Universitatea Al.I.Cuza-Iasi, Facultatea de Drept

Referat

Student : Hirtopanu Maria-Madalina(Anul I, Master, I.D) Disciplina : Stiinte penale Curs master : Jurisdictii speciale in dr. penal Tema referat: Urmarirea si judecarea unor infractiuni flagrante Titular disciplina: Conf. Dr. Plaesu Tudor

Cuprins

SECTIUNEA I .

1.Notiunea de infractiune flagranta 1.1 Explicatia termenilor “flagrant” si “infractiune flagranta” 1.2 Infractiunea flagranta tipica 1.3 Infractiunea flagranta asimilata 2. Necesitatea unei proceduri speciale pentru infracţiunile flagrante. 3. Scurte consideraţii istorice

SECTIUNEA II1. Cazurile de aplicare integrală a procedurii speciale privind infracţiunile flagrant.2. Cazurile de aplicare parţială a procedurii speciale privind infracţiunile flagrante.3. Cazuri excluse de la procedura speciala4. Alte aspecte privind procedura specială de urgenţă.4.1 Infracţiunile concurente, indivizibile sau conexe.4.2 Situaţii speciale privind procedura aplicabilă infracţiunilor flagrante.

SECŢIUNEA A III-A – Urmărirea penală în cazul procedurii urgente1. Constatarea infracţiunii1.1 Procesul-verbal de constatare1.2 Organele competente2. Luarea măsurilor preventive3. Trimiterea în judecată

SECŢIUNEA A IV-A – Judecata în cazul procedurii urgente1. Instanţa competentă2. Măsuri premergătoare şedinţei de judecată3. Judecata în primă instanţă3.1 Actiunea penala3.2 Actiunea civila4 Soluţionarea cauzei penale5 Caile de atac

SECŢIUNEA A V-A – Deosebiri între procedura urgentă şi procedura de drept comun

- Bibliografie

SECŢIUNEA I

CONCEPTUL DE INFRACŢIUNE FLAGRANTĂ

§1. Noţiunea de infracţiune flagrantă

1.1. Explicaţia termenilor „flagrant” şi „infracţiune flagrantă”. Cuvântul

„flagrant” provine din participiul flagrans, -tis al verbului latin flagro, -are care înseamnă

„a arde”. Dicţionarul explicativ al limbii române dă următoarele explicaţii pentru

adjectivul flagrant: care sare în ochi; izbitor; evident.1

Raportat la săvârşirea unei infracţiuni, termenul exprimă o relaţie temporală de

simultaneitate sau imediată apropiere între momentul comiterii infracţiunii şi cel al

descoperirii ei. În acest sens noţiunea de „flagrant” semnifică prinderea făptuitorului în

timpul săvârşirii infracţiunii sau imediat după comiterea activităţii sale infracţionale. Se

explică astfel toate semnificaţiile anterioare date acestui termen: infractorul este prins „în

focul” acţiunii sale,2 cât fapta este caldă3 sau imediat după. Din aceste cauze fapta sare în

ochi, este izbitoare şi evidentă. Aşa cum s-a remarcat şi în doctrină,4 starea de flagranţă

presupune întotdeauna şi prezenţa făptuitorului, în lipsa acestuia infracţiunea neputând fi

considerată flagrantă.

Multă vreme, în drepul nostru dar şi în limbajul juridic sau cel comun, noţiunea de

infracţiune flagrantă era cunoscută sub denumirea de flagrant delict5. Legislaţia penală

românească actuală a înlocuit însă termenul „delict” cu cel de „infracţiune” astfel că nu se

mai justifică folosirea expresiei vechi.6

Potrivit art. 465 din Codul de procedură penală este flagrantă infracţiunea

descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire. Este de asemenea flagrantă

1 DEX, ediţia a III-a, p. 307.2 I. Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, vol. II, ediţia a II-a, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, p. 461.3 D. Gheorghe, Drept procesual penal. Tratat. Partea specială, Editura Confession, Ploieşti, 2006, p. 300, nota 575.4 V. Manzini în I. Neagu, op. cit, p. 462; şi în D. Gheorghe, op. cit., p. 299.5 Delict, s.n., lat. delictum: fapt nepermis şi sancţionat de lege, infracţiune. (DEX, ediţia a III-a, p. 224).6 G. Antoniu, N. Volonciu, N. Zaharia, Dicţionar de procedură penală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 110.

şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de persoana

vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul

comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau alte obiecte de natură a-l presupune

participant la infracţiune. În caz de infracţiune flagrantă orice persoană are dreptul să

prindă pe făptuitor şi să-l aducă înaintea autorităţii.

Deosebirile dintre infracţiunile flagrante şi cele neflagrante sunt doar de ordin

procesual: constatarea comiterii infracţiunii şi prinderea infractorului. Sub aspectul

dreptului substanţial între cele două categorii de infracţiuni nu există deosebiri, amândouă

beneficiind de acelaşi tratament juridic în ceea ce priveşte pedepsele, conţinutul

infracţiunii, latura subiectivă etc.7

1.2. Infracţiunea flagrantă tipică. Din dispoziţiile art. 465 şi 466 C. proc. pen.

rezultă două forme ale infracţiunii flagrante: forma tipică şi forma asimilată,

cvasiflagrantă sau cvasitipică.

Art. 465 alin. (1) C. proc. pen. prevede două situaţii de infracţiune flagrantă

tipică: infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii şi cea descoperită imediat după

săvârşire.

a) Infracţiunea desoperită în momentul săvârşirii presupune prinderea

infractorului în timpul şi locul comiterii acesteia. Termenul săvârşire se interpretează în

sensul art. 144 C. pen., adică realizarea oricăreia din faptele care alcătuiesc conţinutul

unei infracţiuni în formă consumată, tentativă sancţionabilă sau participaţie sub orice

formă: autor, coautor, instigator sau complice.8

b) Infracţiunea desoperită imediat după săvârşire este situaţia în care comiterea se

stabileşte cât mai aproape de momentul săvârşirii. Legea nu stabileşte o limită fixă de

timp, aceasta fiind la aprecierea organului judiciar.

Pentru existenţa stării de flagranţă nu este suficientă numai descoperirea faptei în

momentul săvârşirii sau imediat după, ci este necesară şi prinderea făptuitorului în acele

momente.9

7 I. Neagu, op. cit., p. 459-460; V. Dongoroz, ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol II, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1976, p. 362; A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, Tratat de drept procesual penal, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 535.8 A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 536; V. Dongoroz, op. cit., p. 362.

Infracţiunea continuă se consideră flagrantă până la încetarea acţiunii ilicite, adică

până la epuizarea ei, făptuitorul găsindu-se în flagranţă pe toată durata comiterii

infracţiunii.10 La infracţiunea continuată se consideră flagranţă numai în ceea ce priveşte

actele materiale descoperite în momentul săvârşirii sau imediat după, deci nu toate

acţiunile repetate în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale care o alcătuiesc. Infracţiunea

complexă e flagrantă dacă toate activităţile infracţionale care o compun au fost

descoperite în momentul săvârşirii sau imediat după.11

1.3. Infracţiunea flagrantă asimilată. Această formă a infracţiunii flagrante mai

este denumită în doctrină şi cvasi-tipică12 sau cvasiflagrantă. Art. 465 alin. (2) C. proc.

pen. prevede două situaţii de cvasiflagranţă:13

a) făptuitorul, imediat după săvârşirea infracţiunii, este urmărit de persoana

vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public.

Partea vătămată si martorii oculari sunt cei care, constatând comiterea infracţiunii,

trec imediat la urmărirea făptuitorului (se iau după el, pornesc pe urmele lui) care

încearcă să se îndepărteze de la locul faptei. Cei prezenţi la comiterea faptei, văzând pe

făptuitori, pot apela prin strigăte la ajutorul celorlalţi sau al autorităţilor pentru urmărirea

şi prinderea acestora, ceea ce reprezintă strigătul public.

b) făptuitorul este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme,

instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune.

Această situaţie stabileşte o prezumţie de flagranţă datorită apropierii în spaţiu şi

timp a făptuitorului faţă de locul şi momentul săvârşirii infracţiunii având asupra sa orice

obiect care face verosimilă şi probabilă participarea sa la comiterea delictului. Dar într-o

asemenea situaţie trebuie manifestată o foarte mare grijă în administrarea probelor în

învinuire deoarece simpla surprindere a unei persoane cu arme, instrumente sau alte

obiecte nu înseamnă neapărat comiterea unei fapte penale.

9 V. Dongoroz, op. cit., p. 362; V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 525; D. Gheorghe, op. cit., p. 299.10 A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 536; V. Dongoroz, op. cit., p. 362; V. Păvăleanu, op. cit., p. 525.11 V. Păvăleanu, op. cit., p. 525.12 A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 536.13 V. Dongoroz, op. cit., p. 363; A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 536.

§2. Necesitatea unei proceduri speciale pentru infracţiunile flagrante

Fundamentele unei proceduri speciale pentru urmărirea şi judecarea infracţiunilor

flagrante se regăsesc atât în principiile generale ale dreptului, inclusiv penal şi procesual

penal, cât şi în necesităţi obiective de tehnică criminalistică, logică şi morală.

