UNIVERSITATEA „DANUBIUS” DIN GALAŢIMASTER, „ŞTIINTE PENALE”

Măsurile educative şi Pedepsele aplicabile minorilor

Organizare sistemul în penitenciar

Îndrumător,

Lect. Univ. Dr. Rusu Ioan

Galaţi 2012

1

Cuprins

INTRODUCERE……………………………………………CAP.I DELICVENŢA JUVENILĂ…........................................................

I. ASPECTE GENERALE 3

II. FELUL SANCŢIUNILOR APLICABILE MINORILOR 5

1. Măsuri educative 51.1.Mustrarea 51.2.Libertatea supravegheată 61.3.Internarea într-un institut medical-educativ 71.4.Internarea într-un centru de reeducare 7

2. Pedepsele aplicabile minorilor 82.1.Închisoarea 102.2.Amenda 12

III. CONCLUZII 13

Bibliografie 14

2

INTRODUCERE

Criminalitatea apare ca un produs ineluctabil al personalităţii individului, ea incluzând acele comportamente care violează normele juridice, întrucât indivizii respectivi nu dispun de capacitatea de a le respecta şi a li se supune.1

Transgresând normele şi valorile sistemului social, individul poate fi, deci, atât o persoană insuficient maturizată sub raport social sau neintegrată social, cât şi o persoană care refuză sau nu poate să se supună normelor juridice ale colectivităţii.2Conform acestei perspective, comportamentul delincvent se datorează fie unor dificultăţi care-l împiedică pe individul respectiv să acţioneze conform prescripţiilor normei, fie existenţei unei personalităţi perfecte, normele căreia sunt incompatibile cu standardele de normalitate şi moralitate ale grupului sau colectivităţii din care face parte.

Delincvenţa juvenilă reprezintă un fenomen ce include totalitatea încălcărilor de norme sociale săvârşite de către tinerii sub 18 ani, încălcări sancţionate penal. Ea se referă aşadar la activităţile ilegale comise de copil sau adolescent.

Articolul 1 al Convenţiei ONU cu privire la drepturile copiilor defineşte copilul drept “orice persoană în vârstă de până la 18 ani, cu excepţia cazurilor când majoratul este atins mai devreme în conformitate cu legislaţia naţională”.

Din perspectiva psihofiziologiei vârstelor se consideră că perioada minoratului coincide cu copilăria şi adolescenţa.

Între aceste două perioade nu există graniţe cronologice precis determinate. Adolescenţa cuprinde două etape3: preadolescenţa (de la 11-12 la 14-15 ani) şi adolescenţa propriu-zisă (de la 14-15 ani până la 18 ani) când de regulă, s-au produs toate modificările psihofiziologice şi biologice care marchează trecerea la maturitatea normală.

1 Ion Pitulescu, Delincvenţa juvenilă, Editura Polirom, Bucureşti, 2002, p. 17.2 http://www.avocatura.com/academica/referat335-profilaxia-delincventei.html3http://www.psihiatrie-psihologie.ro/articole/articole/despre-adolescenta

3

CAPITOLUL I

DELICVENŢA JUVENILĂ

Familia ca grup social cu existenţă privată este guvernată de valorile, normele şi tiparele comportamentale ale adulţilor formând cuplul. Acest corp de judecăţi morale vor fi apoi, în procesul educaţiei directe şi indirecte, prin imitaţie, inoculate copiilor.

Principalele funcţie a familiei şi a părintelui sunt educarea şi protejarea copiilor fiind cel mai adesea neglijată în cazul famililor violente.

Analizând funcţiile familiei şi în principal funcţiile parentale, care reglează realizarea sarcinii definitorii a familiei, aceea de a creşte copiii, se remarcă implicaţii la nivelului de dezvoltare, a judecăţilor morale ale părintelui în eficienţa sa ca părinte. Este tot mai frecventă invocarea, printre funcţiile parentale, a nevoii de a respecta copilul. Respectarea copilului, care depinde total şi într-un mod obositor la început de disponibilitatea adultului, este apanajul unei gândiri morale mature. O gândire morală cu principii clare, cunoaşterea şi respectarea nevoilor umane în general şi a nevoilor copilului pentru o dezvoltare normală, în special, de către toţi membrii adulţi pot garanta calitatea vieţii familiei

1.1. Noţiuni generale privind delincvenţa juvenilă

Derivat din latinescul delinguere şi juvenis această noţiune desemnează ansamblul abaterilor şi încălcărilor de norme sociale, sancţionate juridic, săvârșite de minori.

Termenul de devianţă a fost utilizat pentru prima dată în anul 1938 de cătresociologii americani Sellin ca „ansamblul comportamentelor îndreptate împotrivanormelor de conduită sau a ordinii instituţionale” şi de către Merton, care consideradevianţa drept „o reacţie normală a oamenilor normali în condiţii anormale.”

Conform Dicţionarului de sociologie, devianţa reprezintă orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societăţii sau ale unui grup particular.

4

Ca formă specială de deviantă socială, delincvenţa juvenilă defineşte „ansamblul conduitelor minorilor şi tinerilor aflate în conflict cu normele de convieţuire socială acceptate şi recunoscute într-o societate.”4

Ca formă distinctă de deviantă (de natură penală) delincvenţa juvenilă constituie un fenomen complex, ce defineşte ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală, rezultând în mod explicit că termenul "juvenil" (delincvenţa juvenilă) se referă numai la grupa de vârstă a minorităţii.

Cariera infracţională a unui tânăr nu seamănă cu cea a adultului,faptele sale ilegitime sau ilicite, se datorează de fapt, greşelilor făcute de educator (de părinte) şi nu unor aşa-zise motivaţii antisociale ale tânărului făptuitor.

O serie de autori consideră că trăsăturile specifice ale delincvenţei constau în principal în:

violarea legilor şi prescripţiilor juridice ce interzic comiterea anumitor acţiuni;

manifestarea unui comportament contrar regulilor morale şi deconvieţuire socială;

desfăşurarea unei acţiuni antisociale care periclitează siguranţa instituţiilor şi grupurilor sociale producând un sentiment de teamă şi insecuritate în rândul indivizilor;

Minorii delincvenţi, în marea lor majoritate, nu sunt nici infractori înrăiţi, nici elemente marginale irecuperabile, ci pur şi simplu sunt copii în derivă, lipsiţi de beneficiile educaţionale ale unui mediu familial favorabil, mai bine zis, sunt rezultatul violenţei manifestate la nivel familial.

De cele mai multe ori, comportamentul deviant al tinerilor reprezintă un produs principal al orientărilor comportamentale şi motivaționale dobândite în cursul procesului de socializare din cadrul familiei, scolii si grupului de prieteni. Aceste orientări încep să se dezvolte în primii ani de viață, conturându-se mai precis în timpul perioadei școlare. În măsura în care copilul creşte şi devine adolescent, orientările sale comportamentale şi motivaționale devin din ce în ce mai definite, având implicații serioase pentru conduitele şi acțiunile sale în viața socială. Adolescenţa este, de fapt, acel stadiu de viaţă, în cursul căruia tânărul pune efectiv în practică ceea ce a dobândit în cursul procesului de socializare. În această perioadă de viață un rol important îl deține sentimentul de autostima al adolescentului, aspirațiile sale, convingerea că va putea accede, fără piedici, la rolurile de prestigiu din societate.

4 Dan Banciu, Sorin Rădulescu, Introducere în sociologia delincvenţei juvenile.Adolescenţa – între normalitate și devianţă, Editura Medicală, Bucuresti, 1990, p.47.

5

O educaţie defectuoasă care rezidă într-o socializare neadecvată reprezintă un factor determinant în dezvoltarea unor comportamente delincvente5.

Efectele negative ale unui deficit de educaţie se resimt la nivelul conştiinţei morale a adolescentului şi implicit, al integrării sale armonioase în viaţa adultă.

Manifestările deviante ale adolescentului de la calea normală de dezvoltare, dincolo de tulburările inerente vârstei ca atare, pot constitui un simptom indicativ pentru identificarea unor carenţe de educaţie în domeniul moral.

Majoritatea anomaliilor psihice, afective sau caracteriale ale adolescenţilor provin, de pildă, din absenţa realizării adecvate a funcţiilor familiei şi a responsabilităţii părinţilor, familia reprezentând, din acest punct de vedere, un gen de „personalitate colectivă” a cărei armonie sau dizarmonie au o deosebită rezonanţă în structurarea personalităţii morale a adolescentului, în sănătatea şi echilibrul său psihic6.

Absenţa unor exigenţe educative, a unui proces de socializare adecvat poate genera numeroase erori, care contribuie, adeseori, la formarea unei personalităţii morale distorsionate, labile, aflate în conflict latent cu normele şi valorile sociale şi a cărei inadaptare constituie sursa celor mai multe acte cu caracter deviant.

1.2. Cauzele generatoare ale delicvenţei juvenile

Astfel că în cadrul familiei moderate care manifestă faţă de copil atât afecţiune cât şi autoritate, se înregistrează puţine cazuri de minori infractori, deoarece părinţii dau posibilitatea copilului să perceapă lumea reală exact cum este cu bune şi cu rele, învățându-i totodată să facă diferenţa dintre un comportament normal şi unul care aduce atingere valorii sociale.

5 Virgil Dragomirescu, Psihologia comportamentului deviant, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, București, 1976, p.50.6 Constantin Păunescu, Agresivitatea și condiția umană, Editura Tehnică, București, 1994, p. 90.

6

Aşadar apar diferite tipuri de familii care conduc sau determină într-un mod sau altul delincvenţa juvenilă:

1. Familia dezorganizată

Din vechi timpuri s-a considerat că familia dezorganizată constituie cauza comportamentului deviant. Această concepţie se consideră depăşită, considerându-se că de fapt nu structura familiei este vinovată de comportamentul deviant ci carenţele pe care le are fiecare tip de familie dezorganizată.

În fapt, familia dezorganizată este familia care-şi pierde integritatea ca urmare a separării părinţilor datorită unor motive, precum:

- familia incomplet unită sau nelegitimă,

- familia dezmembrată prin îndepărtarea unuia din soţi, ca urmare a  anulării căsătoriei, separării, divorţului sau părăsirii;

- familia tip ,,cămin gol” (soţii locuiesc împreuna  fără o comunicare reală şi fără să constituie unul pentru altul un suport emoţional);

- familia în criză datorită absenţei unuia din soţi prin: deces, detenţie, boală, existenţa unor situaţii care determină eşecurile comportamentului conjugal, datorită: retardării copilului, psihoza copilului sau a unuia din soţi, boală incurabilă, etc.

