Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

REPUBLICA MOLDOVA – 1998

ECHIPA NAŢIONALA

Colectiv de coordonare

A. Coordonare ştiinţifică de ansamblu, redactare

Dr. Tamara GOLENCO CSPP B. Coordonatori capitole

Dr. Tamara GOLENCO cap. 1, 4 Dr. Ion ŞIŞCANU cap. 2 Serghei OSTAF cap. 3 Dr. Dorin VACULOVSCHI cap. 5 Valenu ISAICO cap. 6

Autori

1. Raisa BOTEZATU -CSJ 13. Serghei OSTAF -CHRM 2. Dr. Lilia CARASCIUC -CISR 14. Dr. Mihai PĂTRAŞ -UL1M 3. Taras GRABOVSCHl -1PDS 15. Dr. Victor PITEI - ASEM 4. Dr. Pavcl COJOCARU - CSPP 16. Dr. Victor POPA -ULIM 5. Dr. Ion COMENDANT - lEnAŞ 17. Dr. Anatol ROJCO -IEAŞ 6. Analol COSOLAPOV - MDTCGC 18. Dr. Victor SACA -UTM 7. Yurii DATII -IMNAŞ 19. Mihail SIDOROV -CDO 8. Alexei DOLGANIUC -IPDA 20. Dr. Baron SUBAŞI -CSPP 9. Dr. Mihai GHEORGH1ŢĂ - USM 21. Dr. Ion ŞIŞCANU -1IAŞ 10. Dr. Tamara GOLENCO -CSPP 22. Dr. Dumitru TINT1UC - UMM 11. Valeriu ISAICO -CTSAU 23. Dr. Dorin VACULOVSCHI -ASEM 12. Dr. Ion JIGĂU -USM 24. Dr. Valeriu ZABULICA -CSPP

Colaboratori

1. Dr. Alexandru MURAVSCHI - PRM 3. Dr. Ana PASCARU -1SAŞ 2. Dr. Marat KOROLI -SAT 4. Elena VUTCARIOV -DASS

Consultant internaţional Maarten Keune Redactor - Calvin Allen Coordonator de proiect PNUD pentru Irene Stavenski elaborarea rapoartelor naţionale asupra dezvoltării umane

PNUD Moldova Str. 31 August, Nr. 131

2012 Chişinău Moldova

PREFAŢA

Viaţa trebuie trăită prospectiv

dar învăţată retrospectiv Soren Kirkegaard

Fraza aceasta, scrisă de Kirkegaard cu peste 100 de ani în urmă, a reprezentat nu doar un simplu adevăr, ci a înglobat o întreagă viitoare filozofie. Ştim cu toţii că Moldova traversează un complex proces de tranziţie economică, politică şi socială. O sută de ani nu este o perioadă atît de lungă, cu atît mai puţin şapte ani. Adică, dacă putem învăţa, putem trăi.

Rapoartele Dezvoltării Umane pentru Moldova, elaborate cu sprijinul PNUD, sunt despre învăţare şi deaceea despre viaţă, despre Dezvoltarea Umană Durabilă. Republica Moldova este o naţiune tînără, care se confruntă cu problemele complexe generate de noile relaţii stat-popor, privat - public, urban-rural, naţional-internaţional. Rapoartele Dezvoltării Umane pentru Moldova încearcă să prezinte o măsură a celor realizate, să evalueze situaţia actuală şi să traseze căi posibile de înaintare.-

Anul acesta raportul este realistic şi analitic, el foloseşte tot ce a fost acumulat în trecut şi trasează planurile spre viitor, el învaţă şi trăieşte. El învaţă, dar trăieşte doar dacă este parte a unui proces. A procesului de dialog continuu între cetăţenii ţării, între stat şi oamenii săi, între societatea civilă şi Guvern şi între Moldova şi naţiunile străine.

Moldova are istrorie şi tradiţii, şi prin studierea trecutului putem făuri viitorul. Prezentul raport este parte a acestei istorii, dar doar fiind folosit activ poate fi o parte a viitorului.

Citiţi-l şi trăiţi-l, împreună noi putem face aceasta.

Soren Tejno Reprezentant Permanent PNUD Reprezentant Coordonator al ONU

Date gnerale

Denumirea oficială: Republica Moldova

Aşezarea geografică: Stat în sud-estul Europei situat între România şi Ucraina, în bazinul râurilor Prut şi Nistru

Suprafaţa: 33,8 mii km2

Populaţia: 4305 mii locuitori (01.01.1997)

Densitatea populaţiei: 127 locuitori/lan2

Capitala: Chişinău (peste 700 mii locuitori)

Sărbătoare naţională: 27 august, Ziua Independenţei

Drapelul naţional: Trei benzi verticale, egale - roşu, galben, albastru (banda albastră lângă lance) cu stema ţării pe fundal galben

Forma de stat: Republică

Şeful Statului: Preşedintele

CUVÂNT ÎNAINTE

Investigarea fenomenului dezvoltării umane în Republica Moldova corespunde unei oportunităţi specifice etapei de tranziţie la un alt model de organizare a societăţii, bazat pe construcţia instituţiilor statului de drept, democratic şi a economiei de piaţă. Schimbările intervenite în sistemul politic, în economie, în viaţa socială şi în mentalitatea publică, bineînţeles, au influenţat procesul dezvoltării umane, dar, în multe cazuri, având şi impacturi malefice, defavorabile.

Identificarea, abordarea şi soluţionarea problemelor complexe ale dezvoltării umane, aferente unui interval istoric specific pentru ţările ex-comuniste, marcat de o criză totală de lungă durată şi în acelaşi timp de transformări fundamentale, însoţite de inevitabile dezechilibre economice şi tensiuni sociale este foarte dificilă, având în vedere şi lipsa experienţei în acest domeniu. Rolul statului, eficienţa guvernării în această perioadă se justifică prin efectele sesizabile ale politicii economice şi sociale, prin capacitatea autorităţilor publice de a realiza transformările cu cele mai mici costuri sociale posibile şi, nu în ultimul rând, prin gradul de conştientizare (acceptare) a schimbărilor, gradul de responsabilitate politică pentru succesul (insuccesul) ] deciziilor. Înfăptuirea efectivă a reformelor este imposibilă fără unitatea de voinţă politică a structurilor puterii şi fără sprijinul majorităţii cetăţenilor. Deşi unii experţi apreciază că în promovarea reformelor Republica Moldova depăşeşte celelalte state din spaţiul CSI, realitatea nu confirmă efecte relevante. Atât edificarea cadrului juridic al reformelor, cât şi operaţionalizarea acestora se desfăşoară lent. Ponderea sectorului de stat în capitalul social din economia ţării este de circa 48%. Productivitatea şi competitivitatea economiei rămân scăzute. Stocurile mărfurilor produse în economia naţională constituie în medie circa a treia parte din PIB. Modificarea funcţiilor directe şi indirecte ale statului în economie şi dezvoltarea socială se materializează cu greu. Adesea mecanismele indirecte nu sunt operante. Instituţiile statului continuă să recurgă la intervenţii directe: măsuri administrative, subvenţionări, credite direcţionate ş.a. Inconsistenţa şi incoerenţa reformelor din anii precedenţi au dus la intensificarea crizei şi creşterea costurilor sociale. Începând cu 1997 Republica Moldova intră în cea mai dificilă fază a tranziţiei.

Transformările esenţiale, reformele de profunzime care-ar pune în mişcare mecanismele economiei de piaţă, ar dinamiza procesul dezvoltării umane, al coeziunii sociale, extinderii opţiunilor - nu mai pot fi amânate. Totodată, costurile sociale s-ar putea să fie mult mai mari, de natură să pună la grea încercare capacitatea de suportabilitate a populaţiei. In prezent ţara se confruntă cu un impas multidimensional: stagnarea economiei (după declinul brusc din 1990-1994); creşterea datoriilor de stat externe şi interne peste limita nivelului critic; sporirea deficitului balanţei comerciale; un blocaj financiar fără precedent, datorii reciproce şi faţă de stat ale agenţilor economici, cu creşterea restanţelor salariale şi de pensii; ineficienta şi necompetitivitatea producţiei; criza sectorului energetic; creşterea economiei subterane; disfuncţionalizarea sistemului fiscal ş.a. Şi toate acestea au loc pe fundalul unei grave crize financiare din spaţiul CSI, şi nu numai.

Evident, criza dezvoltării umane se agravează manifestându-se prin intensificarea gradului de pauperizare a populaţiei, proliferarea sărăciei, creşterea şomajului, a subnutriţiei; deprecierea educaţiei şi sănătăţii publice, a protecţiei sociale şi infrastructurii de toate categoriile; acumularea neliniştii şi deprimării sociale, a diverselor forme de tensiuni sociale, căderea credibilităţii autorităţilor publice ş.a. Indicele Dezvoltării Umane, deşi a crescut uşor faţă de 1994 rămâne scăzut, Republica Moldova plasându-se în zona ţărilor cu dezvoltarea medie în clasamentul ţărilor monitorizate de ONU.

Tematica distinctă a Raportului Naţional al Dezvoltării Umane (RNDU) 1998 este focalizată pe problemele evoluţiei şi eficienţei funcţionării instituţiilor şi mecanismelor Statului de drept în procesul transformărilor, accentul principal punându-se pe cel mai grav flagel al tranziţiei prelungite - sărăcia. Pauperizarea populaţiei, lipsa de informare adecvată şi incapacitatea de asimilare a unor noi mentalităţi şi comportamente, a unui alt stil de viaţă, sunt considerate

drept cele mai importante impedimente în realizarea reformelor şi dezvoltarea umană sustenabilă. Soluţionarea cardinală a problemei sărăciei depinde în totalitate de accelerarea reformelor fundamentale, dinamizarea economiei şi a dezvoltării umane în întregime. Acţiunile de protecţie socială sunt de natură specifică, în condiţii critice ele pot exista şi în ţările mai dezvoltate. Se ştie că libertatea omului impulsionează toate formele dezvoltării umane. În 1998 comunitatea mondială marchează a 50-a aniversare a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Prezentul Raport cuprinde un capitol special consacrat acestei chestiuni în condiţiile Republicii Moldova. I

Poblemele economice, sociale şi infrastructurale tratate în RNDU reprezintă o analiză a stării de fapt, acordându-se o atenţie aparte dimensiunilor dezvoltării umane.

În Republica Moldova n-au fost în trecut, nu există nici în prezent cercetări sociologice sistematice sau o informaţie detaliată privind schimbările sociale, cu atât mai mult în interpretarea conceptului de dezvoltare umană. Prezentul studiu asupra Dezvoltării Umane în Republica Moldova sistematizat potrivit propunerilor Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), ca şi rapoartele din anii precedenţi, este un efort de a completa, cel puţin .1, acest gol. Analizele calitative şi evaluările cantitative se bazează preponderent pe datele oficiale elaborate cu un grad de profesionalism corespunzător de Departamentul Analize Statistice şi Sociologice pentru anii 1990-1997, precum şi, în funcţie de caz, datele unor ministere şi departamente, unor instituţii de cercetări ştiinţifice, unor investigaţii efectuate de organizaţii internaţionale, sau ale unor sondaje dezinteresate. Prezentul Raport examinează situaţia curentă pentru anul 1997. Schimbările intervenite în 1998 vor fi expuse în Raportul următor.

Din iniţiativa Oficiului PNUD din Republica Moldova, echipa naţională pentru elaborarea RNDU 1998 s-a format în baza unui larg concurs individual de specialişti din diverse domenii şi profesii cu diferite concepţii şi păreri. Opiniile şi concluziile autorilor sunt independente şi nu întotdeauna coincid cu cele ale autorităţilor de stat sau ale PNUD. Pe parcursul lucrării s-au organizat numeroase discuţii tematice, inclusiv cu contribuţia consultantului internaţional, dl Maarten Keune. O dezbatere integrală a studiului a avut loc la un seminar republican, la care a participat un număr mare de specialişti din ministere, instituţii de cercetări, cadre didactice din învăţămîntul superior, reprezentanţi ai ONG şi mass-media. Confruntările directe de opinii la discuţiile tematice şi la seminarul republican au dus la clarificări de conţinut şi s-au dovedit a fi utile pentru aprofundarea analizelor, pentru precizarea unor estimări. La structurarea anumitor compartimente şi la formularea unor fragmente în varianta finală a lucrării a contribuit dl Maarten Keune, fapt pentru care îi suntem foarte recunoscători.

Exprimăm mulţumiri pentru contribuţia dlui Calvin Allen la redactarea versiunii engleze, care face studiul nostru mai accesibil cititorilor din toate ţările. Aducem mulţumirile noastre cercetătorilor şi specialiştilor instituţiilor ştiinţifice şi universitare din ţară, din Ministere şi Deparamente, în mod special, celor de la DASS, unor ONG care ne-au oferit cu multă bunăvoinţă informaţiile necesare. Adresăm profunda recunoştinţă Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare pentru susţinerea financiară, logistică şi morală a acţiunii, fără de care publicarea unui asemenea studiu ar fi imposibilă.

Tamara Golenco

Coordonator Ştiinţific

Cuprins

CAPITOLUL 1. CONCEPTUL DEZVOLTĂRII UMANE Rapoartele Naţionale ale Dezvoltării Umane din Republica Moldova din anii precedenţi

CAPITOLUL 2. CONSTITUIREA FUNDAMENTELOR STATULUI DEMOCRATIC 2.1. Pe calea democratizării 2.2. Unitatea şi integritatea statului 2.3. De la centralism spre descentralizare

2.3.1. Necesitatea descentralizării 2.3.2. Reformele şi problemele permanente 2.3.3. Necesitatea schimbărilor

2.4. Societatea civilă 2.5. Securitatea publică 2.6. Concluzii

CAPITOLUL 3. DREPTURILE OMULUI ŞI COEZIUNEA SOCIALĂ 3.1. Rolul statului - realizări principale 3.2. Dreptul internaţional şi respectarea obligaţiunilor asumate 3.3. Problemele principale ale drepturilor omului

3.3.1. Mass-media şi dreptul la informaţie 3.3.2. Accesul la justiţie şi dreptul la un tribunal imparţial 3.3.3. Securitatea persoanei şi viaţa privată 3.3.4. Libertatea de conştiinţă şi religie 3.3.5. Libertatea la asociere şi la întrunire 3.3.6. Tratamentul în locurile de detenţie

3.4. Minorităţile naţionale şi drepturile omului 3.5. Avocatul parlamentar 3.6. Concluzii

CAPITOLUL 4. ECONOMIA ÎN TRANZIŢIE ŞI DEZVOLTAREA UMANĂ 4.1. Dezvoltarea economică 4.2. Probleme macroeconomice

4.2.1. Stabilitate şi dinamism 4.2.2. Politica fiscală

4.3. Probleme postprivatizaţionale 4.4. Capitalul uman 4.5. Economia subterană 4.6. Concluzii

CAPITOLUL 5. POLITICI SOCIALE 5.1. Politici sociale în sprijinul dezvoltării umane durabile 5.2. Veniturile şi sărăcia 5.3. Securitatea alimentară 5.4. Funcţionalitatea pieţei muncii 5.5. Problemele învăţământului 5.6. Gestiunea sferei sociale

5.7. Concluzii

CAPITOLUL 6. INFRASTRUCTURA - SUPORT AL AGREGĂRII SOCIALE 6.1. Dezvoltarea în teritoriu

6.1.1. Comunităţile locale 6.1.2. Tranziţia la alte principii de organizare a comunităţilor 6.1.3. Planificarea teritoriului - o expresie a politicii sociale

6.2. Sistemul locativ şi infrastructura tehnico-edilitară 6.2.1. Fondul locativ 6.2.2. Noul rol al statului în construcţia locativă 6.2.3. Infrastructura tehnico-edilitară

6.3. Sistemul de transport 6.3.1. Starea generală 6.3.2. Vehiculele şi securitatea circulaţiei

6.4. Sistemul energetic 6.5. Telecomunicaţiile, informarea şi informatizarea 6.6. Concluzii

ANEXĂ - INDICII DEZVOLTĂRII UMANE PENTRU MOLDOVA Indicele dezvoltării umane Dezvoltarea umană - date generale Privaţiuni în dezvoltarea umană Indicatori ai dezvoltării umane Disparităţi între rural şi urban Supravieţuirea şi dezvoltarea copiilor Ocrotirea sănătăţii Securitatea alimentară Disparităţi în educaţie Angajarea forţei de muncă Bunăstarea, sărăcia şi investiţiile în sfera socială Disparităţi în afluxul de resurse Disparităţi în cheltuielile militare şi folosirea resurselor Urbanizarea Tabloul demografic Resursele naturale Consumul de energie Conturile naţionale Tendinţe în funcţionarea economiei

ABREVIERI UTILIZATE ÎN LUCRARE

BIBLIOGRAFIE

Tabele

Tabelul 1.1 Indicele Dezvoltării Umane pentru Moldova: valoarea şi poziţia Tabelul 2.1. Rezultatele alegerilor din 1998 Tabelul 2.2. Criminalitatea în 1996-1997 Tabelul 4.1. Indicii P1B pe principalele categorii de activităţi Tabelul 4.2. Structura PIB pe categorii de activităţi Tabelul 4.3. împrumuturile publice externe negociate şi gestionate de Guvern Tabelul 4.4. împrumuturile publice externe negociate şi gestionate de BNM Tabelul 4.5. Împrumuturile acordate contra garanţii guvernamentale Tabelul 4.6. Dinamica principalilor indicatori macroeconomici Tabelul 4.7. Dinamica bugetului consolidat Tabelul 4.8. Structura bugetului consolidat Tabelul 5.1. Structura veniturilor populaţiei Tabelul 5.2. Consumul mediu anual al principalelor alimente Tabelul 5.3. Mobilitatea forţei de muncă pe domenii de activitate în 1996 Tabelul 5.4. Structura şomerilor înregistraţi după sex şi vârstă Tabelul 5.5. Structura contingentului de studenţi după profilul de studii la universităţi şi colegii Tabelul 5.6. Cheltuielile sociale din bugetul de stat Tabelul 5.7. Cheltuieli sociale la locuitor Tabelul 6.1. Date comparative cu privire la vechimea fondului locativ Tabelul 6.2 Accidente rutiere Tabelul 6.3. Capacitatea centralelor telefonice automate şi densitatea telefonică Tabelul 6.4. Accesul populaţiei la emisiunile TV

Grafice

Graficul 4.1. Dinamica produsului intern brut Graficul 4.2. Aprecierea rezultatelor reformelor Graficul 4.3. Sensul schimbărilor declanşate de privatizare în agricultură Graficul 4.4. Evoluţia PIB oficial şi subteran Graficul 5.1. Curba Lorenz a distribuţiei populaţiei în funcţie de venituri Graficul 5.2. Raportul dintre numărul liceelor şi şcolilor medii de cultură generală Graficul 5.3. Oferta şi cererea specialiştilor cu studii superioare Graficul 6.1. Raportul dintre populaţia urbană şi cea rurală Graficul 6.2. Componenţa etnică a populaţiei urbane şi rurale Graficul 6.3. Accesul populaţiei la apeducte şi canalizare Graficul 6.4. Tarifele la energia electrica în ţările lumii

Casete

Caseta 1.1. Calculul Indicele Dezvoltării Umane Caseta 1.2. Temele Rapoartelor Globale ale Dezvoltării Umane Caseta 2.1. Criminalitatea în creştere Caseta 4.1. Atitudinea ambiguă faţă de reforme Caseta 5.1. Caracteristica sărăciei Caseta 5.2. Protecţia socială Caseta 5.3. Securitatea alimentară în lume Caseta 5.4. Dificultăţile învăţământului Caseta 5.5. Familia astăzi Caseta 6.1. Unii factori naturali în dezvoltarea localităţilor Caseta 6.2. Situaţia informaţională în RM

CAPITOLUL 1. CONCEPTUL DEZVOLTĂRII UMANE

Bunăstarea şi progresul omenirii i-au preocupat pe mulţi filozofi şi mari gânditori. Aceste subiecte se regăsesc şi în tratatele clasice de economic politică din sec. 18-19. Studiile anterioare examinau interdependenţa dintre dezvoltarea economică şi progresul omenirii. In viziunea modernă, care s-a profilat în ultimii 50 de ani, acest subiect este abordat mai complex în baza teoriilor şi studiilor interdisciplinare. Până în 1990 se considera că progresul uman depinde direct şi poate fi estimat prin creşterea economică.

Primul Raport PNUD privind Dezvoltarea Umană Globală, lansat în 1990, a declarat că această abordare e prea simplistă. Se demonstrează că strategiile de dezvoltare care promovează doar creşterea economică nu pot asigura progresul uman sustenabil. Creşterea economică nu măreşte automat bunăstarea oamenilor, deoarece aceasta din urmă depinde de acei care beneficiază de ea şi de modul în care se folosesc efectele obţinute. Dezvoltarea economică are şi nişte costuri, cum ar fi distrugerea mediului înconjurător, inegalitatea şi altele care pot micşora bunăstarea populaţiei. Din aceste cauze raportul a introdus o noţiune nouă, cea a dezvoltării umane. Între sistemul de libertăţi şi dezvoltarea umană nu există o relaţie directă de cauză şi efect, şi totuşi, experienţa internaţională atestă că libertatea descătuşează energiile sociale creatoare. Raportul dezvoltării umane din 1990 afirmă: "Dezvoltarea umană este incompletă fără libertatea umană. În cursul istoriei, oamenii şi-au sacrificat vieţile pentru câştigarea libertăţii naţionale şi personale."

Dezvoltarea umană este definită ca un permanent proces de extindere a opţiunilor. Existenţa anumitor opţiuni este esenţială pentru fiecare om: opţiunea unei vieţi sănătoase şi lungi, opţiunea unei educaţii corespunzătoare, opţiunea unui standard decent de viaţă. Acestea sunt opţiuni fundamentale. Altă categorie de opţiuni, nu mai puţin importante, ţin de esenţa raporturilor sociale şi politice ale fiinţei umane: opţiunile în participarea la viaţa politică, la diversitatea culturală, drepturile omului şi libertatea individuală. Aceste două categorii de opţiuni se consideră critice. Absenţa lor limitează dezvoltarea, adică extinderea opţiunilor. Societatea are sarcina să ofere oamenilor accesul la aceste opţiuni şi posibilităţile corespunzătoare pentru realizarea lor.

O altă latură fundamentală, susţinută în rapoartele globale, este dezvoltarea umană sustenabilă (durabilă) prin care se subînţelege un astfel de proces de schimbări pe termen lung care ar întruni interesele actualei generaţii, cu interesele celor următoare. Regenerarea resurselor, protecţia mediului, păstrarea patrimoniului cultural naţional, performanţa efectivă a instituţiilor publice, modernizarea funcţiilor statului şi a societăţii civile, asanarea morală a societăţii, cultivarea legalităţii, dezvoltarea culturii în cel mai larg sens al cuvântului, ameliorarea perpetuă a climatului socio-politic - toate acestea formează temelia trainică a dezvoltării umane. Raportul Global al Dezvoltării Umane 1995 sintetizează patru componente esenţiale ale paradigmei dezvoltării umane: - Productivitatea. Populaţia trebuie să aibă

posibilitate să-şi sporească productivitatea şi să participe deplin la procesul de generare a veniturilor. Creşterea economică este astfel, un subset al modelelor de dezvoltare umană.

- Echitatea. Populaţia trebuie să aibă acces echitabil la opţiuni. Toate barierele care împiedică accesul de participare la activitatea economică şi viaţa politică trebuie înlăturate.

- Sustenabilitatea. Accesul la opţiuni trebuie asigurat nu numai pentru generaţiile prezente, ci şi pentru generaţiile viitoare. Toate formele de capital - fizic, uman şi de mediu - trebuie să fie reîntregite.

- Împuternicirea. Dezvoltarea trebuie să se realizeze prin efortul oamenilor şi nu numai în interesul acestora. Omul trebuie să participe deplin la deciziile şi la procesele care îi modelează viaţa.

Noţiunea de dezvoltare umană accentuează necesitatea de a examina toate aceste componente la elaborarea şi implementarea strategiilor şi politicilor de dezvoltare. Sunt necesare măsuri adecvate care ar promova concomitent dezvoltarea economică, socială, culturală, politică şi protecţia mediului înconjurător. Multe dimensiuni ale dezvoltării umane, cum ar fi creşterea economică, angajarea productivă în câmpul muncii a membrilor societăţii, egalitatea sexelor, protecţia mediului înconjurător şi libertăţile fundamentale ale omului sunt tratate holistic. Obiectivele şi efectele politicii într-un anumit domeniu trebuie să fie compatibile cu obiectivele şi politicile din alte domenii,

«Faceţi în aşa fel ca omul să fie privit în toate cazurile ca scop, şi niciodată doar ca mijloc».

Immanuel Kant

pentru ca dezvoltarea umană să aibă o tendinţă pozitivă. Dezvoltarea umană este mult mai mult decât satisfacerea necesităţilor vitale sau bunăstării oamenilor, mai mult decât modernizarea capitalului uman. Ea consemnează o arie plurivalentă în care funcţionează o neîncetată performanţă, o evoluţie sustenabilă a comunităţii umane privită ca organism integru în care se menţine un echilibru dinamic dintre creşterea capacităţilor omului, cultivarea multilaterală a capacităţilor societăţii şi maximizarea opţiunilor. Creşterea capacităţilor umane începe cu garantarea accesului tuturor membrilor societăţii la educaţie, ocrotirea sănătăţii, condiţii normale de trai şi nutriţie. Dar dacă dezvoltarea capacităţilor umane depăşeşte cadrul favorabil (oportun) pentru extinderea opţiunilor, sau invers, dezvoltarea umană va avea de suferit. Corelaţia, echilibrul dintre dezvoltarea capacităţilor personale, sociale şi continuitatea democratizării este o condiţie esenţială a dezvoltării umane. În RM, ca şi în alte ţări aflate în tranziţie, procesul de democratizare, formal (oficial) favorizează extinderea opţiunilor - politice, economice, sociale, culturale. Realmente, opţiunile se pot realiza doar parţial. Din motive obiective şi subiective extinderea opţiunilor este blocată. Se atestă o criză a funcţionalităţii instituţiilor democratice în toate sferele, fapt care reflectă capacitatea redusă, ori chiar incapacitatea comunităţii umane de a găsi soluţii pentru ieşirea din impas. Extinderea şi realizarea opţiunilor sunt posibile doar în condiţiile creşterii capacităţii întregii comunităţi umane (dinamism mental şi comportamental, conştientizare, pregătire, cunoaştere, informare, percepţie adecvată, atitudine oportună, voinţă politică, competenţă, responsabilitate, muncă productivă etc).

în prezent sărăcia este flagelul cel mai grav, ce periclitează dezvoltarea umană sustenabilă şi coeziunea socială în RM. Mizeria afectează sfera opţiunilor vitale ale omului - în primul rând standardul de viaţă şi sănătate. În cumul cu alte fenomene sociale, sărăcia poate fi şi este generator de tensiuni, fragmentare socială, izolare, înstrăinare, subdezvoltare fizică şi psihică cu alte efecte nocive pentru stabilitatea ţării.

Promovarea dezvoltării sustenabile în RM ar însemna consolidarea coeziunii sociale, identificarea precisă a resurselor şi consecinţelor excluderii sociale şi elaborarea unei politici care ar aborda problemele ce ţin de aceasta. Asigurarea cerinţelor de bază ale grupurilor vulnerabile ar fi responsabilitatea societăţii şi a guvernului, reprezentînd o

precondiţie pentru dezvoltarea umană sustenabilă. Problemele dezvoltării umane sunt reflectate în Indicele dezvoltării umane (vezi IDU, tab. 1.1. şi caseta 1.1.). Valorile IDU pentru 1992-1994 s-au micşorat rapid, indicînd o involuţie a dezvoltării umane. Ca rezultat, IDU al Moldovei în comparaţie cu cel al altor ţări ale lumii a căzut în ultimii trei ani de pe poziţia 81 pe poziţia 110. Din punct de vedere al dezvoltării umane, Moldova este comparabilă cu Uzbekistanul (locul 100), Albania (102), Georgia (105), China (108), Egipt (109), Salvador (112) şi Tadjikistan (115). O schimbare pozitivă a intervenit în valoarea IDU pentru 1996, care este puţin mai mare decît în 1994 (caseta 1.1.).

Tabelul 1.1 Indicele Dezvoltării Umane pentru Moldova: valoarea şi poziţia

Raportul Global al Dezvoltării Umane

Anul Valoarea IDU

Poziţia

1995 1992 0.757 811996 1993 0.663 981997 1994 0.612 110

Nota 1: Valorile IDU pentru celelalte ţări sunt publicate în fiecare an în Raportul Global al Dezvoltării Umane. Valorile publicate se referă la situaţia din ţară cu trei ani în armă.

Nota 2. Poziţia indică locul ţării în comparaţie cu restul lumii. Ţara cu cea mai înaltă valoare a IDU ocupă poziţia 1.

Nota 3. Calculul IDU pentru 1996 este indicat în caseta , 1.1.

Rapoartele Naţionale ale Dezvoltării Umane din Republica Moldova din anii precedenţi

Primul Raport Naţional al Dezvoltării Umane (RNDU) a fost întocmit în 1995, fiind o încercare de a trata evoluţia posibilă a societăţii din RM spre o dezvoltare umană sustenabilă (durabilă). Raportul a introdus noţiunea de dezvoltare umană sustenabilă şi a discutat aplicarea acesteia în RM, evaluând impactul tranziţiei, independenţei şi economiei de piaţă. O abordare mai largă au problemele egalităţii sexelor, situaţia şi drepturile femeii, libertăţile obţinute de populaţie după proclamarea independenţei, reformarea sectorului politic, drepturile cetăţenilor.

Al doilea RNDU, 1996 a examinat dezvoltarea umană în contextul reformei politice, constituirii ţării şi integrării sociale. Raportul atenţionează opinia publică şi

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

factorii de decizie asupra unor fenomene negative (separatism teritorial, criza energetică, economia subterană, şomajul ş.a.) care nu şi-au găsit soluţii până în prezent. Al treilea RNDU, 1997 este consacrat coeziunii sociale. Problematica economică şi efectele sociale ale crizei şi tranziţiei constituie subiectul definitoriu al raportului. O atenţie deosebită se acordă sferei sociale, în particular protecţiei sociale. Actualul RNDU, 1998 are drept subiect Rolul statului în coeziunea socială. Ideea dominantă în capitolele ce urmează este impactul pe

care-1 are modelul de tranziţie din RM asupra societăţii. Capitolul 2 examinează etapa în care se află RM în construirea unei societăţi democratice, descentralizarea luării deciziilor şi dezvoltarea societăţii civile. Se atrage atenţia asupra problemelor ce ţin de unitatea naţională, integritatea teritorială şi securitatea publică. Capitolul 3 discută realizările şi problemele cu care se confruntă Moldova în sfera drepturilor omului. Acest capitol poate fi considerat de o importanţă majoră în preajma aniversării a 50-a a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Capitolul 4 examinează realizările economiei naţionale şi

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

Caseta 1.2 Temele Rapoartelor Globale ale Dezvoltări Umane

Fiecare Raport Global al Dezvoltării Umane publicat de PNUD din 1990 încoace are o temă diferită. Toate rapoartele conţin recomandări concrete privind politicile aplicate în scopul promovării unei dezvoltări umane sustenabile.

Raportul Dezvoltării Umane, 1990 a expus conceptul şi măsurarea dezvoltării umane, a introdus Indicele Dezvoltări Umane ca instrument pentru măsurarea şi compararea calităţii vieţii şi a furnizat variaţi indicatori ai dezvoltării umane.

Raportul Dezvoltării Umane, 1991 s-a axat pe aspectul finanţării dezvoltării umane. Principalul subiect: nu lipsa resurselor adecvate împiedică dezvoltarea umană, ci absenţa voinţei politice precum şi a competenţei de a găsi mecanismele necesare pentru formarea lor. Se aduc exemple de restructurare a bugetelor naţionale şi de alocaţii generatoare de resurse în acest scop. Raportul Dezvoltării Umane, 1992 s-a referit la dimensiunea internaţională a dezvoltării umane. Raportul argumentează că atâta timp cât lumea industrializată îşi va ţine uşile închise, în faţa ţărilor în curs de dezvoltare, pentru comerţ, circuit de capital şi migraţie, inegalitatea internaţională va creşte şi obiectivele dezvoltării umane nu vor putea fi atinse. Raportul Dezvoltării Umane, 1993 a examinat problema participării oamenilor. O "creştere fără locuri de muncă" împiedică participarea oamenilor în dinamizarea economiei. Se arată cum poate fi stimulată participarea prin intermediul mecanismelor pieţei deschise spre indivizi, decentralizării guvernării, ONG, instituţiilor societăţii civile, ş.a. Raportul Dezvoltării Umane, 1994 s-a referit la tema securitatea umană. Pentru dezvoltarea umană securitatea oamenilor este mult mai importantă decât securitatea teritorială. Raportul Dezvoltării Umane, 1995 are drept subiect egalitatea dintre sexe, considerată drept vector de importanţă majoră în democratizarea societăţii şi dezvoltarea umană. Raportul a concluzionat că au fost făcute anumite progrese în dezvoltarea capacităţilor femeilor, dar nu şi în extinderea opţiunilor lor. Raportul Dezvoltării Umane, 1996 are drept temă creşterea economică pentru dezvoltarea umană. Raportul a concluzionat că nu există o interdependenţă dintre creşterea economică şi dezvoltarea umană. O astfel de legătură poate fi creată doar prin intermediul unei politici publice bine chibzuite. Raportul Dezvoltării Umane, 1997 pune în discuţie problema sărăciei umane. Scoate în evidenţă dimensiunile sărăciei umane, accentuând atât veniturile minime ale populaţiei, cât şi alte forme de excludere socială, cum ar fi lipsa accesului la educaţie, sănătate şi participare. Raportul prezintă o agendă de combatere a sărăciei până în sec.21.

a politicilor corespunzătoare, rolul acestora în promovarea dezvoltării umane. Capitolul 5 evidenţiază realizările şi dificultăţile din sfera socială. O atenţie specială este acordată sărăciei, educaţiei, evoluţiei pieţii muncii. Este examinat rolul po l i t i c i lo r sociale în

promovarea dezvoltării umane. Capitolul 6 este consacrat infrastructurii tehnico-edilitare a ţării, incluzând constucţia locativă, sistemul de transport, sistemul electric şi de telecomunicaţii şi rolul acestora în promovarea dezvoltării umane.

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

În procesul construirii unei noi societăţi, bazate pe valori noi, democratizarea este principalul scop al reformelor. Democratizarea autentică a societăţii moldoveneşti, accederea fiecărui cetăţean la valorile general-umane, procesul extinderii opţiunilor - sunt condiţii fără care depăşirea problemelor grave ca sărăcia, excluderea socială şi altele este imposibilă.

Principiul fundamental al societăţii democratice este libertatea - o valoare politică, o dimensiune a cetăţeanului. În acest sens condiţia intrisecă a manifestării libertăţii politice este dreptul de participare la guvernare şi controlul asupra puterii din partea celor guvernaţi. În nici un caz guvernanţii nu vor ţine seama de voinţa celor guvernaţi, fără prezenţa şi exercitarea acestui drept. Reînnoirea periodică a guvernanţilor pe baza exprimării prin vot a voinţei poporului a constituit şi rămâne încă singurul mijloc prin care voinţa cetăţenilor poate fi impusă autorităţilor guvernamentale. Într-un stat democratic guvernarea nu mai poate fi monopolul guvernelor. Eficienţa guvernării depinde în foarte mare măsură de capacitatea liderilor politici de a democratiza procesul decizional prin extinderea autonomiei locale şi antrenarea celor mai diverşi actori - partide politice, sindicate, corporaţii, ONG. Prin activitatea acestor organisme, necesităţile şi priorităţile cetăţenilor devin parte a procesului decizional.

Protejarea individului de abuzurile la care poate fi expus din partea autorităţilor publice se asigură prin garantarea drepturilor omului. Procesul democratizării în RM a descoperit şi situează la rang de valoare fundamentală drepturile şi libertăţile individuale şi colective. Statuarea şi, mai ales, respectarea lor, după cum vom menţiona în capitolul 3, va confrunta diverse probleme, dar va asigura o nouă calitate a dezvoltării umane în RM.

Actualmente sunt multe probleme care influenţează constituirea unei societăţi democratice şi libere. În acest capitol vom analiza aspectele cele mai importante pentru consolidarea democraţiei în RM: realizările procesului de democratizare, problemele unităţii naţionale şi integrităţii teritoriale, necesitatea de intensificare a procesului de decentralizare, consolidarea rolului guvernelor locale, crearea societăţii civile, creşterea criminalităţii ceea ce influenţează securitatea cetăţenilor.

2.1. Pe calea

democratizării

Republica Moldova s-a format într-un spaţiu, unde în decursul existenţei URSS, accentul s-a pus totdeauna pe necesitatea dezvoltării economice. Odată cu prăbuşirea regimului totalitar comunist, în condiţiile tranziţiei la economia de piaţă, în faţa societăţii noastre se pune problema realizării adevăratului scop al dezvoltării economice: economia trebuie să servească dezvoltarea umană şi creşterea economică trebuie să fie motivată de necesităţile populaţiei. Dezvoltarea umană sustenabilă este scopul principal al oricărei societăţi. Aceasta înseamnă că politica dezvoltării trebuie să fie orientată spre aspectele mai importante ce ţin de dezvoltarea umană în ţară. Actualmente acestea sunt: consolidarea democraţiei, respectarea drepturilor omului, combaterea sărăciei, evitarea excluderii din viaţa socială şi economică a anumitor categorii ale populaţiei. Numai în acest caz vom putea scoate ţara din criza prin care trecem. Oamenii vor avea mai mare încredere în dorinţa şi capacitatea autorităţilor publice de a spori bunăstarea populaţiei.

Lucrarea de constituire a fundamentelor statului şi ale societăţii democratice cunoaşte trei etape relativ distincte. Prima - confuză, contradictorie şi de scurtă durată - începe în 1990, odată cu desfăşurarea primelor alegeri libere care au marcat un pas important în procesul de democratizare a societăţii şi de edificare a statului de drept. La 23.06.1990 Sovietul Suprem, întrunit în prima sa sesiune, exprimând voinţa poporului, a declarat RSSM stat suveran. Prin acest act au fost prefigurate principiile fundamentale ale procesului constituţional: izvorul şi purtătorul suveranităţii este poporul; integritatea şi indivizibilitatea statului; drepturile fundamentale ale omului; cetăţenia RM ş.a. Declaraţia urma să servească drept bază pentru elaborarea Constituţiei. În virtutea circumstanţelor din interiorul ţării, dar mai ales a celor din afară, a început constituirea instituţiilor unui nou stat. La 2.09.1990, ca o replică la acţiunile de dezmembrare teritorială a RSSM, în ansamblul autorităţilor publice apare instituţia prezidenţială, autoritate politică capabilă să asigure respectul legii şi suveranitatea de stat. La 23.05.1991 este adoptată denumirea

«...democraţia este un proces şi nu o erupţie, a consolida democraţia presupune tenacitate si capacitate de a lucra asupra noastră, ca o colectivitate naţională.»

Bill Clinton

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

CAPITOLUL 2. CONSTITUIREAFUNDAMENTELOR STATULUI

DEMOCRATIC

oficială a statului - Republica Moldova. A doua etapă începe după seismul politic din 19-21.08.1991 de la Moscova care a condus la prăbuşirea URSS. Parlamentul RM, la 27.08.1991, în virtutea dreptului popoarelor la autodeterminare, proclamă Republica Moldova stat suveran, independent şi democratic, solicitând tuturor statelor şi guvernelor lumii recunoaşterea independenţei sale. Acest act, care cristaliza imaginea tânărului stat, prezenta o „mini-constituţie" a RM. De aici încolo, timp de aproape trei ani, a urmat o perioadă anevoioasă, controversată, caracterizată de succese şi reculuri în procesul reformei politice, consolidarea valorilor statului de drept, pregătirea alegerilor parlamentare, elaborarea legii fundamentale a tânărului stat. A treia etapă a început odată cu adoptarea Constituţiei RM pe baza căreia s-a trecut la edificarea statului de drept, a sistemului instituţional al puterii. "Republica Moldova (art. 1.3) este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate".

Constituţia RM oferă o concepţie clară a raporturilor dintre individ şi stat. Puterea statală este limitată prin drepturi fundamentale recunoscute cetăţenilor (Constituţia, titlul II). În temeiul drepturilor acordate de Constituţie, cetăţenii se pot opune puterii, cu atât mai mult că statul este şi garant al drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului. Într-un sens riguros, statul de drept presupune nu numai producere de norme (Constituţie, alte legi), ci şi funcţionalitatea efectivă a mecanismelor care asigură respectul absolut al acestor norme. Calea de la proclamarea valorilor şi până la afirmarea lor este însă destul de anevoioasă. Statul nu este subordonat totalmente dreptului. Nu toate activităţile statale sunt legitimate şi limitate prin drept. Atât structurile statului, cât şi persoanele fizice - subiecte de drept - nu respectă întru-totul legile, nu se subordonează strict regulilor juridice. Organele statului, executându-şi competenţele, nu respectă garanţiile juridice - începând cu cele constituţionale, ale egalităţii, libertăţii şi securităţii cetăţenilor. Ca rezultat, sondajul sociologic efectuat de centrul de sociologie CURS din Bucureşti arată că la începutul anului 1997 credibilitatea autorităţilor publice era foarte redusă. În capacităţile Guvernului mai credeau doar 15%, ale Justiţiei 17%, iar în cele ale Parlamentului - doar 9% din cetăţenii chestionaţi. O condiţie fundamentală pentru consolidarea relaţiilor dintre cetăţeni şi stat şi pentru construirea unui stat democratic bazat pe supremaţia legii este

garantarea respectării depline a legii de către organismele statale. Construcţia democratică a societăţii RM, ca în toate ţările fost comuniste, este într-o fază incipientă şi va mai cere mult timp pentru maturizarea exerciţiului libertăţilor şi responsabilităţilor individuale şi comunitare în vederea formării unei societăţi axate pe alt sistem de valori. În paginile ce urmează vom examina pilonii de bază ai democraţiei în RM: Preşedinţia, Parlamentul, Curtea Constituţională, partidele politice şi alegerile. Preşedintele RM. Constituţia în vigoare până în 1994 consacra un guvernământ prezidenţial. Legea fundamentală actuală adoptată în 1994 a diminuat substanţial prerogativele Preşedintelui. La şase ani de la apariţia instituţiei prezidenţiale atitudinea faţă de Preşedinţie devenise neunivocă. Mai mult, erau vehiculate opinii care contestau însăşi necesitatea instituţiei prezidenţiale. Printre primii care au cerut în mod public dizolvarea Preşedinţiei a fost scriitorul Ion Druţă, aducând drept argument ineficacitatea instituţiei şi risipa, inutilă în condiţiile crizei economice, de mijloace financiare pentru întreţinerea unui aparat birocratic numeros. Pentru abolirea instituţiei prezidenţiale a pledat şi liderul Partidului comuniştilor, revendicând, din considerente ideologice, o republică parlamentară, "mai apropiată de interesele poporului". Alta a fost atitudinea cetăţenilor RM în această chestiune. Potrivit unui sondaj de opinii realizat de Fundaţia "Moldova Modernă" la finele anului 1996, la întrebarea "În cazul unei confruntări vădite dintre Parlament şi Preşedintele ţării, ce parte trebuie să aibă rolul hotărâtor?", 52,7% respondenţi au indicat -Preşedintele, 18,9% - Parlamentul. În plus, participarea masivă a cetăţenilor la ultimului scrutin prezidenţial a confirmat necesitatea şi importanţa instituţiei prezidenţiale în cadrul actualului sistem. Cetăţenii sunt mai predispuşi să accepte un Preşedinte puternic, decât o republică parlamentară. Anume Preşedintele este identificat, înainte de toate, cu statul. Un preşedinte slab nu va intra în graţia cetăţenilor. Un alt sondaj de opinii efectuat la începutul 1998 a indicat că nivelul de încredere în Instituţia Prezidenţială este destul de înalt. 57% din cei intervievaţi au răspuns că au mare încredere în Preşedinte. Parlamentul. Cei 104 deputaţi din Parlamentul RM după alegerile din 1994 reprezentau diverse grupuri sociale şi multitudinea de orientări politice şi opinii ale electoratului. Aproape două treimi din deputaţi aveau vârsta de 30-50 de ani şi majoritatea aveau studii superioare. Un

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

deputat, Ilie llaşcu s-a aflat şi se mai află, pe motive politice, pe toată durata mandatului, în închisoarea din Transnistria. Procedura legislativă în Parlamentul monocameral al RM cuprinde următoarele etape: iniţiativa legislativă, examinarea şi avizarea proiectelor de lege de către comisiile permanente, includerea proiectelor în ordinea de zi a şedinţelor în plen, dezbaterile acestora în plen, adoptarea, semnarea legii de către Preşedintele Parlamentului, promulgarea şi publicarea legii. Componentele procedurii legislative sunt determinate de Constituţie, de Regulamentul Parlamentului şi, în unele cazuri, de regulile cutumare rezultate din tradiţiile şi practica parlamentară. Conform art. 73 al Constituţiei, dreptul de iniţiativă legislativă aparţine deputaţilor, Guvernului şi Preşedintelui republicii. Iniţiativa legislativă de revizuire a Constituţiei poate fi înaintată de un număr de 200.000 de cetăţeni cu drept de vot, de cel puţin o treime de deputaţi în Parlament, de Preşedintele republicii şi de guvern. Legile şi hotărârile Parlamentului se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi. Legile organice se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor aleşi. Legile adoptate se promulgă de Preşedintele republicii, care este în drept în cazul în care are obiecţii asupra unor legi, să le trimită spre reexaminare Parlamentului. Dacă Parlamentul îşi menţine hotărârea adoptată anterior, Preşedintele republicii promulgă legea. Legile intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul lor. Nepublicarea legii echivalează cu neaprobarea acesteia.