Pentru a atinge pe deplin scopul procesului penal este necesară o apropiere în

timp cât mai mare între momentul comiterii unei infracţiuni şi cel al tragerii la răspundere

penală a infractorului. Acest deziderat este îngreunat de activitatea probatorie. Datorită

caracterului de flagranţă o asemenea activitate este mult uşurată: faptele sunt imediat

cunoscute, făptuitorul este întotdeauna cunoscut iar probele sunt evidente, permiţând

stabilirea vinovăţiei pe bază de dovezi certe. In această situaţie procedura obişnuită ar fi

cel puţin stânjenitoare.14 În consecinţă Codul penal român prevede o procedură specială

ce se individualizează prin caracterul său de urgenţă. O asemenea procedură este necesară

şi pentru a strânge neîntârziat probe care ulterior ar putea să dispară.15 În literatura de

specialitate s-a subliniat că, datorită condiţiilor de săvârşire a unei infracţiuni flagrante,

este exclusă posibilitatea comiterii unor erori judiciare.16 Instituirea unei proceduri

speciale de urgenţă asigură realizarea deplină a principiului operativităţii şi celeritătii17 şi

o restabilire mai rapidă a ordinii de drept încălcate.18

Pe de altă parte infracţiunile flagrante constituie o evidentă tulburare a ordinii de

drept şi provoacă indignare, teamă şi alarmă în mijlocul celor care se află la locul

săvârşirii infracţiunii. Se impune deci ca tragerea la răspundere penală a făptuitorului să

se efectueze cu cea mai mare promptitudine; de aici necesitatea reglementării unei

proceduri cât mai rapide, care să restabilească liniştea publică, să dea satisfacţie opiniei

publice, să asigure efectul educativ al procesului penal.19

În sfârşit, ar mai fi de spus că scurtarea duratei activităţii judiciare nu trebuie să

aducă atingere principiilor fundamentale ale procesului penal român, principiilor

14 V. Dongoroz, op. cit., p. 363; G. G. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Editura didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 335; A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 535.15 V. Păvăleanu, op. cit., p. 523.16 G. G. Theodoru, L. Moldovan, op. cit. p. 335; I. Neagu, op. cit., p. 461; V. Păvăleanu, op. cit., p. 523.17 M. Basarab, Drept procesual penal, partea a II-a, ediţia a II-a, Cluj, 1973, p. 636; V. Păvăleanu, op. cit., p. 525; D. Gheorghe, op. cit., p. 298.18 V. Dongoroz, op. cit., p. 363; V. Păvăleanu, op. cit., p. 525; D. Gheorghe, op. cit., p. 298.19 V. Dongoroz, op. cit., p. 363.

specifice fiecărei faze a procesului penal20 precum şi garanţiilor şi celorlalte derpturi

procesuale ale părţilor.21 De altfel, oricând desfăşurarea activităţii judiciare în baza

acestei proceduri ar crea dificultăţi în realizarea corespunzătoare a scopului procesului

penal (de exemplu nevoia de a administra probe noi, imposibilitatea disjungerii în caz de

indivizibilitate sau conexitate etc.), se va renunţa la procedura de urgenţă şi se va trece la

cea obişnuită [art. 462 alin. (2) şi art. 473 alin. (5) C. proc. pen.].22

§3. Scurte consideraţii istorice

Infracţiunile flagrante au preocupat legiuitorul încă din antichitate. Astfel în

Codul lui Hammurabi precum şi în Legea celor XII Table se face o distincţie între cele

două categorii de infracţiuni nu doar de ordin procesual ci chiar substanţial, furtul

flagrant („furtul manifest”) fiind sancţionat cu pedeapsa capitală. Ulterior infracţiunea

flagrantă a primit un tratament penal atenuat, dar diferit şi mai aspru faţă de faptele

ascunse, pentru ca, în legislaţia modernă tratamentul penal să fie acelaşi sub aspect de

drept material.

Sub aspect procesual însă, în toate legislaţiile s-au conturat reguli specifice de

urmărire şi judecare a unor asemenea infracţiuni. În dreptul englez, cu mai bine de două

secole în urmă, procedura curţilor de poliţie scoate din jurisdicţia lentă a curţilor cu juraţi,

infracţiunile de o gravitate mai redusă, dându-le în soluţionarea sumară a judecătorului

unic. Modelul a fost apoi preluat în Franţa începând cu o lege din 1863, fiind folosit şi

astăzi.23

În legislaţia procesual penală română24 primele dispoziţii cu privire la infracţiunile

flagrante apar în Codul penal din 1864 care doar definea această infracţiune în art. 40.25

În baza acestei definiţii Legea Micului Parchet nr. 13 din 1913 introduce o procedură

20 I. Neagu, op. cit., p. 461; D. Gheorghe, op. cit., p. 298.21 M. Basarab, op. cit., p. 636; A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 535; V. Păvăleanu, op. cit., p. 523.22 M. Basarab, ibidem; A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, ibidem.23 D. Gheorghe, op. cit., p. 298 şi p. 300, nota 575; I. Neagu, op. cit., p. 460.24 A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 535; D. Gheorghe, op. cit., p. 298 şi p. 300, nota 575; I. Neagu, op. cit., p. 460; V. Păvăleanu, op. cit., p. 524.25 „Flagrante delictu se numesce delictulu ce se comite acumu, sau care de curendu se comise. Se va socoti asemenea flagrante delictu casu cându prevenitulu este urmăritu prin strigătulu publicu, şi casulu cându se găsescu asupra lui lucruri, arme, instrumente sau chârtii, cari dau presupusu că elu este atoru sau complice, indestulu numai ca acestea să se fi petrecutu aproape de locul şi de timpulu comiterii delictului.”

specială pentru infracţiunile flagrante săvârşite în reşedinţe de judeţ, gări, porturi şi

bâlciuri. În Codul din 1936, deşi procedura nu era consacrată într-un capitol separat,

existau dispoziţii speciale cu privire la infracţiunile flagrante (art. 218, 226, 338-340) în

cadrul reglementării comune. Din anul 1957, prin Decretul nr. 324, s-a introdus în Codul

de procedură penală „Procedura urgentă de urmărire sau judecată pentru anumite pricini”

care avea, în principal, dispoziţii privind urmărirea şi judecarea infracţiunilor flagrante.

Actualul Cod reglementează în mod individual procedura specială privind

infracţiunile flagrante în Titlul IV „Proceduri speciale”, Capitolul I, art. 465-479.

SECŢIUNEA A II-A

CAZURILE ŞI CONDIŢIILE INFRACŢIUNII FLAGRANTE

§1. Cazurile de aplicare integrală a procedurii speciale privind infracţiunile

flagrante

Procedura specială privind infracţiunile flagrante se aplică integral doar dacă sunt

îndeplinite şi condiţiile art. 466 C. proc. pen. Acestea sunt condiţii privind pedeapsa şi

locul infracţiunii.

a) Condiţii privind pedeapsa. Procedura specială se aplică numai la infracţiunile

pedepsite pentru forma tip cu închisoarea mai mare de 1 an (deci cel puţin 1 an şi 1 zi) şi

cel mult 12 ani inclusiv, precum şi la formele agravate sau calificate ale acestor

infracţiuni, chiar dacă aceste forme depăşesc maximul pedepsei pentru forma tip.26

Aşadar criteriul după care pot fi determinate cu exactitate infracţiunile ce pot fi

instrumentate după procedura de urgenţă este cel al pedepsei prevăzute de lege pentru

infracţiunea tip, adică pentru forma simplă a infracţiunii. Infracţiunea sau pedeapsa pot fi

prevăzute în Codul penal sau în orice altă lege specială penală ori cu dispoziţii penale

speciale.27 Din aceste considerente, dacă pedeapsa pentru infracţiunea tip, este mai mare

26 Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 3/1971, în Revista Română de Drept, nr. 4/1971, p. 33.27 I. Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, vol. II, ediţia a II-a, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, p. 464.

de 12 ani dar e săvârşită în faza tentativei, care presupune jumătate din maximul special

al pedepsei pentru forma tip putând ajunge astfel la o pedeapsă mai mică de 12 ani,

procedura va fi tot una obişnuită iar nu una specială.

