An. IX, nr. 4 (98) APRILIE 2020 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 1
MEMORIA
OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul IX, nr. 4 (98), aprilie 2020
Editată de Asociaţia Culturală
MEMORIA OLTULUI
Director: Ion D. Tîlvănoiu
Comitetul de redacţie:
Mircea Şerbu, dr. Nicolae Scurtu, Ion
Andreiţă, Ion Lazu, Dumitru Botar,
Ioan Smedescu, Jean Lupu, Alexandru
Chirilă-Stanciu, Cornel Manolescu,
Floriana Tîlvănoiu, col. (r.) Dumitru Matei
Planşele noastre
1. Profesorul, istoricul, epigramistul, omul de aleasă cultură, prietenul şi îndrumătorul Dumitru Botar (27 mai 1945- 30 martie 2020), în loja sa de la
Teatrul Naţional din Caracal.
2. Macheta monumentului Ecaterinei Teodoroiu de la Slatina, opera sculptorului Dumitru Măţăuanu (1925).
3. Monumentul Ecaterinei Teodoroiu de la Slatina în diferite perioade, loc de reculegere şi de cinstire a memoriei înaintaşilor.
4. Fotografie de la începutul secolului al XX-lea executată în atelierul L. A. Dagen din Slatina.
ISSN 2284 – 7766
Tiparul executat la Editura Hoffman
www.EdituraHoffman.com
Tel./fax: 0249 460 218; 0740 984 910
An. IX, nr. 4 (98) APRILIE 2020 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 2
Cuprins
1. Ion Zăuleanu- In memoriam. Dumitru Botar (27 mai 1945-30 martie 2020)................................................................................................................./3
2. Corneliu Nedelciuc- In memoriam. Bunului meu prieten de suflet Dumitru Botar.............................................................................................................../13
3. Ion Andreiţă- Un Badea Cârţan al zilelor noastre....................................../14 4. Marin Petran-Vlădila- Mincan Alexandru- primar al comunei Vlădila.../16 5. Ion Lazu- Amintirile unui scriitor slătinean (XLIV).................................../19 6. Dumitru Nica- Profesorul de ,,ştiinţe ale vieţii”- Ion G. Bodescu............../25 7. Lt. col. Constantin Savopol- Cu călăraşii Romanaţeni în drum spre Kerci
(III)................................................................................................................./33
8. Alexandru Chirilă-Stanciu- Soprana Ioana Nicola Ştirbei (23 aprilie 1920-13 iulie 2009)................................................................................................../53
9. Ion Tîlvănoiu- Dumitru Caracostea în arhivele C.N.S.A.S. (II)................./58 10. Col. (r.) dr. Viorel Ostropel- Şcoala Gimnazială ,,Paul P. Brătăşanu” din
Şopârliţa în scrierile unui dascăl de poveste................................................./67
11. Cornel Manolescu- Teodor Bancu- magistrat şi deputat............................/75 12. Pătru Crăciun- Cărţi cu valoare de patrimoniu naţional tipărite la Sibiu în
sec. XIX, aflate într-o bibliotecă din Caracal.............................................../79
13. Col. (r.) Dumitru Matei- Contribuţia parlamentarilor români la afirmarea internaţională a Marii Uniri la Conferinţa de Pace de la Paris (I)............./82
14. Ilie Dumitru- Oiconime din Olt şi Romanaţi (I)........................................../97 15. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor- aprilie.............................../103 16. Ion Tîlvănoiu- Istorie sau telenovelă? Amintirile Eleonorei Florescu din
Caracal (VIII)............................................................................................../105
17. Jean Lupu- Marginalii la un concert al Corului Camerata....................../107 18. Floriana Tîlvănoiu, Marcela Nica- Pictorul Gh. Teodorescu Romanaţi în
corespondenţă cu profesorul Pătru Crăciun (II)......................................../109
An. IX, nr. 4 (98) APRILIE 2020 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 3
IN MEMORIAM DUMITRU BOTAR ( 27 MAI 1945 – 30 MARTIE 2020 )
Ion Zăuleanu
Acest text este un omagiu dedicat memoriei lui Dumitru Botar, care a părăsit această lume fără să-și vadă visul împlinit – reînființarea județului Romanați, colțul său de
rai pe acest pământ în care a trăit toate anotimpurile vieții și despre care a scris cu DOR.
E de datoria noastră, a celor care l-am respectat și prețuit, să continuăm să îmbogățim
zesterea științifică și culturală pe care el ne-a lăsat-o și să milităm pentru aducerea
Romanațiului acasă, convinși fiind „ că granițele sufletești nu pot fi distruse, iar o cenzură
a sentimentelor nu poate fi impusă ”.
Istoria județului istoric Romanați, cuprins, grosso modo, între Olt, Dunăre
și Jiu, este, fără nici o exagerare, absolut spectaculoasă. Acumularea, în această
microregiune, a unor vestigii ce sugerează existența unor condiții favorabile
dezvoltării vieții umane și desfășurării unor evenimente, cu totul speciale,
indiferent de palierul cronologic la care ne-am raporta, ilustrează elocvent
afirmația de mai sus. Prezentarea lor se constituie într-o uimitoare dăinuire, vitală
și nobilă deopotrivă, peste vreme ca unul din semnele distinctive și de elecție ale
civilizației acestei părți a pământului românesc.
1.Istoria Romanațiului este în definitiv o călătorie în timp, sau mai bine zis
o serie nesfârșită de călătorii, mereu reiterate, cu scopul de a descoperi liniile sale
de dezvoltare și de a afla în ea un semn de solidaritate sufletească umană întru
veșnicia timpului. Sub acest unghi, uimitor de larg, chipul trecut al Romanațiului
iese, mai întâi, de pe scena celui mai mare complex arheologic din neoliticul
timpuriu, cultura Starcevo – Criș, așa cu o atestă descoperirile de la Grădinile,
Studina, Hotărani, Celei, Vlădila, Reșca1, așezările neolitice de aici confirmând pe
deplin aserțiunea că sunt „miraculoase inserții” într-un peisaj de la care au
împrumutat și căruia i-au dat o „știință inefabilă”. Specialiștii au distins ca pe ceva
cu totul aparte modul de organizare al acestor așezări și inventarul lor bogat, din
care reținem un vas de lemn unic într-o așezare preistorică din România și
Europa, ceramica fină ca prelucrare a pastei de lut și un bogat repertoriu de forme
și de decorații foarte variate. Apare deja schițat „motivul spiralic”, prin buclele de
la capetele benzilor de linii paralele, care deschide seria strălucitelor manifestări
artistice neolitice și subliniază posibilitatea omului din acest perimetru de a se „
abstrage ” din realitate, de a figura realitatea în scheme și de a reprezenta concepte
în simboluri grafice2.
2.În a doua jumătate a mileniului V î. Hr., lumea spațiului romanațean
cunoaște un nou moment în evoluția și dezvoltarea sa. Acest lucru ne este ilustrat
de complexul cultural Vădastra din neoliticul dezvoltat, acoperind în întregime
Câmpia Romanațiului. Hic et nunc constatăm existența unor așezări cu o populație
stabilă pe spații care merg până la câteva ha, cu o structură complexă pentru acele
An. IX, nr. 4 (98) APRILIE 2020 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 4
timpuri3. Continuitatea și progresul sunt admirabil reflectate de valorile plastice ale
picturii ceramice, în care motivul spiralic abia schițat în cultura Starcevo – Criș își
găsește acum consacrarea deplină. Este fără nici o îndoială, și specialiștii o
afirmă cu argumente indubitabile, că motivul spiralic prezent pe vase, capace și
idoli, nu reprezintă un simplu motiv de decor și o anume deschidere către sferele
înțelegerii vieții și ale rostului omului în lume. Substanța albă care umple decorul
geometric excizat reprezintă o mărturie în plus în justificarea afirmației de mai sus
și a inventivității creatorilor din așezările culturii Vădastra. Mai mult, forța acestui
simbol meandric a fost atât de puternică încât i-a asigurat transmiterea lui din
generație în generație, așa cum se constată în spirala cojoacelor de Vădastra și în
cea a pieselor în aria ceramicii populare de Oboga și Horez4.
3.Pătrunderile etnice și culturale din perioada de tranziție spre epoca
metalelor, cu tot cortegiul de distrugeri care au afectat întregul spațiu Balcano –
Carpatic, nu au putut anula definitiv fondul neolitic și eneolitic. Dimpotrivă, ele au
declanșat un amplu proces istoric care s-a desfășurat pe parcursul mileniului II
î.Hr. și a dus la realizarea primei sinteze etno-culturale și lingvistice la capătul
căreia izvoarele istorice consemnează existența marelui neam al tracilor. Cuprinsă
în sfera acestui proces, lumea spațiului romanațean s-a metamorfozat și ea
permanent, a căpătat noi dimensiuni și a înregistrat noi progrese. Astfel la sfârșitul
procesului de indoeuropenizare și aici sunt prezenți tracii, și, ulterior, prin
uniformizarea și fuzionarea unor culturi aparținând epocii bronzului se formează
daco-geți și are loc generalizarea unuia din idiomurile vorbite care se va dovedi a
fi daco-moesica. De la diversitate se tinde spre unitate, uniunile de triburi se
permanentizează și devin din ce în ce mai puternice. Prezența lor este atestată și
în spațiul romanațean, din N la Mărgăritești Balș până în S la Celei –
Corabia5.
4.Cu toate aspectele regionale pe care le îmbracă, epoca fierului cuprinzând
ultimul mileniu î. Hr. , va cunoaște prin cultura Basarabi ce acoperă întregul
spațiu carpato-danubiano-pontic o dezvoltare unitară în liniile ei generale, care
poate fi urmărită și în arealul romanațean. Așezările daco-geților descoperite la
Fărcașele, Dobrun, Vădastra, Grădinile ș.a., erau ca peste tot în Dacia, „o
îngrămădire până la extrem pe un spațiu foarte mic a unor locuințe, ele însele
minuscule, astfel ca spațiul să fie economisit”6. Inventarul bogat al acestor așezări,
brăzdare de plug din fier, seceri, cuțite, dălți etc., confirmă că principala ocupație a
geto-dacilor de aici era agricultura. Ceramica și formele sale, precum și obiectele
de podoabă, tezaurele monetare fac, la rândul lor, dovada civilizației materiale și
spirituale a locuitorilor acestui spațiu, care i-a circumscris definitiv în biografia
istoriei antice geto-dace.
5.Cucerirea și transformarea unei mari părți din Dacia în provincie romană
s-a răsfrânt și asupra spațiului romanațean care, integrat Daciei Provincia Augusti,
a cunoscut o intensitate deosebită a vieții economice, social-politice și culturale. O
incursiune în lumea acestui spațiu ne ilustrează existența în cele două territoria –
territorium Romulense și territorium Sucidavense, a 82 de așezări, din care 2
orașe – Romul-Malva și Sucidava, 3 târguri – Enoșești (Acidava), Orlea și Slăveni,
An. IX, nr. 4 (98) APRILIE 2020 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 5
77 de vici (sate), precum și 10
castre și 12 villae rusticae (ferme
agricole), ceea ce face din acestă
microregiune cea mai intensă
zonă de locuire din Dacia
Sudică7.