După cum am mai menţionat credibilitatea publicului faţă de Parlament este scăzută. Mulţi oameni cred că deputaţii îşi urmăresc interesele personale, şi nu cele ale electoratului. Curtea Constituţională. În conformitate cu Constituţia, Curtea Constituţională controlează constituţionalitatea legilor, deciziilor şi decretelor adoptate de autorităţile publice. Până în prezent, actorii politici şi autorităţile publice nu au ignorat deciziile Curţii Constituţionale, fapt ce inspiră încredere în stabilirea treptată a unui mediu legal şi a supremaţiei legii. Cu toate acestea, există totuşi mai multe probleme care defavorizează ori stânjenesc (uneori) realizarea de către Curte a "controlului de constituţionalitate". Menţionăm, de expemplu, scepticismul afişat al unor politicieni care nu s-au arătat dornici de a accepta autoritatea jurisdicţională asupra actelor legislative pe motiv că "acest control ar aduce prejudicii suveranităţii

Parlamentului". O caracteristică definitorie a anului 1997 a fost lipsa conlucrării eficiente a ramurilor Puterii în RM. În mai multe cazuri Parlamentul a blocat iniţiativele executivului de reformare a societăţii moldovene. În acest sens este relevantă respingerea de către Parlament a iniţiativei Guvernului de a adopta (1997) legea privind reforma teritorial-administrativă. Parlamentul a intervenit în unele domenii de activitate a Guvernului. S-a ajuns până la sesizarea Curţii Constituţionale, care a apreciat drept neconstituţionale, integral sau parţial, 9 legi şi 2 hotărâri ale Guvernului şi 3 decrete ale Preşedintelui RM. Analiza sesizărilor adresate Curţii Constituţionale în 1996-1997 (96 de sesizări) demonstrează că, deseori, Parlamentul a intervenit în unele domenii de activitate a Guvernului, iar Guvernul a adoptat hotărâri privind chestiuni, soluţionarea cărora ţinea de competenţa Parlamentului. Unele decrete prezidenţiale, prin impactul lor, depăşeau prerogativele Preşedintelui RM. Partidele politice şi procesul electoral. Afirmarea libertăţii şi egalităţii face posibilă şi inevitabilă existenţa şi reala manifestare a diversităţii intereselor, convingerilor, credinţelor, aspiraţiilor umane sub forma pluralismului. În condiţiile democraţiei o specie aparte de pluralism o formează partidele politice, structurate cu scopul declarat de a dobândi şi exercita puterea politică sau de a influenţa asupra deciziilor acesteia. După declararea independenţei de stat în RM a fost constituit un sistem pluripartidist. În pofida multitudinii de partide, grupuri politice, asociaţii (circa 50 de formaţiuni politice înregistrate), puţine dintre ele corespund exigenţelor minime faţă de partidele politice moderne. Sistemul de partide se mai află încă în curs de cristalizare, multe partide sunt prea fragile ori reprezintă mai degrabă grupuri constituite pentru accedarea la putere şi nu structuri de reprezentare a unor forţe sociale şi a intereselor societăţii.

Rezultatele alegerilor confirmă această declaraţie. În alegerile din 1994, Partidul Democrat Agrar (PDAM) a devenit învingător şi a format noul guvern. Cu toate acestea, PDAM a suferit o înfrângere nimicitoare la alegerile din 1998 şi nu a obţinut nici un loc în Parlament. Aceste alegeri au schimbat definitiv arena politică, ceea ce se reflectă în criza economică şi socială persistentă. Examinând arena politică înainte de alegerile din 1998, constatăm că pe segmentul de dreapta s-au constituit trei forţe principale -Convenţia Democrată din Moldova (CDM), Partidul Forţelor Democratice (PFD) şi

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

Alianţa Forţelor Democratice (AFD). PDAM s-a dovedit a fi o formaţiune lipsită de principii doctrinare. Pe segmentul de centru s-a situat Mişcarea "Pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă". Pe partea stângă cea mai importantă forţă a fost Partidul Comuniştilor (PCRM), care, în campania electorală îşi propusese "să schimbe cursul dăunător pe care merge republica în ultimii 7 ani". Un anumit loc pe acest segment 1-a ocupat şi blocul "Unitatea socialistă", care reunea Partidul socialiştilor din Moldova, "Mişcarea "Unitate-Edinstvo" şi "Uniunea comuniştilor din Moldova. Autoetichetându-se, "avangarda de luptă a mişcării social-politice de stânga", Unitatea Socialistă şi-a propus scopul înlăturării democraţilor de la guvernare, deoarece "în ultimii ani activează după indicaţiile instituţiilor internaţionale" Alegerile din 1991-1995 au evidenţiat necesitatea elaborării şi adoptării unui Cod electoral şi înfiinţarea unei Comisii Electorale Centrale cu activitate permanentă, lucru realizat în 1997. Deşi inoperant în ceea ce priveşte standardizarea legislaţiei electorale, Codul a fost şi rămâne obiectul unor discuţii şi chiar atitudini diferite. Atât majoritatea analiştilor din RM şi de peste hotare, cât şi importante formaţiuni politice din RM, l-au apreciat ca "un pas înapoi" în comparaţie cu legea din 1993. Codul Electoral (art.73.2) prevede că "alegerile Parlamentului se efectuează într-o singură circumscripţie electorală naţională, în care se aleg 101 deputaţi". Această prevedere discreditează total sistemul de votare a listelor partidelor. În lupta politică şi exercitarea puterii, după alegerile din 22.03.1998, se confruntă patru formaţiuni politice (tab. 2.1.). Rezultatele alegerilor parlamentare sugerează câteva concluzii importante.

În primul rând, marea surpriză a alegerilor, de altfel previzibilă, a constituit-o eliminarea pentru cel puţin următorii patru ani de pe arena politică a formaţiunilor care au format precedenta majoritate parlamentară - PDAM şi Blocul electoral al Partidului Socialist din Moldova şi al Mişcării "Unitate-Edinstvo". Putem conchide că electoratul apreciază just calitatea guvernării din ultimii patru ani. În al doilea rând, o finală surpriză a alegerilor a constituit-o situarea PCM în fruntea formaţiunilor devenite parlamentare cu 30,01% din total. Ascensiunea vertiginoasă a PCM a fost previzibilă în cadrul primului tur de scrutin prezidenţial din toamna anului 1996, liderul acesteia Vladimir Voronin s-a plasat surprinzător pe locul trei, după Mircea Snegur şi Petru Lucinschi.

În fine, o ultimă constatare, care e şi cea mai

importantă pentru evaluarea situaţiei politice post-electorale, a putut fi făcută după distribuirea mandatelor de deputat în Parlamentul Republicii Moldova, PCM revenindu-i 40 de mandate parlamentare, CDM - 26, MpMDR-24 şi PFD -11 mandate. În pofida victoriei repurtate de PCM, acesta nu a putut realiza o coaliţie cu oricare din celelalte trei formaţiuni parlamentare, acestea formând o coaliţie de guvernământ, de centru-dreapta, "Alianţa pentru Democraţie şi Reforme".

Tabelul 2.1. Rezultatele alegerilor din 1998

Partide Voturi % Man-date

Partidul Comunist din Moldova (PCM)

487.002 30,01% 40

Convenţia Democratică din Moldova (CDM)

315.206 19,42% 26

Mişcarea pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă (MpMDP)

294.691 18,6% 24

Partidul Forţelor Democratice (PFD)

143.428 8,84% 11

2.2. Unitatea şi

integritatea statului

Crearea unei societăţi democratice în Moldova cere ca grupurile, partidele şi instituţiile din ţară care promovează diverse interese să împărtăşească un sentiment de unitate, indiferent de divergenţele care le deosebesc. Toţi au dreptul să-şi apere interesele, dar sunt şi obligaţi să le respecte pe cele ale celorlalţi, cooperând împreună pentru binele ţării. Lipsa unei astfel de unităţi, discriminarea unor grupuri ale populaţiei, ori apărarea nejustificată a intereselor altor grupuri, aduce prejudicii întregii comunităţi şi împiedică construirea unei societăţi bazate pe principiile egalităţii cetăţenilor, statului de drept şi participării reale ale populaţiei. Fără unitate, conflictele sociale, politice şi etnice vor fi inevitabile. Situaţia în Moldova după 1990 a fost destul de încordată, cu multe conflicte. Multe probleme au rămas nerezolvate până în prezent. Pe de altă parte, se poate constata că unitatea naţională se dezvoltă. Starea unităţii naţionale a statului depinde în mare măsură de relaţiile şi raporturile dintre agenţii politici din partidele Puterii, partidele de opoziţie parlamentară, partidele neparlamentare, de gradul polarizării intereselor şi intensitatea rivalităţii lor. Evoluţia slabă a culturii politice, un sistem pluripartidist lipsit de o clară diversitate doctrinară este de fapt ineficientă pentru

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

interesele ţării, pentru unitatea ei. Nu există practic o orientare politică, fie de dreapta, de stânga sau de centru, care să aibă un program de acţiuni politice fundamentat doctrinar, activităţile unor partide se bazează pe interese de grup. După alegerile parlamentare (1998) şi crearea coaliţiei majoritare de centru - dreapta "Alianţa pentru Democraţie şi Reforme" au apărut primele posibilităţi reale de conlucrare între ramurile puterii şi diversele grupări politice. Prin semnarea acordului fracţiunile Coaliţiei şi-au asumat responsabilitatea comună pentru guvernare.

Lupta politică deseori se desfăşoară în lipsa unor condiţii de concurenţă politică loială. Continuă să aibă pondere mare stilul neobolşevic de gândire şi comportament politic. Aceasta se referă la majoritatea forţelor antrenate în procesul politic, îndeosebi la cele comuniste. Acestea din urmă, căpătând la alegeri cel mai mare număr de voturi, au venit în Parlament cu un program populist, nereal pentru reformarea democratică a societăţii. Fracţiunea Partidului Comunist este în prezent o puternică opoziţie faţă de Coaliţia majoritară de centru - dreapta, manifestându-se ca un antipod al reformelor. Mulţi analişti pun la îndoială viabilitatea actualei Coaliţii de guvernământ. Deşi fracţiunile acesteia au mult comun în politica de promovare a reformelor economice şi sociale şi au demonstrat capacitatea de a negocia şi a ajunge la înţelegere prin concesii rezonabile - depăşirea intereselor înguste în favoarea interesului general al ţării rămâne problematică. În acelaşi timp, trebuie să menţionăm că apariţia coaliţiei demonstrează o anumită evoluţie în conştiinţa politică în ţară. E un pas semnificativ pentru formarea unei mentalităţi politice noi bazate pe valorile democraţiei. În anii precedenţi nu exista o conlucrare reală dintre instituţiile de bază ale democraţiei. Spre exemplu, Parlamentul a blocat deseori, fără motive clare, iniţiativele Guvernului în ceea ce priveşte restructurarea societăţii moldoveneşti. După cum a fost explicat în Raportul Naţional al Dezvoltării Umane, 1997, această conlucrare nesatisfăcătoare se datorează în parte deficienţelor din sistemul de organizare, separare şi colaborare dintre instituţiile statale, prevăzute în Constituţie. Problema unităţii naţionale depinde foarte mult de relaţiile statului cu societatea civilă. Aceste relaţii în Moldova nu sunt dezvoltate. Deşi Statul în persoana Preşedintelui, Legislativului şi Executivului, şi-a manifestat disponibilitatea de a susţine activităţile ONG-urilor pentru întărirea coeziunii sociale şi construirea unei societăţi libere, pentru

promovarea reformelor democratice, totuşi, între organizaţiile de stat şi cele neguvernamentale nu există încă un dialog permanent, constructiv. ONG nu sunt antrenate în procesul de elaborare şi de implementare a politicii de stat. Nu funcţionează mecanismul de realizare a parteneriatului dintre Stat şi societatea civilă. Aceasta nu este încă tratată ca partener. Relaţiile dintre stat şi ONG au un caracter ocazional, de cele mai multe ori sunt iniţiate nu de Putere, ci de structurile societăţii civile. Cu toate acestea, în câteva domenii colaborarea este realizată. Un exemplu pozitiv în acest sens este formarea Grupului Beijing, care întruneşte 20 de organizaţii neguvernamentale de femei, fapt ce vorbeşte despre consolidarea mişcării femeilor din Moldova. Grupul Beijing împreună cu structurile statale desfăşoară acţiuni, festivităţi (consacrate Zilei Internaţionale a ocrotirii copilului - 1 iunie, Zilei Internaţionale a Femeii - 8 martie). Activităţi concrete de colaborare cu statul întreprind şi alte organizaţii: de tineret, etnoculturale, ecologice, drepturile omului ş.a.m.d.

Un indiciu al unităţii naţionale este normalizarea relaţiilor interetnice. În RM se întreprind măsuri concrete de instaurare a unui climat de toleranţă şi bună înţelegere între toţi conlocuitorii. Politica Statului în acest domeniu este orientată spre crearea condiţiilor favorabile pentru activitatea tuturor societăţilor etnoculturale din ţară, spre asigurarea dreptului cetăţenilor de orice etnie la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor culturale, lingvistice şi religioase în corespundere cu recomandările Consiliului Europei (vezi şi cap.3). Atenţia Statului faţă de problemele din sfera etnică este întruchipată îndeosebi în activitatea Comisiei pentru relaţiile interetnice, Departamentului Relaţii Naţionale şi a altor organe statale. O importanţă deosebită pentru unitatea naţională o are de asemenea conjugarea eforturilor tuturor etniilor în numele consolidării ţării. Dominanta unităţii statului a fost şi rămâne problema asigurării integrităţii teritoriale. În zona transnistreană nu mai este război, dar nici pace, deoarece focarul de tensiune persistă. În pofida faptului că în urma unui dialog politic din 1997-1998 a fost semnat Memorandumul (mai 1997) privind normalizarea relaţiilor dintre Chişinău şi Tiraspol şi Declaraţia comună a Preşedinţilor Rusiei, Ucrainei şi a preşedintelui în exerciţiu al OSCE (aceştia au confirmat disponibilitatea părţilor pe cale le reprezintă de a deveni garanţi ai respectării prevederilor viitorului statut juridic special al Transnistriei), precum şi acordurile de la Odesa (martie 1998), paşi eficienţi în reglementarea diferendului

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

"Instituţiile comunale reprezintă pentru libertate ceea ce înseamnă şcolile pentru ştiinţă; ele îl obişnuiesc pe cetăţean să o folosească şi îl învaţă să-i guste binefacerile. O naţiune poate să-şi instaureze o formă de guvernare liberală, dar fără instituţii comunale, ea nu poate dobândi spiritul libertăţii".

Alexis de Tocqueville

transnistrean nu s-au realizat. Problema raioanelor de Est, desigur, poate fi soluţionată doar în cadrul negocierilor, respectând interesele întregului popor, în baza Constituţiei RM şi a normelor dreptului internaţional. Însă partea transnistreană interpretează arbitrar multe articole ale Memorandumului, continuă să insiste asupra statalităţii sale, să pună în evidenţă declaraţia de independenţă a Transnistriei, negând astfel unitatea şi integritatea Republicii Moldova. O trăsătură specifică a conflictului este dependenţa lui directă şi indirectă de interesele strategice ale Rusiei de a-şi menţine influenţa în această zonă a Europei şi, respectiv, contingentul său militar în stânga Nistrului (deşi există angajamentul Rusiei faţă de Consiliul Europei de a evacua armata). Se pare că Rusia intenţionează să se impună ca garant principal în rezolvarea conflictului, pentru a dirija în continuare situaţia de aici în conformitate cu interesele sale specifice. Aceasta o confirmă numeroasele cazuri de amestec în afacerile interne ale RM nu numai din partea unui şir de structuri neoficiale ale Rusiei, ci şi a Dumei de Stat, în componenţa ei anterioară, precum şi a multor reprezentanţi ai Dumei actuale, care, sub pretext că sunt preocupaţi de starea din stânga Nistrului, susţineau şi susţin deschis tendinţele separatiste ale regimului din Tiraspol. Oricare ar fi situaţia pe viitor în raioanele estice, interesele strategice ale Rusiei din acest spaţiu nu corespund cu interesele unităţii naţionale a Moldovei, ceea ce înseamnă că Rusia nu poate fi un garant imparţial în soluţionarea definitivă a conflictului.

2.3. De la centralism spre descentralizare

2.3.1. Necesitatea descentralizării

Se ştie că dacă se vrea democratic, statul trebuie să creeze mijloacele care să permită cetăţeanului să participe la gestionarea afacerilor publice şi luarea deciziilor care îl privesc, iar acest lucru se poate realiza prin mai multă putere dată colectivităţilor locale, autorităţilor administraţiei publice locale ca şi prin încurajarea dezvoltării societăţii civile şi a asociaţiilor neguvernamentale. Democraţia presupune autonomie locală, descentralizare administrativă şi autorităţi publice locale competente, legi şi reglamentări constituţionale la nivel regional.

Participarea cetăţenilor în viaţa socială şi politică a colectivităţilor locale îi apropie pe aceştia nemijlocit de luarea deciziilor în

diferite materii sau, mai bine zis, în tot ceea ce le afectează existenţa. Dacă li se oferă posibiltatea să-şi exprime liber opinia, şi dacă aceasta este luată în consideraţie, acest fel de participare crează un parteneriat permanent dintre electorat şi cei aleşi. Din nefericire, reforma administraţiei publice locale în RM din 1991 nu a mai evoluat spre modelul de «autonomie locală modernă», acceptat pretutindeni în Europa Centrală şi Occidentală, întemeiată pe principiile descentralizării administrative prin care se înţelege un complex de atribuţii specifice organelor de administrare publică locală, necesare pentru administrarea unei părţi substanţiale din treburile publice transmise sub responsabilitatea lor prin lege, fără amestecul organelor centrale. Moldova menţine modelul rigid şi perimat al administraţiei locale de tip sovietic care se caracterizează prin: hipercentralism, formalism şi abstragerea quazitotală a cetăţenilor de la viaţa lor comunitară, care, este monopolizată de «cadre» delegate de la centru, silitori să înfăptuiască dorinţele acestui «centru», indiferent cum sunt interpretate ordinele acestuia de către locuitorii comunităţii locale.

2.3.2. Reformele şi problemele permanente

Punctul de plecare în crearea unui nou sistem de administrare publică locală a fost Legea RM cu privire la bazele autoadministrării ' locale, adoptată la 10 iulie 1991 care a stabilit, pentru prima dată, unele coordonate ale unui nou sistem de administraţie publică locală în baza principiilor autonomiei locale, descentralizării puterii de stat, eligibilităţii autorităţilor publice reprezentative locale şi consultării cetăţenilor în problemele de interes local. Cu toate acestea, legile necesare pentru a legaliza acest sistem, ce ţin, spre exemplu, de organizarea teritorial-administrativă, administraţia locală şi alegerile locale, nu au fost examinate de Parlamentul care a activat până la alegerile din 1994. La 29.07.1994 a fost adoptată Constituţia RM în care au intrat drept principii fundamentale şi prevederi exprese asupra elementelor de bază ale noului sistem de administrare publică locală: art.109 (enumerarea principiilor de bază ale administraţiei publice locale); art. 110 (stabileşte organizarea administrativ teritorială a ţării); art. 111 (oferă posibilitatea acordării unor statute speciale de autonomie); articolul 1 1 2 (structura autorităţilor săteşti şi orăşeneşti); articolul 113 (funcţiile consiliului raional). Prin aceste articole Constituţia a acceptat necesitatea adoptării unui nou sistem de administrare publică locală.

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

Pe scheletul acestei construcţii juridice în decembrie 1994, Parlamentul a adoptat legile privind organizarea administrativ-teritorială; privind administraţia publică locală; privind alegerile locale, menite să dezvolte în continuare reglementările constituţionale. Cu regret, însă, legile adoptate au deviat de la principiile constituţionale stipulate în art. 109, unele articole venind chiar în flagrant conflict cu Constituţia. Aceasta se referă în mod special la legea privind administraţia publică locală. Vin în contradicţie cu principiul autonomiei locale şi prevederile art. 10, care stipulează că în domeniile ce nu ţin de competenţa lor exclusivă, unităţile administrativ-teritoriale se subordonează Guvernului. Unităţile administrativ-teritoriale nu pot fi subordonate Guvernului, deoarece ele reprezintă o delimitare teritorială, în cadrul căreia este exercitată unitar puterea de stat de către autorităţile învestite legal în acest scop, şi în special de autorităţile publice reprezentative locale alese prin sufragiu universal. Autorităţile publice locale reprezentative nu pot fi subordonate Guvernului nici într-o problemă, deoarece ele îsi exercită atribuţiile în baza principiului autonomiei locale şi deci, sunt supuse numai Constituţiei şi legii. Guvernul, în cazul acesta, trebuie să-şi exercite atribuţiile în teritoriu prin intermediul serviciilor publice specializate descentralizate, după cum şi prin reprezentanţii numiţi la nivel teritorial. Un alt exemplu, art.45 stabileşte că primarii şi preşedinţii executivelor raionale «sunt aleşi sau confirmaţi în funcţie de Preşedintele Republicii Moldova» şi că «ei sunt persoane oficiale ale autorităţii executive supreme în teritoriu». Nu este clar termenul de «autoritate executivă supremă», deoarece Constituţia nu delimitează puterea executivă în supremă şi inferioară. Dacă am admite că termenul de «autoritate executivă supremă» îl are în vedere pe Preşedintele Republicii, atunci apare întrebarea firească - pentru ce are nevoie Preşedintele Republicii de reprezentanţi în teritoriu şi care sunt funcţiile acestora? Potrivit art. 19, primarul şi preşedintele comitetului executiv raional sunt şi preşedinţii consiliilor locale respective, iar art.25 le acordă dreptul de a semna deciziile consiliului local. În acest context, menţionam că primarii comunelor şi oraşelor, aleşi prin vot universal, iar ai municipiilor şi preşedinţii comitetelor executive raionale - numiţi de Guvern, aflându-se în fruntea consiliilor şi reprezentând puterea executivă locală, diminuează rolul consiliilor ca autorităţi deliberative. Este de fapt o încălcare a principiului separării «puterii locale», deoarece Constituţia şi legea prevăd două

forme distincte de autorităţi locale: deliberativă (consiliile) şi executivă (primarii). Aceste forme de organizare nu pot fi confundate şi nici suprapuse. Mai mult decât atât, constatăm că pe parcursul ultimilor ani s-a diminuat dramatic importanţa rolului consiliului local ca autoritate reprezentativă la nivelul comunei. Consiliile au încetat să mai răspundă la menirea lor originală, atribuită prin lege. De cele mai multe ori, primarul a început să-şi asume personal şi autoritar întreaga sarcină a rezolvării problemelor de interes local. În sfârşit, datorită faptului că în lege nu s-a stipulat şi salarizarea (cel puţin parţială sau o indemnizaţie) a consilierilor locali, aceştia au încetat să mai manifeste interes pentru grijile comunale. Consiliile locale s-au transformat în organisme nominale şi lipsite de viabilitate. Pe de altă parte, lipsa unei diferenţieri clare dintre atribuţiile autorităţilor publice de diferite niveluri, intervenţia (ori tutela) omnipotentă a autorităţilor superioare raionale (Consiliul raional şi Comitetul Executiv raional) asupra administrării treburilor comunale rămâne în continuare un lucru obişnuit pentru funcţionarea acestor autorităţi locale. Lipsa cronică de mijloace sileşte primarii să accepte tutela omniprezentă a Comitetelor Executive raionale şi a Guvernului. Ca şi în vechiul sistem sovietic de administraţie, primarii sunt şi astăzi convocaţi la executivul raional pentru a participa în cadrul unor «volante de lucru», care iau în discuţie activităţile lor, «punându-li-se din nou în vedere» relaţia de subordonare în care se găsesc faţă de aceste organe raionale. Se exemplifică această afirmaţie prin indicaţiile frecvente, adresate primarilor din Moldova de a «colecta mai energic impozitele statului», a defalcaţilor în fondul social, răspunderi care nici nu se numără printre atribuţiile prevăzute de Legea administraţiei publice.

Finanţele locale, de aceea, continuă să fie administrate după reguli, obişnuinţe şi proceduri moştenite din perioada anterioară reformei administrative şi obţinerii independenţei politice la nivel naţional. Sursele locale proprii de venituri sunt limitate, iar autorităţile locale rămân în mare măsură dependente de transferurile fiscale ordonate de către Ministerul de Finanţe.

Se înţelege de la sine că nu putem vorbi de o reală autonomie locală sau descentralizare administrativă efectivă. Sistemul şi practicile respective nu corespund condiţiilor esenţiale: autonomie, responsabilitate plenară, autoritate reprezentativă. Aceste contradicţii alimentează şi criza autorităţilor locale, incapabile să gestioneze «pe răspundere

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

Societatea RM este departe de a avea o mişcare internă a comunităţilor locale de soluţionare a propriilor probleme. Ca segment al societăţii civile ONG au apărut ca formaţiuni venite din afara comunităţii, adesea determinate de mecanismele suportului occidental.

proprie» interesele colectivităţilor locale.

2.3.3. Necesitatea schimbărilor.

Necesitatea unor schimbări radicale în domeniul administraţiei publice locale este evidentă şi din rezultatele sondajului efectuat de către fundaţia Viitorul şi fundaţia IFES-Moldova din care s-a văzut că doar 4% din respondenţii chestionaţi sunt mulţumiţi de felul în care funcţionează actualul sistem de administraţie publică locală. 60% sunt convinşi că acest sistem trebuie îmbunătăţit considerabil. În această situaţie, implementarea unui nou sistem de administraţie publică locală şi modernizare a instituţiilor publice locale s-a făcut absolut necesară şi aşteptată. Această transformare, preconizată în spiritul aşteptărilor populaţiei şi obligaţiilor asumate la nivelul statului, asociată fenomenului complex al tranziţiei spre o societate deschisă vine ca o sfidare şi tot odată ca un corolar logic al transformărilor politice de după 1991.

încercările de reformare a sistemului de administraţie publică, după 1994, nu a îmbunătăţit simţitor activitatea autorităţilor locale. Menţionăm ca un fapt pozitiv că Guvernul, presat de factori interni şi externi, a pregătit, pe parcursul anului 1996, un nou set de proiecte de legi, menite a transforma radical actualul sistem de administraţie publică locală. Proiectele legilor nu au fost aprobate de Parlament (1997). Unul dintre, aceste proiecte se referă la organizarea administrativ-teritorială, deoarece a devenit clar că fundamentul vechi al fostei RSSM nu va permite desfăşurarea cu succes a reformelor. Proiectul propune organizarea teritoriului în opt unităţi administrative, în care vor funcţiona serviciile publice descentralizate. În acelaşi timp, unităţile administrative de nivelul doi sunt locuri de reşedinţă a prefectului. Acesta din urmă va exercita administraţia generală a serviciilor publice descentralizate, care vor avea rolul de intermediari dintre guvernul central şi comunităţile locale. Dar, în cazul când funcţionarii administraţiei publice de toate nivelurile nu vor conştientiza esenţa reformei, nu vor fi capabili să se acomodeze comportamental la noile condiţii, reforma nu va avea efectul scontat. Realmente descentralizarea va fi formală, rămânând în uz elementele centralismului.

În fond, proiectul noii legi privind administraţia publică locală conţine toate elementele necesare pentru implementarea autonomiei locale. Menţionăm că în proiect s-a efectuat o strictă delimitare de competenţe dintre diferite autorităţi. Totuşi, pentru a fi

obiectivi, se cade a releva câteva chestiuni importante, de care trebuie să se ţină cont la viitoarea adoptare a legii, fără de care noul sistem nu va funcţiona bine. Astfel, multe dintre formaţiunile administrativ-teritoriale locale sunt prea mici pentru a garanta eficienţa serviciilor pe care acestea trebuie să le ofere cetăţenilor lor. De aceea, legea ar trebui să încurajeze fuziunea micilor comune în unităţi mai mari şi mai funcţionale, sau cel puţin, să promoveze un mecanism de cooperare intercomunală, după exemplul Franţei, în vederea furnizării serviciilor de bază. Cel mai important subiect pentru reforma conducerii locale este nevoia de a asigura resursele financiare necesare administrării. Şi în noul proiect sistemul de finanţe locale nu prevede nici un stimulent clar pentru consolidarea autonomiei unităţilor locale, pentru ca în acest fel, autorităţile locale să-şi îmbunătăţească modul de a folosi veniturile proprii sau a raţionaliza cheltuielile. O altă problemă importantă este transferul de proprietate asupra bunurilor statului. În acest scop este nevoie de un cadru legislativ adecvat, care ar reglementa toate problemele legate de administrarea bunurilor aflate în proprietate municipală. Pentru o administraţie publică mai eficientă, mai ales în perioada tranziţiei spre economia de piaţă şi a statului de drept, este nevoie de o strictă delimitare a responsabilităţilor autorităţilor publice. În acest sens, considerăm că ar fi oportună o lege separată, care ar reglementa toate formele de responsabilităţi (civilă, administrativă, penală, disciplinară) a tuturor funcţionarilor autorităţilor care se ocupă cu administrarea domeniului public, de nivel central şi local.

2.4. Societatea civilă

Schimbările democratice în RM necesită prezenţa instituţiilor sociale conforme cu standardele statelor dezvoltate. Spre deosebire de statele occidentale monopolul secular al statelor estice în conducerea totalitară a tăcut ca societatea să nu aibă o suficientă practică în autoorganizare. Statele independente nou-create au moştenit o societate fără mecanisme sociale non-guvernamentale, fără experienţă în autodezvoltare şi autoorganizare. Societatea s-a dovedit nepregătită şi incapabilă să reacţioneze independent la noile provocări, să profileze tendinţe proprii de dezvoltare, să-şi apere interesele şi să influenţeze procesul decizional. Gradul de activism al societăţii este redus. Deşi societatea civilă nu se reduce doar la organizaţiile non-guvernamentale (ONG)

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

oficial înregistrate, numărul acestor organizaţii constituie totuşi un indicator important al gradului de participare a populaţiei şi al nivelului de structurare a societăţii. La începutul anului 1998 cea mai mare parte din ONG-uri era concentrată la Chişinău (95,3%), unde la o organizaţie revin circa 1000 persoane. În restul teritoriului RM: la fiecare ONG revin 100 000 persoane (pentru comparaţie, acest indicator este în Croaţia 188 de persoane, în Ungaria - 283, în Cehia - 742 persoane). Actuala situaţie este o urmare a structurii administrative exagerat de centralizată. Ea demonstrează şi faptul că partea majoritară a populaţiei nu este pregătită pentru o agregare socială firească din lipsa unui minim necesar de entităţi sociale stabile. Constituţia RM oferă cetăţenilor doar dreptul de a forma organizaţii social-politice, dar nu menţionează nimic despre dreptul de a crea organizaţii neguvernamentale. Adoptarea Legii "Cu privire la organizaţiile obşteşti" (1997) a compensat acest neajuns la nivel legal, însă nu a redus numărul procedurilor de înregistrare, de dare de seamă, reînregistrare, şi nici nu a micşorat rezistenţa opusă de aparatul administrativ. Societatea civilă în RM se formează într-o conjunctură nefavorabilă: procese sociale haotice şi amorfe, o polarizare rapidă a societăţii, o deformare a relaţiilor sociale. Societatea moldoveană, deocamdată, nu conştientizează că statul reprezintă doar o parte din arhitectura socială şi nu poate asigura toate aspectele existenţei sociale. O mare parte a populaţiei nu percepe necesitatea propriilor eforturi pentru asigurarea funcţionării societăţii (42,5% din persoanele chestionate nu cunosc nimic despre sectorul neguvernamental). Persistă numeroase confuzii. Populaţia mai consideră că anume statul poate fi unicul garant al bunăstării şi satisfacerii necesităţilor umane. 87% din cei chestionaţi consideră că statul trebuie să le asigure nivelul necesar al bunăstării; 7% din respondenţi au încredere deplină în activităţile statului.

Există şi o experienţa pozitivă. Anul 1997 este marcat de o înviorare a proceselor active de structurare internă a societăţii civile, urmată de o schimbare a formelor şi metodelor de funcţionare a organizaţiilor obşteşti în domeniul protecţiei şi reprezentării intereselor cetăţenilor, drepturilor omului, realizării potenţialului individual, ofertei serviciilor sociale. S-a început un proces de organizare a schimburilor informaţionale şi structurale non-guvernamentale dintre organizaţiile afiliate, ce poate fi definit ca o formă de coeziune socială orizontală, în care ONG au

rol de "centre de cristalizare". În 1997 ONG au făcut o încercare de participare la soluţionarea unor probleme. În Memorandumul primei Mese Rotunde, ONG s-au adresat, pentru prima dată Preşedintelui, Guvernului şi Parlamentului cu propunerea de a organiza o cooperare. Propunerea a fost acceptată şi reflectată în Rezoluţia şi Declaraţia Primului Forum al ONG din Moldova care a pregătit Cartea Albă pentru problemele dezvoltării societăţii civile în ţară. Bineînţeles, asemenea acţiuni, declarative, cu toată importanţa lor, încă nu pun în mişcare mecanismele funcţionării societăţii civile. Problemele dezvoltării societăţii civile sunt mult mai profunde. Ele au fost expuse şi în RNDU, 1997.

2.5. Securitatea publică

Prăbuşirea fostului sistem politic sovietic, dezintegrarea structurilor economice au dus la criza socială, economică, politică şi morală. Una din consecinţele acestei crize multilaterale este creşterea bruscă a criminalităţii în ultimii ani (caseta 2.1. şi tab. 2.2.). Spre deosebire de perioada anterioară de dezvoltare a ţării când criminalitatea nu prezenta un motiv de teamă, astăzi ea se situează pe primele locuri în motivele de nelinişte. Criminalitatea creşte şi îşi schimbă caracterul, manifestându-se prin: - reorientarea activităţilor criminale spre

zona economiei, dezvoltarea vertiginoasă a economiei subterane, legalizarea veniturilor dobândite pe cale criminală;

- internaţionalizarea criminalilor, comiterea infracţiunilor transnaţionale;

- consolidarea grupărilor criminale ; - tentativele unor elemente criminale de a

pătrunde în organele de stat şi legislative; - creşterea numărului de crime prin violenţă,

manifestarea unei cruzimi deosebite la comiterea infracţiunilor, inclusiv, cu aplicarea armelor de foc şi a tehnicii moderne;

Ca rezultat al criminalităţii, majoritatea populaţiei a pierdut încrederea în organele puterii de stat, care au menirea să apere drepturile şi libertăţile oamenilor simpli. Se consideră că o bună parte din colaboratorii organelor speciale şi de drept, precum şi a guvernanţilor sunt corupţi. Este răspândită opinia precum că încercările de a lupta cu corupţia sunt inutile. În popor se spune, că cine are bani îşi cumpără libertatea, cine are putere - îşi face dreptate. Dar majoritatea oamenilor n-au bani, nici putere, deci sunt sortiţi suferinţei, inechităţii, nedreptăţii.

Criminalitatea în genere, şi cea organizată în

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

Caseta 2.1 Criminalitatea în creştere

Conform datelor MAI, în ultimii doi ani, în medie fiecare a patra infracţiune săvârşită face parte din categoria celor grave. Numărul celor decedaţi în urma actelor infracţionale în 1997 a fost de 824 persoane. Cu aplicarea armelor de foc, explozivelor şi grenadelor au fost săvârşite 460 infracţiuni. În structura criminalităţii jafurile şi tâlhăriile alcătuiesc 8,2 %, cu 23,6 % mai mult decât în 1996. Jumătate din numărul total de infracţiuni descoperite, au fost săvârşite de persoane neocupate în câmpul muncii, 17% - de persoane care anterior au mai comis crime, 14% - de persoane în stare de ebrietate, 12% - în grup, 10% - de minori.

Pe parcursul a. 1997 în RM a crescut brusc criminalitatea stradală. Numai jafurile săvârşite în stradă în totalul de infracţiuni constituie 54,2 %. Se menţine tendinţa de creştere a gradului de cruzime în acţiunile criminale, a numărului infracţiunilor grave şi a ponderii lor în structura infracţiunilor. Dacă în anul 1990 nici nu se discuta despre omoruri la comandă, în 1995 au fost comise 6 infracţiuni de acest fel, în 1996 şi în 1997 - câte 12. Au fost depistate şi curmată activitatea a 1063 grupări criminale, inclusiv 65, ce ţin de comunităţile criminale bine organizate, înzestrate cu cele mai moderne mijloace audio, video, de transmisiuni, autotransport, arme şi muniţii. În sfera economiei au fost descoperite 254 grupări criminale, 1686 persoane, inclusiv 471 cu funcţii de răspundere (conducători de întreprinderi, specialişti, funcţionari). Numărul crimelor economice creşte vertiginos. Este foarte greu să fie depistate din cauza caraterului lor specific.

special, cauzează considerabile pierderi economice tuturor persoanelor fizice şi juridice. Ea constituie şi un prejudiciu moral pentru întreaga societate, deseori atentând la viaţa şi sănătatea oamenilor, demoralizând conştiinţa şi comportamentul acestora. Pe fondul unei profunde crize economice, sociale şi morale, riscul apariţiei şi multiplicării unui tip de comportament deviant, considerat fenomen "normal" de adaptare la stare de anomie sau ca un comportament "inovativ" creşte foarte mult. Astfel, nu putem delimita activităţile legale şi ilegale, comportamentul acceptat şi respins de societate.

Tabelul 2.2. Criminalitatea în 1996-1997

1996 1997 + în % faţă de a. 1996

Infracţiuni înregistrate 34822 39914 + 14,6

inclusiv: omor şi tentativă de omor 396 414 +4,5

leziuni corporale grave 509 525 +3,1

tâlhării 797 874 +9,7jafuri 1851 2400 +29,7escrocherii 860 2714 +215,6narcomanie 726 802 + 10,5

Sursa: MAI Luând în consideraţie situaţia criminogenă extrem de complicată, putem concluziona că în realitate securitatea publică lipseşte. Astăzi oamenii se tem să umble pe stradă seara, părinţii se tem să lase copilul la joacă în curte ori să-i dea voie la plimbare în parc etc. Deci omul nu este sigur dacă organele de ocrotire

a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor îşi îndeplinesc datoria, ceea ce înseamnă că statul nu-şi poate apăra cetăţenii şi nu le poate acorda un sentiment de securitate.

2.6. Concluzii

Evoluţia democraţiei în RM este un proces continuu care a marcat succese importante în ultimii şapte ani, cum ar fi, înainte de toate, afirmarea pluralismului p o l i t i c şi al 'pluripartidismului, sistemul partidelor politice fiind încă în curs de cristalizare. Rezultatele alegerilor confirma o anumită evoluţie în pregătirea şi capacitatea populaţiei de a analiza performanţa partidelor politice şi capacitatea lor de guvernare. Au fost elaborate propuneri de reformare a administrării publice locale. În unele domenii unitatea naţională a fost consolidată.

Cu toate acestea, societatea se confruntă cu multe dificultăţi. Probabil cea mai stringentă problemă este nivelul scăzut de încredere a populaţiei în instituţiile statale, cauzat de criminalitatea crescândă, atitudinea multor politicieni care îşi urmăresc interesele personale, corupţia funcţionarilor, criza socială şi economică, sărăcia. Există necesitatea unei legături mai strânse dintre autorităţi şi populaţie la toate nivelurile. Pentru a atinge acest scop, este nevoie de o schimbare a tehnologiei administraţiei publice şi a mentalităţii autorităţilor şi funcţionarilor, o participare mai activă a populaţiei la elaborarea şi implementarea politicilor. Cel mai bun mecanism care ar asigura acest fel de participare este consolidarea societăţii civile şi intensificarea conlucrării acesteia cu

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

statul. O atenţie deosebită trebuie acordată situaţiei criminogene, deoarece aceasta ştirbeşte securitatea oamenilor. Sărăcia subminează coeziunea socială şi democraţia, o mare parte a populaţiei fiind exclusă de la participarea reală la viaţa socială şi economică a societăţii (vezi cap. 4 şi 5).

O altă problemă care urmează a fi rezolvată este instituirea unui sistem modern de administraţie publică locală. Principiile constituţionale stipulate în art. 109 încă nu sunt materializate. Se păstrează regimul centralizat de administraţie publică, fapt care adânceşte şi mai mult criza sistemului de administraţie. Experienţa acumulată a demonstrat că sistemul actual de administraţie publică locală

nu poate fi, pur şi simplu, modificat. Se impune cu grad de urgenţă o reformă de profunzime cu instituirea unui sistem modern de administraţie publică care să se potrivească specificului social şi cultural, tradiţiilor administrative şi politice locale, îmbinându-l cu standardele internaţionale. Procesul de reformă a administraţiei publice, fiind prin natura sa un act politic şi juridic, cu implicaţii sociale deosebite, nu este şi nici nu poate fi un proces unilateral, un act de bunăvoinţă al statului, sau numai al unei anumite puteri derivate de stat. Reforma într-un stat democratic, inclusiv cea a administraţiei publice, este şi trebuie să fie un proces mediatizat continuu, prin cele mai diverse mijloace.

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

CAPITOLUL 3. DREPTURILE OMULUI ŞI COEZIUNEA SOCIALĂ

Drepturile Omului prezintă o dimensiune foarte importantă pentru o societate în tranziţie. Conceptul Drepturilor Omului pretinde să cuprindă câteva momente esenţiale pentru dezvoltarea umană: schimbarea perceperii de către societate a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului, ajustarea normelor de drept naţional la principiile internaţionale ale drepturilor omului în practica legislativă şi instituţională a ţării. Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului pot fi definite ca drepturi inerente naturii omului: dreptul la exprimare şi informaţie, libertatea de gândire şi religie, securitatea personală şi viata privată, accesul la justiţie şi dreptul la un tribunal imparţial, libertatea de asociere şi dreptul de a nu fi supus torturii, tratamentului inuman şi degradant, iară de care el nu poate exista ca fiinţă umană. Ele fac posibilă dezvoltarea şi realizarea calităţilor noastre umane - intelect, talent şi conştiinţă pentru satisfacerea cerinţelor noastre. Refuzul de a oferi aceste drepturi este nu numai o tragedie personală, dar şi o premisă a dezordinii sociale şi politice, violenţei şi conflictelor. Deşi foarte diferiţi după locul naşterii, culoare, sex, religie, limbă, avere sau caracteristici psihologice, oamenii au o sumă de aspiraţii identice, iar diversitatea lor poate fi folosită spre progresul general şi nu ca motiv de tensiuni şi conflicte. Acest adevăr ca un produs al logicii istoriei şi dezvoltării civilizaţiei şi-a găsit expresie în concepţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, codificate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (DUDO). Deşi aceasta nu are un caracter juridic obligatoriu, conform art. 4 din Constituţia RM, DUDO este referinţa interpretativă, ea prezintă un standard minim universal acceptat în domeniul drepturilor omului, ca ideal comun pe care trebuie să-1 atingă şi RM.

In 1998 comunitatea mondială marchează a 50-a aniversare a DUDO. Pentru o societate aflată în tranziţie, influenţată de vechile mentalităţi ale regimului, Declaraţia Drepturilor Omului este un document călăuză în instituirea normelor drepturilor omului, separării puterilor în stat şi promovarea supremaţiei legii. Baza unei Moldove independente şi democratice trebuie să devină cunoaşterea şi respectarea drepturilor omului. În acest context în 1997 a fost creat Centrul Drepturilor Omului, care a confirmat aderarea

Moldovei la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Acest capitol examinează situaţia drepturilor omului în RM la momentul actual, realizările perioadei de tranziţie şi multe dintre problemele care mai persistă. O atenţie deosebită se acordă minorităţilor naţionale şi instituţiei avocatului parlamentar.

3.1. Rolul statului -realizări principale

Conform prevederilor constituţionale, realizate în cadrul reformei judiciare din 1996, justiţia se exercită în Curtea Supremă de Justiţie, Curtea de Apel, tribunale şi judecătorii. S-au creat şi instanţe judecătoreşti specializate: economice şi militare. Cazurile se judecă în apel şi recurs. Independenţa funcţională a sistemului judecătoresc se garantează prin instituirea Consiliului Superior al Magistraturii care propune judecătorii spre a fi numiţi de către Preşedintele RM, cu excepţia Curţii Supreme de Justiţie, unde numirea judecătorilor se face de Parlament, la aceeaşi propunere. In 1995 şi-a început activitatea Curtea Constituţională, unica autoritate de jurisdicţie constituţională, independentă de oricare altă autoritate publică. În 1997 Curtea Constituţională a pronunţat 40 de hotărâri privind constituţionalitatea legilor, regulamentelor şi hotărârilor parlamentului, decretelor preşedintelui RM şi a dispoziţiilor Guvernului, hotărâri de interpretare a Constituţiei. O parte din ele se referă direct la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

Transferarea sistemului penitenciar în subordinea Ministerului Justiţiei (MJ) a constituit un pas important în vederea conformării la principiile funcţionării unei societăţi moderne. RM este primul stat din spaţiul CSI care a făcut acest pas, o premisă necesară pentru alinierea ulterioară a stării locurilor de detenţie la standardele internaţionale. Subordonarea sistemului penitenciar unui minister civil face parte din angajamentul asumat de RM la momentul aderării ei la Consiliul Europei.

În urma ratificării Convenţiei Europene, Guvernul RM a elaborat un program concret, care prevede modificarea a 22 de acte normative, inclusiv a Constituţiei RM. S-au propus schimbările articolelor 24, 25, 30, 32, 54, 55 din Constituţia Republicii Moldova care urmau să precizeze şi să excludă

După adoptarea Constituţiei RM în 1994, s-au întreprins eforturi substanţiale privind reformarea structurală şi reorganizarea statului: reforma judiciară, transferarea sistemului penitenciar în subordonarea Ministerului Justiţiei, ajustarea legislaţiei naţionale la prevederile Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (CEDO) şi crearea instituţiei avocaţilor parlamentari.

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

RM a aderat la un şir de documente internaţionale în cadrul ONU şi Consiliului Europei. Guvernul RM participă la procesul OSCE/CSCE. Statul RM nu întotdeauna respectă obligaţiunile asumate.

posibilitatea interpretării arbitrare a drepturilor omului. La prevederile Convenţiei urmează să fie ajustate şi următoarele acte legislative: Codul penal şi Codul de procedură penală, Codul civil şi de procedură civilă, Codul familiei, Codul muncii, Codul de executare a sancţiunilor de drept penal, Codul cu privire la contravenţiile administrative, Legea cu privire la migraţiune, Legea privind activitatea operativă de investigaţii şi altele.

3.2. Dreptul internaţional şi respectarea obligaţiunilor asumate

La 28.07.1990 RM aderă la DUDO şi Pactele Internaţionale cu privire la drepturile civile şi politice, la drepturile economice, sociale şi culturale. Astfel, Parlamentul hotărăşte aderarea RM la documentele internaţionale referitoare la drepturile omului: actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Documentele finale ale Reuniunilor de la Madrid şi Viena pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei pentru dimensiunea umană a CSCE, Carta de la Paris pentru o nouă Europă.