La stabilirea acestor limite s-a avut în vedere că aplicarea procedurii urgente nu se

justifică în cazul unor infracţiuni de minimă importanţă, sancţionate cu amendă sau

închisoare de până la 1 an. Pe de altă parte procedura specială nu se justifică nici pentru

infracţiuni de o gravitate prea mare întrucât pentru acestea trebuie să existe garanţiile

procedurii obişnuite, evitând erorile judiciare care pot apărea datorită ritmului accelerat al

procedurii speciale.28 S-a mai susţinut că, în cele mai multe cazuri, infracţiunile pedepsite

cu închisoare mai mare de limita maximă stabilită de lege, au conexiuni cu alte

infracţiuni, ceea ce impune o desfăşurare obişnuită a procesului penal, pentru buna

soluţionare a cauzei.29

b) Condiţii privind locul săvârşirii infracţiunii. Infracţiunea trebuie să fie comisă

doar în anumite locuri, şi anume: în municipii şi oraşe, inclusiv localităţile arondate

acestora30, în mijloacele de transport în comun, precum şi în bâlciuri, târguri, porturi,

aeroporturi sau gări chiar dacă nu aparţin unităţilor teritoriale arătate mai sus, precum şi

în orice loc aglomerat. Prin loc aglomerat se înţelege orice loc care prin natura sau

destinaţia lui este permanent, sporadic sau întămplător, expus aglomerării de persoane,

cum ar fi întruniri sau manifestări comemorative, religioase, sportive, artistice etc.31

Prin înscrierea acestei condiţii legiuitorul a avut în vedere faptul că locul comiterii

infracţiunii presupune prezenţa organelor de poliţie în imediata apropiere şi, deci,

posibilitatea constatării imediate a faptei.32 Totodată se realizează satisfacerea rapidă a

dorinţei de înfăptuire a justiţiei a colectivităţilor aflate în locuri aglomerate.33 De

asemenea în aceste locuri se săvărşesc mai repede şi mai uşor infracţiuni.34 Din modul de 28 V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 526; I. Neagu, op. cit., p. 463.29 V. Dongoroz, ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol II, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1976, p. 365.30 A. Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Universitaria, Craiova, 2003, p. 237.31 V. Dongoroz, op. cit., p. 365; A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, Tratat de drept procesual penal, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 538.32 A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, ibidem; D. Gheorghe, Drept procesual penal. Tratat. Partea specială, Editura Confession, Ploieşti, 2006, p. 303; G. G. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Editura didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 336.33 A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, ibidem.34 V. Dongoroz, op. cit., p. 365.

reglementare a legii rezultă că nu se poate aplica procedura de urgenţă atunci când

infracţiunea s-a produs în alt loc decât cel menţionat de aceasta, chiar dacă ar fi

îndeplinită condiţia privind pedeapsa.35

c) La aceste două condiţii se adaugă, în mod evident, condiţia privind natura

flagrantă a infracţiunii supuse urmăririi şi judecării. Este o condiţie evidentă întrucât

procedura specială analizată vizează tocmai infracţiunile flagrante, iar nu altele.

§2. Cazurile de aplicare parţială a procedurii speciale privind infracţiunile

flagrante

Nu orice infracţiune flagrantă va fi guvernată de procedura specială urgentă.

Infracţiunile flagrante care îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 465 C. proc. pen., dar

nu îndeplinesc cumulativ şi condiţiile prevăzute de art. 466 C. proc. pen. se vor judeca

după procedura comună, la care se adaugă unele dispoziţii derogatorii prevăzute în

ambele părţi ale C. proc. pen.:

posibilitatea efectuării percheziţiilor domiciliare fără autorizaţia procurorului [art.

101 alin. (3)];

nu este necesar consimţământul conducerii unităţilor din cele la care se referă art.

145 C. pen., şi nici autorizaţia procurorului pentru efectuarea oricărui act de urmărire

penală în incinta acelor unităţi (art. 204 C. proc. pen.);

ridicarea de obiecte şi înscrisuri, precum şi percheziţia domiciliară se pot face la

orice oră, nu doar între orele 6:00-20:00 (art. 103);

posibilitatea adoptării unor măsuri preventive conform art. 148 C. proc. pen.

indiferent, însă, de limitele de pedeapsă prevăzute de lege (art. 143);

obligaţia organului de urmărire penală, în cazul infracţiunilor în care acţiunea

penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (prevăzute de art.

279 C. proc. pen.), de a constata săvârşirea infracţiunii flagrante, chiar în lipsa plângerii

prealabile. Ulterior, organul judiciar cheamă persoana vătămată şi, dacă aceasta declară

că face plângere prealabilă, continuă urmărirea penală sau trimite cauza la organul

competent. Procedura de urgenţă operează doar dacă persoana vătămată depune

35 A. Oroveanu-Hanţiu, op. cit., p. 237.

plângerea în termen de 24 de ore de la săvărşirea infracţiunii. În caz contrar se va aplica

procedura de drept comun (art. 280 şi 479);

dreptul oricărei persoane de a-l prinde pe făptuitor şi de a-l conduce în faţa

autorităţii [art. 465 alin. (3) C. proc. pen.].

În literatura de specialitate s-a arătat că şi pentru infracţiunile flagrante care nu

îndeplinesc condiţiile art. 466 C. proc. pen. se va produce de regulă o accelerare a

procedurii de urmărire şi judecată, determinată de faptul că strângerea probelor privitoare

la fapta săvârşită şi la făptuitor se va efectua chiar în momentul comiterii infracţiunii.36

§3. Cazuri excluse de la procedura specială

Art. 479 C. proc. pen. prevede două cazuri în care infracţiunea, deşi flagrantă şi

întrunind toate condiţiile art. 466, este exclusă de la aplicarea procedurii speciale de

urgenţă: infracţiunile săvârşite de minori şi infracţiunile pentru care este necesară

plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În aceste situaţii aplicarea procedurii urgente

ar împieta asupra atingerii scopului procesului penal.37

a) Infracţiunile săvârşite de minori. Minorii, datorită situaţiei lor deosebite privind

dezvoltarea psihică, sunt ocrotiţi de procedura penală printr-o procedură specială

aplicabilă numai lor, reglementată de art. 480-493 C. proc. pen. Raţiunile care stau la

baza acestei excepţii sunt legate de perioada de dezvoltare psihică a minorului, formarea

şi dezvoltarea discernământului, a unor trăsături ale personalităţii sale, acumularea

cunoştinţelor despre viaţă, inclusiv cele privitoare la normele de conduită socială, şi nu în

ultimul rând de grija pentru reeducarea acestora.38

b) Cazul plângerii prealabile. Este cazul infracţiunilor reglementate de art. 279 C.

proc. pen. pentru a căror urmărire penală şi judecare este necesară plângerea prealabilă a

persoanei vătămate. Despre aceste infracţiuni, însă, s-a vorbit deja la subsecţiunea

precedentă.

Ar mai fi de adăugat doar că literatura de specialitate a dezbătut pe larg acest

subiect. Odată cu modificările Codului de procedură penală aduse prin Legea nr.

36 V. Dongoroz, op. cit., p. 364.37 I. Neagu, op. cit., p. 474.38 I. Neagu, op. cit., p. 475.

356/2006 şi OUG nr. 60/2006 lucrurile s-au simplificat mult, aşa cum au fost prezentate

în subsecţiunea anterioară.

§4. Alte aspecte privind procedura specială de urgenţă

4.1. Infracţiunile concurente, indivizibile sau conexe. Uneori datorită

legăturilor ce pot exista între anumite infracţiuni, procedura urgentă poate intra în

concurs cu procedura obişnuită, legiuitorul reglementând şi aceste situaţii.39

a) Infracţiunile concurente. Potrivit art. 478 alin (1) C. proc. pen., în caz de

concurs de infracţiuni, când procedura specială se aplică numai unora dintre infracţiunile

concurente, se procedează la disjungerea lor, urmărirea şi judecarea infracţiunilor

făcându-se separat. Atunci când disjungerea nu este posibilă se acordă prioritate

procedurii de drept comun.

Împrejurarea că printre infracţiunile flagrante concurente se află şi una pentru

care, potrivit art. 209 alin. (4) C. proc. pen., urmărirea penală se efectuează în mod

obligatoriu de procuror, nu înlătură aplicarea dispoziţiilor speciale cu privire la urmărirea

şi judecarea infracţiunilor flagrante. Deci, efectuarea urmăririi de către procuror nu îşi va

găsi, în acest caz, o aplicare obligatorie.40

b) Conexitatea sau indivizibilitatea. În caz de indivizibilitate sau conexitate între

infracţiuni flagrante, îndeplinind condiţiile prevăzute de lege pentru aplicarea procedurii

urgente şi infracţiuni neflagrante sau flagrante dar care nu îndeplinesc aceste condiţii, pot

apărea două posibilităţi:

dacă infracţiunea flagrantă poate fi disjunsă de celelalte infracţiuni, se vor urma

două proceduri diferite: pentru infracţiunea flagrantă se va aplica procedura de urgenţă,

iar pentru celelalte infracţiuni indivizibile şi conexe procedura de drept comun;

dacă disjungerea nu este posibilă urmărirea şi judecarea se va face pentru toate

infracţiunile după procedura de drept comun.

39 I. Neagu, op. cit., p. 474; V. Păvăleanu, op. cit., p. 529.40 Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr. 1659 din 1970 în Revista Română de Drept, nr. 12/1971, p. 135; M. Basarab, Drept procesual penal, partea a II-a, ediţia a II-a, Cluj, 1973, p. 643; A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 537.

