Universitatea
Academiei de Ştiinţe
a Moldovei
Obiect : Limba şi civilizaţia latină.
Tema : Roma în perioada regalităţii.
Evaluator : conf. univ., A. Hanganu
A efectuat: Pascari Oleg
Gr. F-11
Roma în perioada regalităţii.
Măreţia unui stat, s-a măsurat cu ajutorul nu doar a influenţii sale sporadice, ci a longivităţii caracterului
ctitoresc a mai multor miracole sociale, urmărit pe parcursul întregului destin istoric. În acest context, Roma
intervine drept cel mai elocvent prototip care posedă multilateralitatea elementelor stenice, capabile să fie
redescoperite până în prezent. Deşi, confuzul se zbate între paradox, şi silogism, pentru mine, problematica
acestora este una – orşice civilizaţie măreaţă, îşi are timpul în care aceasta se ruinează lăsând în urmă mai
multe întrebări decât răspunsuri? Ori formele în care se transcend acestea, depind doar de un curs firesc al
evoluţiei istoriei plină de războaie interne/externe, care-şi impun autoritatea, nemijlocit printr-un mod
barbar, şi nicidecum unul alternativ?
De altfe, suntem în pragul când, civilizaţia Romei antice, cunoaşte prima etapă a evoluţiei sale, perioada
regalităţii ( 753 î. Hr. – 509 î. Hr. ) , în care au loc numeroase deformări ale lumii „primitive”, intervenind
cu o trăsătură disjunctivă: ordinea prin lege, legea prin democraţie, democraţie prin tiranie.
Fiind o colonie etruscă, încă în sec. X î. Hr, descoperirile arheologice atestă vestigiile celei mai vechi aşezări
umane de pe viitorul teritoriul al Romei, pe colina
Palatin, situată pe malul stâng al Tibrului, iar un
secol mai târziu, pe colina Quirinal, ia naştere o
altă aşezare de tip rural. Cristalizarea primei mari
civilizaţii indigene a Peninsulei Italice, ce a
exercitat o influenţă profundă asupra vieţii
economice, sociale, politice şi spirituale a
populaţiilor autohtone, a favorizat extinderea
acestora la Nord până la fluviul Pad, iar la Sud până
în Campania. În sec. VII î. Hr , sub influenţa
aceloraşi etrusci, a cărei intervenţie culturală
percede instaurarea în jurul anului 650 î. Hr. a unei dominaţii politice
efective, tot atunci se cristalizează premisele unirii aşezărilor rurale ale
latinilor indoeuropeni de pe colinele de pe malul Tibrului într-o aşezare
unică de tip urban, cu numele de Roma. Constituirea oraşului fiind fixată
de areheologi, între anul 650 şi 575 î. Hr. În epoca regală, cetatea a fost condusă de şapte regi. Primul,
Romulus ( 753 – 716 î. Hr.) – întemeietorul mitic, descendent din eroul troian Eneas, este primul rege
legendar al Romei, care pune bazele organizării constituţionale a cetăţii, instituie un sfat al bătrânilor
(senatus) format din 100 de membri ( patres ) reprezentând cele 100 de ginţi, 30 de curii şi 3 triburi care
alcătuiau poporul roman. Organizează cultele unor divinităţi şi
fixează sărbătorile cetăţii;
Numa Pompilius (716 – 673 î. Hr) – al doilea rege de origine
sabină, i se atribuie o serie de reforme pe plan intern: organizarea ceremonialului cultelor şi jocurilor,
constituirea colegiilor de preoţi şi meşteşugari, reformarea calendarului roman, fixarea zilelor faste şi
nefaste, ridicare unor temple. Un alt rege, Tullus Hostilius (673 – 641 î. Hr) - s-a remarcat prin victoriile
purtate asupra sabinilor din vecinătate precum şi prin cucerirea şi anexarea oraşului Alba Longa ( cu această
ocazie are loc episodul luptei dintre cei trei Horaţi şi cei trei Curiaţi). Al patrulea Rege, Ancius Marcius (641
– 616 î. Hr.) – construieşte primul drum de la Roma până la vărsarea Tibrului în Marea Tireniană, unde pune
temeliile portului Ostia; zideşte primul pod peste Tibru, şi stabileşte pe colina Aventin, o parte din latinii
învinşi. I se mai atribuie o serie de măsuri vizând consolidarea constituţională a oraşului. Cel de-al cincelea
rege care cunoaşte rândul la tron, Lucius Tarquinius Priscus (616 – 578 î.Hr) - I se atribuie ample lucrări
edilitare asanarea mlaştinilor din oraş, şi construcţia Forumului roman, a templului Capitolin, precum şi a
circului. Tot el ar fi ridicat numărul senatorilor la 200 şi ar fi sporit numărul cavalerilor. Este ucis de rude ale
lui Ancus Marcius. Servius Tulius ( 578 – 534 î.Hr) – al şaselea după număr, i se atribuie cea mai însemnată
dintre reformele realizate în epoca Romei regale, prin care toţi locuitorii
cetăţii, patricieni şi plebei, au fost împărţiţi în şase clase censitare având
ca unitate de bază centuria (unitate militară cuprinzând 100 de luptători).
