Jertfa si pocainta in vechiul testament
Introducere........................................................................21.1. Generalităţi....................................................................................................21.2 Originea şi dezvoltarea jertfelor în cursul istorie.............................................7
Capitolul II......................................................................11Despre jertfe în general........................................................11
Reglementările stabilite de legi.......................................................................132.1.Jertfa Vechiului Testament.......................................................................15
a. Fundamentarea jertfei................................................................................152.2. JERTFA ACT - ORIGINAR...............................................................182.3. Materialul şi împărţirea jertfelor............................................................182.4. Împărţirea jertfelor.....................................................................................25Jertfe pentru culpă..............................................................................................31Jertfele pentru pace...........................................................................................34Ocaziile şi ritualul jertfelor..............................................................................36Jertfele nesângeroase.........................................................................................41
Jertfa de tămâie...............................................................................................42Acţiuni de cult : Obişnuite şi Extraordinare................................................45
l. Obişnuite.......................................................................................................45Rugăciunea.......................................................................................................47Extraordinare...................................................................................................49Circumciziunea...............................................................................................49Sacrificiul legământului................................................................................52
Capitolul III.....................................................................56Valoarea religios morală a jertfelor VechiuluiTestament.................56
Sensul jertfei după profeţii Vechiului Testament.......................................61Jertfele Vechiului Testament, preînchipuiri ale jertfelor Noului Testanent 64
Capitolul IV.....................................................................67Valoarea morală a pocăinţei în Vechiul Testament........................67
a. Căinţa................................................................................................................70b. Mărturisirea păcatelor...................................................................................744.2 Relaţia păcat — pocăinţă...........................................................................78
Psalmul Ll/L - Numit psalm al pocăinţei...............................84Pocăinţa sub aspect individual................................................93
Pocăinţa şi Datoria în Legea Mozaică...........................................................93
Concluzii........................................................................99BIBLIOGRAFIE.............................................................102
Introducere
1.1. Generalităţi
Ideea de mântuire ia fiinţă deodată cu căderea în păcat a protopărinţilor
omenirii. A fost nevoie de luarea unei atitudini împotriva factorilor care au produs
suferinţa în lume, care de altfel, s-a impus încă de la început. Personalităţi
reprezentative ale popoarelor vechi au vestit tot mai mult şi mai mult şi tot mai clar,
posibilitatea de a se ridica la culme desăvârşirea fiinţei umane. '1
La babilonieni se aştepta zi de zi venirea mântuirii şi a fericirii generale. La
egipteni se aştepta victoria luminii asupra întunericului, a binelui asupra răului şi a
vieţii asupra morţii. La greci, aşteptarea timpurilor fericite este exprimată în
nenumărate ocazii.
În literatura romană, poetul Virgiliu ne vorbeşte despre o epocă de pace, epoca
de aur a viitorului omenirii. De această epocă este preocupat Cicero: „nu va mai fi o
lege la Roma şi alta la Atena: una azi, alta mâine, ci în toată vremea, pe toate
neamurile va povăţui o singură lege . . .".
Speranţele că omul credincios se va mântui de suferinţele în care se zbate, se
exprimă în nenumărate texte biblice. Realizarea este legată de persoana unui om
ideal care, ca trimis al cerului, va realiza fericirea tuturor oamenilor. De la întâia
carte a Vechiului Testament, persoana şi epoca promisă se văd de-a lungul istoriei.
Mântuirea leagă laolaltă cele două Testamente ale Sfintei Scripturi.
în această privinţă, Vechiul testament este întâia expresie a Revelaţiei scrise şi
izvorul marilor realităţi creştine, pe care nu numai le anticipează ci la cârmuirea
jertfa n-ar face parte din creaţie, ea n-ar fi mântuitoarea ei.
Jertfa în substanţa ei spirituală e iubire, iubire inspirată de la Autorul ei şi
înţeleasă ca dispoziţie lăuntrică, de a te dărui, de a-ţi oferi energia, bunurile, bucuriile
şi dacă este nevoie chiar şi viaţa, ca dar şi ofrandă plină de recunoştinţă, lui
Dumnezeu, în cele din urmă a le oferi lui Dumnezeu prin acest act sacru aproapelui,
căruia darul nostru poate să-i fie de atâtea ori de folos capital, aducând la zidirea sau
chiar la salvarea lui.
Jertfa e totodată revelaţie a adevărului ce-1 purtăm în adâncul fiinţei noastre şi
a forţei imperative de dăruire. Jertfa e şi conştiinţă; e cunoaşterea precisă a unui ţel
superior. Nu e oarbă, ci totdeauna e luminată de un adevăr, de un sens şi de o
1 Pr. Prof. NICOLAE NEAGA, în art „Ideea de mântuire în Vechiul Testament", în rev. Glasul Bisericii, Bucureşti 1960, nr. 9-10, pag. 142
persoană sau colectivitate în care află raţiunea de a trăi şi slugi. O dăruire fără un
scop ziditor şi sfânt, oricât de spectaculoasă ar fi, nu poate fi jertfă, ci o zadarnică
atotpustiire.
Jertfa este de asemenea, libertate, libertate înţeleasă ca o decizie voluntară în
vederea unui scop, ca opţiune. Prin ea trebuie să se arate dovada libertăţii celui ce o
aduce puterea de discernământ a spiritului; puterea de alegere între ce sunt şi ceea ce
vreau sau urmează să devin; deci libertate creatoare.2
Dar dacă creaţia, considerată din perspectiva Creatorului ca opera dăruirii
Sale, e o „jertfă", apoi şi jertfa omului, considerată în finalitatea ei, cum s-a anticipat
deja, e creaţie. Jertfa are ca scop creaţia, iar creaţia cere jertfă şi nu e de conceput una
fără alta.
Bineînţeles jertfa e în acelaşi timp şi satisfacţie, bucuria pe care procură acest
act sublim şi celui ce aduce jertfa şi desigur şi lui Dumnezeu. Se poate spune că
jertfa concentrează într-un act unic de dăruire creatoare întocmai ca într-un focar,
toate valorile spirituale şi materiale ale fiinţei şi ale persoanei.
E un fapt că unii teologii au asociat jertfa într-o măsură cu totul exagerată
păcatului. Mai toate cercetările sunt puse în relaţii cu termenii : păcat, jignire adusă
onoarei lui Dumnezeu, satisfacţie şi omagiu, ispăşire.
Jertfa nu s-a născut din conştiinţa păcatului, ca plată pentru păcat, ci în urmă
ea a devenit prin însăşi structura ei şi antidot al păcatului. Jertfa e anterioară
păcatului, e un act originar; ţine de originea lumii. Jertfa însăşi poartă în structura ei
mărturii incontestabile în acest sens.
a. Prima mărturie este cea universal recunoscută în toate eligiile
ca jertfă adevărată, cu alte cuvinte jertfa „bine primită", şi plăcută lui
Dumnezeu, e numai jertfa cea „fără prihană".
O făptură aleasă, adusă Dumnezeului celui sfânt, trebuie să fie „sfântă". O
jertfă întinată de păcat e un non-sens, ceva absurd, pentru că în păcat nu poate fi
jertfă autentică.
Păcatul este tocmai reversul jertfei, e refuzul, egoismul, întru aceasta Domnul
Hristos e adevărata, desăvârşita jertfă, în absoluta sa nepăcătuire. Căci jertfa
adevărată nu poate fi decât cel fără de păcat.
b. A doua mărturie este mărturia care, deşi nu se poate verifica în
toate religiile, totuşi în unele dintre acestea, cum este bunăoară religia
Vechiului Testament. iese pregnant în evidenţă; slujitorul altarului, adică jertfitorul,
2 lbidem
atunci când păcătuia era oprit să aducă jertfa. Stăruinţa aceasta cu privire la
neprihănirea şi a jertfei şi a jertfitorului nu conduce astfel la conştiinţa că jertfa nu e
dincolo de păcat, dincolo de cădere.
Prin jertfă omul se situează astfel, în începuturi, în autenticitatea fiinţei sale.
Tradiţia religioasă, de a oferi ca jertfă primele roade „pârgă", începutul, tradiţiei care
e legată de aceeaşi idee a nevinovăţiei - , nu conduce către aceeaşi semnificaţie.
Toate ne îndrumează către sfinţenia originară, către obârşi, când totul era iubire,
jertfă curată şi creatoare şi ne ajută să înţelegem că jertfa este anterioară păcatului,
întemeierea ei, ultimă aflându-se în actul originar al iubirii creatoare.3
Omul este o fiinţă religioasă care a simţit nevoia saşi exprime credinţa faţă de
divinitate prin aducerea jertfelor din cele mai alese bunuri personale, exemplu având
în acest sens pe Cain şi Abel, iar pe urmă pe descendenţii lui Set prin invocarea
numelui divin (Fac.4).
Deci primele jertfe menţionate în biblie sunt cele oferite de Cain şi Abel.
Originea jertfelor stă în strânsă legătură cu religia a cărei menire este a ceea ce de a-1
pune pe om în legătură cu Dumnezeu, izvorul vieţii. Jertfele au la bază ideea de
adorare a lui Dumnezeu Care L-a creat pe om şi faţă de care îşi arată supunere. Ele
nu sunt impuse iniţial oamenilor, ci aducerea lor izvorăşte din dorinţa lor de a-şi
manifesta dragostea şi manifestarea faţă de Cel ce i-a adus din ienefiinţă la fiinţă.
De aceea , aducerea lor are în vedere mai întâi adorarea lui Dumnezeu Care
este stăpânul lumii şi I se cuvine supunere necondiţionată şi apoi nemulţumirea
pentru darurile oferite omului pe care îndrăzneşte să le ceară mereu pentru asigurarea
existenţei sale.
După căderea în păcat, la aceste jertfe se adaugă şi aspectul expiator, omul
păcătos fiind conştient de alunecarea în suferinţe care se încheie cu moartea de care
nu poate scăpa decât dacă Dumnezeu îl iartă şi viata lui pământească nu se termină
prea repede prin dureri. Frica morţii îl aduce în faţa altarului, ca să aducă jertfe de
ispăşire a păcatelor care îi slăbesc firea şi aceasta se sfârşeşte prin moarte.
Aducerea jertfelor sângeroase pentru ispăşirea fărădelegilor confirmă faptul că
omul se căieşte pentru faptele sale care îl separă de Dumnezeu, că păcatele îl fac
culpabil de moarte şi îşi pierde sănătatea trupească. Prin ele recunoaşte că păcatul 1-a
îndepărtat de Dumnezeu, izvorul vieţii şi merită să fie pedepsit cu moartea, pedeapsă
pe care nu o vor înlătura prin forţele sale ci cu ajutorul lui Dumnezeu. Ele sunt în
acest caz un preludiu al jertfei Mântuitorului Hristos, care va împăca întreaga
3 Ibidem, p.22
omenire cu Dumnezeu şi va face ca stăpânirea morţii să fie zdrobită prin învierea Sa
din morţi. Sângele animalelor cât ar fi fost de numeroase nu puteau să aducă iertarea
şi împăcarea deplină a oamenilor cu Dumnezeu. Sacrificiile animalelor în mod
simbolic arătau că omul se substituie pedepsei cu moartea prin suprimarea vieţii
fiinţelor necuvântătoare. Ideea de substituire pune în limită caracterul simbolic al
jertfelor aduse de om, în scopul păstrării legăturii cu Dumnezeu jertfele sunt aduse
numai lui Dumnezeu, ca expresie a sentimentelor sale de laudă, mulţumire, cerere şi
iertare a păcatelor.4
Originea jertfelor este în natura omului creat de Dumnezeu şi ele sunt
specifice omului, singura creatură a lumii văzute care este conştientă că
depinde de divinitate.
Potrivit Sfintei Scripturi, jertfele au o origine mai veche decât rugăciunea
deoarece ne arată clar că cei dintâi oameni au adus jertfă lui Dumnezei mai înainte de
a-i invoca numele (Fac. 4,3).
Trăind în natură, evident că materialul jertfei lor a fost de asemenea luat din
natură, sub forma unui dar alimentar. Abia al treilea urmaş al lui Adam, pe nume Set,
şi-a exteriorizat sentimentul religios prin invocarea numelui divin (Fac. 4)19
După originea lor, jertfele sunt de ordin uman-natural, în sensul că apar ca o
exteriorizare a necesităţii de adorare aşa cum sunt din cele mai vechi timpuri
vechitestamentare, iar în ceea ce priveşte ritualul lor sunt de ordin divin. Mai întâi
prin Moise şi apoi prin profeţi, Dumnezeu a determinat cu exactitate ritualul după
care omul se cuvine să-L adore, recunoscând în El pe Creatorul suprem.5
Pentru păstrarea rostului adevărat al jertfelor, a fost nevoie ca în vremea lui
Moise să fie promulgate legi divine prin care să se reglementeze manifestarea curată
şi potrivită credinţei monoteiste. Potrivit legii mozaice, jertfele cu un anumit scop şi
în loc special de către persoanele consacrate . Jertfele Legii Mozaice sunt prescrise
de Dumnezeu şi ele nu sunt o imitaţie a celor aduse de lumea păgână aşa cum au
încercat raţionaliştii să afirme. Religia mozaică are la baza norme de credinţă
deosebite de religia politeistă. Neamurile păgâne au schimbat slava lui „Dumnezeu
celui nestricăcios întru asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi
al celor cu patru picioare şi al trăsăturilor" (Romani l ,23)6. Această lume idolatră nu
are un Dumnezeu personal transcendental ci o puzderie de zei care nu sunt altceva
decât închipuiri omeneşti prin care el îşi personifică puterile sale, forţele naturii şi
4 Pr.Prof. Dr. Dumitru Abrudan Diac.Prof. Dr. Emilian Corniţescu, op.cit., p.2625 Conf. Dr. Pr. Petre Semen, art. cit., p. 1816 ibidem, p. 182.
felurite vietăţi. Jertfele închinate zeilor care sunt nişte imaginaţii lipsite de
personalitate sunt oferite acestora cu scopul de a potoli orice plăcere şi a-i câştiga de
partea lor.
Jertfele în mod evolutiv mijlocesc intrarea lumii în realitatea divină naturală şi
contopirea ei cu divinitatea duce la panteism.
După aceste credinţe panteiste, lumea trebuie să se reîntoarcă la divinitate,
ceea îndeamnă că jertfele umane se conformează acestui scop. Majoritatea jertfelor
păgâne respectă principiul „do ut des", adică dau ca să-mi dai.
Din istoria religiilor, cât şi din scrierile sfinte ale Vechiului Testament aflăm
că jertfele sunt inerente omului, ca expresie a sentimentelor sale de adorare a lui
Dumnezeu. Păcatul a dus în lumea păgână la degenerarea scopului sacrificiilor
umane, închinate adevăratului Creator al lumii nevăzute şi văzute, de formare care a
fost prevenită prin descoperirea legilor divine în timpul lui Moise la poporul Israel
între jertfele idolatre şi cele poruncite de Legea Mozaică7 există deosebiri radicale,
atât cu privire la divinitatea căreia îi erau închinate cât şi la modul de aducere al lor,
primele concretizându-le printr-un formalism rigid, lipsit de orice sentiment de
păcătoşenie, celelalte fiind aduse din inimă curată faţă de Dumnezeu şi nu ca simple
acte extreme.
Deci, sunt expresia credinţei omului în Dumnezeu şi ele se exprimă în exterior
prin sacrificii sângeroase şi nesângeroase. Aducerea lor în lumea păgână n-a
corespuns scopului de a preamări pe adevăratul Dumnezeu, ci forţele naturii pe
care omul păcătos a confundat-o cu Creatorul ei.
1.2 Originea şi dezvoltarea jertfelor în cursul istorie.
Jertfele nu au fost limitate numai la Israel, între popoarele antice (Jud. 16,23, I
Şam. 6,4; II Regi 3,27; 5,17) şi multe paralele de la popoarele înconjurătoare au fost
aduse ca explicaţii pentru jertfele israelite. W.R. Smith a reconstituit un „semit"
ipotetic, plecând de la arabii nomazi pre-islamici, pentru care mâncarea de jertfă a
fost cea mai veche formă de jertfă, iar ideea dominantă era aceea de comunicare între
închinători şi zeitate. Mişcarea pan-babiloneană (N.Winckler, A, Jeremias, începând
din cea 1900) a privit la civilizaţiile mai avansate ale Mesopotamiei şi la ritualurile
complexe de jertfe de ispăşire care erau practicate acolo.8
R. Dussand a preferat un cadru canaanit şi a găsit parale mai întâi în textele
din Cartagina şi mai apoi în textele de la Ras. Aici materialele din Nagaritul Antic
7 Pr.Prof.Dr. Dumitru Abrudan Diac. Prof. Emilian Corniţescu, op. cit., p.263.8 J.D. Douglas „Jertfe şi daruri", p. 708
(cea. 1400 î.Hr.) au indicat ritualuri complexe de jertfe care poartă nume similare cu
cele din Vechiul Testament. Astfel „srp" era arderea de tot, „dbh", jertfa junghiată
pentru a fi mâncată, „shu" indica probabil jertfa de ispăşire, iar „atm" echivalentul
termenului ebraic „asăm".
Şcoala mitului şi a ritualului a pus accentul pe acest cadru sedentar şi au
acordat o pondere mare în cult, rolului substiţionar al regelui care suferă.9
Acest argument nu a fost convingător pentru A. Alt care afirmase că
adevăratele antecedente ale credinţei israelite trebuie căutate mai degrabă la parohii
nomazi, care au practicat o formă de religie centrată în jurul zeului conducătorului
clanului („Dumnezeul lui Avram, Isaac şi lacov").
Religia israelită, aşa cum apare în Vechiul Testament, este un sincretism în
care jertfa „zebach" nomadă există alături de jertfele daruri de tip „olâ", care provin
de la cananiţii sedentari.
O asemenea concepţie găseşte un loc atât pentru aspectul sedentar cât şi pentru
cel nomad, dar devine subiectivă atunci când este aplicată la naraţiunile specifice din
Vechiul Testament. Vechiul testament descrie Israelul începând mai puţin ca un
popor nomad şi mai mult ca un popor în proces de sedentizare, Patriarhii aveau deja
vite mari şi practicau agricultura şi este posibil ca o paralelă mai apropriată cu
jertfele evreieşti să fie găsită la triburi cum sunt tribul african Nuer, ale cărui jertfe,
descrise de E.Evans - Pritchard (Aver religion, 1956) includ jertfirea unui taur ca
substituţie pentru păcat.
în perioada patriarhală, este semnificativ faptul că primele jertfe menţionate în
Facere nu au fost mese „zebahâm", ci jertfe ; daruri aduse de Cain şi Abel (Fac.4,3-4)
şi arderea de tot adusă de Noe (Fac. 8,20), aici avem prima referire la un altar.
Altarele patriarhale sunt descrise adesea, dar din nefericire lipsesc detaliile cu
privire la tipul jertfei. Maag consideră că „zebach" era o masă comună de părtăşie,
dar T.C. Vriezeu consideră că „olâ" era jertfa tipică . (Fac.22) dă oarecare sprijin
celei de a doua poziţii.
Isaac ştie că Avram are obiceiul să aducă jertfe „olâ" şi că victima cea mai
probabilă era un miel (v.7). Mesele de jertfă, însă servesc pentru pecetluirea
legămintelor (Fac.31,54), (prima folosire a termenului „zebach"), dar nu toate
legămintele sunt de acest tip.(Fac. l 5,9-1 l) este interpretat cel mai bine ca un ritual
de purificare. 10
In ce priveşte motivele jertfelor din această perioadă, un loc proeminent îl
9 Ibidem10 Ibidem
ocupa cinstirea lui Dumnezeu şi mulţumirea pentru bunătatea Lui, dar nu pot fi
excluse şi gândurile mai solemne.
Jertfa lui Noe este privită nu numai ca o simplă jertfă de mulţumire pentru
izbăvire, ci ca o jertfă de ispăşire. Când lacov a mers în Egipt (Fac.46,1) s-a oprit să
întrebe care e voia lui Dumnezeu şi a adus jertfe, care se poate să fi fost de ispăşire.
Pe când era în Egipt Israelul a fost chemat să aducă o jertfă solemnă în pustie (Exod,
5,5 „zebach"), care impunea ca victimele să fie animale (Exod. 10.25.26) şi care se
deosebea de orice jertfe aduse de egipteni (Exod. 8.26).
In perioada tribală, înfiinţarea Israelului ca organizaţie tribală despre care Noth
crede că s-a realizat numai pe teritoriul Palestinei pe timpul judecătorilor, este datată
mai în vechime pe baza tradiţiei biblice dinainte de vremea lui Moise. Un loc de
frunte între sărbătorile tribale îl ocupau trei sărbători la care trebuiau aduse jertfe: „să
nu vii cu mâinile goale înaintea mea" (Exod.23,15). Jertfele pe care le cunoaştem cel
mai bine sunt cele de la Paşte şi cele de la legământ.
Pastele a combinat elemente de jertfă cu caracter apotropaic şi jertfă ca masă
comună de părtaşi. Există convingerea că sângele a fost vărsat pentru a păzi de rău,
aşa încât membri fiecărei familii puteau sta cu bucurie la masa de părtăşie (Exod. 12,
Jos.5,5-12).
Elementele similare probabil că au intrat în jertfa pentru legământ şi pentru
învoirea lui (Exod. 24,1-8); Deut.27,1; Jos. 8,30,24; PS 50,5).
Cum ar putea veni mai bine în lume, mântuirea, decât prin jertfă şi pocăinţă.
Pocăinţa reprezintă revenirea la Dumnezeu în stare de umilinţă şi cu rugăciune
profund marcată de regretul pentru fărădelegea săvârşită şi acţiunea de îndepărtare
radicală de la păcat la actul de apropriere către Dumnezeu prin restaurarea omului
păcătos în practica virtuţilor.
Pocăinţa include în sine mai multe elemente atât interioare cât şi exterioare:
căinţa, mântuirea păcatelor şi dezlegarea şi iertarea păcatelor.
Pocăinţa reprezintă o cale de însănătoşire şi de desăvârşire a sufletului.
Valoarea ei se întemeiază pe Sfânta Scriptură şi pe Sfânta Tradiţie. Sfinţii Părinţi
numesc pocăinţa : al doilea har, a doua renaştere sau reînnoirea botezului şi curăţirea
conştiinţei.
Chemarea la pocăinţă va forma obiectul esenţial al predicilor profeţilor. Prin
pocăinţă omul progresează şi se desăvârşeşte moral. Are posibilitatea ca raportându-
şi mereu viaţa la voia lui Dumnezeu, să observe că are mult de lucrat pentru ca să
ajungă la desăvârşire.
Prin pocăinţă, omul se ridică mereu spre Dumnezeu şi la fel Dumnezeu
coboară către el, pentru ca să învingă orice oprelişti care i se spune voinţei lui de a
realiza îndumnezeirea. Atât pocăinţa, cât şi sacrificiile simbolizează încrederea
absolută şi supunerea omului faţă de Dumnezeu, Creatorul şi Purtătorul de grijă al
său.
Jertfa este o experienţă profundă şi universală a omului. Element constitutiv al
religiei — domeniul ei specific, istoria ne arată că nu există religie în care Stropirea
sângelui, purifica legământul, iar mâncarea jertfei indica împlinirea legământului în
practică.11
Mai erau aduse jertfe naţionale şi locale. Jertfe naţionale tipice sunt cele aduse
în vreme de dezastru sau de război (Jud. 20,26; 21,4 I Şam. 7,9), când pocăinţa pare
să fie caracteristica principală (Jud.2,1-5). Sfinţirea şi inaugurarea erau marcate cu
jertfe.
In perioada monarhiei, construirea Templului de către Solomon a constituit o
ocazie pentru jertfe de inaugurare. (I Regi 8,62) şi jertfele obişnuite (II Regi 9,25),
dar întru-cât sursele sunt cărţile „împăraţilor" ele vorbesc despre participarea regală
(II Regi 16,10) şi nu despre participarea poporului. Faptul că erau aduse jertfe de cult
în fiecare zi, este atestat de texte cum este (II Regi 12,16) şi de menţionarea
frecventă a jertfelor de către prooroci şi preot. Proorocii nu obiectează atât la cultul
în sine cât la ideile de magie împrumutate din cultul fertilităţii (Amos 4,4-5, Ise .
1,11-16) şi la inovaţii cum sunt idolatria şi sacrificarea copiilor, inovaţii introduse de
domnitori apostaţi (Jer. 19,41; Eyec.16,21)
Un proroc ca Isaia poate primi chemarea în templu (îs. 6), iar Ieremia şi
Ezechiel găseşte un loc în viitor pentru o închinare de cult purificată (Ier. 17,26) Ez.
40-48. Acesta este şi sentimentul predominant al psalmiştilor care vorbesc despre
jertfele lor de mulţumire pentru îndeplinirea jurămintelor (de exemplu PS.66:13-15).
În perioada sfârşitului monarhiei, trebuie să ţinem cont de plângerea
proorocilor că pocăinţa nu însoţea în suficientă măsură jertfele. In perioada post -
exilică se consideră de obicei că dezastrul Exilului a avut ca rezultat un sentiment
mai profund al stării de păcat şi nu încape îndoială că lucrul acesta este adevărat
(CF.II Regi 17,7; Neem.9), dar nu în sensul ideii lui Wellhausen care susţine că nota
ispăşitoare din (Lev. 1-7 şi Lev. 17) a intrat abia atunci în religia israelită. Referirile
la jertfe în scrierile nelevitice dinainte şi după exil, deşi de obicei sunt prea
fragmentare pentru a tranşa problema, dar oferă prea puţin suport evoluţia sugerată.
11 Ibidem, p. 709
Bucuria la fel ca şi pocăinţa, continuă să caracterizeze jertfele.12
Capitolul II
Despre jertfe în general
Jertfele sunt nişte acte cultice exterioare, izvorâte din dorinţa sinceră a omului
de a-şi exprima pe de o parte credinţa în Dumnezeu, iar pe de altă parte de a-I
mulţumi într-un fel pentru darurile primite de a-şi expia prin ele păcatele După
părerea unor teologi, omul a adus jertfă lui Dumnezeu chiar şi înainte de căderea în
păcat, dar acestea au avut o altă natură fată de cele de după cădere, îndată după
creaţie, omul era mult mai spiritual şi prin urmare şi jertfa pe care a adus-o lui
Dumnezeu a fost numai manifestarea recunoştinţei şi a dragostei sale. A fost deci
mai mult de natură internă-spirituală. Având o conştiinţă curată şi împlinind voia lui
Dumnezeu ,omul credincios era capabil să aducă o jertfă plăcută lui Dumnezeu ,ca
un reprezentant al întregii creaţii a cărei încununare era. .După cum se exprimă un
teolog: „Adam şi Eva în integritatea fiinţei lor, ofereau lui Dumnezeu creaţia abia
născută". Printr-o inimă curată, omul credincios se îndreaptă spre Dumnezeu cu
admiraţie şi cu strigătul de recunoştinţă ,după cum zice psalmistul : „m-ai veselit
Doamne întru făptura Ta şi întru lucrul mâinilor Tale mă voi bucura. Cât s-au mărit
lucrurile tale Doamne, adânci cu totul sunt gândurile Tale" (Ps. 91,5-6 ). Chiar şi
după căderea în păcat, în ani s-a mai păstrat totuşi ca o recunoştinţă ,tendinţa de a-L
adora pe Dumnezeu, tendinţă care-I devine necesitate.13 Deci ,un Dumnezeu a impus
omului aducerea de jertfe ci aceasta era exteriorizarea necesităţii de adorare care
ţinea de însăşi structura fiinţei sale spirituale . Sfânta Scriptură arată clar ,că jertfele
au fost practicate la israeliţi din cele mai vechi timpuri .Pe locul unde li s-a
descoperit Dumnezeu credincioşii zideau altare , iar prin jertfele de pe altare căutau
să intre in comuniune cu El . Astfel Cain şi Abel fiii lui Adam , au adus fiecare jertfa
lui Dumnezeu , unul din produsele pământului, altul din cele întâi născute ale turmei
(Fac. 4) „Si a căutat Domnul spre Abel şi darurilor sale, iar spre Cain şi asupra
darurile sale n-a căutat" (Fac. 4 ,4-5) Noe , aflând har înaintea Domnului (Fac.6-8); a
făcut un altar şi a adus pe el ardere de tot pentru Domnul, ier Domnul a mirosit
mireasmă bună. ( Fac. 8,20-21)14
12 Ibidem13 Conf. Dr. Pr. Petre Semen, op,cit.,p.19114 Pr. Vasile Frenţiu, „Templul Vechiului Testament, prototipul lăcaşului de cult creştin, în rev. MitropoliaBanatului", anul XXIX, 1979, nr.l-3,p.8
Dumnezeu s-a arătat şi lui Avraam , sub stejarul Mamvra şi acesta I-a spălat
picioarele , a mâncat şi a vorbit cu El (Fac. 18 ,1-33) iar pe locaşul unde i s-a arătat
Domnul ,Avraam a zidit un altar (Fac. 12 ,1-318-18 ) în (Fac. 22,1-19), un singur
sacrificiu este descris în detaliu acela al lui Isaac. Domnul I-a cerut lui Avraam să-I
aducă jertfă propriul său fiu în holocaust (olah) şi Avraam, se pregătea să-1 sacrifice,
când lui Isaac I-a fost substituit un berbec.15
Isaac a ridicat şi el un jertfelnic şi a chemat numele Domnului (Fac.26,25)
lacov a zidit la Betel un jertfelnic şi a numit locul „El—Betel muzeul Betelului, căci
acolo i s-a arătat Dumnezeu ..." (Fac. 35 ,7 )16
În Ieşire, Moise , primeşte porunci de la Dumnezeu pentru
interzicerea idolilor să facă jertfelnic pe pământ pentru arderile de tot (holocauste)
şi un din piatră cioplită. Moise aduce jertfă Legământului, sfinţeşte poporul
stropindu-1 cu sângele de la animalele jertfite lui Dumnezeu, apoi citeşte cartea
Legământului înaintea poporului (cap .20, 22-24 ,8) Moise timp de 40 de zile şi 40
de nopţi ,stând în faţa lui Dumnezeu pe Muntele Sinai, primeşte porunci pentru
întocmirea Cortului Sfânt, a obiectelor de cult, a veşmintelor preoţeşti, pentru
sfinţirea preoţilor.2
Ghedeon a zidit un altar Domnului şi i-a pus numele Domnul
păcii (Jud. 6 ,24). Peste jertfa adusă de Ghedeon pe stâncă ,s-a coborât foc din
cer şi îngerul Domnului s-a făcut nevăzut de dânsul. Ghedeon, văzând că fusese
îngerul Domnului, a zis Vai de mine, stăpâne Doamne! Am văzut pe îngerul
Domnului faţă în faţă ! .Domnul însă i-a zis „Pace ţie ! Nu te terne , căci nu vei muri"
( Jud. .6,22-23) La fel, când Mânase şi soţia sa au adus jertfe lui Dumnezeu s-a făcut-
o minune îngerul Domnului s-a ridicat împreună cu flacără de pe jertfelnic. Văzând
ceasta ,Mânase şi femeia lui au căzut cu faţa la pământ şi a zis Mânase către Femeia
sa: „De bună seamă avem să murim căci am văzut pe Dumnezeu". (Jud. 13 ,19-22)
Profetul Ilie a reparat altarul Domnului , care fusese sfărâmat şi a adus jertfă peste
care Domnul a coborât foc din cer şi a mistuit-o (III Regi 18,30-38) Când Dumnezeu
s-a arătat lui Moise în muntele Horebului i-a poruncit să-şi scoată încălţămintea
picioarelor căci locul în care s-a arătat Domnului în rug este pământ sfânt Ieşire
3,5 .In timpul rătăcirii lui Israel în pustie , Moise a zidit altar la poalele muntelui
Sinai şi a adus jertfe (Ieşire 24,4-5) Din toate aceste citate ale Sfintei Scripturi se
poate constata lămurit că jertfele aduse pe altare constituiau singurele mijloace de
15 Mircea Eiade „Istoria credinţelor şi ideilor religioase", Bucureşti 1991, p.17716 Pr. Vasile Frenţiu art.cit., p.9
comunicare ale lui Israel cu Dumnezeu.17
Un cult sacrificial organizat însă în Vechiul Testament n-a apărut decât după
ieşirea evreilor din Egipt .
Reglementările stabilite de legi
Legile cu privire la jertfe sunt răspândite în toate codurile (Exod.20,24; 4,25;
Lev.l7;19;5; Num. 15;Deut.12), dar „tora" jetfelor prin excelenţă este Lev 1-7.
Capitolele 1-5 se ocupă pe rând de arderile de tot (ola) jertfa din cereale (rninhâ),
jertfa de pace (zebach), jertfa pentru păcat (haltat) şi jertfa pentru vină (ăsăm), iar
capitolul 6-7, instrucţiuni suplimentare pentru toate cele 5 categorii — 6,8-13 (arderi
de tot) 6,14-18 (cereale) 6,24-30 (păcat) 7,1-10 (vină) 7,1 l (pace )18 Ideea şi actul
de jertfă să nu reprezinte sâmburele întregii ei vieţi, constantă în jurul căreia se
desfăşoară toate manifestările sacre ale oricărei comunităţi omeneşti, împreună cu
pocăinţa, poate mai adânc decât aceasta, şi Biblia dă o indicaţie în acest sens:
oamenii înainte de a-L chema pe nume pe Dumnezeu (Fac.4,26), îi ofereau sacrificii
(4,3)-, jertfa se descoperă a fi actul originar de deschidere şi comunicare, de
îndeplinire prin dăruire. Şi dacă religia este definită în general ca „legătura omului cu
Dumnezeu", jertfa, în afirmarea ei autentică, e tocmai această legătură prin excelenţă;
jertfa se identifică cu fiinţa religiei însăşi.