Povestea lungă și
complicată a stăpânirii romane la
nord de Dunăre, inclusiv în Dacia
Sudică cu capitala la Romula –
Malva (Reșca – Romanați), s-a
încheiat simplu: după
șaptesprezece decenii, s-au pus
bazele populației daco-romnane
care, în perioada retragerii
aureliene, înfruntând vicisitudinile
„furtunii migrațiilor”, s-a constituit
în factorul fundamental al
procesului de formare al poporului
român și al limbii române8.
6.Datorită varietăților fizico-geografice și bogățiilor sale, ținutul
Romanațiului a fost locuit în continuarea epocii romane, în perioada bizantină și a
migrațiilor. Rămas până în 602 sub stăpânirea sau controlul direct al Imperiului
roman și apoi romano-bizantin s-a constituit într-o „Romanie populară”, după
expresia de mare intuiție a lui N. Iorga, care, ca multe alte asemenea forme de
organizare ale comunităților teritoriale din spațiul vechii Dacii, a contribuit la
conservarea populației romanice și, ulterior, a devenit unul din nucleele
expansiunii românilor în teritoriul care odinioară era în întregime romanic. Bogăția
vieții romanice și românești din această microregiune, explică faptul că viețuirea
cu ultimii migratori se regăsește atât în numele Romanați cât și într-o măsură
neînsemnată în „purtătorii de sinteză” ce s-au topit prin asimilare în societatea
autohtonă9.
7.În situații de incertitudine socială, perpetuate mai multe secole din cauza
valurilor de populații în migrare, satele, uniunile de sate și confederațiile de uniuni
de sate zise țări au promovat reprezentanți cu aptitudini – în principal – militare și
politice, așa cum apar ei în „Diploma cavalerilor Ioaniți”, din 1247, deținând
organismele de conducere peste patru entități politice, între care și cnezatul lui
Farcaș din zona de câmpie a Romanațiului, cu pescăriile de la Dunăre și iazul
de la Celei, prima localitate românească ce apare într-un document de
importanță europeană.
Descendenți ai cneazului Farcaș, fie ei din zona Câmpului Înalt Leu –
Rotunda sau din cea Hotărani – Slăveni, pe Olt, s-au implicat în actul întemeierii
statului Țara Românească, recunoscuți ca stăpâni ai străvechii Romanii, zisă a
Romanaților. Satele sale numeroase apărate cu întărituri, alcătuite din scuturi și
Harta judeţului Romanaţi (1941)
An. IX, nr. 4 (98) APRILIE 2020 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 6
valuri de pământ, legate printr-o
întreagă rețea de drumuri între care
izvoarele documentare amintesc pe
cele de la Orlea, Vădăstrița,
Ioneștii, Marotin, Dvorsca,
Polovinele, Iașii, Morunglavii,
Braneți, Potelu, Gândeni, Vădastra,
Brâncoveni ş.a., ne lasă să
înțelegem că în a doua jumătate a
secolului al XIV – lea în colțul de
S-E al Olteniei se configurase
deja o „celulă teritorială”, cu o
individualitate bine conturată10
.
Foarte probabil din această
perioadă datează și Caracalul, mai
întâi ca centru de convergență a
rețelei de așezări sătești din zonă, iar de la mijlocul sec al XV – lea ca „o mică
Bănie”, asemenea celor de la Strehaia, Tismana, Târgu – Jiu și Craiova11
.
Detașarea sa ca centru local al câmpiei din jur este legată de alegerea lui de către
Mihai Viteazul pentru curtea domnească în mijlocul unei câmpii fertile în care
domnitorul stăpânea o întinsă suprafață cu 23 de sate. O anumită parte a anului
Mihai Viteazul locuia la această curte de unde emite o serie de documente în care
pisarii cancelariei precizează că au fost date în „Scaunul din Caracal”, „în mijlocul
Caracalului” sau „în curțile noastre de la Caracal”, formule prin care se desemna
reședința domnului. Acest nou statut al Caracalului nu este deloc întâmplător dacă
avem în vedere că, pentru o mai bună coordonare a exploatării domeniului său de
80.000 ha din Romanați și a desfășurării activităților comerciale din perimetrul
sud-romanațean, Mihai Viteazul a „învestit Caracalul cu privilegii domnești, ceea
ce a dus la creșterea numărului locuitorilor și importanța acestuia la nivel de târg
mare”12
.
8.De ținutul Romanațiului se leagă și numele voievozilor Matei Basarab
(1632 – 1654) și Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714), originari de aici și
preocupați să-l înscrie pe un „traseu al autorității voievodale”, coincident cu întâile
noastre „căi regale”. Astfel, M. Basarab ridică din temelii biserica „ Sfântul
Gheorghe ” și reface Curtea domnească de la Caracal, rezidește biserica mănăstirii
Brâncoveni și reface întregul ansamblu arhitectonic de aici, iar Constantin
Brâncoveanu modifică şi el casele domnești și reface mânăstirea de la Brâncoveni,
pe care o înzestrează cu odoare de mare preț, în timp ce la Caracal repară Palatul
curții domnești și fixează în oraș, pe linia unei tradiții începute de M. Viteazul și
continuate de M. Basarab, cea mai mare căpitănie din cele 10 existente pe vremea
sa în Țara Românească13
.
9.În secolele al XVII – lea și al XVIII – lea, călătorii străini Petre Bogdan
Baksic, Paul de Alep, Frederich Wilhelm von Bauer, Lionardo Banzini, Karl
Friederich von Magdeburg, Stephan Ignaz Raicevich ne-au lăsat informații
Casa memorială ,,Iancu Jianu” din Caracal
An. IX, nr. 4 (98) APRILIE 2020 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 7
prețioase despre ținutul Romanațiului, descriindu-i bogățiile și resursele
pământului, ospitalitatea și moravurile locuitorilor, precum și efortul acestora de a
dura semne de dăinuire în istorie14
.
10.Procesul dezvoltării societății românești se regăsește reflectat și în
tensiunea determinată de intensificarea ritmului frământărilor și înnoirilor care
cuprind și spațiul romanațean. Am putea socoti, fără să exagerăm, credem, prea
mult, că acum romanațenii iau parte activ la toate evenimentele naționale,
exprimând liber fermitatea dezideratelor lor. În 1809, un raport oficial semnala că
locuitorii din Caracal – Romanați sunt într-atât de sătui de nedreptăți, încât „au
strigat în glas mare că, de nu li se va face vreo mângâiere de ocrotire, siliți sunt a
face rebelion”15
. În aceste condiții nu este întâmplător că aici a activat haiducul
Iancu Jianu, un luptător pentru „binele obștii”. De altfel, sub semnul unui
asemenea „concept-cheie”, Iancu Jianu va participa cu cetașii săi, la revoluția de la
1821 condusă de Tudor Vladimirescu, care, deși, înfrântă, „a zguduit până în
temelii edificiul societății românești, dărâmând o stare de lucruri fatală existenței
noastre și care dura mai bine de un secol”16
.
11.Revoluția română de la 1848 – 1849, dezvoltare progresivă a celei de
la 1821, a început în Țara Românească la Islaz – Romanați. De aici, singurul
loc din cele patru stabilite inițial pentru declanșarea revoluției au fost lansate și
adoptate, la 9/21 iunie 1848, „Proclamația revoluționară”, „Programul
revoluționar” în 22 de puncte și adresa nr. 1 a guvernului revoluționar provizoriu
care îi includea și pe romanațenii Nicolae Pleșoianu, Radu Șapcă și Gheorghe
Magheru.
De la Islaz, guvernul revoluționar însoțit de compania comandată de
Nicolae Pleșoianu și de țăranii din împrejurimi, s-a îndreptat spre Caracal unde a
ajuns la 11/23 iunie 1848. La bariera orașului mulțimea formată din orășeni, țărani
și dorobanți în frunte cu Gheorghe Magheru și alte notabilități, i-a făcut o primire
triumfală. Cu acest prilej, Alexandrina Magheru Pleșoianu a exprimat într-un mic
discurs calda simpatie și entuziasmul mulțimii față de revoluție, oferind membrilor
guvernului eșarfe tricolore brodate de ea însăși. De la barieră, mulțimea și
revoluționarii s-au îndreptat spre primăria orașului, iar de aici în târgul de
săptămână, unde s-au emis câteva decrete prin care guvernul provizoriu numea pe
Ion Arcescu în funcția de administrator al județului Romanați, de înaintare în
gradul de colonel a lui Cristian Tell, de maior a lui N. Pleșoianu și de căpitan a lui
Gr. Serurie și Gh. Zalic17
.
Victoria insurecției revoluționare de la Islaz și apoi intrarea în primul oraș
al provinciei de la vest de Olt, a fost percepută imediat în epocă. Alexandru Vilara,
mare vornic al Țării Românești, sublinia într-o scrisoare adresată locuitorilor
caracaleni că „a fost rezervat județului vostru de a se vedea ridicându-se primul
stindard al mântuirii române și istoria va ilustra în paginile sale devotamentul
acestor domni descendenți ai Romanaților”, fiindcă, arăta în continuare marele
vornic „de la voi se vor răspândi semințele fecunde în toată România și vor da
fructe de viitor”18
.
An. IX, nr. 4 (98) APRILIE 2020 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 8
12.Revoluția a fost înfrântă; ideile acesteia însă, au triumfat, deoarece se
înscriu în ordinea firească a procesului istoric. Cu tot regimul reacționar – impus și
menținut de cele două puteri, suzerană și protectoare – mișcarea de regenerare a
românilor a intrat ireversibil pe un făgaș nou ale cărei linii de forță erau
reorganizarea Principatelor și modernizarea structurii acestora. Din nou,
romanațenii, înțelegând spiritul timpului s-au alăturat efortului național pentru
răspunsul la problema fundamentală a epocii: formarea statului național modern
român. În acest sens, în 1857 ia ființă la Caracal „Comitetul Unionist” cu rol în
coordonarea mișcării unioniste în tot Romanațiul. Din inițiativa acestui organism
județean s-au desfășurat la Caracal mai multe întruniri, în care s-a stabilit ca
deputații romanațeni – Ioan Dimitriu, din partea orășenilor caracaleni, Stănuță
Cezianu și Ștefan Vlădoianu din partea marilor propietari, precum și Marin
Pârcălăbescu din partea țărănimii, să susțină în timpul Adunării Ad-hoc din Țara
Românească unirea celor două principate.