Disjungerea este o chestiune de fapt, aprecierea privind posibilitatea sau

imposibilitatea ei fiind la latitudinea organului judiciar.41 Disjungerea poate fi dispusă

atât de către organul de urmărire penală, cât şi de către instanţa de judecată. Disjungerea

nu constituie o declinare de competenţă, ci o scindare în desfăşurarea procesului penal,

care are loc mai departe dar separat, în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei

care a dispus disjungerea, aplicându-se pentru fiecare faptă procedura corespunzătoare,

specială sau de drept comun (obişnuită).42

4.2. Situaţii speciale privind procedura aplicabilă infracţiunilor flagrante. În

legislaţia română există numeroase dispoziţii derogatorii de la regulile procedurii de

urgenţă, fie în sens restrictiv, când procedura suportă unele limitări cu toate că

infracţiunile sunt flagrante, întrunind toate condiţiile prevăzute de C. proc. pen., fie în

sens extinctiv, când procedura devine aplicabilă unor infracţiuni care nu îndeplinesc toate

condiţiile flagranţei. Cu scop exemplificativ vor fi prezentate aici câteva cazuri.

astfel Legea nr. 83 din 22 iulie 1992 privind procedura urgentă de urmărire şi

judecare pentru unele infracţiuni de corupţie43 prevede că, pentru infracţiunile de corupţie

prevăzute în art. 1 al acestui act normativ, dacă sunt flagrante, se aplică dispoziţiile

procedurii speciale privind urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante fără a se cere

şi îndeplinirea condiţiilor menţionate la art. 466 C. proc. pen. Totuşi procedura

presupunea unele termene mai mari pentru realizarea activităţilor procesuale. Se

consideră însă că aceste prevederi nu mai sunt în vigoare, fiind abrogate tacit de

dispoziţiile Legii nr. 78/200044;

în Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea

faptelor de corupţie45, cu modificările şi completările ulterioare, se arată că infracţiunile

de corupţie, cele asimilate acestora sau cele în legătură cu infracţiunile de corupţie, dacă

sunt flagrante, se urmăresc şi se judecă după procedura specifică infracţiunilor flagrante,

chiar dacă nu sunt întrunite condiţiile limitelor de pedeapsă prevăzute pentru procedura

urgentă (art. 21);

41 M. Basarab, op. cit., p. 643.42 V. Dongoroz, op. cit., p. 374.43 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173/1992.44 I. Neagu, op. cit., p. 465, nota 32.45 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219/2000.

prin Legea nr. 456 din 18 iulie 2001 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a

Guvernului nr. 207/2000 privind modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului

de procedură penală46 s-a prevăzut că infracţiunile din art. 209 alin. 3 lit. a C. pen.,

respectiv furtul de ţiţei, produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite,

cisterne sau vagoane-cisternă să se judece după procedura de urgenţă potrivit dispoziţiilor

art 465-479 C. proc. pen. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că normele în discuţie

nu mai sunt, însă, în vigoare, fiind abrogate prin Legea nr. 281/2003 prin care s-a

modificat Codul de procedură penală47;

o altă dispoziţie derogatorie o întâlnim în Legea nr. 535 din 25 noiembrie 2004

privind prevenirea şi combaterea terorismului48, care dispune că faptele de terorism sau în

legătură cu fapte de terorism prevazute de prezentul act normativ, vor fi urmărite şi

judecate după procedura aplicabilă infracţiunilor flagrante chiar daca ele nu sunt flagrante

sau nu îndeplinesc condiţiile flagranţei (art. 40). O astfel de reglementare se justifică prin

ameninţarea pe care o reprezintă terorismul pentru pacea mondială;

în sfârşit trebuie amintită aici şi situaţia membrilor Parlamentului României aşa

cum este ea reglementată de Constituţia ţării noastre. Astfel art. 69 alin. 2 dispune că

deputaţii şi senatorii nu por fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea

Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Totuşi, în caz de infracţiune flagrantă, ei

pot fi supuşi percheziţiei şi reţinerii, existând obligaţia pentru Ministrul justiţiei de a

informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în

care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat

revocarea acestei măsuri [art. 69 alin. (3) din Constituţie].

SECŢIUNEA A III-A

URMĂRIREA PENALĂ ÎN CAZUL PROCEDURII URGENTE

§1. Constatarea infracţiunii

46 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410/2001.47 Î.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 513/2005 în I. Neagu, op. cit., p. 466, nota 36.48 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1161/2004.

1.1. Procesul-verbal de constatare. Potrivit art. 467 C. proc. pen. organul de

urmărire penală sesizat întocmeşte un proces-verbal în care consemnează: cele constatate

cu privire la fapta săvârşită, declaraţiile învinuitului, ale persoanei vătămate, ale

martorilor oculari şi ale celorlalte persoane ascultate. Dacă este cazul, organul de

urmărire penală strânge şi alte probe ce vor fi menţionate în procesul verbal. Astfel acest

act de urmărire penală capătă un caracter complex, diferit de procedura comună.49

Învinuitul sau inculpatul trebuie ascultat întotdeauna în vederea garantării aflării

adevărului şi a garantării dreptului la apărare.50

Procesul-verbal se citeşte învinuitului şi celorlalte persoane care au fost ascultate,

cărora li se atrage atenţia că pot completa declaraţiile sau că pot face obiecţii cu privire la

acestea. Apoi se semnează de către organul de urmărire penală şi de toate persoanele

ascultate. Consemnările organului instrumentator pot înlocui, însă, declaraţiile scrise ale

persoanelor ascultate.51 Dacă ulterior în cursul urmăririi penale este necesară audierea şi a

altor persoane sau reaudierea vreunei persoane a cărei declaraţie a fost consemnată în

procesul-verbal, declaraţiile noi vor fi consemnate în acte separate, conform procedurii

comune.52

În cazul procedurii urgente, procesul-verbal constituie actul prin care se dispune

începerea urmăririi penale, fiind şi mijloc de probă în acelaşi timp. De asemenea, în acest

caz, nu se pune niciodată problema efectuării de acte premergătoare.53

Constatarea infracţiunii flagrante va trebui făcută şi în cazul infracţiunilor pentru

a căror urmărire şi judecare se pretinde plângere prealabilă de la persoana vătămată.

Constatarea e obligatorie chiar dacă lipseşte această plângere. Apoi, pentru a continua

urmărirea penală şi trimiterea în judecată, este necesar ca persoana vătămată sa fie

chemată şi întrebată dacă doreşte să o depună.

49 M. Basarab, Drept procesual penal, partea a II-a, ediţia a II-a, Cluj, 1973, p. 639; A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, Tratat de drept procesual penal, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 538.50 G. G. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Editura didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 337; A. Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Universitaria, Craiova, 2003, p. 238.51 N. Volonciu în V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 532.52 Ibidem.53 I. Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, vol. II, ediţia a II-a, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, p. 467.

Întreaga activitate de urmărire penală se găseşte deci constatată în mod concentrat

în procesul-verbal întocmit de organul de urmărire penală.54

1.2. Organele competente. În primul rând competenţa pentru constatarea

infracţiunilor flagrante aparţine organelor de urmărire penală: organe de poliţie şi

procurorul. În acest sens doctrina şi practica judiciară sunt unanime.

Pe de altă parte trebuie reţinute, cu caracter derogator, regulile speciale privind

competenţa organelor de constatare în diferite situaţii, prevăzute de art. 214-215 C. proc.

pen. Este vorba despre inspecţiile de stat, alte organe de stat, unităţile menţionate la art.

145 C. pen., organele de conducere şi control ale administraţiei publice, comandanţii de

nave şi aeronave, agenţii de poliţie de frontieră pentru infracţiunile de frontieră, ofiţerii şi

subofiţerii din cadrul Armatei şi Jandarmeriei Române pentru infracţiunile constatate în

cadrul misiunilor specifice. Aceste organe au însă obligaţia să înainteze de îndată pe

făptuitor, împreună cu lucrările efectuate şi mijloacele de probă strânse, procurorului sau

organului de cercetare penală. Altfel spus, constatarea poate fi făcută şi de organele

speciale dar procedura de urmărire penală aparţine exclusiv organelor de poliţie şi

procurorului.55

În doctrină s-a afirmat şi că nu trebuie confundat procesul-verbal întocmit în baza

art. 214 şi 215 C. proc. pen. de organele de constatare, cu cel întocmit în baza actelor

premergătoare (art. 224 C. proc. pen.), care poate fi întocmit şi de alţi lucrători operativi

din Ministerul de Interne sau de organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei

naţionale, care nu sunt organe de urmărire penală, în timp ce constatarea infracţiunilor

flagrante se poate face numai de către organele de urmărire penală.56

În ceea ce priveşte competenţa între organele de urmărire penală fostul Tribunal

Suprem a decis că, datorită caracterului urgent al acestei proceduri speciale, organele de

cercetare penală pot instrumenta cauze penale privind infracţiuni care potrivit art. 209

54 V. Dongoroz, ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol II, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1976, p. 367.55 S. Kahane, Urmărirea şi judecarea infracţiunilor flagrante, Revista Română de Drept, nr. 71/1975, p. 7-14; I. Neagu, op. cit., p. 467; V. Dongoroz, op. cit., p. 369; D. Gheorghe, Drept procesual penal. Tratat. Partea specială, Editura Confession, Ploieşti, 2006, p. 304; V. Păvăleanu, op. cit., p. 533 şi autorii citaţi la nota 2.56 A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 539; G. G. Theodoru, L. Moldovan, op. cit., p. 336-337.

alin. 3 C. proc. pen. sunt date în competenţa exclusivă a procurorului.57 Dacă organul de

cercetare penală nu se încadrează în termenul fixat pentru efectuarea cercetării după

procedura specială şi se trece la procedura comună, organul de cercetare penală devine

necompetent şi se aplică dispoziţiile art. 209 alin. 3 care prevăd obligativitatea

desfăşurării urmăririi penale de către procuror pentru infracţiunile prevăzute în mod

expres în acest text.58

În mod excepţional este competent să constate săvârşirea infracţiunii flagrante

preşedintele completului de judecată în cazul infracţiunilor de audienţă (art. 299) care

sunt flagrante în sensul art. 465 dacă sunt întrunite şi condiţiile art. 466 C. proc. pen.59

§2. Luarea măsurilor preventive

În cadrul procedurii urgente întâlnim anumite particularităţi cu privire la măsurile

de prevenţie. Astfel, potrivit art. 468 C. proc. pen. reţinerea învinuitului este obligatorie şi

se face pentru maxim 24 de ore potrivit dreptului comun în materie, organul de cercetare

penală având obligaţia de a înainta procurorului, atunci când consideră că este necesar,

propunerea arestării preventive. Dacă pe durata reţinerii nu s-a emis mandat de arestare

învinuitul va fi pus în libertate la expirarea celor 24 de ore.