Ideea de jertfă a fost exprimată în chip diferit. Interpretând-o din exterior, unii
au văzut în ea un simplu „dar virtual", o „masă sacră", calea cea mai înaltă de a-L
adora pe Dumnezeu, oferindu-I mai întâi, şi consumând apoi în onoarea Lui, bucurii
necesare vieţii.
După alţii, drept expresia „ cea mai aleasă a ceea ce vrea să fie religia — prin
darul oferit — jertfa reprezintă efortul de a stabili o punte între om şi Dumnezeu, cu
toată distanta datorată contingenţei şi mai ales păcatului omului, pentru a găsi la
Dumnezeu ascultare, bunăvoinţă, primire" sau, cum se gândea în teologia scolastică,
pentru a-L provoca pe Dumnezeu să părăsească mânia, asprimea şi voinţa dreaptă, şi
să se arate blând, dispus şi împăcat.
Dumnezeu, omul şi jertfa sunt acele trei elemente esenţiale şi nedespărţite ale
religiei de totdeauna. Şi dacă unii cercetători dau felurite interpretări acestui fapt,
teologii sunt de acord toţi în a stabili o strânsă legătură între jertfe care stă la baza
oricărei manifestări religioase a omului, din cele mai vechi timpuri cunoscute şi până
17 Pr. Prof Nicolae Ciurdin, Stud. Vechiul Testament, Bucureşti 1997, p.79 Pr. Vasile Frenţiu art.cit., p.9
18 J.D.Douglas art.cit.,p. 709
astăzi, şi între jertfa adusă pe cruce de Fiul lui Dumnezeu, întrupat pentru
răscumpărarea omului căzut şi care îi dă sensul ei deplin. Jertfele sunt acţiuni cultice
obişnuite, pornite din fiinţa umană ca expresie a credinţei lui Dumnezeu şi prin
mijlocirea lor omul se oferă Părintelui ceresc, atât cu trupul cât şi cu sufletul.
Menirea lor este aceea de a ţine trează credinţa lor în Dumnezeu cel adevărat
care 1-a creat pe om şi acesta în semn de recunoştinţă faţă de El, se manifestă ca
sacrificii de laudă, cere-se, iertare, voinţă şi mulţumire pentru toate ce i le oferă
Ziditorul său.
în spiritul datelor scripturistice adevăratele jertfe au un element principal,
sufletul care se află în sânge, obiectul lor fiind păcatul şi subiectul curăţirea lui din
inima omului. Intenţia de a aduce jertfa porneşte din suflet, de aceea vechimea ei este
identică cu apariţia omului care înainte de a păcătui, păstra legătura cu Dumnezeu
prin puterea harului dumnezeiesc, dar care 1-a pierdut când n-a mai ascultat de
porunca dumnezeiască, ci de diavol, fiinţă creată de Dumnezeu.
Jertfele sunt daruri neimpuse de nimeni şi purcese numai din sentimentele
religioase naturale, înnăscute naturii omeneşti, spre a manifesta devotarea şi alipirea
totală lui Dumnezeu.
La baza acestor daruri materiale sau la baza jertfelor stă gândul curat, intenţia
bună a celui ce le oferă şi tocmai prin aceasta primesc valoarea înaintea lui
Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu apreciază intenţia omului cu darul în sine, de care
El n-are nevoie.
Jertfa, a fost ca o stea unică şi strălucitoare, care a insuflat popoarelor cele mai
înalte dorinţe ale lor şi proiectând razele ei scânteietoare departe în istorie, pe colina
Golgotei, unde avea să se înfăptuiască pentru totdeauna împăcarea omului cu
Dumnezeu, prin jertfă de bunăvoie a însuşi Fiului lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii
— Domnul nostru lisus Hristos.
2.1.Jertfa Vechiului Testament
a. Fundamentarea jertfei
Jertfa este o experienţă profundă şi universală a omului credincios. Istoria
religiilor ne dovedeşte că la toate popoarele ideea şi jertfa în sine, constituie centrul
întregii vieţi religioase. Ideea de jertfă îşi are temeiul în sentimentul religios şi s-a
născut dintr-o necesitate internă de adorare, de cerere, de mulţumire şi îndeosebi de
expiere a păcatelor.
Astfel, jertfa apare ca „prima, cea mai generală, mai importantă şi mai veche
expresie a adoraţiei religioase", şi este totodată cea mai înaltă formă a cultului extern,
prin care credinciosul recunoaşte, atotputernicia lui Dumnezeu şi dependenţa sa faţă
de Creator.19
Ca act în sine, jertfa n-a fost impusă omului credincios de ceva din exterior, ci
a izvorât ca un simţământ de exteriorizare a sentimentului religios care a fost sădit de
Dumnezeu în fiinţa omului la creaţie. Acest sentiment, necesitat de legătura dintre
om şi Dumnezeu presupune o lucrare din partea omului, la o activitate în sensul de a
se conforma acestui sentiment şi de a-1 spori.20 Ideea de jertfă a fost exprimată în
chip diferit. Interpretând-o din exterior, unii au văzut în ea un simplu „dar ritual" o
„masă sacră" calea cea mai înaltă de a-L adora pe Dumnezeu, oferindu-i mai întâi, şi
consumând mai apoi în onoarea Lui, bunuri necesare vieţii.
După alţii, drept expresia „ cea mai aleasă aceea a vrea să fie religia prin darul
oferit, jertfa reprezintă efortul de a stabili o punte între om şi Dumnezeu, cu toată
distanţa datorată contingenţei şi mai ales păcatul omului, pentru a găsi la Dumnezeu
ascultare, bunăvoinţă, fericire", sau cum se gândea în teologia scolastică, pentru a-L
provoca pe Dumnezeu să părăsească mânia, asprimea şi voinţa dreaptă de a pedepsi,
şi să se arate blând, dispus şi împăcat.21
După căderea în păcat, însă, jertfa va suferi în ea însăşi unele metamorfoze.
Persoana nu se va mai jertfi direct printr-o autodăruire ci prin înlocuitor, care va
reprezenta pe om. Jertfa va pierde prin aceasta din adâncimea şi din generalitatea ei
şi se va reduce foarte adesea la o practică rituală formală.
Căderea omului în păcat va altera şi unitatea fiinţei şi fiinţa însăşi a actului
jertfei. Dar în simbol, în rit, jertfa totuşi va păstra pe mai departe sensul întregului.6
Jertfele sunt acţiunile cultice rezervate exclusiv lui Dumnezeu şi ele pornesc
dintr-un sentiment lăuntric al omului de a preamări, a cere şi a mulţumi lui
Dumnezeu.
Denumirile sacrificiilor variază în funcţie de materialul de jertfă şi de scopul
acestora .
Vechiul Testament nu are un cuvânt general pentru „jertfă", cu excepţia
cuvântului rar folosit „qorbăn" „ceva ce este adus aproape" (qrb), cuvânt care este
practic limitat la scrierile levitice .
Semnificaţia etimologică a cuvântului „qorbăn" (korban = dar) este „ceea ce s-
a oferit lui Dumnezeu". Toate bunurile consacrate lui Dumnezeu pentru această
19 Conf. Dr. Pr. Petre Semen, „Valoarea releal- morală a jertfelor" V.T.,M.O. XXIX (1977), nr. 10-12, p.74720 Ibidem21 Pr. Constantin N. Galeriu, „Jertfa şi Răscupărare", Buc., 1991, p.10 'Ibidem, p. 104
denumire şi ca urmare nu mai puteau servi altor scopuri odată ce au fost consacrate.
Sinonimul cuvântului slavon jertfă este în limba română şi latinescul
„sacrificiu" (de la sacrificium) a cărui etimologie înseamnă a face ceva sfânt -
sacrum şi facere, sau a închina ori a promite ceva lui Dumnezeu din bunurile
agonisite.22
Termenul „isseh" poartă numele de ardere, ceea ce înseamnă distrugere totală
prin ardere a materiilor sângeroase şi nesângeroase, exceptând lichidele. Cuvântul
„işşe" sau „isseh", nu trebuie să se confunde totuşi cu „olah", care semnifică ardere
de tot (holocaust).
Sacrificiile sângeroase aveau denumirea generală de „zebach".
Echivalentul în latină este „hostia" (Fac. 31,54). Jertfelnicul însuşi sau altarul
„mizbeach" (Fac. 8,20) îşi justifică denumirea derivând de la cuvântul „zebach" . Cu
timpul denumirea respectivă s-a folosit pentru jertfele de împăcare prevăzute de
Legea mozaică.
Celelalte cuvinte folosite frecvent descriu diferite categorii particulare de jertfe
şi sunt derivate de la modul de jertfire : „zebach" (jertfă) „ ceea ce se ridică în sus".23
Jertfele se pot caracteriza după modul în care este consumată victima, fie că
este arsă complet, fie că este mâncată împreună de preoţi şi închinători, fie că este
mâncată numai de preoţi.
Termenul „qorban" include de asemenea toate jertfele care nu aveau sânge,
„darurile, jertfele din cereale, primele roade, scopul din 16 Nissan, aluatul de la
sărbătoarea săptămânilor, şi zeciuielile.24
Rădăcina cuvântului ebraic „Korban", înseamnă şi apropiere iar jertfele erau
considerate atât ca apropiindu-1 pe om de Dumnezeu cât şi pe Dumnezeu de om.10
Termenul „mincha" înseamnă jertfă sângeroasă pentru că într-adevăr cea
dintâi jertfă a fost adusă de Cain din produsele pământului (Fac. 4,3) cu această
denumire vor fi desemnate toate jertfele nesângeroase din Vechiul Testament.
Alte denumiri sunt : „mattanot" = daruri (leş.28,38); ,,terumot"= înălţări,
derivat din vechiul „rum"= a înălţa, în categoria acestora intră toate zeciuielile şi
primiţiile.
Ultimul termen se utilizează pentru „ darul legănat" constând din anumite părţi
de jertfă sângeroasă sau nesângeroasă închinate lui Dumnezeu şi care reveneau
preoţilor (Lev. 7,14).
22 Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologie Biblică,Bucureşti 1994, p.24523 Conf. Dr. Pr. Petre Semen, Arheologie Biblică în Actualitate, Iaşi, 1997, p.18324 J.D.Douglas, „Rugăciune" Dicţionar Biblic, A-J Oradea 1995, p. 708
Termenul „holocaust" este de origine greacă, fiind interpretarea greacă a
cuvântului ebraic „olah" a cărui rădăcină semnifică verbul „a înălţa, a ridica", ceea ce
înseamnă că jertfa este o înălţare către Dumnezeu prin arderea totală a materiei
închinate Celui Atotputernic.
în limba română s-a folosit denumirea grecească de holocaust care înseamnă
ardere completă.
Sacrificiul jertfelor de pace se desprinde din denumirea ebraică specială de
„jertfă de împăcare" „zebach şelamin", iar traducerea Vulgatei „Hostia
pacificorum"25
2.2. JERTFA ACT - ORIGINAR
Jertfa nu e o simplă practică de cult transmisă din generaţie în generaţie.
Cu cât medităm mai mult asupra jertfei, cu atât sensurile care se desprind din
acest act de relaţie şi unitate prin excelenţă, sunt mai multe şi semnificaţia lor mai
cuprinzătoare. Persistenta acestui act de dăruire din partea omului, unei Fiinţe care-1
depăşeşte total, e trăsătura fiinţială lui, capabilă de a trece dincolo de sine, de a se
depăşi, trăsătură care-1 defineşte. E nobleţea şi distincţia lui în mijlocul lumii
distincţie care se afirmă printr-un mod unic de comunicare, provenind dintr-o calitate
unică, aceea de „chip al lui Dumnezeu".26
Se revelează în jertfă o mărturie incontestabilă că omul a fost creat „după
chipul" lui Dumnezeu şi că, deşi făptură, el este numit să ajungă la îndumnezeire, să
realizeze în sine o continuă şi ascendentă „asemănare cu Dumnezeu". Jertfa, această
forţă de dăruire şi comunicare, al cărui izvor îmbelşugat şi pururi curgător e iubirea,
afirmă în noi un atribut revelator al Dumnezeirii, afirmă dumnezeiescul în om, căci
Dumnezeu este iubire.
Şi manifestându-se ca act originea de creaţie, în această operă măreaţă a iubirii
lui Dumnezeu şi ca pecete a iubirii Creatorului în om la creaţie, se descoperă a fi
izvor al puterii creatoare şi în om.
Ca atare, jertfa nu e un accident, un moment secund în creaţie, ci ea dezvăluie
taina, secretului creaţiei. Pentru că jertfa este legată structural de creaţie, ea este şi
mijlocul răscumpărării creaţiei după cădere, a-1 restaurării creaţiei în har, în ordinea
ei divină.
2.3. Materialul şi împărţirea jertfelor
25 Conf. Dr. Pr. Petre Semen, art.cit. p. 184 26 Pr. Constantin N. Galeriu, op.cit., p. 17-18.
Dacă până la instituirea cultului oficial nu erau legi care să reglementeze
calitatea şi cantitatea materialului de jertfă, fiecare respectând tradiţia vremii după
darea legii de pe Sinai a fost indicat cu multă precizie materialul pentru sacrificii,
atât cel provenit regnul animal cât şi cel de regnul vegetal.
Din regnul animal, legea lui Moise a restrâns materialul de jertfă la numai
câteva animale domestice curate. Astfel, erau sacrificate pe jertfelnic doar vitele
cornute, oile şi caprele , juncul (par) sau taurul tânăr (ben bakar), junca (para), viţelul
(eghel), viţeaua (egla), berbecul (ajil), oaia (rahel), mielul (kebeş), mioara (kissa),
ţapul, capra (seiva), iedul (qedi) şi iada (qedijia). Pentru cei săraci se admitea să se
jertfească turturele sau pui de porumbei.27
Animalele sacrificate nu trebuiau să aibă nici o ţară fizică cu excepţia păsărilor
care nu erau supuse acestor restricţii, singurele autorizate fiind deci, turturelele şi
porumbei. Unele jertfe necesitau un animal de sex şi vârstă bine precizate. Animalele
erau răpuse cu un cuţit de măcelărie, iar păsările erau sacrificate de către un preot
care le tăia gâtul cu unghia degetului mare, ascuţită special în acest scop.28
Victima pentru jertfă, trebuia să fie luată din animalele şi păsările curate. (Fac.
8,20) şi putea fi un viţel, un ţap, o oaie, un porumbel sau o turturea (Fac. 15,9), dar
nu putea fi o cămilă sau un măgar (Exod 13,13) (curat şi necurat). Aceste prevederi
nu trebuie legate de ideea de jertfă ar putea fi „mâncare pentru zei" (sugerând că zei
ar mânca la fel ca şi omul) -- aşa cum şi este o f e r i t în numele său şi de
bună voie. El însuşi înjunghia animalul. Punerea mâinilor sacri fi ca t or u l n i
pe capul animalului de jertfă, nu simbolizează neapărat o substituire a
victimei în locul ofertantului ale cărui păcate animalul ar deveni
necurat şi ca urmare impropriu sacrificat.
Prin punerea mâinilor pe capul victimei, se mărturisea în mod solemn că darul
vine de la el, că sacrificiul este oferit de către preotul slujitor în numele lui şi că este
aşadar îndreptăţit să aştepte de la Dumnezeu răsplata binemeritată.
În continuare victima era jupuită, tăiată, în bucăţi spălată şi arsă în întregime,
(Lev.6,6-9). Când era vorba de o pasăre, preotul îndeplinea tot ritualul f ă r ă nici un
concurs din partea ofertantului.29
Holocaustul I era întotdeauna însoţit şi de alte ofrande (mincha) ce constau
din făină amestecată cu untdelemn şi cu turnare de vin. Făina era arsă iar vinul turnat
la picioarele jertfelnicului.
27 Conf. Dr. Pr. Petre Semen, op.cit. p. 19228 Dicţionar Enciclopedic Iudaism, p.42329 Coni'.Dr.Pr. Petre Semen, art.eit. p. 194
Pe lângă celelalte jertfe se mai foloseau şi unele lichide ce se turnau peste
jertfelnic în timpul sacrificiului. Aceste se numeau libătiuni.
L i b a t i u n e a unui lichid, untdelemn sau vin, se mai practica şi în caz de
forţă majoră, când lipsea posibilitatea aducerii unei jertfe obişnuite, aşa cum I s-a
întâmplat în drum spre Mesopotamia. (Fac.35,14) După revenirea din exil libatiunea
a căpătat un caracter obligatoriu, fiind introdusă în cultul o f i c i a l al templului din
Ierusalim.
In cazul în care se aduceau mai multe sacrificii ordinea lor era aceasta:
sacrificiu pentru culpă sau păcat, holocaustul şi sacrificiul pentru pace. Holocaustul
era cel mai m uit f o l o s i t în cultul mozaic, întrucât el se aducea dimineaţa şi seara
în fiecare zi, la locaşul Sfânt şi se n LI m e a din această cauză şi holocaustul veşnic,
neîntrerupt (N u m . 2 8,3 - l O) — holocaustul zilnic consta din sacrificarea a doi
miei unul dimineaţa înainte de răsăritul soarelui şi altul seara, când se tămâia
jertfelnicul din sfânta, şi se aprindea candelabrul, în zilele de sărbătoare precum:
pastele, C înzecim ea, sărbătoarea corturilor şi lumile noi se dubla holocaustul.
(Lev.l6,3;23,37; Num. 2 8, l 1;29,13).
Intre holocaustele particulare amintim pe cele aduse lehuzei după naştere
(Lev.12,6), la vindecarea leprosului (Lev. 14,19), la curăţirea corporală a bărbatului
şi femeii ( Lev. l 5, l 4-l 5 ), la curăţirea nazireului (Num.6, l O-1 l ), precum, şi la
încheierea votului de nazireu (Num.6,13-14).
Potrivit legii mozaice, holocaustele puteau fi aduse şi de străini (L.ev.22, l 8),
care voiau să asculte de Iahve. N u m ă r u l lor mare incluse si pe cele aduse de
regele Solomon la sfinţirea templului (III Regi 8,64) sau cele legate de momente
extraordinare sau la împărţirea binefacerilor divine, ori în zilele de bucurie şi tristeţe.
Scopul general al holocaustelor este acela de adorare a lui Dumnezeu şi prin
mijlocirea lor credinciosul se oferă integral lui Iahve ca să sfinţească si să-1 ajute să
ducă o viaţă nouă lipsite de păcate.
Holocaustele sunt nişte jertfe depline care se aduc zilnic şi se dublează în
zilele de sărbătoare. Distrugerea victimei simbolizează dăruirea deplină a o m u l LI i
fa ţa de DumnezeLi pe care II preamăreşte şi I se arată devotat. Adorarea şi
ascultarea adevărată o va aduce însăşi Mântuitorul a cărui jertfă de pe Golgota
reprezenta în mod desăvârşit preamărirea Tatălui ceresc de către f i LI l său. Putea
sugera Lev.3,11;21,6, Ez. 44,7, deoarece peştii (Lev. 11,9) şi animalele sălbatice
(Deut.12,22) puteau fi mâncate, dar nu puteau fi jertfite. Se pare că principiul este
acela de proprietate (II.Şam.24,24), animalele sălbatice fiind considerate într-un sens
ca aparţinând deja lui Dumnezeu (Ps.50,9;Is.40,16) în timp ce animalele domestice
aparţin omului datorită muncii sale (Gen. 22,13) şi erau într-un fel de „raport biotic"
cu omul.
Lucrul acesta se vede şi mai clar în cazul jertfelor fără sânge, care au fost
produse prin „sudoarea frunţii” (cereale, făină, ulei, vin, etc.), la fel ea şi articolele
alimentare din bucătărie. Proprietatea obţinută în mod ilegal nu era acceptată ca
jertfă (Deut.23,18).30
Cât priveşte calitatea, era de asemenea necesar ca animalele să nu fie mai mici
de opt zile şi nici să nu depăşească trei ani. Se obişnuia ca oile şi caprele să se
sacrifice la un an, iar Vitele cornute la trei ani.
Din consideraţie faţă de Dumnezeu se impunea ca animalele ce se aduceau ca
jertfă să fie lipsite de orice eusur. „Jertfa trebuie să fie fără meteahnă... Toate câte au
meteahnă în sine să nu le aduceţi Domnului, că nu vor fi primite ... Dobitoc, orb,
vătămat sau slut, sau bubos, sau răpciugos, sau râios să nu aduce-ţi Domnului şi nici
• ti daţi la jertfelnicul Domnului pentru jertfă" (Lev, 22,19 -23)
Integritatea fizică a animalului de jertfă simboliza integritatea spirituală pe
care o datora sacrificatorul, dar şi calitatea supremă a jertfei Mântuitorului .
Principiul de a dărui „ ce este mai bun pentru Dumnezeu" era respectat în toate
aspectele — în privinţa sexului, animale de parte bărbătească fiind preferate faţă de
cele de parte femeiască (Lev. 1,3;3,1, Fac. 15,9;I Şam.6,14; 16,2), în privinţa
perfecţiunii fizice, „fără cusur" a fost un lucru subliniat în permanenţă
(Lev.l,3;31;Deut.l5,21,17,l;22,17-25) se observă excepţia pentru jertfele de bună
voie, Lev.22-23 în unele cazuri se referă şi la culoare , fiind alese animale roşii
(Nuni. 19,2) poate că pentru ar reprezenta sângele.31 Aducerea jertfelor sângeroase se
întâlneşte şi în alte religii. Asiro-*babilonienii jertfeau animale mici şi mari (capre —
buhadu, miei-niku, tauri-qumakhu) precum şi păsări (găini şi porumbei). Tot ei
sacrificau şi animale sălbatice ca de exemplu gazela (sabiku) aceştia ca şi
semerienii , hitiţii, egiptenii, românii, grecii, şi altele popoare din antichitate
sacrificau animale cu integritate corporală.32
De asemenea, în cultul lor sunt aduse jertfe omeneşti aşa cum a
fost cu regele Moabului, Mesa, care strâmtorat de războiul cu Israel, Iuda şi Edom, a
jertfit ;pe Amos, fiul său cel întâi născut (II Regi.3,27.) După Sfânta Scriptură
jertfele omeneşti sunt interzise iar jsacrificiul lui Avraam pentru încercarea
30 J.D.Douglas „Jertfe şi Daruri", p.70931 Dr. Dumitru Abradan, i.Prof.Dr. Emilian32 Corniţescu, op.cit., p.205
credinţei sale |4Fac.22) confirmă aceasta. Jertfa judecătorului jertfa Hsste un
caz izolat şi neconform cu legea divină (Jud.12,39) dacă la majoritatea
popoarelor antice se (duceau zeilor şi sacrificii umane, considerate ca fiind iele
mai agreate de către zei şi mai propice în a le potoli tânia, la israeliţi nu se practicau
astfel de jertfe care potrivit legii, erau considerate ca
abominabile ,ev.,20,2).
În raport cu sacrificiile vechi testamentare care sunt expresia voii divine,
jertfele popoarelor păgâne sunt în Itaiă opoziţie cu voia divină. Ele nu erau decât
nişte iţe externe fără nici un sentiment religios şi nici nu tu dedicate adevăratului
Dumnezeu, ci zeilor scorniţi tn imaginaţia lor. Dimpotrivă, prin sacrificiile
lor cusur" a f o si un lucru subliniat în permanenţă (Lev. l,3;3 l ;Deut. 15,21,1
7,1 ;22, 17-25) se Observă excepţia pentru jertfele de bună voie, Lev.22-23
în unele cazuri se referă şi la culoare , fiind alese animale roşii (Num. 19,2) poate că
pentru ar reprezenta sângele.33
Aducerea j e r t f e l o r sângeroase se întâlneşte şi în alte religii. A s i r o - b a
b i l o n i e n i i j e r t f e a u animale mici şi mari (capre — buhadu, miei-niku, tauri-
qumakhu) precum şi păsări (găini şi porumbei). Tot ei sacrificau şi animale sălbatice
ca de exemplu gazela (sabiku) aceştia ca şi s e m e r i e n i i , hitiţii, egiptenii,
românii, grecii, şi altele popoare din antichitate sacrificau animale cu integritate
corporală.34
De asemenea, în cultul lor sunt aduse jertfe omeneşti aşa cum a fost cu regele
Moabului, Mesa, care strâmtorat de războiul cu Israel, Iuda şi Edom, a jertfit pe A m
os, fiul său cel întâi născut (II Regi.3,27.) După Sfânta Scriptură jertfele omeneşti
sunt interzise iar sacrificiul lui Avraam pentru încercarea credinţei sale (Fac.22)
confirmă aceasta. Jertfa judecătorului jertfa este un caz izolat şi neconform cu legea
divină (J u d. l 2,3 9) dacă la majoritatea popoarelor antice se aduceau zeilor şi
sacrificii umane, considerate ca fiind cele mai agreate de către zei şi mai propice în a
le potoli mânia, la israeliti nu se practicau astfel de jertfe care potrivit legii, erau
considerate ca abominabile (Lev.,20,2).
In raport cu sacrificiile vechi testamentare care sunt expresia voii divine,
jertfele popoarelor păgâne sunt în totală opoziţie cu voia divină. Ele nu erau decât
nişte acte externe f ă r ă nici un sentiment religios şi nici nu erau dedicate
adevăratului Dumnezeu, ci zeilor scorniţi din imaginaţia lor. Dimpotrivă, prin
sacrificiile lor păgânii mai mult a LI aţâţat voia divină. Este adevărat că şi lui Avraam
33 Ibidem34 Pr.Prof.Dr. Dumitru Abrudan, Diac.Prof.Dr. Emilian, Coniiţescu, op.cit., p.205
i s-a cerut să jertfească pe fiul său, dar din f a p t u l că a f o s t oprit la timp ca să nu i
- a viata copilului, se vede clar că Dumnezeul I - a pus la încercare inima.
Sacrificarea copiilor, care a f o s t prezentă în ultima perioadă a monarhiei (II R e g i.
2 l , 6 ) şi s a c r i f i c i i l e umane ocazionale menţionate în vremuri mai vechi (Jud.
11,29) erau datorate unor influente externe şi au fost condamnate de profeţi
(Ier.7,31), de lege (Lev. 20,4). Principiul substituţiei este prezent, nu numai p e n t r
LI înlocuirea întâiului născut al omului cu un animal, ci în prevederea că săracii pot
aduce ca jertfă pentru păcat tuturor relelor, care era LI mai ieftine (Lev.5,7), iar dacă
şi lucrul acesta era prea mult, puteau aduce o jertfă din cereale (Lev.2,11).
Cuvintele ,,după mijloacele lui" L e v. l 4,2 2 ) sunt f o a r t e semnificative aici.35
După cum am mai spus, sacrificiile sângeroase, ca de altfel cele nesângeroase
se întâlnesc şi la alte popoare, se pare că la multe dintre ele trebuiau aduse cele dintâi
născute, considerate de unii exegeţi ca fiind cele mai b u n e, deşi din punct de
vedere biologic lucrurile nu stau chiar aşa. Considerăm că sacrificarea celor dintâi
născute dintre animale, ca şi darurile din produsele agricole, exprimă mai curând
ideea de jertfă de recunoaştere la sine în favoarea divinităţii.36
în capitolul 11 al cărţii Levitic, Biblia stabileşte ca distincţie categorică între
animale (patrupede, păsări şi peşti) zise pure şi deci comestibile şi cele numite
impure şi al cărui consum este interzis. Pe de o altă parte, ea fixează un criteriu
general: patrupedele trebuie să fie rumegătoare şi să aibă copita despicată pentru a fi
pure; peştii să aibă înotătoare şi solzi. Pe de o altă parte, Biblia stabileşte o lungă listă
n o m i n a t i v ă de animale zise impure.37
Dintre materialele de jertfă poruncite de Lege amintim: spicele de grâu sau
orz, mai precis grăuntele acestora, coapte sau zdrobite, făină curată de grâu, pâine
nedosită. Era adusă şi pâinea dospită doar o dată pe an la sărbătoarea Cinzecimii. De
asemenea tămâia era nelipsită. Şi jertfele nesângeroase trebuiau să fie de cea mai
bună calitate. Jertfele nesângeroase (mincha) erau rezultatul preocupărilor agricole
ale israeliţilor.
Ca materiale nesângeroase erau folosite: spice de grâu, snopul de orz, grăunţe,
untdelemnul ci e măsline verzi (semen), vinul (jajin) de culoare roşie sau se numea
sângele strugurilor (dam anavim), pâinii de făină aleasă de grâu (solet) coapte în
cuptor (maale tanur) pe tavă (al hamrnachabat) sau în oală de lut (morcheşeth).
Pâinile, exceptând pe cele două aduse la altar în ziua Cinzecimii erau n e d o s p i t e,
35 J.D.Douglas, art.eit. p.709-71036 Conf.Dr.Pr. Petre Semen, op.eit.. p. 19337 Jasy Eisenbcrg, „Iudaismul", Bucureşti 1995, p. l 15-1 16
deoarece aluatul era simbolul corupţiei morale în care intra şi mierea (debaş).
La aceste jertfe se mai adaugă tămâia (lebona)ca simbol al rugăciunii şi sarea
(metach) ca simbol al sfinţeniei, curăţiei.38
Se pare că darurile de ulei (Fac.28,18), de vin (Fac 3 5, l 4) ş i apă (I Sa m.7,6)
au avut un loc al lor în închinarea de cult, dar în legile de bază sunt meţionate numai
jertfele de vin (Num. 28,7). Interdicţia cu privire la aluat şi miere (cu unele excepţii)
cât şi cu privire la lapte, probabil mierea, pentru că era supusă alterări în amestec cu
aluatul şi nu reprezenta un produs strict al muncii omului, deoarece în momentul
dării Legii sinaitice şi chiar după aceea evreii nu s-au ocupat timp îndelungat cu
apicultura, ci colectau mierea de la albinele sălbatice. Pentru motiv opus, sarea era
adăugată probabil la j e r t fă, datorită proprietăţilor ei conservante bine cunoscute.
Tot materialul de jertfă trebuia să provină direct din proprietatea
sacrificatorului, să fie câştigat prin muncă cinstită. Erau acceptate măslinele. Tămâia
a jucat un rol considerabil, atât ca jertfă independentă (leş. 30,7). Prepararea ei era
miraculoasă „Ia mirodenii, st ac teaiha, hal van mirositor" şi tămâie curată în aceiaşi
măsură. Cu ele să faci tămâie, o amestecătură mirositoare după meşteşugul
făcătorilor de aromate, cu adaos de sare, curat şi sfânt. S-o pisezi mărunt şi s-o pui
înaintea chivotului legii în cortul adunării, unde mă voi întâlni cu tine. Acesta va fi
pentru voi un lucru p r e a s fa n t. T ă m â i e ca aceasta, în aceeaşi înlocuire, să nu f
a ceti pentru voi, ci s-o priviţi cu s fi ala şi păstrată pentru Domnul" (leş. 30,34-38)39
2.4. Împărţirea jertfelor
Sacrificiile prevăzute de Legea Mozaică se pot împărţi în mai multe părţi.
Primul criteriu de împărţire se poate face în raport cu legea divină şi ele sunt:
obligatorii şi facultative.40
Cele obligatorii erau mai cu seamă erau cele ordinare, adică jertfele cultului de
fiecare zi (cele de dimineaţă şi cele de seară) iar cele extraordinare se aduceau în
cazuri deosebite. Jertfele aduse de bunăvoie, adică neimpuse de lege, erau cele
particulare.
Cel de al doilea criteriu are în vedere scopul pentru care sunt aduse jertfele şi
în această categorie intră: arderile de tot sau holocaustele aduse de cei ce simţeau
nevoia de a intra în legătură cu Dumnezeu, jertfele de iertare a greşelilor şi păcatele
38 Pr.Prof.Dr. Dumitru Abrudan Diac.Prof.Dr. lîmiliun Corniţescu. op.cit., p. 26539 Pr. Vasile Frenţiu, ari.cil, p. 1240 Pr.Prof.Dr. Dumitru Abrudan Diac.Prof.Dr. Emilian Corniţescu, op.cit. p.265
aduse de cei ce aveau conştiinţa vinovăţiei înaintea lui Dumnezeu şi jertfele de pace
în semn de laudă, mulţumire şi cerere. Jertfele pentru păcat, se numeau aşa, fiindcă
victimele nu se ardeau în totalitate. O parte din acestea reveneau preoţilor şi evident
sacri f ic a torului, care trebuia să participe la ospăţul sacri fi c i al.
La acestea mai adăugăm, potrivit Legii divine, sacrificiile sfinte din care fac
parte holocaustele şi cele pentru păcat.
1. Holocaustele sunt cele mai vechi sacrificii care constau din
arderea integrală a jertfelor sângeroase şi nesângeroase. Holocaustul era
un sacrificiu în care oamenii nu păstrau nimic pentru ei. Este deci
un sacrificiu total.
O astfel de jertfă au adus Cain, Abel, Noe, Avraam şi alţii în semn de adorare
şi supunere f a ţa de Dumnezeu.
