UNIVERSITATEA ROMANO – AMERICANAFACULTATEA DE STUDII ECONOMICE EUROPENE
POLITICA COMERCIALĂ A UNIUNII EUROPENE ÎN CONTEXTUL
INSTRUMENTELOR COMERCIALE CONVENITE LA NIVEL MULTINAŢIONAL
- PROIECT LICENŢĂ 2010 –
Student: Marian Ionescu Prof. Indrumător : Prof. univ.dr. Mihai Berinde
CUPRINS
I. PRINCIPIILE LIBERALIZĂRII COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
1. Clauza naţiunii celei mai favorizate
2. Tratamentul naţional (clauza regimului naţional)
3. Tariful vamal – instrument al protecţiei frontierei
4. Consolidare taxelor vamale
II. POLITICA COMERCIALĂ A U.E.
1. Obiective comerciale ale U.E.
2. Relaţii comerciale ale U.E.
3. Instrumentele politicii comerciale
III. ROLUL U.E. ÎN NEGOCIEREA COMERŢULUI MULTILATERAL
1. Instrumente de politică comercială de natură tarifară
2. Instrumente de politică comercială de natură netarifară
3. Politica comercială promoţională şi de stimulare a exporturilor
IV. STUDIU DE CAZ
1. DERULAREA UNUI CONTRACT DE IMPORT ÎN U.E.
- Compania BRANDS INTERNATIONAL: import cafea NESPRESSO -
V. CONCLUZII ŞI PĂRERI PERSONALE
BIBLIOGRAFIE
2
I. PRINCIPIILE LIBERALIZARII COMERTULUI INTERNATIONAL
Este un fapt ştiu că liberalizarea comerţului internaţional şi corolarul său - mondializarea
economiei - constitutie tendinţe actuale ale dezvoltării contemporane.
Liberalizarea comerţului international este instituţionalizată prin crearea unei organizaţii
proprii (World Trade Organization), dar şi prin multitudinea de acorduri de liber schimb
zonale - spre a aminti numai despre NAFTA sau CEFTA; există şi tratate şi acorduri de
integrare, care includ liberalizarea comerţului ca pe o componentă primordială, cum este
cazul Uniunii Europene. În fine, tot liberalizarea comerţului formează obiectul a
numeroase tratate şi acorduri bilaterale.
Principii generoase şi beneficii evidente sau la baza acestei mişcări inexorabile a
umanităţii. Să exemplificăm: este uşurat accesul ţărilor mai slab dezvoltate la tehnologia
(şi la bogăţia) ţărilor avansate. Este uşurată diviziunea muncii, specializarea ţărilor după
criteriul avantajului comparativ. Resursele naturale, atât de inegal împrăştiate de natură
pe suprafaţa Terrei, pot fi valorificate în mod optim. Este favorizată creşterea nivelului de
trai, prin ieftinirea produselor şi a tehnologiilor de import. Şi aşa mai departe.
Şi totuşi, rezistenţă, proteste... Manifestările de la Seattle şi Washington au adunat, în
stradă, mii de exponenţi ai mişcărilor de contestare vehementă a adevărurilor
considerate, până de curând, ca evidente şi imuabile, cel puţin în sălile marilor conclavuri
mondiale dedicate liberalizării comerţului internaţional şi mondializării.
Se poate obiecta împotriva facilitării accesului la tehnologiile avansate, pentru
menţinerea barierelor comerciale între state?
Problema este că avantajele liberalizării sunt foarte inegal repartizate între statele
dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Mai mult, ceea ce chiar constituie, la prima
vedere, avantaj pentru statele în curs de dezvoltare, prezintă efecte perverse pe termen
3
lung.
Într-adevăr, însăşi liberalizarea, deschiderea pieţei interne pentru produsele şi
tehnologiile de import, transformă pieţele statelor în curs de dezvoltare în pieţe de
consum, scoţând din cărţi industria autohtonă, sau reducând-o la un rol de asamblare sau
chiar numai de porţionare şi ambalare. Aceasta, deoarece nivelul tehnologic local este, în
general, mai scăzut decât vârfurile atinse pe plan mondial, ceea ce, ca o consecinţă
imediată şi directă, determină un nivel de performanţă mai scăzut al produselor locale sau
(cel mai adesea: şi) costuri superioare ale produselor locale la performanţe date; într-o
formulare generală: un raport cost / performanţă mai defavorabil. (Problemele se prezintă
într-un mod similar, cu anumite particularităţi, şi în ceea ce priveşte piaţa produselor
agricole, dar, pentru simplificare, să omitem acest lucru.)
Ce înseamnă importul de produse în locul realizării lor de către o industrie autohtonă? La
nivelul unei nişe de piaţă, al unei ramuri sau subramuri, înseamnă, desigur, falimentul
producătorilor locali respectivi (sau, cel puţin, restrângerea activităţii lor), simultan cu
satisfacerea clienţilor locali cu produse de performanţe superioare şi la preţuri mai
scăzute (cel puţin la început, până când, eventual, se pune bine mâna pe monopolul pieţei
locale, sau al unei părţi semnificative a acesteia...). Dar la nivel naţional, dacă acest lucru
se produce cu prea multe nişe de piaţă, cu prea multe subramuri sau ramuri, înseamnă
reducerea productivităţii muncii sociale, reducerea valorii adăugate realizate, reducerea
PIB / locuitor, limitarea creşterii (sau chiar reducerea) nivelului de dezvoltare economică.
Într-o exprimare metaforică (dar foarte apropiată de realitate), fiecare produs importat, în
locul realizării lui locale, înseamnă: un şomer în plus; o unitate în plus la cursul valutei
naţionale faţă de dolar (sau faţă de Euro, cum se doreşte); o unitate în minus la PIB /
locuitor; o unitate în minus la venitul mediu pe locuitor.
Trebuie spus că satisfacerea, prin măsuri protecţioniste directe, a doleanţelor de apărare a
poziţiei industriei locale pe piaţa locală, în faţa concurenţei importurilor, conduce de
asemenea la efecte perverse pe termen lung, prin reducerea interesului acestei industrii
locale pentru competitivitate şi, deci, reducerea eforturilor, atât la nivel naţional (măsuri
4
legislativre, instituţionale, fiscale, bugetare, sprijinirea cercetării-dezvoltării,
consolidarea, amplificarea şi modernizarea infrastructurilor etc.), cât şi la nivel
antreprenorial, al agenţilor economici de profil înşişi, destinate să realizeze apropierea de
nivelul internaţional de competitivitate în viitor; într-un cuvânt, prin simplu
protecţionism, rămânerea în urmă a competitivităţii industriei autohtone se auto-
perpetuează, şi acest fapt, bine cunoscut, constituie argumentul forte şi calul de bătaie al
promotorilor liberalizării extreme, totale, a comerţului internaţional.
Să nu omitem faptul că şi statele avansate suportă consecinţe negative ale mondializării:
prin transferul producţiilor (fie şi numai la nivelul unor segmente ale proceselor de
fabricaţie) cu volum mare de manoperă în state cu nivel de trai mai scăzut şi, deci, nivel
de salarizare mai scăzut, cheltuieli sociale mai scăzute etc., industriile statelor avansate
îşi sporesc profitabilitatea, dar ele exportă, de fapt, ocupare de forţă de muncă şi importă
şomaj.
Luate în ansamblu, fenomenele prezentate succint în aceste rânduri arată că efectele
liberalizării comerţului internaţional, fie ele benefice în ansamblu şi în perspectivă
istorică viitoare, prezintă aspecte contradictorii la nivel de moment istoric şi la nivel
naţional, de ţară, necesitănd o abordare complexă, armonizată, optimizată, de compromis
între avantajele şi dezavantajele - cele conjuncturale şi cele perene - ale liberalizării si ale
protecţionismului. Nu este vorba numai de ţări luate în parte: s-ar putea ca abordări si
promovări extremiste, unilaterale, ale liberalizării comerţului internaţional, să
compromită, în ansamblu, ideea lichidării decalajelor la scară planetară, a combaterii
sărăciei şi altele asemănătoare.
Totuşi, examinarea atentă a stărilor de lucruri şi a tendinţelor arată că, cel puţin pentru
moment, statele dezvoltate beneficiază mai mult si cele în curs de dezvoltare beneficiază
mai puţin de liberalizarea comerţului internaţional şi chiar de mondializare. În aceste
condiţii, statele avansate sunt mai interesate în liberalizare telle-quelle, în timp ce statele
în curs de dezvoltare sunt interesate într-un anume mix între liberalizare şi protecţionism
- atât ca interes imediat, cât şi ca interes de perspectivă (dar cu ponderi diferite, în
5
acestedouă eventualităţi). În general, în relaţiile comerciale între un stat dezvoltat,
puternic economic, şi unul slab, liberalizarea absolută a comerţului întăreste pe cel tare şi
slăbeşte pe cel slab. Una dintre schemele a ceea ce petrece poate fi următoarea: produsele
statului puternic vin pe piaţa statului slab. Industria statului slab se mobilizează şi işi
creşte competitivitatea până la nivelul produselor statului puternic, afirmă partizanii
liberalizării 100%. Chiar şi aşa, atingerea aceleiaşi competitivităţi la o dimensiune redusă,
numai a pieţei proprii, presupune pierderi irecuperabile. Dar, spun partizanii mixului
liberalizare - protecţionism, nu se ajunge la aceasta: când vin pe piaţă produsele statului
puternic, produsele industriei autohtone sunt eliminate de pe piaţă, producătorii sau
falimentează, sau au asemenea pierderi, încât nu au cum să mai aloce resursele necesare
creşterii competitivităţii, creştere care nu mai are loc.
Este, astfel, de înteles şi presiunea statelor avansate pentru liberalizarea totală şi absolută,
şi o anumită rezervă şi chiar rezistenţa faţa de aceasta, din partea statelor în curs de
dezvoltare. Acestea din urmă - şi opinia lor publică - văd într-un mix de liberalizare şi
protecţionism, moderat şi atent proiectat şi derulat, o condiţie necesară, o şansă pentru un
bun demaraj în cursa pentru dezvoltare economică şi pentru competitivitate viitoare.
1. Clauza naţiunii cele mai favorizate
În tratatele de comerţ şi navigaţie, acordurile comerciale şi de plăţi etc.
sunt înscrise principiile generale care stabilesc raporturi comerciale favorabile
unei dezvoltări a schimburilor economice dintre state. Există două principii
esenţiale în tratatele şi acordurile comerciale care permit relaţii stabile şi de
lungă durată între statele partenere: clauza naţiunii celei mai favorizate şi
clauza regimului naţional.
Clauza naţiunii celei mai favorizate (c.n.c.m.f.) este prevederea din tratatele
6
şi acordurile comerciale, de regulă, potrivit căreia părţile semnatare se obligă să-şi acorde
reciproc toate avantajele pe care le-au acordat sau le vor acorda
în viitor ţărilor terţe în domeniul relaţiilor comerciale. În special, c.n.c.m.f. se
aplică în domeniul perceperii, mai ales, a taxelor vamale de import, firmelor
unei ţări care realizează acte de comerţ pe teritoriul celeilalte ţări semnatare.
Clauza naţiunii celei mai favorizate poate fi acordată necondiţionat (principiul
egalităţii de tratament), ceea ce presupune asumarea de către părţile
contractante a obligaţiilor de a-şi acorda în mod automat şi fără alte
compensaţii toate privilegiile şi avantajele acordate sau care vor fi acordate
de către ele în viitor ţărilor terţe în domeniul relaţiilor comerciale. Dar,
clauza naţiunii celei mai favorizate poate fi acordată şi condiţionat (presupune extinderea
asupra unui stat a privilegiilor pe care celalalt stat le-a acordat unor tari terte, in schimbul
unor compensatii echivalente. Statul semnatar trebuie sa acorde privilegii
corespunzatoare in schimbul celor pe care le primeste).
Aplicarea cea mai largă a clauzei naţiunii celei mai favorizate s-a stabilit prin GATT,
azi OMC, constituind piatra unghiulară a acestui principal acord comercial
multilateral, cu vocaţie universală, prin care ţările membre îşi acordă
automat clauza. Aplicarea clauzei naţiunii celei mai favorizate este supusă
unor derogări şi excepţii (cazul zonelor de comerţ liber şi uniunilor vamale
ş.a.).