În 1859 la constituirea Camerei Legiuitoare iau parte ca reprezentanți ai
județului Romanați, deputații Constantin Bibescu Brâncoveanu, Stănuță Cezianu,
Andrei Prejbeanu și Costache Golescu care, îndeplinind mandatul locuitorilor
romanațeni, s-au pronunțat pentru alegerea lui Al. Ioan Cuza ca domnitor, fapt
împlinit la 24 ianuarie 1859 și întâmpinat cu mare entuziasm de toți romanațenii.19
13.Unirea și marile reforme realizate de Al. Ioan Cuza au deschis
perspective noi luptei pentru înlăturarea dominației otomane și proclamarea
independenței de stat. Datorită poziției sale strategice, teritoriul județului Romanați
avea să capete de la început un rol important în pregătirea și desfășurarea
războiului neatârnării. Locuitorii Romanațiului au asigurat cartiruirea
armatelor, au efectuat în interesul acestora 6031 de zile de prestație, au
parcurs 4.475.587 de km cu carele în interesul oștirii, au contribuit prin
rechiziții și ofrande în valoare de peste 1.115.000 de lei la susținerea
războiului, situându-se pe locul doi la nivel de țară, după doljeni20
.
După proclamarea oficială a independenței depline, la 9 mai 1877, la fel ca
țara întreagă, romanațenii așteptau cu nerăbdare semnalul trecerii Dunării pentru „a
consfinții independența cu armele și a o sigila cu sângele lor”21
.
Înfrângerile suferite de armatele ruse în cele două atacuri din 8 și 18 iulie
1877 asupra Plevnei, au determinat comandamentul rus să ceară domnitorului
Carol I ajutorul imediat al armatei române. În condițiile date, un consiliu de război
întrunit la Corabia – Romanați pune în aplicare planul de trecere al armatei peste
Dunăre pe podul de la Siliștioara-Măgura (Romanați). După trecere Dunării, ostașii
români s-au acoperit de glorie în luptele de la Plevna apoi în cele pentru lichidarea
trupelor turcești din nord – vestul Bulgariei. În timpul războiului au pierit 130
de romanațeni iar 141 au fost dați dispăruți sau răniți. Fiii Romanațiului au înscris numeroase exemple de patriotism pe front și în
spatele acestuia. Pentru faptrele lor de pe câmpul de luptă, circa 1179 au primit
decorațiile românești: „Virtutea Militară”, „Trecerea Dunării”, „Apărătorii
Independenței”22
.
An. IX, nr. 4 (98) APRILIE 2020 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 9
14.După cucerirea independenței de stat, ținutul Romanațiului cunoaște, ca
urmare a dezvoltării agriculturii, a micii industrii, comerțului și băncilor, o nouă
etapă în evoluția sa neîntreruptă. Astfel, asistăm la creșterea și diversificarea
producției agricole, la apariția stabilimentelor industriale profilate în prelucrarea
produselor agricole, la înmulțirea numărului firmelor comerciale și la dezvoltarea
sistemului financiar – bancar. În aceste condiții, la începutul sec al XX – lea
Romanațiul se înfățișează ca modelul unui județ de câmpie, cu o agricultură
care cunoaște o serie de modificări ce crează premise pentru progresul real al
celorlalte domenii de activitate adiacente ei.
15.În contextul primului război mondial, locuitorii Romanațiului s-au
solidarizat în jurul marelui ideal al unității naționale depline. În cadrul a ceea ce a
fost numit, simbolic firește, „arcul așteptării” – 1914 - 1916 , romanațenii s-au
înscris cu fapte de muncă ce urmau să hrăneasacă idealul național. Astfel,
pentru a satisface necesitățile superioare, romanațenii au trecut la realizarea unor
rezerve sporite de cereale, legume, fructe, furaje pentru animale, contribuții în bani
și obiecte. Convingerea unanimă că sosise momentul înfăptuirii idealului național,
a făcut ca în perioada „neutralității armate”, locuitorii spațiului romanațean să se
antreneze în marele flux național al unor manifestații populare în care se exprima
necesitatea participării României la războiul mondial, cu scopul eliberării pe
această cale a provinciilor românești aflate de veacuri sub stăpânire străine. Prin
secțiile locale ale „Ligii pentru unitatea politică a tuturor românilor ”, la inițiativa
„Comitetului Acțiunii Naționale” cu sediul la București și a „Federației Unioniste”,
fruntași ai romanațenilor printre care Paul Brătășanu, Mihail Chintescu, Dumitru
Cezianu, Constantin Basarab
Brâncoveanu, Dumitru Șuculescu și
Radu Ivănescu, au organizat întruniri
în care au susținut deschis ideea
intrării României în război pentru
realizarea „Idealului Național”.
Izvorâtă din necesitățile obiective
proprii ființei neamului românesc,
această mișcare din Romanați s-a
înscris ca o pagină originală în vastul
curent de solidarizare cu românii
atașați ideii de unire a gândurilor și
dorințelor, a străduințelor și
tendințelor, a luptei și năzuințelor
pentru înfăptuirea unității naționale
depline. Paralel cu acțiunile menite să
asigure integrarea eforturilor
locuitorilor romanațeni în ansamblul
pregătirilor pentru ,,războiul nostru de
o factură morală” din anii 1916 –
1918, în județul Romanați s-au Ardealul, ziar apărut la Caracal în 1915
An. IX, nr. 4 (98) APRILIE 2020 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 10
adoptat și concretizat măsuri pentru insurecția trupei și a rezerviștilor mobilizați
aici. În același timp, romanațenii apți pentru participare la război s-au angajat în
pregătirea militarilor și, ulterior, în luptele pentru triumful celei mai scumpe
aspirații naționale.
Documentele care evocă avântul eliberator al ostașilor români trecuți peste
Carpați, sau al celor care, în „noaptea adâncă a suferințelor”, au ridicat în fața
cotropitorilor vetrei
străbune, acea dârză și
omenească strigare
patriotică – „Pe aici nu
se trece!”, rețin și
faptele de armă ale
romanațenilor – ostași
care s-au bătut pentru
libertatea și unitatea
României și au biruit.
Cele 736 de zile
de război, reprezentând
perioada în care județul
Romanați s-a găsit
efectiv sub tensiunea „marelui măcel mondial”, au determinat pierderi materiale
estimate la cca 116.000.000 lei și sacrificii umane care s-au ridicat la
aproximativ 25.000 de persoane, din care aproape 11.000 din efectivul
mobilizat23
.
16.În perioada interbelică, județul Romanați s-a păstrat în limitele hotarelor
cunoscute anterior, datele statistice din 1938 ni-l arată împărțit în cinci plăși cu 252
de sate și trei orașe – Caracal, reședința județului, Corabia și Balș, cu 271.288 de
locuitori din care 66 % tineri sub 30 de ani.
Județul avea un caracter agricol, se cultivau cu grâu cca 130.000 ha, cu
porumb cca 115.000 ha, cu orz cca 34.000 ha, cu secară cca 17.000 ha, cu plante
furajere cca 4.200 ha, cu plante industriale cca 3.200 ha. Este perioada în care se
constată cele mai variate soiuri de plante, în condițiile eforturilor de înzestrare
tehnică și a sprijinului statului,
prin Camera de Agricultură, de
ajutare a agricultorilor cu
semințe, mașini, pomi fructiferi și
viță de vie, care vor avea drept
rezultat creșterea producției și a
calității acesteia.
Ca potențial industrial,
județul a putut conta doar pe
morile tărănești, atelierele de
cojocărie, fabricile pentru
cărămizi și țigle, cu un mic
Oltenii şi Marea Unire
O cultură unică în lume- Vădastra
An. IX, nr. 4 (98) APRILIE 2020 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 11
număr de angajați, ceea ce dă imaginea unui
sector industrial modest, parte a unui tablou al
unei țări în care agricultura a reprezentat
principalul sector economic.
Viața social-politică și culturală reflectă la
rândul ei, frământările societății românești,
aspirațiile și speranțele romanațenilor legate de
„epoca nouă” în care reformele electorală, agrară
și educațională au făcut ca în viața cotidiană, în
pofida unor crize de interval, bucuriile să întreacă
supărările. În cei 20 de ani interbelici școala
romanațeană a dat țării peste 1050 învățători
și profesori, 16 magistrați, 11 profesori
universitari, 6 generali, 6 aviatori, numeroși
medici, ingineri, avocați, funcționari superiori etc. Din păcate foarte curând
lucrurile s-au răsturnat profund: războiul a prins din nou Europa, România și
lumea spațiului romanațean.
17.Al doilea război mondial a adus și în județul Romanați un cortegiu de
suferințe. În anii de război în care a fost angajată țara, mulți fii ai Romanațiului
și-au pierdut viața pe câmpurile de luptă din est și din vest, lăsând acasă familii
îndurerate, văduve și orfani. Județul Romanați a pierdut în al doilea război
mondial cca 17.409 morți, răniți și dispăruți ceea ce reprezintă un procent de
36,16 % din efectivul mobilizat de cca 49.000 de militari. Cele mai grele jertfe
le-a înregistrat Regimentul 19 Infanterie Romanați cu 2422 de morți, 2413 răniți și
639 dispăruți24
.
18.23 august 1944 a însemnat prezența Rusiei ca forță decisivă în
problemele românești, 6 martie 1945 a marcat prezența comunismului ca forță de
nezdruncinat în România postbelică. Zarurile fuseseră aruncate în martie 1945, iar
„tiparul” pentru „noua Românie” se va definitiva prin alegerile din 1946 care au
determinat schimbarea sistemului social – politic, iar după proclamarea Republicii
la 30 decembrie 1947, s-a trecut la schimbări structurale după model sovietic. Prin
reforma administrativă din 6 septembrie 1950 s-a trecut la o altă organizare
administrativ – teritorială după model sovietic, cu regiuni, raioane, orașe și
comune, județul Romanați fiind cuprins în regiunea Dolj (din 1956 Craiova, iar
din 1960 Oltenia), teritoriul său fiind împărțit în trei raioane – Balș, Caracal,
Corabia.
19.În anul 1968, când, printr-o nouă lege de organizare administrativ-
teritorială, s-a revenit la județe, județul Romanați a fost scos pe nedrept de pe
harta țării, fiind inclus, aproape integral, în noul județ Olt. În anii următori, în
condițiile procesului dirijat de industrializare extensivă și a deplasării funcției
administrativ-politice în nord-estul județului, asistăm la marginalizarea spațiului de
la vest de Olt, cu dezavantaje mari pentru orașele Caracal și Corabia dar și pentru
satele din teritoriul câmpului romanațean.
