Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova
Universitatea de Stat din Moldova
Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării
Lucrare la tema:
Jurnalismul de opinie. Istorie.
Trăsături fundamentale. Specii
Elaborat de: Speranţa State
Verificat de: Maria Gugulan
Chişinău 2010
1
Plan
1. Din istoria opiniei...
2. Definiţii şi interpretări
3. Dreptul la opinie
4. Opinii colective / opinii profesionale
5. Jurnalismul de opinie, premise ale apariţiei...
6. Jurnalismul de opinie în perioada postsovietică
7. Jurnalismul de opinie, început...
8. Intenţia autorului unui articol de opinie
9. Fapte versus opinii
10. Despre articolele de opinie
10.1 Editorialul
10.2 Tableta
10.3 Analiza
10.4 Critica
10.5 Comentariul
10.6 Recenzia
10.7 Cronica
10.8 Dosarul
11. Concluzii
2
1. Din istoria opiniei...
Strămoşii jurnalismului de opinie sunt considerate a fi aşa-numitele „mazarinade”, poezii
satirice sau burleşti, pamflete în proză, calomnii. Textele au fost publicate pe timpul unui şir de
revolte, numite Fronde, ce au avut loc în Franţa între 1648 şi 1653. Numele de „mazarinade”
provine de la Jules Mazarin, născut Giulio Raimondo Mazzarino, un cardinal, diplomat şi
politician italian, care a fost prim-ministru al Franţei din 1642 până la moartea sa.
„Mazarinadele” erau articolele ironice şi batjocoritoare la adresa prim-ministrului. De cealaltă
parte, şi textele scrise întru apărarea lui erau numite la fel. Prima „mazarinadă” a apărut la
sfârşitul anului 1648. De atunci şi până în 1652 au apărut mai mult de 4000 satire îndreptate, în
mare parte, împotriva cardinalului. Bătăi de joc privind accentul lui italian şi obiceiurile sale
efeminate, atacuri grosolane la adresa relaţiei pe care o avea cu regina şi la comportamentul
nepoatelor sale, toate se reuneau în „mazarinade” împotriva cardinalului, care, potrivit
dovezilor istorice, părea insensibil la insulte.
„Curierul Noii Anglii” a fost al patrulea ziar american apărut în 1721. Întemeietorul
acestuia, James Franklin, a publicat un editorial în care critica guvernul. După această
întâmplare, el a fost arestat şi trimis la închisoare. Ben, fratele său de 13 ani a preluat
conducerea ziarului. Şase luni mai târziu lui James Franklin i s-a interzis să mai scrie. Fratele i-a
fugit în New York, iar ziarul a funcţionat până în 1726 sub numele lui Ben Franklin, deşi era
condus de James. Astfel, în secolul a XVIII-lea, articolele de opinie erau încă privite cu scepticism
şi rezervare. Abia în perioada instaurării regimurilor liberale şi democrate, libertatea expresiei a
devenit un drept al cetăţenilor şi jurnaliştilor şi o obligaţie a autorităţilor.
2. Definiţii şi interpretări
Cuvântul „opinie” derivă din latinescul „opinari” care înseamnă a gândi, a crede, a
formula o părere şi este expresia unei convingeri subiective într-o anumită problemă, faţă de o
anumită situaţie.
Lexemul „opinie” poate fi înţeles din mai multe perspective, fie ca o declaraţie
neargumentată, ca un punct de vedere, asupra unui anume obiect, proprietate, relaţie,
eveniment, sau atribuire de valoare, fie ca afirmaţie argumentată a unui specialist care îşi
3
foloseşte competenţa pentru a descrie sau determina, o anume stare de lucruri într-un interval
oarecare al acţiunii sau cunoaşterii umane.
Opinia mai poate fi neutră sau implicantă, în prima variantă, cel care o formulează are
doar o atitudine conceptuală, relaxată informaţional, cu privire la subiectul sau situaţia
discutată şi caracterizată, fără a fi cumva legat prin interese, emoţii, realizări proprii, sau alte
dependente, de câmpul realităţii în care formulează şi eliberează opinia. Opinia implicantă
presupune o dependenţă oarecare între propunătorul de opinie şi compartimentul modal
opinat. Opiniile implicante se asamblează în acele zone ale realităţii apte de a primi măsuri
evaluant –valorizante, generatoare de satisfacţii, indispoziţii sau chiar suferinţe, precum spaţiile
culturale, sportive, politice, religioase, unde subiecţii sunt cuplaţi prin diferite, condiţionări, sau
aşteptări de realizare, a unui eveniment dat. Cu cât structura şi corelabilitatea internă a unui
spaţiu fenomenal, societal sau pur conceptual e mai complicată cu atât diversitatea, divergentă
şi lipsă de relevanţă a opiniilor este mai mare. Un exemplu ilustrativ de diversitate, divergenţă şi
majoritar irelevantă caracterizare sau apreciere, este opinia politică unde tot individul se simte
competent şi obligat să spună ceva definitiv, să stabilească el şi numai el adevărul, să se
proclame autoritatea ultimă în domeniu.
Opinii divergente şi irelevante se mai formulează în teritoriile culturii, unde sunt judecate
prin diferite criterii valorizante naive sau nepotrivite, diferite opere sau spectacole la modă, ori
considerate de referinţă. Şi sportul este bine dotat cu felurite opinii angajante, pătimaşe,
deseori contradictorii, greu conciliabile, violente, sistematic adverse. Sunt bine cunoscute
nenumăratele controverse şi agresiuni între admiratorii diferitelor echipe sau sportivi, trataţi ca
idoli şi apreciaţi fără rezervă, fie ca un merit sau nu.
Există intervale ale cunoaşterii şi stabilirii adevărului, unde opinia este riscantă şi de
regulă neavizată, dacă cel care o emite nu are informaţii solide şi o competenţă recunoscută în
domeniu. Este cazul cu lansarea de opinii în diferite intervale ale cunoaşterii ştiinţifice, sau
tehnologice, unde faptele se stabilesc numai după cercetări îndelungate şi foarte precise,
implicând instrumente de observaţie, şi strategii modelante cauzal sau interpretante, abstracte,
construite matematic şi evident neinteligibile omului oarecare. Cu toate acestea şi în ştiinţă
oamenii fără pregătire şi calităţi, riscă tot felul de analize sau descrieri eronate şi fac tot felul de
propuneri de posibilitate funcţională, fără nici o bază teoretică justificantă.
Spre exemplu istoria cunoaşte multe situaţii în care oameni fără cunoştiinţe specializate
au propus dispozitive care să funcţioneze cu încălcarea legilor naturii, spre exemplu propunerii 4
de construcţie a perpetuum mobile, sau propuneri de dispozitive, care să nu se supună legii
gravitaţiei sau să o anihileze pe diferite căi.