2. Tratament naţional (clauza regimului naţional)
Timp de aproape 50 de ani, dispozitiile cheie ale G.A.T.T. au condamnat discriminarea
intre tarile membre si intre marfurile importate si cele locale. Conform articolului intai,
celebra clauza a “natiunii celei mai favorizate” (M.F.N.C. in engleza) stipuleaza:
“membrii se obliga sa acorde produselor celorlalti membrii un tratament nu mai putin
favorabil decat cel acordat produselor din alte tari. Astfel nici o tara nu trebuie sa acorde
avantaje speciale alteia, nici sa nu exerseze vreo discriminare a drepturilor sale:
7
toate tarile sunt tratate pe picior de egalitate si toti beneficiaza de avantaje decurgand din
reducerea obstacolelor din calea comertului”.
Exista mai multe exceptii de la primul articol, mai ales cele referitoare la uniunile vamale
si la zonele de liber schimb. Totodata, datorita aplicarii tratamentului natiunii celei mai
favorizate, tarile in curs de dezvoltare si celelalte tari cu puteri economice reduse pot, in
general, sa beneficieze liber de conditiile comerciale cele mai favorabile, indiferent de
locul si de momentul unde sunt negociate.
O a doua forma de discriminare cunoscuta sub denumirea de “tratament national”
stipuleaza ca,“odata ce produsele au penetrat pe o piata, ele nu trebuie supuse unui
tratament mai putin favorabil decat cel acordat produselor echivalente, de origine
nationala”. Aceasta regula este enuntata in articolul 3 al G.A.T.T.
Independent de versiunea revizuita a G.A.T.T. (denumita “G.A.T.T. 1994”), multe alte
acorduri ale O.M.C. contin dispozitii relativ importante referitoare la tratamentul MFNC
si la tratamentul national.
8
Acordul asupra aspectelor drepturilor de proprietate intelectuala care se refera la comert
stipuleaza, sub rezerva catorva exceptii, ca tratamentului MFNC si tratamentului national
trebuie aplicate masurile de protectie a proprietatii intelectuale adoptate de membrii
O.M.C. Acordul general pentru comertul cu servicii (GATS) stipuleaza ca membrii
O.M.C. trebuie sa ofere tratamentul MFNC serviciilor si furnizorilor de servicii si altor
membrii. Totodata, prevede expres un numar limitat de scutiri de la obligativitatea
aplicarii tratamentului MFNC, in cazul masurilor specifice pentru care membrii O.M.C.
nu pot acorda acest tratament imediat. Derogarile astfel invocate trebuie revazute la
expirare dupa o perioada de 5 ani si nu pot fi mentinute in vigoare mai mult de 10 ani. Pe
de alta parte, membrii la titlu GATS, nu au obligatia de a aplica tratamentul national
decat cand se angajeaza expres sa le acorde pentru servicii sau activitati cu servicii
speciale. Aceasta inseamna ca aplicarea tratamentului national este adeseori rezultatul
negocierilor purtate intre membrii. Exista, de asemenea, dispozitii referitoare la
nediscriminarea in acordurile referitoare la regulile initiale, asupra inspectarii inaintea
expedierii, precum si asupra masurilor referitoare la investitii si legate de comert ca si la
aplicarea masurilor sanitare si fitosanitare.
3. Tariful vamal – instrument al protecţiei frontierei
Taxa vamală reprezintă un impozit perceput de stat asupra mărfurilor în momentul în care
trec graniţele vamale ale ţării respective în scopul importului, exportului sau tranzitului
acestor mărfuri.
Taxele vamale aplicate pe un teritoriu vamal sunt cuprinse într-un tarif vamal.
Teritoriul vamal reprezintă teritoriul pe care se aplică acelaşi tarif vamal care poate să
coincidă sau nu cu teritoriul naţional al ţării, existând însă situaţii de extindere a
teritoriului vamal (uniunii vamale) precum şi situaţii de restrângere a teritoriului vamal
(antrepozite vamale, zone libere etc.).
În condiţiile actuale de creştere a interdependenţei economice între state se manifestă o
tendinţă obiectivă de reducere a taxelor vamale.
9
În 1947, la propunerea SUA, Consiliul Economic şi Social al ONU a desfăşurat primele
negocieri tarifare cu privire la reducerea taxelor vamale şi atenuarea unor restricţii din
calea comerţului internaţional, negocieri ale căror rezultate au fost înscrise în tratatul
multilateral Acordul General pentru Tarife şi Comerţ care constituie baza juridică a
concesiilor tarifare asupra cărora s-a căzut de acord precum şi a regulilor care
reglementează relaţiile comerciale dintre state.
De la 1 Ianuarie 1995 GATT se numeşte Organizaţia Mondială a Comerţului.
O altă caracteristică a relaţiilor comerciale internaţionale o reprezintă apariţia şi lărgirea
proceselor de integrare economică . În relaţiile comerciale ale ţărilor care fac parte din
grupări comerciale şi economice se aplică facilităţi mari cum ar fi scutirea totală de taxe
vamale în cadrul CEE ( ce se constituie într-o uniune vamală) sau scutite de taxe vamale
pentru produsele industriale din ţările Asociaţiei Europene a Liberului Schimb ( o zona
de comerţ liber).
De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma, în 1958 şi până în 1968, taxele vamale
pentru importurile din statele membre ale Comunitatii au scăzut treptat pâna la dispariţia
totală; în 1968 a fost desavârsită unificarea tarifelor, adică au fost eliminate toate taxele
vamale şi restrictiile în comertul dintre statele membre ale Comunităţii, fiind introdus un
tarif unic aplicabil bunurilor importate din terţe tări.
AELS s-a constituit prin Convenţia de la Stockholm în 1960 şi legalizează crearea unei
zone a liberului schimb între 7 ţări capitaliste dezvoltate , numai pentru mărfurile
industriale la care se desfiinţează taxele vamale.
Şi în ţările în curs de dezvoltare s-au realizat uniuni vamale, zone de comerţ liber şi
aranjamente preferenţiale.
Piaţa Comună a Americii Centrale, constituită în anii 1958-1960 , cuprinde ţările
Americii Centrale şi a eliminat treptat taxele vamale până în 1966.
Asociaţia Latino-Americană a Liberului Schimb a luat fiinţă în 1960 prin Tratatul de la
10
Monte Video, urmărind desfiinţarea taxelor vamale interne şi reducerea treptată a
acestora între ţările membre.
Piaţa Comună a Ţărilor Arabe a început să funcţioneze în 1965 având ca obiectiv
principal asigurarea comerţului liber, transportul de tranzit şi mişcarea forţei de muncă în
interiorul grupării, introducerea unui tarif extern comun, coordonarea politicii valutare şi
a sistemului de impozite.
Sistemul de preferinţe vamale nereciproce şi nediscriminatorii în favoarea ţărilor în curs
de dezvoltare aprobat în cadrul UNCTAD în Octombrie 1970 şi pus în aplicare în 1971 a
consacrat principiul tratamentului preferenţial în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare.
Acest sistem permite scutirea completă a taxelor vamale sau reducerea acestor taxe la
exporturi în ţările dezvoltate a produselor provenind din ţările în curs de dezvoltare.
Protectia la frontiera vis-a-vis de import - se realizează doar prin tariful vamal de import
nefiind aduse restrictiile contitative.
4. Consolidarea taxelor vamale
Unul dintre principiile de bază consimţite de GATT –OMC1 este protejarea economiilor
in principiu numai prin taxe vamale care nu trebuie sa fie prohibitive;
Orice stat membru OMC este liber sa adopte nivelul de protectie pe care-l doreste.
Intre multipele mijloace de protectie ce pot fi puse in practica- taxele vamale sunt
privilegiate in primul rind data fiind transparenta lor iar in al doilea rind tinind cont de
nocivitatea lor mai redusa fata de alta masuri.
Totusi, in optica liberului schimb promovata de GATT se impune principiul reducerii si
consolidarii nivelului taxelor vamale.Acest lucru presupune ca atunci cind o tara a redus
nivelul unei taxe vamale urmare a participrii ei la rundele de negocieri, ea se angajeaza sa
nu majoreze ulterior acest nivel.
1 http://europedirect.cdimm.org/uniunea-europeana/politici-ale-ue
11
Nerespectarea obligatiei de consolidare poate conduce celelate state sa retraga la rindul
lor concesiile pe care le-au acordat.
O taxa vamala consolidata, in mod normal nu poate fi majorata, exceptie situatiile
speciale rezultate din masurile de salvgardare, anti-dummping, masuri de aparare
comerciala pe motive de deficit in balanta de plati si masuri pentru a asigura protectia
mediului inconjurator (plante, animale, oameni).
- in aceste cazuri tara care doreste majorarea taxei consolidate trebuie sa notifice tarile
membre GATT intentia si sa negocieze cu partenerii care reprezinta furnizorii principali
ai produsului afectat de majorare, convenind masuri compensatorii echivalente.
- in cazul taxelor vamale consolidate tarile membre pot aplica orice taxa vamala
inferioara nivelului consolidat.
12
II. POLITICA COMERCIALA A U.E.
1. Obiective comerciale ale U.E.
„Politica comercială reprezintă o parte componentă a politicii economice a unui stat care
vizează sfera relaţiilor economice externe ale acestuia.”
În sens mai larg, prin conceptul de politică comercială se poate înţelege totalitatea
măsurilor adoptate de către stat cu caracter juridic, administrativ, bugetar, fiscal,
financiar, bancar şi valutar în scopul reglementării activităţii de comerţ exterior, al
promovării sau al restrângerii schimburilor comerciale externe şi al protejării economiilor
naţionale faţă de concurenţa străină.
Analizând cele două concepte, cel de politică comercială şi cel de politică economică
generală putem observa deopotrivă asemănări şi deosebiri. Principala asemănare dintre
cele două se concretizează prin calitatea lor de atribute ale suveranităţii oricărui stat
independent. În ceea ce priveşte deosebirile, politica economică generală se aplică
teritoriului statului respectiv, în timp ce politica comercială se referă la relaţiile statului în
cauză cu alte state, în acest sens conţinând anumite elemente de incertitudine dependente
de aceste state. Pe de altă parte, politica comercială trebuie să aibă în vedere interesele
statului partener şi să respecte regulile convenite între ţări prin încheierea de acorduri
multilaterale, regionale sau bilaterale.
Având în vedere faptul că relaţiile economice externe au o influenţă notabilă asupra
creşterii economice, principalul obiectiv pe termen lung pe care statele îl urmăresc prin
intermediul măsurilor şi instrumentelor de politică comercială vizează stimularea
dezvoltării economiei naţionale şi protejarea acesteia faţă de concurenţa străină. Pornind
de la acest obiectiv principal putem observa că politica comercială trebuie să
îndeplinească o serie de funcţii, printre care se află:
- promovarea relaţiilor economice externe şi anume stimularea exporturilor;
- protejarea economiei naţionale faţă de concurenţa străină – în special a unor sectoare
considerate de interes strategic – înţelegând prin aceasta o reglementare şi un control al
13
importurilor;
- realizarea şi menţinerea unui echilibru dinamic în balanţa comercială şi de plăţi
concomitent cu sporirea rezervei valutare a statului.
În afara obiectivului pe termen lung, politica comercială are şi o serie de obiective pe
termen mediu şi scurt în realizarea cărora statele pot folosi instrumentele şi măsurile de
politică comercială.
Printre obiectivele pe termen mediu şi scurt ale politicii comerciale se află:
- producerea anumitor modificări în orientarea geografică a schimburilor comerciale
(stimularea schimburilor comerciale cu anumite state sau regiuni şi restrângerea cu altele
cu luarea în considerare a normelor internaţionale);
- restrângerea sau impulsionarea comerţului cu anumite produse sau grupe de produse;
- îmbunătăţirea raportului de schimb prin sporirea puterii de cumpărare a exporturilor;
- perfecţionarea structurii schimburilor comerciale externe.