Studiile asupra delincvenţei juvenile au arătat că, în mare măsură, atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa autorităţii părinteşti, a controlului şi a afecţiunii acestora i-au determinat pe copii să adopte atitudini antisociale. Astfel, din studiul lui Noberto Galli7, efectuat pe un grup de 297 delincvenţi rezulta că: separarea părinţilor a determinat la 22,8% din chestionaţi să aibă atitudini antisociale, despărţirea părinţilor a fost cauza delincvenţei la 42% din minorii delincvenţi, imoralitatea mediului  familial a fost motivul acţiunilor antisociale în cazul a 58,5%, în timp ce doar 7,7% din subiecţi proveneau dintr-un mediu familial normal.

Alt studiu relevant este cel realizat de Jean Pinatel8. Acest studiu a determinat următoarele concluzii: 58% din infractorii minori provin din familii dezorganizate, din care 13% sunt copii naturali, 4% sunt orfani de ambii părinţi, 18% au un părinte decedat, 6% au părinţi divorţaţi, 13% au părinţi separaţi. Dintre subiecţii acestui studiu 13% proveneau din familii imorale, în 14% din cazuri copii au schimbat doua medii familiale, 13% au schimbat mediul familial în favoarea internatului, 17% au avut dese plecări de acasă, 9,73% sunt absenţi constant din familie.

7 http://www.scrigroup.com/educatie/sociologie/DEZORGANIZAREA-FAMILIALAtilde-52182.php8 http://denisapatrascu.wordpress.com/2010/02/13/studiu-criminologic-privind-cauzele-delincventei-juvenile/

7

În strânsă legătură cu dezmembrarea familiei iniţiale se pune problema părinţilor vitregi, soţii părintelui la care a rămas spre creştere copilul.

Unele studii9 şi-au îndreptat atenţia spre această situaţie care are influenţă asupra delincvenţei juvenile. Nu se poate spune cu exactitate dacă delincvenţa este influenţată de simpla prezenţă a părintelui vitreg, sau de reacţia de respingere pe care o resimte copilul faţă de ,,înlocuitorul părintelui său” ori de sentimentul de concurenţă pe care-l resimte faţă de intrusul în familie, motiv pentru care începe să aibă un comportament deviant, pentru a atrage atenţia.

Prin urmare nu dezorganizarea ca atare este un factor determinant al comportamentului delincvent al tânărului, ci deficienţele educative ale familiei, manifestate în insuficienţele procesului de socializare morală şi incapacitatea îndeplinirii unor funcţii de bază.

Destrămarea familiei, deteriorarea climatului conjugal, deficienţele stilului educativ al familiei, precum  şi atitudinile antisociale ale mediului familial, sunt principalii factori care au influenţat conduita minorului, determinându-l ca în anumite situaţii favorizante, să comită şi să reitereze acte cu caracter delincvent.

2. Familia în conflict

Există unele familii care, deşi sunt ,,organizate” se caracterizează prin accentuate stări conflictuale. Aceste stări pot fi de intensitate diferită şi se pot întinde pe diferite perioade de timp, plecând de la forme relativ simple: ceartă, neînţelegeri, contraziceri, refuzul unor obligaţii familiale, la forme complexe: agresivitate fizică, alungare din domiciliu, abandon familial.

Stările conflictuale creează o situaţie ca fiind un stimul cu efecte puternice asupra personalităţii copilului, în funcţie de acest criteriu se diferenţiază 5 tipuri de cupluri conflictuale.10 Astfel :

căsnicia celor obişnuiţi cu conflictele se caracterizează prin frecvenţa conflictelor, rareori ascunse copiilor, dar neexteriorizate altor persoane. Deşi conflictul este oricând potenţial, rar se ajunge la destrămarea cuplului, în general, după trecerea perioadei de criza, cuplul îşi revine.

Copii crescuţi într-un astfel de mediu devin violenţi, violenţa manifestându-se atât verbal, necunoscând o alta formă de susţinere a punctului de vedere, cât şi fizic, de

9 Maria Voinea, Psihosociologia familiei, Editura Universităţii din București, 1996, p. 63.10 Dan Banciu, Sorin Rădulescu, Marin Voicu, Adolescenţii și familia, Editura Stiinţifică și Enciclopedică, București, 1987, p. 147.

8

cele mai multe ori pentru păstrarea supremaţiei în grup, sau pentru rezolvarea conflictelor.

căsniciile devitalizate se caracterizează prin pierderea treptată a sentimentelor, a armoniei existente în primii ani de căsnicie. Partenerii petrec puţin timp împreună, manifestă dezinteres pentru preocupările celuilalt, dar îi leagă interesul pentru creşterea copiilor. Lipsită de implicarea emoţională relaţia nu are perspective, dar în acest caz rar se ajunge la separarea soţilor. Este genul de relaţie cel mai des întâlnit. Faptul că părinţii nu se ceartă în prezenţa copiilor determină o interiorizare mai mare a atitudinilor antisociale ale minorilor.

căsnicia pasiv-cordială se deosebeşte de căsnicia devitalizată prin aceea că pasivitatea se caracterizează încă de la început relaţia. Acest fapt se poate datora direcţionării interesului spre alte activităţi, sau datorită personalităţii partenerilor.

căsnicia vitală se bazează pe o relaţie empatică. Prezenţa partenerului este foarte importantă, dar partenerii nu-şi pierd personalitatea, putându-se afla în poziţii de rivalitate.

căsnicia bazată pe relaţia totală este relativ rară. Partenerii au mult mai multe puncte comune decât partenerii celorlalte căsnicii, nu-şi pierd niciodată sentimentele de unitate, vitalitate şi centralitate a relaţiei lor.

În fiecare din aceste cazuri, copiii, receptează şi trăiesc intens fiecare eveniment desfăşurat în familia lor.

Efectul principal al relaţiilor conflictuale din cadrul familiei îl constituie devalorizarea modelului parental şi pierderea posibilităţii cu identificarea cu acest model.

Nu de puţine ori copiii care resimt puternic influenţele climatului conflictual, fug de acasă şi caută să găsească un grup de apartenenţă ,crezând în acest fel că se refugiază debarasându-se de toate problemele de acasă dar în acest fel îşi creează singuri probleme care poate fi mult mai mari decât cele din cadrul familiei.

3.Familia hiperpermisivă

Dacă hiperautoritarismul reprezintă o exagerare a exercitării rolului parental în direcţia impunerii totale a voinţei părinţilor şi limitării posibilităţilor de exprimare a copilului, hiperpermisivitatea creează în mod exagerat condiţii de apărare a acestuia împotriva posibilelor pericole. Părinţii depun eforturi mari de a proteja copilul, chiar într-o manieră exagerată.

Una din consecinţele imediate ale exercitării unei atitudini superprotectoare este detaşarea între imaginea de sine şi posibilităţile reale ale copiilor. Pot apărea atitudini de

9

îngâmfare, de exacerbare a eului, de supraevaluare a propriilor posibilităţi cu tendinţa de a-şi impune în faţa celorlalţi voinţa în mod dominator.

Întâlnim în tipologia părinţilor care adoptă o conduită hiperpermisivă şi protectoare pe ,,tatăl-bomboană”11. Acesta tinde să-şi însuşească atitudini materne. Copiii crescuţi fără constrângeri, avându-i pe ambii părinţi la dispoziţie, nu vor putea mai târziu să suporte frustrările sau un cadru disciplinar.

Statisticile apreciază existenţa unui procent mare de delincvenţi care provin din familii protectoare şi în acelaşi timp permisive.

Aceşti copii sunt rupţi efectivi de realitatea socială, astfel că de îndată ce aceştia pleacă din sânul familiei (în cazul copiilor trimişi să urmeze liceul în alt oraş) şi nu mai beneficiază de protecţia părinţiilor, ajung să nu facă faţă problemelor sau se integrează într-un grup infracţional.

În funcţie de obiceiuri, de rolul jucat de familie ca grup social în fiecare societate, familia rurală se deosebeşte de cea urbană în special prin numărul membrilor săi, deseori familia rurală fiind mai numeroasă12. Pot de asemenea să apărea diferenţe în structura familiei din diferite zone geografice.

Numărul membrilor unei familii este important pentru dezvoltarea minorului deoarece acesta intră în contact de mic cu tipologii umane diferite cu care este obligat să comunice şi nu în ultimul rând prin modul de împărțire a drepturilor şi responsabilităţilor familiale.

Unii criminologi consideră copilul unic mai puţin predispus spre delincvenţă decât copiii cu număr mare de fraţi. Motivul se pare că este determinat de scăderea autorităţii în familiile cu mulţi copii. Se apreciază că numărul mare de minori delincvenţi în familiile cu 3-5 copii se datorează atât exemplului dat de fraţii delincvenţi cât şi problemelor economice cu care se confruntă o familie numeroasă.

Rolul familiei în dezvoltarea personalităţii minorilor este foarte important. Delincvenţa juvenilă este determinată şi de influenţa familiei, dar aceasta singură nu reprezintă decât un procent mic din totalul criminalităţii minorilor, însă a minimaliza influenţa directă şi indirectă (prin catalizarea altor factori – personalitate, situaţie materială deficitară) pe care o are familia asupra delincvenţei juvenile, ar fi o greşeala regretabilă cu efecte în timp.

4 Violenţa în şcoală

11 http://denisapatrascu.wordpress.com/category/analize-juridice/page/4/12 Maria Voinea, Psihosociologia familiei, Editura Universităţii din București, 1996, p. 83.

10

În mod tradiţional, şcoala este locul de producere şi transmitere a cunoaşterii, de formare a competenţelor cognitive, de înţelegere a sensului vieţii şi a lumii care ne înconjoară, de înţelegere a raporturilor cu ceilalţi şi cu noi înşine.13

Misiunea şcolii nu este doar de a pregăti forţă de muncă ci şcoala are şi rolul de a induce tânărului plăcerea de a învăţa, dorinţa de a reuşi şi tendinţa formării profesionale în funcţie de aptitudinile şi pasiunile acestuia, creându-şi astfel o meserie de viitor pe care să o practice cu plăcere care să-i aducă numai satisfacţii.

Şcoala are ca sarcini primordiale, promovarea încrederii în sine şi dezvoltarea personalăa tuturor copiilor, încurajarea în procesul de asimilare a cunoştinţelor şi deprinderilor necesare rolului lor activ în viaţa economică, socială şi culturală şi pregătirea lor pentru a devenii cetăţeni responsabili, care să contribuie la dezvoltarea societăţii.

Ca atare, şcoala nu este numai un loc al transmiterii/construirii/reconstruirii cunoştinţelor, ci, înainte de toate, este un loc propice socializării şi deschiderii către lume, aici copiii învaţă cum să se integreze în grup să cum să facă faţă cerinţelor societății. Deşi copiii vin la şcoală cu o anumită identitate, formată în mediul de apartenenţă, al familiei, totuşi, ei trebuie să fi educaţi astfel încât să comunice cu societatea.