Opinia de orice fel este locul de permanentă şi spontană exprimare de sine, a oricărui om,
de orice condiţie, competenţă şi grad de implicare, în indiferent ce interval al faptelor. Oferta
unei opinii, cerută sau nu, defineşte caracterul socio-interactiv al omului din toate timpurile, cu
sine, cu semenii, cu întreaga societate, cu toată realitatea, în care acţionează pentru a
supravieţui sau pentru a se distra.
3. Dreptul la opinie
Deseori, în justificarea unei teze, se face uz de argumentul „suprem”: fiecare are dreptul
al opinie. În acest context, cuvântul „opinie” este echivoc şi poate fi interpretat prin două
perspective:
1. perspectiva legală – Fiecare cetăţean are dreptul la liberă gândire şi exprimare.
Acest privilegiu, garantat de Constituţia Republicii Moldova, nu specifică şi nu fac diferenţă însă
între o părere corect formată şi una greşit construită. Fiecare are dreptul la opinie, argumentată
sau neargumentată, corectă sau greşită, informată sau nu.
2. perspectiva epistemică – În acest sens, dreptul la opinie este un drept care
trebuie câştigat şi care nu este garantat necondiţionat. Astfel, o persoană are dreptul să aibă
dreptul la o opinie numai atunci când aceasta este bazată pe cunoştinţe anterioare. Părerea
respectivă poate fi exprimată doar în cazul în care este fondată pe argumente şi justificări.
Cele două perspective ilustrează, prin urmare, două faţete diferite ale dreptului la opinie.
Aceste viziuni sunt contrare şi diferite. Prima spune că putem crede orice, fără a ne preocupa
de veridicitatea faptelor. A doua meţionează că putem exprima numai ceea ce putem
argumenta, implicându-ne la nivel moral şi responsabilizându-ne opinia.
Opinia este o afirmaţie subiectivă, un gând, o judecată despre un anumit subiect, este
rezultatul atitudinii, interpretării unor fapte. O opinie trebuie susţinută de argumente, pentru
că, în caz contrar, aceasta nu va fi credibilă. Oamenii îşi schimbă cu greu părerea dacă nu sunt
prezentate fapte şi argumenet noi.
Opinia este un element emergent al perspectivei, mentalităţii, stării de spirit, credinţelor,
aspiraţiilor, dorinţelor, principiilor şi valorilor unei persoane; un element inerent al
5
personalităţii umane. Pe de altă parte, opinia poate fi percepută ca şi informaţie nesubstanţială,
în contrast cu fapte, informaţie factuală şi cunoştinţe.
În economie şi ştiinţe sociale, cum ar fi filosofia, analiza bazată pe opinii este considerată
normativă, reprezentând situaţia teoretică, ideală dintr-un anumit context (ceea ce ar trebui să
fie). Analiza pozitivă însă este bazată pe observaţia ştiinţifică (ceea ce există din punct de
vedere material, real şi poate fi demonstrat experimental).
Distincţia dintre opinie şi informaţia care poate fi demonstrată a fost subliniată încă din
antichitate. Filosoful grec Platon, în lucrarea sa „Republica”, explică diferenţa dintre fapt şi
opinie. El menţionează că opinia nu poate fi corectă sau greşită, ea poate fi convingătoare;
numai argumentele pe care se bazează ea pot fi adevărate sau false.
4. Opinii colective / opinii profesionale
Opinia publică – un agregat de atitudini şi credinţe individuale ale populaţiei; colecţie
complexă de opinii a mai multor persoane; suma viziunilor lor
Opinia ştiinţifică – orice judecată formulată printr-o metodă ştiinţifică şi sprijinită de
dovezi; se referă, de obicei, la părerea unei instituţii, a unui corp ştiinţific şi ia deseori forma
unui articol publicat.
Opinia legală – un gen de opinie profesională, care se conţine, de obicei, într-o scrisoare
avizată, acordată de avocat clientului sau unei terţe părţi. De cele mai multe ori, opinia legală
este acordată în legătură cu tranzacţii economice şi exprimă judecata profesionaşă a avocatului
cu privire la chestiunile legale adresate. Opinia legală nu este o garanţie în cazul unui eventual
proces. Oricum, o opinie legală formulată greşit conţine temei de malpraxis. Clientul îl poate da
în judecată pe avocat pentru că acesta i-ar fi oferit o opinie legală incorectă.
Opinia juridică sau opinia curţii – părerea unui judecător sau a unui grup de judecători,
care explică o decizie a curţii.
Opinia editorială – politica editorială a unui ziar, conturată de editorul publicaţiei şi
inserată în pagina editorială.
6
5. Jurnalismul de opinie, premise ale apariţiei...
Jurnalismul de opinie începe să se prefigureze atunci când apare clară distincţia între
obiectivitate şi subiectivitate. Termenul de „obiectivitate” a fost utilizat pentru prima oară în
jurnalism la începutul secolului al XX-lea, deşi apăruse ca şi concept şi principiu încă din anii '90
ai secolului al XIX-lea. Istorici şi oameni de ştiinţă au fost de acord că ideea de „obiectivitate” a
fost una dominantă în rândul jurnaliştilor din Statele Unite ale Americii, încă de la apariţia
ziarelor moderne, în anii ’30 ai secolului al XIX-lea. Unii istorici, ca Gerald Baldasty, au observat
că „obiectivitatea” merge mână în mână cu nevoia de a avea profit din contul ziarelor, în urma
vinderii publicităţii. Prin urmare, editorii nu voiau să ofenseze orice potenţial client şi încurajau
astfel reporterii să prezinte în materialele lor toate aspectele unei probleme.
Specialişti ca Richard Kaplan erau de părere că partidele politice trebuie să piardă din
influenţa pe crae o au asupra alegătorilor şi instituţiilor de guvernământ înainte ca presa să fie
liberă, nepartizană, imparţială. Această schimbare s-a produs după alegerile din 1896, care au
instituit Reforma Progresivă.
Ziarele timpurii din America, aşa-numitele „ziare de un Penny” (numite astfel din cauza
costului lor), erau de două tipuri: ziare politice şi ziare comerciale. Ziarele politice erau finanţate
de partide politice. Deseori, articolele erau scrise de candidaţi politici care erau înscrişi în cursa
electorală. Ziarele comerciale erau conduse de negustori şi afacerişti, care publicau rapoarte
despre venirile şi plecările navelor maritime, despre conţinutul ambarcaţiunilor, despre vreme,
etc. Ambele tipuri de ziare aveau inserate pagini de editorial partizane despre alte ziare sau
indivizi. Adesea, autorii editorialelor ajunheau la conflicte periculoase din cauza punctelor de
vedere părtinitoare expuse în publicaţii.
După anii ’30 ai secolului al XVIII-lea, a fost inventată ideea de „ştire”. Un motiv pentru
care ştirea a devenit obiectivă, nepărtinitoare a fost crearea, în 1846, a agenţiei de presă
Associated Press. Deoarece Associated Press îşi propunea să scrie ştiri pentru o varietate de
ziare, cu diferite orientări şi politici editoriale, agenţia de ştiri putea avea succes doar dacă
dădea dvadă de obiectivitate totală în redactarea materialelor.