Aceste obiective pe termen mediu şi scurt pot diferi atât între state cât şi între perioade în
funcţie de anumite condiţii interne şi internaţionale.
2. Relaţii comerciale ale U.E.
În momentul creării sale în anii '50, ambiţia Uniunii Europene era să reunească naţiunile
şi popoarele Europei care suportaseră consecinţele celui de-al doilea război mondial.
Necesitatea de a-şi dezvolta relaţiile externe rezulta în mod esenţial din două surse. În
momentul în care cele şase ţări membre fondatoare ale Uniunii Europene au suprimat
barierele comerciale interne, acestea au trebuit să-şi asume în mod colectiv relaţiile lor
comerciale cu ţările terţe. Acest lucru a condus la crearea politicii comerciale comune,
primul domeniu în care ţările Uniunii au cedat din suveranitatea lor pentru interesul
comun. În acelaşi timp, statele membre s-au pus de acord să împartă o parte a costurilor
financiare de asistenţă a fostelor lor colonii, în special în Africa, în măsura în care acestea
accedeau la independenţă.
14
Noi membri au aderat la Uniunea Europeană, iar Uniunea şi-a asumat mai multe
responsabilităţi. În consecinţă, Uniunea a trebuit să-şi definească mai departe relaţiile cu
restul lumii şi cu organizaţiile internaţionale.
Politica comercială externă comună este o componentă-cheie a relaţiilor Uniunii
Europene cu restul lumii. Aceasta operează pe două niveluri complementare. În primul
rând, în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), aceasta este implicată activ
în stabilirea regulilor sistemului multilateral de comerţ internaţional, împreună cu
partenerii săi din întreaga lume. În al doilea rând, Uniunea negociază propriile sale
acorduri comerciale bilaterale cu ţări şi cu regiuni. Aceasta depune un efort deosebit
pentru a permite un acces uşor al produselor din ţările în curs de dezvoltare pe piaţa
comunitară şi pentru a promova dezvoltarea economică şi socială prin intermediul
relaţiilor comerciale.
Asistenţa financiară şi tehnică, care iniţial s-a concentrat asupra Africii, a fost extinsă la
Asia, America Latină şi ţările din sudul şi estul bazinului mediteranean din anii '70. Între
timp, Uniunea a început să acorde, de asemenea, ajutor umanitar victimelor catastrofelor
naturale şi celor provocate de om, în întreaga lume.
Mai mult decât simple schimburi comerciale, mai mult decât un simplu ajutor
Acordurile încheiate de UE cu partenerii săi din întreaga lume merg mai departe decât
simplele schimburi comerciale şi asistenţa tradiţională pentru dezvoltare. Acestea se
referă la sprijinul în favoarea reformelor economice, la sănătate şi educaţie, la programele
pentru dezvoltarea infrastructurii şi în anumite cazuri la cooperarea în domenii precum
cercetarea şi dezvoltarea şi politica de mediu. De asemenea, acordurile furnizează un
cadru pentru discutarea aspectelor politice precum democraţia şi drepturile omului.
Acordurile mai recente prevăd, de asemenea, ca partenerii Uniunii să se angajeze în
favoarea neproliferării armelor de distrugere în masă.
Relaţii de lungă durată
Fiind una dintre ţările cel mai puţin dezvoltate, Tanzania beneficiază de acces liber, fără
taxe vamale, pentru toate exporturile sale către Uniunea Europeană cu excepţia armelor şi
15
muniţiilor. Tanzania este una dintre cele şaptezeci şi nouă de ţări partenere ale Uniunii
Europene din grupul Africa-Caraibe-Pacific (ACP), care beneficiază de acordul de la
Cotonou privind asistenţa şi schimburile comerciale. Uniunea Europeană este cea mai
mare piaţă externă de desfacere pentru produsele din Tanzania, acoperind mai mult de 50
% din exporturile sale, în timp ce Uniunea furnizează doar 20 % din importurile
Tanzaniei, fiind vorba în principal de bunuri de capital şi echipament. Asistenţa UE în
favoarea Tanzaniei depăşeşte suma de 100 de milioane de euro pe an. Proiectele finanţate
de UE se concentrează asupra infrastructurii de transport, a educaţiei, a alimentării cu
apă, a mediului, a prevenirii SIDA şi a sprijinirii unei bune guvernanţe.
O nouă dimensiune
În conformitate cu Tratatul de la Maastricht2, semnat în 1992, Uniunea Europeană a
dezvoltat o politică externă şi de securitate comună (PESC), astfel încât aceasta poate să
adopte acţiuni comune atunci când interesele globale ale Uniunii sunt în joc. Deoarece
UE acţionează pentru promovarea şi menţinerea stabilităţii în întreaga lume, apărarea
devine un aspect din ce în ce mai important al PESC. Uniunea acţionează în strânsă
colaborare cu celelalte ţări şi organisme internaţionale atunci când este vorba de terorism,
de criminalitatea internaţională, de traficul de droguri, de imigraţia ilegală şi de abordarea
unor aspecte planetare, cum ar fi protecţia mediului.
„Gestionarea” relaţiilor externe ale Uniunii este un proces dinamic: deoarece UE
defineşte propria sa politică externă, aceasta trebuie, de asemenea, să ia în considerare
factorii externi. Aceşti factori se referă la interdependenţa economică din ce în ce mai
mare produsă de efectele combinate ale unui val de liberalizare a pieţelor în întreaga
lume, ale revoluţiei mondiale a comunicaţiilor şi ale accelerării progresului tehnologic.
Uniunea a trebuit să-şi actualizeze priorităţile în contextul unei concurenţe internaţionale
din ce în ce mai puternice, ale unor fluxuri de investiţii transfrontaliere din ce în ce mai
mari şi a creşterii cererii mondiale de materii prime, în special de petrol şi de gaz.
Comerţul în sprijinul creşterii economice şi sociale
2 http://europa.eu/pol/comm/index_ro.htm
16
Uniunea Europeană este cel mai mare „comerciant” din lume, însumând aproximativ 20
% din exporturile şi importurile mondiale. Statele Unite ale Americii sunt cel mai
important partener comercial al UE, urmate de China şi de Rusia. Valoarea dublului
curent de schimburi comerciale peste Atlantic depăşeşte 400 de miliarde de EUR pe an.
Comerţul liber între statele membre ale UE a condus la realizarea unei pieţe unice
europene, în care libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalului este
garantată. Astfel, Uniunea a preluat iniţiativa de a impulsiona liberalizarea comerţului la
nivel mondial, deopotrivă în beneficiul ţărilor bogate şi a celor sărace. Sancţiunile
comerciale – adică retragerea unui sistem comercial preferenţial sau limitarea sau
suspendarea schimburilor comerciale cu un partener care încalcă drepturile omului sau
alte norme internaţionale de etică – reprezintă, de asemenea, un instrument pentru politica
externă europeană.
Schimburi comerciale libere şi echitabile
Modalitatea cea mai tangibilă de a realiza un comerţ liber este reducerea sau retragerea în
totalitate a taxelor la import sau a cotelor pe care ţările le aplică produselor. Astfel,
furnizorii, atât interni cât şi străini, pot să concureze deschis pe planul preţului şi al
calităţii. Dar, de asemenea, există bariere comerciale disimulate sau „tehnice” prin care
guvernele şi societăţile comerciale încearcă să câştige avantaje nejustificate în comparaţie
cu ceilalţi. Aceste practici comerciale neloiale includ următoarele:
° vânzarea bunurilor pe pieţele străine cu preţuri mai scăzute decât costul de producţie
sau preţul intern pentru a-i constrânge, de exemplu, pe producătorii din aceste ţări să
părăsească piaţa lor internă – aşa numitul dumping;
° acordarea de subvenţii din bugetul de stat pentru societăţi, inclusiv „campionilor
naţionali”, pentru a le furniza un avantaj neechitabil pe pieţele de export sau interne;
° adjudecarea contractelor de achiziţii publice pentru societăţile naţionale, chiar dacă
ofertanţii internaţionali prezintă oferte mai bune;
° nerespectarea drepturilor de proprietate intelectuală (mărcile de comerţ şi drepturile de
autor) prin producerea de bunuri piratate sau de bunuri contrafăcute care sunt vândute
mai ieftin, în detrimentul producătorului original.
17
Regulile jocului
Pentru beneficiul tuturor părţilor implicate, comerţul trebuie să fie liber şi echitabil, cu
aceleaşi reguli transparente şi acceptate reciproc de fiecare. Uniunea Europeană sprijină
cu fermitate Organizaţia Mondială a Comerţului care stabileşte o serie de reguli pentru a
favoriza liberalizarea comerţului mondial şi pentru a asigura un tratament echitabil pentru
toţi participanţii. Deşi imperfect, sistemul oferă un grad de transparenţă şi siguranţă
juridică în administrarea comerţului internaţional.
În cazul apariţiei unui conflict direct între doi sau mai mulţi parteneri comerciali, OMC
dispune de o procedură de reglementare a disputelor. Uneori Uniunea Europeană iniţiază
acţiuni în cadrul OMC împotriva partenerilor săi comerciali, dar au fost cazuri când au
fost deschise proceduri împotriva Uniunii, legate în special de sectorul său agricol.
În paralel cu statutul său de membru al OMC, Uniunea a dezvoltat o reţea de acorduri
bilaterale de comerţ cu ţări şi regiuni din întreaga lume. Aceste acorduri completează
acţiunile sale în cadrul OMC pentru înlăturarea barierelor comerciale la nivel
internaţional şi îi permit acesteia cât şi partenerilor săi comerciali să obţină mai rapid
avantaje reciproce. Există reguli clare ale OMC de stabilire a condiţiilor acestor acorduri,
în scopul prevenirii utilizării acestora pentru discriminarea altor parteneri comerciali şi
toate acordurile UE respectă aceste reguli.
Împărţirea avantajelor
Acordurile comerciale nu se referă doar la interesele comerciale. Uniunea Europeană este
interesată în mod special de protejarea intereselor ţărilor în curs de dezvoltare şi a
recunoscut de mult timp că schimburile comerciale pot promova creşterea economică şi
capacitatea de producţie a acestora.
Ţările în curs de dezvoltare se bucură de un acces liber, fără taxe vamale sau de regimuri
tarifare avantajoase pentru exporturile către piaţa UE pentru 7 200 de produse acoperite
de sistemul de preferinţe generalizate (SPG) al UE. Ţările vulnerabile, cu nevoi speciale
de dezvoltare se bucură de un tratament bazat pe un acces liber, fără taxe vamale pentru
toate produsele acoperite de SPG. Aceasta este o concesie unilaterală care nu presupune o
acţiune reciprocă din partea beneficiarilor. Cele cincizeci de ţări cel mai puţin dezvoltate
18
au un acces liber, fără bariere, pe piaţa UE, pentru toate produsele acestora, cu excepţia
armelor şi muniţiilor.
Relaţiile comerciale şi de ajutor speciale dintre Uniunea Europeană şi cele şaptezeci şi
nouă de ţări din grupul Africa–Caraibe–Pacific (ACP) datează de la Acordul de la Lomé,
semnat în 1975. Aceste relaţii au fost dezvoltate în continuare prin intermediul aşa-
numitelor „acorduri de parteneriat economic” (APE). Aceste acorduri vor îmbina
acţiunile comerciale şi de ajutor ale UE într-o nouă modalitate. Ţările ACP sunt
încurajate să promoveze integrarea economică cu vecinii din regiune, ca o etapă spre
integrarea lor globală, iar în acelaşi timp ajutorul este concentrat asupra consolidării
capacităţii instituţionale şi a unei bune guvernanţe. În sensul APE, dimensiunea de
dezvoltare devine fundamentul relaţiilor dintre UE şi grupul ACP.
O politică externă şi de securitate proactivă
Ideea conform căreia ţările UE ar trebui să acţioneze împreună pentru a promova şi a-şi
proteja interesele strategice este la fel de veche ca însăşi Uniunea. Aceasta a debutat
atunci când cei şase membri fondatori au încercat, fără succes, să creeze Comunitatea
Europeană de Apărare, în 1954. Aceştia au perseverat totuşi şi au creat în schimb
Comunitatea Economică Europeană.
