Download - Revista nr. 24

Transcript

DIDACTICA MAGNA - 24

DIDACTICA MAGNA - 24

• OPERAŢIONALIZAREA OBIECTIVELOR EDUCAŢIONALE de CRISTIANA

PIEPTAN pag. 4 • CUM SĂ NE CONTROLĂM EFICIENT STĂRILE DE FURIE? de PATRICIA BIELTZ

pag. 8 • INCIDENŢA DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR ÎN CONTEXTUL

LUPTEI ÎMPOTRIVA TERORISMULUI de OVIDIU VASILICĂ pag. 15

• OLIMPISM ŞI FAIR – PLAY de GABRIELA COSTOIU pag. 27

• RELAŢIA DINTRE INDIVID ŞI SISTEMUL ORGANIZAŢIONAL MILITAR de CĂTĂLIN RĂU pag. 33

• CURSUL SUPERIOR INTERNAŢIONAL de ILEANA ALEXE pag. 42

• ALCOOLUL ŞI EFECTELE LUI ASUPRA ORGANISMULUI de PATRICIA BIELTZ pag. 51

• PROCESELE DE MANAGEMENT LOGISTIC de FLORIN ANGHEL pag. 58

• FEBRA MUSCULARĂ (MIOPATIA DE EFORT) de COSMIN BIDIREANU pag. 63

• SERIOZITATEA NU ESTE ÎNTOTDEAUNA APRECIATĂ de MIHAIL OTOBÎCU pag. 67

CUPRINS

Răspunderea privind materialele publicate în revistă precum și punctele de vedere exprimate în acestea revin în totalitate autorilor.

În cadrul unei activităţi instructiv-educative, realizarea cu mai mare eficienţă a finalităţilor şi scopurilor propuse presupune reducerea decalajului dintre genera-litatea lor orientativă şi solicitările curente ale planificării, programării şi desfăşu-rării procesului de învăţământ. Această cerinţă poate fi realizată prin formularea obiectivelor pedagogice, numite şi obiective educaţionale.

Obiectivele educaţionale sunt enunţuri cu caracter finalist care dau expresie intenţiei de a produce o schimbare în personalitatea elevului ca urmare a implicării acestuia într-o activitate de predare-învăţare. (I.T. Radu, 1998)

În ce priveşte caracterul diferenţiat de care dispun obiectivele educaţionale, cea mai obişnuită şi mai practică diferenţiere a acestora se face în funcţie de gradul lor de generalitate. Se disting astfel obiectivele generale, specifice şi operaţionale.

Obiectivele operaţionale au un caracter concret şi sunt realizabile în cadrul lecţiilor şi în afara lor, cu ajutorul diverselor resurse şi mijloace pedagogice. Dacă obiectivele generale şi specifice sunt de obicei date, iar cadrul didactic şi le însu-şeşte ca atare, obiectivele operaţionale sunt elaborate de către acesta pentru fieca-re lecţie prin considerarea conţinutului predării/învăţării şi prin aplicarea tehnicii operaţionalizării.

Activitatea de specificare sau de identificare a referinţelor concrete sau prac-tice ale unui concept poartă numele de operaţionalizare. Ea se referă atât la ansam-blul operaţiilor succesive de trecere de la abstract la concret, cât şi la specificarea

DIDACTICA MAGNA - 24

criteriilor sau a indicatorilor prin care o acţiune sau un comportament dobândeşte caracteristica de a fi operaţional sau concret.

În ce priveşte indicatorii pe baza cărora un obiectiv dobândeşte acest caracter concret, există două criterii de elaborare şi apreciere a operaţionalităţii unui obiec-tiv: performanţa şi competenţa.

Performanţa reprezintă expresia nivelului de realizare a unei sarcini de în-văţare. Prin operaţionalizare trebuie specificat indicatorul pe baza căruia se poate constata şi aprecia dacă a fost produsă o anumită schimbare în sistemul persona-lităţii cursantului la sfârşitul perioadei de predare/învăţare în care a fost angajat. Conform teoriei behavioriste, modul cel mai eficient de constatare a performanţei în învăţare este comportamentul, adică actul sau manifestarea vizibilă pe care cur-santul o relevă. Fiind dat un stimul (de exemplu, definiţia securităţii naţionale) şi o sarcină didactică (memorarea definiţiei), cursantul, prin exerciţii corespunzătoare, va memora conceptul de securitate naţională, manifestând la finalul secvenţei de învăţare comportamentul de redare a definiţiei. Ca atare, într-un obiectiv operaţio-nal trebuie indicat rezultatul final pe care urmează să îl manifeste cursantul implicat într-o secvenţă instructiv-educativă. Numai în acest mod este posibilă programarea conţinuturilor învăţării şi mai ales a situaţiilor de predare şi a sarcinilor de învăţare. Cursantul îşi manifestă comportamentul în termeni verbali, fizici sau psihomotori şi atitudinali. Astfel de termeni sunt subsumaţi categoriilor taxonomice ale obiec-tivelor generale şi specifice.

Întrucât referinţele acestor categorii nu sunt suficient de concrete, a fost pro-pusă asocierea fiecărei categorii cu anumite forme de acţiune indicatoare de com-portamente. Repartizate categorial, formulele de acţiune pentru domeniul cognitiv sunt: de cunoaştere (definire, descriere, identificare, enumerare, reproducere), de înţelegere (distingere, explicare, generalizare, exemplificare, rezumare), de apli-care (schimbare, demonstrare, descoperire, manipulare, prezentare, folosire), de analiză (diferenţiere, distingere, alegere, separare, dirijare), de sinteză (abordare pe categorii, combinare, imaginare, explicare, modificare, organizare, planificare) şi de evaluare (apreciere, comparare, descriere, justificare, interpretare).

Pentru domeniul afectiv, în formularea obiectivelor, cele mai frecvente verbe active fac parte din categoriile: de receptare (diferenţere, asimilare, alegere, com-binare, acceptare), de reacţie (conformare, aprobare, discutare, practicare), de va-lorizare (îmbunătăţire a performanţei sau a competenţei, specificare, argumentare, negare, încurajare), de organizare (discutare, comparare, definire, formulare) şi de caracterizare (schimbare, completare, evitare, dirijare etc.).

Avantajul operaţionalizării obiectivelor prin definirea performanţei aşteptate este cel al preciziei, al concreteţei şi măsurabilităţii. Astfel, la sfârşitul unei peri-

DIDACTICA MAGNA - 24

DIDACTICA MAGNA - 24

oade de instruire, se poate stabili cu exactitate nivelul performanţei învăţării şi a predării, iar cadrul didactic va putea şti ce măsuri să ia pentru a creşte eficienţa activităţii pedagogice.

Însă, având în vedere că nu toate efectele educaţiei pot fi exprimate în ter-menii unei performanţe imediat observabile şi măsurabile, trebuie utilizat şi un alt criteriu al operaţionalizării unui obiectiv, şi anume competenţa sau capacitatea intelectuală.

Competenţa reprezintă acea capacitate intelectuală care dispune de multiple posibilităţi de transfer sau de aplicabilitate în operarea cu diverse conţinuturi. De-osebirea dintre performanţă şi competenţă este faptul că aceasta din urmă poate fi realizată în intervale mai lungi de timp. Specificarea competenţelor se referă, de fapt, la delimitarea capacităţilor sau a operaţiilor intelectuale de tipul: capacitatea de a detecta, selecta, analiza şi sintetiza date, informaţii sau relaţii, capacitatea de a învăţa, de a acţiona sau de a judeca. Fiecare capacitate se bazează pe anumite operaţii mentale, luându-se drept referinţă fie procesele psihice (percepţie, gândire, memorie, imaginaţie etc.), fie operaţiile specifice fiecăruia privite în mod generic. De asemenea, obiectivele specifice ale unui obiect de învăţământ pot fi delimitate în relaţie cu conţinuturile corespunzătoare, iar pentru fiecare lecţie sunt precizate

DIDACTICA MAGNA - 24

rezultatele pe care un cursant trebuie să le obţină ca ilustrări ale operaţiilor mentale vizate. De exemplu, la o lecţie de limbă străină, nivel începător, poate fi formulat un obiectiv de genul „dezvoltarea capacităţii de analiză şi sinteză morfologică a cursanţilor, în aşa fel încât, dacă sunt date zece verbe de conjugarea a III-a, cur-sanţii să fie capabili să conjuge la modul indicativ, timpul prezent cel puţin şapte.” Astfel, prima parte indică intenţia pedagogică (operaţiile de analiză şi sinteză mor-fologică şi sarcina didactică îndeplinită de cursanţi), iar a doua parte precizează performanţa şi criteriul minim de reuşită. Se poate observa că obiectivul centrat pe competenţă pune accentul pe formarea operaţiilor propriu-zise care conduc la o anumită performanţă. Astfel de obiective accentuează caracterul formativ al în-văţământului, dar reduc operaţionalitatea, ceea ce creează o oarecare ambiguitate îngreunând atât planificarea sarcinilor de învăţare, cât şi evaluarea.

În urma celor menţionate mai sus, cele două criterii (al performanţei şi al competenţei) nu trebuie considerate ca reciproc exclusive, ci mai degrabă ca fiind complementare. Este deci necesară stabilirea unei legături strânse între obiectivele specifice, în care să se indice capacităţile sau operaţiile intelectuale dezvoltate prin conţinuturile unui obiect de învăţământ, şi obiectivele operaţionale definite în ter-meni de performanţă. Pentru fiecare obiect de învăţământ există seturi de obiective operaţionale pe care cadrul didactic le va putea considera nu numai din perspectiva relaţiei cu anumite conţinuturi, ci şi a raportării la operaţii şi capacităţi mentale cu un grad înalt de transferabilitate şi mobilitate.

CRISTIANA PIEPTAN - instructor de limba franceză

Bibliografie:• Didactica, I. Cerghit, I. T. Radu, E. Popescu, I. Vlăsceanu, Editura Didactică şi pedagogică, R.A., 1998;• Manual de pedagogie, Ioan Jinga, Elena Istrate, Editura All, 2006.

DIDACTICA MAGNA - 24

De ce ne enervăm? Pentru psihologii cognitivişti furia noastră este rezultatul unei serii de evaluări psihologice aproape instantanee, care ne fac să apreciem dacă evenimentul este în acelaşi timp:

- nedorit,- intenţionat (în sensul că a fost provocat de altă voinţă decât a noastră),- contrar sistemului nostru de valori,- controlabil prin reacţia noastră de furie.Emoţiile sunt inerente conflictului. Ele pot avea unul sau câteva dintre rolu-

rile următoare (Mayer, 2000):a) Cauză a conflictului (exemplu: starea de furie a colegului faţă de ne-

dreptatea pricinuită de şef îi determină acestuia o nemulţumire critică generalizată manifestată în atacuri fără motiv la adresa celor de faţă);

b) Resursă energetică, combustibilul desfăşurării conflictului, emoţiile potenţând şi susţinând conflictul (forţă motrice în desfăşurarea unui conflict, con-tribuind la puterea, curajul şi perseverenţa care îi permit individului să se implice şi să finalizeze situaţia conflictuală);

c) Mecanism de stingere a conflictului (exemplu: satisfacţia de a fi expri-mat, comunicat mânia şi dispreţul);

d) Simptom sau indicator al conflictului pe care-l trăim noi înşine sau par-tenerul; conflictul implică o reacţie emoţională la o situaţie sau interacţiune, ori la o

DIDACTICA MAGNA - 24

persoană, reacţie care semnalează un dezacord. Când avem emoţii de teamă, tristeţe, amărăciune, furie, neajutorare sau un amalgam din acestea, simţim că avem un con-flict – şi, ca atare, îl avem. Emoţia resimţită ne-a semnalat prezenţa conflictului, a avut rolul de simp-tom.

Persoanele care trăiesc stări emoţionale de genul furiei, dispe-rării, spaimei, urii, dar şi tensiunea,

frustrarea, tristeţea sau teama trebuie detensionate fie direct în interacţiunea con-flictuală, fie în exteriorul acesteia. În multe conflicte, oamenii ajung să acţioneze împotriva propriilor interese, arătându-se mai interesaţi să-şi exprime sentimentele decât să obţină satisfacerea nevoii care a cauzat intrarea lor în conflict.

Cauzele declanşării furiei

Nivelul 1: total involuntar Un coleg venit să vă ajute varsă cafeaua pe tastatura computerului.

Nivelul 2: voluntar, dar fără să conşti-entizeze că vă face rău

Un coleg monopolizează discuţia la o şedinţă, centrat total pe problema sa.

Nivelul 3: voluntar, conştientizând că vă face rău

Colegul îşi dă seama că monopolizea-ză discuţia, dar consideră că ideile sale sunt mai interesante decât ale dvs.

Nivelul 4: voluntar, cu dorinţa de a vă face rău

Colegul „vă fură” dinadins din timpul ce v-a fost acordat pentru discurs, ca să vă domine în public.

Când ne enervăm, avem tendinţa de a atribui comportamentului celuilalt un „nivel” mai ridicat decât are cu adevărat. În exemplul cu colegul, un comportament de nivelul 2 (monopolizează discuţia fără să-şi dea seama) poate fi rapid interpretat ca fiind de nivel 3 (ştie, dar puţin îi pasă) sau de nivel 4 (vrea să vă umilească).

Cum să ne controlăm eficient furia?S-ar putea spune că există două mari modalităţi defectuoase de a controla

furia:

DIDACTICA MAGNA - 24

1. EXPLOZIA: să o lăsăm să explodeze incontro-labil sau din motive lipsite de importanţă. Este cazul accese-lor de furie pe care le regretăm, care provoacă certuri inutile, lă-sând în urmă ranchiune persis-tente. Acest „exces de mânie” vă permite uneori să obţineţi ceea ce doriţi, pe termen scurt, dar cu preţul unor consecinţe nefaste pe termen lung în ceea ce priveşte relaţiile dvs. cu cei-lalţi.

Tiparele mâniei

Expresia unei concepţii care îi permi-te furiei să se manifeste Expresia unei concepţii mai flexibile

Oamenii trebuie să se poarte cu mine aşa cum mă port şi eu cu ei, altfel este insuportabil, scandalos şi mă enervează.

Nu-mi place că oamenii se poartă cu mine altfel decât mă port eu cu ei, dar pot să trec peste asta (explicându-le punctul meu de vedere).

Trebuie să mă enervez ca să obţin ceea ce doresc, altfel oamenilor puţin le pasă.

Pot să mă enervez pentru a-mi impune punctul de vedere, dar acesta nu este în-totdeauna cel mai bun mijloc.

Trebuie să mă enervez, altfel mă vor considera un papă-lapte.

Îmi place să fiu respectat, dar furia nu este singurul mod de a atrage respectul celorlalţi.

Dacă veţi folosi o schemă mai flexibilă nu înseamnă că veţi suprima total mânia, ceea ce nici nu ar fi de dorit, dar cel puţin veţi evita furiile inutile sau prea intense. Pentru Ellis, „mânia poate fi îndreptăţită, dar accesele de furie sunt ade-sea inutile şi au urmări neplăcute”.

DIDACTICA MAGNA - 24

2. INHIBIŢIA: să ne „înăbu-şim” complet mânia, disimulând-o faţă de ceilalţi, uneori chiar faţă de noi înşi-ne. Riscaţi astfel să acumulaţi această furie înăbuşită, pentru vasele coronari-ene, şi pe deasupra, să fiţi considerat de ceilalţi ca un individ ce poate fi ofen-sat fără frică. Această reţinere excesivă riscă să vă transfere într-o zi în situaţia anterioară, căci, tot acumulând mânie nemanifestată, ajungem să explodăm la un moment dat, uneori în cele mai nepotrivite situaţii.

CUM SĂ PROCEDAŢI CORECT CUM SĂ NU PROCEDAŢIMinimalizaţi cauzele care vă provoacă furia.

Acumulaţi stările de iritare datorate unor fleacuri.

Amintiţi-vă cât mai des care vă sunt priorităţile.

Consideraţi tot ce vi se întâmplă ca fiind important.

Daţi atenţie şi punctului de vedere al celuilalt. Gândiţi-vă că o face dinadins.

Lăsaţi să treacă o noapte – noaptea este sfetnic bun. Reacţionaţi pe loc.

Rămâneţi centrat pe cauza ce a provo-cat mânia dvs.

Amintiţi-vă şi momentele anterioare de furie.

Lăsaţi-i şi celuilalt timp să-şi expună punctul de vedere.

Nu-i lăsaţi niciodată pe cei ce v-au enervat să se explice.

Întrerupeţi întrevederea când simţiţi că vă pierdeţi controlul.

