnologice, etc.)

5 4 5

nerespectarea reglementărilor urbanistice în dezvoltarea localităţilor 3 2 2

Ris

curi

(T)

accentuarea disparităţilor urban-rurale pe fondul inaccensibilităţii la finanţarea privind protecţia mediului

4 3 4

Disfuncţiile structurale şi funcţionale semnalate sub aspectul potenţialului de producere a

proceselor şi fenomenelor de risc natural şi antropic, cu implicaţii asupra modului de valorificare optimă a teritoriului, la nivelul spaţiului investigat, au condus la delimitarea următoarelor tipuri de zone (fig. 5): a) Zone afectate de procese de eroziune hidrică, tasare şi alunecări de teren

Arii cu intensitate redusă a proceselor de eroziune (suprafaţa afectată 0 - 10%): Berveni, Ciumeşti, Sanislău, Petreşti, Cămin, Căpleni, Căuaş, Tiream.

Arii cu intensitate moderată a proceselor de eroziune (suprafaţa afectată 10 - 25%): Pişcolţ, Foieni, Urziceni.

7

5

3

1

2

4

6

7 6 5 4 3 2 1 0 1 2 3 4 5 6 7Importanţa

Prob

abili

tate

a

Capital natural diversificat Vaste suprafeţe lipsite de poluareExistenţa unor surse de alimentare cu apă cu potenţial calitativ şi cantitativ Calitatea aeruluiExistenţa amenajărilor de îmbunătăţiri funciare Staţii de epurareEvacuări prin gurile de vărsare colectoare a apelor meajere Sistemul actual de monitorizare nu acoperă integral teritoriul regiuniiNivel redus al colectării selective a deşeurilor Depozite de deşeuri neconformeImplicarea comunităţii locale în acţiunile de reabilitare a mediului Elaborarea unui plan de mediu pe termen lungPotenţial ridicat al factorilor de mediu în scopuri practice Stoparea defrişărilor în arealele de risc erozionalMăsuri non-integrative şi disparate de reabilitare a calităţii mediului Minimizarea rolului şi importanţei ariilor protejate în dezvoltarea regiuniiPoluarea factorilor de mediu Riscul manifestării unor fenomene extreme periculoaseAtragerea de fonduri naţionale şi internaţionale pentru îmbunătăţirea calităţii mediului Nerespectarea reglementărilor urbanistice în dezvoltarea localităţilorAccentuarea disparităţilor urban-rurale Slaba conştientizare a populaţiei privind managementul ariilor protejateResursele financiare şi umane scăzute pentru managementul ariilor protejate Neaplicarea codului bunelor practici în agriculturăUtilizarea în cantităţi mari a îngrăşămintelor chimice Stoparea defrişărilor în arealele de risc erozionalCreşterea eficienţei utilizării resurselor naturale Dezvoltarea pieţei de reciclare a deşeurilorUtilizarea potenţialului ariilor naturale protejate în dezvoltarea ecoturismului Fragmentarea habitatelorContinuarea programului de reabilitatare a terenurilor Implementarea programelor de dezvoltare

W

SO

TFig. 4. Diagrama SWOT – patrimoniul de mediu

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

36

Arii cu intensitate ridicată a proceselor de eroziune (suprafaţa afectată 25 - 50%): Andrid, Santău, Pir, Săuca, Tăşnad, Săcăşeni, Cehal.

b) Zone vulnerabile datorită proceselor de eroziune eoliană Evidenţiate în extremitatea vestică a regiunii analizate (fâşia Câmpiei Voivozi –

Urziceni), pe teritoriul localităţilor Foieni, Urziceni, Ciumeşti, Sanislău şi Pişcolţ, ca arii cu grade diferite de risc la eroziunea eoliană (procese de deflaţie), nuanţate în funcţie de modul de utilizare a terenului (suprafeţe arabile, plantaţii pomi-viticole, păduri, fâneţe, păşuni) şi calitatea învelişului vegetal care fixează nisipurile dunificate.

c) Zone afectate de exces de umiditate şi cu risc la inundaţii Arii cu vulnerabilitate redusă: Cehal, Săcăşeni, Săuca. Arii cu vulnerabilitate moderată: Berveni, Urziceni, Foieni, Ciumeşti, Sanislău,

Petreşti, Pişcolţ. Arii cu vulnerabilitate ridicată: Cămin, Pir, Căpleni, Andrid, Căuaş, Tiream, Santău,

Tăşnad. d) Zone vulnerabile la poluarea cu nitraţi din activităţi agricole

Tăşnad, Căuaş, Petreşti, Pişcolţ, Santău, Tiream, Berveni, Cămin, Căpleni, Ciumeşti, Foieni, Sanislău şi Urziceni.

e) Zone afectate frecvent de fenomene de secetă şi uscăciune Arii cu intensitate moderată a fenomenelor de secetă şi uscăciune (indice de

ariditate41 - P/ETP =0,65-1,0): Berveni, Cămin, Căpleni, Căuaş, Tiream, Santău, Pir, Săuca, Cehal, Tăşnad, Săcăşeni.

Arii cu intensitate ridicată a fenomenelor de secetă şi uscăciune (indice de ariditate - P/ETP=0,5-0,65): Urziceni, Foieni, Ciumeşti, Santău, Pişcolţ, Andrid, Petreşti.

f) Zone vulnerabile datorită activităţilor antropice Arii cu hazarde industriale: Berveni, Tăşnad. Arii cu hazarde legate de industria zootehnică: Sanislău, Ciumeşti, Urziceni, Petreşti,

Santău. Arii cu hazarde rezultate din intervenţiile hidroameliorative: Berveni, Cămin,

Căpleni, Tiream, Andrid, Căuaş, Santău, Pir.

Concluzii Predominarea reliefului de câmpie (83,5% din suprafaţa totală a regiunii), frecvenţa

mare a terenurilor cu declivitate redusă (62,7% din teritoriu are panta < 1o) şi existenţa unor soluri profunde, cu grad ridicat de fertilitate reflectă potenţialul agrar ridicat al regiunii şi favorabilitatea exploatării agricole a teritoriului.

Existenţa unor arii cu vulnerabilitate mare a versanţilor la alunecări de teren, procese de torenţialitate, curgeri noroioase (Dealurile Viişoarei) şi eroziune eoliană (Câmpia Voivozi-Urziceni), asociate cu reducerea potenţialului ecoproductiv, ca efect al practicilor economice inadecvate (păşunat excesiv, defrişări, agrotehnici neraţionale, turism necontrolat etc.), diminuează valoarea locală a structurilor peisagistice. În aceste situaţii se impune necesitatea aplicării măsurilor de eliminare a factorilor cauzatori de risc şi reintegrarea spaţial-funcţională a terenurilor cu restrictivitate hidro-morfologică.

Dezvoltarea rurală durabilă în regiunea analizată este operantă în prezent, responsabilitatea de modul de evoluţie a sistemului rural, revenindu-i componentei antropice, omului, cel care stă la comanda conştientă a procesului dezvoltării, cel care este menit a gestiona întregul din care face parte, de a-l ţine pe linia echilibrului dinamic, departe de praguri şi haos.

41 Conform ICPA Indicele de ariditate exprimă relaţia dintre precipitaţii şi temperatură. Formula de calcul este: P/ETP unde: P = cantitatea de precipitaţii, iar ETP = evapotranspiraţia potenţială, calculată prin metoda lui Penman, ţinând cont de umiditatea atmosferei, radiaţia solară şi vânt.

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

37

Structurarea mediului regional în care se plasează comunitatea şi identificarea potenţialului de dezvoltare deţinut de aceasta trebuie sa aibă în vedere următorul demers metodologic:

1. Identificarea punctelor tari şi punctelor slabe, ale oportunităţilor şi riscurilor, identificarea direcţiilor strategice (obiectivelor strategice) pe baza analizei SWOT.

2. Stabilirea viziunii asupra dezvoltării strategice ţinându-se seama de elementele principale ale analizei preliminare.

3. Identificarea obiectivelor strategice generale şi sectoriale (specifice) care să permită conturarea viziunii strategice date.

Fig. 5. Starea actuală a sistemului environmental

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

38

4. Identificarea măsurilor (proiectelor) care să permită atingerea obiectivului general cât şi obiectivelor specifice ale strategiei.

5. Evaluarea utilităţii proiectelor şi prioritizarea acestora în funcţie de resursele disponibile. 6. Evaluarea rezultatelor pe termen mediu şi lung (eficienţei măsurilor, capacităţii lor

multiplicatoare). 7. Intervenţii în conţinutul strategiei în funcţie de noile oportunităţi şi/sau riscuri apărute pe

parcursul realizării proiectului. STRATEGIILE DE PLANIFICARE REGIONALĂ - au ca scop îmbunătăţirea unor situaţii existente, eliminarea disfuncţiilor constatate, echilibrarea unor dezvoltări viitoare şi consolidarea unor direcţii de dezvoltare. În funcţie de potenţialul regional şi valorificarea eficientă a structurilor de conlucrare teritorială există următoarele tipuri de strategii:

6. Strategia de tip ofensiv – utilizarea punctelor tari în scopul valorificării oportunităţilor; 7. Strategia de consolidare – eliminarea sau diminuarea ameninţărilor prin intermediul

punctelor tari; 8. Strategia neutrală – eliminarea punctelor slabe cu ajutorul oportunităţilor; 9. Strategia de tip defensiv/de supravieţuire – diminuarea posibilului impact generat de

concentrarea ameninţărilor pe punctele slabe; EX. conceperea unui sistem alternativ de transport pe un drum impracticabil în perioadele cu precipitaţii;

10. Strategii de tip complex (diversificate). Fundamentarea planurilor strategice este orientată de intenţia strategică, iar acţiunile realizate

conduc la obţinerea anumitor rezultate (fig. 6) Strategia planificată - este compusă din: intenţia strategică, politicile şi planurile

formulate pentru realizarea acestora. Intenţia strategică poate fi definită mai larg prin intermediul viziunii şi misiunii strategice, sau mai restrâns prin intermediul scopului şi obiectivelor. Definirea intenţiei strategice orientează valorile, normele şi acţiunile regionale, servind drept un ideal care uneşte energiile din interior. Planurile precizează acţiunile care trebuie realizate iar politicile dau o orientare acţiunilor.