Rădăcinile actualei politici externe şi de securitate se regăsesc în procesul intitulat
Cooperarea politică europeană, care a fost lansat în 1970, pentru a coordona poziţiile
ţărilor europene cu privire la aspectele importante de politică externă, aflate la ordinea
zilei. Deciziile erau luate prin consens şi câteodată s-a dovedit dificil să se ajungă la
unanimitatea cerută cu privire la aspectele sensibile pentru care interesele diferitelor ţări
erau divergente.
Pe măsură ce UE s-a extins şi a iniţiat noi domenii politice, aceasta şi-a intensificat
eforturile pentru a juca un rol diplomatic internaţional şi de securitate pe măsura puterii
sale economice. Conflictele care au izbucnit în sud-estul Europei în anii '90, după
prăbuşirea Iugoslaviei, au convins liderii UE de necesitatea unei acţiuni comune
eficiente. Mai recent, lupta împotriva terorismului internaţional a întărit această
19
convingere. Principiul politicii externe şi de securitate comună (PESC) a fost consacrat
prin Tratatul de la Maastricht în 1992. Acesta defineşte tipurile activităţilor diplomatice şi
politice pe care UE le poate întreprinde pentru prevenirea şi soluţionarea conflictelor.
Reducerea costului uman şi economic
Din 1990, mai mult de 4 milioane de persoane au pierit în conflictele din întreaga lume.
90 % dintre acestea erau civili. Gestionarea a şapte mari conflicte în anii 1990 a costat
comunitatea internaţională 200 de miliarde de euro care ar fi putut fi utilizaţi în alte
circumstanţe în scopuri paşnice. De aceea, Uniunea Europeană este decisă să acţioneze
mai eficient pentru prevenirea declanşării conflictelor. Politica europeană de securitate şi
apărare (PESA) este unul din instrumentele elaborate în acest sens.
În plus faţă de misiunile de reacţie rapidă care pot interveni într-o etapă incipientă a
situaţiilor de criză, PESA are o funcţie de culegere şi analiză a informaţiilor şi
posibilitatea de a supraveghea aplicarea acordurilor internaţionale, în scopul de a anticipa
conflictele potenţiale.
Aceste noi capacităţi consolidează instrumentele tradiţionale ale relaţiilor externe ale UE,
ca de exemplu asistenţa financiară şi tehnică, sprijinul pentru consolidarea capacităţii
administrative şi a bunei guvernanţe în ţările în curs de dezvoltare, ajutorul umanitar şi
instrumentele diplomatice precum dialogul politic şi mediere. În acest fel, Uniunea este
pregătită să răspundă situaţiilor specifice în momentul apariţiei acestora, combinând în
mod eficace instrumentele disponibile.
Lecţia unui eşec
Ca urmare a eşecului eforturilor sale diplomatice pentru a reinstaura pacea între părţile
beligerante în perioada când Iugoslavia se dezmembra şi în lumina conflictelor majore
din Africa, liderii UE au dat „undă verde” în 1999 pentru o politică europeană de
securitate şi apărare (PESA) care este înglobată în cadrul general al PESC. Primele
misiuni militare au avut loc în 2003 în Balcani, scenă a eşecurilor diplomatice anterioare,
şi în Republica Democrată Congo.
20
În conformitate cu PESA, forţele militare sau de poliţie europene pot fi trimise în zonele
de conflict pentru a îndeplini misiuni de gestionare a crizelor, misiuni umanitare şi de
salvare, operaţiuni de menţinere şi de instaurare a păcii. De asemenea, acestea sprijină şi
antrenează poliţia locală.
În plus, Uniunea Europeană a creat o forţă militară de reacţie rapidă. Aceasta este
distinctă de Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), dar poate avea acces la
resursele NATO. Forţa militară de reacţie rapidă este bazată pe conceptul de grup tactic.
În orice moment, Uniunea Europeană dispune de două grupuri tactice aflate permanent în
„standby”, oferind posibilitatea Uniunii să răspundă rapid prin mijloace militare la
eventualele crize. Grupurile tactice sunt multinaţionale, sunt formate din aproximativ 1
500 de soldaţi şi sunt disponibile pentru o perioadă de şase luni printr-un sistem de
rotaţie.
De-a lungul anilor, au avut loc încercări de a raţionaliza modalitatea în care se iau
deciziile în domeniul PESC. Totuşi, deciziile cele mai importante se iau prin unanimitate.
Acest lucru este câteodată dificil de realizat, astfel cum a fost ilustrat de diferitele moduri
în care ţările UE au răspuns la invazia Irakului condusă de SUA.
O mână de ajutor
Promovarea comerţului şi a deschiderii pieţei sale este o faţetă a strategiei internaţionale
de dezvoltare a Uniunii Europene. Creşterea nivelului de trai în ţările sărace prin
intermediul asistenţei tehnice şi financiare este o altă faţetă a acestei strategii. Mai mult
de 1 miliard de persoane din lumea întreagă trăiesc cu un euro pe zi sau mai puţin. O
treime dintre aceştia se află în Africa subsahariană.
Uniunea Europeană şi statele sale membre furnizează actual mai mult de 56 % din
totalitatea asistenţei oficiale pentru dezvoltare livrată de ţările industrializate importante.
În 2006, valoarea totală s-a ridicat la 47 miliarde de euro, ceea ce reprezintă aproximativ
100 de euro pe cetăţean. Statele Unite realizează o contribuţie de 53 de euro pe cetăţean,
iar Japonia de 69 de euro. În anul 2006, ajutorul european a fost de 0,42 % din venitul
naţional brut (VNB), încă departe de ţinta ONU de 0,7 % din VNB.
21
Doar patru ţări ale Uniunii Europene, Danemarca, Luxemburg, Ţările de Jos şi Suedia au
atins (şi chiar depăşit) ţinta ONU. Uniunea şi-a propus să atingă ţinta comună de 0,7 % în
anul 2015, cu o ţintă intermediară de 0,56 % pentru anul 2010. Ţările africane primesc 15
miliarde de euro anual, ceea ce constituie cea mai importantă parte a asistenţei pentru
dezvoltare a Uniunii Europene.
Posibilitatea ţărilor sărace de îmbunătăţire a nivelului de trai
Obiectivul primordial al cooperării pentru dezvoltare al Uniunii Europene este eradicarea
sărăciei în contextul dezvoltării durabile, inclusiv continuarea obiectivelor de dezvoltare
ale mileniului (OMD). Ajutorul Uniunii vizează ameliorarea infrastructurilor materiale şi
sociale de bază şi a potenţialului productiv şi, de asemenea, consolidarea instituţiilor
democratice de stat. Această asistenţă permite ţărilor sărace să beneficieze de pe urma
oportunităţilor comerţului internaţional şi să atragă mai multe investiţii spre interior, în
vederea diversificării bazei lor economice.
Relaţiile privilegiate ale ţărilor ACP cu UE nu au putut împiedica ca multe dintre acestea
să piardă părţi de piaţă în Europa şi să devină din ce în ce mai marginalizate în economia
mondială. De aceea, a fost concepută formula acordurilor de parteneriat economic.
Cooperarea pentru dezvoltare a UE vizează să furnizeze populaţiilor dezavantajate din
lumea a treia un control asupra propriei lor dezvoltări. Aceasta înseamnă tratarea surselor
de vulnerabilitate, inclusiv accesul limitat la hrană şi la apă potabilă sau la servicii de
sănătate, educaţie sau la locuri de muncă şi la un mediu stabil. Aceasta înseamnă, de
asemenea, lupta împotriva bolilor şi promovarea accesului la medicamente ieftine care să
combată flageluri precum SIDA şi, de asemenea, acţiunea în direcţia reducerii poverii
datoriei externe care îndepărtează rarele resurse de investiţii publice vitale şi le
redirecţionează către creditorii din ţările industrializate. De asemenea, UE utilizează
cooperarea pentru dezvoltare ca o modalitate de promovare a drepturilor omului şi a
egalităţii sexelor şi pentru prevenirea conflictelor.
UE angajează ajutorul său în diferite modalităţi - prin cooperare directă cu guvernele,
prin punerea în aplicare a proiectelor individuale (deseori prin intermediul ONG-urilor),
prin ajutorul umanitar, prin asistenţa pentru prevenirea crizelor şi sprijinul pentru
22
societatea civilă. O parte din ce în ce mai mare a ajutorului este vărsată la bugetele
generale şi sectoriale ale ţărilor partenere pentru a susţine iniţiativa privată pe plan local.
Cu sume mici se pot face lucruri mari
De-a lungul anilor, Uniunea Europeană a finanţat mii de proiecte de dezvoltare în lumea
a treia. De obicei, sumele de bani relativ mici pot fi utilizate pentru proiecte foarte
importante. Poveştile de succes recente includ:
° sprijinul pentru un grup de 250 de femei din statul indian Gujarat pentru a exporta
produse de artizanat în Europa, America de Nord şi Japonia;
° sprijinul pentru o societate locală din Belize pentru a exploata resursele forestiere şi a
utiliza tehnici de gestionare durabilă a pădurilor;
° asistenţa pentru agricultorii din centrul Camerunului pentru a-şi diversifica producţia;
° formarea profesională pentru agricultorii care deţin exploataţii mici în Uganda pentru a
împărţi costurile de utilizare a serviciilor vitale în sprijinul afacerilor.
3. Instrumentele politicii comerciale
Încă prin Tratatul de la Roma, politica comercială comună a fost inclusă între
instrumentele principale de realizare a integrării pieţelor naţionale într-o piaţă regională
unică cu scopul accelerării creşterii economice, a ridicării eficienţei şi competitivităţii
economice şi a creării premiselor de adâncire a integrării interstatale. Pentru Comunitatea
Europeană, raţiunea unei politici comerciale comună rezidă din faptul că libera circulaţie
a bunurilor şi serviciilor din cadrul Comunităţii nu se poate realiza cu politici comerciale
naţionale diferite.
În baza prevederilor Tratatelor constitutive şi a celorlalte norme(legislaţie secundară,
tratate multi- şi bilaterale încheiate de Comunitatea Europeană) care reglementează
relaţiile comerciale ale UE cu ţările terţe se poate afirma că Uniunea Europeană are o
23
politică comercială comună axată pe liberalizarea schimburilor în domeniul industrial şi
relativ protecţionistă în sectorul agricol3.
Principalele instrumente de politică comercială pot fi:
- de natură tarifară(vamală);
- de natură netarifară;
- de natură promoţională şi de stimulare.
Primele doua categorii se refera la import, iar ultima vizeaza exportul.
Protecţia tarifară se realizează prin intermediul taxelor vamale.
În cadrul barierelor netarifare utilizate în cadrul politicilor comerciale se includ
reglementările cantitative, măsurile antidumping, precum şi alte măsuri netarifare.
Măsurile de politică comercială promoţională şi de stimulare au drept scop să
impulsioneze exporturile globale ale ţării(sau comunităţii) respective.
La baza politicii comerciale comune se află Tratatul de la Roma, al cărui titlu I din partea
a II-a se numea „Libera circulaţie a mărfurilor”. În cadrul acestuia se făceau referiri la
următoarele aspecte:
- eliminarea taxelor vamale între statele membre;
- instituirea tarifului vamal comun;
- eliminarea restricţiilor cantitative între statele membre;
- practicile de dumping.
Cadrul legal actual al politicii comerciale comune a UE este cel stabilit prin Tratatul de la
Maastricht modificat prin Tratatul de la Amsterdam. Astfel, articolele 131 şi 133 pun
bazele politicii comerciale comune faţă de ţările terţe.
În conformitate cu articolul 131, prin stabilirea uniunii vamale între ele, statele membre
urmăresc să contribuie, în interesul comun, la dezvoltarea armonioasă a comerţului
mondial, laeliminarea progresivă a restricţiilor din comerţul internaţional şi la reducerea
barierelor tarifare. Acelaşi
3 G. Silaşi, Ph. Rollet, N. Trandafir, I. Vădăşan, Economia Uniunii Europene: o poveste de succes?, Editura
de Vest,Timişoara, 2005, pag. 198.