Termenul de holocaust este de origine greacă, fiind interpretarea greacă a
cuvântului ebraic olah a cărui rădăcină semnifică i de e a de înălţare. Numele acestei
jertfe de holocaust vine de la verbul a înălţa, a ridica, ceea ce înseamnă că jertfa este
o înălţare către Dumnezeu prin arderea totală a materiei închinate celui atotputernic,
în limba română s-a folosit denumirea grecească de holocaust — care înseamnă
ardere completă.
Arderea de tot pare să poate fi considerată jertfa evreiască tipică mai mult
decât zebach . Este prezentă la început (Gen.4;8,20;22,2, Exod. l 0,25 ; l 8, l 2), a
devenit t i in p u r i u un ritual obişnuit (I regi 9,25 c f. I Regi 10,5) nu a fost omisă
niciodată la ocaziile importante (I Regi.3,4, Jos.8,31) şi şi-a păstrat rolul dominant
până în vremurile târzii (Ez.43, l 8,Ezdra. 3,2-4). Indiferent ce s-ar spune despre i d e
e a lui R o b e r t s o n S m i t h cu privire la j e r t f a de pace primară, din care a
provenit mai târziu arderea de tot — din i n f o r m a ţ i i l e pe care le avem în
Vechiul Testament, din jertfa ,,ola" se pare că au derivat mincha, asam, haltat,
selamin. De cinci ori este menţionată jertfa kălil (I Şam.7,9; Ps.51,19; Deut. 33, l
0,Deut. l 3, l 6 şi L ev. 6,22-23) care este un alt nume pentru ola, deci se pare că era
oarecum diferită de textele de la Cartagina şi Marsilia.41
Prin holocaust sau j e r t f ă se exprimă adorarea lui Dumnezeu şi apoi iertarea
păcatelor.42
O fraudă era în întregime înălţată pe altar şi mistuită în f o c nimic din ea nu se
întorcea înapoi la cel ce o aducea sau la preot.
Totul era predat şi consacrat lui Dumnezeu.
41 J.U.Douglas, arl.cit., p.71242 Pr.Prof. Nicolae Ciudin, op.cit. p.63
Fiind un sacrificiu deosebit, ca materie de jertfă erau admise animale şi păsări,
cerute de lege, însă toate de sex bărbătesc, în mod excepţional s-a adus drept
holocaust şi vaci tinere (I .Regi.6, l 4).
Specificul acestei jertfe constă în aceea că victima se ardea în întregime pe
altar, cu excepţia pielii şi nimic din ea nu revenea preotului sau sacrificatoru l ui. în
limba ebraică se mai numea şi k a l i sau s a c r i f i c i u total, precum şi urcare
deoarece prin ardere, o dată cu fumul care se înalţă de pe jertfelnice, se considera că
totul urcă spre D LI m n e z e u .
Victima era adusă de la ofertant până la jertfelnic. Aceasta trebuia să fie în
stare de curăţie rituală deoarece intra în incita sanctuarului pentru împlinirea unui act
s fa n t. După ce îşi punea mâinile pe calul victimei pentru a sublinia, faptul că
sacrificiul îi aparţinea în totalitate a. Jertfele pentru păcat
Spre deosebire de holocauste e a re iniţial apar ca nişte acte de cult voluntare
şi abia în timpul lui Moise au fost poruncite de Dumnezeu, jertfele pentru păcat au
fost rânduite de Iahve în Legea mozaică cu scopul de a curăţa pe omul păcătos
trupeşte şi sufleteşte de întinaciunea păcatelor pentru a se putea împăca cu
Dumnezeu. Pentru jertfele de curăţire a păcatelor comise din neştiinţă ori din cauza
slăbiciunii firii omeneşti (Lev.4,2-3) se sacrificau nimalele de ambele sexe. La
aducerea lor nu se admitea adaosul nesângeros deoarece ele închipuiau prin
natura lor jertfa Mântuitorului Hristos şi nu trebuiau c o n f u n d a t e cu cea ce
săracii adăugau pe lângă sacrificiile lor .Din materialul nesângeros preotul lua o
mână de făină de grâu ,cu untdelemn şi toată tămâia şi le ardea pe jertfelnic ca
mireasmă plăcută de pomenire (azkara) a Domnului .Din restul acestui material se fă
cea pâinea n e d o s p i t ă consumată numai de preoţi la locaşul s f â n t deoarece se
socotea sfinţenie mare (Lev.6,15-17) Ca şi la holocauste animalul destinat jertfei era
adus la locaşul sfânt , cercetat de s aer ifi câtor care punea mâna pe capul acestuia :
momentul punerii mânii în care se mărturiseau păcatele asupra victimei este înlocuit
cu cel al mâinilor bătrânilor când jertfa se aducea în numele poporului . Urma
junghierea animalului ,strângerea sângelui într-un vas din care lua sacrificatorul şi
stropea ,apoi ungea anumite părţi ale locaşului sfânt .Restul de sânge se turna la
poalele altarului exterior (Lev.4, l 8)
Jertfele pentru păcat aduse de marele preot ( L e v. 4, l - I 2) şi de întreaga
corn un itate (Lev. 43,13-2 l ) u r m e a z ă un ritual mai solemn în care sângele este
stropit înaintea perdelei locului s f â n t iar trupurile malelor de je r t f ă nu sunt
mâncate ci sunt arse , înafara taberei. ( L e v. 6,3 O; E m. l 3 , l l )43
înainte de arderea victimei în a fa r a taberei ,sac r i fi cat o r u l lua din
sângele jertfei şi stropea de şapte ori spre perdeaua din sfânta sfinţilor şi apoi ungea
coarnele altarului tămâierii (Lev.4,12-18).Rest u l sângelui era vărsat la baza
jertfelnicului pentru arderile de tot .La acest fel de jertfe nimic din animalul sacrificat
nu putea fi adus în sfânta. Pe altarul jertfelor din curtea locaşului sfânt se ardea toată
grăsimea inclusiv cea de pe măruntaie (Lev.4,8-1 0)Când jertfa era adusă pentru
păcatul particular grăsimea victimei se ardea pe altar Jar carnea revenea preoţilor.
Ofertantului n u - i revenea nimic deoarece era culpabil în faţa lui Dumnezeu .
Ritualul jertfelor pentru păcat din ziua împăcării prevede sacrificarea unui june
pentru păcatul arhiereului şi al preoţilor leviţi. (Lev.16,11) şi a unui ţap pentru
nelegiuirile poporului (Lev.16,21). Cu sângele acestora stropea capacul de deasupra
chivotului în partea de răsărit şi înaintea lui de şapte ori (Lev, l 6, l l - l 5) ca să
curăţească pe fiii lui Israel de toate fărădelegile lor (Lev. 16, l 6). Prin arderea celor
două jertfe în mod simbolic, omul curăţit de păcat, adoră pe Dumnezeu şi prin
mijlocirea lor se restabileşte comunitatea cu Dumnezeu. Arderea jertfelor mai
simbolizează şi distrugerea f ă r ă d e l e g i l o r în împărăţia lui Dumnezeu, de aceea
ele au şi un caracter tipic, prefigurând jertfa Mântuitorului care I-a asupra sa păcatele
întregii lumii şi o curăţeşte prin trupul şi sângele său de toate răutăţile. Adevărata
purificare a trupului şi sufletului omului o va aduce sacrificiul Mântuitorului
Hristos.44
Importanţa acestor jertfe constă în aceea că subliniează valoarea e x p i a t o r i
e a sângelui considerat drept simbol al vieţii: ,,pentru că viaţa a tot trupul este în
sânge şi pe acesta vi l - a m dat pentru j e r t f e l n i c ca să vă CLirăţiţi sufletele
voastre, că sângele acesta curăţeşte sufletul" (Lev. l 7, l l )
Varietatea sacrificiilor pentru păcat include pe lângă jertfele din ziua împăcării
şi pe cele de la sfârşitul lunilor calendaristice, la sărbătorile anuale, la sfinţirea
trupului, când a greşit o căpetenie (Lev.4,22-23), la curăţirea lăuzei după 40 de zile
sau după 80 de zile (Lev. 12,6), la curăţirea casei contaminată de lepră (Lev. 14,29-
54). în multe din aceste situaţii se aduceau ca jertfe şi păsări. Cei săraci puteau aduce
păsări în locul animalelor iar în cazul că starea lor materială era precară se admitea şi
sacrificii sângeroase care consta într-o zecime: efă, făină de grâu fără adaos de
tămâie şi ulei.45
43 J.D. Douglas , ari.cit. p. 71444 Pr.Prof.Dr. Dumitru Ahrudan Diac.Pr.Dr. F.milian Corniţescu. op.cil., p.26845 Ibidem, p.269
Orice om trebuie să aducă o oarecare jertfă pentru păcat; nimeni nu poate
mânca propria sa jertfă pentru păcat, cu cât caracterul de ispăşire este mai mare, cu
atât trebuie adus sângele mai aproape de Dumnezeu, în ziua ispăşirii se trecea chiar
şi dincolo de perdea şi sângele era stropit pe chivotul legământului.
Ca materie de jertfă sunt menţionate şi caprele pentru omul obişnuit din popor
care a păcătuit contra pouncilor divine (L e v. 4,2 6 - 3 O), precum şi de mieluşele de
un an (Lev.14,10). Când se j u n g h i a o capră pentru curăţirea păcatelor cu sângele
victimei se ungea coarnele a 11 a r LI l u i din curtea lăcaşului s f â n t şi acest act
simbolizează iertarea păcatelor (Lev. 4,25-30). Acest ritual era respectat la aducerea
jertfelor pentru păcatele comise de o persoană şi el diferă de cel rânduit la 10 tis r i şi
la sfinţirea preoţilor (Lev. 14, l 5).
Jertfele pentru păcat se împărţea în două categorii: publice şi particulare.
Cele publice se împart la rânciulor în : jertfe unice - sfinţirea preoţilor, levitilor
şi a locaşului sfânt; jertfe repetabile sărbătorile anului.
Tradiţia iudaică, ţinând seama de sângele victimelor care se aduceau sau nu în
locaşul sfânt, deosebeşte două feluri de jertfe, unele interioare iar altele exterioare.
Momentele importante din ritualul jertfelor pentru păcat îl formează punerea
mâinilor pe capul animalelor în semn de transmitere a păcatelor oamenilor asupra lor
şi mai ales stropirea şi ungerea cu sângele animalelor a obiectelor sfinte ale locaşului
de cult, mai ales cel din sfânta sfintelor unde tronează Dumnezeu şi iartă păcatele
celor ce au alunecat în răutate.
In locul oamenilor care prin păcat merg spre moarte suferă această pedeapsă
animalele prin sângele cărora ungerea coarnelor altarului din exterior simboliza
iertarea lor.46
Arderea animalului — partea grasă pe altarul din curtea lăcaşului sfânt şi
restul cărnii în afara cetăţii, simbolizează distrugerea păcatului şi revenirea omului în
comuniune cu Dumnezeu, îndepărtarea oricărei urme a păcatului se vede şi din faptul
că vasele de pământ folosite la pregătirea jertfei se spărgeau, iar cele din metal —
aramă se spălau mult cu apă. De asemenea, păta r ea veşmintelor cu sângele încărcat
cu păcate se înlătura prin spălare.
Textul din Levitic „pentru ce n-aţi mâncat jertfa pentru păcat în locul cel
sfânt" (10,11), se referă la jertfele particulare pentru păcate. Din aceste jertfe o parte
din trupul animalului nu se ardea şi aceasta trebuia consumată de preoţi dar la locaşul
s fa n t, iar aceştia sunt singurele persoane consacrate pentru a ierta păcatele
46 Ibidem. p.270
oamenilor .47
Alegerea preoţilor are drept scop ca prin slujirea lor să fie singurii care pot
ridica şi curaţi păcatele obştii înaintea Domnului ( L e v. l O, l 7). Prin preoţi
Dumnezeu săvârşeşte curăţirea oamenilor de păcate (Lev.7,7) şi întrucât slujesc la
locaşul sfânt primesc hrana din aceeaşi materie sacrificată lui Iahve. De aceea, în
legea mozaică se spune „preotul cel ce săvârşeşte jertfa cea pentru păcat s-o mănânce
în locul cel sfânt" (Lev.6,26).
Tot în legea mozaică se mai spune ,, că tot cel ce va manca grăsimea
dobitocului, care se aducea jertfă mistuită cu foc Domnului, acela să se stârpească
din poporul său" (Lev.7,25), pedeapsă ce se aplică şi celui ce va mânca sânge
(Lev.7,27). Aşadar jertfele pentru păcat au avut un rol important în lupta omului
împotriva păcatului care-1 excludea din comunitatea cu Dumnezeu. Repetarea lor
pune 1-a lumină pe de o parte ineficacitatea acestora în lupta omului împotriva
păcatului, iar pe de altă parte, ţin trează conştiinţa credinciosului de a căuta să se
ferească de lucrurile aducătoare de moarte şi de a cere milostivirea lui Dumnezeu.
Jertfele pentru păcat au un înţeles tipic, principial preînchipuind jertfa cea
adevărată a Mântuitorii lui Hristos, adusă o singură dată şi pentru întreaga omenire.
Numele lor de „sfinţenie mare" (Lev.6,25) s-a împlinit în Noul Testament.
Jertfe pentru culpă
Ca şi jertfele pentru păcat şi cele pentru vină sau culpă sunt poruncite de
Legea mozaică care spune să fie aduse de unele persoane căzute în anumite
cazuri de culpa.48
în această j e r t fă, rolul principal îl avea sângele. Pentru cei vechi , în sânge
era viaţă, deci în sânge era viaţa jertfei, viaţa însăşi a Cortului mărturiei şi a
Templului . Prin oferirea lor, prin stropirea altarului, loc al prezentei Domnului şi
întâlnirii , viaţa victimei şi prin ea a credincioşilor se oferea şi se comunica cu
Dumnezeu .49
După ce animalul era jertfit cu sângele său se stropea de jur
împrejurul altarului. Carnea rămasă era consumată de către preoţii de la
locul s f an t căci şi aceasta era considerată „sfinţenie mare" (Lev.7,2-6).
Aceste jertfe erau aduse doar de către persoanele particulare care s-
au făcut vinovate de a fi încălcat poruncile divine. Pentru toate tipurile
47 Ibidem48 Ibidem, p.27149 Pr. Contantin N. Galeriu, op.cit., p. l 12-1 13
de culpă f a ţ ă de Dumnezeu, faţă de preoţi săi sau fată de aproapele
era prevăzută sacrificarea unui berbec. Sângele victimei însă nu era adus în
sfânta. In cazul în care cineva se făcea vinovat de distrugerea sau însuşirea
bunurilor aproapelui sau a celor consacrate Templului, pe lângă faptul că
trebuiau să le restituie mai plătea şi o amendă evaluată la 115 din
valoarea animalului sau a bunului însuşit (Lev.5,14-16; 22,14; N u m.5,5-
8), restituirea bunului nu făcea parte din sacrificiu. Animalul adus ca jertfă pentru
vină, de obicei un berbec revenea de asemenea preotului şi după împlinirea
ritualului obişnuit pentru sânge şi grăsimea putea fi mâncat de preoţi ca
un lucru „prea sfânt" (Lev.7, 1-7).
Jertfele pentru culpă se aduc de cel vinovat de violarea proprietăţii şi dreptului
divin şi numai în următoarele cazuri :
l . Când cineva nu ş i - a îndeplinit obligaţiile religioase, s - a atins de bunurile
consacrate lui Dumnezeu. In această culpă f ă r ă meteahnă, preţuit de doi sicii de
argint şi restituirea bunurilor sustrase plus 115 parte din valoarea lor care revenea
preotului.
2. Când cineva încălca una din poruncile divine, Legea îl obligă
să se ducă la preot şi să jertfească Lin berbec ca să fie iertat de culpa sa
(Lev.5, l 7-l 9).
3. Când cineva nesocoteşte poruncile Domnului,făgăduieşte faţă de
aproapele bunul încredinţat sau fură ceva, îl înşeală pe acesta, recurgând
chiar la jurământ strâmb este îndatorat să restituie, orice un însuşit să
plătească valoarea pi LI s 115 parte din preţ. Pentru culpa sa morală
împotriva semenului şi al lui Dumnezeu, Legea îi porunceşte să aducă pentru
vină un berbec, sacrificat tot de preot (Lev.6,2-7).
4. Legea precizează şi a patra situaţie în care cineva se face
vinovat faţă de aproapele său. în acest caz este vorba de comiterea actului de
des frânare cu slava aproapelui său. Aici este vorba de comiterea actului de
des f r an ar e cu slava sau logodnica aproapelui său, vină pe care ş-o
răscumpără jertfind un berbec. (Lev.l9,20-22).
5. La vindecarea leprosului acesta era îndatorat după lege să aducă
în ziua a opta de la curăţirea lui ca jertfă pentru culpă un berbec şi un log
de untdelemn ca dar legănat Domnului(L e v. l 4, l 2 -1 3).
6. Jertfa pentru vină. Ea consta din sacrificarea unui berbec Num.6,12).
Ritualul jertfelor pentru vină este asemănător, cu cel al sacrificiului pentru
păcat. Animalul este adus la locaşul unde este jertfit pe altarul arderii de tot
(exterior) şi cu sângele se stropeşte jur împrejur.
Pe altar se arde numai grăsimea, rărunchi, şi părţile grase de pe măruntaie.
Restul din trupul animalelor se consumă d preoţi la locaşul sfânt întrucât se consideră
carnea jertfă drept sfinţenie mare (Lev.7,2-6). Momentul important al sacrificiului
pentru culpă este satisfacerea pe care o dă omul vinovat pentru culpa sa morală cât şi
restituirea celor însuşite de el pe nedrept.
Jertfele pentru culpă, ca şi cele pentru păcat, sunt considerate în mod simbolic
drept „sfinţenie mare" şi ele au un caracter prefiguraţi v.
Drept sensul tipic al acestora profeţeste Isaia când spune că Mântuitorul
Hristos îşi sacrifică viaţa pentru vina noastră (îs.53,10), luând vina noastră asupra Sa,
Fiul lui Dumnezeu prin j e r t f a de pe G o l g o t a dă o despăgubire sau s a t i s f a c
e r e integrală pentru d a LI n e l e cauzate semenilor noştri în faţa lui Dumnezeu.50
între jertfele pentru culpă şi cele pentru păcat există deosebiri:
1. Jertfele pentru culpă au la bază ideea satisfacerii sau a
restituirii iar cele pentru păcat expierea păcatelor.
2. Primele sunt numai particulare, celelalte articulare şi
publice.
3. La jertfele pentru culpă se aduc numai berbeci, iar la cele pentru
păcat animale mici şi mari de ambele sexe.
4. Jertfele pentru culpă se aduc pentru delictele săvârşite împotriva
dreptului divin sau al aproapelui, iar cele pentru păcat pentru orice fărădelege
comisă din neştiinţă ori din neglijenţă.
5. După Fer. A u g u s t i n păcatul este împunirea răului iar deuctul
înseamnă părăsirea binelui, iar după Papa G r i g o r e cel Mare, primul înseamnă a f
a c e r ă U , iar al doilea a neguja cele bune.
Din cele ce spun ei, rezultă clar deosebirea jertfelor pentru păcat şi vina
consemnată în Legea mozaică.. Păcatul şi vina se deosebesc, după Origeu în sensul
că vina se comite mai uşor decât păcatul.
T e o d o r e t de Cir vede în păcat o acţiune voluntară potrivnică Legi iar în
vină o faptă nedreaptă.51
Cu privire la deosebirea între sacri fi c i i l e pentru vină şi cele pentru păcat s-
au emis multe păreri din partea teologilor. Toate aceste opinii au în vedere ideea
50 Pr.Prof.Dr. Dumitru AbrudanDiac. Pro f. Dr. Fmilian Corniţescu, op.cit.,p.272
51 Ibidem, p.273
generală că sacrificiile pentru păcat se aducea de cel ce ştia că a încălcat poruncile
divine adică săvârşise un deuct prin comitere care atrage pedeapsa iar cele pentru
culpă de cele ce din neştiinţă, fă r ă vină comisese un deuct prin omitere, în ambele
situaţii Legea cerea pentru c U r ă ţ i r e a lor j e r t f e sângeroase ca să le distrugă.
Jertfele pentru pace
Specificul lor se desprinde din denumirea ebraică specială de ,,jertfa de
împăcare", zebach selamin, iar în traducerea Vulgatei Hostia Paciforum. Sacrificiile
de pace erau de trei f e l u r i: de laudă, sau de mulţumire n U m i t e şi e u h a r i s t i
c e pentru că exprimau mulţumirea adusă lui Dumnezeu pentru darurile primite (Lev.
7,12), sacrificii votive (Lev.7,16; N u m.30,3), fiindcă se aducea la depunerea unui
vot şi s a c r i f i c i i voluntare (L e v. 7, l O). Cele trei t o r m e sau ci e n u m i r i se
r e f e r ă numai la intenţia sacrificatorului, deoarece materialul de jertfă era acelaşi.52
Multitudinea sensurilor cuprinse în radicalul verbului „şalem" impucă înţelesul
larg al acestor s a c r i f i cii prin care se exprimă lauda, cerere şi mulţumirea omului
faţă de Dumnezeu.
Toate aceste trei erau jertfe de mulţumire dar jertfa pentru împunirea unui
jurământ, care descărca o promisiune anterioară atunci când era adusă j e r t fa, nu
era o j e r t f ă opţională, pe când celelalte erau opţionale.53
Pentru sacrificiile de pace nu este un ritual separat faţă de arderile de tot şi
jertfele pentru păcat şi culpă. A s t f e l, la mo m e n t u l scurgerii sângelui preotul ia
din el şi stropeşte jertfelnicul împrejur după care ia toată grăsimea şi o aşează pe
lemne ca să fie arsă cu mireasmă plăcută înaintea Domnului (L e v. 3 , l O). La
animalele mici pe lângă grăsime se ardeau şi rinichi (Lev.3,15-16). Grăsimea ca şi
sângele erau interzise credincioşilor spre a fi consumate ( L e v . 3 , l 7).
La jertfele de pace Legea divină prevede ca o parte din materie să nu fie arsă
ci să f i e adusă ca prinos Domnului şi aceasta constă din pieptul legănat (Lev.7,34),
spata sau pulpa dreaptă sau şoldul înălţat care proveneau preotului slujitor şi fiilor săi
ca venit veşnic (Lev.7,29-35) ce se consuma la lăcaşul sfânt (Lev.22,15). Pieptul
legănat era aşezat pe braţele celui ce aducea jertfa şi aceasta împreună cu preotul îl
purta în f a t a uşi lăcaşului s f â n t în semn că darul revine lui lahve care îl oferă
slujitorilor săi spre mâncare . Un alt dar legănat era şi paiurile din pârga de grâu care
erau sfinţenie înaintea Domnului (Lev.23,20). La jertfele euharistice prinosul din
care trebuiau consumat în aceeaşi zi (Lev.22,30), iar din cel nesângeros se ardea ca
52 Tonf.Dr.Pr. Petre Semen, op.cit..p. 197
53 J.D.Douglas, art.cit.p.713
amintire, ca mireasmă plăcută Domnului (L e v. 2,2).
Participanţii la aceste sacrificii trebuiau să fie curaţi, deoarece se î n f r u p t a
u din cărnurile acestei j e r t f e, care era sfântă. Această jertfă presupunea starea de
har sau mântuire. Prin jertfele de pace se refăcea comunicarea cu Dumnezeu.
Trăsătura generală a sacrificiilor de pace este aceea că sacrificatorul fiind în
stare de curăţie sufletească şi trupească, caută să întărească legătura de comuniune
dintre el şi Dumnezeu şi prin arderea lor să rămână în această stare teoretică.
Garanţia comunităţii teocratice este ospăţul specific acestor jertfe de laudă, votive şi
voluntare care sunt mijloace de menţinere a l e g ă t U r i cu Dumnezeu nu numai prin
cuvinte ci şi prin fapte de j e r t f e l n i c i e .
Ideea centrală a jertfelor de pace se cuprinde în mod special în ospeţe speciale
ale căror materii sângeroase şi n e s â n g e r o a s e simbouzează apropierea omului
de Dumnezeu.
Pe lângă caracterul simbouc, ospeţele sacrificiale jertfelor de pace a U şi un
evident sens tipic, ele prefigurând sacrificiul euharistie prin care se împărtăşesc
creştinii c U însuşi Trupul şi Sângele M â n t U i t o r U l U i Hristos. Sacrificiile de
pace prevestesc adevărata împăcare a om u l U i CU Dumnezeu pe care o va aduce
usus Hristos la punirea vremii. Jertfa euharistică din Vechi U l Testament este umbra
celui din Noul Testament pe care o aduce Fi U l lui Dumnezeu şi aceasta se poate n U
m i ca un adevărat s a c r i f i c i u de preamărire a lui Dumnezeu. Prin Sacrificiul
nesângeros, Sfânta Euharistie — se reauzează în mod subum pacea dintre om şi
Dumnezeu. Iar bogăţia harului din care se împărtăşesc creştinii sunt garanţia
împunirii comunităţii teoretice şi dobândirea m â n t U i r i i lor de sub stăpânirea
păcatului.
S f â n t a Euharistie ne a j u t ă la unirea noastră după har c U Dumnezeu
devenind a s t f e l fii Lui care ascultă de poruncile Lui şi le împunesc. De acum
înainte suntem casnici lui Dumnezeu, n U slugile Sale, ceea ce mesele sacrificale ale
Legii vechi au prea închipuit în acest sens.
Ocaziile şi ritualul jertfelor
Sacrificiul de animale era considerat ca un prânz care reauza magie, o anumită
f o r m ă de legătură mistică între divinitate şi credincioşi. Odată cu dezvoltarea vieţii
agricole, se aduceau ca ofrandă divinităţii şi cele dintâi fructe sau grâne din prima
recoltă; iar mai târziu, tămâie şi mirodenii aduse din ţări străine. Sacrificiile şi
ofrandele se aduceau de sărbători.54
54 Brâniba Ovidiu, „Civilizaţia şi cultura ebraică", istoria Culturii şi Civilizaţiei, Bucureşti 1994 p. l 88-189
Primele jertfe pubuce bine atestate sunt cele sezoniere : sărbătoarea azi milo r,
sărbătoarea primelor roade sau a săptămânilor şi sărbătoarea adunării sau a corturilor
(Exod 23 , l 4-1 7;34, l 8-23 ; Deut. 16). Pastele a fost asociat de mult cu prima
sărbătoare (Jud. 5,10-12) iar cu ultima probabil că au f o s t asociate ceremoniile de
reînnoire a legământului (Exod 24; De u t.31,10; Ies.24) şi poate omul nou şi
ritualurile de ispăşire (Lev.23,26).
Data începuturilor arderilor de tot de două ori pe zi este controversată şi este
desigur greu de stabiut datorită ambiguităţii termenului m i n c h a care se r e f e r ă
atât la jertfele de cereale cât şi la jertfele de ardere de tot. Jertfa „ola" şi „mincha"
sunt menţionate fără a specifica timpul, în I Şam.3,14; Fer.14,12 şi Ps.20,3 şi sunt
menţionate ca jertfe continue olât şi minhot în ezdra 3,3 şi Neem. 10,33.
Jertfele cu un caracter mai privat erau cele de paşte care erau aduse în famiue
(Ez.12; I Şam.20,6, clar aceasta a fost o lună noua şi nu o lună pună) şi jertfele
individuale, cum sunt cele pentru împunirea unui jurământ (II Şam. l,3; V.21; II Şam.
l 5,7) sau pentru confirmarea unui tratat (G e n . 3 l , 5 4), pentru venerarea lui
Dumnezeu (J u d . l 3 , l 9 ), pentru dedicarea personală (I Regi.3,4), pentru
consacrarea (I Şam. 16,3) sau pentru ispăşire (II Sa ni.24,17). Nu se ştie dar dacă
acordarea ospitautăţii era considerată întotdeauna ca un prilej de a a d u c e j e r t f ă (
F a c. l 8, N u m. 2 2,4 O ), se poate să n U fi inclus ritualul legat de altar.
Curăţirea de lepră (L ev.14), purificarea după naşterea unui copil ( Lev.12)
consacrarea unui preot ( Lev.8-9) sau a unui levit (N u m.8) dezlegarea unui nazireu
de jurământul său (Num.6),toate acestea sunt menţionate în Lege
Încă din timpul normandismului sărbătorile importante erau în primul rând,
sărbătoarea tunsului oilor, când se aducea sacrificii şi totul se termina cu un ospăţ.
Apoi sărbătoarea Lumii noi; o sărbătoare comună tuturor popoarelor antice, dar care
la evrei era dublată şi de o sărbătoare a Lunii pune.55
Printre jertf e l e aduse anual în semn de recunoştinţă pentru rolul lui
Dumnezeu în productivitate era jertfirea întâilor născuţi ai animalelor şi primelor
roade (Exod.l3;23,19; Deut. l 5, l 9; l 8;4;26;Num. l 8 ; Gen.4,3-4 etc.). Zeciuieule şi
aducerea primului snop (Lev.23,9) şi jertfa din pârga plămădeui (Num. l 5, l 8-2 l ;
Ez. 44,30; Lev.23,15).
Totul îi aparţinea lui Dumnezeu până când prima parte îi era adusă ca jertfă şi
acceptată în locul întregului. Chiar şi partea adusă ara pusă numai parţial pe altar şi
după aceea era luată pentru folosirea preoţilor şi pentru o masă de jertfă. Aceasta era
55 Drâmha Ovidiu, op.cit p. I 89
soarta ultimă şi a pâini pentru punerea înainte care era jertfită săptămânal.
l. Jertfele sângeroase.
Orice dar închinat lui Dumnezeu se aducea după un ritual care era mai
dezvoltat la sacrificiile sângeroase fa ţ ă de cele n e s â n g e r o a s e.
Prin Legea Mozaică a fost prevăzută r â n d u i a l a lor în mare deoarece
textele s c r i p t u r i c e nu urmăresc o prezentare asemăn ă t oare si u j b e l o r din t
i p i c U l bisericesc. Menţiunile s c r i p t u r i c e ne a j U t ă să urmărim părţile
principale, specifice sau comune la diferitele acţiuni c u 11 i c e pe baza cărora se
cunoaşte modul în care se aduceau j e r t f e l e sângeroase şi n e sângeroase.56
Jertfirea unei păsări ca ardere de tot (Lev.1,14-17) şi jertfa din cereale (Lev.2)
prezintă în mod necesar d i f e r e n ţ e mai mari dar nu sunt complet d i f e r i t e. N
U este dată o formulă similară pentru jertfa pentru vină (Cf.7,71-7), dar poate fi
considerată inclusă în legea jertfei pentru păcat (Lev.7,7).
Cel mai important scop pentru care Dumnezeu, prin M o i s e şi prin profeţi a
prescris f e l u l cum trebuie îndepunite rituale le de jertfă, afost casă - i deosebească
pe evrei de păgâni, să-i depărteze de idolatria spre care erau încunaţi adesea şi să-i
păzească curaţi din punct de vedere moral pentru ai face apţi îndepunirii planului de
Mântuire.57
1. Primul moment din ritualul jertfelor sângeroase constă din aducerea sau
prezentarea animalului la uşa lăcaşulUi sfant, Unde este prezent Dumnezeu ( L e v.
l , 3 ). Locul jertfirii este Curtea Cortului întâlnirii în partea de nord a altarului (nu şi
pentru jertfele de pace),
Sacrificatorul trebuia să vină cu un animal fără meteahnă ca să fie plăcută
jertfa înaintea Domnului în semn de consideraţie deosebită, după cuvintele
psalmistului care zice „aduceţi Domnului, slavă şi cinste" (Ps.28,1). Printr-un dar de
cautate sacrificatorul arată că renunţă la ceea ce este mai bun din averea sa în
favoarea lui Dumnezeu ca să-I arate prin aceasta o cinste deosebită. Aducerea unei j
e r t f e n e c o r e s p u n z ă t o a r e era considerată ca o urâciune înaintea Domnului
şi atrăgea
56 Pr.Pror.Dr. Dumitru Abrudan Deac Prof.Pr. Emilian Corniţescu, op.cit.,p.27657 Drd. Petre Semen, Valoarea religios- morală a jertfelor în Vechiul Testament,M.O.,XXIX, 1977 nr. 10-12, p.749
Aşa iudaică, la punerea mâinilor sacrificatorul va rosti ulterior
o scurtă mărturisire a păcatelor pe care şi le recunoştea şi mărturisea
căinţa şi nădejdea că Dumnezeu îl va curăţa de ele.58
Substituirea unei vieţi nevinovate, pentru una vinovată, preînchipuie jertfa
Mântuitorului care I-a asupra Sa ca un miel nevinovat (I s. 53 ,7), păcatele lumii ca
să o apere de chinurile păcatelor (îs.53,10).
în Vechiul Testament prin jertfele sângeroase oamenii prefigurau adevăratul
sacrificiu spre sfinţire din partea lui Dumnezeu, sacrificatorul legii vechi m a n i f e s
t â n d u - ş i în mod simbouc dorinţa de a - ş i da viaţa pentru iertarea păcatelor şi a
trăi numai după voia lui Dumnezeu.
Actul punerii are un rol important în cadrul cultului divin şi el a trecut
şi în r â n d u i a l a hirotoniei din Biserică.