Stema judeţului Rpmanaţi
An. IX, nr. 4 (98) APRILIE 2020 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 12
20.Astăzi, la mai bine de cinci secole de la prima sa atestare documentară ca județ,
Romanațiul este un concept major care respiră cu „doi plămâni”, pe de o parte
un ansamblu de fapte de ordin istoric, etnic și cultural, obiective și constante
de-a lungul timpului, pe de altă parte o construcție simbolică cu semnificații
profunde. Așadar, „Romanațiul există, e orb cine nu-l vede! Oricum voi pleca
de aici cu regretul că m-am născut în județul Romanați și mor în județul Olt,
un lucru absolut nedrept. Stau cu harta județului Romanați în casă. Dacă ar fi
să-mi zică cineva că se reface județul dacă-mi dau ochii, le-aș spune că dau
unul, să pot vedea cu celălalt minunea, dacă mi-ar cere mâinile amândouă,
le-aș spune că pot da una, cu cealaltă să pot pipăi pământul acestui glorios
județ” (Dumitru Botar, 23 aprilie 2017).
NOTE:
1. Nica, M., Neoliticul timpuriu și mijlociu în zona răsăriteană a Olteniei, Craiova, 1985, p. 20 și urm;
2. Dumitrescu, V., Vulpe, A., Dacia înainte de Dromihete, Buc., 1988, p. 30-31; 3. Berciu, D., Zorile istoriei la Carpați și Dunăre, Buc., 1986, p. 162-163; 4. Drăguț, V., Arta românească, Buc., 1982, p.17 și urm; 5. Pârvan, V., Dacia. Civilizațiile antice din regiunile carpato-danubiene,. Buc. 1967, p. 31-
32
6. Condurache, E., Dumitrescu, V., Harta arheologică a României, Buc., 1972, p. 10; 7. Tătulea, M. T., Romula-Malva, Buc., 1994, P. 54-56; 8. Giurescu, C. C., Formarea poporului român, Craiova 1973, p. 41; 9. Ciobotea, D., Aporii pe teme de istorie socială, în: Nicu – Vintilă Sigibida, Alecu
Constantinescu, Craiova 2016, p. 4
10. Recunoașterea sa de jure ca județ al Romanaților la 1 august 1496, printr-un act emis din cancelaria de la Târgoviște a lui Radu cel Mare (1495 – 1508), se produce în condițiile
creșterii autorității domnești asupra întregului teritoriu al Țării Românești prin
transformarea județelor din circumscripții fiscale temporare în unități administrative. Vezi
pe larg: Coman, M., Putere și teritoriu. Țara Românească medievală ( sec XIV – XVI ),
Iași 2013, p. 100 și urm;
11. Zăuleanu I., Etapele genezei și evoluției orașului medieval Caracal, în: „Memoria Oltului și Romanaților ”, mai 2015, p. 64 – 66;
12. Ciobotea, D., Geneza orașului Caracal, în: „Vitralii romanațene”, nr. 1 ( 2-3 ), 2009, p. 42;
13. Stoicescu, N., Matei Basarab, Buc., 1988, p. 16; 14. Călători străini despre Țările Române, vol. V. Buc., 1975. p. 22 și urm; 15. Apud Duțu, A., Călătorii, imagini, constante, Buc 1985, p. 273; 16. Aricescu, C.D., Istoria revoluțiunii române de la 1821, 1874, P. XVII; 17. Petrescu, I., Osiac, V., Anul revoluționar 1848 în Oltenia, Craiova, 1976, p. 37-38; 18. Locusteanu, B. N., Amintiri din trecut, Craiova 1896, p. 60-61; 19. Ricman, Șt., Monografia județului Romanați, Craiova 1928, p. 306-307; 20. Contribuția Olteniei la războiul pentru independență, Craiova 1977, p. 112- 115; 21. Bădulescu, R., Războiul ruso-româno-turc din 1877 – 1878, Sibiu 1926, p. 9; 22. Contribuția Olteniei ... , p.116; 23. Zăuleanu – Gheorghiu, D., Zăuleanu, I., Județul Romanați în anii primului război
mondial, Slatina 2002, p. 20-21;
24. Nicola Tudor- ,,Monografia comunei Deveselu”, Caracal, 2014, p. 289.
An. IX, nr. 4 (98) APRILIE 2020 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 13
IN MEMORIAM. Bunului meu prieten de suflet DUMITRU BOTAR
Corneliu Nedelciuc
Poezia, scrisă special pentru mine de Fratele MITICĂ mi-a fost dăruită la pomenirea de
şase săptămâni de la trecerea în veşnicie a MAMEI (12 sept. 1998):
DORUL DE TINE
O toamnă vine, o toamnă pleacă,
Dorul de tine nu vrea să-mi treacă.
Frunza se duce-n galbenul morţii,
Dorul de tine e-n pragul porţii.
O toamnă pleacă, o toamnă vine,
E greu, e pustiu, e trist fără tine.
NUMAI TOAMNA, ATUNCI ÎŢI CAUT URMA,
CÂND PARCU-I DE-ARAMĂ ŞI CADE BRUMA.
Să îl odihnească Dumnezeu la sânul ÎMPĂRĂŢIEI SALE !
Parafrazând din ,,Vlaicu Vodă" :
,,ŞI VA PLÂNGE MULTĂ LUME: ŢĂRAN, DOCTOR, PROFESOR,
CÂND VA ŞTI CE SUFLET MARE, RIDICATU-S-A LA CER”.
An. IX, nr. 4 (98) APRILIE 2020 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 14
Un Badea Cârţan al zilelor noastre
Ion Andreiţă
Desigur, nu mai umblă cu desaga doldora de cărţi în spate – şi nici nu mai
trece munţii prin vama cucului. Umblă cu maşina personală, iar şoselele, oricât de
năpăstuite, îl ajută totuşi să ajungă de la români la români, adică de la fraţi la fraţi
– cu portbagajul burduşit de cărţi.
Nici timpurile nu mai sunt cum au fost. La Roma n-a fost privit cu uimire
ca pe un dac coborât de pe Columnă, ci ca pe un bun creştin care a avut şansa să
rostească o rugăciune chiar la cripta Sfântului Petru, în subteranele Vaticanului.
Deşi nelipsit de păstori în familia sa de sub munte, el este preot, slujitor la Altarul
Domnului – iar acolo unde-i ajung cărţile, ele sunt însoţite şi de îndemnurile şi
sfaturile sale, de binecuvântare.
El este dăruitul cu har preot Nicolae State-Burluşi, din oraşul Râmnicu
Vâlcea.
Dincolo de achiziţii de la alte edituri, el şi-a făcut editura lui, „Buna
Vestire”, în care tipăreşte mai ales cărţi de inspiraţie religioasă, creştin-ortodoxă.
Editează, de asemenea, în mii de exemplare, cărticele de rugăciuni, acatiste şi
paraclise ale marilor sfinţi ai creştinătăţii, de la Maica Domnului la martirii
Brâncoveni şi Arsenie Boca – „Sfântul Ardealului”. Nu cred că există vâlcean (în
afara unor eventuali liber-cugetători!) care să nu primit în dar o cărticică de la
Părintele Nicolae State-Burluşi. Elevii, mai ales, tinerii sunt cei care se bucură, iar
preotul, ca un adevărat părinte, se străduieşte să fie cât mai de folos copiilor săi.
Evident, cărţile părintelui Burluşi circulă în toată ţara – şi în multe locuri
din lume, unde trăiesc şi muncesc români – toate oferite gratuit, tipărite pe puţinii
lui bani şi cu ajutorul unor oameni buni la suflet.
Eram la Roma, când colegul şi prietenul nostru Ioan Barbu, patronul
ziarului „Curierul de Vâlcea”, a venit însoţit de 15-20 de vâlceni – ziarişti,
scriitori, profesori – între care şi preotul Nicolae State-Burluşi, însoţit de doamna
preoteasă. O noapte întreagă am stat la taină, depănând vorbe, pe terasa locuinţei
noastre, situată la ultimul etaj, aşa-zis atico, având la dispoziţie întregul acoperiş al
blocului. Din când în când, părintele Burluşi nu uita să ne întrebe: Unde ziceaţi că
se adună românii duminica? A doua zi a fost în cartierul Romanina, cu rucsacul
plin de cărţi.
*
Una din cărţile dragi părintelui State, tipărită în propria-i editură, este
volumul de poezii „Simţire românească”, scris de către poetul-ţăran (absolvent,
totuşi, de liceu!) Ion Ene Fripcea – nimeni altul decât unchiul preotului. Zice
părintele-editor, în „Prefaţă”: „Ion Ene Fripcea s-a născut la 3 iunie 1932, într-o
frumoasă vale „Făureasa”, la Jieni, în satul Burluşi (de unde şi numele preotului)
judeţul Argeş, din părinţi vrednici de pomenire, Sanda şi Dumitru. Rămas orfan de
tată din copilărie, apoi, la adolescenţă şi de mamă, a străbătut destul de greu
An. IX, nr. 4 (98) APRILIE 2020 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 15
drumul unei vieţi zbuciumate. A studiat clasele primare în satul natal, apoi cele
gimnaziale la Ciofrângeni şi liceul la Curtea de Argeş. Fiind un îndârjit adversar al
răului pe care-l trăiam cu toţii în vremea sovietizării, şi-a luat zborul din sat. A
poposit la Constanţa, unde a început un colegiu post-liceal dar, fiind demascat ca
duşman al comunismului, a fost hărţuit de Securitate şi obligat să se întoarcă în
satul natal”. A murit în 1997, după ce izbutise să publice, după 1989, două cărţi de
poezie: „Buletin de piatră” şi „Foc furat”, în Editura „Meşterul Manole” din
Curtea de Argeş.
Antologia editată de nepotul Nicolae State-Bueluşi cuprinde mai multe
cicluri. „Planeta popas”, „Alege-ţi steaua ta!”, „Icoana mea de frumuseţi”, „Lume
răstignită”, „Prin găuri de tricolor”, „Două chemări, două plecări”, „Nu strică Eva,
Doamne!”, „Dumnezeule, pom infinit”, „Un hoţ împătimit de har divin”. Sunt
poezii în toată puterea cuvântului, izvorâte dintr-un talent incontestabil, atins de
aripa divină.
Aş cita câte ceva din ciclul patriotic „Icoana mea de frumuseţi”: Nicăieri în
lume / Nu a nins Dumnezeu / Cu mai mulţi eroi / Şi mai multă Mioriţă, / Dar nici
mai frumoase plaiuri / N-a găsit. („Moto”); Icoana mea de frumuseţi / Din graiul
atâtor dimineţi, / Uger de lapte şi de miere / Şi-o poală, spuză de copii / Şi-atâta
jar păstrat în spuză, / Nasc voievozii în copii, / Bătrână Sarmizegetusă („Patrie”);
Ţara mea se numeşte Mioriţa / Şi se-ntinde cât jertfa / Lui Brâncoveanu, / Cât
epopeea lui Sadoveanu, / Cât Doina lui Eminescu, / Zveltă şi înaltă / De Brâncuşi
lucrată / Lăsată din daltă / Frumoasă pân’ la Dumnezeu („Ţara mea”); Adunaţi
cioburile ascunse-n pământ, / Nu le călcaţi în picioare; S-au pitit de jaf şi de vânt.