Nu vă controlaţi, ajungeţi până la vio-lenţă verbală şi fizică.

Învăţaţi să întoarceţi spatele provocări-lor.

Continuaţi să „rumegaţi” incidentele şi să recidivaţi.

Cum să controlaţi stările de furie excesivă

DIDACTICA MAGNA - 24

Schemele inhibiţiei furiei

Schema inhibiţiei excesive a furiei Schema mai flexibilăTrebuie să-mi păstrez mereu autocon-trolul, altfel mă înjosesc.

Este bine să-ţi păstrezi autocontrolul, dar nu reuşesc întotdeauna.

Nu trebuie să jignesc oamenii, mă simt vinovat dacă o fac.

Prefer să nu-i jignesc pe oameni, dar dacă mi se întâmplă, pot să depăşesc momentul.

Nu trebuie să mă enervez decât dacă sunt sigur că am dreptate.

Este preferabil să mă enervez doar dacă am un motiv foarte serios, dar am şi eu dreptul să mai greşesc din când în când.

Trebuie să fiu mereu amabil, altfel oa-menii nu mă vor accepta.

Îmi doresc să fiu acceptat (ă), dar nu poţi plăcea tuturor.

Cum să controlăm mai bine incapacitatea de exprimare a mâniei

CUM SĂ PROCEDAŢI CORECT CUM SĂ NU PROCEDAŢI

Stabiliţi-vă priorităţile. Consideraţi că nimic nu poate fi atât de important încât să vă enervaţi.

Acceptaţi riscurile furiei. Temeţi-vă de cea mai mică ceartă.Pregătiţi-vă şi repetaţi-vă modul de a vă manifesta furia.

Încercaţi să vă manifestaţi furia, apoi opriţi-vă, ruşinat.

Nu acceptaţi prea repede reconcilierea. Calmaţi-vă imediat.

Consideraţi-vă furia ca fiind legitimă. Culpabilizaţi-vă pentru că v-aţi ener-vat.

Atunci când avem de-a face cu oameni iritabili, furioşi, grosolani sau ne-răbdători, mulţi dintre noi au tendinţa să reacţioneze în moduri care nu fac decât să înrăutăţească problema – ri-postează printr-o remarcă tăioasă, ad-optă o atitudine defensivă în loc să abordeze problema reală ori tratează izbucnirea de furie a celuilalt ca pe un afront personal. Astfel de reacţii sunt fireşti, dar ineficiente şi reduc şansa de a transforma o întâlnire negativă în una constructivă.

DIDACTICA MAGNA - 24

Atitudini: - Când suntem atacaţi verbal se declanşează mecanismele de apărare. In-

stinctiv, ne apărăm verbal – este puţin probabil că o atitudine defensivă va rezolva ceva, ci va crea sentimente negative de ambele părţi.

- Comportamentul celuilalt ne înfurie, dar nu o arătăm şi căutăm soluţii – dacă absorbim furia celuilalt, mai târziu o vom „descărca” fie pe prima persoană întâlnită, fie pe un obiect.

- Înainte de a răspunde, ne acordăm un răgaz pentru a înţelege dacă pe celălalt îl deranjează persoana sau situaţia – această reacţie este eficientă deoarece ne permite să oprim din start mecanismul defensiv.

Abordând problematica din perspectiva analizei tranzacţionale putem con-sidera că în mare măsură capacitatea noastră de a transforma în mod constructiv stresul, furia şi situaţiile dificile depinde de stilul de comportament la care suntem predispuşi:

- COMPORTAMENTUL PASIV – (EU nu sunt OK, TU eşti OK) este adoptat de oamenii care cred că e ceva în neregulă cu ei, dar că cei cu care intră în contact sunt în regulă.

Comportamentul pasiv îi poate face pe ceilalţi să se simtă agresivi. Oamenii au tendinţa să îi evite pe cei care se conformează tot timpul dorinţelor lor. Oamenii pasivi nu îşi ating scopurile pentru că rareori au un scop precis.

- COMPORTAMENTUL AGRESIV – (EU sunt OK, TU nu eşti OK) este adoptat de oamenii care cred că ei sunt în regulă, în vreme ce cu ceilalţi e ceva în neregulă.

Comportamentul agresiv îi poate face pe ceilalţi să se simtă furioşi, amenin-ţaţi, frustraţi, retraşi, neliniştiţi, supăraţi, lezaţi, umiliţi. Oamenii agresivi îşi ating

DIDACTICA MAGNA - 24

scopurile uneori, pe termen scurt, dar, în timp, se confruntă cu adversităţi şi răzbu-nări.

- COMPORTAMENTUL POZITIV – (EU sunt OK, TU eşti OK) este adoptat de oamenii care simt că sunt în regulă, atât ei cât şi ceilalţi oameni cu care intră în legătură.

Comportamentul pozitiv îi poate face pe ceilalţi să se simtă încrezători, în siguranţă, plini de energie. Oamenii pozitivi îşi ating scopurile, intenţia lor fiind de obicei aceea de a câştiga ambele părţi.

La prima vedere, am fi tentaţi să credem că furia trebuie să fie controlată şi că este extrem de nocivă pentru sănă-tatea noastră, însă, psihologia modernă a demonstrat că omul are chiar mai multă nevoie de a-şi manifesta furia decât de a trăi bucuriile. Dacă ne blocăm conştient şi încercăm să nu ne manifestăm în niciun fel furia resimţită, ne încărcăm cu o tensiune psihică foarte mare. Această tensiune este de multe ori mai nocivă decât adrenalina care acţionează în timpul dezlănţu-irii unui acces de furie. Atunci când suntem în pragul furiei, este cel mai bine să comunicăm această stare celor din jur, în mod asertiv, şi apoi să încercăm să gă-sim o soluţie pentru a ne descărca energia (ex. activitate fizică intensă – exerciţii, alergare, folosirea unui sac de box). Psihologii englezi recomandă redirecţionarea asupra unor obiecte, ruperea de hârtii sau lovirea cu pumnul în perne. Metoda cea mai eficientă pentru descărcarea tensiunii rămâne însă amuzamentul şi râsul. Dacă învăţăm să glumim pe seama lucrurilor care ne supără, nu numai că nu pierdem, dar câştigăm şi momente de destindere.

PATRICIA BIELTZ - Ofiţer principal, psiholog

Bibliografie:• LELORD, F.; ANDRE, Ch. (2003) – „Cum să ne exprimăm emoţiile şi sentimentele”, Editura Trei, Bu-

cureşti;• MILCU, M. (2005) – „Psihologia relaţiilor interpersonale: competiţie şi conflict”, Editura Polirom, Iaşi;• LEGERON, P. (2003) – „Cum să te aperi de stres”, Editura Trei, Bucureşti;• CAVA, R. (2003) – „Comunicarea cu oamenii dificili”, Editura Curtea Veche, Bucureşti;• ALBU, G. (2007) – „Comunicarea interpersonală”, Institutul European, Iaşi;• HOLDEVICI, I. (2005) – „Psihoterapia cognitiv comportamentală – Managementul stresului pentru un

stil de viaţă optim”, Editura Ştiinţelor Medicale, Bucureşti.

DIDACTICA MAGNA - 24

Titlul acestui articol presupune formularea a cel puţin trei întrebări de bază. Există o incidenţă1 a dreptului internaţional umanitar asupra luptei împotriva tero-rismului? Există o incidenţă a luptei împotriva terorismului asupra dreptului inter-naţional umanitar? Cum se manifestă concret aceste relaţii?

Un răspuns general la primele două întrebări nu poate fi decât pozitiv, dacă plasăm lupta împotriva terorismului în zona conflictului armat şi negativ, dacă o situăm în zona acţiunii de poliţie naţională şi internaţională (forţele armate2 vor fi incluse în dispozitivul de acţiune al forţelor de poliţie). În ceea ce priveşte relaţiile dintre aceste două componente, una operaţională (lupta împotriva terorismului) şi una juridică (dreptul internaţional umanitar), acestea se pot exprima direct prin interacţiune de tip feed-back şi prin acţiune de influenţă (modificare a viziunii, aplicare nuanţată).

Pornind de la aceste considerente generale, pentru a oferi un răspuns per-tinent şi argumentat la cele trei întrebări formulate anterior, vom clarifica într-o primă etapă conceptele de bază ale dreptului internaţional umanitar. În celelalte etape este necesar să tratăm aspectele referitoare la terorism şi la lupta împotriva terorismului, precum şi interdependenţele dintre principiile dreptului internaţional ___________________________ 1 “ Întâlnire a unor raze (sau fascicule de raze) de lumină între ele sau cu o suprafaţă”, Dicţionar Explicativ al Limbii Române, ediţia a II-a, Univers enciclopedic, Bucureşti 1996 .2 Acţiuni militare altele decât războiul, n.a.

DIDACTICA MAGNA - 24

umanitar şi terorism şi în final vom fi în măsură să formulăm o serie de concluzii pertinente.

1.CONCEPTE PRIVIND DREPTUL INTERNAŢIONAL UMANITAR Dreptul internaţional umanitar3 este o ramură a dreptului internaţional, apli-

cabil unei situaţii în care violenţele armate între state sau grupări ostile degenerea-ză într-un conflict armat internaţional sau non internaţional. El reglementează în special relaţiile dintre state şi cetăţenii inamici (fie că sunt combatanţi sau nu) şi regrupează următoarele elemente: elemente de protecţie care trebuie acordate vic-timelor conflictelor armate (dreptul de la Geneva); elemente care reglementează desfăşurarea ostilităţilor (dreptul de la Haga); elemente de control asupra arma-mentului care vizează restrângerea sau suprimarea utilizării armelor de nimicire în masă.

Conceptele de bază ale dreptul internaţional umanitar, aşa cum rezultă din textele convenţiilor şi protocoalelor, sunt: conflict armat; combatant; civili; pri-zonier de război.

Cum aceste concepte ridică cele mai multe semne de întrebare atunci când vorbim de incidenţa dreptului internaţional umanitar în contextul luptei împotriva terorismului şi pentru a asigura o abordare logică a temei, le vom defini de o ma-nieră succintă.

Astfel, conflictul armat este o stare de neînţelegere, dezacord sau ciocniri de interese antagonice între părţi adverse, care a degenerat, ca urmare a anumitor con-diţii, în acţiuni violente sau război4. El poate fi internaţional sau non internaţional.

Conflictul armat internaţional reprezintă acţiunile violente sau războiul din-tre două state. Acestei situaţii clasice, dreptul internaţional umanitar îi asimilează şi mişcările de eliberare naţională (luptă împotriva dominaţiei coloniale, ocupaţie străină, rasiste)5.

Prin opoziţie cu acest tip de conflict, conflictul armat non internaţional repre-zintă „Conflictul care se derulează pe teritoriul unui stat, între forţele sale armate şi forţe armate disidente, sau grupuri armate organizate, care sub o conducere responsabilă, exercită pe o parte din teritoriu un control care le permite să ducă operaţiuni militare continue şi concertate, şi să aplice prezentul protocol. Prezen-tul protocol nu se aplică situaţiilor de tensiuni interne, tulburări interne, cum ar fi ___________________________ 3 Tratatele de drept internaţional umanitar cele mai cunoscute sunt cele 4 Convenţii de la Geneva din 1949 şi cele două Protocoale adiţionale din 1977 la acestea, la care se adaugă o serie de alte tratate de drept umanitar, a căror scop este acela de a atenua sufe-rinţele umane în timp de război (exemplu Tratatul de la Ottava din 1997 referitor la minele antipersonal) .4 De altfel dreptul internaţional umanitar este denumit în mod impropriu şi dreptul războiului, n.a. 5 Articolul 1 din Protocolul I din 8 iunie 1997, adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949;

DIDACTICA MAGNA - 24

dezordinea civilă, actele izolate şi sporadice de violenţă şi alte acte similare care nu sunt considerate ca fiind conflicte armate”6.

Pentru a beneficia de protecţia dreptului internaţional umanitar, combatan-tul implicat într-un conflict armat trebuie să se încadreze în una din situaţiile urmă-toare: „Membrii forţelor armate al unei părţi participante la conflict, cât şi mem-brii miliţiilor şi corpurilor de voluntari care fac parte din aceste forţe armate cu excepţia personalului sanitar şi religios; membrii forţelor armate regulate chiar dacă acestea afirmă că aparţin unui guvern sau autorităţi care nu este recunoscu-tă de partea adversă; membrii tuturor grupurilor şi tuturor unităţilor armate şi or-ganizate şi care sunt plasate sub un comandament responsabil de comportamentul subordonaţilor săi, chiar dacă acesta depinde de un guvern sau o autoritate care nu este recunoscută de partea adversă. În toate cazurile ei se disting prin unifor-ma lor sau printr-un semn fix care poate fi recunoscut sau poartă armamentul de o manieră deschisă. Ei trebuie să respecte regulile dreptului conflictelor armate”7.

Dreptul internaţional umanitar autorizează membrii forţelor armate ale unui stat implicat într-un conflict armat internaţional şi membrii miliţiilor asociate care îndeplinesc condiţiile necesare să angajeze ostilităţile în mod di-rect. Ei sunt consideraţi ca fiind combatanţi „legali” sau „privile-giaţi”, în sensul definiţiei prezen-tate anterior, şi nu pot fi urmăriţi pentru participarea lor la ostili-tăţi, atât timp cât respectă drep-tul internaţional umanitar. Dacă sunt capturaţi, ei beneficiază de statutul de prizonier de război („orice combatant în sensul arti-colului 43 care cade în puterea unei părţi adverse este prizonier de război”8).

În situaţia în care anumite persoane civile participă la ostilităţi, ele sunt con-siderate ca fiind combatanţi sau luptători „ilegali”, care nu se bucură de „privile-giile” asigurate de dreptul internaţional umanitar (tratatele de drept internaţional umanitar nu conţin aceşti termeni sau aceste concepte). Ele pot fi urmărite penal pentru actele săvârşite în conformitate cu dreptul intern al statului care le-a captu-rat.___________________________ 6 Articolul 1 al Protocolului II din 8 iunie 1977, adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949;7 Articolul 4 al Convenţiei III de la Geneva din 12 august 19498 Art. 44 al Protocolului I din 1977, adiţional la Convenţia de la Geneva din 1949

DIDACTICA MAGNA - 24

Aplicând prevederile dreptului internaţional umanitar, dar şi prevederile dreptului intern, atât combatanţii care se înscriu în definiţia formulată anterior şi care sunt consideraţi „legali”, cât şi combatanţii care nu se înscriu în această defi-niţie, „ilegali”, pot fi internaţi în timp de război, interogaţi şi urmăriţi pentru crime de război. Ce trebuie reţinut este faptul că, atunci când se găsesc în mâinile inami-cului, ei au dreptul la un tratament uman.

2. ASPECTE REFERITOARE LA TERORISM Dreptul internaţional umanitar nu dă o definiţie a terorismului, dar interzice

cea mai mare parte a actelor care sunt considerate ca fiind „teroriste” dacă sunt comise în timp de pace. Actele teroriste pot fi comise atât în timp de război, cât şi în timp de pace. Neaplicându-se decât situaţilor de conflict armat dreptul interna-ţional umanitar nu are cum să reglementeze actele de terorism comise în timp de pace. În această situaţie se aplică dreptul intern9.

Cu toate aceste limite, dreptul internaţional umanitar specifică şi interzice „măsurile de terorism” şi „actele de terorism”. Concret, el proscrie următoarele acte, care pot fi considerate acte de terorism :

- atacurile contra civililor şi bunurilor cu caracter civil (art. 51, paragraf 2, art. 52, Protocol I şi art. 13, Protocol II); - atacurile fără discriminare (art. 51, paragraf 4, Protocol I); - atacurile contra lăcaşelor de cult (art. 53, Protocol I şi art. 16, Protocol II); - atacurile contra lucrărilor şi instalaţiilor care conţin elemente pericu-loase (art. 56, Protocol I şi art. 15, Protocol II); - luarea de ostateci (art. 75, Protocol I; art. 3, comun celor patru Conven-ţii şi art. 4, paragraf 2b, Protocol II); - omorul persoanelor care nu au participat sau nu mai participă la ostili-tăţi (art. 75, Protocol; art. 3, comun celor patru Convenţii şi art. 4, paragraf 2a, Protocol II).Aceste dispoziţii reprezintă un element esenţial al regulilor de drept inter-

___________________________ 9 În dreptul intern românesc există o lege specială care vizează prevenirea şi combaterea terorismului şi care oferă şi o definiţie a terorismului ca fiind „ansamblul de acţiuni şi/sau ameninţări care prezintă pericol public şi afectează securitatea naţională, având următoarele caracteristici: a) sunt săvârşite premeditat de entităţi teroriste, motivate de concepţii şi atitudini extremiste, ostile faţă de alte entităţi, împotri-va cărora acţionează prin modalităţi violente şi/sau distructive; b) au ca scop realizarea unor obiective specifice, de natură politică; c) vizează factori umani şi/sau factori materiali din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice, populaţiei civile sau al oricărui alt segment aparţinând acestora; d) produc stări cu un puternic impact psihologic asupra populaţiei, menit să atragă atenţia asupra scopurilor urmărite.”, Art.1 din Legea Nr. 535 din 25 noiembrie 2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, MONITORUL OFICIAL nr. 1161 din 8 decembrie 2004;

DIDACTICA MAGNA - 24

naţional umanitar care gestionează modul de desfăşurare al ostilităţilor, adică al modului în care operaţiunile militare sunt executate. Ele interzic actele de violen-ţă care, în timpul conflictului armat, nu aduc avantaje militare concrete, ci au ca obiectiv să terorizeze civilii (de exemplu, campanii de bombardament sau tir izolat contra civililor în zonele urbane).