A urmat apoi apariţia aşa-zisei „prese galbene”, dar şi profilarea altor genuri de jurnalism.
Până în 1930 reporterul scria după o anumită formulă. Încerca să scrie un text clar, concis,
în care să includă binecunoscutele întrebări: cine, ce, când, de, ce şi cum, dar să şi plaseze
detaliile factuale în ordinea descendentă a interesului şi importanţei. Totodată, Pulitzer 7
considera că dacă ziarul nu oferea cel puţin o ştire exclusivă sau una în serviciul public, ziua era
pierdută.
În timpul anilor ’60 şi ’70 s-au conturat noi tipuri de jurnalism, printre care jurnalismul
alternativ, jurnalismul d eprecizie, jurnalismul nonficţiune, dar şi jurnalismul de opinie. Astfel,
jurnalismul convenţional prezenta fapte, noul jurnalism adăuga emoţii.
6. Jurnalismul de opinie în perioada postsovietică
Jurnalismul de opinie, aşa cum este acesta conceput, nu a existat în presa sovietică. Şi nici
nu avea cum, deoarece soluţiile la toate problemele erau cunoscute ab initio: sistemul
sovietic este cel mai bun din lume, Occidentul e muribund şi în putrefacţie, socialismul
avansează victorios pe întregul glob, recolta din acest an a fost deosebit de bună (sau modestă,
însă din cauza condiţiilor climaterice nefavorabile, nicidecum din cauza proastei gestionări
comuniste), iar economia trebuie să fie economicoasă. Toate articolele treceau printr-un
sistem multietajat de cenzură: mai întâi textul era vizat de şeful de secţie, apoi de redactorul-
şef, care adesea era cenzorul cel mai de temut, după care textul era supervizat
de cenzorul oficial din omniprezentul Glavlit (Direcţia generală a publicaţiilor literare
– un eufemism pentru cenzura sovietică), care avea dreptul „să taie” orice articol. Această
situaţie era într-un fel echilibrată prin prin dezvoltarea altor genuri. Astfel, jurnalismul sovietic a
dat modele strălucite de schiţe, de note de călătorie şi pagini de reportaj, de admirabile texte
publicistice în care, uneori, erau demascate „unele deficienţe ce se mai manifestă în ţara
socialismului victorios” sau în lumea capitalistă. După prăbuşirea URSS, când articolele
de analiză politică au revenit în paginile de ziar, acestea au preluat toate realizările anterioare,
fapt care a imprimat jurnalismului de opinie practicat în anii ‘90 ai secolului trecut şi celui de la
începutul acestui secol o dimensiune a individualului (deoarece în toate genurile acestea
este prezent eul autorului), al afectivităţii şi, probabil, al vervei polemice. Autorii îşi promovează
punctul propriu de vedere, polemizează folosind un limbaj emotiv, colorat, încercând să
convingă cititorul de dreptatea lor.
8
7. Jurnalismul de opinie, început...
Jurnalismului de opinie este un tip de jurnalism care nu solicită obiectivitate. Autorul îşi
axează discursul pe un punct de vedere subiectiv, de obicei, cu un scop social sau
politic. Jurnalismului de opinie pune accent într-o măsură mai mică pe fapte detaliate sau de
cercetare, perspectiva sa fiind de multe ori de o varietate mai personalizată.
În principal, jurnalismul de opinie ţinteşte următoarele obiective:
● Elucidarea cauzelor şi a consecinţelor unui eveniment
● Stabilirea interconexiunilor dintre diferite evenimente
● Interpretarea evenimentului, semnificaţia şi importanţa acestuia
● Formularea unui pronostic, autorul prefigurează posibilele desfăşurări ale fenomenului sau
evenimentului şi consecinţele pe care le implică.
Ziariştii semnatari de articole de opinie au, de obicei, un punct de vedere propriu asupra
subiectului analizat, pe care încearcă să-l argumenteze. Pentru a ne convinge de
justeţea tezelor şi alegaţiilor formulate, ei citează specialişti în domeniu, oameni politici
şi de cultură, savanţi cunoscuţi. Astfel, principala întrebare care domină textele de opinie este:
„Pe cine avantajează, cine trage foloase din această situaţie?”.
Edificator în acest sens este punctul de vedere al lui Valeri Paniuşkin, corespondent
special al Casei de editură „Kommersant”. Paniuşkin consideră că un articol scris de un ziarist
profesionist (se are în vedere, probabil, un articol de opinie) trebuie să ofere răspunsuri la
paisprezece întrebări:
1. Cine?
2. Ce?
3. Unde?
4. Când?
5. Cum?
6. Cu ce scop?
7. Din ce cauză?
8. Cine sunt adversarii?
9. Cine sunt aliaţii?
10. Cine profită?
11. De ce profită?9
12. Cine e dezavantajat?
13. De ce e dezavantajat?
14. Ei şi? (Ce e de făcut? Ce va urma?)
Vedem, aşadar, că cele şase întrebări clasice sunt suplimentate de altele privind adversari
şi aliaţi, părţi care profită şi părţi dezavantajate, precum şi de ce se întâmplă aceste
lucruri. Răspunzând la ele, ziaristul îşi expune şi punctul său de vedere, propriul eşafodaj al
argumentării. Prin urmare, căutând răspunsuri la aceste întrebări, ziaristul intră pe terenul unor
raţionamente întemeiate doar pe informaţia de care dispune. Analiza întreprinsă nu oferă
însă cititorului nici o opţiune, deoarece acesta nu ştie dacă există şi alte fapte, despre care
autorul articolului nu are ştiinţă. În momentul în care ajunge la întrebarea
„Ei şi? Ce e de făcut?”, ziaristul intră inevitabil în domeniul prezumtivului, al formulării unor
estimări şi pronosticuri.
Jurnalismul de opinie se mainfestă prin:
- convingerea cititorului prin argumente
- emiterea unei judecăţi: bine/rău, frumos/urât, cinstit/necinstit
- părerea/opinia autorului
- subiectivitatea autorului.
Textul de opinie începe de la o informaţie, iar prin argumente/analiză/critică, se emite o
judecată de valoare referitoare la ceva sau cineva.