Abordarea violenţei în şcoli, ca formă particulară de violenţă, trebuie să ia în consideraţie trei concepte-cheie: violenţa, şcoala şi vârsta.14

Ca atare, din aceastăabordare se exclud copiii necuprinşi în vreo formă de educaţie, deşi ei pot fi la vârstaşcolarizării. Se vede incontestabil diferenţa dintre cei care urmează cursurile unei şcoli şi cei ce nu pun o asemenea importanţă acestui aspect social.

Vorbim în primul rând de mentalitatea oamenilor. Aceştia captează o marjă de cunoștințe pe care să se bazeze apoi pentru a ajunge la succes, pe când cei neiniţiaţi în tainele unor cunoștințe minimale, îşi duc existenţa nesperând la apogeul profesional.

De asemenea, deşi vârsta este o variabilă importantă, violenţa şcolară nu este asociată cu delincvenţa juvenilă, decât în măsura în care faptele penale ale tinerilor au loc în perimetrul şcolii sau cel mult în vecinătatea acesteia, iar aceştia în mod obligatoriu trebuie să corespundă statutului de elev.

13http://www.asociatia-profesorilor.ro/violenta-in-scoala.html 14 Institutul de Științe ale Educației UNICEF, Violența în școală, Editura ALPHA MDN, București, 2006, p.54.

11

Această violenţă poate fi considerată violenţă juvenilă instituţională, iar fenomenul violenţei şcolare poate fi integrat în criminalitatea minorilor. Violenţa şcolară poate fi considerată drept o parte a delincvenţei juvenile, ea rezultând din carenţele apărute la nivelul familiei în planul socio-educaţional.

Violenţa şcolară este un fenomen mult mai larg, ce trebuie evaluat şi cu ajutorul altor indicatori. De aceea , Jacques Pain reperează două tipuri de violenţă în mediul şcolar:

(a) violenţele „obiective”, sunt de ordinul penalului (crime şi delicte) şi asupra cărora se poate interveni frontal; poliţia şi justiţia fiind obligate, în acest caz, să colaboreze direct cu instituţiile şcolare pentru combaterea acestor fapte grave;

(b) violenţele „subiective”, sunt violenţe mai subtile, de atitudine, şi care afectează climatul şcolar. Sunt incluse aici atitudinile ostile, dispreţul, umilirea, jignirea, sfidarea, lipsa de politeţe, absenţele de la ore, refuzul de a răspunde la ore şi de a participa la activităţi sau ceea ce unii autori numesc atitudini antişcolare.

Prin urmare se înregistrează trei forme de violenţă15: violenţa între elevi, violenţa elevilor faţă de profesori şi violenţa manifestată de către profesori faţă de elevi.

15 http://www.asociatia-profesorilor.ro/violenta-in-scoala.html

12

CAPITOLUL II EXECUTAREA MĂSURILOR EDUCATIVE

Aspecte generaleProblema răspunderii penale a minorilor şi în general problema prevenirii şi

combaterii delincvenţei juvenile a constituit şi continuă să constituie una dintre

problemele cele mai grele şi mai dramatice care se pun pe planul politicii penale şi al

dreptului penal.

Potrivit art. 100 Cod Penal, „faţă de minorul care răspunde penal se poate lua o

măsură educativă ori se poate aplica o pedeapsă”.16

sancţionar al infractorilor minori este, în raport cu cel comun, aşa cum este reglementat

pentru majori, un sistem special, întrucât este format nu doar din pedepse, ci şi din măsuri

educative, care deşi sunt tot sancţiuni de drept penal nu sunt pedepse.17

Necesitatea unui sistem mixt pentru sancţionarea minorilor este evidenţiată de

faptul că până la majorat, minorii se află într-un proces continuu de transformare, şi că în

această perioadă instruirea lor generală şi completarea pregătirii lor pentru viaţă au cele

mai mari reuşite, deoarece pentru a le corecta comportamentul şi a-i educa spiritul

respectării valorilor morale şi sociale, în cele mai multe cazuri au nevoie de măsuri

represive, care în timp ar putea să le mutileze personalitatea, şi în loc să il îndrepte, îl

perverteşte.

Pe de o parte societatea se vede grav ameninţată prin faptele antisociale săvârşite

de adolescenţi sau tineri fără experienţă şi trebuie să se apere prin orice mijloace

16 Art. 100 Cod Penal, „Faţă de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i se

poate aplica o pedeapsă. La alegerea sancţiunii se ţine seama de gradul de pericol social al faptei

săvârşite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală şi morală, de comportarea lui, de condiţiile în care a

fost crescut şi în care a trăit şi de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana

minorului.Pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă

pentru îndreptarea minorului.”17 Prof. Univ. Dr. Ioan Chiş, „Drep Execuţional Penal. Istoria Închisorilor. Executarea pedepselor carcerale”, editura Wolters Kluwer, România, 2009, p456;

13

corespunzătoare acestui scop, iar pe de altă parte se află în faţa unor făptuitori imaturi

care, aşa cum nu înţeleg în toata amplitudinea ei, semnificaţia social a faptelor pe care le

săvârşesc , tot aşa nu înţeleg nici semnificaţia reacţiei de apărare a societăţii, a pedepselor

ce li se aplică mai ales atunci când reacţia societăţii are loc în mod nediferenţiat, fără să

se ţină seama de particularităţile psiho-fizice ale nevârstnicilor.

În acest caz legiuitorul a acordat prioritate măsurilor educative pentru

sancţionarea minorilor, deoarece prin acţiunea şi finalitatea lor, sunt cele mai adecvate

pentru a realiza îndreptarea minorilor şi pentru a-i îndruma spre o viaţă harnică şi onestă.

Cu toate acestea legiuitorul nu putea să excludă pedepsele din sistemul de sancţiuni

conceput pentru minori.

Deoarece minorii pot săvârşi uneori fapte deosebit de grave şi greu de presupus că autorii

lor ar putea fi perceptivi la influenţa măsurilor educative , lipsite de caracter coercitiv.

Minorii încalcă legea penală la o vârstă foarte apropiată de majorat şi în aceste cazuri

luarea unor măsuri educative ar fi lipsite de importanţă, deoarece executarea lor va trebui

să înceteze odată cu împlinirea vârstei de 18 ani.

Şi nu în ultimul rând, atunci când judecarea celor săvârşite în timpul minorităţii are loc

după împlinirea majoratului, situaţie când luarea măsurilor educative este legal

imposibilă.

Dificultăţile existente şi în prezent în stabilirea unei limite precise de vârste până la care

durează copilăria, au făcut ca această limită până la care răspunderea penală este exclusă

să difere de la o legislaţie la alta.

În dreptul penal în vigoare, această problemă a fost rezolvată prin dispoziţiile art. 99,

potrivit cărora „minorul care nu împlinise vârsta de 14 ani în momentul săvârşirii unei

fapte prevăzute de legea penală, ca şi cel de vârsta între 14-16 ani care nu a săvârşit fapta

cu discernământ, nu răspunde penal.”

Însă minorii care au împlinit vârsta de 16 ani, răspund penal.

14

NOŢIUNEA ŞI CADRUL MĂSURILOR EDUCATIVE

Combaterea criminalităţii în rândul minorilor a ridicat, în cadrul legislaţiei penale, unele probleme speciale, cu totul deosebite de problemele care se pun privitor la cunoaşterea fenomenului infracţional în rândul adulţilor.

În lupta contra infracţiunilor săvârşite de minori a trebuit să ţină seama de faptul că, în perioada de formare şi dezvoltare prin care trec, ei nu poseda acelaşi discernamânt ca majorii şi ca ei sunt mult mai receptivi la influenţele care se exercită asupra lor, de faptul că minorii au o experienţă mai redusă de viaţă putând cădea mai uşor în greşeală şi mai ales de faptul că ei pot fi mai uşor reeducaţi şi redaţi familiei şi societăţii.[1]

Infractorii minori, la care se referă măsurile educative, sunt infractorii minori care răspund penal.

Este vorba despre infractorii minori care au împlinit vârsta de 14 ani şi au săvârşit faptele cu discernământ şi cei care au împlinit vârsta de 16 ani şi care răspund întotdeauna penal. (art.99, alin.2 si 3 C. pen.).

Minoritatea durează până la vârsta de 18 ani.Minorilor infractori care rşspund penal, prin noul Cod penal, li s-a creat un regim special. Acest regim special constă, în primul rând, în aceea că minorilor li se pot aplica măsuri educative sau pedepse, art.100, alin.1 C. pen. prevăzând expres "faţă de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă". [2].

Măsurile educative sunt sancţiuni de drept penal speciale pentru minori, care sunt menite să asigure educarea şi reeducarea acestora prin instruirea şcolară şi profesională, prin cultivarea în conştiinţa acestora a respectului faţă de valorile sociale. [3]

Măsurile educative în dreptul penal român sunt consecintele răspunderii penale şi se iau numai dacă minorul a săvârşit o infracţiune.Scopul măsurilor educative este de a educa şi reeduca minorul care a săvârşit o infracţiune, de a asigura o schimbare în conştiinţa acestuia pentru respectarea valorilor sociale, prin dobândirea unei pregătiri şcolare şi profesionale care să-i permită o deplină integrare în viaţa socială.

Măsurile educative, ca sancţiuni specifice aplicabile minorilor, au căpătat o reglementare distinctă de celelalte sancţiuni de drept penal prin dispoziţiile Codului penal intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969.

Pentru o perioada (1977-1992) pentru minori era instituit un sistem de sancţionare prin Decretul 218/1977, alcătuit exclusiv din măsuri educative, argumentat atunci că, pentru combaterea criminalităţii în rândul minorilor nu

15

este necesar să li se aplice pedepse. Dacă li s-ar aplica pedeapsa cu închisoarea, aceasta ar avea consecinţe nefaste asupra evoluţiei psihicului şi personalităţii acestor minori, având în vedere contactul acestora cu infractori înrăiţi. Prin Legea 104/1992 acest decret a fost abrogat şi s-a revenit la vechiul sistem.

Sistemul  de sancţionare prevăzut de Codul penal român este un sistem mixt, adică cuprinde atât măsuri educative cât şi pedepse. Luarea unei măsuri educative ori aplicarea unei pedepse faţă de un minor pentru infracţiunea săvârşită era lăsată la aprecierea instanţei de judecată. În lege s-a prevăzut, de principiu, că "pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului" (art.100 alin.2 C. pen.).

