Preot Dimitrie Bejan

BUCURIILE SUFERINTEI

Vol.1

În loc de prefatăDe vorbă cu un grup de părintiRaporturile Bisericii Ortodoxe cu lumea Catolică si Greco-CatolicăDe vorbă cu un grup de monahiDe vorbă cu câtiva preoti misionari O seară de veghe cu Părintele Dumitru De vorbă cu un grup de preoti De vorbă cu un grup de studenti Alte sfaturi pastorale De vorbă cu câtiva intelectuali De vorbă cu câtiva studenti teologi De vorbă cu un grup de credinciosi La spovedanie Cuvânt al Părintelui Dumitru către părintii din Mănăstirea Sihăstria Răspunsul Părintelui Cleopa către Părintele Dumitru Crucea de la Oranki

Vol. 2

IN LOC DE PREFATA DE VORBA CU UN GRUP DE PARINTI DE VORBA CU UN GRUP DE TINERI DE VORBA CU CATIVA CALUGARI DE VORBA CU UN GRUP DE PREOTI DE VORBA CU UN GRUP DE STUDENTI DE VORBA CU CATIVA INTELECTUALI O SEARA CU PARINTELE DUMITRU MARTURISIRI DE TAINASFATURI DUHOVNICESTI ULTIMA CONVORBIRE CU PARINTELE DUMITRU BEJAN

 ÎN LOC DE PREFATA

Aceasta carte de familie, intitulata, pe drept cuvânt, Bucuriile Suferintei, este izvorâta din inima curata si smerita, dar greu încercata, a preotului si unchiului nostru, Dimitrie Bejan, din Hârlau, ca o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru toti cei ce iubesc pe Hristos si vor sa se mântuiasca prin suferinta.

în calitatea sa de preot militar pe frontul de Rasarit, la vârsta de numai de 32 de ani, a suferit peste sapte ani ca prizonier în lagarele din Rusia si Siberia, pâna în toamna anului 1948. Apoi, fiind scapat prin minune de condamnare la moarte, pentru ca sustinea ca Basarabia este pamânt românesc, a fost trimis în tara si condamnat la închisoare pe viata în puscariile de trista amintire din România.

Eliberat de la Aiud în 1964, primeste cu multa greutate o mica parohie în satul

Ghindaoani - Neamt, unde slujeste ca preot peste cinci ani, cu multa vocatie si suflet.

Afluenta tot mai mare de credinciosi, care îl cautau de peste tot, invidia si ura diabolica ateista, au facut sa fie judecat pe plan local, pensionat si trimis cu domiciliul obligatoriu la casa parinteasca din Hârlau, în octombrie, 1970.

Aici a trait în continuare frica si umilinta de la Aiud, timp de înca 20 de ani, fiindu-i interzis sa slujeasca ca preot la Altar si sa se bucure de libertatea data de Dumnezeu fiecarui om.

Parasit de colegi, ocolit de preoti, cenzurat si urmarit de autoritati, Parintele Dimitrie nu s-a deznadajduit, nici nu s-a întristat, ci a primit toate cu bucurie, ca din mâna Domnului, asemenea lui Iov.

Singurii sai prieteni adevarati în acesti ani erau credinciosii din satele din jur si unii preoti si calugari, care îl vizitau în mare discretie si-i cereau staturi.

În ultimii ani, parintele, desi are mai multa libertate, este tot mai bolnav. Dupa aproape 50 de ani de suferinta, la cei peste 84 de ani, sta mai mult la pat în camera sa, ca într-o chilie calugareasca. Ziua da sfaturi la credinciosi si mângâie pe cei care vin, iar noaptea se roaga singur la lumina candelei si se bucura în Hristos.

Cu binecuvântarea Sfintiei Sale, am adunat în aceasta carte un numar de cuvinte de suflet, înregistrate ocazional pe banda magnetica, pe care le dam la tipar, spre folos celor ce le vor citi.

Daca Parintele Dimitrie va mai trai si se vor înregistra si alte cuvinte ziditoare de suflet, vom scoate si al doilea volum.

Fie ca Bunul Dumnezeu sa-i dea Parintelui Dimitrie rabdare, sanatate si bucurie în Hristos, pâna la capatul vietii.

Hârlau - 1994

În numele familiei,

Cornelia Anichitei

DE VORBĂ CU UN GRUP DE PĂRINTI

Iubite Părinte Dumitru, în numele lui Iisus Hristos si spre lauda lui Dumnezeu, un grup de părinti din împrejurimi, vă rugăm să ne dati câteva cuvinte de folos si sfaturi duhovnicesti, să ne fie tuturor un îndemn pe calea mântuirii.

- Spuneti-ne ce ati învătat mai mult în viată din marea scoală a suferintei, din care ati gustat atât de mult?

- Problema este, că, dacă esti în suferintă, să accepti suferinta ca mântuitoare, fiind rânduită de Hristos. În felul acesta suferinta este usor de acceptat si chiar simplă si-ti aduce bucurie.

- Cum poate crestinul să rabde mai cu folos suferinta, boala, sărăcia, închisoarea, nedreptatea de tot felul si necazurile vietii?

- Noi stim că dintre toti oamenii de pe pământ, Mântuitorul nostru a fost cel mai drept, tară de păcat, si totusi a acceptat suferinta cea mai grea si răstignirea. Si aceasta a adus mântuirea întregului neam omenesc. Apostolii si toti sfintii, urmându-L pe Mântuitorul, au trecut prin moarte si suferinte amare; apoi li s-a deschis usa Raiului în mod sigur.

- Ce virtuti de bază îi trebuie crestinului, să poată trece cu folos povara vietii pe pământ?

- Întâi, să fie crestin ortodox; al doilea, să stie că suferinta este indisolubil legată de viata omului pe pământ; al treilea, să stie că la capătul suferintei, prin care trece biruitor totdeauna cu ajutorul lui Hristos, i se deschide mântuitor, Raiul.

- Ce rol hotărâtor are rugăciunea în viată si mai ales în suferintă, în închisoare?

- Rugăciunea reprezintă legătura noastră permanentă cu Dumnezeu. Plecăm de la "Doamne, ajută-ne!", până la Psalmul 50. La toate rugăciunile, mai grele sau mai usoare, să fie apartenenta inimii în totalitate la ceea ce spune graiul.

- Cum vă rugati în cei peste 20 de ani de puscărie, dacă acceptati să ne spuneti această mare taină a inimii?

- Rugăciunea noastră în puscărie, ca si în viata de mai târziu, curgea limpede ca apa unui izvor, în care-i spui lui Dumnezeu, direct, tot ce te doare. Simteai totdeauna că Dumnezeu aude si te ajută să suporti greutatea.

- Ati cunoscut oameni în închisoare care se rugau mult, cu lacrimi?

- Da. Doi tărani: Tudor Popescu de lângă Podu Iloaei, Iasi si Ion Moldoveanul de lângă Cluj. Le strălucea fata când se rugau. De ce? Se predau total rugăciunii si prin ea lui Dumnezeu.

- Ca preot militar pe frontul de Est, ce misiune ortodoxă mai deosebită ati făcut?

- Am botezat foarte multi rusi în urma frontului -sute de mii, începând de la Prut până la Stalingrad. într-o singură zi, într-un sat de cazaci, aproape de Kiev, am botezat peste 300 de rusi într-un iaz, fără mirungere, că nu aveam atunci la mine Sfântul si marele Mir.

- Cum spovedeati si împărtăseati soldatii si rănitii pe front?

- Rănitii, totdeauna individual; soldatii, o singură dată în masă; restul individual. În spatele frontului ofiterii si soldatii îsi spuneau cu multă încredere toate păcatele, căci se temeau de moarte, fiind la ora aceea în fata mortii. Când eram în spatele frontului, slujeam Sfânta Liturghie, căci eram dotati de Episcopia Militară cu Altar portabil, o măsută cu vasele de slujbă, antimis, vin, o pâine soldătească si cărti. Cântăreti erau destui. Eram foarte bine dotati pentru slujbe.

Pe front, când era liniste, le duceam soldatilor, chiar în transee, agheasmă si anaforă. Le primeau cu mare atentie si bucurie, căci erau la un pas de moarte. Era pregătirea lor să accepte moartea. Asta, de la general în jos.

În Crimeea l-am împărtăsit pe Regele Mihai si altădată pe Maresalul Antonescu. Si ei

erau în buza tunului. Eu însumi am fost rănit la Vadul Nistrului, în dreptul Chisinăului si, având împărtăsania în buzunar, imediat m-am împărtăsit. Apoi am lesinat si m-am trezit la spital.

- Cum puteati săvârsi Sfânta Liturghie pe câmp, fiind stare de război?

- Numai când eram în rezervă, în spatele frontului, pe cât se putea în pădure sau la un loc cât mai ferit de aviatia inamică, căci altfel era prăpăd.

- Dar pe cei ucisi pe front îi puteati îngropa crestineste?

- Da. în gropi comune, dacă erau mai multi, punându-le o cruce la cap. în spatele frontului se afla o companie sanitară cu doctori si sanitari, care culegeau rănitii si mortii. Rănitii erau dusi la spitalul de campanie ori în tară, iar mortii erau înmormântati, fie pe câmp la răscruce de drumuri, fie în cimitirele satelor din apropiere, cu slujbele de rigoare. Uneori chiar cu fast militar, chiar cu discursuri pentru cei ce asistau la înmormântare.

- Cum pregăteati ostasii crestineste, înainte de a merge pe front?

- În spatele frontului în fiecare Duminică se făcea slujbă, Sfânta Liturghie ori Sfânta Agheasmă, cu predică si cu împărtire de anaforă si agheasmă si cu brosuri religioase date nouă de Episcopia Militară. Mai aproape de front făceam numai agheasmă si aceasta foarte prescurtată.

- Ce amintiri deosebite v-au rămas din marea închisoare militară de la Mănăstirea Oranki? Ce momente unice v-au rămas în memorie?

- Nu era închisoare militară, ci lagăr international de prizonieri, în acest lagăr situat în pădurile de pe Volga, nu departe de orasul Gorki, azi Nijni Novgorod, erau adunati în trei lagăre 10-15000 de ofiteri din toate natiile Europei, ba si din Japonia. Eram organizati în formatii militare pentru muncă si încartiruiti în clădiri si bordeie, în Oranki a fost o mănăstire de călugări, toti de vită nobilă, toti intelectuali, cu bibliotecă, tipografie si viată de obste. Tipăreau numai cărti de mare pret în serviciul Bisericii.

Sovieticii au desfiintat mănăstirea. Pe călugării si preotii adunati de la mai multe mănăstiri si schituri, în număr de 11000, în fruntea cărora era un episcop, i-au împuscat mortal prin anii 1919-1920, si i-au aruncat unii peste altii într-o văgăună din curtea mănăstirii, acoperindu-i cu pământ.

Când am venit noi, românii, la Oranki, făcând niste săpături necesare lagărului, am dat peste niste cadavre descărnate - ca-n Profetul Ezechiel. Un lung sant plin de moaste. Toti erau împuscati în cap, pentru că, la sfatul episcopului, n-au vrut să colaboreze cu ateii, în mijlocul lor stătea pe un scaun, neputrezit, un arhiereu ce purta la piept engolpion si icoana Maicii Domnului. Cu aprobarea conducerii lagărului i-am acoperit din nou cu pământ, stropindu-i cu agheasmă sfintită de mine.

Apoi, cu aprobarea comandantului lagărului de la Oranki, am scos moastele întregi ale sfântului episcop dintre miile de călugări martiri, le-am asezat într-un sicriu făcut de noi românii si l-am îngropat lâng-o fântână din incinta acelei mănăstiri, un izbuc; adică o fântână unde izbucneste apa în sus, după cum este de curată viata aceluia ce vine să scoată apă, unde sunt si astăzi. Am văzut atunci o mare minune, că trupul sfântului, s-a întins cu usurintă, ca si cum abia ar fi murit!

- Pot fi considerati sfinti acei călugări martirizati pentru Hristos? Dar ceilalti crestini ucisi în diferite feluri de atei, în timpul comunismului, pot fi socotiti sfinti si martiri?

- Da! Toti, în masă! Cum sunt Sfintii martiri, preoti si călugări, de la Oranki". Căci ei au preferat moartea, decât să cadă de la credintă. Si la noi, prin păduri si prin munti au fost împuscati preoti, iar numele lor au fost amintite prin diferite articole din ziare. Si acestia pot fi socotiti martiri nationali si martiri crestini.

De curând doi cercetători moscoviti, îndrumati de mine, au făcut scurte cercetări si au constatat adevărul spus de mine. Dar autoritătile actuale nu le-au permis mai mult, că mănăstirea Oranki este acum închisoare de femei.

Un călugăr de la această mănăstire, numit Teodot, devenit morar la o moară de apă în pădurile acelea, mi-a dat toate aceste informatii. Cercetătorii moscoviti mi-au spus că au stat si ei de vorbă cu acest călugăr si au confirmat spusele mele.

În lagăr la început slujeam numai Sfânta Agheasmă, cu plantoane puse la usi, că nu era voie să ne rugăm public. În rest fiecare se ruga la culcare si la sculare, cum stia de la mama de acasă, dar toti se rugau. Moartea era în bordei: păduchi, plosnite, tifos, iar dincolo de usă era un ger cumplit si munci neomenesti.

Aceeasi atmosferă a fost si în lagărele din Siberia-Karaganda, Arhanghelsk, de la Marea Albă, Borcuta si alte lagăre de pe tot cuprinsul rusesc. După ce s-a terminat războiul, încet, rusii de la comandă au devenit concesivi. Ne-au lăsat să slujim după voia noastră în bordeie. Mai târziu, vara, ieseam pe un platou din curtea mănăstirii, unde făceam rugăciuni publice si, în sărbători, Sfânta Liturghie.

Am reusit să ne adunăm până la 23 de preoti ortodocsi români la Oranki, slujind toti un fel de liturghie fără epicleză, la început fără vase de slujbă ori procovete. Ne confectionaserăm toti epitrahile din foi de cort nemtesti, cu desene de păduri sau de copaci. Chiar la început am avut un epitrahil scăpat din război si adus în lagăr de preotul căpitan Constantin Popescu. De la Pitesti.

La serviciile religioase făcute de noi, preotii ortodocsi, asistau si celelalte nationalităti în frunte cu preotii lor. Acestia erau încântati de psalmodierea ortodoxă si de corul bărbătesc - circa 100 de coristi -sub bagheta profesorului de muzică Sima din Bucuresti, de la biserica Sfântul Anton. *

* A se vedea pe larg în cartea mea de amintiri "Oranki", care apare la Editura Tehnică din Bucuresti.

- Cum va rugati Duminica la Oranki, împreună cu ceilalti români?

- Asa cum am spus mai sus. Ne adunam toti pe acel platou la Oranki, săvârseam împreună Sfânta Liturghie, ne împărtăseam cu totii, rosteam o predică vie, de îmbărbătare, dădeam slavă lui Dumnezeu pentru toate si ne retrăgeam la masă si în dormitoare.

- Prizonierii de alte confesiuni apreciau cultul ortodox?

- Foarte mult. Luau parte în masă, împreună cu preotii lor catolici sau protestanti la Liturghia noastră. Erau vizibil încântati că slujba noastră era în totalitate cântată si nu recitată, ca la catolici sau protestanti, si totdeauna cu predică.

- Am înteles că tipăriti câteva cărti cu amintirile din lagăre. Este adevărat că omul se roagă mai puternic în suferintă?

- Da. În conditiile de acolo, omul nu a avut alt sprijin decât pe Dumnezeu; iar contactul cu El, Căruia-I ceri sprijin, se face prin "Doamne, ajută-mi!".

Si Dumnezeu ne auzea. Altfel n-am trăi si astăzi!

- Ati cunoscut români în lagăre care se rugau foarte mult?

- Toti. Se rugau exceptional de mult seara sau noaptea. chiar si în paturile lor.

- Ce amintiri mai frumoase v-au rămas de la poporul rus si cum ati caracteriza acest mare popor crestin ortodox, chinuit mereu de extreme?

- Rusii, în marea lor majoritate - cu toate persecutiile la care au fost supusi arhiereii, preotii si călugării rămasi fără biserici si fără preoti -, au rămas credinciosi Bisericii pravoslavnice, iar femeile au dus mai departe traditia acestei mari Biserici. Acum Ortodoxia renaste în Rusia, în Ucraina, în Belorusia, în Siberia si Caucaz. Apar preoti, se redeschid biserici si se construiesc altele.

Apar episcopi eparhioti si mănăstiri de călugări si călugărite. Dar lucrătorii în via lui Dumnezeu încă sunt putini, pentru milioanele de crestini din Rusia si pentru imensele spatii pravoslavnice. Dar vor trece încă ani buni până ce această Biserică, care a dat atâtia martiri din ierarhia bisericească, va renaste total si vom spune răspicat: "Biserica Pravoslavnică a renăscut total, ca si pasărea Phoenix din propria cenusă".

Biserica Rusă este o Biserică în totalitate martiră, de la Patriarh până la ultimul dascăl. Noi am regretat totdeauna că în puscăriile românesti sau în lagăre n-am avut nici un ierarh român ortodox.

Toate păcatele se vor ierta oamenilor - dacă oamenii se pocăiesc din inimă -, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta, nici în veacul de acum, nici în cel viitor.

- Credeti că persecutia ateistă, care a chinuit tările ortodoxe atâtia ani, a fost o pedeapsă de la Dumnezeu pentru păcatele noastre sau o încercare de sus pentru a ne întări si a face milioane de sfinti noi?

- Eu cred că a fost o încercare de la Dumnezeu. Dacă mă gândesc la tăranul român cinstit si bun crestin, nu concep ca Dumnezeu să-i fi pedepsit de dragul pedepsei. La noi, mănăstirile si femeile credincioase au salvat credinta ortodoxă! Tot meritul este al lor.

- Ce minuni deosebite ati văzut si ati trăit în cei peste 20 de ani de închisoare?

- Oamenii credinciosi, sătui de foame, de păduchi si tifos, si condamnati la moarte, au supravietuit iesind la timp din puscărie cu fruntea sus, străluminati de Dumnezeu. Au fost din toate păturile sociale cu preotii si călugării umili în frunte. Cel mai bun între noi a strălucit însă un tăran, Tudor Popescu, de pe lângă Podu Iloaei.

- În ce măsură puscăria poate fi considerată un canon de pocăintă pentru păcatele fiecăruia si ale Neamului nostru?

- Sunt două probleme aici. Pentru păcatele mele si ale altora s-a dovedit a fi mântuitoare. Pentru păcatele Neamului, jertfa noastră a fost insuficientă, căci n-a rodit deplin. Poporul nostru încă orbecăie în întuneric si încă nu sesizează lumina, care pleacă către noi de la Ierusalim. De altfel toată crestinătatea a uitat că Mântuitorul nostru acolo a vietuit, acolo a învătat oamenii, acolo ne-a mântuit prin jertfa de pe Golgota, acolo a înviat a treia zi si S-a înăltat la cer de pe Muntele Eleonului.

Nu la Roma, nici la Londra, nici la New York. Centrul întregului crestinism este la Ierusalim si nu în altă parte! Acest lucru trebuie afirmat si în viitor. Acolo trebuie să se întâlnească toate formele de crestinism si să-si dea mâna frătească, anume la Mormântul lui Iisus si nu în altă parte.

- Cum vi s-au părut închisorile din România, fată de cele din Rusia?

- Mult mai grele erau închisorile de la noi, decât cele din Rusia! Eu am stat un an de zile într-o închisoare. din Moscova si era mai dulce regimul, mult mai omenesc decât cel de la Aiud sau Jilava.

- Cu ce mari personalităti ati stat la închisorile din tară?

- Cu profesorul Nichifor Crainic, cu care am stat în celulă singuri, izolati sase luni. El făcea poezii în gând, căci nu avea pe ce să le scrie, iar eu mă închinam sau meditam. Ar fi foarte multe de spus aici.

Am stat si cu profesorul Ioan Petrovici - la sectia a II-a, unde el, o iarnă întreagă ne-a tinut, la cei 40 de detinuti din celulă, un curs de filosofic. Eram la zarea cu toti generalii, ministrii lui Antonescu, socialistii lui Titel Petrescu si diverse organizatii paramilitare, cu Gabriel Tepelea si cu altii.

- În ce împrejurări ati fost trimis din Rusia în tară, în anul 1949?

- Mi-au găsit rusii un manuscris copiat pe coajă de mesteacăn la Oranki, numit Hotarul cu cetăti. *

* Cartea, Hotarul cu cetăti", apare Ia Bucuresti.

Adică cetătile Basarabiei de pe Nistru. Pentru acesta am fost condamnat la moarte de un tribunal militar din Moscova. Dar înainte de a mă împusca, am strigat în instantă: "Sunt cetătean român! Conform legilor internationale, trebuie să fiu judecat în România!"

Între ultimii prizonieri români am venit si eu cu un dosar penal din care reiesea că eu am sustinut tot timpul că Basarabia si Bucovina de Nord sunt tinuturi românesti. Chiar si în scris sustineam aceste adevăruri. Si-am fost judecat în tară, punându-mi-se în seamă alte probleme minore. Doar Tribunalul Militar din Bucuresti nu putea să se facă de râs si să afirme că Basarabia si Bucovina sunt provincii rusesti. Nici n-au deschis vorba despre aceste probleme, care i-au usturat atât de mult pe rusi. Si cei de la Bucuresti m-au condamnat la închisoare la Jilava, apoi la Aiud si în lagărele de muncă, până în august, 1964.

- Putem considera numărul mare de oameni nevinovati închisi la noi de comunisti, ca o jertfă de iertare si ispăsire natională?

- Da. Am spus mai sus că jertfa noastră nu a fost suficientă si n-a rodit. Altfel cum s-

ar putea explica ameteala de astăzi din societatea românească?

- Cum se rugau cei închisi prin puscării pentru Hristos? Puteati face în celule ceva slujbe ca preot, cum ar fi Sfânta Liturghie, Spovedania sau să primiti Sfânta împărtăsanie?

- Nu. Aici în puscăriile românesti, nici pomeneală. Părintele Calciu din America sustine că a făcut Sfânta Liturghie cu Sfânta împărtăsanie în Aiud. Eu nu cred. Făceam toti rugăciuni comune, agheasmă mică si spovedanie. De altfel cu o spovedanie completă, cu formula ei spusă corect, cu punerea mâinilor pe capul penitentului credeam că Raiul ne este deschis. Eu cred si acum acelasi lucru. Căci Sfânta împărtăsanie este coroana Harului pe care-i poate primi crestinul, dacă merită s-o primească. Acolo în puscărie n-a fost posibil.

- Ce mari personalităti au rezistat mai bine în puscării si au fost modele de urmat pentru toti?

- Prea multi au fost. Si buni si corecti. As gresi dacă as nominaliza pe cineva. Repet, totusi, că eu m-am minunat de puterea de credintă a tăranului Tudor Popescu. Mai sus decât el nu cunosc să fi fost altul. Au fost si câtiva călugări buni si credinciosi.

- Ce ati învătat, ca preot misionar, spre slava lui Hristos, în cei aproape 24 de ani de închisoare si tortură?

- Cred că nu am învătat nimic. Eu fusesem crescut si educat de părinti, care se rugau puternic; de profesorii de la Seminar si de la teologie, care mi-au crescut spatiul credintei si simteam o mare bucurie sufletească, ca o îmbăiere, când puteam pune de acord ceea ce spunea gura cu apartenenta inimii la rugăciune. Atât. Simteam cum îngerul meu de lumină mă atingea aprobativ cu aripa pe umărul drept.

- Când v-ati eliberat si cum ati ajuns preot la Ghindăoani, Neamt, după eliberare?

- M-am eliberat în preajma zilei de 23 august, 1964, în urma unui decret de amnistie generală pentru politici. Mai aveam de executat încă 18 ani de detentie! Am iesit între ultimii cinci detinuti. Un militian ne-a dus până la gară, ne-a scos bilete si ni le-a dat la fiecare în mână; ne-a salutat frumos, chiar prieteneste, si s-a dus în treburile lui. Din gară am întors privirile spre masiva închisoare de la Aiud. Era pustie, cum pustie este si astăzi.

Erau acolo părintele Ioan, profesorul Simionescu de la Iasi, tăranul Tudor Popescu de la Podu Iloaei, un băiat tânăr, Georgică, si eu, subsemnatul. Ne-am închinat frumos spre Răsărit si am plecat cu totii în Moldova, cu trenul Cluj-Iasi. Ne părea rău că am părăsit puscăria; ne învătasem cu ea. Ne părea normală viata de puscărias cu greutătile ei, dar si cu bucuria îmbăierilor spirituale pe care le-am cunoscut în lagărele rusesti si puscăriile românesti.

Am fost numit, la cererea Ministerului de Interne adresată Mitropoliei din Iasi, ca preot paroh la biserica din Ghindăoani, judetul Neamt. La l mai 1965 m-am prezentat la parohie si am rămas acolo timp de cinci ani si jumătate. La 6 octombrie, 1970, am fost scos din serviciu de către securitate, partid si mitropolie, pensionat în 24 de ore si trimis la Hârlău, unde stau si astăzi, în propria mea casă. Am stat aici cu domiciliul obligatoriu până la 22 decembrie, 1989, când un trimis al securitătii de la Iasi mi-a comunicat că sunt liber ca orice cetătean din republică, si-n această stare mă găsesc si acum.

- Ca preot misionar la Ghindăoani, ce momente deosebite v-au rămas în memorie si la inimă?

- Oamenii din Ghindăoani m-au primit cu mare teamă. Au evitat orice contact cu mine. Numai preotul pensionar Costică Ghiorghiescu m-a primit în casa lui timp de o săptămână. După aceea am găsit o casă cu chirie în apropiere de biserică, unde m-am si instalat. Aveam un pat, o masă, 2 scaune; la răsărit câteva icoane si o candelă dintr-un pahar. Pentru mine era tot ce-mi doream. Masa o luam la mosul Gheorghe Amariei, epitropul bisericii. Acolo am si stat până ce m-au scos din sat.

Oamenii m-au condus până deasupra Băltătestilor, bocindu-mă ca pe un mort. Când am ajuns la soseaua Piatra Neamt - Târgu Neamt, trecea o masină-cursă în care m-am si urcat, luându-mi rămas bun de la oamenii care mă conduseseră; ne-am despărtit, făcându-le doar din mână. Femeile si bărbatii plângeau. Eram mort pentru ei. Am ajuns la Pascani, cu altă cursă până la Hârlău si a doua zi la securitatea din Hârlău mi s-a comunicat că rămân sub supravegherea politică a lor, cu domiciliul obligatoriu, în casa mea si a surorii mele. Asa am rămas până la revolutia din 1989.

- Ce program de slujbe aveati la Ghindăoani si de ce vă căutau oamenii?

- Eu, neavând familie si fiind dornic să slujesc lui Hristos, mai întâi am săpat grădina si am pus câteva straturi de zarzavaturi. Apoi, liber de alte probleme, am deschis biserica si deschisă a fost tot timpul cât am stat eu în Ghindăoani. Acasă n-aveam ce face.

Am chemat câteva femei la biserică, am scos din biserică toate covoarele si presurile, vesmintele, steagurile, cărtile, dulapurile, servetele si perdelele si, venind si alti credinciosi, s-au apucat de spălat si călcat cu multă tragere de inimă.

În Altar am făcut eu curătenie, ajutat de mosul Haralambie, care era paracliser si cu alti credinciosi. Am chemat un mester, care, ajutat de oameni, a sters de fum si de praf toată biserica, Altarul si toate icoanele. Duminica următoare, la 8 mai, 1965, când au venit oamenii în masă la biserică, au rămas mirati si nu le venea să creadă. Biserica strălucea de curătenie, iar în ogradă mai fumegau resturile de vechituri găsite prin biserică.

Am început cu emotie. Le-am spus oamenilor să nu se teamă de mine că, desi sunt de meserie puscărias, totusi sunt si preot; si chiar am slujit prima Liturghie. Ei s-au uitat la mine; m-au cântărit în tăcere. Aveam bocancii peticiti, pantalonii la fel, un pardesiu vechi, dat de pomană de un preot din Bucuresti, iar pe cap o bască. Când am iesit din biserică prin dos, ei se uitau ca la o altă arătare. Tăceau si nu mi-au arătat nici o simpatie. Mi-am văzut de treabă, în săptămâna următoare am deschis usa bisericii si asa a rămas până la plecarea mea fortată.

Mi se făcuse un proces tinut la Protoieria din Târgu Neamt, la care au participat aproape toti preotii din judetul Neamt. Au vorbit împotriva mea profesorul Risipeanu, secretar de partid al judetului Neamt, apoi colonelul Popa, comandantul securitătii Neamt, consilierul administrativ de la Mitropolia din Iasi, doi protopopi un inspector bisericesc.

Dintre colegii mei de la Piatra Neamt si Târgu Neamt au vorbit în număr de 16. Toti erau împotriva mea, cerând să fiu dat afară pentru că eram creanga uscată a Ortodoxiei românesti, vaca băligată care făcusem de râs cireada arătoasă a Ortodoxiei

si alte cuvinte foarte apropiate de trivialitate. Eu stăteam în fruntea lor pe un scaun, în spate un căpitan de securitate iar în lateral alti doi ofiteri. Aveam un caiet si ceva de scris si, fiind bun la desen, cât vorbeau, le-am făcut portretul fiecăruia dintre ei.

În spatele meu stăteau staretii, staretele, secretarii mănăstirilor de la Neamt, ba chiar si unii din prietenii mei; dar nimeni nu mi-a luat apărarea.

Am fost acuzat că îi astept pe americani si că am tinut tot timpul deschisă biserica din Ghindăoani, nu numai în zilele de sărbătoare. Nimeni, dar absolut nimeni nu mi-a luat apărarea. Absolut toti au tăcut! Nu m-au dus la Aiud; si eu stiam acest lucru, căci nu pot fi arestati politic cei ce au vârsta peste 60 de ani. N-au avut încotro si, cum am spus mai sus, mi-au fixat domiciliu obligatoriu la Hârlău. Mi s-a pus în vedere că n-am voie să intru în nici un Altar. Eu, însă, fusesem coleg cu mitropolitul Iustin si am stat în bancă unul lângă altul. El avea să devină Patriarh la Bucuresti, iar eu, colegul lui, fără biserică, la Hârlău. Însă oamenii, care, la Ghindăoani, veneau puhoi zilnic la biserică, m-au căutat si la Hârlău si mă caută si astăzi.

Acuzatiile aduse la proces erau perfect întemeiate. Eu făceam misiune în biserica din Ghindăoani, iar oamenii veneau la mine si, vorba consilierului de la mitropolia din Iasi, "la biserica din Ghindăoani se face pelerinaj". Neavând altceva de lucru, fără nici un fel de gospodărie si obligatii, îi primeam acasă sau la biserică pe toti crestinii - fără alegere -, căci aveau nevoie de preot. Se pare că la acea dată numai la Ghindăoani era biserica deschisă în permanentă si preotul în Altar.

- Deci acesta a fost motivul că v-a scos din parohie!

- Da. Pentru că biserica din Ghindăoani era permanent deschisă, iar oamenii mă căutau, stiind, spre surpriza lor plăcută, că aici este un preot care "mai-mai s-ar culca în biserică". Chiar mă gândeam să-mi pun vara un pat în clopotnită.

Securitatea era permanent în biserică. Oameni necunoscuti, bine îmbrăcati, foarte atenti la ce spun si la ce predic. Eu, însă, acolo făceam religie, spre neplăcerea lor. Nu era nici o referire politică în ceea ce predicam eu. Stiam că sunt urmărit, însă nu mă feream să mă întorc din nou la puscărie. Simteam chiar o bucurie, aducându-mi aminte de Jilava, de Aiud si de alte locuri sfintite prin suferintă.

- Ce ispite mari ati avut aici, ca preot? Este adevărat că două femei rele au încercat să vă otrăvească? Cum v-ati vindecat atunci?

- Da, la usa Altarului, într-o Duminică două temei străine mi-au dat un pomelnic, o prescură si un sfert de vin cu care am făcut slujba în ziua aceea. Au spus că sunt de la Suceava si că au un proces a doua zi. De aceea au plecat imediat. Eu însă voiam să le găzduiesc la un credincios din apropiere. Ele au refuzat si au plecat. Unii spuneau că ele erau vrăjitoare si voiau să se răzbune pe mine, că femeile care veneau aici refuzau farmecele lor. Altii spuneau că erau trimise de securitate ca să mă omoare.

Eu însă i-am iertat pe toti. După slujbă, mi-am dat seama că am fost otrăvit. Am căzut în Altar, bolnav. Eram verde la fată. Oamenii m-au dus acasă, m-au întins pe pat iar femeile mă boceau. M-am închinat: "Acum slobozeste pe robul Tău, Stăpâne... ". Am văzut ca o lumină puternică în fata mea, am zâmbit căci mă simteam fericit. Si atât.

M-am trezit la spitalul din Piatra Neamt cu câtiva doctori în jurul meu. Mi-au spus că în sticla de vin au găsit urme de sodă caustică. Eram slăbit căci trecusem prin moarte, însă fata mea lumina. Mi-au spus câtiva bolnavi din salon. Mă salvase Dumnezeu,

căci El mai avea treabă cu mine.

- Cum ar trebui să fie un preot bun astăzi în parohie?

- Când eram mai tânăr am scris un articol cu titlul Preotul care ne trebuie. Acest articol-conferintă a fost imediat publicat în presă. A fost găsit bun, căci răspundea la întrebarea aceasta. Un preot bun trebuie să fie mai întâi un om de rugăciune. Apoi să săvârsească sfintele slujbe cu evlavie, să aibă o familie model, să-si iubească enoriasii, să respecte cu sfintenie rânduiala si canoanele Bisericii, să trăiască cu Hristos în inimă si să se jertfească pentru poporul lui Dumnezeu.

- Poti fi preot bun, în alte conditii?

- În nici un caz. Prietenul meu Neculai Opris, din strana stângă, sustinea în celulă la Aiud, unde eram 12 preoti, că este de ajuns să fii un bun profesionist al Altarului; că asa a învătat el în "Mica Romă", adică la Blaj. Eu n-am putut suferi această părere eronată si, cu voia lor, am abordat problema ca la Pastorală, sustinând, cum o sustin si astăzi, că preotia este o misiune, nu o functie. Alt răspuns nu cunosc.

- Cum v-ati simtit duhovniceste cu domiciliul fortat acasă, în cei douăzeci de ani de urmărire? Cine vă urmărea mai mult si ce voia?

- Securitatea din Iasi avea la Hârlău un maior, Zaharia, care făcea politică de duplicitate. Ce raporta el la Iasi, nu puteam să stiu. Nu stiu de ce striga la mine, mă înjura; dar tot el îmi făcea cu ochiul. Juca teatru. N-am avut de suferit nimic de pe urma lui. Informatorii de pe aici dădeau informatii scrise. Au fost un preot si zece mireni.

M-am ferit de probleme politice, primind în casa mea foarte multi crestini care mă căutau. Acelasi lucru îl fac si astăzi. Oprelistea făcută de a sluji nu mi-a fost ridicată nici astăzi. Mă închin în casa mea, iar pe crestinii care vin în casa mea îi primesc si cu ajutorul lui Dumnezeu, îi ascult. Dar Bunul Dumnezeu îmi sopteste mereu: Unde sunt adunati doi sau trei în numele Meu, acolo sunt si Eu.

- Cum vă puteati ruga acasă singur, când toti vă evitau?

- Nu mă evitau decât preotii. Crestinii veneau din 30 de sate cu nevoile lor. A fost un preot tânăr de la Bivolari care nu s-a temut. Cinste lui. Este si un teolog, care, la fel, m-a vizitat foarte des si mă vizitează si acum.

După revolutie, mai ales în ultimul timp, sunt foarte asaltat de părinti călugări si frati din mănăstiri, care mă întreabă câte ceva. Sunt foarte multumit de vizitele lor. într-o vară, în două rânduri, a fost si părintele Constantin Galeriu de la biserica Sfântul Silvestru din Bucuresti, iar dintre ierarhi, Prea Sfintitul Serafim de la Sibiu a venit la mine de câteva ori. Acesta este cel mai pur ierarh din Sinodul Bisericii Ortodoxe Române de astăzi!

Apoi vin multi, foarte multi monahi si frati de mănăstiri, care, în modestia lor, strălucesc de credintă; caută cea mai bună cărare care-i poate duce în Rai. Noi stim că aceste cărări sunt foarte multe, dar toate, târâs-grăpis, suind muntele Golgotei, sfârsesc prin a bate puternic la usa milostivirii lui Dumnezeu.

- Ce ati învătat în cei 20 de ani de "puscărie" si urmărire la domiciliu, cât ati stat în casa părintească?;

- Corect, n-am învătat nimic. Se pare că am destulă experientă de viată, nu de preotie si nici de activitate pastorală. Mie si acum mi se pare că, fără suferintă fizică sau morală, nu se poate ajunge la Rai. Aud că sunt oameni care au credintă curată si dreaptă si prin fapte de milostenie, la capătul vietii, sunt primiti în Rai. Asa si trebuie să fie, după judecătile lui Dumnezeu.

Crestinul pe care l-am numit de vreo două ori în această anchetă, nu este altul decât Tudor Popescu, care strălucea prin credintă si prin fapte bune. Cu o firimitură de pâine din portia lui, dar mai ales prin răspunsurile de neasteptat de la el, vindeca si însenina pe cei din celulă. Cunosc un preot de la Aiud care în fiecare zi trimitea la un detinut bătrân, de la sectia a II-a, portia lui de turtoi, iar el se hrănea numai cu ceaiul din gamelă. Turtoiul îl trimitea, cum am spus, în fiecare zi basarabeanului Gherman Pântea, fost "sfătulist" de la Chisinău.

- Ati urât vreodată pe cei care vă păzeau, vă persecutau sau vă urmăreau pe ascuns?

- Nu i-am urât niciodată. Dimpotrivă, stiindu-i căzuti, i-am ajutat. Chiar si astăzi fostilor informatori ai securitătii le adresez cuvinte frumoase, căci eu nu pot să urăsc decât păcatul, nu pe oameni.

- Acum, la capătul vietii pământesti, ce sfaturi ne dati nouă celor care n-am fost în suferintă pentru credintă, pentru Hristos? Ne putem noi mântui fără suferintă?

- Da. Am spus întotdeauna că suferinta este mântuitoare, numai dacă o accepti fără murmur. Dar căile care duc la mântuire sunt multiple si sunt arătate în toate cărtile noastre sfinte, faptele milei trupesti si faptele milei sufletesti. Dacă nu 1 alungi de la poarta ta pe cel sărac si-i dai o bucată de pâine sau bani si dacă îl înveti pe cel căzut drumul cel bun, ca să se ridice din mocirlă, încet-încet unii ajung până acolo să-si iubească si vrăjmasii.

Mai mult decât aceasta nu i se poate cere bietului om. Iar cea mai puternică dovadă a iubirii stă în faptul că îti pui viata ta în primejdie, pentru salvarea vietii fratelui tău.

Asta am încercat noi să facem, uneori cu opinteli si cu murmurare de protest, pentru care astăzi îmi dau seama la capătul efortului meu, că jertfa noastră nu a rodit pentru că a fost insuficientă. Vor mai fi necesare si alte jertfe pe viitor, stiind noi toti, că o cetate poate fi mântuită, dacă în mijlocul ei se află 50 de drepti. Dar, atunci la Sodoma unul a fost găsit drept - Lot. De aceea cetatea a pierit în flăcări.

Mă întreb: "Oare câti drepti se găsesc în mijlocul poporului român? Si cât atârnă în cumpăna dreptătii divine comportarea lor morală si omenia? Poate fi salvat oare poporul român de la nimicire prin numărul de drepti din mijlocul multimii de strâmbi? Deocamdată observ că Bunul Dumnezeu stă în cumpănă! Până când?

- Ce virtuti principale ne trebuie astăzi, ca să ne putem mântui?

- Aceleasi, tuturor. Se văd în orice tratat de morală crestină. Călugării au, însă, avantajul că se izolează de lume si că sunt mai apărati de ispite, în schimb, artileria grea a satanei trage necontenit în mănăstiri cu obuze de calibru greu.

Cred si acum că ierarhi, monahi sau simpli credinciosi se pot mântui prin credintă dreaptă si prin bunătate faptică. În timp de pace, asta este singura cale arătată de Dumnezeu.

- De ce anume au mai multă nevoie mănăstirile noastre azi, ca să poată slăvi pe Dumnezeu si să ajute la mântuirea oamenilor?

- Mănăstirile să se întoarcă total la observarea integrală a canoanelor Sfântului Vasile cel Mare. Toti monahii merg la desăvârsire, lăsând în urma lor toate problemele din viata socială. Au o singură lucrare si un singur drum: stăruinta de a ajunge luminosi la poarta Raiului.

Ceilalti se luptă cu nevoile si cu poftele din greu. Si acestia pot ajunge în Rai prin credintă bună si cât mai multă omenie.

Este nevoie de pus ordine în viata monahală, în ultimul timp au bătut si bat la poarta mănăstirilor tineri si tinere, buni în credintă dar total nepregătiti pentru viata monahală, care înseamnă rupere de lume si de ispitele ei.

Aici, în mănăstire omul - cioban sau profesor -, devine frate cu celălalt. La fel ciobanul ca si înteleptul pot bate la poarta Raiului, să intre si să stea pe scaun de egalitate, căci alta este judecata si aprecierea lui Dumnezeu. Noi asteptăm de la mănăstiri o foarte puternică trezire de credintă faptică.

Mănăstirile au fost, sunt si vor fi principalele focare pentru renasterea spiritului crestin ortodox, în spatele lor se orânduiesc preotii de mir si crestinii. Dar, deasupra tuturor este Dumnezeu, Care nu doarme niciodată si le poartă de. grijă, popoarelor crestine mai ales.

De cele mai multe ori, ca în Vechiul Testament, apare un om trimis de sus, care arde pentru credintă si lumea se ia după el. Sunt multi călugări buni, stiuti mai ales de Dumnezeu, stiuti chiar si de mine. As nota aici pe Părintii Cleopa si Paisie de la Sfânta Mănăstire Sihăstria. Au strălucit si strălucesc în credintă, dar păcătuiesc fiindcă nu au creat în jurul lor o armată de ucenici. Ce se va întâmpla oare? Oare se va pustii Sihăstria după moartea lor? "Să nu fie!", zic ca Sfântul Apostol Pavel. Eu stiu că Bunul Dumnezeu poate ridica si din pietre ucenici.

Mănăstirea Sihăstria rămâne mănăstire bună si la locul ei pe cât se poate omeneste de curată. Dar părintii de la conducere să se hotărască, până nu-i târziu, să organizeze o Sihăstrie reală cu câtiva monahi sihastri, mai în fundul pădurilor; mai netulburati de pelerini. Poate că gresesc în aprecieri, dar nu văd altă iesire. Căci la drept vorbind, ce sihăstrie este asta de la Sihăstria?

Este o mănăstire vizitată, poate cea mai vizitată, dar si cea mai tulburată de pelerini, care vin aici cu moravuri si cu goliciune, smintind cu trupurile lor golase mai ales pe tinerii călugări. Ce-i de făcut? Poate stiti voi vreo altă iesire! Căci transformarea duhovnicească în credintă si morală pleacă de la noi, preotii, si de la călugări, cu conditia să ardem păcatele, să aprindem candele fecioarelor întelepte. Se pare ca-n Oltenia, la Mănăstirea Frăsinei, lucrurile stau altfel. Femeile, ca si la Sfântul Munte, n-au acces deloc acolo în mănăstire.

- Cum ar putea ajuta mai mult mănăstirile la întărirea credintei ortodoxe în sate si orase, împotriva prozelitismului sectar?

- Este foarte simplu din cuvânt, dar greu de realizat faptic. Renasterea în Duh a crestinismului ortodox se face mai întâi prin mănăstirile vii, al doilea prin preotii de vocatie, al treilea prin credinciosii buni. Mai ales la sate si la periferiile oraselor.

Eu cred că este foarte necesar ca în fiecare centru universitar să se creeze câte o catedră despre Iisus Hristos si învătăturile Lui, mai ales astăzi când tinerii îl caută pe Hristos.

Pentru intelectualul român, care merge de la învătător până la academician, sunt necesari preoti foarte culti, pătrunsi de credintă, dar si de cunostinte laice.

Prozelitismul este de suprafată si nu lasă urme de nevindecat, stiind noi, că orice preot de mănăstire sau de mir caută să fie misionar în Altarul sau în obstea pe care o conduce. Este necesar ca cei ce fac parte din conducerea bisericească să organizeze un corp misionar, care să lucreze mai ales în parohiile contaminate de microbi. Misionari de talia părintilor Toma Gherasimescu, Toma Chiricută de la Zlătari si Petru Chirica din Iasi nu mai sunt acum în tara noastră. Insă este absolut sigur că se vor mai găsi monahi si preoti de mir care să-si asume această misiune.

- Care este rolul major al duhovnicilor din mănăstiri, mai ales astăzi?

- A fost dat ca exemplu de duhovnic priceput Părintele Paisie Olaru de la Sihăstria, despre care au vorbit foarte frumos poetul Ioan Alexandru si toată lumea.

Duhovnici buni până acum de curând au fost si încă mai sunt: Părintele Cleopa, cei de la Mănăstirea Antim din Bucuresti, părintele Ilarion Argatu de la Cernica, Arsenic Papacioc de la Techirghiol si altii foarte priceputi pe care eu nu-i cunosc. În genere, mai toti preotii în vârstă sunt buni duhovnici si sunt căutati de credinciosi, care se folosesc de ei.

- Ce să facem, că ne lipsesc duhovnicii si monahii de rugăciune în majoritatea mănăstirilor din tară? Cum vedeti o reînnoire a monahismului românesc astăzi?

- Am vorbit mai sus că, cea mai mare nădejde a noastră stă în puritatea sufletească a credinciosilor si în mănăstiri.

Însusi prin faptul că părintii monahi au renuntat la viată, la poftele ei, iradiind în alt sistem de viată, ei sunt exemple vii în care omul se poate realiza. Este un drum greu care te duce la Rai. însă, dacă noi, oamenii Bisericii, am recomanda tuturor monahismul mântuitor si dacă oamenii ne-ar asculta, s-ar pustii pământul si am putea face - matematic vorbind -, calculul sfârsitului vietii pe pământ.

Mântuitorul a spus doar: Cine vrea, să vină după Mine. Nu poti să fii monah fără triplu jurământ; nu poti să fii preot fără har si fără călcătură de preot, adică fără trăire în Hristos. Este necesar să ne întoarcem cu traiul la exemplul monahilor din pustia Tebaidei, de la Stanta Ecaterina de pe Muntele Sinai, de la Sfântul Munte si de la Sihăstria veche si înteleaptă.

- Ce amintiri sfinte aveti de la Mănăstirea Sihăstria?

- Două amintiri sfinte.

Am văzut acolo, într-o vară, prin anul 1966-67, după slujba de noapte, după ce s-au stins lumânările, că a rămas în pridvor numai călugărul de rând, care citea în gând Psaltirea. Alti doi călugări foarte bătrâni, au rămas în biserică, adânciti în rugăciune până au iesit toti crestinii de la Utrenie si se închinau cu mâinile până la pământ. Ardea o candelă în Altar iar alta la strana Maicii Domnului. Ei au îngenunchiat si s-au

lungit cu fata la pământ, cap lângă cap si picioare lângă picioare, rugându-se usor, soptit.

Eu eram în ultima strană, în semiîntuneric, neobservat de ei sau neglijat, cu capul în mâini, spunându-i Bunului Dumnezeu ce mă doare. Printre degete am văzut o lumină care izvora din capul celor doi călugări bătrâni, ce se găseau lungiti pe pământ unul lângă altul aproape de mine. Stiau ei sau nu stiau?

Deasupra capetelor lor, la o înăltime de 10 cm pâlpâia o lumină verzuie care juca. Se stingea si iar se aprindea, într-o tăcere totală mă uitam la ei si nu-mi venea să cred. M-am închinat usor ca în fata unei minuni. Apoi cei doi călugări s-au ridicat în! acelasi timp, s-au închinat, au trecut pe lângă mine, parcă mă mustrau, si s-au dus la chiliile lor; stăteau lângă trapeză.

A doua amintire sfântă. Era cu o zi înainte de Sfântul Dumitru. Venisem la Mănăstirea Sihăstria de cu seară. Dimineată, înainte de a pleca acasă, asteptând cursa de sase care duce la Târgu Neamt, am intrat în biserică si m-am închinat usurel. Apoi m-am retras în ultimul rând de străni si mă gândeam. Afară era semiîntuneric si ploua urât ca la munte, toamna târziu.

-În Altar, Părintele Cleopa - fiind de rând -, pregătea Sfânta Proscomidie. în fata lui ardea o candelă si pe masa proscomidiei era cartea si sfesnicul cu o singură lumânare, în biserică, la Maica Domnului, o candelă aprinsă cu lumina rosiatică.

Eu, cum am spus, fiind în ultima strană, în semiîntuneric cu capul în mâini, mă rugam linistit. La un moment dat am auzit că a intrat cineva în biserică. M-am uitat fără interes. Intrase o femeie. Slujba încă nu începuse; Părintele Cleopa îsi vedea linistit de proscomidie.

Femeia care intrase, mergea încet-încet, având un suman si broboadă neagră si opinci în picioare. A îngenunchiat si a sărutat linistită icoanele, stând mai mult la strana Maicii Domnului, căreia i-a sărutat mâna. Apoi a venit în mijlocul bisericii si se ruga: "Doamne, ajută-mă!", "Doamne nu mă lăsa!". Mai tăcea, mai repeta această rugăciune de talia Sfântului Petru. Când tăcea cred că se ruga profund, că la un moment dat a apărut deasupra capului ei, la o distantă tot de 10 cm, o coroană ca arama la culoare care juca în jurul capului. Eu m-am temut, tot asa cum mă temusem când văzusem lumina în jurul capului celor doi călugări pe care o văzusem de trei ori.

La un moment dat părintele Cleopa, întorcându-se cu fata spre biserică, a văzut lumina. Nu-i venea să creadă. S-a închinat adânc, dând din cap Ia vederea luminii sub formă de coroană si a început să plângă... În acest timp femeia s-a ridicat, s-a înclinat si, usor, fără să supere sfintii, a iesit afară din biserică. Am mers în acelasi autobuz. Era femeie în vârstă, si ofta mereu. Cine stie ce necazuri avea. Mai târziu, părintele Ioanichie a scris într-o carte această întâmplare povestită de Părintele Cleopa si văzută de mine, la care a exclamat: "Ai văzut, Părinte Ioanichie, că sunt mireni care se roagă mai adânc si mai frumos decât călugării?".

Eu cred acum că femeia de pe valea Bistritei era egală în credintă cu călugării bătrâni ca vremea. Toti trei urcau acelasi munte, dar miruiti de Duhul Sfânt.

- Ce doriti astăzi mănăstirilor noastre?

- Mănăstirile sunt toate bune si harnice si lucrative. Cred că sunt suprapopulate, iar tinerii ucenici nu au unde să se adăpostească, nu au unde să facă ucenicie, pentru că

sunt putini duhovnici bătrâni, si nu are cine-i forma. Socotesc că noul contingent de ucenici trebuie scolit duhovniceste, să cunoască bine ce înseamnă voturile călugăresti si să fie primiti în tagma călugărească mult mai târziu, la 30 de ani. Nu-i o treabă bună cu călugări la 20 de ani si ieromonahi la vârstă fragedă. Mănăstirile să se întoarcă la canoane, pe care să le respecte cu foarte multă strictete.

Cu cât sunt mai multi monahi într-o mănăstire, cu atât scade viata duhovnicească. Celor ce cresc le trebuie cunostinte dogmatice, morale si cunostinte despre viata îmbunătătită a marilor monahi din toată istoria, cu profunde exemplificări, cu foarte multe îngenuncheri, care omoară poftele, si cu cât mai multe rugăciuni de taină. Cei nou veniti au căpătat cunostintele de la cursuri, dar viata monahală în sine o deprind de la duhovnicii pe lângă care convietuiesc.

Asa se cunosc canoanele si se practică viata călugărească.

Cât despre viata din Mănăstirea Sihăstria ce pot să spun? Doar că aici se încearcă mai mult decât în altă parte. Se încearcă să se trăiască faptic comunitarismul crestin si acesta-i mare lucru.

Toate mănăstirile din tara noastră si din toată Ortodoxia se află în profundă renastere morală. Noi stim că monahismul este armata de geniu a crestinismului, a bisericii lui Hristos. Dacă mănăstirile strălucesc de viată curată si de credintă nepătată, străluceste si tara.

Binele si virtutea se exemplifică prin puterea de a trăi crestineste. Una este să crezi puternic, alta este să trăiesti profund si faptic crestinismul, Evanghelia lui Hristos. Drumul este greu, dar posibil de realizat. Mă gândesc si la Biserica rusă si la monahismul rusesc. Acolo-i greu războiul, dar Mântuitorul nostru Iisus Hristos este prezent si la noi si acolo. El ne-a spus tuturor: îndrăzniti, căci Eu am biruit lumea!

Fiecare în dreptul său să lucreze chiar mai mult decât i se cere, si într-un veac de om lumea crestină - mai ales cea ortodoxă -, va lumina puternic si pentru ceilalti care lenevesc spiritual sau care n-au auzit până acum de Iisus Hristos, căci totusi, nu oricum, lumina lui Hristos vine de la Răsărit! De la Sfântul Mormânt, cel dătător de viată.

- Ce cuvânt duhovnicesc transmiteti Părintelui Cleopa?

- E greu să lauzi pe un călugăr îmbunătătit, fără să-i stirbesti modestia. Multă lume I-a căutat si-i caută pe Părintele Cleopa. El a învătat crestinismul si duhovnicia, ciobănind la oile mănăstirii. Se vede cât colo că a citit mult, fără dascăli. Cunoaste mai mult decât toti călugării viata marilor monahi, iar credinta o trăieste sentimental.

Este sigur că la Dumnezeu ajung mai usor cei curati la inimă. Se bucură de mult har si de o vădită putere de convingere. Aceste daruri îl apropie foarte mult de cei care pun întrebări. La Dumnezeu este mult, ca un talant să-i faci doi; ca cinci talanti să-i faci zece. Părintele Cleopa îi întoarce Bunului Dumnezeu, la capătul vietii sale, cei unsprezece talanti!

Părintele Ioanichie are de la Dumnezeu darul vorbirii, dar mai ales al scrisului bisericesc. Să scrie mereu, cât mai corect posibil si să nu se oprească din scris, decât când va avea vârsta mea, 86 de ani! Scrisul, ca si vorbitul, sunt în slujba lui Dumnezeu.

Cred eu, în nepriceperea mea, că-i necesar să-si aleagă organizat 50 sau 100 de subiecte puse în ordine: învătătură, morală, exemplificare de viată crestină si la capătul acestei munci duhovnicesti să se trezească cu o bibliotecă de 100 de subiecte care să lămurească toată viata crestină. Este foarte necesară organizarea scriiturii. Bunul Dumnezeu i-a dat harul de a scrie cursiv si usor pe întelesul tuturor si acest talent este obligat să-i urmeze neabătut toată viata.

Căci scrisul este o lumină care pleacă din altă lumină; de la o inimă crestină la mai multe inimi crestine. Si asa lucrează harismele Sfântului Duh.

- Ce doriti să rânduiască Dumnezeu României Ortodoxe, poporului nostru binecredincios si smerit si lumii crestine în general?

- Tara noastră este, prin excelentă, tară de credintă crestin-ortodoxă. Noi asa am apărut în istorie, în aceeasi viziune născuti ca români si botezati drept crestini. Sământa crestinismului a fost adusă la noi de Sfântul Apostol Andrei, în Dobrogea, în sudul Moldovei, în sudul Basarabiei si în tinuturile Scitilor de la nordul Mării Negre.

Crestinismul a fost apoi adus prin ostasii romani si prin călătorii si negustorii greci. Mai târziu, din părtile muntenesti, pleacă la Sinodul I ecumenic un episcop de la Tomis. Urmează în toată istoria răsăritului Europei un veac de frământări în care istoria nu a adus încă lumină.

Când ne-am organizat în cele trei state românesti noi eram toti buni români si buni crestini. Se vorbeste de Sfântul Nichita - episcop de Remesiana că a fost apostol dacic. Sigur că asa a fost. Se găseste si o poezie a episcopului Paulin de Nola, care era prieten cu Sfântul Nichita si face aprecieri laudative la adresa Sfântului Niceta de Remesiana, numindu-l "Apostol al Dacilor". Dar el nu a predicat la Nord de Dunăre, ci dacilor adusi de împăratul Aurelian, la 271 după Hristos, când si-a retras legiunile la sud de Dunăre. Atunci au trecut Dunărea si o parte din dacii mai bogati, punându-se la adăpostul legiunilor romane dincolo de granita Dunării.

Dacii sărăciti în marea lor masă, au rămas în toată Tara Românească si s-au bătut cum au putut cu hunii si cu gotii si cu toate popoarele barbare pentru existenta lor. Trebuie să recunoastem că s-au bătut frumos, neorganizat, însă pe căprarii, 1000 de ani.

Când apar popoarele slave la sud de Dunăre, ei împing mai la sud, în Muntii Balcani, pe dacii romanizati, care vor apare în istorie mai târziu sub numele de aromâni în Balcani si în Pind. Ei sunt aromânii de azi.

Iugoslavii se asează în Sudul Dunării în veacul al VI-lea si bulgarii în veacul al IX-lea, acceptati de împăratii de la Constantinopol ca buni agricultori, crescători de vite si buni legumicultori, între noi cei rămasi în Dacia, si românii din Muntii Balcani si Pind se interpun două popoare slave - iugoslavii si bulgarii.

La întemeierea Tărilor Române, odată cu noi apar în istorie cehoslovacii, polonii si rusii. Noi la ora aceea eram români, toti crestinati. Tot atunci se crestinează cehoslovacii, polonii, Tările Baltice, Finlanda si cnezatele rusesti. Toate aceste popoare au apostolii lor. Se stie anul crestinării si cine anume i-a crestinat. Noi, corect vorbind, în afară de Sfântul Andrei nu stim pe altcineva care să ne fi crestinat. Clar! Apărem în istorie în aceeasi zi de întemeiere ca stat, ca români si crestini ortodocsi, tinând spiritual de Patriarhia din Constantinopol. Si asa am rămas până astăzi. N-avem nici un motiv să ne schimbăm identitatea.

Sectantilor care, acum după revolutia din tară, au venit puhoi să ne crestineze, socotindu-ne păgâni, le-am arătat bisericile si mănăstirile noastre pline de crestini, închinându-se. Si toti "apostolii Apusului": evanghelisti, iehovisti, baptisti etc, au dat înapoi. Căci noi stăm adânc ziditi, de 2000 de ani, pe credinta în Iisus Hristos, pe care o tinem de la Sfântul Apostol Andrei. Iar centrul religios al tuturor crestinilor este Ierusalimul, unde a trăit, a activat, a fost crucificat si îngropat si de unde a înviat Iisus Hristos, Mântuitorul nostru.

Mormântul lui Hristos se află în biserica cea mare din Ierusalim, nu la Roma, nu în America de unde au venit si vin peste noi sectele, ca o ploaie acidă care a încercat să ne usuce sufletele de crestini ortodocsi.

După 2000 de ani de viată crestină, sfânta noastră credintă dăinuie si mereu l-am biruit pe satana. Vânturile pustiitoare de suflete ale amărâtilor de "evanghelisti" sau sectanti ai veacului XX n-au avut si nu au ce căuta la un popor care trăieste de 2000 de ani în lumina Ierusalimului si a învierii.

Acolo este locul care i-a plăcut lui Dumnezeu, acolo a venit Fiul lui Dumnezeu în lume, acolo a trăit si a activat 33 ani. Acolo a fost răstignit pentru păcatele "evanghelistilor" de azi si de acolo S-a înăltat la cer. Iar la sfârsitul veacurilor tot acolo va veni să judece toate popoarele, nu numai pe cel evreiesc, ci toate popoarele crestinate si necrestinate, având mandat de la Tatăl ceresc, să ne judece pe noi pământenii, pe toti crestinii din toată lumea, indiferent cât de corect cred sau cât au strâmbat credinta. Crestinismul acolo este, nu în Muntii Cordilieri, nici în Alpi, nici pe Himalaia, ci la Ierusalim. Nouă ne-ar plăcea ca judecata obstească să fie în România, iar Domnul nostru Iisus Hristos să-Si aseze scaunul de judecată pe Ceahlău. Si eu îi spuneam unui preot catolic într-un lagăr din Rusia, că as fi fost încântat dacă Blândul Copil Iisus Hristos S-ar fi născut la Hârlău. Însă Bunul Dumnezeu a decis cu mii de ani înainte, că Pruncul Iisus se va naste din Sfânta Fecioară Măria într-o pesteră din Betleem. Si asa a fost. Poporul român să rămână în veac bun si crestin ortodox.

- Sperati într-o unire ortodoxă a tuturor Bisericilor crestine?

- Pe cât se pare, după schisma crestină din 1054, si crestinii din Răsărit si cei din Apus au tânjit, nu le-a priit această ruptură, si în decurs de aproape o mie de ani s-au făcut multe încercări de reunire. Apoi, apare în secolul XVI reforma dintre crestinismul mediteranean si crestinismul nordic. În acest timp crestinismul răsăritean ortodox străluceste în Rusia pravoslavnică până la revolutia din 1918, iar Ortodoxia din Balcani, Asia Mică, Nordul Africii intră sub crunta dominatie turcească.

După 1918, tot Răsăritul Europei trece prin persecutia ateistă, în 1988 - 1989, popoarele se scutură de sub tutela comunistă si se organizează sub forma de democratie apuseană. Crestinismul devine liber si se organizează încet, dar sigur pe vechile dogme si canoane statornicite si experimentate în aproape două mii de ani. În această lume dezrobită, crestinismul se găseste într-un mare reviriment moral-crestin, mai cu seamă ortodox.

Ortodoxia martiră prinde aripi noi si, deocamdată, se reorganizează pe vechile temelii. Nimic nu-i stă în cale. Si în viitor, în decurs de zece ani, Ortodoxia va străluci în fruntea crestinătătii cu niste crestini care si-au dovedit credinta, au suferit material si tot felul de greutăti politice, dar cu ajutorul lui Iisus Hristos se văd triumfători.

Mai departe depinde de noi, de lucrul nostru, căci Sfântul Apostol Pavel ne spune: Lucrul tău fă-ti-l deplin. Si dacă noi, oamenii Bisericii, vom pricepe acest îndemn,

toată Ortodoxia va triumfa, va străluci prin trăire ortodoxă.

Cei din Apus de pe acum întrevăd o renastere răsăriteană care-i va trezi si pe ei din marasmul în care se complac, si îi va sili să se gândească, să se întoarcă la crestinismul primar, care a predicat credinta prin faptă, prin suferintă, prin închisori si moarte si nu prin enciclici. Va trebui să ne informăm despre viata celor martirizati si a celor care au trecut prin suferintă, ca, după cum spune Sfântul Apostol Pavel, dacă se va simti nevoia, să ne urmăm credinta stăruitoare, care a mers până la închisoare si chiar până la moarte.

În această luptă epocală, Ortodoxia a dus un război foarte greu, cu multi morti si răniti, dar a triumfat.

Oricine poate să vadă că Ortodoxia este de două ori martiră: sub turci, 500 de ani, iar sub comunisti, 70 de ani. însă a renăscut curată si luminoasă precum pasărea Phoenix din propria-i cenusă.

În istoria crestinismului au fost zece persecutii mari anticrestine. Sub ochii nostri si-a manifestat satana vrăjmăsia tot în Răsăritul Europei pentru a unsprezecea oară pe Altarul Mănăstirii Oranki, unde se află 11000 preoti si călugări ucisi prin împuscare de ateismul comunist rusesc, prin anul 1920. În mijlocul lor era un arhiereu care n-a intrat în putrefactie. Se poate oare aseza pe acelasi piedestal moral si de luptă eroică Apusul cu Răsăritul, cu Biserica martiră a Răsăritului? Niciodată!

Vine vremea să se umple calendarele cu numele celor morti pentru credinta crestină, în acest timp cele două Biserici ale Apusului, catolici si protestanti, n-au ridicat nici un deget în sprijinul celor închisi sau omorâti pentru credintă. Au trăit lumeste, îmbrăcati în vison si purpură, mâncând la mese bogate si, din când în când, jelindu-ne pe noi.

Bine ar fi fost dacă cei din Apus ar fi strigat tare în apărarea Ortodoxiei! Dar n-au făcut-o. S-au făcut că n-aud gemetele celor din închisori si a celor ce-au fost siliti să-si pună capul pe butuc. Au predicat tot timpul mila si dragostea, dar ei n-au întins nici o mână de ajutor celor flămânzi, celor zilnic bătuti, celor împuscati. Pe toti ne va judeca Bunul Dumnezeu după credintă si după faptă.

Noi toti să nu ne temeni decât de judecata lui Dumnezeu. Căci El este Cel care ne va răsplăti fiecăruia la arătare. Căci lucrătorul trebuie să fie vrednic de plata Lui. Amin.

Asa să fie! Amin. Amin. Amin.

RAPORTURILE BISERICII ORTODOXE

CU LUMEA CATOLICĂ SI GRECO - CATOLICĂ

RAPORTUL CU CATOLICII

Am intrat prea repede în "Miscarea Ecumenică". Nu s-a studiat problema în fond. Miscarea Ecumenică este initiată de lumea protestantă, care, si pentru noi si pentru catolici, constituie erezia lumii germanice ridicată împotriva Papalitătii si a

Catolicismului dar, în fond, si împotriva Ortodoxiei, care reprezintă traditia, prin excelentă, a Bisericii crestine condusă în lume. astăzi, fără de nici o alterare. Si am gresit când, la chemarea lor, am întins o mână si binevoitoare si protectoare.