Strategia realizată - se referă la evaluarea gradului de realizare a obiectivelor planificate cu impact în dezvoltarea regională. O strategie planificată poate fi sau nu în întregime realizată.

Strategia nerealizată - în implementarea strategiei, unele acţiuni nu produc rezultatele scontate, caz în care este necesar a fi modificate.

Strategia emergentă - care nu a fost planificată în mod formal, dar induce o traiectorie pozitivă în evoluţia sistemelor regionale, prin noi relaţii şi conexiuni structurale teritoriale rezultate din dinamica de tip competitiv sau concurenţial.

Fig. 6 Dinamica realizării strategiei de dezvoltare a unei regiuni Indicatori de monitorizare strategiei de dezvoltare

Convenirea unui set de indicatori ai dezvoltării durabile, inclusiv reflectarea în sistemul conturilor naţionale, prin instrumentele contabilităţii

mediului, a factorilor ecologici şi sociali ai dezvoltării. Dezvoltarea unui set de indicatori: indicatorii naţionali de dezvoltare durabilă - focalizaţi pe „priorităţile-cheie” exprimate prin

ţinte cuantificabile care să permită compararea performanţelor naţionale cu cele ale partenerilor internaţionali şi cu obiectivele Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă a UE.

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

39

indicatorii de progres ai Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă a României, acoperind întregul pachet de politici pe care aceasta le generează, inclusiv a celor ce nu sunt cuprinse în Strategia UE.

Principiile de fundamentare a strategiei de dezvoltare locală Principiul exploatării şi utilizării eficiente a resurselor locale, naturale şi umane Principiul coeziunii şi echilibrul teritorial Principiul conturării unui sistem regional funcţional Principiul conexiunilor optime cu unităţile învecinate Principiul avantajului comparativ Principiul ecologic Principiul dezvoltării durabile. În elaborarea unor strategii de dezvoltare a sistemelor regionale se va ţine cont de următoarele

aspecte: convergenţa componentelor şi factorilor cu obiectivele dorite, concordanţa dintre potenţialul de producţie şi tipul de exploatare şi maximizarea limitată42. A. Convergenţa componentelor şi factorilor cu obiectivele dorite orientarea intervenţiei se va face astfel încât sistemul teritorial să ofere o anumită cantitate de

masă, energie şi informaţii solicitate de comunităţile umane pe termen lung; uneori intervenţia este de natură a nu avea consecinţe conforme cu evoluţia normală a

sistemului; nu numai că îi accelerează ritmul de evoluţie, dar îi modifică structura în anumite proporţii.

Pentru a nu interveni oricând şi oricum este necesară o ordonare firească a componentelor, în raport cu intenţia factorului de decizie. În acest context se pot deosebi următoarele categorii de componente43:

1) componente generale (cadru) - reprezintă acele elemente, care se referă la condiţiile regionale în care se situează sistemul şi la politicile de dezvoltare sectorială şi regională. Se au în vedere atât componentele naturale, cât şi cele antropice: condiţiile climatice, poziţia spaţiului geografic, politica de dezvoltare regională, etc.

2) componente de favorabilitate - cuprind grupul celor care converg, prin evoluţie şi structură, cu intenţia organizării viitoare. Acestea constituie „osatura” pe care se construieşte noua configuraţie a sistemului teritorial şi se proiectează evoluţia lui viitoare: roci de construcţie, minerale, fond biopedosferic, resurse hidrice, căi de comunicaţie, etc.

3) componente restrictive - se referă la setul de elemente ce se opun tipului de organizare preconizat, însă au un rol important în controlul evoluţiei ulterioare. De regulă aceste componente aparţin condiţiilor naturale, ce pot fi restrictive pentru o anumită perioadă de dezvoltare a societăţii umane, dar care ulterior pot să-şi piardă caracterul de frână într-o evoluţie prognozată: caracteristicile formelor de relief (declivitate, grad de fragmentare, energie de relief, incidenţa unor procese de versant), topoclimat, inundaţii, revărsări, vulcanism, cutremure, etc.

4) componente de presiune - se constituie în acele componente, care prin volumul, tipul şi dinamica lor permanentă, tind să modifice comportamentul celorlalte (populaţia şi activităţile umane). Activităţile umane reprezintă unul dintre factorii cei mai dinamici, care se bazează pe existenţa unor procese de transformare calitativă a unor resurse, dar şi printr-o concentrare spaţială a acestora. Tipurile de activităţi umane, gradul de distribuţie teritorială şi tendinţele manifestate îşi pun amprenta asupra logicii de construcţie a noului model de organizare a sistemului teritorial.

B. Concordanţa dintre potenţialul de producţie al spaţiului şi tipul de exploatare preconizat - evaluarea corectă a ceea ce ar putea deveni excedentar într-o etapă viitoare, prin acţiuni concrete

de modificare şi crearea de noi structuri; - în sistemele teritoriale foarte slab antropizate această concordanţă este realizată în timp, fiind

local perturbată de manifestări neprevăzute ale unor fenomene naturale; - în sistemele profund antropizate, această relaţie, prin dispariţia sau diminuarea uneia dintre

componente, este esenţial diferită.

42 Ianoş I., (2000), Sisteme teritoriale. O abordare geografică, Editura Tehnică, Bucureşti, p. 118-121 43 Idem

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

40

- EX: - concentrările urbane au o mare capacitate de exploatare a resurselor locale de aceea este necesară echilibrarea cu un potenţial adecvat prin fluxuri spaţiale convergente, de masă, energie şi informaţii.

- în oraşele mici aceste fluxuri se distribuie predominant în jurul lor, iar în cazul marilor oraşe, fluxurile au un caracter difuz, datorită multiplicării relaţiilor de cooperare şi de competiţie. C. Maximizarea limitată - are în vedere un anumit tip de intervenţie, ce acţionează selectiv asupra unor relaţii şi componente, încât să permită obţinerea unei eficienţe economico-sociale maxime şi de durată. Realizarea acestui deziderat presupune două aspecte esenţiale44:

a. depistarea şi stimularea factorului determinant (sau a setului de factori) – generează efecte în lanţ ceea ce impune dimensionarea intervenţiei şi limitarea ei doar la nivelul punctelor nodale în ansamblul relaţiilor; b. asigurarea evoluţiei controlate a sistemului - este necesară o supraveghere permanentă a modului de evoluţie a relaţiilor pentru că unele dintre acestea manifestă, în timp, tendinţe contrare sau devieri în raport cu obiectivele preconizate (rolul de reglator).

- Controlul trebuie să vegheze la respectarea restricţiilor ecologice ale mediului, dar şi a celor impuse de necesitatea respectării unei anumite traiectorii de evoluţie. Pentru a fi eficace, procesul de planificare strategică trebuie să fie:

Cuprinzător – să angajeze în proces toată gama grupurilor de interese; Interactiv – să confrunte situaţia prezentă cu situaţia potenţială; Integrator – să lege în concepţie şi acţiune toate nivelele structurare; Repetabil – să recunoască faptul că sistemele şi mediul în care acestea se manifestă sunt

în continuă schimbare. Concluzie: Deciziile de planificare strategică au importante efecte asupra dinamicii sistemelor teritoriale şi se repercutează atât asupra structurii componentelor regionale şi locale, cât şi asupra traiectoriilor evolutive potenţiale (de tip emergent).

44 Idem, p., 121

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

41

VI. ORGANIZAREA SISTEMELOR REGIONALE ŞI DEZVOLTAREA ACTUALĂ

Organizarea sistemelor regionale nu poate fi înţeleasă în prezent decât într-o viziune

integratoare, bazată pe armonizarea cu alte categorii conceptuale: Ecodezvoltarea – urmăreşte utilizarea raţională a resurselor naturale, protejarea naturii,

dezvoltarea comunităţilor omeneşti prin adaptarea la mediu pe care îl transformă, fără a-l distruge.

Tendinţa de epuizare a unor resurse naturale şi presiunile conjuncturale particularizează conceptul de ecodezvoltare prin trei teme majore de reflecţie:

analiza resurselor; alternativele de alocare în timp şi spaţiu a acestora; gestiunea resurselor.

Planificarea ecologică – este concepută ca o armonizare a dezvoltării cu mediul natural, armonizare care este vitală pentru existenţa omului. Planificarea ecologică prezintă trei componente principale: 1. analiza componentelor biofizice ale spaţiului - fundamentată pe luarea deciziilor de

dezvoltare şi amenajare a teritoriului; 2. cartografierea ecologică - inventarierea şi întocmirea de hărţi necesare în evaluarea

restricţiilor, a aptitudinilor şi potenţialului mediului pentru anumite utilizări; 3. elaborarea propunerilor de intervenţie - utilizând conceptul de determinism ecologic.