Măsurile educative constituind sancţiuni specifice minorilor, adică destinate acelor persoane care nu au atins încă deplinatătea facultăţilor bio-psihice, înseamnă că ele nu pot fi luate decât faţă de făptuitorul care a păstrat calitatea de minor şi la data pronunţării măsurii educative. mai mult decât atât, odată măsurile luate, ele nu pot dura, de regula, decât până la majoratul făptuitorului, deoarece mijloacele folosite în executarea acestor măsuri sunt şi ele specifice minorilor. Numai în cazurile de excepţie, prevăzute de lege în mod expres, durata măsurii educative se poate prelungi după majorat.

Potrivit art.101 C. pen. faţă de minorii care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală şi care răspund penal se pot lua următoarele măsuri: mustrarea, libertatea supravegheata, internarea într-un centru de reeducare si internarea într-un institut medical-educativ.IV.2. MUSTRAREA          În scara măsurilor educative mustrarea se situează pe prima treaptă, ea fiind cea mai uşoară dintre sancţiunile de drept penal care se pot aplica minorilor.  Potrivit art.102 C. pen. mustrarea "constă în dojenirea minorului, în arătarea pericolului social al faptei săvârşite, în sfătuirea minorului să se poarte în aşa fel încât să dea dovadă de îndreptare, atrăgându-i totuşi atenţia că, dacă va săvârşi din nou o infracţiune, se va lua faţă de el o măsură mai severa sau i se va aplica o pedeapsă.  Mustrarea este o măsură cu caracter moral şi constă nu numai într-o simplă dojenire, admonestare, ci şi în avertizarea cu privire la comportamentul p viitor. Minorul este pus în situaţia de a-şi da seama că a săvârşit o faptă neîngăduită de lege. El este sfătuit ca în viitor să aibă o conduită mai bună, să se îndrepte, în caz contrar consecintele fiind mai grave decât o mustrare.

16

          Din practică s-a dovedit că o mustrare care este adaptată personalităţii minorului şi pe care acesta o percepe nu numai ca o dojană ci şi ca stimulare pentru un comportament mai bun prin încrederea insuflată în posibilitatea lui de îndreptare, poate avea rezultate bune.          În lege nu sunt prevăzute anumite tipuri de infracţiuni pentru care se pot lua măsura educativă a mustrării, dar este de la sine înţeles că aceasta se ia pentru faptele uşoare, pentru minorii care săvârşesc pentru prima dată o infracţiune şi, mai ales, pentru acei minori care au săvârşit fapta în mod accidental.          În practică şi literatura juridică s-a pus problema dacă un minor poate fi sancţionat de două ori cu măsura educativă a mustrării.După unii autori aceasta nu trebuie luată decât pentru prima faptă pe care un minor o săvârşeşte şi în caz excepţional atunci când fapta săvârşita după precedenta mustrare nu indică o perseverenţă pe calea rea, ci o simplă întâmplare suferită, un accident. [4]

          Plenul fostului Tribunal Suprem a fost de altă părere arătând că în lege se prevede expres ca în cazul în care minorul va persevera în comiterea de infracţiuni, faţă de acesta se vor lua măsuri educative mai severe sau i se aplică o pedeapsă.          Măsura educativă a mustrării nu poate fi aplicată unui infractor care a săvârşit fapta în perioada minorităţii, iar la data pronunţării hotărârii judecătoreşti este major pentru că măsurile educative nu pot fi luate faţă de persoane care nu au calitatea de minor la data pronunţării hotărârii şi în timpul executării acesteia. [5]

          Potrivit art.487 C. pen. atunci când s-a luat faţă de un  minor măsura educativă a mustrării, aceasta se execută de îndată, în sedinţa în care s-a pronunţat hotărârea. Atunci când această măsură nu se poate pune în executare în aceeaşi şedinţă, se va fixa un termen pentru când se dispune aducerea minorului.          Hotărârea prin care faţă de un minor se ia măsura educativă a mustrării este nu numai pronunţată ci şi executată de către instanţă de judecată.IV. 3. LIBERTATEA SUPRAVEGHEATĂ          Libertatea supravegheată este a doua măsură educativă în ordinea gravităţii, ea situându-se între mustrare şi internarea într-un centru de reeducare.          Această măsură educativă este prevăzută în art.103 C. pen. şi constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de un an sub atenta supraveghere a unei persoane anume desemnate de către instanţa de judecată, în scopul îndreptării acestuia.

17

Prin această măsură se urmăreşte corijarea minorului ce a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală de o gravitate medie prin supunerea acestuia la o disciplină controlată, fără a-l scoate din mediul sau şcolar sau familial.          Măsura educativă a libertăţii supravegheate se poate lua numai pentru o perioadă fixă de timp - un an - şi nu se poate prelungi dincolo de ajungerea la majorat. Deşi legea nu prevede expres ce vârstă trebuie să aibă minorul pentru a i se putea aplica măsura educativă a libertăţii supravegheate, din ansamblul dispoziţiilor art.103 C. pen. rezultă implicit că libertatea supravegheată nu poate fi luată decât faţă de un minor care nu a depăşit vârsta de 17 ani.          Dacă în raport cu vârsta minorului la data pronunţării hotărârii, durata de un an prevăzută în alin.1 al art.103 C. pen. nu poate fi asigurată, instanţa trebuie să aplice o altă măsură educativă.          În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Suprema de Justiţie în soluţionarea recursului în anulare împotriva S.p. nr.399/1993 a Jud. Sect.I Bucuresti prin care se lua fata de inculpatul minor M.I., care la data pronuntarii hotarârii avea vârsta de 17 ani si 7 luni, masura educativa a libertatii supravegheate pe timp de un an.          Continutul acestei masuri este realizat prin supravegherea minorului. Persoanele care pot exercita supravegherea sunt enumerate de catre legiuitor ca si institutiile carora li se pot încredinta sarcina supravegherii. Potrivit art.103 "supravegherea poate fi încredintata parintilor minorului, celui care l-a înfiat sau tutorelui" atunci când instanta apreciaza ca acestia sunt în masura sa asigure supravegherea în conditii satisfacatoare. În cazul în care acestor persoane le lipsesc posibilitatile de ordin material, intelectual sau moral instanta poate dispune încredintarea supravegherii minorului unei persoane de încredere, de preferinta o ruda apropiata, atunci când aceasta o cere, sau unei institutii legal însarcinate cu supravegherea minorilor.          Instantele judecatoresti trebuie sa se preocupe în mod deosebit de alegerea persoanei sau institutiei care va supraveghea minorul, pentru ca de aceasta alegere va depinde în mare masura rezultatele care se obtin. [6]

          Parintii, tutorele sau înfietorul sunt obligati sa accepte sarcina de supraveghere a minorului atunci când instanta dispune astfel, spre deosebire de persoanele de încredere care o pot refuza. De asemenea, atunci când instanta încredinteaza supravegherea minorului unei institutii legal însarcinate cu supravegherea minorilor, aceasta nu o poate refuza, dar se apeleaza la aceste institutii doar în mod exceptional, atunci când celelalte persoane nu asigura conditii satisfacatoare.

18

          În alin.2 al art.103 sunt înscrise obligatiile pe care le are persoana fizica sau juridica, careia i s-a încredintat supravegherea minorului: de a supraveghea permanent minorul si de informa instanta atunci când acesta are o conduita necorespunzatoare.          Obligatia de supraveghere nu trebuie confundata cu supravegherea pe care o exercita în mod curent un parinte (tutore sau înfietor) asupra copilului sau.          Supravegherea instituita de lege si impusa prin hotarâre judecatoreasca are un caracter special necesitând un plus de staruinta si de rigoare. Aceasta supraveghere se face în scopul îndreptarii minorului.          Cea de a doua obligatie pe care instanta o impune este aceea de a i se aduce la cunostinta de îndata comportarea necorespunzatoare a minorului. Atunci când persoana careia i s-a încredintat supravegherea a constatat ca minorul se sustrage de la supraveghere, are purtari rele sau a savârsit din nou o fapta prevazuta de legea penala în decursul termenului de încercare, aceasta trebuie sa înstiinteze instanta care a luat aceasta masura. Informarea instantei trebuie sa se faca amanuntit, astfel încât, împreuna cu datele pe care le solicita de la autoritatea tutelara, autoritatea scolara sau de la conducerea locului unde minorul munceste, instanta sa îsi poata forma o imagine completa si reala cu privire la comportamentul minorului. Pe baza acestor date instanta de judecata mentine sau înlocuieste aceasta masura.          Termenul de 1 an, în cursul caruia trebuie exercitata supravegherea asupra comportamentului minorului, curge de la data punerii în executare a hotarârii.În cazul în care sunt prezenti la pronuntarea hotarârii atât minorul cât si persoana care urmeaza sa-l supravegheze, atunci punerea în executare a masurii libertatii supravegheate se face în aceeasi sedinta. Instanta aduce la cunostinta persoanei care urmeaza sa-l supravegheze pe minor îndatoririle pe care le are, iar minorului i se va atrage atentia asupra comportamentului viitor aratându-i-se consecintele unui comportament negativ si sfatuindu-l sa-si îndrepte conduita.          Daca punerea în executare a masurii nu a putut avea loc în aceeasi sedinta, aceasta se amâna la o data la care se va cita persoana care urmeaza sa-l supravegheze pe minor si se va dispune aducerea minorului.          De asemenea, instanta poate sa îi impuna minorului ca, pe perioada masurii libertatii supravegheate, sa respecte una sau mai multe obligatii. Aceste obligatii pot fi: sa nu frecventeze anumite locuri stabilite de catre instanta, sa nu intre în legatura cu anumite persoane sau sa presteze o activitate neremunerata într-o institutie de interes public pe care o fixeaza instanta, cu o durata între 50 si 200 de ore, maximum 3 ore pe zi dupa