Reformatii reprezintă perimetrul nordic al Europei si al Nordului Americii. Catolicii, nici până astăzi, n-au aderat la această Miscare Ecumenică. Trimit la diverse congrese ecumenice doar observatori. Noi ne-am predat cu arme si munitii lumii germanice. Si stăm asa: Ortodocsii în Răsărit, Catolicii în bazinul apusean al Mării Mediterane si-n America de Sud. Reformatii tin de popoarele germanice si anglo-saxone si se plasează în Nordul Europei, al S.U.A. si Canada.

în genere, crestinii sunt împărtiti asa: Răsăritul este ortodox, de la Triest până la Vladivostok, cu centrul la Constantinopol; Catolicismul se întinde din Italia până la Oceanul Atlantic, iar în America, din Mexic până la Tara de Foc. Nordul Europei si al Americii este protestant.

Ortodoxia si Catolicismul se sprijină pe Sfânta Scriptură si pe Sfânta Traditie, primită de la Domnul nostru Iisus Hristos si de la Apostoli. Ortodoxia tine direct de Ierusalim, unde a activat Mântuitorul nostru Iisus Hristos, unde a murit si a înviat. Iar Mormântul Lui nu este la Roma, nici în Anglia sau Germania, nici în America de Nord, ci la Ierusalim. Noi toti crestinii ne mântuim prin Harul care vine de la Iisus Hristos. Catolicii tin de Roma, unde a predicat Sfântul Apostol Petru.

Catolicii au făcut-o pe Maica Domnului părtasă la mântuire, iar pe Sfântul Petru un vicar al lui Iisus. Papa de la Roma nu poate gresi când emite un adevăr - "Ex cathedra" -, iar sinodul episcopilor catolici este fără putere dogmatică si morală. Tot Harul divin este concentrat în mâinile "marelui preot" de la Vatican.

Ortodoxia tine de Constantinopol si păstrează cu sfintenie Dogmele, Traditia si Canoanele. În cuprinsul ei are ca zestre Sfântul Mormânt. Catolicismul are ca zestre moastele Sfântului Petru.

Protestantii, nerecunoscând Traditia, admit numai Sfânta Scriptură, pe care o interpretează de cele mai multe ori foarte personal si tot pe atât de arbitrar.

Într-o discutie cu doctorul Costi, pastor calvin, eu am făcut următoarea reclamă: Ortodoxia reprezintă laptele proaspăt, muls de la vaci; Catolicismul îl pune la prins si-l declară chisleag; Reformatii, zic ei, aleg untul si merg la esentă. Eu le-am spus la Aiud putinilor preoti greco-catolici, care au fost în puscărie, că ei sunt "chisleag" si s-au supărat foarte tare pe mine. Adevărul totdeauna ustură.

Cât despre protestanti, ei sunt 103 formatii, care străbat tari si mări ca să facă un prozelit. Acesta nu se mântuieste, după cum toti protestantii nu se mântuiesc, deoarece au călcat în picioare toate hotărârile Sinoadelor Ecumenice si toată Traditia a două milenii de viată crestină, în învătătura lor afirmă că omul se mântuieste "Sola fide", numai prin credintă.

În general, te duci în Rai dacă esti destinat de Dumnezeu să ajungi acolo. Dacă nu, orice ai face, tot în iad ajungi. Asa zic protestantii. Au fost virulenti si chiar violenti. Cât despre neoprotestanti, cultivă, fie ignoranta, fie interpretarea personală a Sfintei Scripturi.

Asa că s-au înmultit sectele ca ciupercile după ploaie. Chiar si în ultimii ani s-au repezit în tările din Răsărit cu surle si cărti să ne "crestineze" pe noi ortodocsii, pe

care ne-au socotit "tări misionare". Nici până astăzi n-au aflat cum că Crestinismul a început de la Ierusalim si a tot mers spre Apus. Abia acum si-au dat seama că Biserica Ortodoxă reprezintă tot Crestinismul bimilenar. Si s-au mai potolit, renuntând la întâlnirile de pe stadioane si la aparitia de noi "evanghelisti".

Noi ortodocsii, ca si catolicii, stim că în- lumea noastră sunt patru evanghelisti: Matei, Marcu, Luca si Ioan. Pe ceilalti "evanghelisti" apăruti după revolutie, n-avem nici un motiv să-i cultivăm si să-i acceptăm. Pot să se ducă cu misiune în Africa, la popoarele primitive, la popoarele mahomedane, la evreii din Israel, la indieni, chinezi si japonezi.

Cât despre noi românii, apărem în istorie totodată născuti români si crestini. Si anume, crestinismul îl avem de la Sfântul Apostol Andrei, de la negustorii greci si de la colonii latini veniti în Dacia. Totdeauna am tinut de capitala imperiului Bizantin, Constantinopol. Izvorul nostru însă este la Ierusalim. Adevăratul centru al întregii crestinătăti acolo trebuie instaurat. Acolo a trăit, a învătat, a pătimit si murit pentru noi Iisus Hristos. Tot de acolo S-a înăltat la cer, de pe Muntele Eleonului, si credem că El va veni si va judeca popoarele, stând pe scaun de judecător suprem în Valea lui Iosafat.

Toate popoarele crestine sunt nevoite să se întoarcă la izvorul vietii din Ierusalim, unde se află în Biserica cea mare Mormântul Domnului. Cei 12 Apostoli, ca si Sfântul Apostol Pavel si ucenicii lor, au plecat în călătorii misionare; împărtindu-si în douăsprezece felii pământul si, prin tragere la sorti, fiecare din cei 12 Apostoli au plecat în misiune la popoarele de pe portiunea lor de teren. Să se stie că Evanghelia lui Hristos a plecat de la Ierusalim, a trecut prin Bizant, apoi până la Roma, în Spania si în toată lumea.

În Nordul Europei popoarele s-au crestinat mai târziu, iar în America, după ce aceste pământuri noi au fost descoperite.

Ochii tuturor crestinilor, ca si inimile lor, să înteleagă că Soarele vietii răsare pentru toti de la Ierusalim.

Când se va ajunge la unitate între tările crestine, marele Sinod al Crestinismului îsi va aseza scaunele lângă Mormântul Mântuitorului. Nici la Londra, nici la New York. Asa cum mozaismul îsi are vatra tot la Ierusalim, iar mahomedanismul, la mormântul lui Mahomed de la Mecca.

Asa că, să stăm bine, să stăm cu frică si să strigăm în cor: "Bucură-te, Noule Ierusalime, că toată sfintenia Mântuitorului nostru Iisus Hristos va veni si a doua oară, izvorând din Mormântul Domnului".

Altfel nu se poate. Amin!

RAPORTUL CU GRECO-CATOLICII

Cât despre greco-catolicii din România, fratii nostri din strana stângă, ne acuză că noi i-am silit să se treacă la Ortodoxie. Nu-i asa. Stalin i-a silit pe greco-catolicii din Ucraina să treacă la Ortodoxie si când a ajuns cu politica la Bucuresti, i-au silit si pe greco-catolicii de aici. să treacă la Ortodoxie, ca o luptă împotriva Papalitătii din partea comunismului. Iar ei au trecut masiv la Ortodoxie, căci nu era nici o deosebire între greco-catolici si ortodocsi.

Se stie doar că la 1700, o parte din românii ortodocsi din Ardeal au trecut la un fel de catolicism, la porunca împăratului Leopold de la Viena. Noi i-am protejat, iar greco-catolicii au trecut în totalitate a Ortodoxie. Episcopii greco-catolici au trăit si au murit, fiind exilati de securitatea comunistă. Singurii din toată Biserica greco-catolică care si-au păstrat credinta lor sunt episcopii. Preotii lor au trecut în masă la Ortodoxie, slujind mai departe Biserica si enoriasii lor.

Foarte putini preoti dintre ei au ajuns la Aiud si unul la Sighet. Oameni modesti care au suferit alături de noi, mâncând la fel aceeasi pită. Si dacă în 1948 au venit la Ortodoxie un milion jumătate de credinciosi, după revolutie - după cum se vede din recensământul populatiei făcut în anul 1991 -, în toată libertatea s-au întors înapoi la bisericile lor în jur de 200000 de credinciosi cu o mică parte din preotii greco-catolici, cu episcopatele pe care le-au avut mai înainte, iar restul de 87% au rămas ca ortodocsi.

Părintele Alexandru Todea, onorat de Scaunul Papal cu titlul de cardinal, făcea propuneri ca Biserica Ortodoxă să treacă în totalitate la greco-catolicism, iar Patriarhul Teoctist să fie Cardinal al Bisericilor Ortodoxe.

Slabă gândire si simtire românească! Ortodoxia nu are nici un motiv să renunte la 2000 de ani de viată crestină, să părăsească Ierusalimul si să sărute pantoful Papei de la Roma. Să nu fie! Părintele Alexandru Toader, este drept că a fost măturător pe la usile detinutilor de la Sighet.

Tot acolo se afla încarcerat si Iuliu Maniu. Pe acest bărbat de stat român, cel mai aspru pedepsit si mort la Sighet, eu, preotul Dumitru Bejan din Hârlău, ortodox 100%, l-as propune spre canonizare, ca martir, Părintelui Papă de la Roma. Căci Iuliu

Maniu - "Domnul Presedinte", cum îi spuneau ardelenii -, a trăit ca un puritan si a murit chinuit ca un martir. Nu i se cunoaste precis mormântul la Sighet. Stiu că a fost de o moralitate excesivă. Eu l-am auzit vorbind adesea în Parlament. Era foarte precis si la obiect, cu problema discutată acolo; fără ifose si fără grandilocintă.

Când se supăra pe regele Carol al II-lea, pleca la Bădăcini si trăia acolo, ducând o viată semicălugărească lângă surorile lui. Nu putea să nu ajungă în puscărie sub comunisti. Nu I-au iertat ei, pentru că a fost un bun român si un bun crestin.

Cât despre părintele cardinal Alexandru Todea, n-am văzut un prelat crestin să-si manifeste sentimentele dusmănoase mai circumscen fată de Biserica Ortodoxă. Când s-a publicat rezultatul recensământului din 1991 din populatia existentă si a citit că s-au declarat greco-catolici numai un procent asa de mic, s-a îmbolnăvit de nervi si acum este bolnav în satul lui. Căci el nu cultiva respectul si credinta; ci ura care vine de la necuratul.

Nu-i de mirare că s-a îmbolnăvit. Numai Bunul Dumnezeu are dreptul să judece popoarele si credinta lor. Ne pare rău, absolut rău pentru că a suferit în puscărie la fel ca noi, dar n-a iesit de acolo cu inima curată sau fruntea curată. S-au întors în satele lor preotii greco-catolici în frunte cu Nicolae Opris si cu Părintele Ioan Mereu de la Răchitele de pe valea Bârgăului - de sub ghetarul Scărisoara.

Alături de mine, stând în aceeasi casă, într-un sat părăsit de bănătenii deportati, duminica am cântat amândoi la aceeasi strană în rit bizantin - eu, făcându-mi cruce cu trei degete si el făcându-si cruce. cu toată mâna dreaptă, mare cât o lopată. Când m-am întors de la puscărie, el mă bocea si plângea pe umărul meu si spunea mereu: "Măi

frate peline, oare ne vom mai vedea pe această lume?" Si nu ne-am mai văzut. A murit.

În timp ce părintele cardinal Alexandru este dusmănos pe noi preotii ortodocsi, că i-am păstorit credinciosii si i-am păstrat bisericile frumoase si i le-am dat înapoi, mai bine de un milion n-au vrut să se întoarcă la uniatie si au rămas lipiti de Ortodoxie.

Credinciosii n-au văzut nici o deosebire între ortodoxia românească si greco-catolicism. Doar că noi spuneam Sfântul Duh si ei spuneau Sfântul Spirit. Nici un preot de-al lor nu-i pomenea pe Părintele Papa, ci doar mitropolitul de la Blaj îl pomenea la slujbe pe Papa de Ia Roma, precum preotii ortodocsi îl pomenesc pe episcopul locului, iar Patriarhul de la Bucuresti, pe Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol.

Părintele cardinal Alexandru Todea a uitat total că Mântuitorul Iisus Hristos ne-a poruncit să ne iubim unul pe altul ca fratii, ba chiar să iubim si pe vrăjmasii nostri. Doar nu care cumva ierarhia superioară greco-catolică L-a corijat pe Iisus Hristos? "Să nu fie!", spune Sfântul Apostol Pavel si cu asta am încheiat.

Personal îmi pare rău pentru suferintele părintelui cardinal Todea si cred că a măturat coridoarele de la Sighet, după cum eu si Nichifor Crainic si altii am curătat closetele de la Aiud!

Eu făcusem practică în Rusia Sovietică, curătind alături de alti preoti ortodocsi closetele de prin lagăr si chiar din canalele de scurgere de la Moscova. Dar, multumim lui Dumnezeu, am stat tot timpul cu fruntea sus si am iesit din puscărie tot cu fruntea sus. Părintele cardinal, din măturător de puscărie, a ajuns cardinal. Eu, măturător de la Aiud, n-am putut să mă mentin nici ca preot paroh la Ghindăoani, judetul Neamt.

Aceasta este principala deosebire între mine si un cardinal. Mie nu mi s-a permis să slujesc în vreun Altar ortodox, iar părintele Todea a slujit si-n marea biserică a Sfântului Petru de la Roma. Si atunci mă întreb: Cine a suferit mai mult? Părintele cardinal, ori preotul Bejan de la Hârlău? Si, ca mine au suferit încă 1200 preoti ortodocsi.

Eu, în toată lunga mea detentie, nu am întâlnit în puscărie decât 36 preoti greco-catolici si un episcop foarte tânăr, de 23 de ani, hirotonisit în clandestinitate, si care, fiind prea crud si fără opinie, n-a suferit cu nimic mai mult decât preotii greco-catolici, Ion Mereu sau Neculai Opris. Nu-i necesar să asteptăm gloria de la oameni, ci să asteptăm răsplata de la Dumnezeu. Părintelui Cardinal Alexandru Todea îi lipseste tiara de la Papă. Eu nu mă laud, dar 25 de ani, din 1970, n-am liturghisit nici într-o biserică. M-am închinat lui Dumnezeu privind spre răsărit, doar în casa mea din Hârlău. Si la usa mea au bătut multi, foarte multi crestini care aveau nevoie de mângâiere. Si cu asta, o problemă care pare dificilă socot că-i lămurită. Mai mult, nu se poate.

As putea să vorbesc de 12 preoti ortodocsi omorâti prin împuscare de securitate. Nu cunosc nici un preot greco-catolic sau catolic să fi fost omorât prin împuscare. Toti preotii catolici au fost în puscării, în frunte cu Mitropolitul Martin Aron, pentru spionaj în favoarea Sfântului Scaun, a Italiei. Dar s-au purtat foarte corect în puscărie.

Si atunci, în timp ce catolicii tac si-si văd de oficiile lor, un român ajuns la grad arhieresc foarte sus, critică pe ortodocsi. Mă întreb: "De unde si-a însusit vrăjmăsia cu care atacă dusmănos pe ortodocsi? înclin a crede că vrăjmăsia vine de acolo că greco-

catolicii, în număr de un milion jumătate, au devenit, si au declarat si se mentin membri buni si credinciosi ai Bisericii Ortodoxe. Un alt motiv nu se poate.

DE VORBĂ CU UN GRUP DE MONAHI

- Cum vedeti o reînnoire duhovnicească a monahismului ortodox astăzi?

- Se începe totdeauna lucrul cu rugăciunea, stiind noi toti că Dumnezeu a spus: Fără de Mine nu puteti f ace nimic.

Toate mănăstirile ortodoxe din întreaga tară, toate mănăstirile si Bisericile din Rusia, Balcani, Grecia, Constantinopolul si Ierusalimul, se găsesc în plină si normală evolutie înspre mai bine. Mănăstirilor, din tot Răsăritul ortodox nu li se poate pune în cârcă nici un impediment. Toate sunt lucrative.

Un monah chiar dacă ar spune numai Tatăl nostru ori Psalmul 50 înseamnă lucru de adâncime în sufletele credinciosilor. Căci noi slugile lui Dumnezeu arăm si semănăm, dar ploaia care rodeste holdele este Duhul lui Dumnezeu si rezultatele se văd. Dacă un crestin vizitează o mănăstire, îsi începe pelerinajul cu îngenuncherea de la poarta mănăstirii, iar inima-i psalmodiază Psalmul 50 si alte rugăciuni. Cu drept cuvânt, cine deschide poarta unei mănăstiri, lasă părăsită afară toată grija cea lumească si ajunge ca la miez de noapte, chiar cel mai aspru dintre suflete să se înmoaie în lacrimile pocăintei si să se bată în piept ca vamesul, implorând mila lui Dumnezeu. Asa lucrează Duhul lui Dumnezeu prin intermediul Mănăstirilor.

Dar nu numai prin mănăstiri ci si prin bisericile de mir, prin preotii satelor si ai cartierelor si mai ales prin îngenuncherile crestinilor.

Nu le putem pretinde mănăstirilor si bisericilor de la tară mai mult. Iar Duhul lui Dumnezeu bate de unde voieste si sporeste credinta acolo unde omul face începutul mântuirii.

Mănăstirile să nu renunte sub nici o formă la întreaga rânduiala a slujbelor, de la binecuvântări până la otpust. Să nu scurteze pe temeiul: "Cum vrea cel mai mare"; căci peste mănăstiri si biserici Bunul Dumnezeu este cel mai mare.

Să nu se uite că chinezii bogati îsi pun pe crestele caselor câte o moriscă, care vâjâie necontenit - zic ei -, în rugăciuni si cereri din lovirea vântului. La noi, să simtă inima tot ce spune gura. Abia atunci ne aude Dumnezeu!

Mănăstirile să observe întru totul canoanele liturgice.

Fiecărui credincios să i se acorde cu larghete asistentă spirituală. Crestinul vine la mănăstire, stiind că locul de închinare este mai curat decât în altă parte; a pământului. Una este să te închini în Ierusalim, la, Mormântul Sfânt, si alta, la altarul unei mănăstiri. Sfintirea locului vine de la Cel Care a sângerat pe dealul Golgotei si de la Mormântul din care S-a ridicat la viată, Iisus, Biruitorul mortii.

Desigur, lui Dumnezeu trebuie să te închini în duh si în adevăr. Dar nu-i tot una să-ti razemi fruntea de Mormântul Mântuitorului si de icoana Maicii Domnului. Multi, foarte multi au sărutat urmele pasilor lui Iisus, stiind că Iisus este Fiul Iui Dumnezeu.

Eu am dat mâna în viată cu doi regi si un maresal. Tatăl meu, care era "tăran plouat", mi-a spus că-i bine să nu mă mai spăl pe mâini, că m-am atins de unsul lui Dumnezeu.

Iar un preot din Basarabia, în ziua în care am fost decorat de rege, mi-a spus că nici să nu-mi ud mâinile, după ce am atins mâna regelui.

Dar dacă te atinge Dumnezeu pe umărul drept, ce atitudine vei lua?

- Cum se pot împăca Marta cu Măria în viata monahală, stiind că tinerii care intră în mănăstiri doresc să se roage mai mult?

- Trebuie ca în mănăstiri să se pună mai mare accent pe sfintele slujbe de zi si de noapte si pe neîncetata rugăciune personală. Sunt mănăstiri unde călugării se roagă mai mult si sunt nelipsiti de la Utrenie si Sfânta Liturghie si sunt mănăstiri mai slab organizate, unde călugării se roagă mai putin. Asta depinde în special de staretii si duhovnicii mănăstirilor respective. Cu cât acestia vor fi mai duhovnicesti, cu atât viata monahală va fi mai înaltă si călugării mai uniti cu Hristos.

Mănăstirile cu foarte putine bunuri materiale pe vremuri erau înzestrate de voievozi si de boieri. Acum câmpul s-a împutinat si vitele trebuiesc hrănite, ca să te folosesti de ele.

Tuturor monahilor, si mai ales celor tineri, li se cere să poarte pe umăr coasa si sapa, căci vietuitorii mănăstirilor s-au înmultit în ultimul timp si toti trebuie să mănânce măcar de două ori pe zi. Ofrandele pe care le aduc acum credinciosii sunt putine în comparatie cu monahii, care, ca să dea rezultate în munca lor, trebuie să mănânce. Dar de unde să iei suficiente alimente? Din donatii benevole si din piete?

Prin rugăciune si prin muncă activă se pot înmulti pâinile si îmbogăti oalele cu fasole, iar monahii, fie din Apus, fie din Răsărit, trebuie să se conducă în rugăciune si ascultare. Altfel nu se poate! Apoi prin munca activă se potolesc instinctele oarbe si se stăpânesc ispitele.

Pe deasupra tuturor lucrurilor stă Duhul lui Dumnezeu, Care pe toate le împlineste!

- Peste tot este o mare lipsă de duhovnici cu experientă. Cum se poate forma o nouă generatie de duhovnici buni pentru viitor?

- Eu am întâlnit chiar la Sihăstria preoti foarte tineri, având si duhovnicia pe umerii lor. Desigur, duhovnicia în plinul ei se câstigă cu timpul.

Este absolut necesar ca duhovnicii în vârstă, cei mai căutati, să-si facă ucenici, pe care să-i învete si să-i pună în fata Canoanelor! Numai asa să se urmeze cresterea duhovnicilor. Iar duhovnicul tânăr să învete de la cel mai în vârstă. Apoi să stie că Bunul Dumnezeu scoate duhovnici buni si bine lucrativi dintre oameni si chiar din pietre, cum spune Hristos. Duhovnicia este o artă prin care cântă Sfântul Duh.

- Ce relatii duhovnicesti trebuie să existe între mănăstiri si parohii?

- Dacă credinciosii au nemultumiri cu preotii parohi, mănăstirile sunt datoare să-i primească si să le asculte păsurile. Cu toate că, canonul spune: "Crestinul să nu umble din duhovnic în duhovnic".

În general, vine un timp când oamenii îmbătrânesc si se pregătesc de moarte. Abia atunci îsi mărturisesc cele mai intime dintre păcate si asteaptă iertarea lui Dumnezeu.

Duhovnicul de la mănăstire are mai multă practică duhovnicească si credinciosii au

mai mare încredere în acesti părinti călugări. Mănăstirile n-au dreptul să-i refuze. Trebuie să-i asculte cu mare atentie si să le prescrie medicatia cea mai aspră, căci cei mai multi credinciosi se împărtăsesc cu nevrednicie.

Vine un ceas când omul îsi spune siesi: "Până când să-mi amăgesc constiinta? Până când voi încerca să-L duc în eroare chiar pe Bunul Dumnezeu?". Si-si zice: "A venit timpul să nu-L mai supăr pe Dumnezeu! A venit ceasul când trebuie să-mi curăt constiinta!".

Abia atunci mărturisirea este corectă si vei simti amândouă mâinile lui Dumnezeu pe capul tău.

- Cum vedeti o reînnoire duhovnicească a teologiei românesti?

- Teologia este sustinută de Duhul Sfânt, Care dirijează Biserica, si de preotii cucernici care aprofundează cunostintele teologale. După cum se întelege, este o perfectă colaborare între Duhul Sfânt si Biserica conducătoare.

În aceste conditii, Biserica nu poate gresi. Deoarece în veci Biserica, în totalitatea ei, este condusă în timp de puterea lui Dumnezeu, "Care pretutindeni este si toate le împlineste". Totdeauna teologia este activă, cunostintele rămân aceleasi si nealterate în esenta lor.

Când omul se suprapune Duhului Sfânt si o ia după capul său, neascultând de Biserică si de Sfintii Părinti, apar sectele, care, la început sunt foarte violente. Apoi se cumintesc si se numără printre cele 103 feluri de grupări crestine.

În Ortodoxie toate problemele de credintă si de morală sunt asezate cu timpul si nu se mai simte nevoia de vreo inovatie. De 2000 de ani noi stăm pe aceleasi principii de doctrină si de morală si nu simtim nevoia de inovatii.

Noi stăm tari si neclintiti pe cele 20 de veacuri, care înseamnă în permanentă hrana nealterată a Ortodoxiei universale, în aceasta stă tăria Bisericii Ortodoxe!

Nu se simte nevoia de dogme noi. Se simte nevoia să-i cântăm lui Dumnezeu, recitativ, Simbolul Credintei si psalmodierea rugăciunii Tatăl Nostru. Iar versul Bisericii Ortodoxe este rectiliniu si ne duce hotărât la poarta Raiului, însăsi închinarea noastră seara si dimineata, la mese, când plecăm la drum, este cea mai activă predică spre lauda Bunului Dumnezeu.

Sfântul Petru a scăpat de înec, strigând către Dumnezeu: "Doamne, ajută-mă!". Iar mâna lui Dumnezeu l-a scos din valuri si l-a ajutat să călătorească pe fruntea încretită a unui val. Si atunci este îndreptătită apostrofa lui Hristos: "Fricosule, pentru ce te-ai îndoit? Oare nu ti-a întins Bunul Dumnezeu o mână salvatoare? Iar tu ce-ai făcut? Cobori rapid, surd si orb!"

Nu se află alt drum spre Hristos, decât să te arunci cu Petru la picioarele Lui!

DE VORBĂ CU CÂTIVA PREOTI MISIONARI

- Ce măsuri de contracarare a prozelitismului sectar din zilele noastre le considerati mai utile?

- Este necesar să se înfiinteze de mare urgentă un corp de misionari interni, foarte bine informati, buni vorbitori si să strălucească de credintă.

Rostul lor va fi misiunea internă. Perfect organizati în frunte cu un Episcop misionar si foarte activi în parohiile contaminate de sectari, în fruntea lor să stea un tânăr preot foarte activ care să ajute pe episcop.

Acesti misionari e bine să fie celibi sau monahi. Bine instruiti si buni cunoscători în felul cum sectantii pun problemele de dogmă si de viată crestină. Printre ei, o mână de monahi tineri organizati si patronati de Sfântul Vasile cel Mare, vor fi trimisi pe o perioadă mai lungă de timp în parohiile contaminate.

În locul preotilor modesti, să fie avansati preoti adevărati misionari - buni pentru misiunea internă si să stea în parohia bolnavă până când o vor vindeca de lepră.

Vor trece din casă în casă, având asupra lor suficient material misionar. Vor antrena în lucrarea lor parohii locale. Iar dacă va fi cazul, vor fi adusi chiar preoti misionari în parohiile contaminate si vor activa până când parohia respectivă se va însănătosi.

Ca atare, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române trebuie să înfiinteze acest corp de preoti priceputi pentru misiunea internă. Acestora li se vor asigura mijloacele materiale necesare acestei lucrări, care trebuie făcută cu timp si fără timp - numaidecât.

S-a încercat la noi acest sistem, între cele două războaie mondiale, în Ardealul de vest si în Basarabia. Cu bune rezultate, îl dăm ca exemplu pe preotul Toma Gherasimescu, care prin activitatea sa voluntară a acoperit toată tara.

- Acum în ultima vreme se construiesc un număr mare de case de adunare, în timp ce noi ortodocsii, din lipsă de fonduri, cu greu zidim lăcasurile de cult. Ce părere aveti în această privintă?

- Noi stim că în tara noastră, în ultimii 50 de ani s-au construit orase noi sau cartiere noi, însă lipsite de biserici. Este mai simplu să construiesti o casă de adunare baptistă decât o biserică ortodoxă rezistentă în materiale si plină de artă arhitectonică picturală si intimă.

Pentru o biserică ortodoxă sunt necesare multe materiale rezistente, dar foarte costisitoare. De aceea în cea mai mare parte se construiesc din darul crestinilor, a credinciosilor din parohii.

Sectarii vin cu fonduri materiale si propagandistice de peste ocean. Centrala lor este în America de Nord, iar în Europa, în Apusul protestant, între ortodocsi acesti misionari străini nu se bucură de credit.

Propaganda lor este respinsă pe temeiul credintei pe care o cultivăm noi românii aici la noi de 2000 de ani. Este un fel de vârtej de moment cu multă ameteală, care însă se duce pe locuri pustii, iar noi, românii rămânem tari pe temeiul că "asa au trăit părintii si bunicii nostri si noi mergem pe urmele lor".

Înclin a crede că teama noastră de sectanti este exagerată. Si apoi să nu-i excludem pe

Dumnezeu si ajutorul Lui pe care ni-l dă cu prisosintă de 2000 de ani.

- Cum am putea evita participarea copiilor ortodocsi la scolile neoprotestante, prin care se vânează tineretul nostru?

- Este o modă a timpului. Neoprotestantii, evanghelistii de astăzi au plecat la drum bine plătiti si bine echipati cu material didactic de către cei din America care doresc să împrăstie crestinii si în felul acesta să-i domine. Tăranul român însă trăieste după traditie, asa cum am apucat de la mama si de la tata! Credinta ortodoxă nu si-o schimbă cum si-ar schimba Duminica dimineata cămasa. Orice român nu poate să fie decât ortodox. Aceasta este confesiunea noastră natională; după cum spaniolii sunt catolici prin excelentă.

Doar ici-colo câte un suflet slab de înger sau plin de păcate îsi vinde sufletul pe 100 de dolari.

- Cum putem izbăvi tineretul si intelectualii nostri de practicile budiste asiatice, ca yoga si altele, care amăgesc pe cei slabi în credintă?

- Noi, cei care am stat multi ani în detentie, am constatat că sunt foarte credinciosi si sunt puternic în traditie tăranii, apoi masele intelectualilor care au priceput că noi, românii, reprezentăm cu multă onoare si devotament Ortodoxia de 2000 de ani, nu avem nici un temei ca să o părăsim. De la asiatici am împrumutat gimnastica si unele exercitii. Dar aceste exercitii apartin de 2000 de ani Bisericii Ortodoxe, în această atitudine stă toată tăria Ortodoxiei.

Noi nu teoretizăm învătătura crestină, ci o trăim realmente. Ea ne este proprie nouă si pentru viata aceasta sentimental crestină; sectele nu ne pot oferi nimic. Oricând si oriunde ar fi, le refuzăm ispitele. Am observat din contactul cu sefii sectari că sunt foarte slabi pregătiti scripturistic si ne urăsc foarte tare pentru statornicia în credinta strămosească.

Succesul lor de prin mahalale nu lasă urme. De la o vreme termină banii care sunt trimisi din America. Ispitele sunt foarte scumpe si tac. Sectele nu pot ajunge la izvorul nesecat al credintei Ortodoxe românesti. Chiar la ultimul recensământ al populatiei, 87% s-a declarat ortodoxă, nesilită de nimeni. Se pare că aceasta-i un vânt străin care trece si peste tara noastră si rupe câteva frunze din stejarul românesc. Dar stejarul, primăvara îsi înnoieste total frunzele.

- Cum putem atrage elevii si studentii la o trăire ortodoxă autentică?

- Foarte curând se va introduce studiul religiei si în cursul liceal, iar spre cinstea lui, Părintele Galeriu din Bucuresti tine un curs de crestinism studentilor de la politehnică. Trebuiesc înmultite catedrele despre Iisus Hristos si învătătura Lui, iar în centrele universitare, Sfântul Sinod să le dea studentilor biserica lor cu preoti tineri, pregătiti, ca să facă misiune locală. Această situatie a fost până la al doilea război mondial si s-a dovedit foarte eficace. As merge cu propunerea ca la orice facultate din tară să existe o catedră intitulată "Iisus Hristos" si acolo să predea un preot valoros si drept.

- O bună parte din tineretul nostru este deceptionat în fata realitătilor crude ale societătii de astăzi. Cum pot fi vindecati?

- Această problemă este general umană; este obligatorie pentru toate popoarele care trec prin războaie sau revolutii, de la un regim la altul.

Tineretul este generos si el este acela care a făcut revolutia, iesind în stradă, asteptând mai binele, care, dacă n-a venit, tinerii se găsesc obligati să se retragă.

Să învete si să tacă. Să părăsească scena politică.

Nu au ce astepta de la conducerea tării. Tineretul devine blazat si-si găseste satisfactii la învătătură, fie în amor liber, în bani, destrăbălări, desfrâu, betii, din care-1 poate trezi numai Biserica. Nu există altă cale, altă institutie mai bună ca Biserica. Să se creeze în facultăti catedra "Iisus Hristos". Nu despre Moise si mozaism, cum făceau în trecut unii, la propunerea Cahalului.

- Ce măsuri trebuie luate împotriva prostitutiei, pornografiei, filmelor si muzicii decadente de astăzi?

- Este o problemă general umană; aceeasi la New York, ca si la Iasi. în spatele propagandei despre sexualitate stă bine organizat Cahalul, cu intentia lui fermă de a-i întoarce pe crestini la animalitate. Toate actele de cultură contemporană sunt încărcate de sexualitate. Biserica are dreptul si obligatia să intervină la stat, la guvern pentru reducerea izvoarelor pornografice (filme, cărti, muzică etc.) Acestea pot fi atacate din fata Sfintelor Altare; se cere doar ca preotii să fie foarte activi în combaterea acestor infectii. Bineînteles că această luptă se dă si la catedră de religie, în tot timpul, si în tot locul trebuie combătută puternic sexualitatea.

- Ce măsuri mai potrivite se pot lua de Biserică împotriva alcoolismului, desfrâului si divortului care îmbolnăvesc societatea crestină?

- Această problemă este de domeniul public, dar mai ales particular. De oriunde să se combată betia si desfrâul, dar mai ales de către preotul de parohie, care este misionarul parohiei lui. Să îndrăznească să meargă la familiile cu probleme de betie si desfrâu însotit totdeauna de unul sau doi consilieri bisericesti si să încerce prin orice mijloace împăcarea între soti.

Să nu uităm totusi că Mântuitorul aprobă divortul pe tema de desfrâu sau bătăi.

- Ce sfaturi dati tinerilor care nu pot realiza o căsnicie crestină?

- Căsătoria este pornită de instinctul de conservare a fiintei umane, lăsată de Dumnezeu. Există o vârstă când băietii si fetele amorezati unii de altii pun la cale cununia lor. Acesta este un fenomen foarte natural si bun. Se întâmplă că după războaie sau după revolutii să se producă deficit numeric între băieti si fete. După recensământul din 1991-1992 s-a constatat că în România fetele sunt cu 600000 mai multe decât băietii.

Aceste fete nu se pot căsători legal niciodată. Un număr infim se călugăresc, celelalte îmbătrânesc pe prispa casei părintesti. Până când si în China a fost desfiintată de foarte curând poligamia. Echilibrul între sexe, după sociologi, se stabilizează din 25 în 25 de ani. Asta-i asa de la Adam si Eva.

- Cum vedeti o înduhovnicire mai profundă a mănăstirilor noastre?

- Întâi de toate monahul, chiar prin faptul că apare în uniformă de preot, face misiune. Toată lumea i se dă din cale si-i sărută mâna. În al doilea rând toti crestinii sunt curiosi să vadă cum trăiesc si cum se închină monahii din mănăstiri. Deci constituie

un exemplu plin de veneratie, în al treilea rând monahii se roagă în fata altarului si mărturisesc pe Hristos prin predicile pe care le fac.

Ar mai fi un mijloc foarte puternic de propagandă crestină. Un grup unit de tineri călugări studiosi să scoată o revistă săptămânală, cam cum era pe

vremuri Glasul monahilor, care se vindeau prin toate locurile: piete, tramvaie, tren, magazine chiar de călugării tineri. Era o treabă foarte bună si toată lumea o cumpăra din zbor. Era si foarte ieftină. Aceste ziare cuprindeau texte din Evanghelii si sfaturi crestine. Toată lumea le citea.

Toti monahii din Mănăstirea Sihăstria să se adune si să aleagă o sută de subiecte de crestinism. Să alcătuiască brosuri cu pret minim si să fie difuzate

peste tot de fratii călugări, în afară de acest săptămânal să se tipărească pe patru pagini Evanghelia săptămânală cu explicatia ei si pe pagina a patra diferite pilde din viata crestină.

- Biserica are o mare lipsă de duhovnici iscusiti si în special mănăstirile. Cum pot fi formati în conditiile de azi?

- Da. A fost o scăpare din vedere a mănăstirilor. Toti pelerinii doresc o spovedanie la un călugăr bătrân cu experientă, însă nimeni nu a avut grijă să-i formeze duhovnici. Numai pe ici, pe colo apare câte un călugăr bătrân înduhovnicit. Dar este prea putin. Eu recunosc că adesea am spus părintilor Cleopa si Ioanichie: "Să vă faceti ucenici, că dacă dispăreti amândoi se pustieste Mănăstirea Sihăstria!" Acum, vedeti că chiar Sihăstria n-are duhovnici destui si poate le vine în ajutor Dumnezeu acum în ceasul al

12-lea. Altfel, se vor găsi călugări să pască vacile si oile, să cosească, să zidească, să se roage frumos personal, dar fără putere de convingere în masa

pelerinilor. Mănăstire fără duhovnici nu poate fi mănăstire!

Omul vine să se limpezească de păcate si are totală încredere în călugări. Se spovedeste si la preotul din sat dar se sfieste să-i spună lucruri, păcate

foarte intime, să-i divulge păcatele grele. Dar la duhovnicii călugări este mai simplu - se mărturiseste si trebuie să i se dea canon si apoi să-i împărtăsească.

În toată literatura mare rusească întâlnesti câte un vestit duhovnic, pe care îl caută până în Siberia si nu pleacă de la casa duhovnicului până nu-i spovedeste. Si la noi, la Mănăstirea Neamt, strălucea Cuviosul Paisie Staretul, iar la Mănăstirea Sihăstria era până acum recent Părintele Paisie Olaru.

Oamenii zic: "Mergem la Mănăstirea Sihăstria, dar degeaba căci părintele Cleopa nu mai poate sluji este bătrân si bolnav; iar părintele Ioanichie este

până peste cap ocupat!

Si atunci unde să se ducă? Tocmai la Cernica la părintele Ilarion Argatu. Si cam atât!

- Ce cărti sfinte mai deosebite recomandati credinciosilor nostri?

- Întâi, "Mica Biblie". Apoi, un catehism clar si, mai presus de toate, "Vietile Sfintilor", începând cu sfintii români.

- Cum putem împăca pe cei învrăjbiti, mai ales în viata de familie?

- Este foarte simplu; Mântuitorul a spus: "Dacă cineva ti-a gresit, mergi si te împacă". Dacă ai reusit acest fapt ai câstigat un suflet. Dacă n-ai reusit, acel cineva să-ti fie tie ca un "păgân si ca un vames". Adică te feresti din calea lui.

- Ce măsuri mai potrivite pot fi luate împotriva decadentei morale de astăzi?

- Totdeauna la o anumită vârstă a tineretii, băieti si fete trec prin prefaceri hormonale care-i tulbură si socotesc că prin contactul sexual starea de lucru se îmbunătăteste. Medical lucrurile asa stau. Numai că Biserica socoteste că libertatea sexuală trebuie precedată de căsătorie cu cununie religioasă.

Asta, bineînteles, în afară de părintii monahi care depun un jurământ de castitate. Pe tânăr - orice crestin mai în vârstă, orice preot îl va sfătui să se cunune - chiar de tânăr. Regula este asa: Orice bărbat să-si aibă sotia lui si orice femeie să-si aibă sotul ei. Dar cum am spus mai sus rămâne jumătate de milion de fete fără să aibă parte de cununie. Rămân cele urâte, sacrificate.

Alt sfat nu există, decât numai prin legalitate si sfintirea dragostei.

- De ce ne temem de moarte? Frica de moarte este un păcat sau urmarea firească a nepocăintei?

- Eu cred că toată lumea se teme de moarte, desi este un fenomen tot atât de natural ca si nasterea. Chiar Mântuitorul, umanizându-Se, a trebuit să moară, chiar dacă Dumnezeu Tatăl L-a înviat, El a murit real si a fost înmormântat. S-a constatat că a fost mort înfigându-i-Se sulita în inimă de către un militar roman. Când moare omul se despart elementele - apă si sânge.

- Ce cuvinte testament doriti să lăsati după moarte celor ce vă iubesc?

- Sfântul Ioan Teologul la bătrânetile sale atât le spunea ucenicilor lui: "Fiilor, iubiti-vă unul pe altul, căci iubirea poate totul!" Amin.

- Cum putem folosi mai mult pe aproapele si totodată să ne zidim sufleteste si pe noi?

- Tocmai această golire sufletească de sine, spre folosul altora, înseamnă fapta cea mai bună pe care o poate face un preot sau un călugăr. Se dăruieste complet lui Dumnezeu - se goleste. Se dăruieste fără economie aproapelui său din dragoste. Un astfel de om devine sărac cu duhul si desigur cetătean al Raiului, pentru că este fiu al iubirii si al lui Dumnezeu.

- Ce recomandati între viata de liniste si cea misionară?

- Perfect egal, în amândouă cazurile. Cei care doresc singurătatea, vor fi mereu în ucenicie lui Dumnezeu. Cei care fac lucrare crestinească în popor, prin această activitate sunt ucenicii Mântuitorului. Noi însă ne nastem cu calităti si defecte mostenite de la părinti si strămosi si ne urmăm senini destinul pe care ni l-a trasat Milostivul Dumnezeu. Iar pentru partea personală vom da seamă lui Dumnezeu la

scaunul de judecată.

- Cum ar trebui să fie un preot ideal astăzi? Dar un călugăr? Dar un duhovnic?

- Preotul de astăzi si de totdeauna este sluga credincioasă lui Dumnezeu, îmbrăcată haric pentru a-i sluji Lui, în numele unui grup de crestini. Are puterea harică de a conduce, de a învăta turma si de a o sfinti în toate activitătile mari omenesti, generale sau de familie. Preotul tuturor timpurilor se cade să fie om de vocatie si nu un profesionist în slujba lui Dumnezeu. Mai ales în preotie se cade să fie total dăruit în slujba lui Dumnezeu si pentru crestinii încredintati de episcop preotului ca să fie condusi la mântuire. Plenitudinea harului preotesc o are Episcopul prin filiatie de la Sfintii Apostoli, iar preotul este un delegat al Episcopului si nu are toată plenitudinea harului preotesc.

În totalitatea sa harul divin curge în Biserică prin Episcopii săi. În principiu multiple unităti - parohii - primesc prin Episcopii locului delegati ai săi pentru serviciile divine si pentru conducerea parohiilor, ca unităti religioase.

Ca atare, preotii sunt delegati ai Episcopilor locului si fără îngăduinta lui nu pot săvârsi cele sfinte, deci preotii parohiilor se cade să rămână supusi la

unitatea conducătoare a Bisericii. Este vorba aici de o hotărâre sinodală veche de când este crestinismul pe pământ. Cine iese din ordinea canonică a Bisericii se exclude singur din preotie. Cine rămâne ascultător în ordinea Bisericii va, fi socotit slugă bună si credincioasă Mântuitorului Hristos. Căci împărătia cerurilor este împărătia ordinii divine, iar noi, crestinii ne luptăm pe pământ să vină ordinea lui Dumnezeu,

Precum în cer, asa si pe pământ.

Cândva se va instaura si pe pământ împărătia lui Dumnezeu. Oricum am fi noi, oamenii, toti suntem fiii Tatălui Ceresc, Care se întristează pentru păcatele omenesti si Care se bucură pentru virtutile omenesti. Iar noi, oamenii, care năzuim la ceruri ne rugăm necontenit: "Să vie împărătia Ta, Doamne! Precum în cer, asa si pe pământ".

Acum însă satana îsi face de cap! Până când? Până când va fi legat de Bunul Dumnezeu pe o mie de ani. Abia în acele timpuri va triumfa credinta pe pământ. Iar noi suntem datori să păstrăm puritatea credintei si să luptăm victoriosi cu păcatul si cu stăpânul veacului acestuia - satana.

Duhovnicul este egal - fie preot de mir, fie călugăr ca viată îmbunătătită. Mai întâi să fie dotat cu bunătate sufletească. Si foarte atent, dar fără răutate

la păcatele omenesti, căci acela care îl iartă pe penitent este Bunul Dumnezeu. Duhovnicul consfinteste bunătatea lui Dumnezeu, iertându-l pe cel păcătos, iar pe cel gresit, îndreptându-l la Sfânta împărtăsanie.

Harul iertător vine de la Bunul Dumnezeu atunci când părintele duhovnic pronuntă formula de iertare. De spovedanie poate uza orice crestin si cât mai des.

Sfânta împărtăsanie, care este cununa harului divin, se acordă crestinului mai rar - de obicei în cele patru posturi, la boală, ori pe patul de moarte - când i se acordă ultima împărtăsanie, după o totală si sinceră mărturisire.

Acest crestin în clipa mortii este sigur că va deveni cetătean al Raiului. Pentru marii

păcătosi, ca o mângâiere, este sfânta aghiasmă de la Bobotează. Pe patul de moarte duhovnicul îl va împărtăsi chiar si pe cel mai mare păcătos, căci pe tot omul îl va judeca numai Bunul Dumnezeu, în cazul acesta, ca si în alte cazuri, duhovnicul este instrumentul prin care lucrează Bunul Dumnezeu în sufletul omului. Iar preotul este, în toate actele cultice, instrumentul prin care vorbeste omului sau oamenilor Bunul Dumnezeu.

Harul lui Dumnezeu se coboară la om direct si iertător, fiind la vointa lui Dumnezeu. Harul divin se coboară la om prin slujbele divine si prin Sfintele Taine îngăduite de Dumnezeu omului dotat cu harul preotiei.

Asteptăm smeriti si credinciosi victoria totală a lui Dumnezeu împotriva diavolului si a ispitelor lui. Căci Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune nouă cum le-a spus mai întâi Apostolilor: îndrăzniti, căci Eu am biruit lumea!

- Spuneti-mi si mie un cuvânt, Părinte Dumitru, si dati-mi o binecuvântare!

- Părinte, eu pun mare nădejde în preacuviosia ta, că văd că L-ai găsit pe Hristos si-L cauti si vrei mai mult. Cu cât stii mai mult, cu atât vei fi bătut mai mult. Cine stie putin, se bate putin. Adică vreau să spun că cine caută si cunoaste mult, este egal cu acela care este călugăr la oi, la Mănăstirea Sihăstria.

Părintele Cleopa a fost întâi cioban! Nu? Si a ajuns să vorbească la societatea "Anastasia" din Bucuresti.

Fostul cioban de la Sihăstria a ajuns să tină un fel de conferinte duhovnicesti. Si-s bune. Sunt foarte întelese. Nu le stie el pe toate. Dar pe multe le stie cu adâncime si are experientă si o ratiune nativă cu care judecă faptele. El a crescut ucenici buni si a călăuzit spre Hristos multe mii de suflete. Eu l-am ascultat adesea cum vorbeste la popor, la oameni, pe întelesul lor. Pune câte o problemă pe întelesul oamenilor si oamenii pleacă foarte multumiti: "L-am ascultat pe Părintele Cleopa". Vezi! Au si girul unui

bărbat care L-a căutat si L-a găsit pe Dumnezeu. Au girul ăsta!

Părintele Cleopa, după părerea mea, poate exagerez si cred că sigur exagerez, este cel mai bun călugăr din tara noastră. Dar eu v-am spus: am văzut doi călugări bătrâni, închinându-se noaptea la Mănăstirea Sihăstria si deasupra capetelor lor a apărut la fiecare câte o rază de lumină verzuie. Care-i mai bun? Părintele Cleopa sau aceia? Aceia!

- Mai trăiesc astăzi? Nu stiti cumva cum îi chema?

- Nu mai trăiesc. Mă uitam numai la dânsii. De două, trei ori am surprins lucrul acesta. Nu sufereau să rămână cineva după Utrenie în biserică. Tot se

uitau întrebător la mine de ce stau. Mă închinam!

- În ce an a fost asta?

- Păi, dacă a fost de mai multe ori! În orice caz sunt cel putin 20 ani de atunci. Am mai fost, dar nu i-am mai văzut. Veneau amândoi, plecau odată.

Parcă erau conjugati. Lucrul ăsta nu l-am văzut la părintele Cleopa, nici la părintele

Ioanichie, cu atât mai putin la mine. Dar l-am văzut la acesti doi

călugări! Ei, care erau mai buni? Vezi? Stai tu unul în strană si vezi cum apare lumina asta divină, care joacă deasupra capului lor! Nu-i Dumnezeu acolo? Nu le era primită rugăciunea?

Asa de frumos se închinau, cum se închină călugării, frumos, în patru părti si plecau amândoi încet-încet... Plecau la chiliile lor. Erau foarte bătrâni

amândoi, albi la păr si la barbă, înalti si slabi. Eu m-am temut! N-am întrebat nimic. M-am uitat si cu curiozitate si cu teamă. Asta era noaptea, la Utrenie.

Dar după ce se termina Utrenia, rămâneau în urma altora si eu rămâneam la urmă, că-i foarte plăcut să te închini la miezul noptii, ori la Sihăstria,

ori la altă biserică. Adică simteam că-s plin, că mă pot ruga. Da! De asta rămâneam. Ei nici nu mă observau. Stii că la biserică rămâne aprinsă numai o candelă si în pridvor era o altă candelă si o lumânare si un călugăr care citea Psaltirea, în gând, încet. Acolo, Psaltirea se citeste permanent.

Am văzut lumina aceasta si la femeia aceea de care ti-am povestit data trecută. La aceea lumina era încă mai puternică. Ca o coroană de sfinti. Ca o

coroană de sfinti, care-i juca deasupra capului. Cu drept cuvânt a spus părintele Cleopa lui părintele Ioanichie: "Iată crestini care se roagă tot asa de

frumos ca un călugăr!" Dar poate si mai mult, mai din inimă. Eu am văzut lumina si la femeia aceea si am văzut si la călugări. Erau egali. Adică era apartenenta inimii la rugăciune.

Nu spunea rugăciunea numai din gură, cum spun eu la miezul noptii. Ea atât spunea: "Doamne, nu mă lăsa!" Atât auzeam eu. Dar Dumnezeu stia de ce spunea femeia: "Doamne, nu mă lăsa!" Stia. Mai mult n-a spus. Tot timpul atâta spunea. Cred că si plângea atunci!

O SEARĂ DE VEGHE CU PĂRINTELE DUMITRU

- Binecuvântati-ne, iubite Părinte Dumitru, că din nou vă vizităm!

- Părintilor, am stiut că veniti! Mă miram de ce nu mai ajungeti! De aceea am iesit la portită să vă întâmpin.

- Dăm slavă lui Dumnezeu că vă găsim mai bine!

- Vă multumesc pentru noaptea aceea, pe care ati pierdut-o pentru mine. Eu sunt absolut sigur că rugăciunile sfintiilor voastre si ale celor trei măicute

m-au rupt din gura mortii. Chiar doctorita mi-a spus: "Părinte, n-am văzut în viata mea trei maici, în trei colturi de cameră, făcând rugăciune! N-am văzut!".

- Ea este credincioasă. Stă cu bolnavii. N-a mai fost prin mănăstiri să vadă cum se roagă.

- Maica Măria s-a rugat si ea, sau nu?

- S-a rugat, că am văzut-o chiar asupra mea. Din când în când eram constient.

- Vă durea ceva?

- Totul. Totul. După părerea mea, trebuia să mor atunci si eram fericit. Se pare curios că spun asta.

- Ba nu. De ce? Sunt si călugări care se bucură mult în ceasul mortii. Am apucat si eu un călugăr la Sihăstria si când să moară a început să cânte Apărătoare Doamnă si cântând, si-a dat duhul!

- Si eu am cântat Apărătoare Doamnă de trei ori si Tatăl nostru de trei ori în noaptea aceea. Nu dovedeam să spun Tatăl nostru. Mă oprisem la "...si ne iartă nouă gresalele noastre..." Asa eram de tulburat de durere, încât atât spuneam si nu mai ajungeam la capăt. Si iar o luam de la început, si iar o luam de la capăt.

- Asa este. Este greu când vine durerea. Boala este grea!

- Eram epuizat si uneori nu mă durea nimic. Nu mă durea nimic, părinte. Stai să-ti spun, omule! As fi murit foarte usor, că am mare nădejde în Dumnezeu!

- Însă este mare taina aceasta, a despărtirii sufletului de trup!

- Nu simteam că se rupe ceva din mine. Simteam asa, ca o căldură. Atât. Din când în când îmi fulgera pe dinainte o lumină. Si mă tot uitam: De unde vine lumina aceasta?

- Îngerul păzitor nu a avut poruncă să vă ia.

- Nu, îngerul mortii!

- Eu cred că îngerul păzitor! Vine si al mortii, dar vine si îngerul păzitor trimis de Dumnezeu, care zice: "Mai trimite vreo doi îngeri să-i ajute pe el".

- A mai venit cineva. Au venit trei măicute. Puternice rugăciuni au avut cele trei măicute. Puternice rugăciuni! Am stat până în zori si m-am gândit: Mult poate rugăciunea dreptului care se face. Mult poate rugăciunea dreptului care se face cu credintă, din inimă!

- Sunt si ele suflete smerite, care au intrat în nevointa aceasta duhovnicească. Dacă ei, călugării, au ceva mai bun pentru Hristos, poate atât: cât îsi pot păzi mintea nerobită de gânduri, trupul curat de patimi si inima plină de iubire pentru Hristos si pentru toată zidirea.

- Eu cred că cel mai greu este să-ti păzesti mintea! Mintea este mai greu de păzit decât firea! Fuge aiurea...

- Dar si firea contează foarte mult.

- Firea călugărului trebuie să fie educată până la ora actuală si stăpânită. Am să-ti spun un secret, părinte: eu n-am nici un merit că sunt lipsit acum de

păcatul desfrânării!

- Nu stim noi ce faptă bună este mai grea sau mai usoară la Dumnezeu!

- Dar nu am nici un merit. Nu mai am pasiunea asta. Vine o vreme când ori te lasi de păcate, ori te lasă păcatele!

- Era Părintele Nicodim Sachelarie. Un om cu viată sfântă, profesor si diriginte la Seminarul de la Neamt, prin anii 1950-1956. El zicea elevilor: "Măi,

eu nu stiu ce înseamnă războiul ăsta trupesc! Asa m-a făcut Dumnezeu. Dar îl înteleg. Mă chinuiesc să-i înteleg si să-i înteleg pe băietii acestia!"

- Ei! De ce nu scrii despre ei?

- Am scris cât am putut. L-am întâlnit odată la Patriarhie, la Căminul Preotesc si-i puneam întrebări. Iar el mi-a răspuns foarte frumos. Acest dialog este scris în Convorbiri duhovnicesti, volumul I. Atât am salvat, cât am putut culege atunci! Pe urmă s-a dus ca preot în satul natal din judetul Bacău, comuna Dealu Morii. Iar când s-a îmbolnăvit, rudele voiau să-i ducă la spital si el a zis: "Ajunge! Am trăit destul! Lăsati-mă în drumul meu! Mă duc la Hristos!" A mai trăit putin si s-a dus la Domnul.

- Asa i-am spus si eu doctoritei aseară: "Mi-e destul, doamnă!" "Mai trăiesti!" zicea ea. "Simt că mi-e destul". Simteam, părinte, că tare ar fi bine ca în momentul acela să plec.

Un moment de pace interioară... Te simti în bratele lui Hristos, că El te ocroteste. Ti-aduce o pace cerească în gânduri... Asa vine o liniste asupra omului!

Vezi totul frumos, totul în roz; câmpii frumoase, munti frumosi, păduri si munti până în vârful cerului; nori, zăpezi albe, frumoase si tu esti singur, fericit cu Hristos!

- În Paradis.

- Nu stiu dacă în Paradis este zăpadă! Paradisul, cred eu după părerea mea, că este o grădină.

- Asa se si tâlcuieste.

- De două ori am văzut o grădină a Raiului. Odată am văzut-o pe mama, care era habotnică. Măria o chema. Da. Era o femeie, ti-am spus si o repet acum, îi sfârâia gâtul când se ruga! Sfârâia! Noi, copiii, în jurul ei, ne temeam când se ruga mama!

- Vedeti că ati semănat mamei mai mult?

- Mamele crestine! Mamele ajung în Rai crescând copii buni! Ce mare rol au mamele! Însă acum s-a luat moda asta cu un copil, doi. Văd că în China s-a luat măsura asta de stat. Nu mai încap. Ei sunt bucurosi că le-au asigurat hrana în fiecare zi. Nouă în fiecare zi ne dădea o pâine, de un kg. Deci dacă chinezii scot la luptă 10 milioane de chinezi, este nimic pe lângă un popor de un miliard! Dar de unde să iei 10 milioane de pâini? Ei nu pot iesi din tara lor, pentru că nu au ce mânca, n-au ce pune în ranită! Asa că granita dinspre dânsii este perfect asigurată!

Tata era si el foarte credincios. Ah! Ce om! Tata era considerat aici la Hârlău, prost de cinstit ce era! Dar mama se ruga mai frumos!.

- Cu mai multă afectiune.

- Asa ridica mâinile, se uita într-o parte, punea mâinile pe capetele a doi copii si spunea ce avea de spus lui Dumnezeu, în afară de rugăciunile obisnuite spunea: "Doamne, băiatul ăsta al meu este cam bolnav. Ai grijă de el. ăstălalt este cam obraznic, Doamne! Ce mă fac cu el?" Spunea asa, ca si cum ar fi stat de vorbă cu un bunic, cu cineva! Si dădea din cap si spunea. Eu sunt sigur că Dumnezeu o asculta si-i răspundea!

- Ea vorbea. Era în dialog cu Domnul!

- Si mie mi s-a întâmplat, părinte, să nu-mi fie a mă lăuda decât în Crucea Domnului, să stau de vorbă cu Dumnezeu. Mi s-a întâmplat să stau direct de

vorbă cu Dumnezeu. Mi s-a întâmplat si m-am speriat. Mi s-a întâmplat să stau direct de vorbă cu Dumnezeu si să primesc răspuns.

- Mare lucru!

- Numai noaptea, când eram singur. O trimit pe nepoata la culcare si mai rămân o oră. Apoi vin să mă culc aici, că este mai mult aer. Am stat destul de des cu Dumnezeu! Dar după aceea mă tem, părinte. Asa mă tem si cad în genunchi, cu capul la pământ si-i cer iertare că am îndrăznit să-i pun probleme direct.

- Lui Dumnezeu!

- Ca si cum ar fi o ispitire a lui Dumnezeu. Dar după aceea, după ce îmi revărs părerea de rău, simt o bucurie interioară. Este bine să tii minte aceasta!

- Acesta este semnul de la Dumnezeu. Bucuria care rămâne!

- Simt o bucurie, care nu stiu de unde vine si cât tine!

- Acesta este semnul că-i de la Dumnezeu. Când simti frică, este de la demon!

- Si de câte ori am simtit o lumină! Eu am o candelă noaptea...

- O rază de lumină, sau cum?

- Raze de lumină puternice, foarte puternice. Aproape că-mi luau ochii, încât tresar în fata ei si stă lumina. Stă. Vreau să spun ceva: să stii că se poate lua contact cu Dumnezeu. Noi,, preotii, luăm contact cu Dumnezeu prin toate rugăciunile pe care le facem, mai ales la Sfântul Altar. Mai ales! Dar si în chilia ta. Cele mai pline rugăciuni ale unui preot sau

călugăr sau crestin le simti când esti singur cu Dumnezeu, la miezul noptii, când este liniste totală si simti că esti tu cu Dumnezeu.

- Vine o pace si o bucurie de sus.

- Tot timpul esti într-un fel de îmbăiere. Tot timpul simt un fel de căldură, care trece prin sufletul meu. Simt o îmbăiere.

- Asta-i mâna Domnului.

- Seara când nepoata se duce la culcare, eu rămân în cealaltă cameră, oleacă mai întunecoasă, mai spatioasă, si apoi vin aici. Acolo îmi fac rugăciunile... îl simt...

- Mare lucru. Domnul vă mângâie!

- Da. Mă culc cu inima plină. Aici trebuie să ajungem totusi fiecare crestin, în afară de pravilă, zic rugăciunea inimii. Trebuie să prinzi un pic de curaj s-o spui. Pe urmă te obisnuiesti s-o spui mereu. Apoi vezi că te ascultă Dumnezeu. Simti că te ascultă Dumnezeu. Eu am o grămadă de pomelnice. Noaptea le pomenesc. Simt că-s primite. Simt. Când am pronuntat: "Doamne, mâine ăsta are un proces cu o soră. Eu nu stiu care-i adevărul, care-i nedreptatea. Adă pace între ei si fă dreptate! Apoi las capul în jos

si mă închin până la pământ.

- Si Dumnezeu hotărăste.

- Asta El hotărăste. Este asa de frumos să te închini direct lui Dumnezeu! Este asa de apropiat! Atunci esti exact fiu al lui Dumnezeu! Esti ca omul dezbrăcat în fata lui Dumnezeu.

- Gol de toate grijile lumii!

- Absolut. Eu, când termin rugăciunea si vin aici, simt că-s total schimbat. Umblu, beau apă, mă uit pe geam, mă uit pe-afară, fac cruce în patru părti în cameră aici; închin perna, închin pătura si după aceea mă bag dedesubt si mai stau o oră sau două în gând. Astă-noapte am adormit pe la ora patru. Nici n-am simtit, părinte. Am avut ce gândi.

- Ati avut o lucrare duhovnicească!

- Si nici nu m-am simtit obosit a doua zi, când m-am sculat.

- Asa-i când te unesti cu Hristos!

- Si eram perfect sănătos, perfect echilibrat.

- Cine se roagă din interior nu mai are nevoie de somn mult. Are odihnă interioară...

- Nu-i de mirare că sunt călugări, care dorm numai două ore. Nu-i de mirare deloc, îi înteleg perfect. Adică este atât de dulce si de profund somnul acela de două sau trei ore după rugăciune, încât compensează multimea orelor.

- Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

- Să n-o faci pe fudulul în rugăciune... Tot timpul să te umilesti. "Ăsta sunt, Doamne!" Gol. Eu tot timpul îi spun lui Dumnezeu. Abia astăzi I-am spus ceva deosebit: "Doamne, traista mea este goală". Azi, de fată cu nepoata mea, am umplut-o. Nu total, dar am umplut-o.

- Cu rugăciuni.

- Si fapte. Că nu poti, când vine cineva si-ti spune la usă: "Mi-e foame, părinte!", tu să-i zici: "Du-te, frate si mănâncă!"

- Trebuie să-i dai. Mai aveti ce da la săraci?

- Este frumos îndemnul. Să zicem că din cinci femei bătrâne una dă câte zece lei. Nu asta-i problema. Eu am ajuns la capătul efortului material. Ai

să ajungi, când ai să fii de 85 de ani.

- Este bine că nu vă încurcă materia.

- Nu. Multumesc lui Dumnezeu!

- Asta vă eliberează.

- Mie mi-a dat Dumnezeu si ajutor în viată. Nu te uita că am făcut puscărie. Vezi casa asta? Este frumoasă, mare. Nu mă costat nici un leu. Când am venit din puscărie, îmi spunea sora mea care stătea aici: "Noi suntem oameni săraci". Tata avea 90 de ani, sora mea era bătrână, o vacă chioară, un purcel schiop, un câine ribigit si eu cu 30 de petice la pantaloni!

- Moldovean, ca Ion Creangă.

- Da, absolut!

- L-ati apucat pe tata în viată când ati venit?

- Da. A mai trăit trei ani. Iar mama era plecată la Dumnezeu. Ea murise. Tata a murit în 1968. A fost un crestin bun.

- Bine că v-a mai văzut o dată în viată.

- Nu m-a cunoscut când am venit acasă!

- Ce-o fi zis: "De unde-i străinul acesta?".

- Eu i-am zis: "Eu sunt, tată, feciorul matale!". El stătea într-o cameră mai mare ca asta si desfăcea niste grăunte pentru moară. Venisem de la Aiud. Eu am umplut o găleată cu apă, am încălzit-o, am pus-o într-un poloboc, si m-am spălat. Ce să fac? Venisem de la Aiud!

- Si el nu vă cunostea?

- Nu. Tot se uita la mine si mă întreba: "Ce străin esti?" Eu i-am zis că sunt feciorul lui. "Nu, nu. Feciorul meu îi mort!" Am văzut că nu mă recunoaste, am tăcut, m-am spălat frumos, m-am îmbrăcat, mi-am tăiat unghiile. El a zis: "Esti străin. Uite, am fasole". Era într-o vineri. "Mănânci fasole?" Si am mâncat amândoi. A făcut el o mămăligă. Credea că sunt un străin pe care îl primesti la masă.

Să vă spun un secret, părintilor. Tatăl meu în fiecare zi iesea la poartă si oprea câte un tăran, care îi părea mai sărac si-i spunea: "Stai oleacă". "Da ce-i, bădie?". "Hai si-i mânca!". Totdeauna era unul sau doi la masă. Mama uneori se mai otăra. Trebuia să mai pună câte o cană de apă clocotită în bors. Eram copii multi.

- Câti frati ati fost?

- Sase. Tata chema oameni de pe drum la masă, ca patriarhul Avraam! Totdeauna. Stătea la poartă, se uita frumos si chema. Nu pe oricine. Care avea boii mai slabi, carul mai ponosit. Si zicea: "Stai oleacă! Trage colea". El întreba: "Ce vrei, bădie?". "Ti-e foame?" "Mai întrebi?". Venea, mânca frumos, zice; bogdaproste si se ducea în treburile lui.

- Deci v-a luat ca străin, când ati mâncat în vinerea aceea?