La 29.07.1994 a fost adoptată Constituţia RM. Conform Constituţiei, dreptul internaţional al drepturilor omului este o parte componentă a legislaţiei interne din RM. Tratatele' internaţionale privind drepturile omului sunt direct aplicabile pe teritoriul RM şi prevederile lor se bucură de invocarea directă în instanţele judecătoreşti. Constituţia stipulează supremaţia dreptului internaţional al drepturilor omului faţă de prevederile legislative naţionale, inclusiv faţă de Constituţia RM. Instrumentele internaţionale aplicabile privind drepturile omului formează un cadru propice pentru alinierea legislaţiei naţionale la standardele internaţionale şi promovarea respectării drepturilor omului. Actualmente RM este parte la o serie de documente internaţionale: Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului, Convenţia asupra drepturilor politice şi civile ale femeii, Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante, Convenţia privind lupta împotriva discriminărilor în domeniul învăţământului, Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii, Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea

crimei de genocid, Convenţia asupra abolirii muncii forţate, Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei. RM este membră a OIM, ratificând 17 Convenţii ale acestei organizaţii. Devenind parte la multe documente internaţionale, RM urma, conform prevederilor, să prezinte rapoarte privind respectarea şi implementarea acestora, dar până în prezent aceste prescripţii nu se respectă. Neaderarea la Protocolul facultativ al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, care prevede examinarea plângerilor de către Comitetul respectiv şi eliberarea hotărârilor pe marginea cauzei, lipseşte persoana-victimă a drepturilor omului de instrumentul internaţional pentru repararea eventualelor violări. RM face parte din sistemul regional european de protecţie a drepturilor omului. Aderând la CE în 1995, RM a ratificat până în prezent următoarele documente şi instrumente referitoare la drepturile omului: Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului a Libertăţilor Fundamentale, CEDO, Convenţia-cadru privind protecţia minorităţilor naţionale, Convenţia-cadru Europeană cu privire la autoadministrarea publică locală, Convenţia-cadru privind protecţia limbilor minoritare, Convenţia Europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor şi tratamentelor inumane sau degradante, inclusiv ambele protocoale adiţionale. Convenţia Europeană pentru prevenirea torturii a intrat în vigoare în RM la 2.02.1998, oferind posibilitatea controlului din partea Comitetului pentru prevenirea torturii asupra practicilor statului privind tortura, tratamentul inuman şi degradant. Pentru 1998 este preconizată vizita comitetului respectiv şi în RM. Convenţia Europeană pentru drepturile omului şi a libertăţilor fundamentale a intrat în vigoare la 12.09.1997. Conform Convenţiei, RM recunoaşte dreptul la recurs individual la CEDO şi recunoaşte jurisdicţia Curţii Europene pentru Drepturile Omului. Ratificarea a fost condiţionată de un şir de rezerve. RM nu va putea asigura respectarea d ispozi ţ i i lo r convenţiei în ce priveşte omisiunile şi actele comise de organele autoproclamatei republici nistrene pe teritoriul controlat efectiv de acestea până la soluţionarea definitivă a diferendului din această zonă. RM va păstra dreptul de a aplica sancţiuni disciplinare militarilor sub formă de arest de către comandanţi superiori, aşa cum este prevăzut în regulamentul disciplinar al Forţelor Armate.

La momentul semnării CEDO, RM şi-a asumat angajamente pe care urma să le

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

onoreze în termen de la 1 la 3 ani. Astfel, sistemul penitenciar a fost transferat de la MAI în subordonarea MJ, printr-un decret prezidenţial a fost abolită pedeapsa capitală. RM nu şi-a onorat încă în deplină măsură următoarele angajamente: elaborarea şi adoptarea timp de un an a Codului penal şi Codului de procedură penală în conformitate cu normele CE, modificarea parţială a rolului şi funcţiilor Procuraturii; nu a confirmat libertatea deplină a cultelor pentru toţi cetăţenii fără discriminare; elaborarea unei politici proprii faţă de minorităţi în conformitate cu recomandarea 1201 din 1993 a Adunării Parlamentare a CE. RM, deşi este participant la acordul CSI, s-a abţinut de la ratificarea Convenţiei Drepturilor Omului a CSI, pentru că s-a dovedit a fi incompatibilă cu unele prevederi ale CEDO. Nerespectarea convenţiilor internaţionale de alte state afectează RM. Aceasta se referă la prezenţa continuă a trupelor Federaţiei Ruse pe teritoriul RM. Federaţia Rusă la momentul aderării ei la CE şi-a luat angajamentul de a-şi retrage necondiţionat trupele. Deşi a ratificat CEDO la 5.05.1998, angajamentul n-a fost onorat până în prezent.

3.3. Problemele principale ale drepturilor omului

3.3.1. Mass-media şi dreptul la informaţie

Instituţiile mass-media au evoluat semnificativ în ultimii ani. Cadrul necesar pentru funcţionarea mass-media este garantat de Legea Presei şi Legea Audiovizualului. Conform Legii Audiovizualului s-a constituit Consiliul Coordonator al Audiovizualului -organ autonom şi independent, compus echitabil din reprezentanţi ai Preşedinţiei, Parlamentului şi Guvernului. Funcţionează diverse organe de presă afiliate la partidele şi mişcările social-politice. Este prezentă şi presa religioasă. O largă circulaţie îşi găseşte pe teritoriul RM presa din Rusia şi România. Nu există reglementări restrictive asupra importului şi exportului presei. Instituţiile audiovizuale se dezvoltă mai slab datorită penuriei mijloacelor pentru întreţinerea acestora, dar şi din cauza monopolului de stat în acest domeniu. În afara televiziunii publice centrale, în aria municipiului Chişinău funcţionează o televiziune independentă "Catalan". Organele publice locale din Bălţi, Comrat şi Tiraspol (regiunea de Est a RM) au studiouri televizate locale. Pe întreg teritoriul RM se retranslează Televiziunea Română şi

un canal al Televiziunii Ruse. Constituţia RM nu prevede posibilitatea funcţionării autonome sau garantarea independenţei mass-media şi nu asigură libertatea de exprimare, un drept fundamental al omului. Constituţia (art.34 şi 32) prevede: "Mijloacele de informare publică nu sunt supuse cenzurii. Mijloacele de informare publică, de stat sau private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice." Se garantează constituţional "oricărui cetăţean libertatea gândirii, a opiniei, precum şi libertatea exprimării în mod public prin cuvânt, imagine sau prin alt mijloc posibil." Totodată Constituţia nu stipulează independenţa mass-media. Se prevede că "libertatea exprimării nu poate prejudicia onoarea, demnitatea sau dreptul altei persoane la viziune proprie". Legile presei şi audiovizualului impun restricţii neracordate cu principiile şi jurisprudenţa dreptului internaţional al drepturilor omului. Atât Constituţia, cât şi Legea audiovizualului explicit interzice şi chiar pedepseşte contestarea şi defăimarea statului şi poporului, precum şi alte manifestări ce atentează la regimul constituţional. Legea presei urmează şirul acestor limitări făcând referinţe la informaţii care denigrează onoarea şi demnitatea persoanei sau care nu corespund adevărului. În 1995 din Codul Penal al RM a fost exclusă prevederea privind sancţionarea atentării la onoarea şi demnitatea Preşedintelui RM. Restricţiile care pedepsesc "profanarea simbolurilor naţional statale", "ultrajul contra unui reprezentant al puterii sau unui reprezentant al organizaţiilor obşteşti, care menţine ordinea publică, în timpul când acestea îşi exercită funcţiile," se menţin până în prezent, deşi nu se cunosc multe cazuri de aplicare ale acestora. În 1998 Parlamentul a adoptat o hotărâre obligând Guvernul în termen de 6 luni să propună modificări de armonizare a prevederilor din Legile presei şi audiovizualului şi Constituţiei cu normele CEDO. Procedura de înregistrare a instituţiei audiovizuale diferă de cea a mass-media scrisă. Organului de presă care nu practică activităţi economice aferente este înregistrat la MJ. Se pare că în această procedură nu se confruntă cu probleme majore. Înregistrarea unei instituţii audiovizuale la rândul său în baza Legii audiovizualului, (în vigoare din 1995), depinde de Ministerul Transportului şi Comunicaţiilor (MTC) şi de Consiliul Coordonator al Audiovizualului (CCA). Practica atestă amestecul excesiv al MTC şi arată că independenţa CCA, format ca organ autonom în scopul garantării independenţei instituţiilor audiovizuale private şi publice,

Libertatea de exprimare nu este garantată pe deplin, în special în cazul audio vizualului. Uneori accesul publicului larg la informaţie este limitat.

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

Reforma judiciară (1996) se implementează, realmente, însă, ea nu este finalizată. În practică accesul populaţiei la justiţie este limitat şi sistemul judiciar nu are destule resurse pentru a-şi îndeplini eticient funcţiile sale.

este subminată considerabil de interpretările abuzive ale legislativului. MTC determină numărul frecvenţelor disponibile, eliberează frecvenţele de difuzare şi poate avertiza şi sancţiona instituţia audiovizuală paralel cu CCA în vederea respectării obligaţiunilor din licenţa de emisie, în care se prevede conţinutul informaţional al programelor. Mass-media publică, menită să reflecte nediscriminatoriu diversitatea opiniilor, suportă adeseori intervenţii din partea Guvernului. Legea presei nu conţine prevederi de imunitate legislativă contra presiunilor din partea autorităţilor publice. Mass-media este frecvent utilizată pentru propagarea intereselor formaţiunilor politice aflate la putere, în special în campaniile electorale. Legea audiovizualului stipulează accesul prioritar al autoritarilor centrale la audiovizualul public. Teleradio-Moldova, singura instituţie audiovizuală publică, este monopolul statului şi cuprinde întreg teritoriul RM. Deşi Constituţia RM prevede "dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public", în realitate încă nu există o lege specializată în domeniu, care ar preciza această formulare şi totodată ar asigura un mecanism eficient de realizare a dreptului. Ca rezultat, populaţia nu-şi cunoaşte drepturile şi obligaţiile. Activitatea instituţiilor mass-media, organizaţiilor neguvernamentale, agenţilor comerciali şi a societăţii civile este defavorizată substanţial din cauza controlului excesiv al statului asupra informaţiei de interes public. Regulamentele ministeriale nu prevăd obligaţiunea funcţionarilor de a oferi informaţii de interes public. Organele executive nu practică publicarea informaţiilor anuale privind funcţiile, organizarea, activităţile, personalul etc. Şedinţele Parlamentului şi ale instanţelor judecătoreşti conform Constituţiei sunt publice. Realmente se admit restricţii. Cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi în Parlament este posibilă înlăturarea mass-media. Parlamentul poate hotărî retragerea provizorie a autorizaţiei reprezentantului mass-media de a asista la lucrări în cazul dacă se fac informaţii vădit inexacte în repetate rânduri şi organul respectiv nu dă publicităţii faptul inexactităţii. La şedinţele de judecată se interzice ca alte persoane să practice înregistrarea sonoră, video sau fotografierea. În partea de Est a RM funcţionarea mass-media diferă esenţial de restul teritoriului RM, drepturile de exprimare şi accesul la informaţie fiind într-o situaţie mai precară. Autorităţile locale practic suprimă mass-media neconvenabilă politicii regimului. Aici nu exista nici un partid politic şi nici un organ

de presă care să se opună regimului din această regiune. În afară de ziarul "Dobrii Deni" din Râbniţa presa este de stat. Circulaţia publicaţiilor naţionale e foarte restrânsă.

3.3.2. Accesul la justiţie şi dreptul la un tribunal imparţial

Art.20 din Constituţie prevede că "orice persoană are dreptul la satisfacere efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime; nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie". Începând cu 27.08.1996 accesul la justiţie este asigurat de noul sistem judecătoresc care efectuează justiţie prin judecătorii, tribunale, Curtea de Apel şi Curtea Supremă de justiţie. Curtea Constituţională, printr-o decizie din 1996, a hotărât constituţionalitatea instituirii şi funcţionarii instanţelor judecătoreşti economice. Noul sistem judecătoresc asigură o justiţie legitimă şi corectă. Atât legislaţia naţională, cât şi sistemul judecătoresc creează cetăţenilor posibilităţi reale de a folosi două căi ordinare de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti (apelul şi recursul) pentru a corecta o eventuală eroare judiciară. Accesul cetăţeanului la justiţie depinde în mare măsură şi de asistenţa juridică de care poate el dispune. Deşi art.26 din Constituţie prevede dreptul părţilor de a fi asistate de un avocat ales sau numit din oficiu, o lege -organică care să reglementeze acest drept încă nu există. Dacă în procedura penală, cu mari dificultăţi, acest drept este asigurat, în cea civilă persoanele pot beneficia de asistenţa juridică doar în cazul când îşi aleg un avocat, plătindu-l. În situaţia când persoana nu dispune de mijloace pentru a plăti asistenţa juridică (iar în condiţiile procedurii contradictorialităţii când părţile sunt obligate să prezinte instanţei probele corespunzătoare), lipsa asistenţei gratuite din partea statului transformă dreptul accesului la justiţie doar într-o declaraţie, deoarece pentru o mare parte din populaţia ţării realizarea acestui drept este imposibilă din cauza dificultăţilor financiare. Din cauza lipsei resurselor sistemul judiciar întâmpină probleme la îndeplinirea eficientă a funcţiilor sale. Nu toate instanţele judecătoreşti sunt asigurate cu localuri. Unele tribunale, inclusiv Curtea de Apel, sunt nevoite să-şi desfăşoare activitatea în localuri neadecvate. Remarcăm şi insuficienţa magistraţilor în unele instanţe judecătoreşti. Pentru buna lor funcţionare, instanţele judecătoreşti nu dispun de bază logistică, ceea ce, de asemenea, duce la încălcarea termenelor rezonabile de judecare a cauzelor

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

şi scăderea eficienţei justiţiei. Dacă sistemul judecătoresc a fost reformat şi funcţionează în mare măsură la nivelul cerinţelor internaţionale, urmărirea penală este reglementată încă de actele vechi şi nu asigură protejarea drepturilor constituţionale ale omului atât persoanelor bănuite în săvârşirea infracţiunilor, cât şi a părţilor vătămate. Menţinerea vechii proceduri de urmărire penală creează situaţii când ancheta penală preliminară durează mult timp, fapt care duce la pierderea bazei probatorii în cauzele respective, la încălcarea dreptului la libertate şi siguranţă a persoanei şi face neeficientă lupta cu criminalitatea. Această stare de lucruri cere o reformă urgentă a urmăririi penale şi perfecţionarea legislaţiei care o reglementează. La acest capitol au fost adoptată Legea privind protecţia de stat a pârtii vătămate, a martorilor şi a altor persoane care acordă ajutor în procesul penal, a fost constituit grupul care lucrează asupra elaborării noului Cod de procedură penală.

3.3.3. Securitatea persoanei şi viaţa privată

Constituţia RM (art.25) prevede că libertatea şi siguranţa persoanei sunt inviolabile, percheziţionarea, reţinerea şi arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege. În 1998, odată CU intrarea în vigoare a Legii cu privire la modificarea şi completarea unor acte legislative, procedura şi atribuţiile de eliberare şi prelungire a mandatului de arest au fost transferate judecătorului. Astfel se garantează respectarea dreptului la libertatea şi siguranţa persoanei reţinute. Aceste modificări reiterează principiile stipulate în normele internaţionale: dreptul persoanei să fie informată despre motivele reţinerii într-o limbă pe care o înţelege, să aibă apărător din oficiu, să fie interogată în prezenţa apărătorului, să comunice rudelor apropiate despre reţinerea sa, să fie adusă în 24 ore în faţa judecătorului care va decide arestarea sau eliberarea sa, să nu fie supusă torturii, etc. Totodată, legea omite dreptul persoanei de a nu fi silită să mărturisească împotriva sa ori să recunoască vinovăţia. In ceea ce priveşte garantarea dreptului la viaţa privată, legislaţia procesuală penală nu a fost modificată. Drept consecinţă, percheziţia corporală, a locuinţei, ridicarea corespondenţei poştale şi telegrafice, ascultarea convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri se efectuează în baza mandatului eliberat de procuror, iar plângerile persoanelor care se consideră victime ale acestor acţiuni

procesuale se soluţionează tot de procuror, ceea ce contravine practicii internaţionale şi prevederilor CEDO. Este necesară o urgentă perfecţionare a legislaţiei corespunzătoare care ar asigura garantarea vieţii private la nivelul cerinţelor internaţionale.

3.3.4. Libertatea de conştiinţă şi religie

Numărul cultelor şi organizaţiilor religioase a crescut semnificativ. În prezent sunt înregistrate 9 confesiuni care au organe administrative centrale şi 10 asociaţii, comunităţi şi societăţi religioase. Unele dispun de organe de presă şi audiovizual. Aparent statul nu intervine în funcţionarea cultelor. Constituţia RM (art.31) garantează libertatea conştiinţei şi a cultelor religioase, stipulează organizarea lor potrivit propriilor statute şi separarea religiei de stat. "Libertatea conştiinţei se manifestă în spirit de toleranţă şi respect reciproc, se interzic acţiunile de învrăjbire dintre culte." Cu toate că este promovată ideea toleranţei şi este respectată libertatea conştiinţei, aceste prevederi constituţionale nu includ explicit libertatea religiei, formularea limitărilor fiind foarte largă şi ambiguă. Legea despre culte, adoptată în 1992 (cu 2 ani înainte de Constituţie) este în vigoare fără modificări până în prezent. Aceasta "...garantează dreptul de a profesa în mod liber propria credinţă religioasă în orice formă, individual sau asociat, de a răspândi credinţă, de a exercita în particular sau public cultul, dacă exerciţiul lui nu contravine Constituţiei, prezentei legi, legislaţiei în vigoare". Prozelitismul religios este interzis. Legea despre culte nu formulează explicit libertatea la gândire, conştiinţă şi religie. Legea despre culte impune limitări în dreptul pasiv la religie: exercitarea practicilor şi ritualurilor religioase sunt condiţionate de respectarea, în afară de Constituţie, a celorlalte legi în vigoare. Această ambiguitate în formularea limitărilor de exercitare a libertăţii fundamentale nu este justificată pe plan internaţional. Interzicerea prozelitismului religios vine în contradicţie cu definiţia libertăţii de a răspândi credinţa. În standardele internaţionale dreptul la confesiune cuprinde în sine dreptul de a schimba şi a adopta convingeri sau religii noi. Pentru a se organiza şi a funcţiona, cultele urmează să fie recunoscute printr-o decizie a Guvernului, pe când organizaţiile neguvernamentale se înregistrează la MJ. Guvernul poate respinge adoptarea statutului organizaţiei religioase în baza dezacordului cu principiile confesionale ale acestuia. În acest context relevant este refuzul Guvernului RM de a înregistra Mitropolia Basarabiei, care

In RM există multe confesiuni şi organizaţii religioase. Cadrul legislativ al RM impune limitări în exercitarea dreptului la libera funcţionare şi organizare a cultelor. Pentru a redresa această situaţie, guvernul va prezenta propuneri de ajustare a Legii despre culte la principiile europene. Pe teritoriul de Est al RM se practică intoleranţa discriminatorie faţă de culte.

Prevederile legislative şi practica privind securitatea persoanei sunt limitative. Jurisdicţia procurorului este excesivă.

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

Libertatea întrunirii şi asocierii este garantată de constituţie. Încă multe clin documentele ce ţin de acest domeniu includ anumite restricţii. Aceasta afectează numărul organizaţiilor nonguvernamentale şi sindicatele. În regiunea de est a RM pluralismul socio-politic este interzis.

este motivat prin faptul că în RM există un cult - Biserica Ortodoxă a Moldovei. Altă biserică ortodoxă pe teritoriul RM nu poate fi recunoscută. Neînregistrarea Mitropoliei Basarabiei privează această organizaţie de calitatea de persoană juridică. În urma deciziilor instanţelor judecătoreşti credincioşilor acestei biserici li s-a refuzat dreptul de proprietate asupra locaşelor bisericii. Curtea Supremă de Justiţie a declarat drept nelegitimă decizia Curţii de Apel, care, printr-o decizie anterioară, a obligat Guvernul să înregistreze Mitropolia Basarabiei, prima bazându-şi decizia pe încălcarea procedurii de apel. Există restricţii şi asupra dreptului la circulaţie a personalului religios, participării lui la ritualurile religioase în străinătate. Legea cere acordul autorităţilor de stat în fiecare caz în vederea delegării personalului religios pentru participarea în activităţile religioase în străinătate. Această restricţie discriminează personalul religios faţă de celelalte persoane şi violează dreptul lor la circulaţie. Astfel, legea poate discrimina unele confesiuni (spre exemplu, cultele noi) faţă de cele deja practicate. De asemenea, nu se admite angajamentul persoanelor necetăţeni în serviciile religioase. În regiunea de Est a RM este refuzată înregistrarea cultului Martorilor lui Iehova. Credincioşii acestui cult sunt maltrataţi deschis de organele de ocrotire a dreptului din Transnistria, proprietatea lor fiind confiscată şi deteriorată. Refuzul se justifică prin incompatibilitatea statutului organizaţiei cu legislaţia autoproclamatei republici. Se interzic întrunirile religioase în locurile publice sau private "neprevăzute pentru aceasta", cu scopul practicii ritualurilor, confesiunilor diferite de biserica ortodoxă, ceea ce realmente înseamnă limitarea nejustificată a libertăţii religiei.

Conform programului de ajustare a legislaţiei RM la prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale s-au propus modificări în Legea despre culte. Modificările se referă la: libertatea persoanei de a-şi schimba religia sau convingerile, de a practica ritualurile; reformarea restricţiilor asupra manifestării libertăţii religiei sau a convingerilor; stipularea autonomiei cultelor.

3.3.5. Libertatea la asociere şi la întrunire

Libertatea de întrunire, după Constituţie (art.40) nu este limitată: "mitingurile, demonstraţiile, manifestările, procesiunile sau orice alte întruniri libere se pot organiza şi

desfăşura numai în mod paşnic, fără nici un fel de arme". În Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor libertatea întrunirilor este tratată mai restrictiv. Ele se admit în exclusivitate în locurile publice. Libertatea întrunirilor în spaţiile private şi la locul de muncă sau în cadrul unităţilor economice, contrar principiilor internaţionale, nu este prevăzută. Legea discriminează persoanele care nu sunt cetăţeni ai RM. Acestora, dacă nu sunt domiciliaţi în RM, nu li se garantează libertatea de a organiza întruniri. Recent ultima prevedere, printr-o decizie a Curţii Constituţionale, a fost declarată drept neconstituţională. Contrar mecanismului de simplă notificare, preferat în dreptul internaţional, legea prevede un mecanism de obţinere a licenţei pentru organizarea întrunirilor. Procedura obţinerii licenţei este îndelungată şi dificilă, fiind constituită din două etape: informarea autorităţilor publice locale cu 15 zile înainte de data întrunirii şi obţinerea ulterioară a autorizaţiei de la aceleaşi autorităţi. Întrunirile pot fi sistate în baza unor prevederi legislative formulate ambiguu. Autorităţile publice locale pot sista întrunirile care se dedau sau conţin fapte sau acţiuni de contestare sau de defăimare a statului şi poporului, îndemn la război de agresiune, la ură naţională, incitarea la discriminare, la separatism teritorial, atentare la regimul constituţional. La fel, se interzice participarea persoanelor care încalcă în mod cinic normele morale, instigă la încălcarea Constituţiei şi a altor legi. Această prevedere, pe lângă restricţiile privind modul de organizare a întrunirilor, lasă loc pentru interpretări abuzive inadmisibile. Restricţiile menţionate sunt formulate ambiguu şi nu se referă la circumstanţele şi consecinţele iminente ale întrunirii şi nu corespund principiului proporţionalităţii dintre dreptul şi limitarea acestuia. Legea nu permite întrunirile în localurile autorităţilor publice, interzice explicit apropierea întrunirilor la o distanţă mai mică de 50 de metri de sediul Parlamentului şi al Preşedinţiei şi la o distanţă de 25 de metri de sediul organelor administraţiei publice. Legea nu prevede dreptul pozitiv al organizatorului la protecţia întrunirii din partea autorităţilor locale. Organizatorul este obligat să aibă în coordonare cu poliţia un aparat propriu de menţinere a ordinii, plătind serviciile de amenajare solicitate. El este obligat să respecte şi alte acte normative, recomandările factorilor de decizie sau ale poliţiei. Legea permite autorităţilor să întreprindă orice alte acţiuni în vederea asigurării caracterului paşnic şi civilizat al întrunirii.

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

Există speranţa că situaţia se va îmbunătăţi în viitorul apropiat. Conform programului de ajustare a legislaţiei RM la prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor urmează a fi revăzută, ţinând cont de toate deficienţele. Guvernul va prezenta propuneri de excludere a prevederilor de sistare a întrunirilor în cazul când se constată acţiuni de negare ori defăimare a statului şi poporului sau atentate la regimul constituţional. Se vor prezenta propuneri de modificare a prevederilor ce interzic participarea la întrunire a persoanelor care prin cuvântări, apeluri, lozinci, placate, drapele, foi volante, mijloace audiovizuale şi alte modalităţi instigă la încălcarea Constituţiei şi altor legi sau le încalcă. De asemenea, se vor reexamina prevederile privind refuzul autorizaţiei. Libertatea la asociere este stipulată în art.41 şi 42 din Constituţia RM. Este vorba de asocierea liberă a "partidelor şi a altor organizaţii social-politice" şi de "dreptul de a întemeia şi de a se afilia la sindicate". Se asigură egalitatea partidelor şi organizaţiilor social-politice în faţa legii şi drepturile şi libertăţile legitime ale lor, interzicându-se asociaţiile secrete şi partidele constituite din cetăţeni străini. Întemeierea şi afilierea la sindicate nu este limitată constituţional, sindicatele formându-se şi desfăşurând activitatea potrivit statutelor lor, în condiţiile legii. Constituţia nu stipulează libertatea la asociere a organizaţiilor neguvernamentale şi religioase. Legislaţia RM impune restricţii de înregistrare la capitolul scopul şi obiectivele partidelor politice. Se consideră neconstituţionale partidele, organizaţiile social-politice care, prin scopurile prevăzute în statut atentează la pluralismul politic, principiile statului de drept, la suveranitatea şi independenţa ţării. Legea privind partidele şi alte organizaţii social-politice interzice organizaţiile care propagă totalitarismul şi desfăşoară activităţi care contravin orânduirii constituţionale. Asemenea cazuri în RM nu s-au semnalat. Legea cu privire la asociaţiile obşteşti impune restricţii neconforme cu normele internaţionale. Definiţia conceptuală a "organizaţiei obşteşti", preluată din legislaţia sovietică, nu exprimă esenţa juridică a ceea ce în toate ţările se numeşte "organizaţie neguvernamentală", fapt care creează nu numai confuzii teoretice, dar şi alte raporturi în v ia ţa reală. Nu se admite crearea organizaţiilor obşteşti de către cetăţenii RM nedomiciliaţi permanent pe teritoriul RM şi participarea la conducerea acestora a persoanelor necetăţeni ai RM. Sindicatele funcţionează de fapt după modelul vechiului

sistem. Legea cu privire la sindicate este adoptată încă în 1990 de fostul Soviet Suprem. În aceste circumstanţe organizaţiile sindicale realmente nu s-au dezvoltat, rămânând dependente de stat. Acest handicap legislativ trebuie corectat pentru a facilita dezvoltarea normală a mişcării sindicale. În Transnistria autorităţile locale interzic înfiinţarea şi funcţionarea filialelor organizaţiilor neguvernamentale internaţionale sau a organizaţiilor, scopurile cărora contravin principiului statalităţii autoproclamatei republici. Aici nu există partide sau mişcări social-politice care să se opună regimului. Organizaţiile neguvernamentale sunt urmărite, liderii lor adesea sunt nevoiţi să părăsească această regiune.

3.3.6. Tratamentul în locurile de detenţie

Constituţia RM (art.24) protejează deţinuţii, "garantând fiecărui om dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică". "Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante". În ultimii ani au avut loc schimbări esenţiale în tratamentul deţinuţilor. Trecerea penitenciarelor în jurisdicţia MJ şi evoluţia legislaţiei în domeniu (Codul Penal, Codul de Procedură Penală) sunt semnificative pentru tratamentul uman şi protecţia deţinuţilor. A fost abolită pedeapsa capitală. Locurile de detenţie au devenit mai deschise pentru societate, organizaţiile neguvernamentale (de exemplu, Comitetul Helsinki din Moldova) pot monitoriza şi informa publicul despre situaţia în penitenciare. Locurile de detenţie sunt cele mai vulnerabile privind respectarea drepturilor omului. Practica de monitorizare a condiţiilor de detenţie din partea Comitetului Helsinki pentru Drepturile Omului din RM atestă multe cazuri de tratare inumană şi degradantă a acestora. Asigurarea financiară, tehnică, medicală se află sub nivelul admisibil. Penitenciarele nu corespund condiţiilor minime de detenţie, ceea ce dăunează sănătăţii deţinuţilor. O mare parte din deţinuţi s-au molipsit de diferite boli infecţioase în locurile de detenţie, incluzând tuberculoza. Bolile se extind, oficialităţile nefiind capabile să asigure condiţii necesare pentru stoparea sau reducerea răspândirii bolilor contagioase. Rata deceselor în locurile de detenţie este în continuă creştere. Accesul la justiţia internă a condamnaţilor nu este asigurat. În penitenciare nu există un mecanism imparţial de contestare a sancţiunilor administrative aplicate

Nu sunt respectate condiţiile minime pentru detenţie, nu este asigurată o alimentaţie suficientă şi tratament medical adecvat. Nu se respectă drepturile deţinuţilor la justiţie. În Transnistria autorităţile locale perseverează în aplicarea torturii, tratamentului inuman şi degradant.

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

Terminologia - grup etnic, grup naţional, minoritate etnică, minoritate naţională - controversată sub raport juridic, precum şi tensiunile politice sunt motive din cauza cărora nu s-a reuşit încă adoptarea unei legi care ar reglementa statutul persoanelor ce aparţin grupurilor etnice şi minorităţilor naţionale din RM. O serie de prevederi din legislaţia RM ţin seama de caracterul multinaţional al republicii, stabilind modalităţi de protecţie a identităţii naţionale pentru această categorie de persoane. În regiunea de Est a RM se practică politica de genocid naţional faţă de majoritatea etnică.

condamnaţilor. Conform Regulamentului intern, condamnaţii sancţionaţi pot apela direct la şeful penitenciarului, la comisia compusă din colaboratorii interni sau la procuror. Această procedură nu asigură o soluţie imparţială. Printre sancţiuni se practică izolarea în celule cu condiţii înăsprite, deseori îndelungată şi repetată. Condamnaţilor li se restrâng nejustificat şi abuziv: dreptul la obiectele personale admise conform regulamentului, accesul la fişele medicale personale, dreptul la convorbiri telefonice. În penitenciare se practică percheziţii şi controluri efectuate de trupe specializate aflate în subordinea MAI, în urma cărora se confiscă lucruri personale, se aplică pedepse fizice nelegitime.

In regiunea de Est a RM schimbări în sistemul penitenciar n-au avut loc. Locurile de detenţie continuă să se afle în subordinea aşa numitutlui MAI din regiune. Sunt mai multe cazuri de tratament inuman şi degradant, cel mai caracteristic fiind cazul grupului Ilaşcu. Acestor oameni, deţinuţi pe motiv politic de organele locale, li s-au adus prejudicii ireparabile în sănătatea fizică şi psihică, refuzăndu-li-se şi astăzi asistenţa medicală necesară. Locurile de detenţie sunt inaccesibile instituţiilor societăţii civile. Comitetului Helsinki din Moldova precum şi altor NGO din străinătate le este interzis accesul pentru a observa condiţiile de detenţie.

3.4. Minorităţile naţionale şi drepturile omului

RM este o societate multi-culturală, care include multe minorităţi cu identităţi etnice diferite de cea a majorităţii populaţiei, moldovenii etnici. Aceste minorităţi sunt: ruşii, ucrainenii, găgăuzii. În ceea ce priveşte drepturile minorităţilor, Constituţia Republicii Moldova (ar t .10) prevede: "statul... garantează dreptul tuturor cetăţenilor la păstrarea, la dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase." Acest document stipulează că în Moldova cetăţenii de altă origine etnică împreună cu moldovenii constituie poporul Republicii Moldova şi prevede posibilitatea creării autonomilor teritorial-administrative în regiunile locuite compact de minorităţi şi în Transnistria (42% - moldoveni, 28% -ucraineni, 24% - ruşi). După dezintegrarea Uniunii Sovietice, Legea cetăţeniei a fixat varianta "zero" de acordare a cetăţeniei tuturor celor care la momentul adoptării legii locuiau permanent pe teritoriul republicii. Legea privind actele de identitate din sistemul

naţional de paşapoarte nu mai prevede reglementări pentru fixarea apartenenţei etnice a persoanei. Noţiunea de "naţionalitate" se referă în mod expres la cetăţenie. Cel mai important document în domeniu - Convenţia cadru Europeană pentru protecţia minorităţilor naţionale a fost ratificată la 22.10.1996. Cu toate acestea, există neînţelegeri în ceea ce priveşte definirea noţiunii de minoritate naţională, care este subiectul multor dezbateri politice şi juridice. Situaţia minorităţilor nu este reglementată satisfăcător. După ce au mai fost făcute încercări de elaborare a unor legi corespunzătoare, parlamentul a.a.1994-98 elaborează un alt proiect de lege privind drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale. Prin minorităţi naţionale în proiect se înţeleg "persoanele ce locuiesc pe teritoriul RM care nu aparţin de etnia ce constituie majoritatea populaţiei şi se consideră persoane de altă origine etnică". Definiţia propusă este vagă, fiind in contradicţie cu Recomandarea 1201 a CE, care, în afară de cele prevăzute în proiectul legii, pentru apartenenţa la minoritatea naţională cere: cetăţenia; prezenţa legăturilor vechi, solide şi durabile cu acest stat; un număr suficient de reprezentanţi şi voinţa de a apăra împreună drepturile. Evident, elaborarea unei legi privind minorităţile naţionale care ar corespunde exigenţelor unui stat democratic este extrem de importantă.

Una din problemele cu care se confruntă o mare parte din minorităţile naţionale este utilizarea limbii materne. Dreptul la limba maternă există, dar legalizarea unui statut special pentru limba rusă creează o ierarhie a limbilor minoritare. În proiectele de legi în domeniu, precum şi în Legea privind funcţionarea limbilor vorbite se asigură publicarea actelor normative, comunicărilor oficiale şi a altor informaţii de interes public în limba de stat şi cea rusă, se prevede dreptul de a se adresa în instituţiile publice, oral şi în scris în limba de stat sau rusă. În localităţile locuite compact de minorităţi naţionale, limba manifestărilor şi lucrărilor de secretariat în organele puterii de stat, precum şi întocmirea actelor poate fi limba maternă a populaţiei respective. Legea cu privire la culte prevede dreptul la limba maternă sau limba tradiţională a cultului în manifestările şi activităţile credincioşilor.

În raioanele de Est ale RM se menţine discriminarea faţă de moldoveni (deşi sunt majoritari în această regiune: 42%, faţă de 24% ruşi ). Pe acest teritoriu toate actele normative adoptate de Parlamentul RM nu sunt recunoscute. Aici se proclamă

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

funcţionalitatea a trei limbi de stat: moldovenească (în baza grafiei ruseşti, şi nu a celei latine), ucraineană şi rusă. Autorităţile au interzis prin lege şi pedepsesc utilizarea grafiei latine în scrierea şi publicaţiile moldoveneşti. În practica de toate zilele autorităţile locale utilizează în exclusivitate limba rusă, lezând dreptul majorităţii populaţiei de aici la limba maternă. Legea presei stabileşte dreptul de a înfiinţa un organ de presă de către orice persoană fizică sau juridică, condiţionând aceasta doar de prezenţa cetăţeniei. Actualmente circa 50% din totalul publicaţiilor apar în limbile minorităţilor. Legea Învăţământului şi Legea cu privire la funcţionarea limbilor vorbite stipulează un principiu esenţial: statul asigură dreptul de a alege limba de educaţie şi instruire la toate nivelurile şi treptele de învăţământ, fixând prioritatea monolingvismului ca formă de organizare a procesului de învăţământ. Minorităţile naţionale, conform acestor prevederi pot avea şcoli cu predare în limbile naţionale. La nivelul şcolii superioare există un program special statal pentru promovarea învăţământului superior în limbile naţionale. În regiunea de Est nu există învăţământ specializat şi universitar în limba majorităţii - limba moldovenească cu utilizarea grafiei latine. Există un număr foarte restrâns de şcoli unde locuitorii au izbutit să se opună presiunilor şi studiile se fac în limba moldovenească cu folosirea grafiei latine. Majoritatea elevilor din şcolile moldoveneşti din această regiune nu pot să exercite acest drept. În Justiţie Constituţia reglementează că persoanele care nu posedă sau nu vorbesc limba de stat au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă prin interpret. În condiţiile legii, procedura judiciară se poate efectua şi într-o limbă acceptată de majoritatea persoanelor care participă la proces. Notariatul, în afară de limba de stat, poate utiliza şi limba rusă. In regiunea de Est a RM justiţia se efectuează în exclusivitate în limba rusă, limbile moldovenească şi ucraineană fiind totalmente neglijate. Conform Legii privind statutul juridic special al Găgăuziei, adoptate în 1995, Gagauz-Eri este o unitate teritorială autonomă şi reprezintă o formă de autodeterminare a găgăuzilor. Autoritatea reprezentativă aici este Adunarea Populară Găgăuză cu jurisdicţie în domenii de ştiinţă, cultură, învăţământ, gospodărie comunală, ocrotire a sănătăţii, activităţi bugetar-financiare şi fiscale locale, economie şi ecologie. Guvernatorul este persoana oficială supremă a Găgăuziei, acestuia i se

subordonează toate autorităţile publice. Tribunalul Găgăuziei este o instanţă de gradul doi şi procurorul este numit de către Procurorul General al RM. Însă Legea cu privire la Gagauz-Eri prevede că judecătorii sunt propuşi de Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) numai cu acordul prealabil al autorităţilor Gagauz-Eri şi ulterior se aprobă de Parlamentul RM. Această procedură nu este justificată, deoarece prin aceasta se subminează independenţa CSM prin imixtiunea autorităţilor executive locale. Procedura numirii procurorului Găgăuziei este de asemenea afectată de intervenţia directă a autorităţilor executive din regiune. Standardele lingvistice constituie o problemă cu totul deosebită în RM. O parte din reprezentanţii minorităţilor naţionale nu cunosc limba de stat, numită în Constituţie "limba moldovenească", deşi, conform experţilor filologi naţionali şi din străinătate, aceasta este recunoscută ca limbă română. Potrivit "Dispoziţiilor finale şi tranzitorii" din Constituţie, Legea cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul republicii la momentul adoptării ei, în 1989, a fost ridicată la rang de Lege Constituţională pe un termen de 7 ani. Legea stipulează cunoaşterea limbilor de stat şi rusă pentru funcţionarii din administraţia de stat, ai organizaţiilor obşteşti şi instituţiilor de ocrotire a sănătăţii, învăţământului public, cultură, sfera deservirii sociale ş .a . , indiferent de apartenenţa naţională, iar în localităţile cu populaţie de naţionalitate găgăuză - şi a limbii găgăuze la nivelul comunicării necesare pentru îndeplinirea obligaţiilor profesionale. La avizul CE de a garanta un termen notabil, obiectiv pentru însuşirea limbii de stat şi pentru reducerea consecinţelor juridice potenţiale ale unei cunoaşteri insuficiente a limbii oficiale, Parlamentul anulează atestarea funcţionarilor publici în vederea cunoaşterii limbii de stat care urma să se desfăşoare începând cu 1997.

3.5. Avocatul parlamentar

In 1997 Parlamentul adoptă Legea cu privire la avocaţii parlamentari. Această instituţie, sub denumirea Centrul pentru Drepturile Omului (CDO), este susţinută financiar de PNUD. Trei avocaţi parlamentari sunt numiţi cu votul majorităţii deputaţilor, la propunerea Preşedintelui RM sau a cel puţin 20 de deputaţi ai parlamentului şi de către Guvern, pentru o perioadă de 5 ani. Directorul CDO este desemnat de Parlament din rândul avocaţilor parlamentari, la propunerea Preşedintelui Parlamentului. Avocaţilor parlamentari li se va acorda un statut de

Instituţia avocatului parlamentar, legiferată în RM, are în esenţa sa conceptul unui organ dependent statutar de parlament cu funcţii de supraveghere a respectării legislaţiei

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

judecători, identic celui de la Curtea Supremă de Justiţie. Avocaţii Parlamentari au dreptul să sesizeze Curtea Constituţională în vederea controlului constituţionalităţii legilor şi hotărârilor Parlamentului, decretelor Preşedintelui, hotărârilor şi dispoziţiilor Guvernului, asupra corespunderii lor principiilor şi actelor juridice internaţionale cu privire la Drepturile Omului. Consituţia nu are nici o prevedere în privinţa instituţiei avocaţilor parlamentari.

CDO preia nişte funcţii caracteristice Procuraturii şi va avea jurisdicţie asupra cererilor privind deciziile sau acţiunile (inacţiunile) autorităţilor publice centrale şi locale, i n s t i t u ţ i i l o r , organizaţiilor şi întreprinderilor, a asociaţiilor obşteşti şi persoanelor cu funcţii de răspundere de toate nivelurile care, conform opiniei petiţionarului, au încălcat drepturile şi libertăţile constituţionale. În urma examinării cererilor şi a depistării încălcărilor, avocaţii parlamentari vor prezenta recomandări autorităţilor vizate privind măsurile ce urmează a fi luate pentru repunerea imediată a petiţionarului în drepturile încălcate, informând concomitent şi petiţionarul. Neîndeplinirea recomandărilor date atrage după sine răspunderea în conformitate cu legislaţia în vigoare. Conform legii, nu fac obiectul activităţii avocaţilor parlamentari cererile privind hotărârile Parlamentului, decretele Preşedintelui RM, hotărârile şi dispoziţiile Guvernului. Înfiinţarea instituţiei avocatului parlamentului este un fenomen progresist. Funcţionarea eficientă a acesteia poate influenţa pozitiv respectarea Drepturilor Omului şi supremaţiei legii.

3.6. Concluzii

Evoluţia legislativă şi practica respectării drepturilor omului în RM nu este univocă. Reformarea structurala a statului, armonizarea legislaţiei naţionale cu normele de drept internaţional, promovarea valorilor civile este însoţită de cazuri concrete de violare a drepturilor omului. În general, statul nu practică violarea în masă a drepturilor omului, cu excepţia acceptării tacite a cazurilor din regiunea de Est a ţării, unde drepturile omului sunt violate. În afară de acesta, situaţia generală în republică in ceea ce priveşte respectarea drepturilor omului este nesatisfăcătoare şi lasă mult de dorit.

Pentru respectarea dreptului de a nu fi supus torturii, tratamentului inuman şi degradant este necesar să se elimine deficienţele care reglementează accesul deţinuţilor la justiţie, asigurându-se efectiv contestarea sancţiunilor la un organ administrativ independent sau judiciar; să fie ameliorate condiţiile de

deţinere în concordanţă cu standardele minime europene şi ale ONU privind instituţiile penitenciare; să se asigure deplin dreptul la lucrurile personale, siguranţa persoanei şi dreptul la informaţie. Recunoaşterea competenţei depline a art.22 din Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente inumane sau degradante în cadrul ONU în vederea recursului individual la Comitetul împotriva Torturii ar fi un pas important. Această recomandaţie este susţinută şi de apelul înaintat de către un şir de organizaţii neguvernamentale internaţionale ca: Federaţia Internaţională Helsinki pentru Drepturile Omului, Asociaţia pentru Prevenirea Torturii, Federaţia Internaţională a Creştinilor pentru Abolirea Torturii, Consiliul Internaţional de Reabilitare a Victimelor Torturii, Organizaţia Mondiala împotriva Torturii, intr-o scrisoare din februarie 1998, adresată Misiunii permanente a RM la Naţiunile Unite la New-York. Referitor la accesul la justiţie şi dreptul la un tribunal imparţial este oportun să se perfecţioneze legislaţia naţională în conformitate cu exigenţele normelor Europene, astfel încât să conţină o procedură adecvată de satisfacţie efectivă din partea instituţiilor competente pentru toate cazurile de violare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Trebuie garantată asistenţa juridică gratuită. Sistemul judiciar trebuie asigurat cu resursele necesare pentru ca acesta să funcţioneze normal.

În domeniul vieţii private şi securităţii persoanei sunt necesare: modificarea prevederilor legislaţiei naţionale sub aspectul garantării dreptului în conformitate cu normele internaţionale ale drepturilor omului; modificarea Legii poştei, Legii telecomunicaţiilor şi a altor legi referitor la respectarea acestui drept. În domeniul dreptului la asociere şi întrunire: adoptarea urgentă a unei noi legi cu privire la sindicate; modificarea prevederilor limitative în legislaţia în vigoare. În domeniul libertăţii de gândire, conştiinţă şi religie se impun: onorarea angajamentelor asumate în faţa Consiliului Europei; modificarea substanţială a altor prevederi, în afara celor expuse în programul de ajustare a legislaţiei, şi anume: eliminarea practicii de discriminare a unor culte; excluderea controlului excesiv al statului asupra cultelor privind activitatea lor economico-financiară şi dreptul la circulaţie. În domeniul libertăţii mass-media şi dreptului la informaţie trebuie asigurate: includerea prevederilor constituţionale care ar garanta explicit independenţa mass-media, instituţionalizarea organelor de administraţie

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

publică autonome cu scopul asigurării funcţionării independente a organelor mass-media; modificarea legilor presei şi audiovizualului, asigurând autonomia reală a Consiliului Coordonator al Audiovizualului, excluderea MTC de la gestiunea instituţiilor audiovizuale, elaborarea unei legi speciale privind accesul la informaţia de interes public; elaborarea unui program de sprijinire şi dezvoltare a mass-media locale; dezvoltarea tehnologiilor noi de comunicare pentru asigurarea circulaţiei informaţiei. Privind avocaţii parlamentari sunt recomandabile următoarele acţiuni: efectuarea amendamentelor la Constituţie pentru constituţionalizarea instituţiei avocatului parlamentar; modificarea şi precizarea prevederilor privind accesul liber al avocatului parlamentar la toate autorităţile publice în vederea corectitudinii unui proces judiciar imparţial; modificarea prevederii privind accesul liber la instituţiile cu proprietate privată şi la organizaţiile neguvernamentale; precizarea raporturilor dintre instituţia avocatului parlamentar şi autorităţile publice (procuratura, judiciarul, poliţia ş.a.); includerea prevederilor care ar permite iniţierea unui proces judiciar de repunere în drepturi a persoanei lezate; modificarea şi precizarea obligativităţii recomandărilor făcute de avocaţii

parlamentari; întărirea independenţei statutare a avocaţilor parlamentari în vederea excluderii dependenţei lor de majoritatea parlamentară politică de moment; extinderea atribuţiilor privind recomandaţiile către autorităţile publice abilitate să iniţieze amendamente la legislaţie; completarea jurisdicţiei de ombudsman (avocat al poporului) cu funcţii de monitorizare şi control asupra poliţiei şi a locurilor de detenţie preventivă. În problema minorităţilor naţionale: elaborarea legii cu privire la minorităţile naţionale în spiritul exigenţelor şi standardelor din Recomandarea 1201 a CE, soluţionarea Diferendului Transnistrean şi asigurarea drepturilor omului în regiunea de Est a RM.