19

programul de scoala, în zilele nelucratoare si în vacanta (art.103, alin.3 C. pen.)Pentru reeducarea minorului sunt solicitate sa coopereze cu persoana careia i s-a încredintat supravegherea si scoala în care învata minorul ori unitatea în care acesta lucreaza, si dupa caz, institutia la care presteaza activitatea stabilita de instanta, încunostintate în acest scop de instanta judecatoreasca (art.103, alin.5 C. pen.). Durata de 1 an pe care se ia masura libertatii supravegheate are caracterul unui termen de încercare. daca minorul lasat în libertate supravegheata are o buna conduita, la împlinirea termenului de 1 an cauza judiciara este considerata ca definitiv închisa, iar masura educativa înceteaza de drept.          Daca, dimpotriva, în cursul intervalului de 1 an minorul se sustrage de la supraveghere, disparând sau vagabondând, ori daca refuza sa se supuna îndrumarilor si sfaturilor primite, sau daca are purtari rele care indica ca masura nu a avut efecte pozitive, ori daca a savârsit din nou o fapta prevazuta de legea penala, instanta care a luat masura dispune din oficiu ori la sesizarea persoanei care exercita supravegherea revocarea masurii libertatii supravegheate si ia fata de minorul înrait o masura educativa privativa de libertate a internarii într-un centru de reeducare.          Daca fapta pe care a savârsit-o minorul în termenul de 1 an este o infractiune, instanta are latitudinea de a lege între masura educativa a internarii într-un centru de reeducare si o pedeapsa. revocarea si înlocuirea masurii libertatii supravegheate pot fi dispuse si dupa expirarea termenului de 1 an, pentru cauze care s-au produs înauntrul termenului. Potrivit art.487 C. proc. pen. revocarea masurii libertatii supravegheate este de competenta instantei care a pronuntat aceasta masura.IV. 4. INTERNAREA ÎNTR-UN CENTRU DE REEDUCARE          În scara masurilor educative prevazute de art.101 C. pen., a treia masura educativa ce se poate lua fata de minorul infractor este internarea într-un centru de reeducare. Masura educativa a internarii într-un centru de reeducare este prevazuta în art.104 C. pen., este o masura privativa de libertate care se aseamana cu sanctiunile privative de libertate aplicabile minorilor si se aplica minorilor care au savârsit fapte cu grad de pericol social ridicat si fata de care celelalte masuri educative - mustrarea si libertatea supravegheata - nu ar putea duce la îndreptarea minorului.          Internarea într-un centru de reeducare este masura educativa ce consta în internarea minorului infractor într-un centru de reeducare aflat  în subordinea Ministerului de Justitie în scopul reeducarii minorului, caruia i se

20

asigura posibilitatea de a dobândi învatatura necesara si o pregatire profesionala potrivit cu aptitudinile sale.          Daca internarea nu ar privi decât reeducarea morala a faptuitorului, acesta i-ar dauna, datorita faptului ca minorul este la o vârsta la care ar trebui sa i asigure o instructie corespunzatoare.De aceea prin internarea într-un centru de reeducare se urmareste nu numai reeducarea morala ci si formarea profesionala si intelectuala astfel încât, la iesirea din centru, minorul sa îsi poata câstiga existenta în mod onest si totodata util pentru societate.          Prin privarea de libertate pe care o implica si prin regimul de disciplina riguroasa la care este supus minorul, internarea într-un centru de reeducare are si o evidenta latura coercitiva care, fara a-i afecta caracterul preponderent educativ, impune ca ea sa nu fie luata decât atunci când celelalte masuri educative, mai usoare, ar fi lipsite de eficienta.          Masurile educative constituind sanctiuni specifice minorilor, adica destinate persoanelor care nu au atins înca deplinatatea facultatilor bio-psiho-fizice, înseamna ca ele nu pot fi luate decât fata de faptuitorii care au pastrat calitatea de minor la data la care se pronunta masura educativa. Ca toate masurile educative, masura internarii într-un centru de reeducare nu se poate lua decât fata de faptuitorul care, la data pronuntarii acestei masuri, nu a ajuns la majorat, respectiv nu a împlinit 18 ani.  Acest lucru reiese din dispozitiile care reglementeaza masura internarii cuprinse în art.104 si care prevad ca pentru aceasta masura se ia în scopul reeducarii "minorului" si "fata de minorul" pentru care celelalte masuri sunt neîndestulatoare (alin.2) precum si din dispozitiile art.106 alin1 care prevad ca masura internarii nu poate dura "decât pâna la împlinirea vârstei de 18 ani". Daca faptuitorul era minor la data la care a savârsit fapta, dar pâna la solutionarea cauzei a devenit major, fata de acesta nu se mai poate lua masura internarii ci se va aplica o pedeapsa.Masura internarii într-un centru de reeducare se ia, potrivit dispozitiei art.106 alin.1 C. pen. pe o perioada de timp nedeterminata, dar nu poate dura, de regula, decât pâna la împlinirea vârstei de 18 ani.          În alin.2 se prevede ca la data când minorul devine major instanta poate dispune prelungirea internarii pe o durata de 2 ani maxim, daca aceasta este necesara pentru realizarea scopului urmarit.          Perioada de timp necesara pentru reeducarea minorului nu poate fi cunoscuta cu anticipatie, aceasta depinzând de starea psiho-fizica a fiecarui minor si de educatia de care are nevoie.          Nedeterminarea masurii are deci un caracter relativ pentru ca, desi instanta nu fixeaza durata masurii, limita superioara si cea inferioara sunt

21

cunoscute. Masura educativa poate dura maxim 4 ani si minim 2 ani pentru minorii cu vârsta cuprinsa între 14 si 16 ani si care au savârsit fapta cu discernamânt.          Instanta nu ar putea pronunta masura internarii într-un centru de reeducare pe un termen fix pentru ca astfel s-ar nesocoti ratiunea care a stat la baza dispozitiei legale care prevede luarea acestei masuri " pe un timp nedeterminat" si anume imposibilitatea de a stabili aprioric durata de timp în care un minor se va îndrepta.          În legatura cu vârsta pe care trebuie sa o aiba o persoana fata de care se ia masura internarii într-un centru de reeducare, legea nu conditioneaza luarea acestei masuri decât de stare de minoritate (minori care raspund penal). Cu toate acestea este evident ca aceasta masura nu trebuie luata atunci când minorul se apropie de vârsta de 18 ani. În acest caz scopul masurii, acela de a-l reeduca, nu s-ar mai putea realiza având în vedere timpul scurt pentru care s-ar lua aceasta masura, de aceea se impune aplicarea unei pedepse.  S-ar putea afirma ca instanta ar putea sa anticipeze prelungirea internarii, dar nu acesta a fost scopul pe care legiuitorul a prevazut-o.          Prelungirea internarii apare ca exceptie de la regula potrivit careia internarea într-un centru de reeducare se poate lua numai în pâna la împlinirea majoratului si se poate dispune numai daca se constata ca ar fi în defavoarea minorului daca s-ar întrerupe educatia acestuia, daca s-ar întrerupe procesul de pregatire profesionala si scolara.Prelungirea duratei internarii peste momentul la care faptuitorul a devenit major nu trebuie considerata ca o înasprire a masurii luata anterior fata de fostul minor, ci ca o consecinta legala a acesteia.          Spre deosebire de masura initiala a internarii care se ia pe un timp nedeterminat, prelungirea acestei masuri  întotdeauna se dispune pe o perioada de timp determinata, atât cât se apreciaza ca mai necesita desavârsirea reeducarii si nu poate depasi, în nici un caz, 2 ani.          Prelungirea internarii înceteaza de drept la împlinirea termenului pentru care a fost dispusa iar masura initiala a internarii înceteaza de drept la data când minorul împlineste vârsta de 18 ani.          Instanta competenta sa dispuna prelungirea internarii într-un centru de reeducare este judecatoria sau tribunalul care a dispus si masura initiala.          Atunci când se constata pe baza unei expertize medico-legale ca cel condamnat sufera de o boala care îl pune în imposibilitatea de a executa pedeapsa, când condamnata este gravida sau are un copil mai mic de 1 an sau când, din cauza unor împrejurari speciale executarea masurii ar avea consecinte negative pentru cel împotriva caruia s-a luat masura, pentru

22

familia sa sau pentru unitatea în care lucreaza, executarea masurii educative a internarii într-un centru de reeducare se poate amâna sau suspenda. (art.491 C. proc. pen.)          Dupa cum s-a mai aratat, nu poate fi cunoscut de la început timpul care îi este necesar fiecarui minor pentru reeducare dar, din momentul în care se constata ca prin comportarea sa minorul a dat dovezi temeinice de îndreptare si ca exista premise ca reeducarea lui se va putea desavârsi si în afara centrului, apare ca posibila si "liberarea" minorului din acel centru de reeducare.          Potrivit art.107 C. pen., instanta poate dispune liberarea minorului înainte de a deveni major daca a trecut cel putin un an de la data internarii în centrul de reeducare si daca minorul a dat dovezi temeinice de îndreptare, de sârguinta la învatatura si la însusirea pregatirii profesionale.          Termenul de 1 an este considerat ca durata minima în care se poate stabili îndreptarea comportamentului minorului si, de aceea, liberarea se poate dispune dupa trecerea acestui an, fie imediat, fie mai târziu, în functie de îndeplinirea celeilalte conditii. Acest termen de 1 an începe sa curga de la data internarii efective în institutul special de reeducare si nu de la data la care aceasta masura s-a pronuntat sau a fost pusa în executare (prin trimiterea unei copii de pe hotarâre la organul de politie în raza caruia se afla minorul - potrivit art.490, alin.1 C. proc. pen.).Cea de a doua conditie pe care trebuie sa o îndeplineasca pentru a putea fi liberat priveste buna comportare a acestuia. "Dovezile temeinice de îndreptare" se refera la comportamentul moral al minorului, la buna purtare de care da dovada acesta în viata de zi cu zi din cadrul centrului prin atitudinea pe care o afiseaza fata de ceilalti minori, de personalul de conducere si de cadrele didactice. Minorul da "dovezi temeinice de sârguinta la învatatura si la însusirea pregatirii profesionale" atunci când depune sârguinta în însusirea cunostintelor cu caracter general si profesional predate în centru de reeducare. Buna comportare rezulta din cumularea acestor "dovezi temeinice".          Liberarea se dispune de catre instanta care a luat masura internarii pe baza datelor primite de la conducerea centrului. Aceasta liberare are caracterul unei liberari conditionate înainte de a ajunge la termen a masurii internarii, adica înainte de a împlini 18 ani. Daca minorul caruia i s-a acordat liberarea înainte de a deveni major are o buna conduita, aceasta liberare devine definitiva la împlinirea vârstei de 18 ani si masura internarii înceteaza de drept. Deci oricât de bune ar fi rezultatele reeducarii minorului internat, acesta nu poate beneficia decât de o liberare înainte de a deveni major, în