- Da, eram străin! Am mâncat fasole cu dânsul, am discutat o grămadă de lucruri. Tot se uita întrebător la mine. Si a venit sora mea de la Iasi si ea m-a

recunoscut. Eleonora o chema. Si s-a convins tata că sunt eu. Si asa m-a bocit! Tata m-a bocit!

- Dar Eleonora, a plâns si ea?

- Da, a plâns. Ea a plâns si că o arestaseră în ziua aceea.

- De ce?

- Au fost niste alegeri în tară, în vara anului 1964, si ea a scris pe buletin: "Duceti-vă dracului de comunisti!". O lună de zile au căutat, până au găsit că a scris sora mea. Si când eu am venit acasă, ea era luată la securitate la Iasi. Tocmai se dăduse decretul acela de amnistie generală. Si au bătut-o, au suduit-o si i-au dat drumul acasă. A venit cu o pâine subsuoară.

Săraca, ce mai plângea!

- După câti ani v-ati întors în casa părintească?

- După 25 de ani. Casa era ponosită. Fusese bombardată de rusi, căci aici era frontul. Rusii erau la Flămânzi, iar nemtii si cu românii la Cotnari. Dar

am refăcut-o noi. Pe urmă m-am dus la Iasi să-mi dea o parohie pe undeva. Era Mitropolitul Iustin Moisescu, care îmi fusese coleg de bancă.

Mitropolitul mi-a spus: "Tie nu am voie să-ti dau parohie! Du-te prin Ardeal, pe undeva". Si eram gata să mă duc în Ardeal.

Pe urmă m-a trimis la o parohie mică, Nisipitu, la granita cu Rusia, în Bucovina. M-am dus până acolo. Ce mi-e Nistru, ce mi-e Nisipitu! Eram singur. M-am dus acolo. Granita trecea chiar prin mijlocul satului. M-am prezentat la comandamentul grănicerilor. Mi-au cerut actele si mi-au spus: "Nu te putem primi. Trebuie să-ti pună o viză".

Am stat iarna aceea la Hârlău cu sora mea si cu tata. Nu-mi dădea nicăieri parohie. M-am dus iar la Bucuresti, la Patriarhul Iustinian, care mi-a spus prin consilierul lui: "Dacă esti din Moldova, du-te acolo!"

M-am întors acasă frumos si-am stat toată iarna aici. Iar preotii din Hârlău toti mi-au spus: "Am primit ordin să nu te primim în Altar". "Dacă nu mă primiti în Altar, unde

mă primiti?" "Te primim ca pe orice crestin, în biserică".

M-am dus de vreo două-trei ori într-una din biserici, Duminica, si mai era acolo un preot bun, de la Mitropolie, care venise si el de la puscărie, Arhimandritul Vartolomeu Dolhan. Un om minunat. Stăteam mai în spatele bisericii si cântam si noi cântările Sfintei Liturghii. Cântam cu toată lumea. Cântau frumos si câteva călugărite date afară din mănăstire. Făceau curătenie în biserică. Era o plăcere să faci slujbă în astfel de biserici. Un preot bătrân, foarte bun, m-a sărutat când m-a văzut si mi-a spus: "Iartă-mă, dar nu te pot primi în Altar. Asa am primit ordin". "Nu-i nimic. Stau în biserică".

De la o vreme mi-a dat o mână de ajutor un preot de la Bucuresti, Dumitru Manta. Era preotul bisericii Casin din Bucuresti. Cu banii dati de el m-am îmbrăcat.

Am iernat la Hârlău. Mergeam la biserică si stăteam cu credinciosii. Partea proastă era că mereu mă întrebau: "Ce-ati făcut? De ce v-au condamnat?" Ce să justifici? Ai făcut? Ai făcut. Gata!

Pastele anului 1965 l-am făcut la Patriarhie. Pe urmă am intrat într-o echipă de zugravi de bloc în Bucuresti. Toti eram puscăriasi. Eu stăteam la sora mea din Colentina. Plecam dimineata la sase, mă întorceam seara la sase; aveam unde să mă spăl, unde să mănânc. Sora mea era foarte bună gospodină. Nicăieri în viată n-am mâncat mai bine ca la sora mea.

Mă trezesc într-o zi cu doi militieni: "Căutăm pe preotul Dumitru Bejan!" "Eu sunt, domnilor!" Stăteam pe scaun afară sub un copac. "Avem ordin de la Ministerul de Interne să te ducem la Iasi!" "Dar ce-am mai făcut, domnule?" "N-ai făcut nimic. Citeste". Si-mi dă un ordin în care se spunea: "Preotul Dumitru Bejan trebuie ridicat din brigada de vopsitori si trimis la Iasi să primească un post de preot!" Iar mai jos scria: "Cetăteanul Bejan Dumitru va fi imediat încadrat ca preot în Mitropolia Moldovei, dacă se

poate chiar în Hârlău!".

Peste o săptămână, adică la l mai, 1965, am fost numit preot paroh la Ghindăoani, un sat din judetul Neamt. Asta a fost epopeea mea.

Când m-am dus, oamenii erau să nu mă primească. Cineva le-a spus dinainte că sunt un fost puscărias si altele.

- Si v-a primit frumos lumea?

- Am sosit la biserică într-o zi de Duminică dimineată. Era un preot iesit la pensie, foarte bun, foarte cuminte. M-am dus la usa Altarului, i-am

sărutat mâna frumos si i-am spus: "Bine v-am găsit, părinte! Eu sunt preotul nou venit în locul sfintiei voastre". "Te astept de trei luni, a zis el. Vei sta la

mine până ce-ti voi găsi gazdă!"

M-a luat la dânsul; era numai el si preoteasa. Oameni peste 70 de ani. Mi-a dat o cameră acolo, curată, cu de toate. La dânsul am mâncat, la dânsul

am dormit o săptămână, până când am pus la punct o casă foarte bună, ca o chilie, cu

două camere.

- Este un sat bun acolo, cu lume evlavioasă si oameni smeriti.

- Foarte bună!

- Eu nu stiam altă parohie, pentru că asta mi-a fost singura parohie în viată. Toti erau crestini buni.

La Ghindăoani am făcut slujbă Duminica aceea. M-am prezentat singur. M-a recomandat preotul locului. Lumea s-a uitat cam întrebător la mine. M-a

măsurat, m-a cântărit în toate felurile. Nu făceam de ei. Era plină biserica.

A fost un preot al locului, al satului. Foarte bun părinte, legat de popor. Si tatăl lui si străbunicul lui au fost preoti în Ghindăoani, din neamul lui Conta.

- Mai trăieste bătrânul?

- Nu, a murit. Îl chema Constantin Gheorghiescu. Am plâns mult la moartea lui si a plâns tot satul.

- A fost tata vreodată la Ghindăoani să vă vadă preot?

- A fost. Si soră-mea. A plâns tata!

- De ce a plâns? De dor că v-a văzut?

- Mort am fost si-am înviat. Si oamenii asa l-au îmbrătisat! N-a plecat din sat o săptămână. Nu dovedea să stea de vorbă cu oamenii fiindcă era sfătos, tata.

- Ati scris o carte cu lagărul de la Mănăstirea Oranki?

- Am scris; este sub tipar. Se va chema Oranki.

- Va fi o noutate duhovnicească. Suferintele de acolo au transformat iadul în bucurie!

- A fost crucea bucuriei! Asta vreau să scriu. Cine primeste suferinta ca din mâna lui Dumnezeu, crucea vietii se transformă în bucurie. Bucuria mântuirii!

O să vă trimit niste Sfinte Vase cu care slujeam pe front si în lagăr. Toate vi le trimit, părintilor. O să vă mirati în ce-am făcut noi Sfintele Taine. Ceva ca-n biserica primară.

- Mi-a plăcut de politrucul evreu care v-aducea la Oranki vin de Tokay pentru Sfânta Liturghie!

- Ce vin încă! Mi-a fost coleg de scoală primară la Hârlău.

- L-a pus Dumnezeu în slujba crestinilor.

- Ai văzut ce frumos lucra evreul? Dar el lucra politic.

- El politic, noi ecleziastic. Asta-i taina!

- Fericiti cei curati cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

- Si cum întelegeti "curat cu inima"? Că n-are viclesug, n-are răutate, n-are invidie, n-are în el nici o patimă?

- Ai si spus!

- Fără gânduri pătimase, fără cugete pătimase.

- Cei mai eremiti dintre eremiti nu-s scutiti de gânduri păcătoase.

- Luptăm. Pe pământ suntem pe front! Aici neîncetat luptăm cu gândurile, cu imaginatia, cu simturile, cu trupul si cu diavolii. Chiar părintii schivnici. Ei n-au lupte omenesti; au lupte cu diavolul, prin gânduri de hulă cel mai tare.

- Si crezi că-i putin? Este mai greu. Nu-i vorba de gândurile trupesti. Este vorba de lupta cu săgetile de geniu ale satanei. Îti dă gândul chiar că nu există Dumnezeu. Eu nu stiam, părintilor, de aceste ispite, că eram tânăr. Dar părintele Teodot de la moară, de pe Volga inferioară, mi-a spus: "Părinte, războiul diavolilor este cu noi călugării mai întâi. În permanentă bate artileria în noi!" Părintele Teodot stătea în plină pădure, mai sus de Oranki.

- Vorbiti de părintele Teodot, care v-a spus cum au omorât ateii pe cei 11000 de călugări?

- Da, de el.

- Cum o fi scăpat el din Mănăstirea Oranki, în timpul măcelului acela?

- A scăpat rănit. Au tras într-însul si n-a murit si până să-i acopere cu pământ, el a fugit. Asa a rânduit pronia divină!

- Dumnezeu I-a scăpat ca să spună taina martiriului. Altfel se uita definitiv!

- Da. A fost lumea de pe lume, adusă anume, si a asistat la această ucidere în masă! Călugărul s-a surubuit, să zicem asa, s-a ascuns, că era pădurea aproape.

- Era departe moara lui Teodot de mănăstire?

- Cel putin 20 de kilometri mai jos. Totdeauna trebuie să fie unul care să scape si să le spună celorlalti ce a fost acolo!

- Si eu cred că de asta a scăpat.

- Părinte, încă acum când am fost prizonier în Rusia, prin păduri erau sihastri ascunsi. Odată, trecând printr-o parcelă, am dat peste un schit de călugări. Se chema Schitul Serghei. Ei nu stiau ce-i în lume, în Siberia. Nu stiau că s-a schimbat tara. Fără nici un tel de publicitate, cu cărtile de slujbă. Atâta făceau: se rugau!

- Se rugau si mâncau bureti de pădure.

- Nu ajungeau oamenii pe acolo. Mâncau bureti, da.

- Ani crezut că erau rupti total de lume.

- Am să-ti spun ceva, părinte. Partea de sud a Siberiei îi foarte bogată. Se face grâu cât lumea si porumb. E cald ca la noi.

- Sfintia voastră ati salvat taina martirilor de la Oranki împreună cu Teodot. A fost o pronie divină.

- Am simtit nevoia, părintilor. Tot am plâns pe capul episcopului sau mitropolitului aceluia! Ce vrei? Era ger cumplit, era viscol si eu plângeam pe umerele mitropolitului al cărui trup era întreg. Sfinte moaste! Parcă era viu! Aici în frunte avea o gaură până dincolo. Toti fuseseră împuscati în cap. Si mă gândeam: ce as fi făcut eu în locul lui?

- Ai văzut? Atâtia călugări martiri ucisi pentru Hristos în Rusia! Mare jertfă!

- Toti erau cu fata-n jos în acel sant!

- Nu mai există în lumea întreagă, în secolul nostru, un martiriu asa de mare ca la Oranki -11000 de martiri odată.

- Părintilor, nu vă dati seama ce înseamnă Rusia! Au mai fost, asa, în timpul persecutiilor romane. Stim despre cei 20000 de mucenici de la Nicomidia, pe care i-au ars de vii în biserică la începutul secolului IV, păgânul împărat Maximian.

- Sunt foarte rare cazurile acestea. De la romani, până la ateii comunisti din zilele noastre, n-a mai fost un asemenea martiraj.

- Au fost foarte multi martiri în istoria crestinismului, dar nu asa în masă. Părintilor, vă rog să tineti minte, eu mă duc la Dumnezeu si nu mai are cine să spună lucrurile acestea: la Oranki au adus pe toti oamenii de valoare ai Bisericii Ruse si i-au ucis! Eu sunt sigur că au mai fost si alti arhierei în lungul gropii aceleia. Doar noi n-am dezgropat-o toată, că era imposibil. Iti trebuia un regiment de oameni ca să sape acolo!

Era o râpă întreagă plină cu martiri, acoperiti cu putin pământ. Iar pe mal, sus, era casa tarului Nicolae al II-lea. Si el venea acolo. Era mănăstire de nobili. La Pasti tarul rusilor, de la Petru I încoace, făcea Pastile la Oranki, între nobili. Si Dimitrie Cantemir a făcut de câteva ori Pastile acolo. Si a stat ostracizat în mănăstire acolo. Si fata lui Dimitrie Cantemir, Măria, amanta lui Petru cel Mare, a stat într-un turn hexagonal tot acolo si i-a făcut si un copil lui Petru cel Mare. Dar adevărata împărăteasă l-a omorât. L-a drăgostit prea tare si l-a omorât! Acela trebuia să fie viitorul tar al rusilor. Dar împărăteasa legitimă era si ea gravidă si era un pericol pentru băiatul ei. De aceea l-a strâns cu atâta dragoste la piept, de i-a iesit sufletul!

- Legendă sau istorie?

- Istorie. Si printesa Măria Cantemir, care era foarte desteaptă, stătuse la Istambul 20 de ani; si nu numai atât. Dar Cantemir era în relatie cu toti. Era

un mare învătat al Europei, la ora aceea. Academician recunoscut.

Astfel, fata lui Cantemir îl depăsea din punct de vedere cultural pe Petru I. Avea si el scoala de marină din Haga, Olanda. Dar Măria Cantemir a si trăit tot timpul cu dânsul si, foarte curios, au murit toti în acelasi an: Petru I, Dimitrie Cantemir si fiica lui,

Măria Cantemirovna. Petru I a fost înmormântat într-o mănăstire la Petrograd, iar Dimitrie Cantemir a murit la Moscova, care avea pe timpul lui de 400 ori câte patru mănăstiri si schituri, adică 1600 de biserici si mănăstiri.

Împăratul, care îl luase pe Cantemir cu el, îi garantase ereditatea asupra tronului Moldovei. Dimitrie Cantemir si cu fiica lui Măria Cantemirovna au fost îngropati în aceeasi biserică din Moscova.

Iar în anul 1935, Nicolae Iorga s-a dus acolo cu un profesor de teologie de la Chisinău, Ciobanu, care stia foarte bine ruseste, dar bun român si bun

profesor de Istoria Bisericii, si s-au dus într-o comisie oarecare. Si întâi s-au oprit la Kiev si au căutat mormântul mitropolitului Petru Movilă, principalul

mitropolit pe care l-au avut kievitii, frate cu domnul Moldovei, Ieremia Movilă - si nu l-au găsit. Apoi s-au dus la Moscova si au găsit intacte, neumblate, sigilate frumos, mormintele tuturor Cantemirilor.

Cantemir a avut copii. A avut si un nepot, Antioh, care a fost primul poet satiric rus si ministrul rusilor la Paris. Si el tot acolo este înmormântat. Pe Antioh, l-a lăsat Iorga la Moscova si a luat numai pe Dimitrie Cantemir si l-au înmormântat la biserica Trei Ierarhi, la Iasi. Trebuie să-i aprindeti o lumânare când vă duceti pe acolo. A fost un urias, Dimitrie Cantemir. A fost singurul moldovean academician de drept, la Academia din Berlin.

- L-am avut si pe Milescu.

- Nicolae Milescu a întemeiat Universitatea si Academia rusească de la Moscova, dar nu era de mărimea lui Dimitrie Cantemir.

- La Zlătari Bucuresti era un preot foarte bun, Toma Chiricută, de la Iasi, botosănean, care predica foarte frumos. Predica numai pentru intelectuali.

- A desteptat Bucurestiul, cum face Părintele Galeriu acum.

- Atunci avea niste preoti misionari care-i ajutau. El era un mare predicator. Eu n-am auzit în viata mea un predicator mai desăvârsit decât părintele Toma Chiricută. Si cânta foarte frumos. Cânta desăvârsit de frumos. Era un adevărat artist. Toată intelectualitatea era acolo. Se oprea circulatia pe Calea Victoriei Duminica.

El a scos si o revistă lunară, numită "Fântâna darurilor". Era cea mai bună revistă religioasă. Cât a trăit, n-a lipsit nici un număr.

Preotul Toma Gherasimescu din Bacău era si el misionar unic. Mergea din sat în sat, din oras în oras. Stătea până lămurea problema. Avea masina lui, tipografia lui, câtiva ucenici după el. El tipărea cărti si era uns si pe barbă si pe fată cu cerneală. Eu eram foarte bun prieten cu el si i-am luat si în închisoare apărarea, că îl atacau greco-catolicii si asa l-am apărat de i-am pus la punct: "Acestui părinte nu sunteti vrednici să-i legati cureaua sandalelor, voi, ăstia, patrupezii. Acesta este cel mai mare misionar pe care l-a dat Biserica Ortodoxă Română până la ora actuală, aici la noi. Până si pe voi v-a furat si v-a dus la Ortodoxie". Pe la Arad a făcut multă misiune printre greco-catolici.

- Si Părintele Nicodim Măndită a făcut o misiune ortodoxă foarte frumoasă si unică,

prin spovedanie si prin sutele de cărti scrise de el.

- Foarte frumoasă, dar între ei era distantă mare.

- Părintele Nicodim era cu poporul si Părintele Toma era cu intelectualii. Era om de mare cultură teologică si filosofică. Era doctor în teologie si filosofic, nu era un intrus.

- Acum pentru popor ar trebui tipărită cartea "Mântuirea păcătosilor". Cred că nici un milion de exemplare n-ar fi suficiente.

- Este scrisă de un călugăr atonit, grec, Agapie Criteanul, în secolul XVIII.

- La dânsii s-a dus mai întâi Sfântul Apostol Pavel. Acolo a desertat întâi primele daruri. Din filieră macedoneană noi suntem crestinati. Nu erau greci la Tesalonic acum două mii de ani. Erau macedoneni.

Părintilor, grecii au născut cultura omenească si arta. Roma ne-a dat numai agricultura si dreptul. Si toate celelalte stiinte, de la medicină, la arta picturală, tin de greci.

- Romanii au născut justitia si persecutiile crestinilor.

- Grecii n-au avut persecutii. Ei au fost un popor filosofic, fiindcă ei au acceptat religia Dumnezeului necunoscut. "O fi ceva si cu ăsta! Ia să-i lăsăm în pace!" si i-au spus Sfântului Pavel: Lasă, că te ascultăm data viitoare!

Socrate a spus unui ucenic înainte de moarte: "Stiu că nu stiu nimic". A venit pe urmă Plotin si a spus: "Dar nici asta n-o stiu". A mers cu negatia până la capăt.

- Noi, ca neam, ca români, de la cine am luat mai mult: de la romani sau de la greci?

- Sinteza românească este la Atena! Mă refer la comportament. Românii nu sunt totusi asa de sangvini ca grecii. Credinta în Hristos am primit-o de la Sfintii Apostoli Andrei si Pavel si de la ucenicii lor; iar cultura veche am luat-o de la greci si Bizant.

- Nu confundăm Bizantul cu Grecia.

- Noi suntem principalii mostenitori ai Bizantului, cum spune Iorga: Bysance apres Bysance.

Bulgarii si sârbii au altă amprentă. Ei, ca si rusii, sunt slavi si au ceva semisălbatic în ei. Sunt mai cruzi, mai violenti. Noi însă, când am apărut în istorie, eram oameni cuminti. Aveam casele noastre, făceam mămăligile noastre.

- Carpatii nostri erau ca o catedrală!

- Carpatii nostri, vitele noastre, ne refugiam în pădure.

- Românii au fost dintotdeauna un popor mai astral! Le plăceau înăltimile, singurătatea. De aici si vocatia monahală la noi nu este întâmplătoare.

- Aveam chiar cultul acesta al înăltimilor si al unicitătii lui Dumnezeu. Mare lucru ca un popor să ajungă la constiinta monoteismului!

- Necunoscând încă pe Hristos!

- Nici nu auziseră de mozaici. Când au auzit de Hristos, atunci au si crezut în El... Părintilor, am avut un foarte bun profesor de istorie universală, pe Tudor Popescu. Si lucrurile astea le-am făcut cu mare amănuntime.

- În Istorie Bisericească îl întrecea pe Iorga.

- Nu numai că îl întrecea, dar când era o problemă de istorie a Bizantului, Iorga venea si îl lua la brat pe Tudor Popescu si mergeau la Academie: "Mai vino si tu si vorbeste", zicea el. Iorga făcea asta si Iorga era uriasul uriasilor!

DE VORBĂ CU UN GRUP DE PREOTI

- Binecuvântati, Părinte Dumitru! Hristos a înviat! A venit primăvara!

- Eu sunt mâncat de frig.

- Da. Prin atâtea mine si atâtea închisori unde v-au îngropat ateii!

- Ce frumos am trăit, părinte! Dacă as trăi a doua oară viata, tot pe acolo as vrea să trec! Părinte, am fost mai mult decât un călugăr! Păi, acolo, pe sub pământ si în mine, ce vrei? Dar, interesant. Dacă ai întreba un călugăr: "Ai vrea să trăiesti în puscărie până la moarte?". "Vai, Doamne fereste!", ar zice el.

- Au fost buni călugării în puscărie?

- Modesti si foarte buni! Era si un părinte de la Schitul Rarău, foarte bun. Însă nimeni n-a zis c-a fost fericit în puscărie! Nici Nichifor Crainic n-a zis vorba asta! Sfintii martiri nu erau fericiti când îi mâncau leii? Aceia n-au fost oameni, părinte?

- Da, bine, au fost sfinti! Aseară am terminat de citit viata Sfântului Andrei, din ultima zi a lui noiembrie.

- Păi el n-a trăit în Dobrogea noastră? Este o pesteră în Dobrogea, pestera Sfântul Andrei, în comuna Ion Corvin.

- Să stii că a stat câtiva ani de zile acolo. Făcea ucenici mai întâi, înainte de a pleca. Pe urmă mergeau mai departe. Si la rusi a fost. Numai că atunci nu erau rusi. Erau scitii.

- Da, scitii mari si scitii mici.

- La noi erau cei mici, iar în sudul Rusiei erau cei mari. Ei sunt europeni.

- Ce frumos este sfârsitul Sfântului Apostol Andrei, părinte Dumitre!

Este scris în Vietile Sfintilor, tradusă după Metafrast. Era un judecător, Eghiat, în Peloponez, la Patras. Si s-a supărat Eghiat pe dânsul pentru că a

făcut pe ascuns crestină pe sotia lui, Maximila, si pe un cumnat de-al lui, Stratonic, l-a făcut episcop. Iar Eghiat nu stia nimic. Si s-a dus la împărat, la Roma; iar când s-a întors, i-au soptit ai lui: "Uite, sotia ta s-a făcut crestină!".

A refuzat toate legăturile familiale. Pentru aceea ostasii lui Eghiat l-au spânzurat,

condamnându-l la moarte, prin răstignire pe cruce. "Tot te lauzi tu cu crucea! Pe cruce ai să mori!". L-au legat pe cruce, dar nu i-au bătut cuie. L-au legat cu funii.

La un moment dat s-a revoltat poporul. Sfântul Andrei a făcut la atâta lume bine! Vindeca bolnavii. Si s-a pornit multimea asupra lui Eghiat. "Aici te omoram! Dă-ni-l pe Andrei, părintele nostru!"

Ighemonul a fost prins de frică. Si s-a dus cu ai lui să-i dezlege. "Nu cumva să mă dezlegi", a zis Sfântul Andrei. "Dar iată că mă omoară poporul!" a zis Eghiat. Si s-a rugat lui Dumnezeu Sfântul Apostol Andrei: "Doamne, Iisuse Hristoase, Ti-am slujit cu credintă, cel dintâi chemat la apostolic! Nu lăsa să mă dezlege acestia. Vreau să mor pe Cruce! Vreau să mor pe Crucea pe care ai murit Tu! Ia-mă în clipa asta, ca să nu mor dezlegat de pe Cruce"!

În clipa aceea i s-a arătat Hristos si i-a luat sufletul!

- Părintilor, atunci era altă lume! Aceia erau sfinti mari!

- Îngeri în trup!

- Apostolii au mâncat din acelasi blid cu Mântuitorul!

- I-a ascultat Dumnezeu rugăciunea Sfântului Apostol Andrei! "Doamne, primeste-mi duhul meu aici cât sunt pe Cruce! Vreau să mor pe Cruce, că

tare mult am iubit Crucea în viată!" Exact ca în puscărie! Ati zis o vorbă mare părinte, Dumitru: "Ce viată frumoasă am trăit în puscărie!"

- Eroică!

- Dar numai să ai bucurie în suferinta asta, care-i peste puterile umane, peste normal...

- Foarte frumos am trăit, părintilor, în puscărie! Regret că am iesit din închisoare! Tot timpul îmi pare rău. As fi vrut să mor acolo!... O să aveti în curând răspunsurile mele. Numai să vă placă. Filosofii n-o să le citească. Numai acestia care trăiesc, tăranii!

- Vedeti cum s-a legat ideea cu Sfântul Apostol Andrei si cu ce ati spus Sfintia Voastră?

- Am scris aici si am făcut distinctie între martirajul rus si lipsa de martiri de la noi. Si noi am fost chinuiti, dar nu au fost împuscati decât 12 preoti. La

noi au fost împuscati numai cei care au făcut parte dintr-o organizatie de munte. Părinte, nu conta că te-a împuscat. Conta, de ce te împuscă! Care-i

motivul? Că, dacă ai murit, ajungi la Dumnezeu!

Unul a furat ceva; altul a făcut o crimă... Dar, dacă mori pentru Hristos, atunci esti grâu curat!

- Eu cred că Dumnezeu tine cu noi! Nu ne va lăsa!

- Acum eu astept moartea. Toti părintii nostri mari doreau să ajungă la această sărbătoare a despărtirii de trup, la acest praznic! Doreau eliberarea!

Parcă nu mă simt bine c-am întârziat.

- Întârzierea nu-i a noastră, ci a Duhului Sfânt. Amână Duhul Sfânt ceasul mortii.

- Dacă vrea Dumnezeu, mă ia si mâine; dacă nu...

- Dacă poporul se foloseste, vă mai lasă aici. Mai tine Dumnezeu cu noi! încă avem un popor foarte bun.

- Poporul nu-i numai bun. Este foarte bun! Mai bun decât mine! Uite fata asta necăjită! Foarte bună crestină! I-a murit bărbatul. Astea-s tainele lui Dumnezeu. Este mai bună decât mine. Are inima curată. Asta-i, inima curată.

Părintilor, eu am fost în tara unde se culege tămâie, în Siria, în anul 1934. Am fost cu profesorii mei. Am umblat două luni pe acolo.

Mi-amintesc de un părinte ardelean ce spunea ucenicilor: "Măi unde ti-e gândul? Ce macini în mintea ta?". Totul este ce cugetă mintea! Asta-i mântuirea noastră!

- Noi nu spunem gândul, ci inima. Când mintea se uneste cu inima atunci ne simtim uniti cu Hristos.

- Numai dacă o simte. Eu când mă rog, după miezul noptii, mai simt că este cineva cu mine!...

- Vă sărutăm mâinile amândouă, Părinte Dumitru, că ati acceptat să ne dati câteva sfaturi. Acesta a fost un moment providential. Unii au mai încercat să vă ceară cuvânt de folos, dar n-ati acceptat.

- Nu voiam să fiu printre sfinti! Ce însemnam eu?

- Este bine să rămână măcar ceva din trăirea bătrânilor pentru un tineret lipsit de povătuitori duhovnicesti.

- Sunteti încă tânăr, aveti timp să vă formati ucenici. Vedeti ce suflete lăsati în urmă! Când nu ai altii mai buni, te multumesti si cu cei pe care ti-i dă Dumnezeu. N-ai văzut că ucenicii părintilor din Pateric făceau greseli? Ucenicul Sfântului Antonie avea ispite; dar îl tolera. Fratii Sfântului Pimen se băteau. Sfântul Pimen nu zicea nimic fratilor săi. Le vorbea cu icoana vietii lui. S-au bătut si s-au umplut de sânge. El nu le zicea nimic; îi astepta să crească. Nu-i de mirare deloc. Părintele Cleopa s-a dus pe

Sinai cu cojocul si la adus înapoi. Trebuia să-i lase acolo! Nu găsea altul? Dar îsi iubea cojocul. Ucenicii tăi trebuie să simtă că-i iubesti; trebuie să vadă cum te rogi tu, cum te nevoiesti, cum postesti. Nu numai să-i spovedesti. Să te rogi si să fii aproape de ei.

- Avem tineri buni la mănăstiri. Sunt nevinovati la suflet, încă n-au intrat în ispite. Vorbesc ca asezare firească deocamdată.

- Părinte, eu am scris asta. Eram într-o zi de sărbătoare la Sihăstria, în ultima strană, ca să nu mă împingă lumea în fată. Călugării cei bătrâni stau tot pe acolo, însă biserica este mică si oamenii te împing până ajungi la Altar si te tulbură din gândurile tale.

V-am povestit de cei doi călugări bătrâni care se rugau noaptea cu fata la pământ. De trei ori i-am văzut rugându-se si pe capetele lor se vedea o flacără albă de lumină! Si am scris si aici să se stie.

Dacă am văzut, am scris. Da. Era lumina Duhului Sfânt. Eu vreau să termin ce m-ati rugat că nu se stiu zilele omului. Poate mai fac ceva între timp, până mă cheamă Hristos!

- Ne pare rău că v-am împovărat, dar scopul este bun.

- Eu am trăit altfel, părintilor!

- Anii de suferintă, v-au călit, v-au învătat să vă rugati, v-au apropiat mai mult de Hristos.

- Părinte, pare curios, dar anii de închisoare au fost cei mai fericiti ani din viata mea!

- Tocmai asta este antinomia. Toată lumea fuge de suferintă si altii găsesc în ea alinare. Găsesc pe Hristos! Firescul lui este în suferintă. Acesti crestini

sunt foarte rari, dar toti avem nevoie de rugăciunea si experienta lor.

- Când am plecat de la Aiud, la 21 august, 1964, ne-a dus un militian până la gară. Ne-a scos bilete si ne-a spus: "La revedere, părintilor!". Eram doi preoti si trei mireni. Noi eram ultimii care ieseam. M-am uitat în urmă la poarta puscăriei si am început a plânge! As fi voit să mor acolo!

- Părinte Dumitru, ne-ati dat o idee interesantă: martirajul rus si lipsa de martiri la români. Care-i motivul? Suntem fricosi sau alta-i vocatia noastră, a

românilor?

- Am scris asta. Acolo a fost revolutie. Aici suntem sub influenta marilor puteri.

- Este bine că la ei, în timpul revolutiei ateiste si călugării si episcopii au pus mâna pe arme? Este voie? Noi n-am apucat asta în istorie!

- Un singur război este permis: de apărare. Un preot a tras cu pusca de pe fereastră si a omorât un hot. Apoi n-a mai putut sluji, nu l-au caterisit, dar i-au interzis preotia.

- La Pateric scrie că dacă veneau hotii, îi ajuta si părintele la furat.

- Rusii nu pot gândi prea mult. Ei lucrează sentimental. Merg până în pânzele albe. Sunt extremisti. Si noi copiii eram uimiti de câtă credintă avea mama.

- Totusi nu cred că noi suntem asa de sentimentali ca ei.

- După ce am iesit de la Aiud, m-am închinat la moastele Cuvioasei Parascheva de la Iasi, apoi m-am dus la casa părintească din Hârlău. De aici peste putin timp, m-am dus în audientă la Mitropolitul Moldovei, Iustin Moisescu, colegul meu de studii, si i-am cerut trei lucruri: ori să-mi dea o parohie, că eram în putere; ori să mă dea cântăret la o biserică, ori să-mi aprobe intrarea într-o mănăstire.

La început nu mi-a aprobat nici una din cererile mele. Pe urmă m-a numit preot în

satul Ghindăoanii de jos, din judetul Neamt. Acolo am făcut misiune

frumoasă. Oamenii sunt foarte credinciosi si eu le slujeam ziua si noaptea. Făceam Utrenia la miezul noptii si Sfânta Liturghie în fiecare zi. Veneau

oameni din toate părtile.

Asta i-a supărat pe securisti. De aceea, în octombrie, 1970, m-au judecat la Protoieria Tg. Neamt, m-au pensionat obligatoriu si m-au trimis cu domiciliul fortat aici la Hârlău. Aici am fost păzit de un ofiter de securitate până la 22 decembrie, 1989. Deci aproape 50 de ani am fost lipsit de libertate. Dar eu dau slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Acestea sunt părerile mele foarte controlate. N-am scris ca pentru doctori în teologie. S-au publicat cărti în care sunt scrise răspunsurile unor oameni. Acum aveti răspunsurile unui om care a trăit altfel.

- Ati trăit din interior, nu din afară!

- Asa am trăit si am simtit eu. Sunt lucruri extraordinare. Eu spun că am o mare admiratie pentru Sihăstria. După ce am iesit de la Aiud am făcut trei

cereri pentru a intra în mănăstire. Mi s-a răspuns negativ. M-a chemat mitropolitul Iustin Moisescu, care mi-a fost coleg de bancă si mi-a zis: "Nu putem să-ti aprobăm intrarea în mănăstire!" Securitatea de aici nu-mi dădea voie.

Măi, oameni buni, se temeau de mine că nu le-am făcut nici o concesie în puscărie.

Părinte, ai fost la procesul meu de la Tg. Neamt. Tot atunci a fost dat un decret, că nu se mai arestează oameni de la 60 de ani în sus. Eu am căzut exact cu vreo două zile peste 60 de ani.

- Stiti, printre altele, ce ati răspuns atunci?

- Stiu. Erati în spatele meu.

- Eram asezati de ei. Iar cei care au vorbit erau pusi pe listă dinainte.

- Când ati intrat în sală, m-au asezat pe mine în băncile acelea si am auzit pe colonelul de securitate cine si ce trebuie să vorbească si eu ascultam că era usa deschisă la ei.

- Eu mă gândeam: uite cum se reeditează procesul lui Hristos, procesul unor preoti care îsi fac datoria! Cum se repetă istoria! De la mănăstiri n-a vorbit nimeni. Ne-au chemat pe unii din noi ca să ne înfricoseze: "Veti vedea ce veti ajunge, dacă nu vă veti îndrepta! Sunteti trecuti ca mistici agitatori".

Maicile au fost numai de ornament, ca să bage frica în ele. Mi-a plăcut cum ati răspuns! Printre altele retin mai bine o idee: "Eu, dacă vreti, mă duc

pe jos la Aiud. Stiu toate camerele, nu mă tem, mă. duc singur. Nu-i nevoie să mergeti cu mine! însă o să vedeti dumneavoastră unde o să ajungeti cu tineretul acesta, asa cum îi cresteti acum! Veti vedea unde o să ajungeti cu dânsii!".

A fost ca o previziune. V-ati înrosit putin la fată, dar aveati vocea potolită si deloc nu

v-ati enervat. Erati înaintea mea si nu v-am putut privi la fată, dar

mă rugam pentru sfintia voastră să vă scoată din mâinile lor. Pentru două ore am trăit teroarea si imaginea Aiudului! Eram foarte constient că nu puteai spune nimic în fata celor de la securitate. Dar ei pentru ce vă acuzau?

- Întâi mă acuzau că-i astept pe americani. Al doilea, că de ce tin biserica deschisă zi si noapte si de ce vine atâta lume la mine? Eu le-am răspuns: "Am ascultat capetele de acuzatie pe care mi le aduceti, si iată răspunsul meu: Eu stiu Aiudul pe de rost, mă duc pe jos înapoi. Nu-i nevoie să mergeti cu mine. Dacă vreti mă duc acum!"...

Ei să pice jos. "Uite, măi, ăsta are curaj!". Ei apelează la frică, la intimidare. Când văd că nu tine aceasta, sunt demoralizati. Sunt aproape 25 de ani de atunci. Era în toamna anului 1970.

M-a durut tare cum s-a purtat mitropolitul cu mine! Un alt temperament. Eram mai bun decât el la carte. Mie nu mi-a fost greu să învăt. Părintilor, ca

student n-am iesit din Biblioteca Academiei patru ani de zile, decât la Institut. Aveai masa ta rezervată. Ai cerut zece cărti? Acolo rămâneau pe masa ta.

- Tot de la Biblioteca Academiei am scos si eu date pentru licenta în teologie.

- Părinte, Patericul Românesc este lucrarea matale cea mai importantă. N-am avut un Pateric Românesc. Stiam numai de Patericul egiptean.

- Care erau raporturile sfintiei voastre cu securistii care v-au păzit la casa părintească douăzeci de ani!

- Am scris ceva, nu prea amănuntit. Mă băteau uneori la poartă si în casă, dar eu nu mă temeam. Trebuie iertati! Hristos ne va judeca pe toti. Am mai

spus că nu simteam durerile. La Jilava au fost uimiti. Ne băteau organizat, pe o scară specială de tortură si eu n-am simtit deloc durere. Ceilalti din celulă

strigau toti la mine si ziceau:

- Strigă, părinte, că te lasă mai repede!

- Dar nu mă doare! Eram tot vânăt, dar nu mă durea deloc. Le-am spus: "Cum să strig, dacă nu mă doare!"

- Dar nu vezi că esti umflat tot si vânăt?

Ne băteau cu ciomege pe toti la rând, ca barbarii. Pare curios, părintilor, dar n-am strănutat 22 de ani! Am fost tot timpul activ.

- Ati fost optimist, curajos si cu îndrăzneală către Dumnezeu.

- La a treia bătaie am simtit pe cineva, ca o mână nevăzută pe umăr. Era un înger, îngerul meu de pază pe care l-am primit la Botez. Da. Bătăi, păduchi, râie, munci supraomenesti, dar eu eram fericit cu ajutorul Mântuitorului Hristos.

- Si în atâtea necazuri n-ati fost bolnav deloc. V-a întărit harul lui Dumnezeu si sfânta

rugăciune!

- Am iesit cu fruntea sus. Mă rugam permanent lui Dumnezeu si îi iubeam pe toti!

- V-a acoperit Dumnezeu!

- Când am ajuns la Iasi, ne-am dus la Mitropolie la sase dimineata si am citit un acatist. Eu am spus primele icoase, în genunchi la racla Cuvioasei Parascheva. Însă tăranul Tudor Popescu strălucea. Măi omule, el strălucea, nu eu!

Eram de toti cinci: Profesorul Simionescu, noi doi preoti, un ceferist foarte bun si Tudor Popescu. Am citit toti acatistul în genunchi. Ce-i de mirare, nu era nimeni în biserică atunci, în dimineata zilei de 24 august, 1964. Am dat slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Părintilor, am plecat fericiti acasă! Mecanicul de tren s-a uitat la mine cu oarecare rusine că aveam vreo 33 de petice la pantaloni si haine murdare. "De unde vii?", m-a întrebat. "Vin din rai! - i-am răspuns. Nu vezi că strălucesc?" Eram asa de fericit!

Măi omule, nu pricepi că acolo am fost puri? Ne rugam si răbdam cu nădejde în Dumnezeu!

- N-aveati pe constiintă nimic!

- Toti eram curati în puscărie. Dacă as fi murit acolo, ce fericit as fi fost!

- Dar câtă lume s-a folosit de sfaturile si de misiunea pastorală pe care ati făcut-o la parohie si acasă după ce v-ati liberat!

- Eu am fost la Sihăstria si înainte de război, când eram copil. Ce sfântă era Mănăstirea Sihăstria atunci! Staret era Părintele Ioanichie Moroi. Dar de ce nu l-ati propus pentru canonizare? Ce asteptati? Au trecut 50 de ani!

- Mai sunt câtiva care încă n-au fost canonizati, printre care si Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului, mitropolitii Dosoftei si Iosif Naniescu si altii. Sfântul Sinod asteaptă un moment potrivit.

- Da, asteaptă un moment. Vecinii nostri zic: "Noi am canonizat numai câtiva sfinti, iar voi faceti câte douăzeci odată?" Dar noi n-am făcut atâtea canonizări câte au făcut ei! Rusii au dat mii de martiri! Ce vrei? I-au întrebat dacă merg cu dânsii sau nu. Ei au spus că rămân cu Hristos, si i-au împuscat! Dar în Siberia câti or fi ucis?

- Va să zică, asa ati zis, că veniti din rai!

- Eu chiar veneam din rai! Tare-mi părea rău că ies si din gară priveam spre închisoarea din Aiud, si cu lacrimi ziceam: "Măi, ce frumos a fost!"

- Acolo te rogi din inimă, fără să vrei!

- Mă rog si aici. La ora 12 noaptea, când se culcă toti, eu rămân abia atunci singur cu Dumnezeu. Cât sunt de necesare slujbele de noapte! Atunci te simti sfânt! Parcă cei doi călugări bătrâni, care stăteau cu fata la pământ, încât strălucea ca o flacără de foc deasupra capetelor lor, nu se rugau tot la miezul noptii? Sfinti! La fel strălucea aceeasi lumină si deasupra capului acelei femei, de pe Valea Bistritei, pe care a văzut-o

Părintele Cleopa rugându-se în biserică. Era lumina Duhului Sfânt. Apoi lumina s-a făcut tot mai mică si când femeia s-a ridicat de la rugăciune, a dispărut si lumina.

Eu eram în fundul bisericii, dar Părintele Cleopa nu mă vedea, că era în Altar. Era întuneric si ploua afară urât, iar eu stăteam în genunchi si mă rugam. Părintele Cleopa, când a văzut lumina a tresărit. A început să plângă: "Uite, sunt si mireni care se roagă chiar mai bine decât călugării sau se roagă tot asa de profund ca si călugării!".

Eu sunt martor al acestor trei rugători din inimă - doi călugări bătrâni si o tărancă. Asa este; căci am văzut lumina aceea dumnezeiască în trei rânduri deasupra capului lor.

- Părinte, mie mi-ati spus, după ce v-a fost rău, că ati avut o vedenie, aici în usă. Era o femeie îmbrăcată în alb, atât de frumoasă! Stătea în usă la ora două noaptea.

- Nu o frumusete, ci un chip dumnezeiesc. Cineva care radia lumină de sus. A întins mâna spre mine. Cred că era Maica Domnului! A stat în usă, m-a privit blând si m-a binecuvântat cu mâna întinsă!...

- Da. Lucrează Dumnezeu, părinte, cum stie El! Noi sperăm că mai stati cu noi!

- Eu oricând m-as duce! Mă gândeam, poate a venit moartea. Dar fiinta aceea cerească zâmbea asa frumos si a întins mâna spre mine!

- Acum se construiesc multe biserici si mănăstiri în tară. Vă întrebăm, mai este timpul bisericilor noi acum?

- Da. Este timp pentru biserici noi! Ne gândim la timpul pe care-i rânduieste Dumnezeu nouă, tuturor. Oricum, Dumnezeu este biruitor aici! Nu-s crestini toti 100%, dar 60-70% sunt tăranii, mai ales femeile, copiii si bătrânii. Avem un popor foarte bun!

Am scris despre aceasta. Biserica rusească a fost salvată de mănăstiri; iar Biserica românească este salvată de mănăstiri si de femeile credincioase!

Biserica conducătoare n-a fost însă la înăltime! Si cine venea la mănăstire? Bărbatii se cam temeau să vină la biserică. Dar femeile făceau toate slujbele: "Botezul, Spovedania, Cununia, parastasele"; toate slujbele, ca înainte. Cei de sus scriau pastorale, ziceau să trăiască cutare, nu stiu cine...

- Da. Toată traditia sfântă au păstrat-o femeile. Tot ele ne-au dat si copii la mănăstiri si la seminarii.

- Dumneavoastră, călugării, dintr-o dată aveti un picior în Rai!

- Trebuie să tragem si celălalt picior în Rai, prin nevointa si smerenie!

- Trebuie si osteneală! Noi suntem mântuiti prin har si harul a venit prin Iisus Hristos pentru a sterge păcatul strămosesc; dar trebuie să punem si noi umărul. Nu toti călugării îsi dau seama de asta!

- Cum se poate mântui preotul?

- Principalele fapte ale preotului sunt: rugăciunea, slujba la biserică, milostenia si predica. Aici intră si scrisul. Asta este fapta preotului misionar. Fapta bună a

călugărului este rugăciunea; iar principala faptă bună a părintelui Ioanichie este scrisul. Un altul are darul de a izgoni diavoli. Părintele Ioanichie are fapta asta care nu se va lua de la dânsul. Scrii

frumos exact cum vorbesti si asta merge la inima omului. Ce? Este putin asta?

- Eu o iau totusi ca o rugăciune!

- Noi ce facem aici este rugăciune! Rugăciunea nu este doar când rostesti Tatăl nostru. Unde sunt doi sau trei adunati în numele Meu, sunt si Eu între ei. Noi discutăm probleme religioase. Altii se adună pentru lucruri rele; acolo este diavolul în mijlocul lor. Cu noi însă este Dumnezeu! Ce, nu-L simti?

Pe mine când m-a făcut preot Mitropolitul Tit Simedrea, la Cernăuti si când mi-a pus mâinile pe cap în Sfântul Altar, mi-a zis: "In clipa aceasta să ceri de la Dumnezeu o harismă. Darul de a vorbi frumos, de a predica, de a scrie, darul de-a vindeca bolnavii...

"Sunt la un moment crucial din viata mea. Dă-mi, Doamne să slujesc frumos cu credintă si cu lacrimi, ca să câstig cât mai multe suflete".

-Acesta este si rostul preotului. Cere si li se va da. Nu spune asa Mântuitorul?

Prima faptă a unui preot este predica: Mergând, învătati toate neamurile...

- Ca să faci ucenici la mănăstire, trebuie ca ei să vadă cum vă rugati. Pe vremuri scoala de călugărie se făcea la chilie. Ucenicul era dat pe lângă un bătrân si învăta de la el toate.

- Noi sperăm că suntem între ei, ne rugăm împreună, mâncăm împreună, ne sfătuim, îi spovedim săptămânal, facem cât putem, că ne asaltează si lumea.

- Este foarte bună scoala. Să facă toti seminar si facultate, cei mai buni dintre ei. Dar călugăria se învată unul de la altul, cei tineri de la cei mai bătrâni. Asa făcea si Sfântul Antonie. Ucenicul se uita ce face el.

Eu vă pomenesc la rugăciune. Spre deosebire de dumneavoastră, am timp, N-avem idee cât de aproape este Dumnezeu de noi la miezul noptii! Vine să vadă ce faci: te rogi, ori sforăi!

- Ce voiati să spuneti în legătură cu protestantii si catolicii?

- Cred că s-a făcut o greseală, că am intrat în miscarea ecumenică. Ne-am lăsat tutelati de protestanti, care-s mai numerosi. "Fiindcă nu putem să-i câstigăm pe catolici - zic ei -, îi luăm pe ortodocsi, că-s prosti".

Noi suntem rădăcina Bisericii, părintilor! Nu Roma este centrul crestinismului, ci Ierusalimul!

Acolo a trăit Hristos, acolo a pătimit si a înviat. Ce-am scris sunt răspunsuri cu totul originale, dar sunt crestinesti.

Eu am fost în prizonierat, legat si de protestanti si de catolici. În Rusia n-aveau preot. Noi eram 23 preoti români ortodocsi, circa 1200 preoti catolici si circa 1000 de pastori

protestanti. Noi ortodocsii am făcut fată. Cel mai bun prieten al meu era un preot catolic, doctor în teologie si filosofic, profesor la Viena. Mai târziu a ajuns cardinal la Bonn.

- Ce zicea neamtul?

- Neamtul plângea si spunea: "N-am stiut ce cult frumos are Biserica Ortodoxă!"

La Pasti eu si cu cei 22 preoti români am împărtăsit, cu un litru de vin si o căldare de apă 10000 de prizonieri ortodocsi, toti ofiteri!

- Unde? În lagărul de la Oranki?

- Da. Si toti erau ca un cor. Asistau la strana dreaptă catolicii, la strana stângă, protestantii, iar noi ortodocsii slujeam. Ceilalti preoti s-au temut. Ce ne împiedica? Aveam vin, aveam pâine făcută la brutărie. Vin îmi aducea un evreu politruc, colegul meu de scoală din Hârlău. El îmi aducea cel mai bun vin din Europa, vin de Tokay, care-i tata Cotnarului.

-Acesta este ecumenism! Evreul aduce pâine si vin, preotii ortodocsi fac Liturghie, protestantii si catolicii ascultă, iar cei zece mii de ofiteri se împărtăsesc! Ce frumos! Iată model de ecumenism!

- Douăzeci si trei de preoti ortodocsi liturghisesc pe o estradă în aer liber la Oranki ca să vadă toată lumea!

- Dar vesminte aveati?

- Le-am făcut epitrahile din foi de cort, acolo la croitoria nemtească din Oranki. Am avut fericirea că un preot a salvat un epitrafir de pe front, că noi nu mai aveam nici unul. El tinea să-i ducă acasă, la biserică. Era în inventar! Parcă mai conta acum! Si l-a adus în tară înapoi. Eu l-am luat, l-am pus pe piept si cu el am sfintit celelalte epitrafire, cu agheasmă făcută din aducere aminte. Doar n-aveam cărti. Ziceam formula. Apoi am găsit la un ungur un liturghier greco-catolic, care-i ca si al nostru. L-am tradus în româneste si am avut liturghier. Aveam si antimis.

- Era ca în epoca primară, ca pe timpul Apostolilor!

- Absolut, părinte! La început rusii ne persecutau. Pe urmă venea si comandantul rus si asista la slujbă împreună cu toti rusii.

Mi-aduc aminte la Pastile din 1948, colonelul ne-a făcut la toti câte un cozonăcel si câte un ou ros, ce nu văzuseră rusii de 30-40 de ani. La fiecare ne-a dat comandantul câte un ou ros. El avea bune amintiri din război, când fusese la Piatra Neamt, cu nemtii si rămăsese fără un picior. Vorbea putin româneste, că stătuse în spitalele noastre. S-a îmbunătătit, părinte.

Atunci la Pasti, pe platoul acela de la Oranki, s-a nimerit să fie si o lună plină, frumoasă, caldă. La începutul lui mai a fost Pastile. Am făcut lampadare pentru noaptea de înviere. Un inginer român le-a instalat frumos. Le improvizase un motor la un curs de apă. Nemtii erau foarte disciplinati. Noi eram si inventivi si opozanti. Noi am fost primii care am făcut grevă de vreo două ori si am reusit.

- Mă bucur si de felul cum ati pus problema când era să vă omoare: "Eu sunt cetătean

român!". Dar de ce v-au condamnat la moarte rusii, în anul 1949?

- Pentru că mi-au găsit manuscrisul scris de mine la Oranki, în puscărie, pe coajă de mesteacăn, intitulat "Hotarul cu cetăti". Acolo eu vorbesc că Basarabia este pământ românesc! De asta s-au supărat rusii, si am fost condamnat la moarte, de un tribunal din Moscova.

Am procedat exact ca Sfântul Apostol Pavel: "Eu sunt cetătean român. Nu puteti să mă condamnati la moarte, fiind cetătean străin!" Si comandantul a spus: "Da, domnule, te duci în tară, să te judece tara ta!". Asa am scăpat cu viată din lagărul de la Oranki si am ajuns în tară. De la Moscova până la Focsani, unde era un tribunal militar, m-au însotit câtiva gardieni rusi.

Apoi tribunalul militar din Bucuresti m-a judecat din nou si m-a condamnat la Aiud, unde am stat încă 16 ani. Altfel mă împuscau. N-aveai când si cum să te aperi. Pe toti îi executau imediat.

În lagăre multi prizonieri erau împuscati la început. Apoi Stalin a zis: "Din momentul acesta nu mai moare nimeni în închisoare". Nemtii aveau si ei prizonieri. Era o reciprocitate în felul de a se purta cu prizonierii.

- Deci ati fost prieten cu protestantii si catolicii.

- Da, am avut un bun prieten, îl chema doctorul Costi, care a stat si în România vreo cinci ani, la Câmpina. Ungurii sunt multi calvini, mai ales în Ardeal. Toti acestia zic că ei sunt mari si tari, iar ortodoxia este undeva la periferie, ceva din Evul Mediu.

La noi tocmai asta-i mântuirea, că suntem plecati exact de la Răsărit si stăm pe temelie apostolică. Eu spun aici în cărti, că adevăratul centru al crestinismului este Ierusalimul, nu Roma. Am avut multe discutii în închisori. Ei ziceau: "Petru, Petru!" Si le-am spus: "Petru a fost căpetenia apostolilor, pe care si l-au asumat catolicii, dar nu-i Hristos". Prin

Hristos suntem mântuiti, nu prin Petru. "Este vicar", dar nu dă el mântuirea. Legea a venit prin Moise, iar harul si mântuirea, prin Iisus Hristos. El în Ierusalim a predicat, a fost răstignit, a murit si a înviat. În Ierusalim, nu la Roma!

DE VORBA CU UN GRUP DE STUDENTI

- În ultimul timp, se vorbeste tot mai mult în lume de un guvern mondial, de o Europă unită, de o monedă unică, de secte satanice de tot felul si de numărul 666, care apare tot mai frecvent. Toate acestea sunt semne înainte mergătoare venirii lui Antihrist? Cum trebuie să ne raportăm noi fată de lucrurile astea care se văd acum si pentru care nu putem face mai nimic?

-Fratilor, despre sfârsitul lumii nu stiu nici îngerii din cer, nici Fiul lui Dumnezeu în ipostasul Lui de om, cum citim în Sfânta Evanghelie.

- Dar se văd semnele sfârsitului lumii! Ce sunt sectele acestea satanice, ura si tulburarea din lume, crimele, desfrâul si războaiele?

- Nu este al vostru a sti vremile si anii, când va fi sfârsitul - zice Hristos. Eu îmi aduc aminte, din istorie că pe la anul 1000, era o mare propagandă în Europa de Apus, pentru că se împlineau o mie de ani de la întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Si cum noi nu existam ca neam organizat, în Apus se zicea, că la Crăciunul anului 1000 vine Mântuitorul pe fata pământului pentru judecata obstească. Cei mai multi dintre oameni si-au înstrăinat averile si casele, iar cei care au fost smecheri, au cumpărat.

La Crăciun, oamenii de prin toate orasele si satele s-au îmbrăcat cu cămăsi albe si s-au suit pe vârfurile dealurilor si muntilor, să fie în întâmpinarea Mântuitorului; să fie cât mai prezenti când vine Domnul. Dar n-a venit. Mântuitorul avea alte treburi de făcut si n-a venit atunci pe pământ, la anul 1000.

Ia gânditi-vă câte încurcături materiale au urmat si cât zbucium pe toată Europa de Apus până când oamenii acestia s-au linistit.

A mai fost odată, când Miller al adventistilor a prevăzut sfârsitul lumii în America, pentru anul 1843 si n-a venit! Atunci, credinciosii lui din America s-au îmbrăcat în cămăsi albe, s-au suit pe dealuri si l-au asteptat pe Mântuitorul, să fie cât mai prezenti la venirea Lui.

Văzând că i-a amăgit si că Hristos n-a venit, l-au bătut bine pe seful lor, Miller de l-au băgat în spital. Făcând din nou un calcul, a zis: "Nu-i asa. Am gresit calculul!" Si a anuntat o altă dată. Oamenii fiind din natură, nu prosti, dar creduli, s-au îmbrăcat din nou în cămăsi albe, s-au suit iar pe dealuri si l-au asteptat pe Mântuitorul. Dar nici acum n-a venit. Pe urmă Miller a venit si a tinut un discurs în care a spus: "Hristos a venit în mod spiritual si a întemeiat împărătia Lui de o mie de ani". Dar ce fel de

împărătie de o mie de ani, când războaiele sunt fără sfârsit, permanente pe pământ?

Da, sunt mari tulburări chiar în rândul popoarelor mai civilizate decât noi. Însă, să stiti că sunt douăsprezece semne premergătoare venirii Domnului. Ultimele două sunt: crestinarea evreilor si semnul Fiului Omului, adică Crucea, care se va arăta un an si jumătate pe cer. Crucea! Ai văzut-o? Evreii sunt crestinati? Ai auzit?

- Am auzit că s-a crestinat unul si, după botez, i-a apărut o cruce pe frunte!

- Unul, da. Ca si părintele Nicolae Steinhardt. Dar astea sunt cazuri rare, însă nu un popor întreg a trecut la credinta crestină. Deci, al II-lea semn este crestinarea evreilor. Cine va trăi să vadă acest semn?

Primele semne sunt războaiele, ciumele, foametea, cutremurele, semnele de tot felul. Doar a zis Mântuitorul: Acestea sunt începutul durerilor, însă de 2000 de ani sunt războaie, cutremure, ciume, secte si greutăti peste popoare, dar încă nu a venit sfârsitul. Cele trei Evanghelii sinoptice sunt de acord. Semnele venirii Mântuitorului se găsesc la Evanghelia după Matei capitolele 24 si 25 si la Luca, 21. Nu ne conducem după altceva. Acolo sunt date clar semnele venirii Mântuitorului.

Sfintii Apostoli au întrebat: Doamne, când vor fi toate acestea? Si Mântuitorul a conchis: Nu este al vostru a sti ani si semnele. Dacă Mântuitorul spune să nu căutăm acest răspuns, să-L ascultăm, pentru că nu este dat să-i stim. Aici, de fapt, mă conduc după Evanghelie. Oricine ar spune: "Părinte, mâine este sfârsitul lumii", să nu credem. Poate să fie sfârsitul lumii în cataclism pe o parte a Europei. Mor oamenii sub ape,

sub dărâmături, dar sfârsitul lumii înseamnă cele douăsprezece semne premergătoare. Nu s-a ivit nici unul din acele mari semne, decât războaie, răzmerite, foamete si secte. Atât. Dar astea sunt de 2000 de ani. Nu-s un fenomen care-i numai acum. Războaiele? Totdeauna au fost războaie, ca urmare a păcatelor noastre. Dar sfârsitul lumii nu este acum. Însă se apropie!

- Există vreo legătură între psihologie si duhovnicie?

- Psihologia încearcă să ia locul duhovnicului. Sunt doctori care fac un fel de duhovnicie fără har. Nu-i interesează dezlegarea. Nu oricine se poate face doctor de asa ceva. înlocuieste pe preoti, dar fără har. Nici n-are pretentii să dea iertare. Psihologul intră în inima omului cu întrebările.

- Si în ce măsură îl poate ajuta, dacă nu are har?

- Nu-i poate ajuta decât ca un doctor, adică îi dă un sfat medical. Prin spitale, armată si scoli vezi astfel de doctori. Noi însă, spre deosebire de dânsii, lucrăm cu harul Duhului Sfânt. Ei ne copie pe noi, preotii, întrebările pe care le pun ei clientilor lor sunt aceleasi cu cele pe care le punem noi ca duhovnici, la spovedanie ca lucrare paralelă, fără har, a doctorului psiholog. Noi avem ceva care nu au ei. Avem harul preotiei prin care dăm iertarea păcatelor. Suntem îndreptătiti prin har să dăm această iertare si

prin cuvânt si prin punerea mâinilor pe capul lor.

- Spuneti-ne, am putea noi face ceva ca să oprim procesul de secularizare a lumii azi? Pentru că am văzut în ultimul timp că suntem cam secularizati cu totul si ne îndepărtăm de Dumnezeu!

- Este vorba întâi, dacă putem să schimbăm slujitorii Bisericii. Ne trebuie slujitori devotati pentru Hristos. Altfel mergem la secularizare si atunci cine să facă ceva cu poporul aceasta? Cine, părinte?

Totusi, este bine deocamdată că Sfântul Sinod a oprit politica preotilor. Este o primă măsură. Aud că sunt preoti tineri, unii foarte buni. Aud. Aici la mine sunt trei preoti, model, părinte. Tineri, dar model.

Sigur, sunt tineri, nu stiu prea multe, dar sunt foarte morali si curati. Cu acestia se începe.

La noi cred că ar fi bine să se formeze un ordin călugăresc misionar, un grup de preoti călugări în frunte cu un episcop care să se ocupe cu această crestere morală a poporului român. Sau, dacă nu se poate călugări, atunci preoti buni cu vocatie. Zece preoti celibi, cărora să li se dea conditii optime de activitate: tipografie, masini, cărti si material misionar, si să umble prin sate si orase. Satul încă nu-i complet alterat. Satul are fericirea să mai aibă bătrâni si bătrânii încă se duc toti la biserică si-i sfătuiesc pe cei tineri. Dar trebuie să avem si o misiune internă la noi! Mai ales acum când ne asaltează sectele. Aceasta este o mare lipsă a noastră.

Dacă noi, românii, nu facem misiune ortodoxă externă, că n-avem cu cine, dar misiune internă trebuie să facem si noi si rusii si bulgarii si toti ortodocsii. Realitatea este că cei 50 de ani de comunism au lăsat urme puternice în rândul credinciosilor nostri. De la 50 de ani în jos toti sunt alterati. Adică ceva, ceva le-a mai rămas din educatia asta materialistă, pe care trebuie să o treacă.

Ei, aici trebuie lucrat în mod misionar. Nu asa numai cât lucrează preotul în parohie. Este foarte plăcut când vezi vreun misionar din altă parte, să-i vadă oamenii că-i străin si că le spune ceva. Dar să fie bun vorbitor si credincios si să vie cu foarte mult material misionar, pe care să-i împartă, pe cât se poate, gratuit. Să facă Biserica un efort mare si cum strânge bani la Duminica Ortodoxiei, să mai strângă într-o Duminică pentru misiunea internă.

Toti ortodocsii din Apus, începând de la Tisa si până la Oceanul Pacific, vor să întemeieze o Ortodoxie, fără apartenentă la o mitropolie sau episcopie. Toti vor să tină de Biserica Autocefală si să apartină de Constantinopol numai doctrinar. Atât! Asta este! Si preotii pe care îi are în subordine Prea- sfintitul Serafim asa fac!

Eu am făcut următorul lucru, părintilor. Cum m-am preotit, încă cu trei preoti am scos o foaie duminicală. Se numea "Ziua Domnului". Am scos-o numai pentru biserica unde, ca profesor, mă îmbisericeam si făceam slujba. Am publicat-o întâi în 2000 de exemplare. Avea patru pagini: Evanghelia, explicarea Evangheliei si pe a patra pagină câteva pilde

crestine. Era o foaie populară. Costa 14 bani, cheltuieli de tipografie si hârtia. Venea omul si lua foaia si dădea un leu. Când dădea un leu, plătea 7-8 bucăti si pentru cei care n-aveau leul respectiv. Se acoperea totdeauna fără să cersesc banii de tipografie si hârtie. Se acoperea.

Asa de bine a fost primită această foaie, încât cu o săptămână înainte de război tipăream foaia până în 30.000 de exemplare.

- Cum să luptăm împotriva ispitei cunoasterii, a acumulării de cunostinte, fără să le punem în practică, si mai ales Spuneti-ne cum să identificăm această mândrie si să luptăm împotriva ei?

- Mântuitorul spune: Cercetati Scripturile! Nu spune, nu le cercetati. Ci asa spune cuvânt cu cuvânt: Cercetati Scripturile, că ele vorbesc despre Mine. Este, fratilor? Cercetarea nu este o ispită, deloc. Este o necesitate pur umană. Prin cercetare progresează omenirea. Prin rezultatele cercetării se progresează în toate domeniile. Unul este psiholog, altul filosof, altul tehnician, altul doctor si toti cercetează esenta lucrurilor, după profesiunea fiecăruia.

Nu-i păcat, părinte, să cercetezi! Nu-i păcat! N-ar exista progres fără cercetare. N-ar exista. Si noi nu putem să ne îndobitocim. N-avem cum. Nu mai putem. Noi mergem înainte, tot înainte, nu înapoi. De unde stiu eu că mata nu ai să născocesti o frază numai. Sunt unii filosofi care au rămas în istorie, în cultură pentru o frază. Nu? "Evrika! Evrika!". Poftim.

Si îndată te gândesti: cine a spus "Evrika?". Nu? Atât a spus, atât a rămas de la el.

Socrate a spus: "Eu stiu că nu stiu nimic!". Modest. Si vine altul care spune: "Dar nici asta n-o stiu". Si a rămas în istoria gândirii omenesti. Vezi, îndoiala? "Stiu că nu stiu nimic". Si vine celălalt peste două secole si spune: "Dar nici asta n-o stiu"! Dacă este adevărată, vrea să spună.

Ia gândeste-te la Kant: "Văd cerul înstelat si legea morală din om". Asta este esenta kantianismului! Mă minunez de cerul înstelat de deasupra mea si de legea constiintei din mine. Ce vrei? Pe urmă Kant le argumentează, le creste, le dezvoltă, dar asta este

esenta unei filosofii.

- Dar filosofii acestia nu prea au fost credinciosi.

- Da. însă Kant a fost! Eu vorbesc de Kant. O parte au fost credinciosi. De exemplu, Ioan Petrovici de la Iasi era foarte credincios. La fel si doctorul Paulescu de la Bucuresti, care era să ia premiul Nobel, era foarte credincios. La fel si Iorga era foarte credincios. Se închina foarte frumos.

- Iorga a fost francmason?

- N-a fost niciodată. El a fost luptător împotriva francmasoneriei. I-am fost elev. Nu. Iorga a fost urias! Un bun român! Apostolul neamului românesc. Nu erau nebuni românii, să-i facă dintr-un bun profesor, apostol al neamului românesc! Da! Avea cinci copii, toti botezati, toti erau cununati în toată regula.