24
articol prevedea faptul că prin eliminarea drepturilor între statele membre se urmăreşte o
incidenţă favorabilă asupra creşterii forţei concurenţiale a întreprinderilor din aceste state.
În virtutea acestor prevederi, se poate spune că obiectivele acestei politici sunt4:
- promovarea comerţului cu alte state şi a liberului schimb;
- creşterea forţei competitive a societăţilor comunitare.
Articolul 133 stabileşte că politica comercială comună se referă la comerţul cu mărfuri,
servicii şi aspecte legate de comerţ ale drepturilor de proprietate intelectuală. Totodată,
sunt incluse şi prevederi speciale privind anumite domenii, cum ar fi audiovizualul,
cultura, educaţia, serviciile sociale şi de sănătate5.
Domeniile vizate de formularea politicii comerciale comune sunt6:
- modificările nivelului taxelor vamale;
- încheiarea acordurilor vamale şi comerciale;
- uniformizarea măsurilor de liberalizare;
- politica exportului, măsuri de protejare a comerţului(dumping sau subvenţii) şi măsuri
de întărire a cooperării vamale între statele membre.
Principiul de bază care guvernează politica comercială comună a Uniunii Europene reiese
din articolul 3 a al Tratatului privind Uniunea Europeană, care stabileşte că dezideratul
acestei politici este realizarea unei economii de piaţă deschise, în care concurenţa este
liberă. Interpretarea dată acestui principiu este aceea că pe ansamblu gradul de
protecţionism al pieţei interne unice ar trebui să se reducă în mod continuu7.
O altă prevedere din cadrul Tratatului este aceea că politica comercială este construită pe
principii uniforme în domeniul tarifar, al acordurilor comerciale, al liberalizării
comerciale, ceea ce presupune că în materie de acorduri comerciale internaţionale sau de
măsuri comerciale faţă de terţi trebuie să se realizeze o centralizare a deciziilor la nivel
comunitar. Cu toate acestea, având în vedere şi existenţa principiului subsidiarităţii,
Curtea Europeană de Justiţie a subliniat că între instituţiile comunitare şi statele naţionale
4 P. Prisecaru, Politici comune ale Uniunii Europene, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 141.5 ***, Politica privind comerţul şi dezvoltarea, Institutul European din România, seria Micromonografii – Politici europene, 2005, pag. 6.6 D. Marin, C. Socol, M. Marinaş, Economie europeană, Editura Economică, Bucureşi, 2004, pag. 248.7 P. Prisecaru, op. cit., pag. 141
25
trebuie să colaboreze strâns în negocierea şi semnarea acordurilor comerciale
internaţionale şi, în plus, a stabilit că anumite servicii nu intră sub incidenţa politicii
comerciale comune, iar în domeniul drepturilor de proprietate intelectuală competenţele
sunt partajate între cele două părţi.
26
III. ROLUL U.E. ÎN NEGOCIEREA COMERŢULUI MULTILATERAL
3.1. Instrumente de politică comercială de natură tarifară
Definiţie: Politica vamală reprezintă acea componentă a politicii comerciale care se
realizează cu ajutorul unor reglementări adoptate de stat şi care vizează intrarea / ieşirea
mărfurilor din ţară.
Funcţiile politicii vamale:
1. Fiscală – taxele vamale sunt o importantă sursă de venit la buget
2. Protecţionistă – taxele vamale de import, ridicând preţul mărfurilor
importate, protejează astfel produsele autohtone
3. De negociere – statele pot negocia, în cadru bilateral sau multilateral, diferite concesii
vamale, reciproce sau nereciproce.
Instrumente ale politicii vamale:
Tarifele vamale, care cuprind taxele vamale percepute asupra
mărfurilor I/E
Legile vamale, codurile şi regulamentele vamale
Taxele vamale
Definiţie: Taxele vamale sunt impozite indirecte percepute de stat asupra
mărfurilor care trec graniţele vamale ale unei ţări.
Clasificare:
1. După scopul impunerii vamale:
taxele vamale cu caracter fiscal – au un nivel redus, fiind percepute numai cu
scopul procurării de venit la bugetul statului;
taxele vamale cu caracter protecţionist – au un nivel mai ridicat, fiind percepute
pentru a reduce forţa concurenţială a produselor importate.
2. După obiectul impunerii:
27
Taxele vamale de import – percepute asupra mărfurilor importate, au o largă
răspândire, vizează un nomenclator larg de produse, se practică pe termen lung,
au un nivel mai ridicat decât taxele vamale de export sau tranzit.
Taxele vamale de export – percepute asupra produselor autohtone la export, nu
au o largă răspândire, vizează un nomenclator restrâns, pe perioade scurte. Se
folosesc, de regulă, pentru a limita anumite exporturi, mai ales de materii prime,
pentru a favoriza prelucrarea lor în ţară, în perioade de criză sau în cazul în care
ţara exportatoare este principalul exportator pe piaţa internaţională, pentru a
determina creşterea preţului.
Taxele vamale de tranzit – se percep asupra mărfurilor străine care tranzitează
teritoriul vamal al ţării. Nu au o largă răspândire, fiind percepute cu scop fiscal;
au un nivel scăzut, majoritatea ţărilor încurajând tranzitul, ca importantă sursă de
venit (utilizarea căilor, mijloacelor de transport, porturi, depozite etc.)
3. După modul de percepere:
Taxele vamale ad-valorem – se percep asupra valorii vamale a mărfurilor I/E; se
stabilesc sub forma unor procente care se raportează la valoarea vamală a
mărfurilor (ex: 20% din valoarea vamală a unui autoturism, a unei tone de cereale
etc.). Sunt cele mai vechi taxe vamale şi cele mai răspândite.
Avantaje: sunt mai uşor de stabilit şi nu presupun un tarif vamal detaliat.
Dezavantaje:
- sunt sensibile la oscilaţiile valorii mărfurilor (scăderea preţurilor duce la reducerea
încasărilor vamale şi reduce efectul protecţionist). Pentru aceasta, temporar se percep
taxele vamale suplimentare, sub forma taxelor vamale specifice.
- permit săvârşirea de abuzuri, prin facturarea mărfii la un preţ mai mic decât valoarea
reală (vezi prevederile Codului de evaluare vamală - Runda Tokio, 1979, Runda
Uruguay, 1994).
Taxele vamale specifice – se percep pe unitatea de măsură fizică a mărfurilor I/E ,
sub forma unei sume absolute exprimată în moneda ţării respective (ex: 100.000
lei pentru o tonă grâu, pentru un tractor de 50 cai putere, automobil marca Renault
etc.)
Avantaje: nu sunt influenţate de variaţiile preţurilor de pe piaţa externă;
28
înlătură în mare parte posibilitatea fraudării deoarece taxa se raportează la cantitatea de
marfă importată.
Dezavantaje: folosirea lor este greoaie deoarece presupune un tarif vamal foarte detaliat,
mereu completat şi revizuit, cu fiecare tip de produs.
Taxele vamale mixte –includ atât taxele vamale ad-valorem cât şi pe
cele specifice.
4. După modul de stabilire de către stat:
Taxele vamale autonome (generale) – sunt stabilite de către stat în mod
independent şi nu pe baza unor convenţii, bi sau multilaterale, cu alte ţări. De
regulă, se percep asupra mărfurilor care provin din ţări cu care nu s-au încheiat
acorduri comerciale şi nu se aplică clauza naţiunii celei mai favorizate, de aceea
sunt considerate a fi taxe vamale aplicate în afara regimului clauza naţiunii celei
mai favorizate. Ele au, de regulă, un nivel ridicat şi nu fac obiectul negocierilor.
Taxele vamale convenţionale (contractuale) – sunt stabilite de stat în înţelegere
cu alte state, conform clauzelor din contractele bi şi multilaterale. De regulă, se
percep asupra mărfurilor ce vin din ţări care îşi acordă reciproc clauza naţiunii
celei mai favorizate (se aplică în regimul clauza naţiunii celei mai favorizate). Au
un nivel mai redus ca taxele vamale autonome şi fac obiectul negocierilor în
cadrul GATT/OMC.
Taxele vamale preferenţiale (de favoare) – sunt taxe reduse (uneori zero), care
se aplică mărfurilor care provin din anumite ţări, fără a se extinde şi asupra
mărfurilor din alte ţări. Reflectă un regim de favoare şi sunt considerate a
reprezenta o derogare de la clauza naţiunii celei mai favorizate. Exemplu de
asemenea taxe: taxele vamale practicate în cadrul grupărilor economice
integraţioniste, în cadrul SGP, SGPC etc.
Taxele vamale de retorsiune (de răspuns) – se aplică de către state ca răspuns la
politica comercială considerată neloială a altor state. Îmbracă două forme, taxe
vamale antidumping şi taxe vamale compensatorii, ambele categorii percepându-
se ca taxe vamale suplimentare, peste taxele vamale în vigoare. Au un nivel
prestabilit (pe care nu-l pot depăşi): taxele vamale antidumping nu pot depăşi
marja de dumping (preţ internaţional – preţ de dumping), iar cele compensatorii
29
nu pot depăşi nivelul subvenţiei la export (sau al primei la export). Se pot percepe
numai în urma unei proceduri de anchetă, care să facă dovada prejudiciului.
Măsura de răspuns se poate lua în spiritul acordurilor negociate în GATT (codul
antidumping şi codul privind subvenţiile la export şi taxele compensatorii). Acest
lucru face ca cele două categorii de taxe să aibă
un dublu caracter, tarifar şi netarifar.
3.2 Instrumente de politică comercială de natură netarifară
Definiţie: sumă de măsuri şi reglementări de politică comercială prin care se
împiedică/limitează/deformează fluxul bunuri şi servicii, cu scopul apărării pieţei interne
de concurenţa străină şi/sau echilibrarea balanţei de plăţi. Conform estimărilor GATT,
dacă la începutul deceniului 8 existau circa 800 de asemenea bariere, la începutul
deceniului 9 numărul lor crescuse la peste 2000, iar numărul lor este în creştere.
Clasificare8:
bariere netarifare care implică limitarea cantitativă a importurilor
bariere netarifare care implică limitarea importurilor prin mecanismul preţurilor
bariere netarifare care derivă din formalităţile vamale şi administrative
bariere netarifare care derivă din participarea statului la activitatea
comercială
bariere netarifare care derivă din standardele aplicate produselor importate şi
indigene
1) Bariere netarifare care implică limitarea cantitativă a importurilor (restricţiile
cantitative la import)
Regulile comerţului internaţional interzic folosirea restricţiilor cantitative; ele pot fi totuşi
admise cu titlu temporar pentru salvgardarea situaţiei financiare a ţării şi echilibrarea
balanţei de plăţi, dar numai cu condiţia administrării lor de o manieră nediscriminatorie.
8 Sursa: N.Sută, op.cit.
30
Interdicţii sau prohibiri la import : reglementări adoptate de stat prin care se
interzice total/parţial, pe perioade determinate/nelimitate, importul anumitor
produse.
Se pot utiliza fie din raţiuni economice (protejarea unor ramuri economice sau
echilibrarea balanţei de plăţi), fie politice (discriminarea unei ţări) sau sanitare (protejarea
sănătăţii populaţiei). Se realizează prin refuzul organelor de stat de a elibera licenţă la
import. Exemplu: în UE se utilizează în mod selectiv şi temporar interdicţii la importul
anumitor produse agricole.
Contingentele : plafoane maxime, cantitative sau valorice, impuse la importul
anumitor produse pentru o perioadă determinată de timp, de regulă un an. Sunt:
- globale (nu implică o repartizare a plafonului pe ţări de provenienţă) şi
- bilaterale (implică menţionarea ţării de provenienţă)
Licenţele : autorizaţii acordate de stat firmelor importatoare, pentru un
produs/grupă de produse, pe perioade rezonabile de timp (2, 4, 5 luni) în funcţie
de natura produsului, ţara de provenienţă, distanţă. Sunt:
- automate – utilizate pentru produsele liberalizate la import, fiind acceptate într-un
termen prestabilit; sunt folosite din considerente de ordin statistic;
- neautomate – utilizate pentru produsele neliberalizate la import (licenţe pentru
administrarea restricţiilor cantitative) şi se acordă selectiv, în funcţie de ţară, produs etc.