Repartizarea într-o clasă era în concordanţă cu averea posedată şi cu
obligaţiile militare ce-i reveneau cetăţeanului. Astfel, clasa I cuprindea
cetăţenii cu o avere de 100 000 de aşi, grupaţi în 18 centurii de cavaleri
cu 80 de centurii de hopliţi, clasa a II-a – 20 de centurii (75 000 de aşi
avere), clasa a III-a – 20 de centurii (50 000 aşi), clasa a IV-a – 20
centurii (25 000 de aşi), e.t.c, cei din clasa a VI-a – ocupau 5 centurii
fără avere. Cele 193 de centurii formau adunarea cea mare a poporului
sau adunarea ceturiilor ( comitia centuriata ). A completat reforma sa
censitară cu una de natură administrativă, împărţind populaţia în 4 triburi
orăşăneşti, şi 26 rurale, după criteriul teritorial al domiciliului, în locul
celor trei triburi tradiţionale. Tot acestui rece i se atribuie construcţia unor
noi ziduri ale Romei (aşa-numitele ziduri serviene) şi înălţarea unui sanctuar comun al tuturor latinilor pe
Aventin. Este ucis de fiica sa, Tullia, soţia lui Tarquinius Superbus. Ultimul rege, Lucius Tarquinius ( 534
– 509 î. Hr ) - este prezentat de istorie, având trăsături clasice ale tiranului. Ajuns pe tron printr-un asasinat,
se sprijină exclusiv pe forţa armelor. În încercarea de a slăbi
puterea aristocraţiei, a redus numărul senatorilor; a purtat lupte
împotriva volscilor şi a cucerit prin şiretenie oraşul Gabii. În
vremea sa, se încheie asanarea mlaştinilor prin construcţia
marelui canal colector ( Cloaca maxima), şi este realizat marele templu de pe Capitoliu, consacrat triadei:
Jupiter, Iunona, Minerva. Răpirea, de către fiul regelui, a soţiei lui Collatinus, vrituoasa Lucreţia, care se
sinucide, declanşează o revoltă a nobilimii romane condusă de I. Brutus, şi L. Tarquinius Collatinus, în
urma căreia Tarquinius este izgonit din Roma, regalitatea este abolită, şi se instituie regimul republican.
Prin urmare, perioada regalităţii rămâne a fi suficient de semnificativă, plină de evenimente şi progrese, care a reuşit să impună o normă de evoluţie, ce se cere respectată de succesorii acestia. Mă întreb cât de reprezentative or fi aceste personalităţi ale Romei din perioada atncihităţii, în perioada în care, un conducător a uitat să-şi consolideze statul prin punctele valorice valabile oricărei societăţi ce populează astăzi uscatul, ( limbă, concesiune religioasă, tradiţie ş.a) . Se pare că, astăzi, năzuinţa de a dezbina, surclasează interesele unui norod plin de pierzanie. Iar norodul nu mai e ca în alte dăţi, ce-i drept. Nu e unul necesitar şi rebel, pretenţios şi nemilos, e mutilat de tot ce contrapune asupra integrităţii sale valorice, mişcându-se încrezut spre un gol al naţiunii, al viitorului, din care fără îndârjire tiranică, nu ar fi posibil de a evada.
Bibliografie :
1. Horia C. Matei, „Civilizaţia Romei antice”, editura Eminescu, Bucureşti, 1980.2. George Dennis, „ Lumea etruscilor” vol. I, editura Meridiane, Bucureşti, 1982. 3. George Dennis, „ Lumea etruscilor” vol. II, editura Meridiane, Bucureşti, 1982. 4. Raymond Bloch, „Etruscii”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966. 5. Eugen Cizek, „Istoria Romei”, editura Paideia, Bucureşti, 2002. 6. Atlas, „ Marea istorie ilustrată a lumii” vol. II, editura Litera Internaţional, 2009.7. Atlas, „ Civilizaţii antice – Roma”, editura CORINT, 2007.