23

timpul liberarii masura internarii continuând sa ramâna în vigoare, cu executarea suspendata, si nu va înceta decât la împlinirea vârstei de 18 ani de catre minor.          În reglementarea institutiei liberarii legiuitorul a avut în vedere si situatia în care buna comportare este dezmintita printr-o conduita necorespunzatoare si astfel în art.108 alin.1 se prevede ca "daca în perioada liberarii minorul are purtare necorespunzatoare, se poate dispune revocarea"."Purtarea necorespunzatoare" a minorului consta în fapte sau atitudini din care sa reiasa ca presupusa lui îndreptare a fost iluzorie, el manifestând dezinteres fata de scoala si de pregatirea profesionala.Tot în cadrul "purtarii necorespunzatoare" intra si savârsirea de catre minor în timpul liberarii, din nou, a unei infractiuni, caz în care instanta poate sau nu sa aplice minorului o pedeapsa. Atunci când se apreciaza ca este necesara aplicarea unei pedepse, instanta revoca masura internarii într-un centru de reeducare, revocând implicit si liberarea minorului. Atunci când se apreciaza ca nu este cazul sa se aplice o pedeapsa, instanta revoca liberarea mentinând în continuare masura principala a internarii într-un centru de reeducare.Revocarea liberarii se dispune de aceeasi instanta care a acordat libertatea înainte ca minorul sa fi devenit major (Art.492 C. proc. pen.).          În cazul în care minorul care este internat într-un centru de reeducare savârseste din nou o infractiune, revocarea sau mentinerea masurii se dispune dupa aceleasi criterii ca si în cazul revocarii liberarii: daca este necesara aplicarea unei pedepse cu închisoarea se dispune revocarea masurii internarii într-un centru de reeducare iar daca aplicarea acestei pedepse nu este necesara, masura educativa se va mentine.Atunci când instanta apreciaza ca pentru cea de a doua infractiune este necesara aplicarea unei pedepse si când se alege pedeapsa cu amenda, masura educativa a internarii nu se revoca, ea putând coexista cu amenda.          Masura internarii într-un centru de reeducare se pune în executare prin trimiterea unei copii de pe hotarârea prin care s-a luat aceasta masura la organul de politie de la locul de unde se afla minorul(art.490, alin.1 C. proc. pen.) iar executarea consta în supunerea minorului la regimul prevazut de lege si dureaza tot intervalul de timp în care acesta este internat.          În principiu, masura internarii într-un centru de reeducare se poate lua si fata de un minor care a executat anterior o pedeapsa pentru o alta infractiune daca gradul de pericol social al noii fapte este scazut si permite luarea acestei masuri.IV. 5. INTERNAREA ÎNTR-UN INSTITUT MEDICAL-EDUCATIV

24

          Masura educativa a internarii într-un institut medical-educativ este cea de-a doua masura educativa privativa de libertate si, desi în scara masurilor educative ocupa ultimul loc, aceasta nu constituie o masura mai aspra decât internarea într-un centru de reeducare.Masura internarii într-un institut medical-educativ se aseamana cu cea a internarii într-un centru de reeducare prin aceea ca ambele sunt privative de libertate si constau în internarea infractorului minor în institutii specializate în vederea îndreptarii lui, institutul medical-educativ prezentând un caracter specific. Institutul medical-educativ trebuie sa asigure atât tratamentul medical cât si educatia necesara.          Internarea într-un institut medical-educativ este masura prevazuta în art.105 C. pen. care consta în asezarea minorului pe o durata nedeterminata într-un institut medical-educativ în vederea supunerii sale unui tratament medical si unui regim special de educatie.          Aceasta masura are un caracter mixt, atât medical cât si educativ si se ia fata de minorul care, din cauza starii sale fizice si/sau psihice are nevoie atât de tratament medical cât si de un regim special de educatie.          Ca orice masura educativa, si masura internarii într-un institut medical-educativ se poate lua numai fata de un minor care raspunde penal (art.100, alin.1 C. pen.), adica minorul între 14 si 16 ani daca se dovedeste ca a lucrat cu discernamânt sau minorul care a depasit vârsta de 16 ani.          O a doua conditie pe care trebuie sa o îndeplineasca minorul care a savârsit o fapta prevazuta de legea penala, fata de care se ia masura internarii într-un institut medical-educativ este aceea ca starea fizica sau psihica în care se afla acesta sa necesite tratament medical. Aceasta conditie este determinanta în luarea acestei masuri.          Starea fizica sau psihica la care se refera art.105 este o stare anormala, deficitara si nu are relevanta daca este congenitala sau survenita. O stare fizica anormala poate consta într-o infirmitate (minorul este orb, olog, surdo-mut, etc.) sau într-o boala grava (ftizie, paludism, epilepsie, etc.) iar starea psihica anormala poate consta într-o deficienta de ordin intelectiv (debilitate mintala, etc.) sau volitiv (abulie, tulburari de comportament, etc.).          Aceasta stare fizica sau psihica anormala la care se refera art.105 nu trebuie confundata cu alienatia mintala, idiotenia, cretinismul sau alte maladii care atrag iresponsabilitatea minorului.Potrivit art.48 C. pen. persoana iresponsabila care savârseste fapte prevazute de legea penala nu raspunde penal si deci fata de un asemenea minor nu se poate lua masura educativa a internarii într-un institut medical-educativ.          Instanta determina starea psiho-fizica anormala a minorului ce necesita internarea într-un institut medical-educativ din ancheta sociala si

25

din celelalte acte ale cauzei precum si din expertiza medico-legala de specialitate.          Pentru ca fata de un minor care a savârsit o fapta prevazuta de legea penala sa se poata lua masura internarii într-un institut medical-educativ, starea anormala a acestuia trebuie sa existe în momentul luarii acestei masuri si nu are relevanta daca a existat sau nu în momentul comiterii faptei.          Potrivit art.106 C. pen., masura internarii într-un institut medical-educativ se ia - ca si masura internarii într-un centru de reeducare - pe timp nedeterminat. dar nu poate dura, în general, decât pâna la împlinirea vârstei de 18 ani. Aceasta masura se ia pe o durata nedeterminata pentru ca nu se cunoaste cu anticipatie cât timp este necesar pentru înlaturarea starii anormale din punct de vedere fizic sau psihic în care se afla minorul, iar în momentul în care aceasta stare care a dus la luarea masurii a disparut, internarea trebuie sa înceteze si ea îndata. Prin urmare, ar fi gresit ca instanta, atunci când ia masura internarii într-un institut medical-educativ sa stabileasca o anumita data precisa la care masura ar urma sa ia sfârsit.          Atunci când cauza care a impus luarea masurii a disparut, este necesar ca ridicarea masurii internarii sa aiba loc "de îndata" pentru ca mentinerea acesteia ar putea fi chiar daunatoare pentru minorul vindecat, care ar urma sa ramâna în continuare în contact cu minorii deficienti din punct de vedere psiho-fizic.          Cauza care a determinat luarea masurii educative a internarii într-un institut medical-educativ este complexa si consta în necesitatea supunerii minorului la tratament medical pentru a înlatura starea psiho-fizica în care se afla acesta, precum si necesitatea supunerii acestuia unui regim special de reeducare datorita carentelor grave de natura educationala pe care acesta le prezinta. prin urmare, ridicarea masurii poate interveni numai daca însanatosirea din punct de vedere medical a minorului coincide cu desavârsirea educatiei, existând dovezi temeinice ca minorul are o conduita buna, ca este sârguincios la învatatura si ca îsi da silinta sa capete o pregatire profesionala.          Se poate întâmpla însa ca minorul sa se însanatoseasca din punct de vedere fizic sau psihic, dar sa nu fie desavârsita redresarea lui morala. În acest caz instanta poate sa ia fata de acest minor, odata cu ridicarea masurii internarii în institutul medical-educativ, masura internarii într-un centru de reeducare. Art.106, alin.1 teza III prevede ca aceasta înlocuire se dispune numai "daca este cazul".          În principiu, masura internarii într-un institut medical-educativ, ca si masura internarii într-un centru de reeducare nu poate dura decât pâna la

26

majoratul minorului, adica pâna la atingerea vârstei de 18 ani. Prin exceptie, însa, art.106, alin.2, instanta poate dispune prelungirea internarii pe o durata de cel mult 2 ani, daca aceasta prelungire este necesara pentru realizarea scopului urmarit, adica pentru vindecarea si reeducarea minorului. Prelungirea internarii nu se poate dispune anticipat, din momentul luarii masurii initiale, ci numai atunci când minorul a împlinit vârsta de 18 ani si se constata ca masura nu a avut asupra minorului rezultatul dorit.          Dupa cum am aratat, masura internarii într-un institut medical-educativ se ia pe o durata nedeterminata; spre deosebire de aceasta, prelungirea masurii se dispune întotdeauna pe o durata determinata dar care nu poate depasi în nici un caz durata de 2 ani.          Internarea într-un institut medical-educativ înceteaza de drept la data când minorul a împlinit 18 ani, daca nu a disparut cauza care a dus la luarea acestei masuri înainte de împlinirea majoratului (ceea ce ar fi dus implicit la încetarea masurii) si daca instanta nu dispune prelungirea acestei masuri. În caz de prelungire, masura internarii înceteaza de drept la împlinirea duratei fixate de instanta.          Masura internarii într-un institut medical-educativ poate înceta si prin revocare - art.108 C. pen. - daca în perioada internarii minorul savârseste din nou o infractiune pentru care se apreciaza ca este cazul sa i se aplice pedeapsa închisorii. În cazul în care instanta revoca masura internarii într-un institut medical-educativ si îi aplica minorului pedeapsa închisorii, se poate lua fata de minor masura de siguranta a obligarii la tratament medical (art.113 C. pen.).          În principiu, fata de un minor se poate lua atât o masura educativa cât si o masura de siguranta. În literatura de specialitate s-a pus problema daca masura educativa a internarii într-un institut medical-educativ este compatibila cu masura de siguranta a internarii medicale prevazuta de art.114 C. pen.Într-o opinie s-a sustinut ca cele doua masuri nu se pot lua simultan fata de acelasi minor, pentru ca atât actiunea de reeducare cât si cea de tratament medical pot fi realizate în acelasi timp prin internarea minorului într-un institut medical-educativ.BIBLIOGRAFIE1.     Basarab, Matei, Drept penal, Partea generala, E.D.P., Bucuresti, 19832.     Bogdan,T., Probleme de psihologie judiciara, Ed. stiintifica, Bucuresti, 19933.     Brezeanu, Ortansa,  Minorul si legea penala, Ed. AllBeck, Bucuresti, 1998

27

4.     Brezeanu, Ortansa, Regimul de sanctionare al minorilor în perspectiva noii legislatii penale, S.C.J. 4/19834.5.     Bulai, Constantin, Drept penal, Partea generala, vol.I-II, Ed. sansa, Bucuresti, 19926.     Buzea, N.T., Infractiunea penala si culpabilitatea. Doctrina, legislatie, jurisprudenta, Alba-Iulia, 19447.     Dragomirescu, V., Psihologia comportamentului deviant, Ed. stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 19768.     Mitrofan, Nicolae, (coord.), Psihologie judiciara, Ed. sansa, Bucuresti, 19929.     Neveanu, Paul Popescu, Dictionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucuresti, 197810. Preda, Vasile, Profilaxia delincventei si reintegrarea sociala, Ed. stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 198111. Radulescu, S., Banciu, D., Introducere în sociologia delincventei juvenile, Ed. Medicala, Bucuresti, 199012. schiopu, Ursula, Verza, E., Psihologia vârstelor, E.D.P., Bucuresti, 1981

13.  Turianu, Corneliu, Raspunderea juridica pentru faptele penale savârsite de minori, Ed. XXI, Bucuresti, 1995

[1] V. Dobrinoiu si colab., Drept penal, Partea generala, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1997, p.415[2] I. Oancea, Tratat de drept penal, Partea generala, Ed. All, Bucuresti, 1994, p.225[3] V. Dongoroz, Drept penal, 1939, p.411 si urmatoarele[4] V. Dongoroz si colab., op.cit., vol.II, p.247[5] C. Bulai, Drept penal român, Partea generala, vol.I, Ed. sansa, Bucuresti, 1992, p.137[6] V. Dongoroz si colab., op.cit., vol.II, p.247

Măsuri educativeMăsurile educative sunt sancţiuni de drept penal care se aplică minorilor şi

au o fucţie preponderent sau exclusiv educativă.18

Potrivit art. 101 Cod Penal, măsurile educative care se pot lua faţă de minor

sunt:

18 I. Pascu, „Drept Penal.Partea Generală”, editura Hamagiu, Bucureşti, 2007, p478

28

a. Mustrarea;

b. Libertatea supravegheată;

c. Internarea într-un centru de reeducare;

d. Internarea într-un institut medial-educativ.