Eu am fost în Bucuresti la templul francmason, când s-a desfiintat. Atunci conduceam studentimea si am preluat materialele didactice de acolo. Eu am avut un profesor bun la Teologia din Bucuresti, părintele Ioan Mihălcescu, decanul facultătii.

Manualele lui încă circulă si azi. A ajuns mai târziu mitropolit la Iasi. El a intrat în rândul francmasonilor în tinerete. Ca student s-a dus să studieze această ocultă sectă si a fost simtit de ceilalti că nu este sincer cu ei si l-au dat afară. j

- Francmasoneria luptă împotriva Bisericii?

- Ei zic că nu! Pe masa lor se găseste echerul, compasul si Biblia. Biblia! Toti jură pe Biblie. Când începeau sedintele, francmasonii se ridicau toti în picioare si unul din ei spunea "Tatăl nostru". Dar aveau alte scopuri. Francmasoneria era asociatia celor mai bogati sau mai talentati sau mai întelepti oameni din tară, care se ajutau reciproc să parcurgă drumul până la ministere, până la deputătie si senat, până la Academie.

Nu era om intelectual, începând cu Carol al II-lea, care să nu facă parte din această asociatie si se sustineau. Era o asociatie ocultă, care, dacă dădea peste un om ce credeau ei că va creste, îl luau sub tutela lor si-i promovau până ajungea la capătul efortului. După aceea făcea ceea ce-i comanda această asociatie, această francmasonerie. Nu-L înlocuiau pe Dumnezeu. De Iisus Hristos si de Maica Domnului vorbeau foarte frumos. Nu-L înlocuiau pe Dumnezeu. Dar ei ajunseseră la convingerea că numai oamenii acestia, asociati în această societate, trebuie să ajungă la conducerea unei tări să guverneze si că

trebuie promovati toti acei buni din societate pe care-i cresc ei.

La un moment dat era să fiu si eu atras la francmasonerie, cu un avocat si cu un doctor. Era un fel de scoală premergătoare a francmasoneriei. Au vrut să mă capteze si pe mine pentru că făceam o activitate bună si înaltă, însă am refuzat si au refuzat si doctorul si avocatul respectiv. Nu! Trebuia să facem multă ucenicie si nu vedeam de ce să mă încurc acolo. Stiam ce-i francmasoneria. Eu nu puteam ajunge decât ori preot ori profesor. Asta o puteam face si fără concursul lor, prin examene.

Am fost un băiat studios, fecior de tăran. Când am plecat la seminar, tata a pus în fata mea aici pe prag - că aveam cerdac frumos construit, cum se făceau înainte casele cu cerdac -, a pus o sapă si o carte si a spus: "Alege!" Si am ales cartea, la 11 ani! Tata a

spus: "îti dau toate posibilitătile să înveti. Dacă alegeai sapa, sigur îti dădeam niste pământ, când te însurai". Si am învătat; am învătat.

M-am dus la examen la seminarul din Iasi, "Veniamin Costache", în costum national frumos, cu brâu tricolor, pe cap cu pălăriută, cu o pană de cucos sau de păun. Si am reusit si acolo. M-am dus singur, la 11 ani. Nu m-a dus nimeni. Am reusit si am învătat, domnule. Trebuia să am tot timpul bursă, ca să nu fiu o sarcină pentru tata.

Când am început seminarul, a mers tata ca să mă conducă si să plătească taxele. Eram bursier, dar tot aveam o taxă. Când s-a apropiat de casier, care era un preot, a spus: "Mos Ioane, băiatul matale are bursă. Poftim din partea scolii 500 de lei. în fiecare lună ai să primesti 500 lei! Restul primeste băiatul pentru întretinere în scoală". Adică bursa era asa de mare, încât mai revenea familiei o parte de bani. Tata în loc să cheltuiască cu mine, el beneficia în fiecare lună de o jumătate din bursa mea, încât a mers foarte bine. N-a avut cheltuieli cu mine!

- Câti ani ati făcut seminarul?

- Opt ani. Atât se făcea. Am început în 1922 si am terminat în 1931. Atunci m-am dus la Bucuresti, pentru că Facultatea de Teologie din Bucuresti dădea 3 burse la primii trei cu examene de diplomă care erau mai buni. Toti trei ne-am dus de la Iasi la Bucuresti. Adică dintr-o dată am intrat la cămin si la masă.

Când eram eu student, studentii si oamenii, în general, mergeau toti la biserică, în afară de o minoritate care apartinea socialistilor si comunistilor; si elevii mergeau la biserică adusi de profesorii lor. Nu încăpeau toti. Dar câte o grupă mergea la câte o biserică. Poate nu erau asa de activi preotii atunci, dar îsi făceau datoria. Si ca să spun asa, cresterea morală a poporului român, între cele două războaie mondiale, a beneficiat si de un mare entuziasm national.

Ajunsesem toti românii să fim în aceleasi granite si se mergea de la unirea statală la unirea sufletească. S-a lucrat foarte mult. S-a lucrat foarte mult si în Biserică si s-a făcut un mare progres duhovnicesc. A fost putin timp, 20 de ani, dar s-a făcut. S-a ajuns la un fel de numitor comun.

Acum suntem prea aproape de revolutie. Si nu de revolutie, că revolutia n-a fost asa de crâncenă. Suntem prea aproape de fostul regim totalitar si încă urmele se cunosc la toti care au trecut prin scoală si prin viată sub acest regim. Trebuie crescută o generatie nouă si în 10-20 de ani ajungem unde am fost noi în anii 1930-1940. Ajungem. Asta este tot. Biserica, în primul rând, trebuie să fie antrenată în problema aceasta si scoala. Scoala încă nu este. Scoala încă are atei! Scoala încă stă între Dumnezeu si om, încă nu-i bine dirijată! Toti oamenii care sunt în învătământ au trecut prin scoala comunistă!

- Cum vedeti viitori Bisericii de mâine?

- În Biserica de mâine trebuie să ajungă niste arhierei priceputi si cu duh crestin si să fie numit un episcop pentru tineret. Asa era când eram eu student. Era un episcop pentru armată, unul pentru tineret, unul pentru stiu eu ce alte institutii care cu asta se ocupau. Si atunci, dacă ai pe cineva care te dirijează pe tine, preot care te-ai înscris în această asociatie ortodoxă, faci treabă Si slujesti Biserica lui Hristos si neamul tău. îti plăteste salar, că trebuie si să mănânci. Nu-i de mirare. Este vrednic lucrătorul să mănânce întâi el din laptele oilor, adică ciobanul; tăranul să mănânce din grâu. El I-a lucrat, el trebuie să mănânce întâi. Dar scopul vietii nu este să mănânci. Scopul vietii

este să dai din tine umanitatea, să te jertfesti pentru Hristos si pentru aproape.

Noi avem si partea asta animalică: mâncăm, ne împreunăm, facem copii, care-s lucruri foarte naturale si lăsate de Dumnezeu si binecuvântate. Dar avem si spiritul acesta, ratiunea aceasta, Duhul Sfânt de la Botez, care urcă pe om deasupra animalitătii. Si cu cât acest spirit domină carnea, cu atât este mai bine. Si mata ai să ajungi acolo! Ai să ajungi sigur si de întâmplările de acum ai să zâmbesti, nu ai să râzi. Ai să spui, cum am putut face eu o treabă ca asta?

ALTE SFATURI PASTORALE

- Părinte Dumitru, ca preoti cum să spovedim cei care vin la noi si ce canon să le dăm?

- Pe noi ne-a lăsat Sfântul Vasile si cu atitudine personală în aceste pedagogice canoane pe care le dăm. Că-s pedagogice. Eu si mata, ca preoti, când am pus mâna pe cap si am dat iertare la spovedanie, este iertat. Atunci este iertat omul, când duhovnicul i-a spus că este iertat în numele lui Hristos. Numai dacă nu se căieste, dacă nu vrea să părăsească păcatul si dacă nu primeste canon, atunci nu-i putem dezlega de păcate si el nu este iertat. Canonul care-i dăm are rost pedagogic, ca omul să-si aducă aminte că a fost păcătos si pe viitor să se păzească de a mai păcătui.

- Credeti că ar fi bine să citim molitfele Sfântului Ioan Gură de Aur? Dar ale Sfântului Vasile cel Mare?

- Eu le citesc pe amândouă, cu post! Dacă nu te ispitesti în trup, sunt bune, foarte bune. Eu am făcut greseala că m-am hirotonit la 31 ani. Vezi cât de târziu am intrat în preotie? În prima zi când am fost hirotonit preot, am citit molitfele Sfântului Vasile, într-o biserică, la Cernăuti, în Mitropolie. La toti oamenii care au rămas la urmă le-am citit molitfele Sfântului Vasile. Era în prima zi a mea de preotie!

- Si ati avut ispite mari pentru asta, că le citeati?

- N-am avut, că am intrat în război peste o săptămână si nu m-am mai întors acasă decât la 60 de ani. N-am avut nici o ispită! Cel mai curat am fost când am fost în război, în puscărie si în lagăr. Curat! Curat!

Mă spovedeam la preot, dar n-aveam împărtăsanie până am făcut rost de împărtăsanie. Mă simteam înger în trup că slujeam lui Hristos! Sigur că era si oleacă de mândrie! Eram tânăr, nu-mi dădeam seama. Dar asta-i adevărul! Vezi, Doamne, eram exagerat. N-aveam ispite! Deloc! N-avea nimeni. Să fi fost un concurs pentru ca unul să poată gresi cu vreo femeie, nu putea, întelegeti? Atât de slabi eram; si nemâncati si chinuiti si bătuti si urgisiti! Vă pare curios, dar uite, asta-i viata! Puscărias care să facă păcate? N-are cum.

Este mai greu cu sotia ta, hrănit, dormit si odihnit, să postesti. De aceea Sfântul Apostol Pavel spune: "Să postiti atât cât puteti!" Să nu depăsiti limitele posibilitătilor fizice... Da! Femeia n-are voie să-i respingă pe bărbatul ei. Trebuie să-i accepte. Ce să facem! Dar nici el să nu abuzeze. "Până la un timp", spune Sfântul Apostol Pavel.

Eu vorbesc acum, fiindcă sunt deasupra nevoilor.

Un părinte tânăr nu ar putea spune lucrurile astea pentru că el este ispitit. Stiu că-i ispitit si chiar dacă nu mi-ar spune, stiu că-i ispitit. Nici nu se poate altfel. Sigur că femeia trebuie să fie frumoasă, că asa a făcut-o Dumnezeu, pe Eva mai frumoasă decât pe Adam. Pe Adam I-a făcut bărbat, ciolănos. Dar nu se poate altfel. Perpetuarea vietii pe pământ să se facă prin tine, prin copii, care duc mai departe viata. Că dacă am intra toti la mănăstire, s-ar termina viata pe pământ într-o generatie! Ori Dumnezeu a zis: Cresteti si vă înmultiti si umpleti pământul si-i stăpâniti! Chiar când suntem prea multi tot trebuie să ne înmultim.

- Până când?

- Până când se va arăta Sfânta Cruce pe cer. Acesta-i ultimul semn, înainte de sfârsitul lumii -Sfânta Cruce! întâi de toate trebuie să se boteze marea majoritate a evreilor. Este al unsprezecelea semn.

Spune Istoria Bisericii Universale că atunci când s-au împlinit 1000 de ani de la Hristos, mai toti cei din Apus erau crestini dar nu stiu ce fel de crestini, când tineau de Apus, când de Răsărit. Atunci cei mai multi au vândut averile la smecheri, s-au îmbrăcat în cămăsi albe si în noaptea de Crăciun s-au suit pe dealuri, pe munti si au asteptat pe Mântuitorul, cântând psalmi! Ei credeau că atunci trebuia să fie Judecata de apoi. Dar Hristos n-a venit! S-au înselat oamenii. Pe urmă au cerut averile înapoi, s-au împăcat, s-au sfădit, s-au judecat pentru pământ.

Adventistii au făcut acelasi lucru. Miller le-a spus: "În 1843, la data cutare apare Iisus Hristos pe pământ să înfiinteze împărătia de o mie de ani". Dar si ei s-au înselat, împărătia asta de o mie de ani o au si iehovistii, dar ei au apărut mai târziu decât adventistii.

Noi trebuie să ne conducem după Mântuitorul. După Mântuitorul, care a spus: Nu este al vostru a sti anii si vremile. Acestea le păstrează Tatăl ceresc, în atotstiinta Lui! El spune că si Fiul, în umanitatea Lui, nu le stie!

Poate că stia; nu pot să spun. Dar asa a spus El, si eu trebuie să cred. Numai Bunul Dumnezeu stie când va veni sfârsitul lumii! Poate să treacă si 5-6 milenii, însă când vei auzi că evreii îsi construiesc templul, si ai să vezi mata, că esti om tânăr, că încep iar tăierile de capre rosii, de iepuri, de vitei, atunci este aproape! Da. Ei au un partid al lor foarte aplecat spre a pune mozaismul total în functie. Si vor face si templul. Nu-i poate opri nimeni!

- Este semnul sfârsitului acesta?

- Nu! Semnul sfârsitului este când se vor crestina ei. Toate popoarele întâi vor fi crestinate. Nu în totalitate. Va fi dusă Evanghelia, învătăturile Evangheliei, la toate popoarele si la evrei. Acum la Ierusalim sunt două parohii de evrei crestinati. Si în Bucuresti era prin 1940-1960 o parohie cu un preot evreu crestinat!

- Preotul tânăr poate să spovedească sau nu?

- Să urmeze porunca episcopului lui. însă este grea situatia lui. Doctore, vindecă-te pe tine singur mai întâi! Cum poate un bolnav să vindece pe alt bolnav? Apoi credinciosii nu prea se spovedesc la preotii tineri, ca să nu-i smintească.

- Tinerii care termină seminarul pot ajunge imediat preoti?

- Eu m-am făcut preot la 31 de ani. Pe vremea mea se hirotonea diaconul la 25 de ani si preotul de la 27 de ani în sus. Era un ordin dat de Sfântul Sinod. Acum am văzut călugări de 20-22 de ani hirotoniti preoti, însă duhovnici să nu fie făcuti până la 35-40 de ani. Harul lucrează, părinte, si prin preoti de 20 sau de 22 de ani. Dar Harului îi place să fluiere, adică să lucreze si să cânte prin fluiere perfecte. Asa-i place. Sfintenia este foarte rară! Fluieră prin mine, prin sfintia ta, prin părintele Dionisie, prin orice preot hirotonit canonic, îi pare rău lui Dumnezeu că nu are fluiere bune.

Am avut un preot bun, frate de suferintă la Aiud si în Bărăgan, unde am fost cu domiciliu obligatoriu, într-o colonie de muncă. Era mot, greco-catolic, din Muntii Apuseni. Si era împătimit de doinele si cântecele de la dânsii, din satele de moti de la munte.

Odată a venit o tigancă cu fluiere de vânzare la colonia, unde erau si detinuti de drept comun, care stăteau în puscărie. Si si-a cumpărat zece fluiere, preotul Ion Marcu. A murit, Dumnezeu să-i ierte! Era bun ca o pâine caldă. Eu, ortodox; el, greco-catolic. Cântam amândoi la strană în biserica ortodoxă din colonie. Nu predica. Se sfia, dar cânta, învătase răspunsurile noastre psaltice, că ei cântă altfel; niste doine de-acolo din Ardeal, în loc de "Doamne miluieste!". Si le-a luat, le-a probat pe toate, îmi cânta mie câte o doină în fiecare seară; stăteam amândoi în aceeasi locuintă.

Eu eram ortodox si el era greco-catolic, în închinare era greoi. Făcea cu toată palma cruce si avea o palmă mare cât o lopată, încât îi stătea rău, dar dacă asa era el!

Eu pregăteam alimentele pentru făcut, el era mester si le fierbea sau le frigea. Niciodată n-am trăit mai în unison cu credinta crestină decât cu acest preot Ion Marcu. El era greco-catolic, dar nu făcea caz de greco-catolicia lui.

- Ce păcate vi s-au părut cele mai grele în scaunul de spovedanie?

- Mândriile, curviile, uciderile si betia, pentru mine sunt cele mai grele. Auzi si nu-ti vine să crezi atâta cădere.

- Ce făceati cu cei împietriti si răi, care veneau la spovedanie? Cum procedati cu ei?

- Le dădeam canon, binecuvântare si dezlegare iar după canon îi împărtăseam. După pocăintă si Sfânta împărtăsanie se schimbau mult, căci Sfânta împărtăsanie este cununa Tainelor.

Prin împărtăsanie omul devenea altul. Nu devenea sfânt, dar altul, începea a judeca altfel. Adică lucrează Duhul lui Dumnezeu puternic. Noi suntem numai intermediari.

- Dacă cineva avea păcate grele, îl împărtăseati?

- Nu. Nu-i împărtăseam un timp, dacă avea păcate grele, îi aplicam canoanele. Consideram opreliste de la data în care a făcut păcatul si nu I-a mai comis. Dar canonul, părinte, să fie clar, canonul are rost pedagogic. Iertarea se produce atunci când îi pun mâinile pe cap si pronunt formula de iertare. Canonul nu are putere harică, ci numai una de aducere aminte că-i pedepsit pentru anumite păcate si să se gândească să-si schimbe viata. Altii însă uită tot atunci.

- Dati-mi un sfat. Ce să fac când se ceartă ucenicii si nu se împacă între ei?

- Bate-i!

- Cum?

- Cu toiagul vorbei. Ai putere asupra lor, părinte! Ai putere! Te ascultă! Sunt oameni buni. Le faci un semn cu mâna, dar nu te atingi de capul lor. îi dojenesti. Nu-i de mirare, părinte. Mata ai o crestere, ei au altă crestere. Mata ai o pozitie socială, care-ti impune liniste; ei au altă pozitie. Se mai sfădeste omul cu femeia. El mai spune o vorbă proastă si femeia îl mai blestemă, îl mai dă la necuratul. Nu-i tot una! Alte grade, altă viată! Si, nu-i umili! Nu-i umili! Noi avem ceva de care uzăm: sfatul. Numai dacă nu te ascultă pe tine si Biserica, atunci te desparti de el si-i trimiti la alt duhovnic.

- Părinte Dumitru, vreti să ne spuneti câteva cuvinte despre rugăciune?

- Eu spun asa, părinte: eu să nu spun nici un cuvânt despre rugăciune, iar sfintia voastră să faceti rugăciune. Nu trebuie judecată rugăciunea. O faci. Dacă ajungi matale să faci rugăciunea cu participarea inimii, atunci esti pe drumul cel bun. Dacă-ti faci canonul seara asa, ca o moriscă, inutil efortul! Ajungi să spui "Miluieste-mă" lui Dumnezeu si nu stii dacă l-ai spus. Mie mi s-a întâmplat să termin "Tatăl nostru" si am uitat că l-am spus. Vine vrăjmasul si-ti fură rugăciunea, ti-o fură pur si simplu. Si o iei de la capăt. Când ti se întâmplă asa, o iei de la capăt.

- Credeti că este bine să avem un program de rugăciune sau să ne rugăm când credem si cum putem numai să participe inima?

- Călugării au program. Si noi avem program: de sapte ori în zi trebuie lăudat Dumnezeu. Nu-i asa, părinte? De sapte ori în zi. Dar nimeni nu te opreste pe mata, ducându-te împrejurul bisericii, să spui în gând rugăciunea inimii. Nu te opreste! Aceasta nu intră în programul de rugăciune. Sau să spui ca Petru: Doamne, ajută-mă! Nu-i oprit! Dimpotrivă, ajungi să te obisnuiesti asa.

Eu am ajuns să spun niste rugăciuni, încet, cu gura. Si-mi dau seama că nu este ora când trebuie să fac rugăciune, dar nu mă opresc, o zic până la urmă. Sau îmi văd de alte treburi, că mai am si alte treburi.

Acum, dacă mata ai fi un călugăr care să faci numai canonul, ai avea timp mult de rugăciune. Dar asa esti ocupat cu oamenii care vin acolo. Foarte greu. Obosesti, când vii seara aproape că nu esti în stare să-ti faci canonul.

- Când vă rugati în mod obisnuit?

- Eu mă rog între 12 si unu noaptea. Numai după aceea mă culc. între 12 si unu noaptea, nu se aude nimic, nici tipenie. Nimic. Aici este Dumnezeu si aici sunt eu. Mata esti în chilie, esti cu icoana si cu Dumnezeu. Părintele, la fel. Atunci? Nu stiu cum să vă spun, că doar sunteti mai buni decât mine, că sunteti pe drum mai aproape de mântuire decât sunt eu. Când mă rog, simt că Dumnezeu mă ascultă. Simt o mână. Simt că în inima mea a pătruns Dumnezeu, sau măcar îngerul acela de lumină. Simt prezenta lui Dumnezeu. O simt că mă bate pe umăr, când îi place. Când nu, parcă mă mustră. Asta-i constiinta! Asta-i constiinta!

- Ati mai spus că si în puscărie si în prizonierat ati simtit tot timpul pe umăr degetul lui Dumnezeu. Prin asta întelegeti îngerul lui Dumnezeu?

- Îngerul, da. Mă apăsa pe umăr.

- Ati simtit fizic sau duhovniceste?

- Fizic. Apoi duhovniceste poti simti prezenta lui Dumnezeu tot timpul. Tot timpul. Nu există clipă în care Dumnezeu să te părăsească, în genere prin înger.

Stii de ce? Pentru că Dumnezeu, când stăm noi acum de vorbă, mai are de făcut niste pământuri, niste stele ceva! El este vesnic creator. El S-a odihnit după ce a făcut pământul si frumusetea pământului. Dar a avut alte corpuri ceresti si alte galaxii pe care trebuia să le întocmească. Sigur, El a spus. Dar, totusi, deocamdată are plan mental.

Uite cum trebuie să arate galaxia aceasta de zece miliarde de stele. Face un bolid enorm si pe urmă-l sparge si dă nastere la o altă galaxie, îl sparge. Apoi bucătelele acelea se învârt, se învârt si se rotunjesc, se rotunjesc în milioane de ani. Asta-i galaxia. Unele au conditii de viată ca pe Pământ, altele n-au conditii de viată. Rămân însă mereu niste bolovani mari care se învârt pe sus.

- Si credeti că se mai naste viată si pe alte corpuri ceresti?

- În galaxia noastră sunt cea. 60000 de stele care sunt apte de a primi oameni, în galaxia noastră, asta pe care-o vedem noi seara, sunt cea. 60000 de stele si pământuri care sunt bune. Numai că-ti trebuie atâta timp, că mori până ajungi acolo. Noi ne gândim

să ne ducem pe planeta Marte. O s-o populăm, întâi o să meargă oamenii cu niste bolizi din ăstia mari si o să semene troscotel, care rezistă la Polul Nord, sau ierburi cum este la Polul Nord la noi. Când Dumnezeu va vrea s-o populăm, o populăm. E si cea mai aproape, are si atmosferă, are apă. Dacă va fi nevoie! Dacă n-o fi nevoie...

- Dar credeti că Dumnezeu a mai făcut oameni si pe alte planete?

- Nu, n-am spus că a făcut oameni! Deocamdată, părinte, noi, cât am putut să luăm contact cu alte stele, n-am dat de fiinte rationale. Cel putin în sistemul nostru solar. Este numai un satelit al lui Saturn, dacă nu mă însel, care are exact atmosfera de pe Pământ. Poate fi locuit, îti trebuie trei ani ca să ajungi acolo.

DE VORBĂ CU CÂTIVA INTELECTUALI

- Spuneti-ne si nouă ceva despre lagărul de la Mănăstirea Oranki si despre călugării care au fost martirizati de comunisti acolo!

- Oranki era mănăstirea nobililor rusi, în centrul Rusiei, aproape de Volga, în anul 1918 comunistii au desfiintat-o . si au făcut acolo lagăr de călugări, închizând în ea peste 11000 de călugări din toate mănăstirile Rusiei. Erau printre ei si preoti călugări si preoti de mir, si aveau în frunte un episcop.

În anul 1918 a venit de la Moscova o delegatie militară comunistă si i-a întrebat:

- "Mergeti cu noi, sau nu? Aveti 24 de ore timp de gândire!" Iar episcopul le-a zis:

- Este prea mult până mâine! Vă dăm răspunsul în 10 minute!" Atunci episcopul s-a întors spre călugări si i-a întrebat: "Fratilor, acum aveti ocazia să vă faceti mucenici pentru Hristos! Vreti să vă uniti cu comunistii? Sau vreti să vă dati viata pentru

Hristos si să vă numărati în ceata sfintilor mucenici? Să nu vă temeti! Hristos este cu noi! Hristos ne cheamă la El!" Atunci au strigat toti într-un glas: "Vrem să murim pentru Hristos!"

Si asa au fost împuscati toti cu mitraliera în cap, timp de o lună de zile, câte 300-500 în fiecare zi, fiind îngropati într-o văgăună mare din curtea mănăstirii. Unii săpau santul, apoi erau împuscati, iar altii îi acopereau cu pământ si săpau mai departe santul; apoi si ei, la rândul lor, erau împuscati, până i-au îngropat pe toti. Iar pe episcop l-au împuscat la urmă si l-au îngropat, asezat pe un mic scăunel, între călugării ucisi.

A fost un adevărat masacru în masă al călugărilor rusi sub comunisti, unic în Istoria Bisericii contemporane, despre care nu se vorbeste nimic si nu s-a scris nimic până acum. Eu sunt singurul preot ortodox care mai sunt în viată, martor ocular la descoperirea moastelor acestor sfinti martiri de la Oranki, unde am stat în lagăr ca preot militar între anii 1942-1948. Am scris si o carte despre acest fenomen, aflată sub tipar la Bucuresti, care se cheamă "Oranki".

În lagăr la Oranki erau vreo 14000 de prizonieri de război de la Stalingrad, români, nemti si alte natii europene, si ne trebuiau closete.

Atunci comandantul a pus niste soldati să sape o groapă mare în spatele bisericii, deasupra unei văgăuni. Săpând acolo s-a dat de osemintele acestor călugări împuscati.

Atunci câtiva soldati români au venit la mine si mi-au spus:

- Părinte, Bejan, am găsit un sant plin cu trupuri de călugări, împuscati în cap, căzuti unul peste altul, îmbrăcati în haine negre călugăresti! Ce să facem?

- Săpati în continuare cu atentie si vedeti ce mai găsiti! După un timp iar au venit la mine.

- Părinte Bejan, am găsit un preot bătrân neputred, asezat pe un scăunel între ceilalti călugări. Se cunoaste bine cum a fost împuscat în cap; are la gât un lant cu cruce si o icoană de metal cu chipul maicii Domnului!

- Fratilor - le-am spus -, mergeti la comandantul lagărului si-i raportati. Aici este o mare minune. Toti călugării acestia, în frunte cu episcopul neputred sunt sfinti, sunt mucenici ucisi de comunisti prin anul 1918-1920. Nu mai facem closet aici!

Pe un scaun mic sedea asezat un arhiereu, ori poate staret de mănăstire, sau episcop. După ce l-am cunoscut? Avea engolpion pe piept si o cruce alături de engolpion, cum poartă episcopii.

Crucea aceea i-au furat-o cei care săpau la closet. Au tăiat-o bucăti si au împărtit-o. Engolpionul l-am salvat eu, dar I-a luat comandantul lagărului. L-am chemat eu acolo. Iar el a zis: "Dar acesta ce se chinuieste pe scaun? Scoateti-l de aici si îngropati-l undeva, ca oamenii!" Si m-a delegat pe mine să fac acest lucru.

Am vorbit la atelierul lagărului si s-a făcut un scaun puternic de stejar. L-am asezat si l-am legat aici pe piept în crucis, ca să stea drept. M-am dus, l-am stropit cu aghiasmă de la cap până la picioare, stropind si toate celelalte schelete care erau acolo. Apoi am înmormântat din nou arhiereste pe acei episcop, lângă o fântână din incinta Mănăstirii Oranki, pe acel scaun.

Acela este un sfânt în toată puterea cuvântului.

În fântâna aceea izbucneste uneori apa în sus, după vrednicia celui care ia apă de acolo. Vara, la 6 august, vin la această fântână preoti bătrâni fosti prin puscării, unii infirmi, care au scăpat cu viată din puscăriile Siberiei si fac Sfânta Liturghie acolo; apoi se reîntorc la casele lor. Am asistat si noi, cei din lagăr la Sfânta Liturghie.

Cu porunca comandantului de lagăr i-am făcut o carcasă puternică din lemn de stejar, ca să nu fie turtit si a rămas închis în acea carcasă de stejar. Dar am văzut la el o minune. Era împuscat în cap. Când l-am scos dintre ceilalti călugări trupul lui neputred s-a întins ca si cum atunci ar fi murit.

Aceasta am povestit-o la doi tineri intelectuali rusi, unul de origine română, si lucrul acesta i-a impresionat pe amândoi. Pe urmă acesti cercetători s-au dus acolo la Oranki să constate dacă cei 11000 de călugări martiri se află în acel loc. Dar n-au putut, pentru că la Oranki, unde am fost noi prizonieri, s-a făcut o puscărie de femei si nu le-a dat voie să se apropie. Au încercat să capete aprobare pentru deshumarea lor, dar asta este o treabă mare, grea, ca să deshumezi 11000 de schelete si să le înmormântezi crestineste; nu este lucrare de doi oameni. Asta-i lucrarea unui sat întreg si mai mult. Gânditi-vă 11000 de trupuri de călugări f ornează o armată întreagă! Aceasta-i oastea împăratului ceresc! Sfinti ai lui Hristos! Noi, când i-am descoperit, i-am acoperit cu pământ din nou. N-am mai făcut closet acolo. Am făcut în altă parte. A rămas asa în mila lui Dumnezeu si în stiinta Lui. S-au dus cei doi studenti, au făcut o săpătură si au constatat exact ce-am spus eu si ei au căpătat încredere. Au găsit osemintele, nu l-au găsit pe arhiereu, că n-au săpat în dreptul lui, cum le-am dat eu schita acelei văiugi în care erau răsturnati unul peste altul călugării si preotii împuscati. Nu l-au găsit pe episcop pentru că au săpat numai 2 metri, cu voia autoritătilor. Au astupat la loc după ce au găsit schelete unul peste altul. Au căpătat mare încredere si au venit din nou la mine să confirme spusele mele. La dânsii nu-i atâta libertate religioasă ca la noi, este mai putină, încă spiritul comunist este foarte puternic si atunci au amânat treaba aceasta sine die.

- În ce an ati găsit moastele?

- I-am descoperit în 1942, toamna, dar au fost executati în 1918. Atunci la preotii si călugării din Rusia li s-a pus întrebarea de către comunisti: 'Mergeti cu noi sau nu?". Toti acestia au răspuns:

Nu! Rămânem cu Hristos!". Atunci au fost împuscati acolo la fata locului, cum v-am spus mai sus.

- Osemintele acestea înseamnă că sunt moaste de oameni sfinti!

- Sigur că da! Martiri adevărati, ca în timpul persecutiilor romane. Unsprezece mii de martiri toti.

Numai călugări si preoti, în frunte cu acel episcop sfânt. Nici un om din sat. Din secolele MII n-au mai fost ucisi asa de multi martiri ca sub comunisti.

Era obiceiul la Mănăstirea Oranki unde ne aflam în lagăr că, în fiecare an, pe 6 august, la "Schimbarea Domnului la Fată", se adunau preoti rusi veterani, bătrâni si unii infirmi, care fuseseră închisi prin Siberia, si făceau o Sfântă Liturghie la acea fântână, la care asistam si noi. Erau unii preoti cu viată sfântă. Lângă această fântână am

îngropat moastele acelui episcop sfânt, pe care l-am găsit întreg între cei 11000 de călugări mucenici, îmi pare rău că i-am uitat numele.

- Au dat voie autoritătile celor doi tineri să ia din osemintele martirilor de Oranki?

- Nu, nimic! Doar atât, să constate că sunt. Autoritătile se făceau că nu stiu nimic. Ce-i interesa?

Eu i-am trimis la un martor ocular de acolo, nu stiu dacă mai trăieste, căci în 1918 reusise să scape un călugăr rasofor de la Oranki, care devenise morar într-o pădure în taiga, acolo pe o apă. Avea moară si toti oamenii se duceau si-si măcinau ovăzul acolo; porumb doar nu era, nici mei. II chema părintele Teodot. Cu el am intrat în legătură prin 1944-1945, si datele despre această ucidere în masă el mi le-a furnizat, după ce noi am constatat existenta acestor oseminte. El singur a reusit să scape de acolo, singur! Cum a reusit, nu stiu. Era din partea locului. S-o fi ascuns pe undeva.

- Cum l-ati întâlnit pe acest călugăr Teodot?

- Într-o iarnă grea ne-a scos să tăiem lemne de foc într-o pădure mare la nord de lagăr. Ne păzeau ceasovoii rusi, gardieni civili înarmati. Cum mergeam eu singur prin pădure, am dat de o casă mică pe valea unui pârâu. Am bătut la poartă. A iesit un rus bătrân cu barbă si m-a întrebat cine sunt si ce doresc.

I-am spus că sunt prizonier la Oranki si că sunt preot ortodox român. De treizeci de ani nu mai văzuse preot ortodox. Era în mijlocul pădurii. El trăia foarte bine crestinismul acolo la moară. Eram un străin pentru el, însă a căpătat încredere în mine. S-a convins că sunt preot ortodox. Era simplu călugăr; nu putea face nimic ca preot. Stia toată rânduiala. Avea o carte de pe care-si făcea canonul, seara după ce termina lucrul.

Era foarte credincios. Nu prea cred să mai trăiască. Cădea în genunchi totdeauna când mergeam eu acolo si-mi spunea si mie: "Stai în genunchi!". Când stăteam în genunchi, ne închinam amândoi. El spunea ce stia, ce-si mai aducea aminte; eu eram mai bine dotat ca el. Am reusit noi să punem mâna pe un ceaslov de la un rus.

Avea un fel de magazie cu de toate, unde era moara. Era o moară de apă cu două pietre care măcinau, prin căderea apei.

Prima dată când ne-am întâlnit, m-a întrebat:

- Esti preot ortodox? si a început a plânge.

- Da, i-am răspuns.

- Atunci să-ti spun si eu o taină: Sunt călugăr din Mănăstirea Oranki. Mă cheamă Teodot si în 1918, când eram tânăr, am fugit noaptea, ca să nu mă ucidă. Mi-am făcut apoi o căsută si o moară de apă în această pădure. N-am mai întâlnit un preot ortodox de când am plecat de la Oranki!

Eu i-am spus cum am descoperit acel sant cu călugări împuscati si apoi l-am întrebat:

- Ce s-a întâmplat acolo în mănăstire, căci am găsit un sant mare plin cu călugări?

El, plângând, mi-a spus:

- Comunistii atei, când au intrat la putere, au prins 11000 de călugări si preoti din toate mânăstirile si i-au închis acolo, printre care eram si eu. Au venit niste militari călări si ne-au întrebat: "Vreti să mergeti cu noi?" Iar episcopul si cu toti călugării au răspuns: "Nu mergem cu voi, că sunteti atei! Vrem să murim pentru Hristos!".

Eu am reusit să scap. Si asa i-au pus să sape un sant mare si lung de sute de metri si i-au împuscat într-o lună pe toti, iar la urmă pe episcop. Ei singuri îsi săpau santul si singuri îl astupau. Dar erau plini de credintă în Hristos si trăiau numai în post si rugăciune până i-au ucis ateii.

- Când v-au arestat pentru prima dată si care au fost motivele?

- Acolo n-am fost ca arestat. Acolo am fost ca prizonier de război între anii 1942-1948. Am stat destul de mult în lagărul de la Oranki si pe mine m-au pasionat lucrurile astea, cum v-ar fi pasionat si pe dumneavoastră.

- Spovedeati si botezati, acolo în lagăr?

- Nu era voie nici să te închini, însă am ajuns până la urmă să botez niste rusi si niste copii. Cu mare pază, cu mare frică, dar am ajuns.

- Si cum îi botezati?

- Prin turnare. Erau maturi. Unde să-i bagi? Le turnam apă pe cap! Preotii nostri "în Ardeal, sub influenta catolicilor, fac botezul prin turnare, toarnă agheasmă pe capul copilului, chiar a copiilor, nu numai a maturilor, si-i botează. Dar stiti că prin Asia Mică, uneori foarte rar, se botezau cu nisip, îl bagi în nisip, căci orice pietricică contine un bob de apă. Orice stâncă are apă. Si cu nisip se face botezul din lipsă de apă.

- Dar cred că nu le mai făceati Mirungerea si toate celelalte. Rămâneau doar cu formula Botezului prin turnare!

- Le spuneam: "Când se clarifică viata crestină în tara voastră, mergeti la un preot care va apare între voi acolo, si spuneti-i că sunteti botezati, dar că nu sunteti miruiti!" De unde mir? Mă multumeam să-i botez si era perfect de valabil Botezul. Deocamdată, Mântuitorul, pe mine si pe sfintia ta, ne-a trimis la predicare si la botez.

Nu stim dacă totodată a apărut si taina Mirungerii sau mai târziu, pe la 12-14 ani. Dar noi o aplicăm imediat si nu este altceva decât înscrierea crestinilor în oastea Domnului.

Eu am avut ocazia de la începutul războiului să botez multi rusi,- de la Nistru până în Siberia. Ne cerea episcopul armatei, Partenie Ciopron, să-i înregistrăm pe cei botezati. Absurd! Trebuia să faci cancelarie. Era absurd! Veneau oamenii: "Părinte, uite, noi nu suntem botezati! Uite, avem apă!" Era cald, vara. "Hai până la râu si ne botează", si-i botezam si-i miruiam. Atunci aveam si Sfântul Mir cu mine.

Odată am botezat într-o singură zi, într-un sat, 300 de insi. Crezi că-i usor să-i bagi pe toti în apă, să-i botezi după rânduiala? I-am băgat în apă, i-am scufundat, că aveam loc, si i-am scos asa ca la Iordan. Buni, foarte bucurosi oamenii! Iar soldatii nostri toti, cu ofiterii, s-au tocmit nasi pentru Botez.

Crezi că a fost o operă usoară? în fată băteau tunurile si eu făceam misionarism, că stiam bine ruseste încă înainte de a mă duce la război si în prizonierat. Am lucrat în Basarabia la Consiliul Social timp de 5 ani, câte 3 luni de zile. Pur si simplu am făcut limba rusă cu un învătător si un preot. O stiam, dar nu perfect. O limbă rusă imperfectă, dar mă întelegeam cu oamenii.

- Pe Regele Mihai unde l-ati cunoscut?

- În tară l-am întâlnit. Eram elev în Bucuresti, în clasa marelui voievod Mihai, si după aceea în război. A venit regele în Crimeea, cu Antonescu si ne-au decorat acolo la Sevastopol pe cei care meritam să ne decoreze. Regele Mihai mi-a pus pe piept "Coroana României" cu panglică de cavaler; Antonescu mi-a dat altceva, nu mai tin minte că asa de multe medalii am primit încât nu-mi mai amintesc.

Eu mă duceam în fiecare zi în linia I-a. Era foarte riscant! Mă duceam prin transee si le duceam anaforă la soldati. Ba într-o bună dimineată, înaintea unui atac, ostasii mâncau în compania respectivă. Compania avea 200 de soldati si 40 de ofiteri. Mâncau. Am asteptat si i-am împărtăsit după mâncare, cu împărtăsanie adevărată. Plecau la război! Au murit jumătate din ei în acea dimineată!

- De unde aveati Sfânta împărtăsanie?

- Eram foarte bine organizati. Episcopia militară ne dăduse la toti un altar portativ, un altar de campanie. Si ce căutam? Căutam o pâine, că nu aveam prescuri! Apoi căutam un pahar cu vin. îmi pregăteam pentru multă vreme Sfintele Taine, asa cum se fac la noi la Sfintele Pasti. Aveam cutiute întregi cu Sfinte pentru mare nevoie.

Odată la un Pasti, într-o zi am împărtăsit un regiment întreg în Basarabia, într-un sat răzăsesc. Erau 3600 de oameni. Toti, cu colonelul în frunte, până la ultimul soldat. Am avut timp pentru toti acesti oameni.

- Îi spovedeati înainte de a-i împărtăsi pe toti ostasii, sau îi dezlegati în comun?

- Îi spovedeam cu spovedanie de obste, adică în comun, pe toti, căci stăteam pe front, ca orice soldat. Eu le spuneam: "Acum ziceti după mine!" Si după ce le citeam rugăciunea de spovedanie îi întrebam: "Ati furat?" Si toti răspundeau: "Am furat!"; "Ati curvit?", "Am curvit!"; "Ati spus minciuni?", "Am spus minciuni!" Si-i întrebam în public toate păcatele mari, pe care le aveam notate într-o hârtie la mine. Apoi le făceam dezlegarea. O singură dezlegare mare.

Înainte de împărtăsanie îi dezlegam si pe capetele lor cu formula Sfintei Spovedanii. După aceea îi împărtăseam, împărtăsania a durat cam cinci ore. A doua zi plecau în linia I-a pe front. Mureau care erau îngăduiti de Dumnezeu de murit, altii cădeau răniti, care erau rânduiti de sus să fie răniti, iar unii scăpau sănătosi.

- Erau ortodocsi toti ostasii pe care-i spovedeati si-i împărtăseati?

- Erau toti români, erau soldatii nostri. Toti români. Poate printre ei să fi fost si vreun adventist sau de altă credintă; dar mergeau la spovedanie căci erau cu moartea în fată. N-am găsit nici unul care să zică: "Nu, eu sunt adventist sau baptist si nu mă spovedesc la sfintia ta!" N-am avut cazuri.

Un singur ofiter a avut o retinere, dar până la urmă l-am convins să se spovedească; si a doua zi a fost rănit. Curvise cu o rusoaică în noaptea respectivă.

Mata nu i-ai fi dat voie! Nici eu, în timpuri normale, nu i-as fi dat voie să se împărtăsească. Dar a doua zi a fost muribund, fiind grav rănit. N-a murit. A murit în închisoare la Gherla mai târziu.

Adică am făcut niste lucruri care nu sunt înscrise nicăieri, sunt la latitudinea episcopului armatei si a noastră, a preotilor militari. Te-a trimis să ai grijă sufleteste de 3-4 mii de ostasi, trebuia să le porti de grijă. Mă duceam în linia I-a si le duceam anaforă si aghiasmă. Asta o făceam sub formă de litie, că doar nu făceam Liturghie în fiecare zi. Nu făceam decât Duminica.

- Ce alte greutăti ati mai întâmpinat în perioada de prizonierat?

- Nici o greutate! Eu am plutit! N-am strănutat, n-am fost răcit, n-am contactat nici o boală. Am trecut si prin închisori si prin păduchi, prin frig, prin geruri, dar am fost perfect sănătos; cu mintea limpede. Parcă pluteam; parcă nu eram eu! A fost mila lui Dumnezeu cu mine.

Simteam degetul lui Dumnezeu pe umărul meu drept. II simteam că mă apăsa. Simteam ca o greutate foarte dulce, foarte mângâietoare. Si am slujit prin lagăre. La început cu pază la usa lagărului. După aceea ne-am luptat cu politrucele din lagăr si am căpătat aprobare de la Moscova să facem slujbă în lagăr. Si politrucul de la Oranki, care era evreu, de loc chiar din Hârlău, ne aducea în lagăr prescuri si vin de Tokay pentru Liturghie.

Eu sunt acela care a reusit să facă prima Liturghie acolo în lagărele acelea cumplite. Si după mine s-au luat si catolicii si protestantii si toti preotii ortodocsi.

Noi făceam slujba în sobor. Era foarte frumoasă. Un profesor de muzică de la Bucuresti, Sima, a făcut un cor bărbătesc de 100-150 de oameni. Vara făceam Liturghie pe un platou, unde se făcea dimineata adunarea generală, când ne numărau. Si veneau toti soldatii. Absolut! Nu era unul să spună: "Eu sunt bolnav si mă întind pe pat si mă odihnesc", în jurul nostru veneau toti preotii catolici si protestanti si foarte multi nemti, spanioli, italieni, ce erau pe acolo. Veneau si-i vedeai cu lacrimile în ochi.

Liturghia noastră, părinte, este, nu numai sfântă, ci si frumoasă si plină. Este mult mai frumoasă. Mi-a spus o nemtoaică de aici din Hârlău, care-i catolică: "Părinte, cu plăcere mă duc la dumneavoastră la biserică, pentru că slujba este frumoasă. Se cântă, nu se recită. Mă duc si la biserica mea catolică, dar nu simt nimic. Slujba ortodoxă este plină si de bucurie si de cântări frumoase". Am reusit s-o trec la ortodocsi. Acum! Aici! Am si împărtăsit-o zilele astea, că-i bolnavă.

- Înainte de a fi prizonier, în 1942, cu ce v-ati ocupat?

- Este greu de explicat. Este foarte mult. Am fost profesor. Este greu de explicat cum am ajuns la preotie, în 1940 eram la Hotin, în cetate, cu regimentul respectiv si eram sublocotenent de vânători. Si a venit un ordin de la regele Carol, nu de la guvern, care spunea: "Toti teologii sau seminaristii care vor să se hirotonisească sunt liberi două luni. Vă duceti acasă, vă duceti unde stiti, vă însurati, faceti ce doriti, veniti cu hârtiile la noi să ne arătati că v-ati preotit si ati scăpat de război".

Printre acestia eram si eu. În 1940, cu putin timp, cu vreo 6 luni înainte de război, am venit la Bucuresti si în două ore m-am căsătorit civil si religios. Se putea atunci si nu

era nevoie decât de o procură. Am găsit o colegă cu care m-am întâlnit pe stradă si ea a spus: "Hai să ne căsătorim". N-am cerut-o eu. Ne-am căsătorit. N-a durat această căsătorie, că era făcută pripit. Dar nu-mi venise mie în minte să mă fac preot celibatar. Era mai bine. Am mai încurcat o femeie!

Bineînteles că dacă am ajuns în puscărie, a divortat si s-a recăsătorit, încât nu a mai fost o problemă. Dar nu trebuia să fac gestul acesta. Totdeauna l-am regretat. Am venit la Cernăuti, unde era mitropolit Tit Simedrea care mi-era foarte bun prieten si un mitropolit foarte cult. Un muntean si un bun crestin, care a ajuns mitropolit la Cernăuti. El m-a hirotonit preot aici.

Când m-am dus la regiment, în cetate la Hotin, cu forme că sunt hirotonit, stiind că-mi dă drumul acasă si-mi face formele, m-am prezentat la ofiterul de stat major si i-am pus pe masă hârtiile de hirotonie si de căsătorie. S-a uitat zâmbitor la mine si mi-a spus: "Domnule sublocotenent, te duci la atelierul de - croitorie si spune-i sefului croitorilor să-ti mai pună două trese pe umăr". Ca sublocotenent aveam o tresă si mi-a mai pus două si am devenit căpitan.

M-am întors înapoi la ofiterul de stat major si mi-a spus: "Din momentul acesta esti preotul nostru militar". N-am scăpat! De atunci n-am mai fost liber până în 1964! Asta este. Asa a fost voia lui Dumnezeu!

- Ati spus că ati fost în prizonierat până la 1948, si pe urmă?

- Am venit în 1948 în tară si în loc să-mi dea drumul acasă, m-au băgat în închisoarea militară. De acolo am fugit acasă. Păi, unde să fug decât acasă? Dar m-au găsit aici la Hârlău. Chiar aici. Si m-au dus înapoi acolo. Nu m-au pedepsit, decât că am făcut vreo 10 zile de carceră. Si am asteptat să fiu judecat. Eu veneam din Rusia, cu un dosar. Acolo a fost o propagandă prin lagărele de ofiteri, poate si de soldati, ca să se înscrie în diviziile de voluntari, să lupte alături de armata rusă împotriva lui Antonescu, a regelui si împotriva nemtilor. Eu am fost printre cei care n-am acceptat, pentru că depusesem un jurământ de credintă regelui Mihai.

Nu eram dezlegat de acest jurământ. Chiar am fost luat si dus prin lagărele de soldati să-i dezleg de jurământul fată de rege si fată de poporul român. N-am acceptat!

- Dar ce jurământ era?

- S-a făcut un jurământ cu toti functionarii publici, când s-a suit regele pe tron! Când regele Carol a fost alungat în Apus, fiul lui, Mihai, a acceptat să fie rege al României în locul lui. Eu eram atunci în Bucuresti si am fost de fată în momentul în care patriarhul Nicodim i-a luat lui Mihai jurământul de rege în Catedrala Patriarhiei. Era într-o dimineată de marti,

În 6 septembrie, 1940. Să fi fost vreo 20 de oameni. Era Antonescu, era regele, era Patriarhul si vreo câtiva ministri si ofiteri superiori.

Era o formulare specială, că devine rege al Românilor si o să facă si o să dreagă cutare si cutare lucru. Era un jurământ dat cu mâna pe Sfânta Evanghelie si pe Sfânta Cruce, în fata Sfântului Altar si a lui Dumnezeu, că va sluji Tara si Biserica Ortodoxă cu credintă până la sfârsitul vietii lui.

Apoi noi pe loc am depus jurământul de credintă fată de rege, în frunte cu patriarhul. Era logic. Si pe urmă toti ministrii si functionarii. Functionarii numai si toată armata

au depus jurământul. Chiar pe crucea mea a depus jurământul un regiment din Bucuresti. Am depus jurământul si eu, ca preot militar.

- Cu crucea pe care ati găsit-o la pieptul episcopului ce-ati făcut?

- Crucea au furat-o soldatii. Era de aur si au tăiat-o în bucăti si au luat-o ei, cei care săpau closetul. Nu am putut s-o scap. Era acolo o sălbăticie! Se mânca om pe om. Nu puteam. N-am putut.

Atât am putut să-i fac episcopului, o carcasă de stejar, să-i facem un scaun nou, că era putred celălalt si să-i asez pe scaun, într-un mormânt nou, lângă fântâna din curtea Mănăstirii Oranki, asa cum se înmormântează arhiereii. Acolo l-am acoperit cu carcasa de stejar si l-am învelit cu pământ.

DE VORBĂ CU CÂTIVA STUDENTI TEOLOGI

- Între ce ani ati făcut facultatea de Teologie si cea de Istorie?

- Între 1931-1935 si 1931-1936.

- Le-ati făcut în paralel?

- În paralel. Se putea. La Teologie înainte vreme puteai să faci încă o facultate.

- Între 1931 si 1936 ati terminat si Istoria si Teologia. Ce profesori v-au impresionat mai mult?

- Iorga. El dădea în fiecare lună pe la Hârlău si eu mă duceam pe la el. Avea un preot în Hârlău cu care era foarte bun prieten, îl chema Constantinescu. Iar Iorga aprecia lucrul acesta. El stătea foarte mult pe la Hârlău. Si eu, fiindcă eram unul din elevii lui, mă duceam adesea acolo si asistam si eu la discutii. Rareori mă băgăm în discutii, că nu eram de competenta lor. Preotul era foarte cult. Era protopop de Hârlău, oleacă de neam cu Iorga si erau în foarte bune relatii cei doi.

La facultate, când venea la ora de istorie, Iorga începea a povesti, încât nu mai stiai când trece timpul. Când se termina ora si venea profesorul de la ora următoare, el zicea: "Numai putin mai stati, că termin imediat!". Se termina si ora aceia si venea si următorul profesor. Tot la fel proceda: "Mai am putin si termin!". Asa făcea cu toti profesorii. Toti asistau la ora lui, fiind foarte impresionati. Era o plăcere să-i asculti; nu te mai saturai. Parcă vreai să nu se mai termine ora de istorie. A fost o somitate!

- Si la facultatea de Teologie ce profesori v-au impresionat?

- Nichifor Crainic, cu care am făcut Istoria literaturii religioase universale, într-un an l-am făcut pe Dostoievski, iar în anii trei si patru am făcut mistica germană. L-am întâlnit la puscărie la Aiud pe Nichifor Crainic si am stat în aceeasi celulă cu el. Au fost si discutii între noi, dar am si bune amintiri!

- Între ce ani ati stat la Aiud?

- Nu se poate spune un an, că am fost si pe la colonii. Nu se poate spune un an. Te trimitea la colonii de muncă. La canal, la mină... Te muta la alte puscării.

- Când l-ati cunoscut pe Crainic?

- Păi, pe Crainic l-am avut profesor si după aceea în puscărie l-am întâlnit. El a fost condamnat cu toti ministrii si generalii lui Antonescu, care făceau puscărie la Aiud. El fusese ministru într-un guvern sub Antonescu. Pe toti i-au băgat la puscărie comunistii.

Totusi, a iesit afară în '64, a iesit afară si a mai trăit încă 2-3 ani de zile la Bucuresti, fiind înconjurat de intelectualitatea românească. Se fereau scriitorii, dar totusi noaptea se duceau la dânsul acasă si-i întrebau multe. Cum să vă spun, părintilor, era o minte extraordinară, era un talent literar mare!

El a scos revista "Gândirea", el a redactat-o 20 de ani de zile. "Gândirea" era cel mai mare si cel mai bun cenaclu literar din tara românească. Iar revista era absolut o revistă apuseană. Tot ce a fost bun în cultura românească, în perioada interbelică, făcea parte din acest cerc, "Gândirea". El i-a adunat în jurul lui pe cei mai buni intelectuali. Este marele lui merit. Acum am văzut că apare "Gândirea", dar nu mai este ce era odată!

- Cum făceati cu spovedania când erati la Aiud?

- Foarte usor. îi spovedeam în celula respectivă sau la perete. Să stii că dacă mă asez cu gura la perete, dincolo mă aude foarte bine, punând urechea. Faceti această experientă!

- Si cum, spovedeati prin perete?

- Întâi puneam eu urechea la perete si le ascultam spovedania păcatelor. Pe urmă puneau ei urechea si le dădeam sfaturi.

- Dezlegarea cum o făceati?

- Tot prin perete! Numai la cei din cameră făceam spovedania normală cu punerea mâinilor pe cap. Doar asta o stiam pe de rost. Iar ca epitrahil foloseam un prosop sau puneam mâinile pe ei în timpul spovedaniei, că asa am primit si noi preotii harul Duhului Sfânt, prin punerea mâinilor pe cap.

- Ati spovedit multi prin perete?

- Poate sute.

- Dar pe Nichifor Crainic l-ati spovedit vreodată?

- Nu accepta să se spovedească la mine, care i-am fost student! Am stat cu el în aceeasi celulă. Am avut o discutie foarte frumoasă. El a spus asa: "Eu am scris poezie religioasă". S-a si publicat. Părintele Stăniloae acum, după moartea lui Crainic, a publicat vreo 10-20 din poeziile lui scrise. E tot ce s-a putut da mai bun în materie de poezie religioasă. Crainic n-a fost un puritan, un mistic.";. Uneori spunea: "Eu voi sta în fata lui Hristos cu poezia crestină, Unde sunt cei care nu mai sunt" si cu celelalte. Avea trei volume de poezii religioase scrise la Aiud. Le stiau pe de rost multi si se mângâiau cu ele.

- Spuneati că l-ati spovedit odată pe Nichifor Crainic!

- Ei, l-am spovedit! Este mai încurcată treaba. Uite cum: l-am spovedit odată în sala de reeducare, unde încercau să ne convertească vointa. El a cerut. Nu era mărturisit de multi ani, că stătuse prin puscării. Stăteam alături si mi-a zis: "Părinte Dumitre, spovedeste-mă!" Cu ochii priveam la tribună, iar el si-a spus păcatele. Apoi l-am dezlegat acolo si era multumit sufleteste.

Altădată am stat la o discutie. Cine merge la Rai? El sau eu? Eu posteam si autoritătile dădeau mâncare de dulce în Vinerea Mare. Dar eu nu mâncăm mâncarea aceea si i-o dădeam lui Nichifor Crainic. El zicea: "Dă-mi-o mie, că eu o mănânc. Eu nu sunt ca tine, postitor si puritan". Si i-o dădeam cu plăcere. Când îmi era foame, mâncăm turtoiul. Tur-toiul era un fel de mălai copt în cuptor, îl mâncăm si-mi era destul.

Mie niciodată nu mi-a fost foame la puscărie. Nu mi-a fost foame nici în lagăr. Am plutit pe deasupra acestor greutăti din lagăr sau din puscărie, cu ajutorul lui Dumnezeu!

- Ce făceati cu posturile?

- Nu puteam. Mâncăm. Pe cât puteam, miercurea si vinerea mă feream. Miercurea si vinerea dădeam la ceilalti. Eu am avut odată un gurmand la "zarea". Este o sectie foarte grea din Aiud, unde erau închisi cei ce nu voiau să facă nici un compromis. Am avut un gurmand la zarea. Un învătător, care nu se sătura niciodată. Ii dădeam o jumătate din portia mea si eu mă simteam sătul. El mânca o portie si jumătate si nu era sătul. Eu mâncăm jumătate de portie si eram sătul. Ce te miri? De ce te miri? Nu-i nimic de mirare. Era cine să suplinească lipsurile astea!

- Vă ajuta darul Duhului Sfânt!

- Si am iesit din puscărie perfect sănătos. Si din lagăr, din Rusia, am venit tot perfect sănătos. N-am avut nici o boală.

- În ce orase ati făcut puscărie, după ce ati venit din Rusia?

- Întâi în Bucuresti, la închisoarea militară. După proces, la Jilava; după Jilava, la Văcăresti; de la Văcăresti, la Aiud; de la Aiud, la canal; de la canal, iar la Jilava, apoi la mină la Cavnic, în Maramures. Apoi iar la Aiud, unde am terminat puscăria în august 1964.

- Spuneti-ne ceva despre locul natal.

- Sunt născut în orasul Hârlău, judetul Iasi, din părinti ortodocsi răzesi: Ioan si Măria. Născut în 1909, octombrie 26, de ziua Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, la ora 3 d.a. Domiciliul: orasul Hârlău, strada Nicolae Iorga nr.43.

Eu cred că oricine mă întreabă pe mine lucrul ăsta, eu tot asa spun: stau aici de 2000 de ani! Sau poate mai de mult! Am această constiintă că apartin acestui loc si acestui neam. Aici l-am prins pe strămosul meu, pe bunicul meu si pe tata! Aici! Uite! Numai că erau alte case, care s-au dărâmat si s-au tot înnoit. Fiecare rând de oameni si-a făcut câte o locuintă nouă.

Locuinta tatei a fost bombardată de rusi, în 1944. A stat cum a putut într-o cameră. Si

eu, când am venit de la Aiud, am adunat bani, că nu aveam femeie, n-aveam copii, n-aveam greutăti, si venitul tot l-am băgat în casa asta. Casa asta nu m-a costat prea mult atunci, în 1970, că-i din chirpici, cât este de mare. Erau materiale din belsug si ieftine. Asa era atunci. Asta a fost în 1970, când a fost gata.

În 1970, când am fost aruncat din postul de preot de la Ghindăoani-Neamt si am fost trimis la Hârlău cu domiciliu obligatoriu, am intrat în camera asta în care stau si acum. Asta am s-o explic mai târziu, cu procesul pe care l-am avut la Târgu Neamt, proces în care au fost antrenati numai preotii din Judetul Neamt, câte 3 delegati de fiecare episcopie, toti preotii din protopopiatul Neamt si delegati de la celelalte protopopii din judetul Neamt si Roman.

- Cum am putea să-i atragem mai mult pe studenti spre Biserică si spre Dumnezeu? Ce sfat ati da tinerilor studenti de astăzi, ca să se poată apropia de Dumnezeu mai mult?

- Eu nu văd o întoarcere a tineretului decât la Iisus Hristos; o întoarcere religioasă crestină, totală. Este o problemă foarte simplă: "ori cu Dumnezeu, ori cu dracu". Nu se poate altfel! Această poruncă a pus-o Iisus Hristos, nu noi! Nu este altă alternativă! Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?

Prin 1940, toti erau crestini. Atunci! în afară de o minoritate care tinea de partidul comunist. Acestia erau izolati; nu însemnau nimic. Si chiar frontal se afirma crestinismul în lumea studentească, în Bucuresti aveam o biserică a studentilor, fostă rusească. Si acum este dată Universitătii. Corul era format din studenti si preoti si era o .frumoasă activitate religioasă studentească. Studentii se duceau Duminica la biserică. Iar elevii veneau în siruri, cu profesorii de religie sau cu un diriginte. Totdeauna.

- Cum pot fi atrasi tinerii de astăzi la Dumnezeu si cum îi putem izbăvi de practicile budiste, păgâne, orientale?

- Îi mănâncă aceste influente străine, dar îi mănâncă si rockul. Asta-i mănâncă. Sunt dezbrăcati, zburdă, se strâmbă, caută scene obscene. Ti-i scârbă, absolut! Parcă-s îndrăciti, când joacă. Uitati-vă odată, că-i dă si la televiziune.

- Sunteti de acord cu televizorul în casă, care fură atâta timp liber, alungă sfânta rugăciune si ucide sufleteste atâtea suflete, mai ales tineretul?

- Este adevărat că pentru cei slabi, televizorul are un rol diabolic, că sminteste pe multi si-i împinge la desfrâu si la crimă. Apoi alungă frica de Dumnezeu si duhul rugăciunii din inimă si din casă. Pentru aceasta televizorul trebuie pus sub interdictie. Dar se pun probleme si frumoase de instructie religioasă, cum este "Lumină din lumină" si "Credo". Sunt bune că se discută lucrurile astea actuale.

Păcat că preotii nu-s antrenati mai mult la lucrul acesta. Preotii de valoare din Bucuresti. Ori sunt obositi, ori sunt prea ocupati, cum ar fi părintele Galeriu. El este foarte bun, crede puternic, adesea îl vezi, că îi dau lacrimile când vorbeste si face un curs foarte frumos despre Domnul nostru Iisus Hristos la Politehnică în Capitală. De ce n-ar face câte un preot consilier de la Bucuresti cursuri despre Iisus Hristos la fiecare facultate? Studentii de la Politehnică, care devin ingineri, se duc la lectiile Părintelui Galeriu. De ce nu s-ar duce si ceilalti? Nu toti! Dar măcar de curiozitate s-ar duce, să vadă cine a fost Iisus Hristos si ce cere de la noi. Altfel, ce facem pentru acest tineret care caută pe Hristos? Vom da socoteală de toate!

- Ce alte personalităti ati cunoscut la Aiud?

- Da... Radu Gyr. Era un crestin desăvârsit. A intrat în puscărie cu fruntea sus si a iesit din puscărie cu fruntea sus. Moral.

- Deci, n-a murit în puscărie?

- Nu, a murit acasă, acum câtiva ani de zile. La Bucuresti. Am fost la înmormântarea lui. Si la înmormântarea lui Crainic am fost. Au fost mari festivităti când au murit acesti doi mari scriitori. A fost si Părintele Stăniloae la puscărie, dar n-am stat în aceeasi celulă.

Părintele Stăniloae a intrat în închisoare în 1958 cu Tudor Popescu, profesor de Istoria Bisericii Universale; cu părintele Benedict Ghius, care era arhimandrit la Patriarhie si cu încă vreo doi. Ei făceau parte dintr-un fel de microasociatie religioasă, numită "Rugul aprins". I-au prins si i-au dus pe toti la puscărie.

Am făcut odată o distinctie care nu-mi apartine: există în orice profesie buni profesionisti, dar sunt si oameni de vocatie. Oamenii de vocatie sfintesc locul pe care-i ocupă în societate. Profesionistii sunt foarte necesari, iar altii fac simplă profesiune. Un preot din muntii Apuseni îmi spunea: "în definitiv si preotia este o meserie". Gata! Ce să-i mai răspund? Era greco-catolic!

- Spuneti-ne ceva despre episcopul Nicolae Popovici.

- A fost episcop la Oradea. Dar a murit repede. Nu stiu când a murit. Eram în puscărie. A fost foarte demn. N-a cedat sub nici o formă. Din tot Sinodul nostru numai episcopul Nicolae Popovici n-a cedat. El s-a opus la scoaterea religiei din scoli si a icoanelor. A fost depus din scaunul de episcop la Oradea si l-au dat de canon la Mănăstirea Cheia - Prahova. După mai multi ani s-a retras în familie si a murit acolo. Era din judetul Brasov. Era singurul episcop care a suferit pentru Ortodoxie si pentru Hristos de la comunisti.

- Ce părere aveti de Părintele Constantin Galeriu'?

- Eu stiu că Părintele Galeriu este foarte credincios. Crede, în mod real crede. Nu se poate pune la îndoială sub nici o formă. Stiu că are o catedră despre Domnul nostru Iisus Hristos, pe care o face onorabil la Politehnică în Bucuresti si este foarte înconjurat de studenti. Un bun profesor, care cred că putea să iasă la pensie, dar se mentine încă la facultate. Probabil că n-are cine-l înlocui deocamdată. Eu am fost prieten cu dânsul înainte de a ajunge la Bucuresti. Era preot la Ploiesti si făcea foarte bună treabă în popor. Foarte bună. Era un bun misionar local, mai ales de cartier.

A atras multă lume la crestinism, mai ales din dezaxatii societătii. Foarte bun. Se ocupa si se ocupă cu mare atentie de oamenii acestia.

A doua latură era că se ocupa de tineret, înainte de a ajunge în Bucuresti, era vesnic ocupat si înconjurat de tinerii din Ploiesti si din altă parte care-i căutau si era bun. Am o părere foarte bună si acum de Părintele Galeriu, în Bucuresti este un spital si o asociatie mare pe care a înfiintat-o. Se cheamă "Christiana". Este un spital crestin! Acolo a murit Petre Tutea, care era crestin desăvârsit si acolo-s crestini si doctori.