Conform tradiţiei iudaice, punerea mâinilor nu era admisă de către persoanele
upsite de integritate psihică si ubertate depună, aşa cum era cazul copiilor, f e m e i l
o r şi sclavilor. De asemenea străinii se a f l a u în aceeaşi situaţie întrucât nu u se
permitea să intre în curtea preoţilor (interioară) unde se afla altarul jertfelor
sângeroase.59
3.Următorul moment urmează după punerea mâinilor şi constă din sacrificarea
animalului în partea de nord a altarului (L e v. I,l l).
Sacrificiul se f ă cea de cel ce aducea animalul şi a pus mai înainte mâinile pe
corpul acestuia /l e v. 3,8; 4,4; 4,15), spre a fi adus ca jertfă pentru curăţirea
păcatelor. Dacă la jertfele particulare fiecare îşi sacrifica victima la cele pubuce acest
act se săvârşea de către preoţi şi ai târziu ei vor fi unicii jertfi tor i pentru sacrificiile
comunităţii şi la cele pentru curăţirea c e l U i vindecat de lepră. Momentul culminant
al jertfei era scurgerea sângelui, care prefigura predarea p r opri u-zisă a darului,
predarea vieţii în mâinile lui Dumnezeu în vederea împunirii scopului pentru care s -
a o f e r i t daruri, iertarea păcatelor ori împăcarea cu Dumnezeu.60
Acest act preinchipuie jertfa Mântuitorului Hristos care îşi dă viaţa pentru
iertarea păcatelor oamenilor. Prin el se prevesteşte sacrificiul adevărat prin care
oamenilor u se vor şterge păcatele.
4.Partea integrantă a jertfei era stropirea jertfelnicului c U sângele victimei
(Lev.1,11), acelui din incita sanctuar u l U i şi a celui din sfânta.
Semnificaţia acestui ritual după Sfânta Scriptură, constă în aceea că „sângele
58 Pr.Prof.Dr. Dumitru Abrudan Diac.Prof.Dr. Emilian Corniţescu, op.cit. p. 27759 Ibidem, p.27860 Conf'.Dr.Pr. Petre Semen, op.eit. , p. 198
este un lucru esenţial în mijlocirea sfinţirii, căci sângele este viaţă" (Deut. 12,23).61
Menirea sângelui era făcută de preot care aducea sângele într-un ughian şi îl
stropeşte pe colţurile din nord est şi sud vest ale altarului în aşa fel încât să fie
stropite toate cele patru laturi.62
În ziua de 10 TISRI — prin stropirea cu sânge a obiectelor sfinte se pecetluia
ştergerea păcatelor şi împăcarea omului cu Dumnezeu. Prin acest act simbouzează
ştergerea păcatelor şi în el culminează momentul expiator (Kipper-Lev.4,20), care
are loc în toate părţile constitutive ale lăcaşului sfânt — curtea — a 11 a r U l
exterior, s f â n t a, altarul interior şi s fa n t a s f i n t e l o r , tronul îndurări.
Momentul principal cel expiator s e îmbină acum cu cel lăuntric şi el revine spre
impunere numai preotului. Prefigurând jertfa Mântuitorului, acesta este îndepunit de
Mântuitorul Hristos, prezis de psalmist ca „preot în veac după rânduiala lui
Melchisedec" (Ps.109,4) sângele său expiator este adus o singură dată în cer ca să
ridice păcatele oamenilor şi să-L sfinţească (Evrei.9,24-28).63
5.Cel de-al cincilea moment încheie ritualul jertfelor sângeroase şi constă din
arderea cărnii animalului sacrificat. Aceasta era pregătită pentru ardere de către
sacrificator. înainte de a trece la acest ultim act sacrificatorul jupuia victima, apoi o
tăia în bucăţi şi spăla măruntaiele care erau aşezate laolaltă pe jertfelnic. Pregătirea
păsărilor pentru ardere constă din scoaterea g u şei şi frângerea aripilor. Focul era
pregătit de un preot care mai târziu va face jupuirea cât şi tăierea în bucăţi înainte de
arderea victimei.
O parte din toate jertfele era arsă. Nu numai sângele ei şi grăsimea îi aparţinea
lui Dumnezeu, şi aceasta era arsă mai întâi (Fac.4,4, I Şam. 2,16). Nu era vorba de
grăsime în general ci de grăsimea de pe rinichi, ficat şi intestine. Din jertfa pentru
pace păcat şi vină, numai această grăsime era arsă, iar din jertfele de cereale era
separată şi arsă numai o parte numită azkara, dar arderea de tot era completă, cu
excepţia pieui care era dată preoţilor (Lev. 7,8)64
Acelaşi foc sacru a mai coborât din n o U din cer la sfinţirea Templului
Solomonian când a consumat darurile de jertfelnic. (II.Parai.7,1).
„ ... când s-a făcut sfinţirea ace s t U i a s-a pogorât foc din cer care a mistuit
arderea de tot şi jertfele şi mărirea Domnului a umplut casa .65
Când fii lui Aron, Nadab, şi Abiud, şi-au luat cădelniţele şi au pus în ele foc şi
61 Conf.Dr.Pr Pete Semen, „Valoarea religios-morală a jertfei Vechiului Tcstamcnf'.M.O.XXIX, (1977) nr. 10-1262 J.D.Douglasart.cit. p.71263 Pr.Prof.Dr. Dumitru Abrudan64 Diac.prof.Dr. Hmiunn Corniţescu. op.cit. , p.279 ' J.D.Douglas, op.cit. , p.71265 Ibidem
au t U r nat deasupra tămâie şi au adus astfel înaintea Domnului ,,foc străin", ceea ce
Domnul nu le poruncise, atunci a ieşit cu foc de la Domnul care i - a mistuit şi au
murit amândoi înaintea Domnului (Lev. 10,l-2)66
Ultimul act al jertfelor sângeroase cuprinde în sine momentul adorării lui
Dumnezeu. La toate jertfele sângeroase se adăugau şi cantităţi corespunzătoare de
vegetale, plus sare ca semn al legământului cu Dumnezeu şi tămâie ca simbol al
rugăciunii care se înalţă spre ceruri CU fumul jertfei (Lev.22,13).
Jertfele nesângeroase
Aceste jertfe n esâ n geroase ocupă un loc important în cadrul manifestărilor
reugioase din istoria omenirii şi înainte de a prezenta rit u al U l lor si m pi U este
necesar a cunoaşte câteva date generale privind materia jertfi ta lui Dumnezeu şi
împărţirea ei.
După Sfânta Scriptură prima jertfă adusă de om a f o st din roadele pământului
(F ac.4,3), practică ce se va repeta ulterior de urmaşi acestuia.
Ea trebuie să fie oferită lui Dumnezeu din cele mai bune p rod U se obţin U te
de om prin osteneala sa.67
în cărţile s c r i p t u r i s t i c e sacri fi cile n esâ n ger oase sunt desemnate
prin cuvântului mincha, care înseamnă dar, ofrandă.
Pâinea şi vinul sunt elemente reprezentative ale jertfelor de mâncare băutură şi
ubaţiune, materii aduse de om fie ca sacrificii de sine stătătoare, sau ca adaosuri.
Potrivit prevederilor legale mozaice la altar se aduc ca jertfă grăunţe din spice prăjite
pe foc, sau pisate, f ă i n ă de g r â U aleasă ( L e v. 2, l ), pâine n e d o s p i t ă
(Lev.2,4), frământată cu untdelemn (Lev.2,5), vin roşu care se vărsa la poalele
jertfelnicului şi tămâie, materia care era amestecată cu u n d e l e m n u l şi grăunţele
pisate sau p r ă j i t e ( L e v.2,l 4 - l 5 ).
Prinosul de pâine era întotdeauna n e d o s p i t, întrucât pâinea dospită ca şi
mierea erau interzise (Lev.2, l l ). Lle fiind simbolul corupţiei morale.
Excepţie f ă cea u cele două pâini dospite de la Cincizecimi şi cele de la
jertfele de împăcare (Lev.7,13). Ca materie de jertfă este menţionată şi tămâia care se
aşează împreună cu sarea pe cele două rânduri ale p â i n e l o r fe ţ i i din s fâ n t a (L
e v.2 4,6 - 7).
Jertfele n esâ n ger oase de sine stătătoare sau ca adaos constau din f ă i n ă de
66 Ibidem67 Pr.Prof.Dr. Dumitru Abrrudan, DeacProf.Dr. Cmiuan Comiţescu. op.cil. , p.280
grâu, untdelemn şi tămâie. Din rândul acestor j e r t f e, ceea ce se ardea pe altar se
numea jertfă de pomenire înaintea Domnului. Acest tip de jertfe a fost adesea însoţit
de vin pentru turnare (Ies.29,40; Lev.23,13; Num. l 5,1-12)68
Jertfele pubuce obişnuite cuprind cele 12 pâini ale f e ţ i i, tămâierile zilnice şi
untdelemnul din c a n d e l a b r u. Pâinile f e ţii (Ies.25,30) sau pâinea sfinţită ( I
Regi. 21,6) sau pâinea veşnică (N u m.4,7) erau f ac u te din făină bună de grâu.
Se schimbau în fiecare sabat şi se consumau numai de preot la locaşul S fa n t.
Pâinile punerii înainte deveneau în exclusivitate proprietatea lui Dumnezeu şi de
aceea nici măcar nu puteau fi atinse de o persoană necurată şi neconsacrată şi cu atât
mai mult consumate de către popor, ci numai de preoţii slujitori căci însăşi sfinţirea
lor însemna o parte rezervată de Dumnezeu de restul poporului, în numele celor 12
triburi ale lui Israel pâinile era U aşezate pe două rânduri iar peste ele se pune tămâia
ce se ardea pe altarul tămâierii din sfânta, acestea f i i n d asimilate unui
sacrificiu chiar dacă era singura materie arsă pe altar.
Jertfa de tămâie
Tămâia avea un rol important în ritualul sacrificilor sângeroase şi
nesangeroase la poporul evreu.
Cuvântul ,,qetoret" semnifică ceea ce se ridică prin fum şi se poate extinde
prin fum şi se poate extinde la orice jertfă arsă pe altar (I.Sa m.2,28).
De fapt amănuntul tămâiei (Lebonah) nu era decât unul din elementele incluse
în pregătire a ceea ce în termeni generau se numea de fapt amestec de aromate.
Reţeta de pregătire a ta mâi i curate folosite în cult este prezentată în cartea
(Ies.30,34-38)79
Materia pentru tămâiere este compusă din patru ingrediente (Ies.30,34), răşină
aromată, oniha, halva n aromatică şi tămâie curată. Aceste esenţe aromatice erau
pregătite de cei ce ştiau să le pregătească şi ele erau pisate cu adaos de sare,
conţinutul fiind aşezat înaintea chivotului legii, de aceea erau considerate drept
sfinţenie mare. Cel ce pregătea asemenea amestec şi-1 folosea la el acasă se pedepsea
cu sta r pi r ea sufletului său din popor (Ies.30,35;35-38)69.
Pe altarul tămâierii cu o lopăţică specială, peste care presăra această tămâie
pisată şi o punea apoi pe altarul tămâierii de dinaintea Sfintei Sfinţilor. Acest dar de
tămâie de la începutul organizării cultului fost obugatoriu în fiecare zi dimineaţa şi
seara (Ies. 30,7-8). Misiunea aprinderii t ă m â i e i înaintea Domnului la Lăcaşul S f
68 Conf.Dr.Pr. Petre Semen, a,b, în act., p.20069 'ibidem, p.201
â n t era misiunea preoţilor (II Cron.26, 16-1 8). Aceasta era folosită de către arhiereu
mai ales în ziua împăcării Când era lămâiată şi Sfânta Sfintelor (Lev. l 6, l 2-1 3 ).
Fumul de tămâie ce se înălţa zilnic de pe altarul tămâierii simbouza rugăciunea
credincioşilor şi mai cu seamă a slujitorilor în momentul când aduceau jertfe n e s â n
g e r o a s e.
Pe lângă tămâierile zilnice se adaugă cele de la sărbători şi îndeosebi în ziua
de 10 Tişri când arhiereul lua două mâini de tămâie şi le ardea în Sfânta Sfintelor
(Lev. 16,12-13). Toate tămâierile simbouzau rugăciunea celor care aduceau j e r t f e
n e s â n g e r o a s e. Tămâia care se aducea cu pâinile feui (Lev.24,7) preînch ipuie
Sfânta Euharistie iar cele patru ingrediente împărăţia lui Dumnezeu.
În cele şapte candele ale candelabrul u i se turna untdelemn curat care
reprezintă spiritul divinităţii. Lumina celor patru candele simbouzează cele şapte
daruri ale S f â n t u l u i Duh necesare omenirii p e n t r u a ajunge la viaţă veşnică.
După cum untdelemnul are putere vindecătoare şi de întărire a trupului la fel şi
darurile divine ajută sufletul luminat de acestea .70
În unele inscripţii de pe unele f r a g m e n t e ceramice descoperite în palatele
regale din cetatea Samariei se poate citi ulei rafinat. Probabil că tot ulei de cea mai
bună cautate se adăuga şi la ofrandele de făină şi pâine (Deut. 12,17; Ezec. 16,13).
Acesta este deci un element de primă necesitate în cult (Deut.28,3 8-40).
S acri fi câtor u l în mod simbouc oferă lui Dumnezeu din produsele sale cele
mai bune în semn de mulţumire Domnului pentru b i n e f a c e r i l e revărsate de Cel
Atotputernic asupra sa. OfrandeIe vegetale, numite în general minkha, au simbolizat
Sfânta Euharistie care va fi jertfa desăvârşită şi bine p l ă c U t ă lui Dumnezeu. La
aceasta s - a r e f e r i t profetul M a leah i când a zis : „căci de la răsăritul soarelui şi
până la apusul lui, mare este numele meu printre neamuri şi înnoire poate să aducă
jertfe de tămâiere pentru numele meu şi prinoase curate căci mare este numele meu
printre oameni" (1,11).
În mod simbolic aducerea snopului de orz a doua zi de Paşti înseamnă
binecuvântarea lui Dumnezeu p e n t r U începerea seceriş u l U i, iar cele do U ă pâini
închinate lui. Cel mai semnificativ sacrificiu n e s â n g e r o s din Vechiul Testament
este jertfa lui Melchisedec care a prefigurat Euharistia.71
Ritualul jertfelor sângeroase constă din aducerea ateriei destinate aluatului de
către preot. Acelaşi slujitor lua o mână de făină de grâu stropită cu ulei de la jertfele
70 Pr.Prof.Dr. Dumitru Abrudan Diac.Prof.Dr. Emiunn Corniţescu, op.cit . , p. 28271 Ibidem, p.283
particulare si toată tămâia şi le ardea pe altar în semn de a d U c e r e aminte înaintea
Domnului şi ca mireasmă bine plăcută lui (Lev.2,2).
Dacă preoţii aduceau pentru ei sacrificiul nesângeros probabil tot materialul se
ardea pe altar ca şi cel din sâmbete şi sărbători. Oferirea darurilor n e s â n g e r o a s
e lui Dumnezeu impunea sacrificatorului o stare de curăţire trupească şi sufletească.
Ca adaos la jertfele sângeroase materiile n e s â n geroase, se stabileau cu
mărimea victimei. Astfel, pentru o vită mare Legea prevedea ca adaos nesângeros
3/10 efa făină şi 1/3 hire de untdelemn şi vin, pentru o vită mică se cerea 2/1 O efa
făină şi 1/3 hire de untdelemn şi vin. Cantităţile respective se repetau după
numărul a n i m a l e l o r.
Originea jertfeIor sângeroase cât şi n e s â n g e r o a s e într-un singur loc
atestă prezenţa divină în mijlocul lui Israel care trebuie să slujească şi să aducă jertfe
adevăratului Dumnezeu . Prin ele se ţine trează credinţa într-un singur Dumnezeu şi
conştiinţa unităţii naţionale72
Acţiuni de cult : Obişnuite şi Extraordinare
l. Obişnuite.
Rădăcina cuvântului ebraic „korban" înseamnă şi apropriere şi jertfele erau
considerate atât ca apropriere a omului faţă de Dumnezeu cât şi pe Dumnezeu de
om.73
In „Călăuza rătăciţilor", Maimonide considera jertfele ca un mijloc de a detaşa
poporul evreu de practicile idolatrice , curente în regiune, oferindu-le lui Dumnezeu,
mai curând decât unor idoli.74
Jertfa lui Issac „akeda" avea poate ca scop denunţarea acestei practici, curente
în epocă , a s a c r i f i c i i l o r omeneşti.75
Alţi rabini din Evul Mediu sunt în dezacord cu ideile din Călăuză. Pentru ei ,
jertfele are o mare valoare simbolică, spirituală şi o importantă intrinsecă.76
De exemplu aducând o jertfă de ispăşire, păcătosul ar înţelege mai bine
armonitatea greşelii sale, în aşa măsură încât să simtă că el însuşi ar fi trebuit să
suporte tot ce suportă animalul sacrificat.
La început, nu se consuma carne decât după un sacrificiu. Carnea unor jertfe
era mâncată de cei care ofereau jertfele , de familia şi prietenii lor, toţi fiind
72 Ibidem, p.28473 Dicţionar Enciclopedic de iudaism , p.42274 Ibidem75 Ibidem76 Ibidem
consideraţi puri din punct de vedere ritual, încât unii consideră că acest gen de sac r i
fi ci u era menit să transforme actul profan de a consuma carne în cult al lui
Dumnezeu.
Unii susţin că mulţi profeţi respingeau cultul sacri f ici al, dorind înlocuirea
lui, printr-un cod moral superior de valori etice. Alţii spun, după o citire atentă a
versetelor arată că pro f e ţii nu respingeau practica însăşi ci maniera uşuratică de a
oferii sacrificii, ca şi cum ele singure ar fi suficiente pentru a ispăşii greşelile. Un
sacrificiu oferit fără intenţie reală de pocăinţă, era, în ochi profeţilor o abominaţie.
După Sfânta Scriptură, urmaşii primilor oameni Cain şi Abel şi-au manifestat
sentimentul de adorare faţă de Dumnezeu prin sacrificiul şi apoi Get, al treilea fiu al
lui A d am prin rugăciune, adică prin înlocuirea numelui divin. (Fac.4). Dacă Abel a
adus jertfă sângeroasă cu gând curat şi din ceea ce era mai bine din turma sa
(Fac.4,4), Cain nu a făcut la fel când a sacrificat din roadele pământului (Fac.4,2),
ceea ce el însuşi va observa şi va invidia pe fratele său pe care 1-a ucis (Fac.4,6-8).
Păcatul pusese stăpânire pe sufletul lui Cain şi jertfa lui era doar formală, fără
a-I putea ajuta să aducă doar nişte materiale, ci să participe cu toată fiinţa sa la
aducerea ei.
Jertfa în sine apare ca un act ritual care constă în a dărui divinităţii un bun ce
aparţine sacrificatorului în ideea de a se achita de o obligaţie faţă de Dumnezeu
(Fac.22), obligaţie ce credinciosul şi-o impune singur (Num.6, 14-21 ) în speranţa de
a mişca bunătatea lui Dumnezeu (II Şam.24, l 8-25).
Nu există religie în care să nu fie prezente altarele de jertfă despre care se fac
menţiuni şi în cărţile Vechiului Testament.
Jertfele Vechiului Testament au avut un rol pregătitor, prefigurând jertfa din
Noul Testament şi în această măsură au împărtăşit harul Sfinţilor. Fiecare evreu,
când adu cea jertfă, primea harul în urma credinţei şi a speranţei lui în viitorul
Mesia.77
Sfântul Apostol Pavel afirmă că prin sânge de tauri şi ţapi nu se curăţise
păcatele (Evrei. X,4), dar de aici nu rezultă că jertfele Vechiului Testament şi-au
atins scopul instituirii lor. Ele au întărit şi sporit speranţa şi credinţa în urma
Mântuitorului. Dumnezeu prin Moise a stabilit legea jertfelor pentru două motive:
a. Ca poporul ales să nu uite că poartă păcatul înnfiinţa lui.
b. Ca în mod profetic acest popor să ştie că cei ce cred şi au speranţa în
jertfa de pe cruce a Mântuitorului lisus Hristos s-au curăţit de păcatele lor şi s-
77 Drd. Gheorghe Burtan, „Rolul îndrumător al Vechiului Testament, Studii Teologice, anul XXV, (1973), seriaa IIl-a. nr.9-10, p.725
au unit cu Dumnezeu.
Sublimitatea concepţiei cu privire la jertfe o subliniază mai ales pro f e ţii. O
serie de îndemnuri care străbat scrisul lor probează că numai jertfele externe singure
nu aduc mântuirea. Ele dobândesc valabilitate numai atunci când sunt însoţite de
căinţă. Când nu este posibilă jertfa, o rugăciune pornită dintr-o inimă umilă şi sinceră
valorează mai mult decât toate jertfele.78
După Vechiul Testament, jertfele sunt nişte acte simbolice prin care omul îşi
exprimă adorarea şi ascultarea faţă de voia divină. Omul îşi arată neputinţa sa în a
ieşi biruitor în lupta contra răului, iar pe de alta el doreşte eliberarea sa de sub
această stare de robie.79
Aducerea jertfelor confirmă ca şi religia o realitate universală, aceea că omul
este o fiinţă religioasă şi credinţă în divinitate şi-a manifestat-o felurit, credincioşii
mozaici chiar dacă aduc jertfe animale, ca şi cei din vremea lor, ei fac aceasta în
spiritul unei credinţe adevărate, descoperită de Dumnezeu.80
In viaţa religioasă jertfele au o importanţă deosebită, de aceea în cărţile
Vechiului Testament este respinsă reducerea lor la nişte acte de formalism existente
în cultele păgâne. Profeţii ascultând glasul Domnului, condamnă pe cei ce imită pe
păgâni şi le aduc fără a cunoaşte pe Dumnezeu şi au o comportare morală nepotrivită
legilor divine.
Jertfele cu toate că sunt acţiuni cultice obişnuite, ele au o valoare deosebită
pentru manifestarea şi păstrarea vieţii religioase. Acestea au prefigurat jertfa
Mântuitorului Hristos. La baza lor stă sentimentul de dragoste al omului faţă de
Dumnezeul căruia îi sacrifică în întregime unul din bucuriile sale.81
Rugăciunea
Apărând ca o expresie fundamentală a sentimentului religios, rugăciunea
înseamnă ridicarea minţii şi a inimii către Dumnezeu în scopul stabilirii unei
comuniuni imediate cu el. 9l
Face parte din acţiunile de cult obişnuite şi după consemnarea ei în Vechiul
Testament urmează jertfele. După Vechiul Testament se arată că după naşterea lui
Enos — fiul lui Set, atunci oamenii au început să cheme numele lui Dumnezeu
(Fac.4,26). Mai târziu patriarhii evrei, după ce îşi ridicau jertfelnic se închinau şi
chemau prin rugăciune numele Domnului, ceea ce înseamnă că rugăciunea este unită
78 Ibidem79 Pr.Prof. Nicolae Neaga, „N-am venit să stric Legea!" Sibiu, 1940, p.4080 Pr.Prof.Dr. Dumitru Abrudan 4081 Ibidem, p.250
cu actele de jertfă. Rugăciunea, ca jertfele, este tot aşa de veche ca şi religia
monoteistă descoperită omului pe cale supranaturală82. Ele sunt părţi indestructibile
ale religiei şi de mare însemnătate pentru viaţa spirituală care trebuie să-şi aibă
izvorul în cunoaşterea vocii divine.
Dacă primele acţiuni cultice sunt holocaustele nu înseamnă că oamenii nu îşi
ridicau mintea şi voinţa către Dumnezeu, dimpotrivă jertfele implicau prezenţa ei sau
era punct de exteriorizare a acestora şi ea nu este redusă la o contemplare a
divinităţii.
Legea mozaică recomandă rostirea rugăciunii într-un loc public şi special
destinat existenţei lui Dumnezeu. Templul care va primi numele de „casă a
rugăciunii" a f o s t desemnat pentru înălţarea rugăciunii.
De multe ori, rugăciunea era însoţită de muzică; la evrei cuvântul „a se ruga"
înseamnă „ a cânta", însă rugăciunea acompaniată a apărut mult mai târziu, abia după
organizarea cultului divin, când de fapt nici nu reprezenta un act de sine stătător, ci
era îmbinată cu alte forme de cult.
Despre Moise ştim că s-a rugat, adică a stat de vorbă cu Dumnezeu (leş.3,1-
4,17) şi a mijlocit pentru Israel (leş.32, l l — 13; Num. l l, l l - l 5). Amos la rândul
său, se referă la zgomotul imnurilor acompaniate de alăută (cap.5,23), însă o f a ce la
modul general. Se deduce totuşi că rugăciunea acompaniată de instrumente muzicale
s-a dezvoltat o dată cu ritualul de la lăcaşul sfânt, iar în templul lui Solomon se ştie
că erau grupuri de cântăreţi specializaţi în acompanierea imnurilor religioase. Cartea
oficială de rugăciune în uz la templul lui Solomon a fost Psaltirea din care unii erau
psalmii liturgici.
In afară de Psaltire celelalte scrieri canonice ale vechiului Testament, cuprind
puţine texte de invocare a numelui lui Dumnezeu ( F a c. 3 2 ), Rugăciunea lui I a c o
b (Isş.15), Căutarea lui Moise; 32,30-32, rugăciunea lui Moise.
Pentru iertarea poporului care făcuse viţelul de aur; Deut.26,3-1 O, 13-15.
Rugăciunea Anei; II Regi.22, Căutarea de mulţumire a lui David; III Regi 8, 12-61.
La ritualul cultului mozaic post-exilic se foloseşte mult cântarea psalmilor.
(Neem.12,27) pe care o executau leviţii, iar poporul dădea răspunsuri. Introducerea
lor a sporit frumuseţea cultului mozaic şi rostirea textului este înlocuită de intonarea
lui, ceea ce se sensibilizează mult trăirea spirituală.
Obiectul rugăciunii era obţinerea de bunuri , cu toate că nu lipseau nici
cazurile în care credincioşii mai pioşi cereau iertarea păcatelor (Ps.3 l ;5 l ; l 02, l
82 Conf.Dr.Pr. Petre Semen, op.cit., p. 182
29). Se cerea în acelaşi timp vindecarea de boli, izbăvirea de moarte, pedepsirea
duşmanilor, izbăvirea de primejdii, sănătatea până la adânci bătrâneţi, fericirea şi o
familie cât mai numeroasă. Bucuriile spirituale nu prea făceau obiectul rugăciunii,
deoarece concepţia israelică despre viaţa viitoare era forte puţin conturată. Şi nu e de
mirare dacă ne gândim că revelaţia nu se desăvârşise.
Rugăciunea înseamnă religia în acţiune si ea se ridică, aşa cum spune N. lorga,
pe scara de aur a faptelor bune, de aceea profetul Isaia în numele lui Dumnezeu
condamnarea rugăciunilor celor ce vărsa u sânge şi săvârşea răul. (Isaia 1,15-16).
Prin intermediul ei, credinciosul îşi arată supunerea şi dragostea faţă de
Dumnezeu care-1 ascultă şi-1 întăreşte în zilele grele aşa cum s-a rugat Mardoheu
pentru compatrioţii săi şi împotriva lui Aman (Ester 4). Unirea ei cu postul a dat mult
curaj şi încredere israeliţilor în salvarea lor şi sub tirania lui Aman.83
Prin rugăciune Moise a salvat poporul său de la pedeapsa divină (leş.32,2,1-
14), de aceea ea este şi un mijloc de a cere lui Dumnezeu izbăvirea celor din
necazuri.
Extraordinare.
Acţiunile se cult extraordinare erau cele care se săvârşeau mai rar : sacrificiul
legământului, sacrificiul nivelului pastoral, al vacii roşii, cel de la încheierea votului
de n azi r eu, etc.
La aceste acţiuni de cult se mai adaugă şi circumcizia şi unele jertfe care s-au
săvârşit doar o singură dată (legământul sinaitic, al consacrării preoţilor şi l e v i ţ i l
o r în timpul lui M o i s e.84
Circumciziunea
Este un act de cult extraordinar instituit de Dumnezeu ca semn al legământului
încheiat cu patriarhul Avraam pe când acesta avea 94 de ani (Fac.17,1) şi cu urmaşii
acestuia, act ce trebuie îndeplinit la toţi copii de partea bărbătească, începând cu
vârsta de 8 zile (V. 10-14). Toţi bărbaţi şi copii din casa patriarhului şi Avraam
însuşi împreună cu fiul lui Ismael de 13 ani, s-au supus tăieri împrejur chiar în ziua
instituirii actului propriu-zis (V.23-27).
După aceea a urmat Isaac (cap.2 l,4) şi toţi urmaşii lui.
Prin acest act cultic extraordinar Dumnezeu încheie legământul cu Avraam
care va fi tată a mai multor popoare, de aceea i se schimbă şi numele în acest sens. în
83 Conf.Dr.Pr. Petre Semen, op.cit., p. l 8684 Dicţionar Hciclopedic de Iudaism , p.447
loc de Avram care înseamnă „tatăl înălţimii" i se zice Avraam care înseamnă „tată al
mulţimii" (Fac. l 7,5-6).
Încheierea unui legământ era de regulă marcată printr-un act
ceremonial.85
Circumciziunea devine semnal legământului din neam în neam şi iniţial ea s-a
aplicat lui Avraam care nu avea urmaşi legitimi şi tuturor membrilor de parte
bărbătească care formau familia sa (Fac.17,13). Ne respecta r ea circumciziunii care
consta din îndepărtarea prepuţului cu un cuţit operaţie ce o săvârşea uneori chiar
mama copilului (leş.4,25) se pedepsea cu moarte, deoarece se încălca legământul cel
veşnic (Fac. l 7,7,14).
Potrivit textului vechi testamentar circumciziunea se făcea la 8 zile după
naştere (Fac.7, l 4) şi mai târziu ea se va săvârşi numai la fii lui Israel de sex
bărbătesc, operaţie care va fi îmbinată şi cu punerea numelui.
Practicarea circumciziunii nu este specifică israeliţilor ci ea apare şi la
egipteni, fenicieni, etiopieni, unele triburi din Africa şi America, arabi descendenţi
din Ismael, fiul nelegitim al patriarhului Avraam şi musulmani.86 Egiptenii cunoşteau
circumciziunea însă după losif F l a v i u se pare că era practicată numai de preoţi şi
de cei ce vroiau să fie iniţiaţi în lucruri misterioase. Opinia sa va fi confirmată
ulterior şi de Origeu şi Sântul Ambrozie de Milan care arată că numai preoţii se
circumcideau. Consemnările lor ne ajută să înţelegem că israel i ţi i n-a u împrumutat
de la egipteni practicarea circumciziunii care se aplică tuturor oamenilor descendenţi
din neamul lui Avraam. Ca semn al legământului circumciziunea mai poartă şi
numele de ,,ot berith", adică semnul prin care se arată credinţa lui Avraam şi
dreptatea pe care a obţinut-o prin ea (Fac.17,l 1). Ea mai poartă şi numele de
legământ „berit" a să amintească de semnul încheiat de Dumnezeu cu patriarhul
Avraam.
Cel ce primeşte circumciderea acceptă actul consacrării divine şi numai ea
poate intre în comunitatea lui Israel.
Respectarea circumciziunii a fost şi în atenţia profeţilor care precizează că
egiptenii şi alte popoare nu sunt circumscrise. Din Pentateuh rezultă că patriarhul
Avraam nu a împrumutat circumciziunea de la egipteni care nu o practicau deoarece
eventuala primire a unui egiptean în comunitatea israeliţilor avea în vedere trecerea a
trei generaţii (Deut.23,8).
85
86 Pr.Prof.Dr. Dumitru Abrudan,Diac.Prof.Dr. Emilian Cornilescu, op.cit. , p.245
Egipteni ca şi arabii practicau circumciziunea la băieţi între 6-14 ani. La evrei
circumciziunea este semnul credinţei monoteiste al celor ce intră în comunitatea
oamenilor care se teme de Dumnezeu şi împlinesc poruncile Lui.
Moise se opunea, personal circu inciziei şi nu a îngăduit niciodată să i se
aplice.87 Mai târziu, în cartea Levitic, se spune că Dumnezeu a poruncit lui Moise ca
să fie circumcişi toţi copii israeliţi la a opta zi de la naştere. Cel ce se sustrăgea în
mod voit de la acest act, nu mai făcea parte din comunitatea israelită şi trebuia ucis
(Fac. l 7, 14).
Pentru israeliţi circumciziunea este un act de cult extraordinar cu un adânc
sens religios şi moral. Prin ea se arată în mod simbolic înfrânare senzualităţii
exprimată prin extirparea unei părţi din trup (prepuţul) pentru ca omul să urmeze
lucrurile drepte. Cel circumscris se făcea părtaş binecuvântărilor şi f ă g ă d u i n ţ e l
o r f ă c u t e de Dumnezeu patriarhului Avraam. în comunitatea religioasă mai târziu
putea intre şi cei ce erau de alt neam şi trăiau printre fii lui Israel.
Admiterea lor era condiţionată de părăsirea cultelor idolatre (Lev.18,26),
renunţarea la hulirea numelui divin (L ev.24,16) la consumarea sângelui (Lev.17,10)
şi mâncarea pâinii dospite la Paşti (leş.12,19).
O parte din aceştia se c i r c u m c i d e a u, purtând numele de prozeliţii
dreptăţii, iar altă parte nu se circumcideau şi se făceau prozeliţi porţi.