1.1.MustrareaMustrarea educativă este prevăzută în articolul 102 Cod Penal.

Mustrarea constă în dojenirea minorului de către instanţa de judecată care explică

minorului pericolul social al faptei pe care a săvârşit-o, sfătuindu-l să se poarte bine şi să

dovedească că sa îndreptat şi atrăgându-i atenţia totodată că dacă va săvârşi din nou o

infracţiune se va lua faţă de el o măsură educativă mai severă sau i se va aplica o

pedeaspsă.19Mustrarea se execută de către preşedintele completului, în condiţii de

solemnitate a şedinţei care să asigure influenţarea pozitivă a minorului, în ceea ce

priveşte purtarea sa viitoare.20

Măsura se exeută imediat în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea.

Măsura educativă a mustrării nu poate fi executată în absenţa minorului.

1.2.Libertatea supravegheată

Este prevăzută în Codul Penal la art. 103, şi constă în lăsarea minorului în libertate pe

timp de un an, sub supraveghere deosebită a părinţilor, tutorelui sau a unei persoane de

încredere, cum ar fi o rudă foarte apropiată.

În cazul în care nimeni nu ii poate oferi o supraveghere mai specială instanţa dispune

încredinţarea acestuia unei instituţii însărcinate cu supravegherea minorilor.

Legea prevede că ii poate impune minorului respectarea a uneia sau a mai multor

obligaţii:21

a. Să nu frecventeze anumite locuri stabilite;

b. Să nu intre în legătură cu anumite persoane;

19 Petrache Zidaru, „Drept Execuţional Penal”, editura Edit Press Mihaela srl, Bucureşti, 1997, p12420 Constantin Sima, „Drept Execuţional Penal”, editura Hamagiu, 2010, p8821 Constantin Sima, „Drept Execuţional Penal”, editura Hamagiu, 2010, p88

29

c. Să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie cu interes public, cu o durată

între 50-200 ore, maximum 3 ore pe zi, după programul de şcoală în zilele

nelucrătoare şi în vacanţă.

Posibilitatea impunerii acestei din urmă obligaţie a fost foarte criticată în doctrină, având

în vedere că nu se prevede vârsta minorului căruia i se poate impune o astfel de obligaţie,

că este impusă împotriva dorinţei minorului, astfel i se dă caracter de muncă forţată şi

timpul acordat acesteia ar influenţa negativ pregătirea şcolară a minorului.22

Dacă în cursul termenului de un an cât durează măsura de libertate supravegheată,

minorul se sustrage de la supraveghere sau are purtări rele sau comite din nou o faptă

prevăzută de legea penală, instanţa revocă această măsură şi ia faţă de minor măsura

internării într-un centru de reeducare.23

Însă atunci când fapta săvârşită de minor constituie infracţiune instanţa poate lua decizia

de ai aplica o pedeapsă minorului.

1.3.Internarea într-un institut medical-educativ

Măsura internării într-un institut medical-educativ, după cum rezultă din prevederile art.

105 Cod Penal, se ia faţă de minorul care din cauza stării fizice sau psihice, are nevoie de

un tratament medical şi de un regim special de educaţie.

Măsura internării medicale se ia pe o durată nedeterminată însă fără a depăşi 18 ani.

Specific acestei măsuri este că minorului i se acordă atât îngrijiri medicale, cât şi un

regim educativ, care se aplică în acelaşi timp cu tratamentul medical.

Potrivit art. 105 Cod Penal, măsura trebuie ridicată imediat ce a dispărut cauza ce a

impus luarea ei.

Această măsură se execută în unităţi specializate ale Ministerului Sănătăţii, care are

obligaţia să informeze instanţa despre internarea bolnavului, despre efectuarea

tratamentului medical şi despre desfăşurarea procesului educativ.24

Odată cu ridicarea măsurii de internare a minorului într-un institut medical-educativ,

instanţa poate dispune internarea minorului într-un centru de reeducare.

22 Florin Streteanu, „Modificări ale tratatului sancţionator al minorilor, în R.D.P. nr.2/1997”, p8223 Petrache Zidaru, „Drept Execuţional Penal”, editura Edit Press Mihaela srl, Bucureşti, 1997, p12424 I.Oancea, „Drept execuţional Penal”, editura All, Bucureşti, 1996, p242

30

1.4.Internarea într-un centru de reeducare

Este prevăzuta în codul penal la articolul 104 şi reprezintă măsura educativă de internare

într-un centru de reeducare a minorului în privinţa căruia celelalte măsuri nu sunt

îndestulătoare.

Luarea acestei măsuri presupune săvârşirea de către minor a unor fapte cu un grad de

pericol social mai ridicat, pentru care mustrarea şi libertatea supravegheată nu sunt

suficiente.25

Internarea într-un centru de reeducare reprezintă măsura educativă ce mai severă, care are

caracter privativ de libertate.

În perioada internării se creează minorului posibilitatea de a-şi continua studiile, precum

şi dobândirea unei profesiuni pentru ca în momentul externării să-şi poată asigura

existenţa de muncă , să se reinsereze util în societate şi să prevină săvârşirea de noi

infracţiuni.

Măsura internării într-un centru de reeducare se ia pe timp nedeterminat, dar nu poate

depăşi vârsta de 18 ani. Însă instanţa poate prelungi durata internării peste vârsta

majoratului cu cel mult 2 ani, atunci când este necesară pentru realizarea scopului

internării.

Legea mai prevede posibilitatea minorului de a fi eliberat din centrul de recuperare

înainte de a împlini 18 ani, dacă a trecut cel puţin un an de la internare şi minorul a dat

dovada de bună purtare, şi de îndreptare, de sârguinţă la învăţătură şi de însuşirea

pregătirii profesionale.

Însă, dacă în perioada eliberării minorul a dat dovadă de purtare necorespunzătoare, se

poate dispune revocarea liberării.

Dacă în perioada internării într-un centru de reeducare minorul săvârşeste din nou

infracţiunea pentru care se apreciază că i se impune să i se aplice pedeapsa închisorii,

instanţa revocă internarea, iar în cazul în care nu e necesară o pedeapsă, menţine măsura

internării şi revocă eliberarea.

În centrele de reeducare se organizează:

a. Şcoli generale cu învăţămât la zi, seral sau fără frecvenţă;

b. Şcoli profesionale;

25 Constantin Sima, „Drept execuţional penal”, editura Hamagiu, 2010, p90

31

c. Cursuri de calificare la care sunt repartizaţi minorii ce au depăşit vârsta de 16 ani

şi au cel puţin 4 clase generale.

1. Pedepsele aplicabile minorilor

Potrivit art. 109 Cod Penal, pedepsele ce se pot aplica minorilor sunt:

a. Închisoarea;

b. Amenda.

Atât închisoarea cât şi amenda ce se aplică infractorilor minori nu se deosebesc, sub

aspectul caracterului şi al conţinutului, de pedeapsă cu închisoarea sau respectiv, a

amenzii care se aplică majorilor; deosebirea constă doar în aceea că limitele lor speciale

se reduc la jumătate.26

Dacă minorul a comis infracţiunea, care s-a consumat sub forma tentativei, în condiţiile

existente unor circumstanţe atenuante, pedeapsa se va reduce conform prevederilor art.

76 Cod Penal, sub limitele de pedeapsă aplicabile minorilor în raport cu regulile arătate

mai sus.În cazul în care există circumstaţe agravante, sporurile prevăzute în art.78 Cod

Penal, se vor adăuga fără reduceri la pedeapsa ce se poate aplica minorilor, în

conformitate cu dispoziţiile art. 109 Cod Penal.27

Pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu este aplicabilă minorilor conform art.109 alin. 2, Cod

Penal.

Atunci când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită detenţiune pe viaţă, minorului i

se aplică închisoare de la 5 la 20 de ani.

La fel ca şi denţiunea pe viaţă pedepsele complementare nu se acordă minorilor. Această

regulă este prevăzută în art. 109, alin.3 Cod Penal şi are două explicaţii.

Prima dintre ele este de ordin raţional, rostul pedepselor complimentare fiind acela de a

spori intensitatea constrângerii pe care o realizează pedeapsa principală, ar fi neologic ca

ele să fie aplicate unei categorii de infractori pentru care legiuitorul a instituit un regim de

sancţionare uşor mai diferenţiat.28

Ce-a de-a doua este legată de umanismul politicii noastre penale, deoarece pedepsele

complementare se execută după executarea pedepsei principale şi ar constitui o piedică în

26 Petrache Zidaru, „Drept execuţional Penal”, editura Edit Press Mihaela srl, Bucureşti, 1997, p12527 Prof. Univ. Dr. Ioan Chiş, „Drept execuţional penal. Istoria închisorilor. Executarea pedepselor carcerale.”,editura Wolters Kluwer România, p45928 Petrache Zidaru, „Drept execuţional penal”, editura Edit Press Mihaela srl, Bucureşti, 1997, p126

32

calea redresării morale şi materiale a minorului ajuns în preajma majoratului, când

trebuie să i se deschidă perspectivele unei vieţi noi, degrevată de greşelile trecutului.29

Pedepsele accesorii nu constituie în cazul infracţiunilor săvârşite de minori, obiectul unei

reglementări exprese.

Pornind de la prevederea legală potrivit căreia pedepsele complementare nu se aplică

minorilor şi dată fiind identitatea conţinutului pedepselor complementare cu al celor

accesorii, în literatura juridică s-a ridicat problema dacă acestea din urmă pot fi aplicate

infractorilor minori.