La sesizarea organului de cercetare sau din oficiu, procurorul poate solicita

judecătorului arestarea învinuitului, care nu poate depăşi 10 zile (spre deosebire de 29 sau

30 de zile cât este termenul în procedura de drept comun), acestea calculându-se de la

data expirării ordonanţei de reţinere (deci maxim 11 zile cu măsura reţinerii).60 Alteori se

consideră că termenul începe să curgă de la data luării măsurii de reţinere.61 Din această

reglementare a art. 468 alin. 1 rezultă că arestarea preventivă a învinuitului nu este

obligatorie, luarea acestei măsuri fiind lăsată la latitudinea judecătorului.

Celui reţinut sau arestat i se aduce la cunoştinţă învinuirea în cel mai scurt timp în

prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu. Aceste prevederi ale Constituţiei şi

57 Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr. 1659/1970, în Revista Română de Drept, nr. 12/1971, p. 131.58 A. Oroveanu-Hanţiu, op. cit., p. 239.59 V. Dongoroz, op. cit., p. 369.60 I. Neagu, op. cit., p. 468; A. Oroveanu-Hanţiu, op. cit., p. 238.61 D. Gheorghe, op. cit., p. 305.

Codului de procedură penală sunt realizate implicit prin citirea procesului-verbal de

constatare a infracţiunii flagrante, ceea ce implică şi prezenţa apărătorului în acest

moment. Nerespectarea acestor dispoziţii atrage nulitatea absolută a actului procedural

(art. 197 alin. 2 C. proc. pen.).62 În ipoteza în care s-au administrat şi alte probe decât cele

cuprinse în procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, care este citit

învinuitului, este obligatorie prezentarea materialului de urmărire penală.63 În ceea ce

priveşte ascultarea învinuitului în momentul arestării sale, în doctrină nu există un punct

de vedere uniform, considerându-se că dispoziţiile de drept comun privind acultarea

inculpatului nu sunt obligatorii în cazul infracţiunilor flagrante64 ori dimpotrivă, că ele

sunt aplicabile şi în cadrul procedurii de urgenţă.65

Procurorul va trebui să dispună punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea

în judecată pâna la expirarea mandatului de arest preventiv, în caz contrar urmând să se

aplice art. 146 şi următoarele privind procedura obişnuită a arestării preventive. În cazul

în care judecătorul a dispus arestarea învinuitului şi procurorul a restituit cauza organului

de cercetare, acesta din urmă va trebui să continue cercetarea şi să înainteze dosarul

procurorului cel mai târziu în 3 zile de la data emiterii mandatului de arestare (art. 469

alin. 1). Termenul este unul orânduitor66, iar dacă nu s-a putut efectua complet cercetarea

în acest termen, continuarea cercetării penale se face potrivit procedurii obişnuite (art.

469 alin. 2). În caz de restituire este obligatorie reexaminarea temeiurilor arestării

preventive a învinuitului sau inculpatului.67

O discuţie aparte în literatura de specialitate şi practica judiciară are loc în

legătură cu aplicarea art. 148 lit. b C. proc. pen., care prevede posibilitatea arestării

preventive pentru orice infracţiune flagrantă indiferent dacă se aplică sau nu procedura

specială de urmărire penală şi judecare. Într-o primă opinie, majoritară, se consideră că

măsura privativă de libertate se aplică tuturor infracţiunilor flagrante din următoarele

considerente: legiuitorul, dacă ar fi dorit să restrângă aplicabilitatea art. 148 lit. b) C.

proc. pen. numai la situaţiile în care este aplicabilă şi procedura urgentă, putea să prevadă

62 V. Dongoroz, op. cit., p. 367; V. Păvăleanu, op. cit., p. 534.63 A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 540.64 V. Dongoroz, op. cit., p. 367.65 V. Păvăleanu, op. cit., p. 534.66 A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 539; V. Dongoroz, op. cit., p. 369.67 M. Basarab, op. cit., p. 640; V. Dongoroz, op. cit., p. 369.

aceasta în mod expres. Cum legea nu distinge, nici celui care o interpretează nu îi este

permis să distingă.68 În acest sens este şi orientarea majoritară a instanţelor.

Potrivit unei alte opinii o asemenea posibilitate un există întrucât măsurile

preventive sunt măsuri excepţionale iar exceptio est strictissimae interpretationis. Fiind

vorba de o stare de excepţie, aplicarea ei nu poate fi extinsă prin utilizarea argumentului

ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemos. De asemenea, simplul caracter

flagrant al infracţiunii nu poate fi considerat că prezintă vreun pericol pentru desfăşurarea

normală a procesului penal. Aşa cum s-a remarcat în doctrină, flagranţa implică, prin ea

însăşi, doar existenţa la îndemână a probelor săvârşirii unei fapte prevăzute de legea

penală. Pornind de la aceste premise, se pare că arestarea preventivă dispusă pe temeiul

de la lit. b) a art. 148 C. proc. pen. ar încălca însuşi scopul măsurilor preventive – scop

care, potrivit art. 136 C. proc. pen., constă tocmai în asigurarea bunei desfăşurări a

procesului penal. În sfârşit, potrivit art. 148 alin. 2 C. proc. pen., în cazurile prevăzute la

lit. c) – f) şi i) ale acestui articol, măsura arestării poate fi luată dacă pedeapsa prevăzută

de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 2 ani. Conform art. 148

alin. 1 lit. b) C. proc. pen., arestarea preventivă poate fi dispusă dacă infracţiunea este

flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzute de lege este mai mare de 1 an. După cum se

poate observa din confruntarea celor două texte, legiuitorul nu a prevăzut ca şi temeiul de

la litera b) să fie aplicabil inclusiv în situaţia în care pedeapsa prevăzută de lege este

detenţiunea pe viaţă. De aici se poate trage concluzia că, dacă legiuitorul ar fi dorit ca

temeiul de arestare de lit. b) să fie aplicabil în cazul tuturor infracţiunilor flagrante, ar fi

prevăzut că şi acesta să poată fi invocat în cazul infracţiunilor sancţionate de lege cu

pedeapsa detenţiunii pe viaţă.69

Dacă nu s-a luat măsura arestării preventive, procurorul va trebui sa dispună

trimiterea în judecată în cel mult 3 zile de la data emiterii ordonanţei de reţinere, altfel

urmând să se aplice procedura de drept comun.

68 I. Istrate, Libertatea persoanei şi garanţiile ei procesual-penale, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1984, p. 52.69 V. Scherer, Situaţia celui arestat preventiv în cazul schimbării procedurii speciale a infracţiunilor flagrante în procedura obişnuită, în Revista Română de Drept, nr. 10/1969, p. 128; I. Poenaru, Pentru o nouă concepţie în elaborarea principiilor şi normelor dreptului procesual penal, în Revista Română de Drept, nr. 12/1977, p. 21.

În orice ipoteză în care procesul penal continuă să se desfăşoare după procedura

obişnuită, şi nu sunt alte temeiuri care să justifice menţinerea arestării preventive, cel

arestat va fi pus în libertate, de îndată, în mod obligatoriu.70

Potrivit art. 465 alin. 3 în caz de infracţiune flagrantă orice persoană are dreptul să

prindă pe făptuitor şi să-l conducă înaintea autorităţii. Este o dispoziţie impusă de

necesitatea de a acţiona urgent şi eficient în astfel de cazuri, prevenindu-se dispariţia

făptuitorului, a cărui identitate de multe ori poate fi necunoscută, ori acesta poate părăsi

ţara. Prinderea făptuitorului de către o persoană particulară nu are caracterul de act

procesual al reţinerii sau arestării, ci este un act de sprijin civic dat organelor judiciare.