Dacă ar fi zece în tară ca Părintele Galeriu, s-ar putea face treabă foarte bună în

Biserică.

- Părinte Dumitru, dar despre Părintele Cleopa ne puteti spune ceva?

- Părintele Cleopa este cel mai vestit călugăr din România. I-a dat Dumnezeu un dar puternic. Din cioban I-a făcut un mare duhovnic si un mare predicator si cunoscător al vechilor eremiti, pe care-i cunoaste si în vorbe si în atitudine si în faptele lor. El a făcut mult pentru Biserică si sub comunisti si acum.

Par a fi niste glume predicile lui, pe care le tine zilnic la oamenii care vin acolo. Dar au mers, părintilor, au mers la inimă si când era în putere, predica frumos în biserică. Spunea lucruri pe întelesul poporului. Nu este un intelectual, nu, Nu are cum. Este un om simplu, un autodidact. Dar care a fost dus să vorbească si la Bucuresti si a vorbit frumos si I-a înteles toată lumea. Si la Patriarhie a vorbit si eu am asistat la câteva predici ale lui, care au mers la inimă si sporeau credinta.

Pe părintele Cleopa, la un moment dat, câteva fete bisericesti s-au gândit, cu vreo câtiva teologi, să-i propună de patriarh. Si eu am gresit când m-au întrebat si le-am spus: "Nu-i bun de patriarh! Este bun, într-adevăr, din punct de vedere duhovnicesc de patriarh. Dar acolo trebuie un om care să cunoască si teologie si politică. Acolo, patriarhul reprezintă Biserica în stat. Părintele Cleopa nu are preocupări de natură politică, nici nu citeste ziarul să stie cine-i prim ministru, sau alte treburi, cu rosturile lor; nu-i introdus în problemele acestea. Ori când cineva este sef de institutie, cum este Biserica, el trebuie să cunoască acestea foarte bine, nu bine.

Ceea ce face el, se face numai la Sihăstria sau la orice altă mănăstire. Te porti călugăreste, ca Sfântul Ioan Botezătorul, cu curea si sandale. Asta este uniforma călugărească. Nu?

- Pe Părintele Paisie duhovnicul, l-ati cunoscut? Ce impresie v-a lăsat?

- Da. M-am si spovedit de vreo câteva ori la el. Părintele Paisie va trebui sanctificat! Un om bun, un mare duhovnic al secolului nostru. M-am dus odată la Sihăstria, mi-a spus careva de acolo, poate părintele Ioanichie, care mi-e foarte drag, ca un copil al meu, si-mi spune: "Părintele Paisie s-a mutat la Sihla".

Mă duc eu la Sihla, că nu-i departe; vreo trei km. la deal. Eram cu paracliserul de la biserică de la mine. Totdeauna plecam la drum cu paracliserul de la biserică si îmbrăcat civil. Nu aveam voie să mă duc la mănăstiri. Eram oprit de securitate. De aceea mă duceam civil. Si-i găsesc pe Părintele Paisie aranjând niste bolovani acolo, îsi făcuse o locuintă sus.

Este o bisericută de lemn si acolo sub stânca aceea mare este si o chilie. Si nu stiu ce căuta prin bolovanii aceia cu un călugăr. Misca bolovanii de ici până dincolo.

Eu am stat, m-am uitat. Sigur că am dat bună ziua, am cerut iertare. Mă întreabă: "Ce cauti aici la noi?'. "Părinte Paisie, am venit să văd un om cu viata îmbunătătită, un călugăr cu viată îmbunătătită". Până seara m-am întors la Sihăstria.

Părintele Cleopa nu-i gelos pe unul care face treabă bună ca el. Nu. Nu suferă de această mândrie. El ar fi bucuros dacă Sihăstria, la trecerea lui din viată, n-ar rămâne pustie. Părintele Cleopa este foarte bun si părintele Ioanichie este bun si părintele

Paisie a fost foarte bun, dar nu si-au făcut ucenici mai multi. N-au suferit! Au avut

ucenici printre ei, care le duceau mâncare de la bucătărie, sau le curătau hainele. Asta era ascultarea lor. Nu s-au ocupat mai de aproape cu cresterea duhovnicească a ucenicilor, care ar trebui să fie tot timpul lângă dânsii. Nu!

- Da. Credeti că-i un dar special de la Dumnezeu ca cineva să-si crească ucenici?

- Da! Si sfintia ta să-ti cresti ucenici. Mântuitorul a avut ucenici: 12 apostoli si 70 de ucenici. Apoi niste femei mironosite care le spălau rufele si le făceau de mâncare. Era, cum am spune, un nucleu puternic în jurul Mântuitorului.

- Dar depinde de duhovnic asta? Sau depinde de darul Duhului Sfânt, care-i aduce în jurul duhovnicului?

- Duhul Sfânt nu lucrează chiar direct. Tot prin . cineva lucrează! Si prin sfintia ta! Eu să fiu la Mitropolie sau la mănăstire, m-as ocupa de unul sau de altul. Trebuie să-i controlezi, să-i verifici, să-i mărturisesti, si, dacă are atractie spre monahism, să te ocupi de el, chiar dacă n-ar intra în monahism, dar să te ocupi duhovniceste de el.

- Ce înseamnă să mă ocup de el?

- Educatia! El a auzit de canoane. Dar a văzut vreodată cum se aplică canoanele?

Eu si cu mata le aplicăm canonul, că stim; dar celor pe care îi formăm ca ucenici nu le arătăm. Parcă-i un fel de gelozie, să stim numai noi doi. Eu n-am ucenici. De mine se legaseră niste fete care se spovedeau la mine si voiau să devină ucenice si sigur că le-am refuzat. Cum să umblu eu cu niste femei după mine? Asta si-a permis-o numai Mântuitorul!

Chiar dacă te păstrai oricât de curat, dar lumea putea să născocească lucruri destul de grele. Insă ucenici, da. Ucenicii Părintelui Cleopa, ucenicii Părintelui Paisie sau Ioanichie!

N-am spus? Ia-ti un ucenic, doi, să te ajute în publicare. Ia-ti-i cu studii teologice sau măcar cu seminar. Dă-le voie să citească manuscrise, să stie gramatica bine, să pună la loc punctele si virgulele.

În general autorii sunt foarte orgoliosi si ranchiunosi. Ajung la un fel de supracredintă că sunt cineva, că sunt suspusi, că sunt dotati si te dispretuiesc pe tine si refuză orice sfat.

- Mare pericol pentru mântuire este mândria!

- Cel mai mare. Doar cu mândria începe dezastrul!

- Cum putem lupta cu demonul mândriei? Am observat că, de exemplu, cu cât se luptă cineva si se apropie mai mult de Dumnezeu, îl luptă cel mai mult mândria si slava desartă. Părerea despre tine că esti cineva. Cum putem lupta împotriva gândurilor astea diabolice de mândrie si slavă desartă?

- Numai cu rugăciunea inimii, cu post, cu metanii, spovedanie deasă si îngenuncheri. Asta-i cea mai mare ispită. Si îngerii au căzut din mândrie, în mândrie este prezent satana cel mare. Un om poate să aibă în spatele lui - eu, sfintiile voastre -, un drac sau o sută sau o mie sau un legheon. Dar dacă vede că unui om începe a-i plăcea de sine si se crede mai sus decât vecinii si se compară cu vecinii, atunci vine satana si-i împinge

din spate! Sarpele cel mare!

- Spuneti-mi cum să deprindem rugăciunea inimii?

- Si eu o fac, noaptea, când sunt singur! N-o aplici deloc, ci o spui mereu, cu smerită cugetare. Da. Dar să fii atent cu mintea. Să fie gura egală cu inima! Nu poti repeta rugăciunea aceasta dacă n-ai apartenenta inimii. Rugăciunea atunci este valabilă când si sufletul tău este o rugăciune, nu numai buzele. Abia atunci are putere la Dumnezeu.

- Dar până atunci?

- Până atunci începi cu forma! Cu rugăciunea citită, întotdeauna cu forma. Si la un moment dat vine direct Dumnezeu si schimbă inima! Vine! Vine Dumnezeu! Poate nu direct, dar printr-un înger. Mata ai un înger pe umărul drept. Si îngerul nu stă degeaba. Are un rost! El duce bătălia cu satana si te protejează si te conduce. Cazi si-ti pare rău că ai căzut. După aceea ai o mângâiere, când vezi că ai putut să te ridici din cădere.

Eu simt asa o mare bucurie! Am bruscat ieri o bătrână, bolnavă de nervi, dar tare mi-a părut rău! Pe urmă mi-au dat lacrimile. Si dacă mi-au dat lacrimile, am simtit că Dumnezeu m-a iertat. Dar am bruscat-o! Femeia a făcut opt copii, toti bolnavi. Si a venit să-i fac o rugăciune pentru fata ei, care se află la închisoare la Iasi. "Spune-mi, părinte, ce să fac?" Este foarte greu! Eu totusi, îi fac o rugăciune. Dar ea n-are constiinta păcatului...

- Ce să facem cu tinerii teologi, care vor să devină preoti, dar au păcate opritoare de preotie?

- Eu la acestia le spun: "Binecuvântare pentru casator ie "îti dau. Dar pentru ca să fii preot, nu pot să-ti dau eu dezlegare, pentru că nu dau voie canoanele Bisericii", îi trimit la episcopul lor să se mărturisească. Si cum hotărăste el. Nu te poti amesteca. Este de responsabilitatea episcopului.

- Mă întreba odată cineva la spovedanie, cum poate sti care este voia lui Dumnezeu cu el? Este vorba de un băiat. Dacă să meargă la mănăstire sau nu. N-are căderi, dar pentru că nu-i cunosc, mi-e foarte greu să-mi dau seama dacă are chemare j pentru căsătorie sau pentru viata monahală. Cum să j procedăm în acest caz?

- Nu-i nimic! Roagă-te mai mult lui Dumnezeu, asteaptă si mai vii! Vom mai sta de vorbă si Dumnezeu va hotărî sau îti va da un semn.

- Ce facem, Părinte Dumitru, că vin oamenii la noi cu multe păcate si nu stim cum să-i îndreptăm?

- Adică iadul trebuie lărgit oleacă. Că stau cam înghesuiti oamenii acolo! Da! Eu însă sunt bucuros că vă văd. Si am tânjit o viată întreagă si n-am fost vrednic să intru în călugărie! Am gresit! Când am iesit din puscărie am făcut cerere la Mitropolie să mă primească în călugărie sau să-mi dea o parohie cât de mică, sau să-mi aprobe să fiu cântăret la o biserică Ei au spus: "Este de competenta Sfântului Sinod Asteptati!". Am făcut de trei ori cerere. Mi-ai răspuns: "Nu! Nu! Nu!" Gata! Nu m-au primit. De a nu m-au primit? Nu stiu. Fără motivare. Dar cred c; era bine dacă intram în călugărie atunci! Mult mai bine! Dumneavoastră sunteti pe drumul cel bun. Sunteti cu un picior în Rai!

- Dar când ati iesit din închisoare?

- În august, 1964. Sunt aproape 30 de ani de atunci. Puteam să-mi îmbunătătesc viata! Asa, am trăit aiurea! Am trăit...

- Din 1964 ati fost preot paroh aici în Hârlău?

- Nu, niciodată! Nici nu am slujit. Aveau ordin să nu mă primească preotii de aici. Fostul mitropolit, Iustin, a primit ordin, de fată cu mine, să nu mă primească în Altar, că eu stricam bunele relatii între Biserică si stat. M-au judecat si m-au scos afară după aceea, tot pe tema aceasta că-i astept pe americani si stric bunele relatii statornicite între România si Rusia. Astea-s motivele. Negru pe alb. Sigur.

M-au scos din motive politice si de acolo, din parohia Ghindăoani, unde am slujit ca preot între anii 1965-1970, m-au pensionat si m-au trimis cu domiciliu obligatoriu la Hârlău. Cu greu mi-au dat voie să primesc oameni aici acasă, că un maior de securitate stătea în permanentă la usă de parcă îmi făcea de pază. Dar multumesc lui Dumnezeu, oamenii nu s-au uitat la asta, treceau peste el. Si au venit tot timpul.

- Dar când v-a luat la închisoare erati preot?

- Preot. Este o viată, părintilor, mai deosebită a mea. N-as putea spune că m-au luat. N-as putea spune. Este o viată foarte încurcată, dar nădăjduiesc să o descurc. Că m-am hirotonisit la 31 de ani, în 1940, si am făcut războiul ca preot militar si am fost la garnizoana Iasi, cu regimentul 13 Dorobanti si cu Divizia am făcut războiul din Răsărit si am fost avansat la gradul de maior. Acum sunt avansat la gradul de colonel plin, la pensie.

Asa este din punct de vedere militar. Războiul a avut o motivatie. Motivatia stă în aceea că Mântuitorul a spus: Nimeni nu dăruieste mai multă dragoste, decât acela care-si sacrifică viata pentru aproapele. Pentru mine, la ora aceea, bucovinenii si basarabenii erau "omul căzut între tâlhari", care trebuia miluit si dus la casa aceea de oaspeti, la bolnită, la spital. Si stiu că fratii de peste Prut ne-au primit cu flori, plângând. Atât stiu. Eram eliberatori. Si rusii, că am mers până la Stalingrad, tot ca eliberatori ne-au primit. N-am avut nici un fel de dificultăti. Nu-i vorba de mine ca preot.

Ca preot eram chemat si-i botezam pe cei nebotezati. V-am spus si repet acum ca să stii si mata, numai într-o zi am botezat vreo 300 de rusi. Aveam obligatia de la episcopul armatei să scriu în condică pe toti cei pe care-i botezam. Era un episcop cu grad de general, episcop al armatei, Partenie Ciopron. Mai târziu a ajuns episcop la Roman si acolo a si murit. Eram obligati să tinem aceste condici, să scriem pe cei botezati.

De la un timp am renuntat. Erau prea multi. Trebuia să ai un secretar, care să scrie pe cine l-ai botezat. Era absurd! Oamenii nu cereau nici un fel de acte. Erau buni si bucurosi că-i botezam fără să-i ungem cu Sfântul si Marele Mir. Am avut Mir la început, dar mi-a ajuns la 300 de oameni. Numai într-o zi. V-am dat acest exemplu. Cred că am ajuns de am botezat peste 100000 de rusi. Am renuntat si la scripte. Trebuia să stau toată noaptea să scriu acolo numele acestor oameni. N-avea nici un rost. L-ai botezat, îl lasi în seama lui Dumnezeu. Asa!

Cum am ajuns la puscărie? întâi de toate am ajuns prizonier în Rusia în iarna lui 1942 unde am stat sase ani de zile. M-am simtit foarte bine în prizonierat. Nici măcar n-am strănutat. N-am avut nici o boală.

Nimic. Am lucrat la pădure, la drumuri, la căi ferate si la mine de cărbuni în Siberia. Ce era de lucru pe acolo. Mai mult la pădure. Si între unsprezece ofiteri români am fost trimis eu în tară, în 1948, într-un lagăr de la Focsani si am stat acolo vreo două - trei luni. Pe urmă m-au dus la închisoarea militară din Bucuresti. Astea sunt lucruri de amănuntime, dar poate este bine să le stie cineva.

Acolo am stat o iarnă întreagă la închisoarea militară, asteptând un proces. Am venit cu condamnare din Rusia. Si iată pricina.

În lagăr noi eram stăpâni, iar rusii erau numai pe dinafară stăpâni si la numărătoare, dar restul noi guvernam. Acolo m-am apucat de scris pe foi de mesteacăn un fel de istorie a Basarabiei si Bucovinei de Nord, care a circulat. A circulat si în lagăre si în puscărie, dar au fost destui turnători. Unul sigur m-a reclamat la ofiterul politic care era evreu de la Cernăuti, Tezlovschi.

M-a chemat si mi-a făcut proces pe tema aceasta, că fiind sub guvernarea lor si acolo în lagăr, mi-am permis să spun că Basarabia este românească si că noi aveam drepturi asupra ei si n-aveau rusii. Si m-au trimis la o închisoare din Moscova, Liublianka se chema, unde am stat vreun an de zile. M-au judecat si m-au condamnat la moarte.

Nu m-au executat, că eu am strigat că sunt cetătean român si mă supun legilor românesti. Au stat si s-au gândit judecătorii si au aprobat lucrul acesta. Mi-au încheiat dosarul, nu m-au rejudecat, dar m-au trimis cu dosarul în România. Când au trimis ultimii prizonieri în tară, între ultimii unsprezece am venit si eu în tară.

La Focsani era lagăr rusesc. M-au predat cu toate actele la tribunal, la închisoarea militară din Bucuresti. După aceea am făcut puscărie până în 1964.

- Si din anul 1964 până acum?

- Am stat cinci ani jumătate preot în satul Ghindăoani, lângă Băltătesti. Cinci ani jumătate si nu m-au putut suferi, că veneau oamenii valuri, valuri, din toate satele. Eu pe vremea aceea, când nu era voie să faci propagandă religioasă, tineam biserica deschisă permanent. Si eu, nefiind familist, stăteam tot timpul la biserică, stăteam într-o strană. Iarna făceam foc si stăteam la foc si primeam pe cine venea. Si veneau oamenii. Se tăcuse un fel de vad acolo. Veneau tot felul de oameni de la munte, de prin toate satele.

Asta, sigur, nu a plăcut securitătii. M-au judecat, am avut un proces numai între preoti la Protopopiatul Tg. Neamt si cu delegati din judetele Iasi, Neamt si Bacău, câte trei delegati din fiecare protopopiat. Preotii au cerut excluderea mea din preotie. Au vorbit 16 preoti. Toti, absolut toti. au cerut excluderea mea, pe motivul că eu am declarat cândva că îi astept pe americani să elibereze România si pentru că tineam biserica deschisă. Să ai crestini tot timpul la biserică, colegilor mei li s-a părut că este absurd!

Am avut bucuria că am avut în satul acela vreo doi preoti pensionari foarte buni. Cam fricosi ei, dar nu răspundeau si i-am avut întotdeauna la slujbă ajutoare, că venea prea multă lume. Să zicem asa, cum este mâine Sfânta Vineri, aveam cel putin 1000 de credinciosi din sat si străini în biserică. Ceea ce pentru vremea aceea era un dezastru pentru comunisti si pentru securitate.

M-a judecat securitatea împreună cu Biserica. Amândouă, în mod egal! Si au cerut excluderea mea din parohie si am fost exclus. Nu căzut de la preotie, ci exclus din

serviciu ca preot. Apoi un colonel din Ministerul de Interne, a venit aici la Hârlău si mi-a dat voie să primesc crestini. Au spus numai câtiva, dar pe urmă crestinii au venit năvală, întâi au venit de prin satele de la munte. Pe urmă au văzut că intră lumea la mine, au îndrăznit si au venit si cei de aproape.

Asa am terminat în 22 decembrie, 1989. Am terminat, că eram cu domiciliu obligatoriu aici. Iar când plecam la mănăstire la Sihăstria, plecam civil. Fugeam pur si simplu de aici. Dacă plecam la Mitropolie la Iasi pentru slujbă, că preotii de aici nu mă primeau, tot civil plecam, că nu puteam altfel. Da, eram destul de urmărit totdeauna...

- La Mitropolie vă primeau?

- Mă închinam în mijlocul bisericii. Atât! Sigur că nu, cum să mă primească tocmai acolo unde era Iustin mitropolit? Mitropolitul Iustin primise ordin să nu mă primească! Eram acuzat că stric bunele relatii dintre Biserică si partid. Si asa este! Asa era! Aveau dreptate. Pentru asta m-au judecat, pentru asta m-au condamnat.

Iesise atunci o lege că nu poate să bage pe nimeni la puscărie, care are 60 de ani. Si eu tocmai împlinisem 60 de ani si nu m-au băgat la puscărie. M-au lăsat la domiciliu. Asta-i viata mea foarte pe scurt.

Ce-am făcut? Am făcut, ce poti să faci. M-am închinat si eu cum am putut în puscărie. Cineva ne aducea din când în când si împărtăsanie, printr-un militian. Mai împărtăseam, mai spovedeam pe câte cineva, dar putine persoane, că era foarte strict la Aiud cu problemele religioase. Iar în august, 1964, am iesit între ultimii cinci. Am venit de la Aiud direct la Iasi si ne-am dus la racla Sfintei Parascheva, la 6 dimineata. Am cerut de la un părinte călugăr acatistul Sfintei Parascheva si l-am citit ca multumire, că Dumnezeu ne-a salvat cu viată din puscărie, si ne-a dat putere si răbdare.

DE VORBĂ CU CÂTIVA CREDINCIOSI

- Ce ne puteti spune despre părintele Daniil Tudor, staretul schitului Rarău?

- În lume se chema Sandu Tudor. El avea o revistă a lui, numită "Credinta". Am scris si eu la revista lui când eram student. Revista lui apărea în o sută de mii de exemplare. Era destul de mult. Avea buni gazetari. Apoi a fost închis la Aiud. Acolo a murit în infirmerie, prin 1961.

- Unii spun că a murit neîmpărtăsit la Aiud. L-ati întrebat dacă vrea să se împărtăsească si nu a vrut să primească?

- Da. A spus că el mai are de trăit. Chiar dacă mai ai de trăit, ce-ti strică Sfânta împărtăsanie? "Dar de unde stiu eu că-i Sfânta împărtăsanie?" - zicea el. Era Sfânta împărtăsanie. O primeam de la un militian. Greu, dar aducea. Pe militieni nu-i controla.

- Unde slujeati? Afară?

- Nu. în lagăr slujeam afară. La Aiud, numai în celulă. Sfânta împărtăsanie o puteam da numai la cei din celulă cu mine. Erau Sfinte uscate, ca pentru cei bolnavi. Eu am avut un buzunar întreg cu Sfânta împărtăsanie. Militianul îmi aducea Sfânta

împărtăsanie împachetată frumos. O punea la piept. I-o dădea un preot din oras.

- Îmi pare rău că nu s-a împărtăsit, săracul.

- Nu, nu s-a împărtăsit, a plecat asa. Dar Dumnezeu are milă de fiecare.

însă în domeniul religios, cu poeziile sale era în fruntea celor care au productie literară cu caracter crestin. El a compus si un frumos acatist al rugului aprins. Fără discutie erau bune. în tot ce a scris, a atins probleme religioase crestine, dar a spus că nu I-a răsplătit Biserica. Acum ce să facem? Nu ne răsplăteste Biserica, dar să ne învrednicim să ne răsplătească Dumnezeu. Uneori spunea că este bun de episcop. Eu dădeam din cap!

- Teologia ati făcut-o numai la Bucuresti?

- Da. Am făcut-o la Bucuresti, sectia istorică. Exista o sectie istorică unde era profesor Iorga. El venea la Hârlău la o rudă de-a lui care era preot. Mai mult am învătat când venea aici, decât la scoală. Am învătat si la scoală, dar aici mai cu temei. El era foarte tacticos, îmi zicea: "Măi, Mitică, uite cum stătea problema aceasta în Evul Mediu; uite ce înseamnă bătălia de la Rovine sau de la Călugăreni". îmi spunea esentialul, pentru că restul stiam eu de la examene, încât am câstigat foarte mult venind în contact cu dânsul.

- Era si credincios?

- Era. Nu era desfrânat. Era ortodox curat, avea cinci copii buni, sotia o ardeleancă bună. Nu poate fi acuzat de nici un păcat, părintilor. Tinea la Biserică si la neamul românesc!

- Cum putem dobândi mântuirea sufletului?

- Sunt două conditii să ajungi în Rai: ori te faci prost pentru Hristos, ori esti întelept. Nu prost în sensul prostiei, ci al nevinovătiei.

- Asa deci: ori prost si duhovnicesc, ori întelept si sfânt.

- Eu scriu amintirile tuturor din prizonierat, pentru că îi reprezint pe toti; nu sunt numai eu. Eu vorbesc la persoana întâi, dar vorbesc în numele a 10000 de oameni care erau în lagăr. Cartea mea, care va apărea în curând, reprezintă acea unitate de prăpăditi.

Eu m-am simtit bine si în Rusia si în puscăriile românesti. Am plutit, mă simteam mai sus cu o palmă de la pământ. Odată ne-au bătut în grup în celulă la Jilava cu parii. Pe mine nu m-a durut deloc. Era organizată bătaia. M-am învinetit si eu ca ceilalti, dar nu m-a durut. Eu i-am pansat pe ceilalti.

- V-a mângâiat Dumnezeu, părinte Dumitre!

- Părintilor, adesea am simtit o palmă pe umărul meu!

- Mâna lui Dumnezeu.

- Si la Timisoara am simtit. Eu nu zic că este mâna lui Dumnezeu; dar am si eu un înger, cum ai si sfintia ta si părintele si toti cei botezati.

- Acesta-i mare lucru, părinte, în marea suferintă să simti mâna lui Dumnezeu cu tine. Să nu te simti părăsit.

- Am simtit-o, părinte, tot timpul.

în lagărul din Rusia, de la Oranki, eu am făcut, părintilor, al optulea "sinod ecumenic", cu catolicii si cu protestantii. O vară întreagă a tinut.

- Erati multi?

- Noi ortodocsii eram 25 de preoti; catolicii 1200 de preoti, iar protestantii 1000-1200. Te copleseau. Protestantii erau de origine germană si suedeză. Eu eram purtător de cuvânt al ortodocsilor. Catolicii nu se întâlneau cu protestantii si nu au vrut să ia parte la "sinod". Mă interesa problema unirii crestinilor si mai ales unirea bisericilor.

Noi i-am reprezentat pe catolici la "sinod" si luam partea catolicilor. Catolicii nu admiteau discutii după ortodocsi. "Cu protestantii este exclusă discutia". Noi stăteam de vorbă cu oricine, că doar nu obligi Biserica ta; tu nu esti reprezentantul Bisericii, decât că esti preot ortodox.

Nimeni nu-si calcă învătătura sa. Să ne cunoastem. Fiecare rămâne la confesiunea lui. Când am ajuns să începem discutiile - era vară, frumos - a venit Dr. Ludwig si a spus:

- Nu ne putem aduna cu dânsii.

- Dar ce aveti?

- Este un ordin să nu avem contact cu protestantii.

- Si ce să facem?

- Trebuie să cerem aprobare de la "Sfântul Părinte"!

- Cum să ceri, domnule, aprobare de aici din lagăr? Discutăm doar noi cu voi. Pe urmă discutati voi cu ei, că voi aveti dreptul.

- Nu avem nici un drept.

- Dar nu văd cine vă interzice vouă aici în lagăr! O mie de pastori protestanti când îi pot eu aduna la Iasi sau Bucuresti? Dumnezeu ne-a pus aici fată în fată, pe atâtia reprezentanti ai confesiunilor crestine, cu scopul de a ne cunoaste. Si dacă ne vom cunoaste mai bine, s-ar putea ca gândul cel bun al unirii noastre să nu mai sperie pe nimeni. Această discutie se află mai pe larg în cartea numită Oranki, care o să apară cât de curând.

Se vorbea mult atunci prin gazetele rusesti despre aparitia unei internationale crestine, -un fel de apropiere între toti crestinii de diferite confesiuni. Si rusii ne-au urmărit să vadă la ce rezultat am ajuns. Pe urmă ne-au împrăstiat pe toti prin lagăr, aproape de 3000 de preoti. Când ne-au izolat, ne-au izolat ca să scape de influenta noastră. Si în puscărie la Aiud au gresit, pentru că ne-au pus pe profesiuni. Era o sectie unde erau numai preoti. Pe urmă au văzut că asa nu este bine, pentru că noi discutam, răcneam unul la altul, eram amestecati, de toate nuantele până la baptisti, iehovisti si cu acestia trebuia să duci o luptă foarte sustinută că erau obraznici.

Când au văzut că discutiile sunt în toi, ne-au împrăstiat printre ceilalti. Câstigau ceilalti că eram printre ei si îi spovedeam. De împărtăsit nu puteam să-i împărtăsim, dar de spovedit îi spovedeam. Era frumos când ne-au pus pe categorii de câte zece în celulă. Nu ne scotea nici la lucru, nici la aer. Si atunci făceam conferinte.

- Vă lăsau să vorbiti?

- Da, numai să nu răcnesti. Mai cântai, pe urmă te opreau. Vorbeam din celulă în celulă prin alfabetul Morse. Eu aveam bune legături cu militianul de la Aiud, care până si ziarul mi-l aducea. Acela nu a bătut niciodată pe nimeni. Era om de omenie. Fusese dascăl la o biserică. Aceluia îi păstrez o foarte bună amintire, era foarte corect, în general militienii de puscărie sunt fiare, sunt alesi anume. L-am întrebat: "De ce ai părăsit slujba de dascăl?" "Acestia mă plătesc mai bine!" Dar nu a dat nici o palmă, nici nu a suduit.

- Au fost mai severi gardienii de la Oranki?

- Nu, ei erau afară de lagăr. Administratia interioară a lagărului o detineau cei care erau mai multi în lagăr.

- Cine erau majoritari la Oranki?

- La Oranki noi românii am fost majoritari. Si noi am avut tot timpul conducerea lagărului. Românii se purtau frumos cu toată lumea, au fost numai români buni. Rusii de la lagăr nu erau răi.

- Paza lagărului cum se făcea?

- Ca pază erau câteva rânduri de sârmă cu curent electric. Eu cu un învătător de la Râmnicu Sărat am încercat să fugim. Am mers până la Volga, dar muream de foame! Cum să vii tocmai din Ural până la Hârlău? Am făcut si isprava aceasta, într-o zi ne-au găsit. Dormeam sub o căpită. Nu ne-au bătut, ne-au dus înapoi la lagăr si ne-au dat o lună de zile carceră. Dădeau o dată pe zi mâncare, un ceai cu sare în el!

- Ceai cu sare?

- Nu era rău, fratilor! Eu parcă mă jenez să vă spun, nu-i de crezut.

- Dar totusi mureau multi.

- Mureau, dar nu din cauza lipsei de hrană. Mureau din cauza frigului, a păduchilor, a tifosului. Din cauza inanitiei au murit cei mai multi dintre străini. Dintre ofiteri au murit cam 60 %, din trupă, 90 %. Din spanioli, dintr-o divizie au rămas 17! Dintr-o divizie de italieni au rămas 170. Noi am fost cei mai rezistenti, pentru că noi, de la sublocotenenti până la generali, eram feciori de tărani, învătati cu gerul. Acasă mănânci mămăligă cu ceapă. Noi am supravietuit foarte frumos, dar datorită si credintei în Dumnezeu. Toti eram ortodocsi.

Am ajuns să facem slujbă foarte frumoasă, vara, pe un platou. Acolo am aranjat un fel de altar, înalt de l -1,5 metri si acolo făceam Liturghia.

- Si vă lăsau rusii?

- La început nu făceam slujbă, decât cu pază la usa bordeiului. La început nu era Liturghie, era un fel de bolmojeală. Aghiasmă o stiam pe de rost. Aceasta era salvarea noastră: rugăciunea si nădejdea în Dumnezeu. La început ne cereau să le dăm predicile pe care le vom tine în scris. Noi, nimic! Până la urmă răcneam pe platoul acela. Erau mii de oameni, care ascultau, veneau si nemtii toti. Veneau toti catolicii, toti protestantii, plângeau că nu au văzut o Liturghie asa de frumoasă, ca la ortodocsi. Un profesor din Bucuresti a făcut un cor bărbătesc de răsunau pădurile!

- Dar vin de unde aveati, Prea Cucernice? N-ai vin, ce să faci?

- La început nu făceam liturghie. Mai târziu am ajuns la un fel de tocmeală, într-un lagăr am întâlnit un evreu de la Hârlău, fusesem colegi în scoala primară. Era securist la Oranki, dar s-a purtat frumos cu toată lumea. M-au chemat acolo si eu le-am spus: "Domnilor, ducem lipsă de cutare". Ne-a mai îmbunătătit el, dar nu avea mare putere. I-am zis: Noi am face Liturghie Duminica, dar nu avem vin. "Vă aduc eu". Ne aducea în fiecare săptămână câte un litru de vin de Tokay. Vin unguresc.

- Important este faptul că evreul aducea vin pentru Liturghie la ortodocsi.

- A dat ordin la brutărie să ne facă prescuri, si i-am arătat cum să le facă. Ne-a dat voie la atelier si ne-am făcut potir, disc si copie, din tablă si lemn, ca în epoca primară a catacombelor!

Sunt foarte interesante. Stii ce mă gândeam eu, atunci când le făceam, la atelier? Sfântul Ioan Gură de Aur a spus: că a fost o vreme când vasele Bisericii erau de lemn si sufletele slujitorilor erau de argint. Acum vasele Bisericii sunt de aur, iar sufletele noastre sunt de lut!

Le-am adus în tară în 1948, când m-am întors din Rusia.

LA SPOVEDANIE

- Părinte Dumitre, noi suntem o generatie de mijloc, 60-65 de ani. Dati-ne un sfat duhovnicesc. Ce să facem? Iată, Părintele Cleopa se grăbeste sa ne lase si toti bătrânii nostri mari pleacă la Domnul, iar noi rămânem lipsiti de părinti.

- Nu! Ai avut o mare fericire că ai trăit odată cu Părintele Cleopa. A fost si este un timp în care cel mai îmbunătătit în viata spirituală este Părintele Cleopa. Părintele Paisie era mai modest, mai duhovnic. Spovedea, împărtăsea, dădea sfaturi. Si eu m-am spovedit de doua ori la dânsul. Nici n-a stiut că sunt preot.

- Dormeati la arhondaricul Mănăstirii Sihastri i cu paracliserul. Noi ne întrebam, oare nu este preot?

- Nu puteam să vin îmbrăcat. Securitatea nu-mi dădea voie! O noapte întreagă am discutat eu Părintele Cleopa, până la 10, a doua zi. Era de serviciu la biserică si nu s-a putut duce. Pe la ora 10, după ce s-a terminat slujba, ne-am dus si noi si ne-am închinat. Dar nu a stiut cu cine a stat de vorbă.

- Nu v-a ghicit. Duhul lui nu v-a descoperit!

- Deloc.

- Nici nu i-ati pus vreo problemă de preotie, ca el să vă cunoască?

- I-am spus numele si a început să mă spovedească. Si nu a terminat să mă spovedească, decât u doua zi la 10, că si uitase că sunt venit la spovedanie. A luat patrafirul, s-a asezat pe scaun si eu m-am asezat pe patul lui si am stat de vorbă.

- Discutati probleme duhovnicesti.

- Avea niste ucenici care s-au culcat. Noi ne-am văzut de treburi. Nu puteam termina discutiile, asa de antrenante erau. Nici nu am căscat, desi n-am dormit o noapte întreagă. Asa ne-a păzit Dumnezeu. Apoi am mers împreună în biserică, după ce s-a terminat slujba.

- Cu Părintele Cleopa?

- Cu Părintele Cleopa. Ne-am închinat frumos, am intrat si în Altar. Ce să-i mai spun? Am sărutat Sfânta Masă, ca orice preot.

- El nu a observat?

- Nu.

- Da. Părintele Cleopa nu-i atent la acestea.

- Pe urmă, când a aflat că sunt preot, s-a plâns la Părintele Benedict Ghius că nu m-a cunoscut. Dacă Dumnezeu a vrut să păstreze o taină ca aceasta...

- O taină a fost.

- Întrebati-l, că doar trăieste si acum. Nu m-a cunoscut. Eu stiam la cine mă duc! Eu stiam. Si i-am pus niste probleme destul de grave, pe care le întâlneam eu în duhovnicia mea, la parohia Ghindăoani - Neamt, unde eram paroh...

- Ce vreau să vă întreb? Este vorba de bătrânii nostri; de Părintele Paisie care a fost mare, el ne-a crescut pe noi.

- As vrea să te gândesti la sfintirea lui.

- ...si la Părintele Cleopa care se pregăteste mereu de plecare. Cum să umplem noi acest mare gol duhovnicesc care va rămâne după plecarea acestor mari părinti?

- Niciodată nu se poate umple un gol ca al Părintilor.

- Acestia doi nu au egal în toată tara. Eu îti dau un exemplu. Pe Iorga nu-i poate înlocui nimeni! Pe Părintele Stăniloae nu-i poate înlocui nimeni! Sunt fenomene care apar la o sută de ani.

- Asa este.

- Dau tot ce este mai bun din ei. Si noi suntem mostenitorii comorilor lăsate de ei.

- Asa si Părintele Cleopa, la noi.

- Eu am plâns, aici în pat, când a murit Părintele Paisie. Acesta a fost un sfânt.

- El era mai înalt duhovniceste decât Părintele Cleopa. Avea lucrare interioară, vorbea putin si era harismatic. Veneau oamenii de departe si le spunea: "Ce necaz ai avut pe drum?" Simtea oamenii cu duhul! Sau la spovedanie, când cineva uita un păcat, Părintele Paisie îi zicea: "Dar vezi că mai ai un păcat de spus!". Si după aceea spunea omul: "Da, părinte, am mai făcut cutare". Cunostea cu duhul viata omului.

- Avea si răbdarea să-i curete de păcate.

- Extraordinară răbdare. Toti botosănenii care veneau din zona aceea îl căutau. Această zonă a Moldovei a dat oameni mari. Istorici, poeti, muzicieni, ierarhi, monahi, mame, pictori...

- Părinte, noi nu avem pe aici secte. Sunt numai crestini ortodocsi. Crestini blânzi, buni. Si preotii sunt buni, si tinerii si cei în vârstă. Au vocatie de preoti. Si poporul. Părinte, iertati-ne, dar este bun poporul!

- Da. Poporul este blând, afară de unele exceptii.

- Sunt mosteni de-ai lui Stefan cel Mare. Tatăl meu a păstrat actele de răzesie, scrise pe pergament. Le-am predat la Academia Română în păstrare.

- De la Stefan cel Mare?

- De la Stefan cel Mare. Da. Păi, cum altfel? Stefan cel Mare, pe care-i făcea răzesi, le dădea un document la mână, scris pe piele de vitel sau de oaie.

Tata l-a păstrat pe ultimul. Eu l-am depus la Academie, că eu sunt ultimul din familia noastră.

- Si este la Academie?

- La Academie. L-am predat cu acte în regulă.

- Eu nu am văzut cum arată un asemenea act.

- Este si tradus. Acolo sunt mii de documente, de la toti voievozii Moldovei si Munteniei. Sunt mii, părinte. Sunt săli întregi cu asemenea documente.

- Un mic Bizant a fost aici, părinte! Moldova si Muntenia. Un fel de copie a marelui Bizant.

- Iorga a scris o carte: "Bizant după Bizant". Dacă o scria numai pe aceasta si rămânea în istorie. Noi am mostenit Bizantul...

CUVÂNT AL PĂRINTELUI DUMITRU,CĂTRE PĂRINTII DIN MĂNĂSTIREA SIHĂSTRIA*

* Trimis la sfârsitul anului 1993

Părinte Cleopa si Părinte Ioanichie, vă sărut mâna la amândoi. Mâinile drepte. Mi-ati fost totdeauna foarte dragi si foarte apropiati pentru că stiti ce vreti de la Dumnezeu.

Să mă ierte Părintele Cleopa, asa a fost în constiinta mea, de când l-am văzut si până astăzi când fac această declaratie, că este cel mai curat călugăr la ora actuală din Ortodoxia românească. Poate pe la Sfântul Munte să se găsească oameni superiori călugărilor nostri. Iar Părintele Ioanichie, el încă II caută pe Dumnezeu. Este supraocupat cu cărti. Scrie! Are darul de a scrie si de a răspândi cuvântul lui Dumnezeu, mai ales în partea practică a crestinismului nostru. Să-i ajute Dumnezeu să-si facă ucenici!Dacă Părintele Cleopa si Părintele Ioanichie n lasă ucenici în urma lor, pustia se instalează l Sihăstria, si-i păcat! Atâta duh: Paisie, Cleopa Ioanichie si a mai fost staretul lor, Părintele Ioanichi Moroi. Părintele Ioanichie îi poartă numele.Acolo a fost un duh bun încă de la înfiintare; acestui schit care a devenit mănăstire acum. As fi vru să mor acolo, dar cred că Dumnezeu a hotărât să mor aici. Nu-s supărat. Noi rămânem cu trup, Părintele Cleopa si Părintele Ioanichie, aici, până când... d trupul se dă firii de Dumnezeu zidite. Până când? Poate o mie de ani, poate mai putin. Ne prefacem Răsar flori din noi; răsar copaci, urzici si spini!Dacă sufletul nostru este bun la Dumnezeu, răsare la căpătâiul nostru un prun sau un măr, sau un pom roditor; dacă nu, urzici si spini. Peste 1000 de ani nimeni nu va sti de Cleopa si de Ioanichie. Veti fi în Rai! Să vă uitati de acolo, fără binoclu, la călugării de la Sihăstria; viitorii călugări. Să veniti si cu ajutorul lui Dumnezeu să-i îndrumati. Este singura noastră obste călugărească care a găsit drumul direct la mântuire! Poate. Poate să fie si călugării de la Frăsinei! Poate acolo să fie si mai sporiti, pentru că nu pătrund femei în mănăstire...Părinte Cleopa si Părinte Ioanichie, să faceti călugări; dar mai târziu, pe la 30 de ani. Să treacă întâi prin foc. îl iei de pe băncile scolii si-i faci preot la 18 ani? Sunt preoti chiar aici; sunt foarte tineri, care nu stiu si nici n-au auzit de canoane. Trebuie crescuti ani de zile la umbra unui duhovnic, si încă un duhovnic bun, care să fie bun, perfect si cu cunostinte depline.Sunt unii copii; sunt tineri. Nu stiu că au intrat cu un picior în Rai! Nu stiu. Nici nu stiu ce-i acela Rai! Nu! N-au cum să stie. Să li se spună! Copiii să se ducă acasă câte 3-4 ani de zile, si dacă vor avea chemare de la Dumnezeu, atunci să vină. Nu-i obligatoriu să fie multă lume în mănăstire. Iar mânăstirile să rămână, ca totdeauna, locul în care mergem noi ceilalti să ne împărtăsim.Vă sărut mâna, Părinte Cleopa si Părinte Ioanichie, si când o să mor, o să mă duc la Dumnezeu si am să spun că faceti treabă bună si vă astept în Rai! Dacă suferintele noastre pe pământ vor trage 51% în cumpăna lui Dumnezeu si păcatele noastre vor fi numai 49%, atunci intrăm în Rai! Adică Bunul Dumnezeu apasă pe cumpăna aceea a faptelor bune si rele, apasă cu un deget si zice: "Hai să fie! Intră în bunătatea Mea!".Asta o spun si pentru mata, Părinte Cleopa si Părinte Ioanichie, care îmi sunteti si dragi si superiori ca formatie si ca duh. Nu putem intra la Dumnezeu, decât cu dragoste! Asa se spune în Sfânta Carte. Cu bunătate, zic eu. Numai cu asta. Trebuie să fii bun nu numai cu cel care îti dă mâncare si haine. Să fii bun cu cel necăjit!Eu am trimis la mănăstire la Sihăstria zilele astea trei oameni bolnavi de epilepsie, foarte grav bolnavi, foarte grav, toti trei. Doi frati si un om, tot din sat, de la Sipote. Au să vină acolo. Să-i primiti. Părinte Cleopa, stiu că nu faceti slujbă, dar măcar să-i binecuvântati pe crestet. Iar Părintele Ioanichie să-i primească la Sfântul Maslu.Eu vă sărut mâna si vă multumesc si vă zic: Să trăiti încă pe pământ pentru că sunteti necesari. Amin.

RĂSPUNSUL PĂRINTELUI CLEOPA CĂTRE PĂRINTELE DUMITRU

Iubite Părinte Dumitru, vă multumim în numele lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, pentru cuvântul duhovnicesc ce ni l-ati trimis acum, la început de an nou. începutul unui nou an de viată însemnează, pentru noi toti, si începutul unei vieti noi în Hristos. Rugati-vă pentru noi, iubite Părinte Dumitru, să ne dea Dumnezeu, în restul vietii, mai

multă râvnă pentru rugăciune, pentru Biserică si lacrimi de pocăintă, ca să ne putem mântui.Rugati-vă pentru noi să fim umbriti de Harul Sfântului Duh, în această viată trecătoare, ca să putem mângâia si noi pe cei care vin pentru sfat si rugăciune, cu mângâierea pe care o primim de la Dumnezeu.Rugati-vă pentru tara noastră, România, să fie ocrotită, prin mâna lui Dumnezeu, de toate primejdiile si ispitele ce ne împresoară din toate părtile.Rugati-vă lui Dumnezeu si Maicii Domnului pentru preoti si ierarhi, pentru credinciosi si mănăstiri, ca să putem face voia Lui si să dobândim mântuirea sufletelor noastre, care sunt mai scumpe decât toată lumea.Rugati-vă pentru Biserica Ortodoxă să iasă biruitoare din lupta aceasta cumplită cu satana, cu sectele, cu ateismul si să putem creste fii duhovnicesti vrednici pentru Biserica lui Hristos.Vă stiu de atâtia ani. V-am fost cu nevrednicie un timp duhovnic si vă pretuim mult pentru bărbătia, statornicia si credinta cu care va întărit Dumnezeu, ca să iesiti biruitor din atâtea necazuri, bătăi si închisori, câte ati suferit pentru Hristos. Că zice Domnul: Cel ce va răbda până în sfârsit, acela se va mântui.Sfintia Voastră ati împlinit cu prisosintă acest cuvânt al lui Hristos. De aceea puteti zice, ca si Sfântul Ioan Gură de Aur: Slavă lui Dumnezeu pentru toate!Mâine si eu si sfintia voastră si toti oamenii vom pleca din trup si vom sta la judecată înaintea Dreptului Judecător, Iisus Hristos.Să ne rugăm unii pentru altii ca să dobândim împreună mila lui Dumnezeu, si în această viată si în cea viitoare.Si dacă nu ne vom mai vedea aici în trup, pentru că amândoi suntem bolnavi si bătrâni, nădăjduim în Rai să ne învrednicim a fi, ca împreună cu toti sfintii si dreptii să-L slăvim pe Tatăl, pe Fiul si pe Duhul Sfânt. Amin.Iertati-mă, iubite părinte Dumitre, pe mine păcătosul.Arhimandrit Cleopa Ilie

CRUCEA DE LA ORANKI

Mănăstirea Oranki din Rusia a fost înfiintată în secolul al XVIII-lea, pe un afluent al Volgăi, fiind destinată nobililor rusi. A fost în functiune până la revolutia din 1918, când a fost închisă de atei si prefăcută în puscărie.În biserica propriu-zisă peretii au fost dati cu var si astfel sfintii au dispărut sub var. A devenit puscărie pentru femei. Apoi lagăr de prizonieri de război, din anul 1942; iar la ora actuală este din nou puscărie pentru femei. De pe cele cinci turle crucile au fost aruncate la pământ, crescând în locul lor cinci plopi.Două cruci lucrate în rădăcină de măr sălbatic le-am adus eu în tară - una am donat-o Mănăstirii Sihăstria, iar a doua va sta pe pieptul meu, la moartea mea.Chipul acestei cruci se poate reproduce de un sculptor în lemn.Sperăm ca Bunul Dumnezeu să-i ajute pe credinciosii rusi să refacă aici si-n alte mănăstiri toată viata monahală, care a strălucit în Rusia până în 1918, si lume de pe lume să vină la Oranki si să se închine, transfigurati, în fata icoanei învierii Domnului nostru Iisus Hristos de deasupra catapetezmei bisericii de vară.Această icoană este tot ce-a putut da spiritul rusesc iconografiei pravoslavnice. Acolo Hristos n-a fost lovit cu sulita în inimă, ci i s-a tras un glont de plumb drept în frunte, care se găseste si acum înfipt adânc. Si-i bine asa, să rămână icoana lui Iisus Cel împuscat si ucis a doua oară la Oranki, ca o mărturie vie a însălbăticirii omului, pentru toti cei care vor trăi în veacurile viitoare.Noi toti, prizonierii ofiteri români, ne-am închinat suspinând înaintea icoanei învierii Domnului din Sfânta Mănăstire Oranki. De câte ori vedeam icoana, ne crestea sufletul si ne lumina mintea. Totdeauna eram ca în fata unei minuni unice.Eu am adus în tară o copie după această icoană, în timp ce eu eram la puscărie nu stiu

cine si-a însusit-o prin furt. Era icoana învierii lui Iisus Hristos transfigurat, împuscat în frunte, dar măret în zborul Lui de întoarcere la Tatăl Ceresc.Pierderea acestei icoane a însemnat mari amărăciuni pentru mine, care am adus-o în tară, si jale adâncă pentru cei care au cunoscut acolo această unică si splendidă si cu totul originală icoană a învierii.Nicăieri prin lume nu s-a putut realiza o mai desăvârsită transfigurare în lumină a lui Iisus Hristos.Pierderea acestei icoane nu poate fi compensată si făcută cunoscută de noi, pentru cei care vor citi rândurile de mai sus.Nicăieri pe lume nu-i Iisus mai Iisus transfigurat, ca-n icoana învierii de la Oranki.în fata acestei icoane au îngenuncheat toti tarii Rusiei, începând cu Petru cel Mare; iar dintre români, cel mare învătat al timpurilor, Dimitrie Cantemir, voievod, a îngenuncheat aici în fata icoanei cu toată familia sa si cu toti boierii si ostasii care l-au urmat pe voievod în surghiunul rusesc.Tot aici a trăit în incinta mănăstirii, într-o clădire hexagonală supraetajată Măria Canternirovna - fiica voievodului moldovean -, numită în cronicile rusesti "Măria Cantemirovna, împărăteasa neîncoronată a tuturor rusilor".Tot aici îsi îndrepta pasii de pocăintă marele scriitor Lev Tolstoi, care într-o noapte de iarnă grea a murit bătrân si umilit într-o gară periferică în apropiere de "Iasnaia Poliana".De cele mai multe ori tarii Rusiei veneau la Pasti să sărbătorească Sfânta înviere la Oranki. Si acum există casa, destul de modestă, în care locuiau aici tarii, în fata căreia se afla un izvor si o fântână, "izbuc", din care adesea am băut si eu apă.Era obiceiul să îngenunchez! în fata fântânii si, dacă erai bun la Dumnezeu, apa se ridica din fundul pământului, gâlgâind suvoi până la gura ta. Dacă erai om păcătos, izvorul rămânea în fundul pământului mut si surd.Eu dau mărturie si acum la bătrânete, pentru această realitate. Aici la acest izbuc am făcut slujbă pentru ploaie împreună cu un preot bătrân rus fără un ochi si fără o mână. Erau de fată zeci de mii de rusi pravoslavnici.De îndată ce am terminat rugăciunea, s-a pornit imediat ploaie. Acest fenomen s-a petrecut tot atunci când seceta a cuprins toată Rusia, de la Volga până la Prut si toată România până la Olt, în vara anului 1946.Tot acolo, într-o văiugă din dosul Altarului am aflat trupul neputrezit al unui mitropolit rus împuscat în frunte, pentru că n-a mers în pas cu ateismul. Căci dacă în România se cunosc numele a circa 20 de preoti ortodocsi împuscati, în spatele altarului de la Oranki, într-o vale, grămăditi unul peste altul, stau scheletele a 11000 de preoti si călugări care au răspuns NU la chemarea guvernului ateu.Toti acesti călugări sfinti, ucisi pentru credinta în Hristos, sunt o parte din martirii pe care i-a dat Biserica Rusă în acest secol zbuciumat...Subsemnatul acestor rânduri dau mărturie despre cele afirmate mai sus că asa stau lucrurile la noi. Si acum la sfârsitul vietii mele pământesti dau mărturie scrisă pentru cele afirmate mai sus si semnez pentru adeverire cu propria-mi mână.Căci Bunul Dumnezeu m-a ajutat să intru în puscărie si să ies din puscărie cu fruntea sus si iluminat. Amin!

Preot Dimitrie Bejan - Hârlău

 

IN LOC DE PREFATA

Cu ajutorul bunului Dumnezeu si cu rugăciunile Maicii Domnului, acum, la un an de la mutarea din viată a unchiului nostru, preotul Dimitrie Bejan, iese de sub tipar al doilea si ultimul volum din lucrarea Bucuriile Suferintei . Această carte este o continuare firească a pri-mului volum si cuprinde zece dialoguri noi pe care le-a avut unchiul la locuinta sa din Hârlău, în anul 1995, cu diferiti preoti, studenti, intelectuali, călugări si credinciosi, până în seara zilei de 21 septembrie, când îsi dă duhul în mâinile Domnului. In partea a doua a acestei cărti am adăugat două capitole noi intitulate "Scrisori" si "Dedicatii", adresate cunoscutilor, prietenilor de familie, fratilor de suferintă si fiilor săi duhovnicesti, care s-au păstrat până astăzi. Un capitol special îl formează "Scrisoarea - Testament", pe care o lasă Părintele si unchiul nostru Dimitrie preotului paroh despre felul cum trebuie să fie înmormântat la biserica cimitirului din Hârlău. Simplu si smerit, fără fast, fără predică, fără flori, ca un adevărat preot si apostol al lui Hristos din zilele noastre. Ultimul capitol intitulat "Mărturii...", care îmi apartine, cuprinde câteva sfaturi, îndemnuri si cuvinte de taină pe care părintele mi le-a adresat înainte de plecare la Domnul. M-a uimit mai ales viata de taină a părintelui, rugăciunile pe care le făcea regulat pentru oameni, mai ales după miezul noptii, mila lui către toti si în deosebi bucuria cu care astepta iesirea din trup, cunoscându-si mai dinainte ziua mortii sale. Acum Părintele Dimitrie nu ne mai vorbeste fată către fată, decât prin lucrările sale si prin aceste două cărti pe care le oferim tuturor, ca o călăuză sufletească plină de duh si mângâiere. Ne-a uimit pe toti viata, credinta, răbdarea, smerenia si tăria sa de suflet, cu care a înfruntat cumplitele suferinte timp de peste 50 de ani, ca preot misionar, prizonier de război, detentia sa în lagărele rusesti si în închisorile din România, cum si cei 20 de ani de domiciliu fortat. Viata sa curată, bărbătia, milostenia, rugăciunea si bucuria cu care primea toate ca din mâna lui Dumnezeu au adus la usa părintelui sute si mii de credinciosi de toate vârstele si din toate satele din jur, care se întorceau întăriti la casele lor. In numele familiei, rog pe toti cei ce l-au cunoscut pe Părintele Dimitrie Bejan - preoti, călugări si credinciosi -, si în special pe părintii din Mânăstirea Sihăstria, de care era atât de legat sufleteste, să-l pomenească la sfintele lor rugăciuni, fiind încre-dintati că si sfintia sa se roagă înaintea lui Dumnezeu pentru Biserica si tara noastră, pentru poporul nostru smerit, pentru mame si copii.

Fie ca sufletul Părintelui Dimitrie să se odihnească în veci cu sfintii întru lumina Preasfintei Treimi.

Hârlău - 1996Cornelia Anichitei

DE VORBA CU UN GRUP DE PARINTI

   - Binecuvântati, iubite Părinte Dumitru!

   - Dumnezeu să vă binecuvinteze, părintilor!

   - Dornici de sfaturi duhovnicesti, ne-a îndemnat Duhul Sfânt să vă facem o vizită si să vă cerem cuvânt de folos, asa cum ne-ati dat si cu alte ocazii. Ne bucurăm că vă vedem din nou, că sunteti oarecum sănătos si vă sărutăm sfintitele mâini.

   - Mă bucur si eu că mă vizitati aici în "sihăstria" mea de la Hârlău. Nu mă simt

totusi singur. Mă mângâie Dumnezeu, mai ales prin rugăciune. Mă mângâie si credinciosii care vin cu atâta evlavie să le dau sfaturi si să mă rog pentru ei.

   - Povestiti-ne cum ati intrat în preotie si ce moment sfânt va miscat mai mult.

   - In anul 1940, mitropolit al Bucovinei de Nord, cu sediul la Cernăuti, era Tit Simedrea. Un ierarh foarte destept. Era din Teleorman. Istoric mare. El m-a hirotonit. Inainte de hirotonie mi-a zis asa: ''Eu te hirotonesc, dar să stii, când vei sta cu mâinile pe coltul Sfintei Mese si eu îti voi pune mâinile pe cap, să ceri de la Dumnezeu o harismă. Harul preotesc îl au toti preotii egal, dar harismele nu le au toti. E o deosebire. Stim de harul Preotiei, una din cele sapte Taine, pe care îl au toti preotii, dar harisma este un dar special, pe care îl are cineva. Poate să nu fie preot; dar în special preotii îl au, dacă îl cer!'' Si am cerut. Si mi-a dat, părintilor. Orice candidat trebuie să ceară o harismă, când citeste arhiereul cele trei rugăciuni. Ai timp să ceri de la Dumnezeu o harismă. Uită-te la Sfântul Pavel si vezi ce daruri sunt de la Duhul Sfânt: predica, puterea de pătrundere în inima omului, harul de a vindeca bolnavi, harul scrisului. Crezi că-i usor să ai cinci talanti? Trebuie înmultit, dublat harul. Mă bucur sincer că ati venit!

   - Ne bucurăm si noi că vă vedem. O să vedeti cât sunt de importante aceste mesaje ale bătrânilor duhovnicesti. Ei învată din experienta proprie, din harul lui Dumnezeu, din osteneala lor, pe cei mai tineri. M-ati refuzat de trei ori, când v-am cerut un dialog!

   - Am dus o luptă cu mândria!

   - Trebuie să lăsăm ceva haric după noi.

   - Este bine ce spui, dar sunt atâtea cărări ce duc la Dumnezeu! Ai recunoscut odată că eu am mers pe o cale spinoasă, si nu regret. Dacă as mai merge o dată, as merge si mai la fundul glodului!

   - O cruce care vi s-a rânduit de sus si v-ati asumat-o integral.

   - Am fost fericit!

   - Aceasta este greu de spus si de înteles pentru noi, care am trăit numai pe uscat si pe covor. Una este să stai în pădure si să cugeti la Dumnezeu si alta este să stai la Stalingrad si să-ti fluiere gloantele pe la urechi. Dar să zaci în lagărele din Siberia!

   - Si totusi, cu ajutorul Domnului, am reusit. Cine m-a ajutat? Am simtit pe umăr bătaia mâinii lui Hristos: ''Să nu te temi!'' Si dădeam asa cu mâna, să văd cine mă bate. Nu era nimeni...

   - Este bine să lăsăm ceva după noi. Mă gândesc la mine. Ucenici nu am, fapte bune nu! Măcar câteva scrieri duhovnicesti la nivelul poporului să lăsăm!

   - Măi omule, noi ne cunoastem bine! Stiu ce faci! Si gândurile bune sunt fapte la Dumnezeu! Dar ai fapte! Ce-s cărtile astea? Preotul are fapta bună: liturghia harică, liturghia cuvântului, predica. Mergeti în toată lumea si predicati Evanghelia la toate popoarele. Esti pe drumul cel bun! Ce vrei? Iar dacă ai de gând să devii sfânt, atunci retrage-te vreo zece kilometri mai în mijlocul pădurii, fă-ti acolo sihăstrie si mergi pe drumul desăvârsirii!

   - Eu nu mă bizui.

   - Eu cred că nu poti trăi, decât dacă esti activ!

   - Harisma mea misionară o simt...

   - Asta-i care-o faci. Este bine s-o si ceri. Dar ti s-a dat. Ai puterea de a scrie pe întelesul tuturor. Imi pare rău că am vorbit de rău pe Alexandru Todea. El era măturător la puscărie. Eu îl salutam totdeauna când ieseam din celulă. Era acolo si Părintele Stăniloae si Benedict Ghius. Militianul era un cantor si când mă lovea, ajungeam cu nasul în tinetă. Ei aveau o vorbă: ''Omorâti-i pe răspunderea mea!'' Cei mai multi au murit. Mă vezi pe mine că-s viu? Avea Dumnezeu ceva treabă cu mine!

   - Va să zică luati câte un pumn pentru un salut!

   - Ei! Insă acela era milostiv. Si la Jilava se bătea, dar la Aiud se bătea mai sistematic. Bătăile nu erau asa de grele, însă două carcere erau foarte grele. Iarna, te băga în closet, fără geamuri, numai în cămasă si izmene, zece, cincisprezece zile. Mureai! Vara, te băga într-o celulă fără lumină, unde ardeau mereu deseuri de la fabrica de tâmplărie. Te coceai, mureai fără aer!

   - Oameni sadici, născuti să facă rău!

   - Dacă le spunea directorul, ce aveau să facă? Dar toti erau răi. Temnicerii nici pe timpul Apostolului Pavel nu erau buni.

   - Mai fericit a fost sfârsitul pe cruce al Sfântului Apostol Petru, decât dacă ar fi fost altfel. Ucenicul trebuia să urmeze Dascălului!

   - Până la ora când a fost răstignit Mântuitorul, aceasta era cea mai grea pedeapsă. Moartea pe cruce. Se scurgea încet, încet sângele si mureai încet, lesinând. Apoi îti băga sulita în coastă sau îti sfărâma picioarele de la genunchi în jos.

   - Barbarie grozavă! Mai că i-au întrecut pe cei din Siberia! Auzisem de niste episcopi, când am fost eu acolo, că se turna apă pe ei la minus 50 de grade în Siberia si ei erau vii si se făceau sloi de gheată.

   - Si aici s-a făcut la Aiud, în carceră. Turna apă pe ei, fiind curent. Mureau încremeniti si crispati.

   - Mica Rusie era la noi!

   - Programul era de dincolo! Nu puteam sti câti au murit la Aiud. Nu se păstrau nici un fel de scripte. Ii îngropau la groapa comună. Toată noaptea îi cărau la groapă cu o căruta cu un cal ros. La rusi au murit mai multi si-i căram noi cu cărute de lemn. Noi eram si cai si boi de tractiune. Ii încărcai în cărută, goi, bubosi, râiosi. Rusii aveau milioane de detinuti cu domiciliu fortat. Basarabeni, bucovineni. Mureau pe capete. Se făcea un sant mare si îi răsturnam acolo. Aruncai putin pământ peste ei si veneau altii la rând; în fiecare zi. Santul se numea "cotlovan", care s-ar traduce un fel de cuibar. O singură dată mi-au permis mie să fac o slujbă generală pentru toti mortii de acolo. Cred că erau cel putin zece mii de ofiteri. Am fost singurul preot care am fost admis cu mare insistentă să fac un fel de parastas din ceea ce mi-am adus aminte. Eu eram atunci în lagărul Mânăstârca. Ii aduceau din diferite lagăre. Mânăstirea Oranki avea două schituri. Unul care se chema chiar ''Schit'', cum ar fi Sihăstria, în care se

duceau călugării la liniste si altul ''Mânăstârca''. Acolo la Mânăstirea Oranki aveau gospodărie cu vite si capre. Erau două lagăre. Unul cu detinutii lor si unul tot acolo, cu prizonieri de război. Erau milioane de deportati de-ai lor, femei si bărbati peste tot, până în fundul Siberiei!

   - Gulag-ul sau iadul rusesc.

   - Atâta trebuia: să ai grijă să fii pregătit pentru moarte! Toti erau pregătiti pentru moarte. Ceilalti ne invidiau pe noi pentru că aveam preoti. Dacă aveau vreun preot, era foarte fricos. Nu-si permitea ce ne permiteam noi. Când m-au condamnat la moarte, în 1948, la Moscova, eu am strigat: ''Eu sunt cetătean român! - nu roman ca Sfântul Pavel! - Mă bucur de privilegiile altor tări, ca si altii care apartin altor popoare. Aici sunt prizonier de război. Nu aveti voie să mă condamnati la moarte!'' S-au consultat si au zis: ''Ai dreptate! Te trimitem în tara ta, să fii judecat acolo!''

   - V-a salvat Dumnezeu de la moarte!

   - Altii n-au avut curajul să strige. Si eu am strigat într-un fel de disperare, singur în fata unui tribunal. Ziceau rusii: ''Aici n-ai nici un fel de drept. Ai vorbit de Basarabia că este românească!'' Stiau că am mai scris ceva. Erau foarte bine informati. Eu trebuia să fiu scos si împuscat alături, cum auzeam că-i împuscau pe ceilalti în curtea închisorii. Judecătorii erau rusi. Iti citeau incriminarea si vorbeau unul cu altul în ruseste si... la moarte! Am scăpat, cu mila lui Dumnezeu, si sunt viu! Am trecut prin multe, dar am scăpat si foarte uimitor că mintea încă-mi merge. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

   - Acesta-i mare lucru: harul lui Dumnezeu care ne umbreste pe toti cei ce credem în El!

   - Ei, părinte! Dac-ai sti câte picioare de cal, mate si oase am mâncat! Erau oase pe care le aduceau cu vagonul. Mi-aduc aminte că eram într-un vagon si un ofiter rodea dintr-un capăt al osului si eu din celălalt. Ne uitam unul la altul, parcă unul avea mai mult os. Numai să nu simtim foamea! Pe urmă am râs amândoi si ne-am pupat. Foamea o simti până la a patra zi, apoi este asa de dulce în gură, parcă mănânci zahăr si lesini, mereu; mereu lesini si râzi, râzi până mori! Mori foarte linistit. Intâi ai salivă, apoi nu mai ai nici asta. Se termină cu apa din corp. In două cazuri nu se murea greu: când te împuscau sau când mureai de foame si de înghet. De exemplu, când te duceau de la o gară până la un lagăr, mergeai vreo sută de kilometri prin zăpezi mari, până la gât. Cei mai multi rămâneau în urmă, se asezau în genunchi, se închinau frumos, strigau cât puteau: ''Iertati-mă, fratilor!'' Iar rusul care mergea în urmă îl împusca în cap si gata, rămânea acolo. Il mai duceau doi, dar nici tu nu rezistai. Dac-ar fi fost zăpada ca la noi, de zece-douăzeci centimetri... Dar mergeai până la gât în zăpadă. Acolo când se asează zăpada, este de 1,50 sau 2 metri si se formează drumuri pe deasupra. Primăvara rămân ca niste baricade, din care se vede pe unde ai mers iarna la lucru. Zăpezile se topesc târziu, prin iunie. Acolo noi trăgeam la ham. Toate cărutele cu toate încărcăturile noi le duceam, câte opt, cu niste frânghii, pieptis. La vale să vezi picioare rupte! Acolo rămâneau. Eu zburdam! Nu mă durea nimic!