La rândul lor, cele neautomate sunt globale (eliberate pe baza contingentelor globale) şi
individuale (eliberate pe baza contingentelor bilaterale).
Limitări voluntare la export (autolimitări): înţelegeri oficiale(neoficiale, între
anumite ţări, prin care ţara exportatoare, la cererea (sub presiunea) ţării
importatoare, se obligă să reducă valoarea exporturilor pentru un anumit produs o
perioadă determinată de timp. Cu alte cuvinte, reprezintă diminuări ale
exporturilor acceptate chiar de ţările exportatoare, sub ameninţarea din partea ţării
importatoare a recurgerii la măsuri restrictive mult mai dure şi pe o perioadă mai
mare de timp.
Trăsături caracteristice: au caracter discriminatoriu (regimul aplicat fiecărei ţări este
diferit), netransparent, opac, “ocult” (se negociază într-un cadru confidenţial, neexistând
31
obligativitatea notificării şi ratificării) şi caracter paralegal (nu există norme care să
reglementeze modul de introducere, implementare şi funcţionare a acestora). Toate aceste
trăsături fac ca aceste măsuri să fie incluse în aşa numita “zonă gri”. Au fost introduse în
practica relaţiilor economice internaţionale la sfârşitul deceniului 7. La începutul anilor
90, cele mai multe asemenea restricţii erau impuse de UE (173 din 286), urmată de SUA
(69 din 286); cele mai vizate produse erau textilele, oţelul şi produsele agricole, iar cele
mai afectate ţări erau Japonia şi ţările din Europa de Est. De regulă, bunurile care fac
obiectul autolimitărilor aparţin acelor sectoare din ţările dezvoltate care sunt confruntate
cu dificultăţi structurale (autoturisme, semiconductori, textile, încălţăminte etc).
Exemplu: utilizate în cadrul relaţiilor comerciale dintre SUA şi Japonia, pe fondul
creşterii deficitului balanţei comerciale. În ciuda restricţiilor introduse, deficitul nu s-a
redus considerabil deoarece Japonia a redus importul din SUA pentru anumite categorii
negociate, dar a penetrat piaţa cu alte categorii de produse. În plus, fluxurile de capital
japoneze spre SUA au crescut foarte mult.
Acorduri privind comercializarea ordonată a produselor : înţelegeri bi sau
multilaterale între diferite ţări, vizând limitarea negociată şi controlată a
comerţului internaţional cu anumite produse. Implică, pe lângă autolimitările la
export şi respectarea unor limite de preţ, a unor prevederi privind clauza de
salvgardare (la care pot face apel ţările
importatoare atunci când interesele lor economice sunt lezate). Sunt de dată relativ
recentă (anii 80).
Cel mai cunoscut este aranjamentul privind comerţul internaţional cu produse textile,
cunoscut sub numele de Acordul multifibre (AMF). Reprezintă un acord cadru, care
include o seamă de măsuri privind reglementarea comerţului cu textile (măsuri preventive
privind riscul de dezorganizare a pieţelor ţărilor importatoare). Din punct de vedere
juridic se traduc prin încheierea de acorduri bilaterale între două grupuri de ţări, ţări
dezvoltate, importatoare şi ţări în dezvoltare, exportatoare. A fost semnat pentru prima
dată în 1973 (în vigoare din 1974) şi prelungit ulterior de mai multe ori (5), ultima
prelungire în 1993. În 1990, peste 805 din exporturile mondiale se desfăşurau sub
incidenţa AMF. În 1995, a devenit operaţional Acordul privind textilele, semnat în cadrul
32
Runda Uruguay, prin care se reintroduce comerţul cu textile în GATT, prin eliminarea
restricţiilor într-o perioadă de 10 ani (1995 –2005).
2) Bariere netarifare care implică limitarea indirectă a importurilor prin
mecanismul preţurilor:
Prelevările variabile la import: specifice Politicii Agricole Comune, sunt taxe
vamale suplimentare, calculate ca diferenţă între preţurile interne mai mari şi
preţurile mondiale, mai scăzute; deoarece preţul comunitar rămâne neschimbat, în
vreme ce preţul mondial oscilează, diferenţa, care se va modifica şi ea, poartă
numele de prelevare variabilă.
Preţuri minime şi maxime la import:
Preţurile minime – se folosesc atunci când costurile de producţie interne sunt superioare
celor din ţările concurente sau atunci când preţurile de pe piaţa mondială scad astfel încât
produsul respectiv ameninţă piaţa; au niveluri apropiate de preţul intern cu ridicata;
folosite începând cu deceniul opt al secolului al XX-lea de către SUA şi CEE în cazul
produselor siderurgice japoneze, de UE pentru produsele agricole etc.
Preţurile maxime – se folosesc atunci când anumite ţări încearcă o creştere artificială a
preţurilor pentru anumite produse; se stabilesc la niveluri apropiate de preţul produselor
similare indigene.
Ambele categorii de preţuri pot fi folosite numai de ţări cu rol important de importator pe
piaţa mondială.
Ajustările fiscale la frontieră:
Se referă la cea mai mare parte a impozitelor la care sunt supuse mărfurile importate.
Ajustările reprezintă un regim fiscal conform căruia produsele de export sunt exonerate
de plata impozitelor indirecte, iar cele de import sunt supuse aceloraşi impozite ca şi
mărfurile indigene.
Practica discriminatorie faţă de mărfurile importate derivă din evaluarea diferenţiată a
bazei de impunere: pentru mărfurile indigene, impozitele se percep la preţul cu ridicata,
la care se adaugă taxele vamale şi alte taxe.
Forme ale ajustărilor fiscale:
33
TVA – impozit general de consum perceput la fiecare stadiu al circulaţiei mărfurilor, nu
la întreaga valoare, ci la valoarea adăugată.
Taxa în cascadă – impozit de consum calculat la fiecare stadiu al circulaţiei mărfurilor, la
întreaga valoare; are caracter cumulativ.
Taxa de acciză – impozit perceput asupra produselor care sunt fie monopol al statului
(tutun, băuturi, hidrocarburi), fie asupra bunurilor considerate de lux (autoturisme,
aparate video etc.).
Alte categorii de taxe: portuare, sanitare, consulare, statistice etc.
Taxe de retorsiune (antidumping şi compensatorii) – au o dublă natură, tarifară şi
netarifară; se pot aplica, conform celor două Coduri (antidumping şi privind
subvenţiile la export şi taxele compensatorii) trebuie declanşată o procedură de
anchetă prin care se face dovada prejudiciului, pe perioada căreia sunt sistate
relaţiile comerciale.
Depozitele (depunerile) prealabile de valută la import – măsură conform căreia
firmele importatoare sunt obligate să depună în contul organelor vamale o cotă în
valută din viitorul import, cu cel puţin 6 luni înainte de efectuarea lui; sumele
depuse nu sunt purtătoare de dobânzi, ca atare, pentru recuperarea pierderii, va fi
necesară creşterea preţului la bunurile importate.
3) Bariere netarifare care derivă din formalităţile vamale şi administrative
Aceste formalităţi, deşi sunt simple cerinţe de ordin tehnic, pot genera discriminare fie în
urma evaluării incorecte în vamă, fie prin obligaţia completării unor documente
suplimentare, complicate. Conform regulilor GATT, stabilirea valorii în vamă se face pe
baza preţului din factură, dacă este un preţ real, sau a unuia calculat conform
metodologiilor în vigoare. Pentru depăşirea obstacolelor legate de documentaţia cerută, se
recomandă simplificarea şi tipizarea documentelor.
4) Bariere netarifare care derivă din participarea statului la activitatea comercială
Achiziţiile guvernamentale (piaţa publică):
Achiziţiile de bunuri şi servicii realizate de către stat (departamente, ministere, instituţii
centrale etc) se transformă în bariere netarifare atunci când, pe baza unor reglementări în
34
vigoare, firmele naţionale au prioritate în raport cu cele străine în aprovizionarea
organelor de stat. Reglementările internaţionale, respectiv Acordul privind achiziţiile
guvernamentale (în vigoare din 1981), stabilesc faptul că orice achiziţie guvernamentală
care depăşeşte o anumită sumă trebuie să se facă prin licitaţie, la care să participe atât
firmele naţionale cât şi cele străine (reglementările respective nu se aplică în cazul
produselor militare, al celor considerate a avea caracter strategic etc.).
Comerţul de stat, format dintr-o sumă de operaţiuni de vânzarecumpărare
efectuate prin intermediul firmelor proprietate de stat. Se transformă în bariere netarifare
atunci când firmele de stat beneficiază de anumite avantaje (de pildă, avantaje de ordin
fiscal) în raport cu cele diferitele caracteristici tehnice şi de calitate ale produselor interne
şi importate. Sunt pe deplin justificate, dar se transformă în bariere netarifare atunci când
fie există standarde internaţionale dar nu se respectă de către anumite ţări, fie nu există iar
ţările adoptă reglementări proprii, diferite şi neuniforme.
Forme:
Norme sanitare şi fitosanitare – reglementări destinate consumului uman şi
animal;
Norme de securitate – reglementări care vizează bunurile destinate consumului
productiv;
Norme privind ambalarea, marcarea şi etichetarea.
3.3 Politica comercială promoţională şi de stimulare a exporturilor
Măsuri promoţionale
• Măsuri luate la nivel macroeconomic, prin care se urmăreşte influenţarea potenţialilor
clienţi externi.
Forme concrete:
Negocierea şi încheierea de tratate de comerţ şi navigaţie, acorduri comerciale şi
de plăţi, acorduri de cooperare economică, care includ clauza naţiunii celei mai
favorizate sau clauza regimului naţional; ele reprezintă baza juridică a
schimburilor comerciale, asigurând stabilitate şi continuitate.
35
Participarea la târguri şi expoziţii internaţionale sau organizarea lor în ţară, pentru
o mai bună cunoaştere a concurenţilor.
Organizarea de agenţii şi reprezentanţe comerciale în străinătate pentru o mai
bună cunoaştere a pieţei partenerilor; în prezent, reţeaua de reprezentare
economică oficială cuprinde secţiile economice din cadrul ambasadelor şi
consulatelor. Pe lângă reprezentarea oficială, firmele îşi pot crea în ţările
partenere propria reţea de promovare a schimburilor, prin filiale, sucursale,
comis-voiajori, societăţi mixte etc.
Asigurarea unor servicii de informare şi orientare a clienţilor externi, consultanţă
şi asistenţă de specialitate, pentru o mai bună informare cu privire la potenţialul
de export al ţării care acordă asistenţa.
Folosirea diverselor modalităţi de publicitate externă.
Măsuri de stimulare a exporturilor
- Cuprind măsuri care se pot lua la nivel macroeconomic şi care au ca scop creşterea
competitivităţii mărfurilor destinate exportului, creşterea gradului de cointeresare a
producţiei şi exportului.
- De regulă se consideră că numai măsurile luate la nivel macro fac parte din politica
comercială a unei ţări, cele la nivel micro (de întreprindere), de reducere a costurilor,
creştere a calităţii, fiind legate numai în mod indirect de politica comercială a unui stat.
Măsurile de stimulare la nivel macro pot fi împărţite în patru categorii:
1. De natură bugetară:
Subvenţiile directe la export = sume de bani acordate de stat anumitor ramuri
economice pentru a le rentabiliza activitatea, în cazul în care costurilor lor
depăşesc preţurile de pe piaţa mondială.
Se acordă selectiv, de regulă pentru:
- ramurile aflate în declin (industria carboniferă, siderurgică, textilă), ramuri sensibile la
concurenţa străină;
36
- pentru ramuri considerate de interes pentru economia naţională (în cazul cărora
pierderea pieţelor ar putea dezechilibra balanţa de plăţi);
- în majoritatea ţărilor, pentru agricultură.