Planificarea environmentală - se deosebeşte de cea ecologică prin faptul că recurge la o perspectivă globală, sistemică şi pune un accentul pe efectele asupra mediului datorită intervenţiilor antropice. Planificarea environmentală ia în calcul şi efectele asupra dezvoltării: restricţiile exercitate de mediul natural şi îndeosebi pe pragurile de echilibru; caracterul sistemic al abordărilor cu accent pe externalităţi45; consecinţe şi alternative posibile de evoluţie; identifică zonele/ariile de acceptabilitate reciprocă, înainte de adoptarea unor decizii.

Amenajarea teritoriului - implică punerea în valoare raţională a spaţiului şi utilizarea optimă a resurselor în vederea unei dezvoltări echilibrate. Amenajarea teritoriului trebuie să răspundă la probleme economice (să suprime obstacolele creşterii produsului naţional, care cunoaşte diferenţieri regionale) şi la probleme sociale (realizarea unei societăţi mai bine integrate prin eforturi conştiente de solidaritate naţională). De altfel, amenajarea teritoriului nu are ca scop unic favorizarea dezvoltării economice, ci şi de a corela această dezvoltare cu o anumită calitate a vieţii.

Principiile de acţiune în organizarea sistemelor regionale46 („Decalogul organizării sistemelor regionale”) Organizarea optimală a sistemelor teritoriale – constituie aplicarea în toate acţiunile a unor

principii care să asigure funcţionarea optimă a componentelor socio - economice şi naturale. Dintre aceste principii subliniem următoarele (I. Ianoş, 2000): 1. Preferinţa pentru obiective, în locul programării detaliate

datorită complexităţii evoluţiei sistemelor de tip regional este de preferat ca fixarea obiectivelor finale să fie redată şi etapizat;

asigurarea unui control riguros pe etape este mult mai eficient decât controlul permanent al modului de realizare a unei programări foarte detaliate;

definirea obiectivelor şi a mijloacelor de a le atinge este mult mai importantă decât o programare rigidă a acţiunilor;

există riscul interpretării greşite a direcţiei de evoluţie, prin utilizarea ca date de referinţă a unor momente de analiză, care pot oferi o bază falsă de indicii.

2. Conservarea diversităţii structural-funcţionale

45 cf. DEX externalitatea reprezintă atitudinea de minimizare a efectelor economice negative generate de poluare asupra resurselor mediului. 46 Ianoş I., (2000), Sisteme teritoriale. O abordare geografică, Editura Tehnică, Bucureşti, p. 81-87

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

42

un element de bază în păstrarea stabilităţii unui sistem teritorial este menţinerea varietăţii acestuia;

reducerea componentelor sau a unor relaţii dintre acestea va avea efecte negative asupra flexibilităţii sistemului în calea intervenţiilor externe neprevăzute, diminuându-i rezistenţa la schimbare;

creşterea numărului de componente sistemice determină multiplicarea în progresie geometrică a relaţiilor şi apariţia de noi legităţi în funcţionarea sistemului teritorial respectiv, fără însă a-1 schimba.

3. Identificarea punctelor de amplificare analizele efectuate asupra entităţilor regionale trebuie să identifice „punctele sensibile”

ale ansamblurilor sistemice; intervenţiile la aceste niveluri pot declanşa fie amplificări, fie inhibări evolutive

controlate; stimularea punctelor de „rezonanţă teritorială” prin care efectele benefice sunt

multiplicate; identificarea „punctelor de blocaj” şi a „traiectoriilor fragmentate” sau nefuncţionale.

4. Menţinerea selectivă a restricţiilor un sistem teritorial poate să funcţioneze în moduri şi direcţii diferite; dacă se doreşte menţinerea unui anumit comportament care să conducă la o dezvoltare

durabilă, atunci trebuie menţinute, selectate şi impuse numai anumite restricţii (ex. diminuarea factorilor de poluare, reducerea gradului de presiune antropică, etc.);

corectarea evoluţiei pe termen lung a sistemului teritorial se face prin revizuirea setului de restricţii aplicate iniţial.

5. Intervenţia cu prudenţă în sistemul buclelor de reglare intervenţia abuzivă asupra mecanismelor de autoreglare a sistemelor poate conduce la

efecte contrare scopului urmărit; efectele obţinute pe termen scurt par a fi cele aşteptate, dar pe termen lung acestea se

dovedesc a fi catastrofale; prudenţa în intervenţiile de reglare se recomandă şi prin imposibilitatea anticipării

reacţiilor unor componente (stările de emergenţă, sisteme cu evoluţie impredictibilă). 6. Restabilirea echilibrelor prin descentralizare şi nucleaţie

în procesele de dezvoltare apar numeroase dezechilibre, fie datorită schimbărilor care au loc în interiorul sistemului teritorial, fie datorită unor intervenţii anterioare;

în sistemele puternic antropizate cele mai frecvente sunt dezechilibrele dintre centru şi periferie;

restabilirea echilibrelor se poate face printr-o intervenţie directă în localizarea (relocalizarea) activităţilor, la nivelul fiecărui subsistem;

importantă este posibilitatea de transfer a dezechilibrelor de la nivel macrosistemic la nivel microsistemic (subsistemic), întrucât intervenţiile cele mai eficiente sunt la nivel local.

7. Integrarea prin diferenţiere dezvoltarea durabilă a unor sisteme teritoriale presupune numeroase procese de

integrare pe orizontală (plan structural) şi pe verticală (plan funcţional); pentru a realiza această integrare este nevoie de o diferenţiere generatoare de

complementarism şi cooperare între subsisteme; unitatea în diversitate este cea care contribuie la atingerea unor nivele înalte de

organizare, la creşterea complexităţii; diferenţierea nu se poate introduce haotic, ci având la bază repartiţia clară a

resurselor, posibilităţile de valorificare locală a unei diversităţi interne, care să impună cooperarea prin complementaritate.

8. Acceptarea agresiunilor un sistem homeostatic (sistem aflat în stare de echilibru natural, biologic şi ecologic) nu

poate evolua decât dacă este agresat de evenimente din mediu extern; întrucât orice sistem teritorial nu există izolat, ci conectat la mediul său regional,

neacceptarea agresiunilor i-ar diminua posibilităţile de comunicare şi adaptare;

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

43

organizarea optimală a sistemelor teritoriale trebuie să fie în măsură să capteze orice factori ai schimbării şi să-i integreze în evoluţia sa;

acceptarea intervenţiilor trebuie să fie însă selectivă, întrucât uneori este mai importantă asigurarea protecţiei componentelor sau structurii, în ansamblu, a sistemului teritorial;

9. Respectarea timpului de răspuns sistemele regionale integrează în propria evoluţie şi organizare, durata; orice intervenţie nu trebuie apreciată numai prin prisma efectelor imediate; pentru o apreciere reală este necesară respectarea unui anumit interval de timp pentru

răspuns din partea subsistemelor sau componentelor; extensiunea acestui interval depinde de complexitatea şi de specificul sistemului

respectiv, de viteza cu care acesta percepe intervenţia şi îi apreciază efectele. 10. Utilizarea eficientă a energiei de comandă

în sistemele teritoriale există două tipuri de energii: de comandă şi de execuţie (prima o declanşează pe a doua şi îi controlează evoluţia).

condiţia esenţială este ca energia de comandă să fie aplicată în punctele sensibile, de unde să corecteze întreaga evoluţie a energiilor declanşate;

este necesar ca acest control să se exercite cu un minim de energie, dar care amplificată ulterior să asigure stimularea tuturor centrilor locali de comandă şi de execuţie.

Respectarea acestor principii asigură o evoluţie a ansamblurilor sistemice regionale spre

echilibru pe termen lung, la nivelul tuturor subsistemelor componente (natural, economic, social şi cultural). Explorarea fenomenelor şi proceselor cu suport spaţial necesită o abordare conceptuală în viziune structuralist - sistemică din mai multe puncte de vedere:

necesitatea înţelegerii mecanismelor care asigură funcţionarea optimă a unei regiuni; corelarea integrativă a entităţilor regionale la nivel macro – şi microscalar; stabilirea gradului de intervenţie asupra componentelor integrate în subsisteme; prognoza asupra factorilor de risc, prin analiza legăturilor structurale dintre componente; identificarea stărilor critice, a dezechilibrelor şi disfuncţionalităţilor regionale; monitorizarea gradului de suportabilitate al teritoriului la intervenţia antropică şi al

rezilienţei sistemelor regionale. EX: Analiza unui spaţiu geografic restrâns, cum ar fi spaţiul bordurii carpatice interioare sau fâşiile depresionare de contact, necesită multiple corelaţii axate pe: tendinţele de evoluţie ale regiunilor intra - şi extracarpatice; rezultanta raporturilor permanente cu spaţiul montan şi cu cel depresionar; perspectivele axelor de penetraţie şi tranzit carpatic, în raport cu axele majore de interes

continental; convergenţa şi tipologia fluxurilor circulante (fluxuri geomorfice, hidrice, environmentale,

antropice, ş.a.); comportamentul structurilor teritoriale la procesele de absorbţie şi dispersie geospaţială; conturarea ariilor cu dinamică orientată:

ariile cu tropism47 pozitiv – sunt situate preponderent în zona centrală a culoarelor şi în proximitatea oraşelor şi au capacitatea de a revitaliza fluxurile teritoriale sub forma unor sinapse de coeziune;

ariile de repulsie – marchează spaţiile cu cel mai înalt grad de izolare, atinse de fenomenul exodului rural şi subdezvoltării (condiţii tehnico-edilitare inadecvate, calitate slabă a reţelelor de transport, poziţionare în afara sferelor de influenţă imediată a diverşilor poli demografici, etc.).

identificarea polilor regionali cu funcţie de integrare spaţial-funcţională.