Totuşi, actele de terorism se produc într-un spaţiu care poate fi definit ca fiind internaţional, iar riposta care vizează prevenirea acestor acte şi combaterea directă a grupărilor teroriste cu mijloace specifice conflictelor armate sunt o necesitate. În aceste condiţii, problema este aceea de a împăca necesităţile de securitate ale sta-telor cu realizarea şi aplicarea unei ordini „juridice” în ceea ce priveşte mijloacele folosite şi tratamentul acordat persoanelor implicate în acte teroriste.

Referindu-ne strict la modul în care putem realiza o ordine „juridică” în con-textul luptei împotriva terorismului, observăm că dispunem de două instrumente aflate în complementaritate: dreptul internaţional umanitar şi dreptul intern.

Această situaţie este evidentă atunci când facem o analiză succintă a actelor teroriste şi a luptei împotriva terorismului. Ea ne permite să observăm faptul că o serie de aspecte importante (războiul împotriva terorismului, statutul persoanelor considerate drept terorişti, legalitatea mijloacele folosite) scapă reglementărilor dreptului internaţional umanitar din cel puţin două motive: situarea unor acţiuni ale luptei împotriva terorismului la frontiera dintre dreptul intern şi dreptul inter-naţional umanitar şi, ca o consecinţă, introducerea unor „nuanţe” relativ la concep-tele de bază ale dreptului internaţional umanitar.

Dacă abordăm primul concept al dreptului internaţional umanitar, şi anume conflictul armat, observăm că întrebarea firească ce rezultă de aici este următoarea: Lupta împotriva terorismului este un conflict armat ?

Aşa cum spuneam şi în capitolul anterior, dreptul internaţional umanitar nu se aplică decât în caz de conflict armat. Un element fundamental al conceptului de conflict armat este existenţa a două sau mai multe părţi beligerante, care în funcţie de caracterul internaţional sau non internaţional se prezintă sub forma unui stat, mai multor state şi a unuia sau mai multor grupuri armate, sau numai grupuri armate. În toate aceste cazuri, părţile implicate în conflictul armat au o pregătire militară şi un comandament mai mult sau mai puţin structurat, ceea ce le permite să respecte dreptul internaţional umanitar.

Cea mai mare parte a măsurilor preventive şi de combatere a terorismului luate de state nu pot fi asimilate în niciun caz unor acte de război. Măsuri cum ar fi culegerea de informaţii, cooperarea poliţienească şi judiciară, extrădarea, sancţiu-nile penale, anchetele financiare, sechestrarea averilor sau presiunile diplomatice şi economice exercitate asupra statelor care sunt acuzate că susţin terorişti prezum-

DIDACTICA MAGNA - 24

tivi nu sunt şi nu pot fi considerate, în general, acte de război.Terorismul este un fenomen, or, în practică, dar şi din punct de vedere juri-

dic, nu putem declanşa un război contra unui fenomen (nebuloasa Al-Qaida, cum o defineşte presa). Ceea ce putem face concret este să combatem partea identifi-cabilă a unui conflict. Ca urmare, este mai corect să vorbim de o „luptă împotriva terorismului” şi nu de un „război împotriva terorismului”. Prima sintagmă relevă mai mult o diversitate mai mare a formelor, forţelor şi procedeelor de acţiune, în timp ce cea de-a doua sintagmă se limitează la un conflict armat dificil de încadrat în limitele stabilite de dreptul internaţional umanitar.

Întrebarea dacă un conflict armat internaţional sau non internaţional se în-scrie în „războiul mondial contra terorismului” nu este de ordin juridic, ci politic. Simpla denumire de „război mondial contra terorismului” nu permite aplicarea dreptului internaţional umanitar la toate evenimentele incluse în această sintagmă, ci numai la acelea care se desfăşoară în cadrul unui conflict armat.

Pentru a identifica persoanele care participă la ostilităţi în cadrul „războiu-lui contra terorismului” a fost introdusă şi este folosită în mod uzual noţiunea de „combatant inamic”. În sensul general al termenului, un „combatant inamic” este o persoană care într-un mod legal sau ilegal participă la ostilităţi pentru partea ad-versă, în cadrul unui conflict armat internaţional.

Termenul este folosit de cei care consideră că „războiul contra terorismului” este un conflict armat în sensul juridic, pentru a desemna persoanele despre care credem că aparţin grupărilor teroriste10 sau sunt asociate acestor grupuri, oricare ar fi condiţiile în care aceste persoane au fost capturate.

În cazul conflictelor armate non internaţionale, statutul combatanţilor şi al prizonierilor de război nu este prevăzut, pentru că statele nu sunt dispuse să acorde membrilor grupurilor de opoziţie armate imunitate contra urmărilor penale ale ac-ţiunii lor şi, în consecinţă, le aplică normele de drept intern pentru că au pus mâna pe armă şi au luptat contra unei ordini de drept.

Tocmai de aceea, din punctul de vedere al dreptului internaţional umanitar, termenul de combatant sau de combatant inamic nu are semnificaţie juridică în afara unui conflict armat. Totuşi, în măsura în care persoanele calificate ca fiind „combatanţi inamici” au fost capturate în cadrul unui conflict armat internaţional sau non internaţional, dispoziţiile şi protecţia asigurate de dreptul internaţional umanitar sunt aplicabile independent de modul în care au fost calificate aceste persoane. În plus, chiar dacă persoanele sunt capturate în afara unui conflict armat ___________________________ 10 „Grupare teroristă - grup structurat mai mare de două persoane, înfiinţat de o anumită perioadă de timp şi care acţionează con-certat pentru comiterea de acte teroriste”, Art.4, pct.4, din Legea Nr. 535 din 25 noiembrie 2004 privind prevenirea şi combate-rea terorismului, MONITORUL OFICIAL nr. 1161 din 8 decembrie 2004;

DIDACTICA MAGNA - 24

internaţional sau non internaţional, protecţia lor şi a actelor lor este realizată de dreptul intern, oricare ar fi termenul folosit pentru a numi aceste persoane.

Pornind de la clarificările de mai sus, întrebarea legitimă care trebuie for-mulată este următoarea: Aceşti „combatanţi ilegali” au dreptul la statutul de prizonier de război ?

În cadrul celor patru convenţii de la Geneva, care se aplică situaţiilor de con-flict armat internaţional, cea de-a III Convenţie reglementează protecţia combatan-ţilor „legali” atunci când sunt capturaţi de inamic. În cazul în care există o îndoială asupra statutului persoanei capturate, este obligatoriu ca un tribunal competent să stabilească dacă o persoană are sau nu dreptul la statutul de prizonier de război.

„Combatanţii ilegali” nu au dreptul la statutul de prizonier de război. Situaţia lor, atunci când sunt capturaţi de inamic, este acoperită de cea de-a IV Convenţie de la Geneva (referitoare la persoanele civile), dacă îndeplinesc criteriile de naţi-onalitate, şi de dispoziţiile Protocolului adiţional I (dacă acesta a fost ratificat de către statul deţinător).

Această protecţie nu este aceeaşi cu cea acordată combatanţilor „legali” pen-tru că persoanele protejate de Convenţia a IV-a de la Geneva şi de dispoziţiunile corespunzătoare ale Protocolului adiţional I pot fi urmărite în virtutea dreptului intern pentru participarea în mod direct la ostilităţi. Ele pot fi internate atât timp cât sunt considerate ca reprezentând un pericol grav pentru securitatea statului, şi, dat fiind faptul că sunt deţinuţi, li se pot refuza anumite privilegii (în condiţiile specificate de cea de-a IV Convenţie de la Geneva). În plus, aceste persoane pot fi urmărite penal pentru crime de război şi alte infracţiuni şi pot fi condamnate pentru perioade care depăşesc durata conflictului, suportând astfel ansamblul sancţiunilor prevăzute de dreptul intern.

În caz de conflict armat internaţional, persoanele care nu sunt protejate de convenţiile III şi IV de la Geneva beneficiază de garanţiile fundamentale prevăzu-te de dreptul internaţional cutumiar (aşa cum reies din articolul 75 al Protocolului adiţional I) şi de dispoziţiile dreptului intern şi drepturile omului.

Într-un conflict armat non internaţional, statutul de combatant nu există. Sta-tutul protejează prizonierii de război sau persoanele civile în sensul Convenţiei III şi IV de la Geneva şi nu este aplicabil în astfel de situaţii. Membrii grupurilor ar-mate organizate nu beneficiază de niciun statut special în virtutea regulilor de drept referitoare la conflictele armate non internaţionale şi pot face obiectul urmăririi penale conform dreptului intern dacă au luat parte la ostilităţi.

În aceste condiţii, teroriştii nu pot fi asimilaţi soldaţilor. De altfel, Protoco-lul I nu garantează decât recunoaşterea şi protecţia organizaţiilor şi a persoanelor care acţionează în numele unui stat sau a entităţilor supuse dreptului internaţional.

DIDACTICA MAGNA - 24

În aceste condiţii, Convenţiile de la Geneva din 1949 şi Regulamentul anexă al Convenţiei de la Haga din 1907, referitor la legile şi obiceiurile războiului, exclud „războaiele private”, chiar dacă ele sunt duse de persoane sau de grupuri. În con-secinţă, „grupările teroriste” care acţionează pe cont propriu şi fără a avea nicio legătură cu un stat sau cu o entitate similară sunt excluse de la protecţia acordată prizonierilor de război.

3. INTERDEPENDENŢA PRINCIPIILOR DREPTULUI INTERNA-ŢIONAL UMANITAR –TERORSIM

În conformitate cu unul dintre principiile fundamentale ale dreptului inter-naţional umanitar, părţile care participă la un conflict armat trebuie să facă în per-manenţă o distincţie între civili şi combatanţi, precum şi între bunurile cu caracter civil şi obiectivele militare.

„Principiul distincţiei”, numele acordat acestei reguli generale, este unul din elementele esenţiale ale dreptului internaţional umanitar. Din acest principiu decurg numeroase reguli particulare de drept internaţional umanitar, care vizează protecţia civililor, cum ar fi: interzicerea atacurile deliberate sau directe contra civililor şi bunurilor cu caracter civil; interzicerea atacurilor fără discriminare;

DIDACTICA MAGNA - 24

folosirea „scuturilor umane”. Dreptul internaţional umanitar respinge de asemenea luarea de ostateci.

În caz de conflict armat, calificarea ca fiind „teroriste” a actelor deliberate de violenţă executate contra civililor sau bunurilor cu caracter civil nu are nicio sem-nificaţie juridică pentru că astfel de acte constituie deja crime de război.

În conformitate cu principiul competenţei universale, prezumtivii autori ai unor crime de război pot fi urmăriţi nu numai de statul în care crima a fost co-misă, ci şi de orice alt stat. În aceste condiţii, statele au obligaţia şi dreptul de a-şi apăra propriii cetăţeni contra atacurilor teroriste, procedând, dacă este necesar, la arestarea şi detenţia persoanelor bănuite că au comis crime teroriste. Totuşi, aceste măsuri trebuie luate într-un cadru juridic naţional sau internaţional bine definit.

Unul dintre principiile dreptului internaţional umanitar care reflectă cel mai bine lipsa unei interdependenţe dintre acesta şi terorism este principiul precauţi-ei. Ce poate fi mai edificator în ceea ce priveşte prăpastia dintre cele două elemente decât următorul text : „Operaţiunile militare trebuie desfăşurate veghind în mod constant la protecţia populaţiei civile şi a bunurilor cu caracter civil, verificând dacă în obiectivele care vor fi atacate nu sunt persoane civile şi nici bunuri cu caracter civil …luarea tuturor măsurilor de precauţie posibile în mod practic, în ceea ce priveşte alegerea mijloacelor şi metodelor de atac, în vederea evitării şi, în toate cazurile, reducerii la minim a pierderilor de vieţi umane în rândul populaţiei civile.., să se abţină să lanseze un atac, de la care ne putem aştepta să cauzeze şi pierderi de vieţi omeneşti în rândul populaţiei civile …”11. Ori, unde există precau-ţie în executarea actelor teroriste când ţinta o reprezintă populaţia civilă şi bunurile civile? 11 septembrie 2001 este edificator în acest sens.

Dacă vorbim de proporţionalitatea acţiunilor, în sensul promovat de dreptul internaţional umanitar, trebuie spus că teroriştii nu îl aplică. Chiar dacă acceptăm ideea de război asimetric sau disimetric (aşa cum este caracterizat uneori războiul contra terorismului), observăm că proporţionalitatea nu se aplică pentru că teroriş-tii atacă chiar elementele protejate de dreptul internaţional umanitar: „să se abţi-nă să lanseze un atac de la care ne putem aştepta că va cauza în mod incident şi pierderi de vieţi omeneşti în rândul populaţiei civile, rănirea persoanelor civile, pagube bunurilor cu caracter civil, sau o combinare a pierderilor şi a pagubelor, care ar putea fi excesive în raport cu avantajul militar concret şi direct aşteptat.”12

În ceea ce priveşte principiul auto aplicării, trebuie precizat că regulile de drept internaţional umanitar, se aplică în mod egal tuturor părţilor participante la ___________________________ 11 Art. 57 al Protocolului I din 8 iunie 1977, adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949.12 Art. 57, paragraf a) iii) al Protocolului I din 8 iunie 1977, adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949.

DIDACTICA MAGNA - 24

conflictul armat, fie că acţionează ca agresor, fie că acţionează în legitimă apărare. În acelaşi timp, este prea puţin important faptul că părţile implicate sunt un stat sau grupuri rebele. Fiecare parte poate ataca obiective militare, dar le este interzis să desfăşoare atacuri directe contra civililor. Or, teroriştii au ca ţintă principală po-pulaţia civilă şi ca ţintă secundară forţele de ordine şi siguranţă publică şi forţele armatei.

Egalitatea de drepturi şi de obligaţii stabilită de dreptul internaţional umani-tar face ca părţile beligerante să cunoască regulile care creează cadrul în care ele sunt autorizate să acţioneze. În plus, fiecare parte se aşteaptă ca partea adversă să aibă un comportament similar cu al său.

Putem observa că destul de multe acte de violenţă care au loc în alte regiuni ale lumii şi care sunt calificate ca fiind „teroriste” sunt rezultatul acţiunii unor gru-puri (reţele) care sunt prea puţin organizate sau al unor indivizi care au cel puţin o ideologie comună. În aceste condiţii şi ţinând cont de probele care există astăzi, este firesc să ne îndoim de faptul că asemenea grupuri sau reţele pot fi definite ca părţi ale unui conflict armat, în sensul stabilit de dreptul internaţional umanitar.

Chiar dacă dreptul internaţional umanitar nu se aplică unor astfel de acte, acestea trebuie să rămână totuşi supuse dreptului. Oricare ar fi motivaţiile autori-lor, actele teroriste comise în afara cadrului unui conflict armat sunt de competenţa dreptului naţional şi a dreptului internaţional şi nu de competenţa dreptului inter-naţional umanitar.

4. CONCLUZII Care este rolul care revine dreptului internaţional umanitar (dreptul conflicte-

lor armate) în ceea ce este numit „războiul împotriva terorismului”? Dreptul inter-naţional umanitar se aplică în timpul conflictelor armate. Astfel, terorismul –şi, în consecinţă, lupta anti-teroristă – nu sunt gestionate de dreptul internaţional umani-tar decât în cazul în care asemenea activităţi ating nivelul de conflict armat. În alte situaţii, sunt aplicabile normele generale ale dreptului penal (intern şi internaţio-nal) şi drepturile omului.