Prinderea trebuie să se efectueze fără violenţă sau constrângeri inutile. De asemenea

există obligaţia de a-l preda pe făptuitor, de îndată, autorităţilor. „Autoritatea” poate fi un

organ judiciar sau orice altă autoritate de stat care va sesiza, de îndată, organul de

urmărire penală competent.71

§3. Trimiterea în judecată

În raport de stadiul cercetării penale pot exista mai multe situaţii:72

a) Dacă cercetarea penală s-a terminat înainte de expirarea celor 24 de ore de la

constatarea infracţiunii, organul de cercetare penală înaintează procurorului pe învinuit

împreună cu dosarul cauzei şi cu propunerea de trimitere în judecată. Procurorul va putea

da următoarele soluţii:

dacă consideră că sunt suficiente probe în învinuire dispune trimiterea în judecată,

întocmind rechizitoriul prin care pune în mişcare acţiunea penală. El trebuie să se

pronunţe în maxim două zile de la primirea dosarului, adică 3 zile de la emiterea

ordonanţei de reţinere;

dacă consideră că nu sunt suficiente probe în învinuire dar ele se pot obţine

înăuntrul termenului de 10 zile al arestului preventiv, va solicita judecătorului emiterea

70 V. Scherer, ibidem, şi în I. Neagu, op. cit., p. 468; şi în D. Gheorghe, op. cit., p. 305.71 V. Dongoroz, op. cit., p. 367.72 A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 541-542; V. Dongoroz, op. cit., p. 368-369.

mandatului de arestare. Dacă îl va obţine, va restitui cauza la organul de cercetare iar

acesta va trebui să finalizeze cercetarea penală în 3 zile de la restituire (4 zile de la

reţinere), sub sancţiunea pierderii procedurii speciale. Dacă nu obţine mandatul de

arestare, iar cercetarea penală nu se poate finaliza înăuntrul termenului de reţinere se va

trece la procedura de drept comun. După expirarea termenului de 3 zile de la restituire

organele de cercetare trebuie sa înainteze dosarul procurorului pentru a pronunţa o

suluţie.

b) Dacă cercetarea penală nu s-a terminat în termenul de 24 de ore, organul de

cercetare penală trimite dosarul procurorului, înainte de expirarea lui, cu propunerea de

arest preventiv. În acest caz procurorul este obligat sa solicite judecătorului mandat de

arestare preventivă, fără de care se va trece la procedura obişnuită. Dar şi acum

procurorul poate considera, însă, că sunt suficiente probe pentru trimiterea învinuitului în

judecată. Dacă totuşi solicită mandatul şi îl obţine va restitui cauza organelor de cercetare

penală care trebuie să finalizeze cercetarea în maxim 3 zile de la restituire. Apoi vor

înainta dosarul procurorului care trebuie sa dea o soluţie în maxim 2 zile de la primirea

dosarului.

Procurorul verifică mai întâi lucrările de urmărire penală, inclusiv legalitatea şi

oportunitatea acestora. Apoi va pronunţa una din următoarele soluţii în cel mult 2 zile de

la primirea dosarului:

punerea în mişcare a acţiunii penale prin emiterea rechizitoriului şi trimiterea în

judecată a învinuitului atunci când consideră că sunt suficiente probe în învinuire.

Rechizitoriul împreună cu dosarul cauzei va fi înaintat de îndată instanţei competente

(art. 470 alin. 2). Aceasta înseamnă, în raport cu dispoziţiile art. 264 alin. 4 C. proc. pen.

care prevede termenul de 24 de ore, că în cazul infracţiunilor flagrante înaintarea

dosarului trebuie să se facă în mai puţin de 24 de ore73;

dacă constată incidenţa dispoziţiilor art. 10 C. proc. pen. va decide scoaterea de

sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale potrivit procedurii comune;

dacă organul de cercetare penală, după restituirea cauzei, nu a putut finaliza

cercetarea în termenul de 3 zile de la arestarea învinuitului, continuarea cercetării şi

urmăririi penale se va face după procedura de drept comun (art. 469 alin. 2). În acest caz

73 V. Dongoroz, op. cit., p. 368.

procurorul poate decide fie restituirea cauzei la organul care a efectuat cercetarea penală,

fie la un alt organ competent pentru continuarea sau refacerea cercetării (art. 470 alin. 1 şi

art. 265), aceste organe urmând să facă cercetarea după procedura obişnuită (art. 470 alin.

3). Când procurorul dispune restituirea sau trimiterea cauzei la alt organ competent

trebuie să se pronunţe obligatoriu şi asupra menţinerii sau revocării măsurii de arestare

preventivă (art. 267 şi 470 alin. 3 C. proc. pen.).74 De asemenea, în acest caz, vor rămâne

valabile măsurile asiguratorii luate, actele sau măsurile procesuale confirmate sau

încuviinţate de procuror, precum şi actele procesuale care nu pot fi refăcute75;

procurorul se va pronunţa şi cu privire la măsurile de siguranţă şi cele asiguratorii,

iar pentru măsurile de siguranţă prevăzute de art. 113 şi 114 C. pen va înştiinţa

judecătorul privind menţinerea sau revocarea lor.76

În sfârşit, dacă învinuitul sau inculpatul este grav bolnav, suferind de o boală care

împiedică continuarea urmăririi penale, boala fiind constatată printr-o expertiză medico-

legală, este posibilă suspendarea urmăririi penale dar, în acest caz, urmărirea se va face

potrivit procedurii obişnuite.77

SECŢIUNEA A IV-A

JUDECATA ÎN CAZUL PROCEDURII URGENTE

§1. Instanţa competentă

Activitatea procesuală ce se desfăşoară în cazul înfracţiunilor flagrante în faza de

judecată este, în mare măsură, supusă procedurii obişnuite, urmând etapele pe care le

parcurge orice proces obişnuit. Procedura specială este reglementată de art. 471-477 C.

proc. pen.

74 M. Basarab, op. cit., p. 640; V. Dongoroz, op. cit., p. 369; V. Păvăleanu, op. cit., p. 535.75 D. Gheorghe, op. cit., p. 306; V. Păvăleanu, op. cit., p. 535.76 M. Basarab, op. cit., p. 640; D. Gheorghe, op. cit., p. 306; V. Păvăleanu, op. cit., p. 535.77 A. Oroveanu-Hanţiu, op. cit., p. 239; G. G. Theodoru, L. Moldovan, op. cit., p. 337.

Cu privire la instanţele competente să judece în cauzele privitoare la infracţiunile

flagrante, legea nu face nici o distincţie faţă de procedura obişnuită. Astfel, art. 471 alin.

1 C. proc. pen. arată că, în cauzele privind infracţiunile flagrante, competenţa materială şi

teritorială este cea obişnuită.

În privinţa competenţei teritoriale art 471 alin. 2 C. proc. pen. şi art. 21 din Legea

nr. 92/ 1992 pentru organizarea judecătorească, prevăd că, pentru municipiile împărţite în

sectoare, Ministrul justiţiei poate desemna una sau mai multe judecătorii care să judece

aceste cauze. O astfel de competenţă o avea Judecătoria Sectorului 3 din municipiul

Bucureşti. Instanţa stabilită în acest fel nu este o instanţă specială pentru infracţiuni

flagrante, ci o instanţă specializată în judecarea lor, în scopul unei mai bune organizări a

judecăţii infracţiunilor flagrante, aceasta fiind necesară pentru desfăşurarea unei judecăţi

rapide. O asemenea desemnare nu reprezintă o derogare de la regulile generale de

competenţă, ci o deplasare de la o instanţă cu competenţă materială şi personală obişnuită

la o altă instanţă de acelaşi fel şi de acelaşi grad.

Într-o opinie se consideră că aceste dispoziţii au fost abrogate tacit de Legea nr.

304/2004 privind organizarea judiciară78 iar în alta se lasă de înţeles că dispoziţiile sunt în

continuare operabile79.

Instanţa de judecată soluţionează cauza în complet constituit după regulile

obişnuite de compunere a instanţei, respectiv un judecător în primă instanţă, doi pentru

apel şi trei pentru recurs (la care se adaugă regulile speciale ale Înaltei Curţi).80

§2. Măsuri premergătoare şedinţei de judecată

Primind dosarul cauzei, preşedintele instanţei fixează termenul de judecată, care

nu poate depăşi 5 zile de la primirea dosarului. Potrivit art. 293 judecarea infracţiunilor

flagrante se face de urgenţă şi cu precădere, de unde şi obligaţia ca aceste cauze să fie

trecute la începutul listei cauzelor ce urmează a fi judecate. Termenul este unul

78 I. Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, vol. II, ediţia a II-a, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, p. 470.79 D. Gheorghe, Drept procesual penal. Tratat. Partea specială, Editura Confession, Ploieşti, 2006, p. 307.80 Ibidem, p. 307.

orânduitor, preşedintele având totuşi obligaţia de a-l respecta, putând fi depăşit doar

pentru situaţii deosebite.81

Preşedintele va desemna şi un apărător din oficiu, dacă inculpatul nu şi-a ales

unul, şi completul de judecată.82

De asemenea va dispune aducerea cu mandat a martorilor şi a părţii vătămate (art.