// Adunaţi cioburile ascunse-n fântâni, / Nu treceţi cu vederea peste străbuni. //
Adunaţi cioburile şi-ngropaţi-le / Aproape de-un clopot de aramă; / Pe ele sunt
inscripţii / Din propria voastră mamă! („Adunaţi cioburi”).
Iată şi două dovezi de… iubire: Femeie, pahar, vitrină, vioară, / Furtună,
săgeată, icoană. / De câte ori / Te-am răstignit în culori / Ca să-ngheţi, ca să
mori, / Şi-ai înviat în dimineţi / De Voroneţ (,,Imn femeii”); E turn neclintit în
furtuni, / E munca, e setea / E apa din fântâni, / E rodul pe ogoare / Al miilor de
mâini, / E freamătul de noapte, / E lacrima dintâi / Cu care spargem timpul / Şi-l
punem căpătâi („Femeia”).
O suită de Psalmi ţine cu pricepere hangul Psalmilor lui Tudor Arghezi.
Lovit de atâtea ori nu atât de soartă, cât de cei ce se erijau în diriguitori de destine,
poetul ajunge la sugestivul „Epitaf”: Aş crede eu / Că Dumnezeu / Când l-a făcut
pe om, / Săracul, / Nu i-a ajuns / Materialul; / A luat ceva / Şi de la Dracul.
*
Revenind la preotul Nicolae State-Burluşi – acest Badea Cârţan al zilelor
noastre – nu-mi rămâne decât să-l urez îndelungat în zile, cu sănătate, alături de
devotata sa preoteasă, spre a-şi duce frumoasa povară de înţelepciune cât mai
departe.
An. IX, nr. 4 (98) APRILIE 2020 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 16
Mincan Alexandru – primar al comunei Vlădila
Marin Petran-Vlădila
Despre familia Mincan aflăm că s-a stabilit în Vlădila în prima jumătate a
secolului XX. Tatăl viitorului primar, Mincan Oprea, s-a născut la Redea, s-a mutat
în Traian şi s-a căsătorit la Vlădila, cu fiica adoptivă a agentului sanitar Ioan
Gheorghe. Mama sa, născută la Rusăneştii de Sus (sat pe lângă Balş)1, a fost
casnică iar tatăl a fost profesor de lb.franceză la şcoala Vlădila. Mincan Oprea şi
Maria, au avut o fată şi doi băieţi: Vintilă, impegat la staţia C.F.R. Frăsinet,
Alexandru absolvent al şcolii medii şi Elena, profesoară de lb. Română la şcoala
Vlădila. Au avut casă pe strada Cozia nr. 59.
Alexandru Mincan, s-a născut în 1937, a absolvit şcoala primară de 7 ani
din Vlădila, şcoala medie şi şcoala de partid P.C.R. . A fost căsătorit cu Voica şi a
avut 4 copii: Laurenţiu, Lavinia, Nicoleta şi Claudiu zis Sucă. Cunoscut în comună
cu numele de Sandu, a fost primar între 1971-1975. Pe perioada mandatului său,
Consiliul Popular al comunei Vlădila era alcătuit din: Cristea Alexandru – secretar,
Simion Stele – contabil, Vane Gheorghe – agent agricol, Parnescu Ion – agent
fiscal şi Chiriţă Nicolae – paznic. În comuna Vlădila au fost construite: brutăria,
baia comunală, magazinul universal, cooperativa de consum, cazanele de preparat
ţuică, a-a asfaltat strada Cozia şi s-a realizat alimentarea cu apă, parţială, din
Vlădila Veche. Membrii Consiliului Executiv ai comunei erau :
-Tudor Gheorghe – vicepreşedinte al Consiliului, şcoala tehnică de maiştri,
membru P.C.R.,
-Olteanu Constantin, membru al Cons. Profesor, absolvent al Inst. Pedagogic de 3
ani, membru P.C.R.,
-Ştefan Tudora, membru, soră medicală, absolventă a şcolii de surori med.
Membru P.C.R.,
-Popescu D-tru, membru, Miliţian, şef de post, absolvent a 8 clase elementare,
membru P.C.R.,
-Logofătu Gheorghe, membru, medic la Circ. Veterinară, Fac. Med.Veterinară,
membru P.C.R.,
-Mincu Nicu, membru, agent însămânţări artificiale, 7 clase, membru P.C.R.,
-Vizante Ştefan, membru în Consiliul comunal, membru C.A.P., 7 clase , membru
P.C.R.,
-Ozunu Gheorghe, membru, învăţător pensionar, Şc. medie, membru Frontul
Plugarilor2.
Pentru ,,gospodărirea şi înfrumuseţarea’’ comunei, Consiliul Popular al
comunei Vlădila trimite o adresă către Consiliul Popular Judeţean – Olt, Comitetul
Executiv: ,,Vă facem cunoscut că în administrarea Consiliului Popular al com.
Vlădila există o suprafaţă de 9,25 ha teren arabil situat în vatra satului la intrarea
1 Arhiva Primăriei Vlădila- Colecţia de Stare Civilă
2 Dos.21/1973, Fişele de evidenţă ale angajaţilor, Arhiva Primăriei Vlădila
An. IX, nr. 4 (98) APRILIE 2020 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 17
principală din comună – fost islaz comunal, în prezent în folosinţă C.A.P. Vlădila.
Datorită aşezării în comună, crează un aspect neplăcut având greutăţi în acţiunea
de gospodărire şi înfrumuseţare a comunei, întrucât este amplasat pe o lungime de
400 m. l. la şosea. Pentru o mai bună sistematizare a comunei cât şi pentru
ridicarea nivelului edilitar-gospodăresc al comunei, vă rugăm a ne aproba
schimbarea definitivă a acestui teren cu un alt teren în aceaşi suprafaţă la C.A.P.
din loturile ajutătoare ale membrilor cooperatori (sau o altă soluţie legală)
urmând ca pe supafaţa de mai sus să se construiască în acest an case pentru
membrii cooperatori din com. Vlădila şi salariaţi”.
Este vorba de construcţia caselor în continuarea satului Sârbi, pe str. Cozia,
de la Radu Petra până la Dispensarul Veterinar şi pe str. Garoafelor, de la pepinieră
până la Udeanu Victor.
Consiliul Judeţean-Olt, trimitea răspuns Cons. Vlădila:
,,Către
Consiliul Popular al comunei Vlădila
Urmare adresei dv. prin care solicitaţi aprobarea unui schimb de teren din
islazul comunal, care se află în vatra satului, cu alt teren de la C.A.P. pentru a
putea fi repartizat la membrii cooperatori, locuri de casă vă comunicăm
următoarele :
-Se aprobă schimbul de teren definitiv numai pentru suprafaţa de 2,00 ha între
Cons. Pop. comunal şi C.A.P. Vlădila, conform decretului 151/1950 pentru ca
C.A.P.-ul respectiv să repartizeze această suprafaţă din intravilan, locuri de case
la cca 40 de familii a câte 500 m.p. fiecăruia. Parcelarea locurilor de case se va
face conform normelor tehnice stabilite de Direcţia de Arhitectură şi Sistematizare
a Consiliului Popular Judeţean – Olt, în aşa fel ca la faţadă pe cele două
aliniamente în cauză să se respecte lăţimile respective. De asemeni precizăm că
loturile de casă să fie vândute de către C.A.P. Vlădila numai la familiile
îndreptăţite cu aprobarea Adunării Generale, după preţurile stabilite de U.N. –
C.A.P., iar suprafaţa de islaz va rămâne în continuare intactă în folosinţă
nelimitată, la unitatea respectivă conform H.C.M. 629/1963.
Prim-vicepreşedinte Oiţă Gheorghe”.
Pentru alimentarea cu apă a unui număr restrâns de locuitori din Vlădila
Veche, Consiliul Popular Vlădila a contactat executantul O.I.F. Dolj, pentru
forarea puţului, dovedit prin Procesul-Verbal de Recepţie Definitivă Cantitativă
încheiat în iunie 1972 :
,,Subsemnaţii Alexandru Mincan, primar şi Lubaşu Stele din partea
beneficiarului Cons. Pop. al com.Vlădila şi Radu......tehnician, din partea
executantului O.I.F. Dolj, Secţia Foraje, prin prezenţa procesului-verbal am
constatat următoarele :
-O.I.F. Dolj – Secţia Foraje, conform comenzii nr. 345, din 1972 şi contractul
direct nr. 27 din mai 1972, a executat un foraj de explorare-exploatare pentru
alimentarea cu apă la Cons. Pop. al comunei Vlădila jud. Olt, la 25 m. adâncime
cu următoarele operaţiuni :
-transport.........preţ...,
An. IX, nr. 4 (98) APRILIE 2020 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 18
-instalat...........preţ....,
-executat........preţ.....,
-izolat......preţ...., etc. Drept pentru care am încheiat prezentul proces-verbal de
execuţie definitivă cantitativă în baza căruia se va întocmi situaţia de plată la
Banca de Investiţii Caracal.
Beneficiar Executant
Consiliul Popular al com. Vlădila O.I.F. Dolj-Secţia
Foraje”
În ziarul Oltul din 23 septembrie 1972 apare o anchetă intitulată ,,Schiţa
de sistematizare să corespundă perspectivelor reale de dezvoltare a comunei’’, din
care redăm următoarele : ,,Sistematizarea localităţilor rurale din judeţul nostru
intră într-un evident proces de concretizare. După ce şi-au delimitat vatra satelor,
după ce au discutat cu cetăţenii în vederea elaborării planurilor de dezvoltare
urbanistică pentru următorii ani, gospodarii rurali dezbat cu simţ de răspundere
schiţele de sistematizare... Am încercat să elucidăm această problemă discutând
cu preşedintele şi secretarul consiliului popular al com. Vlădila. Această localitate
a primit de aproximativ o lună de zile două proiecte de sistematizare, care au fost
afişate în vederea consultării lor de către cetăţeni. Am solicitat, în primul rând,
opinia preşedintelui consiliului popular, Alexandru Mincan, - în legătură cu
,,calitatea’’ schiţelor de sistematizare: ,,Cele două proiecte de sistematizare ale
com. noastre au fost discutate în cadrul comitetului executiv iar ulterior cu
numeroşi cetăţeni... După părerea noastră, confirmată de mulţi cetăţeni, proiectul
de sistematizare neglijează un detaliu important al geografiei economice a
comunei noastre, este vorba de zona din apropierea gării, unde avem concentrate
aproape toate obiectivele social-economice locale: silozul, moara,brutăria,
birourile cooperativei de consum, depozitul C.L.F., depozitul de lemne, poşta, iar
acum se află în construcţie un nou sediu al S.M.A. şi în vecinătate un magazin
universal…”. Referitor la aceeaşi problemă, secretarul consiliului comunal
Alexandru Cristea, aduce următoarele completări : ,,Varianta propusă pentru
alimentarea cu apă a comunei, dincolo de avantajele ce decurg din existenţa
sursei de la S.M.A. mi se pare destul de complicată şi costisitoare...... O altă
chestiune pe care o considerăm neraţională este aceea a dezafectării cătunului
Vlădila Nouă......construindu-se case pe teritoriul din sud, brutăria, magazinul
alimentar.. .rămân izolate3. Consiliul Popular Judeţean să coordoneze mai
judicios, mai cu deplină cunoştinţă de cauză, acţiunea de elaborare a acestor
proiecte, în funcţie de considerentele arătate. Iniţierea unei colaborări cu
institutele pe linia impunerii unei viziuni corespunzătoare, realiste ar conduce
indiscutabil la o chibzuită întocmire a coordonatelor de dezvoltare urbană a
comunelor din judeţul nostru”.