Iată de ce, în Carta despre prevenirea şi lupta contra terorismului, OSCE şi-a luat angajamentul de a face ca măsurile anti-teroriste să respecte primordialitatea dreptului13 şi să fie conforme normelor internaţionale referitoare la drepturile omu-lui şi, în cazul în care este nevoie, dreptului internaţional umanitar.

Stabilirea faptului că dreptul internaţional umanitar se aplică numai în anu-mite situaţii poate avea consecinţe care în mod clar nu sunt umanitare. Acest lucru ___________________________ 13 Este şi viziunea Uniunii Europene aşa cum reiese din textele promovate de aceasta , n.a.

DIDACTICA MAGNA - 24

se întâmplă, în special, când părţile înţeleg să-şi exercite drepturile legate de starea de beligeranţă, refuzând în acelaşi timp să accepte obligaţiile umanitare care le sunt impuse de dreptul internaţional umanitar.

Dreptul internaţional umanitar este acuzat că aparţine trecutului sau că este lipsit de vitalitate. În consecinţă, el ar trebui să fie revizuit din cauza incapacităţii sale de a răspunde exigenţelor formulate de terorism şi de măsurile luate pentru a-l combate. Aceste reproşuri au rolul de diversiune pentru că expresia „război contra terorismului” este mai mult o formulă retorică, fără nicio semnificaţie juridică.

Dreptul internaţional umanitar caută să asigure un echilibru între securitatea statului şi drepturile individuale în perioadă de conflict armat. În aceste condiţii, el constituie o pavăză pentru securitatea umană, cu condiţia ca el să fie respectat atunci când este invocat şi să nu fie invocat decât cu bună credinţă. Puterea de protecţie şi de asistenţă a victimelor de care dreptul umanitar se poate prevala este condiţionată de faptul că dreptul umanitar nu se aplică decât pentru condiţii veri-tabile de conflict armat.

Aceasta este limita zonei în care el se aplică pentru că sub acest prag suntem obligaţi să aplicăm alte regimuri juridice corespunzătoare stării de pace sau stări-

DIDACTICA MAGNA - 24

Bibliografie:• Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949; • Protocolul Adiţional I şi Protocolul Adiţional II din 8 iunie 1977 la Convenţiile de la Geneva;• A- III şi a IV Convenţie de la Haga din 18 octombrie 1907.• Dicţionar Explicativ al Limbii Române, ediţia a II-a, Univers enciclopedic, Bucureşti 1996 .• ROSEMARY ABI-SAAB - Droit humanitaire et conflits internes, origines et évolution de la réglementa-

tion internationale, Institut Henry-Dunant, Edition A.Pedone, Paris 1986.• Prof.univ.dr. ION DROGOMAN - Drept internaţional umanitar; Ed. Fundaţiei „Andrei Şaguna” - Con-

stanta,1999.• MARCO SASSOLI, Articol apărut în „The Canadian Yearbook of international law”, vol. 39, 2001, «La

guerre contre le terrorisme, le droit international humanitaire et le statut de prisonnier de guerre»• Droit humanitaire\Droit-Conflits-Armes.htm-Dictionnaire de droit des conflits armés.

Dr. VASILICĂ OVIDIU - comandantul Scolii de Aplicaţie pentru Ofiţeri„Mihai Viteazul” a Jandarmeriei Române

lor excepţionale. Orice acţiune de extindere a dreptului internaţional umanitar şi de aplicare a acestuia în alte situaţii ce pot fi gestionate prin dreptul penal intern şi internaţional şi prin legislaţia referitoare la drepturile omului, constituie un atentat grav împotriva drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care le protejăm.

DIDACTICA MAGNA - 24

Conceptul de cultură vizează prin excelenţă valorile spirituale ale umanităţii şi situează în primul plan omul şi condiţia umană. Elementul definitoriu al culturii îl reprezintă umanismul, deci, ansamblul valorilor care implică în modul cel mai direct şi mai profund – omul şi condiţia umană – menirea şi destinul omului în lume.

Din această perspectivă, cultura îşi pune amprenta asupra tuturor componen-telor sistemului social în fiecare etapă de dezvoltare social-istorică. Această am-prentă capătă însă particularizări în funcţie de domeniile activităţii socio-umane.

Sportul, fenomen social cu caracter universal, reprezintă o realitate contem-porană de o mare complexitate şi importanţă, atât prin funcţiile îndeplinite de va-lorile create, cât şi prin locul ocupat în ansamblul vieţii sociale.

Puţine sunt evenimentele sociale care au reuşit sa pătrundă în conştiinţa uma-nistă şi să reunească sub acelaşi ideal tineri din diverse ţări şi continente ale pla-netei noastre, indiferent de culoare, convingeri politice sau religioase, de ocupaţie.

Putem afirma, fără a exagera, că Jocurile Olimpice moderne, grandioase manifestări mondiale, exercită o imensă influenţă asupra sportului contemporan, impunându-l ca un fenomen cu multiple valenţe care tinde să se extindă şi să se instituţionalizeze tot mai mult.

Sportul a generat olimpismul care constituie cristalizarea specifică etico-spirituală a valorilor culturale vizând domeniul activităţii sportive în ansamblul

DIDACTICA MAGNA - 24

lui. Ca atare, olimpismul este o aplicare şi nuanţare a înaltelor valori spirituale ale umanităţii în spaţiul sportului. Din acest punct de vedere, olimpismul, ca filosofie umanistă a sportului, este în primul rând o mişcare de substanţă culturală care vizează umanizarea continuă a omului şi a relaţiilor umane prin tot ce înseamnă caracteristica sa fun-damentală.

Considerând sportul drept „disciplină umană”, cu funcţie socială şi rol în formarea şi desăvârşirea personali-tăţii, Rene Maheu afirmă că rădăcinile sportului şi ale culturii sunt identice, spor-tului revenindu-i importanta funcţie de „promoţie umană şi socială”.

Valoarea olimpismului ca mişcare de factură spirituală constă în perenitatea valorilor şi a idealurilor pe care le-a promovat şi le promovează şi în universalita-tea efectivă a acestor valori.

Înţeles ca ansamblu al ideilor împărtăşite de membrii mişcării olimpice cu privire la modul în care sportul ar putea fi pus în slujba dezvoltării omului în ple-nitudinea sa şi a construirii unei societăţi umane avansate, conceptul de olimpism evidenţiază sportul ca un puternic factor educativ pus în slujba înaltelor idealuri umaniste care are drept scop perfecţionarea fiinţei umane în unitatea şi în integri-tatea sa (din punct de vedere bio-psiho-social). El apare ca un factor al maturităţii

umane şi al educaţiei morale şi sociale facilitând relaţiile interumane prin pro-movarea unor concepte ca respectul, înţelegerea, solidarizarea, prietenia.

Ca nicio altă mişcare culturală, Olimpismul şi-a câştigat şi şi-a păstrat un mesaj umanist (valoric) prin exce-lenţă cu caracter de universalitate. De aici şi semnificaţia olimpismului în lu-mina contemporaneităţii ca factor de apropiere şi de înţelegere între oameni şi popoare, între naţiuni şi state, din-colo de opţiuni politice, religioase etc.

DIDACTICA MAGNA - 24

Astfel, putem spune, fără a exagera, că azi întreaga mişcare sportivă mondia-lă se orientează în activitatea ei după principiul fundamental olimpic al uni-versalităţii şi nediscriminării. „Sportul este cultură”, susţine filosoful francez Bernard Jev, în măsura în care perfor-manţa sportivului este creaţie. Alături de sintagma cultură fizică, apare şi cea de cultură sportivă care înglobează un sistem de teze, principii, legi care ne ajută să descoperim disponibilităţi şi resurse de ordin fizic, motric, spiritual şi pe care să le valorificăm la cele mai înalte cote.

Sportul poate fi o cultură autentică atunci când ambianţa în care se practică şi experienţa dobândită sunt deschise şi sensibile la valorile umane şi universale.

Sportul, creaţie a omului pentru sine, are o istorie milenară care se perpetuea-ză de-a lungul timpului îmbogăţindu-se continuu şi în acelaşi timp menţinându-şi cu sfinţenie tradiţiile. Dezvoltă gustul şi sensibilitatea pentru frumos, prin formele sale de practicare, înscriindu-se astfel în sfera esteticii.

Olimpismul (spiritul olimpic) s-a impus prin promovarea susţinută a unei constelaţii de valori, în prim plan situându-se demnitatea şi respectul omului – ca valoare supremă – cinstea şi corectitudinea, probitatea etc.

Toate acestea şi-au găsit o exprimare sintetică relevantă în noţiunea FAIR – PLAY.

Conceptul, cu o vechime de aproape un secol, devine tot mai cuprinzător şi diversificat pe măsură ce sportul s-a dezvoltat şi s-a universalizat.

La origine, din punct de vedere etimologic, în colegiile englezeşti, unde a fost creat acest termen, avea trei semnificaţii: joc frumos, spiritul care permite „jocul frumos” şi adjectiv atribuit sportivului care dădea dovadă de loialitate în întreceri („este fair – play”).

Definirea noţiunii fair – play a făcut obiectul unor prestigioase studii ale „Comitetului Francez pentru fair – play” şi ale unei comisii internaţionale care a reuşit să elaboreze „Manifest despre fair – play” şi care consideră sportul drept o activitate socială cu multiple valenţe în formarea unei personalităţi echilibrate şi în ameliorarea calităţii vieţii.

Disputat de morală, filosofie, psihologie, conceptul îşi caută încă identitatea şi apartenenţa. Echivalent cu termenul de „sportivitate”, fair – play -ul reprezintă

DIDACTICA MAGNA - 19

DIDACTICA MAGNA - 24

„regulile nescrise ale comportării sportivului pe terenul de sport, ţinuta adoptată de acesta în timpul încrâncenatei lupte sportive, refuzul victoriei cu orice preţ, ones-titate şi loialitate, cinste şi corectitudine, mergând până la ajutorarea adversarului pentru a se respecta „principiul şanselor egale”.

Fair – play -ul promovează respectul faţă de adversarul considerat drept par-tener de întrecere, relaţiile dintre aceştia fiind de asociere şi nu de rivalitate. Fair – play -ul presupune demnitate, modestie în victorie, seninătate în înfrângeri.

Pentru toate aceste valenţe, fair – play -ul este considerat „esenţa sportului”, „bunul cel mai de preţ al acestuia”, „chintesenţa corectitudinii”, metafore care nu reuşesc însă să releve adevărata dimensiune a FAIR – PLAY- ului.

Trebuie subliniat că Olim-pismul şi-a găsit dobândit vita-litatea şi notorietatea prin inter-mediul fair – play –ul, depăşind demult graniţele sportului şi ajungând în domenii diverse şi variate pe care le-a pus într-o lu-mină valorică superioară (econo-mie, artă, ştiinţă etc.).

Aceasta dovedeşte forţa ideii olimpice care poate şi tre-buie să influenţeze benefic com-portamentul uman şi dincolo de sport.

„Nu există olimpism în ab-senţa fair – play - ului”, spunea Jean Borotra, preşedintele Comi-

tetului internaţional pentru fair – play.Fără Fair – Play, sportul amator sau profesionist îşi pierde forţa şi valoarea,

sportul nu mai este sport. Tot mai dese sunt sesizările privitoare la faptul că, din cauza exacerbării

dorinţei de a obţine victoria cu orice preţ, se încalcă legile scrise şi nescrise ale sportului. Încă de la apariţia Manifestului Fair – Play-ului (elaborat de Consi-liul Internaţional pentru EFS, în anul 1874, în colaborare cu CIO şi cu concursul UNESCO), se arată că sportul competiţional se îndreaptă către o criză care i-ar putea fi fatală. Lupta pentru victorie cu orice preţ pune în pericol sportul şi Fair – Play-ul. Valoarea regulamentelor, contestarea deciziilor arbitrilor, considerarea partenerilor de întreceri ca duşmani, crearea intenţionată de situaţii dificile pentru

DIDACTICA MAGNA - 19 DIDACTICA MAGNA - 19

DIDACTICA MAGNA - 19

DIDACTICA MAGNA - 24 DIDACTICA MAGNA - 24

adversari, dopajul, coruperea arbitrilor sunt doar câteva din practicile care pun în pericol însăşi ideea de umanism, de libertate a individului, de fair – play. Mai ales la copii, antrenorii care accentuează nevoia de victorie cu orice preţ restrâng sem-nificativ libertatea de autoexprimare.

Prin educaţie, „Fair – Play” poate deveni obişnuinţă şi, în consecinţă, o con-stantă a comportamentului uman. De aceea, li se impune participanţilor, familiei, educatorilor, organizaţiilor sportive, tehnicienilor, medicilor, arbitrilor, manageri-lor, impresarilor sportivi, jurnaliştilor, organelor de stat şi nu în ultimul rând spec-tatorilor, să insufle spiritul fair – play în felul de a fi al fiecărui individ integrat în sport.

Înfiinţarea „Comitetelor Naţionale pentru Fair – Play” reprezintă un serios pas înainte. Programele iniţiate pentru promovarea şi educarea în spiritul fair – play–ului încep să se concretizeze prin acţiuni în rândul populaţiei şcolare – teme privind olimpismul şi fair – playul trebuie să fie cuprin-se în programele de educa-ţie fizică şi în programele pe ramuri de sport.

Sportul trebuie să ră-mână o confruntare loială şi generoasă, un loc de întâl-nire, de cunoaştere recipro-că, o legătură de solidarita-te şi prietenie.

Trebuie acreditată ideea că sportul este în sluj-ba omului şi nu omul în slujba sportului. Deci, demnitatea persoanei reprezintă finalitatea şi mijlocul de apreciere a fiecărei activităţi sportive, aşa cum spunea cunoscutul scriitor francez Jean Giradou: „sportul este descoperirea lumii morale pe căile disciplinei fizice”.

În ceea ce priveşte tineretul, mişcarea olimpică are datoria şi menirea de a promova un ideal de viaţă robust, apărându-l totodată de pericolul unidimensiona-lizării, definit mai ales prin bunuri materiale.

Olimpismul s-a remarcat şi a căpătat prestigiul tocmai prin promovarea echi-librată şi solidă a valorilor spirituale înalte, superioare. De aceea trebuie apărat, mai ales, în condiţiile asaltului (pseudo verbal) de orice formă de degenerare.

Organizaţiile sportive, conducătorii acestora, sportivii de performanţă şi mai ales cei de înaltă performanţă, care reprezintă modele, cu deosebire pentru copii şi

DIDACTICA MAGNA - 24

tineri, au datoria de a contribui la dez-voltarea sportului şi la dezvoltarea spi-ritului fair – play, astfel încât întreaga activitate să se desfăşoare într-un cli-mat de seninătate, prietenie, destinde-re. Tineretul trebuie educat în spiritul Olimpismului şi al FAIR – PLAY – ului astfel încât sportul, această creaţie a omului pentru formarea şi desăvârşirea propriei sale personalităţi, să-şi exerci-te forţa valorizatoare.

Bibliografie:• Alexandrescu, H.- An olimpic românesc, Ed. Sport Turism 1980• Alexandrescu, H.- Olimpiada Californiană, Ed. Sport Turism 1985• Banciulescu, V.- Jocurile Olimpice de-a lungul veacurilor, Ed. Stadion 1974• Banciulescu, V.- Sport şi cultură, Ed. Facla, 1983• Banciulescu, V.- Sport şi artă• Firea, E.- Olimpism valoare perenă a culturii – sesiunea A.O.R., 1994• Ghibu, E.,- Sportul românesc de-a lungul anilor, Ed. Stadion, 1970• Kiriţescu, C. - Palestrica, Ed. UCFS, 1964• Rebedeu, I. - Elemente de axiologie şi filosofia culturii. Univ. Ecologică, 1993• Siperca, A- Olimpismul, Mişcarea olimpică, Jocurile Olimpice, Ed. Sport-Turism, 1976

GABRIELA COSTOIU - instructor de educaţie fizică

DIDACTICA MAGNA - 24

În societatea modernă, organizaţia militară are un rol pregnant în prevenirea, descurajarea şi limitarea conflictelor armate. Societatea se află într-un continuu proces de evoluţie, iar organizaţiile componente trebuie să se adapteze mereu no-ilor provocări şi totodată, să beneficieze de pe urma progresului înregistrat. Orga-nizaţia militară nu se poate abate de la cursul firesc al lucrurilor, fără de care nu ar exista progres şi nici adaptare la mediu.

Armata se află într-un proces complex de adaptare la realităţile unei societăţi moderne, prin combinarea tradiţiilor cu aderarea la noile valori ce definesc o ar-mată profesionistă.