Cei circumscrişi primeau toată Legea mozaică. Din rândul lor menţionăm pe
cheviţi, recabiti, Neeman Sirianul care puteau aduce sacrificii la lăcaşul sfânt , fără
însă a depăşi la templu poarta israeliţilor.
Prozeliţii mai poartă numele de „fii legământului''1 deaorece se circumcideau şi
ca semn că renunţă la idolatrie, se curăţau cu apă, adică, se botezau.
În legătură cu apariţia actului circumciziunii s-au f o r m u l a t mai multe
teorii. Unii au considerat că nu este altceva decât un ritual de iniţiere înaintea
mariajului, sau la pubertate, iar alţii susţin că a apărut din motive igienice de a marca
apartenenţa la un trib sau ca un rit special de intrare într-o comunitate religioasă.
Acest act s-a păstrat cu sfinţenie la iudeii până astăzi. El este săvârşit de către un
specialist numit „moliei". Fiind un act religios rolul mohelului este acela de a rosti în
timpul săvârşirii actului nişte rugăciuni speciale şi binecuvântări.
Circumcizia avea şi implicaţii morale, după cum rezulta din folosirea
metaforică a termenului „tăiat împrejur" (Jud. l4,3; l5 ; l 8). Circumciziunea însemna
un devotament aproape necondiţionat faţă de Iahve. Dumnezeul legământului.88
87 C.F.Potter, „Fondatori de mari religii", Bucureşti, 1999, p.7488 Conf.Dr.Pr. Petre Semen, op.cit., p. l 86-187.
Prin actul circumciziunii se respectă legământul cu patriarhul Avraam şi în
acelaşi timp, noului născut i se dă binecuvântarea tatălui. Acest act de cult nu se
aplică şi celor născuţi de parte feminină, însă pentru punerea numelui acestora
este stabilită prima sâmbătă de la naştere, la Alia la T ora.89
Sacrificiul legământului
Legământ = contract sau acord între două părţi.90
Noţiunea de legământ este fundamentală pentru teologia biblică a Vechiului
Testament şi prin ea sunt desemnate de asemenea cele două părţi ale Sfintei Scripturi
(Ieremia 31,31)
Septuaginta traduce evreiescul „berit" prin cuvântul „legământ" , „alianţă".
Legământul e revelat şi făgăduit lui Avraam şi patriarhilor, e încheiat cu
Moise pe Sinai şi desăvârşit şi pecetluit printr-un nou legământ cu Mântuitorul
Hristos.
Termenii legământului sunt:
1. Iahve, alege şi cheamă pe Avraam şi prin el pe
urmaşii lui şi apoi toate seminţiile pământului.
2. Iahve oferă în dar celor chemaţi un pământ al
făgăduinţei, Legea şi Răscumpărarea prin înfierea prin
Fiul Său, devenit om;
3. Iahve cere în schimb încrederea în legământ,
încredere exprimată prin ascultarea faţă de Lege şi prin jertfă.
Biblia menţionează numeroase legăminte. După ce îl vesteşte pe Noe că toate
fiinţele urmau să piară, Dumnezeu face cu el un legământ (Gen.6, l 8) înştiinţându-1
ca viaţa lui va fi salvată cu ajutorul arcei pe care o construise. După potop Dumnezeu
menţionează un alt legământ prin care se angajează să nu mai distrugă nici o viaţă
prin potop. Legămintele dintre oameni sunt de asemenea frecvente în Biblie.91
Cu Moise sensul jertfei în viaţa religioasă a poporului evreu se defineşte şi mai
clar. Făgăduinţa făcută de Dumnezeu lui Avraam se transferă într-un legământ
încheiat prin Lege şi pecetluit prin jertfe.
A j ungând în luna a treia de la ieşirea din Egipt în pustiul Si n ai (leş.19,1)
Moise s-a suit în multele S fa n t unde i s-a dat Legea. La acest legământ este în
general interpretat ca o reînnoire şi o prelungire a vechiului legământ dintre Avraam
89 Pr.Prof.Dr. Dumitru Abrudan90 Diac.Prof.Dr. Hmilian Corniţescu, op.cit., p. 25791 Dicţionar Enciclopedic de Iudaism, p.448
şi Dumnezeu. La aproximativ trei luni după ieşirea din Egipt, copii lui Israel, a j u n
g la muntele S i n a i. Moise urcă pe munte şi se întoarce cu o înştiinţare de la
Dumnezeu privind stabilirea unui legământ, prin care copii lui Israel urmau să
asculte de Dumnezeu, devenind în schimb un popor unic între popoare, un neam
sfânt şi o împărăţie de preoţi. Poporul acceptă şi are loc o mare teofanie, în cursul
căreia tot neamul lui Israel trăieşte experienţa prezenţei divine.
Conţinutul acestei teofanii este Decalogul la încheierea decalogului, cuprinşi
de spaimă şi copleşiţi de experienţa divinităţi, evrei se adresează lui Moise cerându-i
să la slujească de atunci înainte drept mijlocitor pe lângă Dumnezeu.
Moise îi stropeşte cu sângele jertfelor zicând : ,, iată sângele Legământului pe
care Domnul 1-a făcut cu voi pe temeiul acestor cuvinte" (Exod.24,8).
Dumnezeu s-a adresat numai lui Moise; ,,am să vă primesc s ă - m i fiţi popor
iar Eu să vă f i u Dumnezeu, şi voi veţi cunoaşte că Eu sunt Domnul, Dumnezeul
Vostru" (leş.24).
Legământul încheiat între Dumnezeu şi om în Sinai reprezintă legământul
biblic prin excelenţă.
La coborârea din munte după ce a vorbit poporului înfăţişându-i toate
poruncile Domnului, Moise a înălţat un jertfelnic în numele celor 12 seminţii
israelite şi a adus pe el arderi de tot (ies.24,4-5).92 înălţarea altarului simbolizează
prezenta lui Dumnezeu în mijlocul celor 12 seminţii cu care, prin mijlocirea jertfelor
aduse de tinerii lor, încheia legământul. Adunarea jertfelor are ca scop sfinţirea şi
întărirea legământului (leş.24, l-8).
Sacrificiul legământului ca act de cult extraordinar este unic în f e l u l său prin
faptul că acum poporul se obligă înaintea lui Dumnezeu să asculte poruncile divine.
încheierea legământului implică şi sacrificarea animalelor de unde i-a venit şi
denumirea ebraică de a „tăia legământul". Poporul încheia acest legământ cu
Dumnezeu iar pentru realizarea lui se sacrifică animalele tocmai pentru a înţelege că
dacă nu îl va respecta, va merita aceeaşi soartă.
Sângele este folosit şi la încheierea legământului pentru că este sediul vieţii-
cel care curăţeşte sufletul (Lev.17,11). Prin aducerea sângelui în acest act
extraordinar, poporul nu numai că se purifică dar intră în comunitatea teocratică.
Iahve a încheiat „legământ" cu poporul său dar suveranitatea Sa îi permite să-1
anuleze oricând. Dacă nu o face, nu e datorită forţei „legământului", nimic nu îl
poate lega pe Dumnezeu nici chiar propriile sale făgăduinţe — ci datorită infinitei
92 Dicţionar Enciclopedic de Iudaism, p.448
sale bunătăţi.93
c. Sacrificiul vacii roşii
Acest sacrificiu se aducea mult mai rar şi avea drept scop colectarea cenuşii
rezultate din arderea unei juninci, pentru a o folosi la curăţirile impuse de Legea
mozaică. Legile interzice categoric fiilor lui Israel să se atingă de cadavre, le leproşi,
de oase sau chiar de morminte (Num. l 9,2-1 0;3 l ,23) pentru a nu ajunge în starea de
necurăţenie care îi făcea improprii de a se mai integra în comunitatea s fa n ta a lui
Dumnezeu. Dacă totuşi se aj ungea la starea de necurăţenie, Legea prevedea un ritual
în urma căruia persoanele şi obiectele ce au devenit necurate îşi recapătă starea
iniţială.
în cele trei stări de necurătie prin care se înlesnea moartea fizică şi spirituală
nu lipsea ca material de bază în vederea purificării cenuşa de la jertfa vacii roşii.
Fiind vorba de multe cazuri de necurătie, era firesc ca cenuşa să se termine şi
era nevoie de anumite intervale de timp să se sacrifice o altă vacă roşie.94
Ritualul acestui sacrificiu consta din alegerea unei vaci tinere, de culoare
roşie, fără defecte fizice, neînjunghiată vreodată, şi trebuia să nu fi purtat niciodată
jug. Această prescripţie era aplicată şi cu privire la aducerea sacrificiului de ispăşire
în cazul unui omor în care nu se cunoştea făptaşul (Deut.21,3). Victima se ardea în
întregime iar preotul arunca în focul care ardea lemn de cedru, ipsos şi fire de lână
roşie, după care stropea de şapte ori cu sângele victimei în direcţia locaşului Sfânt, a
Cortului, în timpul călătoriei prin pustie şi a trupului după construirea acestuia. După
arderea completă a victimei, cenuşa era colectată cu grijă şi păstrată într-un loc curat.
Juninca roşie înjunghiată afară de tabără a fost tipul lui Hristos, care a fost
răstignit pe cruce în afară de cetate (Evrei. 13,12) iar apa curăţitoare a preînchipuit
sângele lui Hristos care curăţă cugetul de poftele cele moarte (Evrei.8, l 4).95
93 Mircea Eliade „Tratai de Istorie a religiilor", Bucureşti, 1992, p. 101-102.94 Pr.Prof.Dr. Dumitru Abrudan,Diac.Prof.Dr. Emilian Corniţescu, op.cit. , p.25995 Pr.Prof. Nicolae Ciudin, op.cit.p.79
Capitolul III
Valoarea religios morală a jertfelor VechiuluiTestament
Sacrificiile reprezintă un simbol închinat lui Dumnezeu de cei ce
au simţit nevoia să-şi exteriorizeze sentimentele lor religioase. Ele pornesc din
sentimentul de dependenţă faţă de Dumnezeu, singura scăpare şi ajutor al
omului credincios. De aceea ca expresie a religiozităţii omului sacrificiile
sunt universale după cum este şi credinţa de a venera pe Cel Atotputernic.
Sentimentul dependenţei faţă de Cel din care îşi trage originea omul nu 1-a
păstrat în sine ca pe o idee abstractă ci a început să şi-1 exteriorizeze, adorând Fiinţa
de la care a crezut că îşi are originea, adorare din care a luat naştere jertfa.96
Sacrificiul poate fi considerat ca „acţiune rituală de distrugere a unui obiect,
sau a unei vieţi cu ajutorul căreia se credea că se influenţează forţele naturii, fie
pentru a se sustrage de loviturile lor, pe care şi le imaginau vătămătoare sau
primejdioase, fie ca să câştige acţiunea binefăcătoare a acestora de a intra în legătură
sau în comuniune cu el", după cum se exprima un teolog, în acest fel jertfa este o
manifestare expresivă a sentimentului religios , în sens că oferirea darului „reprezintă
efortul de a stabili o legătură între Dumnezeu şi om, cu toată distanţa cauzată de
păcatul omului sau pentru a-1 determina să renunţe la mânie, la asprime şi pedeapsă,
şi să se arate blând, dispus şi împăcat".
Jertfele sunt daruri neimpuse de nimeni şi purcese numai din sentimentele
religioase naturale, înnăscute naturii omeneşti, spre a manifesta devotarea şi alipirea
totală către Dumnezeu. La baza acestor daruri materiale sau a jertfelor stă gând curat,
intenţia bună a celui ce le oferă. Şi tocmai prin aceasta primesc valoare înaintea lui
Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu apreciază intenţia nu darul în sine, de care El n-are
nevoie.97
înainte de a ne referi la caracterul simbolic al jertfelor israelite, pentru că sunt
unii care susţin că acestea n-au fost decât rezultatul unor influenţe ale cultelor
păgâne, trebuie să subliniem că şi unele şi altele pornesc dintr-o necesitate lăuntrică a
omului de a restabili raporturile cu divinitatea. Dacă vom căuta originea deosebirilor
de esenţă între sacrificiile Vechiului Testament, adică între cele instituite din porunca
divină şi cele false ale păgânilor o vom găsi în primul act de exteriorizare a
sentimentului religios la Cain şi Abel. Se poate spune că jertfa lui Cain este începutul
96 Conf.Dr.pr. Petre Semen, art.cit.,p.74797 Diac.Gheorghe Papuc, „Sensul Jertfelor după profeţii Vechiului testament", M.A (1957) nr.5-8, p.429-430
sacrificiilor păgâne, pentru reprezintă degradarea adevăratului sens al jertfei.
Pentru Dumnezeu revelaţia sinaitică, jertfele nu erau pretinse din partea
divinităţii ca o necesitate pentru Sine, ca la zei păgâni, ci apar ca un mijloc de sfinţire
şi de reintrare a credincioşilor în comuniune cu El.
Jertfa trebuia să fie rodul unei munci cinstite, căci numai cu o astfel de jertfă îl
putem reprezenta cu adevărat pe ofertant înaintea lui Dumnezeu şi numai prin câştig
curat îşi câştiga viaţa ferind-o de păcate care 1-ar fi putut îndrepta de Dumnezeu.
În concepţia creştină jertfele au o origine mai veche, chiar decât rugăciunea,
pentru că în Sfânta Scriptură citim că primii oameni au adus mai întâi jertfă lui
Dumnezeu şi după aceea au invocat numele său (fac.4,16). Aceşti primi oameni au
trăit în mijlocul naturi, aşa că materialul jertfei lor a fost luat din natură sub forma
unui dar alimentar, deci din care cauză jertfa va fi numită câteodată „la nuriture de
Dieu" iar altă dată jertfă (Lev.21,6-8).98
După căderea în păcat, prin întunecarea minţii instinctele trupeşti îl copleşesc
pe om în aşa măsură încât devine incapabil a duce în continuare numai jertfe
duhovniceşti, sau interne, şi începe să aducă alte jertfe externe, care indică detaşarea
omului de spirit.
O altă latură a căderii, a fost ruperea comuniunii ce a existat între Dumnezeu
şi om de care ruptură el a fost imediat conştient, pentru că era mustrat de conştiinţă şi
dorea refacerea acestei legături. Jertfa s-ar fi născut aşadar din dorinţa acestei refaceri
a legăturii, ar fi o „satisfacţie adusă lui Dumnezeu de către om , prin mijlocirea
obiectivului şi în acelaşi timp o expresie prin substituire".
Conştiinţa vinovăţiei şi dorinţa de împăcare prin jertfă a fost moştenită de la
strămoşii omului şi a fost transmisă nouă tuturor. Dar ea s-a impus, nu numai ca o
conştiinţă, ci şi ca o „reminiscenţă a comuniunii reale ce a existat între om şi
Dumnezeu, când dăruirea fiinţială lui Dumnezeu era condiţia însă a existenţei lui, şi
răspunsul său la darul lui Dumnezeu".
Prin jertfă, obiectul, victima este sacrificată, pentru că jertfa înseamnă
distrugere. Prin ea trebuie să se aducă plată pentru păcat „plata păcatului fiind
moarte" (Fac.2,7), jertfa este deci fructul raportului dintre Dumnezeu şi om, ca un
răspuns de gratitudine din partea omului faţă de darul cu care 1-a dăruit Dumnezeu
prin creaţie. Iar dacă Dumnezeu 1-a creat pe om în mod liber şi din bunătatea sa, la
fel şi jertfa adusă de om este o dăruire liberă şi de bună voie. In acest sens se afirmă
că „în iudaism omul n-a fost constrâns să sacrifice dar a avut de la început un instinct
98 Conf.Dr.Pr. Petre Semen, art.cit.,p.748
de sacrificiu".99
Jertfele din Vechiul Testament sunt simbolul sentimentelor pozitive: de
adorare, de mulţumire, cerere, umilinţă şi căinţă, pe care jertfitorul şi le exprimă ca
act exterior înaintea lui Dumnezeu. El a urmărit ca „prin jertfă să ofere lui Dumnezeu
un dar, cu scopul de a-1 adora, şi a obţine în schimb graţia divină care să-1
curăţească de păcate şi să-1 sfinţească".
Chiar şi după căderea în păcat, în om s-a mai păstrat tendinţa de a-L adora pe
Dumnezeu tendinţă care-i devine necesitate. Deci, nu Dumnezeu a impus omului
aducerea de jertfe ci aceasta era exteriorizarea necesităţii de adorare care ţinea de
însăşi structura fiinţei sale spirituale. Prin Legea Vechiului Testament Dumnezeu a
arătat omului doar modul în care trebuia aduse aceste jertfe. Dar aceasta a făcut-o
pentru că, după căderea în păcat, adevăratul sacrificiu a degenerat în jertfe false,
aduse nu lui Dumnezeu cel adevărat ci făpturilor divinizat e.(idolilor).
Cel mai important scop pentru care Dumnezeu prin Moise şi prin profeţi, a
prescris felul cum trebuie îndeplinite ritualele de jertfă, a fost ca să-i deosebească pe
evrei de păgâni, să-i îndepărteze de idolatria spre care erau închinaţi, adesea şi să-i
păzească curaţi din punct de vedere moral pentru ai face apţi îndepliniri planului de
mântuire. Omul să-şi amintească apoi permanent de faptul că el vine de la Dumnezeu
şi că îi datorează recunoştinţă deplină, adoraţie desăvârşită şi laudă.
Jertfele Vechiului Testament au avut două scopuri: unul pozitiv, care consta în
realizarea binelui, şi altul negativ care urmărea evitarea răului fizic sau moral
„păcatul". Scopul jertfelor se referă la latura interioară sau spirituală iar forma, la cea
materială sau exterioară. Adevărata jertfă este de fapt cea interioară. Este aceea în
care sufletul „ se oferă lui Dumnezeu prin dragoste, prin rugăciune, sau prin alte
interioare asemănătoare".
Jertfa Vechiului Testament „prin însăşi fiinţa sa n-a putut ridica păcatul şi n-a
împărtăşit harul divin decât indirect". Dumnezeu a cerut jertfe interne, adică acelea
care se nasc din credinţa adevărată şi din inimă curată.100
în centrul jertfelor de ispăşire stă folosirea sângelui. Semnificaţia acestui ritual
după Sfânta Scriptură constă în aceea că „sângele este un lucru esenţial în mijlocirea
sfinţirii", căci „sângele este viaţa" (Deut.XII,23). Sângele are putere Sfinţitoare, căci
prin vărsarea lui se predă viaţa şi tot el face legătura dintre Dumnezeu şi om.
Sângele aparţine de fizic şi prin urmare nu se poate ridica la Dumnezeu, care
este spirit. Dacă păcatul săvârşit de om este de natură spirituală pentru că porneşte
99 Ibidem,p.749100 Ibidem
din sufletul său.
Tot de jertfă, ţine şi rugăciunea şi îndeplinirea poruncilor divine, pentru că
prin ascultarea omului se oferea pe sine Creatorul său, iar această dăruire, constituie
însăşi fiinţa jertfei. Ascultarea lui Adam şi a Evei în paradis a fost o jertfă deplină
egală în sine, sau chiar superioară jertfelor externe care au urmat după alungarea din
Rai.101
Prima jertfă adusă de oameni după cădere a fost o jertfă de mulţumire, şi de
fapt prima de natură internă exteriorizată printr-un act vizibil, în prima jertfă
Dumnezeu n-a privit la actul extern, ci mai mult la intenţia jertfitorului, accentul a
fost pus deci, pe latura spirituală a jertfei.
Prima jertfă victima înlocuia pe sacrificator şi aceasta era arătata prin punerea
mâinilor asupra victimei. Moartea păcatului nu urmează ca o consecinţă a morţii
victimei ci ca urmare a confirmării jertfitorului cu viaţa lui Dumnezeu. Prin urmare,
jertfa are o mare valoare simbolică, prin faptul că reprezintă pe jertfitor. „ridicându-
se către creatorul său şi absorbită astfel în El, intră în comuniune strânsă cu El".
Jertfa religioasă prin excelenţă este holocaustul sau arderea de tot, aceasta
fiind o jertfă care exprimă adoraţia şi dragostea jertfitorului pentru Dumnezeu.
Nu numai jertfele dar şi alte manifestări religioase erau respinse de Dumnezeu
dacă nu era făcută cu sinceritate. Dumnezeu cerea „jertfa inimii, nu a trupului,
ascultare şi pietate nu rit şi ceremonial, suflet nu carne, căci Dumnezeu duh este".
Păcatele pe care le săvârşeşte credinciosul îi aduc suferinţe şi îndepărtarea de
Dumnezeu, de aceea îi oferă daruri, ca să fie în legătură cu El şi plata răutăţilor sale o
substituire cu moartea animalului, a cărui viaţă o înlocuieşte pe a sa.102
La baza jertfelor trebuie să stea curăţirea sufletească, înţeleasă aici ca purtarea
morală ireproşabilă faţă de Dumnezeu, înainte orice jertfe, Dumnezeu cere omului să
aibă o inimă umilită, pocăită. Totuşi, aceasta nu-1 împiedică pe David „să dorească a
se curăţa cu isop care se folosea la stropirea leprosului" pentru „curăţire". (Lev.16,4-
9) când Legea era păstrată cu stricteţe, Dumnezeu se putea lipsi chiar de jertfe.
Adevărata jertfă care a fost plăcută lui Dumnezeu fiindcă reprezenta în sine
pure sentimente morale, a fost ilustrată prin exemplul celor mai tineri martori; „că
noi pentru păcatele noastre pătimim... Iar eu precum şi fraţii mei, şi trupul şi sufletul
mi-1 dau pentru legile pământeşti, rugându-mă lui Dumnezeu ca să nu întârzie a se
milostivi spre aceasta". (II Mac.32-37). Dacă Dumnezeu respingea uneori jertfele de
101 Ibidem, p.750102 Pr.Prof.Dr. Dumitru AbrudanDiac.Prof.Dr. Emilian Corniţescu, op.cit., p.285
animale, o făcea pentru că nu îndeplinesc toate condiţiile adevăratei jertfe, adică
acele ale unei inimi pocăite. Prin ascultare omul se dăruieşte lui Dumnezeu aduce
prin aceasta o jertfă, în sensul că el moare pentru păcate, cu scopul de a trăi
poruncilor lui Dumnezeu.103
Mântuitorul lisus Hristos venind să desăvârşească Legea veche (Matei. 5, l 7-1
9) a arătat valoarea morală a jertfelor, cerându-i celui ce aduce darul său la altar să se
aproprie cu inimă curată, să se împace cu fratele său şi apoi să aducă darul la altar
(Matei,5,23-24). Mântuitorul arată în acest fel că nu este mulţumit cu împlinirea
Legii aşa cum o practicau evrei, care îndeplineau preceptele cultice fără a le însoţi de
curăţia lăuntrică.104
Valoarea religioasă şi morală a jertfelor Vechiului Testament este relativă.
Numai jertfa Noului Legământ este perfectă fiind adusă de însăşi Fiul lui Dumnezeu
având astfel o valoare unică şi definitivă.
Pentru creştini, jertfele mozaice au încetat odată cu moartea Mântuitorului
care reprezintă jertfa deplină perfectă potrivit celor prorocite despre „Robul
Domnului", care-şi va da viaţa ca jertfă pentru răscumpărarea tuturor (Is.53).105
Sensul jertfei după profeţii Vechiului Testament
Pentru că omul nu este o fiinţă pur spirituală, cu una psihofizică, sentimentele
lui religioase au luat şi o formă sensibilă, concretă ca de pildă: ridicarea mâinilor,
închinăciunea, prosternare, apoi darurile pe care el le aduce la altar , ca partea cea
mai bună şi mai aleasă din produsul ocupaţiilor sale. Prin oferirea în onoarea lui
Dumnezeu a unui dar, omul renunţă liber la o parte din bunurile lui vrând să exprime
prin aceasta că el are numai o stăpânire vremelnică şi condiţionată asupra a ceea ce-1
înconjoară şi că Dumnezeu are stăpânire absolută asupra tuturor creaturilor.106
Sacrificiul ar fi prin urmare un act al cultului extern sau un act vizibil
simbolizând o ofrandă internă, bazat pe o instituire umană sau divină, prin care omul,
în semn de omagiu pentru Dumnezeu (adoraţie, cerere, mulţumire, expiaţie), renunţă
din partea sa la un bun de valoare mare pentru a-I oferi stăpânului său, cu speranţa că
ofranda sa va fi primită făcându-L pe Dumnezeu să se întoarcă spre el, spre a-i oferi
comuniunea Sa.
103 Conf.Dr.Pr., Petre Semen, art.cit., p.752104 Pr.Gheorghe Burtan , op.cit., p. 165105 Ibidem
106 Diac.Gheorghe Papuc, art.cit.,p.429
în cursul istoriei Sale, poporul ales s-a depărtat adesea de la sensul iniţial al
jertfelor. Acestea au devenit nişte acte pur externe formaliste, fără jertfa sufletului. Şi
cu toate aceste, poporul îşi punea multă nădejde în ele crezând că Dumnezeu are
nevoie de darurile nu de inima lui. Pentru combaterea acestor tendinţe atât de greşite
Dumnezeu se foloseşte de trimişii Săi, Profeţii Vechiului Testament. Ei au interpreţii
voii lui Dumnezeu, trâmbiţe şi străjeri în mijlocul poporului, cum sunt numiţi în
cartea profetului lezechiel (33,3-4).107
În Levitic, mai ales prin gura lui Moise, Dumnezeu cere poporului Său să
tindă să devină sfinţi, să se asemene cu El, care este sfânt: „să-mi fiţi sfinţi căci Eu
Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt şi v-am deosebit dintre toate popoarele ca să
fiţi ai mei" (Lev.20,26;l 1,44,45).
De aceea Dumnezeu îl învaţă şi caută să-L formeze potrivit aceste ultime
meniri ale lui , căci „ Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te învaţă spre folosul tău
şi te duce pe calea pe care trebuie să mergi" (îs.49,17).
Jertfele mai poartă numele de închinare, rugăciune (Fac.22,5). De aceea
Dumnezeu nu respinge sacrificiile, ci el mustră intenţia cu care se făceau ele de către
popor. „La Dumnezeu, care vede şi cele dinăuntru şi inima" (leş.20,12) nu jertfa în
sine era bine plăcută ci intenţia jertfitorului era sufletul darului; credinţa lui, viaţa lui
frumoasă, intenţiile lui bune erau plăcute lui Dumnezeu.
Profetul Ieremia zice: „aşa zice Domnul Savaot, Dumnezeul lui Israel:
„Arderile de tot ale voastre adăugaţi-le la jertfele voastre şi mâncaţi carne, căci
părinţilor voştri Eu le-am vorbit şi nu le-am dat poruncă în ziua aceea în care i-am
scos din pământul Egiptului, pentru ardere de tot şi pentru jertfă ci le-am dat astfel de
poruncă : să ascultaţi glasul Meu Eu voi fi Dumnezeul vostru, iar voi î-MI veţi fi
poporul Meu şi să umblaţi pe toată calea, pe care vă poruncesc Eu ca să vă fie bine"
(7,21-23).
Profetul Ieremia oarecum în chip ironic sfătuieşte poporul să le consume în
întregime, deoarece atunci când a fost într-un moment crucial în istoria lui, ca ieşirea
din Egipt nu i s-a spus să aducă jertfe, ci să meargă pe calea poruncilor pe care Iahve
i le făcuse cunoscute.Ca să poată dobândi iertarea Domnului, urmaşii lui Avraam
trebuie să se închine altfel de cum fac ei, care cred că prin mulţimea jertfelor pot
atrage bunăvoinţa lui Dumnezeu asupra lor. Dumnezeu însă nu voieşte jertfele lor,
care sunt respectate cu multă tristeţe, dar care se făceau din făţărnicie; El
respinge aceste daruri ipocrite. „Nu nădăjdui în jertfa nedreaptă", se
107 Ibidem, p.430
citeşte înţelepciunea Lui lisus Sirah (35,13). „jertfele nu-ţi vor ajuta când te bucuri
făcând rău", învaţă profetul Ieremia (l l, l 5)-Dumnezeu nu poate primi darurile unor
oameni care grăiesc prietenos către aproapele lor, iar în inimă îi făuresc cătuşe
(Ieremia 9,8).108
Pentru fărădelegi „urâta-m, dispreţuita-m plăsmuirile voastre şi nu simt nici o
plăcere pentru sărbătorile voastre. Când îmi veţi aduce arderi de tot şi prinoase, nu le
voi binevoi şi la jertfele de Mântuire, ale voastre nu voi pleca ochii", zice Domnul
prin glasul profetului Amos (5,21-22).
Jertfele externe, fără jertfa sufletului, sunt asemănate de către profetul Isaia,
întocmai cu cele ale păgânilor, care sacrificau oameni, câini, porci, etc.
Profetul Ieremia, nu combate Templul, nici sacrificiile şi nici celelalte forme
ale cultului extern, o falsă concepţie ce avea poporul faţă de aceste lucruri. Mulţi
dintre fii lui Israel vedeau în viaţa religioasă numai o prestare de cult, fără o viaţă
morală.
Profetul combate abuzurile în cult, nu cultul însăşi, ceea ce vrea să accentueze
este că nu cultul sacrificial este principalul ci o viaţă corectă, împlinirea cerinţelor
fundamentale religioase şi morale.
Această idee o exprimă mai direct profetul Osea, când zice „ milă voiesc, nu
jertfă şi cunoaşterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot" (6,6). Fără
dreptate, sfinţenie şi pietate, sacrificiile n-au nici un f o l o s.
Dumnezeu vrea acea ştiinţă practică, lucrătoare, însufleţită de dragoste, opusă
învârtoşării şi impietăţii. Sub numirea de milă şi cunoaştere, profetul înţelege toate
virtuţile.109
După păcatul său, David nu-şi ia refugiul la jertfe, ci cu inima zdrobită de
căinţă, cade înaintea lui Dumnezeu cerând iertare „ că de ai fi voit jertfa şi-şi fi dat !
Tu însă nu voieşti arderile de tot; că jertfa plăcută lui Dumnezeu este duhul umilit,
inima înfrântă şi smerită" (Ps.50,7).
Cultul, în primul rând sacrificiile sângeroase, era de criticat; ele erau nu numai
adulterat de către elementele cananeene, dar preoţii şi poporul considerau activitatea
rituală ca formă perfectă a adoraţiei. Ori, proclamă profeţii, în zadar e căutat în
sanctuare. Iahve; Dumnezeu dispreţuieşte sacrificiile, sărbătorile şi ceremoniile
(Am.5,4-6;14-15;24-23); el cere dreptate (5,24). Profeţii preexilici n-au precizat
niciodată care trebuie să fie activitatea culturală a credinciosului.
108 Diac. Gheorghe Papuc, art.cit, p.434109 Ibidem, p.437
Problema nici nu se punea atâta vreme cât poporul nu se întorcea la Iahve.
Profeţii nu urmăreau ameliorarea cultului, ci transformarea omului.110
Junghierile, sângele vărsat şi arderea cărnii în
sacrificiile Vechiului Testament, simbolizează necesitatea distrugerii formei de viaţă
veche, pentru a o reface într-o altă formă, în virtutea căreia viitorul trebuie să fie tot
mai frumos, tot mai fericit decât trecutul care se duce. Reflecţia isaiană : „ toţi
copacii pădurii vor bate din palme" (îs.55,12), când „prisma va înceta şi duşmănia va
fi zdrobită" (îs.l l,13), nu n este o invocaţie poetică faţă de natură ci o pătrundere a
profetului în veacurile în care totul se schimbă. Din acestea rezultă o atitudine
categorică împotriva vechiului, împotriva a ceea ce nu mai corespunde , şi un curent
nou de opinie.111
Originea jertfelor trebuie căutată în sentimentele religioase, înnăscute naturii
umane; conştient de dependenţa sa de Dumnezeu, omul a simţit nevoia să-şi exprime
şi pe cale văzută, prin daruri materiale ataşamentul său faţă de El.
Pe ideea de unite a divinităţii propovăduită de Decalog se aşează
uniformizarea cultică susţinută de profeţi. Pentru viitor profeţii prevăd abolirea
jertfelor de tipul Vechiului Testament unui cult nou şi a unei jertfe universal
valabile.112
Jertfele Vechiului Testament, preînchipuiri ale jertfelor Noului Testanent
Prin binecuvântarea şi rugăciunile preotului, care însoţeau jertfele,
„ credincioşii au primit harul sfinţilor" (Lev.9,22, Num.6,27). împărtăşirea harului
sfinţilor se evidenţiază cu mai multă pregnanţă din însăşi porunca lui Dumnezeu,
care a zis, cu priviri la aducerea jertfelor pentru curăţirea păcatelor „şi preotul să facă
expiere pentru dânsul, pentru păcatul lui ce el 1-a făcut şi i se va ierta lui"
(Lev.4,26,5, l 3).113
Cu toată diversitatea lor jertfele Vechiului Testament nu au putut aduce decât
curăţirea trupească a omului (Evrei.9, l 9). Ele au adus totuşi omului dreptatea legală
care îi permitea să rămână în comunitatea lui Israel, din care, aşa cum se ştie, putea fi
exclus dacă săvârşea păcate mari. în plus, jertfele îşi puteau pierde cu totul caracterul
lor simbolic dacă credinciosul israelit neglija latura spirituală a acestora precum şi
ideea de substituire.