Orice fragment al spaţiului natural este un sistem, chiar înainte de a intra sub incidenţa factorului antropic; înţelegând prin fragment gradul de asociere al diverselor componente, ierarhic diferenţiate şi care prin structură impun o unitate integratoare. 47 Tropism – proprietate a sistemelor de a se dezvolta pe o anumită direcţie, în funcţie de acţiunea factorilor exogeni şi endogeni.

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

44

Gradul de percepţie, dezvoltare şi analiză a legităţilor evoluţiei ansamblurilor geosistemice este în legătură directă cu atingerea „optimului teritorial”, pe care îl proiectează orice modelator al spaţiului. Teritoriul reprezintă o însumare de elemente naturale şi antropice ierarhic organizate şi asociate în agregate structurale de tip sistemic. Interrelaţiile dintre ele asigură funcţionarea organismului spaţial, astfel că o regiune funcţională corespunde unui spaţiu geografic de gravitaţie centripetă, unui sistem deschis cu feedback echilibrat (P. Cocean, 2002). Sub aspectul manifestării evoluţiei lor SISTEMELE REGIONALE se pot grupa în 2 mari categorii:

[1] Sisteme cu evoluţie predictibilă: prezintă o dinamică rezultată din fluxuri energo-materiale concentrate pe traiectorii sub formă de axe, benzi sau fâşii, au componente structurale flexibile şi grad ridicat de rezilienţă regională. Se remarcă prin existenţa unor subsisteme polarizate în serie localizate în partea mediană a entităţilor teritoriale, marcate de fluenţe interne optime a vectorilor purtători de masă, bunuri, energie şi interese, capacităţi permanente de inovare şi conexiuni favorabile cu sistemele teritoriale învecinate. EX. Sisteme regionale de tip anizotrop din România:

culoarele morfo-hidrografice: Siret, Arieş-Mureşul mijlociu, Someşul Mare, Timiş-Cerna, Regiunea dunăreană, Prahova superioară;

ariile depresionare de contact (Făgăraş, Zarand, şirul intern al depresiunilor subcarpatice);

depresiunile intramontane alungite (Maramureş, Giurgeu-Ciuc, Loviştei) -fig. 7 şi 8; zona litoralului românesc.

În unele cazuri dinamica proceselor dintr-un teritoriu este condiţionată de centrii de polarizare alohtoni: Ex. Cul. Siretului.

Fig. 7 Chorotipul regiunii naturale Giurgeu-Ciuc Fig. 8 Chorotipul regiunii anizotropice Giurgeu-Ciuc (V. Mara, 2007 ) (V. Mara, 2007 )

[2] Sisteme cu evoluţie greu predictibilă/impredictibilă: caracterizate prin aritmia fluxurilor circulante, dinamică pulsatorie, faze de disipare energetică şi gravitaţie centrifugă a vectorilor purtători de dezvoltare. Corespund sistemelor teritoriale complexe aflate într-o permanentă metamorfoză dimensională şi structurală care reunesc atât entităţi unde are loc o polarizare liniară (culoarele marginale ale Depresiunii colinare a Transilvaniei), cât şi spaţii

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

45

polarizatoare cu funcţie de loc central şi distribuţie radiară a principalilor vectori – naturali, economici şi sociali (unităţile joase de câmpie, dealuri şi podişuri, spaţii depresionare: Dep. Transilvaniei, Câmpia de Vest, Câmpia Română, Câmpia Moldovei, ş.a.).

Analizând raportul dintre fluxurile de intrare şi de ieşire dintr-un sistem teritorial teoretic, I. Ianoş, (2000) distinge trei situaţii:

1) sistemul teritorial îndeplineşte o funcţie de tranzit - asigură transferul de substanţă şi energie dintre două unităţi, între care se interpune; (Фi = Фe)

2) sistemul are un deficit energo-material - funcţionarea normală impune completarea acestuia din alte sisteme teritoriale; fluxurile de intrare depăşesc cu mult pe cele de ieşire (creşterea biomasei interne, respectiv extinderea terenurilor ocupate cu clădiri, unităţi industriale, creşterea numărului de locuitori etc.); (Фi Фe)

3) sistemul teritorial are un excedent energo-material - contribuind la buna funcţionare a altor sisteme; aici fluxurile de ieşire depăşesc fluxurile de intrare. Diferenţa dintre fluxuri se concretizează în pierderea de biomasă: scăderea numărului de locuitori prin migraţii, exportul de materii prime şi produse agricole etc. (Фi Фe)

ANALIZA ETAPELOR EVOLUTIVE ale unui sistem teritorial va releva o alternanţă a perioadelor, când acesta a funcţionat atât ca un sistem excedentar cât şi ca un sistem deficitar, inclusiv consecinţele de ordin social-economic ale acestor fluctuaţii. 1. Dinamica sistemului teritorial48 - este necesară analiza rolului factorilor interni şi externi, al fluctuaţiilor şi perturbaţiilor, asupra

oricărui tip de sistem teritorial (indiferent de scară); - succesiunea perioadelor de echilibru şi dezechilibru se datorează factorilor interni şi a celor

externi; - factorii interni sunt o urmare legică a acumulărilor cantitative, în timp, care determină

modificări structurale şi oscilaţii dinamice; - schimbările interne pot avea la origine şi fluctuaţiile unor componente în evoluţia lor normală

sau „elemente rebele” cu comportament ce se abate temporar de la traiectoria firească; - intervenţia unor factori externi, care determină acumulări de energie sau informaţii în anumite

sectoare sau subsisteme, accelerează dinamica internă a sistemului; - când intervenţia este de intensitate prea mare, în raport cu capacitatea de autoreglare a

sistemului, se ajunge la situaţii disfuncţionale şi stări de risc; - depistarea mecanismelor de transmitere a schimbării în structurile sistemului vine în sprijinul

creşterii eficienţei energetice a acestuia. În funcţie de etapele de evoluţie a sistemelor regionale, se pot identifica:

perioade de "calm" - atunci când evoluţia are loc îndeosebi pe baza transformărilor interne;

perioade de "explozie" - când intervenţia externă este dură, neselectivă; perioade cu ritm "intermediar" - când intervenţia nu este de violentă, deşi în timp

ar putea deveni perturbatoare. 2. Funcţionalitatea sistemului teritorial49 - individualizarea principalelor structuri interne, a componentelor şi a relaţiilor complexe dintre ele este esenţială; - depistarea componentei sau setului de componente cu rol de polaritate; - modul de interacţiune dintre componente poate genera noi structuri şi, respectiv, conserva pe cele existente; - menţinerea aceloraşi elemente ca polarizatoare ale ansamblului de relaţii asigură stabilitatea în timp a structurilor iniţiale; - cu cât polaritatea este exercitată de mai multe elemente, cu atât funcţionalitatea întregului sistem teritorial este mai flexibilă, fiind posibile modificări fundamentale ale structurilor de bază.

48 I. Ianoş, (2000), Sisteme teritoriale. O abordare geografică, Editura Tehnică, Bucureşti, p. 117 49 Idem, p.117

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

46

3. Prognoza modului de organizare a sistemelor teritoriale50 - descifrarea tendinţelor şi selectarea componentelor esenţiale care în anumite condiţii de intervenţie externă, de dirijare şi dimensionare a fluxurilor interne ar putea genera sisteme teritoriale calitativ superioare; - aceste sisteme trebuie să permită obţinerea unei eficienţe economico-sociale maxime, de lungă durată, în condiţiile unor intervenţii care să nu perturbe legităţile lor fundamentale de funcţionare; Concluzii:

1. Orice ansamblu teritorial prezintă o specificitate regională determinată de factorii de structurare spaţial-funcţionali, tipologia componentelor integrate, nivelul de complexitate dinamică şi stadiul de evoluţie al conexiunilor intra- şi intersistemice.

2. Sistemele teritoriale sunt sisteme discrete având o dinamică emergentă şi imprevizibilă. 3. Fizionomia unui spaţiu şi potenţialul său economic sunt consecinţele unor relaţii foarte

complexe între toate componentele. 4. Pentru o dezvoltare durabilă accentul trebuie să fie pus pe capacitatea de autoorganizare a

sistemelor teritoriale şi pe rolul avut de nanostructuri la acest nivel.

50 Idem, p.118

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

47

VII. RISCUL ÎN SISTEMELE REGIONALE Procesul defectuos de dezvoltare economico-socială poate amplifica acţiunea factorilor

riscogeni: - extinderea urbanizării; - concentrarea tot mai mare a populaţiei în ariile de risc; - starea accentuată de sărăcie; - degradarea avansată a factorilor de mediu.