I. SISTEMUL MILITAR - REPERE TEORETICECând se vorbeşte despre armată, în literatura de specialitate se folosesc frec-

vent doi termeni care pot crea confuzie: cel de „organizaţie militară” şi cel de „in-stituţie militară”.

Organizaţia este definită ca fiind o „asociaţie de oameni cu concepţii sau preocupări comune, uniţi conform unui regulament sau unui statut, în vederea efectuării unei activităţi organizate”.

În acelaşi timp, prin instituţie se înţelege „forma de organizare a unor rapor-turi sociale, potrivit normelor juridice stabilite pe anumite domenii de activitate”, „Organ sau organizaţie (de stat) care desfăşoară activităţi cu caracter social, cul-

DIDACTICA MAGNA - 24

tural, administrativ etc.”. O distincţie între cei doi termeni se regăseşte şi în literatura de specialitate.

Raportând termenii de „organizaţie” şi „instituţie” la armată, aceasta apare în două ipostaze majore:

- ca un subsistem al sistemului social - armata este privită în legătură cu alte subsisteme componente şi având funcţii specifice. Din acest punct de vedere, ar-mata este tratată ca „instituţie”, iar funcţia principală este cea de apărare naţională şi colectivă;

- ca mijloc construit deliberat în vederea îndeplinirii misiunilor sale specifice;

- din acest punct de vedere, predomină criteriile de eficienţă ale activităţii militare, iar armata este privită în acest caz ca „organizaţie” şi îndeplineşte funcţii instituţionale în raport cu societatea, dar şi cu membrii care o compun.

Există mai multe definiţii date organizaţiei militare. Unii autori definesc or-ganizaţia militară ca fiind „o entitate socială specifică, alcătuită prin asocierea voluntară a unui număr de cetăţeni, a cărei valoare numerică este dependentă de decizia factorului politic, interesele şi posibilităţile de susţinere economico-finan-ciară ale statului şi ai cărei membri deţin statute, îndeplinesc roluri bine definite şi desfăşoară activităţi în mod organizat pentru îndeplinirea scopurilor apărării

DIDACTICA MAGNA - 24

naţionale. Spre deosebire de alte organizaţii, organizaţia militară se subordonea-ză exclusiv voinţei poporului prin intermediul autorităţilor publice abilitate”.

Apariţia organizaţiei militare, în forma sa actuală, nu are o istorie foarte lun-gă. Cu toate că nevoia de apărare a existat de la începuturile omenirii, acest tip de organizaţie s-a dezvoltat treptat, odată cu progresele societăţii şi, implicit, datorită nevoilor tot mai diverse (terorism, război psihologic etc.). Unul dintre cele mai im-portante momente ale dezvoltării organizaţiei militare a fost trecerea de la armata de masă la armata profesionalizată.

Armata este o organizaţie de tip birocratic (datorită faptului că activitatea sa este strict standardizată prin norme, legi, regulamente; subordonarea este în exclu-sivitate pe verticală; există o ierarhie bine conturata etc.).

Individul care aparţine acestei organizaţii nu mai este privit ca un simplu produs al sistemului, el este tratat ca un membru activ al organizaţiei, cu persona-litate distinctă, aptitudini, deprinderi, nevoi, trebuinţe, motivaţii etc. Se încearcă valorificarea la maxim a calităţilor individuale, dar şi formarea altora noi prin in-tegrarea persoanei într-un sistem menit să-i asigure atât dezvoltarea personală, cât şi profesională.

DIDACTICA MAGNA - 24

II. INFLUENŢELE SISTEMULUI ORGANIZAŢIONAL MILITAR ASUPRA INDIVIDULUI

În vederea studierii individului din cadrul organizaţiei militare, acesta trebu-ie încadrat într-un context organizaţional. Privit din afara sistemului militar, fără a se ţine cont de aspectele distincte ale organizaţiei militare, acest individ nu se deo-sebeşte foarte mult de alţi subiecţi. Trăsăturile specifice sunt determinate tocmai de procesul continuu de integrare şi de adaptare la mediul, rigorile, normele, valorile, specificul scopului şi al misiunii organizaţiei militare din care face parte.

În primul rând, încadrarea individului într-o astfel de organizaţie ţine strict de motivaţia personală. Alegerea unei cariere militare a devenit, în prezent, una dintre opţiunile preferate ale tinerilor. Imaginea pozitivă a armatei în rândurile populaţiei şi încrederea acordată instituţiei militare reprezintă factori motivatori pentru a face parte din acest sistem. Simpla voinţă proprie nu este suficientă, individul trecând prin mai multe etape de selecţie (psihologică, medicală, sportivă, aptitudinală, de cunoştinţe). Aceste etape premergătoare intrării în sistemul militar au rolul de a selecta acei indivizi cu potenţial pentru cariera militară.

Impunerea unei limite de vârstă pentru intrarea în sistemul militar constituie un element distinct întâlnit la nivelul organizaţiei militare. Nicio altă specializare din viaţa civilă nu impune standarde privind vârsta maximă de admitere la studii. Acest fapt are cel puţin două explicaţii: cu cât persoana înaintează în vârstă, este mai greu de schimbat/modelat şi este dificil să-şi formeze un nou sistem de menta-lităţi, iar adaptarea la rigorile vieţii militare reprezintă un proces complex şi dificil.

Influenţele de ordin ocupaţional asupra profesiei militare, prin care membrii profesiei nu mai sunt atraşi de „vocaţie”, ci sunt preocupaţi mai degrabă de obţi-nerea unor avantaje materiale, constituie o problemă importantă, prin identificarea acelor factori care au determinat rezultatele menţionate. Motivaţia financiară este considerată în general „periculoasă”, deoarece poate destabiliza întregul sistem prin faptul că indivizii, în prezenţa unei oferte mai bune, vor părăsi sistemul.

Este imperios necesar să se identifice acei factori care determină atragerea tinerilor spre cariera militară, în vederea profesionalizării armatei.

Formarea şi educarea pentru profesia de militar nu se poate realiza în orice condiţii. Specificul desfăşurării cursurilor, relaţia dintre profesori şi studenţi, rela-ţiile din cadrul grupului, activităţile administrative desfăşurate etc. sunt reglemen-tate prin diferite regulamente.

Contactul cu rigorile vieţii militare se face atât în timpul orelor de curs sau de practică, cât şi după terminarea programului. Printre principalele valori şi norme care sunt însuşite se numără: ordinea, disciplina, respectul faţă de superiori, supu-nerea faţă de ordine, regulamente, adoptarea unui comportament specific etc.

DIDACTICA MAGNA - 24

În sistemul militar predomină, în special, relaţiile formale. Această predomi-nanţă este o caracteristică a sistemului militar şi este o consecinţă a statuării stricte a normelor impuse militarilor prin legi, ordine şi regulamente. Funcţionarea per-fectă a relaţiilor formale este o condiţie de bază a existenţei organizaţiei militare.

Statutul persoanei este recunoscut de toţi membrii grupului, iar relaţiile for-male sunt în conformitate cu acesta. De la începutul carierei militare, individul primeşte o uniformă militară şi grade în funcţie de pregătirea pe care o are sau de vechimea în sistemul militar. Insignele sunt şi ele prezente, ca semn al unor merite speciale şi al recunoaşterii acestora.

Uniforma are dublu rol, de a separa indivizii de restul populaţiei şi de a crea sentimentul apartenenţei la un anumit grup, de a da o nouă identitate individu-lui. Gradele militare şi insignele au un rol funcţional (de identificare a statutului persoanei), dar şi de valoriza-re a individului (prin a face cunoscute meritele persoanei celorlalţi membri). Astfel, de la primul contact, putem să ne dăm seama „cu cine stăm de vorbă” şi, mai ales, cum tre-buie sa ne comportăm faţă de persoana respectivă.

În organizaţia militară, nu se găsesc doar relaţii for-male. Datorită specificului activităţilor de grup, cum sunt aplicaţiile, instrucţia, activită-ţile de relaxare, se conturează relaţii informale, care sunt se-cundare celor formale. Aces-tea sunt de natură să unească, într-un mod armonios, raţiu-nea, voinţa, aspiraţiile, efortul profesional cu puterea senti-mentelor, încrederea, solida-ritatea în faţa dificultăţilor, altruismul şi satisfacţia faţă de succesele individuale şi colective. Relaţiile informale

DIDACTICA MAGNA - 24 DIDACTICA MAGNA - 24

apar, se dezvoltă şi se menţin ca urmare a nevoilor psihosociale pe care le-au gene-rat şi reprezintă o completare/compensare a relaţiilor formale. Cele două tipuri de relaţii sunt interdependente şi se completează reciproc.

Astfel, în sistemul militar, indivizii trebuie să se adapteze relativ uşor la rigo-rile vieţii militare şi să găsească în permanenţă modalităţi de echilibrare a raportu-lui dintre relaţiile formale şi cele informale.

Organizaţia militară se caracterizează printr-o structură ierarhică şi este con-stituită pe criterii riguroase. Ierarhia funcţiilor sau a gradelor militare generează un cadru stimulativ şi competitiv pentru indivizi. Datorită acestei ierarhii, relaţiile dintre membrii organizaţiei suferă modificări faţă de viaţa civilă, astfel, în cadrul armatei, ansamblul normelor de comportament în relaţiile dintre indivizi este strict determinat de regulamentele militare. Sistemul rol-statut este clar precizat, exis-tând toate condiţiile pentru reproducerea constantă a relaţiilor specifice.

Există cel puţin două tipuri de relaţii, orizontale şi verticale. Pentru organiza-ţia militară, relaţia pe verticală primează ca importanţă. Aceasta se stabileşte între persoane cu statute şi roluri diferite, caracterizate prin superioritatea în grad şi/sau funcţie a unuia faţă de celălalt, iar persoanele implicate în relaţie colaborează pen-tru atingerea unui obiectiv comun propus.

Raportul dintre şef şi subordonat dă expresie concordanţei între atribuţiile regulamentare ale părţilor, realizându-se limitele competenţelor şi autonomia fi-ecăruia pe treapta ierarhică unde se află, respectarea drepturilor şi răspunderilor celor cu care cooperează, dând naştere astfel la situaţii foarte variate. Astfel, apar relaţiile de autoritate. Ele reprezintă raporturi oficiale care condiţionează bunul mers al lucrurilor, iar exercitarea lor este obligatorie.

Organizaţia militară are o contribuţie majoră la procesul de identificare soci-ală a indivizilor care o compun. Identitatea socială este legată de ceea ce suntem în prezent şi este fondată pe baza statutelor pe care le deţinem. Astfel, conceptul de „identitate socială” posedă o dimensiune structurală, referindu-se la poziţia ocupa-tă de individ într-o structură socială (profesională), dar şi o dimensiune personală (morală), precizând categoria din care face parte individul din punct de vedere al unor atribute personale (onestitate, politeţe etc.).

Individul care intră în sistemul militar ia act de existenţa acestei „piramide a relaţiilor ierarhice” prin care se transmit de la vârf spre bază ordinele, hotărârile, propunerile etc. Invers, circulaţia informaţiilor se realizează sub formă de rapoarte. Înaltul grad de standardizare al procedurilor are ca efect limitarea iniţiativei sau chiar a creativităţii.

O trăsătură specifică organizaţiei militare este sistemul propriu de stratifica-re. Aceasta nu se face pe baza unor criterii sociale, politice, economice, ci în raport

DIDACTICA MAGNA - 24

cu gradul militar pe care îl are fiecare. Astfel se influenţează relaţiile dintre mem-bri în funcţie de distanţa mai mare sau mai mică existentă între ofiţeri, subofiţeri, maiştri militari şi civili. Cu cât distanţa este mai mare, cu atât apar efecte negative în ceea ce priveşte moralul celor care se simt „în inferioritate de statut”.

În organizaţia militară, stratificarea este dată de următoarele grupuri sociale, astfel:

- ofiţeri - ale căror niveluri de pregătire profesională, statute şi roluri îi pla-sează predominant în poziţii de lideri şi membri ai echipelor manageriale;

- subofiţeri şi maiştri militari - care constituie scheletul structurilor luptătoa-re, ocupând majoritatea funcţiilor de specialişti în exploatarea şi mentenanţa arma-mentului şi tehnicii militare de toate categoriile, precum şi cele mai multe funcţii de „mici comandanţi“ (comandanţi de plutoane şi de grupe);

- salariaţi civili, cu dife-rite poziţii în statele de orga-nizare.

În prezent, indivizii din organizaţia militară sunt în-vestiţi cu diferite funcţii chiar dacă nu au încă gradul necesar funcţiei respective. Chiar dacă uneori funcţia este obţinută înaintea gradului, nu putem omite factorul motivaţional implicat în depăşirea propriu-lui nivel. Astfel, nivelurile de competenţă sunt diferenţiate prin ierarhia gradelor, iar sub aspect organizaţional această diferenţiere este dată de ierar-hia funcţiilor.

Un element pozitiv al stratificării îl reprezintă cre-area motivaţiei la nivel indi-vidual pentru depăşirea sta-tutului actual, de a ajunge pe o treaptă superioară, care să îi confere persoanei o poziţie mai bună în cadrul organizaţi-

DIDACTICA MAGNA - 24

ei.Statutul de militar şi mai ales cel de ofiţer trebuie să fie caracterizat de no-

ţiunea de conducere. Organizaţia militară pune un accent deosebit pe dezvoltarea competenţelor de lider, iar prin sistemul educaţional se accentuează formarea aces-tor trăsături.

Procesul instructiv-educativ, în cazul ofiţerilor, este mult mai complex şi ur-măreşte cu precădere formarea a patru competenţe, şi anume, competenţa de con-ducător de oameni şi de structuri militare, competenţa de luptător, competenţa de educator şi cea de cetăţean. Cele patru competenţe sunt dezvoltate diferit în funcţie de specificul activităţii desfăşurate. Dezvoltarea unor valori cum sunt competenţa, asumarea responsabilităţii, iniţiativa, simţul datoriei etc. sunt câteva elemente care contribuie la formarea unor adevăraţi profesionişti.

În niciun domeniu nu putem vorbi despre profesionalism fără să existe o pre-gătire temeinică. Aşadar, competenţa este dată atât de pregătirea teoretică, cât şi practică, de experienţa acumulată în timp.

Responsabilitatea profesionistului militar este de natură socială şi orice ac-ţiune întreprinsă are repercusiuni asupra altor persoane. Astfel, violenţa trebuie să fie utilizată numai în scopuri aprobate de societate.

Spiritul de corp este esenţial pentru practicarea profesiei militare şi reprezin-

DIDACTICA MAGNA - 24DIDACTICA MAGNA - 24

tă aderarea la valorile comune grupului militar de apartenenţă, reprezintă conştien-tizarea unităţii organice apărută în urma pregătirii profesionale comune şi conduce la formarea identităţii personale şi de grup.

Acest spirit de corp este deosebit de important deoarece cuprinde ansamblul de reguli formale şi informale specifice funcţionării externe dar, în special, al celei interne a organizaţiei militare.

Cultura profesională a ofiţerilor trebuie să se caracterizeze prin:- considerarea profesiei de ofiţer ca fiind un serviciu pentru ţară, cu scopul de

a asigura securitatea comunităţii naţionale;- coeziunea de grup şi codul etic profesional sunt în centrul de interes;- se pune accent pe creşterea motivaţiei, care este determinată de obligaţia lor

socială;- supunere faţă de conducerea politică şi loialitate puternică faţă de legile

fundamentale ale ţării;- datorie, onoare, abnegaţie, exemplu personal, caracter comunitar, ierarhie,

disciplină şi control, ca valori ale profesiei militare.În concluzie, putem afirma că individul care optează pentru cariera militară

se poate asemăna cu individul care se naşte într-o societate gata structurată. Viito-rul cadru militar ia contact cu organizaţia militară în care se formează şi la care se raportează pentru a-şi cunoaşte performanţele, beneficiază de pe urma experienţei înaintaşilor, devine mai puternic prin acţiunile corelate ale celorlalţi membri, îşi modifică sistemul de valori şi comportamentul, dar, cu toate acestea, rămâne o per-soană unică, distinctă, principala resursă a organizaţiei care l-a creat.