110 Mircea Eliade, op.cit.,p.350111 Pr.Prof., N.Neaga, „ Teologia Vechiului testament şi actualizarea ei" M.O. 28 (1976), nr.3-4, p. 187-188112 Idem, „Valoarea spirituală a Vechiului Testament", M.A, 11(1966) nr.9-10,p.579113 Conf.Dr..Pr. Petre Semen, art.at.p.754
Atât prin sacrificiile sângeroase cât şi prin ofrandele nesângeroase se încerca
să se practice credinţa şi speranţa din totdeauna a omului de a fi eliberat de păcate.
Pe lângă caracterul simbolic al jertfelor, prin care sacrificiul se substituie victimei ca
să fie iertat şi să reintre în comuniune cu Dumnezeu, acestea preînchipuie unele
realităţi viitoare.
Spre exemplu după aducerea jertfei, resturile victimei destinate consumării
erau oferite celor ce au adus jertfa, ca un simbol al cinei date da Dumnezeu celor ce
s-au împăcat cu El. într-adevăr cina este simbolul împăcării şi al uniunii cu
Dumnezeu (Luca.22,30;Matei.22,2; Apoc.19,9). Deci chiar dacă nu sunt desăvârşite
jertfele israelite sunt totuşi valoroase în măsura în care sunt tipuri ale jertfei din legea
harului. Astfel, jertfa lui Avraam este plină de sens. în simbolul ei este prefigurat
Hristos. Mielul de care a întrebat pe tatăl său (Fac.22,7-8) este Hristos cel numit de
Sfântul Evanghelist „mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatele lumii".
In raport cu jertfa lui Hristos, jertfele aduse prin porunca lui Moise erau
nedesăvărşite, pentru că aveau un rol substituitiv, nefiind personale ca cea a
Domnului Hristos. De aceea au fost doar nişte preînchipuiri.114
Jertfa mielului pascal e simbolizată prin jertfa lui lisus Hristos. Caracterul
simbolic al jertfelor se întâlneşte atât la jertfele păgâne cât şi la cele ale Legii
Vechiului Testament. Deosebirea dintre ele constă în credinţa pe care o mărturisesc
oamenii la aducerea lor, unele fiind expresia religiei monoteiste, altele ale
politeismului. La această deosebire radicală se adaugă şi caracterul tipic al jertfelor
vechi testamentare care lipseşte în acţiunile cultice ale lumii păgâne. Pe lângă
caracterul simbolic prin care omul se substituie victimei ca să fie iertat de păcate şi
să poată intra în comuniunea teocratică jertfele Legi vechi preînchipuie adevăratul
sacrificiu adus o singură dată de Mântuitorul Hristos, pentru mântuirea lumii
(Evrei9,14).
Sensul tipic este specific jertfelor Vechiului Testament ele au la bază credinţa
şi nădejdea în mântuirea sufletului de păcate, de aceea, prin intermediul lor se
practica ideea despre viitorul sacrificiu cu o valoare universală şi eficientă în izbăvire
lumii de sub osânda morţi, în baza raportului dintre jertfele Vechiului Legământ şi
cea a Noului Legământ, drepţii Legii vechi şi al profeţilor se încheie cu Sfântul loan
Botezătorul, se împărtăşeau de o putere deosebită ca să împlinească poruncile divine
şi să ajute oamenii să urmeze calea bine plăcută lui Dumnezeu. Prin jertfele
sângeroase şi nesângeroase se cultivă credinţa şi speranţa omului de a fi eliberate de
114 Conf.Dr.Pr.Petre Semen, A.B. în oct.!997,p.204
păcate, de aceea în mod subiectiv lucrează „în operantis" şi preînchipuie sacrificiul
adevărat al Noului Testament. Aceasta nu lucrează „ex opere operato" aşa cum
lucrează Sfintele Taine în biserică deoarece le lipseşte harul sfinţilor, în măsura în
care ele preînchipuie jertfa Noului Testament, toate jertfele Legii vechi au o valoare
specială chiar dacă nu sunt însoţite de harul sfinţilor.115
Adevăratul sens şi rost al jertfelor îl întâlnim de fapt în creştinism unde în chip
desăvârşit se exprimă conlucrarea dintre Dumnezeu şi om prin trimiterea în lume a
logosului întrupat.
Jertfele vechiului Testament au o valoare relativă ţinând seama de faptul că
păcatul strămoşesc nu era şters prin aducerea lor şi afecta mult raporturile dintre om
şi Dumnezeu. Ştergerea păcatului strămoşesc şi a păcatelor personale o va realiza
jertfa de pe Golgota.
Chiar profeţii Vechiului Testament au suplinit caracterul relativ al jertfelor
Legii Vechi care va fi înlocuită de Legea Nouă (Jer.3 l ,3 l-34). încetând Legea veche
care a fost un pedagog prin Hristos ca să ne îndreptăm prin credinţă (Gal.3,24) sau
umbră a celor viitoare (Col.2,17). Au încetat şi jertfele prescrise de ea cu încheierea
Noului Legământ prin jertfa Mântuitorului Hristos ca să se înfăţişeze în cer pentru
noi, înaintea lui Dumnezeu (Evrei.9,24). Imperfecţiunea jertfelor sângeroase şi
nesângeroase e înlocuită de sacrificiul deplin al Mântuitorului Hristos care se
continuă în Biserici spre Sfânta Euharistie preînchipuită indirect de jertfele
nesângeroase. Prin moartea Mântuitorului pe Sfânta Cruce ar înceta toate jertfele
Legii Vechi, iar prin ruperea catapetesmei teplului în două (Matei27,51) s-a arătat că
de acum înainte cultul cel vechi e înlocuit de cel nou care are noi instituţii religioase
şi în centrul său este Sânta Euharistie instituită de Mântuitorul Hristos la Cina cea de
Taină, pentru ca oamenii după mărturisirea şi ştergerea păcatelor prin Sfânta Taină a
spovedaniei să se împărtăşească cu însuşi trupul şi sângele Fiului lui Dumnezeu Cel
întrupat ca să poată intra în împărăţia cerurilor.
115 Pr.Prof.Dr. Dumitru AbrudanDiac.Prof.Dr. Emilian Corniţescu, op.cit., p.287
Capitolul IV
Valoarea morală a pocăinţei în Vechiul Testament
Mântuitorul lisus Hristos aprobă învăţătura morală a Vechiului testament şi o
desăvârşeşte curăţind-o de elementele omeneşti cu care au împovărat-o cărturarii şi
fariseii prin răstălmăcirea şi schimbarea conţinutului.
în datoriile cu privire la aproapele sunt mai precis arătate, ele fiind
concretizate credinţei lui Dumnezeu şi a iubirii faţă de El.
Nu se poate concepe iubirea lui Dumnezeu şi plinirea Legii fără iubirea
aproapelui. După Vechiul Testament omul este creat „după chipul lui Dumnezeu" şi
pornind de aici comunitatea umană constituie un tot, o unitate care trebuie să
slujească lui Dumnezeu, prin împlinirea scopurilor fixate de El la Creaţie.
Căderea primilor oameni în păcat este mare, dar nu ireparabilă, o dată cu
pedepsirea primului păcat săvârşit, Dumnezeu hotărăşte o zi a iertării şi a mântuirii,
în vederea acesteia şi pentru oameni Dumnezeu, din marea Sa iubire pentru oameni
şi din îndurarea Sa îi cheamă din nou la Sine. Această apropriere de Dumnezeu
constituie ideea centrală a istoriei biblice, istorie a străduinţelor umane în calea spre
desăvârşire.
Una dintre căile şi mijloacele de apropriere de Dumnezeu, prin împlinirea
poruncilor Sale este pocăinţa.
4.1 Noţiunea de pocăinţă şi elementele ei
Pocăinţa reprezintă revenirea la Dumnezeu în stare de umilinţă şi cu rugăciune
profund marcată de regretul pentru fărădelegea săvârşită.
în Vechiul Testament, noţiunea de pocăinţă este redată prin verbul la imperativ
cu sensul de a reveni la Legea lui Dumnezeu şi a se îndepărta de păcat.
Pocăinţa este acţiunea de îndepărtare radicală de la păcat şi actul de apropriere
către Dumnezeu prin restaurarea omului păcătos în practicarea virtuţilor.
Acţiunea pocăinţei este de natură lăuntrică, este vorba de o schimbare a
cugetului şi prin urmare o transformare interioară a păcătosului, căci posturile,
umilinţa şi alte acte penitenţiale, pot fi considerate ca semne exterioare ale pocăinţei,
dar Iahve care priveşte şi cunoaşte inimile aşteaptă o schimbare radicală de
conduită.116
116 Pr.Drd. Jerpălău Gheorghe: „ Ideea de pocăinţă în Vechiul testament", în revista G.B., anul XLIII, Bucureşti 1984, nr. l O-12., p. 128
Dumnezeu chemă pe oameni să se aproprie de El, să
intre în comuniune cu El pentru a avea viaţă veşnică şi
pentru a se împărtăşi de binefacerile sale: „spune-le: Precum e adevărat că Eu sunt
viu, tot aşa de adevărat e că Eu nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să
fie viu" şi iarăşi,„întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la căile voastre cele rele ! Pentru ce
să muriţi voi, casa lui Israel ?(Ezechiel 33,11).
Observăm din aceste cuvinte că Dumnezeu se adresează omului păcătos încă
din naştere, prin greşeala primului părinte al neamului omenesc prin care a intrat
păcatul în lume şi împreună cu el moartea (Romani 5,12).
De atunci păcatul locuieşte în cea mai intimă parte a eului, oamenii fiind
păcătoşi şi prin vină personală, căci fiecare dintre ei este uneori vândut (Romani4,4)
acceptând jugul patimilor păcătoase (Romani?,5).
Psalmistul este conştient că nici un om nu-i drept în faţa lui Dumnezeu de
aceea el se roagă: „Auzi-mă într-u dreptatea Ta... Să nu intri la judecată cu robul
Tău, că nici un om nu-i drept înaintea Ta" (Ps. 142, l-2),iar profetul Isaia constată
trista stare decadentă a poporului şi exclamă: „Toţi am ajuns ca necuraţii şi toate
faptele dreptăţii noastre sunt ca un veşmânt întinat". (Isaia 64,5).
în starea sa paradisiacă, starea sa iniţială, omul se bucură de prezenţa lui
Dumnezeu, era fericit, era în plenitudinea de a exista, era deci într-o stare perfectă de
sănătate şi pace pentru că Dumnezeu era în intimitate cu omul creat.
Răul, păcatul sfâşie această armonie şi provoacă lipsa binelui, a perfecţiunii, a
dreptăţii, este deci starea de nedreptate şi nelegiuire.
Acţiunea răului se poate sintetiza în:
- îndepărtarea lui Dumnezeu
- Vătămarea dreptului aproapelui
- Nesocotinţă în atitudinea făptuitorului
Toate acestea, deoarece numai nesocotinţa poate să se împotrivească lui
Dumnezeu şi poporului său. Cel rău dezlănţuie, răutatea sa, cu atâta înverşunare
încât atinge pământul însuşi şi pune în pericol echilibrul creaţiei. Răul cheamă după
sine alt rău provocând reacţii în lanţ, în felul aceleia a răzbunării sângelui. Binele
trebuie căutat iar răul trebuie evitat.
Ruperea legăturilor cu Dumnezeu duce la o moarte inevitabilă între omul
păcătos şi Dumnezeu creându-se un mare abis şi acum Dumnezeu îşi ascunde faţa Sa
de la cel păcătos. Moartea pe care o aduce păcatul poate fioprită şi răul săvârşit poate
fi rezolvat. Păcătosul este asemenea unui bolnav, ori Dumnezeu doreşte întoarcerea
şi tămăduirea lui: „Intoarceţi-vă, copii rătăciţi şi Eu voi vindeca neascultarea
voastră. Ziceţi: Iată venim la Tine, că Tu eşti Domnul şi Dumnezeul nostru"
(Ieremia3,22).
Această ruptură care s-a produs între om şi Dumnezeu poate fi reconciliată
prin efortul unit al celor două părţi: păcătosul trebuia să-şi ceară iertare, în timp ce
Dumnezeu dăruieşte din nemărginita sa bunătate harul său iertător. Omul trebuie să
înceapă prin a ridica obstacolul pe care el însuşi 1-a pus, ca să nu mai fie ataşat
păcatului său, „ca el să se întoarcă" (II Regi3,3) şi să revină la Dumnezeu. Acest act
de revenire la Dumnezeu şi Legea Sa fiind desemnat ca act de pocăinţă.
în Vechiul Testament termenul „teşuba", cu sensul de pocăinţă îl găsim la
Osea 14,2-3 „întoarce-te, Israele la Domnul Dumnezeul Tău, că tu te-ai poticnit din
pricina făgăduieli tale! Găsiţi rugi de pocăinţă întoarceţi-vă către Domnul şi 1-1
ziceţi Lui : lartă-ne orice fărădelege ca să ne bucurăm de milostivirea ta şi să aducem
în loc de tauri, lauda buzelor noastre"
Din textul de mai sus reiese clar că Dumnezeu cheamă la pocăinţă pe Israel,
care îndepărtează de El din pricina idolatriei.
Profetul Osea, pune în evidenţă valoarea superioară a pocăinţei sincere faţă de,
sacrificiile de tauri, care sunt lipsite de o reală participare a celui păcătos la actul de
implorare şi slăvire a lui Dumnezeu.
Dumnezeu este cel care cheamă pe om la pocăinţă prin profeţii săi: „Şi acum,
zice Domnul, întoarceţi-vă la mine din toată inima voastră, cu posturi, cu plâns şi
tânguire. Sfâşiaţi-vă inimile, nu hainele voastre şi întorceţi-vă către Domnul
Dumnezeul vostru, căci El este milostiv şi îndurerat, încet la mânie, şi mult milostiv,
şi-i pare rău, de răul pe care 1-a trimis asupra voastră. O, de v-aţi întoarce şi v-aţi
pocăi", zice Domnul (Ioil.2,12-14).
Pocăinţa include în sine mai multe elemente atât interioare cât şi exterioare:
a. Căinţa
Păcătosul trebuie să devină conştient că starea sa păcătoasă şi în acelaşi timp,
să regrete sincer şi profund păcatele săvârşite.
Căinţa se referă la păcatele săvârşite în trecut, iar în cele ce priveşte viitorul,
căinţa se transformă în hotărârea de a nu mai păcătui. Căinţa este o condiţie necesară
pentru iertarea păcatelor. Căinţa reprezintă fondul şi momentul comun tuturor
religiilor, tuturor sufletelor după cădere. Ea este prima parte şi valorează cât jumătate
din pocăinţă. Ea concentrează într-un focar conştiinţa şi viaţa, nu numai trecutul şi
prezentul, ci şi viitorul. Se poate spune că „nimeni nu suportă privirea trecutului său
fără să sufere", căci cine e fără greşeală? Şi iarăşi nimeni „nu-şi priveşte trecutul
decât pentru că vrea ca viitorul să fie altul".
Există în căinţă o forţă de trezire, de luminare în har „Păcatul cedează harului
care pătrunde sufletul aşa cum întunericul cedează luminii". E o forţă de cunoaştere
şi de judecată a răului, care răneşte persoana în relaţiile ei cu Dumnezeu şi aproapele
„Căci nimeni nu trăieşte lui-şi", de-am face fie binele, fie răul. în orice faptă noi
vedem o angajare trainică: Dumnezeu, aproapele, binele, între mine şi aproapele meu
stă ca mijlocitor, ca punte de legătură, Dumnezeu, adevărul divin. Şi căinţa nu s-ar
trezi în noi dacă, „violând această unitate trainică, lovind legea lui şi aproapele meu,
nu m-ş simţi eu mai ales ca, cu un bumerang şi lovit şi vinovat".117
Şi lovitura altuia te poate atinge sau nu; cea de la tine însă doare totdeauna şi
descoperi rana care s-a deschis înăuntrul tău, „întoarce-se-va răutatea lui, la capul
lui" zice psalmistul (VIII,12).118
In căinţă e pusă în joc esenţa noastră intimă şi în ea experimentăm noi
nemijlocit răul. Suferinţa lucrează ca un semnal de alarmă, ca un înger de paza şi
vestitor.
Căinţa e o sondă aruncată la mari adâncimi o incizie în sufletul bolnav care
pătrunde „mai adânc decât păcatul" (Sfântul Isaac Şirul) până la fondul sănătos din
noi.
Dacă răul e egal cu binele, atunci e de nebiruit; urcă până la rădăcinile fiinţei
şi nu urmează pesimism iremediabil şi fatalism.
Revelaţia ne spune, că Dumnezeu a pus heruvimi cu săbii de lumină ca să
păzească drumul care duce la pomul vieţii (Fac.3,24) pentru ca răul să nu poată
pătrunde până la rădăcina harică divină din noi.
Acesta este rolul pozitiv al căinţei, că ea pătrunzând până la hotarele profunde,
trezeşte forţa vie credinţa şi speranţa şi „tinde să repare dezordinea, să restabilească
armonia în compoziţia valorilor noastre".119
Căinţa este o noţiune importantă în iudaism, un prealabil necesar iertării
devine şi unul dintre cele mai mari daruri date omului de Dumnezeu.120
Biblia spune: „Te vei întoarce la Domnul, Dumnezeul Tău." (Deut.4,30).
Acest pasaj este interpretat de înţelepţi ca o aluzie la căinţă: această noţiune „de
întoarcere" semnalează că adevărata cale este cea divină, iar îndepărtarea de ea nu
poate fi decât nefastă. Înţelepţi deosebesc două feluri de căinţă: una născută din
117 Pr. Constantin Galeriu, „Sensul creştin al pocăinţei", în rev.S.T., XIX (1967), Bucureşti, nr.9-10,p.675118 Ibidem119 Ibidem, p.677120 Dicţionar Enciclopedic de Iudaism, p.143
teama de pedeapsă iar alta inspirată de dragoste profundă de Dumnezeu.
Căinţa născută din teama de pedeapsă preschimbă păcatele comise în mod
intenţionat în greşeli săvârşite din nebăgare de seamă sau din neştiinţă ceea ce
micşorează gravitatea delictului.
Căinţa inspirată de iubirea de Dumnezeu transformă toate păcatele comise în
mod intenţionat în fapte bune.121
Talantul spune : „Locul celor ce s-au căit, nu poate fi atins nici chiar de cel
mai drept dintre drepţi". Rabinii exaltă semnificaţia căinţei: „ea a fost creată încă
înaintea lumii însăşi se înalţă până la tronul divin, prelungeşte zilele omului şi duce
la izbăvire".
Dumnezeu porunceşte lui Israel să se căiască şi să nu se simtă umilit căci nu
este nici o ruşine ca Fiul Său să se întoarcă la tatăl sau care îl iubeşte.
Conform tradiţiei, de câte ori o catastrofă loveşte comunitatea evreiască
poporul trebuie să se căiască şi adeseori să postească. Rostul calendarului ebraic este
de a-i îndemna pe oameni să reflecteze la faptele lor şi să se căiască, iar nu pur şi
simplu să se abţină de la mâncare şi de la băutură.
Zece zile ale anului sunt rezervate în special pentru ca omul să se căiască aşa
cum se cuvine, acestea fiind cele zece zile „înfricoşătoare" de la Ros Haşana de la
lam Kipur, culminând cu sfârşitul slujbei de Neila, ultima slujbă din Kipur. Datorită
tradiţiei, în aceste zece zile Dumnezeu face căinţa deosebit de uşoară
Unii evrei pioşi îşi analizează în fiecare seară faptele şi se căiesc îndată de
greşelile lor. Când înţelepţi îndeamnă omul să se căiască în ajunul morţii, aceasta
vrea să spună că trebuie să ne căim zilnic, deoarece putem muri în orice clipă.
Noţiunea de căinţă ocupă un loc important în textele teologice evreieşti ca şi în
cele etice. Elementul esenţial al căinţei îl constituie remuşcările şi regretul pentru
păcatul săvârşit, ca mărturisirea păcatului aduce iertarea divină şi că el nu trebuie să
se repete.
Rabinii spun că este necesară căinţa pentru ca o ofrandă să poată fi agreată de
către Dumnezeu. Ei spuneau „Nici ofranda pentru păcat, nici jertfa ispăşitoare, nici
moartea, nici sărbătoarea ispăşirilor nu poate înfăptui efectiv ispăşirea dacă nu este
simultan şi pocăinţa135.
„Mare este căinţa, deoarece ea aduce lumii vindecarea. Mare este remuşcarea,
căci ea face să se apropie mântuirea realizată de Mesia. Mare este căinţa, căci ea
prelungeşte anii vieţii unui om"122
121 Ibidem.122 A.Cohen , „Talmudul", ed.Hasefer, Bucureşti 2001,p.170 Ibidem, p. 172
„Un ceas de căinţă şi de fapte bune pe lumea aceasta preţuieşte mai mult decât
întreaga viaţă în lumea care va să vină" (Avot.4,22).
Potrivit Bibliei, Dumnezeu nu se bucură de moartea unui om rău ci atunci
când se preschimbă şi trăieşte (Ezechiel 33,119, el aşteaptă nerăbdător ca el să se
căiască şi-i uşurează eforturile în acest sens.
Căinţa, denumită şi frângerea inimii este şi o durere a sufletului şi o repulsie
continuă faţă de păcat.
„în căinţă noi trebuie să ajungem atât de departe încât să ne putem despărţi de
un crâmpei al existenţei noastre , pe care să-1 excludem din conţinutul oxiologic al
persoanei proprii şi aceasta din motiv că acest crâmpei a întunecat acest chip şi
asemănarea noastră cu Hristos.123
Căinţa se manifestă în trei direcţii:
- aversiunea pentru păcatul prezent
- regretul retrospectiv de a-1 fi săvârşit
- hotărârea de a-1 evita în viitor124
Căinţa înseamnă pe de o parte regret şi nemulţumire faţă de ceea ce a fost şi
este creştinul, pe de alta, arată creştinul aşa cum ar fi vrut să fie.
Sfântul loan Gură de Aur spune: „că nu ajunge numai să recunoşti că eşti
păcătos, ci trebuie şi gândul şi hotărârea de a te ridica , de a te schimba în bine". Căci
păcatul nu mai după ce a fost săvârşit, stârneşte durere sufletului ce la născut...,
păcatul după ce a fost săvârşit sfârşi şi torturează în dureri gândurile care-i dau
naştere , creând astfel în fiinţa credinciosului o stare de zbucium sufletesc .125
După Biblia condiţiile prealabile ale căinţei sunt:
- să recunoşti natura păcatului săvârşit
- să înţelegi că pedeapsa e inevitabilă şi că doar căinţa permite
evitarea ei,
- să reflecteze asupra iertării lui Dumnezeu şi să renunţi la păcat
Cel mai elevat nivel de căinţă este cel al căinţei imediat după păcat, apoi
căinţa care survine după un dezastru şi în sfârşit , pocăinţa care precede moartea.
După Evul Mediu, ideea căinţei, întărită de liturghia penitenţială şi ritmurile
marilor sărbători, au continuat să joace un rol important în viaţa evreilor. Angoasele
în urma persecuţiilor i-a incitat şi mai mult să ceară iertare lui Dumnezeu pentru
123 Diac.Prof. Niculae Balca, „Etapele psihologice ale mărturisirii, în Studii Teologice" , Bucureşti 1955, nr. 1-2,p.32-33124 Pr.Ioan Bunea, Pocăinţa- îndatorire de căpetenia a creştinismului, în rev; „Mitropolia Olteniei", 1957,Craiova 1957, nr.l 1-12, p.738125 Sfântul loan Gură de Aur, Omilii despre pocăinţă , Migue, P.G.vol.49 col.310
păcatele cărora le atribuiau suferinţele lor.
Perioada contemporană dezvoltă o accepţie a căinţei care se orientează în
două direcţii:
- întemeiată pe interpretarea ancestrală, concepe
căinţa ca pe un element indispensabil atât
credinciosului cât şi necredinciosului
- reinterpretarea căinţei ca drumul întoarcerii la Dumnezeu
pentru cei ce au abandonat căile iudaismului.
Căinţa unui singur om ajută la readucerea universului către Dumnezeu şi la
restabilirea armoniei lumii, aşa încât întoarcerea lui Israel pe pământul său este
percepută de Kook ca o formă de căinţă naţională ca o etapă spre unitatea regăsită a
procesului creaţiei.
b. Mărturisirea păcatelor
Mărturisirea păcatelor este atât o necesitate psihologică cât şi o poruncă
dumnezeiască „Deci, de se va face cineva vinovat de ceva din acestea şi îşi va
mărturisi păcatul; Atunci, pentru păcatul său, pe care 1-a săvârşit să aducă Domnului
jertfă din turmă, o oaie sau o capră din caprele sale, pentru vina păcatului, şi-1 va
curaţii preotul prin aceasta de păcatul său şi i se va ierta păcatul".(Lev.5,5-6).
„Cine va păcătui împotriva Domnului şi va fi vinovat, sufletul acela să-şi
mărturisească păcatul ce a făcut..." (Num.5,6-7)
Solomon scrie: „Cel ce-şi mărturiseşte păcatele şi se lasă de ele va fi miluit"
(Pilde 28,13)
Mariam soţia lui Aron, umplută de lepră, pentru cârtire împotriva lui
Dumnezeu, este tămăduită la rugăciunea lui Moise (Num. l 2, l - l 5).
Israeliţi, întorşi, din captivitatea babilonic, s-au căit înaintea preotului Ezdra,
căci se căsătoriseră cu femei de alt neam şi au fost iertaţi de păcatul lor (Ez. l O, l O-l
l). Şi tot aşa rugându-se Neemia la Dumnezeu şi mărturisind păcatele fiilor lui Israel,
i-a fost ascultată ruga lui.(Neemia 1,6-7).
Pocăinţa Ninivitenilor, la care a fost trimis de Dumnezeu proorocul lona, ca să
le predice pocăinţa (loan 3).
Mărturisirea păcatelor atunci nu era Taină, dar era totuşi o necesitate
sufletească şi o poruncă divină.126
Ea este un prim gest care evidenţiază o pocăinţă sinceră şi o tendinţă de
126 Protosinghel loan Nichie - Bălan „în Convorbiri duhovniceşti, II Ed.Episcopia Romanilor şi Huşilorr- 1990,p.336
îndreptare şi umilă supunere.
Dumnezeu poate sancţiona pe drept pe cel păcătos, totuşi el se arată
atotîndurător şi-şi dezvălui iubirea Sa, care este mai mare decât greşeala. Puterea
acestei iubiri biruitoare lasă spiritul unit.
Credinciosul se poate mărturisii lui Dumnezeu în duh de căinţă, prin
rugăciune. Această mărturisire îşi are valoarea ei, dar nu este suficient pentru iertarea
păcatelor. Deoarece păcatele săvârşite n-au fost numai o simplă decădere personală,
ci prin ele am luat o atitudine de indiferenţă şi duşmănie faţă de semenii noştri şi faţă
de Dumnezeu. Tocmai pentru aceasta, iertarea pentru păcatele săvârşite nu mi-o pot
da eu singur, ci trebuie să o primesc de la cei faţă de care sunt vinovat şi
răspunzător , adică de la semenii mei şi de la Dumnezeu, deoarece în mod direct sau
indirect, toate păcatele sunt împotriva lui Dumnezeu.127
O mărturisire şi o pocăinţă numai faţă de sine însuşi nu există; aceasta nu
poate da nici iertare, nici liniştea sufletească. Starea sufletului chinuit de conştiinţa
păcatelor, precum şi liniştea după primirea iertării prin mărturisire o redă foarte bine
psalmistul David: „ Răutăţile mele, au covârşit capul meu, ca o sarcină grea apasă
asupra mea ... Toată ziua umblu apăsat de întristare ... Slăbit sunt peste măsură şi
răcnesc de durerea inimii mele" (Psalm.38, l-8). „In tăcerea mea, oasele mele s-au
măcinat de gemetele mele necontenite": căci zi şi noapte mâna ta apasă greu peste
mine; vlaga mea s-a topit ca de arşiţa soarelui. Ţi-am dezvăluit însă păcatul meu şi
vinovăţia mea nu ţi-am tăinuit-o, ci am zis : „Vreau să mărturisesc Domnului
fărădelegile mele. Iar tu ai ridicat povara păcatului meu" (Psalm 32,3-5)
Mărturisirea păcatelor este deci singura cale de obţinere a iertării şi de refacere
a echilibrului sufletesc. Ea se poate face faţă de un prieten pentru a-i cere un sfat şi
faţă de cel care au greşit , pentru a-i cere iertare. Şi una şi alta este bună şi necesară,
dar nu sunt suficiente pentru a produce iertarea lui Dumnezeu.128
Iertarea şi liniştea deplină a sufletului o dobândeşte credinciosul numai prin
mărturisirea păcatelor în faţa preotului: „ mărturisirea făcută în faţa duhovnicului şi
anume, nu istorisind numai simplu şi rece păcatele ci spunându-le cu frângere de
inimă şi cu regretul de a le fi săvârşit"129
Mărturisirea păcatelor nu înseamnă o înjosire, o dezbrăcare şi deschidere
nedemnă a sufletului omenesc ci, dimpotrivă ea este un act de demnitate şi curaj, în
această privinţă Sfinţi Părinţi folosesc următoarea comparaţie: după cum o boală
127 Pr.Irineu Crăciunaş, în Art „învăţătura Ortodoxă despre pocăinţă", în revista Ortodoxia , anul XII, Bucureşti1960, nr.3,p.391128 Ibidem, p.392129 (Colectiv), Teologia Dogmatică şi Simbolică, Voi II, Bucureşti 1958, p.899
dacă este ascunsă şi netratată, din neglijenţă sau din ruşine de medic şi din frică de
tratament, duce la moarte, tot aşa şi păcatele nemărturisite din ruşine sau din altă
pricină rămân ca un fel de rană dureroasă în sufletul necredinciosului, şi duc la
moartea sufletească . „ Nu-ţi fie ruşine a mărturisi păcatele" spunea Sfânta Scriptură
(Sirah 4,28). Nedemn şi ruşinos a fost momentul când s-a săvârşit păcatul , nu când
este recunoscut şi mărturisit. Şi dacă nu mi-a fost ruşine când 1-am săvârşit, cu atât
mai puţin trebuie să ne fie ruşine când îl recunoaştem şi îl mărturisim.
Adevărata mărturisire a păcatelor este ca un fel de erupţie a sufletului care
caută să înlăture de pe sine carapacea păcatului şi să iasă la suprafaţă, la lumină şi
libertate. Mărturisirea slăbeşte şi veştejeşte astfel puterea şi influenţa păcatului
asupra noastră, „căci precum şarpele scos din ascunzişuri la lumină se sileşte să fugă
şi să se ascundă, tot astfel şi gândurile cele viclene, date pe faţă prin mărturisire
desăvârşită, se grăbesc să fugă de om".130
„ Cei ce se îngreunează de o mâncare nedigerabilă sau bogată în sucuri şi în
substanţă, vărsând se uşurează; aşa se vor nelinişti într-u înăuntru şi se vor îneca de
sucul şi de substanţa păcatului aceea ce au păcătuit şi acoperă şi-i ascund păcatul. Iar
dacă cineva se face acuzatorul său prin mărturisire, varsă păcatul şi se curăţă de toată
cauza boalei”131
De aceea, „cel ce-şi tăinuieşte păcatele sale nu propăşeşte, iar cel ce le
mărturiseşte, capătă îndurare" (Prov.Solomon 28,3)
După cum am mai spus, mărturisirea păcatelor se face prin duhovnic, mulţi
dintre ei ştiu însă să aducă pe cei ce se mărturisesc la durerea până la lacrimi pentru
păcatele lui. Asemenea duhovnici împlinesc, poate fără să ştie, sfaturile Sfinţilor
Părinţi.
Duhovnicul ia asupra sa răspunderea şi căinţa suferitoare pentru păcatele ce i
se mărturisesc, intensificând răspunderea şi căinţa sau chiar producându-le în
penitent, când ele nu s-au produs în acela din iniţiativă proprie.
El îşi însuşeşte într-un anumit sens neputinţele aceluia şi suferă pentru ele
asemenea lui Hristos „Dar El a luat asupră-şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre
s-a împovărat. Şi noi îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu (Isaia 53,4),
ca şi când ar fi ale sale , dar prin aceasta îi transmite aceluia puterea sa de a le depăşi
prin adâncirea în acela a suferinţei pentru ele. 132
Mărturisirea păcatelor este leacul cel dintâi şi cel mai sfânt dintre toate în care
130 Sfântul loan Casian, Despre Părinţi din pustia sketică, voi I, Sibiu 1947, p. 136131 Sântul loan Gură de Aur, Omilia II A la Psalmul 36132 Pr.Prof Dumitru Stăniloaie, în art „Taina Pocăinţei ca fapt duhovnicesc", în rev. „Ortodoxia", anul XXIV,Bucureşti 1972, nr.l, p.8
se aplică pedagogia divină, în care se face educaţia sufletului după legile lui Hristos
şi după disciplina Biserici. Nu este altă instituţie pe lume care să ofere mijloace atât
de puternice pentru mişcarea adâncurilor sufleteşti ale creştinului şi să ajute înălţarea
acestuia la o viaţă religioasă morală".133
c. Ea este hotărârea de a numai păcătui în viitor îmbinată cu
căinţa, deoarece cel care simte regret pentru păcatul săvârşit, înseamnă că ar fi dorit
să nu-1 facă şi prin aceasta el se simte îndemnat să nu-1 mai facă în
viitor.134
d. Dezlegarea sau iertarea păcatelor, element ce urmează
mărturisirii şi angajamentului penitenţei de a nu mai păcătui şi pe care Dumnezeu
o acordă penitentului prin preotul duhovnic.135
Iertându-i se păcatele credinciosul este eliberat de orice pedeapsă temporală
sau veşnică şi prin aceasta dobândeşte nădejdea moştenirii vieţii veşnice.