Relaţia de influenţă reciprocă dintre riscul de dezastru datorat hazardelor naturale şi procesul de dezvoltare contemporană este exprimată prin faptul că, în prezent, aproape 75% din populaţia globului trăieşte în regiuni expuse la dezastre naturale majore (cutremure de pământ, cicloni şi furtuni tropicale, secete, inundaţii, avalanşe şi alunecări de teren, erupţii vulcanice, ş.a.)

Dezastrele naturale care au loc în diferite regiuni provoacă moartea a cca. 184 de persoane/zi (numărul persoanelor rănite sau sinistrate fiind, desigur, mult mai mare).

53 % din numărul deceselor provocate de dezastrele naturale se produc în ţările slab dezvoltate, a căror populaţie însumată reprezintă doar 11% din cea expusă la hazarde de acest gen din întreaga lume.

Dezastrele naturale limitează procesul de dezvoltare prin: - distrugerea infrastructurii şi capitalului fizic; - întreruperea fluxurilor circulante (resurse, mărfuri, servicii); - deturnarea şi reducerea investiţiilor publice; - caracterul cumulativ al pagubelor generate.

Orice fenomen de risc poate restructura în timp şi spaţiu un sistem sau un subsistem de tipul comunităţilor, organizaţiilor şi societăţilor. Cunoaşterea nivelului de risc este un element de bază al oricăror activităţi legate de amenajarea teritoriului, dezvoltarea şi reconstrucţia sistemelor regionale. Fiecare sistem teritorial integral este alcătuit din două blocuri complexe care trebuie să fie

analizate distinct: blocul decizional - acţional (de planificare) - reprezentat de componenta umană şi

tehnicile aplicate pentru menţinerea funcţionalităţii sistemelor sau dobândirea unor noi calităţi;

blocul de procesare - modelare (supus acţiunii de amenajare) - alcătuit din componenta naturală (condiţiile şi georesursele existente) şi componenta socio-economică (reţeaua de aşezări şi formele materiale ale activităţii antropice).

PROCESUL DE AMENAJARE REGIONALĂ este definit de câteva acţiuni (după B. Driga, I. Ianoş, op. cit.): 1. eliminarea relaţiilor sau componentelor care pot „frâna” evoluţia prognozată (uneori nu este

necesară decât o neutralizare a influenţelor ce se opun scopului urmărit); 2. conservarea (menţinerea) componentelor şi relaţiilor de bază care corespund intenţiilor

privitoare la organizarea spaţiului respectiv; 3. corectarea tendinţelor divergente şi contradictorii care constituie abateri de la echilibrul

preconizat; 4. crearea unor noi structuri prin identificarea pragurilor critice a căror depăşire ar genera

disfuncţii teritoriale. Aspecte conceptuale Conotaţia geografică a termenilor şi noţiunilor de: hazard, dezastru, vulnerabilitate,

contiguitate, proximitate, vecinătate. Hazardul (etimologic din lb. arabă, az-zahar, joc de noroc, joc de zaruri) are în geoştiinţe o

conotaţie strict negativă, presupunând posibilitatea apariţiei/producerii unui eveniment potenţial devastator într-o anumită perioadă şi pe un anumit areal.

Scheidegger (1994) defineşte hazardul ca fiind „probabilitatea de schimbare rapidă a unei stări sau condiţii stabile într-un sistem”.

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

48

Hazardul se poate manifesta sub forma unor evenimente singulare, combinate sau întrepătrunse secvenţial în cauze şi efecte.

Orice hazard poate fi caracterizat printr-o anumită localizare geografică, intensitate sau magnitudine, frecvenţă şi probabilitate de manifestare. El are un trend dinamic, adică este legat de o magnitudine particulară şi o perioadă de revenire specifică.

Orice sistem teritorial se defineşte printr-o amprentă a hazardului conţinut. În înţelesul terminologic actual, hazardul capătă valenţa de risc numai din perspectiva lezării potenţiale a intereselor unei comunităţi umane. Dezastrul - redă situaţia în care evenimentul de risc s-a produs şi efectele sale depăşesc capacitatea de adaptare imediată din partea comunităţii umane (Fritz, 1961, Barkun, 1974). Dezastrul este expresia gradului de vulnerabilitate al comunităţii afectate de un hazard şi capacitatea insuficientă a măsurilor de adaptare la risc (Westgate şi O’Keefe, 1976, IDNDR, 1992, Alexander, 1993, Tobin şi Montz, 1997). Vulnerabilitatea - provine etimologic din verbul latin vulnerare, “a răni” sau a fi susceptibil în cazul unui atac, şi reprezintă măsura în care un sistem (natural sau antropic), expus unui anumit tip de hazard, poate fi afectat (Corell, Cramer, Schellnhuber, Workshop: Potsdam Sustaiunability Days, 30.09.2001).

Vulnerabilitatea presupune disfuncţionalităţi potenţiale interne, ca urmare a efortului de adaptare al sistemului regional la transformările evolutive. Vulnerabilitatea umană la dezastre depinde de51: gradul de susceptibilitate al populaţiei la anumite hazarde (exprimat prin totalitatea factorilor

dintr-o comunitate care favorizează producerea unei situaţii de urgenţă/dezastru); gradul de suportabilitate al acesteia (reprezentând capacitatea populaţiei de a suporta şi de a se

reface de pe urma pagubelor provocate de un anumit dezastru). Vulnerabilitatea umană la dezastre se referă la toate categoriile de factori variabili

(environmentali, economici, sociali, educaţionali etc.), care determină amplificarea intensităţii, frecvenţei, ariei de extindere şi impredictibilităţii unui anumit tip de hazard.

Principalii indicatori ai vulnerabilităţii umane faţă de dezastre se grupează în următoarele categorii52:

Vulnerabilitate environmentală - exprimată prin intensitatea, durata şi frecvenţa dezastrelor (cutremure, cicloni tropicali, inundaţii, secetă, erupţii vulcanice, avalanşe/alunecări de teren, incendii, furtuni etc.). Peste un milion de români sunt vulnerabili la cutremur, spune ONU, în timp ce asiguratorii estimează pagube de peste 100 de mld. € în caz de dezastru (clădiri prost construite sau învechite, a căror infrastructura nu a fost modernizată; România este alături de Italia şi Grecia);

Vulnerabilitate economică - exprimată prin PIB/loc, indicele de sărăcie umană (ISU), datoria totală (% din exporturile de bunuri şi servicii), rata inflaţiei şi rata şomajului (% din totalul forţei de muncă);

Vulnerabilitate sectorial – agricolă - referitoare la suprafaţa arabilă (mii ha), ponderea terenului arabil şi a culturilor agricole din totalul suprafeţei, ponderea populaţiei urbane din totalul populaţiei, gradul de dependenţă faţă de activităţile agricole (ponderea venitului agricol în cadrul PIB), ponderea forţei de muncă din sectorul agricol;

Vulnerabilitate peisagistică - reflectată prin ponderea pădurilor din totalul suprafeţei, gradul de eroziune al solului (prin intervenţie antropică), degradarea ariilor protejate şi a peisajului cultural;

Vulnerabilitate demografică - dată de nr. populaţiei totale, rata de creştere demografică, rata de creştere a populaţiei urbane, densitatea populaţiei şi rata de îmbătrânire a populaţiei;

Vulnerabilitate sanitară - redată prin ponderea populaţiei cu acces la surse sigure de apă (total, urban, rural), nr. medici (la 1000 de locuitori), nr. paturilor de spital, durata medie

51 Ciulache, S., (2005), Dezastrele naturale în contextul dezvoltării globale, Rev. Riscuri şi catastrofe, an IV, nr.2, p. 22 52 idem

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

49

a vieţii la naştere pentru ambele sexe şi rata mortalităţii infantile sub 5 ani; Vulnerabilitate educaţională - exprimată prin rata analfabetismului; Vulnerabilitate informaţională - reflectată prin nr. de aparate de radio-recepţie (la 1000

de locuitori), nr abonaţi la reţeaua de cablu TV şi internet; Vulnerabilitate legată de procesul global de dezvoltare - redată prin indicele de

dezvoltare umană (IDU). RAPORTUL "REGIUNI 2020" al Comisiei Europene („Strategia Europa 2020”) – raport privind provocările cu care se confruntă regiunile în anul 2020, analizate din perspectiva „indicelui de vulnerabilitate”. cele mai mari provocări regionale ale Europei sunt: globalizarea, tendinţele demografice,

schimbările climatice, consumul energetic şi aprovizionarea cu energie. Indicii pe categorii şi pe regiuni:

- Indicele de vulnerabilitate în raport cu globalizarea - Indicele de vulnerabilitate în raport cu schimbările climatice - Indicele de vulnerabilitate în raport cu energia - Indicele de vulnerabilitate în raport cu schimbările demografice - Indicele de vulnerabilitate în contextul unor schimbări multiple.

majoritatea regiunilor de dezvoltare din S şi E Uniunii Europene, inclusiv cele din România, sunt mult mai expuse riscurilor procesului de globalizare, faţă de alte zone ale spaţiului comunitar;

principalele deficienţe sunt: ponderea importantă a activităţilor economice cu valoare adăugată scăzută, slaba calificare a forţei de muncă, ceea ce înseamnă investiţii mai reduse şi crea mai puţine locuri de muncă faţă de restul UE.

România este inclusă şi în categoria statelor al căror teritoriu va fi afectat de schimbările climatice, cu efect major asupra sistemelor economice, sociale şi de mediu. Aprox. 170 de milioane de oameni, o treime din populaţia UE, locuieşte în regiuni care vor fi afectate grav de perturbările climatice.