Bibliografie:• Claudiu Niculae, Schimbarea organizaţiei militare. O perspectivă (neo)instituţionalistă, Bucureşti: Editura

Tritonic, 2004, p.30• Liviu Habian, Constantin Telespan, Managementul organizaţiei militare. Previziunea, Sibiu: Editura Aca-

demiei forţelor terestre, 2003, p. 7• Ion Irimia, „Armata şi societatea”, Bucureşti: Editura AiSM, 2003, p. 45• Dr. Marian Nita, Introducere în sociologia militară, Bucureşti: Editura I.N.I., 1999, p. • Stoica Victor, Bazele managementului militar, Bucureşti: Editura AiSM, 2003, p.40• Petre Dutu, Determinări şi dimensiuni ale profesionalizării armatei României, în Organizaţia militară-co-

ordonate psihosociale, Caiet documentar nr. 3/2005, Bucureşti, 2005

CĂTĂLIN RĂU - ofiţer organizare, evaluare, mobilizare

DIDACTICA MAGNA - 24

În cadrul Şcolii de Aplicaţie pentru Ofiţeri „Mihai Viteazul” a Jandarmeriei Române se desfăşoară Cursul Superior Internaţional.

Cursul Internaţional a început să funcţioneze în anul 2003, în urma celor două convenţii semnate în iulie 2003, la Bucureşti, între M.A.I. din România şi M.A.E. din Republica Franceză, convenţii care reglementau funcţionarea cursu-lui şi condiţiile de finanţare a acestuia. Iniţial, cursul s-a adresat tinerilor ofiţeri aparţinând structurilor de securitate internă ale unor ţări europene însă, începând cu septembrie 2004, de comun acord, partea română şi cea franceză au stabilit ca acest curs să evolueze la nivelul echivalent diplomei de stat major din Jandarmeria Franceză, iar acest curs să se numească Cursul Superior Internaţional.

Cursul este destinat satisfacerii nevoilor proprii ale României şi ale acelor state legate de România şi de Franţa prin acorduri de cooperare sau prin convenţii referitoare la pregătirea stagiarilor. Capacitatea anuală de primire a Cursului Supe-rior Internaţional este de maximum 20 de stagiari. În afara celor 20 de locuri, even-tuala participare a stagiarilor francezi face obiectul unei înţelegeri directe între Inspectorul General al Jandarmeriei Române şi Directorul General al Jandarmeriei Naţionale Franceze şi este asigurată financiar de partea franceză.

Scopul cursului este reprezentat de asigurarea unei pregătiri de stat major, axată pe specificul activităţii în mediu multinaţional, pe cunoaşterea instituţiilor şi forţelor de securitate europene, precum şi pe diferitele aspecte ale pregătirii în

DIDACTICA MAGNA - 24

domeniul ordinii publice. Cursul se adresează ofiţerilor aparţinând forţelor de se-curitate internă din ţările europene şi din ţările care au forţe de jandarmerie, ofiţeri care urmează a fi încadraţi ulterior în structuri de comandament.

În continuare vă prezentăm promoţiile Cursului Superior Internaţional.

I. În perioada 01 septembrie 2003 - 28 februarie 2004, în cadrul Şcolii de Aplicaţie, s-a desfăşurat primul curs internaţional la care au participat 22 de ofi-ţeri din 11 ţări: Albania, Cehia, Franţa, Georgia, Macedonia, Moldova, România, Serbia, Slovacia, Turcia şi Ucraina.

Deschiderea Cursului Internaţional a avut loc în prezenţa ministrului de in-terne, dl. Ioan Rus, a ambasadorului Franţei, Excelenţa Sa Philippe Etienne, a Comandantului Jandarmeriei Române, general de corp de armată dr. Tudor Cearapin, a consilierului comandantului Şcolii de Aplicaţie, mr. Serge Bezombes, precum şi a altor personalităţi ale vieţii militare, politice şi publice.

Cursul internaţional a primit denumirea de „PRO-EUROPA” simbolizând voinţa comună a ţărilor participante la curs de a avea o Europă unită de aspiraţiile comune de pace, prosperitate şi progres.

La absolvirea cursului, în urma rezultatelor obţinute pe timpul stagiului şi la examenele finale, a fost declarat şef de promoţie domnul locotenent Dobre V.

DIDACTICA MAGNA - 24

Florin din România.

II. În perioada 01 septembrie 2004 - 25 februarie 2005, s-a desfăşurat cel de-al doilea curs internaţional la care au participat 22 de ofiţeri din 11 ţări: Albania, Bulgaria, Cehia, Franţa, Georgia, Macedonia, Moldova, România, Serbia, Turcia şi Ucraina.

La ceremonia de deschidere a Cursului Internaţional au participat Marian-Florian Săniuţă – ministrul Administraţiei şi Internelor, Gl. lt. dr. Tudor Cearapin – comandantul Jandarmeriei Române, Philippe Etienne – ambasadorul Republicii Franceze la Bucureşti, reprezentanţi diplomatici şi oficialităţi din România.

Cursul internaţional a fost botezat CONCORDIA deoarece în toate limbile europene acest cuvânt exprimă armonie, toleranţă, dreptate şi bună înţelegere între membrii unei colectivităţi.

Şeful celei de-a doua promoţii a Cursului Internaţional a fost domnul căpitan Gavrilă N. Lucian din România.

III. În perioada 05 septembrie 2005 – 24 februarie 2006, la sediul Şcolii de Aplicaţie, s-a desfăşurat Cursul Superior Internaţional la care au participat 22 de

DIDACTICA MAGNA - 24

ofiţeri din 10 ţări: Albania, Bulgaria, Croaţia, Franţa, Macedonia, Moldova, România, Serbia, Turcia şi Ucraina.

Cea de-a treia promoţie a Cursului Superior Internaţional a preluat în mod fericit deviza Jandarmeriei Române „LEX ET ORDO”, fapt ce dovedeşte odată în plus că aceasta reprezintă un îndemn călăuzitor pentru activitatea tuturor struc-turilor de securitate internă reprezentate la actualul curs. Este limpede că acolo unde este respectată legea, domneşte ordinea şi pacea socială, ceea ce dă încredere cetăţenilor şi le permite să se dezvolte şi să construiască în linişte pentru ei şi ge-neraţiile viitoare.

La Ceremonia militară de absolvire a Cursului Superior Internaţional, desfă-şurată la reşedinţa Şcolii de Aplicaţie, au participat general de brigadă Olimpiodor Antonescu, colonel Ion Crînguş, colonel Neculai Bontic, ambasadorii la Bucureşti ai Albaniei, Austriei, Bulgariei, Chile, Franţei, Italiei, Maced oniei, Marocului, Olandei, Portugaliei, Serbiei-Muntenegru, Slovaciei, Spaniei, Tur-ciei, Ucrainei şi Ungariei, precum şi ataşatul special pe probleme ale Poliţiei din Austria, ataşaţi ai apărării din Italia, Slovacia şi Ungaria şi prim secretarul Amba-sadei Republicii Albania la Bucureşti.

La absolvirea cursului, a fost de-clarat şef de promoţie domnul maior Yoran Muhittin din Turcia.

IV. În perioada 04 septembrie 2006 – 22 februarie 2007, s-a desfăşu-rat al patrulea Curs Superior Internaţi-onal la care au participat 20 de ofiţeri din 9 ţări: Albania, Franţa, Italia, Mol-dova, România, Polonia, Serbia, Turcia şi Ucraina. Polonia şi Italia au trimis pentru prima oară ofiţeri la acest curs.

Această promoţie a primit nume-le de COMMILITIONES – „fraţi de arme” în limba latină. Ofiţerii acestui Curs Superior Internaţional sunt dova-da vie a ideii de frăţie şi unitate, legă-tură profesională şi sufletească, dorinţă comună de asigurare a respectului faţă de lege. Animaţi de acest spirit, „fraţii de arme” din Cursul Superior Interna-

DIDACTICA MAGNA - 24

ţional 2006-2007 se pot pune cu adevărat în slujba propriilor cetăţeni şi se pot bucura de respectul şi consideraţia acestora ca elemente de referinţă a structurilor naţionale de securitate din care fac parte.

Ceremonia de botez a Cursului Superior Internaţional i-a avut ca înalţi oas-peţi pe ambasadorul Franţei la Bucureşti, excelenţa sa domnul Hervé Bolot, o de-legaţie de ofiţeri francezi condusă de Şeful de stat major al Jandarmeriei Franceze, domnul gl. de div. Rolland Gilles, Inspectorul general al Jandarmeriei Române, domnul gl. mr. dr. Costică Silion, precum şi reprezentanţi diplomatici ai ţărilor membre F.I.E.P

Şef al celei de-a patra promoţii a Cursului Superior Internaţional în urma rezultatelor obţinute pe timpul stagiului şi la examenele finale, a fost declarat căpi-tanul Sebastien Thomas din Franţa.

V. În perioada 03 septembrie 2007 – 22 februarie 2008, la sediul Şcolii de Aplicaţie, s-a desfăşurat Cursul Superior Internaţional la care au participat 16 ofi-ţeri din 6 ţări: Albania, Franţa, Moldova, România, Serbia şi Ucraina.

În plan legislativ, a avut loc o modificare a Convenţiei de funcţionare ce a constat în diminuarea contribuţiei părţii franceze la funcţionarea şi finanţarea Cur-

DIDACTICA MAGNA - 24

sului Superior Internaţional, având în vedere noul statut al României de stat mem-bru al Uniunii Europene, partea română urmând să asigure în totalitate finanţarea cursului.

De asemenea, începând cu cea de-a 5-a promoţie a Cursului Superior Interna-ţional, a fost desemnat, de către partea română, un ofiţer de jandarmi cu grad supe-rior aflat în subordinea comandantului Şcolii, în calitate de comandant al Cursului Superior Internaţional. Acest fapt a evidenţiat pregnant transferul responsabilităţii organizării şi desfăşurării dinspre partenerul francez către cel român.

Numele de botez al celui de-al cincilea Curs Superior Internaţional este

CONSENSIO deoarece de fiecare dată când există cooperare şi coeziune în cadrul activităţilor comune problemele dificile îşi găsesc rapid rezolvarea. Atunci când toate structurile de securitate ajung la un consens, societatea se dezvoltă normal, iar cetăţenilor le sunt asigurate liniştea şi siguranţa.

La absolvirea cursului, a fost declarat şef de promoţie domnul căpitan Peltier Etienne din Franţa.

VI. În perioada 01 septembrie 2008 – 18 decembrie 2008, s-a desfăşurat cel de-al şaselea Curs Superior Internaţional la care au participat 14 ofiţeri din 7 ţări:

DIDACTICA MAGNA - 24

Albania, Croaţia, Franţa, Moldova, România, Polonia şi Serbia.Începând cu această promoţie, formarea profesională a fost redimensionată

prin reducerea duratei şcolarităţii de la 6 luni la 4 luni, creşterea ritmului activită-ţilor de formare, precum şi prin asigurarea unei parităţi între activitatea de formare profesională susţinută de partea română şi cea susţinută de partea franceză. Refe-ritor la suportul logistic şi financiar, acesta a fost preluat de partea română, partea franceză asigurând accesul la o serie de facilităţi, în special pe parcursul vizitei de documentare în Franţa.

Promoţia a primit un nume sugestiv pentru spiritul pe care l-a promovat pe toată durata cursului: TOUS POUR L’EUROPE, ceea ce înseamnă cooperarea în-tre toate forţele de securitate din Europa pentru asigurarea siguranţei cetăţeanului. Numele promoţiei a fost ales de către cursanţi în limba franceză şi nu în latină, ca la precedentele promoţii, deoarece limba de predare a cursului este franceza.

Şef al Cursului Internaţional, în urma rezultatelor obţinute pe timpul stagiu-lui şi la examenele finale, a fost declarat căpitanul Benech Pierre din Franţa.

VII. În perioada 07 septembrie 2009 – 17 decembrie 2009, la sediul Şcolii de Aplicaţie, s-a desfăşurat Cursul Superior Internaţional la care au participat 15

DIDACTICA MAGNA - 24

ofiţeri din 6 ţări: Albania, Bosnia-Herţegovina, Franţa, Iordania, România şi Serbia. Regatul Haşemit al Iordaniei a trimis pentru prima dată un ofiţer la acest curs, acesta fiind şi primul cursant din afara spaţiului european.

Cele aproape 4 luni petrecute în cadrul CSI au reprezentat o perioadă de acumulare de cunoştinţe din domenii variate (Stat Major internaţional, Metoda de Raţionament Tactic, Intervenţie Profesională, Cunoaşterea Instituţiilor UE, Etică şi Deontologie etc.).

TOUS COMME UN SEUL HOMME a fost deviza aleasă de cursanţii celui de-al şaptelea Curs Superior Internaţional deoarece reprezintă scopul acestui curs

desfăşurat la Şcoala de Aplicaţie. Toate naţiunile trebuie să lucreze ca o singură entitate într-un stat major internaţional în beneficiul cetăţeanului.

La Ceremonia de absolvire a Cursului Superior Internaţional au participat domnul general locotenent Antonescu Olimpiodor, inspectorul general al Jandar-meriei Române, dl. general de brigadă Cavallier Bertrand, Directorul Direcţiei de pregătire a personalului din Jandarmeria Naţională Franceză, domnul comisar şef Lixandru Dumitru, Directorul adjunct al Direcţiei Afaceri Europene şi Relaţii In-ternaţionale din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi personalul di-plomatic din ţările care au stagiari la Cursul Superior Internaţional.

DIDACTICA MAGNA - 24

La absolvirea cursului, în urma rezultatelor obţinute pe timpul stagiului şi la examenele finale, a fost declarat şef al celei de a 7-a promoţii domnul căpitan Demezon Gregoire din Jandarmeria Naţională Franceză.

În cadrul activităţilor de învăţământ, Cursul Superior Internaţional a benefi-ciat de intervenţia unor conferenţiari proveniţi din Jandarmeria Franceză, Poliţia Franceză, Carabinieri Italieni, Jandarmeria Turcă, Eurojust, Direcţia Generală Ma-nagement Organizaţional din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, Ser-viciul Român de Informaţii şi Jandarmeria Română. Aceste conferinţe au abordat teme specifice activităţilor unui Stat Major Multinaţional pe linia cooperării juridi-ce internaţionale, combaterea delincvenţei itinerante, lupta anti şi contra teroristă, combaterea traficului de stupefiante şi menţinerea ordinii publice.

Pe plan internaţional, în cadrul Cursului Superior Internaţional, Şcoala de Aplicaţie pentru Ofiţeri „Mihai Viteazul” a Jandarmeriei Române a asigurat, până în prezent, perfecţionarea a 131 ofiţeri din Jandarmerie, Poliţie sau forţe de securi-tate internă din 17 ţări.

ILEANA ALEXE - ofiţer specialist, consilier juridic

DIDACTICA MAGNA - 24

1. Noţiuni introductive despre adicţiiTermenul „adicţie” provine din latinescul „adictus” care desemna o persoană

adusă în stare de sclavie din cauza imposibilităţii de a-şi plăti datoria faţă de o altă persoană sau faţă de stat. Adicţia era procedura juridică prin care persoana ajungea practic lipsită de libertate, privată de dreptul la voinţă proprie şi pusă în slujba unei alte persoane.

Poate părea surprinzător, dar aproape toate activităţile umane - ca de exem-plu alimentaţia, sexualitatea, acumularea unor valori materiale, stabilirea unor re-corduri, consumul unor medicamente, consumul de alcool şi droguri pot lua tră-săturile unei dependenţe. În limbajul curent, folosim termeni ca „dependenţă” sau „adicţie” doar pentru acele manifestări care pot duce la o pierdere a libertăţii pen-tru persoana în cauză prin afectarea capacităţii de decizie în anumite privinţe.

Unul dintre tipurile de dependenţă cu cea mai mare incidenţă la nivel global, afectând deopotrivă femei, bărbaţi, tineri sau vârstnici, indiferent de nivelul de educaţie sau de statutul social este dependenţa de alcool. Alcoolismul reprezintă o stare rezultată din consumul susţinut de băuturi alcoolice şi constă în continuarea consumului de alcool sau chiar creşterea cantităţii consumate în ciuda problemelor de sănătate şi a consecinţelor nefaste în plan social. În ultima perioadă, perspectiva societăţii asupra consumului de alcool s-a schimbat, alcoolismul fiind astăzi asimi-lat unei boli iar alcoolici unor bolnavi, unor victime.

DIDACTICA MAGNA - 24

2. Clasificări ale adicţiilorAdicţiile pot fi clasificate în adicţii de ordin fizic şi adicţii de ordin psihic. În

cazul majorităţii dependenţelor, cele două forme sunt întâlnite simultan, în ponderi diferite.

Dependenţa fizică este o consecinţă a unui consum frecvent şi abuziv de substanţe nocive şi a adaptării organismului, prin modificări metabolice, la acesta, obţinându-se o creştere a toleranţei. Drept urmare, organismul devine dependent de respectiva substanţă pentru a funcţiona. Dependenţa fizică se manifestă întot-deauna la întreruperea consumului, când apare o serie de fenomene neplăcute pe plan fizic, numite fenomene de sevraj. Senzaţia de normalitate se reinstalează la reluarea administrării.