Există două opinii împărtăşite astfel:

a. Minorul va fi supus pedepselor accesorii la data când a devenit major, în cazul în

care hotărârea a rămas definitivă;

b. Minorilor li se va aplica pedeapsa accesorie fără nicio limitare în ceea ce priveşte

vârsta de la care ei vor fi supuşi acestor pedepse.

În alt mod se mai adaugă, că ar însemna să i se creeze acestuia în penitenciar, condiţiile

necesare pentru a-şi exercita drepturile civile, ceea ce este foarte greu de conceput.

Astfel Tribunalul Suprem, secţia penală, a decis că prevederile art. 71 Cod Penal, potrivit

cărora condamnarea la pedeapsa cu închisoarea atrage de drept interzicerea drepturilor

arătate în art.64 Cod Penal, din momentul în care hotărârea a rămas definitivă sunt

aplicabile şi minorilor.30

Atunci când legiuitorul a înlăturat pentru minori executarea pedepselor complementare,

el a înţeles să le excludă pentru minorii care au săvârşit fapte penale, pentru a nu le afecta

viaţa în societate nici în perioada minorităţii, dar nici mai târziu, dupa împlinirea

majoratului.

Condamnările pronunţate pentru fapte săvârşite în timpul minorităţii nu atrag incapacităţi

sau decăderi.

Pedeapsa accesorie se execută odată cu pedeapsa privativă de libertate.

Măsurile de siguranţă asigură înlăturarea unor stări de pericol şi preîntâmpină faptele

prevăzute de legea penală, iar minoritatea infractorului nu poate constitui un impediment

în calea luării lor.

29 Prof. Univ. Dr. Ioan Chiş, „Drept execuţional penal. Istoria închisorilor. Executarea pedepselor carcerale”, editura Wolters Kluwer România, p46030 Petrache Zidaru, „Drept execuţional penal”, editura Edit Press Mihaela srl., Bucureşti, 1997, p126

33

Măsurile de siguranţă se iau faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea

penală.

2.1.Închisoarea

Închisoarea este singura pedeapsă privativă de libertate aplicabilă minorilor.

Limitele pentru minori sunt determinate pornind de la limitele speciale prevăzute de lege,

pentru infracţiunea comisă.

Potrivit art. 109, alin 1, Cod Penal, „limitele pedepsei se reduc la jumătate, iar minumul

special nu poate depăşi 5 ani”.

În articolul 28, alin.1 a Legii 275/2006 modificată în 2010 se spune că: „Minorii şi tinerii

aflaţi în executarea unei pedepse privative de libertate sunt incluşi pe durata executării

pedepsei , în programe speciale de consiliere şi asistenţă în funcţie de vârstă şi de

personalitatea fiecăruia. În sensul prezentei legi, se consideră tineri persoanele

condamnate care nu au împlinit vârsta de 21 de ani. Iar la alin.2 se specifică:

„ Programele speciale prevăzute de alin. 1 sunte realizate de serviciile de educaţie,

consiliere psihologică şi asistenţă socială din cadrul penitenciarilor, cu participarea

consilierilor de protecţie a victimelor şi de reintegrare socială a infractorilor, a

voluntarilor, a asociaţilor şi fundaţiilor, precum şi a altor reprezentaţi ai societăţii civile.

Dacă pentru infracţiunea săvârşită de minor, legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă,

se aplică minorilor pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani.

Când, dimpotrivă, consideră aplicabilă pedeapsa alternativă a închisorii, instanţa aplică

minorului această pedeapsă, în limitele reduse la jumatate, conform dispoziţiei din

art.109, alin. 1 Cod Penal, fără ca minimul special să depăşească 5 ani.31

Condamnarea minorului la pedeapsa închisorii nu poate constitui prim termen al

recidivei, astfel încât, în ipoteza în care minorul săvârşeste din nou o infracţiune, el nu

devine recidivist şi deci nu i se poate agrava pedeapsa ca urmare a stării de recidivă.

Însă condamnarea anterioară reprezintă un antecedent penal, de care trebuie să se ţină

cont la individualizarea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită din nou.

31 Prof. Univ. Dr. Ioan Chiş, „Drept execuţional penal. Istoria închisorilor. Executarea pedepselor carcerale”, editura Wolters Kluwer România, p460

34

Atunci când pentru din infracţiunile concurente s-a luat o măsură educativă, iar pentru

alta s-a aplicat o pedeapsă, măsura educativă va fi revocată deoarece minorul nu poate

executa în acelaşi timp şi pedeapsa şi măsura educativă.

Dacă pe durata executării pedepsei, de la data când condamnatul a devenit major, sau

chiar de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, dacă el a împlinit 18 ani, este

supus executării pedepselor accesorii în temeiul dispoziţiilor din art.71 Cod Penal.32

Minorii condamnaţi la pedeapsa cu închisoarea execută pedeapsa separat de condamnaţii

majori sau în locuri de deţinere speciale33, asigurându-li-se posibiliatea de a continua

învăţământul general obligatoriu şi de o dobândi o pregătire profesională potrivit

aptitudinilor lor.

Potrivi Legii 275/2006 care a fost modificată în 2010, minorii condamnaţi la pedepse

privative de libertate , care au împlinit vârsta de 15 ani , pot presta o muncă potrivită cu

dezvoltarea fizică, aptitudinele şi cunoştinţele lor numai la cererea acestora şi cu acordul

părinţilor sau a reprezentantului legal, dacă nu le este periclitată sănătatea.34

Tot în această lege se mai prevede că minorii condamnaţi al pedepse privative de

libertate, care au împlinit vârsta de 16 ani, pot presta o muncă numai la cererea acestora.35

La art. 67 al Legii 275/2006, modif.2010 sunte prevăzute următoarele:

(1) Minorilor condamnați la pedepse privative de libertate li se asigură condiții pentru

participarea la activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și

asistență socială adecvate nevoilor și personalității lor, precum și pentru efectuarea

studiilor și dobândirea unei calificări profesionale, în funcție de opțiunile și aptitudinile

lor.

(2) Cursurile de calificare și recalificare profesională a minorilor condamnați la pedepse

privative de libertate sunt stabilite de administrația penitenciarului împreună cu Agenția

Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă sau cu structurile teritoriale ale acesteia.

(3) Cheltuielile legate de instruirea școlară și formarea profesională a persoanelor

prevăzute în alin. (1) sunt suportate de Ministerul Educației și Cercetării, Ministerul

32 Prof. Univ. Dr. Ioan Chiş, „Drept penal execuţional. Istoria închisorilor. Executarea pedepselor carcerale”, editura Wolters Kluwer România, p47033 Legea 275/2006, modificată în 2010, art.32, alin (2).34 Legea 275/2006, modficată în 2010, art.57, alin. (3)35 Legea 275/2006, modificată în 2010, art. 57, alin. (4)

35

Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, Administrația Națională a Penitenciarelor sau de

alte persoane fizice sau juridice.

2.2.Amenda

Amenda aplicabilă minorilor este ce-a de-a doua pedeapsă principală aplicabilă minorilor

infractori şi se aplică în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, dar

redusă la jumatate.

Incidenţa acestei pedepse se adevereşte ca oportună în raport cu minorii care săvârşesc

infracţiuni în preajma majoratului, şi atunci luarea unei măsuri educative nu mai este

practic posibilă, iar aplicarea unei pedepse cu închisoarea nu apare ca necesară.36

Pentru determinarea limitelor pedepsei aplicabile şi individualizarea pedepsei se face la

fel ca în cazul pedepsei cu închisoarea.

I. Concluzii

Problema combaterii delincvenţei juvenile a fost şi continuă să fie una dintre cele mai

grave şi mai dramatice probleme ce se pun pe planul politicii penale. De multe decenii şi

mai ales în ultimii ani, asistam la o îngrijorătoare creştere a criminalităţii în rândul

minorilor, la o înmulţire, la o perfecţionare şi organizare a formelor de activitate

infracţională juvenilă.

Întotdeauna minorii infractori au fost trataţi, din punct de vedere penal, într-un mod mai

special

Plecăm de convingerea că moralitatea nu se poate edifica şi menţine în absenţa

relaţionării optime cu membrii familiei.

Discuţiile individuale cu minorii delincvenţi au scos la iveală lipsuri imense în modul de

a înţelege universul familiei, responsabilităţile ce decurg di poziţia ocupată în sânul ei şi

modul de realizare a intereselor familiei care este privit ca un grup unitar.

In ceea ce priveşte atitudinea faţă de viitor a copiilor delincvenţi, aceasta este diferită în

funcţie de trăsăturile personale, mediul familial din care provin, faptele săvârşite,

anturajul sau lipsa anturajului.

36 Prof. Univ. Dr. Ioan Chiş, „Drept execuţional penal. Istoria închisorilor. Executarea pedepselor carcerale.”, editura Wolters Kluwer România, p470

36

Copii de azi, cu toate că într-un procentaj mic, cred că se poate trăi şi fără legi, şi cred că

acestea le îngrădesc libertatea. Ei confundă termenul de libertate cu libertatea de mişcare

sau dispunere de sine după bunul plac.

Orice constrângere este interpretată de majoritatea acestor copii ca atingându-le

libertatea, chiar dacă această constrângere este orientată pozitiv, în sensul îndreptării

comportamentului deviant.

Legea s-a construit în aşa fel încât ocrotirea care se acordă minorilor să fie compatibilă cu

înlăturarea oricăror interziceri de drepturi şi a oricăror decăderi după terminarea

executării unei pedepse. Deoarece în acest fel minorul care a săvârşit o faptă penală nu

rămâne stigmatizat de consecinţele acestei fapte în cadrul poziţiei pe care este chemat să

o ocupe în societate.

37

Bibliografie

1. Constantin Sima, „Drept Execuţional Penal”, editura Hamagiu, Bucureşti;

2. Florin Streţeanu, „ Modificări ale tratatului sancţionator al minorilor, în R.D.P.

nr.2/1997”;

3. Ioan Chiş, „Drept Penal Execuţional.Istoria închisorilor. Executarea pedepselor

carcerale”,editura Wolters Kluwer România;

4. I. Oancea, „Drept Execuţional Penal”, editura All, Bucureşti, 1996;

5. I. Pascu, „Drept Penal-Partea Genarală”, editura Hamagiu, Bucureşti, 2007;

6. Petrache Zidaru, „Drept Execuţional Penal”, editura Edit Press Mihaela srl.,

Bucureşti, 1997;

7. Noul Cod Penal al României, publicat în Monitorul Oficial nr.510, din 24 iulie

2009;

8. Legea 275/2006, modificată în 2010.

38