Este foarte important ca RM să se afirme mai explicit în problema drepturilor omului pe arena internaţională şi să participe activ în viaţa comunităţii internaţionale. În acest context sunt oportune: onorarea tuturor angajamentelor asumate în faţa CE; armonizarea legislaţiei naţionale cu prevederile Cartei Europene Sociale; participarea activă la OIM; studierea cu scopul ratificării ulterioare a Convenţiei Internaţionale privind statutul refugiaţilor, insistent recomandate de Comisariatul Înalt pentru Refugiaţi al Naţiunilor Unite în Moldova.

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

Anii de tranziţie la economia de piaţă şi de construcţie a unei societăţi democratice în RM au fost marcaţi de importante succese, dar şi de dificultăţi, constrângeri, inconsecvenţe şi greşeli. Acestea din urmă au avut, evident, un impact negativ asupra dezvoltării umane şi coeziunii sociale. Disfuncţionalităţile tranziţiei ameninţă evoluţia convergentă a acestor două procese şi totodată dezvoltarea eficientă a economiei naţionale. Dezvoltarea umană privită ca proces de perpetuă extindere şi diversificare a opţiunilor individului şi colectivităţii de a-şi realiza capacităţile prin activităţi creatoare şi productive nu este posibilă fără dinamismul real al economiei. Semnalul de durată al evoluţiei negative a economiei RM este dat de "stagnarea depresivă " care comportă aprofundarea crizei sociale cu toate componentele ei: sărăcia, şomajul, decadenţa morală, corupţia, comportamentele deviante, precarizarea autorităţilor publice etc. Stagnarea economiei şi proliferarea sărăciei sunt de fapt consecinţele supraestimarii "terapiei treptate ", care a justificat mereu tărăgănarea reformelor în anii precedenţi şi a favorizat promovarea intereselor de grup şi de moment, soluţiilor utille politic, pe termen scurt, neglijându-se sistematic perspectiva. Se ştie că realizarea multor reforme în RM se bucură de sprijinul organismelor internaţionale (BM, FMI) prin furnizarea de asistenţă financiară şi de specialişti în domeniu. Cu toate acestea, mecanismele care să dea viaţă reformelor nu sunt funcţionale. Există multe motive obiective şi subiective care contribuie la menţinerea unei atare stări: inconsecvenţa clasei politice în a duce lucrurile până la capăt; lipsa experienţei şi profesionalismului la toate nivelurile; persistenţa tiparelor comuniste ca mentalitate şi practică. O altă cauză este problemele cu care se confruntă ţara în adoptarea principiilor democratice. Reforma n-are şanse de izbândă fără participarea maselor umane, fără mecanisme eficiente care să motiveze dorinţa de schimbare. Nici una din aceste condiţii nu a fost îndeplinite. De aceea, despre reforme şi restructurare se vorbeşte foarte mult, dar paşii concreţi se fac cu vădită ezitare.

Acest capitol analizează evoluţia economiei şi politicele respective din ultimii şapte ani şi efectele acestora asupra dezvoltării umane. După o privire generală a evoluţiei economice, vom examina legitimitatea politicii macroeconomice, dilemele colectării

veniturilor bugetare, armonizării funcţiilor redistribuirii şi stimulative ale fiscalităţii, problemele postprivatizaţionale, calitatea capitalului uman şi economia subterană.

4.1. Dezvoltarea economică

Ansamblul politicilor economice anunţate în 1997 în toate domeniile de activitate a urmărit în principal: menţinerea stabilităţii social-economice, continuarea reformelor şi relansarea economiei, extinderea sectorului privat, restructurarea întreprinderilor , înăsprirea disciplinei fiscale, reducerea restanţelor salariale şi la pensii, asigurarea protecţiei sociale. În politica de reformare a sistemului economic eforturile factorilor de decizie au pus accentul pe trei probleme principale: reforma proprietăţii, demonopolizarea totală a proprietăţii de stat şi cooperatist-colhoznice, continuarea privatizării, liberalizarea activităţilor economice în general, diminuarea inflaţiei.

Politica promovată se pare că a avut şi anumite efecte pozitive. După datele preliminare, trendul negativ al evoluţiei economice faţă de anii precedenţi s-a modificat uşor, realizându-se pentru prima dată, în ultimii 7 ani, o creştere a PIB de 1,3%. Inflaţia a coborât în 1997 la cel mai scăzut nivel de 0,9% pe lună. Spre sfârşitul anului 1997 sectorul privat s-a extins la aproximativ 60% din PIB şi circa 50% din numărul angajaţilor în economia naţională. A apărut o serie de întreprinderi profitabile (în industria uşoară, de conserve, vinicolă ş.a.) care şi-au majorat volumul de producţie şi de export. S-au schimbat proporţiile surselor de venit ale populaţiei. În acelaşi timp, programele politice preconizate pentru 1997 în unele domenii, foarte importante pentru remodelarea globală de profunzime a societăţii moldoveneşti cu efecte dincolo de zona economiei, oricât de importantă ar fi ea, practic au eşuat, au fost realizate doar parţial, sau nici n-au demarat. Printre acestea sunt: reforma agrară, demonopolizarea sectoarelor energetică, transport şi telecomunicaţii, atragerea investiţiilor străine, restructurarea întreprinderilor, crearea unui mediu juridic şi economic stimulativ pentru antreprenoriatul mic şi mijlociu, reforma sferei sociale, inclusiv a asigurărilor şi protecţiei sociale ş .a. Promovarea şovăielnică a reformelor în sectoarele cheie ale economiei, conjugată cu lipsa unui sistem integrat de pieţe libere — de

Forţarea creşterii în condiţiile unei economii nerestructurate ar fi o eroare.

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

CAPITOLUL 4. ECONOMIA ÎN TRANZIŢIE ŞI DEZVOLTAREA UMANĂ

capital, de producţie, de muncă - afectează stabilitatea macroeconomică (vezi 4.2) şi conduce la blocarea proceselor de eficientizare a activităţilor economice, şi descurajează concurenţa. Este cunoscut că eficienţa economică şi în consecinţă bunăstarea populaţiei, dezvoltarea umană, nu sunt posibile fără dinamismul real al pieţei. Stagnarea economiei, o «stabilizare depresivă» caracteristică pentru ulltimii 3-4 ani, nu este mai puţin păgubitoare pentru societate decât declinul brusc al producţiei din anii precedenţi. Evoluţia în RM a PIB şi a valorii adăogate brute a ramurilor de activitate după anul 1990 reprezintă tabloul costurilor eşecurilor tranziţiei. PIB a intrat în declin încă din 1990 atingând cel mai scăzut nivel în 1996, rămânând în 1997 aproape la acelaşi nivel. Între 1990-1994 ritmurile scăderii PIB în medie au fost de 21% anual. Luând în consideraţie tot teritoriul RM, între 1989-1994 producţia s-a micşorat aproximativ de 2 ori. În etapa de «stabilizare depresivă» ritmurile de cădere a PIB s-au redus, media între 1995-1997 fiind de 2,7% anual (graficul 4.1). Creşterea PIB de 1,3% înregistrată în 1997 încurajează, dar la o analiză mai prudentă, bilanţul 1997 nu poate fi considerat drept o constantă semnificativă în relansarea economiei, deoarece: este o estimare statistică preliminară; acest spor al PIB este obţinut în contul sectorului agroalimentar, supus fluctuaţiilor meteorologice; o creştere economică însoţită de o extindere a sărăciei nu poate fi considerată performantă.

Graficul 4.1. Dinamica produsului intern brut

Sursa: Evoluţia social-economică a Republicii Moldova in anul 1997, Chişinău, martie, 1998.

Stagnarea atestă de fapt existenţa unei profunde crize funcţionale a economiei, care în plan social generează şomajul şi sărăcia cu toate consecinţele aferente pentru dezvoltarea umană. Privatizarea şi stabilitatea nu sunt scopuri în sine, ele trebuie să ajute la creşterea economică şi transformarea acestei creşteri în bunăstare a populaţiei. În acest scop, este necesară restructurarea profundă a întreprinderilor, eficientizarea producerii, dezvoltarea capacităţilor de marketing şi

stimularea sectorului servicii etc. Se impune o mai mare implicare a statului în realizarea, fără ezitare, a unor reforme de profunzime care, ar oferi climatul necesar pentru promovarea competitivităţii, funcţionarea eficientă a relaţiilor de piaţă şi creşterea economică. În valoarea PIB este evidentă scăderea continuă a ponderii industriei şi agriculturii (tab. 4.1. şi 4.2.). Producţia industrială în 1996 s-a micşorat de 2,4 ori faţă de 1990, menţinându-sc la acelaşi nivel şi în 1997. Producţia agricolă s-a diminuat, în medie, faţă de anii precedenţi, estimativ cu 30-35%, înregistrând după 1990 o variabilitate de scădere faţă de anul precedent, de cinci ori, în proporţie de 10-24% şi, respectiv, sporuri, de trei ori, în limite de 3-11%. Potenţialul competitiv al agriculturii se afirmă pe piaţa externă sporadic, anevoios. Exploatarea profitabilă pentru piaţă (inclusiv cea externă) a terenurilor în ferme de proporţii optime, cu tehnică şi tehnologii moderne este de domeniul viitorului şi depinde de promovarea tranşantă şi coerentă a tuturor reformelor ce ţin de sectorul agrar.

Tabelul 4.1. Indicii PIB pe principalele categorii de activităţi

(1993 = 100)

Indicatori / ani 1994 1995 1996 1997

1. PIB 69,1 68,1 62,8 63,6 2. Industrie (inclusiv energetica, apa, exp-loatarea carierelor) *

70,9 72,7 65,1 65,5

3. Agricultura* 82,6 85,3 74,1 82,1 4. Construcţii* 47,3 38,8 34,4 31,7

* conform volumului producţiei Sursa: DASS

Tabelul 4.2. Structura PIB pe categorii de activităţi

1994

1995

1996

1997

es

timăr

i 19

97/1

994

(+-)

Produsul intern brut 100 100 100 100 din care: Valoarea adăugată brută 93,5 88,6 89,3 87 -6,5

agricultura 27,3 29,2 27,2 26 -1,3 industrie 31,4 25 25,4 25 -6,4 construcţii 4,5 3,5 3,8 4 -0,5 alte activităţi 30,3 30,9 32,9 32 +1,7

Impozite nete pe produse şi import 6,5 11,4 10,7 13 +6,5

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

Sursa: DASS Astfel, principala caracteristică a politicii economice în următoarea etapă de tranziţie va trebui să fie dinamizarea cvasitotală a componentelor vieţii economice şi sociale în vederea funcţionării corespunzătoare a pieţei de bunuri, servicii şi capital, a pieţei muncii, cu promovarea unor programe de reformare structurală şi eficientizare a producţiei în vederea creşterii durabile, însoţite de mutaţii sociale favorabile dezvoltării umane.

4.2. Probleme

macroeconomice

4.2.1. Stabilitate şi dinamism

Este bine cunoscut că mecanismele spontane ale pieţei nu sunt eficiente pentru a asigura o dezvoltare echilibrată şi sustenabilă, cu atât mai mult în ţările aflate în tranziţie. Experienţa altor ţări arată că intervenţia activă, în cunoştinţă de cauză, a statului, o politică economică cuprinzătoare este absolut indispensabilă. Politica economică este un aspect al politicii globale şi pentru-ţările aflate în tranziţie, evident, obiectivul principal rămâne reformarea totală a sistemului social-economic (privatizarea, restructurarea, eficientizarea economiei, stabilitatea macro-economică, funcţionalitatea pieţelor, remodelarea comportamentelor şi limitarea tensiunilor sociale, reducerea sărăciei, dezvoltarea regională, perfecţionarea sistemului educaţional şi de asistenţă medicală, îmbunătăţirea generală a standardului de viaţă) la cele mai mici costuri sociale posibile. Aceasta nu însemană că obiectivele economice sunt mai puţin importante, din contra, ele trebuie să fie în armonie cu obiectivele din celelalte domenii.

De regulă, stabilizarea monetară realizată în RM se apreciază oficial drept o mare realizare, deoarece nu se ţine cont de alte interdependenţe economice. Într-adevăr, prin controlul masei monetare s-a menţinut o rată scăzută a inflaţiei, s-a limitat creşterea preţurilor şi a salariilor, dar în acelaşi timp, până la urmă, aceasta a dus la scăderea cererii şi reducerea activităţilor economice. Unii experţi sunt mai categorici. Ei consideră că o asemenea politică nu favorizează dezvoltarea durabilă, ba chiar îi aduce serioase prejudicii economice şi sociale.

Cursul valutar al leului moldovenesc faţă de dolarul SUA timp de 5 ani (1993-1997) s-a devalorizat doar cu 20-25% (de la 3,85 la 4,75 L MD per D SUA) în timp ce cursul monedelor ţărilor-principali parteneri ai RM

a căzut mult mai mult. Astfel, rubla rusească s-a devalorizat cu cea 80-90%, moneda Ucrainei şi Belorusiei - câteva mii %%, leul românesc cu 300-400%. Evoluţia economică a RM pe parcursul a.a. 1993-1997 este dintre cele mai nefavorabile în comparaţie cu ţările vizate. "Stabilitatea" cursului valutar al leului moldovenesc a fost menţinută de BNM nu din mijloacele, necesare acestui proces, obţinute din propria economie, ci din cele acordate pe termen mediu şi lung (3-5 şi 10 ani) de FMI.

Se ştie că pentru stabilitatea cursului valutar sunt necesare trei condiţii: o creştere sau cel puţin constanţă a PIB; o balanţă comercială activă; o balanţă de plăţi externe favorabilă. Nici măcar una din aceste condiţii n-a existat din momentul emiterii monedei naţionale (1993) până în prezent. Evident, această "stabilitate" a monedei naţionale nu poate fi privită în plan durabil, căci e menţinută artificial. Stabilitatea macro-economică durabilă este posibilă doar în cadrul unor reforme micro-economice profunde care încă nu au fost realizate în ţară. Politica cursului valutar până în prezent a încurajat creşterea importurilor, dar a descurajat exporturile. Cursul leului a fost favorabil partenerului străin şi mai puţin favorabil agentului economic autohton. Aceasta a influenţat negativ soldul comerţului exterior. Deficitul balanţei comerciale a crescut între 1995-1997 de la 95 la 297 mii doi SUA (34,0% din suma exportului) şi continuă să se mărească. Ritmul sporirii importurilor este net superior faţă de cel al exporturilor şi nu numai din cauza importului mare al resurselor energetice. Mai mult ca atât, competitivitatea bunurilor pe piaţa internă şi externă a scăzut, iar importul bunurilor s-a mărit. Probabil, aspectul pozitiv al "stabilităţii" leului a fost cel de ordin psihologic. Acest factor, important doar pe o perioadă scurtă de timp, nu poate fi supraestimat. O politică adecvată a cursului valutar trebuie să ia în consideraţie situaţia reală din economie, precum şi politica valutară promovată de ţările - parteneri în comerţul exterior. Costul menţinerii unui leu stabil, ca şi consecinţele negative pentru economie şi populaţie sunt foarte mari şi va trece mult timp pentru ca acestea să fie depăşite. Începând cu 1992, RM negociază anual împrumuturi valutare externe publice şi private. Împrumuturile publice sunt de trei categorii: negociate, obţinute şi gestionate de Guvern (70% din soldul total); împrumuturi garantate de Guvern, dar obţinute de diverşi agenţi economici (7%); împrumuturi obţinute şi gestionate de BNM (23%) (tab. 4.3., 4.4., 4.5.). La 1.01.1998 datoria externă a ţării era

"A separa macroeconomia de microeconomic este un lucru dificil, dacă nu chiar greşit, din punct de vedere ştiinţific".

J.Bremond, A. Geledan

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

Reducerea fiscalităţii este cel mai eficient stimul pentru creşterea economică.

de 1,2 mld doi. SUA, cea internă de 984 mii lei. Deficitul balanţei de plăţi a atins în 1997 un nivel critic de 295 mii dol. SUA sau 16% din P1B (un nivel de 10% se consideră grav). Suma împrumuturilor externe pe parcurs a cunoscut o creştere anuală de 10-25% în timp ce P1B era într-o continuă scădere.

Tabelul 4.3. Împrumuturile publice externe negociate şi gestionate de Guvern

mii dol. SUA

Sumele beneficiate Plăţi (Rambursări) Anul

nego

ciat

e

efec

tive

Dat

oria

cu

mul

ată

Prin

cipa

le

Dob

ânzi

Total

1992 57,13 19,73 19,73 - - - 1993 203,87 144,63 164,36 0,76 3,34 4,10 1994 151,57 177,47 341,83 - 15,87 15,87

1995 117,28 81,87 423,70 33,32 30,10 68,42

1996 257,33 80,76 504,46 17,14 32,71 49,85

1997 116,72 204,21 708,67 66,63 45,70 112,33

1998 - - - 157,00 54,15 211,15

1999 - - - 103,06 45,10 148,16

2000 - - - 72,20 41,28 113,48

Notă. Pentru a. 1999-2000 sunt calculate rambursările pentru împrumuturile obţ inute până la 31.12.1997, fără eventuale împrumuturi de scurtă durată.

Sursa: BNM

Tabelul 4.4. Împrumuturile publice externe negociate şi gestionate de BNM

mil. dol. SUA

Sumele / anii

1993 1994 1995 1996 1997

Negociate 87,01 77,15 66,02 32,30 20,33Datorate 87,01 164,16 230,18 247,34 234,07

Sursa: BNM

Tabelul 4.5. Împrumuturile acordate contra garanţii guvernamentale

mil. dol. SUA

Sumele/anii 1994 1995 1996 1997Sumele contrac-tate (cumulate)

9,09 148,22 144,21 148,39

Sumele datorate 0,0 13,92 44,43 69,55

Sursa: BNM Toate aceste credite au fost folosite pentru consumul curent. Rambursarea lor (plus dobânzile) constituie o povară grea pentru bugetul consolidat. În 1997 în acest scop s-au utilizat 20% sau 150 mil. dol SUA din veniturile bugetului consolidat. Sumele ce urmează a fi rambursate în anii următori, sunt mult mai mari. Astfel, în 1998 va trebui restituită o sumă de 215 mil. dol. SUA, ceea ce înseamnă pentru ţară: o serioasă criză financiară, diminuarea rezervelor valutare ale

BNM, reducerea cheltuielilor în sfera socială. Drept rezultat, aceste plăţi vor face imposibilă menţinerea stabilităţii leului.

. Putem concluziona că stabilitatea câtorva indicatori macro financiari, menţinută artificial prin metode monetariste nu are repercusiuni stimulatorii în economia reală, nu contribuie la îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor. Pentru a ieşi din această "stabilizare depresivă" din ultimii 3 - 4 ani, pentru a imprima un autentic şi sănătos dinamism dezvoltării umane este necesară o reorientare a politicii economice. Mai multă atenţie trebuie acordată restructurării micro-economice, eficientizării producţiei şi stimulării investiţiilor. Ţinând cont de condiţiile dure, care rezultă din obligaţiunile financiare internaţionale, de povara fiscală crescândă, trebuie promovată şi o politică adecvată a împrumuturilor externe. Mijloacele necesare dezvoltării socio-economice trebuie căutate şi în interior, prin legalizarea economiei subterane în primul rând. Suma împrumuturilor străine gestionate de BNM ar putea fi şi ea substanţial redusă.

4.2.2. Politica fiscală

Reformarea radicală a sistemului fiscal în RM s-a început în 1997. A intrat în vigoare Codul fiscal (primele trei compartimente), elaborat cu sprijinul organismelor financiare internaţionale (BM şi FMI). Întrucât RM nu dispune de baza logistică necesară şi nici funcţionarii instituţiilor de specialitate nu sunt 'pregătiţi, aplicarea Codului fiscal se va face gradual. Noul sistem fiscal este construit pe următoarele principii: similitudinea metodelor de determinare a bazei (materiei) impozabile şi rata egală a impozitului pe venit pentru persoanele juridice şi fizice, indiferent de forma de proprietate şi tipul de organizare sau dimensiunile activităţii antreprenoriale; reducerea treptată şi pe viitor anularea facilităţilor fiscale existente; reducerea cotei impozitelor directe în scopul diminuării poverii fiscale; construirea unui sistem eficient de colectare a impozitelor, crearea unei reţele computerizate de evidenţă a contribuabililor.

În conformitate cu noul sistem fiscal în RM funcţionează 17 categorii de impozite de stat, locale şi alte perceperi parafiscale. Principalele impozite care asigură până la 2/3 din veniturile bugetului consolidat rămân impozitele pe venit, taxa pe valoare adăugată, accizele şi impozitul pe imobil, inclusiv cel funciar. Percepţia publică a noului cod fiscal nu este favorabilă, deoarece povara fiscală va spori. Faptul nu poate fi îmbucurător. Anularea unor facilităţi fiscale pentru anumite activităţi prioritare (investiţii, business mic ş .a.) poate afecta obiectivul strategic al

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

Tabelul 4.6. Dinamica principalilor indicatori macroeconomici (in % faţă de anul precedent)

Anii Indicatorii

1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 PIB 82,5 70,9 98,8 69,1 98,6 92,2 101,3 Producţia industrială 88,9 72,9 100,3 72,3 96,1 93,5 100 Producţia agricolă 90 84 110 76 103 87 111 Investiţii în capital fix 91 74 55 49 84 92 92 Indicele preţurilor de consum 198 1209 1284 587 130 124 112 Rata medie lunară a inflaţiei, % 7,9 27 32 6,2 1,8 1,2 0,9 Exportul - - 103 117 132 107 110 Importul - - 98 105 128 128 109 Deficitul balanţei comerciale - - 85 65 62 405 134 Deficitul bugetar (% din PIB) - - 7,5 5,8 5,8 9,8 7,8 Datoria externă, mil.USD - - 225 593 805 1054 1264 Rata relinanţării a BNM (la finele anului) - - 245 42 21 18 16 Rata de schimb MDL/USD (la finele anului), % - - - 14,8 6,1 2,6 0,2 Veniturile reale ale populaţiei - - 71 81 123 101 102 Salariile reale 92 67 69 59 102 106 104 PIB la locuitor, lei * 5,9 4,4 508 1313 1798 2128 2408 Rata şomajului, % 0,0 0,1 0, 7 1,1 1,4 1,5 1,5

* 1991-1993 total Republica Moldova; 1994-1997 fără transnistria Sursa: DASS

dezvoltării umane, în primul rând, creşterea economică.

Codul fiscal stabileşte două baremuri de impozitare a veniturilor pentru toate categoriile de contribuabili: 20% la veniturile anuale mai mici de 10800 lei şi 32% la cele ce depăşesc 10800 lei. În 1998 s-au făcut modificări stabilindu-se patru baremuri: minim de 15% la veniturile anuale de 6000 lei şi maxim de 25% la cele ce depăşesc 10800 lei. Persoanele fizice beneficiază de scutire de impozite la un venit de 175 lei (37 $) lunar (2100 anual), plătind impozite pe veniturile ce depăşesc acest prag. O altă prevedere din noul Cod fiscal a cărei eficienţă trezeşte îndoieli este impozitarea nediferenţiată a dividendelor şi dobânzilor de la depozitele băncilor comerciale. În condiţiile RM, când şi aşa o mare parte din cetăţeni evită să-şi depună economiile la bănci, această inovaţie poate contribui la reducerea disponibilului investiţional. În 1997 din suma totală de aproximativ 1100 mil. lei investiţii interne, 400 mil. lei sau 37% au avut drept sursă depozitele bancare ale persoanelor fizice.

Problema cheie — stimularea creşterii economice, - in noua politică fiscală rămâne financiare şi fiscale, precum că povara fiscală in RM este moderată, anumite calcule arată

contrariul, fapt care încurajează toate formele de evaziune fiscală. Această supoziţie se confirmă de nişte calcule efectuate la Centrul de Studiere a Problemelor Pieţei (CSPP) al MER RM şi al AŞRM. Indicele presiunii fiscale, inclusiv vărsămintele în fondul social, fără impozitele persoanelor fizice, în 1993 au fost de 37%, în 1995 - 38%, în 1996 - aproape 40%. Potrivit estimărilor unor analişti străini, pentru ţările aflate în tranziţie, valoarea optimă a acestui indice n-ar trebui să depăşească 30% din PIB. Semnificativ, dar dinamica acestui indicator corelează cu creşterea cotei economiei tenebre (vezi 4.5). Colectarea efectivă a impozitelor variază de la an la an între 70-85% din sumele prestabilite. Colectarea resursele necesare pentru finanţarea cheltuielilor publice este doar una din funcţiile sistemului fiscal, care mai are şi alte obiective ce ţ i n de redistribuirea veniturilor şi stimularea creşterii economice. Bineînţeles, politica armonizării funcţiilor redistributive şi stimulative ale fiscalităţii (dozarea optimă între diferite tipuri de fiscalitate, a nivelului diferenţiat de presiune fiscală ş.a.) cu politica bugetară este o problemă mult prea dificilă pentru un stat tânăr în tranziţie. Începând cu 1993, când RM a aderat la FMI şi BM, politica bugetară a ţării se realizează potrivit recomandărilor şi controlului din partea acestor instituţii

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

Tabelul 4.7. Dinamica bugetului consolidat

milioane lei în %fată de anul precedent Indici / anii 1994 1995 1996 1997 1995 1996 1997

Venituri -Total 1467,6 2002,0 2074,2 2941,7 136,4 103,6 141,8 inclusiv:

Impozit pe profit 418,2 397,5 358,6 244,2 95,1 90,2 68,1Impozit pe venitul persoanelor fizice 130,0 201,7 219,1 281,1 155,2 108,6 128,3Taxă pe valoare adăugată 282,0 576,7 613,9 948,9 204,5 106,4 154,6Accize 151,5 190,3 196,5 401,1 125,6 103,2 204,1Impozit din activitatea economică externă 29,7 51,3 94,8 127,4 172,7 184,8 134,4

Cheltuieli-total 1742,3 2376,0 2827,0 3608,4 136,4 119,0 127,6inclusiv

In economie 134,7 162,6 245,9 297,0 120,7 151,2 120,8În sfera socială şi ştiinţă 967,2 1154,5 1581,9 1998,5 119,4 137,0 126,3

din ele: Învăţământ şi ştiinţă 428,7 598,5 828,8 I 923,9 139,6 138,5 111,5Ocrotirea sănătăţii 292,1 374,9 520,7 537,0 128,3 138,9 103,1

- Asistenta socială 28,7 42,3 53,7 455,6 147,4 126,9 848,4De întreţinere a organelor de drept, ordine publică, control financiar, administraţiei publice

129,4 233,3 373,7 348,8 180,3 160,2 93,3

In activitatea economică externă 50,4 112,2 - 41,1 222,6 - -Deficit:

În mil. Lei 274,7 374,0 752,8 666,7 136,1 201,3 88,6În % din PIB 5,8 5,8 9,8 7,7 - - -

Sursa: DASS internaţionale, urmărindu-se echilibrarea veniturilor şi cheltuielilor cu menţinerea unui deficit bugetar minim, prestabilit la o cotă de 3,5% din PIB. Realmente acest deficit patru ani la rând este mult mai mare (Tabel 4.6.). În 1997 rata deficitului faţă de PIB, chiar dacă a scăzut în comparaţie cu 1996, depăşeşte cota prestabilită de 2,2 ori. Deşi veniturile au sporit cu 41,8%, cheltuielile s-au mărit doar cu circa 27,6%, constituind 42% din PIB în comparaţie ponderea acceptabilă de cheltuieli în PIB de 30%. Dinamica structurii bugetului (tab. 4.7. şi 4.8.), în special a veniturilor, reflectă evoluţia proceselor de dezvoltare a economiei reale. Diminuarea cotei impozitelor directe pe profit în totalul veniturilor se atribuie nu atât scăderii producţiei, cât scăderii eficienţei economiei naţionale şi practicii tăinuirii veniturilor reale. După unele estimări nivelul de rentabilitate a producţiei. în economia naţională este negativ. Între 1994-1997 ponderea impozitelor directe s-a micşorat de 1,7 ori, în timp ce ponderea impozitelor indirecte a crescut de 1,4 ori. De notat că prelevarea unei considerabile părţi din impozite s-a efectuat prin procedee administrative, coercitive: confiscarea producţiei, a bunurilor imobile contra datorii faţă de buget şi fondul social, blocarea conturilor ş.a. Evident, aceste procedee nu pot fi repetate fără consecinţe nefaste pentru antreprenoriat. Aportul sectoarelor economice în acumulările bugetare nu corelează cu locul lor în PIB. Astfel, în 1997 industria cu o pondere de 25% în PIB asigură 32% din venitul bugetului.

Agricultura participă la veniturile bugetare doar cu 15%, deşi ponderea ei în PIB se ridică la 26%. Acest fapt poate fi explicat prin politica facilităţilor de care se bucură acest sector, a subvenţiilor indirecte acordate de stat. Producătorii agricoli sunt scutiţi de impozit pe beneficiu, taxe pe valoarea adăugată la exportul producţiei, pe importul utilajului şi altor materiale. Cu toate acestea, eficienţa agriculturii este inadmisibil de mică din cauza temporizării reformelor şi managementului inadecvat. În structura cheltuielilor bugetare constant predomină alocaţiile sociale (învăţământ, sănătate publică), deşi sumele per capita/ beneficiar sunt mizerabile (444 lei sau 94$). Cotele cheltuielilor canalizate în sectoarele infrastructurale absolut indispensabile economiei naţionale, la fel sunt mult sub nivelul necesarului. Situaţia în sfera socială rămâne foarte complicată, afectând direct calitatea vieţii şi dezvoltarea potenţialului uman. Un viciu frecvent care afectează destinaţia cheltuielilor bugetare de stat este practica (neprevăzută de lege), de protecţie a anumitor agenţi economici care beneficiază, prin excepţie, de garanţia guvernului la solicitarea creditelor. Rambursarea împrumuturilor, de regulă, are loc cu mari întârzieri şi pierderi pentru buget. Lipsa unei stricte reglementări în domeniul împrumuturilor de stat condiţionează deturnarea cheltuielilor bugetare pentru acoperirea creditelor.

O problemă aparte constituie proporţia dintre bugetul central şi bugetele locale. În bugetul de stat se acumulează circa 72-75% din toate

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

Tabelul 4.8. Structura bugetului consolidat

Indici/ani 1994 1995 1996 1997 Venituri - total ( % ) 100 100 100 100

Impozite directe: 38,4 34,6 33,5 22,2 inclusiv:

Pe profit 28,5 19,9 17,3 8,3 Pe venitul persoanelor fizice 8,9 10,1 10,6 9,6 Funciar 1.0 4,6 5,6 4,3

Impozite indirecte: 37,0 47,0 48,6 53,1 inclusiv:

Taxă pe valoare adăugată 19,2 28,8 29,6 32,3 Accize 10,3 9,5 9,5 13,6 Activitate economică externă 2,0 2,6 4,6 4,3 Taxe publice 0,9 1,0 1,4 1,0 Impozit rutier 4,2 4,5 2,8 0,9 Pe imobil 0,4 0,6 0,7 1,0

Impozite pe venituri nefiscale 24,6 18,4 17,9 24,7 Cheltuieli-total 100 100 100 100

Cu destinaţie economică 7,7 6,8 8,7 8,1 Activitate economică externă 2,8 4,7 … 1,1

- Cu destinaţie socială 54,7 47,6 54,9 55,4 inclusiv:

Învăţământ 23,8 24,2 28,3 24,7 Ocrotirea sănătăţii 16,8 15,8 18,4 14,9 Asistentă socială 1,6 1,8 1,9 12,6

Ordinea publică şi aparatul de stat 7,4 9,6 12,4 13,6 Investiţii capitale 6,3 5,9 5,3 6,5 Alte cheltuieli 21,1 25,4 18,7 15,3

Sursa: DASS veniturile. Bugetelor locale le revin sume insuficiente pentru a face faţă cerinţelor locale. De aceea raioanele şi municipiile apelează la bugetul central obţinând mijloace în funcţie de diverşi factori subiectivi (influenţă, relaţii, insistenţă etc.) deseori cu încălcări, inclusiv corupţie. Această practică moştenită din trecut mai contribuie şi azi la cultivarea inegalităţilor şi comportamentului neproductiv şi împiedică utilizarea corectă a fondurilor, limitând din ce în ce mai mult posibilităţile soluţionării autonome a problemelor locale. Din această cauză sistemul de distribuire a veniturilor trebuie revizuit. În concluzie, perfecţionarea fiscalităţii în RM este un imperativ de urgenţă. În acelaşi timp aplicarea unui cod fiscal, reprodus din practica unor ţări dezvoltate cu o economie de piaţă bine organizată, fără modificări ajustate la o economie încă dezorganizată, cu un blocaj de creştere, posibil să nu aibă efectul scontat. De aceea legea, inevitabil, va trebui modificată pe parcurs, ajustată la realităţile economiei de tranziţie. Unele modificări deja s-au introdus.

4.3. Probleme

postprivatizaţionale

Pentru ţările în curs de tranziţie privatizarea este piatra de temelie a reformelor democratice, a extinderii opţiunilor, a funcţionării economiei de piaţă, liberalizării raporturilor sociale şi indicatorul esenţial în realizarea acestor obiective. Se consideră că

privatizarea este cheia dezvoltării orientate spre individ. Modalităţile, mecanismele şi rezultatele privatizării în RM sunt cunoscute, ele au fost expuse şi în RNDU din anii precedenţi. În acest compartiment vom analiza contribuţia privatizării la dezvoltarea economiei. Economic vorbind, prima probă este dacă privatizarea îmbunătăţeşte performanţa. Efectele economice şi sociale preconizate practic nu s-au confirmat. Sectorul privat, azi cu o pondere de 58% din PIB (1996), n-a influenţat în sens pozitiv productivitatea, eficienţa sau competitivitatea economiei naţionale. Nu a reuşit să stopeze nici declinul economic sau să micşoreze sărăcia, nu a motivat sau s i l i t întreprinderile să se restructureze şi să se reorganizeze pentru a-şi mări competitivitatea şi a atrage noi investitori. Atâta timp cât situaţia nu se va schimba, crearea unui sector privat viabil, capabil să contribuie efectiv la soluţionarea problemelor sociale şi economice va întârzia. În comparaţie cu alte sfere ale economiei, agricultura se confruntă cu cele mai mari greutăţi. Actualmente în RM, conform legislaţiei şi cu sprijinul Guvernului SUA (Programul' de privatizare şi restructurare a gospodăriilor agricole - "Pământ") şi a BM (Agenţia de restructurare a agriculturii -ARA) este în plină desfăşurare transmiterea de jure a terenurilor agricole şi a patrimoniului gospodăriilor colective către populaţia rurală implicată în sectorul agrar. Se preconizează ca această acţiune să fie încheiată în 1998.

"Ideea fundamentală a privatizării este ca proprietatea să revină celor mai motivaţi şi mai capabili să o administreze mai bine ".

Paul Welfens

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

Unii experţi consideră că legalizarea proprietăţii private în agricultură va necesita mai mult timp. Argumentele: din cei 1 034 mii cetăţeni cu drept potenţial la cotă de pământ, până în aprilie 1998, au primit certificate provizorii ce confirmă acest drept - 998 mii (95%); titluri de proprietate funciară cu atribuirea lotului de pământ în natură au primit aproximativ 200 mii cetăţeni (19%); dintre aceştia din urma 96 mii (48%) au format şi au înregistrat juridic 68 mii gospodării ţărăneşti. Conform legii ţăranii (fermierii) au statut de persoane fizice, ceea ce le limitează opţiunile. Accelerarea procesului de privatizare a pământului este un imperativ dictat de necesitatea trecerii sectorului agroalimentar pe coordonatele unei activităţi economice eficiente, competitive, performante, proprietatea privată fiind considerată opţiunea cea mai favorabilă pentru întreaga agricultură şi dezvoltarea umană în mediul rural din RM. Actualmente (1997) datoriile gospodăriilor de tip colectiv faţă de stat depăşesc 1 mlrd lei, cu toate că ele primesc subvenţii de la stat, care au, de fapt, un caracter arbitrar şi distorsionat. Potrivit datelor statistice 46% din gospodăriile de tip colectiv au lucrat în pierdere, iar media rentabilităţii acestor întreprinderi s-a estimat la 0,14%. În acelaşi timp contribuţia micilor proprietari în totalul producţiei agricole este relevantă. Astfel, potrivit datelor statistice (1997) "gospodăriile ţărăneşti şi ale populaţiei", deţinând aproximativ 27% din terenuri, au obţinut 52% din producţia agricolă pe ţară, iar "întreprinderile agricole" (de tip colectiv), deţinând circa 73% din terenurile agricole -48%. În acest sens se impune promovarea unui amplu şi profund proces de restructurare a agriculturii în vederea consolidării sectorului privat cu măsuri orientate spre diversificarea maximă a tipurilor de întreprinderi agricole, cu prioritate spre instituirea gospodăriilor mijlocii de fermieri, inclusiv arendaşi şi asociaţii libere noi, de diverse dimensiuni. Inconsecvenţa şi întârzierea reformei agrare în RM rămâne un domeniu nevralgic al economiei şi deci al dezvoltării umane. În totalitate eficienţa producţiei agricole a scăzut dramatic. Acţiunea de împroprietărire în agricultură este însoţită de o acerbă rezistenţă din partea autorităţilor publice abilitate şi din partea vechilor manageri ai gospodăriilor colective precum şi de lipsa unui sprijin real al noilor proprietari din partea statului (susţinere economică, morală, consultaţii, instruire, servicii etc.). Cei care se opun "demolării" gospodăriilor de tip colectiv şi diversificării dimensiunilor şi tipurilor de întreprinderi agricole aduc, în favoarea unei agriculturi moderne, argumente tehnice şi

tehnologice şi nicidecum economice sau de dezvoltare umană. Potenţialul tehnic al gospodăriilor colective s-a deteriorat, investiţii noi, cu foarte mici excepţii, nu s-au făcut. Vechea infrastructură de servicii pentru achiziţionarea producţiei agricole (pentru prelucrare sau comercializare) s-a destrămat; un alt model de servicii, corespunzător economiei de piaţă nu s-a construit. Accesul micilor proprietari la tehnica agricolă, rămasă în gestiunea gospodăriilor colective, este limitat. În multe cazuri această tehnică este inadecvată noilor loturi de pământ. Micii proprietari nu dispun de mijloace pentru a procura tehnică. Din păcate, actuala conjunctură nu favorizează dezvoltarea independentă a gospodăriilor private din motivele expuse mai sus. De aceea şi intenţia de a întemeia gospodărie de fermieri este redusă. Oamenii nu riscă şi nu doresc să se confrunte cu diversele obstacole ce pot apărea. Un sondaj de opinii (vezi 4.4) printre ţărani arată că doar 13,7% ar dori să fie fermieri, 66,7% au răspuns negativ, ceilalţi nu ştiu. Motivele: lipsa tehnicii şi materialelor necesare (cea 32%), vârsta sau sănătatea (18%), lipsa garanţiilor juridice (16%), refuzul de a-şi schimba modul de viaţă (15%), veniturile în gospodăriile colective sunt mai mari (2%), alte motive (16%).

Defectele "modelului de privatizare moldovenesc", aplicat în alte sectoare, atât de apreciat la faza iniţială, au discreditat . ideea actului de privatizare ca atare, în principiu. Privatizarea contra bonuri patrimoniale a fost încheiată în 1996. Privatizarea celor 2335 (vezi RNDU, 1997) întreprinderi mici, medii şi mari contra bonuri patrimoniale, transformate ulterior în acţiuni, a făcut posibilă instituirea bursei de valori, apariţia pieţei secundare a hârtiilor de valoare. În 1997 pe această piaţă au participat 170 agenţi ai instituţiilor de profil (inclusiv 42 fonduri de investiţii pentru privatizare, 10 companii fiduciare, 17 bănci comerciale) şi peste 1000 persoane fizice cu dreptul de a efectua operaţii cu hârtiile de valoare. Astfel, pot cumpăra/vinde acţiuni toate persoanele juridice şi fizice.

Deşi suma tranzacţiilor cu hârtiile de valoare în 1997 s-a ridicat la 322,7 mil. lei (de 11,2 ori mai mult decât în 1996), inclusiv pe piaţa extrabursieră 110,7 mil. lei, cea mai mare parte revine schimbului de pachete de acţiuni efectuat reciproc de fondurile de investiţii pentru privatizare, cu scopul concentrării acţiunilor respective la anumite societăţi. Acţiunile s-au cotat la un preţ de până la 10% din nominal. Evident, marea masă de acţionari nu este satisfăcută: este în pierdere de valoare, nu primeşte nici dividendele promise.

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

Acest acţionariat atomizat - aproximativ 3 milioane de acţionari care deţin peste 1/3 din patrimoniul naţional (cu excepţia pământului) -practic devalorizează noţiunea de proprietar. Unui cetăţean îi revin acţiuni în valoare de la câteva zeci până la 1000 lei (de la 2 la 213 dolari SUA) fapt care neutralizează efortul responsabilităţii acestuia pentru managementul participativ al proprietăţii. Practic el nu cunoaşte întreprinderea la care sunt depuse acţiunile lui, el personal nu dispune, nu alege obiectul investiţiei. Cele 2400 întreprinderi şi organizaţii transformate în societăţi pe acţiuni, indiferent dacă sunt totalmente privatizate sau dacă în cadrul lor deţine pachete de control şi statul, îşi păstrează vechiul sistem şi aparat managerial. Acesta a evoluat, cu unele excepţii, în perpetuarea unui model depăşit de comportament economic, la care s-au adăugat şi unele componente ale economiei subterane în interesul unui mic grup de conducători ai întreprinderilor şi alte persoane influente. Unele întreprinderi au zeci de mii de acţionari în mentalitatea cărora participarea la procesul organizării producţiei se reduce la speranţa de a profita de dividendele promise. Până în prezent n-au fost stabilite instrumentele juridice, economice şi organizatorice privind instituirea şi funcţionarea managementului corporativ al societăţilor pe acţiuni. Lipseşte informarea, acţionarii nu-şi cunosc drepturile şi obligaţiile. Participarea efectivă a acţionarilor-persoane fizice - la gestionarea proprietăţii lor sau la alegerea managerilor practic este exclusă. Majoritatea fondurilor de investiţii, care deţin aproximativ 60% din acţiunile întreprinderilor privatizate contra bonuri patrimoniale sunt indiferente. Fondurile nu vin cu iniţiative nici acolo unde posedă pachetul majoritar de acţiuni. În economia de piaţă managerul este figura principală de care depinde succesul sau insuccesul firmei. Majoritatea managerilor societăţilor pe acţiuni, foştii directori ai vechilor întreprinderi, actualmente privatizate, nu fac faţă exigenţelor relaţiilor de piaţă. De regulă, aceştia acţionează în interese personale. Din această cauză cea mai mare parte din întreprinderile privatizate nu sunt profitabile. Imperfecţiunea legislaţiei în vigoare (lipsa legii privind contractul managerial), cunoaşterea insuficientă a legilor de către proprietari, permit managerilor, inclusiv la întreprinderile în care fondurilor de investiţii le aparţin până la 90% din acţiuni, să gestioneze aceste întreprinderi cu pierderi permanente. Cauza nereuşitelor este că reformatorii şi actorii economiei nu au înţeles că privatizarea nu este doar un act juridic, ci implacabil cere schimbarea întregului

ansamblu de acţiuni economice: • reorganizarea şi restructurarea

întreprinderilor privatizate, orientăndu-le spre modernizare, utilizarea altor tehnologii, care ar mări productivitatea;

• atragerea investiţiilor interne sau externe necesare pentru modernizarea producţiei;

• stimularea eforturilor pe baza unor bussines planuri cuprinzătoare şi stimulentelor materiale;

• profesionalizarea calificativă a întregului personal de la întreprinderi.

În această direcţie anumite acţiuni se întreprind cu ajutorul unor instituţii internaţionale, în special în domeniul reorganizării şi restructurării unor ramuri şi întreprinderi, în industrie şi agricultură. În 1997 s-au restructurat şi reorganizat 40% din întreprinderile industriale şi 80% din cele agricole cu preponderenţă prin divizarea acestora în zeci de unităţi economice mici. În general, aceste măsuri nu cuprind toate schimbările necesare, nu au suportul financiar indispensabil şi nu reorientează producţia întreprinderii la cerinţele pieţii. În absenţa managementului profesionist, adecvat economiei de piaţă, modernizării tehnologice şi organizatorice, marketingului ş .a. , asemenea întreprinderi nu-şi pot asigura competitivitatea nici pe piaţa internă. Putem concluziona că privatizarea, aşa cum s-a efectuat, nu a avut succes şi poate chiar a adus prejudicii economiei. Promovarea ezitantă a privatizării şi altor reforme în agricultură, dominarea gospodăriilor colective şi problemele ce apar la înfiinţarea noilor asociaţii şi micilor gospodării au transformat agricultura într-un sector necompetitiv şi ineficient. Acest sector are o funcţie socială foarte importantă ca mecanism de supravieţuire pentru o mare parte a populaţiei, dar cu un rol neînsemnat în revitalizarea economiei în întregime. În ceea ce priveşte industria, privatizarea nu a reuşit să stabilească proprietarii reali care ar controla deciziile investiţionale şi administrative. Proprietatea este fragmentată, directorii incompetenţi ai întreprinderilor mai deţin controlul şi în loc să asigure competitivitatea şi productivitatea activităţilor înreprinderii, îşi urmăresc interesele proprii, În consecinţă acţiunile se devalorizează, scade nivelul tehnologic şi majoritatea întreprinderilor suferă pierderi. Potrivit datelor ARIA, conform criteriilor internaţionale de calculare a indicilor economico-financiari, 90% din întreprinderile industriale din RM sunt falimentare.