Prin mărturisire, credinciosul se desolidarizează de păcatele săvârşite, el nu
mai aşteptă să fie acuzat şi judecat pentru ele la judecata din urmă, ci înainte de a
ajunge la aceasta prin mărturisire el însuşi vine înaintea lui Dumnezeu, se acuză şi se
condamnă pentru păcatele săvârşite. Dumnezeu însuşi vrea şi cere să facem aceasta:
„Tu m-ai copleşit cu păcatele tale şi cu fărădelegile tale m-ai chinuit" zice Domnul.
Eu sunt acela care iartă păcatele tale şi nu-şi mai aduce aminte de fărădelegile tale.
Adu-ţi aminte şi să ne judecăm între noi spune-mi întâi tu, una câte una, fărădelegile
tale ca să te dezvinovăţeşti (Isaia XLIII,24-26).
Primind iertarea pentru păcatele mărturisite, cu zdrobire de inimă credinciosul
nu va mai fi tras la răspundere pentru ele la judecata din urmă.
Din elementele expuse mai sus, observăm că păcatul sub orice formă, aduce la
pieire şi apăsă greu asupra conştiinţei omului păcătos ceea ce face ca el să răspundă
la chemarea divină, recunoscându-şi greşeala şi implorând mila lui Dumnezeu:
„Miluieşte-mă Dumnezeule, după mare mila Ta"(Psalm50,1).
4.2 Relaţia păcat — pocăinţă
În structura vieţii pe care credinciosul doritor de înaltă ţinută morală trebuie s-
o promoveze, accentul principal care pe un principiu pozitiv hotărâtor în orânduirea
ei şi cere este iubirea, expresia raportului nou şi dumnezeiesc, deopotrivă între
133 Pr.Inrineu Crăciunaş, op.cit., p.394134 (Colectiv.Teologia Dogmatică şi simbolica, manual pentru instituţiile teologice , Bucureşti 1958, p.897-898voi.II135 lbidem,p.901-902
Dumnezeu şi credincios şi între credincios şi semen.
În contextul iubirii îşi au fundament şi finalitate celelalte coordonate ale vieţii
creştine, precizate în egală măsură teoretic şi cu garanţii de eficacitate: propăşirea în
virtute şi idealul sfinţeniei, pocăinţa şi menirea, rugăciunea şi duhul comunitar136
Îndeosebi noţiunile smerenie - pocăinţă, conjugate sunt definitorii pentru o
înţelegere cuprinzătoare a spiritualităţii creştine şi a disponibilităţilor, umane de
realizare a ei. Pocăinţa face corp cu smerenia şi amândouă definesc spiritualitatea
creştină pentru că „Biserica", trup al lui Hristos, realizează între mădularele sale, nu
numai o comunitate de credinţă şi viaţă spirituală, ci şi o comuniune de suferinţă şi
păcat.137
În Sfânta Scriptură, păcatul este desemnat prin denumiri felurite. Astfel în
evreieşte, este redat prin cuvintele : hattat - îndepărtarea de la scop; awom -
nedreptate, pesah — rebeliune, sarah — revoltă.138
Toţi aceşti termeni îi găsim în rugăciunea psalmistului către Dumnezeu: „Cei
puternici se ridică în contra mea, în timp ce eu sunt fără de nedreptate (awom), fără
crime (pesah), şi fără de păcat (hattat).
Expresia latină „peccatum" are un sens foarte larg, putând însenina orice
greşeală. De aceea întâlnim expresiile : peccatum naturae; peccatum artis.
In literatura creştină latinescul „peccatum" a dobândit un sens moral şi
religios, dar este întrebuinţat pentru a desemna, de asemenea concupiscenţa şi prin
extensiune, pedeapsa şi jertfa pentru păcat, obiectul păcatului.
În româneşte, termenul „păcat" are mai multe sensuri; dintre ele predomină
sensul moral-religios al unei fapte potrivnice voinţei lui Dumnezeu.139
În Vechiul Testament păcatul este conceput ca ceva negativ adică opus voinţei
şi orânduirii divine. În Cartea Facerii, păcatul este conceput ca neascultare (Fac.2,16;
3,11), care se pedepseşte în chip diferit (Fac.4,9-16; 6,5-7; 11-13).
După alegerea poporului israelit şi promulgarea legii veşnice, preceptele
pozitive sporesc odată cu păcatele . Păcatele se prezintă acum ca acte de răzvrătire,
mai cu seamă când sunt şi acte de idolatrie.
În vremea profeţilor , păcatul apare mai vădit ca ofensă a lui Dumnezeu şi a
aproapelui, ca un fel de nebunie, ca infidelitate făcută Lui Dumnezeu de către
poporul ales; deci, ca un fel de adulter:
136 Ierom. Antonie Plămădeală, Câteva aspecte ale trăirii duhovniceşti ortodoxe, în „Glasul Bisericii",XVII,(1958), nr.3,p.237137 Max Thurian, La Confession, Leş Preses De TaizeFrance, 1966,.p. 13138 colectiv, Teologia Morală Ortodoxă, pentru institutele teologice, voi.I editura Institutului Biblic şi de Misiuneal B.O.R., Bucureşti 1979, p.384139 Ibidem,p.385
„Ascultă cerule, şi ia aminte, pământule, că Domnul grăieşte: Hrănit-am
feciori şi i-am crescut, dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea" (Isaia 1,2; Ieremia 3,1-2).
Păcatul este călcarea legii lui Dumnezeu şi această călcare este însăşi
împotrivirea la voia lui Dumnezeu făcută cu mintea şi cu voia călcătorului de lege.140
Condiţiile păcatului sunt :
lucrarea va să fie îndreptată împotriva legii divine, omitere sau comitere;
făptuitorul să fie conştient , actual şi măcar confuz, de răutatea acestei lucrări; să-şi
dea consimţământul voinţei; lucrarea păcatului să fie evitabilă, adică să stea în
puterea omului credincios.141
După persoana care-1 săvârşeşte păcatul este de două feluri:
- păcatul originar sau păcatul strămoşesc, care este păcatul săvârşit de Adam,
şi transmis tuturor urmaşilor lui prin naştere şi — păcatul personal, pe care îl
săvârşeşte fiecare om prin voinţă proprie. Sfânta Scriptură învaţă ca păcatul şi-a luat
începutul din voinţa liberă prin amăgirea noastră, mai precis a protopărinţilor
paradisiaci de către satana şi că plata păcatului, ca abatere statornică de la voinţă şi
legea dumnezeiască, este moartea.
Din comparaţia cu păcatul diavolului, reiese că păcatul omului e mai puţin
grav decât al celui dintâi, dar nu că-i lipsit de gravitatea; dimpotrivă, căderea în păcat
a primilor oameni a protopărinţilor paradisiaci, are o gravitate neobişnuită.
Prin căderea în păcat se strică firea tuturor creaturilor care se abat la izvorul
lor dumnezeiesc, izvor de lumină şi viaţă. Urmarea pentru cei păcătoşi este moartea
trupească şi moartea sufletească.142
Gravitatea păcatului reiese din urmăririle dezastruoase pe care le produce.
Astfel, prin păcatul strămoşesc dispare armonia cu tine însuţi, cu Dumnezeu, cu
semenii şi cu natura; trupul nu se mai supune sufletului ci înclină spre stricăciune; se
părăseşte comunitatea cu Dumnezeu, ajungi rob al păcatului şi diavolului; natura nu-
ţi mai slujeşte decât cu mare greutate.
Păcatul este o ofensă şi o revoltă, nesocotire a atotputerniciei şi dreptăţii
divine, prin el am pierdut dragostea lui Dumnezeu, pe El însuşi care ni s-a oferit.143
„Nu e pace în oasele mele de la faţa păcatelor mele". „Necăjintu-m-am şi m-
am speriat foarte; răcnit-am din suspinarea inimi mele" (Psalm 37,3,8).
Păcatul nimiceşte sănătatea morală şi trupească a credinciosului, aduce
dezordine interioară, suferinţe în viaţa personală. „Pentru păcatele mele cele multe,
140 Ibidem,p.388141 Ibidem,p.389142 Ibidem,p.403143 Abba Jean Violet, La Confession , Paris 1929, p.20
nu se îmbolnăveşte trupul, slăbeşte şi sufletul". „Stăpână, milostiveşte-te spre noi, şi
ne ajută, sârguieşte că pierim de mulţimea păcatelor", se spune în Paraclistul Maicii
Domnului. Păcatul este motiv şi izvor de tulburare a ordinii naturale, a păcii şi
armoniei pusă de Dumnezeu în lume şi în firea omului.
în virtutea structurii sale fiinţiale, post paradisiace, credinciosul, deşi i s-a şters
prin botez păcatul strămoşesc, îi rămâne , ca urmare a libertăţii morale, înclinaţia
spre greşeală, pe care complicând-o responsabil, ajunge să păcătuiască, uneori
iremediabil şi de moarte.144
Păcatul instaurându-se ca realitate, a adus suferinţa ca o urmare tragică a lui.
Păcatul dezorganizează şi tulbură viaţa necesară mântuirii.
Simţindu-se oarecum ca într-o furtună oceanică, împresurat de valuri şi
aruncat din înălţimi întru adâncuri şi iarăşi trecând prin imensa genune, păcătosul se
transpune în situaţia unui naufragiat peste care s-au declanşat toate învolburatele
stihii ale vieţii. De aceea are convingerea că nu se poate bucura de izbăvirea
Domnului fără a se smulge din învăluirea atâtor patimi. Şi astfel, considerând postul
ca un mijloc de primenire sufletească, îndeamnă: „Să postim, post bine primit, bine
plăcut Domnului, postul cel adevărat cere înstrăinarea de răutăţi, înfrânarea limbii,
lepădarea mâniei, depărtarea de pofte , de clevetire, de minciună şi de jurământ
mincinos".145
Ninivitenii au postit în faţă inevitabilei pieiri: „au crezut în Dumnezeu, au
ţinut post şi s-au îmbrăcat în sac, de la cei mari până la cei mici".
Apoi se arată cum: „Postind Domnul ...spre învăţarea noastră a biruit pe
ispititorul, iar Moise prin postire s-a învrednicit în Sinai a „vorbit cu Domnul
Dumnezeu". De asemenea Enoh care „umbla în căile Domnului, nu s-a mai văzut,
căci Dumnezeu 1-a luat la sine". „Avraam, prin bunătăţi şi prin iubire de străin, a
primit pe Ieremia care a venit la el îngereşte".
Prorocul Isaia, prin ascultare, s-a învrednicit de inspiraţia divină, (Isaia6,6-7),
iar Daniel prorocul „împreună cu cei trei tineri, fălcile leilor le-au sfărmat şi au călcat
văpaia cea arzătoare", pentru statornicia lor în credinţă şi înfrânare.
losif „postind mai înainte a scăpat de amestecarea femeii cei fărădelege", iar
David „a biruit pe Goliat".146
Eforturile pilduitoare aduse din Vechiul Testament ca o mântuire a succesului
pe care 1-au înregistrat ostenitorii amintiţi, cu culminează, la plinirea vremii, în jertfa
144 Pr.Simon Radu, Epitimie şi satisfacţie în B.O.R. LXXXVII (1969), nr.3-4, p.331145 Stihoavma de luni I săptămâna.146 Prot.Nichifor Todor, „Pe treptele pocăinţei", în Mitropolia Banatului, anul XXI (1971), ed. MitropoliaBanatului, nr.4-6, p.236
de pe cruce a Mântuitorului Hristos, care a biruit nu un vrăjmaş obişnuit, ci „a
omorât tăria iadului".147
Dacă Moise , cu postul a făcut minuni despărţind marea, trecând poporul în
pustie şi hrănindu-1, iar „lisus a lui Nave, cu înfrânarea a sfinţit poporul şi cu sorţi le-
a împărţit pământul făgăduinţei, biruind pe nadiaaniţi", Mântuitorul Hristos, a
asigurat celor credincioşi, viaţa veşnică. Prin post face un pas în istoria mântuirii.
Păcătosul e chemat în condiţiile vieţii sale efemere, să se întoarcă, să se
căiască şi să-şi descopere cele ascunse printr-o sinceră mărturisire creând mila lui
Dumnezeu. Anticipând ziua aceea, când „şi morţii din mormânturi vor învia, şi toţi
de o vârstă se vor face , si cele ascunse ale tuturor vor sta de faţă, aminteşte, prin
antiteză, că Moise s-a înfricoşat şi şi-a ascuns faţa sa, căci s-a temut să caute la
Dumnezeu (leş.3,6), iar Daniel s-a temut de ceasul întrebării zicând: „cum ar putea
robul Domnului meu să grăiască cu Domnul meu, care este aici de faţă?, fiindcă de
spaimă îmi piere toată puterea şi suflarea ni se istoveşte ?" (Daniel 10,17)148
Toţi suntem păcătoşi, pe temeiul universalităţii păcatului şi a realităţii lui de
netăgăduit. Păcatul se substituie tendinţelor şi impulsurilor virtuoase, paralizează
voinţa şi entuziasmul, distruge sentimente superioare, încrederea în sine, în semen, şi
în Dumnezeu, favorizează , ceea ce este morbid şi josnic, este un permanent şi
periculos factor de dezagregare. Prin păcat credinciosul atentează la propria lui
demnitate, îşi denigrează valoarea sa umană, lucru contranstant, deoarece fiinţa
umană, capodopera a Divinităţii a fost chemată să urce culmile perfecţiunii, nu să se
afunde în abisul fărădelegilor.149
Păcatul este corelat cu pocăinţa.
în general prin pocăinţă, se înţelege lucrarea instituită de Mântuitorul, conform
căreia, credinciosul, căindu-se sincer de păcate şi mărturisindu-le deschis, cu
hotărârea statornică, imperativă şi promisiunea de a-şi îndrepta viaţa prin virtute,
dobândeşte de la Mântuitorul, spre Sântul Duh, harul nevăzut al iertării. Urmarea
firească este împăcarea cu Dumnezeu şi pătrunderea de viaţa harică. Pocăinţa poate fi
considerată ca taină, în care caz este specific creştină şi ca virtute generală, deci
sentiment comun tuturor cu obârşie în natura psihologică şi morală a omului.
Motivaţia religioasă a pocăinţei stă în pronia divină, care cunoscând în
profunzime sufletul omenesc şi înţelegând slăbiciunea umană în general, dar mai ales
ştiind ce ravagii produce păcatul în viaţa credinciosului, a lăsat Pocăinţa ca leac al
147 Ibibem148 Ibidem, p.235
149 Pr.Prof.Ion Bunea , „Păcatul şi Păcătoşii", în Mitropolia Ardealului, III (1959), nr.5-6, p.390
însănătoşirii morale.150
„Pocăinţa cuprinde întreaga lucrare de desăvârşire a vieţii creştine de la starea
de păcătoşenie până la culmile trăirii în duh".151
Pocăinţa reprezintă o cale de însănătoşire şi de desăvârşire a sufletului. Cheia
pocăinţei este frica de păcat şi de pedeapsă. Posibilitatea de a ne curăţa şi vindeca
prin pocăinţă de păcatele săvârşite este mărturisită de Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie, şi confirmată de experienţa nenumăraţilor creştini. „Venii să stăm împreună
la judecată", zice Domnul, „dacă vor fi păcatele voastre stacojii, ca zăpada le voi
albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face". (Isaia T, 18). Sfântul loan Gură
de Aur spune : „sunt două lucruri păcatul şi pocăinţa; păcatul este rana, pocăinţa este
leacul. Precum în trup sunt răni şi leacuri, tot aşa în suflet sunt păcate şi pocăinţă...",
„Dumnezeu când şterge păcatele nu lasă nici o urmă, nu îngăduie să rămână nici o
cicatrice, ci o dată cu sănătatea ne dă şi frumuseţea, o dată cu îndepărtarea pedepsei,
ne dă şi dreptatea, şi face ca acel ce a păcătuit să fie la fel cu cel ce n-a păcătuit. Căci
şterge păcatul şi-1 face să nu mai fie şi nici să nu fi fost.
Aşa de temeinic îl desfinţează de nu mai rămâne nici cicatrice, nici
urmă, nici dovadă, nici semn. Sunt multe dovezi de pocăinţă ca: rugăciunea
stăruitoare , milostenia, postul, smerenia, etc.
Sfinţii Părinţi menţionează îndeosebi lacrimile, care sunt o mărturie a
sincerităţii durerii sufleteşti şi a setei de mântuire; ele arată că pocăinţa a răzbit adânc
învărtoşarea inimii şi că pământul nostru este răscolit destul de adânc pentru a
dezrădăcina şi usca toate bunurile şi neghina păcatului dintr-însul . De aceea Sfântul
Grigore Teologul numeşte pocăinţa, botezul lacrimilor.152
Lacrimile pocăinţei şi sinceritatea mărturisirii renasc fiinţa credinciosului la o
viaţă nouă, stimulează optimismul natural, marchează „întoarcerea la ceea ce este
propriu naturii, de la ceea ce este împotriva naturii".153
Ea restaurează chipul lui Dumnezeu în noi şi restabileşte legătura familiară cu
Tatăl Ceresc, dă iertare reală şi sens existenţei noastre.154
De pocăinţă este legată şi orientarea spre viitor, ea arătându-se deplină numai
dacă se transformă în îndreptare morală efectivă evitarea prilejului de a mai păcătui,
150 Diac. Gavriil Cernăuţeanu, „Frecvenţa săvârşire! Sfâintei Taine", în Mitropolia Banatului XX (1970), nr.4-6,p.312151 Drd., Nicolae Stoleru, „Rolul pocăinţei pentru promovarea Moralităţii credinciosului", în rev. StudiiTeologice anul XXV (1973) Bucureşti, nr.1-2, p.59152 Pr.Irineu Crăcinaş, op.cit.,p.397153 Drd. Nicolae Stoleru , art.cit., p.60154 Pr.Dr.Simon Radu, „Despre sensul ordodox al canonului în Taina sfintei pocăinţe", în Mitropolia Ardealului,VIII (1963), nr.4-6, p.392
săvârşirea faptelor vrednice de pocăinţă.155
Pocăinţa este un act sufletesc şi religios esenţial, ce-şi are obârşia în durerea ce
le naşte în suflet, în aversiunea ce o simte penitentul pentru păcatele făptuite şi în
dorinţa de a se întoarce la comuniunea cu Dumnezeu.156
Psalmul Ll/L - Numit psalm al pocăinţei
Elementele istorisite de Cartea II Samuel, capitolul XI-XII, ne descriu păcatul
săvârşit de David, mărturisirea lui şi pocăinţa care a urmat după ce profetul Natan
prezintă psalmistului fărădelegea săvârşită. Ca o urmare a acestei pocăinţe şi ca o
cerere de iertare, David scrie Psalmul 50.
Iudeii purtau război cu amoniţii şi toată oastea lor asedia cetatea Raba. In
acest timp David se găsea la Ierusalim, într-o zi, ieşise să se plimbe pe terasa
palatului său, văzu în apropriere o femeie îmbăindu-se. Frumuseţea chipului ei 1-a
atras pe rege pe drumul ispitelor. El află că femeia aceasta era soţia lui Urie Heteul,
unul din ofiţerii lui ce se găseau la război. Neputând să-şi înfrâneze pornirile David o
cheamă la palat şi săvârşeşte păcatul adulterului.
Acesta era doar începutul, căci el va mai atrage după sine călcarea încă a uneia
dintre cele zece porunci, care sună : „să nu ucizi" (Exod 20,13).
Prin săvârşirea adulterului, David calcă Legea, situându-se în felul acesta în
afara ei, iar pedeapsa acestei greşeli era moartea celor doi adulterini.157
Situaţia se înrăutăţeşte şi mai mult pentru că el aşteaptă ca Batşeba să nască şi
prin această faptă a lui ruşinoasă va fi dată în vileag, iar reputaţia lui în faţa
poporului va fi ştirbită. Cuprins de această teamă, David recurge la o viclenie, cu
ajutorul căreia speră să înlătur scandalul ce ar fi putut avea loc la naşterea unui prunc
ilegal. David, profită de situaţia lui în Israel şi trimite după Urie să vină la Ierusalim
că trebuie să-1 informeze pe rege de situaţia armatei ce se afla în plină campanie.
Venind la Ierusalim, Urie, David nu-şi putea închipui că el nu va trece pe la
soţia lui s-o vadă. Odată ce acesta va intre în casă, David credea că va fi scutit de
bănuieli, iar mirarea ar fi manifestat-o Urie la faptul că Batşeba îi va dărui un copil
ceva mai devreme decât ar fi fost normal, va fi înlăturată punându-se pe seama
întâmplării.
155 Pr.Dr.Corneliu Sârbu, "Necesitatea Pocăinţei în Sfânta Taină a Mărturisirii", în „Revista Teologică" XXXVI(1946), nr.1-2, p.56-57156 Drd. Nicolae Stoleru , art.cit., p.61157 Magistrand.Mircea Basarab, „Psalmul Ll/L Ideea de rugăciune şi jertfă" în rev. S.T. XIII (1961), nr.7-8, p.410
Numai că Urie nu se duce la soţia sa, iar când regele David îl roagă de câteva
ori să se ducă acasă acesta îi serveşte prima lecţie regelui adulterin: „Când chivotul şi
Israel şi Iuda locuiesc în corturi şi generalul meu lacob şi oştenii stăpânului stau
tăbărâţi în câmp deschis, cum o să mă duc la mine acasă , să mănânc, să beau şi să
mă mai culc cu nevasta mea? Pe viaţa mea şi pe viaţa sufletului tău că treaba aceasta
n-o voi face-o". (XI,11).
David dându-si seama de caracterul supusului său, îşi vede planul năruit şi
încearcă o ultimă şansă, dar nici aceasta nu îi surâde.
David este prezentat ca un adevărat despot al orientului, pentru care viaţa
unuia dintre cei mai buni ofiţeri ai săi n-are nici o importanţă, când se pune problema
propriilor sale plăceri şi interese spune Bentsch.158
David hotăreşte că Urie trebuie să dispară cât mai repede cu putinţă şi
apelează la ajutorul generalului loab.
Loab nu întârzie în aplicarea sentinţei, astfel încât Urie, moare în prima
ciocnire pe care o au israeliţii cu apărătorii cetăţii Raba. Un sol duce mesaj lui David
spunându-i că Urie este mort şi atunci regele satisfăcut, transmite încurajări
generalului cotrădător, spunându-i : „nu-ţi fie inima grea din această pricină, fiindcă
aşamănâncă sabia, când pe unul când pe altul, îndârjeşte-te la luptă împotriva cetăţii
şi dă-o la pământ." (l 1,25).
Mulţumit că nimeni nu-i mai stă în cale după ce au trecut zilele de doliu pentru
Batşeba, David o aduce la palat, devenindu-i soţie. Batşeba la puţin timp după
aceasta, dă naştere unui prunc — fructul nelegiuirilor.159
Fapta lui David n-a fost plăcută înaintea Domnului şi din această cauza Natan,
profetul este trimis în casa lui pentru ca să vestească nelegiuitului păcatul pe care-1
săvârşise şi de care el nici nu-şi dădea seama. Intrând la David, profetul dă dovadă de
un tact pedagogic şi nu-1 acuza de la început pe rege ci încearcă să-i istorisească o
întâmplare care semăna foarte mult cu fapta ce o făcuse el.
David îşi dă seama de fapta săvârşită în momentul în care profetul îl mustră:
„pentru toate acestea Domnul te va pedepsi căci sabia nu se va depărta niciodată de
casa ta" (12,10). Deşi David nu a murit cum ar fi meritat totuşi urmările acestui păcat
se vor face simţite.
Răspunsul lui David la toate învinuirile aduse de Natau, este : „Păcătuit-am
înaintea Domnului! (12,13) — o mărturisire spontană, izvorâtă din adâncul unui
suflet ce-şi dă seama de păcatul săvârşit, în această propoziţie scurtă se cuprinde
158 B. Baentsch, David roi d'Israel, trad. în limba franceză de J.Marty. Paris 1935, p. 196159 Mag.;Mircea Basarab, op.cit.,p.412
întreaga mărturisire a păcatului, însoţită de o pocăinţă sinceră care-i aduce iertarea.
„Şi totuşi Dumnezeu a iertat păcatul tău. Nu vei muri îl asigura Natan, dar fiindcă ai
dispreţuit pe Domnul, pruncul ce ţi s-a născut va trebui să moară." (12,13-14)
Păcatul săvârşit de David îi întunecă conştiinţa în aşa măsură, încât el nu îşi dă
seama de toate păcatele ce le săvârşeşte în continuare. Sentimentul vinei sau cel al
săvârşirii păcatului dispăruse cu totul din el, si singura preocupare era pasiunea
pentru frumuseţea Batşebei şi teama de a nu fi descoperit şi defăimat de popor .
Aceasta este situaţia în momentul când intervine profetul Natan, care va
schimba starea sufletească a psalmistului, determinând în el mărturisirea atât de
sinceră şi de completă, care avea să-i aducă iertarea din partea Domnului. Cu ajutorul
lui Natan, David reuşeşte să înlăture vălul gros al păcatului ce-i cuprinsese inima;
conştiinţa lui înmormântată în mocirla păcatului reînvie mărturisind greşeala,
scuturându-se în felul acesta de ultimele urme ale păcatului şi năzuind spre iertarea şi
liniştea pe care i-o puteau aduce doar mărturisirea sinceră, rugăciunea, postul şi
pocăinţa.
Sentimentul vinei este de acum treaz în conştiinţa lui David, iar comportarea
lui aduce întrucâtva cu a credinciosului care, conştient de păcatul comis, îl
mărturiseşte sincer şi cu părere de rău.
Nici un păcătos n-a simţit mai viu şi n-a exprimat mai puternic decât David
nevoia de a obţine iertarea păcatelor săvârşite, în această privinţă, exemplul clasic
rămâne Psalmul Ll/L, care alcătuieşte un model de pocăinţă şi întoarcere la bine.160
în Psalmul Ll/L putem urmări şi ideea de rugăciune, jertfă şi păcat.
în general, în Vechiul Testament păcatul era considerat ca o revoltă împotriva
ordinii morale voită de Dumnezeu, ca o îndepărtare de la dorinţa sfântă a Domnului.
A comite păcatul, înseamnă a călca Legea , a rupe raportul ce există între om şi
Dumnezeu, a te lipsi de toate darurile ce vin din partea Domnului, în sfârşit , a te
despărţi de Domnul şi a te lipsi de fericirea ce ti-e hărăzită în el. Păcatul este o
realitate obiectivă, o putere a lui Satan.
Prin păcatul comis, David îşi dă seama că a supărat pe Dumnezeu că relaţia
existentă între el şi Domnul înainte de a păcătui, nu mai poate dăinui; păcatul
separându-1 de Dumnezeu, pentru că binele şi răul nu pot convieţui.
Acest păcat, prin care bunele raporturi cu Dumnezeu s-au rupt îl apasă în
permanenţă pe David, determinându-1 să spună: „ Fărădelegea mea eu o cunosc şi
păcatul meu este înaintea mea pururea"(5).
160 Fer. Augustin , „Ennaraţio in Psalmum L, Migue, P.L., voi.36 col.586
Prin această mărturisire, psalmistul îşi recunoaşte vina şi perversitatea
păcatului său îi apare în toată profunzimea. Ea aplică starea conştiinţei acuzată de
nedreptatea săvârşită, neliniştea şi dorinţa celui păcătos de a se îndrepta.
A avea păcatul înaintea ta înseamnă a-ţi aduce aminte mereu de neplăcerile
suferite de pe urma lui, a le trăi intens, a te păzi pe viitor de repetarea lui. Chiar şi
atunci când ai primit iertarea nu trebuie să dispară din faţa ochilor tăi, căci uitând
consecinţele lui nefaste vei fi ispitit din nou de el.
în această direcţie, Sfântul loan Gură de Aur ne spune: „Dacă Dumnezeu în
îndurerarea Lui, îţi iartă păcatul, tu, pentru izbăvirea sufletului tău, ţine-ţi păcatul în
faţa ochilor, căci aducerea aminte despre cele ce au fost înainte, ajunge o piedică
pentru cele viitoare."161
Prin „fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea",
psalmistul exprimă zbuciumul său sufletesc, mărturiseşte greşeala care-i tulbură
linişte. Acest zbucium rezultat din mustrarea conştiinţei îl determină la pocăinţă şi
mărturisire sinceră, în speranţa că prin aceştia va primi iertarea şi o dată cu ea şi
liniştea de care avea atâta nevoie.
Meditând mereu asupra fărădelegi, David îşi dă seama că prin păcat a călcat
regulile stabilite de Dumnezeu. „Ţie unuia am greşit şi ceea ce este rău înaintea Ta
am făcut" (V,6), exprimă tocmai sentimentul de vină faţă de Domnul, care în
concepţia Vechiului Testament, omul nu avea dreptul de viaţă şi de moarte asupra
semenului său, acesta aparţinând lui Dumnezeu şi orice abatere de la acest gen era
considerată ca o lezare a drepturilor divine. După concepţia Sfintei Scripturi,
nedreptatea contra creaturilor, în cele din urmă, este o nedreptate contra lui
Dumnezeu, pentru că El este Cel care a dat acestora demnitatea şi baza tuturor
datoriilor care îşi au rădăcina in sfinţenia divina.162
Prin fărădelegea săvârşită , David calcă dreptatea, Legea, şi pentru aceasta el
este vinovat în faţa lui Dumnezeu. David, a greşit faţă de Dumnezeu, Care 1-a ridicat
din condiţii destul de modeste la cel mai înalt rang din statul teoretic al lui Israel.
Faţă de Acela care i-a făcut tot timpul binele, psalmistul greşeşte, arătându-se
nemulţumit. De toate acestea, însă el este convins şi se pocăieşte dându-şi seama că
merită să fie pedepsit. Orice pedeapsă va primi, ea va fi meritată căci: „tu eşti drept
întru cuvintele Tale şi nepărtinitor în hotărârile Tale", afirma profetul despre
Dumnezeul său.
161 Sfânt loan Gură de Aur, „Predici despre pocăinţă şi despre Sfântul Vavila", în româneşte de Ştefan Bezdech, Sibiu 1938, p.73162 L.CLFillion, „La Sainte Bible Commentee d'apres la Vulgate et Ies textes originaux", tome IV, Paris 1924,p.157
Fericitul Augustin vede în această mărturisire o afirmare a dreptăţii şi sfinţenie
lui Dumnezeu. Numai acela care e lipsit de păcat poate pedepsi păcatul. Acela,
pedepseşte în mod drept, care nu are nimic ce ar putea fi pedepsit numai acela
dojeneşte cu dreptate în care nu este nimic de dojenit.163
„Că iată, întru fărădelegi am fost zămislit şi întru-păcate m-a născut maica
mea.", David atinge una din cele mai dificile probleme ale teologiei: problema
păcatului originar, această vatră şi izvor al păcatelor noastre .
După ce David, s-a prezentat în faţa lui Dumnezeu, dezvăluindu-şi cele mai
intime taine ale sufletului, recunoscându-şi şi regretându-şi greşeala, trece apoi la o
autoexaminare întorcându-se până la cea mai fragedă copilărie, cunoscând şi laturile
cu care ne-a legat sângele nostru moştenit.164
Psalmistul, recunoaşte că încă de la naştere, din cauza păcatului strămoşesc
natura sa a moştenit un imbold spre păcat. Prin această mărturisire el se acuză şi mai
mult, dar motivează totodată necesitatea milei dumnezeieşti.165
Această prezentare realistă a păcatului e pornită dintr-un suflet care doreşte din
toată fiinţa lui îndreptarea. Omul care nutreşte un astfel de scop nobil nu ascunde nici
o urmă a păcatului, ci o mărturiseşte sincer, cerând printr-o adevărată pocăinţă
iertarea Domnului. David fiind conştient de păcatul săvârşit doreşte, după
mărturisirea făcută, îndreptarea. Nădejdea mărturisirii generează în David, o
rugăciune curată, prin care psalmistul cere o schimbare, o înnoire totală a interiorului
său alterat de păcat. Iertarea păcatelor săvârşite de el nu o poate înţelege decât prin
prisma iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni.
Cum David greşise mult, avea nevoie de multă iubire din partea lui Dumnezeu
şi pentru aceasta face apel la îndurarea dumnezeiască, rugându-se : „Miluieşte-mă,
Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor tale, şterge fărădelegea
mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte (3-4),
rezumând în aceste două versete întregul obiect al rugăciunii sale .
Psalmistul cere ca Dumnezeu să-1 mântuiască prin iubirea Sa cea mare faţă de
oameni; această iubire să se
reverse din belşug peste greşeala lui, abisul fărădelegilor cheamă abisul
îndurării, pentru ca abisul îndurării să absoarbă abisul fărădelegilor.