Regiunile Sud - Est şi Sud Muntenia sunt cele mai expuse schimbărilor climatice, cu valori ale indicilor de 60 de puncte, respectiv 56 puncte, iar Centru şi Nord - Vest se vor confrunta cu cel mai redus impact din ţară, 30 şi 33 de puncte. Nord - Est (38), Bucureşti - Ilfov (39), Vest (39) şi Sud - Vest Oltenia (41) înregistrează un risc sub 50 de puncte.

Vulnerabilitatea energetică are valori apropiate în toate cele opt regiuni de dezvoltare ale României, respectiv 37 puncte în Bucureşti - Ilfov, 39 puncte în Nord -Est, 42 puncte în Sud - Est, 43 de puncte în Vest, Sud - Vest Oltenia, Centru şi Nord - Vest, sau 45 de puncte în Sud Muntenia. Suedia, unde toate regiunile înregistrează valori sub 10 puncte, şi Franţa, cu valori mai mici de 20 de puncte, sunt cel mai bine poziţionate în privinţa riscurilor energetice. În Luxemburg riscul energetic este maxim, 100 puncte, consideră specialiştii europeni.

Vulnerabilitatea la procesul de globalizare, România înregistrează valori ridicate, de peste 75 puncte, cu excepţia zonei Bucureşti - Ilfov (34 puncte). O medie scăzută, sub 20 de puncte este înregistrată în Suedia.

Indicele care măsoară provocările demografice înregistrează valori minime pentru România în Nord -Vest şi Nord - Est, respectiv 12 şi 17 puncte, în timp ce restul regiunilor consemnează valori de până la 40 de puncte. Circa 1/3 din regiunile Europei vor înregistra un declin al populaţiei până în 2020, majoritatea acestora fiind situate în Europa Centrală şi de Est, partea estică a Germaniei, Sudul Italiei şi NV Spaniei.

Regiunile din România înregistrează valori între 50 şi 70 de puncte privind riscul la schimbări multiple, cu excepţia Bucureşti-Ilfov (31 puncte) şi Nord-Vest (45 puncte).

Concluziile raportului vor fi incluse în procesul de analiză pentru viitoarea Politică Europeană de Coeziune.

Contiguitatea - implică adiacenţa spaţială tangenţială între două entităţi geografice53 (mediu

urban şi mediu rural; unitatea montană şi spaţiul depresionar de contact; strada şi rezidenţa; spaţiul periurban şi exploataţiile agricole). 53 Mac I., (2008), Hazarde şi riscuri de vecinătate, Rev. Riscuri şi catastrofe, an VII, nr.5, p.26

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

50

Vecinătatea - are mai multe înţelesuri, unele de factură administrativă, de planificare, altele de locuire (o persoană sau un lucru, obiect aflat în apropierea altuia) sau de relaţie, rezultă din învecinarea, apropierea suprafeţelor de teren, din locuirea într-o „zonă comună” sau din manifestarea fenomenologică ori sistemică într-un spaţiu de interferenţă54.

Vecinătatea poate apăra, dar poate să creeze şi agresivităţi, stări de contradicţie manifestate prin crize, riscuri, pagube ş.a. Spaţiul de vecinătate intră în sfera potenţială a vulnerabilităţii. Vecinătatea, înţeleasă prin prisma teritorialităţii, poate să funcţioneze în sensul optimalităţii de susţinere geospaţială între entităţile regionale.

Evoluţia neliniară a sistemelor regionale, sensibilitatea la condiţiile iniţiale şi marea variabilitate a condiţiilor la limită, induc o realitate care, aparent, este guvernată de neprevăzut şi necunoscut, în care caracterul aleatoriu (încărcat de hazard, în sens comun) al evenimentelor este definitorie. Din acest punct de vedere manifestarea neliniară a fenomenelor, pragurile, evenimentele şi bifurcaţiile sunt reperele fireşti ale evoluţiei sistemelor regionale.

Hazardul se constituie ca o categorie fenomenologică (Mac, I., Petrea, D., 2002) care

reflectă spontaneitatea proceselor evolutive şi fenomenele de instabilitate care se manifestă în cadrul sistemelor departe de echilibru.

Hazardul semnifică conjunctura cauzală şi circumstanţele spaţio-temporale de manifestare a fenomenului. Dificultăţile în evaluarea riscului (momentul şi forma de manifestare, magnitudinea şi arealul de

impact) sunt determinate de caracterul dinamic nonliniar şi autoorganizarea sistemelor regionale.

Multitudinea relaţiilor instituite între componente, senzitivitatea la condiţiile iniţiale şi evoluţia pseudo-randomizată a acestor sisteme determină un comportament greu predictibil al acestora. „Riscul implică periclitarea integrităţii sistemului prin asumarea fenomenului - eveniment, de

către unul sau mai mulţi componenţi”.55 Riscul poate fi exprimat matematic, ca fiind produsul dintre hazard (H), elementele de risc (E) şi

vulnerabilitate (V): R = H * E * V ANALIZA HAZARDELOR ŞI RISCURILOR REGIONALE DE VECINĂTATE

Poate fi realizată pe două axe principale: - contiguitatea abordată pe direcţie orizontală (contiguitate spaţială); - contiguitatea abordată pe axa verticală (contiguitate funcţională). Modul de propagare şi efectele hazardelor şi riscurilor sunt influenţate de tipul şi caracteristicile relaţiilor instituite între componentele teritoriale. Evitarea hazardelor şi riscurilor de vecinătate prin instituirea fâşiilor - tampon, stimularea

fenomenelor de absorbţie, creşterea rezistivităţii sistemelor, nu poate fi realizată, acestea rămânând potenţiale, iminente şi, frecvent efective.

Din aceste cauze ele trebuie atent studiate factorial, procesual şi prognozate. Analiza riscului - reprezintă un demers sistematic de caracterizare şi de cuantificare a

riscului, din perspectiva probabilităţii de producere şi a dimensionalităţi consecinţelor sale. Evaluarea riscului - constituie o etapă ulterioară, de decizie a semnificaţiei riscurilor

acceptabile, pe baza comparării avantajelor şi dezavantajelor implicate de un posibil eveniment.

Managementul riscului - se referă la implementarea de măsuri şi metode, cu scopul de a atinge nivelul de siguranţă propus, în contextul adaptării la transformările evolutive.

Riscul individual - se raportează la individualităţi, decurgând din riscul conţinut de elemente şi numărul persoanelor existente pe un anumit areal sau regiune în momentul producerii evenimentului.

Riscul raportat la obiecte/elemente - se referă la mărimea unui risc pentru o anumită entitate din spaţiul analizat (o clădire, o stradă, un camping, o unitate toposecvenţială de versant etc.).

Riscul regional - înţeles ca mărime a unui risc pentru o entitate teritorială sau părţi definite din

54 Idem 55 Mac I., 2003

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

51

cadrul unui sistem teritorial, şi se calculează ca sumă a riscurilor locale identificate din cadrul acelui ansamblu regional (spaţiu rural, urban, regiune de dezvoltare, microregiune, etc.). DIFUZIA SPAŢIALĂ A RISCURILOR Cunoaşterea dimensiunii unui fenomen de risc este foarte importantă în planificarea teritorială

(implică modul de răspândire a unui fenomen sau proces şi timpul în care se realizează). Prin procesul de difuzie spaţială se înţelege propagarea în timp şi spaţiu a unui element simplu

sau complex. De aici rezultă faptul că orice structură teritorială nu reprezintă decât un stadiu dintr-un proces

de difuzie. Cunoaşterea modelelor de difuzie sunt necesare în explicarea modului de evoluţie a dezastrelor,

în prevenirea şi combaterea riscurilor (EX. răspândirea secetelor, a cutremurelor, a epidemiilor, etc.).

Difuzia spaţială a riscurilor se poate produce brusc, moderat şi lent. Difuzia este împiedecată sau chiar blocată prin efecte de barieră de natură fizică sau umană

(EX. interpunerii unor lanţuri muntoase în direcţia de deplasare a maselor de aer calde, care pot genera apariţia unei secete).

Geografii au deosebit patru tipuri de difuzie în spaţiu: liniară, prin contaminare, ierarhică şi dezordonată (A. Dauphine, 200156).

1. Difuzia liniară - urmăreşte un singur ax cum ar fi căile de comunicaţie, văile şi fluviile.

2. Difuzia prin contaminare - este mult mai bine cunoscută şi este specifică tuturor hazardelor socio-politice (violenţe urbane, epidemii, etc.).

3. Difuzia ierarhică – apare în numeroase procese din sferele puterii, economiei şi culturii (A. Dauphine, 2001). Ea poate fi în multe situaţii asociată difuziei prin contaminare.

4. Difuziunea dezordonată - generează numeroase dezastre, deoarece dezordinea este produsul mai multor cauze ce au efecte multiple, care sunt greu de separat (cazul răspândirii unor seisme sau a unor furtuni). Ca urmare, prevenirea şi combaterea unor asemenea dezastre este dificilă.