Despre dependenţa psihică se vorbeşte atunci când există dorinţa interioară, iar apoi cerinţa obsesivă de a consuma în continuare substanţa nocivă, fie pentru a-şi procura din nou plăcere, fie pentru a evita neplăcerile.

Dependentul psihic foloseşte acea substanţă pentru a obţine starea de confort psihic şi pentru a rezolva stările de stres sau indispoziţiile. Atunci când substanţa nu este la îndemână, apar disconfortul psihic, anxietatea sau chiar frica. Există posibilitatea ca dependenţa psihică şi cea fizică să apară independent una faţa de cealaltă.

Dependenţa psihică este determinată de interacţiunea unui complex de fac-tori, farmacologic, psihologic şi social. Aceasta apare deseori pe fondul efectului plăcut, direct sau indirect (ca urmare a calmării unor simptome neplăcute, cum ar fi anxietatea sau durerea), îndemnând la repetarea administrării, ceea ce duce în final la dependenţă.

3. Tipologii ale consumatorilor de alcoolStudii executate pe diferiţi alcoolici au dus la identificarea a cinci tipuri de

consumatori de alcool, catalogaţi după incidenţa consumului şi nivelul de control pe care îl au asupra nevoii de a consuma alcool.

Prima categorie de consumatori este reprezentată de consumatorii de tip ALFA. Aceştia consumă alcool pentru a se uşura, încercând să-şi rezolve prin aces-ta diferite probleme. În această formă, încă există control asupra consumului de alcool, dar dependenţa se poate instala progresiv.

Băutorii de tip BETA consumă frecvent alcool, în diferite ocazii, fără a fi încă instalată dependenţa. Totuşi, pot apărea anumite acuze legate de complicaţii orga-nice cauzate de abuzul de alcool (boli de ficat, de stomac etc.).

Consumatorii de tip GAMMA sunt dependenţi de alcool în primul rând psi-

DIDACTICA MAGNA - 24

hic, dar şi fizic. Nu mai pot controla cantitatea de alcool consumată (după primele pahare nu se pot opri până la îmbătare).

Alcoolicii de tip DELTA sunt dependenţi de alcool în primul rând fizic. Pot păstra o perioadă mai lungă controlul asupra cantităţii de alcool consumate (nu se îmbată tare, dar nici nu pot renunţa).

Ultima categorie este aceea a alcoolicilor de tip periodic sau EPSILON. Aceş-tia sunt dependenţi de alcool, consumând necontrolat timp de câteva zile, având însă şi perioade mai lungi fără consum abuziv.

4. Etapele şi efectele consumului de alcool asupra organismului.Din punctul de vedere al in-

stalării progresive, alcoolismul ur-mează cursul majorităţii adicţiilor, putându-se observa patru etape ale dezvoltării alcoolismului:

Prima etapă este cea denumi-tă faza prealcoolică.

Aceasta se caracterizează printr-un sentiment de destindere oferit iniţial de alcool. Majoritatea alcoolicilor au consumat prima dată în cadrul unor evenimente sociale. Spre deosebire de consumatorul obişnuit, viitorul dipsoman îşi ma-nifestă mai pronunţat tendinţa de a apela la efectele alcoolului pentru destindere şi socializare, fiind predispus la a căuta evenimente în cadrul cărora se consumă alcool. După o perioadă care poate dura între şase luni şi doi ani, toleran-ţa la alcool creşte, iar toleranţa la stres sau frustrare scade. Astfel, consumul devine din ocazional, zilnic, deoarece alcoolul începe să fie văzut ca un mijloc de deco-nectare eficient. Din păcate, din cauza creşterii rezistenţei organismului, începe să fie necesară o cantitate din ce în ce mai mare de alcool pentru inducerea beţiei. În plus, alcoolul începe să fie asociat în mod reflex cu plăcerea şi relaxarea, ceea ce duce la instalarea etapei următoare.

A doua etapă este faza de debut a alcoolismului. În această etapă, alcoolicul începe să consume pe ascuns deoarece conştien-

DIDACTICA MAGNA - 24

tizează că modul lui de a consuma alcool diferă de al celor din jur. Nevoia cres-cândă de alcool se manifestă şi prin faptul că tot mai des apar gânduri la băutură şi preocuparea de a nu rămâne fără „rezervă”. Uneori, această fază nu este evidentă, mai ales la cei care prin natura ocupaţiei şi programului lor au practic toata ziua băutură la îndemână.

Evoluţia de-pendenţei de alcool se poate manifesta şi prin faptul că, după câteva zile sau doar după câ-teva ore de întrerupere a consumului, primul sau primele două paha-re sunt consumate „cu sete”, chiar cu lăcomie. Unii alcoolici însă, mai ales din păturile sociale superioare, consumă cu un stil „elegant” până la

degradarea totală, autoamăgindu-se că, dacă îşi menţin anumite tabieturi, nu pot fi dependenţi. În această etapă apar primele sentimente de vinovăţie cu privire la consumul de alcool, cu atât mai pregnante cu cât controlul asupra consumului este mai redus. Din acest motiv, orice discuţie sau aluzie cu privire la consumul de alcool va fi evitată. De asemenea, încep să apară tulburări de memorie (palimpse alcoolice), ca semnal de alarmă înaintea instalării toxicomaniei al-coolice.

A treia etapă este denumită faza critică a alcoolismului.

Prima formă de manifestare este pier-derea controlului asupra cantităţii de alcool consumate şi poate fi declanşată de o cantitate inofensivă de alcool, ba chiar numai de impre-sia de a-l fi consumat. În momentul în care în organism pătrunde o cantitate mică de alcool, apare o dorinţă puternică, resimţită de băutor

DIDACTICA MAGNA - 24 DIDACTICA MAGNA - 24

de-a dreptul organic, de a consuma mai mult. Această dorinţă are o determinare predominant psihică. Dorinţa imperioasă persistă până când băutorul este fie prea beat pentru a mai consuma, fie prea bolnav pentru a mai suporta alcoolul. După trezirea din beţie, următorul exces nu trebuie sa aibă loc din cauza unei dorinţe fizice sau psihice puternice, de obicei fiind o ocazie obişnuită care induce următo-rul consum. Pierderea controlului se manifestă, practic, numai după ce individul a început să consume alcool, dar el încă are libertatea de a decide dacă la o anumită ocazie începe să bea sau nu, fiind astfel capabil să-şi impună voluntar perioade de abstinenţă. Cu cât ratează mai mult în menţinerea abstinenţei, cu atât devine mai disperat sau se resemnează, ceea ce duce la o evadare tot în alcool. Din cauza sentimentelor de vinovăţie tot mai puternice, apare o tendinţă de autoizolare, înso-ţită de ostilitate şi adesea agre-sivitate manifestate faţă de cei care nu îi înţeleg situaţia. Creşte ostilitatea faţă de soţie sau soţ, pe fondul scăderii apetitului se-xual şi frustrării. Alcoolismul este însoţit de celebra gelozie alcoolică, în care soţiei sau so-ţului i se reproşează aventuri extraconjugale. În această fază, interesul individului este centrat practic exclusiv pe consumul de alcool, de unde o pierdere totală a interesului manifestat faţă de locul de muncă, familie, prieteni sau orice altceva. Consumul matinal, remuşcările permanente, sentimentul omniprezent de autocompătimire, neglijarea alimentaţiei, tendinţa de a evada manifestată printr-o nevoie de schimbare a anturajului, a locu-lui de muncă sau chiar a locuinţei sunt manifestări specifice acestei perioade.

Ultima etapă este faza cronicăAceasta se manifestă, în primul rând, printr-o cedare totală a rezistenţelor

individului şi o acaparare cvasicompletă a acestuia de către alcoolism. Apar stări-le de ebrietate prelungită sau consumul de alcool la serviciu sau în alte situaţii în care, în mod normal, individul se putea controla. În această fază, pe fondul abu-zului de alcool, la aproximativ 10% dintre alcoolici pot apărea adevărate psihoze alcoolice, tulburări psihice datorate alcoolului. Ele se anunţă prin tulburări de me-morie şi de concentrare, oscilaţii puternice pe plan emoţional, lentoarea mişcărilor

DIDACTICA MAGNA - 24

şi a raţionamentului, precum şi tulburări ale atenţiei. Pierderea moralităţii este atât de avansată încât cel dependent, în anumite situaţii, acceptă compania la băutură a unor persoane aflate cu mult sub nivelul său social. Apar comportamente care înainte nici nu existau: minciuna, furtul, promiscuitatea etc. În cazul în care alcoo-licul nu poate să procure niciun fel de băuturi alcoolice, recurge la consumul unor produse nealimentare, tehnice sau medicale (loţiuni de păr şi de bărbierit, spirt sanitar, frecţii antireumatice). Nu mai ţine cont de gustul neplăcut şi de toxicita-tea suplimentară a acestora. Stările de anxietate nedefinite însoţesc această etapă, împreună cu tremurăturile şi alte tulburări psihomotorii. Are loc prăbuşirea totală. Adesea, în cursul acestei evoluţii, cel bolnav poate ajunge la crize depresive de o intensitate extremă, care impun o asistenţă medicală corespunzătoare. Uneori se ajunge la tentative de sinucidere. Delirumul alcoolic este de asemenea întâlnit în majoritatea cazurilor, îmbrăcând forma unor halucinaţii vizuale şi auditive, cum ar fi animale mici de care subiectul încearcă să se ferească sau pe care încearcă să le prindă. Degradarea personalităţii este inevitabilă în cazul în care nu se opreşte complet consumul de alcool şi nu se acordă tratament de specialitate.

5. Tratamente contra alcoolismului şi măsuri de prevenire ale acestuia.Tratamentul dependenţei este, de regulă, unul foarte dificil, din cauza prezen-

ţei concomitente a trei factori: elementul psihotrop, teren psihic şi condiţii sociale favorizante. În plus, intervin şi elementele de condiţionare a efectului plăcut şi efectele sindromului de abstinenţă.

Existenţa unor modele, cum ar fi părinţii sau cercul de prieteni, care dau propriului comportament adictiv legitimitate şi chiar aparenţa de normalitate con-tribuie la dispariţia reţinerilor şi a îmbrăţişării fără a opune mari rezistenţe a unei adicţii. Din aceste motive, tinerii şi îndeosebi copiii sunt extrem de vulnerabili în ceea ce priveşte toate tipurile de adicţie. De asemenea, aceste două categorii au capacitatea cea mai redusă de a renunţa la acest gen de comportament înainte de a deveni extrem de nociv. Prevenirea în aceste cazuri se poate face doar prin edu-caţie, prin abordarea problemei alcoolismului, a fumatului sau a drogurilor în dis-cuţiile cotidiene şi înfăţişarea paletei complete de efecte pentru fiecare dintre ele. De o importanţă vitală este dezvoltarea încrederii copilului sau a tânărului în pro-pria persoană, găsirea domeniilor în care excelează şi dezvoltarea lor, conturarea identităţii în jurul unor valori reale, care să-l individualizeze şi care să înlocuiască nevoia de a se integra şi impune în colectiv prin abordarea unor comportamente de tip adictiv.

În situaţia în care dependenţa de orice fel este deja instalată, tratamentul presupune, dată fiind complexitatea fenomenelor care compun adicţiile, o abor-

DIDACTICA MAGNA - 24 DIDACTICA MAGNA - 24

dare bio-psiho-socială a dependenţei şi un tratament extins pe toate dimensiunile afectate de adicţie. Astfel, în cazul alcoolismului, tratamentul fizic se realizează în spitale prin dezalcoolizare, tratamentul psihic se realizează prin consiliere psiho-logică, iar relaţiile sociale se refac în paralel cu tratamentul fizic şi cel psihic (prin suportul oferit din partea familiei, prietenilor).

De notat este faptul că, în cazul tuturor dependenţelor, este necesar ca renun-ţarea să se facă în totalitate. Consumul „ocazional”, „planificat” sau „în mod con-trolat” nu este posibil şi antrenează revenirea la adicţie şi uneori agravarea stării anterioare. Din acest motiv, odată hotărârea luată, abstinenţa trebuie să fie totală. Motivaţia joacă un rol foarte important şi individul trebuie să aibă în permanenţă în minte mulitudinea lucrurilor pe care le-a recâştigat prin depăşirea adicţiei. Unii psihologi recomandă chiar întocmirea unei liste pe care subiectul să o poarte întot-deauna asupra lui şi care să conţină motivele pentru care a ales să scape de depen-denţă şi beneficiile aduse de această decizie.

Încheiem această temă printr-un citat sugestiv despre alcoolici, Friedrich von Bodelschwingh:

„Dacă întâlneşti un alcoolic salvat, atunci întâlneşti un erou. În el pândeşte duşmanul adormit. Acest om rămâne împovărat de slabiciunea sa şi îşi continuă drumul printr-o lume în care se bea fără discernământ, o lume care nu îl înţelege şi o societate care se crede îndreptăţită în ignoranţa ei să îl privească de sus ca pe un om inferior fiindcă îndrăzneşte să înoate împotriva fluviului de alcool. Să ştii însă: El este un om excepţional!”

Bibliografie:• Ameliorarea performanţelor individuale prin tehnici de psihoterapie – prof. univ. dr. Irina Holdevici, Edi-

tura Lider, 2005; • Anorexie, adicţii şi alte fragilităţi narcisice – Vladimir Marinov, Editura Trei, 2005;• Cum poate fi depăşit sentimentul de vinovăţie – Wendy Dryden, Editura Polymark, 2007 ;• Opere complete, vol. 3, Psihogeneza bolilor spiritului – C.G. Jung, Editura Trei, 2005;• Marele dicţionar al psihologiei – Larousse, Editura Trei, 2006;• Introducere în psihologie – A. Golu, M. Dicu, Editura Ştiinţifică, 1973;• Psychodynamique de l’identite face a l’exclusion – Desroche Soula, Editura Eres, Toulouse, 1996 ;• Psihologie generală – Lieury Andre, Editura Didactică şi Pedagogică, 1996 ;• The Spiral of Silence, Public Opinion, Our Social Skin – Elisabeth-Noelle Neumann, University of Chi-

cago Press, 1984.

PATRICIA BIELTZ - ofiţer psiholog

DIDACTICA MAGNA - 24

Procesele de management logistic sunt deosebit de complexe şi se realizea-ză de către organele de conducere a logisticii care sunt reprezentate de manageri, respectiv şefi ai structurilor cu atribuţii logistice (locţiitorii comandanţilor pentru logistică, şefii serviciilor, secţiilor, birourilor şi compartimentelor de logistică). Aceştia sunt manageri întrucât reprezintă grupuri de persoane destinate asigurării suportului logistic al misiunilor şi acţiunilor desfăşurate de unităţile din care fac parte (completarea stocurilor în ordinea impusă de modul de întrebuinţare a forţe-lor în acţiuni, la termenele, nivelurile şi în locurile ordonate; planificarea şi organi-zarea transporturilor de efective şi a celor de aprovizionare/evacuare; organizarea şi realizarea unui sistem operativ şi funcţional de mentenanţă; organizarea şi exe-cutarea recunoaşterilor şi documentărilor în teren cu privire la anumite aspecte de logistică; manevra forţelor şi mijloacelor logistice; organizarea achiziţiilor, primi-rii, repartiţiei şi distribuţiei materialelor din surse sau, de la caz la caz, repartizarea marilor unităţi şi a unităţilor pe surse de aprovizionare; organizarea şi executarea reparaţiilor şi, la nevoie, a evacuărilor; stabilirea măsurilor de protecţie a unităţi-lor, subunităţilor şi formaţiunilor de logistică; organizarea şi realizarea prestaţii-lor logistice de hrănire, echipare şi cazare a efectivelor; organizarea şi executarea controalelor). Majoritatea acestor activităţi se execută în perioadele de pregătire şi desfăşurare a acţiunilor şi misiunilor de menţinere şi/sau restabilire a ordinii publice, fiind conduse efectiv de şefii structurilor logistice. Ca atare, aceştia sunt

DIDACTICA MAGNA - 24

implicaţi în coordonarea şi dirijarea activităţii personalului logistic, utilizând teh-nici şi metode manageriale specifice pentru asigurarea luptătorilor cu cele necesare ducerii acţiunilor (îndeplinirii misiunilor).

În acest context, procesul de management constituie un ansamblu de inter-venţii prin care managerul prevede, organizează, ordonează, ia decizii şi controlea-ză activitatea subordonaţilor săi, având în vedere realizarea obiectivelor unităţii.