Modelul american al “Opinion page” conţine:
* Editorials (editorialele) – nesemnate, scrise de redacţia/stafful/angajaţii ziarului
(editorial board), pe probleme naţionale, internaţionale, punctuale (de ieri şi de azi)
* Columnists – texte de opinie semnate, orientate spre o personalitate
* Op-eds (Opposite editorial page) – semnate, opinia unui anumit autor, de obicei
neafiliat ziarului, sau/şi plătit special în acest scop (syndicated columnists), al cărui nume este
precizat
* “puncte de vedere” (“views”) ale columniştilor (columnists), ale liber-profesioniştilor
(freelancers), sau chiar al editorului
(the editor), pe domeniile: politic, general, poveşti umane/diverse (human stories), ştiinţă
(science), tehnologie (technology)
Acest tip de pagină a fost creat în 1921 de Herbert Bayard Swope, pentru ziarul The New
York Evening World. Până atunci, pagina de “op-ed” conţinea recenzii de cărţi, necrologuri 10
(obituaries) şi scandaluri din societate (society boilerplate). Swope s-a gândit să înlocuiască
toate acestea cu texte de opinie: “M-am gândit că nimic nu este mai interesant decât opinia
când opinia este interesantă, aşa că am găsit o metodă de a curăţa pagina opusă editorialului,
care a devenit cea mai importantă în America, şi de atunci am decis să tipăresc opinii, igorând
faptele” (Swope)
Modelul American de „Editorial Page” conţine:
* Editorial cartoons (caricaturile politice): benzi/desene comice cu mesaj politic sau social,
de obicei legate de evenimentele sau personalităţile la zi
* Letters to the editor (scrisori către editor)
* The musthead - lista cu membrii redacţiei (editorial board) sau lista cu redactorii ştirilor
de top
* Historical editorial (editorialul istoric) - scris de o persoană contemporană
evenimentului istoric, o privire/înţelegere a vederilor obişnuite/curente despre evenimentele
istorice importante dintr-o perspectiva ‘la prima mână’ (first-hand perspective)
8. Intenţia autorului unui articol de opinie
Autorul unui material de opinie încearcă să trateze un anumit subiect prin propria viziune.
Pornind de la fapte reale, concrete, acesta îşi expune părerea şi vrea să convingă publicul de
anumite idei sau perspective pe care le prezintă. Pentru a conferi materialului scris credibilitate,
autorul articolelor de opinie este, de obicei, o notorietate în domeniu, un savant, analist politic,
specialist, etc.
Articolul de opinie are, în acest sens, două planuri. Primul, cel direct, care se observă la
suprafaţă, atunci când începi să citeşti cele scrise, se manifestă în mod vizibil şi evident. Intenţia
autorului este, astfel, cea de autoexprimare, autoexpunere, autoafirmare. La nivel indirect însă
autorul transmite mesaje care se vor inoculate în mintea cititorului. Intenţia autorului devine
astfel cea de a-i face pe lecturanţi să adere la părerea şi poziţia sa.
Autorul încearcă să schimbe modul în care oamenii înţeleg o problemă sau o situaţie, în
scopul de a schimba acţiunile şi aşteptările lor în unele care sunt de dorit pentru anumite
grupuri de interes. Intenţia autorului în acest sens, serveşte ca un corolar a cenzurii, în care
acelaşi scop este atins, însă nu prin completarea minţilor oamenilor cu informaţii aprobate, ci
prin prevenirea persoanelor să se confrunte cu puncte de vedere opuse. 11
S-ar părea că intenţia autorului izvorăşte uneori din dorinţa de a schimba înţelegerea
oamenilor prin înşelăciune şi confuzie, mai degrabă decât prin convingere şi înţelegere.
Există mai multe mijloace prin intermediul cărora autorul unui articol de opinie poate
schimba nivelul de precepţie al cititorilor, dar şi viziunile acestora. printre aceste mecanisme de
persuadare se numără:
Ad hominem – atacul asupra oponentului, contrar atacului asupra ideii sale
Ad nauseam – repetarea unei idei de mai multe ori. Aceeaşi poziţie, repetată
suficient de mult, devine adevăr pentru mulţi dintre lecturanţii ziarelor de astăzi
Apel la autoritate – apelarea la figuri proeminente, care ar susţine aceeaşi idee,
argument, poziţie, acţiune.
Apel la frică – recurgerea la dezvăluirea efectelor negative în cazul susţinerii unei
anumite idei contrarii.
Apel la prejudecăţi – utilizarea termenilor emotivi pentru a ataca anumite valori
sau bunuri morale. Spre exemplu: orice persoană care munceşte şi plăteşte toate
taxele va fi de acord cu mine că cei care nu muncesc şi care nu sprijină societatea
nu merită suportul acestei prin intermediul asistenţei sociale.
Efectul de turmă – încercarea de a convinge audienţa să facă ceea ce toţi fac
pentru o victorie inevitabilă.
„Alătură-te mulţimii” – ideea de a se alătura grupului câştigător le va surâde
cititorilor
Alb/negru – prezentarea a doar două opţiuni, încercându-se aserţiunea publicului
spre bine, nu spre rău.
Oamenii frumoşi – expunerea persoanelor faimoase drept exponenţi ai ideii date.
Acest lucru îi face pe oameni să creadă că dacă vor urma o anumită părere,
ideologie, vor fi şi ei vestiţi, fericiţi şi vor avea succes.
Omul simplu – articularea unor opinii care se presupune că ar reprezenta
dorinţele omului simplu, cetăţeanului de rând
Demonizarea duşmanului – caracterizarea elementului care apare drept inamic în
text prin elemente negative şi urâte. Astfel, acesta va deveni de nesuferit pentru
audienţă.
Ordinul direct – îndemnul direct de a face anumite acţiuni sau de a spuen anumite
lucruri.12
Generalităţi sclipitoare – folosirea unor idei sau păreri aparent strălucite şi
geniale, dar care nu sunt bazate pe argumente.
Ambiguităţi intenţionate – expresii neclare şi vagi, care lasă loc de interpretare
cititorului.
Reductio ad Hitlerum – convingerea audienţei să dispreţuiască o idee care provine
de la un grup care nu este bine văzut în societate.
9. Fapte versus opinii
Jurnalismul de opinie constituie o funcţie fundamentală a jurnalismului, alături de cea de
informare. În momentul de faţă, în principal, în jurnalismul englez-american, graniţa dintre
informare şi opinie este clară. Pagini separate pe de o parte, iar pe de alta, interdicţia
amestecării în acelaşi text a factualului cu opinia (autorului sau instituţiei de presă). Presa
independentă (prin raport cu interesele politice şi / sau financiare ale unor grupuri) consideră
că în virtutea dreptului la libera exprimare a opiniei, orice opinie este valabilă, cu evidenta
condiţie: să nu contrarieze interesul / binele public, dreptul la imagine, viaţa privată.
Opinia trebuie să pornească de la informaţii clare, verificate, corecte, altfel spus,
respectând calităţile informării. Autorul textului de opinie să fie de bună credinţă (eliberat de
interesul personal, deci în afara conflictului de interese, ne influenţat de propagandă sau de
publicitate). Jurnalismul de opinie este văzut azi, alături de Jurnalismul de interpretare, ca o
modalitate prin care presa ajută publicul să se orienteze în viaţa cotidiană politică, socială,
economică, culturală, formându-şi propriile criterii de evaluare, propria scară de valori, toate
acestea permiţându-i să-şi exprime drepturile cetăţeneşti cu responsabilitate sporită.
Jurnalismul de opinie apare astăzi în opoziţie cu ce cel de informare, deci, poate fi analizat
în detalii doar în comparaţie cu acesta.