SITUAŢII DE MANIFESTARE A RISCULUI ÎN SISTEMELE REGIONALE Căi de abordare

1. La nivel funcţional - se remarcă faptul că propagarea fenomenelor riscogene este „facilitată” tocmai de apartenenţa la acelaşi sistem. a) Manifestarea „efectului de barieră” prin stingerea progresivă a vectorilor purtători de

dezvoltare în spaţiul fâşiilor de contact interdepartamental. a) Propagarea stărilor de dezechilibru la nivelul zonelor funcţionale din cadrul sistemelor

urbane; c) Cazul bazinelor hidrografice - orice fenomen produs în subsistemele din amonte va fi

receptat de subsistemele din aval: creşterea debitelor lichide şi solide; poluanţii deversaţi prin procese tehnologice (ex. industrie extractivă, industrie prelucrătoare) şi antrenaţi de fluxurile hidrice induc modificări calitative ale apei în subsistemele din aval.

2. La nivel spaţial – există cazuri în care, în ciuda diferenţelor dintre sistemele regionale

învecinate, ele ajung să fie „intersectate” de manifestarea unor fenomene generate în interiorul unuia sau altuia57. „efectul de dominaţie” - constă în faptul că sensul fenomenelor - cauză dintr-un sistem

capătă valenţe diferite în sistemele adiacente (ex. extinderea zonelor periurbane în

56 citat de Sorocovschi V., 2003 57 Mac I., (2008), Hazarde şi riscuri de vecinătate, Rev. Riscuri şi catastrofe, an VII, nr.5, p.28

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

52

detrimentul spaţiilor agricole; dezvoltarea turistică a unei regiuni; eroziunea în sistemul montan determină colmatarea văilor din spaţiul depresionar);

„efectului de polarizare” - exprimat de marile oraşe cu funcţie de polarizare regională. Interacţiunile care au loc într-o astfel de entitate teritorială sunt orientate (polarizate) spre mai multe puncte nodale de ranguri inferioare.

a) Situaţii de risc environmental

degradarea calităţii componentelor naturale ca urmare a manifestării presiunii antropice; degradarea sistemelor environmentale regionale ca rezultat al exploatării resurselor în ariile

adiacente; diverşi poluanţi/contaminanţi (COX, NOX, SOx, particule în suspensie, pulberi sedimentabile)

antrenaţi în fluxurile atmosferice ajung să intersecteze sisteme environmentale la scări diferite. Propagarea poluanţilor antrenaţi prin fluxuri hidrice sau atmosferice induc frecvent stări environmentale de degradare pe linia local - regional – global.

EX. - iazul „Bozânta-Aurul” (2000), contaminarea cu cianură a apei râurilor Lăpuş (situat în imediata apropiere a iazului), Someş, Tisa şi Dunăre; afectarea florei şi faunei din râurile contaminate; contaminarea a 20 ha de teren agricol şi a 9 fântâni din satul Bozânta Mare.

- Cernobâl, 1986, cu implicaţii la nivel continental şi planetar. b) Situaţii de risc demografic

depopularea ariilor rurale; ruptura cu tradiţia şi obiceiurile locale; degradare socială şi manifestarea riscurilor aferente (şomaj, criminalitate, morbiditate).

- La scări locale: riscul atomizării societăţii prin exacerbarea unor grupuri a căror criză existenţială se manifestă sub forma tendinţelor de segregare - tribalizare (gaşcă, gang, bandă) şi enclavizare (cartiere ale „negrilor”, „asiaticilor”, judeţe autonome etc.) în care se manifestă de fapt frustrări de grup şi stări de inadaptare regională.

Riscurile induse de astfel de situaţii sunt percepute acut de sistemele de imediată contiguitate spaţial-funcţională.

EX. creşterea ratei criminalităţii, induse de bandele de cartier, este urmată de degradarea urbană multiplă (afectarea mediului social şi economic, a infrastructurilor urbane etc.). c) Situaţii de risc economic - accentuarea decalajelor regionale prin amplasarea inadecvată a unor obiective economice; - existenţa unor centre polarizatoare care „absorb” resursele regionale (naturale, financiare, demografice); - modelele de dezvoltare economică a sistemelor regionale sunt generate de existenţa şi modul de racordare a unor poli sau axe de convergenţă. - Dacă aceste centre reuşesc să se integreze funcţional cu celelalte elemente teritoriale, după atingerea unei „densităţi critice”, ele se constituie ca „elemente de conjuncţie teritorială” în urma instituirii unor feed-back-uri pozitive care în cele din urmă vor „eclipsa" ariile învecinate, depăşite din punct de vedere al dotărilor şi dinamicii58. - Instituirea şi amplificarea relaţiilor spaţiale între astfel de centre polarizatoare vor conduce la conturarea unor axe în care câmpurile de forţă, conjugate, vor segmenta spaţiul. d) Situaţii de risc geopolitic - una din caracteristicile acestora o reprezintă sensibilitatea în raport cu condiţiile economice şi sociale. Conjugarea frecventă a celor două seturi de condiţii se poate manifesta sub forma a două modele de evoluţie spaţială de tip contiguu:

1. Riscul segregării geopolitice - în cadrul căruia entităţile iniţiale eterogene (economic, etnic, confesional) sunt supuse unor procese spaţiale şi funcţionale disjunctive. EX. - Catalonia59, Ţara Bascilor60, Kosovo61, Kashmir62 ş.a.

58 Mac I., (2008), Hazarde şi riscuri de vecinătate, Rev. Riscuri şi catastrofe, an VII, nr.5, p.29 59 regiune din NE Spaniei în care este dominantă lb. catalană şi care are statutul de regiune autonomă (Comunidad Autónoma). Acoperă o suprafaţă de 31.950 km², cu o populaţie de 6,3 mil. şi are capitala la Barcelona. 60 comunitate autonomă din N Spaniei, cu capitala la Vitoria.

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

53

- Rezultatul unor astfel de „aspiraţii” se transpune sub forma unor riscuri majore la nivel regional (economice) sau chiar global (conflicte armate şi utilizarea armelor de distrugere în masă - nucleare, bacteriologice şi chimice)63.

2. Riscul integrării geopolitice - acesta este asociat structurilor geopolitice care, fie reîntregesc entităţi fragmentate artificial (Germania de Vest şi Republica Democrată Germană), fie integrează entităţi geopolitice cu caracteristici asemănătoare şi interese convergente (Uniunea Europeană). - Noile situaţii de contiguitate regională spaţială şi funcţională pot genera riscuri tranziente64 legate de capacitatea diferită a părţilor în a se „racorda” cadrului normativ, instituţional şi funcţional. - după depăşirea pragului de „racordare", funcţionarea noilor entităţi relevă valenţe cantitative superioare şi salturi calitative.

Concluzii:

- Sistemele regionale compuse din reţele anizotrope, ordonate pe o singură axă sunt mai vulnerabile la situaţiile de risc decât cele structurate în reţelele polarizate.

- Efectele negative pe care le poate genera polarizarea determinată de o centralizare excesivă, pot să dispară în cazul în care nodurile secundare sunt interconectate.

- Distrugerea brutală a conexiunilor unei reţele regionale poate genera mai multe efecte: pierderea autonomiei, reducerea coerenţei şi dezorganizarea sistemului teritorial.

- Factorii riscogeni şi riscurile asociate prezintă un grad de concentrare teritorială mai ridicat în zonele de contact dintre entităţile regionale, în spaţiile de vecinătate (riscuri de vecinătate).

© V. GLIGOR, Facultatea de Geografie, UBB Cluj-Napoca 61 regiune disputată din Balcani, guvernată de parţial-recunoscuta Republică Kosovo, cu capitala la Priştina. 62 fost principat din Himalaya, azi o regiune revendicată de India şi Pakistan. 63 Mac I., (2008), Hazarde şi riscuri de vecinătate, Rev. Riscuri şi catastrofe, an VII, nr.5, p.30 64 idem, p.31

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

54

BIBLIOGRAFIE Bilaşco, Ş., Gligor, V., David Nicoleta-Afrodita, Filip, S., (2011), Potenţialul pedogeografic al

Microregiunii Tăşnad, Geographia Napocensis, anul V, nr. 2, Academia Româna - Filiala Cluj, Colectivul de Geografie.

Braghină, C., (2006 a), Hipotrofia şi hipertrofia aşezărilor umane, Editura Universitară, 155 p. Braghină, C., (2006 b), Marea Britanie – Diferenţieri regionale, Sinteze de Geografie generală şi

regională, Editura Universităţii Lucian Blaga, Sibiu. Breslin, S.H., Hook, G.D., (2002), Microregionalism and World Order: Concepts, Approaches and

Implications, www.palgrave.com/pdfs/0333962915.pdf. Cândea Melinda, Simion Tamara, Tătaru Alexandra, (2007), Spaţiul rural, turism rural şi agroturism,

Editura Transversal, Bucureşti, 250 p. Cândea Melinda, Bran Florina, Cimpoieru Irina, (2006), Organizarea, amenajarea şi dezvoltarea

durabilă a spaţiului geografic, Editura Universităţii din Bucureşti, 375 p. Cândea Melinda, Simion Tamara, Cimpoieru Irina, Simion G., (2004), Zone defavorizate în România.