472 alin. 2). Inculpatul, fiind arestat, este adus la judecată. Celelalte părţi (partea civilă şi

partea responsabilă civilmente) nu se citează dar pot participa la şedinţa de judecată cu

toate drepturile procesuale.83

Participarea procurorului la judecată este obligatorie în toate cazurile şi la toate

instanţele, indiferent de grad sau competenţă, sub sancţiunea nulităţii absolute. Deci

procurorul participă şi în acele situaţii în care ar putea lipsi de la şedinţele de judecată ale

judecătoriilor conform art. 315 C. proc. pen.

În cadrul măsurilor pregătitoare, instanţa verifică dacă sunt întrunite condiţiile

cerute de art. 466 privind aplicarea procedurii speciale, precum şi constituirea instanţei,

prezenţa procurorului, prezenţa inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător ales sau

numit din oficiu, prezenţa martorilor şi a părţii vătămate.84 Când instanţa constată că nu

sunt întrunite aceste condiţii, judecata se face potrivit procedurii de drept comun.

Negăsirea acestor persoane, în ciuda căutărilor organelor de poliţie ori neaducerea

acestora din motive neimputabile nu împiedică judecarea de urgenţă a cauzei.85

Dacă instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 465-466 privind

infracţiunile flagrante şi dispune judecarea în procedură obişnuită, ea este obligată să

examineze situaţia inculpatului aflat în stare de arest preventiv şi dacă se constată că nu

există alte temeiuri pentru menţinerea arestării trebuie să dispună revocarea arestării şi

punerea în libertate a inculpatului.86

§3. Judecata în primă instanţă

81 V. Dongoroz, op. cit., p. 370.82 Ibidem, p. 370; D. Gheorghe, op. cit., p. 308.83 V. Dongoroz, op. cit., p. 371; V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 536; A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 540.84 V. Păvăleanu, op. cit., p. 536.85 D. Gheorghe, op. cit., p. 308, nota 598.86 A. Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Universitaria, Craiova, 2003, p. 240.

3.1. Acţiunea penală. Modul în care se desfăşoară şedinţa de judecată în primă

instanţă în cadrul procedurii de urgenţă este reglementat de art. 473 C. proc. pen. Şedinţa

are atât etape cunune cu orice judecată obişnuită, cât şi reguli specifice, acestea fiind

prezentate în continuare.

La termenul de judecată instanţa verifică dacă în cauză sunt întrunite condiţiile

prevăzute de art. 466 C. proc. pen. privind aplicarea procedurii speciale. Dacă constată că

nu sunt îndeplinite aceste condiţii va dispune judecarea după procedura obişnuită. În

literatura de specialitate se arată că art. 472 C. proc. pen. stabileşte nejustificat aceste

dispoziţii în cadrul măsurilor premergătoare, deoarece verificarea condiţiilor intră în

atribuţiile completului de judecată, iar nu ale preşedintelui instanţei.87

După verificările preliminarii instanţa va proceda la judecarea cauzei, ascultând

pe inculpat, martori şi persoana vătămată. Judecata se face pe baza acestor declaraţii şi a

lucrărilor existente deja la dosar, fără a mai fi necesar ca toate probele din dosar să fie

readministrate în condiţii de oralitate şi nemijlocire.88 Dacă unii martori sau persoana

vătămată nu sunt prezenţi, judecarea cauzei nu se amână, ci, derogându-se de la principiul

nemijlocirii, judecata se va face pe baza declaraţiilor date la urmărirea penală şi a

lucrărilor de la dosar.89

Totuşi, în caz de nevoie, instanţa poate dispune, din oficiu sau la cerere,

administrarea de probe noi. Pentru administrarea probelor instanţa poate acorda termene

care, în total, nu trebuie să depăşească 10 zile. Depăşirea acestui număr maxim de zile va

atrage judecarea după procedura obişnuită.90 De asemenea instanţa ia măsurile

corespunzătoare pentru administrarea probelor noi, pe care le aduce la îndeplinire direct

(citare telefonică91) sau prin organele de poliţie (art. 473 alin. 2). Se observă singura

excepţie de natură penală92 de la regula potrivit căreia instanţele de judecată nu

colaborează direct cu organele de poliţie, ci numai cu procurorul şi părţile.93

87 D. Gheorghe, op. cit., p. 308, nota 600.88 I. Neagu, op. cit., p. 471.89 A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 541; V. Dongoroz, op. cit., p. 371.90 M. Basarab, Drept procesual penal, partea a II-a, ediţia a II-a, Cluj, 1973, p. 641.91 A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 541.92 Instanţa cooperează în mod direct cu organele de poliţie şi în dosarele privind contravenţiile prevăzute de legea nr. 61/1991, pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire specială, a ordinii şi liniştii publice (cu modificările şi completările ulterioare), aceste cauze nefiind însă de natură penală.93 I. Neagu, op. cit., p. 471; D. Gheorghe, op. cit., p. 308, nota 601; V. Păvăleanu, op. cit., p. 537.

Potrivit art. 474, când instanţa amână cauza pentru administrarea de probe noi ea

trebuie sa dispună şi asupra stării de libertate a inculpatului. La fel şi în cazul în care se

desesizează pentru necompetenţă sau reţine cauza pentru a fi judecată potrivit procedurii

de drept comun.

3.2. Acţiunea civilă. Dreptul părţii vătămate de a pune în mişcare şi de a exercita

acţiunea civilă este garantat şi în cadrul procedurii de urgenţă. În faza de urmărire penală

se va aplica procedura de drept comun. La fel şi în cursul judecăţii, cu unele aspecte

derogatorii.94

Instanţa examinează şi acţiunea civilă dacă persoana vătămată e prezentă şi se

constituie ca parte civilă şi dacă pretenţiile acesteia pot fi soluţionate fără amânarea

judecăţii în latura penală. (art. 476 alin. 1 C. proc. pen.). Dacă rezolvarea acţiunii civile ar

împieta asupra desfăşurării rapide a procesului penal, instanţa va soluţiona acţiunea civilă

pe calea unei acţiuni separate, în faţa instanţei civile95, care, însă, este scutită de taxă de

timbru (art. 476 alin. 3).

Acţiunea civilă se va exercita şi din oficiu dacă partea vătămată în urma săvârşirii

infracţiunii este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu

restrânsă. Într-un asemenea caz instanţa va analiza latura civilă chiar dacă partea

vătămată lipseşte sau chiar dacă aceasta nu s-a constituit ca parte civilă. Singura condiţie

este aceea ca soluţionarea acţiunii civile să nu ducă la amânarea cauzei (art. 476 alin. 2 C.

proc. pen.).

§4. Soluţionarea cauzei penale

Deliberarea şi pronunţarea hotărârii este guvernată, în cea mai mare parte, de

regulile procedurii obişnuite. Soluţiile pe care le poate da instanţa în cauzele cu

infracţiuni flagrante, în rezolvarea atât a laturii penale cât şi a laturii civile, sunt cele de

drept comun (art. 345-353 C. proc. pen.).

94 V. Dongoroz, op. cit., p. 373.95 D. Gheorghe, op. cit., p. 309; A. Oroveanu-Hanţiu, op. cit., p. 240; V. Păvăleanu, op. cit., p. 538; G. G. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Editura didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 338.

După judecarea cauzei, conform art. 475 alin. 1, instanţa este obligată să se

pronunţe în aceeaşi zi în care s-au încheiat dezbaterile, sau cel mai târziu în următoarele 2

zile (deci în total 3 zile). Acesta este un termen orânduitor, nerespectarea lui putând

atrage sancţiuni disciplinare pentru completul de judecată, fără a putea atrage însă şi

sancţiunea nulităţii.96

Spre deosebire de procedura comună, inculpatul aflat în stare de deţinere trebuie

adus în mod obligatoriu în faţa instanţei pentru pronunţarea hotărârii. Pronunţarea se face

în şedinţă publică. Inculpatul va fi înştiinţat cu privire la dreptul său de a face apel sau

recurs potrivit procedurii obişnuite.97

Datorită caracterului urgent al procedurii, hotărârea trebuie redactată şi ea în

regim de urgenţă, adică în cel mult 24 de ore de la pronunţare. Conţinutul hotărârii este

cel din dreptul comun.98

Ca şi în cazul procedurii obişnuite, cu ocazia soluţionării cauzei, dacă pronunţă

pedeapsa închisorii, când inculpatul a fost pus în libertate, instanţa poate să dispună şi

arestarea lui, emiţând totodată mandatul de arestare. Dacă instanţa face aplicarea vreunei

dispoziţii ale art. 350 alin. 2 şi 3 C. proc. pen. (achitarea, încetarea procesului penal, s-a

pronunţat o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reţinerii şi a arestării

preventive sau cu închisoare cu suspendarea condiţionată a executării ori cu suspendarea

executării sub supraveghere sau cu executarea la locul de muncă, s-a pronunţat pedeapsa

amenzii), iar inculpatul se află în stare de arest, va dispune punerea lui în libertate.

Hotărârile instanţei cu privire la starea de libertate sau de arest ale inculpatului sunt

executorii.99

Instanţa se va pronunţa şi cu privire la acţiunea civilă dacă a reţinut-o spre

judecare, la măsurile asiguratorii, la cheltuieli judiciare etc.100

§5. Căile de atac

Şi în ceea ce priveşte căile de atac sunt aplicabile regulile procedurii ordinare, cu

unele derogări.