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

"Cunoaşterea reprezintă puterea de cea mai înaltă calitate".

Alvin Toffler

4.4. Capitalul uman

Relansarea economiei, un PIB sporit încă nu înseamnă condiţii de viaţă mai bune. Creşterea economică nu poate fi un scop în sine, ea este doar o condiţie pentru creşterea bunăstării şi dezvoltarea umană în ansamblu. Pentru aceasta creşterea PIB trebuie să exprime o altă calitate: o rată mai mare de valoare adăugată, mai mult profit, competitivitate, orientare spre piaţă, atât în structura principalelor categorii de activităţi, cât şi în structura categoriilor de utilizări. Altă calitate a PIB înseamnă şi altă calitate a dezvoltării umane: reducerea sărăciei, dezvoltarea învăţământului, ameliorarea sănătăţii publice, protecţia socială, securitatea economică, securitatea socială, accesul şi dreptul la afirmare etc. Realizările altor ţări ar fi foarte instructive. Noile teorii asupra creşterii economice argumentează că diferenţele dintre ratele de creştere ale diferitelor ţări trebuie căutate în sferele aferente dezvoltării umane - procesul cunoaşterii, educaţia, sănătatea şi comportamentul omului. Astfel, în studiile sociologice şi economice se operează tot mai des cu noţiunea de "capital uman". O contribuţie edificatoare în dezvoltarea conceptului de "capital uman" a adus-o reputatul economist american (SUA) T. W.Schultz care a luat premiul Nobel (1979), fiindcă a demonstrat că investiţiile "făcute în oameni au o influenţă decisivă asupra creşterii economice" ... iar ... "fundamentul şi cheia investiţiilor în capitalul uman este educaţia". Noile teorii privind creşterea economică confirmă principala teză a concepţiei de dezvoltare umană, potrivit căreia mobilul dezvoltării (creşterii) economice este omul. Mesajul ştiinţei se repercutează în politica economică şi socială a ţărilor dezvoltate. Problema este valabilă pentru toate ţările, cu atât mai mult pentru RM unde capitalul uman este principala resursă pentru creşterea economică, dat fiind faptul că Moldova dispune de puţine resurse naturale. În programele de politici economice din RM problema capitalului uman deocamdată nu figurează. Se vorbeşte mult despre retehnologizarea producţiei, de regulă, făcându-se abstracţie de faptul că tehnologiile nu pot fi puse în aplicare plenar fără un capital uman corespunzător. În acelaşi timp există şi o dilemă - fără creştere economică nu se poate investi masiv în capitalul uman.

În domeniul instruirii RM are o moştenire bună: un grad de alfabetizare a populaţiei adulte de 96,4%; o rezervă de învăţământ superior şi mediu de circa 75-83% din populaţia în vârstă de 25-40 ani (vezi 5.5 din prezentul raport şi 5.6 din RNDU, 1997). În

perioada de tranziţie învăţământul a suferit modificări semnificative atât pozitive, cât şi negative. Există pericolul ca sistemul de învăţământ să se deterioreze substanţial în anii ce urmează. În domeniul cercetare-dezvoltare RM dispune de un potenţial intelectual semnificativ şi de unele realizări apreciabile, cu toate că potenţialul din acest domeniu scade. În 1997 activitatea de cercetare-dezvoltare s-a efectuat în 25 instituţii ale Academiei de Ştiinţe, 9 instituţii de învăţământ superior de stat şi 55 instituţii de ramură, în zeci de instituţii şi firme private. În domeniu au activat peste 9 mii colaboratori faţă de 33 mii în 1990. Deşi investiţiile în cercetare-dezvoltare sunt deosebit de importante pentru economia naţională, acest domeniu nu este considerat prioritar. Până în prezent domeniul ştiinţei nu este supus reformelor. Construcţia unui model naţional de inovare şi dezvoltare a ştiinţei încă nu s-a prefigurat. Realmente s-au păstrat vechile modele de funcţionare a întregului ciclu cercetare-dezvoltare fapt care nu stimulează nici cercetătorii, nici potenţialii beneficiari ai rezultatelor teoretice (fundamentale), aplicative şi tehnologice. In ţară au dispărut multe ramuri de cercetări în care oamenii de ştiinţă moldoveni atinsese performanţe recunoscute. Exodul unor cercetători de carieră şi de prestigiu a atins un nivel critic, cu repercusiuni de lungă durată pentru dezvoltarea capitalului uman al ţării.

Chiar dacă investiţiile statului în sistemul educaţional şi cercetări ar fi suficiente şi adecvate, se ştie că efectele acestora nu pot fi imediate şi directe. O pondere apreciabilă de 9-12% dintr-un PIB mic pentru aceste sectoare nu ne spune prea mult. Sistemele de educaţie şi cercetări sunt afectate de probleme serioase ce ţin de reducerea substanţială a alocaţiilor bugetare şi, în special, de lipsa reformelor în mecanismele de susţinere şi funcţionare normală a acestor sectoare, de absenţa unui autentic mediu concurenţial care ar stimula agenţii umani să investească permanent în ei înşişi. Cu unele excepţii, există argumente şi motive de dubii privind calitatea şi competitivitatea sistemului educaţional şi de cercetări. În unele sectoare se atestă o criză acută de profesionişti destul de calificaţi pentru a face faţă noilor provocări. Actuala politică a investiţiilor în educaţie, instruire şi cunoaştere din RM, adresată preponderent următoarelor generaţii şi/sau anumitor categorii profesionale (reciclare, perfecţionare) realmente schimbă prea puţin spiritul de rutină comportamentală a societăţii. Reforma este şi ea o inovaţie, care nu are sorţi de izbândă fără sprijinul larg şi conştient al populaţiei. Nici un fel de reformare a

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

societăţii nu este posibilă fără o serioasă, o profundă remodelare a gândirii şi conduitei agenţilor umani, în cel mai larg sens al cuvântului. Ajustarea economiei la regulile pieţei moderne este o prioritate imediată, ea nu poate aştepta apariţia altor generaţii umane, tranziţia necesită astăzi percepţia altor valori în conduita socială, civică, economică, în managementul şi organizarea producţiei, în muncă, marketing, comerţ, consum etc.

Această renovare presupune ca primă condiţie asimilarea unei noi mentalităţi, asumarea răspunderii şi stării de competiţie, a unui comportament creativ, angajarea în efort la nivelul unor categorii largi ale populaţiei. Privatizarea n-a generat un exerciţiu economic în masă. În lipsa cunoştinţelor şi informării comunitatea umană din RM, începând cu o mare parte a clasei politice şi terminând cu cetăţeanul obişnuit, este afectată de o tensiune latentă între rutină (deprinderi, complexe mentale) şi inovare, care frânează procesul transformărilor. Reformele sunt ezitante, parţiale, duplicitare, incoerente şi de aceea lipsite de efectele scontate, ceea ce riscă gradul de credibilitate a succesului reformelor şi a clasei politice care le promovează.

Actorii politici ar trebui să explice motivaţia politicilor promovate, să accepte responsabilitatea pentru greşelile făcute şi să înlăture toate barajele informaţionale pentru a permite populaţiei să-şi formeze o opinie independentă. În afară de domeniul educaţiei şi cel de cercetare-dezvoltare, trebuie făcute investiţii în sistemele de informare în masă şi educaţia socială masivă care ar explica cauzele crizei, motivele şi direcţia tranziţiei şi reformelor. O discuţie deschisă în public ar contribui la conştientizarea iminenţei reformelor, va îmbunătăţi calitatea reformelor. Populaţia ar accepta mai uşor schimbările.

4.5. Economia subterană

Tranziţia RM la economia de piaţă, la fel ca şi în alte state ale Europei Centrale şi de Est, este însoţită de extinderea fenomenului economiei subterane-ansamblu de activităţi şi/sau venituri care, contrar legilor ţării, nu se supun normelor (declaraţiilor fiscale). În literatura economică de specialitate, precum şi în publicaţiile PNUD privind dezvoltarea umană nu există un anumit criteriu de clasificare a activităţilor economice în funcţie de formalizarea (legalizarea) acestora, valabil pentru toate ţările. O regulă generală: cu cât gradul de dezvoltare economică, agregare socială şi autoritate a instituţiilor statale este mai mare, cu cât mecanismele de reglementare statală sunt mai funcţionale, mai

adecvate organismului social, cu atât sectorul neformal este mai redus. Pentru ţările slab dezvoltate sau subdezvoltate economia neformală se consideră benefică, deoarece crează noi locuri de muncă care reduc şomajul. Economia neformală este o modalitate de supravieţuire pentru participanţii şi familiile acestora, în cazurile când lipsesc alte posibilităţi. Ea există şi în RM şi cuprinde activităţi care contribuie în fond prin muncă cinstită la dezvoltarea umană. Economia subterană sau paralelă este o zonă neagră a economiei de tranziţie, care cuprinde toate categoriile de activităţi ilicite, inclusiv corupţia, spălarea banilor, contrabanda, prostituţia, structurile mafiote, criminale, care prin activitatea lor aduc prejudicii materiale şi morale întregii societăţi. Proporţiile economiei subterane sau paralele în RM trezesc îngrijorare şi prezintă poate cel mai important factor de blocaj în dezvoltarea unei economii sănătoase şi eficiente. Ponderea mare a economiei subterane în condiţiile crizei economice are efecte păgubitoare directe pentru reuşita reformelor şi construcţia noului model al economiei de piaţă şi al societăţii democratice. Fenomenul nu vizează doar nişte venituri incontrolabile şi pierderi impozitare, ci dobândirea puterii economice, şi, în ultimă instanţă, a celei politice. Acţionând în zona ilegalului, economia subterană speculează slăbiciunea şi viciile instituţiilor de stat. Comportamentele economice aici sunt de natură frauduloasă (aproprierea resurselor publice în interes propriu, corupţie, falsificări), consumatoristă, fără proiecte de investiţii, fără etică şi valori. Acţionând contrar regulilor oneste de joc ale economiei de piaţă, mediul afacerilor tenebre nu formează agenţi economici profesionişti şi performanţi. Condiţiile care favorizează proliferarea economiei tenebre în RM sunt multiple. Unele sunt comune pentru tot spaţiul ex-sovietic: incapacitatea instituţiei statului de a asigura funcţionarea şi supravegherea mecanismelor economiei de piaţă («regulilor ei de joc»), exacerbarea tradiţională a reglementărilor birocratice; lipsa voinţei politice; veniturile mai mari în sectorul subteran, condiţionate de evaziunile fiscale; pauperizarea populaţiei; creşterea poverii fiscale ş.a. Specifice pentru RM sunt şi alte cauze: imperfecţiunea noului sistem legislativ şi a mecanismelor de aplicare al acestuia; ignorarea factorilor de educaţie socială a populaţiei, de remodelare mentală şi comportamentală a cetăţenilor; prezenţa reală pe teritoriul RM a trei formaţiuni statale cu legislaţii şi mecanisme de reglementare diferite, în special a autoproclamatei republici nistrene; lipsa unei frontiere de stat, cu

«Ţările trebuie să creeze un climat de încredere publică în noul sistem economic, pe buza unui nou sistem de standarde etice. Lipsa lui poate avea drept cost reuşita întregului proces al transformării economice».

J.K.Bielescki

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

Caseta 4.1. Atitudinea ambiguă faţă de reforme

O investigaţie sociologică efectuată în 1997, în cadrul proiectului PNUD/BM "Strategie şi dezvoltare," confirmă această atitudine de ambivalenţă a populaţiei faţă de reforme. Aprecierea pozitivă a reformelor evoluează slab faţă de anii precedenţi, doar 26,6% din total eşantion consideră că rezultatele reformelor sunt pozitive, 37,7% fiind de părerea că reformele au în cea mai mare parte, rezultate negative". După cum este evident din graficul 4.2., nivelul de instruire influenţează aprecierea reformelor. În genere, cu cât nivelul de instruire este mai înalt, cu atât creşte ponderea celor care apreciază pozitiv cele mai importante reforme. Ponderea celora care le apreciază negativ sau nu au o opinie bine determinată este mai mare printre cei care au un nivel de instruire mai scăzut. Apariţia mai multor tipuri de proprietate este apreciată pozitiv de 36,2 % din total pe eşantion; în funcţie de statutul social al celor investigaţi aprecieri pozitive dau 49,6% dintre studenţi, 57% dintre cei cu studii superioare, 57,4% - din muncitorii angajaţi în sectorul privat. Cu o doză de minimă satisfacţie se apreciază reorganizarea (restructurarea) întreprinderilor de stat. Cei care consideră reorganizarea ca ceva prost făcut constituie 32% dintre cei investigaţi, faţă de 36% cât reprezintă cei ce dau o apreciere pozitivă. Lichidarea colhozurilor şi sovhozurilor este apreciată negativ de 45% şi pozitiv de 27,3% din respondenţi, inclusiv pe mediul rural respectiv 41,3% şi 31,7%. Pe total eşantion apreciază pozitiv liberalizarea preţurilor şi comerţului - 55,7%, dezvoltarea sectorului privat - 33,6%, dreptul de a vinde şi cumpăra pământul - 29,5%. Părerile despre privatizarea în agricultură sunt diferite, dar în majoritate ele sunt negative şi indică existenţa unor probleme economice şi organizaţionale grave (graficul 4.3.). Percepţia problemelor cu care se confruntă întreprinderile industriale este confuză: 32,15% din total eşantion consideră că situaţia la întreprinderea respectivă poate fi ameliorată de stat şi instituţiile sale, 24,52% dau prioritate "gospodarului privat", 17,49% -"administraţiei". Condiţiile de dezvoltare a antreprenoriatului sunt socotite de cei investigaţi ca fiind nefavorabile. Când este vorba despre "ce împiedică dezvoltarea antreprenoriatului" pe primul plan (cu 30,4%) se situează "impozitele mari", urmate de "lipsa susţinerii şi protecţiei statului" (27,2%), corupţia lucrătorilor din structurile de stat (51,5%), acţiunile "serviciilor comunale" (26,3%). Rezultatele acestui sondaj, precum şi a altor investigaţii sociologice din RM atestă lipsa ori insuficienţa informării populaţiei privind esenţa tranziţiei la economia de piaţă, ca să nu mai vorbim şi de alte aspecte ale tranziţiei. Rezultatele sondajului arată că mentalitatea colectivităţii încă este contradictorie şi şovăielnică,'deşi cele mai importante reforme sunt apreciate negativ.

serviciile respective la hotarul de est al ţării, ceea ce-l face uşor penetrabil în ambele direcţii pentru orice elemente criminale cu acţiuni de proporţii incontrolabile. Proporţiile economiei subterane faţă de cea formală în RM sunt comparabile cu cele din ţările vecine şi din spaţiul ex-sovietic, deşi informaţiile sunt foarte contradictorii. Conform studiilor de evaluare a economiei subterane în Republica Moldova (care diferă în funcţie de metodele de calcul aplicate) se observă că economia subterană s-a extins mai mult începând cu 1995, iar în ultimii doi ani (1996-1997) variază, în limitele 55-65% din PIB oficial. Reiese că în 1996 oficial PIB a scăzut faţă de 1995 cu 7,8%, realmente, plus componenta sa subterană, acesta a crescut cu câteva procente (graficul 4.4.). Alte procedee de calcul (analiza sistemului de mijloace circulante arată că economia subterană atinge 85-100% din PIB şi se realizează preponderent (70%) în sfera financiară.

Masivul sector subteran din economia RM generează serioase perturbaţii în sistemul economic şi cel social:

extinderea evaziunilor fiscale care afectează grav fluiditatea alocaţiilor bugetare, cu repercusiuni în sfera socială;

prezenţa unei competiţii nesănătoase dintre sectorul formal şi cel neformal (în care costurile şi preţurile de desfacere a mărfurilor/serviciilor sunt mai mici);

- deformarea indicatorilor macroeconomici (PIB, rata şomajului, veniturile şi cheltuielile populaţiei, calitatea vieţii ş.a.) care duce la inadvertenţe decizionale şi politici inadecvate;

neîncredere în instituţia Statului şi reformarea societăţii; extinderea corupţiei şi a crimelor economice.

Economia tenebră practic este prezentă şi în cadrul activităţilor economice legale. Astfel, între 1995-1997 numărul agenţilor economici

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

Sursa: CISR s-a dublat, iar încasările impozitelor (indexate la rata de inflaţie) practic s-au micşorat. Analiza informaţiei furnizate de Inspectoratul Fiscal Principal de Stat arată că între 1994-1997 ponderea evaziunilor fiscale în economia formală a crescut de 4,4 ori sau de la 4,5% la 20%. Au fost supuşi controlului fiscal în 1994 - 32,3%, iar în 1997 - doar

10% din numărul agenţilor economici. Evident, soluţia nu rezidă în mărirea aparatului administrativ de control. Numai o mică parte din evaziunile fiscale sunt descoperite. De aceea eficientizarea controlului şi perfecţionarea fiscalităţii sunt nişte imperative.

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

Există speranţa că odată cu introducerea Codului fiscal, începând cu 1998, funcţionalitatea regimului fiscal şi capacitatea instituţiilor statului de a legaliza actuala economie tenebră se va mări. Experţii mai reticenţi sunt mai puţin optimişti, ei afirmă că nu-i chiar atât de simplu, deoarece economia subterană reflectă nişte probleme sociale, economice şi morale mult mai profunde decât disciplina financiară. Cauza principală a prezenţei economiei subterane rezidă în economia oficială. Dacă aceasta s-ar reforma, s-ar restructura real, încadrându-se adecvat în regulile economiei de piaţă, dacă s-ar mări dinamismul economiei, s-ar micşora şomajul şi economia subterană s-ar diminua automat. Tergiversarea reformelor în toate domeniile şi la toate nivelurile reflectă şi interesele anumitor categorii sociale. Plaga economiei subterane atinge şi palierele superioare ale organismului social, incluzând funcţionarii aparatului de stat.

Corupţia este viabilă şi a intrat în conştiinţa socială ca o cutumă, nu numai în virtutea tradiţiilor birocratice, dar şi din cauza imperfecţiunii legilor în vigoare. Într-un sondaj de opinie printre antreprenori la întrebarea "dacă este posibil să desfăşori activităţi de antreprenoriat fără a încălca legislaţia", doar 17% din cei investigaţi au dat răspunsuri afirmative. Jumătate dintre cei investigaţi nu cred că se poate desfăşura o asemenea activitate fără a da mită structurilor de stat, iar unul din patru atrage atenţia că trebuie plătite şi "serviciile criminale".

Reiese că plaga corupţiei afectează în profunzime climatul moral al întregii societăţi. O legislaţie bună, coerentă ar trebui să asigure nişte condiţii în care funcţionarul public este pus în imposibilitate de a cere mită . Ar fi util ca l e g i l e să garanteze imposibilitatea

exercitării abuzive a funcţiilor celor abilitaţi din instituţiile administraţiei publice. Abolirea statutului de imunitate parlamentară ar fi şi ea o oportunitate. Este inadmisibil şi socialmente amoral ca imunitatea parlamentară să servească drept paravan pentru diverse ilegalităţi mici şi mai mari, cum deseori se întâmplă în prezent. Incontestabil, combaterea corupţiei este mai mult decât o prioritate, iar perfecţionarea legislaţiei şi asanarea aparatului birocratic cer, în primul rând, un ataşament total faţă de valorile morale, nu numai voinţă politică, dar şi un profesionalism corespunzător.

4.6. Concluzii

În 1997 după 7 ani de cădere PIB a înregistrat o uşoară creştere de 1,3% . Prin metode exclusiv monetariste s-a menţinut echilibrul economic, inflaţia a continuat să scadă şi leul a rămas stabil. În acelaşi timp economia naţională rămâne afectată de procese contraproductive dezvoltării umane şi coeziunii sociale: • politica de relansare a economiei

susţinută de anumite acţiuni prudente în extinderea reformelor nu a avut succes şi-a atins scopul doar parţial. Orice întârziere în programul reformei măreşte costurile sociale, care şi aşa sunt nemăsurat de mari;

• pauperizarea generală a populaţiei, sărăcie, şomaj, insecuritate economică, . socială şi alimentară, comportamente deviante etc. În actuala situaţie social-economică a ţării prudenţa excesivă (tergiversarea reformelor, nehotărârea, oprirea la "jumătate de drum") comportă riscuri dramatice;

• privatizarea se realizează anevoios, pentru majoritatea oamenilor este fără efecte concrete în extinderea opţiunilor. Privatizarea contra bonuri patrimoniale opţional n-a schimbat nimic în viaţa celor 3 mil. de cetăţeni (70% din populaţie) deveniţi acţionari. De bunurile societăţilor pe acţiuni azi dispune un număr restrâns de persoane sau grupuri de manageri, contribuind la extinderea corupţiei, economiei subterane şi criminalităţii. Privatizarea contra bani proiectată pentru 1997 a fost realizată doar în proporţie de 15% din obiectele propuse. Reforma agrară - zonă nevralgică a privatizării este departe de finalizare. Complexul energetic, cel mai vulnerabil obiectiv economic, rămâne de facto monopolist în domeniu. Reformele din sfera socială (asigurări, asistenţă socială, pensionarea, serviciile medicale ş.a.) practic au fost stopate;

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

• precarizarea bugetului de stat, marcat de un deficit de 7,8% din PIB. Acumulările sumelor necesare în bugetul de stat devin o problemă din ce în ce mai presantă. Statul nu-şi poate întreţine în normalitate instituţiile. Nu pot fi achitate complet datoriile salariale şi pensionale. Acoperirea deficitului bugetar din contul împrumuturilor (externe şi interne) măreşte datoriile statului. Stabilizarea monetară realizată în primii ani de tranziţie, dar neîntreţinută de o creştere economică eficientă riscă astăzi un faliment al economiei naţionale în genere. Din moment ce deficitele balanţei comerciale şi ale contului curent al balanţei de plăţi cresc galopant, iar restructurarea şi eficientizarea economiei întârzie, nu putem aspira la cea mai elementară ameliorare a situaţiei în sfera socială. Ca rezultat, bunăstarea populaţiei este afectată. Nemulţumirea, chiar revolta populaţiei, este absolut legitimă. Se atestă intensificarea mişcărilor sindicale, greviste şi a altor forme de protest;

• insuccesul reformelor oglindeşte lipsa cunoştinţelor şi informării populaţiei privind necesitatea reformelor şi esenţa (direcţia) acestora, reflectă mentalitatea factorilor de decizie şi a populaţiei care nu au asimilat încă mentalitatea şi noile valori.

• problema formării şi modernizării permanente a capitalului uman este încă ignorată.

Criza ocupării forţei de muncă, riscul sărăciei, degradarea condiţiilor care asigură investiţia în capitalul uman sunt, în primul rând, efectul crizei economice, sociale şi morale a societăţii şi, în parte, rezultatul inerent al schimbărilor

din perioada de tranziţie. Dar ele dovedesc şi o funcţionalitate redusă a guvernării, o eficienţă redusă a mecanismelor de piaţă. Realitatea reclamă un Program strategic de dezvoltare umană sustenabilă cu eşalonarea priorităţilor pe termen scurt (imediat) mediu şi lung. Accelerarea reformelor desigur are şi va avea pe termen scurt efecte sociale negative. De aceea tocmai într-o astfel de perioadă RM are nevoie mai mult ca oricând de ajutor extern. Pentru a asigura efecte durabile, asistenţa externă trebuie să ajute la elaborarea şi implementarea unei strategii coerente de combatere a sărăciei. Este cunoscut că cel mai eficient sprijin, cu rezultate pe termen mediu şi lung este crearea locurilor de muncă productivă. Acţiunea s-ar putea axa pe programele care permit obţinerea unor credite accesibile antreprenorilor mici şi mijlocii sau chiar persoanelor particulare care doresc să întreprindă propria lor afacere. Programele de dezvoltare rurală ar putea acorda sprijin întreprinderilor agricole pentru creşterea şi eficientizarea producţiei, stimulării industriei rurale şi unor reţele de aprovizionare şi distribuţie a produselor agro-alimentare. Stoparea declinului capitalului uman poate fi un alt obiectiv de bază.

Este deosebit de important ca autorităţile publice să menţină un nivel maxim de transparenţă în procesul de decizie privind reformele, mai ales în cazurile când acestea pot avea repercusiuni sociale. Este tot atât de important să se întreţină mereu dialogul cu toate sectoarele civile, cu scopul de a lua în considerare opinia publică, de a explica obiectivele politicii reformelor (asigurarea bunăstării populaţiei în următorii ani), pentru a evita posibilele convulsii sociale.

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

CAPITOLUL 5. POLITICI SOCIALE

5.1. Politici sociale în sprijinul dezvoltării umane durabile

În sensul cel mai larg, politica socială cuprinde toate domeniile dezvoltării umane: condiţiile de trai, relaţiile de muncă, protecţia socială, prestarea serviciilor sociale, echitatea socială, sănătatea, educaţia etc. Ea are scopul de a asigura dezvoltarea oamenilor- a indivizilor şi colectivităţilor, extinderea opţiunilor şi accesului egal pentru toţi membrii societăţii, dar şi promovarea unei coeziuni sociale durabile. Tranziţia la economia de piaţă ce are loc actualmente în RM provoacă o serie de probleme ce ţin de realizarea obiectivelor propuse de politica socială. Criza economică generează implicit şi o criză socială ce se manifestă prin cele mai diverse fenomene sociale negative. Scăderea veniturilor recile ale populaţiei şi a gradului de ocupare a resurselor de muncă a generat un proces de sărăcire în masă, aducând majoritatea populaţiei în imposibilitatea de a-şi acoperi nevoile fundamentale, materiale şi spirituale. Fenomenul sărăciei este însoţit şi de înrăutăţirea situaţiei demografice, de degradarea sistemelelor de ocrotire a sănătăţii şi de învăţământ, de stratificarea socială, adesea nejustificată, a populaţiei. Toate acestea conduc inevitabil la deprecierea capitalului uman şi, prin urmare, la micşorarea şanselor ieşirii din această criză şi dezvoltării durabile a societăţii în perspectivă.

Problema socială majoră şi de cea mai stringentă actualitate în RM este pauperizarea, fenomen care poate compromite obiectivele dezvoltării umane în viitorul apropiat şi depărtat. Sărăcia poate fi considerată drept o boală a societăţii, deoarece ea produce suferinţe nu numai celor aflaţi sub incidenţa ei. Prin manifestările sale ea afectează întreaga societate, aducând prejudicii atât corpului social, cât şi sistemului economic. Spre deosebire de alte zone de pe mapamond care se confruntă cu acest flagel, sărăcia în RM cuprinde un spectru foarte larg de categorii sociale. Majoritatea au devenit săraci în ultimii 3-5 ani, în perioada tranziţiei. "Vechilor" săraci reprezentaţi, în principal, de bătrâni cu pensii mici şi de familiile cu mulţi copii sau cu un singur întreţinător li s-au mai adăugat "noii" săraci, reprezentaţi de familiile aflate în întreţinerea şomerilor sau a lucrătorilor cu

salarii mici, numărul cărora la momentul actual este impresionant. Circa jumătate din angajaţi au salarii mai mici de 175 lei, sumă care acoperă doar 36% din coşul minim de consum.

În aceste condiţii rolul şi responsabilitatea actualului stat în securitatea socială a cetăţenilor este exclusivă. Populaţia trebuie ferită sau protejată de riscul sărăciei. Dar deficitul cronic de resurse financiare complică sau reduce substanţial posibilităţile bunelor intenţii ale statului. Ţara se confruntă cu condiţii de viaţă aflate la limita de jos, deci se impune un grad sporit de protecţie socială. Declinul economic reduce la minim resursele necesare unei politici sociale optime. E nevoie de alte soluţii şi acţiuni. Sărăcia este în prezent cea mai acută problemă socială în RM. Ea nu poate fi depăşită prin instituţia redistribuirii, atunci când resursele s-au redus dramatic. Combaterea sărăciei devine subiectul priorităţilor în politica globală a statului, având în vedere atât acţiunile neordinare de primă urgenţă, cât şi întreaga strategie de dezvoltare sustenabilă a ţării. Combaterea sărăciei este legată, în primul rând, de relansarea economiei capabilă să asigure condiţii decente de trai fiecărui membru al societăţii. În condiţiile tranziţiei, când declinul economic mai persistă, este nevoie de unele soluţii de perfecţionare a mecanismului de redistribuire în aşa fel ca să fie protejate cele mai vulnerabile grupuri sociale prin acordarea ajutorului social celor mai săraci dintre săraci, pentru ca aceştia să nu cadă în mizerie absolută.

În practica luptei mai multor ţări împotriva sărăciei s-a conturat un set de politici. Alegerea lor este determinată de situaţia economică, de amploarea şi profilul sărăciei, de filozofia care domină politica economică şi socială a statului. În funcţie de obiectivele urmărite, politicile de combatere a sărăciei pot fi: • politici ce ţin de repartiţia veniturilor şi

constau, în esenţă, în utilizarea transferurilor (băneşti sau în natură) pentru susţinerea familiilor aflate sub incidenţa sărăciei. Aceste politici nu vindecă sărăcia, ci numai tratează simptomele ei;

• politici orientate spre susţinerea participării categoriilor sărace ale populaţiei la activităţi economice, şi, pe această cale, asigurarea unor venituri prin

Omul este scopul şi nu mijlocul (le producţie

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

Sărăcia nu este decât o expresie a subdezvoltării economice.

muncă. Sunt politici care se adresează cauzelor sărăciei, mai exact, unor cauze de ordin economic, care afectează populaţia aptă de muncă (şomajul, productivitatea muncii scăzută, dificultăţile accesului pe piaţă al micilor producători etc); politici ce ţin de domeniul investiţiei în capitalul uman, al formării şi întreţinerii capacităţii oamenilor de a participa eficient la activitatea economică şi la viaţa socială. Sunt politici care se adresează şi cauzelor, şi efectelor sărăciei. Nivelul scăzut de educaţie, starea proastă a sănătăţii şi nutriţiei sunt frecvent asociate cu sărăcia, reprezentând, deopotrivă, cauze şi efecte ale acesteia la nivel individual, dar şi naţional. Ridicarea nivelului de instruire şi pregătire profesională şi asigurarea unei mai bune stări de sănătate măresc şansele indivizilor de a obţine venituri mai mari, de a ieşi din starea de sărăcie. Politicile de combatere a sărăciei prin investirea în capitalul uman cuprind, în primul rând, politicile de dezvoltare a serviciilor sociale, în special a celor de educaţie şi ocrotire a sănătăţii, politicile de asigurare a accesului întregii populaţii, inclusiv al categoriilor sărace la serviciile respective. Investind în aceste domenii, noi vom contribui la dezvoltarea capitalului uman, care va duce la mărirea productivităţii, creşterea economică şi dezvoltarea umană sustenabilă. politici de stimulare a accesului celor săraci la utilizarea serviciilor sociale.

în această ordine de idei, în continuare se va analiza tabloul sărăciei din RM, precum şi politicile statului pentru combaterea ei.

5.2. Veniturile şi sărăcia

Cel mai grav fenomen cu care se confruntă RM (şi nu numai) este scăderea bruscă a nivelului de trai a populaţiei, datorat reducerii esenţiale a puterii de cumpărare a veniturilor. Astfel, conform unor estimări, pe parcursul celor 6 ani de tranziţie economică, din momentul liberalizării preţurilor, veniturile reale per capita s-au redus de 3,5 ori. Cu toate că în ultimii ani procesul de reducere a veniturilor reale s-a încetinit, acest pericol mai persistă. La un locuitor, veniturile medii anuale au înregistrat următoarea evoluţie: 1419 lei în 1995, 1779 lei în 1996, 1974 lei în 1997. În 1997 totalul veniturilor nominale ale populaţiei a atins cifra de 7211,6 mil. lei, cu 12,7% mai mult decât în 1996. Ultimul an se caracterizează şi prin depăşirea creşterii veniturilor nominale fată de nivelul inflaţiei

din economia naţională, ceea ce a asigurat o creştere pentru prima dată a veniturilor reale ale populaţiei cu 0,6% în decursul perioadei de tranziţie. Această neînsemnată creştere se datorează eforturilor gigantice ale statului în menţinerea stabilităţii macroeconomice, prin folosirea pârghiilor monetare şi bugetare. Bineînţeles, o asemenea politică nu poate dura la infinit. Menţinerea acestei stabilităţi nu stimulează creşterea producţiei şi realmente conduce la sărăcie. Sunt necesare soluţii politice mai active, care ar pune în mişcare producţia. Formarea veniturilor populaţiei RM are loc sub influenţa mai multor factori social-economici. Tranziţia la economia de piaţă a condus la diversificarea formelor şi Structurii veniturilor specifice. Aceasta se manifestă prin scăderea rolului salariului ca sursă de bază în formarea venitului personal de la 71,6% în 1992 la 35,9% în 1996 şi 34% în 1997.

Tabelul 5.1. Structura veniturilor populaţiei

Anii Salarii

Pens

ii, In

dem

nizaţii,

bu

rse

Veni

t din

vân

zare

a pr

oducţie

i pro

prii

Veni

t din

vân

zare

a va

lute

i stră

ine

Alte

ven

ituri

Tota

l ven

ituri

Preţuri curente, mii. lei 1992 53,0 13,4 4,6 - 3,0 74,0 1993 500,2 109,3 44,3 - 17,2 671,0

1994 1296,7 447,7 211,0 354,1 881,4 3190,9

1995 1926,2 670,0 427,9 838,1 1252,1 5114,3

1996 2301,4 780,2 545,2 1112,1 1662,2 6401,1

în procente 1992 71,6 18,1 6,2 - 4,1 100,0

1993 74,5 16,3 6,6 - 2,6 100,0

1994 40,7 14,0 6,6 11,1 27,6 100,0

1995 37,7 13,1 8,3 16,4 24,5 100,0

1996 35,9 12,2 8,5 17,4 26,0 100,0

Sursa: DASS În comparaţie cu alte ţări aflate în tranziţie RM se caracterizează prin cel mai scăzut nivel de salarii. Astfel, dacă salariul mediu lunar în Moldova în 1996 a fost de 187 lei sau 40 dolari SUA, în Uzbekistan el constituia, respectiv -54, Belarus - 89, Ucraina - 84, Kazahstan -102 Federaţia Rusă - 154, România - 131 dolari. În 1997 salariul mediu lunar s-a cifrat la 219,81ei,cu 17,5% mai mult decât în 1996. Însă această remunerare acoperă doar 50% din coşul minim de consum estimat în 1997 la 440 lei. Aceste salarii mizere au influenţat negativ atât nivelul de consum şi calitatea vieţii populaţiei, cât şi motivaţia lucrătorilor şi productivitatea, ceea ce împiedică

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

revitalizarea economiei.

Cele mai mari creşteri ale salariului nominal au fost înregistrate în construcţii (30%), electroenergetică şi alimentarea cu gaze şi apă (27,1%), industria de prelucrare (25,4%). Cele mai mari salarii se menţin în sfera financiar-bancară, în electroenergetică şi alimentarea cu gaze şi apă, în industria de prelucrare, cifrându-se în ianuarie-mai 1998, respectiv, la 990 lei, 490 lei, 396 lei. În aceeaşi perioadă cele mai mici salarii au fost înregistrate în agricultură şi silvicultură -113 lei, învăţământ -181 lei, sănătate şi asistenţă socală - 175 lei. Un factor care afectează substanţial formarea veniturilor băneşti ale populaţiei şi, prin urmare, nivelul lor de trai, constituie întârzierile de plată ale salariilor şi ale transferurilor sociale, care ajung uneori la destinatar cu întârziere de 8-9 luni. Astfel, datoriile salariale la sfârşitul a. 1997 se cifrau la 362,6 mil. lei sau 15,1% din fondul salarial pe economia naţională. Cea mai complicată situaţie se observă în agricultură, unde datoriile faţă de salariaţi se ridică la 33,7% din fondul anual de salarii. Înţelegând importanţa problemei în cauză, precum şi consecinţele acesteia, Guvernul depune eforturi extrem de mari în ameliorarea situaţiei. Problema continuă a fi stringentă şi necesită soluţii radicale, iar încercările de a ameliora situaţia prin măsuri compensatorii, precum înlocuirea datoriilor salariale şi de pensii faţă de beneficiari cu mărfuri de primă necesitate sau cu acordarea unor ajutoare suplimentare s-au dovedit a fi lipsite de eficienţă. În asemenea condiţii unele categorii de populaţie pauperizată recurg la economia paralelă care însoţeşte tranziţia. Pentru alte categorii economia subterană este o sursă de îmbogăţire rapidă, fapt care conduce la o diferenţiere socială nejustificată. Un asemenea mod de polarizare a societăţii reprezintă un factor de instabilitate social-politică permanentă, de compromitere a tranziţiei şi dezvoltării umane durabile a societăţii. Pe fundalul acestor procese de formare a veniturilor, gradul de inegalitate a populaţiei s-a amplificat. Creşterea spectaculoasă a veniturilor categoriilor de populaţie din quintila superioară în condiţiile căderii severe a puterii de cumpărare a celor din quintila inferioară sunt mărturii evidente ale creşterii inegalităţilor. Astfel, în 1997 veniturile celor mai bogaţi - quintila superioară (20% din populaţie) - au fost de 11,5 ori mai mari decât ale celor mai săraci - quintila inferioară. Coieficientul Gini, care exprimă gradul de inegalitate a veniturilor are o tendinţă stabilă de creştere. În anul 1997 el a constituit 0,44, calculat după veniturile totale şi 0,61 - după

veniturile disponibile. Convexitatea curbei Lorenţ indică gradul de diferenţiere socială a populaţiei.

Graficul 5.1. Curba Lorenz a distribuţiei populaţiei în funcţie de venituri

Sursa: DASS Sărăcia periclitează reformele şi democratizarea societăţii, este o sursă de dezorganizare a societăţii, degradare morală şi comportamentală. Situaţia reală cere o redefinire radicală a coordonatelor politicii macroeconomice şi sociale în scopul combaterii sărăciei şi creşterii veniturilor tuturor grupurilor sociale. Statul trebuie să intervină mai activ în promovarea activităţilor productive, legalizarea economiei subterane şi asigurarea plăţii la timp a salariilor. Statul trebuie să elaboreze o politică a veniturilor care ar garanta un venit minim conform nivelului de subzistenţă ce ar reduce diferenţierea nejustificată a veniturilor populaţiei. Fundamentarea strategiei de combatere a sărăciei este în mare măsură o problemă de cunoaştere. Este vorba, în principal, de cunoaşterea dimensiunilor, profilului şi cauzelor sărăciei, a sistemelor de protecţie socială existente, a posibilităţilor de perfecţionare a acestora şi reformelor preconizate în acest domeniu, a caracteristicilor şi particularităţilor comportamentului diferitelor categorii de populaţie (de consum, demografic, civil, social etc), a valorilor, obiceiurilor şi mentalităţilor care generează acest comportament, a stării economice şi a capacităţii acesteia de a crea şi disponibiliza resursele necesare îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale populaţiei. Elaborarea strategiei de combatere a sărăciei este şi o importantă acţiune politică, în sensul că ea implică decizia politică de alegere a instrumentelor potrivite. O astfel de problemă o reprezintă definirea oficială a sărăciei, respectiv, a minimului de subzistenţă, pe care Guvernul îşi propune să-l asigure pentru toţi cetăţenii prin soluţiile de combatere a sărăciei. Guvernul, cu sprijinul şi colaborarea PNUD

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

Caseta 5.1 Caracteristica sărăciei

Rezultatele cercetării au arătat că persoanele afectate în cea mai mare măsură de flagelul sărăciei, pot fi caracterizate prin următoarele: • locuiesc în mediul rural; 33% dintre cele mai sărace persoane locuiesc în mediul

urban, iar 67% în mediul rural. În mediul urban sărăcia are o pondere mai mare în oraşele mari;

• fac parte din gospodării numeroase; aproape 46% din săraci, aflaţi sub pragul sărăciei, constituie gospodăriile casnice ce au în componenţa lor 5 membri şi mai mult. 25% din săraci fac parte din gospodăriile casnice cu 4 persoane;

• un grad ridicat de neocupare a membrilor gospodăriilor din diferite cauze; 24% din gospodării în care membrii ei nu sunt ocupaţi, trăiesc în sărăcie;

• în marea majoritate sunt ocupaţi în sectorul agrar; 28,6% din membrii gospodăriilor capul cărora este ocupat în agricultură, se află sub pragul sărăciei;

• în totalul venituilor predomină venitul în natură; 68,3% din totalul veniturilor familiilor sărace constituie veniturile în natură;

• prevalarea cheltuielilor alimentare în structura cheltuielilor totale; ponderea mare a cheltuielilor pentru alimentaţie atestă faptul că populaţia este afectată de sărăcie. Astfel, conform datelor cercetării, rata cheltuieli lor pentru alimentaţie în totalul cheltuielilor de consum al populaţiei RM este de 68.0%, comparativ cu 25-30% în ţările dezvoltate. Dacă pentru săracii din mediul urban ponderea cheltuielilor alimentare constituie 66,4%, pentru săracii din mediul rural ea este de 73,4%;

• nivel scăzut de consum al produselor alimentare de bază; un sărac consumă: lapte şi produse din lapte 16,1% din nivelul consumului mediu republican, fructe - respectiv 18,2%, carne şi produse din carne - 50,5%, legume - 58,0%, zahăr şi produse din zahăr-58,2%;

• alimentaţie insuficientă; valoarea energetică a raţiei alimentare pentru populaţia săracă se estimează în medie doar la 1775 kcal, (84,5% din nivelul mediu republican), conţinând proteine 42,4 grame (respectiv 76,5%), din care de provenienţă animală -9,9 grame (21,6%); grăsimi - 51,5 grame (68,9%); glucide - 28,4 grame (88,5%). Alimentaţia insuficientă este un pericol real pentru sănătatea populaţiei sărace;

• grad scăzut de asigurare cu obiecte de menire social-culturală; doar 69% din cei săraci au frigidere, 50% din ei - maşini de spălat, 28% - televizoare color;

• probleme de sănătate şi grad înalt de morbiditate; majoritatea persoanelor sărace suferă de boli cronice, unele din ele fiind considerate sociale, ceea ce duce la morbiditate sporită.

şi a BM au iniţiat un amplu program de combatere a sărăciei, care prevede, în primul rând, evaluarea proporţiilor sărăciei, cauzelor şi formelor de manifestare, precum şi formularea acţiunilor concrete în timp pentru o perioadă de scurtă durată şi de perspectivă. Estimarea dimensiunilor sărăciei în RM a fost făcută în baza investigării bugetelor gospodăriilor casnice, întreprinse de DASS (prin concursul tehnic al BM) în anul 1997. Pentru evaluarea acestui fenomen social, în calitate de indicator cantitativ s-a folosit "minimul de subzistenţă", în valoare de 233,1 lei (49,5 dolari SUA). Analiza a arătat că sărăcia în RM creşte într-un ritm accelerat: 76,8% din populaţia supusă cercetării se află sub minimul de subzistenţă. Dintre aceştia, 65,5% locuiesc în mediul rural, unde riscul sărăciei este mai mare decât în mediul urban.

Resursele bugetare extrem de limitate nu permit statului să acorde asistenţă socială tuturor persoanelor aflate sub acest minim de subzistenţă. Acordarea asistenţei sociale pentru ca venitul să atingă minimul de subzistenţă ar fi un obiectiv de lungă durată, el nu poate fi aplicat în prezent. Statul îşi ia angajamentul de protecţie socială a celor mai săraci dintre cei săraci, adică persoanelor aflate sub "pragul sărăciei", evaluat la 30% din minimul de subzistenţă, în valoare de 70 lei. Conform datelor cercetării, 21% din cei interogaţi, se află sub pragul sărăciei. Prin urmare, fiecare al cincilea cetăţean al republicii se află într-o situaţie de sărăcie absolută. Acest tip de sărăcie poate fi considerat de scurtă durată (incapacitatea temporară a persoanelor de a-şi asigura singuri existenţa). Fără o asistenţă adecvată şi la momentul oportun din partea statului, ea

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

se poate transforma într-o sărăcie cronică, adică instalarea unor condiţii de autoreproducere a sărăciei. Pentru a elabora politici efective de combatere a sărăciei, trebuie mai întâi de toate să identificăm caracteristicele sărăciei şi a persoanelor sărace. Caseta 5.1 oferă un astfel de sumar. Trebuie să depistăm grupurile sociale cele mai afectate de riscul sărăciei. În RM aceste grupuri sociale pot fi considerate următoarele:

- Familiile cu mulţi copii; ele alcătuiesc cel mai mare grup social ce riscă să devină săraci în actualele condiţii. Astfel, sub pragul sărăciei se află 36,4% din familiile cu 4 şi mai mulţi copii, 25% din familiile cu 3 copii, 24,4% din familiile cu doi copii, şi 17,8% din familiile cu un singur copil. Riscul de a deveni sărac creşte de două ori odată cu apariţia primului copil; probabilitatea de a deveni familii sărace creşte de 2,2 ori cu apariţia celui de al doilea copil, şi de 2,7 ori cu apariţia celui de al treilea copil.

- Familiile incomplete (monoparentale); componenţa incompletă a unei familii este factor substanţial în creşterea riscului de sărăcie. Un singur părinte (de regulă, el este de sex feminin) nu este în stare să asigure resursele necesare unei familii pentru un trai decent. Astfel, 23,5% din totalul familiilor de acest tip se află sub pragul sărăciei.

- Şomerii; şomajul constituie unul din factorii principali ce conduce la sărăcie. Dintre toţi şomerii - 29,3% se află sub pragul sărăciei. Bugetul familiilor, capul cărora este şomer, se formează în majoritatea cazurilor din venituri de ocazie, din economii, din vânzări şi indemnizaţii sociale. Pentru alimentaţie se consumă 70,5% din totalul cheltuielilor.