Primele directe de export – se acordă acelor exportatori care realizează un
volum mare de desfacere pe piaţa externă sau exportă produse ale unor industrii
importante pentru economia naţională; ele nu urmăresc rentabilizarea unităţilor
exportatoare, ci creşterea volumului vânzărilor şi, eventual, influenţarea structurii
pe mărfuri şi a orientării geografice, în funcţie de interesele urmărite la un
moment dat.
Subvenţiile indirecte la export – vizează stimularea întreprinderilor mici şi
mijlocii pe linia creşterii exporturilor, prin preluarea de către stat, total sau
parţial, a cheltuielilor ocazionate de diferite acţiuni, manifestări, etc. precum:
facilităţi oferite în domeniul informaţional, al asistenţei tehnice de specialitate,
pentru participarea la târguri şi expoziţii internaţionale, pentru realizarea de către
institute de specialitate de studii şi cercetări de piaţă cu preţ redus sau gratuite
etc.
3. Măsuri de stimulare de natură fiscală
Urmăresc creşterea competitivităţii exporturilor prin reducerea sau eliminarea acelor
componente de cost datorate diferitelor taxe şi impozite şi, prin aceasta, creşterea
câştigului net al exportatorilor.
Facilităţi fiscale acordate pentru mărfurile exportate - apar sub forma scutirii,
reducerii sau restituirii impozitelor pe circulaţia mărfurilor. Se acordă selectiv, în
funcţie de importanţa exportului pentru economia naţională respectivă, de regulă
fiind direct proporţionale cu gradul de prelucrare al produselor. În această
categorie se include şi importul cu scutire condiţionată de plata taxelor vamale sau
regimul de drawback: se referă la importul acelor produse (materii prime sau
componente) care urmează să fie
încorporate sau prelucrate în vederea obţinerii de produse destinate exportului.
37
Facilităţi fiscale acordate direct exportatorilor – pot să apară sub forma scutirii sau
reducerii impozitelor pe venitul provenit din export.
3. Măsuri de stimulare de natură financiar-bancară
Se realizează prin intermediul sistemului bancar naţional şi / sau al unor instituţii publice
sau private, specializate în acordarea, asigurarea şi garantarea creditelor de export.
Acordarea creditelor de export poate îmbrăca mai multe forme:
• Creditul cumpărător = creditul acordat de către o bancă din ţara exportatorului
importatorului străin sau băncii acestuia. De regulă, valoarea acestui credit acoperă 75-
90% din valoarea tranzacţiei, restul fiind plătit de importator (din capitalul propriu sau
dintr-un alt credit) sub formă de avans. Aceste credite se acordă de către instituţii
specializate în finanţarea exporturilor din ţara exportatorului, pentru aceasta încheindu-se
o convenţie de credit între importator (banca sa) şi banca exportatoare. Asigurarea
creditelor cumpărător este obligatorie şi se realizează de către banca exportatorului, la o
instituţie de asigurare din ţara sa. Costul asigurării este suportat, de regulă, de importator.
• Liniile de credit = sunt o formă a creditului cumpărător, se deschid de către o instituţie
financiară din ţara exportatorului în favoarea unei instituţii financiare din ţara
importatorului, în baza unor acorduri inter-guvernamentale încheiate între cele două ţări
(exportatoare şi importatoare), prin care guvernul ţării se obligă să garanteze creditul
acordat importatorilor. Caracteristici:
Obiectul creditului îl reprezintă maşini, utilaje, echipamente, în general bunuri de
valori foarte mari;
Se acordă pe termen mediu şi lung (5 –8 ani);
Pentru a beneficia de o linie de credit, fiecare contract de cumpărare trebuie să se
situeze peste o anumită valoare considerată ca minimă.
• Creditul furnizor = credit comercial acordat de vânzător (furnizor)/exportator
cumpărătorului străin; se foloseşte în cazul unor exporturi de valoare mai mică şi pe
perioade reduse de timp. Finanţarea acestui tip de credite: cea mai mare parte a
furnizorilor care oferă facilităţi de plată cumpărătorilor nu dispun de resurse suficiente
38
pentru a aştepta sfârşitul perioadei de creditare, de aceea, în practică, furnizorii finanţează
creditele acordate împrumutându-se (luând credit) de la o instituţie de credit, în general o
bancă comercială / specializată în finanţarea exporturilor. Băncile respective
condiţionează acordarea acestor credite către exportatori de asigurarea acestora la o
instituţie de asigurare. Costul asigurării, sub forma primei de asigurare plătită de
exportator, va fi suportat de importator (direct, prin evidenţierea ei separat în contract
sau indirect, prin includerea ei în preţ).
Asigurarea creditelor de export – urmăreşte acoperirea riscului exportatorului
de a nu încasa la scadenţă contravaloarea mărfurilor livrate pe credit.
Principalele categorii de risc:
• riscuri comerciale: insolvabilitatea cumpărătorului sau incapaci-tatea acestuia de a
achita la scadenţă ratele şi dobânzile aferente; refuzul de plată al cumpărătorului (reaua
credinţă) în situaţia în care livrările corespund contractului.
• riscuri ne-comerciale: război, revoluţii, exproprieri etc.; unele ţări includ aici şi riscurile
legate de calamităţi naturale: cutremure, inundaţii, uragane etc.
• riscuri monetare: riscul creşterii de preţ, riscul valutar determinat de modificarea
cursului de schimb al monedei din contract. Majoritatea ţărilor au creat instituţii
specializate de asigurare, de regulă cu o dublă funcţie: instituţie de asigurare şi instituţie
specializată de finanţare a exporturilor. Aceste instituţii, direct sau indirect, sunt
controlate şi sprijinite de statul respectiv.Asigurarea se face într-un anumit procent în
raport cu valoarea creditului acordat, cealaltă parte din risc suportând-o furnizorul sau
cumpărătorul, după caz (de regulă, riscurile economice se acoperă 75-90%, cele politice,
85-90%). Nivelul primei de asigurare, suportat de regulă de către importator, este în
funcţie de categoria de risc asigurată şi de calitatea beneficiarului creditului.
Garantarea creditelor de export – se face de către o instituţie bancară din ţara
importatorului (cumpărătorului) care se obligă faţă de banca creditoare din ţara
exportatorului să achite contravaloarea mărfurilor livrate pe credit, în cazul în care
debitorul devine insolvabil. În orice contract comercial internaţional, obligaţia
39
principală a părţilor e reprezentată de obligaţia contractanţilor de a-şi îndeplini
obligaţiile
asumate.Garanţia, cerută suplimentar, dă naştere unei a doua relaţii obligaţionale,
secundară, dar egală ca valoare şi formă, atunci când obligaţia asumată iniţial nu a fost
îndeplinită. Partenerul de contract, solicitat să ofere o garanţie suplimentară privind
îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract, are două posibilităţi:
să garanteze cu bunurile materiale şi financiare proprii, pe care, sub forma
ipotecii, gajului, depozitului bancar, să le pună la dispoziţia partenerilor acesteia =
garanţie reală.
să apeleze la o terţă persoană, numită garant, care să-şi asume obligaţia că va
achita datoria, în cazul în care cel pentru care se garantează nu-şi îndeplineşte
obligaţia asumată. În acest caz, obiectul garanţiei îl reprezintă scrisoarea de
garanţie bancară, care face parte din grupa garanţiilor personale. Pot fi garanţi:
firmele şi companiile industriale, societăţile de asigurări (frecvent), statul
(reprezentat prin şeful statului, guvern, Banca Centrală, ministrul de finanţe) şi
instituţiile financiare.
4. Măsuri de stimulare a exporturilor de natură valutară
Deprecierea monetară – este favorabilă exportatorilor numai pe termen scurt şi
numai dacă reducerea cursului de schimb al monedei naţionale este mai accelerată
decât reducerea puterii de cumpărare interne a acesteia. Diferenţa între gradul de
depreciere şi reducerea puterii de cumpărare reprezintă un fel de primă pentru
export, care poate permite reducerea preţului de export, fără diminuarea câştigului
în monedă naţională. Acest fenomen este cunoscut drept dumping valutar. Politica
de depreciere îşi poate atinge scopul numai atunci când cererea pentru produsele
de export este elastică faţă de preţ.
40
VI. STUDIU DE CAZ
DERULAREA UNUI CONTRACT DE IMPORT ÎN U.E.
- Compania BRANDS INTERNATIONAL: import cafea NESPRESSO -
Practica efectivă a comerţului internaŢional a consacrat tariful vamal ca principal
instrument pentru reglementarea schimburilor comerciale externe, potrivit intereselor
generale nationale ale statelor. Această practică a fost legiferată în articolul XI al
Acordului General asupra Tarifelor Vamale si
ComerŢului (GATT) prin care se stabileste că
parŢile contractante la acest acord nu vor
institui si nu vor menŢine alte prohibiŢii si
restricŢii la import în afara taxelor vamale.
Tariful vamal este un catalog care cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii
vamale, precum si taxa vamală percepută asupra fiecărui produs sau grupă de produse. Ca
regulă generală, sunt cuprinse în acest catalog si produsele scutite de impunerea vamală
la importul lor pe teritoriul vamal al Ţării respective sau la export.
PoziŢia tarifară reprezintă simbolul sub care mărfurile figurează în tariful vamal si se
concretizează într-un număr al nomenclatorului vamal. Determinarea poziŢiei tarifare
este importantă deoarece condiŢionează cuantumul taxelor vamale si a altor impozite de
achitat, precum si natura formalităŢilor de îndeplinit în momentul vămuirii. De aceea este
esenŢial ca această operaŢiune să se facă cu rigoare si logică. Încadrarea tarifară constă
în:
a considera proprietăŢile si caracteristicile obiective ale mărfurilor, asa cum se
prezintă ele în momentul vămuirii (acesta fiind criteriul obiectiv de încadrare
tarifară);
41
a revedea în nomenclatura combinată poziŢiile tarifare susceptibile de a acoperi
marfa în cauză;
a alege acea poziŢie tarifară care corespunde mărfii în cauză, respectând regulile
deîncadrare tarifară (note de secŢiuni, de capital, subpoziŢii etc.).
PoziŢia tarifară reprezintă un act de identitate al
mărfii prin intermediul căruia aceasta se
legitimează în faŢa organelor vamale în vederea
obŢinerii unor facilităŢi sau îndeplinirii unor
obligaŢii. Din acest motiv s-au făcut eforturi de
elaborare a unui sistem armonizat de descriere a mărfurilor, care să elimine divergenŢele
cu privire la încadrarea tarifară, prin aderarea la acest sistem a majorităŢii statelor lumii.
Sistemul armonizat comportă o serie de dispoziŢii care stabilesc principiile pe care se
bazează nomenclatura vamală si fixează regulile generale care permit să se asigure o
interpretare juridică uniformă.
În principiu, fiecare agent economic poate
determina poziŢia tarifară a mărfurilor
sale
consultând nomenclatorul vamal.
Deoarece o marfă nu poate fi încadrată
decât la o singură poziŢie
anomenclaturii tarifare, agentul economic trbuie să procedeze fără grabă, urmând
respectarea regulilor de încadrare tarifară, întrucât odată aleasă poziŢia tarifară, este mai
dificil de modificat fără a aduce o justificare convigătoare si acceptabilă pentru
adminisraŢia vamală. Declarantul dispune deci, de o anumită libertate în alegerea
poziŢiei tarifare a mărfii, dar această alegere trebuie motivată si dovedită pentru a se
evita acuzarea din partea organelor vamale de încercare de sustragere de la îndeplinirea
obligaŢiilor vamale.
42
Pentru o mică demonstraţie şi studiu de caz, am ales compania Brands International9
(importatorul şi distribuitorul exclusiv al mărcilor de renume internaţional Nespresso,
Habanos şi S.T. Dupont) la care am studiat de-a
lungul timpului derularea importurilor din U.E.
(Franţa), Elveţia şi din Cuba.