Fostul primar Alexandru Mincan a rămas în memoria locuitorilor
comunei Vlădila ca un exemplu bun. A decedat în anul 1992.
3 Ziarul Oltul, Anul V, nr. 1424, din 23 septembrie 1972, p.2-3.
An. IX, nr. 4 (98) APRILIE 2020 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 19
Amintirile unui scriitor slătinean (XLIV)
Ion Lazu
20 sept. 2012. Eu însumi, strămutat cu tot clanul nostru basarabean, la refugiul din
martie 1944, de pe malul Nistrului pe malul Oltului, într-o comună cu nume
bulgăresc: Cireaşov, am putut constata că mai toate comunele din proximitate,
despre care aflam din discuţii, înşirate de-a
lungul Oltului, aveau nume slave: Clocociov
(de unde provine Marin Mincu), Milcov
(unde s-au găsit fosile de elefanți Elephas
primigenius şi de cămile, Camelus alutensis),
Dobrotinet (de unde vine Damian Stănoiu),
Dranovăţ etc. Dar şi numele specific:
Grădinari. Nostim nu este acest aspect istoric,
de infiltrare şi asimilare a elementului sud-
dunărean, bulgaro-sârbesc, ci e nostimă
uitarea bruscă a originilor, faptul că oltenii
printre care am fost aduşi cu hârzobul, ne
tratau de Venetici, când ei erau bulgari
stabiliţi aici la a 5-a, la a 6-a generaţie, cu
nume de familie Pârvu, Mudava, Preda...
*
21 ian. 2013. Intelectualii altor vremuri...
Am mai notat undeva faptul doar în aparenţă
ciudat că dintre colegii mei de şcoală
secundară - clasele V-VII, cum erau pe-atunci, făcute de noi la Ionaşcu în Slatina -,
doar eu şi încă un coleg, Valeriu D., acesta din Satu Nou, am mers mai departe, la
liceu, pe când toţi ceilalţi, vreo 15 la număr, s-au orientat spre şcoli tehnice, spre
meserii... Explicaţia simplă este că bieţii lor părinţi, strâmtoraţi la maxim (suntem
în 1953), îi îndrumaseră spre şcoli care îi puteau scoate pe leafă pe fiii lor,
în doar 3 ani; pe când după liceu, ce meserie aveai, ce perspective, ce şanse de a
aduce cât mai repede un salariu în casă?!
Însă altceva vreau să evoc, de data asta. Uneori când veneam de la şcoala
Ionaşcu sau chiar în zilele de vacanţă se întâmpla, nu foarte des, ci dimpotrivă, la
un an, la doi ani, să ne/să îmi iasă în cale vreunul dintre cei doi tineri din comună
care merseseră (presupun) la şcoli înalte. Mă trăgeam / ne trăgeam pe marginea
drumului şi îi salutam cu mare respect. Ei treceau, înalţi, bine îmbrăcaţi, de fiecare
dată la costum şi cravată, cu servieta în mână, niciodată cu bagaj, ca tot omul care
vine pe la părinţi ori pleacă de acasă, după o scurtă vacanţă. Din partea noastră,
timiditate, din partea lor, nici pic de atenţie. Să ne zâmbească? Să ne arunce o
vorbă? Nicidecum. Asta ne plasa în lumi diferite, necomunicante. Nişte consăteni
Ion Lazu într-o fotografie
executată la Slatina în 1965
An. IX, nr. 4 (98) APRILIE 2020 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 20
care nu mai erau consăteni de-ai noştri, cărora poate ar fi fost cazul să ne adresăm
într-o altă limbă... Tare ciudat lucru!
Iar mai în detaliu vorbind despre ei, nici eu dar nici vreun alt coleg
consătean nu ştiam ce hram poartă aceşti intelectuali ridicaţi din satul nostru,
ajunşi de-o vreme oameni mari, la Bucureşti, poate la Craiova. Să fi reieşit cumva
că unul dintre dânşii era asistent universitar? N-aş putea garanta. Şi fapt este că
veneau pe la părinţi, oricât de rar, se închideau în curtea şi în casa lor, aşa încât pe
toată perioada şederii nu-i vedeai prin sat, cu vreo treabă, ori la plimbare, ori să-şi
caute foştii colegi de şcoală, de adolescenţă. Să umble seara după fete; să iasă la
horă, la biserică... Nu vorbeau cu nimeni. Nu mi s-a întâmplat să-i văd prin ograda
lor cu vreo îndeletnicire gospodărească, prin grădină. Unul dintre cei doi despre
care relatez aici fiind fiul cel mare al familiei Sorescu, vecini cu noi, peste o casă,
deci fratele Marioarei, pe care am
descris-o într-un capitol din Veneticii. Iar
celălalt oaspete de seamă, pe care s-ar fi
părut că noi nu-i meritam, era fiul lui
Radu Ene, deci peste drum de Sorescu,
însă despărțiți prin destin, cum mi s-a
părut, căci nu i-am văzut niciodată
împreună.
Și mai ciudate sunt amintirile
despre un alt tânăr, de fel din satul
Sărăceşti, care făcea parte din cea mai
nevoiaşă familie pe care am avut ocazia
să o văd cu ochii mei, în acei ani de
foamete, imediat după război... Uneori,
în vara lui 1946, când tata mă trimitea la
fostul primar Vasile Chiţu, proprietarul
casei unde ne mutasem de nevoie, sau la
Matei Ciungu, alt personaj din Veneticii,
mi se întâmpla să-l zăresc pe sală, un fel
de prispă în lungul casei: stătea în
picioare, drept ca un alt stâlp dintre cei
care susţineau streaşina - şi privea în gol, neclintit - şi tot acolo îl zăream, la
întoarcere... În curtea lor, o sărăcie atroce, imposibil de descris. Foarte rar l-am
văzut, după aceea. Dar câte ceva despre ascensiunea lui îmi ajungea la ureche. De
câte ori îmi revenea în minte imaginea acestui (viitor) asistent universitar înţepenit
pe prispa casei părinteşti, îmi era peste puteri să fac legătura dintre crâncena
paupertate a familiei sale şi cariera sa universitară.
După o vreme, la terminarea liceului, am lipsit de acasă mai mulţi ani la
rând, prins vară de vară cu excursiile şi practicile studenţeşti. Le-am pierdut urma
celor doi –trei intelectuali ridicaţi din comuna Cireaşov. Poate au continuat să dea
pe-acasă, uneori. Poate chiar să-i mai fi văzut eu însumi, după aceea, fără să pot
lega o discuţie; însă interesul meu pentru ei s-a stins, i-am trecut printre aspectele
Fratele Aurel, Tata, Mama și
Ion Lazu, student
An. IX, nr. 4 (98) APRILIE 2020 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 21
inexplicabile ale
vieţii. Să fi aflat,
mai târziu, că fiul
Ungurenilor a
înnebunit? Chiar
că nu mai ştiu
nimic precis... Şi
nici nu mai am pe
cine să întreb, din
familia mea, din
vecini... În
comuna mea de
adopţiune, unde
reveneam mereu,
până acum vreo
zece ani, practic
nu mai am cu cine să vorbesc. Mai grav este că nici casele nu mai sunt aceleaşi, în
timp şi-au schimbat radical înfăţişarea, chiar poziţia...Ciudat ar putea să pară faptul
că satul de demult a rămas neclintit în amintirea mea, precum într-un film
documentar oricât de amănunțit.
Cum să nu te întorci atunci, stăruitor, chiar cu oarecare înverşunare, asupra
amintirilor de demult, dintr-o vreme ce se lasă citită fără dificultăţi, despre o
comunitate care în mintea mea avea şi are în continuare o coerenţă, o poziţionare
riguroasă în vălmăşagul lumii!?
*
Pe acest Ionel Sorescu, foarte prezentabil, totdeauna la costum şi cămaşă
albă (de poplin, adaug eu acum), fecior de statură medie, blondiu, delicat, îmi
amintesc să-l fi văzut multă vreme după ce ne mutasem noi înşine la Pîrliţi, deci
prin 1958-59, când eu eram deja la facultate. Chelise pretimpuriu, era cumva mai
pieptos-prosper fiziceşte şi arăta foarte dichisit, chiar luminos la chip, deşi în
continuare nu dădea semne că ar dori să schimbe o vorbă cu consătenii. Şi, ceea ce
mi se va fi părut ciudat, iar acum mi se pare şi mai ciudat, acest om de carieră
venea pe la părinţii săi, oricât de rar, dar totdeauna singur - aşa încât nu am ştiut
niciodată dacă era căsătorit sau nu, dacă are familie, urmași. Poate de aici impresia
că, luându-şi zborul din Cireaşov, aceşti tineri îşi asumau un destin ieşit din
normalitate. Şi mai notez faptul că, dându-mi silinţa să merg mai departe la liceul
teoretic (când, cum am mai spus, toţi colegii mei se orientaseră spre şcoli tehnice),
nu m-am gândit niciodată să le semăn acestor tineri surtucari - mă refer de data
asta şi la vestimentaţie.... Aşa îmi explic, pe de altă parte, faptul că nu m-am
străduit să aflu mai multe despre dânşii, cu atât mai puţin să le fiu în preajmă, să
mă împărtăşesc din taina succesului lor...
Deci îl adaug pe fiul lui Radu Ene, poate de aceeaşi vârstă cu Ionel Sorescu
sau mai mare cu 2-3 ani, vecin cu acesta, dar subliniez imediat că pe cei doi nu
i-am văzut niciodată împreună - nici măcar n-am observat ca junele Ene, profitând
Nepotul Fănel, unchiu Gică, tanti Dona, Mama și Tata
An. IX, nr. 4 (98) APRILIE 2020 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 22
de împrejurări, să
le facă un pic de
curte surorilor lui
Ionel... Nu e
ciudat? Să pun
totul pe seama firii
sale, presupus
sobră, semănând
cu tatăl său,
gospodar de frunte
al comunei, dar pe
care nu l-am văzut
niciodată
tăifăsuind cu
vecinii, pierzând
vremea pe la cooperativă, pe la cârciumă? Acum încep să dau importanţa cuvenită
aspectelor legate de firea oamenilor, dar şi trăsăturilor ce se transmit de la părinţi.
Aşchia nu sare departe de trunchi...