   - Când vă apar cărtile?

   - Prima, Hotarul cu cetăti, a apărut prin iulie. Apoi apare în curând Oranki<$FOranki si Vifornita cea mare au apărut la Ed. Tehnică - Buc.>. Se cam tem să le tipărească. Este un act de curaj al lui Gabriel Tepelea, în prezent senator. A fost cu mine la Aiud. Are optzeci si cinci de ani. Eu am scris aceste cărti nu pentru tipar, ci

ca niste documente ale timpului. Că dacă nu le tipăresc, ajung la Sihăstria toate. Asa mă gândeam.

   - Si Părintele Cleopa are câteva cărti scrise prin păduri si le strângem. Ne-am gândit să facem un spatiu sacru, două chilii memoriale, în cinstea Părintelui Paisie, care a fost un sfânt, si a Părintelui Cleopa.

   - Trebuie neapărat să păstrati aceste locuri, în memoria lor, si când nu va mai fi nici Părintele Cleopa, să ne aducem aminte.

   - Chiar azi am zis să facem un spatiu pentru relicvele anilor grei. Părintele Cleopa are cutia unde tinea o bucătică de sfinte moaste, Sfânta Impărtă-sanie, trusa lui pentru Impărtăsanie ca pustnic, timp de nouă ani de zile, cât a stat în muntii Rarău si Stănisoara.

   - Trebuie să-l mai provocăm o dată pe Părintele Cleopa, că lucruri minunate ne mai spune. Cum se ruga, cum se pregătea pentru Sfânta Impărtăsanie, cum îi făcea ispite diavolul. Sunt lucruri pe care noi nu le mai trăim astăzi.

   - Mie îmi pare rău că nu v-am întâlnit pe amândoi la puscărie, să văd ce-ati fi făcut!

   - Cu greu am fi rezistat! Dumnezeu îi dă fiecăruia partea lui. Nu-i dă mai mult decât poate să ducă! Credeti asta?

   - Ii dă si mai mult, dar îi dă si putere. Ori îi dă ca pedeapsă. Uneori m-am simtit pedepsit, dar n-am murmurat. Luam asupra mea păcatele altuia. Am să dau un exemplu real. Odată era o sfadă puternică într-o celulă mai mare. Si îi supraveghea un ofiter ungur, că erau unguri mai toti gealatii; mai toti! Directorii de la puscărie mai întotdeauna au fost evrei cu grad de colonel. De ce i-a pus asa? Si erau vreo douăzeci-treizeci de detinuti într-o celulă mare. Se certau de la niste fleacuri. Eu stăteam de vorbă cu un foarte bun preot greco-catolic, nu stiu de la ce parohie, dar sincer simpatizant al Ortodoxiei. Il pomenesc si acum la rugăciune. A murit! Ofiterul ungur a ascultat la usă. Vedea prin vizetă cine gesticula si s-au mai suduit între ei că erau oameni inferiori, în amestec, si intelectuali. Eu eram singur preot acolo si încercam să fac pace, dar te mai busea unul cu un pumn:

   - Dumneata ce faci aici?

   - Noi avem treburile noastre. A deschis usa când s-au potolit si m-a găsit pe mine perorând pentru pacea camerei. Era datoria mea.

   - Dumneata esti preotul Bejan?

   - Eu sunt.

   - Ce-i aici?

   - Nimic. A fost o altercatie, ceva obisnuit în puscărie între români si unguri.

   - Pe ce temă?

   - Pe apartenenta Ardealului la Ungaria sau la România.

   - Dumneata ce crezi?

   - Sunt două treimi de români în Ardeal si o treime unguri, nemti, si altii!

   - Pe asta te sprijini?

   - Dar cum altfel? Majoritatea sunt români. Dumneavoastră vi se garantează toate libertătile! (Parcă acum nu tot asa este!) Dumneata ce crezi?

   - Egal. Acum să-ti spun ceva. Eu am pândit aici la usă când s-au luat la ceartă. Care-i vinovat după părerea dumitale?

   - Părerea mea este că a avut dreptate românul si n-a avut ungurul.

   - Eu am ascultat, si dreptatea este inversă. Mata esti părinte, dar văd că spui minciuni. Il apesi pe celălalt si ocrotesti pe român, si eu trebuie să-l pedepsesc pe ungur. Mata stii că eu sunt ungur? Vezi în ce situatie mă pui?

   - Aici nu-s unguri sau români, i-am zis eu. Aici sunt detinuti, egali în suferintă si cine a gresit, stati aici între noi si ne judecati.

   - Dumneata, stiu că esti un preot bun si curajos, să-mi spui drept care-i vinovat? Eu i-am spus invers decât se astepta el.

   - Pentru ce minti? - mi-a zis militianul.

   - Dacă am mintit, îngerul meu scrie asa: ŽPărintele Bejan la ora cutare a mintit!Ż Subliniază. Si apoi l-am salvat pe cel care trebuia încarcerat de dumneavoastră. Si spune Dumnezeu repede îngerului: ŽTreci la faptă bună. A salvat pe cutare!Ż Si a început a râde ungurul:

   - Ai dreptate!

   - Asta-i dreptate, i-am zis, să-l aperi pe cel care-i pe punctul de a fi pedepsit prea grav, de a fi pedepsit pentru un pumn sau doi? Este o minciună inofensivă. Ungurul n-a înteles. Si am adăugat că un doctor îi spune unui bolnav: ''Mai trăiesti vreo zece ani!'' Eu merg, îl împărtăsesc, văd că bolnavul este pregătit pentru Impărătia Cerurilor si îi spun: ''Are dreptate doctorul. Nu te teme!'' Omul primeste Impărtăsania cu mare plăcere, face cruce. Peste o lună moare. Eu am gresit? Am spus, ca si doctorul, o minciună admisă. Domnul a spus categoric, să nu minti. Eu am spus o minciună inofensivă, din necesitatea acelui muribund si omul a murit linistit, iar îngerul a scris aceasta. Am avut de-a face cu multi muribunzi. Ii dai o sperantă, oricum ar fi, chiar dacă ar fi în ultima clipă a vietii. Să vezi ce linistit si frumos moare. Lasă capul asa într-o parte si îsi dă duhul în bratele lui Hristos!

   - Să vă mai întreb ceva, Părinte Dumitru. Este o trezire a poporului spre Dumnezeu, - o reînviere a religiozitătii la tărani, elevi si chiar la studenti. Cum vedeti această desteptare a poporului spre Biserică, spre mânăstiri? Vin tineri care solicită să intre în mânăstire. Aveti harisma aceasta de preot. Cum vedeti viitorul României de azi si de mâine? Poate aveti altă dimensiune a realitătii pe care o trăim.

   - Nu, părinte! Mai întâi stiintific si logic; dintr-o cădere într-o extremă se trece într-o altă extremă. Este natural fenomenul de a trece de la ateism la credintă. Iar cei care vin la mânăstire sunt trimisi de Dumnezeu, dar numai cei care sunt constienti că vin la mânăstire, părinte. Sunt unii care nu pot judeca, că viata monahală este mai grea decât

oricare fel de trai al omului. Poate este asigurată o rufă, un pat, mâncarea si căldura! Dar artileria satanei bate cu precădere în mânăstiri. Esti mai ispitit decât mine!

   - Monahul tânăr este si mai ispitit, că are douăzeci de ani.

   - Rânduielile noastre canonice nu ne permit să avem mânăstiri mixte?

   - Femeia în sine este o ispită.

   - Asa-i.

   - Numai dacă o privesti ai intrat în păcat.

   - Atuncea, chiar vă întreb, femeia care merge pe stradă, dacă se smintesc bărbatii de ea, are păcat?

   - Are, dar mai putin decât bărbatii.

   - Dar dacă si oamenii se smintesc de bietele femei? Mă gândesc la acelea care au tinută indecentă. Acelea într-adevăr sunt vinovate.

   - Se expun. Da.

   - Atunci cu căsătoria cum rămâne?

   - Dacă ar privi toti duhovniceste ar fi izbăviti de acest păcat. Din punct de vedere călugăresc, al desăvârsirii, femeia este o ispită pentru cei care luptă pentru sfintenie. Dar pentru cei care doresc să se căsătorească sau care sunt căsătoriti, femeia este mamă, sotie sau fiică. Să luăm aspectul firesc al lucrurilor. Adică iubirea trupească, firească.

   - Dar iubirea dintre cei doi soti, care este iubire firească, nu este păcat?

   - Nu este, atâta vreme cât Dumnezeu a zis: Cresteti si vă înmultiti... Părinte, păcatul se tine mai tare de călugări. Si de preoti se tine, în genere, dar aceia nu-si dau seama. In altar este un singur moment în care diavolul nu se poate apropia. Numai la Sfânta Epicleză. In rest îi ispiteste pe toti prin uitare, somn, răspândirea mintii, bani si altele. El lucrează si în biserică, prin oameni. Isi face meseria! Mântuitorul a spus că dacă privesti femeia si o poftesti, este desfrânare cu mintea; iar dacă o realizezi, este păcat cu fapta.

   - Este curvia mintii, a ochiului, a imaginatiei, care este mai mică.

   - Da nu poti scăpa. In nici un caz. Nici Părintele Cleopa nu poate scăpa de ea.

   - Stiti ce spune în viata Sfântului Sava? Sfântul Sava mergea cu ucenicul din pustiul Iordanului spre Ierihon. Intre timp a trecut o fată prin fata lor. Si Sfântul stia că ucenicul se sminteste si zise ucenicului: ''Nu-i asa că era chioară fata aceea?'' ''Ba, avea doi ochi!'' ''Era chioară, că m-am uitat la ea''. ''Ba nu, părinte, m-am uitat bine la ochii ei si-i avea pe amândoi''. Si l-a prins.

   - Umor, umor de sihastri, dar nu-i de râs.

   - Sfântul Sava a zis: ''Pentru că te-ai uitat la ea ai să stai 30 de zile în canon''. El a

observat că ucenicul lui s-a uitat cu patimă la ea.

   - Să stiti un lucru. Sfintia voastră aveti o regulă de viată; cei din pustie au altă regulă de viată. Părinte, între mine si Sfintia ta este o distantă de la pământ la cer. Ai depus trei voturi când ai intrat în mânăstire. Eu nu le-am depus!

   - Dar le-ati trăit totusi; le-ati împlinit!

   - Incerc.

   - Ati dus o cruce mai grea ca noi!

   - Nu, părinte. Nu.

   - E adevărat că noi am depus voturile.

   - Nu, părinte, eu am trăit bine oriunde am fost!

   - Jurământul te saltă sus dacă îl respecti, adică îl pui în practică. Dacă juri si promiti că faci si nu faci, atunci vai de capul nostru.

   - Eu când ajung la Mânăstirea Sihăstria nu pot intra... Mă închin la poartă. Intru într-un loc unde se practică sfintenia.

   - Dumnezeu stie!

   - Sfintenia... Eu nu merg la sfintenie; eu merg la mântuire, iar sfintiile voastre, care sunteti în fata mea si vă iubesc ca pe niste frati, mergeti la sfintenie. După cum zice Mântuitorul către tânărul care l-a întrebat: Doamne, ce să fac să mostenesc viata vesnică? Si i-a spus poruncile. Dar el a zis: ''Simt că nu-s multumit cu asta. Ce-mi mai lipseste?'' Si Mântuitorul i-a spus: Du-te, vinde-ti averea si urmează-Mi. Asta împliniti sfintiile voastre. Sunt si cei care merg bine îmbrăcati, încăltati, au alte preocupări cât mai lumesti, cât mai apropiate de viata modernă. Pe când călugărul, poartă curea si sandale, încercând să urmeze sfintilor. Cum purta si Sfântul Ioan Botezătorul.

   - Traditie monahală.

   - Toti călugării sunt încinsi cu curea. Părintele Cleopa are si el curea. Eu port curea la pantaloni, să nu-mi cadă, dar cea pe care o purtati dumneavoastră e un simbol.

   - Cureaua simbolizează legătura patimilor.

   - Da, sunt mai mult ca un simbol; toată viata călugărească este un simbol. Mergeti pe urmele Mântuitorului! Nu vă multumiti cu mântuirea. Vreti si o sfintenie. Nu-i de mirare că din rândurile călugărilor ies atâtia sfinti!

   - Da, că ei s-au consacrat să urmeze toată viata lui Hristos!

   - Sperati la o reînviere a Ortodoxiei, la noi românii, cum era între cele două războaie?

   - Acum am intrat în criză si este foarte majoră, datorită ateismului, care a trecut peste noi, a lipsei de educatie religioasă si a lipsei de preoti misionari de elită. Am întrebat un preot care a fost de Pasti la Roma, dacă l-a văzut pe papă. Sigur, l-a văzut.

Ei mostenesc fălosenia romană, în timp ce noi avem smerenia bizantină, si aceea vine de la Ierusalim. Chiar cel mai bun dintre ortodocsi sărută si piatra dinaintea Mormântului, apoi si pe cea de deasupra Sfântului Mormânt. Biserica noastră este si ea decăzută, dar este pe drumul sfinteniei. Noi am mostenit alt spirit; spiritul de la Ierusalim, de la greci, mai aproape de Evanghelie. Noi suntem adevăratii mostenitori ai crestinismului. Avem centrul nostru, Ierusalimul, si avem două mii de ani de credintă. Să vrem să uităm si nu putem!

   - Este o continuitate apostolică!

   - Este a noastră si nu putem renunta la ea. Asta-i existenta primă, calitatea Ortodoxiei, Biserică de mare traditie, de mare sfintenie. Ortodoxia este azi chiar pe drumul înviorării. Este făcut începutul. Dar să tineti minte: armata de geniu a Bisericii o formează mânăstirile, monahii! Dumnezeu nu cere mai mult, decât să faci dintr-un talant doi. Faceti doi! Este destul. Este greu să faci trei! Dar sunt care îi înmultesc. Părintele Cleopa este cunoscut. Dar sunt acolo călugări modesti, care-s foarte buni, părinti care-s minunea lui Dumnezeu. Toti vor să se mântuiască. Si Dumnezeu îi tine încă ascunsi! Asta face mânăstirea: se roagă neîncetat! Pe aici în lume este mai greu. Unul moare, altul se botează. Este drept că si Mântuitorul recunoaste raporturile bune între crestini si stăpânire. Chiar dacă era păgână. Dă-i Cezarului, ce-i al Cezarului ... Când împăratul pământesc cere ce-i al lui Dumnezeu, atunci nu-i dai nimic. Fii atent cu el! Biserica noastră prin asta a gresit până acum cinci ani: prin frică! Eu am fost foarte amărât. Am avut un preot foarte bun, greco-catolic si destept. A stat vreo doi ani la Roma, dar nu era influentat de catolicism. El trecuse cu inima la Ortodoxie. A murit în puscărie. Acela trebuie sfintit!

   - Cum îl chema?

   - Nicolae Oancea. Era ardelean. Si unul, Mereu Ioan. Cântam la aceeasi strană amândoi. Ei spuneau că românul s-a născut ortodox si nu poate fi decât ortodox. A fost în spatele uniatiei împăratul Leopold de la Viena. Apoi a fost Stalin, care i-a trecut la Ortodoxie pe uniti. Asa au făcut si în Biserica din Ucraina. A fost un act politic. Si acum este un act politic, care-i în favoarea lor. Nu poate un preot greco-catolic să-l pomenească pe Papă.

   - Ce ziceti de mânăstiri? Tineret mult, bătrâni putini, duhovnici mai de loc!

   - Părintilor, de ce-L excludem pe Dumnezeu din opera Lui de mântuire? Noi doi mântuim Biserica? Noi doi o renovăm, o ridicăm? Dar Dumnezeu ce face? Doarme? Am să vă spun ceva: eu am datorie fată de Dumnezeu. Toate-s prevăzute la morală si-n catehisme. Dar să stii că Dumnezeu, Care este iubire, are obligatii fată de preotul Dumitru Bejan si fată de Părintele Cleopa! Si eu îi cer: ''Doamne, din datoriile pe care le ai, fă-Ti datoria fată de mine!'' Nu strig, că nu-s nebun. Dar îi cer. "Doamne ajută!" S-o spui din inimă! Noi sperăm că Dumnezeu si din pietre face prooroci si duhovnici!

   - Face!

   - Sperăm că si din tineretul acesta, Dumnezeu va ridica unele fete duhovnicesti! Eu am gresit că nu am venit la Sihăstria acum zece ani. Regret tot timpul.

   - Eu v-am invitat, iubite părinte!

   - Stiu. Nu m-am putut dezlipi de oameni. Aici este un popor bun, părinte! Dumnezeu este obligat să sustină Biserica Ortodoxă pentru că-i a Lui. El a întemeiat-

o. Si este cea mai curată din toate formele de crestinism. Eu am stat de vorbă cu protestanti si catolici si, în nesmerenia mea, am spus că am făcut un ''sinod ecumenic'' în lagărul de la Oranki, în 1946, realizat cu asistentă de preoti si de popor care urmăreau discutiile astea. Sigur, nu aveam nici o posibilitate de informare si a fost foarte plăcut, tinând mult, o vară întreagă. Si rusii ne-au urmărit până ne-au împrăstiat. Erau 1200 de preoti catolici, vreo mie de pastori protestanti si 23 de preoti ortodocsi. Din greseală ne-au adunat în acelasi lagăr, la Oranki. Si noi am zis: dacă ne-au adunat, vom sta de vorbă. Si la Aiud au făcut greseala asta. Eram vreo zece celule una lângă alta, numai de preoti, si toti stiam alfabetul morse, si discutam tot felul de probleme, stând cu spatele si bătând cu degetele în perete. Odată, la Constanta, m-au prins pe mine la perete, dar nu stiau de ce stau asa. M-au întrebat si le-am spus că mă reazim. ''Dar vorbeai''. ''Da, dar este voie să vorbesti în celulă''. ''Nu, vorbeai la gura sobei, să te audă celălalt la gura sobei''. ''Domnule militian, hai să-ti fac o demonstratie''. Am vorbit la perete prin morse cu un altul, l-am chemat si i-am spus că vine militianul. L-am întrebat pe militian: ''Ai înteles ceva? Asa comunicăm noi!'' Celălalt era un preot chiar din Constanta. Il cunosteam bine.

   - Iar mă gândesc la tineretul nostru. Ne asaltează tinerii! Ce sfaturi să le dăm?

   - Caută, părinte, caută. Vor cuvânt, dar mai ales vor să vadă ce faci, se uită, întreabă. Eu am spus, părinte, să mă ierti, să vadă ucenicul cum se închină duhovnicul lui, cum îngenunchează, cum posteste, cum îsi duce viata în unire cu Hristos.

   - La biserică ne întâlnim cu totii.

   - Nu numai în biserică. Să cititi împreună câte un acatist, câte un paraclis la miezul noptii. Eu am deprins asa de când eram tânăr. Canonul si-l face călugărul în chilia lui. In chilie rămâne părintele singur cu Dumnezeu. Când obosesti, te culci mai devreme. Când nu, stai de vorbă cu Dumnezeu. Eu am acest obicei. Spun exact: ''Doamne, uite, femeia asta, are o fată grav bolnavă în spital; dacă moare rămân cinci copii în urma ei. Hotărăste Tu!'' Vine femeia peste trei zile: ''Părinte, fata mea se simte mai bine!''

   - Mila Domnului, vezi? Vorbiti cu Dumnezeu ca un fiu către tatăl său!

   - Absolut. Si să stii că asta de la tata o stiu: ''Doamne, mi s-a îmbolnăvit vaca sau boul sau oile. Dar am sase copii. Trebuie să-i hrănesc, să-i îmbrac!'' A doua zi vaca dădea lapte cum trebuia. Tata era foarte credincios si mama sfârâia când spunea "Tatăl nostru". Nu stiu ce avea în gât că sfârâia, iar noi ne speriam. Ne asezam în genunchi si spuneam si noi rugăciunea. Spuneam cu foc "Tatăl nostru". Ingenuncheam frumos. Amândoi odată se rugau părintii mei. Se asezau în genunchi si asa se ridicau cu totul spre icoane! Tărani!

   - Evlavia poporului de ieri era foarte mare.

   - Eu am spus, că Biserica Ortodoxă Română, în cei 50 de ani de comunism, a fost salvată de mânăstiri si de femeile credincioase.

   - Este idee originală.

   - Cu totul originală. Eu am spus ce am văzut eu, ce am simtit, ce am trăit. Imi pare rău că am scris pe scurt, că asa mi-ai spus!

   - Vă rog să mai adăugati, Părinte Dumitre!

   - Esti simpatic, părinte! Esti pe drumul cel bun. Dar cauti o pâine mai albă decât cea albă!

   - Sunt bătrân, părinte, ucenici am putini, lume vine multă. Ce vedeti mai bun pentru mine să fac de azi încolo, spre slava lui Dumnezeu, spre folosul aproapelui si spre mântuirea mea?

   - Nu te poti lăsa de scris! Asta este prima calitate pe care ti-a dat-o Dumnezeu. Nici nu trebuie, că nu este altul.

   - Avem oameni culti, dar nu scriu.

   - Este si greu de scris! Să nu crezi că-i usor.

   - Faci nopti albe, alergi, ceri ajutorul lui Dumnezeu si trebuie să treacă tot cuvântul prin inimă, să fie încărcat de har si de emotie sufletească...

   - Eu stiu, părinte. Până nu am în minte si-n inimă un răspuns, nu-l dau.

   - Si se trece totul prin inimă si se comunică, se întrupează gândul, ideea, cartea.

   - Absolut. Asa cum l-am dat, asa este. Nu mai poti modifica. Dacă te referi la experienta mea, sunt fericit că am avut această experientă. Nu pentru că sunt un unicat în problema asta, că asa a vrut Dumnezeu. Dar, părinte, am fost fericit! Muream de foame si de frig dar eram fericit; zâmbeam si închideam ochii celor ce mureau. Erau plini de păduchi si mureau de tifos, iar eu n-aveam nimic!

   - Harul lui Dumnezeu!

   - Păduchii mergeau în cohortă pe trupurile noa-stre, iar eu nu m-am îmbolnăvit.

   - Vă păzea harul lui Dumnezeu!

   - Păi asta am simtit-o. Ti-am spus. Si în război am simtit-o în două ocazii, în care am fost supus unui bombardament de artilerie rusească. Când am mers în Basarabia am stat aproape de Orhei, se chema Isacova, un sat mare si era spre Duminică. Si am făcut Vecernia. Am băgat un batalion de ostasi în biserică, i-am spovedit în grup. Au si tras, după ce am iesit din biserică, drept în altar. Au tras trei ghiulele mari de artilerie grea de la rusi. Au urnit biserica din loc, dar n-au dărâmat-o. Altarul s-a dus într-o parte, dar n-au stricat nimic. Eu am rămas încă în altar si am strâns antimisul si Sfântul Potir, că îi împărtăseam pe soldati, chiar dacă mâncaseră. Jumătate au murit, jumătate s-au salvat.

   - Au murit multi?

   - Nu prea. Noi am avut foarte putini morti, mai multi răniti. Erau mai prost învătati rusii decât noi. Mai fricosi. Dovadă că i-am dus până la Volga pe toti. Când s-a creat al doilea front în Europa de americani, atunci am dat înapoi. Nu se putea cu două fronturi. Totdeauna nemtii au fost bătuti când au fost prinsi între două fronturi.

   - Ce părere aveti? Eu simt că am intrat în pridvorul Apocalipsei. Semnele se văd peste tot. Tulburări între neamuri, între popoare, neîntelegeri între oameni, s-au dublat divorturile, iar desfrâul, alcoolismul si sectele s-au întins ca un cancer peste tot.

   - La noi nu este chiar asa.

   - In străinătate femeile sunt la a treia, a patra căsătorie. Singura tară în care preotul dă sentinta pentru divort este Grecia.

   - Si la noi era asa. Nasterile nu se înregistrau la comună, ci numai la preot. Până la Cuza preotii eliberau certificate de botez, de stare civilă. Au venit "bonjuristii" si francmasoneria si s-a trecut la o societate laică!

   - La greci, nu poti intra într-un serviciu fără să-ti dea preotul adeverintă că esti botezat si că mergi la biserică.

   - Ei sunt detinătorii tezaurului bizantin, creatori si păstrători ai sinoadelor ecumenice. Italia reprezintă Catolicismul, iar Grecia, Ortodoxia!

 DE VORBA CU UN GRUP DE TINERI

   - Am riscat, fratilor. Noi eram în fata lui Dumnezeu. N-aveam ce pierde. Aveai posibilitatea să alegi moartea.

   - Viată sau moarte, dar esti cu Dumnezeu!

   - Aveai toată libertatea să alegi moartea. Eu am fost în cel de-al doilea război mondial până la Stalingrad, prin Crimeea, prin Caucaz, si am fost foarte multumit pentru că am văzut Rusia pe jos, ca un călător care stie să vadă.

   - Unde v-au prins?

   - La Stalingrad; eram 17000 de români. Dar nu ne-au prins; noi nu mai aveam nici cartuse, nici mâncare. Eu am mâncat centuri si curele fripte si tălpi de bocanci; eram muritori de foame. Luai de la bocanci, îti frigeai, si rodeai; crăntăneau.

   - Erati muritori de foame!

   - Da, nu se mai putea. Au murit multi; nu puteai să tii arma în mână, si nu mai aveai nici gloante; nu mai aveai cu ce să te mai lupti.

   - Au fost sabotaje, vânzări?

   - Nu. Nemtii au învins chiar la Stalingrad. I-au azvârlit pe rusi peste Volga, dar nu i-au putut urmări, erau flămânzi.

   - In urmă, partizanii ce făceau?

   - Nu erau atunci. Partizanii au apărut mai târziu, încoace, spre Carpati. Mergeai sute de kilometri, te primea rusul în casă si-ti dădea lapte acru cu mămăligă. Pe noi românii ne-au primit foarte frumos, căci noi eram buni cu dânsii. Cred că era si un consemn între ai nostri, să nu se apuce de prostii căci vor fi executati imediat; dar nu-i împuscau, căci ajungeau să moară în război. Un foarte bun comandant politic de la Mânăstârca, care era evreu, si era de la Cernăuti, profesor universitar destul de destept, profesor de matematică, cu care am avut un conflict dar m-am împrietenit cu el, a spus: ''Noi pe voi românii vă dispretuim, nici nu ne uităm la voi''.

   - Unde? In lagăr la Oranki?

   - Da. Era un comandant politic din lagăr, rus, dar de origine evreiască, si el a spus: ''Noi vă acoperim cu căciulile. Nu tragem nici un foc de armă. Că sunt 22 de ostasi rusi pe un român; poate rezista un om la douăzeci si doi care îl bat din toate părtile si se-nvârte până cade jos? Ii pun căciula la gură si-i gata!'' Numai că eu i-am spus: ''Nici nu puteti să-i adunati pe toti rusii să ne omoare. Nu puteti! Orice armată din toată lumea ridică maximum 20% din populatia validă pentru război. Voi nici n-ati avea cu ce-i hrăni pe soldati. Că dacă nu vă săreau în ajutor americanii cu hrană, pierdeati la Stalingrad, pierdeati si la Moscova, pentru că n-aveati ce să le dati de mâncare. Ostasii vostri mâncau ''casa'' si o pâine mizerabilă. Dar totusi au luptat frumos si asta este de mirare pentru toată Europa''. Soldatii n-aveau motiv să lupte. Dar "tata" Stalin le-a spus: ''Vă dau pământul înapoi''. Exact cum a spus regele Ferdinand înaintea bătăliei de la Mărăsesti: ''Toti tăranii vor fi împroprietăriti cu cinci hectare de pământ''. Si oamenii s-au avântat la Mărăsesti si la Oituz si i-au bătut pe nemti în nădejdea că le dă o bucătică de pământ - cele cinci hectare. Si au primit văduvele pământul. Le-au dat. Dar rusii nu le-au dat nimic la ai lor. Nu le-au dat nimic, numai le-au promis. Vedeti minciuna?

   - Ce zicea comandantul?

   - I-am spus asa: ''Eu stiu că în Europa sunt numai două popoare de echilibru: rusii si germanii. Germania pentru Apusul politic, iar Rusia pentru Răsărit; e mare cât un continent. Si noi, oricum, pentru că ne-ati luat Basarabia si Bucovina, mergem cu nemtii, n-avem cum. De ce să mergem cu dumneavoastră? N-avem nici un motiv. Oricând va fi un conflict între Apus si Răsărit, noi vom merge alături de Apus''. Că, în general, rusii vor să ne desfiinteze ca neam. Că suntem singurul neam pe care vor să-l desfiinteze. Greseala lui Antonescu a fost că a vrut să fie părtas la victorie. Războiul germano-rus era prevăzut peste trei luni. La un moment dat, o coloană de masini nemtesti urcau un deal si s-au oprit toate, că alunecau la vale. Noi, cu cărutele cu coviltire, am trecut înaintea lor. Noi, românii, avem cap politic. Ei n-au prevăzut că nu se va termina războiul în trei luni si a înghetat până si uleiul de pe arme în fata Moscovei care se predase, dar n-au putut s-o ia. Se uitau la ea dar îngheta uleiul de pe arme si n-aveau cu ce trage. Asa a fost voia lui Dumnezeu!

   - După ce ati venit din lagărul de la Oranki, cum ati ajuns de la Bucuresti la Aiud?

   - Toate problemele politice erau judecate de tribunalul militar. Eu eram un luptător împotriva comunismului. Eu am sustinut problema Basarabiei si mi-au spus: ''Poate ai dreptate, dar nu se pune asa problema!'' Dosarul a fost făcut din Rusia si m-au judecat la Moscova, la Tribunalul Militar si m-au condamnat la moarte, în 1948. Dar eu am strigat ca Sfântul Apostol Pavel: ''Sunt cetătean român! Să mă judece patria mea!'' Când ne-am întors din Rusia împreună cu altii, un basarabean mi-a spus ce scria în dosarul meu: ''Mare putere de convingere, mare dusman al comunismului! Să-l aveti în vedere, voi securitatea română''. Foarte bine m-au categorisit. N-am fost supărat pentru asta! Foarte priceput politrucul acela de acolo! Primul care m-a anchetat a fost un evreu din România. Era la o unitate militară rusească, cu care am fost coleg de scoală primară aici la Hârlău. S-a purtat frumos. Deci, am fost dus mai întâi la închisoarea militară din Bucuresti, în 1948. Era depozit de oameni politici. Eu veneam cu dosarul gata format, dar trebuia si aici să trec prin tribunal, ca să mă judece si să mă condamne si românii, că rusii n-aveau voie să mă condamne, că lagărul în interiorul lui nu era rusesc.

   - Pe câti ani v-au condamnat la Bucuresti?

   - Intâi pe viată, si apoi pe 25 de ani. Dar n-am făcut nici sapte ani, că tot s-au dat decrete, si-au fost eliberati toti. Dar mie nu mi-au dat drumul acasă. M-au trimis cu domiciliu obligator în Bărăgan.

   - Câti ani ati stat în Bărăgan?

   - Trei ani. Am lucrat la orezărie, la fermele de stat.

   - Intre ce ani ati fost cu domiciliu fortat?

   - Intre 1956 si 1958. Acolo eram toti într-un sat părăsit de bănăteni. Toti fosti condamnati care terminaserăm puscăria. Nu ne-a dat drumul acasă la nici unul, ci ne-a trimis la muncă sub pază la fermele de stat. Era o foarte puternică fermă de stat, plus orezăria. Avea câteva mii de hectare. Asta în Bărăgan, aproape de podul Giurgeni care trece spre Vadul Oii-Giurgeni, ce duce spre Constanta.

   - Am înteles că ati făcut o biserică acolo?

   - Nu, am găsit-o făcută. Acolo au fost deportati bănătenii. Au stat cinci ani.

   - Sotiile celor condamnati veneau acolo la sotii lor?

   - Da, dar cu aprobare de la minister, bineînteles. Chiar si cu copiii. Dar condamnatii nu aveau voie să părăsească locul. Chiar până la Fetesti sau la Vadu-Oii aveau nevoie de aprobare. Dar eu am fugit de două ori la Bucuresti, fără forme. Nu m-au prins. Am stat prin Bucuresti trei, patru zile.

   - Aveati voie să faceti slujbă la biserică?

   - Eu, când am ajuns acolo, am găsit o biserică făcută de bănăteni, că n-au fost numai nemti, ci si români. Niste basarabeni si bucovineni care s-au oplosit pe lângă satele de granită, către Iugoslavia. Si dacă i-au deportat pe nemtii din Banat, i-au luat si pe ăstia si i-au dus pe Bărăgan. Ei si-au făcut o biserică de lemn si din pământ. Am găsit acolo un preot foarte activ. Insă, fiind deportat din loc în loc, a murit la Aiud, greu bolnav. El a făcut o biserică acolo, în colonia din Bărăgan, ca un fel de sură din vălătuci de pământ si acoperis din stuf. Catapeteasma era tot din vălătuci, fără pictură. Mică, asa de vreo zece metri. Noi ortodocsii nu eram multi. La început, într-un sat de 700 de case, am fost numai cinci români de toti. Pe urmă au început a veni, de am ajuns la vreo două, trei sute. Toti veneau la biserică. Nu exista! Intâi mergeam la militie, semnam de prezentă, apoi ne duceam toti la biserică. Acolo era un preot, Tarcea, care fusese deportat. A murit la Aiud. Fusese deportat cu un grup de români, basarabeni si bucovineni. Vreo 20 de familii. Ei au făcut biserica asta. Noi am găsit pe preotul acela, dar el nu mai avea cu cine sluji, că le dăduse drumul la nemtii bănăteni. Tot atunci s-au dus si românii. Au rămas numai vreo două, trei familii de basarabeni si vreo două, trei de bucovineni care n-aveau unde se duce. Ne-au dus acolo frumos si mie mi-au spus: ''Dumneata alege-ti o casă de aici''. Casele erau toate goale, fuseseră locuibile. Inaintea noastră fusese un lot de detinuti, de vandali, care arseseră usile, folosindu-le ca lemne de foc. Eu însă am nimerit o casă foarte bună, pe care mi-a cedat-o o doctorită, care stătuse acolo, tot deportată. Până la urmă i-au dat drumul si ei. Ea, stiind că-s preot, mi-a cedat-o mie. Când a venit un preot greco-catolic, care putea să stea în altă casă, s-o lipească, s-o repare, l-am luat la mine. El într-o cameră si eu în cealaltă. Doctorita avusese două camere si un antreu. Ferma îti dădea un pat, o masă, două scaune; îti dădea saltea, îti dădea pătură si pernă. Erai angajatul lor, să

lucrezi la dânsii. Iscăleai, te duceai acasă, te instalai si la urmă predai locuinta.

   - Bani nu vă dădea pentru trai?

   - Ba da. Puteai câstiga până la paisprezece bani pe oră. Restul îl tinea Ministerul de Interne pentru leafa celor ce ne supravegheau. Pentru că erau multi angajati, cărora noi le făceam salariul. Ei trăiau din munca noastră. Ca puscăriasi, noi plăteam întretine-rea si leafa celor care ne păzeau să nu fugim. Eu am fugit de două ori! Am plecat ziua si am venit ziua!

   - De acolo cum ati ajuns iar la Aiud? In mod normal trebuia să vă dea drumul acasă.

   - N-am crezut niciodată că or să ne dea drumul. Incă ne-am mirat că totusi acolo am stat într-o semi-libertate. Noi eram între noi si eram foarte bine organizati, fratilor. Foarte bine organizati politic si religios. Nemaipomenit.

   - Si cum ati ajuns totusi de la Bărăgan iar la Aiud?

   - Am ajuns, pentru că toti am fost trimisi în lagăre. Toti.

   - Motivul?

   - Pentru că făceam propagandă religioasă! Predicam în fiecare Duminică, fără aplicatii politice, dar în duh ortodox si românesc. La un Crăciun, de exemplu, am vorbit despre crestinarea românilor, cum ne-am născut români si crestini în acelasi timp, adică, simultan. Pur si simplu religie si istorie am făcut. Că doi ani si jumătate numai eu am predicat în bisericuta aceea, vorbindu-le despre Hristos si despre neamul nostru românesc. Astfel, mângâiam sufletele celor deportati, prin cuvânt, rugăciune, spovedanie, cărti sfinte si Sfânta Impărtăsanie. Era plină si pe-afară biserica de oameni. Toti aveau nevoie de preot, de încurajare, de sfat. Problemele erau întotdeauna cu cuprins religios si istoric. Tineam lectii frumoase, fratilor. Nu erau pentru zece minute. Predicile tineau si o oră. Veneau si neamuri de-ale puscăriasilor si stăteau cu gurile căscate.

   - De aceea v-au trimis înapoi la Aiud?

   - Nu m-au dat înapoi la Aiud. Numai pe cei mai reprezentativi ne-au dus la securitate la Constanta. Acolo ne-au condamnat din nou. Pe mine, la 25 de ani, pentru că eram seful lotului! Era prin anul 1959. Cel mai putin s-au dat 23 de ani! Când venea câte un lot nou la Aiud, spuneau: ''Vin americanii''.

   - Si detinutii politici ce asteptau?

   - Nu aveau nădejde în altă parte. Ei se întrebau: ''Câti dolari ne vor da americanii pentru ziua de astăzi?'' Ce mai râdeam eu de ei, care veneam din Rusia. Eu eram mai bine informat si le ziceam: ''Or veni ei americanii. Ii asteptăm de peste 50 de ani!'' Să mă bată, să mă sfărâme, nu altceva. Eu stiam că războaiele nu sunt în fiecare zi. Rusii nu erau pregătiti de război; iesiseră învingători prin întelegerea de la Ialta. Nu mai puteau să schimbe o hotărâre luată între presedinti, căci evreii au condus toată istoria si politica; tot războiul al doilea mondial.

   - Ati fost închis în 1959 împreună cu Părintii Dumitru Stăniloae, cu Benedict Ghius si Arsenie Papacioc?

   - Da. Cu Părintele Arsenie sunt în corespondentă. Dar ei n-au fost în lot cu mine. Pe Părintele Arsenie, în schimb, l-am găsit în ultima fază bolnav la Aiud la puscărie, la zarcă. Era tare îndrăznet călugărul ăsta! Mi-a plăcut. Era în luptă permanentă cu părintele Ioan de la Vladimiresti, care sustinea ''vedeniile'' maicii Veronica. Acum aud că si-a schimbat părerea. Erau în contradictie. Părintele Arsenie era cu Părintele Cleopa si cu Sihăstria, iar celălalt era cu Vladimirestii. Era luptă mare în care trebuia să mă bag eu. Cel mai combativ era Părintele Arsenie. Celălalt era linistit, cuminte, dar sustinea niste prostii... Era atasat de aberatiile lor.

   - Deci, la Constanta v-au condamnat din nou.

   - Da. Printr-un nou proces. Intâi ne-au condamnat pe toti în bloc, pe viată. Pe urmă, prin decret, ne-au dat câte 25 de ani, că asa se făcea. Si asa că, ori aveai un an sau 25, tot în 1964 ne-au dat drumul. Printre ultimii cinci am iesit si eu de la Aiud si am venit cu trenul direct la Iasi. Am stat o noapte în gară la Iasi si am ajuns la ora sapte la Mitropolie. Apoi am citit împreună Acatistul Sfintei Parascheva, de multumire că ne-a ajutat Dumnezeu să iesim cu constiinta curată din puscărie. Călugării se uitau la noi dar nu ne cunosteau, că eram în haine civile.

   - Nu ati fost un timp si acasă, în libertate, între anii 1942

   - 1964?

   - Nu, fratilor. Tot timpul, fără pauză, am fost închis. Din '42 până în '64. Doar formele de condamnare erau diferite. Mai usor a fost Bărăganul.

   - Vi s-a părut mai grea puscăria de la Oranki sau cea de la Aiud?

   - Cea de la Oranki! La Aiud era civilizat. Te pedepsea, dar nu te omora. Au fost perioade când te omora, dar în general îti respecta drepturile tale. A vorbit într-o seară, la ''Memorialul durerii'', directorul puscăriei de la Aiud, colonelul Crăciun...

   - La Mânăstirea Solovki n-ati ajuns niciodată?

   - Nu, n-am fost. A fost tranformată în închisoare sub comunisti.

   - Se spune că multi au murit si acolo.

   - Multi au murit, în toate lagărele. Milioane. Se spune că aveau si la Oranki milioane. Cât am stat eu în lagăr la Oranki, eram în jur de 20000 de oameni. Nu se putea mai mult. Gândeste-te că era o mânăstire. Gândeste-te că doar sase-sapte sute de oameni pot să fie adăpostiti în mod normal. Dar asta este important, fratilor, că Oranki a fost o mânăstire de nobili, toti oameni culti. Mânăstire cu tipografie, cu bibliotecă, unde editau cărti sfinte ortodoxe pentru întreaga Rusie. Si alte mânăstiri aveau tipografie, dar asta era numai de rusi intelectuali nobili. Au fost si boieri si scriitori care s-au călugărit.

 

DE VORBA CU CATIVA CALUGARI

   - Dati-ne un sfat pentru Sihăstria. Iată că Părintele Cleopa vrea să ne lase. Ce să

facem?

   - Eu am spus următorul lucru si îl repet, părintilor, să mă iertati: sunteti toti cu un picior în Rai! Trageti-l si pe celălalt. Vrednic este lucrătorul de plata sa. Să vă chinuiti să trageti si al doilea picior în Rai!

   - Cu ucenicii nostri ce să facem?

   - Atâta faceti: un picior îl aveti tras în rai, că de aceasta este Sihăstria, învătati-i cum să-l tragă si pe al doilea. Vă ajută fapta bună, osteneala, rugăciunea si lacrimile dumneavoastră.

   - Ce fericit este cel ce a primit de sus darul lacrimilor! Este greu să le primesti si greu să le păstrezi!

   - Ti-am povestit de cei doi călugări bătrâni de la Sihăstria. Rămâneau numai candelele de la altar si de la icoana Maicii Domnului si dincolo călu-gărul care citea Psaltirea. Linistit, frumos. Părinte Ioanichie, asta-i Sihăstria: să rămâi singur în ea! Cinci minute să rămâi singur cu Dumnezeu!

   - Singur, da!

   - Dar să fii tu cu Dumnezeu. Si am văzut că deasupra capetelor lor, după ce se întindeau pe burtă asa, cum se întind călugării când depun jurământul, cu mâinile întinse, cu picioarele întinse si cu capul la pământ, deasupra camilafcelor lor juca câte un cub verzui, o rază de lumină dumnezeiască.

   - Lumină să fi fost sau altceva?

   - Lumină, da. Deasupra. Cam la zece, cinci-sprezece centimetri deasupra fiecăruia dintre capetele acestor doi călugări. Ce spuneau în gând? Nu stiu ce spuneau! Dar am văzut noi odată, am urmărit lucrul acesta si am văzut. Cineva mi-a spus: "Poate au văzut si altii lumina"; dar eu stiu că nu au văzut. Si acesta este un dar! Da. Am văzut aceasta deasupra capetelor lor. Niciodată nu am îndrăznit să-i tulbur sau să-i întreb cum îi cheamă. Ieseam după dânsii si îi urmăream, dar nu îndrăzneam. Erau prea sfinti ca să-i tulbur. Sfinti!

   - Aceasta este taina vietii noastre!

   - Părinte, Părintele Paisie va fi sfintit!

   - Cred că da, cu timpul.

   - Acei doi călugări poate nu vor fi sfintiti, dar au fost sfinti!

   - S-au atins si ei de bătrânii lor, de icoane, de harul Duhului Sfânt!

   - Au atins până unde poate zbura omul îndumnezeit. Da, ti-am dat exemplu. Dar sunt călugări modesti la Sihăstria, poate si la Neamt. La Neamt este Sfântul necunoscut, care s-a aflat în curte sub pavaj, în 26 mai, 1986.

   - De la Neamt. Da, sunt taine mari cu sfintii!

   - Neamtul nu este prea bine văzut si totusi de acolo s-a ridicat un sfânt pe care o să-l

aducem în tară. De la Neamt, nu? Cuviosul Ioan Iacob!

   - Mai usor se sfinteste unul care trăieste în mânăstire; dar are si mai mari obligatii.

   - Eu să stau în fata dumneavoastră? N-am depus jurămintele pe care le-au depus Părintele Veniamin si Părintele Ioanichie: să trăiesti în castitate, în sărăcie si în supunere!

   - Da, jurămintele sunt de la Sfintii Părinti. Asa cum le-au lăsat ei.

   - Si ce frumoasă este slujba călugăriei! Foarte impresionantă! A murit pentru lume si apare un om nou! Sunt două conditii să ajungi în Rai: ori te faci nebun pentru Hristos, ori esti întelept. Nu nebun în sensul prostiei, ci al nevinovătiei.

   - Asa deci: ori nebun si duhovnicesc, ori întelept si sfânt.

   - Dar aveti putere prin rugăciune, părinte. Am un regret, totusi, pe care îl spun părintelui Ioanichie acum. Am putut acum zece ani, când a murit ultima mea soră, să vin la Sihăstria. Dar nu m-am putut desprinde de oameni! ''Cui ne lasi, părinte?'' - îmi ziceau credinciosii din partea locului.

   - Noi am fi dorit să vă retrageti la Sihăstria! Acolo aveti toate îndemânările. Dar dacă spuneti că nu puteti...

   - Nu rezist. Nu rezist, părintilor. Aerul de munte este prea tare. Eu am numai un sfert de plămân. Am lucrat în mină si am silicoză. Si aici pe cât se pare, încă mai este nevoie de mine. Incă-i nevoie. Acum am terminat slujba si am făcut acatistul Sfântului Mucenic Mina, că el este astăzi. Sunt multi care au pagubă si se roagă la Sfântul Mina.

   - Dacă veneati la Sihăstria, era mai bine! Veneau ei acolo o dată pe an.

   - Nu, sunt oameni săraci, care vin pe jos 20-30 de kilometri.

   - Atunci, veneam noi, o dată pe an, pe aici si îi mângâiam si iar ne întorceam la Sihăstria.

   - Au nevoie, părinte! Are să fie greu, după ce mor eu! Spun si despre mine acest lucru; am 85 de ani, dar ispita nu mă ocoleste. Dumnezeu ne-o ierta de toate păcatele acestea.

   - Aveti 85 de ani?

   - Am împlinit zilele acestea.

   - In ce zi sunteti născut?

   - 26 octombrie, de Sfântul Dumitru.

   - De aceea v-au pus si numele de Dumitru?

   - Da. La ora trei după amiază am fost născut. Tata a fost foarte bucuros că Dumnezeu i-a dăruit si un băiat, că avea cinci fete!

   - Toate au plecat la Domnul! Absolut sunt singur. Am mai avut un frate pe care l-am înmormântat eu la Odesa, pe front.

   - Dar la noi, când se va duce Părintele Cleopa, ce durere va fi atunci?

   - Si la mânăstire va fi greu când veti trece din viată.

   - Este greu, că vor rămâne călugării tineri si fratii fără duhovnici bătrâni.

   - Incă ai timp să cresti ucenici, încă ai timp!

   - Eu am un ucenic tânăr care vă iubeste.

   - Nu-i destul unul. Măcar doi, trei să aveti fiecare.

   - Stiti ce călugăr bun este acesta? Eu îl am la spovedanie si în primăvară când să-l hirotonească a vrut să fugă. ''Ce să fac, părinte?'' - m-a întrebat. ''Frate iubit, nu fugi, că te prinde Hristos! Te cheamă la lucru în via Lui! Nu-L refuza!'' Stiti că a făcut ascultare? Plângeam si eu si el de bucurie! Părintele este ponderat si slujeste frumos.

   - Ai grijă de el. Ti-a intrat o nestemată în mână. Slefuieste-o!

   - Sunt suflete bune, de o rară sinceritate si ascultare. Dumnezeu ne dă si nouă fii duhovnicesti în mânăstire, dar asteptăm să crească, să se formeze sufleteste.

   - Cu timpul.

   - Este vorba de preotie. La noi este un gol, pentru că generatia noastră a fost scoasă din mânăstiri, în anii 1959-1963, prin decretele ateilor, cu îngăduinta lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre. Iubite Părinte Dumitru, ne bucurăm că ne-ati dat putin răgaz si cuvânt de mângâiere. Ce alt cuvânt de folos îmi mai dati?

   - Ti-am spus că esti cu un picior în Rai! Trage-l si pe celălalt!

   - Cu scrisul ce părere aveti? Să mai scriu sau nu?

   - Poti să scrii cât vrei, pentru lauda lui Dumnezeu si folosul oamenilor. Fă o bibliotecă, este tare bine. Tare ne trebuiesc lucrurile acestea. Nici nu-ti dai seama cât de folositoare sunt lucrurile acestea. Fă o bibliotecă, omule, cu toate problemele acestea care îl interesează pe tăran. ''Poporul de jos''. Aceasta este baza noastră... Despre Sfânta Impărtăsanie, Sfânta Spovedanie, Sfântul Maslu, etc.

   - Am scris despre acestea.

   - Cum a făcut Părintele Nicodim Măndită. A făcut tiraj mare. Noi îl cumpăram toti. Eu am spus odată - îmi pare rău că mă mândresc -, când eram foarte tânăr, la începutul războiului, cu încă trei preoti scoteam în fiecare Duminică o foaie cu patru pagini, numită ''Ziua Domnului''. Pe prima pagină era Evanghelia. Pe paginile a doua si a treia era explicatia Evangheliei, iar pe pagina a patra erau pilde din viata crestinilor. La început am scos-o în 200 de exemplare, cât mergea la biserică în Bucuresti. Costa 14 bani bucata. In fiecare Duminică, când se dădea anaforă, unul din preoti împărtea foaia aceasta gratuit. Cineva punea câte un leu si se aduna cât trebuia.

   - Rămânea si pentru săraci?

   - Totdeauna! Am ajuns în câteva luni de zile să scoatem în fiecare săptămână 30000 de exemplare! Toate mergeau la tară în pachete. Le trimiteau pe la parohii.

   - Sihăstria ar trebui să facă ce a făcut un preot, aici, într-un sat la noi, Toma Gherasimescu. Era preot celibatar din judetul Bacău.

   - El era vestit în toată tara.

   - Cel mai bun misionar intern.

   - A murit în puscărie?

   - Nu. Am fost cu el în aceeasi celulă. Părintele Toma Gherasimescu era un preot foarte cult si un mare misionar. Era de la Comănesti. Nu s-a căsătorit. Părintii i-au lăsat o casă si un ogor. El le-a vândut si si-a cumpărat o tipografie. A dat examenul de capacitate pentru învătământul religios odată cu mine.

   - Si unde este îngropat Părintele Toma Gherasimescu?

   - La Mânăstirea Dealu. S-a dus acolo, că nu avea cine-l îngriji. Acolo este un azil de călugări si preoti bătrâni. Acolo a murit.

   - El cum a suportat puscăria? A fost si el bărbătos în suferintă?

   - Foarte mult. Am stat cu el si cu mai multi părinti jumătate de an, în aceeasi celulă. Il atacau, în prostia lor, niste ardeleni greco-catolici. Eu i-am luat totdeauna apărarea. Si ultima oară când i-am dojenit, că eram vechi în puscărie si cu lagăr, cuvântul meu era totusi aprobat până la urmă. Eram destul de bine organizati în puscărie. Le-am spus: ''Când se va scrie ŽIstoria misionarismului intern în RomâniaŻ, în fruntea tuturor, iată, pe acest preot pe care voi îl denigrati am să-l pun!'' El a plâns! El avea o activitate antisectară foarte puternică. Unde se ducea el cu brosurile lui, vorbea la obiect, se stingea secta. Mari succese a avut!

   - Desigur, conta si viata lui harismatică.

   - Da! De aceea trebuie să te gândesti la el. Eu singur as subscrie pentru Părintele Toma Gherasimescu. Tare a trăit frumos si a suferit mult pentru Hristos!

   - Părinte, dar pe Părintele Daniil Tudor l-ati cunoscut?

   - Părintele Daniil Tudor a scris ''Acatistul Rugului aprins'', în versuri. Este un acatist foarte frumos.

   - Se face la unele biserici permanent!

   - Acatistul a rămas din puscărie. Sandu Tudor, devenit în 1951 ieromonah, nu era prietenos cu nimeni. Mie îmi era simpatic, că am scris si eu la ziarul lui ''Credinta'', în Bucuresti. Eu îl apăram, dar el era dificil. Asta era firea lui. Fusese egumen la schitul Rarău.

   - Unde a murit el?

   - La Aiud. A murit frumos, spovedit si împărtăsit.

   - Cine l-a împărtăsit acolo în puscărie?

   - Iată eu. Aveam Impărtăsanie. O tineam ascunsă în gulerul cămăsii si când mă pregăteam, mă împărtăseam. Iar dacă cineva din detinuti era bolnav sau era pe moarte, îl spovedeam si-l împărtăseam pe ascuns si asa pleca la Hristos.

   - Vă aducea de afară Sfânta Impărtăsanie?

   - Mie îmi aducea un militian, care mai înainte fusese cântăret la biserică.

   - Si militianul voia să vă aducă Sfintele Taine?

   - Era crestin, părinte! Striga la tine si te lovea cu parul, dar te si servea. Făceau si ei ce puteau. Dar noi nu le puteam răsplăti sub nici o formă. Totdeauna am avut Impărtăsanie. M-am întors acasă si tot cu Impărtăsanie de acolo m-am împărtăsit. Un preot din oras ne-o trimitea. Este acolo o biserică cu clopote care cântă. Sunt asa de armonizate, că plângi! O biserică nouă, frumoasă.

   - Se auzea în puscărie, când sunau clopotele?

   - Da. Eram la o distantă de doar 500 de metri si băteau direct în puscărie clopotele. Toate slujbele le anunta. Si Pastile le sărbătoream frumos. Preotul acela ne trimitea ouă rosii, cozonac si pască. Dumnezeu să-i răsplătească! Imaginati-vă cum făceam noi Pastele! Când cânta toată puscăria ''Hristos a înviat!'', militienii ne suduiau, stăteau cu parii pe noi, dar noi tot cântam! Acolo am trăit cel mai intens bucuria Invierii! Acolo si la Oranki!

   - Dar ce-i ardea pe ei să vă bată?

   - Era directorul care-i îndemna: ''Bateti-i, măi! Nu vedeti că sunt crestini?''

   - Eu cred că nu a fost o luptă contra românilor, ci contra crestinilor!

   - Da. Pe fată. Cei mai persecutati am fost noi, preotii ortodocsi. Am avut totusi o strângere de inimă. Greco-catolicii au avut cinci episcopi cu domiciliu fortat la mânăstiri, nu chiar în puscărie. Unul dintre ei a intrat în puscărie, că a făcut slujbă afară, lângă catedrală, în grădina publică din Cluj. L-au băgat în puscărie, Rusu îl chema. Este mort. Ceilalti toti au murit exilati prin mânăstiri. De exem-plu, Hossu a murit la Căldărusani. Noi nu am avut nici un arhiereu în puscării. Greco-catolicii se mândreau că la ei sunt persecutati episcopii lor. Aveau motiv să fie persecutati, pentru că au fost toti episcopi catolici care duceau politică de spionaj în favoarea Papei.

   - Erau antinationali.

   - Erau tari prin Vatican si au făcut frumoasă puscărie arhiereii lor. Eu i-am cunoscut, pentru că eram vechi în aceste probleme. Au fost demni, preotii catolici au fost demni. Episocopul Rusu, nu. Se bătea cu cei din celulă, care erau greco-catolici. Se băteau pur si simplu. Se certau pentru fleacuri. Pentru o bucătică de turtoi mai mare se băteau. Bun a fost Părintele Benedict Ghius. Foarte bun.

   - Era o somitate. Răbda cu blândete toate, ca un sfânt. S-a sfârsit la Mânăstirea Cernica.

   - Numai eu îl salutam când treceam pe la usa lui. Totdeauna îl salutam pentru că era în celulă cu Părintele Stăniloae.

   - Erati multi la zarcă, la Aiud?

   - Da. Două sute. Iar, în total, la Aiud erau până la zece mii de detinuti. Noi nu am acceptat reeducarea la Aiud. Le-am spus că rămânem asa cum suntem. Ne-au pedepsit, dar nu sunt supărat. Ne dădeau câte o jumătate de portie de mâncare. Eram învătati cu mizeriile acestea. Noi am fost cinci oameni care am iesit ultimii din puscărie, la 22 august, 1964.

   - Ultimii cinci?

   - Este părintele Ioan, Preotul Dimitrie Bejan, un profesor din Iasi, Simionescu, foarte bun crestin si încă doi tărani, foarte buni, foarte buni! Cred că cel mai bun om care a iesit de la Aiud este un tăran, Toader Popescu dintr-un sat de pe lângă Iasi, un adevărat sfânt, părinte. Nu stiu dacă mai trăieste sau nu, dar era realizat, părinte. A suferit mult si nu a protestat niciodată! Eu mai protestam, mai căutam încă dreptate.

   - Puteti face rugăciunea inimii?

   - Da, cu mila Domnului. In puscărie am dobândit- o. Acum o fac mai ales noaptea, când sunt singur cu Dumnezeu. Să vă zic o minune: La una din sedintele conduse de colonelul politic de la Aiud si de alti politicieni de pe acolo, după ce au încheiat toate socotelile, unul din ei zise: ''Domnule colonel, dati-mi voie să-l provoc pe Părintele Bejan, care îmi este foarte ŽsimpaticŻ''. ''Care-i acela?'' Eu m-am ridicat. Eram chiar în fruntea tribului, să nu scap nimic din ceea ce spun ei acolo. ''Tu esti?'' ''Da!'' ''Părinte Bejan, mata crezi în îngeri?'' ''Cred. De ce să nu cred? Nu am motive să nu cred! Ei sunt tot niste creatii de natură spirituală în slujba lui Dumnezeu. Anghelos înseamnă, în limba greacă, trimisi. Sunt curierii lui Dumnezeu''. ''Vrei să-mi arăti si mie un înger, aici de fată?'' mi-a zis el. Stau si mă uit la dânsul. ''Chiar vrei să vezi un înger?'' l-am întrebat. Tăceau chitic, nu se auzea nici o răsuflare. Ziceau: ''Ia să vedem ce face popa acesta!'' Si tocmai atunci când astepta el, atunci a venit întâi un nor foarte întunecos.

   - Erati afară, în curte sau unde?

   - Nu, în sala de mese; dar sala de mese avea două geamuri sus, la intrare si la iesire. Si norul acela aproape că a întunecat sala de mese, si a venit o răpăială de ploaie rapidă, cu tunete si fulgere. Si îi zic: ''Dă-mi voie, domnule Dancu, să mă rog!'' ''Ai un minut voie'' Mi-a dat voie. Toti cei de la tribună stăteau curiosi. Trebuia ca eu să le arăt un înger! Era un vânt puternic afară si norul s-a dus. Si printr-o spărtură a geamului a pătruns ochiul soarelui, o rază si a fugit de la usă pe perete în sus. Zic: ''Asta-i îngerul!'' Toti au crezut că este un înger! A fost o rază! In mod sigur a fost o rază de soare, scăpată printre nori.

   - Dumnezeu a vrut să mângâie pe cei din suferintă si să rusineze pe cei necredinciosi!

   - Dar a fost scăpată chiar la noi! In momentul si în clipa aceea! Si am zis: ''Domnule Dancu, acesta a fost îngerul!'' ''Nu cred. A fost o rază!'' - mi-a spus el. ''Dar si îngerul este o rază! Dvs. stiti ca si mine, că îngerul este o rază de lumină!'' A tăcut directorul. Pe urmă m-a băgat la carceră, pentru zece zile, în întuneric vesnic! Primeam numai câte un ceai pe zi. Apă caldă!

   - Motivul?

   - Că le-am arătat la toti îngerul! Părinte, iartă-mă, dar am fost îndrăznet! Acestea sunt pentru unii lucruri desarte, dar asa a fost. Am scris mai multe cărti si o să se tipărească. Fără Dumnezeu nu puteam face nimic!

   - Domnul Tepelea v-a mai vizitat?

   - Nu a fost deloc. Nu are timp. Este prins cu problemele lui. Este senator din partea tărănistilor.

   - V-a cerut vreun manuscris pentru tipar?

   - Mi-a cerut. I-am dat lui două manuscrise, la care am făcut si corectura în pagină: Hotarul cu cetăti si Oranki. Ii mai dau încă două: Vifornita cea mare si Satul blestemat.

   - Dar nu stim când o să apară.

   - Dacă au ajuns la corectura în pagină, o să apară.

   - Spuneti-mi ce titlu generic ati pus la cărtile sfintiei voastre?

   - ''Amintiri din prizonierat si mărturii''. Am cinci cărti, Părinte Ioanichie.

   - Mie mi-ati spus că aveti zece!

   - Am, dar numai cinci le-am dat la tipar. Eu am scris mult, părinte, si scriu destul de usor, ca si sfintia ta. Dar eu scriu putin mai literar.

   - Da. Aveti dreptate.

   - Am acest talent de la Dumnezeu. Tata era un foarte bun povestitor. Am mai scris încă trei volume: ''Comportamentul intelectualilor, sub regimul comu-nist'', ''Comportamentul lucrătorului de la Malaxa, sub regimul comunist'', ''Diferenta dintre satul colectivizat si satul necolectivizat''. Acum nu mai sunt actuale! Ar trebui să le modific, dar nu mai am putere. Am scris si un fel de dictionar, numit Index biblic. L-am trimis la Bucuresti, la Institutul Biblic, pentru tipar. Indexul biblic este un dictionar la care am lucrat 40 de ani. Dacă vreti să-l tipăriti, luati-l!

   - Hai să mergem, Părinte Dumitru!

   - Dacă îmi dai mâna să mă ridic... Mă chemi la Sihăstria, dar eu abia mă ridic din pat. Am gresit, Părinte Ioanichie! Acum zece ani puteam veni...

   - Mie îmi pare rău că nu ati venit atunci! Ce să-i spunem Părintelui Cleopa? El stie că noi am venit aici.

   - Să-i spui că-i sărut mâna dreaptă si să se roage pentru mine, cum mă rog eu în fiecare seară si dimineată: Ioanichie, Veniamin, Paisie si Cleopa.

   - Mă pomeniti? Multumim, bogdaproste că ne pomeniti la rugăciune!

   - Nu pot altfel, părinte.

   - Bogdaproste!

   - Ca să spun drept, îmi sunteti dragi. Vă iubesc pentru că slujiti Biserica lui Hristos si mângâiati lumea care vine acolo.

   - Si noi vă iubim. Vă stim de 30 de ani.

 

DE VORBA CU UN GRUP DE PREOTI

   - Binecuvântati, Părinte Dumitru! Sunteti bolnav?

   - Nu-i prima dată. Până acum am căzut de trei ori.

   - Nu-i din cauza lipsei de aer?

   - Nu. Stau cu usa deschisă până la zece, unsprezece noaptea. Am aer. Nu pot să spun. Sunt anemic, spune doctorul. Sunt nehrănit...

   - Ce slujbă ati făcut astăzi, Părinte Dumitre?

   - Utrenia. Sfântul Maslu nu-l fac singur.

   - Dar Utrenia o puteti face?

   - O fac. Si apoi acatistul Sfântului Mina, sfântul zilei. Putin îi destul. Era plin de oameni aici pe sală si pe cealaltă sală. O săptămână nu am putut face slujbă. Nu puteam vorbi. Si asa vorbesc peltic. Am căzut în casă.

   - Duminica mai puteti merge la biserică sau slujiti acasă?

   - Nu, nu sunt în stare. Ce pot face acasă. Mă duceam la biserică. La Biserica Sfântului Dumitru, a lui Petru Rares. Dar acum nu sunt în stare, decât până la poartă. Aici în Hârlău sunt trei biserici cu trei preoti. Două biserici sunt voievodale. Una este a lui Stefan cel Mare si alta a lui Petru Rares. A treia este la cimitir.

   - Dar se slujeste si la cea a lui Stefan cel Mare?

   - Se face acum slujbă si acolo.

   - Unde vă duceati la slujbă si la împărtăsit când vă puteati duce?

   - Mă duceam totdeauna pe rând si erau preotii foarte binevoitori si mă primeau, desi mult timp mi s-a interzis să intru în Sfântul Altar. Si la preotii vecini a dat poruncă aspră să nu mă primească în Altar. Si nu m-au primit. Mi-au zis: ''Părinte, stai în biserică. In Altar nu te putem primi, că avem poruncă de la Inalt Prea Sfintitul''. Probabil că se temea să nu stric bunele raporturi dintre Biserică si stat. A mai venit si securitatea pe capul meu. M-au lăsat cu domiciliu obligatoriu până la 22 decembrie,

1989!

   - Ati avut domiciliu obligatoriu aici?

   - Tot timpul.

   - Vă mai controlau si prin casă sau numai la poartă?

   - Aveam un maior de securitate care era zilnic la mine. Femeile care veneau le mai întreba la poartă, le mai fugărea. Veneau, săracii. Veneau.

   - Si-n scrisori vi se umbla?