Concepte, caracteristici, studii de caz, premise de dezvoltare, Editura Universitară, Bucureşti, 255 p. Cocean, P., (2005), Geografie Regională, Ediţia a II-a, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj –

Napoca. Davidson, F., Lindfield, M., Pennink, C., (2000), Strategic Planning, IHS Rotterdam. Dubois, C.G., (1991), L’idetité regionale, Editura CNRS, Paris. Gârbovean, A., (2006), Strategii şi modele de dezvoltare regională pentru zona Munţilor Apuseni, Editura

Aeternitas, Alba Iulia. Gligor V., (2011), Natural Reserves and the Biodiversity of Roşia Montană area, Conferința internațională

Roşia Montană in istoria universală, Cluj-Napoca, 11-12 Noiembrie 2011. Gligor V., Fonogea S.F., (2010), Environmental Dysfunctions and Geo-ecological Reballancing of Mining

Sites with Shut-down activity in Maramureş County, Studia Univ. „Babeş-Bolyai”, Seria Geographia, Cluj-Napoca.

Gligor, V., Bilaşco, Ş., Filip, S., David Nicoleta-Afrodita, (2010), Potenţialul morfologic al Microregiunii Tăşnad, Geographia Napocensis, anul IV, nr. 2, Academia Româna - Filiala Cluj, Colectivul de Geografie.

Gligor V., (2006 a), Modelarea selectivă şi tipologia structurilor vulcanice din de nord-estul Munţilor Metaliferi, Pangeea, nr. 6, Editura Aeternitas, Alba Iulia, p. 125-131.

Gligor V., (2006 b), Impactul antropic asupra sistemului environmental al Munţilor Metaliferi de Nord – Est, Pangeea, nr. 6, Editura Aeternitas, Alba Iulia, p. 82-86.

Gligor V., (2005), Disfuncţionalităţi şi dezechilibre environmentale în perimetrul minier Roşia Poieni, Lucrările Simpozionului Ştiinţific „Ştiinţă şi dezvoltare în profil teritorial”, Baia Mare 27-28 mai 2005, Edit. Risoprint, Cluj-Napoca, p.186-190.

Groza, O., (2005), Planificare teritorială, Editura UAIC, Iaşi Groza, O., I. Muntele, (2005), Geografie umană generală, UAIC, Iaşi Groza, O., Ţurcanaşu, G., Rusu, Al., (2005), Geografia economică mondială, UAIC, Iaşi Ianoş, I., (2008 a), Spatial nanostructures. A theoretical introduction,(Romanian Journal of Regional

Geography, vol.3, nr.2, p.4-16 Ianoş, I., (2008 b), Respect for Space in Local and Regional Development, 2008, Revista Română de

Geografie Politică, an X, 2, p.5-14. Ianoş, I., (2007), Importanţa imaginii oraşului în planificarea urbană, Conferinţa Internaţională

„Dezvoltare regională şi multiculturalitate în Uniunea Europeană, Risoprint, Cluj-Napoca, p.433-440. Ianoş, I., (2006), Potential, Strukturdynamik, Attraktivitat der rumanischen Wirtschaft. In: Kahl, T. &

Metzeltin, M. & Ungureanu, M.R. (ed.): Rumanien. Raum und Bevolkerung. Geschichte und Geschichtsbilder. Kultur. Gesellschaft und Politik heute. Wirtschaft. Recht und Verfassung. Historische Regionen. Osterreichische Osthefte 48, p.603-622.

Ianoş, I., (2004), Dinamica urbană (Aplicaţii la oraşul şi sistemul urban românesc), Editura Tehnică, Bucureşti, 213 p.

Ianoş, I., (2002), The maturing of the Romanian Urban System, in “International handbook of urban systems: Studies of urbanization and migration in Advanced and Developing Countries”, (ed.H.S.Geyer), Edward Elgar, Cheltenham, p.295-327.

Ianoş, I., (2001), Ariile profund dezavantajate din Romania. Consideraţii preliminare, Terra, 1-2, p.30-38. Ianoş, I., (2000), Sisteme teritoriale. O abordare geografică, Editura Tehnică, Bucureşti. Ianoş, I., (1994), Riscul în sistemele geografice, SC GGG , seria Geografie, XLI, 19-27. Ianoş, I., (1987), Oraşele şi organizarea spaţiului geografic, Editura Academiei, Bucureşti. Ianoş, I., Heller, W., (2006), Spaţiu, economie şi sisteme de aşezări, Editura Tehnică, Bucureşti. Ianoş, I., Humeau, J.-B., (2000), Teoria sistemelor de aşezări umane, Editura Tehnică, Bucureşti.

_________________________________________ Sisteme regionale _________________________________________

55

Ianoş, I., Pumain D., Racine J.-B., (editori), (2000), Integrated Urban Systems and Sustainability of Urban Life, IGU-Commission of Urban Development and Urban Life, Editura Tehnică, Bucureşti.

Ianoş, I., Popescu Claudia, (1997), Organizarea spaţiului la nivel de microscară, Buletin geografic, 1, p. 41-45.

Ianoş, I., Dobraca L., (1997), Dinamica geosistemelor antropizate şi dezvoltarea durabilă, Analele Universităţii de Vest din Timişoara, Geografie, vol. 7, p.101-106.

Ionaşcu, G., (2002), Amenajarea teritoriului, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti. Lepetit, B., Pumain, Denise, (1993), Temporalites Urbaines, Anthropos, Paris. Levy, J., (1991), Contemporary urban planning, 2nd ed., Prentice Hall, Englewood Cliffs. Luca, E., (2001), Organizarea teritoriului, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca. Mac, I., (2000), Geografie generală, Editura Europontic, Cluj-Napoca. Magdalina, I. (2002), Amenajarea, organizarea şi sistematizarea teritoriului, Editura Ceres, Bucureşti. Matei, L. (1999), Managementul dezvoltării locale, ed. a IIa, Editura Economică, Bucureşti. Moriconi-Ebrard Fr., (1993), L’Urbanisation du Monde, Anthropos, Paris Mosteanu, R.N. (2001), Problematica dezvoltării regionale în România, Editura Sylvi, Bucureşti. Muntean O.L., Malos C.V., Gligor, V., Mihăiescu R., Stoian, L., (2007), Evaluarea riscului de

alunecare a terenului (studiu de caz: Aria Roşia Montană, România), în volumul Environment & Progress, nr. 11, editori: Ciorba D., Ozunu A., Cosma C., Facultatea de Ştiinţa Mediului, Cluj-Napoca, p.331 - 337.

Racoviceanu, S., Ţarălungă, N., (2000), Decizia în dezvoltarea urbană, IHS România. Racoviceanu, S., Ţarălungă, N., (2003), Manual de planificare în domeniul planificării strategice,

IHS, în cadrul programului AMTRANS 1A01. Săgeată, R., (2006), Deciziile politico-administrative si organizarea teritoriului. Studiu geografic cu

aplicare în teritoriul României, Editura Top Form, Bucuresti. Rughiniş, C., (2005), Intervenţii sociale şi excluziune morală în comunităţi dependente în România în

tranziţie, Teză de doctorat, Conducător ştiinţific Acad. prof. univ. dr. C. Zamfir, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Bucureşti.

Schmidt-Kallert, E., (2005), A Short Introduction to Micro-regional Planning, Food and Agriculture Organization of the United Nations, Sub-regional Office for Central and Eastern Europe, Budapest.

Shaw, D., (2000), Regional planning and development in Europe, Ashgate, Aldershot. Surd, V., (1991), Traditional Forms of Organizing Geographical Space in Transylvania – „The Lands”,

Studia Univ. Babes-Bolyai, Ser. Geographia, XXXV, nr. 2 (pp. 76-80). Truman, A.H., (1992), Interpreting the City, John Wiley&Sons, New York. Ungureanu, Al., Ianoş, I., (1996), Characteristic Features of the Urban System in Romania, Revue

roumaine de geographie, Bucureşti. Vescan, I., Gligor, V., Fonogea, S.F., (2010), Uniform Transnational Assessment of the Environmental

Indices from the Romanian Catchment Area of the Tisa River, in rev. Romanian Review of Regional Studies, Journal of the Centre for Regional Geography, Cluj – Napoca, Vol. VI, nr. 2, p. 31-40.

Vincze, Maria, (2000), Dezvoltarea regională si rurală. Idei si practici. Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

Vincze, Maria, (2001), Considerations Concerning the Conceiving and the Implementation of the Strategies and Tactics of Rural Development in Romania, in: Institutional Capacity Building for Agriculture and Rural Development Related Groups and Organisations in Transylvania-Romania, Faculty of Economics, Cluj-Napoca.

Vofkori, L., (2004), Regional Development in Transylvania, Romania, Society and Economy, Vol. 26, no. 1 (pp. 87 – 103).

Voineagu, V., Voineagu, M., Furtună, F., Ştefănescu, C., (2002), Analiza factorială a fenomenelor în profil regional, Editura Aramis Print, Bucureşti. *** Revista Territoires 2020 – DATAR – colecţie 2002 – 2004 (accesibilă pe Internet la www.datar.gouv.fr); *** (2006), Leader Preparation Technical Assistance Project (World Bank Loan). Terms of Reference, Ministry of Agriculture of the Slovak Republic (MOA), www.mpsr.sk/slovak/dok/leadersk2_2006_tor.pdf. ***(2006), România. Planul Naţional Strategic de Dezvoltare Rurală 2007-2013, Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, Bucureşti. ***The roots of spatial development and planning in Hungary, www.pict.hu/documents/docs/ planning_in_hungary.pdf ***Legea nr. 350/2001, Privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, M. Of., Partea I, nr. 373. ***Legea nr.351/2001, Privind aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului Naţional – Secţiunea a IV-a Reţeaua de localităţi, M.Of. nr. 408. ***Legea nr.286/2006, Pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, M.Of. nr. 621.


Top Related