Jurnalismul de informare Jurnalismul de opinie
Faptul este sacru, comentariul este liber (G.P. Scott, editor la ziarul
englez The Guardian)
13
Articolul de informare este axat pe fapt, ca
fenomen sau proces obiectiv, care a avut loc
în realitate
Articolul de opinie este axat pe opinie, ca
părere, judecată, idee, punct de vedere
particular
Subiectul tratat într-un articol de informare
poate fi demonstrat, atestat în realitate
Subiectul tratat într-un articol de opinie nu
poate fi demonstrat, decât ipotetic, prin
judecăţile autorului
Jurnalistul tratează subiectul cu obiectivitate,
imparţialitate, echidistanţă
Jurnalistul tratează subiectul cu subiectivitate,
implicare emoţională şi afectivă
Jurnalistul impune o distanţă între el şi
public, marcată de obiectivitatea şi tonul
imparţial pe care îl adoptă
Jurnalistul încearcă să se apropie cât mai mult
de public, să-i fie prieten, sfătuitor, ghid
Rezultă din funcţia de informare a mass-
media
Rezultă din funcţia de interpretare a mass-
media
Presa are menirea de a informa, de a aduce
la cunoştinţa publicului informaţii reale,
obiective, fapte întâmplate cu adevărat,
realităţi deja existente, prezentate fără
implicare afectivă din partea jurnalistului,
investite cu o doză maximă de obiectivitate,
echidistanţă, imparţialitate
Presa are menirea de a forma opinii, a convinge
publicul despre un adevăr, a indica ce anume
este important şi ce nu, a interpreta faptele,
conferindu-le o anumită semnificaţie, creând
astfel o realitate mediatică, investită cu sens şi
afectivitate
Articolul de informare îşi propune:
supravegherea mediului înconjurător şi
redarea multiaspectuală a realităţii
asigurarea continuă şi neîntreruptă a
circuitului informaţional şi satisfacerea nevoii
de informare
promovarea adevărului şi înlăturarea
incertitudinilor
selectarea subiectelor în baza valorii
informaţionale
stocarea informaţiei generale şi
Articolul de opinie îşi propune:
selectarea şi interepretarea informaţiei în
dependenţă de diverse principii, reprezentări,
norme
stabilirea priorităţilor evenimentelor, care
configurează imaginea socială a realităţii
punerea în context şi poziţionarea corectă a
faptului ziaristic în ansamblul mediatic
semnificarea evenimentelor în actul scrierii şi
atribuirea înţelesurilor, stărilor prezentate
14
configurarea imaginii sociale
Dintre elementele actului comunicaţional, se
accentuează mesajul, adică informaţia şi
veridicitatea ei
Dintre elementele actului comunicaţional, se
accentuează feedback-ul, publicul, cel căruia i se
transmite mesajul, urmărindu-se o anumită
reacţie
Face apel la intelect Face apel la emoţii
Genurile caracteristice jurnalismului de
informare sunt ştirea, reportajul, interviul,
etc.
Genurile caracteristice jurnalismului de opinie
sunt editorialul, analiza, comentariul, etc.
10. Despre articolele de opinie
Spre deosebire de articolele de informare, care au ca scop principal arătarea faptelor,
prezentarea lor, relatarea evenimentelor, evidenţierea personajelor etc, articolele de opinie
(editorialul, tableta, analiza, critica, comentariul, recenzia, cronica, dosarul) îşi propun să
dezvolte idei, să livreze opinii, să afirme poziţii. În general acestea sunt ale autorilor şi sunt, prin
forţa lucrurilor, articole subiective.
Analiza unei situaţii, a unui fapt sau a unui fenomen implică un efort intelectual, o
confruntare a faptelor şi a factorilor, pentru a putea distinge cum anume s-a creat această
situaţie. Iar pentru a scrie articole de ziar în genul analitic mai este necesar să ai flerul noutăţii,
să poţi face deosebire între informaţia cu adevărat importantă şi cea de mâna a doua, între
materialul de actualitate şi cel secundar. Mai e nevoie, de asemenea, să stăpâneşti genul ştirii,
adică să descrii lucrurile clar, laconic şi pe înţelesul cititorului. Jurnalismul de opinie
este de neconceput, de asemenea, fără a-ţi însuşi şi tehnicile interviului, deoarece pentru a
scrie un articol analitic reuşit este necesar să înţelegeţi ce gândesc privitor la evenimentul sau
fenomenul analizat politicienii, economiştii, oamenii de afaceri sau experţii. Însă nici aceasta
nu este suficient. Pentru ca articolul să fie interesant, ziaristul trebuie să poată scrie reportaje,
ba chiar, uneori, şi schiţe de portret. Cu alte cuvinte, scrierea unor articole de opinie solicită
ziaristului să-şi însuşească întregul spectru de genuri ale jurnalismului. Am putea afirma,
în context, că jurnalismul analitic este vârful de performanţă al meseriei 15
noastre. Iată de ce jurnaliştii care semnează articole de opinie inteligente, echilibrate
şi interesante devin cunoscuţi şi se bucură de aprecierea confraţilor de breaslă.
Articolele în acest gen sunt scrise, de regulă, pe urmele unor evenimente de natură
să influenţeze sau să schimbe situaţia într-un domeniu sau altul. O demisie intempestivă a
ministrului de externe, privatizarea unei mari întreprinderi, o declaraţie privind coalizarea
partidelor de opoziţie, declanşarea unor acţiuni de protest într-o regiune a ţării,
achiziţionarea de către guvern a unor loturi de armament etc constituie evenimente ce
motivează apariţia unor asemenea articole. Textele de opinie pot fi însă scrise
şi anticipând lucrurile. Din aceste articole cititorul află care
este semnificaţia evenimentului ce va urma, în ce mod ar putea acesta schimba situaţia şi ce
consecinţe comportă aceasta. Evenimente de acest fel pot fi reuniunile politice la
vârf, declaraţii ale conducerii unor ţări exportatoare de petrol sau gaze privind majorarea
preţurilor sau o proiectată inaugurare a unei mari întreprinderi. Articolele de opinie
abordează, de regulă, problematica politică sau economică. Mult mai rar apar analize
dedicate sferei sociale sau altor domenii. La acest gen se apelează frecvent şi cu eficienţă
şi în scopuri manipulatorii, căci nu prezintă nici o dificultate să substitui o analiză onestă şi la
obiect printr-un articol în care autorul îi bagă cititorului în cap cum anume trebuie
să interpreteze un eveniment sau altul.
10.1 Editorialul
Mult timp s-a vorbit despre editorial ca despre “vocea ziarului”. Veridicitatea afirmaţiei nu
poate fi dovedită decât prin analiza redacţiei, de la caz la caz.