- Pensionarii; apartenenţa la acest grup social nu presupune numaidecât riscul sărăciei. Pensionarii se caracterizează printr-o mare diferenţiere după bunăstarea lor. Astfel, 16,2% din toţi pensionarii fac parte din cele mai sărace categorii de populaţie, în timp ce 23,3% din ei pot fi consideraţi drept cele mai asigurate persoane din societate. O mare importanţă pentru acest grup social au condiţiile de viaţă: locuiesc aparte sau împreună cu rudele, au posibilitatea de a-şi continua activitatea sau nu; au în proprietatea sa un lot de pământ etc. Totodată, printre pensionari se atestă şi cele mai tragice forme de sărăcie, legate de singurătate şi de necesitatea unei îngrijiri permanente.

- Lucrătorii din sectorul agrar; din acest

grup fac parte atât lucrătorii angajaţi în sectorul agrar, cât şi fermierii. Dintre ei 28,6% se află sub pragul sărăciei (inclusiv 26,3% dintre aşa-zişii fermieri). Productivitatea redusă a muncii, preţurile mici la producţia agricolă, tergiversarea reformelor din agricultură, datoriile salariale mari, au condus la sărăcirea în masă şi în cel mai mare grad anume a acestor categorii ocupaţionale.

Protecţia socială ocupă unul din principalele preocupări în politica socială a statului. În prezent sistemul de protecţie socială a populaţiei RM este finanţat de mai multe instituţii: Fondul Social, care ocupă locul central, Fondul de susţinere socială a populaţiei, întreprinderile şi organizaţiile. În 1996 în aceste scopuri s-au alocat 968,7 mil. lei (în valoare nominală), sau de 6,8 ori mai mult decât în 1993. În valoare reală, alocaţiile din 1996 reprezintă doar 71,4% din alocaţiile din 1993. Ponderea acestor cheltuieli în PIB a crescut de la 7,8% în 1993 la 13,2% în 1996, ceea ce a contribuit la rezolvarea mai multor probleme de protecţie socială. Sistemul de protecţie socială (caseta 5.2.) prestează următoarele servicii garantate de stat:

• plata pensiilor; • prestaţii de indemnizaţii şi compensaţii

păturilor social-vulnerabile; • prestaţii de înlesniri pentru anumite

categorii sociale: la procurarea medicamentelor, călătoriile în transportul public, serviciile comunale;

• întreţinere în case-internat a unor categorii de bătrâni, invalizi şi copii orfani;

• prestarea asistenţei sociale la domiciliu bătrânilor invalizi;

• alocaţii de ajutoare materiale persoanelor nevoiaşe.

Acest model de protecţie socială, moştenit de la vechiul regim, avea şi atunci o raţionalitate politică, dar nu şi una economică. În consecinţă, el s-a dovedit a fi risipitor şi socialmente inechitabil, cu atât mai mult în condiţiile de tranziţie. Criza acestui model în perioada tranziţiei este specifică: • condiţiile de viaţă s-au deteriorat, fiind la

limita de jos şi impun un grad sporit de protecţie socială. În acelaşi timp criza economică se menţine, ceea ce reduce la minimum resursele necesare unei protecţii sociale optime;

• sistemul de protecţie socială funcţionează incoerent: numărul beneficiarilor creşte, prelevările fiscale de la populaţa activă şi

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

Caseta 5.2. Protecţia socială

Pensiile ocupă locul central în sistemul de protecţie socială. De o pensie beneficiază fiecare a cincea persoană din cetăţeni. Condiţiile de bază pentru a avea dreptul la o pensie sunt: atingerea vârstei de pensionare, stagiul corespunzător de muncă, invaliditatea sau pierderea întreţinătorului. Mărimea pensiei depinde de venitul salarial mediu anterior al persoanei, de stagiul de muncă, de numărul de persoane întreţinute etc. Persoanele ce au pensii relativ mici beneficiază de o gamă largă de compensaţii şi înlesniri. Mărimea medie a pensiei la 1.01.1998 a constituit 80 lei (17 dol.SU). Pensiile se plătesc din Fondul Social, care alocă anual pentru acest scop circa 700 mil. lei. De indemnizaţii şi compensaţii pentru copii şi pentru familiile nevoiaşe beneficiază circa 90 mii persoane. Mărimea indemnizaţiei se stabileşte în funcţie de numărul copiilor în familie, de vârsta lor şi se calculează utilizând drept normativ salariul minim pe republică. Mărimea medie a unei indemnizaţii pentru mamele solitare constituie 9,3 lei (1,9 dol.SU), iar pentru îngrijirea copilului până la 1,5 ani - 26,8 lei. Pentru familiile nevoiaşe sunt fixate unele compensaţii, inclusiv şi pentru copii în vârstă de la 1,5 până la 16 ani (mărimea medie a compensaţiei constituie 9,3 lei). Finanţarea Indemnizaţiilor şi compensaţiilor se face din Fondul Social (circa 80 mii. lei anual). În afară de aceste transferuri sociale, din Fondul de Asigurări sociale a Federaţiei Generale a Sindicatelor sunt acordate indemnizaţii pentru pierderea temporară a capacităţii de muncă, pentru femeile gravide, pentru naşterea copilului, pentru înmormântări. Aceste transferuri constituie mai mult de 88 mil. lei anual. Persoanele ce şi-au pierdut locul de muncă beneficiază de indemnizaţii pentru şomaj, pentru pregătire profesională, precum şi pentru crearea locurilor noi de muncă. Indemnizaţiile pentru şomaj se prestează în decurs de un an. Mărimea medie a indemnizaţiei pentru şomaj în 1997 a constituit 82 lei. La cursurile de recalificare au fost înscrişi peste 10 mii şomeri (15% din numărul total). Cheltuielile pentru protecţia socială a şomerilor sunt făcute din Fondul Social şi s-au cifrat la 9 mil. lei. Pentru unele categorii de persoane, conform legislaţiei în vigoare, sunt prevăzute înlesniri sociale sub formă de reduceri de preţ (uneori ajungând la 100%) pentru procurarea medicamentelor, a cărbunelui pentru sezonul de iarnă, pentru călătoriile în transportul urban şi interurban, pentru serviciile comunale etc. De aceste înlesniri sociale beneficiază circa 1,2 mil. persoane sau fiecare al treilea locuitor. Aceştia sunt, de regulă, invalizii, participanţii la război, pensionarii etc. După unele estimări pentru aceste scopuri se cheltuiesc de la 400 până la 600 mil. lei din buget. În administrarea Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei se află 6 case-internat, în care sunt întreţinuţi 2,0 mii bătrâni, invalizi sau copii orfani. Toate aceste persoane sunt asigurate pe deplin de stat (cazarea, masa, asistenţa medicală etc). De asistenţă socială la domiciliu beneficiază circa 17,6 mii cetăţeni bătrâni, invalizi - sub formă de servicii medicale, procurarea mărfurilor de uz zilnic (alimente ş.a.), achitarea serviciilor comunale şi alte necesităţi curente. Costurile acestei forme de asistenţă socială s-au cifrat în 1996 la 3,4 mil. lei. Asistenţa socială persoanelor nevoiaşe din rândul pensionarilor, invalizilor, familiilor cu mulţi copii etc. se acordă din Fondul de susţinere socială a populaţiei. Acest fond se formează din veniturile provenite din privatizarea proprietăţii de stat şi municipale, taxele agenţilor economici în proporţie de 1%, precum şi din donaţii.

a agenţii economici scad;

• puterea de cumpărare a pensiei medii s-a redus de 4 ori;

• cumularea funcţiilor de asigurări sociale şi protecţie socială într-un sistem unic, mecanismul depersonalizat de asigurări sociale duc inevitabil la inechitate socială;

• ajutorul social se acordă egalitar, ignorându-se principiul nominativ (de adresă), din care cauză puţinele resurse financiare se utilizează ineficient. Astfel, gospodăriile casnice care se află sub

pragul sărăciei beneficiază doar de 5,1% din totalul transferurilor sociale destinate pentru ajutor social, în timp ce 37,5% din resurse contribuie la îmbunătăţirea nivelului de trai al gospodăriilor casnice mai asigurate, venitul cărora per capita depăşeşte minimul de subzistenţă. În consecinţă, actualul sistem de protecţie socială contribuie într-un anumit fel la diferenţierea socială nejustificată a populaţiei, realmente lăsând fără ajutor pe cei mai nevoiaşi, dând dovadă de o ineficienţă pronunţată în realizarea

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

obiectivelor sale. Toate acestea arată că actualul model de protecţie socială nu este adecvat condiţiilor tranziţiei la economia de piaţă. În consecinţă, o reformă de profunzime în domeniul vizat este un obiectiv de maximă urgenţă. Această temă va fi abordată în compartimentul 5.6 şi 5.7.

5.3. Securitatea alimentară

Asigurarea dreptului omului la o alimentaţie normală în RM a fost şi rămâne una dintre cele mai importante probleme ale statului, cu atât mai mult că în ultimii 10 ani (1987-1996) consumul de produse alimentare pe locuitor s-a redus îngrijorător (tabel 5.2). A scăzut îndeosebi consumul produselor de origine animală (carne - cu 53,7%, ouă - cu 45,3%, lapte - cu 45,4%), ceea ce a înrăutăţit cu mult calitatea raţiilor. Doar 10% din populaţie (mai înstărită) şi-a păstrat în 1996 raţia de consum la nivelul mediei pe republică din 1985. Iar 10 % din extrema celor cu venituri insuficiente se află sub nivelul critic de alimentaţie (1500 calorii) recunoscut de FAO drept criteriu extrem de subalimentaţie, când persoana poate cheltui energie doar pentru automenţinere. Se poate spune că această categorie de populaţie realmente este afectată de foamete. Acelaşi lucru se poate afirma despre copiii din instituţiile preşcolare şi şcoli din unele raioane, unde raţia alimentară zilnică constituie doar 30-33% din normele fiziologice.

Tabelul 5.2. Consumul mediu anual al principalelor alimente

kg Ia locuitor

Anii Indicatori 198 198 199 199 1996

Carne şi produse din carne (inclusiv slănină şi subproduse)

54 54 58 23 25

Lapte şi produse lactate (echivalent lapte)

294 295 303 165 161

Ouă, bucăţi 209 212 203 107 116Peşte şi produse din peşte

13,4 14,1 12,0 2,0 3,5

Zahăr 44,9 50,9 48,9 21,0 22,5Ulei vegetal 12,3 12,1 14,1 8,0 8,2 Cartofi 79 79 69 68 71 Legume şi curcubitacee

129 125 112 86 65

Fructe, inclusiv struguri

64 67 79 60 59

Produse de panificaţie (pâine, paste făinoase, făină, crupe, leguminoase)

173 174 171 135 127

Sursa: DASS

Raţiile de alimentaţie a populaţiei din fosta URSS nu corespundeau cerinţelor alimentare încă înaintea tranziţiei. Ele erau inferioare celor din ţările dezvoltate şi nu erau echilibrate după principiile nutritive general acceptate, ceea ce afecta sănătatea populaţiei. Specialiştii susţin că în fosta URSS şi în republicile unionale structura consumului alimentar era iraţională şi nu corespundea necesităţilor fiziologice ale organismului (vitamine, unele macro- şi microelemente, mai ales săruri de calciu). Raportul dintre clasele de substanţe organice (proteine, lipide, glucide) devia substanţial de la normă, ceea ce avea urmări negative asupra sănătăţii. Mai calitative erau raţiile populaţiei urbane. Consumul de proteine în RM a scăzut în 1996 faţă de 1987 în medie cu 35 % (inclusiv de origine animală cu 39%, lipide cu 29%, glucide cu 41%), raţiile rămânând deficitare în proteine, în special de origine animală. Media de alimentaţie în 1996 estimată la 2127 calorii per capita trezeşte îngrijorare: ea s-a coborât sub "pragul caloric" stabilit de FAO- 2500 calorii (caseta 5.3.) şi este la nivelul ţărilor subdezvoltate, aflate în zona insecurităţii alimentare cu un consum sub 2200 calorii şi cu penurie în raţia alimentară a elementelor nutritive principale.

Scăderea nivelului de alimentaţie este consecinţa crizei sistemului social-economic şi incapacităţii instituţiilor statale de a gestiona criza. PIB la locuitor în ultimii 10 ani a scăzut dramatic, coborându-se la nivelul ţărilor slab dezvoltate din Africa şi Asia -Kenya, Benin, Nigeria, Cambodia. Consecinţele malnutriţiei nu întârzie să se manifeste: deteriorarea sănătăţii populaţiei, creşterea morbidităţii şi mortalităţii, răspândirea maladiilor sociale (tuberculoza), scăderea potenţialului de vitalitate a naţiunii.

Securitatea alimentară şi dreptul de a mânca presupune accesul real al fiecărei persoane la o alimentaţie suficientă. Este o precondiţie pentru dezvoltarea umană durabilă. Realităţile dure în care se află societatea din RM obligă statul să-şi asume răspundere în domeniul securităţii alimentare în toată complexitatea problemelor aferente. Ca primă condiţie, produsele alimentare trebuie să fie disponibile (în cantităţi şi sortimente suficiente) şi accesibile (la preţuri corespunzătoare puterii de cumpărare a veniturilor consumatorilor). Nişte calcule elementare arată că pentru procurarea zilnică a produsului de strictă necesitate o mare parte din populaţie este în dificultate. În 1996 s-ar fi putut cumpăra zilnic pâine: cu un salariu mediu - 3,6 kg, cu o pensie medie - 1,5 kg, cu o pensie socială - 911 grame, cu indemnizaţia minimă de şomer -474 grame. Un sondaj (eşantion 1737 persoane) cu scopul atestării consumului

"Dreptul de a mânca este tot atât de inviolabil ca şi dreptul la vot."

(Conferinţa Internaţională

privind Drepturile economice, sociale şi culturale. 1976).

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

Caseta 5.3 Securitatea alimentară în lume

Asigurarea populaţiei cu produse alimentare este una dintre cele mai acute probleme globale. Pe glob suferă de foame 800 milioane de oameni, mor anual de foame 25 milioane. Foametea are şi consecinţe sociale grave: criminalitate, prostituţie, depravare sub toate formele posibile, fenomene care destabilizează societatea. Încă în 1963 ONU pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) a proclamat la Roma dreptul fiecărui om la alimentaţie. Organismul uman are nevoie de 65 diferite substanţe (proteine, glucide, grăsimi, apă, vitamine, microelemente ş.a.). Potrivit calculelor FAO necesarul minim de energie numit "pragul caloric", este de circa 2500 de calorii pe zi. Consumul alimentar raţional se estimează la 3200-3300 calorii cu o structură de 11-13% proteine (din care jumătate de origine animală), 25-30% grăsimi, 55-60% glucide. Actualmente consumul zilnic la o persoană în ţările dezvoltate se estimează la 3400-3500 calorii, în ţările în curs de dezvoltare - 2300-2400 calorii şi în cele subdezvoltate - 2200 calorii. Se ştie că valoarea calorică a alimentaţiei, deşi strict necesară, nu reflectă şi calitatea raţiei, ponderate după componentele substanţelor nutritive de origine animală şi vegetală, în funcţie de climă, gen de activitate, vârstă, sex etc. Indicatorii de calitate a raţiei în diverse ţări reflectă, în egală măsură, nivelul dezvoltării economice, gradul de bunăstare a populaţiei, dar şi cultura consumului alimentar.

alimentar în familii a scos în evidenţă următoarele: 3,4% din cei chestionaţi se alimentează bine, cum doresc; 44,4% se alimentează rău, procură alimentele cele mai ieftine; 8,2% din familii se alimentează foarte rău, suferă de foame. Mulţi pensionari şi familii numeroase se alimentează mizerabil. În 1996-1997 circa 27 mii de copii din familiile vulnerabile şi din orfelinatele de minori au beneficiat de ajutoare alimentare în valoare de 6 mil. lei din străinătate. Pe fundalul acestei sărăcii, reclamele de pe ecranele televizoarelor care propun «alimente gustoase» pentru câini şi pisici sunt apreciate de opinia publică drept insultă la adresa demnităţii umane a copiilor şi bătrânilor care au prea puţin de adăugat la o bucată de pâine. Problema culturii consumului alimentar este strâns legată de cultura sănătăţii. Din punctul nostru de vedere absenţa unor studii, precum şi a educaţiei consumului alimentar este un gol în formarea comportamentelor cu repercusiuni negative asupra sănătăţii publice. Omul nostru se alimentează cum a învăţat în familie şi cum îi permite buzunarul, la întâmplare, fără cunoştinţă de cauză. Tradiţiile şi obiceiurile n-au evoluat sub raportul raţionalizării sau diversificării consumului alimentar. Sunt preferate produsele făinoase, zahărul, cartoful. Este necesară o minimă instruire în domeniu, o conştientizare a faptului că alimentaţia raţională este şi una din garanţiile sănătăţii personale. O implicare mai mare a statului este necesară: în instituirea formelor organizatorice şi mecanismelor de stocare, distribuire, control şi comercializare a produselor alimentare pentru a le garanta calitatea respectivă; în formarea fondurilor de rezervă a celor mai importante produse alimentare; în soluţionarea mult discutatei

probleme «apa potabilă».

5.4. Funcţionalitatea pieţei muncii

Sfera muncii este una din componentele prioritare în politica economică şi cea socială a Statului, având ca obiectiv ocuparea maximă şi productivă a populaţiei economic active, precum şi a asigurării condiţiilor normale de muncă. Angajarea în câmpul muncii, însoţită de salarii şi condiţii de muncă corespunzătoare, este o modalitate de asigurare a unui nivel decent de viaţă. Ea oferă persoanelor oportunitatea de a-şi dezvolta capacităţile şi satisface necesităţile intelectuale şi sociale. Ocuparea suficientă şi calitativă contribuie la dezvoltarea continuă a societăţii, capitalului uman şi, prin urmare, la o dezvoltare durabilă a societăţii. Lipsa unui loc de muncă adecvat pentru o persoană aptă de muncă înseamnă nu numai afectarea nivelului ei de trai, ci şi pierderea confortului social-psihologic. În general, lipsa unei ocupări productive duce la pierderea resurselor (umane) şi influenţează negativ dezvoltarea socio-economică, coeziunea socială şi duce la sărăcie. Totodată, realizarea ocupării depline cu orice preţ şi cu orice mijloace conduce inevitabil la scăderea productivităţii muncii, la supraocuparea forţei de muncă, la diverse forme de şomaj deghizat şi, prin urmare, la scăderea eficienţei şi competitivităţii producţiei, la stagnare economică. În prezent situaţia şomajului şi angajării în câmpul muncii este foarte alarmantă. Piaţa muncii este încă în proces de formare. Producţia s-a micşorat dramatic în ultimii ani, iar majoritatea întreprinderilor mari nu au recurs la reduceri masive a personalului pentru

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

a evita un eventual conflict social. Până în prezent se preferă alte forme de subocupare - concedii administrative neremunerate, regim redus de lucru, în timp ce salariile se micşorează, iar datoriile salariale cresc. Aceasta duce la utilizare ineficientă a forţei de muncă şi la pierderea potenţialului productiv uman. Şomajul creşte, însă noi locuri de muncă nu se crează. Salariile mici în economia naţională, cât şi datoriile salariale, care au atins actualmete proporţii inadmisibile, conduc la potenţarea sărăciei. De aceea, una din principalele strategii de combatere a sărăciei ar fi elaborarea unei politici de ocupare orientată spre crearea unei pieţi a muncii eficiente şi promovarea ocupării productive a populaţiei, cu oferirea salariilor corespunzătoare. Printre caracteristicile specifice actualmente pieţei muncii din RM pot fi menţionate următoarele: - Salariile mici şi datoriile salariale mari.

După cum s-a arătat în compartimentul 5.2, salariile sunt foarte mici. Salariul mediu în 1997 a fost 219,8 lei (44,4 dolari SUA), iar datoriile salariale mai persistă. Acest fenomen se datorează politicii de ocupare deplină a forţei de muncă (deseori ocuparea deplină este menţinută artificial), promovată de stat în socialism. Valoarea mică a forţei de muncă şi salariile mizere în condiţiile economice actuale ale RM nu asigură reproducţia corespunzătoare a forţei de muncă, conduce la discreditarea muncii salariate şi, prin urmare, la exodul forţei de muncă din sectorul productiv spre alte domenii de activitate economică; la degradarea capitalului uman; la sărăcie. O altă cauză a acestei stări de lucruri sunt principiile egalitariste ce predominau în sistemul de salarizare din acea perioadă, dar prezente şi în ziua de azi. Dacă supraocuparea reprezenta o utilizare ineficientă a forţei de muncă, şi prin urmare, o productivitate joasă, egalitarismul în remunerarea muncii submina substanţial motivarea muncii, dar şi dorinţa lucrătorilor de a-şi ridica gradul de instruire sau nivelul de calificare, ceea ce influenţa negativ atât eficienţa economică, cât şi dezvoltarea capitalului uman şi ducea la sărăcie. Un factor esenţial în menţinerea costului mic al forţei de muncă îl constituie centralizarea excesivă a economiei, precum şi remunerarea unei părţi a lucrătorilor din bugetul de stat. Diferenţa mare dintre nivelul salariului în sectorul privat şi cel de stat este o dovadă convingătoare.

- Ieşirea din acest cerc vicios poate avea loc Sursa: DASS

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

numai prin promovarea unor reforme economice radicale, ce presupun privatizarea şi descentralizarea totală a economiei, care ar fi în stare să mobilizeze forţele economice fireşti, capabile să stimuleze procesele investiţionale, să creeze noi locuri de muncă, să ridice eficienţa şi competitivitatea producţiei, motivarea muncii, şi, în consecinţă, costul muncii.

Mobilitatea redusă a forţei de muncă. Piaţa muncii se caracterizează prin mobilitatea slabă a forţei de muncă, ceea ce reduce dinamismul şi capacitatea acesteia de a se adapta la noile condiţii. Cauza principală este criza economică şi lipsa oportunităţilor de ocupare. La aceasta mai contribuie şi sistemul vizelor de reşedinţă moştenit din socialism, precum şi a dezvoltării imperfecte a pieţei de locuinţe. După cum se vede din tab. 5.3. mobilitatea forţei de muncă este foarte scăzută în agricultură, fiind ridicată în construcţii, operaţii cu imobilul şi reparaţii. Nivelul ocupaţiei în toate sectoarele are o tendinţă de descreştere, excepţie fiind electroenergetica, apărarea şi administraţia publică.

Tabelul 5.3. Mobilitatea forţei de muncă în 1996 (în % faţă de numărul mediu scriptic)

Domeniul de activitate An

gajaţi

Con

cedi

aţi

Rot

aţia

Variaţia

1 2 3 4 (2+3)

5 (2-3)

Economia naţională total

12,4 18,1 30,5 -5,7

inclusiv: Agricultura 7,3 13,5 20,8 -6,2 Industria de prelucrare

13,5 25,6 39,1 -12,1

Electroenergetica şi serviciile apă şi gaz

26,6 21,6 48,2 5,0

Construcţiile 24,8 39,5 64,3 -14,7 Comerţul 20,8 30,3 51,1 -9,5 Transportul, telecomunicaţiile

16,3 22,2 38,5 -5,9

Operaţii cu imobile 27,8 30,4 58,2 -2,6 Apărarea şi administraţia publică

17,2 12,2 29,4 5,0

Învăţământul 12,4 13,1 25,5 -0,7 Ocrotirea sănătăţii şi serviciile sociale

12,8 14,4 27,2 -1,6

- Rata mică a şomajului înregistrat. La La 1.04.1998 numărul şomerilor înregistraţi oficial constituia 39 mii persoane, fiecare a treia persoană fiind disponibilizată de la unităţile economice (la 1.01.98 - 28 mii). Pentru comparaţie, în 1997 numărul mediu scriptic al angajaţilor (sunt luaţi în calcul doar agenţii economici cu un efectiv de angajaţi de peste 20 de persoane) în comparaţie cu 1996 s-a redus cu 6,2%, sau 74,1 mii persoane. Rata mică a şomajului înregistrat se explică prin faptul că piaţa muncii este abia în formare, de aceea, marea parte a forţei de muncă disponibilizată caută să-şi rezolve problemele de angajare în câmpul muncii de sine stătător, privind cu neîncredere serviciile de plasare în câmpul muncii, precum şi indemnizaţiile de şomaj oferite de ele (93 lei pe lună) pe baza anumitor criterii. Fiecare al cincilea şomer înregistrat beneficiază de ajutor de şomaj, ceea ce înseamnă vizite frecvente la oficiul de plasare în câmpul muncii. Vizitele înseamnă cheltuieli pentru transport, în multe cazuri semnificative, ceea ce micşorează valoarea ajutorului de şomaj. Ca rezultat, majoritatea şomerilor nu sunt înregistraţi şi nu figurează în datele statistice. Dintre şomerii înregistraţi femeile constituie 56%, iar cei de vârstă până la 30 de ani - mai mult de jumătate.

Tabelul 5.4. arată structura şomerilor înregistraţi pentru 1994-1997. Creşterea şomajului juvenil de la 27,4% în 1994 la 34,8% în 1997 este alarmantă. Această tendinţă de creştere este şi mai mare pentru femei. Cu toate că rata oficială a şomajului este destul de mică, printre şomerii înregistraţi se observă o creştere a duratei şomajului. Atât şomajul durabil (peste 6 luni), cât şi cel cronic (mai mult de un an) este mai ridicat la femei decât la bărbaţi. În 1997 şomajul durabil la bărbaţi era 29,1 %, iar la femei - 44,1 % din totalul şomerilor, şomajul cronic, respectiv, la bărbaţi - 8,6% şi la femei - 19,0%.

Tabelul 5.4. Structura şomerilor înregistraţi după sex şi vârstă

1.01.98, %

1994 1995 1996 1997

Gru

pa d

e vâ

rstă

(ani

)

Tota

l

incl

usiv

fe

mei

Tota

l

incl

usiv

fe

mei

Tota

l

incl

usiv

fe

mei

Tota

l

incl

usiv

fe

mei

16-25 27,4 26,9 33,1 32,8 33,2 33,4 34,8 35,926-30 16,9 16,6 15,5 15,9 15,4 15,8 13,1 13,330-50 30,8 31,5 42,0 43,6 34,4 35,3 36,4 36,550-60 24,9 25,0 9,4 7,7 17,0 15,5 15,7 14,3

Sursa: DASS

- Prezenţa şomajului deghizat. Mulţi dintre

şomeri nu sunt incluşi în datele statistice, şomajul deghizat a crescut în ultimii ani. Acesta se datorează intenţiei unor întreprinderi de a nu recurge la reduceri masive de personal, trimiţând lucrătorii în concedii administrative neremunerate sau trecându-i la un regim redus de lucru. Numărul angajaţilor trimişi în concedii administrative neremunerate, precum şi numărul celor ce lucrează în regim redus creşte. Dacă aceste persoane ar fi declarate şomeri, rata şomajului oficial ar creşte enorm.

- Importanţa crescândă a sectorului privat. Transformările economice ce decurg în prezent în republică sunt însoţite de schimbări esenţiale în structura ocupării forţei de muncă după proprietate. În 1997 ponderea celor ocupaţi în sectorul public s-a redus la 27% faţă de 54% în 1993, în timp ce rata celor ocupaţi în sectorul privat are o tendinţă stabilă de creştere. Statistica înregistrează cele mai înalte rate de ocupare a forţei de muncă în sectorul privat din agricultură - 93%, comerţ - 92%, construcţii - 65%.

- Sectorul neformal în creştere. O mare parte a populaţiei active din RM, cu scopul măririi veniturilor şi ameliorării situaţiei materiale în condiţiile salariilor mici, este ocupată la mai multe locuri de muncă, din care unul din ele este oficial, iar celelalte, de regulă, sunt în sectorul neformal. Această dublă ocupare se face necesară pentru a suplimenta salariile şi ajutorul social mizer. Sectorul neformal joacă un rol compensatoriu în asigurarea unui nivel de trai decent în condiţiile când nici salariul, nici indemnizaţiile oferite de stat nu sunt destule pentru ca cetăţeanul care beneficiază de acestea să evite sărăcia. În acelaşi timp acest sector afectează economia formală. Din cauza proporţiilor mari ale economiei subterane nu poate fi identificată evoluţia pieţii muncii în întregime. Există foarte puţină informaţie credibilă despre sectorul nefonnal.

Deşi Guvernul dispune de resurse limitate, anumite măsuri de redresare a situaţiei şomerilor s-au întreprins. Statul a devenit mai activ în promovarea ocupaţiei şi utilizării resurselor. Spre exemplu, pe parcursul primului trimestru 1998 peste 5 mii de şomeri au fost înmatriculaţi la cursuri de instruire profesională, iar peste 300 au fost ocupaţi la lucrări publice neremunerate. Cu toate acestea, în prezent se impune o intervenţie mai activă din partea statului, o politică de relansare economică care ar promova mobilizarea investiţiilor interne şi străine, crearea locurilor de muncă, stimularea cererii agregate prin mecanisme macroeconomice.

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

Un rol aparte l-ar putea avea o politică energică şi consecventă de facilitare a intrării pe piaţă şi de susţinere a micilor producători care, după cum arată experienţa internaţională, ar absorbi o mare parte din forţa de muncă disponibilă şi ar asigura creşterea stabilă şi eficientă a economiei, accesul la credite, stimulente de ordin fiscal, facilitarea investiţiilor, instruirea profesională, accesul liber pe piaţa internă şi cea externă pentru cumpărarea şi desfacerea producţiei.

5.5. Problemele

învăţământului

Pentru RM, ţară lipsită de resurse naturale importante, învăţământul poate aduce un aport substanţial la sporirea calităţii vieţii şi la prosperarea întregii societăţi (vezi Capitolul 4). Dezvoltarea învăţământului şi ridicarea nivelului de pregătire profesională a întregului popor, cu alte cuvinte, acumularea capitalului uman, poate fi tot atât de importantă ca şi acumularea altor forme mai tradiţionale de capital. Anume învăţământul este una dintre resursele critice ale prosperării sociale în societatea modernă. Aceasta este o concluzie dictată de importanţa deosebită a competenţei şi a gradului de profesionalism în organizarea economiei şi în asigurarea competitivităţii ţării. De aici rezultă necesitatea unui sistem flexibil de învăţământ, care ar putea face faţă schimbărilor rapide, caracteristice pentru dezvoltarea întregii comunităţi umane la acest sfârşit de mileniu. Cadrul legislativ pentru reformarea învăţământului îl constituie Legea învăţământului adoptată în 1995. Rolul statului în învăţământ poate fi derivat din sarcina lui mult mai generală - prosperitatea economică, stabilitatea socială şi calitatea înaltă a vieţii într-o societate care optează pentru idealuri democratice. Această sarcină a statului presupune recunoaşterea valorilor umane fundamentale şi se manifestă prin responsabilitatea de a proteja drepturile individuale odată cu securitatea socială. În această ordine de idei învăţământul este un drept al fiecărui membru al societăţii şi, totodată, un mijloc pentru ridicarea bunăstării. Ţinând cont de starea de tranziţie statul este obligat să păstreze potenţialul educaţional disponibil, creând, promovând şi sprijinind totodată condiţiile în care acest potenţial poate fi dezvoltat în continuare şi remodelat potrivit noilor cerinţe înaintate de realitatea economică şi socială. În realitate situaţia învăţământului este gravă. Alocările bugetare acoperă doar 30-40% din necesităţi. Salariile medii ale cadrelor didactice din învăţămîntul preuniversitar sunt

cu 18% sub nivelul salariului mediu pe economia naţională. Acestea se achită cu mari întârzieri. Baza tehnico-materială a instituţiilor de învăţământ este depreciată şi nu mai corespunde noilor cerinţe. Pe parcursul ultimilor 7 ani, la acest articol aproape nu s-au alocat mijloace bugetare. Promovarea şi implementarea politicii statului în domeniul învăţământului este realizată de către Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei (MEŞ). Direcţiile principale de reformare a învăţământului, conform Legii învăţământului, cuprind toate cinci niveluri de învăţământ: preşcolar, primar, secundar, superior şi postuniversitar. În învăţământul secundar profesional trecerea la noile structuri a început în toamna anului 1997. 17 şcoli tehnico-profesionale au fost reorganizate în şcoli de meserii. Începând cu anul de studii 1998/1999 vor fi efectuate următoarele schimbări:

- 60 de şcoli medii de cultură generală vor fi reorganizate în licee teoretice, iar în 99 şcoli medii de cultură generală vor fi deschise clase liceale. Astfel, învăţământul liceal, noul standard al învăţământului secundar general va fi realizat în toată republica, (graficul 5.2);

- planurile de studii în învăţământul superior vor fi organizate în baza învăţământului liceal. Cu toate acestea mai sunt multiple probleme şi nu se ştie dacă situaţia se va îmbunătăţi în viitorul apropiat (caseta 5.4.)

Graficul 5.2. Raportul dintre numărul liceelor şi şcolilor medii de cultură generală

Sursa: MEŞ Un fenomen îngrijorător în învăţământul superior îl reprezintă lipsa de coordonare dintre viitoarea cerere a pieţei muncii, numărul studenţilor înmatriculaţi la anumite specialităţi şi programele de instruire (graficul 5.3., tabelul 5.5.). Această situaţie poate duce la consecinţe nefavorabile privind şansele viitorilor absolvenţi de a-şi găsi un loc de lucru, va influenţa negativ productivitatea şi competitivitatea ţării. Până în prezent nu s-a acordat suficientă atenţie problemei corespunderii serviciilor de instruire cu

Investiţia în învăţământ este cea mai profitabilă.

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

Caseta 5.4. Dificultăţile învăţământului

Instabilitatea economică afectează din ce în ce mai grav sistemul învăţământului. Principalele blocaje caracteristice pentru etapa actuală sunt: • reducerea accesului la învăţământul preşcolar;

• insuficienţa ajutorului copiilor din familiile dezavantajate;

• creşterea continuă a numărului copiilor neşcolarizaţi; • insuficienţa alocaţiilor pentru menţinerea şi dezvoltarea bazei tehnico-materiale şi

didactice a învăţământului; • salarizarea nesatisfăcătoare a personalului didactic care conduce la pierderea

potenţialului uman din învăţământ; • micşorarea duratei învăţământului obligatoriu de la 11 la 9 clase ceea ce duce la

scăderea nivelului intelectual al populaţiei;

• decalajul dintre sat şi oraş în ce priveşte accesul la studii medii generale; • necorespunderea sistemului de instruire şi pregătire profesională cerinţelor pieţei

muncii atât la nivel local, cât şi la nivel republican;

• lipsa prognosticării pe termen lung a necesarului de forţă de muncă calificată; • absenţa standardelor educaţionale pentru toate nivelurile şi treptele de instruire,

precum şi a mecanismelor eficiente de evaluare a rezultatelor şcolare.

Sursa: MEŞ

Tabelul 5.5. Structura contingentului de studenţi după profilul de studii

Profil Tipul instituţiilor universităţi colegii

ani 1994 1995 1996 1994 1995 1996

Drept 20,1 22,1 29,2 14,4 7,4 28,1Filologie 18,7 17,2 17,6 ... ... ... Psihopedagogie 12,3 10,7 9,4 29,9 25,0 11,7

Medicină 11,7 5,5 6,3 26,7 30,7 20,5Economie 33,0 40,7 34,3 19,5 24,8 32,0Agricultură 4,2 3,8 3,2 9,5 12,1 7,7TOTAL 100 100 100 100 100 100

Sursa: MEŞ

Domeniile ce ţin de instruire şi pregătire profesională în învăţământul secundar şi cel universitar, ar trebui să fie suplimentate cu servicii speciale de orientare profesională pentru adulţi şi pentru absolvenţii gimnaziilor, liceelor şi şcolilor medii de cultură generală. Ţinând cont de practica internaţională, mai poate fi recomandată implicarea tuturor părţilor cointeresate în dezvoltarea capitalului uman la nivel naţional: guvernul, sindicatele şi patronatul, care îşi pot aduce aportul la consolidarea raporturilor dintre învăţământ şi piaţa muncii. O modalitate de modernizare a învăţământului din Moldova este colaborarea internaţională. Atât la MEŞ cât şi la nivelul unor instituţii aparte, au fost stabilite relaţii cu mai multe organizaţii internaţionale şi ţări sau instituţii de învăţământ. Se implementează Proiectul reformării învăţământului general, susţinut de BM, costul căruia este estimat la 21,6 mil. dol.SUA. Până în prezent în cadrul acestui proiect au fost elaborate Curriculum-ul şi o serie de manuale pentru şcoala primară. In urma colaborării dintre Guvernul RM şi corporaţia "Hewlett Packard" instituţiile de învăţământ au fost utilate cu 885 clase de calculatoare moderne care vor fi unite într-o reţea republicană. În domeniul instruirii şi pregătirii profesionale poate fi menţionat proiectul TACIS "Asistenţa reformei sistemului de reorientare profesională", care va fi lansat în luna iunie-iulie 1998. Beneficiarul acestui proiect este MEŞ. Realizarea proiectului va contribui la dinamizarea şi flexibilizarea profesională a capitalului uman, ceea ce va exercita un impact pozitiv asupra pieţei muncii şi

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

economiei în general. Altă lucrare din acest domeniu este proiectul Observatorului Naţional, lansat şi promovat de către Fundaţia Europeană pentru Pregătirea Profesională (ETF), organizaţie a Uniunii Europene. Observatorul Naţional al RM este o parte componentă a unei reţele internaţionale, care asigură schimbul de informaţii din domeniul instruirii şi pregătirii profesionale şi este un punct de legătură cu alte organizaţii internaţionale, care activează în acelaşi domeniu.

5.6. Gestiunea sferei sociale

Politica socială dusă de RM în prezent se bazează pe principiile şi mecanismele vechi de funcţionare, moştenite de la sistemul socialist, extrem de centralizat, rigid, după cum a arătat experienţa, lipsit de eficienţă. Regimul propunea tuturor membrilor societăţii o asistenţă socială destul de generoasă. Ea se concretiza în acordarea mai multor tipuri de subvenţii pentru mărfurile de primă necesitate, ajutoare materiale păturilor social-vulnerabile, spaţiu locativ gratuit, acces gratuit la diferite servicii sociale etc. Toate aceste acţiuni erau finanţate în mod centralizat din bugetul statului. Fiind extrem de costisitoare, ele se transformau într-o povară pentru buget, pe care statul o suporta din ce în ce mai greu. In acelaşi timp "cozile" interminabile caracteristice perioadei socialiste pentru obţinerea unor bunuri sau servicii, deseori transformau garanţiile sociale ale statului în declaraţii goale, subminând astfel autoritatea statului ca garant al bunăstării populaţiei. În scopul realizării obiectivelor politicii sociale, statul recurgea la o politică dură a veniturilor prin mecanisme descurajante pentru creşterea tuturor tipurilor de venit al populaţiei. Aceasta conducea la o ieftinire nejustificată a forţei de muncă, la dispariţia motivaţiilor pentru o muncă mai productivă sau mai calificată. Scădea randamentul muncii, se desconsidera progresul tehnic. În consecinţă pe parcursul deceniilor s-au manifestat tendinţe nefavorabile dezvoltării umane: scăderea bunăstării persoanelor cu venituri fixe, în special a celor din categoria intelectualilor (medici, cadre didactice, pensionari etc); scăderea interesului salariaţilor de a-şi spori calificarea şi productivitatea muncii; descurajarea spiritului de iniţiativă şi responsabilitate a individului în asigurarea bunăstării personale. Majoritatea oamenilor s-au deprins cu gândul că statul asigură oricând un nivel decent de trai. Paternalismul statului socialist a favorizat dezvoltarea parazitismului social, anihilarea energiilor sociale, a spiritului de iniţiativă etc. Tranziţia la alt model de organizare a societăţii a impus costuri sociale suplimentare: declin

economic, inflaţie, şomaj şi sărăcie. Numărul celor ce necesită un ajutor social creşte vertiginos, iar resursele financiare ale statului destinate pentru protecţia socială sunt absolut insuficiente pentru a acoperi toate cheltuielile. Pe parcursul ultimilor ani cheltuielile sociale din bugetul consolidat, precum şi din sursele extrabugetare (în care locul central îl ocupă fondul social), au înregistrat o tendinţă stabilă de creştere în valoare nominală. Astfel, în perioada 1994-1996 cheltuielile sociale au crescut cu 64,2%, inclusiv cheltuielile fondului social - cu 65,5% (tab.5.6.). În valoare reală, însă, aceste cheltuieli s-au micşorat. Tabelul 5.6. Cheltuielile sociale din

bugetul de stat

Anii 1994 1995 1996

1996 în % faţă

de 1994Total, mil. lei 1430,2 1805,6 2348,1 164,2

Inclusiv: Bugetul de Stat Bugetele locale Fondul Social

451,6 515,6 463,0

467,3 721,0651,1

597,6 803,5 766,2

108,7 211,6 165,5

Total % 100 100 100 - inclusiv:

bugetul de Stat bugetele locale fondul Social

31,6 36,0 32,4

23,8 40,1 36,1

20,9 46,5 32,6

- - -

Sursa: DASS Ponderea cheltuielilor sociale în totalul cheltuielilor bugetului consolidat în 1996 a constituit 56,0%, faţă de 48,6% în 1995. Ponderea cheltuielilor sociale în produsul intern brut a sporit, respectiv, de la 27,9% în 1995 la 30,7% în 1996. Cea mai mare parte din aceste cheltuieli sunt îndreptate spre protecţia socială. În 1996 acestea constituiau 39,6% din totalul cheltuielilor sociale în comparaţie cu 37,8% din cheltuielile pentru învăţământ şi 22,6% pentru asistenţa medicală (tabel 5.7.).

Tabelul 5.7. Cheltuieli sociale la locuitor

Anii

1994 1995 1996 1996 în % faţa de

1994Total, lei 417,9 530,4 682,9 163,4din care pentru:

învăţământ şi ştiinţă 146,8 190,4 258,5 176,1ocrotirea sănătăţii şi 80,1 115,0 154,3 192,6

cultura fizică protecţie socială şi 191,0 225,0 270,1 141,4

asigurări sociale Total, % 100 100 100 -

din care pentru: învăţământ şi ştiinţă 35,1 35,9 37,8 -ocrotirea sănătăţii şi 19,2 21,7 22,6 -

cultura fizicăprotecţie socială şi 45,7 42,4 39,6 -

asigurări sociale Sursa: DASS

Socialismul a obişnuit generaţii întregi cu iluzia că statul poate garanta bunăstarea din cazanul comun. Politica economiei sociale trebuie reorientată spre forţele proprii şi iniţiative personale, ca surse unice şi exclusive ale progresului economic şi social.

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

Intenţia statului de a compensa într-o oarecare măsură înrăutăţirea situaţiei materiale a populaţiei s-a manifestat în creşterea accelerată a cheltuielilor sociale. O astfel de politică are anumite limite. Creşterea continuă a acestor cheltuieli poate submina viabilitatea bugetului de stat şi dezvoltarea social-economică a republicii şi, prin urmare, poate conduce la o instabilitate socială. Politica socială construită pe principii vechi nu mai poate face faţă noilor exigenţe. În politica socială este nevoie de o altă viziune, alte principii, corespunzătoare noii situaţii politice, economice şi sociale. Scopul principal al politicii sociale în perioada tranziţiei la economia de piaţă este: a) de a institui o piaţă funcţională a muncii, care i-ar permite fiecărei persoane apte de muncă, prin propriile eforturi, să-şi realizeze capacitatea de a-şi asigura sieşi şi familiei sale un nivel de trai decent; b) de a acorda asistenţă socială corespunzătoare grupurilor social-vulnerabile potrivit principiilor nominative (de adresă). Statul poate promova o politică socială activă şi o dezvoltare umană durabilă numai în condiţiile creşterii economice eficiente. Noua politică socială trebuie să aibă acoperire economică în aşa fel ca să nu afecteze dezvoltarea normală a ţării. Statul va trebui să realizeze obiectivele politicii sociale cu costuri minime. În acest context, una din sarcinile curente ale noii politici sociale este remodelarea mentalităţilor, educarea responsabilităţii populaţiei în asigurarea bunăstării sale. Rolul statului în securitatea socială a populaţiei este cu totul altul. Politica socială nouă trebuie să se bazeze pe mecanisme noi de redistribuire a venitului naţional, cu acordarea garanţiilor sociale minime numai celor care, din anumite motive obiective, nu sunt în stare să-şi asigure independent un nivel de trai decent.

Tranziţia la economia de piaţă presupune modificarea rolului statului în gestiunea sferei sociale. Un principiu fundamental al economiei de piaţă pe care trebuie să-1 ia în consideraţie şi noua politică socială este libertatea, altfel spus, responsabilitatea personală de efectele modului de viaţă ales. Principiul de libertate presupune şi descentralizarea. Concomitent, procesul de descentralizare trebuie să aibă loc şi în profil teritorial, acordându-li-se autorităţilor locale o autonomie mai largă în gestionarea sferei sociale. O mare parte din obiectivele politicii sociale pot fi realizate prin intermediul instituţiilor societăţii civile sau prin intermediul unor agenţi economici privaţi numărul cărora creşte pe zi ce trece. Păstrându-şi rolul decisiv în promovarea

politicii sociale, prin instrumente juridice, insituţionale şi economice, colaborând cu structurile societăţii civile, statul poate rezolva o serie de probleme mai eficient şi cu costuri mai mici. Principiile economiei de piaţă în asigurarea bunăstării populaţiei pun accentul, în primul rând, pe responsabilitatea individuală. De aceea, măsurile preventive, de evitare a riscurilor sociale, concretizate în sistemul de asigurări individuale (obligatorii) devin preferabile în comparaţie cu acordarea ajutoarelor sociale. În felul acesta politica socială a statului încetează a mai fi o povară asupra bugetului, devine mai eficientă şi mai viabilă.

5.7. Concluzii

Situaţia actuală privind dezvoltarea umană sustenabilă în RM este legată cu prioritate de combaterea sărăciei. În acest context, guvernul cu concursul BM şi a PNUD-ului a întreprins un amplu program de măsuri în vederea elaborării unei strategii de combatere a sărăciei. Programul presupune odată cu reducerea gradului şi proporţiilor sărăciei, acţiuni pentru stoparea procesului de pauperizare în masă a populaţiei. Ea este una din condiţiile vitale pentru stabilizarea social-politică şi economică a ţării. Realizarea programului de stat de combatere a sărăciei este un proces complex, de lungă stabilizarea durată, eşalonată în două etape. Prima etapă - 1998-2000, când tendinţele negative din sfera socială se mai păstrează, iar resursele bugetare sunt foarte limitate, prevede soluţionarea următoarelor probleme: • frânarea proceselor ce cauzează

pauperizarea în masă a populaţiei;

• sporirea protecţiei sociale a celor săraci;

• evitarea transformării formelor curente de sărăcie în forme cronice.