Logistica, la fel ca statul major (similar) şi alte compartimente, subunităţi, formaţiuni etc., este un subsistem al unităţii sau marii unităţi, considerate, la rân-dul lor, de sine stătătoare, drept sisteme. Logistica operează cu noţiuni specifice

şi aplică tehnici speciale pentru îndeplinirea misiunilor sale, având un oarecare grad de independenţă. De aceea, se apreciază că managerul acestui sistem este, după caz, şeful direcţiei, locţiitorul comandatului pentru logistică, şeful serviciu-lui, secţiei logistice, biroului etc. În sprijinul acestei afirmaţii se aduce ca argument şi punctul de vedere autorizat al unor distinşi autori de lucrări de specialitate în domeniu, O. Nicolescu şi I. Verboncu, potrivit cărora: „În categoria managerilor intră numai persoanele care efectiv deţin posturi manageriale, adică cei cărora le sunt nemijlocit subordonaţi alţi componenţi (...), ce iau decizii de conducere, deci

DIDACTICA MAGNA - 24 DIDACTICA MAGNA - 24

care influenţează în mod direct acţiunile şi comportamentul altor persoane”.În cadrul structurilor logistice ale forţelor de ordine, procesul de manage-

ment se desfăşoară fără întrerupere. El debutează cu stabilirea obiectivelor de rea-lizat, continuă cu elaborarea deciziilor şi transmiterea acestora şi se încheie odată cu îndeplinirea obiectivelor anterior stabilite. Are, de regulă, un caracter ciclic şi cuprinde un complex de măsuri şi activităţi specifice desfăşurate de şefii structuri-lor logistice respective.

Comandantul fiecărei structuri, indiferent de eşalonul ierarhic, este persoana care hotărăşte asupra modului în care trebuie acţionat, direcţionând, în acest fel,

toate compartimentele din subordine pentru realizarea hotărârii sale. Prin urmare, compartimentele respective îşi aduc contribuţia la fundamentarea hotărârii, conce-pând propriile activităţi astfel încât acestea să se încadreze armonios în direcţionă-rile rezultate din hotărârea comandantului.

În relaţia cu comandantul, şeful structurii logistice este executant. Prin pro-pria activitate el contribuie la fundamentarea hotărârii. Însă faţă de compartimen-tele din subordinea lui, acesta este şef. Pentru a îndeplini sarcinile ce-i revin din

DIDACTICA MAGNA - 24

hotărârea comandantului, el le alege conştient, dintr-un număr de posibilităţi de acţiune, pe acelea pe care le consideră ca fiind cele mai bune, luând astfel de deci-zii în cadrul problemelor din sfera lui de activitate. În acest cadru, se impun câteva consideraţii referitoare la noţiunile hotărâre şi decizie.

Hotărârea aparţine comandantului, care poartă întreaga răspundere pentru acţiunea sa şi prin care se evidenţiază încărcătura morală şi responsabilitatea aces-tuia. Odată luată şi transmisă, hotărârea canalizează toate eforturile forţelor şi ale mijloacelor din subordine pentru traducerea ei în practică. În acelaşi timp, decizia este frecvent utilizată, fiind considerată ca o linie de acţiune aleasă din sfera mai multor alternative (variante, soluţii) de către şefii structurilor logistice. Decizia este luată în urma unui proces complex de informare şi prelucrare a informaţiilor din domeniu. Acest proces este întreprins pentru a îndeplini hotărârea comandantului.

Astfel spus, comandantul îşi stabileşte opţiunea de angajare a forţelor din subordine pentru îndeplinirea unei misiuni prin hotărârea sa, în timp ce şeful structurii logistice îşi manifestă intenţia, competenţa, voinţa şi obligaţia îndeplini-rii hotărârii comandantului.

Deciziile şefului logisticii urmăresc integrarea domeniului său de activitate în efortul general de îndeplinire a hotărârii. De aici apare concluzia că hotărârea are o sferă mai mare de cuprindere, oglindind conduita întregului eşalon (structură). De-cizia, în schimb, are o arie de cuprindere mai mică, limitându-se la compartimentul logistic. Hotărârea este luată de comandant, iar decizia de nivelurile ierarhice de conducere subordonate comandantului, în cazul de referinţă şeful logisticii.

În cazul actului managerial al structurilor forţelor de ordine publică, condu-cerea se realizează de către comandant, ajutat, de regulă, de şeful de stat major (si-milar) şi de către şeful logisticii, care, la rândul lor, au în subordine direcţii, servi-cii, birouri, compartimente etc. Între comandant şi ajutoarele sale nemijlocite sunt relaţii de subordonare. Între şeful de stat major (similar) şi şeful logisticii există relaţii de colaborare, iar între aceştia şi compartimentele pe care le coordonează nemijlocit sunt relaţii de subordonare. Ansamblul acestor relaţii este specificat în ierarhia structurilor forţelor ordinii publice, ca structuri cărora le sunt specifice reguli bazate pe disciplina militară.

Luând hotărârea, comandantul stabileşte obiective şi sarcini concrete şi pen-tru structurile logistice. Realizarea acestora generează un ansamblu de decizii apar-ţinând şefului logisticii. Întrucât în procesul conducerii logisticii se regăsesc atât hotărârea comandantului, cât şi deciziile organelor de specialitate, se desprinde nevoia unei stricte delimitări în implicarea acestora în actul conducerii, în vederea evitării suprasolicitării unui centru în detrimentul celuilalt. De aici rezultă nece-

DIDACTICA MAGNA - 24DIDACTICA MAGNA - 24

sitatea sistematizării şi delimitării problemelor asupra cărora comandantul trebuie neapărat să hotărască, urmând ca şi celelalte aspecte să fie derulate conform com-petenţelor funcţionale ce le revin ajutoarelor sale nemijlocite.

FLORIN ANGHEL - șef birou suport logistic

DIDACTICA MAGNA - 24

Ultimele două decenii au clarificat multe dintre necunoscutele febrei muscu-lare, care s-a dovedit a nu fi doar o inofensivă jenă localizată a muşchilor solicitaţi, ci o suferinţă reală a acestora, chiar dacă răsunetul său structural se înscrie doar în gama constatărilor ultramicroscopice.

Pornind de la contextul cauzal definitoriu al acestei patologii musculare ne-traumatice, s-a propus termenul de miopatie de efort. Miopatia de efort reprezintă ansamblul leziunilor musculare indirecte, generate de lucrul muscular intens şi/sau prelungit, cărora le lipseşte caracterul de accident. Ele nu se instalează brusc sau relativ brusc, ci extrem de insidios, devenind perceptibile ca suferinţe abia la un interval de timp după încetarea efortului, (de obicei peste 24 de ore), uneori chiar neconcretizându-se într-o suferinţă subiectivă. Miopatia de efort se distinge de alte forme patologice musculare atât prin istoricul ei tipic, neapărat aflat în legătură cu efortul fizic, cât şi printr-o serie de reacţii serologice şi celulare caracteristice.

Modificările subsumabile miopatiei de efort pot surveni în următoarele tipuri de situaţii:

- efort dominat de lucru muscular de tip excentric;- efort fizic prestat de către un subiect neantrenat;- efort ce depăşeşte ca intensitate şi /sau durată nivelul actual de antrena-

ment al subiectului;- efortul executat cu alte grupe musculare decât cele de obicei solicitate

DIDACTICA MAGNA - 24

în antrenament. Este clar că febra musculară rezultă dintr-o solicitare deosebită a muşchiului,

iar această suprasolicitare poate fi definită atât în termenii intensităţii, cât şi în cei ai duratei lucrului muscular. Se pare totuşi că supradozarea intensităţii are un rol mai important decât supradozarea duratei. Deşi febra musculară poate fi cauzată şi de întinderile repetate (stretching), de contracţiile musculare izometrice sau de cele concentrice, ea se manifestă totdeauna mai pregnant după efortul bazat pe contrac-ţia musculară excentrică. Se ştie de fapt de mai multă vreme că după efort, destul de frecvent, durerile nu apar în muşchii cei mai solicitaţi, ci la nivelul acelora care răspund în special de acţiunea de frânare a mişcării.

În ce priveşte simptomatologia clinică, febra musculară este dominată de durere la care se asociază umflarea muşchilor şi reducerea unghiului de repaus al articulaţiei asupra căreia acţionează muşchii respectivi.

Durerea constă într-o senzaţie de efort, o sensibilitate dureroasă de intensi-tate mai mică sau mai mare, resimţită în muşchii supuşi solicitării fizice. Aceas-tă senzaţie apare doar după circa o zi de la încetarea efortului şi ea nu are nicio

DIDACTICA MAGNA - 24

legătură cu durerea ce poate surveni în timpul sau în primele minute după efort. Simptomatologia dureroasă cu debut tardiv creşte ca intensitate în următoarea zi, se menţine la un nivel maximal 1-2 zile, după care se reduce treptat, dispărând la 5-8 zile după efort.

Durerea din miopatia de efort se datorează stimulării receptorilor specializaţi din ţesutul muscular, fiind vorba în special de receptorii de la nivelul joncţiunilor musculo-tendinoase şi al fasciilor. Agenţii lor stimulanţi pot fi de natură chimică, termică sau mecanică.

Există în prezent mai multe teorii explicative ale acestei dureri, fiecare ape-lând la unul sau la altul dintre agenţii stimulanţi sau o combinaţie a acestora (exem-plu: acumulare de acid lactic).

Umflarea musculară face să crească presiunea şi în acest mod sunt stimulaţi atât recep-torii specializaţi pentru durere, cât şi terminaţiile libere ale fi-brelor senzoriale. Recent, s-au făcut măsurători ale presiunii lichidiene intramusculare după diverse tipuri de efort, consta-tându-se creşteri semnifica-tive doar în cazul celui de tip excentric. Presiunea respecti-vă evolua aproximativ paralel cu durerea, rămânând ridicată timp de 1-2 zile.

Tumefierea/umflarea muşchilor este senzaţia dure-roasă însoţită de umflare şi de petrificare a muşchilor în cauză. Umflarea muşchilor este reală şi se evidenţiază prin măsurarea circumferinţei segmentului respectiv de membru.

Din cauza modificărilor intime suferite de muşchi, aceştia iau o poziţie scur-tată în repaus. Acest lucru se evidenţiază prin măsurarea unghiului articulaţiei respective în condiţiile adoptării unei poziţii naturale, relaxate a membrului. Deja imediat după efort, unghiul articular de repaus devine semnificativ mai mic.

Deşi procesele fiziopatologice ce stau la baza miopatiei de efort nu sunt com-plet înţelese, există o serie de încercări de prevenire şi de tratare a acestei suferinţe.

DIDACTICA MAGNA - 24DIDACTICA MAGNA - 24

Fără a putea face o strictă delimitare între aspectele preventive şi terapeutice ale problemei, este de menţionat totuşi că, în ambele situaţii, se urmăreşte fie reduce-rea inflamaţiei sau a edemului, fie ruperea cercului vicios care provoacă spasmul muscular, tonic, dureros. Lista mijloacelor preventive şi terapeutice ale miopatiei de efort cuprinde efortul (intensitate scăzută), stretching-ul, refrigeraţia (comprese reci), ultrasunetele, stimularea nervoasă electrică transcutanată, masajul şi diverşi agenţi farmacologici.

Chiar dacă febra musculară reprezintă o suferinţă post efort de multă vreme cunoscută, doar cercetările ultimelor decenii i-au clarificat într-o măsură mai sem-nificativă fundamentele structurale şi etiopatogenice. Această afecţiune netrauma-tică a muşchiului scheletic, relativ minoră din perspectivă clinică, se dovedeşte nu chiar atât de inofensivă când i se trec în revistă manifestările morfologice, biochi-mice şi funcţionale, ceea ce a condus la promovarea termenului de miopatie de efort.

Bibliografie:• Dumitru, Gheorghe, Suferinţele musculare ale sportivilor, Editura Mondograf, Constanţa, 1994;• Demeter A., Fiziologia educaţiei fizice şi sportului , Editura Stadion, Bucureşti, 1970;• Ionescu A., Mazilu M., Educaţia fizică în slujba sănătăţii, Editura Stadion, Bucureşti, 1971.

COSMIN BIDIREANU - instructor de educaţie fizică

DIDACTICA MAGNA - 24

Există norme care reglementează foarte bine diferite aspecte ale convieţuirii umane în ţara noastră. Aceste norme au apărut deoarece o societate civilizată are nevoie de ele pentru a funcţiona la parametri normali. Sunt categorii de oameni care se bucură când acestea sunt adoptate şi speră că sfera de activităţi vizată va funcţiona mai bine. Dar cine să le pună în aplicare?

Aşa s-a întâmplat cu normele ce reglementează activitatea în domeniul pes-cuitului. Ce s-au mai bucurat pescarii când au văzut că are cine să aplice legea şi să sancţioneze braconierii care vandalizează apele libere din România în cele mai variate feluri cu putinţă!

Până acum 2 ani, dacă vedeai un braconier, trebuia să te dai la o parte ca să nu-l deranjezi. Nu aveai pe cine să sesizezi pentru că, deşi erau organe abilitate să aplice legea, nu exista personal suficient care să se deplaseze, să constate şi să aplice sancţiuni. Erai martorul decimării resurselor acvatice vii, dar nu puteai decât să te resemnezi.

A venit rândul pescarilor să spere la o ameliorare a activităţii pescuitului prin sporirea măsurilor de control, în martie 2008, când au fost introduşi printre organe-le abilitate să constate şi să sancţioneze aceste fapte şi jandarmii. Aceste speranţe nu s-au dovedit fără temei, ţinând cont de încrederea de care instituţia jandarmeriei se bucură în rândul populaţiei. Şi aşa a şi fost. Au venit jandarmii, în unele judeţe mai cu vigoare, în altele mai puţin, şi au început să-şi bage coada în „treburile al-

DIDACTICA MAGNA - 24DIDACTICA MAGNA - 24

tora”. Acţiunile în care împreună cu reprezentanţi ai Agenţiei Naţi-onale pentru Pescuit şi Acvacul-tură erau confiscate unelte ilegale şi peştele capturat cu ele au deve-nit din ce în ce mai dese.

Fiind jandarm şi pescar şi citind publicaţiile de profil nu puteai să nu fi mândru când ve-deai cât de apreciaţi sunt jandar-mii pentru aceste activităţi de limitare a braconajului şi a pes-cuitului ilegal. La început erau articole mici la rubrica Diverse, care aminteau de o acţiune într-un judeţ în care jandarmii au confiscat unelte ilegale de plasă şi au confiscat câteva kilograme de peşte. Apoi articolele pe această temă au deve-nit mult mai ample lăudând din ce în ce mai mult aceste acţiuni şi rezultatele lor. Jandarmul, văzând că este băgat în seamă şi că aduce o contribuţie importantă la

punerea în aplicare a legilor ţării pentru limitarea hoţiei, a început să înveţe şi să producă şi mai multe rezultate. Şi ce dacă! Sigur a deranjat! S-a aprobat, în octom-brie 2009, Legea nr. 317 care modifică O.U.G. 23/2008 şi scoate jandarmii dintre organele care constată contravenţii şi apli-că sancţiuni la legea pescuitului. Cât de tare au putut să încurce jandarmii anumite socoteli încât să-i scoţi în afara legii într-un timp aşa de scurt...

Au apărut reacţii împotriva acestei măsuri. Pe forumuri şi în ziare oamenii au început să condamne această măsură. Am spicuit câteva remarci:

„Adevărul este, din păcate, mai mult decât dureros. Jandarmii erau singurii care făceau cât de cât treabă pe malul

DIDACTICA MAGNA - 24

apei, atunci când alte instituţii ale statului dormeau cu burta la soare. Dar, Jan-darmeriei i-a fost scoasă de pe lista principalelor atribuţiuni controlul pescuitului pe apele naţionale şi ştiţi de ce? Fiindcă în zona Deltei Dunării, pe întreaga Dună-re şi nu numai, jandarmii au confiscat în anul 2009 sute de km(!) de plase monofi-lament, ambarcaţiuni, motoare, echipamente, generatoare şi autovehicule folosite la braconaj...” sau „o vai ş’amar .... în ziua de azi nu ştii cine pe cine să pună la controale .....era bine dacă erau jandarmi români ... cu aia nu era de joacă, ăia când vin, vin mulţi ...fir întins la toţi...”.

Să sperăm că se va reveni asupra acestei măsuri şi va avea cine să protejeze apele şi, prin aplicarea strictă a legii, să cultive respectul faţă de bunurile ţării.

MIHAIL OTOBÎCU - ofiţer Planificare operaţii şi monitorizare misiuni şi evenimente

• Nota redactorului șef. Acest articol reprezintă strict punctul de vedere al autorului, nu al Jandarmeriei Române.