Editorialul este un articol scurt, semnat de o autoritate şi care prezintă aprecierile,
judecăţile, opiniile sau poziţiile acesteia faţă de un eveniment. Editorialul conferă unui ziar un
caracter propriu, distinct, permiţând stabilirea unui contact aproape direct cu publicul căruia i
se adresează “uneori spunând ceea ce numai un prieten sau un vecin pot să spună”1. Deoarece
este un comentariu, o reflectare a punctului de vedere a autorului pentru care redacţia îşi
asumă responsabilitatea, editorialul nu apare ca un articol fundamentat şi argumentat ştiinţific,
ci ca o convingere. Întregul articol se dezvoltă de fapt în urma unei convingeri iniţiale,
informaţia propriu-zisă apărând doar prin luarea unei poziţii argumentate. Pe lângă o
1
16
perspectivă originală, inedită editorialul trebuie să conţină suficiente elemente de context şi
analiză, pentru a fi înţeles de cei care nu au citit articolul sau articolele de la care s-a pornit.
Realizatorul unui editorial nu se va sili să exprime adecvat adevărul, deşi editorialul nu
comentează decât informaţii deja cunoscute, apelând din plin la motive, demonstraţii. Articolul
păstrează însă o doză mare de ambiguitate, avântul este personal, subiectiv şi, în acelaşi timp,
încearcă să convingă. Pentru aceasta se vor realiza translări subtile de la “eu” la “noi”, de la “eu
cred” la “toată lumea crede”. Scopul îl consituie propunerea unor accepţiuni universale, a unor
judecăţi de valoare personale generalizate, prezentate însă într-un stil ofensiv, chiar polemic.
Editorialul trebuie lăsat să-şi exprime rolul. Dacă nu există un punct de vedere bine conturat, e
mai bine să se renunţe la redactarea unui asemenea material.
Foarte valorizat în paginile ziarelor, prin faptul că individualizează, adesea editorialele au
rezervată chiar o pagină specială. Ceea ce o defineşte în raport cu celelalte pagini de
evenimente este posibilitatea şi obligaţia chiar a exprimării opiniei, a comentariilor.
Cititorii aşteaptă să fie convinşi, să-şi însuşească opinii conform unor grile stabilite în
prealabil. Mai corect, ei aşteaptă să li se confirme de către editorialişti propriile opinii. Or, acest
lucru presupune jurnalişti bine documentaţi, profesionişti, cu atât mai mult cu cât editorialul
înseamnă asumarea unei responsabilităţi colective a redacţiei. De fapt, în economia unei
publicaţii, pagina editorială este a doua ca importanţă, după pagina întâi, ale cărei funcţii – a
explica şi a interpreta – reprezintă o tribună pentru opinia publică şi pentru exprimarea liberă a
cetăţenilor.
Temele unui editorial – de actualitate – sunt preluate din realitatea imediată. Dar, spre
deosebire de ştiri, ele nu răspund în mod absolut imperativului urgenţei. De cele mai multe ori,
editorialele se publică în conjuncturi speciale: pentru a anunţa şi explica o alegere, o schimbare
(de regulă din cadrul redacţiei), pentru o reglare de conturi (ce se doreşte un semnal de alarmă)
între diferite grupuri (politice sau sociale, din lumea interlopă), pentru a prezenta conflicte cu
posibile consecinţe importante în plan social, politic şi economic, dar niciodată când nu avem
nimic de spus.
La originea unui editorial trebuie să se afle întotdeauna o idee, bine asimilată de
realizator, care să poată fi transpusă într-un punct de vedere bine argumentat în nu mai mult
de 200-300 de cuvinte (dacă editorialul este mai lung riscă să îndepărteze sau să plictisească
cititorul).
17
Multe dintre încercările de clasificare a editorialelor au eşuat, nefiind validate de un
criteriu solid. Putem totuşi încerca să schiţăm, din perspectiva scopului urmărit, conform
modelului anglo-saxon, o micro-structură a tipologiei editorialului. Astfel, distingem între
editoriale care:
explică – utilizată în cazul unor subiecte precum noi politici de impozitare, noi hotărâri
legislative etc.
conving – editorialistul îşi poate asuma rolul de a pleda, prin mesajul scris, în favoarea
sau defavoarea unor decizii.
răspund – în acest caz, realizatorul materialului de opinie şi propune să ofere explicaţii
în legătură cu anumite luări de poziţie sau acţiuni ale structurilor din care face parte.
avertizează asupra consecinţelor posibile ale unor acţiuni şi poate oferi sfaturi care să
conducă la remedierea situaţiilor în cauză.
comentează, pe scurt – există un număr de situaţii asupra cărora opiniile sunt limitate,
dar se simte, la nivel social, necesitatea exprimării lor, moment în care se impune nevoia
susţinerii din partea unei instanţe recunoscute: presa.
critică diverse aspecte ale realităţii, ale acţiunii sociale, politice, economice sau
culturale, dar într-un mod şi un limbaj moderate şi corecte. Editorialiştii îşi asumă prin
acceptarea redactării acestui gen de articole responsabilitatea de a balansa criticismul cu
sugestii şi modalităţi alternative de soluţionare, îndepărtarea de aceste considerente
conducând la pierderea credibilităţii şi, indirect, a audienţei.
laudă – oamenilor le place să citească aprecieri privind propria persoană sau persoane
cunoscute, dar autorul trebuie să-şi modereze laudele, pentru a nu lăsa, greşit poate, impresia
că, de fapt, le critică.
distrează – o alternativă bună la a forţa lucrurile o reprezintă crearea unui articol cu
note umoristice; dificil de redactat, asemenea materiale au adeseori o morală evidentă şi
reuşesc să impună un punct de vedere mai bine decât un articol redactat pe un ton grav, serios,
agresiv.
ghidează/îndrumă – un ziar poate determina reacţii publice şi poate chiar genera
realizarea de noi programe, la nivel macro-social, poate oferi lideri, poate fi o forţă a schimbării.
Obligaţia ziarului este, de fapt, îmbunătăţirea vieţii comunităţii, iar acest lucru nu se poate
realiza numai printr-un criticism constructiv, ci şi prin emiterea unor alternative, prin sugerarea
18
unor soluţii. Promovarea corectă a acestor direcţii poate asigura publicaţiei un respect deosebit
într-o comunitate.
Tehnica de redactare, similară până la un punct redactării celorlalte specii jurnalistice, se
diferenţiază şi capătă valenţe caracteristice începând chiar cu tonul, foarte serios, părând a se
adresa unei singure persoane, nu unui grup nedefinit. Capacitatea de sinteză, de organizare a
elementelor informaţionale şi polemice este direcţionată spre sesizarea în linii mari a
întrebărilor şi spre desprinderea elementelor raţionale. Ca structură, se apropie foarte mult de
planul universitar, care presupune înlănţuiri logice de argumente, prin utilizarea unor cuvinte
de tranziţie de genul: deoarece, pentru că, aşadar, cu toate acestea, în acest caz, în definitiv.
Editorialul permite salturi peste anumite etape, fiind din această perspectivă un articol cu
o structură atipică. Se poate constata uneori o relativizare a punctelor de vedere sau cel mult o
trecere în revistă a acestora, dar cu intenţia bine precizată de a da câştig de cauză propriei
opinii. Alteori, se poate începe cu finalul argumentării, pentru a ajunge la sfârşit de articol la
informaţiile ce au permis această argumentare.