A doua etapă - 2001-2005 se preconizează a se desfăşura în condiţiile unei integrale stabilizări macroeconomice ce se aşteaptă. Potenţialul economic al ţării va creşte şi, prin urmare, resursele financiare disponibile pentru promovarea unei politici active de atenuare a sărăciei se vor mări. Atenuarea sărăciei poate avea loc numai în condiţiile relansării economice. În acelaşi timp creşterea economică fiind necesară, nu este şi suficientă pentru combaterea sărăciei. Este nevoie de o restructurare de profunzime a politicii sociale, inclusiv de eficientizarea protecţiei sociale. în acest context ar fi oportune: • asistenţă socială preventivă pentru

grupurile de populaţie ce se află temporar în capcana sărăciei;

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

• un ajutor social real persoanelor ce se află sub pragul sărăciei şi nu au şanse să depăşească această stare.

Dacă pentru populaţia aptă de muncă, aflată temporar în dificultate, se propun măsuri indirecte de ajutor, precum cursuri de recalificare, lucrări publice, acordarea microcreditelor - pentru populaţia inaptă de muncă se propun forme directe de ajutor: indemnizaţii de sărăcie, subsidii, servicii sociale şi comunale gratuite.

Ajutorul social propus de stat trebuie să fie minimal, astfel încât presoana afectată de riscul sărăciei să tindă să iasă din dificultate de sinestătător, depăşind astfel parazitismul social înrădăcinat de regimul socialist. Prin urmare, noul sistem de protecţie socială împotriva sărăciei trebuie să se fundamenteze pe următoarele principii:

• criteriul nominativ (de adresă) de acordare a asistenţei sociale; de ajutor social împotriva sărăciei beneficiază numai acele persoane care într-adevăr au nevoie de acesta;

• optimizarea formelor de asistenţă socială (indemnizaţii băneşti sau în bunuri materiale, subsidii, microcredite preferenţiale etc);

• diferenţierea dimensiunilor şi perioadei de asistenţă socială persoanelor aflate în

dificultate în funcţie de cauzele sărăciei, precum şi de specificul grupului social din care fac parte.

Funcţionarea eficientă a protecţiei sociale împotriva sărăciei se poate realiza numai în cazul reglementării formelor de ajutorare, excluderii persoanelor care pretind nejustificat la asistenţă socială pe motiv de sărăcie. Principalele acţiuni în politica veniturilor ca măsură de combatere a sărăciei actualmente trebuie să fie îndreptate spre: • restabilirea preponderenţei veniturilor

salariale în totalul veniturilor populaţiei, în scopul creşterii motivaţiei muncii şi productivităţii;

• asigurarea unei echităţi sociale coerente în redistribuirea veniturilor (prin perfecţionarea esenţială a sistemului fiscal, care să permită controlul riguros al tuturor formelor de venit a populaţiei);

• stimularea comportamentului investiţional al populaţiei;

• restructurarea sistemului actual de înlesniri şi compensaţii acordate grupurilor social-vulnerabile; ridicarea gradului de temeinicie în atribuirea lor;

• elaborarea unui sistem argumentat de garanţii sociale minimale acordate de stat.

Caseta 5.5. Familia astăzi

Întreaga dezvoltare a umanităţii este evoluţia formelor de colectivitate, printre care familia reprezintă una dintre cele mai vechi şi mai specifice pentru afirmarea deplină a fiinţei umane. Deşi relativ independentă faţă de societate, familia, tipul ei de organizare, este determinată şi condiţionată, în ultimă instanţă, de modul de organizare a societăţii pe care o reflectă. Familia este un subsistem al corpului social, deschis către societate şi prin funcţiile sale strategice interne (biologică, educaţională, de solidaritate familială, economică, psiho-socială) şi externe (încadrarea în viaţa socială, participarea la procesul de producţie socială a societăţii), ea este factor decisiv în dezvoltarea sustenabilă a societăţii, precum şi a capitalului uman. Evoluţia familiei integrează tendinţe noi care se reflectă simţitor asupra situaţiei demografice: scăderea natalităţii generale, creşterea divorţialităţii, familii incomplete, puţini copii. Familia nucleară a devenit cel mai adaptat tip pentru actuala societate din RM. Spre deosebire de Occident, unde ponderea familiilor nucleare a scăzut substanţial în favoarea familiilor de coabitare sau consensuale, în RM familia nucleară (cuplul familial, cu sau fără copii) rămâne tipul dominant, constituind 83% - (cel mai mare indice din spaţiul CSI). Odată cu industrializarea şi intensificarea migraţiei populaţiei din sate în oraşe a scăzut rata natalităţii şi mărimea medie a familiei. Dacă între 1959-1970 o familie avea în medie din 3,8 membri, începând cu 1979 acest indice scade, fiind în prezent 3,4, inclusiv în familia urbană - 3,3 şi cea rurală - 3,5 persoane. Unei familii îi revin în medie 1,2 copii, insuficient chiar şi pentru reproducerea simplă a populaţiei. Creşte ponderea cuplurilor familiale fără copii: 23,3% în 1970, 35,4% în 1989; se micşorează ponderea celor cu un singur copil, respectiv: 30,7, şi 27,9%. Rata natalităţii scade, iar cea a mortalităţii creşte, ceea ce conduce la scăderea sporului natural. Se extind ariile unde sporul natural se află sub zero.

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

În condiţii economice precare familia, de regulă, nu-şi poate permite să aibă mai mult de un singur copil. Femeile care nu lucrează, dar sunt asigurate de către soţ, nasc de 2 ori mai des decât femeile angajate în câmpul muncii. Investigaţiile sociologice arată că în educarea copiilor femeile se confruntă în principal cu două tipuri de dificultăţi: lipsa timpului liber (44%) şi greutăţi de ordin material (43%). Concomitent creşte numărul copiilor născuţi de femei necăsătorite: de la 7,4% în 19801a 14,6%în 1996 (în localităţile urbane acest indice atinge 17,2%). Deosebit de grea este situaţia familiilor monoparentale: nivel scăzut de trai, dificultăţi în îmbinarea rolurilor familiale şi profesionale, în educaţia copilului ş.a. Mamele solitare, de regulă, se află într-o situaţie stresantă. Principala sursă de stres este sărăcia şi instabilitatea socială, neîncrederea în ziua de mâine, nesiguranţa în viitorul copiilor. Evident, familiile incomplete au nevoie de protecţie socială ca şi familiile cu mulţi copii. Numărul căsătoriilor se micşorează, cel al divorţurilor creşte. În ultimii ani s-au destrămat circa 1/3 din căsătorii. Divorţul, pe lângă faptul că este un eşec, creează o serie de probleme sociale: creşte numărul solitarilor, se înrăutăţeşte sănătatea foştilor soţi şi a copiilor lor, scade capacitatea de muncă, potenţialul psihic şi fizic. Anual mii de copii rămân semiorfani. Familia îşi îndeplineşte tot mai prost funcţia educativă. Creşte numărul copiilor abandonaţi (circa 15000), a cazurilor de maltratare a copiilor în familie, de abandonare a nou-născuţilor ş.a. Mai bine de 1/3 din copii sunt din familii sărace, anume ei constituie baza «grupului de risc». Relaţiile familiale favorizează uneori creşterea criminalităţii minore. Din infracţiunile descoperite 10% sunt săvârşite de minori. După datele poliţiei 12% din infracţiuni au fost comise de elevi, 54% de minori neocupaţi, 6% de elevii şcolilor profesional-tehnice. Creşte numărul copiilor vagabonzi (circa 1000 copii). Transformările socio-economice radicale influenţează morala sexuală, relaţiile familiale, principiile educaţiei, comportamentele nupţiale şi modelele existente ale familiei. Acest fapt nu semnifică nicidecum diminuarea prestigiului modului de viaţă familial. Spre deosebire de ţările dezvoltate, unde există servicii speciale de ajutor în situaţiile de criză, familiile din RM sunt complet răspunzătoare pentru îngrijirea bolnavilor şi bătrânilor. Paradoxurile funcţiilor sociale ale familiei vor putea fi depăşite odată cu normalizarea raporturilor umane în urma schimbărilor de profunzime în organizarea democratică a societăţii.

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

CAPITOLUL 6. INFRASTRUCTURA -SUPORT AL AGREGĂRII SOCIALE

Prin infrastructură înţelegem aici totalitatea elementelor tehnico-materiale care asigură funcţionalitatea existenţei sociale în contextul dezvoltării umane: habitat, comunicaţii, informare, servicii, energie, transport. O infrastructură de calitate este foarte importantă pentru dezvoltarea umană sustenabilă. Ea atinge diverse aspecte ale condiţiilor vieţii, cum ar fi calitatea fondului locativ, accesul la apă, electricitate, transport sau alte mijloace de comunicaţie, resurse de energie şi alte servicii vitale. Şi în sfîrşit, facilitând mobilitatea, stabilirea contactelor şi comunicaţiilor, asigurarea accesului la informaţie, o infrastructură bună poate mări libertatea populaţiei, posibilităţile şi opţiunile cetăţenilor. E ştiut că buna funcţionare şi coeziunea societăţii se bazează pe echitatea socială, pe asigurarea egalelor posibilităţi şi liberei alegeri. Diferenţele dintre regiuni, comunităţi ori grupuri sociale privind posibilităţile şi accesul la confort produc cel mai dur efect dezintegratoriu. Din acest punct de vedere, problemele amenajării teritoriului, dezvoltării localităţilor şi infrastructurilor au o conotaţie socială care nu se poate neglija. În acest capitol se intenţionează a scoate în evidenţă cele mai grave probleme în acest domeniu. Habitatul şi infrastructura economică şi socială reflectă istoria civilizaţiei unei ţări şi în comparaţie cu alte elemente ale dezvoltării umane comportă cel mai mare grad de inerţie, de aceea actul de reaşezare al acestui domeniu pe alte principii, adaptarea la noile condiţii social-economice va dura pentru că e vorba în primul rând de investiţii foarte mari. Cu toate acestea este important ca politicile statului de la bun început să ia în considerare specificul infrastructurii şi aşezărilor umane în noua construcţie a societăţii democratice cu obiective de dezvoltare durabilă sub aspect economic, ecologic şi social.

Deşi ca teritoriu şi număr de populaţie RM este o ţară mică, ea se confruntă cu o largă gamă de probleme în acest domeniu. Diferenţele dintre mediul urban şi cel rural, decalajul dintre accesul la consumul energiei, la comunicaţie, informaţii, starea precară a sistemelor şi reţelelor tehnice, presiunea prea mare asupra mediului înconjurător, pericolul dezastrelor naturale, degradarea fondului locativ şi insuficienţa mijloacelor pentru construcţia nouă sunt numai unele din aceste probleme. La ele se adaugă eficienţa scăzută

a sistemului instituţional şi mecanismelor de gestionare a acestei sfere, mai ales, la nivelul comunităţilor locale. Principalul neajuns al procedurii decizionale în acest sector este faptul că fiecare aspect - economic, social, ecologic ori tehnic este examinat aparte fără a se asigura abordarea şi soluţionarea integratoare a multiplelor probleme ce ţin de dezvoltarea localităţilor şi a infrastructurilor.

6.1. Dezvoltarea în teritoriu

6.1.1. Comunităţile locale

Timp de câteva decenii postbelice dezvoltarea infrastructurilor şi a sistemului de localităţi din RM, ca şi din întreaga URSS, s-a aflat sub un control rigid al statului. Pământul şi toate resursele naturale erau în proprietatea exclusivă a statului. La fel, în funcţie de obiectivele geopolitice, se planificau: profilul economic al regiunilor şi localităţilor, legăturile funcţionale dintre ele, industrializarea în ritm forţat a unor anumite zone, migraţiile masive ale populaţiei. Planurile de amenajare a teritoriului şi cele urbanistice ale localităţilor, se considerau secrete de stat, nu erau accesibile populaţiei şi de fapt nu reflectau în măsura cuvenită interesele comunităţilor locale. După cum s-a menţionat în capitolul 2, organele puterii locale aveau rol de executant al directivelor centrului. Ele nu aveau o bază economică proprie şi nu dispuneau liber de resursele locale. Controlul asupra ritmului de creştere a localităţilor, asupra dezvoltării elementelor esenţiale ale infrastructurilor tehnice şi sociale, era exercitat, în primul rând, de ministerele şi departamentele de resort şi numai în anumite limite - de administraţia publică locală. În aceste condiţii între 1950 - 1985 s-au desfăşurat ample procese de industrializare, urbanizare, schimbare radicală ale formelor de gospodărire la sate. Consecinţele, atât cele pozitive cât şi cele negative, au fost resimţite şi la nivelul sistemului naţional de localităţi şi în fiecare localitate aparte. Schimbarea raportului dintre populaţia urbană şi cea rurală (graficul 6.1.) a avut loc mai ales datorită migraţiei. În oraşele RM s-au mutat cu traiul din alte regiuni ale URSS ori din mediul rural sute de mii de oameni. Din cauza administrării centralizate, lipsei drepturilor şi posibilităţilor reale de a-şi manifesta iniţiativa în plan social

Competenţele nelimitate ale statului în distribuirea investiţiilor, rolul lui predominant în crearea infrastructurilor sociale şi tehnice, proprietatea exclusivă asupra pământului, au determinat în mod hotărâtor dezvoltarea localităţilor din URSS.

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

o mare parte din ei nu s-au integrat comportamental în comunitatea locală, n-au conştientizat necesitatea asimilării tradiţiilor şi culturii locale, asumării unei responsabilităţi civice pentru prezentul şi viitorul aşezărilor în care locuiesc. Satele RM, deşi nu au cunoscut o depopulare masivă, caracteristică altor zone din spaţiul ex sovietic, au fost totuşi marcate de acest proces global. Exodul celei mai active, mai instruite şi mai întreprinzătoare părţi a populaţiei a afectat substanţial vitalitatea comunităţilor rurale.

Graficul 6.1. Raportul dintre populaţia urbană şi cea rurală

1959 - 1998 Sursa: DASS Integritatea socială a comunităţilor urbane şi rurale era asigurată în primul rând de ideologia oficială şi doar într-o mică măsură de procesele interne de solidarizare. Astfel, planificarea centralizată a dezvoltării în teritoriu a soluţionat multe probleme tehnice, dar nu a favorizat coeziunea socială nici la nivel naţional, nici la cel local. Mai mult decât atât, premisele disensiunilor şi crizelor actuale s-au format de fapt în acea perioadă.

Odată cu obţinerea independenţei politice şi demararea reformelor, sistemul vechi de planificare centralizată a dezvoltării localităţilor a fost abolit. Dar schimbările instituţionale şi legislative din acest domeniu au întârziat prea mult faţă de procesele social-economice reale. În condiţiile crizei generale, consecinţele vechii geopolitici n-au întârziat să se manifeste şi la nivel local: structurile economice şi sociale susţinute artificial s-au prăbuşit, problemele vechi s-au acutizat, au apărut dificultăţi noi. S-a produs un impact negativ asupra dezvoltării la toate nivelele teritoriale şi climatul social în localităţi s-a înrăutăţit. Pot fi enumerate un şir de disproporţii, discrepanţe şi probleme care îşi au rădăcinile în trecut dar afectează în prezent condiţiile de viaţă a populaţiei, ameninţă coeziunea socială şi dezvoltarea durabilă. Printre acestea mai substanţiale sunt următoarele:

• Creşterea oraşelor pe baza imigraţiei din afara republicii (graficul 6.2.), a făcut ca

populaţia autohtonă să profite mai puţin de avantajele economice şi culturale pe care de obicei le oferă urbanizarea. Odată cu impunerea masivă a limbii ruse în mediul urban, în relaţiile sat-oraş s-a implicat un factor dezintegrator pe criterii de etnie, cultură şi limbă vorbită.

Graficul 6.2. Componenţa etnică a populaţiei urbane şi rurale.

1989

Sursa: DASS • Amplasarea în trecut a celei mai

importante părţi din industria republicii pe malul stâng al Nistrului a creat disproporţii de ordin economic şi social care, după destrămarea Uniunii Sovietice, au facilitat politica secesionistă a liderilor autoproclamatei republici nistrene.

• Impunerea timp de câteva decenii a regimului de «zonă închisă» în raioanele şi localităţile adiacente frontierei vestice a URSS (pe r.Prut) a lipsit aceste raioane de infrastructura necesară pentru cooperarea transfrontalieră.

• În localităţile mici infrastructurile edilitare se află în directă dependenţă de întreprinderile industriale şi agricole locale (sisteme inginereşti comune pentru întreprinderi şi fondul locativ, grădiniţe de copii ori instituţii medicale întreţinute de întreprinderi ş.a.), din care cauză odată cu stagnarea producţiei respective ori reorganizarea întreprinderilor, încetează şi funcţionarea elementelor esenţiale ale infrastructurii, ceea ce afectează întreaga comunitate.

• Din punct de vedere social este izbitoare inegalitatea dintre rural şi urban. Satele unde locuiesc 54% din populaţia care activează în sectorul prioritar al economiei naţionale au o foarte slabă infrastructură edilitară (acces redus la instalaţii de apă, canalizare, gaze, drumuri locale nemodernizate etc). Din 1617 sate 17% nu au nici spitale, nici puncte medicale, în

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

1950 1960 1970 1980 1990 2000

Caseta 6.1. Unii factori naturali în dezvoltarea localităţilor

Circa 18% din teritoriul localităţilor RM sunt afectate de alunecări de teren. Costul total al bunurilor materiale aflate sub ameninţarea alunecărilor încă n-a fost apreciat de nimeni, dar apriori se poate afirma ca el este enorm. Numai pentru municipiul Chişinău el este apreciat de serviciile Primăriei la circa 2 mlrd lei (425 mil. dolari SUA). Cea mai afectată este zona centrală a ţării cu raioanele: Teleneşti, Orhei, Călăraşi, Străşeni, Nisporeni, Hânceşti, Ungheni, unde activizarea alunecărilor se poate aştepta după fiecare perioadă de precipitaţii abundente. În unele oraşe, cum sunt Teleneşti, Nisporeni, Căuşeni, alunecările de teren devin factor de constrângere în dezvoltarea lor de mai departe.

Conform estimărilor făcute de institutul «Acvaproiect», multe localităţi se află în zone cu pericol de inundaţii . De distrugere în urma viiturilor sînt ameninţate 20 000 - 30 000 de locuinţe (circa 150000 oameni). Pagubele produse în rezultatul distrugerii fondului locativ în urma inundaţiilor au constituit 20 mil dolari SUA în 1991 şi 34 mil dolari SUA în 1994. Costurile măsurilor de protecţie necesare pot depăşi 0,5 mild dolari SUA, adică circa 30%din PIB,1996. Calamităţile naturale prezintă un pericol în creştere nu numai pentru securitatea unor comunităţi locale, dar şi pentru dezvoltarea normală şi durabilă a întregii ţări. Acest fapt trebuie conştientizat. Practica de lichidare a urmărilor dezastrelor e fără perspective. E necesară elaborarea şi realizarea unor acţiuni complexe de prevenire. Acest deziderat trebuie să stea la baza activităţilor de planificare şi proiectare urbanistică.

16% lipsesc instituţiile preşcolare, în 24% şcolile sunt amplasate în încăperi adaptate şi nu corespund cerinţelor sanitare şi igienice. 3,7% din sate în genere nu dispun de şcoli, 19% nu au biblioteci, 16% - dispozitive cinema, 31% - oficii poştale.

Neglijarea sistematică a cerinţelor de protecţie a mediului şi principiilor dezvoltării durabile a deteriorat grav mediul natural în multe localităţi urbane şi rurale. Ele sunt ameninţate de alunecări de teren, inundaţii, ridicarea nivelului apelor freatice, au o salubritate precară (caseta 6.1).

6.1.2. Tranziţia la alte principii de organizare a comunităţilor

În actuala perioadă de transformări social-politice, funcţiile statului în domeniul amenajării teritoriului, planificării urbanistice şi dezvoltării localităţilor s-a schimbat. Se promovează extinderea drepturilor şi funcţiilor autorităţilor publice locale, diversificarea formelor de proprietate şi posesie a imobilului, participarea la dezvoltare a sectorului privat. Constituţia RM, Legea Administraţiei Publice Locale, Codul Funciar, Legea privind Principiile Urbanismului şi Amenajării Teritoriului, alte acte legislative, precum şi ratificarea de către Parlament a Cartei Europene cu privire la Autoadministrarea Locală, au pus bazele unei noi legislaţii care va permite desfăşurarea activităţilor în domeniul dezvoltării teritoriului şi habitatului pe principii noi:

• separarea atribuţiilor şi responsabilităţilor

dintre organele administraţiei publice centrale şi celei locale;

• ridicarea rolului organelor elective locale şi crearea condiţiilor pentru activitatea lor în interesele comunităţilor respective;

• garantarea drepturilor de proprietate a persoanelor fizice şi juridice asupra imobilului;

• soluţionarea problemelor dezvoltării pe baza respectării în egală măsură a intereselor comunităţii şi a fiecărui cetăţean;

• eliminarea factorilor subiectivi în procesul de planificare şi administrare a dezvoltării localităţilor şi habitatului, utilizarea mecanismelor economiei de piaţă;

• asigurarea accesului la informaţia privind planificarea urbanistică şi teritorială pentru toţi participanţii la proces, pentru grupurile şi persoanele interesate.

Deşi reforma legislaţiei pare a fi pe o cale corectă, coordonarea acţiunilor tuturor actorilor în planificarea, privatizarea şi instituirea pieţei imobilului, în delimitarea proprietăţii municipale şi formarea suportului financiar al administraţiei publice locale, în întreţinerea şi dezvoltarea fondului locativ şi a infrastructurilor lasă mult de dorit. Nu există mecanisme instituţionale de antrenare în acest proces a populaţiei şi a sectorului privat. Primăriile au drepturi garantate de lege, dar nu dispun de pârghii economice reale pentru a influenţa procesele, ce se derulează în teritoriile gestionate. Ca urmare a crizei economice şi sociale, se

În lipsa egalelor posibilităţi va scădea calitatea vieţii, fiindcă se vor intensifica aşa procese cum sunt epuizarea resurselor din cauza sărăciei, consumul excesiv din cauza belşugului şi dezorganizarea din cauza inechităţii.

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

«Scopul definitiv pentru orice localitate este îmbunătăţirea calităţilor sociale, economice şi ecologice ale mediului de viaţă şi de muncă a tuturor oamenilor, mai ales a orăşenilor şi sătenilor săraci.»

(Din Declaraţia Conferinţei ONU

Agenda 21).

observă că procesele de dezintegrare şi disproporţiile dintre sat şi oraş se măresc. Integrarea funcţional-spaţială a teritoriilor oraşelor mari cu localităţile adiacente nu este însoţită de integrarea socială a acestor comunităţi. Satele şi oraşele mici rămân furnizori de forţă de muncă şi resurse naturale pentru oraşele mai mari, dar nu primesc în schimb susţinerea materială ori recompensa meritată pentru atenuarea disproporţiilor acumulate. Din cauza creşterii preţurilor la servicii populaţia din mediul suburban şi rural utilizează tot mai puţine bunuri sociale, culturale şi de altă natură din localităţile urbane. Stratificarea socială a populaţiei în funcţie de nivelul de venituri se manifestă în toate localităţile, fiind mai pronunţată în cele urbane. În oraşele mari se concentrează partea esenţială a capitalului privat şi cele mai înstărite pături ale societăţii. Dar tot aici este o importantă categorie de populaţie care, fiind exclusă din activitatea productivă, nu-şi găseşte o altă ocupaţie şi nici nu poate avea o gospodărie naturală, ca cei de la sate.

6.1.3. Planificarea teritoriului - o expresie a politicii sociale

Politicile guvernamentale centrale şi locale în domeniul urbanismului şi amenajării teritoriului sunt o componentă şi o expresie a politicilor sociale. Situaţia precară a sistemului de planificare urbană şi gestiune a terenurilor publice din RM, îşi are cauza în absenţa unor obiective bine definite în politica socială. În ultimii ani planificarea urbană nu s-a reformat, ea a încetat să existe. Conform legislaţiei, Guvernul nu mai finanţează elaborarea planurilor, nu controlează centralizat acest proces şi, prin urmare, nu stabileşte nimeni sarcini ori obiective pentru dezvoltare în perspectivă. Autorităţile administraţiei publice locale, lipsite de o bază economică adecvată şi preocupate de problemele curente, la fel nu sunt în stare să formuleze pentru comunitatea respectivă nişte principii sau politici sociale care ar putea fi concretizate în planurile urbanistice. Factorii de decizie din administraţia locală se limitează la reglementarea utilizării terenurilor localităţilor prin decizii şi acţiuni conjuncturale, fără o planificare transparentă de durată cu participarea tuturor grupurilor-cheie interesate. Astfel se creează premise pentru dezorganizare, iresponsabilitate şi corupţie. Lipsa planificării urbanistice nu permite

dispunerea şi clasificarea argumentată a destinaţiei terenurilor urbane, inclusiv a celor care pot fi privatizate şi a celor care trebuie păstrate în fondul public. Tot din această cauză gestiunea curentă a terenurilor urbane este afectată de subiectivism, decizii arbitrare. Informaţia privind tranzacţiile cu terenurile publice, caracteristicile dimensionale şi calitative ale acestora este inaccesibilă publicului. Beneficiarii se confruntă cu probleme în achiziţionarea terenurilor pentru construcţii. Realizarea proiectelor de investiţii este însoţită de incertitudini. Terenuri valoroase din zonele urbane centrale sunt atribuite gratuit pentru construcţie individuală pe baza unor criterii confuze de selectare a solicitanţilor. În acelaşi timp construcţii individuale se efectuează şi pe terenuri periferice, dar fără nici un ajutor din partea autorităţilor la dezvoltarea infrastructurilor, fapt ce duce la degradarea mediului urban şi un gen de polarizare socială. Cele enumerate dovedesc lipsa unor principii şi obiective bine determinate în sistematizarea teritoriului atât la nivel naţional, cât şi la nivelul municipiilor şi comunităţilor locale. Această problemă nu poate fi soluţionată doar schimbând principiile economice ale societăţii, după cum presupun mulţi. Trebuie de avut în vedere că mecanismele pieţei nu pot controla integral asemenea factori cum sunt ecologia, supraaglomerarea, imperfecţiunile estetice, politica arhitecturală, ş.a. La fel, piaţa de una singură nu asigură funcţionarea optimă a unor componente de importanţă vitală cum ar fi transportul public de pasageri, locuinţele pentru păturile vulnerabile, obiectivele de menire culturală, serviciile comunale, spaţiile publice (parcuri, grădini publice, zone de agrement etc). Localităţile reflectă trecutul şi prezentul,

aportul multor generaţii, efortul unor multiple activităţi umane creative, bazate pe valori şi principii acceptate de întreaga comunitate. Şi în prezent e nevoie de o strategie de dezvoltare care ar defini aceste valori şi principii. Unele din ele au fost formulate în Raportul RM pentru Conferinţa ONU Habitat II . S-a menţionat că pentru realizarea politicii Guvernului bazată pe acele principii e necesară constituirea unui sistem complex de planificare care să asigure armonizarea planurilor urbanistice cu alte tipuri de planificare, în special cu planificarea socială. Această abordare complexă, va asigura echilibrul intereselor naţionale, regionale şi locale, contribuind la o dezvoltare umană sustenabilă şi coeziune socială. Strategia habitatului şi amenajării teritoriului, realizarea obiectivelor în acest domeniu constituie în esenţă o sarcină politică. Ca activităţi cu caracter

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

interdisciplinar şi de cooperare dintre instituţiile administraţiei publice centrale şi locale, amenajarea teritoriului şi urbanismul trebuie să promoveze integrarea teritorială, economică şi socială. Acest efort de sinteză se referă atât la corelarea repartiţiei populaţiei în teritoriu cu activităţile economice şi resursele naturale, cât şi la menţinerea creşterii culturii habitatului, având în vedere dotările publice, sursele de energie, structurile edilitare, starea mediului, patrimoniul istoric şi cultural. La dezvoltarea ori modificarea politicilor locuirii trebuie să aibă acces şi să contribuie diverse organisme private şi publice. Strategia şi politica statului în domeniul amenajării teritoriului trebuie să ţină cont de realităţile economice şi ecologice la scară regională, naţională şi transnaţională, de utilizare judicioasă a teritoriului. În baza unei asemenea strategii s-ar putea fundamenta reforma teritorial-administrativă a republicii (vezi capitolul 2), comasarea actualelor raioane în formaţiuni administrative mai mari, cu o bază economică mai puternică. Posibilităţile administraţiilor publice locale de a iniţia şi de a realiza programe locale de dezvoltare în acest caz, cu siguranţă se vor mări.

Este necesară o nouă abordare în planificarea urbană şi politica funciară în localităţi. Noile tipuri de planuri urbanistice şi mecanismele de reglementare şi control construite după principiile economiei de piaţă trebuie să corespundă intereselor comunităţilor locale. Rostul planificării urbanistice nu mai constă în fundamentarea amplasării obiectelor de construcţie, ci a opţiunilor şi restricţiilor. Planurile ar trebui să fie însoţite de regulamente detaliate privind destinaţiile utilizării terenurilor. Legea privind Principiile Urbanismului şi Amenajării Teritoriului prevede separarea funcţiilor şi responsabilităţilor dintre organele administraţiei publice centrale şi locale, stabileşte necesitatea transparenţei şi consultării populaţiei în procesul de elaborare şi aprobare a planurilor. Aceasta permite accesul la informaţie şi participarea populaţiei (direct şi prin ONG) la planificarea dezvoltării localităţilor.

Proiectul Strategiei pieţei de imobil şi al spaţiului locativ şi imobiliare elaborat în 1997 cu sprijinul BM propune principii noi în politica funciară: motivaţia economică la exploatarea şi administrarea terenurilor; intervenţiile statului pe piaţă prin măsuri de planificare şi reglementare ţinând cont de interesele sociale, ecologice şi de cultură ale tuturor categoriilor de cetăţeni; practicarea licitaţiilor deschise; accesul la informaţia

privind caracteristicile respective ale pieţelor funciare, angajamentele şi planurile de viitor; responsabilitatea administraţiilor publice locale pentru gestiunea terenurilor, ţinând cont atât de interesele statului, cât şi de interesele sectorului privat.

6.2. Sistemul locativ şi infrastructura tehnico-edilitară

6.2.1. Fondul locativ

În prezent fondul locativ al RM este de circa 1,24 milioane de unităţi (fără Transnistria), din care 39 % în localităţile urbane. În trecut locuinţele se construiau şi se repartizau după principii unice pentru întreaga URSS. Aspectul general al fondului locativ urban poartă amprenta politicii sovietice: construcţie industrializată, locuinţe-standard. Repartizarea lor era centralizată. În oraşe era drastic limitată construcţia caselor particulare. Acţionau restricţii rigide privind dimensionarea locuinţelor. Proprietarii caselor particulare nu aveau drept de proprietate asupra terenului aferent. În caz de necesitate, casele lor puteau fi expropriate (cu despăgubire) şi demolate fără drept de apel la instanţele judecătoreşti. Apartamentele din fondul de stat erau distribuite conform unor reguli destul de confuze, în mare măsură erau şi o formă de remunerare a categoriilor privilegiate ori un stimulent pentru încurajarea migraţiei între diferite regiuni ale URSS. Alimentarea fondului locativ cu apă, căldură, gaze, energie electrică, la fel era privită ca distribuire de bunuri în mod egal pentru toţi, contra plăţi derizorii, ignorându-se principiile economice. Sistemele inginereşti de distribuire se proiectau şi se construiau fără sisteme de contorizare şi fără posibilităţi de reglare a consumurilor.

Blocurile construite în acele timpuri erau concepute ca mijloc de omogenizare socială. Metoda repartizării apartamentelor urmărea uniformizarea condiţiilor de trai. Întreţinerea blocurilor şi exploatarea echipamentelor era asigurată de întreprinderi de stat fără participarea locatarilor. Comunităţile locale nu aveau drepturi şi posibilităţi reale de a participa la soluţionarea problemelor ce ţineau de organizarea mediului de viaţă în blocul, cartierul sau localitatea respectivă. Din punct de vedere social, acest fel de viaţă colectivă are şi va avea efecte negative asupra dezvoltării umane. Prejudicii psihologice şi comportamentale sunt cele mai importante rezultate: atitudinea indiferentă a populaţiei urbane faţă de problemele generale ale

((Accesul la locuinţă este o premisă necesară pentru dezvoltarea umană în toate ţările şi regiunile lumii...»

Din Strategia Globală, adoptată

la Conferinţa ONU

Habitat

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

Revigorarea sectorului de construcţie a locuinţelor va contribui la soluţionarea problemelor sociale şi va fi benefică pentru întreaga economie.

habitatului; ideea că locuinţa este un obiect de distribuţie, iar principala metodă de a grăbi obţinerea ei este includerea în listele celor privilegiaţi. Ca rezultat, s-a înrădăcinat o iresponsabilitate totală faţă de spaţiile comune din blocurile locative şi din teritoriile adiacente, deseori însoţită de acte vandalice. Între 1993 - 1996 s-a realizat un program de privatizare în masă a locuinţelor de la oraşe. În prezent, 87% din apartamente aparţin persoanelor ce locuiesc în ele. Pentru majoritatea familiilor din RM locuinţa prezintă singura proprietate mai semnificativă. Însă, din cauza crizei economice, nu poate fi asigurată nici întreţinerea, nici renovarea fondului locativ. Serviciile de Exploatare Locativă (SEL) în trecut erau responsabile de aceste funcţii, fiind finanţate de municipalităţi, din plăţile locatarilor şi fondurile venite de la prestarea diferitor servicii. Bugetul limitat al SEL-urilor, pe de o parte, şi privatizarea Fondului Locativ, pe de alta, comportă o responsabilitate confuză în întreţinerea şi renovarea blocurilor. Locatarii sunt lăsaţi faţă în faţă cu problema exploatării şi întreţinerii atât a locuinţei, cât şi a spaţiilor şi echipamentelor colective. Majoritatea oamenilor încă n-au conştientizat necesitatea asocierii şi soluţionării în comun a problemelor. Legislaţia prevede posibilitatea constituirii asociaţiilor de proprietari ai locuinţelor privatizate. Însă drepturile stipulate de lege pentru membrii unor astfel de asociaţii vizează mai degrabă drepturile locatarilor şi nu ale unor adevăraţi proprietari.

Tabelul 6.1.Date comparative cu privire la vechimea fondului locativ

Ponderea fondului locativ construit în diferite perioade (în % faţă de total)

Ţara Înainte de 1961

1961-1970

1971-1980

1981-1990

1991 şi mai

târziu Austria 46,2 17,3 18,1 14,4 4,0 Bulgaria 53,8 20,0 15,4 9,4 1,4 Estonia 21,2 197 21,3 18,9 - Polonia 41,5 16,7 22,8 15,2 3,8 Slovacia 34,4 20,3 25,5 19,8 - Ungaria 43,0 14,7 22,1 17,3 3,0 Moldova 14,6 18,6 21,2 31,4 7,9

Sursa: Pentru RM sondajul PADCO Europe LTD, pentru celelalte state - «Annual Bulletin of Housing and Building Statistics for Europe and North America» (UN/ECE).

În consecinţă, fondul locativ din RM, deşi relativ nou (tab. 6.1.), se află într-o stare tehnică şi sanitară precară, situaţia continuă să se agraveze. Sondajul efectuat în cadrul elaborării proiectului Strategiei pieţei spaţiului locativ şi imobiliare, prezintă un

tablou clar asupra condiţiilor în general nesatisfăcătoare ale fondului locativ şi nivelului redus de comodităţi oferite locatarilor. Numai 25% din cei anchetaţi s-au declarat satisfăcuţi de calitatea locuinţei lor. Sunt frecvente: lipsa de apă caldă, încălzirea insuficientă în sezonul rece al anului, dificultăţile în colectarea deşeurilor menajere. Există o mare nemulţumire faţă de asigurarea securităţii în cartierele locative, iluminarea străzilor şi starea sanitară a spaţiilor publice, În localităţile urbane circa 75% din familii cheltuiesc pentru locuinţă şi servicii comunale peste 1/3 din venit. Cea mai mare parte din cheltuieli ţin de costurile serviciilor comunale. Cheltuielile pentru întreţinerea locuinţelor sunt reduse la minim şi nici pe de parte nu corespund necesităţilor. Spre deosebire de ţările cu o piaţă dezvoltată a spaţiului locativ în Moldova nu se observă o strânsă corelare dintre mărimea venitului familiilor şi spaţiul locuinţelor lor. Aceasta este o moştenire din vechiul sistem de construire şi distribuire a locuinţelor standardizate. Adesea familii cu venituri medii ori mai mari şi familii cu venituri foarte joase locuiesc în acelaşi bloc şi ocupă apartamente similare ca suprafaţă locuibilă. S-ar părea că nu este nimic rău, nu există segregare socială privind familiile sărace. În acelaşi timp, din cauza că acestea nu pot achita costurile serviciilor, apar probleme când vine vorba de asocierea locatarilor pentru întreţinerea blocului şi teritoriului adiacent.

Supraaglomeraţia spaţiului locativ în RM rămâne una din problemele cele mai serioase. Conform unor sondaje, în Chişinău nu mai puţin de 12% din apartamente sunt locuite de 2 sau mai multe familii, numărul mediu de persoane la o cameră este de 1,6. În acelaşi timp numărul locuinţelor (publice şi private) date în folosinţă anual între 1990-1996 a scăzut de 5 ori, de la 23 600 (tot teritoriul RM) la 4018 unităţi (fără Transnistria şi Bender). Anumite grupuri ale populaţiei se confruntă cu diverse probleme. Persoanele în vârstă se confruntă şi ele cu probleme specifice privind întreţinerea locuinţelor şi asigurarea nivelului minim de confort, atât de necesar la bătrâneţe. Există şi alte grupuri defavorizate, de exemplu invalizii sau familiile tinere, care se găsesc în condiţii deosebit de grele.

6.2.2. Noul rol al statului în construcţia locativă

Sectorul de construcţii, în care ponderea dominantă îi revenea construcţiei locative, avea un rol important în economia RM. Creşterea enormă a costurilor în construcţii

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

şi stoparea investiţiilor a avut multiple consecinţe negative în plan social. Circa 200000 familii care se aflau la evidenţa organelor administrării publice locale, în listele de aşteptare, şi-au pierdut speranţa de a căpăta o locuinţă adecvată cerinţelor sale. Mii de familii care şi-au investit economiile în cooperativele de construcţii s-au pomenit că nu-şi pot duce la bun sfârşit construcţia blocurilor şi nici nu-şi pot recupera banii. Un mare număr de oameni care au venit de la sate şi s-au angajat la organizaţiile de construcţie (fiindcă aşa se putea dobândi mai repede o locuinţă la oraş) acum au rămas şi fără lucru, şi fără locuinţă. În acest context revigorarea sectorului de construcţii devine nu numai o sarcină economică, ci şi un important component al politicii sociale. Un prim pas spre o abordare nouă a problemelor locuinţei a fost făcut de Guvern în 1994 prin adoptarea Concepţiei locative Naţionale care a definit următoarele principii generale: • dreptul fiecărei familii de a-şi alege calea

proprie de soluţionare a problemelor locative;

• separarea clară a funcţiilor sectorului de stat şi particular în implementarea strategiei;

• crearea celor mai bune condiţii pentru dezvoltarea pieţei de locuinţe. Instituirea pieţei locative a fost concepută să antreneze, printre altele, stimularea finanţării sectorului locativ, privatizarea locuinţelor şi valorificarea mecanismelor economiei de piaţă în domeniul construcţiei şi industriei materialelor de construcţie.

Tranziţia la relaţiile de piaţă în sectorul construcţiilor este însoţită de modificări structurale la baza cărora au fost puse drepturile proprietăţii private, demonopolizarea şi privatizarea întreprinderilor de stat. Între 1992-1994 toate întreprinderile importante din sectorul construcţii au fost privatizate şi reorganizate în societăţi pe acţiuni. Promovând reformele economice în sectorul de construcţii, Guvernul a lăsat în competenţa organelor administrative de stat elaborarea şi asigurarea bazei legislative, a normativelor şi standardelor tehnice menite să reglementeze activitatea în construcţii, precum şi funcţia de supraveghere tehnică privind siguranţa construcţiilor şi condiţiile igienice. Prin Legea «Cu privire la calitate în construcţii» a fost introdus un nou sistem de control al calităţii, care prevede autorizarea prin licenţă a activităţii în construcţii, certificarea producţiei şi materialelor de construcţii, atestarea tehnică personală a specialiştilor ocupaţi în

construcţii. Conform «Programului creării bazei normative în construcţii», aprobat de Guvernul RM, a început un amplu proces de armonizare a normativelor tehnice cu standardele europene. Documentele normative se vor elabora în conformitate cu exigenţele stabilite de Comunitatea Economică Europeană (CEE) prin decizia CEE 89/106. Implementarea licitaţiilor (tenderelor) de adjudecare a lucrărilor de proiectare şi execuţie pentru investiţiile publice va contribui la asigurarea unor condiţii egale de activitate pentru toţi participanţii la procesul investiţional şi crearea unui mediu concurenţial în domeniu. Experienţa primelor licitaţii cu participarea firmelor străine a arătat, că firmele autohtone de regulă nu rezistă concurenţei din cauza tehnologiilor depăşite, a tehnicii învechite şi a lipsei experienţei de participare la licitaţii. Şi totuşi se observă că tot mai multe firme încep să lucreze la un nivel calitativ nou. Deşi criza în care se află sectorul construcţiilor de locuinţe este departe de a fi depăşită, în ultimii 2-3 ani au apărut unele fenomene pozitive, care pot fi interpretate ca semnale încurajatoare ale reformelor. Are loc o stabilizare a activităţii investiţionale. În 1997 pentru prima dată pe parcursul ultimilor ani, suprafaţa totală a locuinţelor date în folosinţă a crescut cu 8% faţă de 1996, fapt care insuflă o speranţă pe viitor.

6.2.3. Infrastructura tehnico-edilitară

Echiparea tehnico-edilitară a localităţilor s-a format în condiţiile planificării centralizate. Timp de două decenii de creştere rapidă a localităţilor urbane (1970 -1990) lungimea reţelelor de termoficare s-a mărit de 6 ori, consumul de căldură - de 4 ori, capacitatea apeductelor magistrale s-a dublat iar cea de tranziţie a reţelelor centralizate de canalizare a crescut în 25 ani de 10 ori. În prezent întregul sistem tehnico-edilitar se confruntă cu grave probleme. In sfera serviciilor comunale cea mai acută problemă este asigurarea consumatorilor cu agent termic. Randamentul centralelor termice este mic. Gradul de uzură a instalaţiilor lor depăşeşte 50%. Termenul optim de exploatare a reţelelor termice este de numai 10-15 ani şi circa 40% din ele au depăşit această limită, fapt care duce la pierderi colosale în exploatare. Dacă nu se vor întreprinde acţiuni corespunzătoare, oraşele se vor confrunta cu defectarea în masă a reţelelor termice.

Actualmente sunt iniţiate acţiuni de

Importanţa infrastructurii tehnico-edilitare pentru o comunitate umană poate fi comparată cu importanţa sistemului sangvin pentru un organism viu.

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

Asigurând procesele de muncă, necesităţile cotidiene de deplasare si comunicare, transportul îndeplineşte o importantă funcţie socială şi trebuie să fie maximal accesibil pentru toate comunităţile şi grupurile sociale.

implementare a tehnologiilor noi de izolare termică anticorozivă a conductelor termice ce vor micşora pierderile de căldură şi vor majora termenul de exploatare a reţelelor. Cu sprijinul BERD se realizează proiectul privind eficientizarea asigurării termice a oraşului Chişinău. Proiecte similare se preconizează pentru oraşele Bălţi, Ungheni, Cahul, Soroca. În aceste oraşe urmează a fi reconstruite şi echipate cu utilaj mai eficient circa 50% din instalaţiile de cazane şi toate reţelele de distribuţie.

Gradul înalt de uzură a utilajului şi reţelelor este caracteristic şi pentru sistemele de alimentare cu apă. În Chişinău, spre exemplu, 40% din reţele necesită o reparaţie urgentă sau înlocuire. Asigurarea centralizată a localităţilor cu apă potabilă este complicată din cauza localizării neunifonne a surselor în teritoriul şi necorespunderii calităţii apei standardelor sanitare.

Sub aspect social mai gravă este problema decalajului format pe parcursul anilor dintre nivelul de alimentare cu apă la oraşe şi la sate. Livrarea zilnică a apei prin sistemele centralizare în 1996 a constituit 325 litri la un locuitor în oraşe şi numai 28 litri în mediul rural. O mare parte a populaţiei din sate şi oraşele mici în general nu are acces la sistemele centralizate de alimentare cu apă şi folosesc fântâni ori izvoare care nu întotdeauna au apa la standardele cuvenite (graficul 6.3). În mediul rural mai puţin de 1% din locuinţe sunt asigurate cu canalizare, fapt ce afectează semnificativ starea sanitară a satelor.

Graficul 6.3. Accesul populaţiei la apeducte şi canalizare

Sursa: MDTCGC Dezvoltarea şi reconstrucţia sistemelor inginereşti care ar asigura tuturor consumatorilor o alimentare cu apă, construcţia unor noi prize de apă şi sisteme de epurare constituie necesităţi evidente. Toate racordările trebuie dotate cu contoare de apă, fapt ce va permite micşorarea consumului şi va exclude pierderile. Aceste probleme vor fi soluţionate prin implementarea Programului de Stat «Apă potabilă», aprobat de Guvern şi susţinut de

BERD.