96 V. Dongoroz, op. cit., p. 372.97 V. Dongoroz, op. cit., p. 372; M. Basarab, op. cit., p. 642.98 A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 541; V. Dongoroz, op. cit., p. 372.99 A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 541.100 D. Gheorghe, op. cit., p. 309.

Astfel, în timp ce termenul general de apel şi recurs în procedura de drept comun

este de 10 zile, în procedura urgentă el este de doar 3 zile. Termenul va fi de 10 zile în

cazul în care urmărirea penală şi trimiterea în judecată a inculpatului s-au făcut conform

procedurii speciale dar prima instanţă a dispus, în temeiul art. 472 alin. ultim, ca

soluţionarea cauzei să se facă potrivit procedurii obişnuite.101

Termenele de apel şi recurs sunt de 3 zile de la pronunţare numai dacă urmărirea

şi judecata au fost efectuate potrivit procedurii speciale.

Art. 477 alin. 2 C. proc. pen. stabileşte obligaţia înaintării dosarului la instanţa de

apel sau de recurs în 24 de ore de la declararea apelului sau recursului. Termenul este

unul de recomandare care nu atrage sancţiunea nulităţii în caz de nerespectare a lui.102

Judecarea apelului sau recursului în cadrul procedurii speciale se face de urgenţă,

fără ca legea să stabilească, totuşi, un termen limită. Prin această recomandare se

înţelege, pe cât posibil, o judecare a cauzei penale fără amânări103 şi cu termene scurte104.

Participarea procurorului este obligatorie şi în apel şi recurs. De aemenea, spre

deosebire de judecata în primă instanţă, toate părţile vor fi citate în mod obligatoriu în

căile de atac, deoarece legea prevede derogări în acest sens doar pentru judecata în primă

instanţă. Se vor aplica dispoziţiile de drept comun şi în următoarele materii: repunerea în

termen, căile extraordinare de atac, executarea hotărârii penale judecătoreşti.

SECŢIUNEA A V-A

DEOSEBIRI ÎNTRE PROCEDURA URGENTĂ

ŞI PROCEDURA DE DREPT COMUN

Procedura specială pentru urmărirea şi judecarea infracţiunilor flagrante are etape

comune cu procedura obişnuită la care se adaugă unele dispoziţii derogatorii, acestea

urmând să fie prezentate succint in continuare.105

101 Tribunalul Suprem în I. Neagu, op. cit., p. 473, nota 48; şi în V. Păvăleanu, op. cit., p. 539, nota 1.102 V. Dongoroz, op. cit., p. 373.103 V. Dongoroz, op. cit., p. 374; A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 542.104 V. Păvăleanu, op. cit., p. 539.105 A se vedea şi I. Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, vol. II, ediţia a II-a, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, p. 466-473.

Deosebiri privind natura infracţiunilor. Dacă procedura obişnuită reprezintă

dreptul comun în materia urmăririi şi judecării tuturor infracţiunilor, procedura de urgenţă

se aplică doar infracţiunilor care întrunesc condiţiile flagranţei conform art. 465-466 C.

proc. pen. De menţionat că sunt infracţiuni care nu îndeplinesc condiţiile art. 466, motiv

pentru care li se aplică doar parte din procedura urgentă.

Deosebiri privind urmărirea penală. În faza de urmărire penală dosarul este mult

simplificat, cuprinzând ca principal act procedural procesul-verbal de constatare a

infracţiunii flagrante, în care sunt cuprinse declaraţiile tuturor participanţilor la

infracţiune precum şi alte mijloace de probă, şi care reprezintă în acelaşi timp atât

principalul mijloc de probă cât şi actul de începere a urmăririi penale. În procedura

urgentă nu se pune niciodată problema actelor premergătoare. Reţinerea este obligatorie,

spre deosebire de procedura comună în care nici o măsură preventivă nu este obligatorie.

Intervalul de timp în care pot fi efectuate actele de cercetare penală este mult mai restrâns

decât în cadrul procedurii obişnuite. De aemenea momentul trimiterii în judecată este şi el

mult mai condensat, procurorul verificând lucrările de urmărire penală în 2 zile, iar nu în

15 ca in procedura obişnuită. Nerespectarea acestor termene scurte atrage pierderea

procedurii speciale şi intrarea în procedura obişnuită.

Deosebiri în faza de judecată. Măsurile premergătoare. Preşedintele instanţei,

primind dosarul are obligaţia să fixeze termenul de judecată, care nu poate depăşi 5 zile

de la data sesizării instanţei, în timp ce, în procedura comună, fixarea termenului de

judecată se face în funcţie de gradul de încărcare a agendei instanţei, prioritate având

numai cauzele în care sunt arestaţi (art. 293 C. proc. pen.). Martorii şi partea vătămată

sunt aduşi direct cu mandat, acest lucru fiind posibil în procedura obişnuită numai dacă,

fiind citaţi anterior, aceştia nu se prezintă, iar ascultarea sau prezenţa lor este necesară

(art. 183 alin. 1). Inculpatul este adus în faţa instanţei în mod obligatoriu, spre deosebire

de procedura comună în care este adus doar dacă instanţa apreciază că este nevoie (art.

183 alin. 2). Participarea procurorului este obligatorie în toate cazurile, inclusiv la

judecătorie.

Şedinţa de judecată. O primă deosebire poate fi semnalată în legătură cu

administrarea probelor, instanţa având o mai largă posibilitate de a aprecia utilitatea

readministrării probelor adunate în faza de urmărire penală. În procedura urgentă instanţa

are şi posibilitatea de a colabora direct cu organele poliţiei judiciare în vederea

completării probelor de la dosar. De asemenea amânările pentru administrarea de probe

noi nu pot depăşi, în total, 10 zile, aspect neprevăzut de procedura obişnuită. În sfârşit,

instanţa va soluţiona acţiunea civilă doar dacă acest lucru nu duce la amânarea

soluţionării laturii penale, în caz contrar latura civilă urmând să fie rezolvată într-o

acţiune separată, scutită de taxă de timbru, în faţa instanţei civile.

Soluţiile instanţei. Termenele privind pronunţarea şi redactarea hotărârii sunt

mult mai scurte decât în procedura de drept comun (respectiv maxim 3 zile şi 24 de ore).

Inculpatul arestat este adus în mod obligatoriu în faţa instanţei în momentul pronunţării

hotărârii judecătoreşti, fără să existe o asemenea dispoziţie şi în procedura obişnuită.

Căile de atac. Sub aspectul căilor de atac există deosebiri în ceea ce priveşte

termenele de exercitare şi judecare a lor. Astfel termenul pentru exercitarea apelului sau

recursului este de 3 zile iar nu de 10 zile ca în procedura obişnuită. De asemenea

judecarea apelului sau recursului se face de urgenţă.

După cum se poate observa principalele trăsături care deosebesc procedura

specială de urmărire şi judecare a infracţiunilor flagrante de procedura comună sunt

simplificarea demersurilor procesuale şi scurtarea termenelor pentru realizarea acestor

demersuri. Argumentele acestor două caracteristici sunt posibilitatea de a constata

imediat şi fără eroare fapta, autorul şi probele, de o parte, precum şi necesitatea de a da

satisfacţie opiniei publice prin reacţia rapidă faţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de

legea penală, de cealaltă parte.

BIBLIOGRAFIE

1. George ANTONIU, Nicolae VOLONCIU, Nicolae ZAHARIA, Dicţionar de

procedură penală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.

2. Matei BASARAB, Drept procesual penal, ediţia a II-a, partea a II-a, Cluj, 1973

3.Vintilă DONGOROZ, Siegfried KAHANE, George ANTONIU, Constantin

BULAI, Nicoleta ILIESCU, Rodica STĂNOIU, Explicaţii teoretice ale codului de

procedură penală român. Partea specială, volumul II, Editura Academiei R.S.R.,

Bucureşti, 1976

4. Dumitru GHEORGHE, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, Editura

Confession, Ploieşti, 2006

5. Ilie Istrate, Libertatea persoanei şi garanţiile ei procesual-penale, Editura

Scrisul românesc, Craiova, 1984, p. 52

6. Siegfried Kahane, Urmărirea şi judecarea infracţiunilor flagrante, Revista

Română de Drept, nr. 71/1975, p. 7-14

7. Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, volumul II, ediţia a

II-a, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007

8.Adriana Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal. Partea specială, Editura

Universitaria, Craiova, 2003

9. Vasile Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2002

10. I. Poenaru, Pentru o nouă concepţie în elaborarea principiilor şi normelor

dreptului procesual penal, în Revista Română de Drept, nr. 12/1977, p. 21

11. Victor Scherer, Situaţia celui arestat preventiv în cazul schimbării procedurii

speciale a infracţiunilor flagrante în procedura obişnuită, în Revista Română de Drept, nr.

10/1969, p. 128

12. Grigore Gr. Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, Editura

didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979

13. Adrian Ştefan Tulbure, Angela Maria Tatu, Tratat de drept procesual penal,

Editura All Beck, Bucureşti, 2001

14. Revista Română de Drept Nr. 4/1971 - Plenul Tribunalului Suprem, decizia de

îndrumare nr. 3/1971

Nr. 12/1971 - Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr. 1659/1970