Editorialul utilizează frecvent formule şoc, menţinându-se aşadar departe de echilibrul şi
obiectivitatea inerente articolelor informative. Cel mai adesea se pleacă de la un punct ce nu
mai are nevoie să fie dovedit, pentru a conduce cititorul spre un altul, care are nevoie de
demonstraţii şi atestări, demers ce creează sentimentul agreabil al unei descoperiri logice.
Pentru a fi eficient, editorialistul trebuie să reflecte pe marginea valorilor recunoscute ale
comunităţii din care face parte, potenţându-le prin publicare. E un subterfugiu, dar aproape
singurul care merită a fi încercat în politica editorialelor. Ştirile şi informaţiile sunt utile, chiar
esenţiale, dar nu-şi au locul aici: ele constituie doar originile, premisele.
Un bun editorialist ştie să fie personal în stil, aluzii şi impact, dar nu în argumentare; altfel
spus, el trebuie să fie neînduplecat în privinţa ideilor, rezultate din examinarea atitudinilor sau
aspectelor teoretice care se află în spatele aparenţelor evenimentelor, să jongleze cu posibile
ramificaţii, să reformuleze la nesfârşit. Grija de căpătâi pentru orice semnatar de editoriale va fi
evitarea conflictelor de interese sau a impresiei că ar putea exista conflicte de interese dincolo
de latura pur teoretică şi polemică, proprie acestui tip de articol.
Printre cele mai uzitate metode de elaborare a unui editorial se numără ciclul neo-clasic
(opinia e argumentată, dezvoltată şi reformulată în final) şi sistemul certitudinii (bazat pe fapte
foarte bine cunoscute de redactor). Aceasta cu atât mai mult cu cât există şi editoriale care fac
elogii, care laudă.19
Editorialul reînvie arta dezacordului energic, dar civilizat, elegant. Demnitatea nu trebuie
să plictisească, astfel încât se va apela la verbe puternice, expresii sugestive şi chiar întrebări,
exclamaţii specifice genului retoric.
10.2 Tableta
Specie publicistică de opinie, tableta se prezintă ca un articol de dimensiuni reduse
(câteva linii, nu mai mult de o pagină), dar cu un cuprins şi o exprimare foarte subiective.
Temele tabletei gravitează, în general, în jurul unor fapte care declanşează reacţii din
partea jurnalistului şi mobilizează imaginaţia ambilor actanţi ai comunicării (autor şi receptor),
toate acestea pentru a conduce, în final, la haz şi reflecţie. Finalul trebuie să fie aşadar, în mod
obligatoriu, neaşteptat, pentru a crea surpriză.
Tableta este înainte de toate un strigăt, un semnal de alarmă ce combină, într-un dozaj la
limită, umorul şi sensibilitatea. Deşi tratează actualitatea pe un ton lejer, superflu, ea încearcă
să atingă, pornind de la particular, generalul. Aceasta înseamnă că autorul are libertatea şi
puterea de a apropia două sau mai multe fapte luate din locuri, momente şi domenii diferite,
de a crea conexiuni între evenimente aparent disparate, pentru atrage o concluzie la care nu te
aştepţi. Se poate spune că tableta, articolul ca atare, nu e decât ocazia exprimării acestei
concluzii care ascunde adesea, în spatele umorului, o lecţie de morală sau un comentariu
personal.
Specie gustată de public, tableta îşi poate permite, spre deosebire de editorial, să abdice
de la legile argumentării, ale logicii, riscând elipsa, ceea ce o face cu atât mai savuroasă. Autorul
dă dovada artei sale dacă reuşeşte să atenueze caracterul forţat al afirmaţiilor şi apropierilor. O
modalitate de a realiza acest deziderat o reprezintă utilizarea, fără nici o reticenţă, a persoanei
întâi: cel ce scrie, individualizat şi identificat, îşi scoate ghearele pentru a zgâria, recunoscând, în
mod direct, acest lucru. Titlurile, surprinzătoare, trebuie să fie scurte (două-trei cuvinte) şi să
conţină formule inedite.
Din punct de vedere literar, exprimarea este foarte îngrijită, impecabilă chiar, evitând
stereotipiile, clişeele etc. Aici, totul trebuie să fie rar, să surprindă, să delecteze, să încânte,
tocmai pentru că celălalt aspect, cel informativ, e lăsat deoparte.
20
10.3 Analiza
Ca şi celelalte articole de opinie, analiza îşi propune şi ea arătarea faptelor şi dezvoltarea
ideilor, a opiniilor, care aparţin, cel mai adesea, autorilor lor.
Jurnalistica receptează analiza ca fiind o explicaţie a unei probleme de actualitate, ce face
apel la documente şi la cunoştinţele redactorului, ca principală sursă de informare, aspect ce
incumbă o mare competenţă din partea realizatorului. Problema tratată este pusă sub
reflectoare din punct de vedere istoric, geografic, politic, economic, cultural, religios, tradiţional
– în funcţie de natura subiectului.
Insistând cu precădere asupra documentării şi intenţionând să explice semnificaţia
evenimentelor şi contextul lor, analiza nu ajunge niciodată la concluzii provizorii sau
polemice, în ciuda caracterului său subiectiv. Misiunea sa, explicit formulată, se rezumă la
disecarea faptelor, a temelor, a problemelor şi consecinţelor lor, în dorinţa de a oferi o
explicaţie la ceea ce se întâmplă în prezent sau se preconizează a se petrece în viitor.
Răspunsul la întrebarea “de ce?” va domina discursul şi va fi realizat printr-un studiu atent
al forţelor implicate, al beneficiilor şi al riscurilor posibile, al mizelor aflate în joc, intenţia fiind
ca, printr-o cercetare atentă a tuturor factorilor determinanţi, să se ofere înţelesuri şi viziuni
noi, semnificaţii noi asupra lucrurilor, evitându-se pronosticurile şi luările de poziţie. Dincolo de
a fi doar o serie de aserţiuni, accentul cade în analiză pe interpretare şi explicare, acest demers
necesitând, prin definiţie, autorităţi sau experţi identificaţi ca atare.
10.4 Critica
O critică face cunoscut publicului şi judecă o muncă, o realizare, un produs, ea
reprezentând opinia personală a unui redactor asupra acestora (carte, spectacol, film, tablou,
concert, restaurant).
Pentru că are drept scop furnizarea unei explicaţii fondate pe criterii serioase şi
argumentate cu rigoare, critica necesită reporteri specializaţi care, la rândul lor, au astfel ocazia
să se pună în valoare, să facă dovada unei cunoaşteri solide a genurilor literare şi a operelor
care abordează acelaşi stil, aceleaşi metode. Toate acestea fără a-l sufoca pe cititor cu erudiţia
redactorului. Spre deosebire de demersul universitar, care diseacă, reperează fiecare procedeu,
compară şi pune faţă în faţă, critica, privită ca specie publicistică, aduce mai mult umor şi 21
participă la crearea de opinii, ilustrând, într-o oarecare măsură, şi funcţia educativă a presei, de
care aminteam la început, spre deosebire de tabletă, ce pare să slujească mai mult funcţia de
divertisment (loisir).