   - Toate mi le cenzurau. Si cei de la Iasi mă înjurau si mă băteau. Nu erau crestini. Asta de la Hârlău se purta frumos si politicos. Isi făcea rapoartele regulat, dar ce scria acolo, numai el stia. Intr-o seară, după revolutie, mi-a arătat dosarele. Sunt declaratii de la cunoscuti si localnici. Dar i-am iertat pe toti! Mă rog pentru ei ca Dumnezeu să nu le socotească păcatul acesta!

   - Bine că i-ati iertat! Mă bucur. Ei au îndrăznit să-si ceară iertare în ultimii ani?

   - Nu. I-am iertat fără să îndrăznească. Trebuia să-si ceară. Dar n-au cerut. Eu le-am spus, când i-am întâlnit: ''V-am iertat pe toti, fratilor, si Dumnezeu să vă ierte!

   - Citeati molitfele Sfântului Vasile aici în casă la credinciosi?

   - Nu aici. In paraclisul de alături. Aici nu îndrăzneam. Acolo sunt icoane, este aranjat. Ca un paraclis. Merg cu dumneavoastră si vă arăt. Merită.

   - Stati linistit si vă odihniti, Părinte Dumitru.

   - Pot vorbi mai usor dacă stau asa întins.

   - Parcă ne-ati spus că în noaptea aceea, de 21-22 decembrie, 1989, s-au ascuns securistii aici la sfintia voastră.

   - Au venit dimineata pe la orele patru. Era colonelul de la Iasi si cu doi maiori, care erau evrei. Aceia m-au persecutat cel mai tare. Da. Au stat de vorbă cu mine si si-au cerut iertare de la mine! I-am iertat, cu adevărat! Imi ziceau: ''Părinte, ne-am făcut datoria! Nu te-am bătut, nu te-am omorât!'' Dar mă bătuseră destul! Multumesc lui Dumnezeu pentru toate! El m-a întărit să pot răbda si să ajung cu constiinta nepătată până astăzi! Apoi le-am dat ceva de mâncare si s-au dus la un preot în alt sat, prigonit ca si mine, si nu stiu ce s-a mai întâmplat. Voiau să fugă peste Prut. Fugeau undeva si oamenii i-au prins!

   - Mă-ntreb ce-or fi făcut cu dânsii?

   - Mai stii! Sunt liberi acum, au servici sau or fi deputati pe undeva! Si-au făcut datoria după conceptia lor. Eu sunt multumit. Cum să spun, părintilor, eu multumesc lui Dumnezeu că am intrat în încer-cările acestea cu fruntea sus si am iesit cu constiinta curată, cu fruntea sus! N-am nimic pe constiintă, decât păcatele mele personale. Acum m-am spovedit de două zile la un preot tânăr de aici, curat la suflet. Foarte curat. Avem niste preoti aici la Hârlău, ca niste sfinti de curati si activi!

   - Mă bucur, mă bucur!

   - Foarte frumosi, curati, umblă frumos îmbrăcati, în tinută preotească si foarte civilizati...

   - Deci, aveti preoti buni aici.

   - Foarte buni, părintilor! Nu buni, ci foarte buni! Suntem bucurosi de ei, încântati. Si toti sunt tineri. Toti au făcut seminarul la Neamt si după aceea au făcut teologia; sunt buni.

   - Acesta-i lucru mare.

   - N-ai ce-i cere omului. Sunt vesnic în biserică: lunea, miercurea, vinerea. Frumos. Se duc fără mofturi, n-au preturi; cât îi dă omul, atât. Sunt multumiti, zic bogdaproste. Cred că si eu i-am influentat un pic. Toti au venit pe aici si au văzut ce fac eu.

   - Credeti că ar fi bine să citesc molitfele Sfântului Ioan Gură de Aur sau ale Sfântului Vasile cel Mare?

   - Dacă nu te ispitesti în trup, sunt bune foarte. Eu le citesc pe amândouă. Eu am făcut greseala că m-am hirotonit la 31 de ani, părintilor. Si în prima zi în care am fost hirotonit preot am citit molitfele Sfântului Vasile într-o biserică eparhială, unde am fost hirotonit, la Cernăuti. La toti oamenii care au rămas la urmă le-am citit molitfele Sfântului Vasile. Era prima mea zi de preotie.

   - Ati avut ispite mari pentru asta, că le citeati?

   - Nu, că am intrat în război peste o săptămână. Nu m-am mai întors înapoi, decât la 60 de ani. N-am avut nici o ispită. Cel mai curat am fost când am fost în război, în puscărie si-n lagăr. Curat! Mă spove-deam la alt preot. N-aveam împărtăsanie, până am făcut rost de împărtăsanie. Mă simteam înger în trup. Sigur că era o mândrie! Eram tânăr. Nu-mi dădeam seama. Dar, ăsta-i adevărul. Doamne, iartă-mă! Nu aveam ispite. Deloc. N-avea nimeni. Atât eram de slabi si de nemâncati si chinuiti si bătuti. Asta-i viata! Părintele de la Iasi nu vă spune lucrurile acestea că si el este ispitit. Stiu că-i ispitit, chiar dacă nu mi-ar spune-o. Si nici nu se poate altfel. Câtă golătate nu vede el la Mitropolie, vara? Intră toate dezbrăcate. Este?

   - Da, asa este.

   - Sigur că femeia trebuie să fie frumoasă. Că dacă noi ne-am lua după părintii monahi si am intra toti în mânăstire, s-ar termina viata pe pământ într-o generatie. Ori Dumnezeu a zis: Cresteti si vă înmultiti si stăpâniti pământul. Chiar dacă suntem prea multi tot trebuie să ne înmultim, până când se va arăta Sfânta Cruce pe cer! Asta-i ultimul semn înainte de sfârsitul lumii. Dar întâi trebuie să se boteze marea majoritate a evreilor. Dacă ai terminat Epicleza, asează-te în genunchi si citeste rugăciunea din liturghier. Citeste-o putin mai tare, să se audă în biserică. Este frumoasă. Si atunci fuge Satana. Am văzut. Mi se pare că ti-am povestit. Era o seară asa de frumoasă la Sihăstria. Era toamnă! Si la strana stângă cântau toti ucenicii, îmbrăcati cu niste halate cam ponosite, dar toti parcă aveau uniformă, cântau dumnezeieste răspunsurile liturgice, cu ochii la altar, cu ochii la strana Maicii Domnului. Nu erau prea multi. Era într-o zi de lucru. Si asa de bine mă simteam! Apoi am intrat direct la Sfânta Liturghie.

   - Părinte Dumitru, un student teolog care are un grav impediment canonic poate să fie hirotonit preot?

   - Este o problemă... Să se mărturisească la un arhiereu. Eu doresc mântuirea lui. Nu doresc să fie preot! Insă ce suntem noi ca să oprim harul lui Dumnezeu? Asta-i întotdeauna. Dacă are păcate grele, nu intră la preotie. Orice candidat la preotie este obligat să facă o spovedanie generală înainte de hirotonie. Si duhovnicul îi dă sau nu voie. In cazuri grave trebuie să se ducă cu patrafirul pe gât si să-i spună direct ierarhului, impedimentele canonice ale candidatilor de preotie. In orice caz, sunt impedimente. Eu sunt preot, deci sunt delegatul unui arhiereu. Nouă nu ne apartine în totalitate harul. Noi suntem delegatii unui episcop.

   - Dar dacă tinem cont de Canoane si de tot ce are Ortodoxia până acum, poate arhiereul să ridice asemenea impedimente grave si să hirotonească preot un candidat nevrednic?

   - Nu poate. Canoanele sunt stabilite în Sinoade locale si chiar ecumenice. Nu poate. Dar, se întâmplă următorul lucru. Matale mi se pare că esti încă student! Părinte, se pune problema cam de 100 de ani pentru modificarea Canoanelor Bisericii. Se pune mai ales în Biserica greacă, zic că n-ar mai fi de actualitate; că unele nu se mai potrivesc cu societatea de astăzi. Se pune. Si la viitorul Sinod panortodox vor trece prin filiera acelui Sinod si Canoanele toate, si portul clericilor si alte reguli ale Bisericii Ortodoxe. Cum să-ti spun eu, părinte. O să fie un fel de apropiere de conceptiile catolice! Nu-s bune, dar asa o să fie!

   - Bine, dar acele hotărâri vor trebui ascultate si respectate de ortodocsi. Nu?

   - Intâi trebuie să fie date de unanimitatea ortodoxă. Canoanele merg cum merg si dogmele, prin acelasi vot al Sinodului panortodox. Odată aprobate, ele sunt obligatorii pentru întreaga Biserică Ortodoxă. Nu cred să fie o schimbare prea mare. Sunt prea bune Canoanele Bisericii!

   - Probabil se vor schimba si canoanele referitoare la hirotonie?

   - Nu cred să îndrăznească. Asta tine de un Sinod general.

   - Până atunci, păstrăm Canoanele pe care le avem!

   - Păstrăm, că-s bune Canoanele. N-au căzut în desuetudine. Câteva trebuie schimbate numai, că nu mai sunt la zi ca moravuri, nu ca impedimente. Canoanele toate sunt valabile si astăzi. Există o carte, o lucrare de doctorat foarte bună, normativă în acest sens, scrisă de preotul C. Dron, doctor în Teologie si în Drept, cu studii la Paris, iar doctoratul si l-a făcut la Bucuresti, cu titlul Valabilitatea Canoanelor. El nu numai că a publicat această teză de doctorat, dar ia pe rând, pe probleme, toate Canoanele. A fost ca un fel de consilier patriarhal. Erau trei care conduceau problemele întregii Biserici. El era un fel de supraveghetor, pe tară cu aplicarea Canoanelor. Foarte bun. Nu exclude nici un canon.

   - Dacă un candidat la preotie, cu impedimente canonice, este pus între ascultarea de duhovnic si ascultarea de episcop si vrea mântuire, de cine trebuie să asculte? De ierarh sau de duhovnic si de constiintă?

   - De duhovnic. Ierarhul poate să gresească. Si duhovnicul poate să gresească, dar mai putin. Episcopul, cum este cazul unui tânăr fără experientă, fără practică si având

toată puterea ierarhică, zice: ''Du-te , frate, să te facă preot'', fără să intre să judece problema lui. Merge asa o vorbă, pe care o stiu si eu de când m-a hirotonit. Iartă-mă! Eu am fost foarte curat la viata mea... Foarte curat... Iartă-mă! Si stiu cum m-am spovedit două ore la Mitropolia din Cernăuti, la un duhovnic jumătate rus, jumătate român, dar bun, foarte bun. Două ore m-am spovedit. Am vorbit cu el toate problemele mele. Nu erau probleme grave, dar erau probleme care trebuiau puse la punct. A fost mai mult o conversatie. Poate ti-am spus odată că Părintele Cleopa m-a spovedit o noapte si jumătate de zi, dar n-am terminat spovedania! Am discutat toate problemele si am uitat că trebuie să mă spovedesc. Am plecat nespovedit. Asa mi s-a întâmplat cu acel canonic de la Mitropolia din Cernăuti, care nu era un călugăr oarecare, ci un doctor în Teologie. Aceia aveau altă scoală. Scoală nemtească. Invătau mult. Erau doctori în teologie, de la Cernăuti, care stiau să pună probleme. Si acum îl pomenesc. Si acum. Si toată lumea care a trecut prin hirotonie pe acolo, a rămas cu amintirea unui călugăr sfânt.

   - Se mai obisnuieste a se citi de episcopi ru-găciunea de dezlegare la credinciosi, când se face liturghie arhierească. Poate fi considerată aceasta spovedanie?

   - Nu-i spovedanie, părinte, chiar dacă spui că: "acestea toate le-am făcut...".

   - Spovedania este să-ti pună duhovnicul amân-două mâinile pe cap si să spună formula de dezlegare!

   - Unii spun că-i jumătate de spovedanie, dar nicăieri nu scrie asta. Este o însiruire foarte corectă si foarte complexă a tuturor păcatelor. Mai sunt si care nu sunt spuse acolo. Eu cunosc molitfelnicul Mitropolitului Petru Movilă, editia de la Kiev, care cuprinde si alte păcate. Acelea sunt rugăciuni în care sunt adăugate si alte păcate.

   - Le aveti cumva scrise pe undeva?

   - Numai Academia Română le are. Acolo se gă-seste acum Molitfelnicul cel Mare al Mitropolitului Petru Movilă.

   - Mi-ati spus odată, când am fost astă-iarnă, o rugăciune de dezlegare foarte frumoasă din molitfelnicul lui Petru Movilă. Vă rugăm să ne cititi această dezlegare.

   - Stati în genunchi, să vă citesc dezlegarea!

Domnului să ne rugăm, ''Doamne, dacă asupra robilor Tăi, părintilor si fratilor ce sunt de fată, mai stăruie vreun blestem ori afurisenie, cu care ei singuri s-au jurat, s-au blestemat, s-au afurisit, s-au dat necuratului singuri sau un alt monah sau credincios, din subordine sau din aceeasi slujire, ori cumva părintii lui, socrii, bunicii, neamurile, dar, mai ales, străinii l-au jurat, l-au blestemat si l-au afurist; ori cumva casa părintească este asezată pe loc jurat, blestemat sau afurisit; sau dacă a lucrat, a dormit, a mâncat, prin institutii publice, prin mânăstiri, pe câmpuri, prin vie, prin livezi, prin păduri, pe la schituri, prin orase, prin gări si autogări, prin hoteluri si restaurante, prin piete publice, prin magazine după cumpărături si s-a lipit vreo scârbă si afurisenie de ei, de părinti, de copii si de casa lor; ori cumva fără să stie în viată, au mâncat sau au băut ceva spurcat, otrăvit, descântat sau fermecat; sau poate anume li s-au dat în mâncare sau în băutură, li s-au aruncat în ogradă sau în casă, s-au atins de trupul lor si de hainele lor si de lucrurile lor, de cărti, de uneltele cu care lucrează; poate că s-au atins de lucruri vrăjite, descântate sau fermecate si au venit peste dânsii în decursul anilor tot felul de întâmplări grele si patimi si boli si amărăciuni de care nu este scutit nici un pământean. Tu, Stăpâne Doamne, sfărâmă

toată această lucrătură diavolească si omenească, trimite tot răul în locuri pustii si neumblate, iar pe robii Tăi, dezlegându-i prin mine nevrednicul si păcătosul preotul Tău, Dimitrie, de sub puterea a tot blestemul, mai ales a blestemelor părintesti, înconjură-i din ceasul rugăciunii noastre, cu îngeri de lumină care să-i păzească si ziua si noaptea împotriva răutătilor omenesti si diavolesti. Dă-le, Doamne, bun spor si ajutor în muncă; dă-le, Doamne, din roadele si din grăsimea pământului si umple casa lor de bunătăti, ca să aibă cu ce trăi, ba chiar, să ajute pe cei mai săraci decât ei. Dă-le, Doamne, viată crestinească si fără prihană si dă-le locul la masa vietii care li se cuvine. Că Tu esti Cel ce dezlegi pe cei legati, nădejdea celor deznădăjduiti, odihna celor osteniti si Tie mărire Iti înăltăm, Tatălui si Fiului si Sfântului Duh, acum si pururea si-n vecii vecilor, Amin!

Domnului să ne rugăm, Depărtează, Doamne, orice lucrare diavolească, orice patimă, orice bubă, orice rană, orice durere de la robii Tăi, răul scoate-l din sufletele si din trupurile lor, si anume: din cap, din creieri, din nervi, din ochi, din gură, din urechi, din gât, din brate, din spate, din piept, din inimă, din plămâni, din stomac, din ficat, din intestine, din măruntaie, din rărunchi, din picioare, din oase, din muschi, din sânge, din degete, si din toate mădularele si fă-i sănătosi si tine-i sănătosi si harnici si cuminti. Dă-le, Doamne, bun spor si ajutor în duhovnicie si în munca pe care o duc acolo, în biserica si locul în care i-ai rânduit. Dă-le din roua cerului, din grăsimea pământului ca să aibă cu ce trăi si să împrăstie la altii cu amândouă mâinile. Depărtează, Doamne, boala si suferinta din cap si din tot trupul si fă-i sănătosi la minte, la trup si la suflet, să poată îndruma poporul ce vine si-i întreabă. Indeamnă-i, Doamne, la o viată lină si fără prihană, că-i nevoie în lume si de stele, nu numai de întunericul noptilor păgâne; pentru că robii Tăi acestia sunt pecetluiti si botezati în numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh. Amin! Si când vine vremea noptii, dă-le, Doamne, îmbăierea sufletească de la miezul noptii, la rugă-ciunea cea mai sfântă pe care o poate face un crestin, noaptea. Dă-le, Doamne, rugăciunea inimii în care să fie egală gura cu participarea inimii. Dă-le, Doamne, bune sfătuiri pentru îndrumarea peniten-tilor care li se adresează să nu-i refuze nici pe cei avuti, nici pe săraci, nici pe cei destepti, nici pe cei prosti, că duhovnicul, după legea lui Dumnezeu, este al tuturor si n-are voie să-i refuze. Omul care zice: "Părinte, am venit să mă spovedesc", trebuie să-l primesti. Depărtează, Doamne, de la dânsii bolile diminetii, toate răutătile si ispitele trupesti care sunt legate de viata preotilor. Fereste-i, Doamne, de ispita trupului, care este cea mai gravă ispită care loveste pe oamenii singuratici. Fă, Doamne, ca nici o clipă din viata lor să nu fie părăsiti de îngerul de lumină si îndepărtează de la ei si de la viata lor, ispitele satanei, care sunt mai multe si năvălesc mai tare si lovesc în mânăstiri si în călugări, mai mult decât în restul lumii. Că Tu esti Cel ce dezlegi pe cei legati, nădejdea celor deznădăjduiti, odihna celor osteniti si Tie mărire înăltăm: Tatălui si Fiului si Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin! Harul Domnului nostru Iisus Hristos, cel dat Sfintilor Săi ucenici si Apostoli, zicând: Pe bolnavi veti pune mâinile si bine le va fi lor, acest har care lucrează puternic prin mine, nevrednicul preot al lui Dumnezeu, Dimitrie, să vă facă sănătosi, capabili de muncă duhovnicească pe voi, si mâinile voastre să devină mâini sfinte pe capetele bolnavilor, în numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh. Amin!

 DE VORBA CU UN GRUP DE STUDENTI

   - Părinte noi am avut martiri?

   - Noi nu avem martiri, ca la rusi.

   - N-avem ca la ei?

   - Numai acolo la Oranki sunt 11000 de călugări si preoti împuscati!

   - Dar în toată Siberia aceea!

   - Sau în toată Siberia si Rusia! Dar eu asta am văzut si am pipăit.

   - Deci sfintia voastră l-ati aranjat pe acel arhiereu sfânt de la Oranki?

   - Fratilor, eu dau mărturie că nu era putred omul; când s-o putea să-l dezgropati si să-l aduceti în biserică.

   - Este sfânt!

   - Este sfânt, absolut sfânt! Că l-au împuscat, pentru Hristos!

   - Unde era lovit? Se cunostea pe undeva urma de glonte?

   - In frunte! Au fost pusi în rând si au tras cu mitraliere în ei. Nu puteau ucide cu pistolul 11000 de oameni. Au tras cu mitralierele în ei!

   - Da, aveti dreptate.

   - Ai pus două-trei mitraliere în bătaie si gata i-ai secerat pe toti. Eu am fost militar în armată si stiu cum se seceră oamenii. Ferească Dumnezeu. Ne-am îngrozit toti, când am început a săpa acolo si i-am astupat la loc...

   - Dar ati spus că ati strămutat moastele acelui arhiereu sfânt si le-ati îngropat lângă o fântână, un izbuc din curtea Mânăstirii Oranki.

   - O fântână care izbucneste apa, dar nu la oricine. Eu mă duceam acolo si după ce făceam cruce, se tulbura apa si sărea în sus. Altul se ducea, si nimic! Minunea lui Dumnezeu! Vă rog să mă iertati!

   - Si acolo ati asezat moastele?

   - Da. Eu le-am dat la doi tineri rusi toate datele si o schită cu incinta Mânăstirii Oranki, unde este izbucul, adică fântâna si locul unde am îngropat moastele arhiereului si locul unde sunt îngropati cei 11000 de călugări. Ei s-au dus acolo să afle moastele, dar nu le-au dat voie să sape santul. Mânăstirea Oranki au făcut-o închisoare de femei acum. Mi-au spus cei doi tineri că acolo ar fi fost si o alunecare de teren si a acoperit o grămadă de oseminte. Nu le-a dat voie să se apropie si cine stie cât o să mai treacă până când vor putea să sape. Acolo am găsit pe acel arhiereu care nu era putred, si, la porunca comandantului lagărului Oranki, l-am scos dintre trupurile celor 11000 de călugări împuscati si l-am asezat în aceeasi pozitie lângă fântâna aceea. Eu cu mâna mea l-am asezat, i-am făcut din nou un scaun de stejar si groapă, am făcut si o rugăciune si i-am pus o cruce la cap.

   - L-ati asezat pe scăunas?

   - Pe scăunas. L-am asezat frumos ca să stea drept. I-am făcut o carcasă de scândură de stejar si apoi am pus pământ. Nu l-am asezat asa aiurea.

   - Mai avea carne pe el?

   - Tot. Absolut tot! Era întreg, parcă atunci murise. Un adevărat sfânt al Bisericii lui Hristos!

   - Ce v-a impresionat mai mult pe front?

   - Rănitii si oamenii din spatele frontului care cereau să-i botez.

   - Bietii oameni! Doamne, Doamne!

   - Să-i fi văzut pe ostasi cu piepturile goale, cum veneau la împărtăsit si mergeau imediat în front! Săracii soldati nu stiau dacă scapă sau nu cu viată.

   - Nu v-am întrebat, cum procedati cu cei răniti grav? Este o lege internatională de salvare si protejare a rănitilor pe front?

   - Era la fiecare regiment o companie sanitară, cu un doctor sau mai multi, care se ocupau de răniti. Chiar în timpul bătăliei intrau si îi luau pe rănitii care mai gemeau.

   - Mortii pe front îi îngropati cu preot sau nu?

   - La morti se punea steag alb. Puneau si rusii steag alb. Ei îsi luau mortii lor, noi pe ai nostri. Este lege internatională în acest sens.

   - Intâi ne omorâm ca dusmani si pe urmă ne îngropăm ca frati? Războiul între crestini este o crimă împotriva lui Hristos!

   - Ce să facem? Asa-i la război! Dar nu rămânea nici unul neînmormântat.

   - Făceati slujbă cu parastas?

   - Cu parastas, mai pe scurt.

   - Puneati mortii în groapă comună?

   - Am avut si în groapă comună, dar toti erau asezati frumos, la linie.

   - Cimitirele românesti din Răsărit se mai păstrează acum?

   - Când m-am întors din Rusia, am văzut la Odesa două cimitire românesti. Erau bine îngrijite, cu cruci frumos aranjate. Eu le-am sfintit când am fost pe front la Odesa si tot eu le-am părăsit când am plecat la Stalingrad.

   - Ati botezat multi rusi în urma frontului?

   - Da. Care stiau că nu sunt botezati. Ei veneau la comandantul regimentului sau al diviziei si întrebau dacă este preot pravoslavnic. De multe ori au apărut si niste preoti catolici, dar i-au refuzat. Eu singur spuneam că sunt preot. Purtam si atunci barbă. Eram cum este un preot, dar aveam si uniformă cachi militară, ca orice militar. Mă primeau rusii cu mare dragoste, dar se uitau cum te-ai uita la o arătare străină. Ei nu mai văzuseră preot. Erau curiosi si dădeau roată în jurul meu si se uitau în părti să vadă cum arată un preot ortodox!

   - Erau sălbăticiti din cauza persecutiei ateiste.

   - Mă si jenam de ei. După ce îi botezam, îi spovedeam si îi împărtăseam.

   - Dar stiati limba rusă?

   - Am învătat formula. Stiam putin. In rest slujeam în româneste. Dar formula o stiu si astăzi destul de bine. Ei ziceau crezul în ruseste. Unul dintre ei spunea tare, iar ceilalti repetau. Nu erau răi. Erau sălbăticiti că nu avuseseră preoti deloc. Am întâlnit totusi câtiva preoti bătrâni cu care am slujit împreună. Erau chiori, fără o mână, bătuti, iesiti din puscării! La noi a fost un regim mai usor.

   - Au fost persecutii mari la ei fată de cele de la noi!

   - Lagărele noastre au fost tot de rusi si de unguri inventate!

   - Am înteles că au luat si model chinezesc, cum să-i bată pe cei din închisori.

   - Ii băteau cu parul. Ce să mai ia model chinezesc! Dădeau cu parul! Scrie domnul Gabriel Tepelea despre aceasta într-o carte: ''Eram cu preotul Dumitru Bejan într-o celulă la Jilava si a venit Maromete cu zece militieni si ne-au bătut pe toti. Au venit cu o masă specială pentru bătaie si doi militieni cu parii. Ne băteau până ne frângeau în bătaie. Toti orăcăiam si strigam, că ne durea. Pe preotul Bejan l-au lăsat la urmă. Si s-a asezat el frumos, singur si-a dat pantalonii jos si s-a asezat pe masa aceea de bătaie''. Si zice Tepelea: ''L-au bătut asa de tare, dar el nici nu gemea. Nu gemea de loc! Noi strigam toti: ŽTipă, părinte, că te omoară!Ż'' Eu mă uitam la dânsii si zâmbeam. Nu am simtit nimic. Nici o vânătaie nu am avut pe corp. Dădeau militienii până oboseau si eu n-am avut nimic, cu ajutorul Celui de sus.

   - V-a întărit Dumnezeu!

   - A scris Gabriel Tepelea, nu eu. El povesteste cazul acesta al meu.

   - Numai la Jilava v-au bătut?

   - Unde nu ne-au bătut! Ne-au bătut peste tot. Dar aici v-am dat acest exemplu. Parcă dădeau în altul. Parcă bâta se oprea la o distantă oarecare de mine. Iar Maromete, seful puscăriei, striga: ''Ivănică, dă-i! Omoară-l, că ăsta-i catolnic!'' Si eu strigam: ''Nu-s catolnic, sunt ortodox!'' ''Ba, catolnic esti, că nu zici nimic!'' Dar eu ce să zic, dacă nu mă durea?

   - Catolnic?

   - Ce să ceri de la el. Maromete era cu patru clase. Comandantul închisorii de la Jilava!

   - Dar si la Aiud ati fost bătut?

   - La Aiud era bătaie o dată pe săptămână, organizat!

   - Si cum, îi băteau pe toti?

   - Intrau în celulă, te puneau pe masa aceea, si-ti dădeau cât credeau ei de cuviintă.

   - Cu ce băteau?

   - Aveau niste bâte ca niste melesteie lungi, de cauciuc bătos. Nu era chiar asa de îngrozitor! Cel putin eu n-am strănutat, cât am fost în Rusia. Nu am strănutat. Cât am fost în puscăriile românesti n-am fost bolnav deloc. Acum am răcit.

   - V-a păzit Dumnezeu de toate! Aceasta v-a fost crucea vietii pământesti, suferinta si bucuria în Hristos!

   - M-a păzit. N-am avut nimic, fratilor! Am trecut prin puscărie, cum ar trece gâsca pe apa sâmbetei. Dumnezeu m-a salvat. Am simtit, fratilor, pe umăr, o mână care mă apăsa!

   - Acesta este harul Duhului Sfânt. Vă iubeste Dumnezeu, Părinte Dumitru!

   - O spun la vârsta mea; o spun constient.

   - O mână dumnezeiască v-a ocrotit.

   - A fost cu mine îngerul, cred. Dumnezeu nu avea să vină pentru un singur preot păcătos ca să-l salveze! Stia Dumnezeu, prin pronia Lui, că de viata Preotului Dumitru Bejan aveau să depindă zeci de mii de alte vieti. Fiecare are un înger păzitor. Am trecut foarte usor prin puscărie. Foarte usor. Am suferit exact ca si ceilalti. Poate am stat mai mult la zarcă, dar nu am simtit suferinta. Este foarte greu de crezut lucrul acesta. Am mai spus si la altii, este foarte greu de admis!

   - Altii foarte greu au suportat puscăria.

   - Eu am scris o carte<$FVezi ''Vifornita cea mare'', Ed. Tehnică, Bucuresti, 1996, pag.70>. O să se tipărească. Nu-ti vine să crezi, dar asa a fost. Eu am plutit pe deasupra lucrurilor! Este o minune a lui Dumnezeu!

   - El face milă cu cei ce-si duc cu răbdare crucea vietii!

   - Fără Dumnezeu nu putem face nimic!

 DE VORBA CU CATIVA INTELECTUALI

   - Ce ne spuneti despre semnele sfârsitului lumii?

   - Unul dintre semnele sfârsitului lumii este si crestinarea evreilor. Penultimul semn.

   - O să fie înainte de venire?

   - Inainte. Este al 11-lea semn. Iar al 12-lea, si ultimul, este semnul Fiului Omului, adică Sfânta Cruce, ce se va arăta pe cer un an si jumătate. Acestea sunt semnele premergătoare venirii lui Hristos. Nu războaiele, nu calamitătile. Acestea sunt de 2000 de ani si nu a venit sfârsitul! Eu îmi aduc aminte că, făcând istoria cu Iorga, el ne spunea si tin bine minte lucrul acesta.

   - L-ati avut mult timp pe Iorga profesor?

   - Nu numai eu. Toti care făceau Istoria. Ne spunea: ''Domnilor studenti, la anul 1000

a iesit, asa, un zvon prin lumea crestină, mai ales în Apus, care era crestinat puternic pe vremea aceea, că în anul acela, la Crăciun, vine Iisus Hristos pe pământ. Si ce au făcut oamenii? Au vândut ogoare, case; s-au îmbrăcat în cămăsi albe si s-au suit pe dealuri, să fie mai aproape de Mântuitorul când vine. Si nu a venit. Nici de Crăciun, nici de Anul Nou. Nu a venit până astăzi. Dar oamenii si-au pierdut averile. Cei smecheri le-au cumpărat averile, cu forme în toată regula si ceilalti cu cămăsi albe, au sărăcit. Asa a fost. Să fiti atenti - spunea Iorga - că în anul 2000 va fi din nou o proorocie cu venirea Mântuitorului, tot la Crăciun!'' Apoi zicea: ''Uite, dvs. sunteti cel putin o sută de teologi care faceti Istoria''. Printre acestia eram si eu. Mă avea de bun, fiindcă Nicolae Iorga venea la Hârlău în fiecare vară si stătea la un preot, Constantinescu. Eu mă duceam acolo si-i mai duceam câte una, alta; ba niste unt, ba niste smântână. Ce să fac? Era profesorul meu!

   - Venea la Hârlău să se recreeze!

   - Da, era neam cu preotul si venea. Stătea mult aici la Hârlău, chiar la biserica lui Stefan cel Mare. Si eram în bune relatii. Sigur, păstram distanta, că Iorga era, la ora aceea, cel mai puternic român, mai mult decât regele!

   - Mai mult decât regele?

   - Era numit ''Apostolul Neamului''. Avea constiinta aceasta că este foarte puternic ca intelectual. Si era, părintilor. Când începea să vorbească rămâneai tablou, adică nu simteai că a trecut o oră, două sau trei.

   - Te captiva!

   - Nici nu-ti dădeai seama că trăiesti pe pământ! Veneau ceilalti profesori care aveau oră după el cu mapa sub brat si el le făcea semn: ''Numai putin''. Si mai dura o oră si iar mai venea altul si tot asa. Nu se putea să-l întrerupi. Iar când se ducea la radio, se închidea pe dinăuntru si spunea ce avea de spus. Până nu termina, nu iesea. Era suspendat tot ce urma; muzică si tot ce se mai dădea la radio. Stătea singur în fata aparatului, se plimba si vorbea. Strasnic, părinte! Iar când au luat rusii Basarabia, a vorbit o lună de zile, în fiecare seară, la radio, despre drepturile românilor asupra Basarabiei si Bucovinei!

   - Fără documente, fără însemnări?

   - Nu. Ce-i trebuiau lui însemnări?

   - I-a dat Dumnezeu mare întelepciune.

   - El nu avea nici o însemnare. Dar spunea asa: ''Căutati în volumul cutare, aliniatul cutare, pagina cutare!'' Iti spunea si rândul si virgula din document, român sau străin. Uneori zicea: ''Căutati la Academie, unde este raftul cutare, este documentul cutare, căutati la rândul cutare din document si găsiti ce vă spun eu!'' Asa ne spunea uneori. Avea o memorie teribilă. Vedeti? Stia si locul si pagina. Când a împlinit 40 de ani si-a făcut o listă a cărtilor tipărite: 1200 de cărti tipărite si peste 25000 de articole!

   - A fost un titan al lumii, în ce priveste Istoria!

   - A fost un fenomen. Era constient că este un fenomen. Pe el îl atacau băietii mai tineri, care totusi stiau ceva, dar nu ca dânsul. Ca dânsul nu stiau. Si totdeauna s-a luat la trântă cu dânsii, dar sigur că-i biruia. Odată l-am întrebat pe Crainic - căci era o

dispută între Iorga si Daicovici -, care îmi era profesor la Istoria literaturii religioase de la Teologie. Bun, foarte bun era Nichifor Crainic. Era o dispută si între Iorga si Daicovici, profesor de Istoria României la Cluj. Apăruse un volum de istorie română a lui Daicovici, care era bun profesor, dar pe măsura catedrei lui de la Cluj. Si gresise în câteva locuri, iar Iorga i-a atras atentia: ''Uite, aici ai gresit; sunt erori!'' Dar Daicovici s-a supărat. Eu i-am întrebat pe Crainic si pe Tudor Popescu, profesor de Istorie, si le-am zis: ''Care are dreptate, domnilor profesori?'' Si au zis: ''Ce mai întrebi? Iorga! El nu poate gresi! El a gresit politic, dar în ce a publicat nu a gresit''.

   - La istorie era as mondial!

   - Nu se putea lua cineva nici în străinătate la trântă cu el!

   - Cu religia, cu viata religioasă cum stătea?

   - Toti copiii îi erau botezati si cununati si se duceau la biserică regulat! A avut cinci copii.

   - Ii mai trăieste cineva?

   - Are o fată măritată cu un conte în Italia, care trăieste. De asemenea, nora, o bună pictorită, si un băiat inginer, care lucra la Malaxa, încă trăiesc. Eu, dacă am fost mereu la dânsul, stiu. Am fost de atâtea ori în casă la el. Iorga lucra în fiecare zi, când avea timp, cu patru secretare steno-dactilografe. Cu patru secretare lucra! Iti închipui? Noi îl avem pe Origen, tot asa. L-am putea compara cu Origen, asa, ca geniu intelectual. Iorga lucra cu patru tehnicieni odată, care din zbor îi prindeau fraza. Nu dovedeau să scrie. Scria patru cărti odată sau patru articole odată. Sunt încântat că i-am fost elev. Mai ales că si licenta am avut-o la dânsul. Si scrie pe licentă: ''Iată un ucenic de-al meu care o să facă treabă bună aici!'' N-am făcut nimic!

   - N-ati făcut nimic?

   - Nu am avut când!

   - V-ati dus pe front. Dar teza de licentă o mai aveti?

   - Trebuie să fie pe la o nepoată. Si cea de teologie o mai am. Este publicată în revista Bisericii Ortodoxe. Toate sunt publicate. Dacă îti dădea Iorga aviz de publicare, cum să nu se publice, părinte? El le citea. Avea timp să le citească.

   - Cred că si la citit avea viteză.

   - Avea viteză. Si eu am început acum a citi foarte repede câte o carte. Prind ideea din mers. Este foarte obositor, dar mai pot! Era un fenomen, părinte. Păcat că l-au împuscat dusmanii din invidie si motive politice.

   - Credeti că legionarii l-au decapitat, sau unii necunoscuti?

   - Nu, nu. Trei legionari macedoneni!

   - Da? Dar de ce s-a dat regele cu dânsii? De ce a fost de acord oare regele cu această crimă oribilă?

   - Asta se poate explica. Dar Iorga trebuia păstrat! Iorga trebuia să fie cu mine în

puscărie, sub comu-nisti, dar nu împuscat de legionari! Ajungea în mod sigur în puscărie, pentru că nu-l răbdau rusii!... A fost o crimă, care nu se poate uita în istorie! Am fost la înmormântarea lui si tare am plâns...

   - Am auzit că nu se mai cunostea capul.

   - Era sfărâmat!

   - Unde este îngropat acum?

   - La cimitirul din orasul Vălenii de Munte. Festivitatea de înmormântare i-au făcut-o în Bucuresti, după aceea l-au dus cu masina si l-au îngropat acolo.

   - Ati spus că Iorga a gresit politic. Care este greseala lui politică cea mai mare? Că s-a dat cu regele?

   - Nu. Uite, asa a fost: A fost un consiliu de coroană si i se cerea regelui, de către englezi, să desfiinteze Miscarea Legionară si să formeze el o dictatură fără legionari, fără cuzisti si fără tărănisti. Dictatura regală s-a format si, la cererea englezilor, care erau filo-evrei, i-au cerut să-i împuste. In acel timp Corneliu Zelea Codreanu, împreună cu 13 dintre sefii Miscării Legionare, erau în închisoare la Râmnicu Sărat. Regele Carol a trimis acolo Siguranta Statului să-i aducă la Bucuresti. Noaptea i-au suit într-un autobuz si i-au legat cu mâinile la spate, de spătar; i-au legat si de picioare, si la spatele fiecăruia stătea câte un sergent de jandarmi cu câte o frânghie. Când au ajuns în pădure la Tâncăbesti, între Ploiesti si Bucuresti, s-a oprit masina si le-a spus colonelul care-i escorta: ''Vă dau voie să vă închinati, că aici este sfârsitul vostru. Nu le-a dat drumul la mâini. S-au închinat si ei lui Dumnezeu cu limba, cum au putut! A spus unul din ei ''Tatăl nostru'' si apoi i-au strangulat pe toti cu frânghia. A fost o moarte talmudică, după ritualul cunoscut, dictată din afară. Marile puteri nu vedeau cu ochi buni Miscarea Legionară natională, unică, numai în România. Nicolae Iorga, care avea mare putere si influentă în fata regelui, putea, cred, să-i salveze de la moarte pe cei 13 din fruntea Miscării Legionare. Asta a fost marea lui greseală politică. De aceea legionarii l-au omorât pe Nicolae Iorga, în 1940. A doua greseală a lui a fost că nu s-a opus ca regele să-si alunge regina si să trăiască în concubinaj cu Elena Lupescu, o evreică imorală.

   - Spuneti-ne dacă legionarii formau o miscare crestină sau o organizatie politică?

   - La început, a fost multă vreme o organizatie de elită, de reînnoire în masă a tineretului ortodox prin credintă, prin Biserică si prin sărăcie. Numai în ultimii ani s-au transformat în organizatie politică, natională.

   - Deci asa a fost. Aveau votul sărăciei.

   - Da, asta era. Prima poruncă pe care a dat-o fondatorul miscării legionare a fost: ''Să trăim în sărăcie!'' Toti deputatii legionari depuneau până la un ban la cantina aceasta. Ei mâncau toti acolo, cu multi altii.

   - La biserică mergeau regulat Duminica?

   - Totdeauna! In costum national! Corneliu Codreanu, de loc de la Husi, era un bărbat frumos, evlavios, cu ochi albastri. Dar se putea să nu meargă legionarii la biserică?

   - Erau buni ortodocsi!

   - Nu există azi oameni asa de morali si profund ortodocsi ca ei.

   - A fost, deci, o miscare crestină.

   - Nu, a fost o miscare ortodoxă. Aceasta a fost o revolutie natională în sânul Bisericii Ortodoxe, căci a întors tot tineretul la Hristos, la Biserică. A fost o revolutie, dar crestină. Nu o revolutie politică!

   - Crestină, căci prin tinuta lor mărturiseau pe Hristos.

   - Aveau ceva strict: ''Să trăiesti crestineste!''

   - Dar de ce nu au sărit toate partidele să-i sustină?

   - Nu s-a putut, pentru că i-au omorât înainte de vreme fortele oculte antinationale din afară.

   - I-au omorât înainte de vreme!

   - Deviza lor era: ''Să trăim în sărăcie'', în deplină moralitate crestin-ortodoxă si celelalte porunci, care le au crestinii si pe care le ai si dumneata. Era un fel de călugărie! Nu se puteau închipui betii, coruptie sau desfrânări printre legionari. Nu exista! Erau de o mare moralitate. Si nu se angajau în această miscare decât primii zece de la orice institutie, facultate sau liceu. Primii zece. Numai cei buni! Cei mai buni la învătământ si cu comportament crestin ortodox. Era o miscare de elită. Nu de masă.

   - Ai văzut ce minte aveau?

   - Da. Era o miscare de elită. Toti trebuiau să trăiască curat, ca sfintii.

   - Puritani si cu Biserica!

   - Este usor, doar trăiesti ca sfântul si în societate, cu ajutorul lui Dumnezeu.

   - Am înteles că au câstigat mult încrederea tinerilor. Tineretul se lua după ei.

   - Tot tineretul a fost câstigat de ei până în 1940. Tineretul, cum v-am spus, era primit în mod selectiv, că nu-i primeau oricum. De la tară numai câte cinci primeau din fiecare sat. Primeau gospodari tineri gospodari buni si credinciosi. Era un număr limitat. Restul era masa de români, care trebuia ajutată, scolită, condusă si educată. Deci s-a mers numai pe o elită. A fost o miscare ortodoxă, curată. Erau puritani în moravuri. Spovediti, împărtăsiti, la biserici tot timpul. N-au rezistat că s-a opus toată politica extraordinar, mai ales cei din Vest.

   - De ce le-au pus acuzatii politice?

   - Ei, dacă ajungeau la putere, voiau să elimine elementele străine, neortodoxe de la conducerea tării, si nu le convenea la cei veniti din afară!

   - Să-i trimită acasă!

   - Au fost si aberatii. Dar acestea au fost niste accidente provocate de instigatori. Atunci era o problemă: cum să scăpăm de străini?

   - Să se ducă toti linistiti acasă, în patria lor! Dar nimeni nu i-a omorât. Dimpotrivă, i-au favorizat, i-au îngăduit.

   - Nu i-a omorât. Eu eram român si mă purtam până la gât în zăpadă, în Rusia, în război, si ei curătau zăpada în Bucuresti! Vedeti că ei nici nu au fost trimisi pe front să moară. Cine n-ar face asa? Chiar eu ca preot as fi făcut asa!

   - Acum este un fel de pupătură între ai nostri si cei de alte neamuri! Sincretism crestin si politic! Acestia încă nu se manifestă, dar ei sunt foarte puternici, că au o bază peste ocean. Acum lumea o conduc cei care stăpânesc moneda! Am auzit că se reactivează ceva, că multi dintre tineri simpatizează cu legionarii.

   - Nu este bine, nu se potriveste. Sunt anumite valuri în istoria popoarelor, când apar niste oameni - unicate ale istoriei -, care reusesc să-si adune fortele, care au o putere ce-i adună pe oameni si-i directionează. A fost. Era moda timpului. Noi am pactizat cu nemtii pentru că ei erau o putere a timpului, si ei doreau să ne suprime. Cu ei am fost în prima parte a războiului. Nu ne puteam lupta noi cu rusii, pentru Basarabia. Mi-a spus mie un rus evreu, după ce am căzut prizonier: ''Noi, pe voi, românii, vă dispretuim, pui de cătea ce sunteti! Noi numai cu căciulile noastre vă acoperim pe voi!''

   - Este Imperiu. Ce vrei? România este o tară mică!

   - Dar noi ce facem acum? Nu avem nici domni, nici unsi, nici regi! Vedeti un viitor în România fără un rege uns?

   - Am să vă spun un lucru, fratilor. Eu am fost la jurământul regelui Mihai în sala tronului de la Palat. Foarte simplu. A jurat în dimineata zilei de sase septembrie, 1940, pe Crucea pe care o avea Părintele Patriarh Nicodim la piept. Nu era pregătit Mihai să fie rege. Carol era în altă cameră; îsi lua bagajele. Mihai depunea jurământul si Antonescu stătea mai deoparte. Nu este adevărat că ar fi depus jurământul în fata lui Antonescu. L-a depus în fata Patriarhului Nicodim!

   - Era patriarhul prezent?

   - Era.

   - In palatul regal?

   - In palatul regal. Apoi l-am însotit cu totii pe Mihai la Catedrala Patriarhală, unde regele a fost încoronat de Patriarhul Nicodim cu coroana regală. S-a făcut Sfânta Liturghie, regele Mihai s-a împărtăsit si a stat cu coroana pe cap tot timpul Sfintei Liturghii.

   - A fost un moment sacru din istoria României!

   - Da. I s-a pus frumos coroana pe cap la Patriarhie, în biserică, si tot timpul a stat cu coroana regală pe cap. Doar nu era coroana la palat. A purtat-o si Carol I si Ferdinand. Regele Mihai a fost uns cu Sfântul si Marele Mir, de Patriarhul Nicodim, din care se unge si la Botez. Se sfinteste la Patriarhie în fiecare an, în Joia Mare. Asa a fost sfintit ca rege Mihai I! Eu am fost de fată si depun mărturie pentru aceasta. Mie mi-a fost

drag de el că m-a decorat de două ori pe front si am mâncat cu dânsul la masă, dar nu numai eu. Eram preot militar în Crimeea.

   - Dar nu se poate naste o nouă dinastie regală într-o tară?

   - A fost vorba, în 1938, să se nască o nouă dinastie!

   - Dar de ce, părinte, s-au adus domni de peste hotare? Nu se putea găsi un rege autohton?

   - Stiti că la noi în Moldova si în Muntenia au fost lupte mari pentru alegerea domnilor; că domnii se alegeau dintre boieri si se formau partide si se ucideau si îsi pierdeau averea si mosiile.

   - De aceea au adus domni din altă tară, ca să nu mai fie tulburări?

   - S-au gândit bine atunci. Nu numai noi am făcut aceasta, ci si italienii si grecii si ungurii si polonezii. Toti au adus domni străini. Un rege străin este impartial, tine cu toti. Mihai a fost foarte bun si credincios. Ai văzut ce frumos se închina la mânăstiri prin tară! Făcea cruci pravoslavnice ca un lipovan! Asa de adânc se ruga Mihai. Ii vedeai credinta. Era fericit că se închină într-o biserică ortodoxă din tară.

   - Maică-sa i-a imprimat această evlavie ortodoxă.

   - I-a imprimat. Au crescut un băiat bun si bun român. Dar dacă este prea bătrân si nu are urmasi, ce să facem? Mai trăieste un an, doi si pe urmă?... La aniversarea a 80 de ani ai Patriarhului Teoctist si a 70 de ani de la fondarea Patriarhiei Române a fost o adunare festivă la Palat si au venit toti cei din guvern si toti sefii de partide. Au fost toti. Atunci le-a zis Patriarhul: ''Ei, vezi cum îi adună Biserica pe toti? Ea este mama noastră a tuturor. Când vii la biserică, lasi la usă si politica si toate''.

   - Este destul cuvântul acesta. Este foarte frumos!

   - Apoi le-a zis: ''Să facem o catedrală patriarhală mare! Să facem! Nu suntem toti fii ai Bisericii?'' Acum se fac proiectele. O catedrală nu e o biserică oarecare.

   - Am auzit că o face, dar nu stiu unde s-o facă!

   - S-a vorbit si s-a scris că o vor face în locul mânăstirii Văcăresti. Ce loc bun este acolo!

   - Da, dar este tare peste mână.

   - Catedrala nu are motiv să stea în centru. Ii trebuie liniste.

   - Dar nu poti schimba Catedrala istorică!

   - Nu. Aceea rămâne Mitropolie, cu un vicar. Dar noua resedintă a Patriarhiei o vor face probabil tot acolo la Văcăresti.

   - Asa a vrut să facă Ceausescu cu Catedrala si Palatul Patriarhal. Dar Patriarhul Iustin Moisescu nu a vrut să se ducă: ''Să rămân în istorie că am desfiintat Patriarhia?'' A vrut să aducă pe Nicu Ceausescu în palatul Patriarhal, cu amantele lui. Apoi l-au lichidat pe patriarh, iar pe urmă au demolat si Văcărestii. Dacă se ducea, salva

Văcărestii dar pierdea Patriarhia.

   - Eu cred că cel mai bun loc pentru Patriarhie este acolo la Văcăresti sau în parcul Libertătii, care este acum Parcul Carol. Deci două locuri sunt bune. Acolo sus au vedere bună si grădină la dispozitie, iar la Văcăresti ar fi Raiul pe pământ. Eu am stat închis la Văcăresti.

 

O SEARA CU PARINTELE DUMITRU

   - Ati fost bolnav zilele astea?

   - Da, Părinte Ioanichie, era să mă duc la Dumnezeu... Ce-am văzut!... Ce frumusete!... Nu cred să-mi pară rău!... Dar îti voi spune data viitoare... Cei de la Sihăstria sunteti cei mai zbuciumati...

   - V-a bucurat Dumnezeu cu putin har de dincolo, cu o mică bucurie duhovnicească.

   - Mare minune, părinte!

   - V-a îngăduit Dumnezeu să mai stati cu noi oleacă. Poate mai stati măcar vara asta...

   - As mai avea oleacă de treabă. Dar nu-i voia mea, Părinte Ioanichie.

   - Vorbiti cu Domnul să vă mai lase printre noi. Unde să se mai ducă lumea asta? Cu adevărat credinta poporului o tin tăranii acestia credinciosi.

   - Eu am spus altceva. Credinta ortodoxă, în cei 50 de ani, a fost mentinută de mânăstiri si de femeile credincioase! Ele au trecut peste orice opreliste si tot ce are Biserica noastră ca traditie, ele au păstrat. Ele nu s-au temut. Si la răstignirea Domnului, ele au stat lângă mormânt până L-au îngropat. Evreii de atunci nu-si puneau mintea cu femeile. Era si asta o treabă. Femeia era foarte dispretuită. Acum se spune că este egală cu bărbatul, dar nu-i chiar asa; totusi e un fel de egalitate între femeie si bărbat. Este în fiecare acelasi suflet, care valorează mai mult decât toată lumea. Ca suflet, bărbatii sunt egali cu femeile. Si totusi, nu-i asa. S-a constatat că bărbatul are cu 150 de grame de creier mai mult decât femeia, iar femeia este făcută din coasta bărbatului. O păpusă mică...

   - Va să zică, atât a iesit dintr-o coastă?

   - Da. Si Adam a trebuit s-o crească, să-i cânte, s-o descânte... Dumnezeu este vesnic prezent. El trăieste vesnic în prezent. Nu există timp si spatiu la El. In aceleasi conditii a trăit si omul, până a fost scos afară din Rai. Toti cei mântuiti nu mai au timp si spatiu. Nu-i zi si noapte, nu-i iarnă si vară. Sunt conditii bune pentru cei buni si pedepse grele pentru cei răi. Dacă ar vrea Dumnezeu să fim găsiti cu 51% fapte bune! Eu cred că si dacă ar fi 50%, balanta e înclinată de bunătatea lui Dumnezeu.

   - Dar dacă este sub 50%, credeti că Domnul ne primeste cu 30-40%?

   - Ne primeste Cel atotdrept si milostiv!

   - Spune că nimic spurcat nu va intra în Impărătia lui Dumnezeu. Dacă 30% este păcat în om, este spurcat?

   - Dar atunci cine mai este vietuitor al Raiului? Cine se mai poate mântui atunci? Trebuie să întelegem ceva noi doi si cu fratele: Raiul nu are o singură despărtitură. In casa Tatălui Meu multe lăcasuri sunt. Imprejur 12 subalterni: Iisus cu ucenicii. Este de presupus că sunt mai multe categorii si este loc unde stau Sfintii Apostoli, unde stau Profetii, Mucenicii si tot asa, ultimul crestin mântuit. Există anumite ceruri. Catolicii zic "despărtăminte". In Rai nu poti să-i pui laolaltă pe credinciosi cu cei ce au murit în păcatul curviei. Nu este vorba de un foc, ci de o constiintă care arde tare. Tot un foc este si acela. Incă mai ceva, că este vesnic. Constiinta merge cu omul. Trupul, la cimitir. Constiinta, mintea, ratiunea, ele fac parte din suflet. Noi l-am compartimentat în trei părti, dar el este una, sufletul omului. El este suflat în noi. Aici, la cimitir rămâne trupul meu, ambalajul. Templul duhului omului merge la prefacere. Mai rămân oasele, apoi si ele se macină. Am văzut niste morminte foarte vechi aici, la Cucuteni. Sunt morminte de acum 5000 de ani. Nu a mai rămas decât oleacă de praf, nu mai sunt oase. Dacă este aur si argint, acolo a fost un sef de trib cu coroană. In locul oaselor a rămas un praf foarte fin. Cel mai mare arheolog român a fost Vasile Pârvan. Iar el s-a ocupat de Dobrogea. Acolo unde ai băgat un hârlet în pământ, ai dat de urme. Ea a fost în calea tuturor popoarelor. Rusii, când plecau pe jos la Ierusalim, prin două locuri plecau: prin Dobrogea sau prin Caucaz. Spun bătrânii că atunci când veneau rusii la Ierusalim, erau atât de evlaviosi, încât toată lumea le făcea loc si mergeau în genunchi de la intrarea în Ierusalim. Mata ai fost la Ierusalim. Ai văzut ce biserici au? Aceasta apartine de regimul tarist.

   - Mare credintă! Plângeau, se rugau si sărutau pământul.

   - Am să-ti spun ceva. Stăteam odată la Oranki. Era o secetă cumplită. Acolo sunt păduri si poieni. Si cum lucram noi la un depozit de lemne, aveam conditii foarte usoare si aveam o asistentă sanitară foarte cuminte si foarte credincioasă. Imi spunea totdeauna: ''Sărut mâna, batiusca!'' Si-mi spune într-o zi: ''Azi, batiusca, vine un preot rus foarte credincios la izbuc (fântână), să facă rugăciuni pentru ploaie. Stai pe aici!'' Nu eram multi, vreo 18 români. Toti crestini si aer curat. Si, într-adevăr, la ora 12 apar din pădure, pe diferite cărări, multe grupuri de oameni, femei si bărbati. Mai mult femei. Ieseau din păduri, că acolo nu erau fiare sălbatice, că nu aveau ce mânca. Iarna durează mai multe luni. Si au apărut foarte multi oameni cântând, cum ar fi la noi "Oastea Domnului". Noi eram păziti de "ceasovoi" (paznici, militari vechi, bătrâni). Si vine un preot fără un ochi, scăpat din Siberia, preot itinerant. Umbla din sat în sat. Erau sate de circa 15 case si mergea din loc în loc după ce făcea rugăciunile. Erau zeci de mii de oameni care se tineau după el. Era un bătrân foarte scorojit, foarte slab. Acolo era un izbuc, o fântână din care, din când în când, sărea apa, dar nu la oricine. Stăteai cu mâna pe colacul fântânii si spuneai o rugăciune. Dacă erai bun la Dumnezeu, venea apa, dacă nu, nu venea. Era o apă ca aurul, ca din munte. Părintele s-a asezat pe colacul fântânii si oamenii cântau cântece religioase. Eu am apucat acelasi lucru si în Basarabia. Oamenii erau răzesi. Mergeau la biserică. Iar după masă se adunau pe familii si aduceau galoane (sticle de trei litri cu vin) si cântau. Ne uitam unii la altii, se închinau si paznicii si ne-am strâns foarte aproape de fântână. Preotul nu avea cruce la gât. Eu aveam o cruciulită la gât din os de cămilă si preotul rus se uita la mine. Cineva i-a spus că eu sunt preot. M-am închinat. S-a închinat si el. A început slujba de sfintirea apei. Spuneam si eu rugăciuni de ploaie în limba română. Eram tânăr si rosteam tare rugăciunile. Toti erau în genunchi, toti cântau si plângeau. Alti paznici ne-au oprit să ne apropiem. Era si un jidan care trebuia să raporteze. Părintele era foarte slăbit si am făcut împreună aghiasma. El avea o servietă cu tot ce trebuia pentru a săvârsi chiar Sfânta Liturghie, dar improvizat, nu avea carte. Repeta

slujba de trei-patru ori pentru că toti oamenii voiau să fie stropiti cu aghiazmă. Era o masă enormă de oameni. M-am suit pe un bolovan si le-am vorbit circa o oră, într-o rusă cam peticită. Oamenii ne-au îmbrătisat. Am mâncat împreună si ne uitam în sus să vedem dacă plouă. Am văzut un punct negru pe cer. Ardea soarele tare. A apărut dinspre pădure o ceată care venea înspre noi si toată lumea ne-am ridicat si ne-am îndreptat spre pădure. Când ne-am apropiat, a tunat puternic, cu ecou. Toată lumea am stat în ploaie si ne-a udat până la piele. A plouat două-trei zile la rând. Oamenii erau itineranti si s-au împrăstiat. Ei ne-au dat bunătăti si un pahar cu must. Am plâns împreună! Nu ne puteam despărti... Pe mine m-au băgat imediat la carceră, între două scânduri, dar eram fericit. Când am iesit mă bătea vântul; mă clătinam. La început nu aveai voie să te rogi, nici chiar seara. Dar până la sfârsitul războiului s-a ajuns la o libertate religioasă, de am făcut si Sfânta Liturghie, în aer liber - vara; si în sala de mese - iarna. Când făceam Sfânta Liturghie pe platou, veneau si preoti catolici la Liturghia în româneste. ''Noi n-am stiut cât este de frumoasă Ortodoxia, ziceau ei. Noi v-am considerat înapoiati!'' Eu am botezat într-o zi vreo trei sute de rusi într-un lac cu apă curată. M-au scos din lagăr noaptea spunând că sunt doctor si să-i consult... Eu am scos o foaie, "Ziua Domnului", împreună cu alti patru preoti, pentru popor; si o alta, "Insemnări crestine", care avea 120 de pagini, până la război, în Bucuresti.

   - Aveau altădată preotii mai multă evlavie în comparatie cu cei de azi?

   - Eu apartin trecutului. Eu am răspuns la această întrebare: omul sfinteste orice profesie. Aceia sfintesc profesia, care cred în ceea ce fac si mai ales în preotie! Aceia trăiesc exact preotia recomandată de Sfintii Apostoli. Un exemplu: Preotul Gala Galaction. Era fiu de bogătas si a făcut Teologia la Cernăuti. După ce a terminat cel mai bun liceu din Bucuresti, "Spiru Haret", nu s-a întors de la Cernăuti fără doctorat. A intrat în serviciul Bisericii si a devenit inspector bisericesc. Are cărti scrise despre aceste peregrinări ca inspector bisericesc. Era un crestin deosebit. El umbla exact în uniforma lui Tolstoi, cu cizme, chiar în Bucuresti la catedră, cu culion înalt, nu ca astea de acum; barbă mare si plete pe umeri, desăvârsit vorbitor si cunoscător al problemelor crestine. Trăia ce spunea! Odată m-am dus în Cismigiu. Stiam că vorbea el. Si s-au adunat acolo mii si mii de oameni. Nu vorbea mai mult de 20 de minute, dar totul era pasiune. Si avea si un ajutor bun, pe Lascarov Moldoveanu, un crestin deosebit. Mai era si un preot bun - Ciolanu din Buzesti. Altul - Toma Chiricută, la Zlătari. Părintele Galeriu i-a fost ucenic... Popoarele adună ca într-un pahar toată potenta spirituală până se umple paharul. Este tot ce poate da un popor la un anumit moment. Si apoi rămâne gol si trebuie să treacă alte generatii până se umple iar cu valori. Pot fi preoti buni profesionisti, dar cu vocatii sunt foarte putini, asa cum a fost Toma Chiricută etc. Asa spunea un preot greco-catolic în închisoare: ''Si aceasta este o profesie dacă o faci din inimă''. Iar eu i-am spus: ''Dacă o faci din inimă, nu este profesie, este vocatie. Este o lucrare între el si Dumnezeu!''

   - Un dialog mutual tainic.

   - Eu pot tine un cuvânt la rece despre Sfânta Treime. Aici nu trebuie să devii patetic - raportul dintre Tatăl, Fiul si Sfântul Duh -, ci rational. Dar eu pot vorbi despre suferintele Sfântului Gheorghe ca martir si atunci este o predică emotivă, care merge direct la inimă.

   - Si aceasta te schimbă!

   - Este mai puternică. Preotii pe care i-am cunoscut eu: Toma Chiricută din Botosani, Toma Gherasimescu din Bacău si Petru Chirică din Iasi, au făcut epocă. Toma Chiricută era preotul intelectualilor. Si era de dimineată până noaptea târziu în

biserică. Când mă duc la Bucuresti intru în amintirea lui si sărut si Sfintele Moaste. Pe atunci omul nu intra si iesea repede din biserică, ci-si căuta un locusor si astepta sfârsitul slujbei. Toma Gherasimescu era celibatar. A vândut pământul si a cumpărat un automobil si o tipografie. Il ajutau băietii de la Teologie si Seminar. S-a purtat admirabil si-n puscărie. Si vă spun, când se va scrie vreodată Istoria misiunii moderne a Bisericii Ortodoxe Române, ăsta este principalul misionar: Toma Gherasimescu, prin presa pe care el o tipărea. Ajunsese la peste 20 de volume pe care le reedita si la preturi foarte ieftine. Forma ucenici care îl ajutau. El a scris "Pe drumul Damascului". Toma Chiricută a lucrat pentru intelectuali, iar Toma Gherasimescu pentru popor. El a câstigat întâi pe teologi, apoi toată universitatea. Erau sapte mii de studenti, la toate facultătile din Capitală. Ei întâi îl ascultau pe Gherasimescu, apoi răspândeau brosurile; apoi se adunau luni, miercuri, vineri la paraclis pentru rugăciune.

   - Părintele Nicodim Măndită a câstigat lumea prin brosuri si spovedanie.

   - Ca Părintele Paisie al dumneavoastră!

   - Cel mai bun canon pe care îl dădea Părintele Nicodim era că după ce te lăsa o jumătate de zi să meditezi la păcate si să le notezi, te mai lăsa un sfert de oră să-ti aduci aminte de alte păcate, ca să-ti facă apoi dezlegarea finală. Asa erau unii la partea întâi, altii la partea a doua a spovedaniei, altii la dezlegarea finală. Oamenii parcă zburau de la usa lui. Canonul de bază, pe lângă lectură, era format din metanii. Nu dădea multe. Mai dădea si zile de post. ''Si bursucul posteste, dar după ce mănâncă plesneste''; si să citească cărti sfinte, Noul Testament si Biblia, că de acolo vine puterea omului. Deci, citirea cărtilor sfinte era esentială. Toti ucenicii lui au fost buni cărturari. Nici un ucenic de-al său n-a fost înselat de sectanti, căci stiau bine învătătura Bisericii. Dar continua canonul: ''Te duci acasă, dar când vii, în celălalt post, mai aduci doi ucenici!'' Si fiecare la rândul său avea canon să facă la fel, care era mai bine format. El a făcut o revolutie duhovnicească în tară prin spovedanie. Nici un duhovnic nu a avut ucenici, care să reziste peste ani asa de mult ca ucenicii Părintelui Nicodim. Are azi zeci de mii de ucenici în tară.

   - Mai era Părintele Gheorghe Rosca, care a avut ucenici pe Părintele Sofian Boghiu si Felix din America. In închisoare s-a purtat cel mai bine Părintele Benedict Ghius.

   - A avut lucrare interioară si tare frumos a mai murit!

   - Cei care s-au lepădat în închisoare n-au avut esentă morală. Un tăran, Tudor Popescu, nu un preot, ci un mirean s-a comportat admirabil. Mai era un profesor de limba română, care atunci când îl băteau râdea. Era din Podu Iloaiei.

   - M-am gândit ca să pun un titlu convorbirilor noastre, dacă sunteti de acord, anume "Mărturisiri".

   - Este foarte bun. Nu te obligă la nimic. Iisus a adus o noutate evanghelică, dar aceasta a amplificat crestinismul. Sfântul Apostol Pavel s-a întâlnit cu Hristos, pe drumul Damascului! El a fost botezat în duh. Crezi că este putin lucru să te întâlnesti cu Dumnezeu si să te întrebe: ''Ce vrei de la Mine?'', iar tu să zici: ''Cine esti, Doamne?'' Nu s-a multumit numai cu revelatia Domnului, ci l-a întrebat si pe Petru si pe ceilalti apostoli.

   - Cred că Pavel a fost initiat si când a fost ridicat la al treilea cer.

   - Eu nu pot fi alături de Părintele Cleopa. Ai auzit ce zice Mântuitorul tânărului:

Dacă vrei să fii desăvârsit, mergi, vinde-ti toate si urmează-Mi Mie.

   - Sunteti numărat cu călugării, Părinte Dumitre!

   - Dacă as fi! Ai asistat la o călugărie? Acolo te răstignesti cu Hristos. Ce se face Sihăstria când pleacă Părintele Cleopa? Trebuie să formati ucenici. Noi am trăit separati aproape o mie de ani de Biserica Catolică. Ei au avansat în dogmele lor. Noi, ortodocsii, suntem laptele dulce al Bisericii. Nu putem să ne săturăm decât cu lapte. Nu putem suporta mâncăruri tari. Catolicii sunt lapte acru, protestantii sunt unt, zic ei, iar greco-catolicii sunt zer. Protestantii spun: ''Noi am mers la esentă. Voi sunteti cu toată traditia. La voi este tot depozitul crestin de două mii de ani!'' Noi nu suntem decât un fluier prin care fluieră Duhul Sfânt. Oricând, ce faci, si la fiecare rugăciune pe care o spui, când îti faci canonul acolo în chilie, este de fată si Mântuitorul, dar si Duhul Sfânt. Pentru că noi asa credem. Duhul Sfânt a preluat conducerea Bisericii si o duce la desăvârsire. Mântuitorul a spus: Voi trimite pe Mângâietorul. La Rusalii este temelia Bisericii crestine. Să stii că protestantii nu ne urăsc pe noi. Doar spun că suntem statici. Noi le spunem: ''Voi ati apărut la anul 1500 si nu vă puteti raporta decât la voi. Mândria noastră este că noi suntem depozitarii traditiei apostolice de 2000 de ani. Noi nu ne miscăm nici în dreapta, nici în stânga si am socotit suficientă apartenenta Duhului Sfânt la lucrarea noastră''. Pe timpul Patriarhului Miron Cristea s-a făcut greseala că s-a acceptat succesiunea apostolică a anglicanismului, din motive politice.