Şi acum vin la povestea pe care o schiţasem, cea a lui Ungureanu, vecinul
meu mai mare din Sărăceşti, pe care l-am avut sub ochi mai ales când eram în clasa
a doua - a treia, deci pe la opt-nouă ani... Ce aflu, abia acum, după emisiunea de la
Euterpe? Poeta Adela Popescu (n.1935, soţia cercetătorului şi criticului literar
George Muntean - de la Institutul G. Călinescu - căruia i-am pus o placă
memorială), invitată de mine la emisiune, mi-a dăruit pe loc cartea ei de
versuri Între noi - timpul. Nu spun acum decât că din Autoportretul pe care
autoarea şi-l schiţează (în loc de prefaţă), am aflat că intrând la Şcoala
de Literatură M. Eminescu, i-a avut colegi mai mari cu un an pe Nicolae Labiş şi
pe Nicolae Ungureanu, acesta din Slatina, mai exact din comuna Cireaşov. Păi,
mi-am spus, acesta nu poate fi decât vecinul meu din Sărăceşti! Or, colegii de la
şcoala de literatură au trecut apoi, desigur prin examene şi echivalări, la Filologia
bucureşteană. Adela P. şi George M. se căsătoriseră din 1956, au absolvit în 1959.
(Deci colegi de serie cu amicul Florin M.) Cu doi ani înaintea mea, eu la Geologie,
desigur. Dintr-o altă secţiune a cărţii ce mi-a fost dăruită cu autograf, cea privind
Referinţele critice, am aflat că F. M. a scris mai multe cronici despre cartea Adelei
P., aceeaşi ca titlu, re-publicată la intervale, cu noi poezii adăugate - în decurs de
câteva decenii, de la 25 de poeme s-a ajuns la 99!, iar numărul ediției nu mai
contează. Îi dau un telefon amicului F.M. şi-mi confirmă că Nicolae Ungureanu
le-a fost coleg la facultate şi bun prieten. Ştiam deja că N.U., a absolvit Filologia,
că pe vremea Şcolii de Literatură scria versuri, că a funcţionat apoi ca profesor la
Brăila. Intru pe Google şi mi se confirmă toate aceste date primare. Aflu în plus că
N.U., a editat prin 2010 un unic volum de poezii, toate în formă fixă: Soarele
nimănui, despre care recenzentul se pronunţă fără cine ştie ce entuziasm. Mai aflu
că în Brăila (Oraşul cu salcâmi) N.U. a făcut figură de intelectual boem şi
sarcastic...
Ion Lazu în faţa casei părinteşti (2016)
An. IX, nr. 4 (98) APRILIE 2020 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 23
Iată un destin cât de cât tipic pentru poetul român din trecutele vremuri.
Mi-l închipui licean la Radu Greceanu din Slatina. Scriind poezii, ca mai toţi
liceenii. Mai cunosc cazul unui licean din Pârliţi, el nu mai trăia acolo pe când noi
ne-am mutat în noua casă, mi-l amintesc recitând o poezie cu ocazia unei chermeze
la sediul noii gospodării colective, deci în conacul fostului boier Popescu, des-
proprietărit, mort în închisoare, ca orice duşmai al poporului, nu? Probabil că în
cazul poetului de la Pârliţi era vorba despre singura lui poezie, căci n-am mai auzit
nici de el nici de alte producţii lirice...).
Revenind, îmi închipui că activiştii culturali de la Casa de Cultură din
Slatina l-am recomandat pe N.U. pentru şcoala de Literatură din Bucureşti. Se va fi
prezentat, a trecut un examen, cum ne asigură Adela P. că se dădeau, a intrat şi a
fost unul dintre bunii prieteni ai lui Labiş, care, împătimit de literatură adevărată, le
strecura cărţi achiziţionate de la celebrul anticar Sterescu (a făcut puşcărie politică;
îl am pe listele mele privind intelectualii încarceraţi...). Dar ce s-a ales din
consăteanul meu Ungureanu, ajuns profesor la Brăila? Desigur, profesor de
literatură, dar şi poet, nu? Implicat în mişcarea literară a urbei, activând la cenaclul
liceului, al oraşului, al Casei de cultură. Cu prestigiul filologului, cu aplombul
celui care a absolvit Şcoala de literatură, umăr la umăr cu Labiş. Şi în această
privinţă, mă gândesc, e ca şi cu profesorul de pian, care scoate interpreţi de
excepţie, fără ca el însuşi să aibă prestaţii la cel mai înalt nivel. Dar morbul
poeziei, al visătoriei din primii ani ai adolescenţei, dacă s-a încuibat în sufletul
cuiva, nu-l mai părăseşte câtu-i viaţa... Sărăcia cea mai crâncenă, dorinţa de
altceva, care pe atunci, prin anii 48-50 se va fi suprapus peste poncifele comuniste
privind viaţa cea nouă şi fericită, iată contextul din care se va fi ales destinul
vecinului meu din Sărăceşti.
Mai adaug doar atât: păstrând în Veneticii toponimicele Sărăceşti, Coteşti,
Pârliţi, un critic de frunte al vremii a opinat că va fi fiind vorba despre nişte
denumiri inventate de autor, ca să scoată în evidenţă... Nicidecum! Aprigii olteni le
găsiseră ei înşişi, fără contribuţia vreunui literat, fie acesta şi venetic...
PS. Aici ar trebui să vin cu alte informații despre N.U. Poet și Profesor de
literatură la liceul N. Iorga din Brăila. Autor de poezii în formulă clasică; Soarele
nimănui etc. vezi Google. Deduc că cireșoveanul meu ar fi murit în ianuarie 2015.
A avut un blog pe care își posta poeziile, unele filmulețe etc.
*
Însă mă întorc la intrarea în Sărăcești, ca loc privilegiat, legat de primele-mi
trăiri afective. Acolo, spre vale rămânea un tăpșan bătătorit, bordat de iarba
izlazului ce se deschidea spre coastă. Era, ar fi fost un strategic punct de observație
asupra întregii văi, la confluența Ștreangului cu Valea Porcului, cu tot versantul
dinspre Proaspeți, în partea dreaptă, iar în stânga cu versantul dealului și cu drumul
care urca spre intrarea în Cireașov, la alde Vasile Cocoș. Se distingeau în acea
parte două-trei acoperișuri, printre coroanele duzilor și salcâmilor. Dacă nu mai
aveai răbdare să-l tot aștepți pe cel dus cu treburi la oraș sau în comună, veneai aici
și pândeai drumurile, cărările; dacă cel așteptat se zărea venind, te întorceai în
curte, îți vedeai de gătit, de dereticat, de... și în vreun sfert de oră – douăzeci de
An. IX, nr. 4 (98) APRILIE 2020 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 24
minute apărea și cel așteptat... Din acel tăpșan se desprindea o cărăre oblică,
întretăind drumul de care, spre Podeț și la câțiva pași mai încolo, pe dreapta, era
altă cărare, coborând spre izvorul din Valea Porcului; prima era drumul Tatei spre
măcelăria lui Gălbenuș, de pe Obrocari, unde lucra pe acea vreme; cealaltă era
cărarea Mamei, spre izvor, de unde aducea apă de băut. Casa Filomiței era mai nou construită, cu marchiză și cu fațada orientată
spre apus, spre oraș. De pe prispă aveam sub priviri spatele casei celor două
văduve. Dar mă interesa mai mult celălalt capăt al prispei, dinspre Voichița și
uneori priveam în
curtea lor: goală, cu
iarba crescută în
bătătură. Voichița
avea o fiică, văduvă
și ea, cu doi copii:
Ilie, zis Panduru,
deja flăcăiandru și
o soră mai mică
decât mine, Leana.
În spatele lor, casa
lui Niță Oprea, cu
doi fii: Ionel, de
vârsta lui Mișulică
și Marin, cu vreo 2 ani mai mic decât mine. Despre alde Lupu, cu o casă de
tuberculoși, am scris în altă parte...
*
Cireșovenii aveau rude mutate la Pârliți, pe Pitești sau spre Clocociov,
aceștia păreau înstrăinați, cu o viață a lor, de neînțeles, așa cum o percepeam eu,
mirându-mă mereu că nu-i văd trecând spre casa părintească. Mai poate fi și faptul
că mutându-se în Pârliți, suburbie a orașului, își luau aere de orășeni? Alde Mitică
Pârvu avea un frate pe Pitești, înstrăinat, inabordabil; alde Raită aveau la capătul
Pârliților un fiu mai mare, ofițer, care părea să nu mai știe de ai lui; alde Sârbu îi
aveau pe cei din Pârliți, cu cei doi fii plecați la București; alde Sorescu o aveau pe
Cati, la capătul din
deal al străzii
Oituz... Mă intriga
faptul în sine că
oameni pe care îi
știam frați buni,
după ce ajungeau
la casa lor nu prea
mai păstrau
legăturile, greu ai
fi bănuit că sunt
rude bune.
Case prăbuşite în Sărăceşti (locuinţa lui nea Minică Şerban,
2016)
Spre Valea Porcului
An. IX, nr. 4 (98) APRILIE 2020 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 25
O apariție cu tentă istorică: invalidul din Satu Nou, anunțând ordinele
Primăriei, trecea prin toate cătunele comunei, cu toba și goarna. Probabil primea
un ajutor, ca mutilat și se simțea dator să ajute primăria? Îl auzeai de oriunde te-ai
fi aflat și te trăgeai mai aproape, ca să auzi ce ordonă Primăria: Să știe toată lumea
că mâine.... muncă voluntară, corvezi, împrăștierea balastului pe drumul spre
Gară... Cât despre ieșirea la muncile câmpului, nu era nevoie de nicio invitație sau
somare – săteanul își cunoștea mai bine interesele...
Multe nume ce ar trebui reanimate: Costeacă, Brătianu, Daragiu, Țună,
Zburliș, Leleșteanu, Tolică... Printre altele, vreau să dau măcar aici numele acestor
cireșoveni de care n-am vorbit în roman.
Toponime care funcționau în plin pe vremea copilăriei mele, iar cu timpul
și-au pierdut din importanță, cu schimbările impuse de noul curs al istoriei: Inoaia,
Grecoaica, Secuța, valea Porcului, Sub Vii, Râpa Popii, la Vălcea, Prunii școlii,
Prăfării, Ștreangu, Leasa....
Profesorul de ,,Ştiinţe ale vieţii”- Ion G. Bodescu
Dumitru Nica
Motto: ,,Scopul real şi legitim al ştiinţei este
asigurarea vieţii cu noi investiţii si bogăţii”.
Fr. Bacon
Bogata istorie a Liceului „Radu Greceanu” s-a desfăşurat în principal în
patru etape. Prima, 1884-1918, o etapă de consolidare şi confirmare, când
Gimnaziul Real a început să fie ridicat la rangul de liceu. În cea de a doua etapă,
1918- 1945, se produce etapa miracolului şcolar numit „Radu Greceanu”. A treia
etapă, 1945-1989, s-a desfăşurat în anii regimului comunist. A patra etapă,
decembrie 1989- până în prezent, corespunde unei perioade de puternică relansare
şi apoi ascensiune a acestui liceu, devenit Colegiu Naţional.