Critica solicită aşadar redactori cultivaţi, capabili să meargă mai departe de simpla
detestare a unui autor sau altul şi să ofere comentarii solid justificate şi argumentate centrate
îndeosebi pe detalii specifice şi nu pe generalităţi (ex: “Regia spectacolului este inedită…” – de
ce?, “Romanul este deosebit” – de ce, în raport cu ce?).
10.5 Comentariul
Comentariul, de dimensiuni variabile, este, în general, mai lung decât un editorial sau o
tabletă. Semnat de personalităţi exterioare redacţiei, el reprezintă punctul de vedere al unui
specialist pentru care redacţia nu-şi asumă responsabilitatea. Ca orice specie publicistică,
comentariul îmbină subiectivitatea cu obiectivitatea generată de gradul de pregătire
profesională a autorului.
Comentariile au şi ele rezervat un spaţiu special în publicaţii, nefiind amestecate cu
articolele de factură pur informativă. Deşi la prima vedere poate fi uşor catalogat drept un
articol eminamente de captare, nu-i lipsesc aproape niciodată elementele care aduc informaţie
nouă, de regulă sondaje sau studii de caz efectuate de anumite organisme. Mai mult decât să
impună un punct de vedere, ele oferă o viziune, o perspectivă a unui fenomen, necesară
cititorului care rareori deţine toate datele pentru a putea realiza de unul singur o atare acţiune.
10.6 Recenzia
Recenzia reprezintă o descriere cât mai exactă şi mai completă a unei opere. Aceasta
înseamnă: trecerea în revistă a titlului, a conţinutului şi a ideilor, pe scurt. Cel ce realizează
recenzia nu urmăreşte o analiză amănunţită a lucrării, ci doar consemnarea părţilor sale
principale şi a ideilor esenţiale. O recenzie completă va cuprinde şi sumare comentarii, aprecieri
critice referitoare la lucrarea în chestiune. Această activitate reclamă persoane bine pregătite,
specializate în domeniul respectiv şi a căror competenţă este recunoscută. Comentariul va fi
pertinent, dar va conţine în acelaşi timp şi aprecieri personale. Mai mult decât atât, recenzia va
încerca şi o integrare a operei analizate într-un context, dar şi reliefarea elementelor de noutate 22
pe care le aduce aceasta. Un aspect important este distincţia operei de autor. Nu vom recenza
personalitatea autorului, plusurile sau minusurile lui, ci valoarea intrinsecă a operei produse.
Desigur, aşa cum precizam chiar de la început, o scurtă biografie a autorului este absolut
necesară, dar nu mai mult decât atât. Comentariile cu referire strictă la acesta nu fac decât să
scadă din valoarea şi puterea analizei produsului.
10.7 Cronica
Cronica poate fi în mare măsură asemănată cu recenzia: diferă doar obiectul analizei lor.
În cazul cronicii avem pentru fiecare domeniu, practic, câte un tip de cronică: cronică teatrală,
cronică politică, cronică sportivă etc. Scopul oricărei cronici îl reprezintă informarea, stimularea
interesului public pentru frumos şi creativitate. Redactorul unei cronici urmăreşte să îndrume
gustul publicului printr-o atitudine critică de evaluare, să educe, în definitiv. Pregătit special
pentru aceasta, autorul descoperă mesajul, semnificaţia manifestării artistice şi modalităţile
sale de realizare şi le oferă publicului, dar şi actorilor manifestării, sub un titlu scurt, fără artificii
de genul sub- şi supratitlu. Comentariul unui redactor specializat este necesar realizatorului
unui spectacol, de pildă, deoarece reprezintă o judecată de valoare, o apreciere a actului
regizoral şi actoricesc. În funcţie de aceste aprecieri, regizorul şi actorii pot efectua retuşurile
necesare îmbunătăţirii performanţelor lor artistice. În aceeaşi măsură, părerea unui specialist
determină regizorul să capteze semnificaţiile tipologice ale personajelor, resorturile lor
psihologice, ca oameni printre oameni.
Ca specie jurnalistică de opinie, cronica se caracterizează prin mult subiectivism, ilustrat
de: libertatea de alegere a subiectului, a tonului, personalizarea – “eu” apare nestingherit –,
libertatea de expresie. Prin comunicarea propriilor impresii, în calitate de specialist, redactorul
nu se izolează de cititori, ci, dimpotrivă, şi-i apropie pe aceştia, în încercarea de a descifra
valenţele educative şi artistice ale artei, ale sportului etc.
10.8 Dosarul
23
Utilizat îndeosebi pentru conferinţele de presă, dosarul adună informaţii utile cititorului,
însă într-o variantă mai puţin lucrată/stilizată, din punct de vedere jurnalistic. Caracterul său
pedagogic şi oarecum obiectiv, fac din el un instrument uşor de mânuit.
Dosarele se întocmesc pentru prezentarea succintă, dar exactă a temei abordate,
furnizând informaţiile pe domenii sau rubrici, oferind astfel o manevrabilitate cât mai mare
cititorului.
Deşi efortul jurnalistului pare nesemnificativ, este totuşi necesar să evidenţiem faptul că,
şi aici, ca şi în toate celălalte specii publicistice, prezenţa la faţa locului, documentarea şi sursele
joacă un rol decisiv. Dosarul nu poate fi complet în absenţa acestor elemente, care ajută la
conturarea contextului, la identificarea factorilor declanşatori, dar şi la desprinderea
consecinţelor evenimentului prezentat. Exprimarea este întotdeauna impersonală, indirectă şi
nu-l implică în nici un fel pe realizator, cu excepţia veridicităţii faptelor, de care acesta este
direct responsabil. Şi, pentru că de multe ori evenimentele la care fac referire dosarele sunt de
interes naţional sau chiar internaţional, responsabilitatea este cu atât mai mare, o informare
incorectă sau inexactă, dovedită fiind, putând atrage sancţionarea penală a jurnalistului.
11. Concluzii
„Presa gândeşte ca mine”. Această formulă percutantă a lui François Brunhes rezumă de
minune idealul jurnalistului contemporan. Nu este vorba de a schimba lumea sau de a o
interpreta, ci de a reflecta. Liber de ideologii, dar încătuşat de propriile idei, jurnalistul este cel
care, prin articolele sale, întinde o oglindă societăţii.
„Redactorul-şef sunteţi dumneavoastră” proclamă adoratorii de interactivitate a
publicului-cetăţean. A informa înseamnă a oferi cuvântul. Presa devine astfel agora romană, o
tribună de exprimare, iar articolele de opinie – vocea unei naţiuni care se vrea auzită.
24