Am făcut referire la importul produselor
Nespresso10 în studiul meu de caz (un brand
premium care oferă o selecţie unică de cafele Grands Crus. Cafelele Nespresso au o
savoare incomparabilă datorată faptului că fiecare cafea Grand Cru este atent cultivată şi
culeasă prin metode tradiţionale. Imediat după ce este prăjită, cafeaua Nesspreso este
incapsulată ermetic, garantând astfel, pentru foarte mult timp, prospeţimea şi aroma
cafelei. În România, Nesspreso oferă soluţii business to business).
Importul Nespresso, se realizează, conform contractul de distribuţie şi subdistribuţie
astfel: se înaintează comanda de la Brands Internaţional S.R.L. către Elveţia, care trimite
în funcţie stoc marfa. Marfa se transportă cu TIR-ul până în România, însoţit de acel
MRN (Movement Reference Number). Până în Giurgiu, mai precis în zona liberă, unde
marfa este depozitată, scutind astfel pe moment importatorul de plata taxelor aferente.
Când firma decide să scoată marfa din zona libera, acesteia i se aplică timbrele şi
avertismentele corespunzătoare.
De asemenea, marfa este tranportată până în Otopeni, la sediul firmei Brand Internaţional
şi introdusă în stocul Brands-ului atât fizic cât şi din punct de vedere contabil, prin
contul de marfă 371*.
Pentru o exemplificare reală şi clară, am să ataşez o calculaţie pe care am făcut-o la unul
dintre importurile de marfă Nespresso, în 24.03.2010.
9 http://www.brandsinternational.ro/parteneri-brands.html?l=ro10 http://www.nespresso.com/#/ro/en/coffee_nespresso
43
Foto Nr. 1 (vezi anexă nr. 1)
Urmărind anexa nr. 1 (fişier excel calculaţie import 24.03.2010) putem exemplifica
încadrarea vamală în cazului cafelei Nespresso, a kit-urilor ori a diverselor piese pentru
maşinile de cafea Nespresso, toate cu încadrări diferite.
Să luăm cazul cafelei capsule Nespresso:
Foto. Nr 2
Se notează cursul CHF. Importul este făcut în U.E. dintr-o ţară care nu este membră a
uniunii, Elveţia. Astfel poziţia tarifară din Modulul Nomenclatură Vamală este cea de
cafea care conţine cofeină (0901210000) şi care nu conţine cofeină (0901220000).
44
Se transformă din valoare CHF în valoare RON. (Sistemul de gestiune a resurselor
companiei pe care-l foloseşte grupul, SAP-ul, permite înregistrări în monedă străină; de
asemenea permite reevaluari monedă, pentru urmărirea corespunzătoare a soldurilor).
Unităţile de măsură ale produselor în sistem sunt BUC, CUT, PAL. Un PAL conţine 384
de CUT, o CUT conţine de 50 de BUC (capsule cafea).
Accizele se calculează astfel: cantitate produs / total cantitare produs CHF de acelaşi tip *
total accize.
Transport: total valoare produse CHF / total marfă import CHF * total transport
Laborex (servicii Analize fizico-chimice si microbiologice) se aplică doar la cafea,
astfel: 0.006 / BUC.
Alte taxe vamale: total valoare produs RON / total marfă import RON * total valoare
alte taxe vamele
Pentru toate acest taxe se calculează valoarea şi pe BUC, pentru a rezulta preţul final pe
BUC cu care a intrat marfa în stoc.
Preţ intrate pe BUC: Valoare produs RON/BUC + Valoare accize produs/BUC + Valoare
transport produs/BUC + Valoare LABOREX produs / buc + Valoare alte taxe vamale /
BUC
Toţi paşii întrării mărfii în stocul din zona liberă, apoi transferul şi nota de intrare în
depozitul Brands International, precum şi vânzarea
produselor conform comenzilor de vânzări, ieşirile lor din
stoc, scăderile de gestiune şi încărcarea conturilor de
venit 707*, toate aceste acţiuni sunt înregistrate în
sistemul integrat de gestiune a resurselor
45
companiei, SAP, lider mondial recunoscut în soluţii software colaborative pentru afaceri
pentru toate industriile şi toate pieţele semnificative. Conform unui studiu recent,
modulele ERP-urilor sunt folosite mai ales pentru aplicabilitatea lor in contabilitate si
financiar (96%), achizitii si procesarea comenzilor (78%), management-ul stocurilor
(64%), HR si salarizare (55%).
In ceea ce priveste furnizorii de solutii ERP, 20% din piata e detinuta de Oracle, 14% de
SAP si 11% de Microsoft.
46
Inregistrare iesiri de Marfuri / Materiale
Do
cu
me
nte
R/3
Cod Companie
Unitate LogisticaPunct Lucru
Unitate LogisticaAgent Vanzari
DepartamentAprovizionare
PM
SD
MM
CO
FI
Depozit
c2
c1
Iesire materialepentru
comenziintretinere
DocumentMaterial(Bon deconsum)
c3
DocumentContabil
6*=3*
a2
a1
Iesire materialecatre clienti(vanzare)
a3
DocumentContabil
711* = 411*607* = 371*
b2
b1
b3
DocumentContabil
6*=3*
d2
d1
Iesire materialepentru retur la
furnizori
DocumentMaterial(Bon de
retur)
DocumentContabil408*=3*
e2
e1
Iesire Materialepentru
Esantioane
DocumentMaterial
e3
DocumentContabil3* = 3*
f2
DocumentMaterial
(Dispozitie de livrare)
DocumentContabilitatede Gestiune
Iesire materialepentru consum
DocumentMaterial
(Bonconsum)
DocumentContabilitatede Gestiune
DocumentContabilitatede Gestiune
f1
Iesire peMijloc Fix
DocumentMijloace fixe
DocumentContabil
212*=231*
DocumentMaterial
Inregistrare miscari: Transferuri de Marfuri / Materiale
Do
cu
me
nte
R/3
Cod Companie
Unitate Logisticafurnizoare
Unitate Logisticaprimitoare
DepartamentAprovizionare
PM
SD
MM
CO
FI
Depozit
c2
c1
Transfer marfuri dinstoc retur client instoc fara restrictii
DocumentContabil
371* = 607*
a2
a1
Transfer marfuri dela o unitate logistica
la alta
DocumentMaterial
DocumentContabil
371PL* =371BUC*
b
Transfer marfuridepozit la depozit
d2
d1
Transfer marfuri dinstoc custodie
furnizor in stocpropriu
DocumentMaterial (Bon
transfer)
DocumentMaterial
DocumentMaterial
DocumentContabil
371* = 408*
V. CONCLUZII ŞI PĂRERI PERSONALE
Realizarea unei politici comerciale comune a făcut parte din planul iniţial de integrare
economică europeană, astfel că politica comercială a UE(iniţial CEE) este comună în linii
mari în raport cu restul lumii încă din 1968, odată cu realizarea Uniunii Vamale.
47
Intrari de Marfuri / Materiale
Do
cu
me
nte
R/3
Cod Companie
Unitate Logistica
DepartamentAprovizionare
PM
SD
MM
CO
FI
Depozit
b2
b1
c2
c1
DocumentMaterial
a1
DocumentContabil3* = 408*
a2
b3
DocumentContabil711* = 3*
DocumentContabil
371* = 371*
DocumentMaterial
NIR
Receptie marfuri /materiale de la fz. cu
referire la C A
DocumentMaterial
DocumentContabilitatede Gestiune
Receptie marfurireturnate de la
clienti
Receptie marfuri dinstoc in transfer
Uniunea Europeană sprijină sistemul de reguli al Organizaţiei Mondiale a Comerţului
(OMC), ceea ce oferă un grad de securitate juridică şi transparenţă în desfăşurarea
comerţului mondial. OMC stabileşte condiţiile prin care membrii săi pot să se apere
împotriva practicilor neloiale cum ar fi dumpingul (vânzare sub preţ), prin care
exportatorii concurează împotriva rivalilor lor. De asemenea, oferă o procedură pentru
soluţionarea disputelor care apar între doi sau mai mulţi parteneri comerciali. Politica
comercială a UE este strâns legată de politica sa de dezvoltare. Prin sistemul său
generalizat al preferintelor vamale (SGP), UE a garantat accesul preferenţial pe pieţele
sale fără taxe sau cu tarife reduse pentru o mare parte a importurilor provenind din tarile
în curs de dezvoltare şi din economii în tranziţie. Se merge chiar mai departe pentru cele
mai sărace 49 de ţări din lume. Exporturile lor – cu excepţia armelor – pot beneficia
integral de acces pe pieţele UE, fără taxe vamale, în cadrul unui program lansat în 2001.
Uniunea Europeană nu are încheiate totuşi acorduri comerciale specifice cu principalii săi
parteneri comerciali din rândul tarilor dezvoltate, cum ar fi Statele Unite ale Americii şi
Japonia. În acest caz, relaţiile comerciale sunt gestionate prin intermediul mecanismelor
OMC. Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană caută să dezvolte relaţii bazate pe
egalitate şi parteneriat. Cu toate acestea, ţările membre ale UE nu sunt întotdeauna de
acord asupra tipului de legături diplomatice, politice şi militare ce trebuie stabilite cu
Statele Unite. Uniunea Europeană îşi extinde schimburile comerciale cu noile puteri
apărute în alte părţi ale lumii, cum sunt cele din America Latină, America Centrală,
China sau India. Acordurile comerciale cu aceste ţări includ, de asemenea, cooperări de
ordin tehnic şi cultural.
În opinia mea, totuşi, cheia unei comunităţi cu adevărat complete din punct de vedere
politic, este eliberarea integrării economice de obsesia uniunii politice, prin urmare să se
dezvolte Comunitatea Europeană economică din motive cu adevărat economice. De
exemplu, o Comunitate atât de matură şi dezvoltată ar fi tentată să ofere atenţia cuvenită
devotării la probleme strategice internaţionale. O consecvenţă a acestei evoluţii ar fi
schimbarea concetrării asupra problemelor inguste comerciale, la probleme mult mai
globale, de securitate, în scopul eliminării acelor conflictele comerciale tipice.
48
Pe de altă parte, o Comunitate Europeană aşa de dezvoltată ar trebui cu seninătate să
înceapă să reexamineze acel acquis communautaire, moştenit din perioada unei abordări
activiste economice, pentru că atâţia ani de metoda lui Monnet a făcut Comunitatea
Europeană mult prea birocrată şi să ar trebui să considere de asemenea descentralizarea
puterii la statele membre şi de la statele membre la subentităţi.
Responsabilitatea şi un fond te recunoaştere reciprocă, bazat pe încredere, sunt motoarele
cu care ar funcţiona acest transfer de putere şi ar duce la o mai bună desfăşurare a
schimburilor comerciale şi la dezvoltare economică.
BIBLIOGRAFIE
DOBRESCU Andrei, Mihai Berinde, Liliana Rusu - NOILE TIPURI DE CONTRACTE ÎN RELAŢIILE ECONOMICE INTERNAŢIONALE, Ediţie bilingvă româno- engleză, Editura: Niculescu, 2005
49
BERINDE, Mihai - "Valorificarea la Exportul Românesc a avantajelor decurgând din Acordul de Asociere a României la Uniunea Europeană" Editura PERCOMEX – Bucureşti, 19936
BERINDE, Mihai - "Regionalism si Multilateralism in Comertul International" Editura Universitatii din Oradea, 2001
KORKA, M. Şi TUŞA, E. - Statistică pentru afaceri internaţionale, Bucureşti, Editura ASE, 2003
MIRON, D. - Politici comerciale, Bucureşti, Editura Luceafărul, 2003
SUTĂ, N. - Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Bucureşti, Editura Economică, 2003
***, Politica privind comerţul şi dezvoltarea, Institutul European din România, seriaMicromonografii – Politici europene, 2005
P. Prisecaru, Politici comune ale Uniunii Europene, Editura Economică, Bucureşti, 2004
D. Marin, C. Socol, M. Marinaş, Economie europeană, Editura Economică, Bucureşi, 2004
http://europa.eu/documentation/official-docs/index_ro.htm
http://europa.eu/pol/comm/index_ro.htm
http://www.nespresso.com
http://www.brandsinternational.ro/parteneri-brands.html?l=ro
http://europedirect.cdimm.org/uniunea-europeana/politici-ale-ue
50