În fiecare etapă şi-au desfăşurat activitatea didactică oameni deosebiţi în
calitate de dascăli, de educatori, adevăraţi „apostoli”. Constat în fiecare zi că, cu
cât cunoşti mai mult asupra vieţii lor, cu atât se înalţă în sufletul nostru sentimentul
de admiraţie reală, pentru tot ce au înfăptuit şi mai ales cum au înfăptuit. Datoria
noastră, a urmaşilor lor, este să le relevăm faptele, ca noile generaţii de elevi să
cunoască bine istoria trecutului.
Liceul „Radu Greceanu”, profesorii săi minunaţi, recunoscuţi ca probitate
şi competenţă, au avut o contribuţie esenţială la dezvoltarea mea ca om, ca cetăţean
şi cu siguranţă acestea m-au pregătit pentru a putea face parte din rândul dânşilor
ca profesor, ca director adjunct, fiindu-le un elev conştiincios şi devotat
obiectivelor dumnealor. Dintre aceştia, am să prezint o figură remarcabilă de
intelectual şi pedagog al acestui liceu, Profesorul de ŞTIINŢE ALE VIEŢII -ION
BODESCU.
An. IX, nr. 4 (98) APRILIE 2020 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 26
S-a
născut la 20
februarie1917, în
comuna Pleşoiu, jud.
Olt, având ca părinţi
pe Ecaterina şi
Gheorghe Bodescu.
În perioada 1924-
1929, urmează
Şcoala primară în
comuna natală,
având ca învăţători
pe Gheorghe C. şi
Elena Diaconu, apoi
se înscrie şi devine
elev al Liceului
„Radu Greceanu” pe care îl frecventează între 1929- 1937, când îşi susţine
bacalaureatul. Aici a cunoscut înţelepciunea şi dăruirea unor profesori de prestigiu
ca: Traian Biju- director şi profesor de geografie, Ilie Rădulescu- diriginte, lb.
franceză, George V. Botez- lb. română, Toma Vasilescu- director, lb.latină, Ion O.
Ionescu- ştiinţe ale naturii,Daniel Mirodot- istorie, Nicolae Diaconescu-
matematică, Victor Biltz- fizică şi chimie, Eugen Ghimpeţeanu- filosofie. În anul
1937 susţine examen de admitere la Facultatea de Ştiinţe ale Naturii la
Universitatea din Cluj, obţinând licenţa în 1941. Aici a avut şansa să audieze
cursurile unor străluciţi profesori ca: Emil Racoviţă- biologie generală şi speologie,
Alxandru Borza- botanică, Ion Popescu Voiteşti- geologie, care la începutul
carierei a fost şi profesor la Gimnaziul Real ,,Radu Greceanu”, Emil Pop-
fiziologie vegetală.
După satisfacerea serviciului militar, este încorporat ca urmare a stării de
război, de unde revine în 1944. Din 1944 până în 1979, timp de peste 35 de ani,
Profesorul a funcţionat la catedra de Ştiinţe Naturale a Liceului „Radu Greceanu”,
ca profesor titular cu examen de capacitate. În perioada 1950- 1954, pe lângă orele
de la liceu, a predat anatomie şi a îndeplinit funcţia de director la Şcoala Medie
Tehnică Financiară- Slatina, care se afla la mică distanţă de liceu, unde erau
pregătiţi numeroşi elevi care au devenit economişti de bază în diferite bănci şi
instituţii financiare. În perioada august 1970 -septembrie 1971, a îndeplinit funcţia
de dir. adj. la Liceul „Radu Greceanu”, făcând echipă cu prof. Elena Achimescu,
director plin şi prof. Dumitru Nica- dir. adj. ,ultimii doi ocupând funcţiile până în
septembrie 1978.
Profesorul Ion Bodescu a făcut parte dintre profesorii eminenţi ai
liceului, prin prisma materiilor de specialitate predate cât şi a calităţilor moral
pedagogice. Spirit energic, sincer, în înţelesul înalt al cuvântului, mic de statură,
vioi în mişcări, avea o figură plină de expresiune. Ochii îi sclipeau plini de
pătrundere, şi exprimau bunătatea acestuia.
Clasa a X a A-1974-1975. În rândul doi, de la dreapta la
stânga, profesorii: Ion Bodescu-biologie, diriginte, E. Mocanu-
lb. engleză, Angela Corbu- chimie, Iulia Săraru- lb.română şi
Maria Cârloganu- fizică. Primul din stânga, în picioare,
Dumitru Nica-matematică, dir. adj.
An. IX, nr. 4 (98) APRILIE 2020 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 27
Aproape
mereu de sufletele
copiilor, Profesorul a
extins sfera cunoaşterii
biologice către
frumuseţea copilăriei şi
adolescenţei organizând
excursii şi drumeţii
pentru cunoaşterea
directă a mediului
natural. A îmbinat
tradiţionalul cu modernul
în predarea disciplinelor
sale, lăsând fiecărei
generaţii o fărâmă din
sufletul său şi a reuşit să adune în jurul său mulţi elevi care au îndrăgit această
Ştiinţă a Vieţii şi ca o recompensă a stădaniei, foşti elevi au urmat pe profesorul lor
în acest domeniu, unii devenindu-i chiar colegi de cancelarie. Amintesc în această
direcţie pe Emil Merer, absolvent 1959, care a urmat aceeaşi facultate şi a devenit
coleg de catedră cu profesorul său la acelaşi liceu. Ilie Popa absolvent 1959, a
devenit un cercetător recunoscut în cadrul Institutului de Biologie Bucureşti, iar
Octavian Popescu, absolvent 1970, Membru titular al Academiei Române, îşi
amintea: ,,La formarea mea ca om şi ca viitor om de ştiinţă o contribuţie
substanţială au avut- o următoarele cadre didactice:.. prof. Ion Bodescu-
biologie,...”.
Profesorul Ion Bodescu a muncit cu multă pasiune, dăruire, migală şi tact
pedagogic şi a asigurat o temeinică pregătire profesională în domeniul Ştiinţelor
Naturale. În afara pregătirii profesionale a modelat în sufletele elevilor săi cinstea,
modestia, omenia, dragostea de muncă, spiritul patriotic, încrederea în viitor.
Tocmai de aceea, din
fiecare generaţie de
absolvenţi, pe lângă
cei care au îmbrăţişat
cariera didactică, au
fost multi care au
ales să urmeze
medicina. Îmi
amintesc cu plăcere
că la o întâlnire de
promoţie, 1980,
câţiva, care
deveniseră medici
renumiţi la spitale în
Bucureşti, spuneau:
Clasa a XII a C, curs seral- 1969. „Tablou de promoţie”. Al
doilea din stânga, prof. Ion Bodescu.
Absolvenţii Liceului „Tudor Vladimirescu”- 1969. ,,Tablou de
promoţie”. Primul din stânga, profesor Ion Bodescu.
An. IX, nr. 4 (98) APRILIE 2020 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 28
,,Domnul profesor Ion Bodescu ne-a învăţat să citim şi să studiem zilnic, pentru că
medicina este un studiu de o viaţă întreagă. Medicul nu poate să rămână numai un
tehnician închis în tehnicismul său, un „inginer de organe”, ci un om care ajută alt
om, în calitate de medic, dar şi ca un bun psiholog”.
Ca profesor de biologie, s-a remarcat nu numai printr-o competenţă
profesională, dar şi printr-o exigenţă sporită faţă de răspunsurile elevilor săi. Chiar
dânsul o recunoaşte, într-un mesaj, timis la întâlnirea promoţiei 1981, la
09.06.2001, menţionând: ,,......În primul rând, ţin să vă mulţumesc pentru invitaţia
făcută, dar, cu părere de rău, nu pot participa la întâlnire datorită faptului că, în
prezent sunt sub apăsarea unor boli determinate de vârsta mea...... Mă bucur şi de
faptul că nu ne-aţi uitat, cu toate că unii dintre profesorii voştri- în care intru şi eu-
eram mai pretenţioşi, mai răi. Dar să ştiţi că nu era răutate, era o dorinţă a acestor
profesori ca munca lor să scoată oameni pregătiţi aşa cum, de fapt, sunteţi
Dumneavoastră cei de faţă şi care aţi contribuit la locul de cinste pe care îl ocupă
azi Liceul Radu Greceanu”.
Profesorul Emil Constantinescu, azi în vârstă de peste 85 de ani,
profesor de educaţie fizică la acelaşi liceu, fost absolvent al Şcolii Medii Tehnice
Financiare, 1953, a apreciat corectitudinea, exigenţa directorului său, profesor de
biologie Ion Bodescu, arătând că, datorită anatomiei învăţate de la Profesor, a fost
singurul care a luat zece la admiterea susţinută la I.C.F. Bucureşti. Acesta a mai
adăugat o mică poveste, referitoare la exigenţa domnului Profesor, spunând: ,,În
ultimul an, un inspector al regiunii Argeş a asistat pe domnul profesor Ion Bodescu
la două ore, apoi în faţa elevilor a spus: Să vă mulţumiţi că aveţi un astfel de
profesor exigent, competent. Pe urmă am aflat că doi elevi îl reclamaseră pe
Profesor la Secţia Învăţământ Regională, plângându-se de exigenţa dânsului”.
La fel şi Ion Pătraşcu, absolvent 1960, profesor de istorie, fost inspector
şcolar şi inspector şcolar general recunoaşte: „L-am avut diriginte un an de zile şi
profesor de ştiinţele naturii, pe tot parcursul liceului. Am reţinut de la dânsul
exigenţă în pregătirea pentru lecţii, dar şi faţă de elevi, corectitudine în notare, în
relaţiile cu elevii”.
La întâlnirea de 20 de ani a promoţiei- 1969. La prezidiu, de la stânga, profesorii:
Lavinia Jitaru- lb rusă, Ilie Tudor- biologie, fost director, Alecu Popescu- geografie,
Nicolae Popescu-Optaşi- istorie, A. Chiţoiu- engleză, Iulia Săraru- lb. română, Ion
Bodescu- biologie.
An. IX, nr. 4 (98) APRILIE 2020 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 29
Nicolae Păun, absolvent 1973, prof. univ. dr. Facultatea de Studii
Europene, Universitatea Babeş Bolyai, Cluj Napoca, susţinea la întâlnirea după 20
de ani de la absolvire: „Numele profesorilor mei .......Ion Bodescu, biologie, dar şi
diriginte,.... au fost reperele culturale de primă mărime ale oraşului, mari dascăli,
cărturari, formaţi la şcoala unde cunoştinţele dau statura intelectuală a
profesorului”. Iar Geogeta Bucşan, absolventă 1975, la Sărbătorirea a 130 de ani
de la î