   - Părinte Dumitre, eu cred că o să plecati la Cer împreună cu cei pe care i-ati botezat dintre rusi si cu cei pe care i-ati împărtăsit dintre soldatii căzuti pe front!

   - Vreo 30000 de oameni! Noi nu făceam contabilitate câti botezam.

   - Care este taina trecerii prin aceste prigoane?

   - Treci foarte usor când crezi în Dumnezeu. Eu nu am putut să mă îndoiesc vreodată de existenta lui Dumnezeu. Eu nu pot concepe să te îndoiesti de prezenta lui Dumnezeu si simteam prezenta aceasta. La Jilava mă băteau pentru că predicam în fiecare zi în celulă vietile sfintilor. Eu eram deprins cu munca din celelalte lagăre rusesti. Aici era mai aspru în acea vreme, dar mi-am făcut datoria. Foarte multi frati ortodocsi si-au făcut datoria si multuesc lui Dumnezeu că am iertat pe toti din suflet. Trebuie să accepti suferinta. Dacă nu o accepti si murmuri, te împotrivesti lui Hristos si este inutilă suferinta. Cu harul lui Dumnezeu nu simti, nu te doare nimic. Este cineva care stă lângă tine. Am făcut muncă de mină si canal si n-am pătit nimic.

   - Ati mai dat si la altii câte o sperantă.

   - Tot timpul.

   - Noi vă rugăm să nu ne uitati la sfânta rugăciune.

   - Artileria dracului bate cu precădere în mânăstiri. Călugării sunt pionierii de frunte ai Sfintei Biserici. In armată pionieri sunt cei ce fac drumurile în fata noastră, cei de sacrificiu. Satana are în primire întâi mânăstirile!

MARTURISIRI DE TAINA

In lumină neapusă am fost odată. Nu contest lucrul acesta. Eram în trup duhovnicesc, mergeam la o jumătate de metru deasupra pământului. Era un fel de boltă alcătuită din două carapace. Lumina venea din acea boltă. O lumină gălbuie foarte frumoasă si dulce la privit... Simteai o căldură duhovnicească. Pluteai în lumina asta... Am mers cât am mers si am auzit niste glasuri... Când vei ajunge la bătrânete poti să faci si sfintia ta experienta aceasta.

   - Ce experientă?

   - Experienta de viată. Ca să cunosti. La vârsta mea eu si Părintele Cleopa nu mai suntem ispititi. La vârsta sfintiilor voastre, a celor mai tineri, în fiecare zi sunteti ispititi. Eu nu mă pot plânge de ispite... ''Doamne, mă ispiteste satana...''. Nu, pentru că nu sunt... Ai să fii în experienta asta. Se opreste corpul acesta normal, pământesc si esti tot cu Dumnezeu. Te scârbesti numai la aducerea aminte că ai privit o femeie si ti-a plăcut cândva. Te scârbesti. Eu sunt uneori în stare să mă scuip singur. Aceasta îmi povestea si Părintele Cleopa, când puteam veni la Sihăstria. Este demonul care se luptă cu noi.

   - Demonul care luptă si pe credinciosi si loveste si în preoti.

   - Mai ales în mânăstiri trage cu tunul cel mare, cu artileria grea. Cei mai vulnerabili dintre toti crestinii sunt călugării! Ei duc lupta direct. Sigur că da. Satana are o artilerie foarte puternică. Probabil că din când în când mai cade si câte unul... Cade lamentabil de tot.

   - Când cade se prăbuseste total, până în fundul gropii!

   - Până nu-l dărâmă nu-l lasă în pace. De aceea, eu mă uit cu mare îndoială la băietii tineri care vor să intre în viata monahală. Noi ne mântuim prin credintă si prin fapte bune. Iar faptele bune nu se pot face fără apartenenta Sfântului Duh la noi. Dacă pierzi din vedere asta si spui: "Ei, am făcut si eu ceva bun! Sunt sigur de Rai!" Esti în mare primejdie. Eu mă tem că traista mea este goală, eu care plec la drum. Am făcut ce-am putut. Mă spovedesc si eu săptămânal; poate mai des decât un călugăr, că-s pe sfârsite. Este bine să fie omul pregătit pentru marea călătorie. Am murit de două ori, părintilor, si am fost fericit când am murit! Am murit de două ori si am fost fericit părinte, că mă duc la Dumnezeu. Am simtit asta.

   - Cum ati murit?

   - Inconstient. Dar am trecut în cealaltă lume, stând lat aici, pe pat. M-am trezit după 3-4 ore din comă. In timpul ăsta am călătorit pe o câmpie înflorită si luminată, nu de soare, nu de lună; ci pe boltă era o lumină portocalie, o lumină de aur. Mă uitam si mă închinam. Eu eram întreg.

   - Aveati trupul aici, pe pat?

   - Mă vedeam în grădină. Mă vedeam si mă feream să nu rup nici o floare, călcând pe jos. Toate florile erau până la genunchii mei si eu călcam foarte încet. Eram singur si mă uitam înainte să nu rup vreo floare, vreo tulpină de floare. Era un miros îmbătător, care nu-l găsesti în nici un fel de parfum. Eram singur si-mi ziceam în mine: "Dar îngerul meu unde-i? Dar satana si ispititorul care mă duce până la Judecată, unde-i?" Nu erau. Eram absolut singur. Nu mă simteam nici străin, nici singur. Eram în lumină! Lumina nu era albă, ci era portocalie. Cât vedeai cu ochii, bolta se sprijinea pe un munte. Era un ses infinit presărat cu flori. Nu am întâlnit nici

un curs de apă în drumul meu. Am mers mult. Aproape pierdusem orizontul din spate, de unde venisem si de unde plecasem. Si la un moment dat se făcuse un fulger foarte puternic, care mi-a luat vederile si m-am trezit. Eram perfect constient. Era ora trei noaptea. Deasupra mea plângea maica Maria! Nu Maica Domnului, ci sora Părintelui Ioanichie. La picioare o altă călugărită stătea în genunchi si plângea...

   - Asta, la ora trei noaptea?

   - Am întrebat cât este ceasul. De atunci nu am mai avut nici o criză. Nu-s grele. Crize de inimă, dar sunt mortale.

   - Si cea de-a doua? Ati spus c-a mai fost încă odată...

   - A fost mai frumoasă, dar n-am voie s-o povestesc. Asa mi-a făcut îngerul: ssst! Si m-a bătut pe umeri! M-a adus înapoi... Nu pot! Poate pe patul mortii s-o scriu!

   - Suntem noi, poate, prea păcătosi, de asta nu v-a lăsat Duhul Sfânt s-o spuneti!

   - Nu era Duhul Sfânt, ci îngerul păzitor! Era un tânăr foarte frumos, o dată. A doua oară, era o tânără foarte frumoasă, care m-a luat din prag, de aici. Era de înăltimea usii si mi-a făcut semn să merg. M-am ridicat de pe pat să merg, dar nu mai eram eu, adică eram îmbrăcat într-o cămasă si-o pijama. M-a luat de umeri, m-a scos afară si după aceea m-am trezit tot într-o grădină. O maică foarte frumoasă la înfătisare, nu bătrână, tot un înger, căci îngerii nu au sex. M-a purtat foarte putin printr-o grădină, mai înflorită decât aceea. Erau tot felul de pomi si păsări care cântau. Nu era Raiul, căci ar fi trebuit să întâlnesc vreun profet acolo. Poate era un fel de anticameră a Raiului. Poate, zic eu acum! In Rai merg cei buni. Nu mănâncă mere si pere. Merge numai cu duhul. Trupul rămâne la cimitir. Merge numai duhul, iar duhul are nevoie de mâncare, dar duhovnicească. Se auzeau în depărtări cântece. Dar nu stiai de unde vin la urechile tale. Numai cântece melodioase bărbătesti. N-am auzit nici un cor feminin. Asta durează ore întregi, două-trei ore! Când mă trezesc, mai uit din detalii, dar ceea ce este fundamental în vedenie îmi amintesc. Asta este părinte, în mare!

   - Spuneati că toti o să trecem prin stările acestea?

   - Obligatoriu. Toate sufletele, când se despart de trup, călătoresc. Sunt duse de îngerul de lumină pe care îl primim la Sfântul Botez. La dreapta si la stânga este cel putin un diavol care este ispititorul îngăduit de Dumnezeu pe toată viata. De obicei sunt mai multi diavoli decât îngeri. Eu trag concluzia că au căzut foarte multi îngeri, atunci când a fost marea răzvrătire a îngerilor! Dumnezeu îi îngăduie. Sunt acuzatorii nostri. Când ajungem la Scaunul de judecată, noi singuri ne mărturisim în fata Luminii, că Mântuitorul se arată ca un glob de lumină mai strălucitor decât soarele. Noi singuri începem a spune păcatele noastre. Nu ne întreabă: De ce ai suduit? De ce cutare sau cutare...? Spune, suflete, spune! Alt grai! N-ai gură acolo. Esti o bilă mai mare sau mai mică de lumină. Altă lumină. Si nu-i lumina neapusă în care se complace Bunul Dumnezeu. Este o lumină creată totusi. O lumină în care plutesc îngerii care sunt mai aproape de noi. Am avut si viziunea asta. Că în fata Tronului de judecată spui tot, dar spui cu mare rapiditate. Este un alt fel de exprimare. Si cei buni si cei răi se acuză. Se acuză! Nimeni nu vorbeste eventual de bunătătile pe care le-a făcut pe pământ. Vorbeste numai de răutăti! Eu stiu c-am ajuns până la capăt si, în cercetarea lui Dumnezeu, am simtit mâna lui Dumnezeu si m-am trezit pe pat. Dar Dumnezeu nu era Dumnezeu cu chip. Era o lumină dumnezeiască. O lumină rotundă. Nu ti-L închipui pe Dumnezeu cu barbă, cu mustăti sau pe Iisus Hristos ca la 30 de ani. Nu. O lumină negrăită! O lumină înaintată. Si tu erai tot o lumină foarte palidă, în

comparatie cu lumina îngerilor care te însoteau si cu lumina cerească! Iar satana era rămas în urmă, la o distantă mare. Nu îndrăznea să se apropie de Dumnezeu. Nici nu scheuna, nici nu plângea. Acuza! Când i-a venit rândul, i s-a dat voie să acuze. Exact ca la tribunal. Adică oamenii au făcut un tribunal de judecare a lui Dumnezeu. Si scurt, este destul să te consideri păcătos. Eu am spus asa, exact ca la bărbatul cel din Evanghelie: Cred, Doamne, ajută necredintei mele! Cu asta am început.

   - Asta a fost atunci, a doua oară? Si cât timp a durat, Părinte Dumitre? O oră, două, trei?

   - Nu stiu cât. Eu m-am trezit la ora trei. De la 12 la trei noaptea. A tinut mult călătoria. Foarte mult!

   - In timpul călătoriei se vedea ceva prin văzduh? Diavoli sau îngeri?

   - Nimic. Simti o fortă care te-mpinge din spate. Altă lume. Altul este sufletul omului si altul spiritul îngerului. Nu-i plămădit din aceeasi materie. Nici nu suntem făcuti egali cu îngerii, ci suntem asemenea lor până la un punct, în cunoastere. Da. El zboară. N-are aripi. Traversează spatiile în alt fel. Eu călcam, călcam cu picioarele. N-am căpătat aripi. Mâinile nu mi s-au făcut aripi. Călcam pe picioare. Nu tare, că mă temeam. Parcă plantele plângeau, dacă le călcam si căutam să pun vârfurile picioarelor printre două plante. Eram si ametit de parfumul acestei grădini în care eu nu vedeam pe altii. Dar poate nici altii care erau acolo, nu mă vedeau pe mine. Când mergeam pe un anumit drum, mergea mai întâi îngerul si mă conducea. Ingerul nu mă ducea direct prin mijlocul grădinii.

   - Ingerul era un fel de lumină sau tot asa cu aripi?

   - Nu, nici un fel de aripă. Nimic. O lumină lunguiată, asa ca un glob rotund, dar mai mare, aproape de mărimea omului. Si omul rămâne tot la mărimea lui, ca si cum ar fi o carcasă în care stă sufletul tău. Nu-i liber. Este un fel de carcasă, tot spirituală; că imediat după moarte sufletul este spirit. N-are nici o calitate omenească, materială. Este duh. Duhul omului. Merge la judecată. La Judecata obstească vom fi si-n trup. Trupul însă se înduhovniceste. Fără trebuintă materială. O să ne cunoastem amândoi, o să ne dăm "bună ziua".

   - Acolo sus?

   - Da. Popoarele se adună pe neamuri, pe împărati, pe regi si voievozi, pe familii, la Judecata obstească. Este un fel de răstimp, până când apare Mântuitorul, în care luăm contact cu părintii. Ne adunăm pe familii, pe popoare si în mijlocul popoarelor, familie lângă familie.

   - Si cu prieteni, cu colegi, cu cunoscuti?

   - Cunoasterea noastră va fi mult mai perfectă decât acum.

   - O să ne întâlnim cu cei pe care i-am îndemnat să se pocăiască si nu s-au pocăit?

   - Si cu buni si cu răi ne vom întâlni. Abia atunci se face dezlipirea bunilor de răi. "Duceti-vă în iad! Mergeti în rai!", spune Mântuitorul acolo. Acestea sunt cele două sentinte. Mi-ati dat să mănânc, mi-ati dat să beau, m-ati căutat când eram în temnită...

   - Dumnezeu stie cât timp mai este până la judecata universală!

   - Mântuitorul spune: Nu este al vostru a sti tainele lui Dumnezeu. Acest lucru stă în cunostinta Tatălui ceresc. Nu stie nici Fiul, în umanitatea Lui.

 SFATURI DUHOVNICESTI

   - Părinte, Sfântul Vasile cel Mare într-una din omilii spune asa: ''Orice călugăr este candidat la treapta de episcop''.

   - Dar Dumnezeu alege. Nu merge oricine la hirotonie de arhiereu. Arhiereul are plenitudinea harului, noi o avem prin delegatiile episcopului si nici atunci în totalitate. De exemplu, noi numai cu delegatie putem sfinti o biserică. Noi putem să punem mâinile, dar nu hirotonim. Mâinile noastre le punem pe capetele bolnavilor si bolnavii se fac sănătosi. Asa se face. Asa făcea Mântuitorul, punea mâinile pe cap. Si asa a spus Apostolul: Pe bolnavi mâinile veti pune si bine le va fi. Nu pe umeri, nu pe spate, ci pe cap.

   - Credeti că-si poate pierde mântuirea un călugăr, dacă nu vrea să fie episcop, desi altii vor să-l facă episcop?

   - Au fost cazuri. Ia gândeste-te la unul din cei trei Ierarhi care a fugit de episcopie, dar până la urmă tot a ajuns patriarh la Constantinopol. A fugit ani de zile. N-a acceptat. Hirotonia în arhiereu este lăsată la voia Tatălui. Sfântul Vasile cel Mare si Sfântul Ioan Gură de Aur au fugit, dar până la urmă n-au mai putut. Trebuia de la Dumnezeu, să fie arhiereu. Dacă Dumnezeu te rânduieste pentru episcopie, lasă că-i bun lucru. Că spune Sfântul Pavel: Cine doreste episcopie, bun lucru doreste! Dar trebuie să fie asa si asa, cu toate calitătile pe care trebuie să le aibă un episcop. Are să-ti vină rândul în mod sigur. Ai să iei licenta, ai să fii si staret, ai să ai si treburi. Poate ai să conduci mânăstirile si ai să ai propuneri de episcopat. Nu acum. Când vei fi complet cu studiile si când va vedea lumea că te mentii si ai râvnă pentru Hristos si viată curată.

   - Am să am păcat înaintea lui Dumnezeu dacă n-am să primesc? Eu vă spun că-i cea mai mare ispită a vietii mele, poate.

   - Mai tare sunt ispitite călugăritele decât părintii călugări. Mai tare, mult mai tare. Călugării sunt bărbati si dau o luptă frumoasă. Mă gândesc la cei de la Sihăstria. Că ce viată frumoasă am văzut eu acolo la bătrânii mânăstirii! Adevărati sfinti! Au luptat si, la bătrânete, sunt albi si la suflet si la păr!

   - Credeti într-o renastere duhovnicească a monahismului în Sihăstria, după moartea duhovnicilor care sunt acum?

   - Se pustieste! Mânăstirea Sihăstria se va pustii fără duhovnici buni! Numai dacă se vor întoarce ucenicii bătrânilor înapoi si din cei plecati mai de soi. Când Părintele Ioanichie va pleca de acolo si când Părintele Cleopa va închide ochii, va fi greu pentru Sihăstria. N-au lăsat ucenici. Bagă de seamă, n-au lăsat ucenici. Părintele Ioanichie a luat acum niste băieti prea cruzi. Ucenicul trebuie să stea în aceeasi chilie cu duhovnicul, cu dascălul lui. Să vadă cum se închină duhovnicul, cum bate mătănii, cum face cruce, la ce oră se roagă, ce rugăciuni spune, dacă plânge la rugăciune si strigă la Dumnezeu în gura mare! Aceea-i ucenicia, părinte! Nu numai să bată

ucenicul 20 de metanii înainte de culcare. Ci să vadă si să mostenească si să-si însusească felul lui de comportare, să simtă harul Duhului Sfânt si iubirea pentru Hristos a părintelui duhovnic. Aceea-i ucenicie. Pe viu, nu teoretic. Nici un călugăr nu-i desăvârsit. Tot timpul învată. Tot timpul experimentează. Si, ca să fim sinceri, este cel mai ispitit călugărul la oras. Acei din munti sunt mult, mult, mai lipsiti de ispite. Sunt mult mai aproape de Dumnezeu. Eu le-am spus acest lucru. Mi-am permis lucrul acesta la părintii de la Sihăstria. Exact în ziua în care ai intrat în monahism, ai intrat c-un picior în Rai! Urmează ca aici să-l tragi si pe celălalt în Rai, cu contributia ta. Nu trebuie să astepti totul de la Dumnezeu. Trebuie să misti si tu. Contributia noastră!

   - Lepădarea de credintă, care este acum, nu stiu dacă a mai fost vreodată în istorie. Sunt acum foarte multe secte care au apărut în ultimii ani si amăgesc pe multi. Cred că acesta este cel mai mare semn că se apropie sfârsitul lumii, cum spune în Sfânta Scriptură.

   - Părintilor, căutati în Noul Testament si cititi ultimele capitole de la Matei, Marcu si Luca. Veti vedea că sunt 12 semne premergătoare venirii Mântuitorului. Iar în ceea ce priveste Apocalipsa, încă nu s-ar putea încumeta cineva să scrie un comentariu la Apocalipsă pe lume, chiar dacă s-ar aduna toti exegetii de pe pământ. Eu am făcut o lucrare de doctorat, la Bucuresti, ''Introducere în cartea Apocalipsei'' (100p.) Nu s-a publicat pentru că avea niste greseli. Am gresit. Incă până astăzi nu s-a alcătuit un comentariu la Apocalipsă. Ipoteze, părintilor. Dacă atâtia sfinti în 2000 de ani nici n-au îndrăznit să încerce să comenteze Apocalipsa, cum am îndrăznit noi? Sunt unghiuri de vedere. Intr-un fel vede monahul, trăitorul si în altul, vizitatorul. Dar, în general, eu v-o spun pe fată. Mânăstirile sunt foarte necesare. Extraordinar de necesare. Dacă a salvat cineva crestinismul în Rusia, l-au salvat mânăstirile si femeile. Femeile nu s-au temut si s-au dus la biserică. Am văzut aceasta la Moscova si prin satele de acolo; la Bucuresti si prin toate bisericile. La noi a fost un comunism mai dulceag, fiecare sat avea preotul lui, chiar sub Ceausescu. N-a fost sat fără preot. Au mai dat afară din călugări, dar au mai si primit, încât mânăstirile si bisericile, acum în decembrie, aveau preoti, iar mânăstirile aveau stareti si un nucleu de călugări. Ceea ce nu s-a petrecut în Rusia, unde au fost peste 38000 de călugări si la ora când stăm de vorbă, sunt ceva peste o mie, cu cei primiti în ultimii cinci ani. Acolo în Mânăstirea Oranki unde am stat eu mai mult în Rusia, au fost împuscati într-o după-amiază, pentru că n-au acceptat comunismul, 11000 de preoti si călugări. De două ori mai mult decât avem noi în toată tara. Noi i-am dezgropat si am găsit un mitropolit neputred. Neputred! Un sfânt martir!

   - Dar de ce nu-i pun moastele în biserică?

   - Au venit doi tineri din Moscova si mi-au spus că mânăstirea este puscărie de femei si este depozit de alimente în mânăstire. Oamenii s-au dus si au cerut, dar nici nu s-au uitat la ei.

   - Cum putem explica nestatornicia fratilor începători azi în mânăstiri? Vin, stau putin, pleacă din mânăstire în mânăstire si nu prind rădăcini!

   - Părintilor, este o greseală că-i primesc prea de tineri si nici nu are cine să se ocupe de ei. Trebuie primiti, cum spune Sfântul Vasile, la 30 de ani. La 25 de ani îi faci frati si la 30 de ani, monahi. La teologie nici un coleg de-al meu nu se făcea preot la 25 de ani. Asa era mentalitatea. Toti mergeam în învătământ si, când ajungeam la 30 de ani, ne hotăram. Dumneavoastră care sunteti călugări ar trebui să faceti iarna cursuri de călugărie.

   - In ce constau aceste cursuri?

   - Un fel de seminarii interioare. Catehismul si toată învătătura ortodoxă. Sunt cărti ortodoxe foarte bune. Ii adunăm pe toti într-o sală. O oră. Cum făcea Părintele Cleopa sau Părintele Paisie. Le faci un fel de lectie pe întelesul lor. Ce înseamnă cultul Sfintei Cruci? Ce înseamnă o îngenunchere? Ce înseamnă rugăciunea inimii? Ce înseamnă participarea cu dragoste la Sfânta Liturghie si mai ales la slujbele de noapte. Altfel, ei nu pot creste. In al doilea rând, ucenicul trebuie să stea în antreu, unde este duhovnicul lui si să vadă cum se închină părintele lui, ce rugăciuni pronuntă, ce atitudine ia în fata icoanelor, câte îngenuncheri face. Duhovnicii n-au făcut ucenici. Mor ei, se pustieste mânăstirea. Insă Părintele Ioanichie, mai mult decât poate face la Iasi sau la Roman, face la Sihăstria. El doar acolo tipăreste. Părintele Ioanichie, tine minte de la mine lucrul acesta, este productiv. Scrie si repede si la obiect. Este productiv. I-a dat Dumnezeu talantul ăsta. Apare cu numele poate pe 30 de cărti. Ierarhii sunt uneori gelosi pe preotii foarte activi pe care-i au în preajma lor.

   - Ce sfaturi dati celor ce vor să intre în viata monahală?

   - Celor care m-au întrebat, le-am spus să intre în mânăstire la 30 de ani. Mânăstirea Sihăstria, după spusa Părintelui Ioanichie, face o adevărată Sihăstrie la vreo trei km în pădure, că Sihăstria nu mai este sihăstrie. Este o mânăstire mare si aglomerată.

   - Spunea cineva că ar trebui să-i schimbe numele.

   - Sigur. Mânăstirea ''Nasterea Maicii Domnului''. Sau poate îi găseste un alt nume. Nu are nimic cu Sihăstria. TTi-am spus de cei doi călugări sfinti de la Sihăstria, care se rugau amândoi si cărora deasupra capului le apărea, în timpul rugăciunii, lumină?

   - Da, mi-ati spus.

   - Mă duceam la spovedit la Părintele Cleopa si Părintele Ioanichie mă ducea si dormeam la arhondaric. Ei nu stiau că sunt preot.

   - I-ati spus atunci de cei doi călugări Părintelui Ioanichie?

   - M-am temut, părinte. Iti spun drept, pur si simplu m-am temut. Mai ales că ei mi-au făcut semn. Eram singur în spatele lor.

   - Asta înseamnă că simteau si ei ceva, vedeau si ei ceva, probabil, de v-au făcut semn. Stiau că i-ati văzut?

   - Stiau. Simteam că ceva se petrece cu ei. Ei nu vedeau. Eu vedeam.

   - Asta prin ce an era?

   - Ultima dată în 1970. Amândoi erau înalti, foarte înalti, ca bărbati semănau. Frumosi si luminosi la fată, cu barbă si cu părul alb, cam rărit de bătrânete; se lungeau venele la mâini, slabi, foarte seriosi. Numai la iesirea din biserică unul dădea locul celuilalt. In timpul acesta, părintele citea la Psaltire, nu ne lua în seamă. Eu stăteam un pic si ieseam în urma lor să văd unde intră. Când să urc treptele pe primul coridor din dreapta trapezei, intrau acolo. Nu îndrăzneam să mă duc după ei. Imi făceam cruce, mă întorceam în biserică, mă închinam si mă duceam si eu să mă culc. Foarte emotionat, foarte speriat eram. Eu credeam că vedea si părintele din pridvor. A mai

văzut Părintele Cleopa, odată, o femeie de la munte. Si am văzut-o si eu. Se ruga singură în biserică si strălucea lumina Duhului Sfânt deasupra capului ei.

   - Ati văzut-o si Sfintia Voastră pe femeia aceea?

   - Eram în fundul bisericii si mă pregăteam să plec la drum. Am văzut-o pe acea femeie de care a pomenit Părintele Cleopa. El nu stia că eu sunt în biserică. El era de rând si pregătea Sfânta Proscomidie. Eu am intrat să mă închin. Era la ora 6 dimineata. Era o cursă care mă ducea la Târgu Neamt si a întârziat oleacă. Atunci am văzut pe femeia aceea de la munte, o femeie între 50-60 de ani. In biserică era numai ea cu candela Maicii Domnului. O crestină cu viată sfântă!

   - La Părintele Cleopa, n-ati văzut nimic niciodată?

   - Niciodată. Numai la cei doi călugări si la femeia aceea. Ei, nu apartineau mânăstirii. Asa a spus Părintele Cleopa, Părintelui Ioanichie: ''Iată, Părinte Ioanichie, că sunt si mireni care se roagă tot asa de frumos cum se roagă călugării''. Asta pe mine m-a făcut să mă gândesc că Părintele Cleopa, stia de cei doi călugări. Dar, nu l-am văzut lângă mine niciodată.

   - Ce se-ntâmplă cu copiii avortati, care sunt omorâti? Spunea cineva că ei se consideră că sunt botezati prin sângele care se varsă atunci, că ei sunt nevinovati, când i se face avort mamei.

   - Am auzit lucrul acesta. Nu-i nici un răspuns. Este o crimă. Dacă nu-i atins de Sfânta Agheasmă si dacă nu i s-a spus formula Botezului, nu-i botezat. La mine vin multe femei care-s moase la spital si le dau în scris formula Botezului si Agheasmă si le spun ce să facă. După aceea, dacă trăieste copilul, îl duce la preotul satului si-i continuă botezul, desi botezul este bun cel făcut de moasă si de orice crestin. Este bun.

   - Când esti prigonit este bine să te aperi si să te îndreptătesti că ai dreptate? Sau este bine să suferi toate pentru dragostea lui Hristos?

   - Să suferi totul pentru Hristos!

   - Este bine să te aperi în fata autoritătilor bisericesti mai mari?

   - Nu ai ce face cu dreptatea. Sfintia ta, părinte, să nu faci niciodată apel la dreptatea lui Dumnezeu. Să faci apel la bunătatea lui Dumnezeu, la iubirea si mila Lui.

   - Trebuie să ne gândim la bunătatea lui Dumnezeu fată de noi si la rândul nostru să fim si noi buni cu altii.

   - Prin excelentă, asta este virtutea principală a crestinismului

   - bunătatea, blândetea, iertarea. Toate vor trece, toate se vor transforma. Dragostea rămâne vesnică. Dragostea nu va pieri niciodată!

   - Măi frate, românii sunt ortodocsi de 2000 de ani. Nu de-acum! Nu pot fi altceva, că eu nu concep vreodată România catolică sau protestantă sau sub influenta sectelor. Este ceva, părinte, foarte trecător. Un vânt care bate dinspre Apus, plătit bine si se termină la o vreme!

   - Da, părinte. Asta-i un fel de vânt al epocii. Nu lasă urme. Tăranul nu se miscă. Da. Eu văd oamenii de aici. La mine vin oamenii...

   - Fiecare preot în parohia lui este misionarul Bisericii Ortodoxe. Noi nu facem misiune externă. Nu avem unde, nu avem cu cine. Nu avem posibilităti materiale! Eu judec după Sihăstria si după Hârlău! Sunt crestini, domnule. Ce să le mai faci? Să-i omori?

   - Aveti sectanti aici în Hârlău?

   - Nu, n-avem. Nu se stie. Ar fi o rusine mare pentru noi. O mare rusine! Asta depinde de preotul local, părinte. Eu ti-am spus. Este foarte bine dacă s-ar forma la noi o misiune internă.

   - Ati spus frumos. Ne trebuie un episcop cu o echipă de preoti misionari si călugări misio-nari.

   - Călugări misionari care merg în parohii contaminate si stau acolo până le vindecă.

   - Asa. Asta ar fi extraordinar de bun!

   - Păi sigur că da. Mi-a plăcut ideea: Ne trebuie si un episcop al tineretului! Un episcop pentru studen-time, pentru liceeni, un episcop pentru problemele tineretului, pentru problemele misionare.

   - Dar ce-i cu atâta tineret care se trage spre mânăstiri? Este un act de blazare pentru viata socială sau un act de salvare spirituală?

   - Nu, un act de mare credintă. De mare credintă! Eu am timp să stau de vorbă cu ei. Eu am timp. Mata nu prea ai.

   - Mai stau si eu de vorbă. Mai las scrisul!

   - Eu dacă închid usa pot sta de vorbă.

   - Ce facem, că nu avem si noi o mânăstire pentru intelectuali, cum au avut rusii?

   - Să-i mai spunem Inaltului. El deja vine încântat astăzi sau mâine din insula Patmos că "Sfântul Părinte" fortează mereu. Vrea ca până în anul 2000 să fim uniti! Dar el se uneste numai peste capete, iar ortacii lui fac misiune în Ardeal împotriva ortodocsilor.

   - Ce să te unesti! Noi ne pupăm si credinciosii ortodocsi se bat cu unitii în Ardeal? Părinte, sunt o mie de ani de când ne-am despărtit. Unirea tot într-o mie de ani se face! Chiar dacă vlădicii nostri ar face-o oficial, noi nu mergem! Noi rămânem ortodocsi!

   - Ei cred că noi intrăm toti în barca Sfântului Petru!

   - Nu! Noi rămânem ortodocsi, asa cum suntem acum, cu fata la sfintele icoane!

   - Doamne ajută, ca să rezistăm! Ne fac curte, ne promit...

   - Dar cine adică? Au să fie câtiva transfugi care urmăresc ceva posturi înalte. Dar

poporul nu se unifică, părinte!

   - Credeti într-o apropiere totusi de Biserica Catolică? Cum o simtiti asa cu duhul?

   - O să ne unim, dar nu în Duh! Fiecare rămâne în credinta lui. Noi avem două mii de ani de traditie. Noi împreună suntem Biserica Traditiei! Noi am primit răspunsul de la Ierusalim! Nu de la Roma, ci de la Ierusalim!

   - Ei vor să schimbe Polul Nord la Polul Sud.

   - Dar nu se poate! Nu se poate, părinte. Noi, dacă ne închinăm, ne închinăm la Mormântul Mântui-torului, care nu-i la Roma! Acolo-i mormântul Sfântului Petru. Dar între Sfântul Petru si Iisus Hristos este deosebire colosală. Eu m-am închinat la Mormântul Mântuitorului si am plâns!

   - Ati fost la Sfântul Mormânt?

   - Am fost de două ori, în anul 1934. Am fost. Am plâns! M-am bucurat! Slavă Domnului pentru toate!

   - Cum să nu, dacă acolo este centrul lumii! Centrul Crestinismului! Ce-i transmiteti Părintelui Cleopa până veniti la Sihăstria?

   - Spuneti că-i sărut mâinile amândouă! Mai mult ce poti să-i faci la un călugăr cu viată îmbunătătită?

   - Toată ziua este îngropat în lume acolo! Toată ziua!

   - Asta-i faptă bună. Asta-i rostul lui! Eu nu mă mir deloc că Părintele Ioanichie nu are când să mănânce! Nu mă mir deloc. Deloc nu mă mir.

   - Părintele Paisie a fost un om de o înaltă tinută duhovnicească. El a fost cunoscut ca un duhovnic vestit. Eu l-am întrebat odată cum putem împărtăsi pe cei care au făcut păcate foarte mari, împotriva firii. Canoanele opresc peste 15 ani. Iar el mi-a răspuns: ''Dacă trec 20 de ani de la comiterea celui mai mare păcat, poti să-l împărtăsesti''.

   - Chiar dacă nu s-a spovedit atâta vreme, îi mai dai tu putin canon si îl apropii de Preacuratele Taine, căci Dumnezeu i-a dat timp de pocăintă. Asa se spune. Noi suntem numai vasul intermediar. Sfântul Duh nu poate vorbi cu toată lumea, vorbeste numai prin duhovnici. Asta este o taină pe care numai Dumnezeu o stie...

   - Tare frumos se închină călugării la miezul noptii când vin si când ies din biserică!

   - Când intră se închină, când ies se închină si slăvesc pe Dumnezeu...

   - Ce frumos! Ce umiliti!

   - In umbra candelelor, cu sufletul linistit si împăcat...

   - O minune, părinte! N-aveti idee cât lucrează asupra crestinilor felul ăsta de închinare. Călugărul, numai prin faptul că apare în uniforma asta, face o misiune!

   - Asa-i la români! Si poate si la rusi.

   - Si la rusi. Rusii se dau la o parte când trece un preot. Ca în fata împăratului.

   - Când iesim din biserică, nu-ti mai poti aduna mâinile! Care trage de haină, s-o atingă, care sărută mâinile, care vor să-i binecuvântăm...

   - Lasă să tragă! Lasă să te pipăie măcar cu mâna...

   - Săracii! Mi-i milă de ei.

   - Măi române, am văzut în episcopie la Roman un sacos pe care l-a purtat Sfântul Ioan Gură de Aur. Haina capătă din personalitatea omului.

   - Da, ea împrumută din harul omului!

   - De-aceea umblă oamenii după cămasa lui Iisus Hristos. Imprumută din om. De la Sfântul Petru până si batistele cu care se stergea de sudoare le luau oamenii. Se vindecau!

   - Numai umbra apostolilor trecea peste ei si se vindecau!

   - Haina asta a Părintelui Cleopa, este haina Părintelui Cleopa! Capătă din personalitatea omului, părinte, tot ce atingi. Si Crucea si Liturghierul si Molitfelnicul din care ai făcut slujbă. Toate capătă din sfintenia preotului. Totul. Si vasele de slujbă.

   - Da, asa este. Sunt marcate de harul slujitorului.

   - Eu am văzut la Cernica mitra mitropolitului Grigore al IV-lea, care a fost contemporan cu mitropolitul Veniamin Costachi. A purtat-o el. Si vezi sudoare pe ea.

   - Este o jertfă. Mare-i taina asta a vietii în Hristos!

   - De ce s-au bătut crestinii pentru cămasa lui Iisus Hristos si pentru celelalte haine? Dar giulgiul Mântuitorului cu care a fost înfăsurat Trupul Lui? Sunt picături de sânge pe el. Incă o dată zic: un lucru de care se slujeste un sfânt, capătă din sfintenia sfântului!

   - Si cei din jur simt asta!

   - Se produc binefaceri. Trebuie păstrate cu mare sfintenie. Am văzut pe la diferite mânăstiri oase de sfinti. Cu dintii trebuie tinute acolo si puse la închinare pentru crestini.

   - Eu am spus si la predică si cred că n-am gresit, că nu există mânăstire cu vechime de 100-200 de ani, care să nu aibă în cimitir călugări sfinti!

   - Sunt. Sfinti pe care numai Dumnezeu îi stie!

   - La noi nu a fost o evidentă a sfintilor autohtoni. Eu am stricat traditia cuviosilor români. Ei au vrut să moară anonimi, pentru dragostea lui Hristos, iar eu le-am scris viata si faptele.

   - Ai făcut un lucru foarte bun. Când se va scrie vreodată, se va vesti si de cărtile Părintelui Ioanichie. Ai făcut o minune. Dumnezeu să-ti ajute. Si celelalte care le-ai

scris, dar mai ales Patericul Românesc. Si nu-i complet.

   - Nimeni nu poate să stie tot.

   - Va trebui să scoti o a doua editie mai completă. Toti o asteptăm!

   - Acum reedităm Vietile Sfintilor, care au prioritate. După aceea tot ce ne-a mai vorbit Părintele Cleopa pe casete.

   - Si mai bine! Eu as spune un lucru: nici vorbirile Părintelui Ioanichie nu trebuie pierdute! Bagă de seamă! Măcar înregistrate. Eu mi-aduc aminte când îl înregistrai pe Părintele Cleopa în biserică.

   - Pe atunci stenografiam. Nu erau aparatele acestea.

   - Sunt foarte bune. Cine le-a inventat, să trăiască! Eu m-am dus la un prieten al meu greco-catolic, după ce am iesit din puscărie. M-a invitat. Unul care cânta cu mine la strană, când eram deportati în Bărăgan, cânta frumos. Ei au învătat melodiile noastre orientale, în loc de doine ardelenesti, si cânta cu mine alături. Si a zis: "Hai si pe la mine la biserică". E toc mai la Scărisoara, în munti, la pestera mare. A murit. Nu era dusmanul nostru. El zicea: ''Eu am trăit cu toată inima pe lângă voi, pentru că asta este credinta românilor

   - Ortodoxia! Românii sunt prin definitie purtătorii steagului Ortodoxiei!" Auzi ce poate să spună un greco-catolic! Asa a zis. L-am pupat pe amândoi obrajii.

   - Purtătorii steagului Ortodoxiei!

   - Da. Noi nu ne dăm seama că purtăm Ortodoxia în inimă si în spinare.

   - M-am gândit că aici în România ar fi locul Sinodului al VIII-lea ecumenic.

   - Ei nu ne pot fi prieteni că-s de altă lege. Eu înteleg: olteanul mi-e prieten, bănăteanul, ardeleanul, basarabeanul, Părintele Ioanichie, că este o mostenire a sângelui; si în sângele ăsta este asezată toată traditia de 2000 de ani. Totul. Noi nu putem iesi din cămasa noastră. Asta-i cămasa noastră

   - si ne întelegem. Chiar dacă uneori ne mai strâmbăm unii la altii. Până la urmă ne pupăm!

   - De încheiere, ce sfat îmi dati?

   - De încheiere, sunt bucuros că ati venit. Aveam asa o strângere de inimă: dacă n-or veni în seara asta? E o plăcere, e o cinste să intrati în casa asta; e o cinste mare pentru mine!

 

ULTIMA CONVORBIRE CU PARINTELE DUMITRU BEJAN

   - Stiam că veniti si tot ieseam la portită si mă miram de ce nu mai ajungeti.

   - Da, îmi cer iertare că am întârziat. Am fost mai întâi pe la Episcopia Romanului si

am discutat în legătură cu Vietile Sfintilor, pe care le lucrăm împreună. Imi cer iertare de întârziere. Dar mă mir, de unde stiati că vă vizitez astăzi! De unde stiati?

   - Dumnezeu mi-a dat un semn!

   - Mă bucur că vă simtiti mai bine.

   - Mă simt ca renăscut! Am avut mare noroc la seminar cu doi profesori buni, fratii Iordăchescu, Cicerone Iordăchescu a tradus Ierarhia cerească. A învătat greaca în două săptămâni. Nu-l prea întelegem pe Dionisie Areopagitul. Si eu l-am citit de câteva ori, dar este greu la interpretare. Este foarte greu. Este prea multă mistică, multă filosofie.

   - Multă logică. Românul are o dimensiune mai practică: partea liturgică, partea morală.

   - Părinte Ioanichie, noi ne mântuim prin credintă dreaptă si fapte bune. Prin credintă dreaptă, deci ortodoxă. Eu cred că românii sunt cei mai ortodocsi. Ai nostri cred nerational, omule. Cred! Nu rationează credinta. Eu mă asez în genunchi în fata icoanelor si mă rog. Asta-i ortodoxia românească. Adică este sentimentală, nu ratională. Eu am văzut cum îngenunchează la dumneavoastră călugării la Sihăstria. Nu puneti probleme. Stii că trebuie atunci să îngenunchi si lipesti fruntea de pământ. Ti-am spus: Am rămas impresionat pe toată viata de cei doi călugări bătrâni pe care i-am văzut, de care ti-am pomenit. Regret că nu le stiu numele. Era prin anul 1970; stăteam într-o strană mai în spate, în biserica veche a Mânăstirii Sihăstria. Acolo i-am văzut pe cei doi bătrâni, rugându-se noaptea, după utrenie. Ati avut doi sfinti în mânăstire.

   - Eu pe unul, îl bănuiesc cine ar fi.

   - I-am văzut cu ochii mei, părinte. Nu o dată, ca să zici c-am avut o vedenie. Asa frumos juca lumina deasupra lor!

   - Lumina rugăciunii harice.

   - Când erau concentrati la rugăciune. Lumina era albăstruie.

   - Ca lumina de la Sfântul Mormânt!

   - Era noaptea, pe la ora unu jumătate, două, si ei se uitau cu oarecare suspiciune la mine. Erau absolut pătrunsi de rugăciune si se manifestau ca si cum ar fi fost în fata lui Dumnezeu. Asta-i harisma călugărului iubitor de Hristos: rugăciunea. Mai ales cea de noapte. Sau neîncetata rugăciune. Erau amândoi foarte bătrâni, parcă mergeau la brat unul cu altul; nu mergeau la brat, mergeau lipiti unul de altul.

   - Cred că unul din ei era Părintele Paisie Nichitencu, un călugăr sfânt din Bucovina de Nord. L-am pus în Pateric. Avea o viată sfântă! Sau poate să fi fost altii. Prin anii 1962-1985 erau multi călugări bătrâni la Mânăstirea Sihăstria. Acum aproape toti au plecat la Domnul.

   - Acei doi călugări bătrâni aveau rugăciunea de foc a inimii si erau aprinsi de văpaia Duhului Sfânt! Ei trăiau ca în Rai. Numai Dumnezeu stie taina inimilor celor ce-L iubesc de aici de pe pământ pe Dânsul!

   - Amândoi erau egali, părinte. Nu era unul mai înalt decât celălalt. Asa veneau,

conjugati si conjugati plecau! Amândoi se închinau în acelasi ritm; parcă erau legati unul de altul. Amândoi se ridicau în sus; amândoi se închinau în dreapta si în stânga, frumos. Parcă erau exercitati să facă asa.

   - As vrea să vă întreb, de ce atâtea somităti ale tării noastre au sfârsit ori prin moarte timpurie, ori prin negatie, ori prin depresiune sufletească? Ce se întâmplă cu marii nostri oameni? Ori ca Iorga, împuscat? Oare, asa să fie un destin pe neamul românesc? Spunea Părintele Stăniloae: Măi, nu stiu ce-i cu noi! De câte ori avem câte un vârf, nu termină cu bine, nu ajunge până la capăt, moare de tânăr, dă-n cutare boală, ori îl omoară cineva!

   - Să-ti spun un lucru, părinte: Părintele Stăniloae a trăit mult si frumos. A lăsat, ca nimeni altul în secolul acesta, un mare tezaur de literatură si gândire patristică, atât dogmatică, cât si filocalică.

   - Da. Dar a fost o exceptie! Putini au fost asa! De exemplu, Eminescu, la 39 de ani, gata!

   - Nu avea să trăiască mai mult, că începuse să fie exaltat.

   - Cred că i-au dat ceva.

   - Nu, părinte, avea creierul bolnav deja. Oricum, n-a murit de moarte bună. Era bolnav si a fost lovit cu o cărămidă în cap.

   - Eu cred că este un destin cu neamul românesc. Ori poate că ne-a fost dat de la Dumnezeu să rămânem în istorie cu persoane bisericesti deo-sebite: cu sfintii pe care îi avem, marii mitropoliti pe care i-am avut, niste somităti care au dat ceva neamului nostru. De exemplu, Antim Ivireanu, desi a sfârsit-o ca martir, a lăsat ceva în urmă, a dat roade multe. Si Petru Movilă, la Kiev, a dat roade ortodoxe.

   - Da, dar Kievul atunci era sub poloni. La Kiev domneau, până în 1812, polonii. De aceea aveau universitate în limba latină. După aceea au venit rusii.

   - Dar "Frătia" de la Liov a moldovenilor, unde a învătat si Grigore Ureche, era tot sub influentă poloneză?

   - Era catolică. Era o universitate bună. Si Stefan cel Mare a învătat acolo si Petru Rares si foarte multi feciori de domni. De la Cernăuti până la Liov sunt vreo 100 de kilometri.

   - Dar "Frătia Ortodoxă" a moldovenilor acolo era la Liov?

   - Da. Era o grupare puternică de ortodocsi. Cei mai multi erau rusi. După aceea erau moldovenii. Acolo era un centru universitar foarte puternic. Noi nu aveam în tară universitate. Aveam acolo Liovul. Boierii tineri din Hârlău, pe timpul lui Stefan cel Mare, au fost trimisi la Liov, la universitate. Foarte curios - să nu mi-o iei în nume de rău -, unul era un neamt si altul era pe nume "Bejan". I-a trimis să învete latina, căci Stefan cel Mare avea nevoie de cronicari pentru limba slavă, pentru limba greacă, pentru limba latină, ca orice domn. Comunica si cu cei din Apus, cu papa, si avea nevoie de traducători. Iar pe unul din ei îl chema Bejan. Este scris negru pe alb. Dar nu-i strămos de-al meu, că era prea sus, iar tata a purtat opinci. Este cam greu de crezut că eram neamuri. De aceea mai bine tac. Erau multi oameni care fugeau din Ardeal în Moldova si din Moldova în Ardeal, si le puneau numele de "Bejan", precum

unul care e fugar, adică bejănit. In limba slavă "bijit" înseamnă "fugar". Gânditi-vă la Sadoveanu care a scris cartea: "Vremuri de bejenie". Nu îndrăznesc să mă înnobilez singur. Eu când m-am dus la seminar, m-am dus în opinci, în costum national, cu itari, cămesută si brâu tricolor. Aveam 11 ani. Aveam pălărie verde, cu pană de cucos. Asa era obiceiul atunci. Toti aveam costum national, si surorile mele si tata. Duminica se îmbrăcau în costum national. Nu mai vezi astăzi asa!

   - Si la Hârlău era asa?

   - Absolut! Toti aveau costum national. Femeile asta făceau: coseau ii.

   - Aud că si-n Maramures au început să-si schimbe portul. O problemă pe care o stiti: Vin zilnic studenti din diferite zone, chiar din Timisoara, din Arad, din Cluj. Vin pe la mânăstiri. Ce sfaturi să le dăm?

   - La ora asta la care stăm noi de vorbă, Sihăstria este în frunte. Si asta din cauza a doi călugări.

   - Ce să facem cu tineretul, că vin cu multe întrebări si ne cer mai mult decât le putem noi da?

   - Le răspunzi duhovniceste! Ei vin pentru că n-are cine le răspunde în afară de mânăstiri.

   - Multi cer si spovedanie si sfaturi. Dar unii sunt muscati de oarecare tristete: "Părinte, zic, va fi mâine mai bine ca astăzi? Putem scăpa si noi la o libertate cu adevărat crestină, să nu fim condusi din afară?" Si ei simt, că doar sunt studenti. Isi dau seama că, dacă tara îi mică si frumusică, sunt multi care vor s-o mulgă... Cum vedeti problema asta?

   - Părinte, eu o văd asa: Cât va fi pământul, Europa nu va fi un singur stat! Noi vom fi tutelati de cel putin un popor din Europa. Toate tările mici sunt satelite ale uneia mai mari. Asta-i soarta lor. Fie din punct de vedere economic, fie din punct de vedere militar. Dacă faci un împrumut în America, ti se pun conditii umilitoare, căci băncile sunt evreiesti. Si ti se spune cum trebuie să te porti cu conationalii lor aici. Ambasadorul lor este mai tare decât Iliescu.

   - Au înteles si studentii. Unii din ei sunt putin blazati...

   - Toti! Toti sunt blazati! Părinte, ei au făcut o revolutie romantică, frumoasă, chiar cu sacrificiu de sânge. Si văzând ce-a iesit în urma revolutiei, toti s-au retras. Vezi vreun tânăr că se agită pe undeva? Nimic! Toti s-au descurajat. Numai Crestinismul le poate da viata.

   - Asta este!

   - Dacă vin acolo, ia-i în primire si vorbeste-le de Hristos! Este destul să se formeze un nucleu din tinerii acestia crestinati în Duh, că se molipsesc si ceilalti. Este o idee mare, o idee forte. Crestinismul este o idee forte, părinte!

   - Este singura idee salvatoare.

   - Si nu pentru că este o idee pur si simplu, ci pentru că este trimisă direct de Dumnezeu. Mai bun decât Crestinismul, ca o metodă de viată pe viitor, nu este decât

Crestinismul.

   - Si singura institutie care poate să reactiveze, să salveze tineretul este Biserica.

   - Da, căci are experienta a 2000 de ani si este întemeiată si condusă de Hristos! Numai că acum se cere părintilor din mânăstiri să fie activi. Si Părintelui Cleopa!

   - La fel Părintelui Dumitru Bejan! Mai vine lume aici?

   - Da. Si nu mă feresc, îmi place lucrul ăsta. Imi place! Iată, poate că datorită si mie, în regiunea noastră nu este nici un sectant. Este mare lucrul ăsta!

   - Ati avut influentă în popor! Deci cu studentii...

   - Si aici vin studenti. Ii trimite Părintele Paisie si unii duhovnici.

   - Dar dacă ar fi să dati un sfat studentilor, ce sfat le-ati da?

   - N-au fost decât vreo doi până acum.

   - Ei ar veni, dar nu vă cunosc deoarece sunteti "un mare necunoscut!"

   - Asa-i, si-s bucuros. Eram bucuros dacă rămâneam până la moarte asa. Să-ti spun un lucru: Cu cât esti mai cunoscut, cu atât pierzi Raiul mai usor!

   - Dacă te muscă orgoliul!

   - Asa-i! Incepi a crede că esti cineva si îti ridici nasul în sus si te muscă mândria! Acum nu cerem nimănui sfintenie. Dar crestinul merge la sfintenie! Si, în primul rând, călugărul merge la sfintenie. Obligatoriu! Sunt călugări foarte modesti ... Eu nu uit pe cei doi călugări de la Sihăstria!

   - Aceia au fost un fenomen, au fost un caz aparte. O minune de taină!

   - Dar au fost la Sihăstria, au fost pe lumea asta! Si tot la Sihăstria si femeia aceea! Acesta nu-i putin lucru. Adică, atât de puternică era rugăciunea lor, încât iradiau. Si rusii au făcut un studiu, chiar sub comunisti, că sfintii crestini, asa de puternic trăiau crestinismul, că în rugăciunile lor vedeau capetele iradiind, ca o flacără.

   - Când mintea se uneste cu inima, omul devine flacără!

   - Asa! Ei, vezi că stii? Si am mare "invidie" pe călugării de la Sihăstria!

   - Eu v-am chemat acum 20 de ani, dar ati amânat!

   - Nu, nu! Atunci nu puteam veni! Dar acum zece ani puteam veni. Am gresit! Dacă făceam pasul ăsta, altfel avea să fie! Puteam primi mai multă lume decât acum, de pildă. Dar, eu mi-am pus problema că rămâneau oamenii acestia aici! La ora aceea nu era nici Mânăstirea Lacuri, nici Schitul Bals. Nu! Era pustiu. Iar preotii toti se temeau să primească crestini acasă. Se temeau să deschidă si biserica. Se temeau că erau securisti multi. Si îsi tineau pâinea, îsi tineau si serviciul. Aveau familie, sotii, copii la scoală. Se temeau.

   - Părinte, mă întorc la studentii care ne vizitează, la acesti copii ai Neamului nostru!

   - Eu nu văd decât o întoarcere a tineretului către Hristos. Totală. Să nu se înteleagă că trebuie să se călugărească toti. Să se însoare, să facă copii, să trăiască în Hristos! Cresteti si vă înmultiti! Tot Dumnezeu a spus-o. Căci, părinte, este o problemă foarte simplă: ori cu Dumnezeu, ori cu dracul! Nu se poate altfel! Problema asta a pus-o Insusi Mântuitorul: Nu puteti sluji la doi domni! Oamenii simt nevoia să se reîntoarcă la Hristos. Mai ales tinerii.

   - Ne-ati vorbit foarte frumos despre această problemă: existenta unor cercuri universitare de predare a religiei. Fie si o catedră!

   - Da, dacă ar fi cine să le vorbească studentilor. A avut Părintele Galeriu un curs la Politehnică, în Bucuresti, s-ar putea să-l tină si acum. Desi nu era o catedră. Era un subiect: Iisus Hristos. Si a fost foarte căutat. Francezii nu-s religiosi. Si totusi au în fiecare universitate câte o catedră despre Iisus Hristos. Nu-s atât de religiosi. Scolile lor sunt laice. Si, totusi, la Sorbona au catedră despre Iisus Hristos. S-ar putea găsi si la noi un profesor care să predea cursul ăsta, la care prezenta studentilor să fie facultativă, fără examene. Există Fundatia "Anastasia" în Bucuresti, dar este un cerc închis.

   - Există "ASCOR"-ul, asociatia studentilor crestini, care organizează conferinte si cheamă părinti în câteva biserici importante din Bucuresti. Preotul paroh acordă o zi din săptămână întâlnirilor cu studentii. Iar ei stiu si vin la ora sase seara la biserica Ilie Gorgani, ori la una din celelalte biserici ce organizează aceste întâlniri.

   - Mai înainte vreme, studentii aveau biserica lor.

   - O au si acum.

   - Ei, acum le trebuie un preot ca Toma Chiricută!

   - Este un preot tânăr acolo, tare iubit de studenti, popular si blând. Este asistent la Teologie si stă între ei, că e cam de vârsta lor. Are vreo doi copilasi si o preoteasă foarte credincioasă.

   - Au nevoie de mai multi preoti. Chiar dacă s-ar umple biserica asta rusească, e o biserică mică, n-are ce face. Ar trebui să fie măcar zece acolo între ei, care să se adreseze studentilor. Bucurestiul are cel putin 100.000 de mii de studenti.

   - Poate mai multi, numai Iasul are peste 40.000 de studenti, din care vreo două mii numai la Teologie.

   - Nu cunosc situatia de la Bucuresti. Ce să faci cu o singură biserică? Aud că la Timisoara studentii îsi fac singuri o biserică!

   - Si la Politehnică, în Bucuresti se construieste una. Ce alte metode de înduhovnicire a studentilor mai vedeti? Pelerinajele pe la mânăstiri sunt bune?

   - Sunt foarte bune. Eu stiu că înainte de război, pe vremea mea, studentii aveau o revistă. Se numea "Studentul". Si jumătate din ea trata numai probleme religioase. Era foarte căutată si foarte citită. Acum abia mai citesc pagina lui Sorin Dumitrescu din "România Liberă".

   - Si vă place cum pune problemele?

   - Uneori da. Uite aici un articol în care se face o comparatie între Sihăstria si Frăsinei.

   - Noi contăm tare mult pe tineretul acesta. Bănuim că dacă tineretul se va îndrepta spre Hristos în masă, atunci Ortodoxia va reînviora si românii îsi vor găsi pacea si linistea în Hristos.

   - Eu am o altă părere. Mata esti mai pesimist. Românii sunt crestini, omule! Cel putin pe la noi, băietii si fetele nu au probleme ca prin alte orase. Vin chiar si pe la mine. Dar eu sunt ăsta pe care îl vezi. Nu-s Mânăstirea Sihăstria.

   - Bine că vin. Ziditi-i duhovniceste. Sunt copiii lui Hristos, sunt fiii neamului nostru!

   - Părinte, eu sunt bătrân si am apucat timpul când fiecare monah mai în vârstă avea un ucenic care stătea cu dânsul. Fiecare avea chilie unde stătea cel bătrân si un antreu unde stătea ucenicul, care avea dreptul să se uite să vadă cum se închină călugărul.

   - Da, asa se transmitea rânduiala vietii duhovnicesti si traditia monahală.

   - Se transmitea viata intimă a călugărului, de la duhovnic la ucenic. Si nu numai atât. Ii punea întrebări, era un exemplu viu de felul cum trăia, cum făcea canonul călugărul în chilia lui. Eu zic că foarte greu la ora actuală îti poti face canonul.

   - Dar credeti că dacă ne asaltează lumea si stăm de vorbă despre probleme duhovnicesti, asta nu e tot un fel de canon? Mai rău te doare capul, dacă vorbesti toată ziua!

   - Si pe mine mă doare gâtul, nu numai capul. Dar ce să-i faci? Asta este misiunea noastră. Mântuitorul nu i-a trimis pe Apostoli să învete? Mergeti si învătati toată lumea!

   - Omul vine pentru că nu este lămurit si pentru încă ceva. Pentru însusi faptul că esti îmbrăcat în uniforma aceasta neagră. Aici vin niste băieti foarte tineri de la niste mânăstioare. Toată lumea se dă la o parte din fata lor pe stradă, toată lumea le spune "sărut-mâna".

   - E o traditie mai veche, aici în zona de câmp!

   - Deci noi, ne putem completa canonul, dacă dăm sfaturi si spovedim credinciosi?

   - Cel care a priceput cel mai bine lucrul acesta este Părintele Cleopa!

   - El are orele lui când stă de vorbă cu oamenii si altele când închide usa.

   - Părinte Ioanichie, fă cât mai multi ucenici!

   - Ei sunt buni din nastere, dar trebuie mai bine modelati.

   - Dar să stii că prea devreme sunt hirotoniti. Diaconia la 25 de ani si preotia la 30. Eu m-am speriat, că am văzut asa de multi tineri la Sihăstria, care au rămas în mânăstire.

   - Da. Dar până la călugărie sunt liberi să aleagă.

   - Am văzut multi în uniformă călugărească.

   - Apropo, Prea Fericitul Patriarh cu o delegatie sinodală pleacă mâine în insula Patmos. Acum, la 26 septembrie, se împlinesc 1900 de ani, de când Sfântul Ioan Evanghelistul a fost exilat în Patmos, unde a scris Apocalipsa. Toti ierarhii ortodocsi vor avea o întrunire festivă, în duhul iubirii crestine, în insula unde a fost exilat Sfântul Apostol Ioan Evanghelistul. Este o mânăstire mare acolo, unde a trăit si a murit acum vreo 15 ani, un duhovnic sfânt, Amfilohie. Venea lume din toate tările să-l vadă pe Părintele Amfilohie. Era un părinte sfânt, un părinte al dragostei. Cred că era grec.

   - Să nu te mai miri că au grecii atâta înfumurare!

   - Asa este. Au si motive să fie mândri.

   - Stii care mândrie este condamnabilă? Acea desartă. Când te mândresti cu traista goală. Dar dacă esti un popor si ai un călugăr sfânt, asta nu este mândrie, ci pretuire.

   - Trebuie să recunoastem că grecii au meritul lor si au fost foarte consecventi în păstrarea Ortodoxiei.

   - Au si creat mult.

   - Asa este. Toate cărtile cu greutate au fost scrise mai întâi în limba greacă veche. Ei au dat marea cultură a Europei.

   - Grecii au creat toată cultura omenirii. Romanii au creat numai două stiinte: agricultura si dreptul, adică justitia.

   - Dar, numai că aveau prea multe puscării si îi dădeau pe crestini fiarelor. Au fost prea barbari.

   - Era moda timpului, părinte. Eu am văzut la Jilava atâtea executii... Crezi că este mai usor să împusti? Noi stăteam la geam si ne uitam cum îi legau la ochi si îi împuscau pe cei condamnati la moarte. Am auzit că l-au găsit pe arhiereul descoperit de mine între acele mii de martiri, că era exact în locul în care le-am spus eu. Dar acum acolo este puscărie de femei si nu se vor face cercetări, pentru că aceea este o dovadă deosebit de gravă pentru crimele co-muniste, ateiste, de după revolutia rusească.

   - Dar nu se poate ajunge acolo?

   - Nu. Băietii care au fost erau rusi, erau cercetători la Moscova, nu erau niste oarecare, si numai asa s-au putut apropia să facă săpături. Nu li s-a permis decât foarte putin să caute. Au descoperit, au văzut si imediat au astupat la loc. Arhiereul este un sfânt în toată puterea cuvântului. Ei au făcut un mare efort să-l scoată de acolo. In Rusia este mult mai greu decât aici. Insă într-o zi îl vor găsi. Pe Teodot, călugărul bătrân, care ne-a spus taina de la Oranki, l-am spovedit de trei sau patru ori. Nu cred că mai trăieste, desi băietii care au fost mi-au zis că l-au găsit si pe el. Ar trebui să aibă acum cam 95

   - 100 de ani. El trăia foarte bine crestinismul acolo la moară. Era pustnic. Aflase de

mine când l-am găsit eu. Oamenii din sătucele de pe acolo m-au scos afară de Pasti, să vin să le fac Invierea. Am umblat în noaptea aceea pe la 5-6 izbe - un soi de sătuc, o adunătură de case într-o poiană, oameni care trăiau din tăiat lemne. Erau credinciosi toti. Lume curată. Călugărul era un om cam la 40 de ani. Eu aveam vreo 35 de ani. Era foarte credincios. Cădea în genunchi de fiecare dată când veneam eu acolo, si-mi spunea si mie să stau în genunchi. Era morar. Dar nu prea avea ce măcina, că acolo nu era decât ovăz si mei. Isi făcea canonul în fiecare zi. Spunea si el ce-si aducea aminte. Noi eram mai bine dotati, căci cumpărasem de la un rus un Ceaslov si îl tradusesem în româneste. Am găsit si un Liturghier cu toată rânduiala, pe care, la fel, l-am tradus. Am avut o asa mare bucurie când l-am găsit! Rusia a trăit sub com unisti crestinismul din epoca primară, din vremea împăratilor romani. Si persecutiile tot de aceeasi intensitate au fost. Acolo, la Oranki, la vreo 10 metri de la zidul înconjurător al mânăstirii până la izbuc si deasupra lui era fostul palat al tarului. Când venea la mânăstire, acolo trăgea tarul. Avea casă frumoasă cu etaj, păstrată si acum, că mânăstirea aceasta, părinte, era o mânăstire numai de călugări intelectuali, de printi. Toti erau oameni cu carte, cu tipografie, cu editură, cu bibliotecă religioasă. Aveau tot ce le trebuia...

   - Eu mă bucur pentru sfintia voastră ca preot, că ati tinut o flacără ortodoxă vie, si ati vorbit cu bărbătie de Hristos în puscăriile din Rusia si România.

   - Curat ortodoxă! Tot timpul am fost preot. Mă considerau un fel de sef al lor. Pe tema aceasta am avut mult de suferit!

   - Nu le convenea?

   - Nu le convenea. Dar nu mă puteau omorî!

   - Nu s-au mai îmblânzit treburile?

   - Nu s-au îmblânzit. Până în ultimul minut, tot aspru a fost.

   - In ce an ati fost în Sfântul Munte?

   - Ultima dată am fost în 1935, înainte de război, iar prima dată în 1930 cu niste profesori de teologie, am fost - nu mă laud părinte - doi ani la studii în Grecia.

   - N-ati fost părinte, nu ati fost. Dacă v-ati fi dus îmi spuneati până acum.

   - Matale îmi spui tot?

   - Mai spun eu, tot mai spun.

   - Ai condei bun!

   - Condei bun. Da...

   - Ti-a dat Dumnezeu mare dar, cinci talanti.

   - Patru i-am îngropat si pe-al cincilea...

   - Mie mi-a dat unul si mă căznesc să iau niste procente la el, să pot aduce dobândă Mântuitorului.

   - Francmasonii urmăresc să pustiască Sfântul Munte. Doar conducerea din Grecia este aservită lor. Dar acolo se vorbeste pe fată.

   - Noi vorbim mai asa, dar acolo pe fată.

   - Francmasonii urmăresc să rămână foarte putini călugări, să-i împingă într-un colt acolo, ca să rămână un fel de epavă - muzeu si să dea voie femeilor să intre în Sfântul Munte.

   - Mânăstirile vor să le facă muzee, să se ducă turisti să caste gurile pe acolo si să deschidă cazinouri, teleferice si să profaneze Sfântul Munte.

   - Dar nu vor putea, părinte! Sfântul Munte este după Ierusalim lauda Ortodoxiei. Unde mai găsiti mânăstiri frumoase si vechi ca aici? Nu le-au înnoit pe toate voievozii moldoveni si munteni? Da nu-i va lăsa Maica Domnului să fie aceasta.