6.3. Sistemul de transport

6.3.1. Starea generală

În RM activitatea transporturilor reprezintă 4% din PIB. Reţeaua căilor de transport pe tot teritoriul ţării include 10515 km drumuri auto publice (cu excepţia celor municipale, agricole şi forestiere), 1159 km căi ferate în exploatare, 4 aeroporturi, din care numai unul este folosit pentru comunicaţii internaţionale. Starea transporturilor reflectă starea economiei. Micşorarea serviciilor în transporturi corelează cu proporţiile declinului economic. Între 1991-1996 au scăzut, în %: serviciile, total - cu 61 %; auto de mărfuri - cu 88.4%; feroviar de mărfuri - cu 77.5%; de pasageri - cu 65%; fluvial de mărfuri - de 32 ori. Calitatea serviciilor în transportul de mărfuri şi pasageri a rămas scăzută, cu toate că în ultimul timp se observă unele tendinţe spre îmbunătăţire, impulsionate de privatizare şi concurenţa care au apărut. Cel mai important este transportul auto. În prezent doar o mică parte (10%) din transportul auto este administrată de Ministerul Transporturilor şi Comunicaţiilor, cealaltă este proprietatea altor agenţi economici. Reţeaua de drumuri publice este în proprietate de stat. Densitatea reţelei de drumuri auto este de 0,31 km/km2 - cu mult sub nivelul ţărilor vest-europene atât în raport la km2 de teritoriu, cât şi la 1000 locuitori. Numai 62% din lungimea totală a drumurilor publice au carosabil modernizat, celelalte sunt din piatră neprelucrată cu lianţi sau din pământ. Starea tehnică a reţelei de drumuri publice s-a înrăutăţit simţitor în ultimii ani. Astfel, 2/3 din lungimea totală a drumurilor le constituie cele cu durata de exploatare depăşită, însă traficul rutier, după o substanţială scădere, a început să crească şi în perspectivă se preconizează menţinerea acestei tendinţe. Intensitatea traficului pe drumurile naţionale în prezent are variaţii de la 300 a/zi în regiunea de sud a republicii până la 12000 a/zi în partea centrală. Finanţarea lucrărilor de drumuri se face din fondul rutier, stabilit prin lege. Sursele acumulate (aproximativ 22 mil. dolari SUA) nici pe departe nu corespund necesităţilor de întreţinere a reţelei de drumuri.

Transportul feroviar din RM este proprietatea statului şi conform legislaţiei în vigoare nu poate fi privatizat cu excepţia unor activităţi de transportare. În acest sector sunt 19 mil. angajaţi. Reţeaua căilor ferate constituie 2,67

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

mii km, din care 2,22 mii km magistrale. Aproape toată reţeaua are o singură cale, cale dublă au numai 178 km. CFM nu are porţiuni electrificate. Atât efectivul mobil, cât şi căile ferate ca atare au un grad înalt de uzură. Starea financiară a CFM este extrem de dificilă, se poate redresa întrucâtva odată cu depăşirea crizei economice, dar, oricum, va fi extrem de vulnerabilă din cauza concurenţei transportului auto. Pentru îmbunătăţirea situaţiei sunt necesare investiţii, sprijinul statului, utilizarea creditelor externe. Transportul de pasageri pe căile ferate nu va avea fluctuaţii majore, e necesară îmbunătăţirea calităţii serviciilor prestate populaţiei.

6.3.2. Vehiculele şi securitatea circulaţiei*

Totalul vehiculelor auto în RM la 1.01.97 constituie 254,2 mii, inclusiv camioane - 57,1 mii, din care 7,2 mii private, autobuse - 9,8 mii, din care 2,1 mii private , autoturisme -173,6 mii, din care 165,7 mii private, speciale - 13,7 mii. La 14 persoane din populaţia RM revine un vehicul şi la 22 - un autoturism privat, indici cu mult sub nivelurile vest-europene. În sectorul de stat utilizarea mijloacelor de transport disponibile nu depăşeşte 15% , pe când companiile private folosesc parcul de vehicule la întreaga lor capacitate. O problemă esenţială este starea tehnică nesatisfacătoare a vehiculelor auto. Majoritatea lor au fost produse în Rusia după tehnologii învechite, sunt puţin eficiente în ce priveşte consumul de combustibil şi nu corespund standardelor europene în privinţa impactului asupra mediului înconjurător. În ultimii ani s-au importat din Vest un mare număr de automobile de mâna a doua. Multe din ele de asemenea au o stare tehnică nesatisfacătoare. În 1996-1997 datorită intrării companiilor private în piaţa serviciilor de transport de pasageri şi importului microbuzelor şi autobuzelor din occident s-au diminuat consecinţele negative ale colapsului economic pe care 1-a suferit sistemul de stat al transportului de pasageri. În municipiile Chişinău, Bălţi şi în unele oraşe mijlocii odată cu aceasta s-a îmbunătăţit întrucâtva şi calitatea serviciilor, însă în mediul rural şi în oraşele mici serviciile de transport de pasageri continuă să fie de calitate foarte proastă. Totodată sporirea numărului autoturismelor şi micşorarea ponderii vehiculelor de capacitate mare în favoarea celor de capacitate mică (microbuze) au condus la supraaglomerarea străzilor, insuficienţa locurilor de parcare, sporirea zgomotului şi poluărilor. Din păcate

* Fără partea stingă a Nistrului şi in. Bender

în RM nu se întreprind acţiuni pentru a stimula transportul nepoluant (biciclete), ori dezvoltarea zonelor pietonale. Numărul accidentelor rutiere a scăzut mai mult sau puţin în corespundere cu declinul activităţii economice în sectorul transporturilor (tab 6.2). În acelaşi timp, s-a menţinut acelaşi coieficient al mortalităţii de pe urma accidentelor. La suferinţele umane cauzate de accidentele rutiere se adaugă şi reale consecinţe economice. Evaluările acestor accidente ating 10 mil $ SUA anual. Din 1996, odată cu mărirea traficului accidentele au crescut. Cauza principală a acestei situaţii este starea tehnică rea a drumurilor, care la rândul său este determinată de lipsa cronică a surselor financiare necesare pentru ranforsare, modernizare şi întreţinere a reţelei rutiere, ţinând seama de trafic şi circulaţia populaţiei; dotarea tehnică necorespunzătoare a instalaţiilor şi utilajelor; lipsa concurenţei la lucrările de drumuri.

Tabelul 6.2 Accidente rutiere, 1989 -1997

Anul

Num

ărul

ac

cide

ntel

or

Răniţi Decese Rat

a de

cese

lor

1989* 6434 7220 1147 0.1781990* 6049 6687 1127 0.1861991* 5052 5554 968 0.1921992 3740 4200 756 0.1751993 2436 2704 422 0.1731994 2647 2976 540 0.2041995 2695 3069 544 0.2021996 3208 3717 554 0.1731997 3412 3986 569 0.167

* RM in întregime Sursa: DASS

6.4. Sistemul energetic

Starea de lucruri în sectorul energetic s-a agravat în permanenţă pe tot parcursul tranziţiei spre economia de piaţă, ea fiind influenţată de 3 factori de bază:

creşterea de mii de ori a preţurilor la combustibil, care în cele din urmă s-au aliniat la cele mondiale, formând o presiune de plată greu suportabilă pentru consumatori; implicarea factorilor de decizie ai statului în relaţiile contractuale dintre furnizor şi consumator. Furnizorii au fost obligaţi în permanenţă să livreze resurse energetice consumatorilor care nu-şi onorau plata pentru consum. Din lipsa plăţilor, companiile respective erau nevoite să apeleze la credite pentru a-şi putea continua activitatea. Dobânzile în cele din

Creşterea fluxurilor de transport fără o coordonare eficientă din partea statului şi autorităţilor administraţiei publice locale va avea un grav impact asupra mediului, va afecta securitatea oamenilor, va aduce prejudicii întregii societăţi.

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

urmă trebuiau introduse în tarife, majorându-le astfel adiţional.

- achitarea prin barter a energiei şi gazelor consumate a introdus o presiune suplimentară asupra consumatorilor şi a economiei în ansamblu, pentru că acesta ascunde în sine preţuri exagerate pentru serviciile energetice prestate.

Toate cele menţionate au dus la formarea unor datorii enorme faţă de companiile energetice pentru energia şi gazele consumate, iar acestea din urmă - faţă de furnizorii de resurse energetice. Bunăoară, pentru gazele naturale consumate în partea dreapta a Nistrului RM este datoare Rusiei 308 mil dol. SUA, iar Ucrainei pentru energia electrică - 85 mil dol.SUA. Din lipsa banilor calitatea serviciilor a avut de suferit în permanenţă. Astfel, cota pierderilor la transportul şi distribuţia către consumători a energiei electrice şi a gazelor s-a mărit de circa 3 ori faţă de 1990 atingând în 1997 respectiv -' 30% şi 8,5%. Deconectările frecvente ale reţelelor electrice nu implică nici un fel de responsabilitate de ordin economic ori administrativ pentru distribuitor. Alimentarea cu energie electrică a satelor se întrerupe de obicei în orele de vârf, adică la sfârşitul zilei, când iluminarea şi funcţionarea aparatelor electrice de uz casnic sunt cele mai necesare. Acest fapt afectează grav posibilităţile de comunicare, instruire şi dezvoltare culturală la sate. La agravarea situaţiei a contribuit substanţial şi lipsa unei politici eficiente în domeniul conservării energiei. Din cauza consumului risipitor al resurselor energetice în RM pentru procurarea combustibilului şi energiei se cheltuie cea 30% din valoarea PIB-ului, depăşind cu mult indicele respectiv al altor ţări: România - 18%, Bulgaria - 9,8%, Germania - 4,2%, SUA - 4,1 %. Guvernul, înţelegând situaţia grea care s-a format, acceptă în 1996 Memorandumul SAL II al BM şi al FMI privind restructurarea economiei, inclusiv a sectorului energetic. Planul de restructurare a energeticii naţionale prevede scoaterea din monopolurile energetice vertical integrate şi separarea producerii şi distribuţiei energiei electrice, termice şi gaze naturale cu privatizarea ulterioară a sectoarelor date. Aceasta va permite excluderea amestecului factorilor de decizie ai statului în relaţiile contractuale dintre furnizor şi consumator (considerat drept cauza principală a actualului blocaj financiar), va asigura concurenţa în producerea şi importul resurselor energetice, în prestarea calitativă a acestora consumatorilor la preţuri minime.

Realizarea acestui plan presupune ş i

eliminarea datoriilor fie prin introducerea lor în tarife, fie prin eşalonarea acestora pentru consumatorii debitori. Subvenţionarea încrucişată pentru consumul resurselor energetice urmează sa fie exclusă totalmente în 1998, lucru care va duce la creşterea substanţială a tarifelor pentru populaţie, care încă nu vor acoperi costul real al energiei electrice consumate la nivelul reţelei de distribuţie. În următorii ani se va păstra tendinţa de majorare a tarifelor, aliniindu-se în cele din urmă la structura lor stabilită în ţările occidentale (graficul 6.4.). Nu se ştie cât de viabile sunt aceste preţuri, căci ele ar putea atinge valori comensurabile cu salariul mediu pe republică, fapt care va agrava considerabil problema dezvoltării umane şi coeziunii sociale. Statul va trebui să protejeze substanţial familiile defavorizate şi să găsească resursele necesare pentru aceasta. Luând în consideraţie actualul buget, statul probabil nu va putea acorda sprijinul necesar pentru acoperirea costurilor prea mari în comparaţie cu veniturile populaţiei.

Graficul 6.4. Tarifele la energia electrică în ţările lumii

Sursa: Energy Prices and Taxes, /EA, OECD, Paris,

1993. Unele acţiuni de restructurare a energiei RM s-au şi realizat. S-a demonopolizat sistemul electroenergetic, instituindu-se noi companii separate. Alte centrale electrice de cogenerare vor fi privatizate în 1998. În vederea reglementarii sistemului electroenergetic s-a înfiinţat Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică (ANRE), unul dintre scopurile de baza ale căreia este protejarea intereselor consumatorilor pe piaţa energiei electrice. Restructurarea va asigura credibilitatea necesară pentru obţinerea creditelor şi implicarea investitorilor străini în dezvoltarea sectorului energetic. Se vor putea soluţiona problemele strategice ale energeticii: se vor diversifica atât furnizorii, cât şi tipurile de energie şi combustibil utilizate pe teritoriul ţării. În noile condiţii se schimbă substanţial rolul statului. El nu mai este responsabil de calcularea şi stabilirea tarifelor, nu mai

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

intervine în relaţiile economice dintre partenerii pieţei de energie şi combustibil. Statul este chemat doar să formuleze, să implementeze şi să monitorizeze regulile de activitate a agenţilor pieţei stabilite prin lege, cât şi să promoveze prin mecanisme economice strategia de dezvoltare a sectorului, să stabilească politici energetice eficiente, să protejeze păturile defavorizate ale populaţiei. Implementarea unui Program de conservare a energiei ( elaborat şi aflat pe cale de promovare) va permite până în 2005 economisirea prin eficienţă energetică cca 30% din volumul resurselor energetice anual consumate actualmente, permiţând să se diminueze substanţial presiunea datoriilor pentru resursele energetice importate şi să scadă preţul produselor fabricate în republică, mărindu-le competitivitatea atât pe piaţa republicii, cât şi pe cea mondială. Creşterea eficienţei energetice va avea efecte benefice pentru tarifele la energie şi combustibil aplicate consumatorilor.

6.5. Telecomunicaţiile, informarea şi informatizarea

Sectorul telecomunicaţiilor RM este singurul domeniu de activitate care nu a intrat în declin în perioada de tranziţie. În prezent există conexiuni telefonice directe cu România, Bulgaria, Grecia, Canada, Danemarca, CSI şi Ţările Baltice, iar cu restul lumii prin intermediul centralelor internaţionale din Copenhaga şi Montreal. În acelaşi timp, există un decalaj enorm dintre mediul urban şi rural. Densitatea posturilor telefonice în rural este de 2,4 ori mai mică decât media pe republică (tab. 6.3.). Această diferenţă a existat întotdeauna, dar ea continuă să se accentueze - capacitatea centralelor telefonice urbane la 100 locuitori în 1997 a crescut cu 32 mii, pe când a celor rurale numai cu 4 mii. Acest fapt sporeşte decalajul dintre sat şi oraş discutat anterior. Tabelul 6.3. Capacitatea centralelor

telefonice automate şi densitatea telefonică*

1994 1995 1996 1997 Capacitatea -total 630 663 677 713

inclusiv în: urbane 476 506 514 546 rurale 154 157 163 167

Densitatea posturilor telefonice principale la 100 locuitori, unităţi total

13.3 13,7 14,4 15,3

în localităţile urbane 22.0 23.0 24,1 25.6 în localităţile rurale 5,6 5,9 6.1 6.5

* Tot teritoriul RM

Sursa: DASS Printre problemele care afectează sectorul telecomunicaţiilor este monopolismul întreprinderii de stat MoldTelecom, care împiedică scăderea tarifelor, îndeosebi la convorbirile internaţionale, dezvoltarea de noi servicii, implementarea telefoniei mobile. A fost lansat proiectul de privatizare a întreprinderii de Stat "Moldtelecom", care prevede atragerea investiţiilor directe de capital. Însă primul tender a eşuat, pentru că nimeni nu dorea să plătească preţul minim cerut. Calitatea serviciilor de telecomunicaţii este seăzută, mai ales în localităţile rurale. Lipsa concurenţei şi oferta mai mică decât cererea fac ca majoritatea consumatorilor să se împace cu neajunsurile acestor servicii. Programele televiziunii şi radioului naţional acoperă aproape tot teritoriul the RM (tab. 6.4.), cu toate că şi aici apar diferenţe esenţiale dintre rural şi urban. Numărul solicitărilor pentru posturile locale de radio şi televiziune prin eter şi cablu este în permanentă creştere. În 1996 numărul de staţii locale a crescut până la 61, majoritatea fiind private. Televiziunea prin cablu numără peste 60.000 de abonaţi.

Tabelul 6.4. Accesul populaţiei la emisiunile TV

TVM 2 programe 3 proqrame 1995 - total

rural98,9 97,7

87,8 67,7

82,9 67,2

1996 - total rural

98,9 97,7

87,8 67,7

82,9 67,2

1997 - total rural

99,0 98,1

95,9 92,4

89,2 82,2

Sursa: DASS O problemă aparte o constituie calitatea şi mesajul social al emisiunilor noilor staţii de televiziune şi radio. Cu mici excepţii, aceste emisiuni lasă de dorit din punct de vedere profesional, informaţional şi artistic, nu contribuie efectiv, la promovarea insistentă a valorilor societăţii democratice, a culturii naţionale şi universale. De regulă, sunt orientate spre cerinţele de moment (politice ori economice) ale celor de care depind financiar. Presa scrisă din RM în ultimii ani a pierdut mult din importanţa sa ca sursă de informare a societăţii din cauza scăderii nivelului de trai şi lipsei de încredere a majorităţii populaţiei faţă de presă în general. În prezent sunt înregistrate 248 de diferite ediţii periodice: oficiale, de partid şi independente. Majoritatea ediţiilor au un tiraj mic. Numărul de ediţii periodice are tendinţe de creştere, dar nu se observă o specializare a lor după interese specifice unor anumite grupuri sociale. Aproape toate ediţiile (cu excepţia

Cerinţele sociale de inform are pot fi comparate cu cerinţele alimentare...

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

Caseta 6.2 Situaţia informaţională în RM

Starea informatizării în RM se caracterizează prin:: • grad scăzut de dezvoltare (informatica n-a pătruns încă în multe sectoare de activitate); • folosirea unor tehnologii informatice depăşite; • prezenţa unui număr redus de informaţii stocate; • lipsa interconectării la reţelele publice de arie largă; • tarife înalte pentru servicii publice ale sistemelor informaţionale.

Vor trebui depuse eforturi deosebite pentru a diminua acest enorm handicap. Pentru realizarea obiectivelor tehnologice ale infrastructurii informaţionale sunt obligatorii următoarele condiţii:

• oamenii să devină conştienţi de implicaţiile şi importanţa revoluţiei informaţionale, • utilizatorii de mijloace tehnice să fie instruiţi în mod corespunzător pentru a realiza o

folosire eficientă a acestor mijloace, • accesul publicului la serviciile electronice de bază să fie universal, • informaţia să fie liberă şi deschisă pentru toată lumea, • în domeniu să fie fixate atribuţii şi responsabilităţi la diferite niveluri administrative.

ziarelor de partid) se adresează tuturor cititorilor. Există doar câteva publicaţii distincte, cum ar fi un săptămânal, «Экономическое обозрение», de exemplu, specializat în probleme economice.

Ca şi s t a ţ i i l e de radio şi televiziune, majoritatea ediţiilor sunt susţinute de diferite grupuri financiare care prin intermediul acestei prese îşi impun punctul lor de vedere. Presa independentă realmente lipseşte, din cauza puterii joase de cumpărare a populaţiei, ceea ce înseamnă că presa periodică are nevoie de alte mijloace pentru a supravieţui. În consecinţă calitatea informaţiei este foarte scăzută. Cercetările sociologice din ianuarie-februarie 1998 au arătat că numai 21% din respondenţi se autoapreciază ca bine informaţi. Conform unui sondaj circa 48% din populaţia republicii nu este la curent cu evenimentele ce au loc în viaţa socială şi politică.

Procesul de dezvoltare a unei societăţi informate şi de folosire pe scară largă a tehnologiilor informaţionale se desfăşoară în mare măsură spontan la iniţiativa unor companii sau a cetăţenilor interesaţi. Guvernul a întreprins unele măsuri pentru a imprima acestui proces un caracter mai organizat, aprobând în 1993 Concepţia de Informatizare a Societăţii. Lipsa mijloacelor financiare nu a permis implicarea activă a Statului în formarea sistemelor de informatizare ale instituţiilor de învăţământ ori a celor din administraţia publică. Actualmente în sectorul informaticii activează circa 170 unităţi economice şi subunităţi, care la un număr de 14000 calculatoare, utilizează peste 200 de

reţele locale şi de arie regională, inclusiv 4 reţele publice. Dezvoltarea reţelei INTERNET decurge lent din lipsă de concurenţă. Servicii pentru Internet în 1997 au oferit circa 17 firme (providers). La aceşti providers sunt conectaţi circa 800 de abonaţi. Servicii gratuite Internet instituţiilor de învăţământ superior, de cercetări ştiinţifice, unor publicaţii independente, precum şi unor ONG oferă Fundaţia SOROS din RM. De aceste servicii beneficiază circa 1000 abonaţi. Majoritatea firmelor din domeniu furnizează servicii de calitate şi la preţuri comparative cu cele oferite în ţările vecine, dar incapacitatea de achitare a serviciilor din partea populaţiei şi a agenţilor economici, ştiinţifici, mass-media face accesul limitat. Serviciile Internet sunt concentrate exclusiv în municipiul Chişinău, în restul teritoriului abonaţi la Internet practic nu există. Indicii de bază ai informatizării sunt cu mult mai scăzuţi decât în ţările avansate. De exemplu, în SUA un calculator revine la 2-3 locuitori, în timp ce în Moldova la 200-300. Diferenţele mari dintre nivelurile de dotare sunt cauza decalajelor substanţiale în accesul la informaţie şi valorile culturalii universale. Acest decalaj va împiedica integrarea Moldovei în societatea globală.

Situaţia impune o politică activă şi acţiuni mai radicale din partea statului în ceea ce priveşte intensificarea activităţilor de informatizare a societăţii. Unica acţiune cu implicaţii mai largi în prezent este cea întreprinsă de Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei, care, în colaborare cu firma Hewlett Packard,

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

realizează un proiect de înzestrare a circa 800 de instituţii preuniversitare cu clase de calculatoare. Trebuie întreprinse mai multe activităţi de acest gen. Criza economică nu poate justifica neglijarea evoluţiei unei societăţi informate, un aspect foarte important pentru dezvoltarea umană. Dacă există voinţă politică, un interes din partea instituţiilor publice şi private, o preocupare a tuturor cetăţenilor ţării, edificarea aceste societăţi este posibilă.

6.6. Concluzii

Succinta trecere în revistă a stării infrastructurii RM şi a tendinţelor ce au apărut odată cu reformele, ne convinge că acestui sector nu i se acordă atenţia cuvenită, fapt ce poate provoca grave prejudicii în plan social şi poate produce un efect dezintegrator în societate. Din cauza declinului economic, scăderii veniturilor reale şi creşterii costurilor multe familii nu mai au acces la serviciile cu care s-au obişnuit în anii precedenţi. Polarizarea socială tot mai pronunţată are efecte psihologice greu de suportat şi contribuie la intensificarea nostalgiilor faţă de trecut. Calitatea multor componente ale infrastructurii a scăzut vertiginos în perioada de tranziţie. În domeniul fondului locativ, comunităţile se confruntă cu multiple probleme cauzate de lipsa mijloacelor construcţii, supraaglomerarea apartamentelor şi caselor, lipsa unui sistem de întreţinere a apartamentelor şi responsabilităţi neclare referitor la spaţiile comune ale blocurilor locative ş.a. Instalaţiile şi reţelele de termoficare, de alimentare cu apă şi canalizare sunt uzate, fapt ce cauzează pierderi enorme în exploatare şi afectează mediul. S-a format un cerc vicios. Pe de o parte, nu se mai pot suporta costurile mari cauzate de pierderi care duc la creşterea preţurilor. Pe de altă parte, comunităţile nu dispun de bani pentru a moderniza aceste reţele. Proasta calitate a serviciilor trezeşte nemulţumiri, iar creşterea continuă a tarifelor face imposibilă achitarea costurilor pentru o mare parte din populaţie. Cei ce plătesc sunt nevoiţi să acopere şi pierderile din reţele, şi consumul neplătitorilor. În general, acest sector se acomodează cu greu la noua realitate economică. Monopolul în sectorul energetic complică şi mai mult soluţionarea acestor probleme.

Transportul, ca şi toată economia, a suferit un declin enorm în ultimii ani. Serviciile de transport din RM se acomodează mai repede la economia de piaţă. Golurile care s-au format odată cu încetarea activităţii unor

întreprinderi de stat, repede s-au completat de sectorul privat. Preţurile s-au mărit. Pentru o bună parte a populaţiei s-a diminuat semnificativ posibilitatea de a utiliza aceste servicii, mai ales la transportul interurban. În schimb reţeaua de drumuri publice s-a pomenit într-un proces de degradare, serviciile de transport au devenit mai costisitoare. Unele comunităţi nu au legături regulate de transport. Alocaţiile pentru reconstrucţia drumurilor sunt insuficiente. O caracteristică izbitoare a infrastructurii este decalajul dintre regiunile rurale şi cele urbane. În comparaţie cu localităţile rurale, populaţia de la oraşe, în special din capitală, beneficiază de locuinţe mai comfortabile, de mai multe mijloace de transport şi surse energetice, de acces mai mare la tehnologiile informaţionale şi telecomunicaţii ş.a. Acest fapt afectează coeziunea socială şi generează tendinţe de dezagregare. Oportunităţile inegale dintre comunităţi conduc la o dezvoltare umană inegală. O problemă generală privind toate serviciile oferite de infrastructuri este lipsa responsabilităţii prestatorilor de servicii faţă de consumatori, care sunt lipsiţi de apărare. Aceasta are loc la serviciile prestate atât de companiile de stat (telefonice, energetice), cât şi de cele private (reţelele TV prin cablu sau transportul de pasageri). Concurenţa nu este funcţională (din cauza monopolurilor).

Organizaţiile de stat menite să apere drepturife consumatorilor nu-şi îndeplinesc funcţiile, iar ONG care ar activa în acest domeniu practic nu există. Statul a renunţat la rolul de principal furnizor de locuinţe şi servicii de infrastructură. Dar el nu şi-a atribuit un rol nou - cel de factor de decizie şi moderator în soluţionarea acestor probleme. Tranziţia nu presupune reducerea responsabilităţilor Guvernului şi administraţiilor publice locale. Dimpotrivă, autorităţile trebuie să asigure atât condiţiile favorabile pentru libera iniţiativă, cât şi interesele diferitor comunităţi, grupuri sociale, cetăţeni.

E nevoie totuşi de o separare mai exactă a competenţelor şi responsabilităţilor dintre administraţia centrală şi cea locală. Administraţia centrală trebuie să fie preocupată de strategia globală, legislaţie, crearea la nivel naţional a capacităţilor şi instituţiilor necesare. Planificarea curentă, managementul, reglementarea tranzacţiilor funciare şi de proprietate, asigurarea informaţiei şi participării publicului la examinarea şi aprobarea programelor locale şi alte responsabilităţi menite să susţină interesele comunităţilor trebuie puse pe seama administraţiei locale. Această redistribuire de

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

funcţii trebuie să se producă pe fundalul creşterii bazei economice a administraţiilor publice locale şi naţionale. După cum s-a mai spus în acest capitol, o infrastructură de

calitate are un rol esenţial pentru acest fel de dezvoltare şi este o precondiţie pentru dezvoltarea umană sustenabilă.

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

Indicele dezvoltării umane

Durata medie a vieţii la naştere

(ani) 1996

Nivelul de alfabetizare la adulţi (%) 1989

Numărul de persoane înmatriculate la instituţiile de învăţământ de toate

nivelele (%) 1996

Produsul intern brut pe locuitor ($ PPC) 1996

Produsul intern brut ajustat, pe locuitor (dolari S.U.A.) 1996

Indicele speranţei de viată

1996

Indicele nivelului de alfabetizare

Indicele produsului intern brut

1996

Indicele dezvoltării

umane 1996

Clasare PIB pe locuitor ($ PPC) minus clasare

IDU 66,7 96,4 65 2122 2122 0,695 0,964 0,334 0,629 …

Dezvoltarea umana-date generale Populaţie cu acces la

Durata medie a vieţii la naştere

(ani) 1996 deservire medicală (%)1995

apă potabilă curată (%)

1997

dependinţe sanitare* (%)1997

Consumul zilnic de calorii

pe locuitor 1996

Nivelul de alfabetizare

la adulţi 1989'

Numărul de persoane înmatriculate la

instituţiile de învăţământ de toate

nivelele (%) 1997

Publicaţii zilnice (exemplare la 100 persoane)

1997

Televizoare (la 100

persoane) 1997

Produsul intern brut pe locuitor ($ PPC) 1996

Venitul naţional brut (VNB) pe

locuitor ($SUA)1996

66,7 100 … … 2127 96,4 66 122 20 2122 479

* Acces la canalizare

Privaţiuni în dezvoltarea umană

Populaţie lipsită de acces la Refugiaţi deservire

medicală (mil persoane)

apă potabilă curată (mii persoane)

dependinţe sanitare (mil persoane)

Numărul de analfabeţi maturi (în vârstă de 15 ani şi peste: mil) 1989

Numărul de femei analfabete (în vârstă de 15 ani şi peste:

mil) 1989

Numărul de copii care nu frecventează şcoala

primară (mii) 1997

Numărul de copii în vârstă de până la 5 ani

care suferă de subnutriţie (mii) 1995

Numărul de copii decedaţi în vârstă de până la 5 ani

(mii) 1996 … … … … 0,1 … 17 … 1,4

Indicatori ai dezvoltării umane

Durata medie a vieţii la naştere (ani)

Indicele mortalităţii infantile (la o mie de născuţi vii)

Populaţie cu acces la apă potabilă curată

(%)

Ponderea copiilor cu greutatea sub normă în vârstă de până la

5 ani (%)

Nivelul de alfabetizare la

adulţi (%)

Numărul de înmatriculaţi la instituţiile de învăţământ de toate nivelele (în % faţă de

cei în vârstă de la 6 pînă la 23 ani)

Produsul intern brut pe locuitor

($ PPC) 1959 1996 1960 1997 1975-80 1988-96 1975 1996 1970 1989 1997 1996 68,1 66,7 48,2 19,9 … … … … 96,4 64* 2122

* în vârstă de la 7-24 ani

Disparităţi între rural şi urban

Populaţie cu acces la (%) Disproporţii rurale -urbane în servicii (100=paritatea rurală-urbanăl deservirea medicală în mediul apă potabilă curată în mediul dependinţe sanitare în mediul Populaţie rurală

(% din total) 1997rural 1997 urban 1997 rural 1997 urban 1997 rural 1997 urban 1997 Ocrotirea sănătăţii 1997 Apă potabilă curată

1997 Dependinţe sanitare

1997 54 100 100 … … … … 100 … …*

79,7% din locuinţele cu acces la canalizare se află în mediul urban

Supravieţuirea şi dezvoltarea copiilor Cota-parte a

femeilor gravide în vârstă de 15-49 ani afectate de anemie

(%) 1997

Cota-parte a naşterilor

deservite de personal medical calificat (%) 1997

Cota-parte a nou-născuţilor cu

greutate sub normă la naştere (%) 1997

Indicele mortalităţii materne (la 100000

născuţi vii) 1996

Indicele mortalităţii

infantile (la 1000 născuţi vii) 1997

Indicele mortalităţii copiilor în vârstă de

până la 5 ani (la 1000 născuţi vii)

1996 '

Cota-parte a mamelor care alăptează cu pieptul copii în vârstă de până la

6 luni (%) 1997

Indicele folosirii terapiei perorale rehidrationale

(%) 1997

Cota-parte a copiilor în vârstă de până la 5 ani

cu greutatea insuficientă a corpului (%)1997

45 99 6 40,2 19,9 26,5 62 … …

Ocrotirea sănătăţii

Cota-parte a copiilor de până la 1 an imunizaţi contra

Cazuri de îmbolnăviri (la 100000 persoane) Numărul de locuitori care revin Cheltuieli de stat pentru ocrotirea sănătăţii şi asistenţa socială

tuberculozei (%) 1997 rujeolei (%) 1997 SIDA 1997 Malarie 1997 la 1 medic 1997 la o soră medicală 1997 %din PNG 1960 % din PIB 199699,8 96 0,2 0,05 249 102 … 7,5

Securitatea alimentară

Indicele producţiei alimentare pe cap de locuitor (1985 = 100)

Producţia agricolă (în %

din PIB)

Cota-parte a consumului de alimente (% din consumul

personal total) Consumul zilnic de calorii pe locuitor

Importul de produse alimentare (% din total

importuri) Importul de cereale (mii tone metrice)

Ajutor alimentar de cereale (mii tone metrice)

1996 1996 1997 1996 1970 1997 1997 199731 27,3 67,95 2127 … 2,5 45,5 1,7

Disparităţi în educaţie

Raportul dintre elevi şi învăţători Cheltuieli de stat pentru în şcoala primară

1997

în şcoala secundară

1997

Înmatriculaţi în şcolile secundare tehnice, % din total înmatriculaţi în şcolile secundare

1997*

Înmatriculaţi în instituţii de învăţământ de profil natural şi

tehnic de nivelul III (% din totalul de înmatriculaţi în instituţiile de învăţământ de nivelul III) 1997

Numărul de studenţi peste hotare (% din totalul celor

dinţară) 1998

Învăţământ (% din PIB) ,

1996

Învăţământ (% din totalul al

cheltuielilor de stat) 1996

Învăţământul primar şi secundar (% din cheltuielile

pentru învăţământul de toate nivelele) 1996

Învăţământul superior (% din cheltuielile pentru învăţământul de toate

nivelele) 1996 22 17 50 6 8 10,4 28,2 61 8

* numărul elevilor

Angajarea forţei de muncă

Ponderea forţei de muncă angajată în: Forţa de muncă* (în % fată de populaţia totală)

Ponderea femeilor în numărul populaţiei angajate (în vârstă de 15 şi mai mulţi ani; %) agricultură şi silvicultură industrie prestări servicii

Ritmul anual de creştere a salariului unui angajat (%)

1996 1996 1965 1996 1965 1996 1965 1996 1970-1980 1993-1997 46 53 57,1 43 12,8 11,2 30,1 45,8 103 163

* populaţia ocupată

Bunăstarea, sărăcia şi investiţiile în sfera socială

Produsul intern brut real pe

GDP pe locuitor Repartizarea veniturilor 1997 Populaţi

în loc a săracă

alităti Cheltuieli cu

indemnizaţiile şi Cheltuieli de stat pentru

locuitor ($ PPC) 1996

($ SUA) 1996

cota de 40% a celor mai sărace gospodării casnice (%)

raportul dintre venitul a 20% dintre gospodăriile cele mai bogate şi 20% din gospodăriile cele mai sărace urbane rurale

înlesnirile pentru asigurarea socială

% din PIB) 1996* învăţământ (% din PIB) 1996

ocrotirea sănătăţii (% din PIB) 1996

2122 463 14,1 11.5 … … 2 104 7.5

Disparităţi în afluxul de resurse

Volumul total al datoriei externe Coeficientul deservirii datoriei (deservirea datoriei în % faţă de volumul exportului

de mărfuri şi servicii) Volumul total al ajutorului oficial net pentru

dezvoltare obţinut în 1997 mil. $SUA1996* % din PIB 1996 1980 1996 mil. $ SUA % din PNG pe locuitor $SUA

Raportul dintre volumul exportului şi volumul

importului (exportul în % fată de import) 1997

Condiţiile de comerţ (1987=100)

1995

Sold din conturile curente fără

transferuri oficiale (mil $ SUA) 1996

1103,0 66,3 … 15 … … … 72,7 … …

* Sursa: Balanţa de plăţi

Disparităţi în cheltuielile militare şi folosirea resurselor

Cheltuieli pentru apărare Importul de armament obişnuit (în preturile a.1990) Efectivul total al forţelor armate * mil $ SUA (în

preturile a. 1995)în % din PIB/PNG

pe locuitor ( $ SUA în preturile a. 1985)

Cota-parte a cheltuielilor militare (în % faţă de cheltuielile totale pentru

învăţământ şi ocrotirea sănătăţii) mil $ SUA % (1989=100%) mii oameni % (1985=100) 1985 1997 1985 1997 1985 1997 1960 1997 1997 1997 1997 1997 … … … … … … … … … … … …

* datele nu sunt accesibile

Urbanizarea

Populaţia oraşelor cu peste 750 mii locuitori Cel mai mare oraş Cota-pa rte a populaţiei urbane (în % faţă de

populaţia totală) Ritmul anual de creştere a

populaţiei urbane (%) cota-parte dinîntreaga populaţie (%)

cota-parte din toată populaţia urbană (%)

cota-parte a populaţiei din întreaga populaţie urbană (%) Ritmul de creştere (%)

1960 1997 2000 1960-1997 1997-2000 1997 1997oraşul

1997 1970-75 1990-97 23 46 46 2,95 -0,35 … … Chişinău 33 4,6 0,25

Tabloul demografic

Estimarea numărului populaţiei (mil oameni)

Ritmul anual de creştere a populaţiei (%)

1960 1997 2000 1960-1997 1997-2000

Anul de dublare a populaţiei (reieşind din ritmul actual de

creştere) 1997

Coeficientul general al natalităţii 1997

Coeficientul general al

mortalităţii 1997

Coeficientul general al

fertilităţii 1996

Rata predominantă de folosire a contraceptivelor, prin orice metodă (%) 1997

3,0 4,3 4,3 0,95 -0 3 … 11,9 11,9 1,60 27*

* inclusiv femeile lucite la evidentă care folosesc contracepţiile prin metode intrauterine şi bucale; in % din numărul femeilor în vârstă de 15-49 ani

Resursele naturale

Extragerea anuală de apă dulce Aria totală (AT) a ţării (mii km2)

Păduri şi tere-nuri împădurite

(% din AT)

Terenuri arabile (%

din AT)

Terenuri irigate (% din terenuri

arabile)

Terenuri despădurite

(mii ha anual)

Rata anuală a despăduririi

(%)

Reîmpă-duriri (mil

ha)

Volumul producţiei lemnelor pentru foc şi a mangalului (mii m3 pe an)

Resursele interne renovabile de apă pe locuitor (mil m3 pe an)

în % faţă de resusele de apă (m3)

pe locuitor (m3)

1997 1997 1997 1997 1996 1980-1989 1996 1992 1997 1995 1995 1995 33,8 12,5 53,1 17,1 14 3 194 237 1,7 27* 463*

* estimare

Consumul de energie

Producţia în % faţă de rezervele naţionale de energie Rata medie anuală de creştere a i energie n

% fată de Cărbune Gaz natural Tiţei producţiei industriale de energie (%) consumului comercial de energie (%)

Consumul comercial de energie (kg de ţiţei

echivalent pe locuitor)

Eficienţa energiei comerciale (consumul de energie în kg de ţiţei echivalent la 100 S din PIB)

Importul de comercială (î exportul de mărfuri)

1991 1991 1991 1971-1980 1980-1992 1971-1980 1980-1992 1971 1992 1965 1991 1971 1992 … … … … … … … … 1600 … … … …

Conturile naţionale

Cota-parte în PIB ConsumulPIB (în mlrd $ SUA)

agricultura (%)

indistria (%) serviciile cota-parte a valorii adăugate

private (% din PIB) cota-parte a valorii adăugate de

stat (% din PIB)

Investiţii globale

interne (% din PIB)

Economii brute interne (% din PIB)

Impozite nete pe produs şi import (% din

PIB)

Cheltuieli administraţie

publică (% din PIB)

Cota-parte a exportului (%

din PIB)

Cota-parte a importului (%

din PIB)

1996 1996 1996 1996 1996 1996 1996 1996 1996 1996 1996 1996 1,7 27,3 25,4* 47,3 57,8 22,5 13,0 8,4 10,7 5,8 53,9 74,1

* cota-parte a valorii adăugate în PIB

Tendinţe în funcţionarea economiei

PIB (mlrd.S SUA)

Rata anuală de creştere a PIB

(%)

Rata anuală de creştere a PNG pe locuitor (%)

Rata medie lunară a inflaţiei

(%) Exportul în % din PIB (rata

anuală de creştere; %) Cota-parte a veniturilor din impozite în % faţă de PNG (rata anuală de creştere; %)

Cota-parte a surplusului/ deficitului de buget (în % faţă de PIB)

1996 1993-1996 1965-80 1980-97 1991 1997 1980-95 1980-92 1993 1996 1,7 -14,35 … … 7,9 0,9 … … 7,5 (-) 9,8 (-)

Abrevieri utilizate în lucrare

RM - Republica Moldova PNUD - Programul ONU pentru Dezvoltare BERD - Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare BM - Banca Mondială CE - Consiliul Europei

CEDO Comisia Europeană pentru Drepturile Omului şi a Libertăţilor Fundamentale

DUDO - Declaraţia Universală a Drepturilor Omului FMI - Fondul Monetar Internaţional OSCE Organizaţia pentru Securitate şi Colaborare în Europa OIM - Organizaţia Internaţională a Muncii

* * *

ARIA Agenţia pentru Restructurarea şi Asistenţa Întreprinderilor

ASEM - Academia de Studii Economice din Moldova CHRM Comitetul Helsinky, RM CISR - Centru de Investigaţii Strategice şi Reforme CSJ - Curtea Supremă de Justiţie CSPP Centrul de Studiere a Problemelor Pieţii CTSAU Centru Tehnico-Stiinţific Arhitectură şi Urbanism CFM - Căile Ferate Moldova DASS - Departamentul Analize Statistice şi Sociale IEAŞ - Institutul de Economie al Academiei de Ştiinţe lEnAŞ - Institutul de Energetică al Academiei de Ştiinţe IIAŞ - Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe IMNAŞ Institutul de Minorităţi Naţionale al Academiei de Ştiinţe IPDA - Institutul Proiectări Drumuri Auto 1PDS Institutul Problemele Dezvoltării Societăţii MDTCGC - Ministerul Dezvoltării Teritoriului, Construcţiilor şi Gospodăriei

Comunale MER - Ministerul Economiei şi Reformelor MEŞ - Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei MTC Ministerul Transporturilor şi Comunicaţiilor PRM Parlamentul RM SAT - Societate pe acţiuni Tutun ULIM - Universitatea Liberă RM UMM - Universitatea de Medicină, Moldova USM - Universitatea de Stat, Moldova UTM - Universitatea Tehnică, Moldova

1998 Raportul Naţional asupra dezvoltării umane

BIBLIOGRAFIE

Bulgaru Mircea. 1996, Dreptul de a manca (disponibilităţi mondiale şi realităţi romaneşti). Copyright, Editura Economica, Bucure§ti.

Harris D.J., O'Boyle M, Warbrik C. 1996, Legislation of the European Convention of Human Rights. Butteworths, London, Dublin, Edinburgh.

Lester R.Brown (coordonator). 1996, Problemele globale ale omenirii. Starea lumii. Editura Tehnica, Bucureşti.

Manfred Nowak. 1993, U.N. Covenant on Civil and Political Rights: CC PR Commentary, Kehl am Rhein; Strasbourg; Arlington.

Molnar Maria. 1996, Venitul minim garantat în sistemul de securitate sociala, Centrul de Informare şi Documentare Economica, Bucureşti

P. Van Dijk, G.J.H. van Hoof. 1990, Theory and Practice of European Convention on Human Rights, second edition, Kluwer Law and Taxation Publishers, deventer - Boston.

Anand Sudhir and Sen, Amartya K. 1994, Sustainable human development: Concept and priorities. Human Development Report Office, Occasional Papers, Nr. 8, New-York.

Zabulica Valeriu. 1990, Calitatea alimentaţiei şi caile pentru îmbunătăţirea ei, Chişinău.

Zamfir Elena, Zamfir Catalin (coordonatori). 1995, Politici sociale. Romania in context european, Ed. Alternative, Bucureşti.

"Tribuna Economica"- anul 1997, revista Bucureşti.

Бондарев Г., Виссарионова В. 1991, К анализу фактического потребления пищевых веществ и энергии в СССР и Союзных Республиках, Вопросы питания, №1.

Кадомцева СВ. 1997, Экономические основы системы социальной защиты, МГУ, Москва.

Ле Корбузье. 1979, Три формы рассеяния, Москва.

Рожко Анатолий. 1997, Основные направления реформирования системы пенсионного обеспечения в Республике Молдова, Кишинев.

Рожко Анатолий. 1998, Основные принципы и модели функционирования системы социального страхования, ж. Экономика и социология №1.

Рожко Анатолий. 1998, Методика и алгоритм исчисления прожиточного минимума различных групп населения Молдовы, ж. Экономика и социология №1.

Свенесон Р. 1991, Социальное планирование в градостроительной практике, Москва.

Субаши Барон, Русанов А. 1998, Трансформация рынка труда и возможности занятости населения в Республике Молдова, Кишинев.

*** 1998 Anuarul statistic al Republicii Moldova, Chişinău.

*** 1997,1998, Buletin statistic trimestrial, Chişinău.

*** 1997 Drepturile Omului: Culegere de Tratate Internationale, Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului din Republica Moldova, Chişinău.

*** 1998, Evoluţia social-economică a Republicii Moldova in anul 1997, ediţie anuala, MER, Chişinău.

*** 1998, Piaţa financiara, revista, Chişinău.

1998 Raportul National asupra dezvoltării umane

*** 1998, Privatizarea si reorganizarea întreprinderilor agricole din Moldova. Manual pentru administratori, Chişinău.

*** 1995, 1996, 1997, Raportul anual privind respectarea Drepturilor Omului in Republica Moldova (engl.), Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului în Republica Moldova.

*** 1995, 1996, 1997, Raportul national al dezvoltării umane, Republica Moldova.

*** 1996, 1997, Raportul national al dezvoltării umane, Romania.

*** 1996, Reglementarea folosirii limbilor in societatea polietnica. Materialele conferinţei internaţionale, Chişinău.

*** 1997, Sondaj de opinie în cadrul proiectului "Strategia de dezvoltare"; Raport de cercetare, Centrul de Investigaţii Strategice şi Reforme.

*** 1997, Studiul terenurilor urbane. PADCO Europe LTD, Chişinău.

*** 1997, Studiul preferinţelor gospodăriilor şi capacităţii de cumpărare. PADCO Europe LTD, Chişinău.

*** 1996, Annual Bullletin of Housing and Building Statistics for Europe and North America (UN/ECE).

*** 1997, Country Reports on Human Rights for 1997. United States Department of State, pp. 1193-1200.

*** 1997, National Human Developement Report of Latvia.

*** 1996, Statistical Abstract of the United States. The National Data Book, October.

*** 1979, Афинская хартия. AS1AM, Москва.

*** 1997, Беларусь: государство для человека. Национальный отчет о человеческом развитии, Беларусь.

*** 1997, Доклад о развитии человеческого потенциала в Российской Федерации, Москва.

*** 1994, 1995, 1996, Доклад о развитии человека, «Оксфорд юниверсити пресс», Нью Йорк Оксфорд

Coperta:

Conceptia grafica:

"Tranzitie", ulei, 1998 de Ghenadie Taciuc Vasilii Şkurovskii

1998 Raportul National asupra dezvoltării umane