Trebuie să remarcăm şi să recunoaştem că pentru epoca în care scrie David,
această concepţie despre iertarea păcatelor este foarte înaltă, ea apropriindu-se mult
163 Fer.Augustin, op.cit.,p.col.590164 Hans Schmidt, „Die Psalmen", Tubingen, 1934, p. 101-102165 Fillon, op.cit.p.158
de concepţia creştină.
David s-a împărtăşit din plin de iubirea lui Dumnezeu şi el ştie că Domnul
doreşte ca în inima omului să domnească adevărul şi virtutea.
Pentru a înlătura o nouă cădere, David se roagă „în ascuns înţelepciunea mă
învaţă (8), adică Domnul să-i arate felul cum să-şi alcătuiască noua viaţă şi dacă
totuşi se întâmplă să mai greşească atunci să-1 înveţe ca printr- o căinţă sinceră să-şi
mărturisească păcatul.
David cere iertare, direct de la Dumnezeu, singurul care i-o putea oferi zicând:
„Stropimă-vei cu isop şi mă vei curaţii, splălamă-vei şi mai mult decât zăpada mă
voi albi". (V.9).
Isopul reprezenta, de fapt puterea de curăţire, iar în lumea veche se folosea şi
ca medicament. Ţinând seama de această proprietate terapeutică, el simboliza
purificarea morală a omului.166
Virtuţiile lui, râvna lui, după faptele cele bune, au fost umilite de păcat dar
vestea iertării îl va face să tresalte din toată fiinţa, îi va aduce bucuria supremă pentru
care se roagă: „Dă-mi prilej de bucurie şi veselie, ca să se bucure oasele pe care le-i
zdrobit" (V.10).
Mereu în amintirea lui David revin mereu în minte amintirea păcatului
săvârşit. Conştiinţa lui e neliniştită de această prezenţă continuă a greşelii, care-1
acuză la fiecare pas, şi din această cauză cererile lui pentru iertare se întâlnesc foarte
des în psalmi.167
Puternica credinţă că Dumnezeu va putea să-1 cureţe de toate fărădelegile
redându-i în felul acesta libertatea din lumea păcatului, îl determină pe David să
roage pe Dumnezeu să-şi întoarcă faţa de la păcatele sale, să-1 ierte.
Prin întoarcerea feţei, autorul înţelege numai iertarea păcatelor şi nu şi o
lepădare a lui de la faţa Domnului : „ întoarce-ţi faţa, nu de la mine, ci de la păcatele
mele", adică păcatele mele să le ierţi să le ştergi, dar să mă ai în vedere pe mine, care
mă tânguiesc pentru că le-am săvârşit. A avea mereu păcatul în faţa ta şi a te ruga
pentru iertarea lui, este o garanţie că
Dumnezeu îşi va întoarce faţa de la el şi vei primi iertarea mult
dorită.168
Partea a doua a versetului „şi toate fărădelegile mele şterge-le, indică o
curăţire categorică a păcatului şi nu numai o acoperire a lui.
166 Isidor Onciul, Cartea Pasalmilor, traducerea şi explicarea făcute după textul masoretic, Redactată de Prof. Dr.Emilian Voiutschi,1898, p.208167 Dr. Mircea Chialda, „Sacrificiile Vechiului testament", Caransebeş 1941,p.467168 Fer. Augustin. Op.cit.col.595
În rugăciunea sa David trece acum de la aspectul negativ al iertării la cel
pozitiv, prezentându-1 ca o transformare, o învoire interioară :
„Inimă curată zideşte-mi, dumnezeule şi duh puternic înnoieşte înăuntru-1
meu" (v.12). Dându-şi seama de perversitatea lui, autorul cere o învoire totală a tot
ceea ce este corupt în el, cere o viaţă nouă, de sfinţenie în care să trăiască conform
idealului dorit de Dumnezeu, ideal după care tânjeşte de altfel şi sufletul omenesc.
Doreşte şi cere de la Dumnezeu o învoire în urma căreia va duce o viaţă nepătată,
fără de vicleşug, o viaţă după care în momentul mărturisirii aspiră sufletul sau.169
Sfânta Scriptură nu înţelege totdeauna aducere din nefiinţă la fiinţă sau
creaţie din nimic, aşa cum e înţeles acest verb în Gen. l, l, şi prefacerea întru
îmbunătăţire a unui lucru.Deci prin „inimă curată", nu se înţelege crearea unei inimi,
ca şi când ea n-ar fi existat înainte, şi nici nu e vorba despre fiinţa sufletului ci despre
eroarea unei trăiri, virtuoase, despre o prefacere, o regenerare, o învoire a aceea ce
este vechi, astfel încât ea să fie adusă la frumuseţea cea dintâi, îndepărtându-se toată
necurăţia dobândită prin păcat.
Sfântul Maxim Mărturisitorul susţine că : „Cel ce şi-a făcut inima curată,
cunoaşte nu numai raţiunile celor inferioare şi de după Dumnezeu, ci priveşte
întrucâtva şi în Dumnezeu însuşi după ce a trecut peste toate; iar acesta este capătul
de pe urmă al bunătăţilor".
„Duhul Tău cel sfânt nu-1 lua de la mine"; Duhul despre care vorbeşte aici
David, este duhul Domnului, care a venit peste el în momentul când 1-a uns profetul
Samuil. (I Şam.16,13). Este vorba deci despre aceea harismă specială de care se
împărtăşeau profeţii, arhiereii şi regi Legii vechi. în urma păcatului psalmistul nu mai
era vrednic de acest har şi deşi el nu i-a fost luat, totuşi David îşi dă seama că el ar
putea fi îndepărtat de la persoana lui tot aşa după cum a fost îndepărtat şi de la Saul
şi din această cauză se roagă ca Dumnezeu să nu-1 priveze de prezenţa Sa, adică de
duhul Său, pentru că fără acest duh el este conştient că nu poate avea loc comuniunea
între om şi Dumnezeu.
Psalmistul se roagă ca ceea ce n-a pierdut să nu-i fie luat, iar ceea ce a pierdut
să-i fie redat : „Să-i fie redată liniştea conştiinţei, pierdută în urma păcatului, veselia
petrecerii în Dumnezeu, de care se bucura din plin înainte şi de care sufletul său este
golit acum şi însetat:
„Redă-mi bucuria mântuirii Tale şi cu duh voios mă întăreşte" (v. 14) prin
„bucuria mântuirii Tale", David cere ca Dumnezeu să-i arate printr-un semn că
169 Mag. Mircea Basarab,op.cit.,p.420
păcatul i-a fost iertat. 170
„Invăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale şi păcătoşii către Tine se vor
întoarce", afirmă David, şi într-adevăr nimeni nu putea face lucrul acesta mai bine
decât el, căci un astfel de exemplu de pietate religioasă ar fi fost edificator pentru
supuşi săi, si chiar străinilor le-ar fi dat o astfel de comportare.
Legea Talionului îl ameninţa pe David, însă sângele lui Urie şi a celor căzuţi
împreună cu el, iar după alţii şi celelalte vărsări de sânge înfăptuite, cerea răzbunare,
şi pentru ca să fie scutit de moarte, pedeapsa pe care o merita, el se roagă zicând:
„Izbăveşte-mă de sângiuiri, Dumnezeule , Dumnezeul mântuiri mele, bucurase-va.
limba mea de dreptatea Ta" (v.16). In acest verset autorul revine la ideea de la
început al psalmului, idee care domină de fapt întreg poemul. Autorul expune din
nou situaţia în care se află făcând apel la mila dumnezeiască, singura de la care poate
obţine iertare, iar dreptate de care vorbeşte David este tocmai această milă prin care
Dumnezeul Mântuirii 1-a ridicat din păcatul în care căzuse.
Ridicat din păcat şi deci iertat de El, psalmistul va vesti tuturor mila lui
Dumnezeu şi marea Lui iubire de oameni pe care a făcut-o să rodească în el înainte
de a primi iertarea , David nu putea aduce jertfă de laudă Domnului, pentru că
păcatul, după concepţia Vechiului Testament, rupe legătura omului cu Dumnezeu,
făcându-1 pe acesta nevrednic de a aduce laudă creatorului.
Primind iertarea, David devine vrednic şi capabil de a-1 lăuda pe Domnul, şi
pentru aceasta el zice: „Doamne buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda
Ta" (v.17), pentru că prin iertare buzele sale au primit dezlegarea din robia păcatului,
de acum sunt libere să aducă jertfă de laudă Eliberatorului.
Versetele 18,19 „Că de-ai fi voit jertfă Ţi-aş fi dat, arderea de tot nu vei
binevoi. Jertfele lui Dumnezeu, duh umilit, inima înfrântă şi zdrobită, Dumnezeule
nu vei urgisi.", reflectă imposibilitatea psalmistului de a aduce jertfă materială.
Pentru fărădelegea lui, Legea nu prevedea nici un fel de sacrificiu ispăşitor, pedeapsa
în asemenea cazuri fiind moartea.
David îşi dă seama că în situaţia în care se găseşte nu poate aduce nici o jertfă,
dar îi rămâne totuşi o singură posibilitate de a jertfi Domnului şi anume: să aducă o
jertfă spirituală, „duh umilit, inimă înfrântă şi zdrobită", o adevărată căinţă, care
totdeauna este bine primită de către Dumnezeu. Deci, versetul 18 se referă în primul
rând la situaţia personală a lui David, la imposibilitatea lui de a aduce jertfă materială
şi mai puţin la formalismul în care alunecase obiceiul de a se jertfi.
170 Dragomir Demetrescu , Explicarea psalmului 50, Studiul Exegetico Biblic, Bucureşti 1897, p.54
„Duh umilit, inimă înfrântă şi smerită" este jertfa pe care o cere Dumnezeu
omului, căci ea este însoţită de o căinţă şi o pocăinţă bine plăcută Domnului, care
atrage după sine ascultarea rugăciunii şi iertarea păcatelor .
„Inimă înfrântă şi smerită", este o încununare a jertfei ce se putea aduce în
Vechiul Testament, e rodul rugăciunii adevărate rezultat dintr-o recunoaştere a
fărădelegii şi o dorinţă înflăcărată de îndreptare. E tot ce are el mai curat, mai intim,
e fructul câştigat prin lacrimile pocăinţei.171
Prin această jertfă, David se ridică la ideea înaltă a unei jertfe spirituale, mult
superioare jertfelor materiale practicate în Vechiul Testament şi care au deviat apoi
într-un formalism sec şi ineficace. Ideea unei jertfe spirituale superioare cele
materiale a fost predicată şi de alţi profeţi testamentari, ea apropriindu-se şi făcând
legătura cu jertfa cerută credincioşilor din Noul Testament.
Psalmul 50, tratează cele mai importante probleme ale raportului omului cu
Dumnezeu, iar rezolvarea acestora se ridică la o înălţime neaşteptată pentru veacurile
acelea.
Pocăinţa şi rugăciunea sunt încununate prin jertfă, „o inimă înfrântă şi
zdrobită", pe care Dumnezeu o va primi totdeauna cu plăcere. David scoate în
evidenţă superioritatea şi eficacitatea, jertfei spirituale, care poate fi adusă pentru
orice păcat, fiind oricând bine primită de Dumnezeu.
Pocăinţa sub aspect individual
în numele lui Dumnezeu, profetul Natau îi arată că el a păcătuit călcând Legea
lui Jahve şi că va fi pedepsit ca atare.
Sfântul loan Gură de Aur ,comentând această intervenţie a lui Natau,
subliniază cu deosebită fineţe , felul în care Natau îi aduce mustrare regelui David
pentru păcatul său. Natau nu intră direct în miezul problemei, nu ripostează cuvinte
grele ci se foloseşte de o parabolă prin mijlocirea căreia îi face cunoscut păcatul
săvârşit şi gravitatea lui , determinând pe David la o totală şi sinceră pocăinţă.
La fel şi regele Mânase, care adusese poporul în idolatrie, a fost pedepsit de
Dumnezeu cu robia asiriană, dar după ce s-a pocăit (2Cor.33, l 2-l 9)
Domnul 1-a readus la Ierusalim, iar el a restaurat Templul şi cultul lui Iahve.
Pentru păcatele individuale, Dumnezeu a rânduit mărturisirea lor în faţa
preotului şi a prescris repararea pagubei adăugând şi a cincea parte (Num.5,6-7)
171 Mag. Mircea Basarab, op.cit .p.425
Pocăinţa şi Datoria în Legea Mozaică
Atunci când poporul israelit a păcătuit prin închinarea la idoli, Moise s-a rugat
pentru iertarea lui, implorând mila lui Dumnezeu: „Rogu-mă acum, de vrei, să le ierţi
păcatul acesta, iartă-i, de nu şterge-mă şi pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris"
(Exod 32,32)
Pentru ca poporul să aibă posibilitatea de a se căi pentru păcatele săvârşite
Moise a rânduit jertfe (Levitic.4)
La porunca lui Dumnezeu Moise a rânduit o zi anuală de pocăinţă, pentru a
obţine iertarea întregului popor: „In ziua a zecea a lunii a şaptea care este ziua
curăţirii, să aveţi adunare sfântă; să postiţi şi să aduceţi ardere de tot Domnului; nici
o muncă să nu faceţi în ziua aceea, că aceasta este ziua curăţirii ca să vă curăţiţi
înaintea feţei Domnului" (Lev.23 ;27-28)
Pocăinţa în legea mozaică este marcată de mijlocireapentru păcătoşi prin
slujitorii lui Dumnezeu.172
Preoţia în Vechiul Testament nu era obştească, nu orice israelit, chiar foarte
credincios putea sluji la Cortul sfânt ,cu atât mai puţin să mijlocească pentru popor,
în Vechiul Testament doar preotul era autorizat să mijlocească la Dumnezeu pentru
credincioşi, împărţindu-le binecuvântările şi harul lui Dumnezeu.
Odată cu pocăinţa credinciosul Vechiului Testament îmbrăţişează şi datoriile
faţă de aproapele pe care le găsim mai ales în Decalog (Exod20, l - l 7;Deut.5,6-2 l ).
Aceste datorii alcătuiesc nucleul din care s-a dezvoltat întreaga legislaţie dată de
Dumnezeu poporului evreu ca popor ales al său şi păstrător al legământului.173
Datoriile din Lege au constituit pentru poporul evreu, adevăratul îndreptar de
viaţă din punct de vedere religios-moral şi social.
Ele alcătuiesc punctul de plecare în sens educativ, adică de a-1 face pe om mai
bun şi mai drept, îmbrăţişând întreaga viaţă a poporului ca acesta, educat în şcoala
Legii, să se ridice la înălţimea misiunii Lui.
Rolul educativ al acestor datorii a fost acela de a menţine treaz şi a întări în
popor sentimentul de răspundere şi de dreptate, precum şi de a înlătura răul din
comunitatea lui Israel, sporind astfel nădejdea spre mântuire a acestui popor şi a
întări credinţa în Dumnezeu.
Datoriile din Lege sunt alcătuite de aşa natură, ca din ele să se vadă că
Dumnezeu a purtat o grijă deosebită acestui popor ca un adevărat părinte, fie sub
raport religios, fie sub raport moral-social ,pentru viaţa publică, particulară sau 172 Pr.Drd.Jerpălău Georghe, art.cit., p.753173 Drd. Viorel Cloianu, în art: Datoriile faţă de aproapele după legea mozaică, în rev. ST.anul XXVII, Bucureşti1975, nr. l-2, p. 109
familială .Ele sunt un normator al raporturilor dintre credincios şi Dumnezeu, dintre
om
şi om, dintre om şi societate.174
Datoriile credinciosului faţă de Dumnezeu sunt sintetizate în porunca Legii:
„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, şi din
toată puterea ta".(Deut.6,5); iar datoriile credinciosului faţă de aproapele său sunt
concentrate în porunca divină: „Să nu-ţi răzbuni cu mâna ta şi să n-ai ură asupra
fiilor, poporului tău, ci să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Lev.19,18).
Aceste două porunci sunt norme fundamentale care au generat apoi acele
dispoziţii speciale amănunţite după care poporul s-a călăuzit în toate aspectele vieţii
sale.175
Datoria de cinstire a părinţilor o întâlnim în porunca Decalogului: Cinsteşte pe
tatăl tău şi pe mama ta (Deut.5, l 6).Părinţii sunt pentru copiii lor, aproapele cel mai
direct pe care trebuie să-1 iubească şi să-1 cinstească, pentru că în familie începe
toată educaţia viitorilor membri ai societăţii.
Copiii de asemenea au datorii faţă de părinţii lor, cărora le datorează dragoste,
ascultare, supunere, recunoştinţă, ajutor material şi moral.
Toate aceste datorii sunt sintetizate în expresia, „Kabbed"= a cinsti (leş.20,12)
Prin toate poruncile îndemnurile prin care se impune şi se recomandă cinstirea
părinţilor, fie tineri, fie bătrâni; învăţătura Legii mozaice urmăreşte să întărească
familia şi propăşirea ei în bune condiţii care să asigure dezvoltarea acestei mici
celule sociale, atât de importantă pentru binele şi dezvoltarea oricărui organism
social, a societăţii în general, ca şi a unei ţări sau a unui popor.
Cei ce nu aveau respect faţă de părinţi erau aspru pedepsiţi: Cel ce va bate pe
tatăl sau pe mama sa, să fie condamnat la moarte (Ieş.2 l, l 5-l 7), iar cel ce va grăi
rău pe tatăl său sau pe mama sa , să fie dat morţii (Lev.20,9)
Legea mozaică stabileşte chiar şi modul în care să fie executată pedeapsa cu
moartea.
Lapidarea este pedeapsa pentru copiii care dau dovadă de răutate faţă de
părinţi ,,Blestemat să fie cel ce va grăi de rău pe tatăl sau pe mama sa".(Deut.27, l 6)
Împlinire datoriilor prezintă pentru familie şi societate o valoare deosebită
deoarece cel ce-şi respectă şi îşi iubeşte părinţii va învăţa în acest fel cum trebuie să
se comporte şi faţă de ceilalţi oameni.176
174 Diac. Asistent Mircea Chialda ; „îndatoriri morale-sociale după Decalog" în ST, VIII (1956), nr.9-10, p.706175 Pr.Prf. V.L.Prelipceanu, „Viaţa religios-morală după concepţia Vechiului Testament în Mitropolia Olteniei.(1962), nr.5-6,p.271176 Diac. Asistent Mircea Chialda, op.cit.,p.610-611
Ospitalitatea-datorie a credinciosului faţă de toţi semenii, datorie ce a fost
considerată sfântă fiind practicată şi în epoca patriarhilor poporului evreu.
Primirea de către Avraam a celor 3 bărbaţi în cadrul trofaniei la stejarul
Mamvri, a constituit cel mai bun exemplu de ospitalitate în lumea iudaică.
David, refugiat la regele filişteau din Gat, se bucură de ospitalitatea acestui
rege, care voia, chiar să-1 facă comandantul gărzilor sale (I Sam.27, l 2;28, l-2)
Datoria omului de a iubi pe aproapele său este consfinţită în cuvintele
Legii: ,,Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Lev.19,18)
Porunca va fi apoi reluată de Domnul lisus Hristos şi dezvoltată pentru a fi
aplicată fiecărui om, fără deosebire de neam
Din această poruncă împreună cu porunca iubirii faţă de Dumnezeu,
Mântuitorul va face suprema poruncă a Legii celei noi. în porunca din Levitic
(19,18) prin „aproapele" se înţelege mai mult vecinul, prietenul (Fac.38,12).
Porunca de a-1 iubi pe aproapele său ca pe sine însuşi înseamnă a-i dori şi ai
face binele aşa cum îşi doreşte cineva sieşi însuşi.
Porunca divină a Legi de a iubi pe aproapele este un corelar al poruncilor care
trebuiau să promoveze egalitatea, fraternitatea şi dreptatea între israeliti.
Iubirea faţă de aproapele trebuie concepută ca motorul şi finalul vieţii morale a
credinciosului, căci ea deschide, călăuzeşte şi orientează întreaga lui viaţă de familie
şi societate.
În legea mozaică există îndatorii faţă de aproapele ce au în vedere
normalizarea relaţiilor de prietenie, cinste şi respect între israeliti. Gestul prin de
dragoste al lui losif faţă de fraţii lui urmăreşte scoaterea în relief a două lucruri: să nu
se răzbune pe fraţi care 1-au vândut negustorilor străini; vinderea lui a fost un
eveniment providenţial „Nu sunteţi voi care m-aţi trimis aici în Egipt ci Dumnezeu"
(Fac.XL,8). Dumnezeu a vrut să transforme în bine ceea ce ei au plănuit rău
împotriva lui.
Dacă iubirea compatriotului şi a străinului sunt recomandate şi cerute, dacă ura
şi răzbunarea sunt interzise, trebuie însă să se recunoască, că în viaţa de toate zilele a
poporului evreu din tot cursul istoriei sale, dacă manifestă ură, mânie şi răzbunare,
existau totuşi, acestea; au avut drept consecinţă pocăinţa poporului, reîntoarcerea la
Dumnezeu.
Prin pedepsirea păcatului, omul a trecut din paradisul libertăţii la cel al robiei,
întâiul cuvânt din Decalog, adică cuvântul care formează începutul poruncilor lui
Dumnezeu, cuvânt care se referă la libertate „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care
te-a scos din ţara Egiptului.177
Respectarea persoanei umane are în vedere în primul rând, respectarea vieţii
aproapelui, viaţa fiind cel mai înalt bun natural al omului pe pământ. Dreptul la viaţă
al omului este un drept înscris în legea naturală ca rezultat al creaţiei divine al
omului de către Dumnezeu. Omul personal nu are dreptul, absolut asupra vieţii, acest
drept fiind rezervat numai Creatorului, aşa cum prevede şi porunca din Decalog „Să
nu ucizi" (leş.20,13). Numai Dumnezeu are dreptul de a ridica viaţa omului ca
stăpân, creator şi ziditor al vieţii. Omul are datoria de a-şi păstra viaţa sa şi-a respecta
pe cea a aproapelui, fiindcă toţi au fost creaţi de Dumnezeu.
Prin ucidere încetează existenţa umană pe pământ, omul este privat atât de
dreptul lui natural la viaţă, cât şi de posibilitatea de a se pregătii pentru viaţa de
dincolo.
Omul stăpânit de instinctul natural al conservării şi de iubirea de sine trebuie
să-şi apere în primul rând viaţa proprie. Omul este dator de a apăra, de a respecta viţa
aproapelui deoarece datoria dragostei faţă de aproapele urmează imediat după datoria
dragostei faţă de sine.
Uciderea nu distruge numai pe individ în sine, ci în acelaşi timp privează şi
societatea de un membru al ei, de unul care contribuie alături de ceilalţi la progresul
vieţii sociale. Actul uciderii nu este numai un rău împotriva individului ci constituie
şi un rău social, este abrutizarea simţului moral şi o încălcare a porunci: „Să-1 iubeşti
pe aproapele tău ca pe tine însuţi".
Porunca „Să nu ucizi", este suficientă pentru asigurarea existenţei individului
şi a societăţii.178
Omul pentru a-şi întreţine viaţa, iar societate pentru ca să se dezvolte sunt
necesare anumite bunuri materialeşi spirituale.179
O altă datorie faţă de aproapele este porunca „Să nu furi", însuşirea bunurilor
aproapelui este socotit un păcat greu pentru răul pe care-1 aduce individului şi
societăţii si este o manifestate de nerespectare a datoriei omului de a fi drept şi a-şi
manifesta dreptatea faţă de aproapele.
Singura, munca constituie calea care asigură baza materială a societăţii
producând în om o schimbare radicală, deoarece prin muncă omul este educat să
înfăptuiască întotdeauna binele şi dreptatea, să fie un om corect şi cinstit.
O datorie a omului faţă de aproapele este mărturisirea adevărului. Datoria de a
177 Origen, „Srieri alese", partea I în P.S.B. 6 ed., Istitutului Bibliei şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1981, p.80-81178 Drd.Viorel Caloianu, art.cit.,p. 112179 Ibidem
mărturisi adevărul. Datoria de a mărturisi adevărul şi a nu se abate de la el prin
rostirea neadevărului, îi impune omului o conduită morală conform cu porunca
divină, cât şi cu principiile morale ale societăţii.
A face în numele lui Dumnezeu un jurământ strâmb înseamnă a profana
numele divin, a-i ridica caracterul lui de sfânt şi a-1 degrada făcând din el un mijloc
obişnuit de folosire curentă.
Minciuna şi calomnia nu sunt spre slava lui Dumnezeu, fiind că lui îi sunt bine
plăcuţi numai cei care rostesc adevărul, cei care se conformează normelor divine şi
sociale. Deosebirea dintre cei drepţi şi răi constă în aceea că cei drepţi rostesc
adevărul, cei care se conformează normelor divine şi sociale. Deosebirea între cei
drepţi şi răi constă în aceea că cei drepţi rostesc adevărul bine plăcut lui Dumnezeu
pe când cei răi neadevărul, care reprezintă nu numai o împotrivire faţă de Legea
divină ci şi o defăimare a aproapelui.
Orice credincios se bucură nu numai de cinstea şi bunul său nume câştigat prin
calităţile şi munca sa personală cât şi de respectul şi aprecierea semenilor săi din
societate, în respectarea acestui drept, prima condiţie este, mărturisirea adevărului şi
împlinirea dreptăţii faşă de orice semen.
Datoriile omului faţă de aproapele după Legea mozaică având un caracter
religios-moral şi social, sunt adevărate norme de credinţă în viaţa pe care
credinciosul trebuie să le urmeze conform porunci din Lege: „Să-1 iubeşti pe
aproapele tău ca pe tine însuţi" (Lev.19,18).
Ele constituie baza raporturilor dintre om şi om, dintre om ca individ şi
societatea în care trăieşti, fiindcă orice om este şi rămâne încadrat în viaţa socială a
societăţii şi deci este datoria să respecte aceste datorii pentru buna dezvoltare a ei.
Datoriile omului faţă de aproapele după Legea mozaică au redat omului ceea
ce însuşi natura i-a dat, dreptul la viaţă, să facă din om un adevărat om, care să-1
respecte şi să-1 cinstească pe aproapele său.
Potrivit cu structura şi valoarea religioasă şi rnoral-socială a datoriilor faţă de
aproapele care au un pronunţat aspect umanitar de dreptate socială, Legea mozaică
prin perceptele ei a întrecut tot ceea ce a putut produce antichitatea.
Aceste datorii au fost şi rămân un adevărat îndreptar pentru educaţia vieţii
religios morale a fiecărui credincios, deoarece promovează virtuţii sale şi idei înalte
ca: egalitatea, dreptatea, pacea şi buna înţelegere dintre oameni şi popoare. Ele
contribuie la formarea caracterului şi a personalităţii individului, la respectarea şi
afirmarea demnităţii umane, asigurând în acelaşi timp progresul spiritual şi material
al individului şi al societăţii.
Concluzii
în dubla ei semnificaţie , de învingere a păcatului şi afirmare a
darului ,pocăinţa creştină va avea de rezolvat în exerciţiul ei ritual-pastoral şi
probleme care ni le dă păcatul, sprijinindu-ne pe decalog, dar şi dezvoltarea mai ales
din simbolul credinţei, a unei table de valori şi întrebări pozitive.
Privind aşa , şi pocăinţa şi mântuirea ca scop al vieţii noastre, la o mai atentă
cercetare a conştiinţei ca şi la orice încercare de a ne cunoaşte mai profund, oare nu
s-ar cuveni să nu întrebăm: cugetăm noi şi la greşelile noastre, dar şi la zestrea de har
primită de fiecare în Taina Sfântului Botez.
Ne consacram cu fidelitate şi devotament cultivării darului, văzând în el un ţel
al vieţii noastre; să creştem şi să rodim şi rodul nostru să-1 oferim : lui Dumnezeu, ca
un prinos, ca o jertfă de bună mireasmă ; aproapelui, ca o dovadă vie de iubire şi
slujire, iar nouă înşine ca o ,,pâine spre fiinţă îl păzim să nu se înăbuşe, să nu se
stingă de furtuna ispitelor, patimilor şi deşertăciunilor, sau să rămână îngropat în noi
Suntem încredinţaţi că nimeni nu va fi în stare de ,, răspuns bun la dreapta
judecată .,decât dacă 1-a lucrat, a înmulţit talantul, a crescut prin el până la plinătate
şi aşa numai va putea auzi de la Domnul său : ,, Bine slugă bună şi credincioasă ;
peste puţine lucruri ai fost credincios, peste multe te voi pune. Intră întru bucuria
Domnului tău .(Matei25,21)
în pocăinţa creştină noi biruim păcatul prin căinţa, dar îl şi depăşim prin
creaţie şi naştere din nou. în acest fel nu punem doar o frână a păcatului, care poate
însenina uneori chiar o frânare a firii, ci energiile care îi slujeau le consacrau pe de-a
întregul unei vieţi de slujire binelui şi adevărului, lui Dumnezeu şi aproapelui
Ajutorul lui Dumnezeu se primeşte şi prin rugăciunea stăruitoare, care trebuie
să însoţească continuu lucrarea pocăinţei .Pocăinţa pregăteşte pe creştin pentru
dumnezeiască Euharistie, prin care primeşte însuşi Trupul şi sângele Domnului
Hristos. însănătoşirea vieţii morale a creştinului este deci o lucrare de comuniune ,o
lucrare ce se realizează prin colaborare şi întrepătrunderea dintre efortul uman şi
ajutorul divin. Prin aceasta, pocăinţa are o strânsă legătură şi cu credinţa. Ele se
cheamă una pe alta. Nu poate fi credinţa adevărată şi vie fără căinţă sinceră, nici
pocăinţă întreagă şi lucrătoare fără credinţă vie. Una se zideşte pe cealaltă.
Jertfele ca şi rugăciunea sunt acţiunile cultice rezervate lui Dumnezeu de cei
ce au simţit nevoia să-şi exteriorizeze sentimentele lor religioase. Ele pornesc din
sentimentul de dependenţă faţă de Dumnezeu, singura scăpare şi ajutor al omului
credincios.
Ideea de jertfă o întâlnim la toate religiile şi aceasta a izvorât din conştiinţa
vinovăţiei omului credincios, din nevoia de a exprima adorarea şi mulţumirea pe care
o datorează lui Dumnezeu , dar mai ales din necesitatea curăţirii păcatelor. Totodată
ea este şi produsul conştiinţei de dependenţă faţă de Creator, precum şi al
reminiscenţei de la comuniunea ce există între el şi Dumnezeu în stare de
nevinovăţie.
Un oarecare sacrificiu a fost adus de către om şi înainte de căderea în păcatul
neascultării, care era însă de natură spirituală. Jertfele Vechiului Testament roade al
sentimentului religios sădit de Dumnezeu în om încă de la creaţie, sentiment care se
exteriorizează prin aducerea de jertfe care erau însoţite de rugăciuni de cerere ,
mulţumire şi au drept scop principal iertarea păcatelor.
Pocăinţa şi rugăciunea sunt încununate prin jertfă, o ,,inimă înfrântă şi zdrobită
,pe care Dumnezeu o va primi totdeauna cu plăcere. David scoate în evidenţă
superioritatea şi eficacitatea jertfei spirituale, care poate fi adusă pentru orice păcat,
fiind oricând bine primită de Dumnezeu.
Accentul a fost pus pe latura spirituală a jertfei, întrucât lui Dumnezeu îi place
sacrificiul intern, care constă mai ales în ascultare. De fapt nu numai jertfele, dar
orice altă manifestare religioasă nu poate fi agreată de Dumnezeu dacă nu era făcută
cu sinceritate.
Materialul de jertfă era exact din aceleaşi elemente care alcătuiesc fiinţa
umană, pentru că acesta trebuie să-1 reprezinte pe el. De asemenea , jertfele Legii
vechi au fost însoţite de anumite ritualuri prescrise de Dumnezeu prin Lege, prin care
se urmărea nu atât îndeplinirea lor formală, cât mai ales respectarea cu stricteţe a
prescripţiilor morale, adevăratul motiv al instituirii jertfelor.
Prin scurgerea sângelui şi stropirea altarului de jertfă, se evidenţia scopul
expiator al jertfei şi simboliza totodată oferirea sufletului, a vieţii umane care se
credea că este în sânge. Totodată prin aducerea jertfelor după un ritual precis ,
Dumnezeu a cerut omului curăţia sufletului, nevinovăţia inimii care se concretiza
prin împlinirea poruncilor divine.
Aşadar, jertfele ca şi celelalte manifestări religioase, au avut numai un caracter
tipic , prefigurând realităţile din Noul Testament. Ele sunt prin ceremonialul lor
religios numai nişte semne vizibile cu scopul de a pregăti pe oameni în vederea
jertfei adevărate a Mântuitorului Hristos.
Având, legiuitor pe Dumnezeu însuşi, jertfele Vechiului Testament sunt
superioare celor păgâne, pentru că sunt expresia gândului curat, a inimii smerite şi se
referă îndeosebi la observarea dispoziţiilor morale ce trebuiau respectate cu stricteţe.
Totuşi pentru împăcarea omului cu Dumnezeu jertfele Legii vechi n-au fost
suficiente. Ele au fost doar nişte simboluri şi preînchipuiri ale unicului şi
adevăratului Jertfitor, a lui lisus Hristos , fiul lui Dumnezeu.
Prin jertfele Vechiului Testament s-a pregătit atât religios cât şi moral drumul
spre Golgota, spre jertfa desăvârşirii şi a mântuirii tuturor.
BIBLIOGRAFIE
Biblia sau Sfânta Scriptură
1. Abrudan, Pr.Prof.Dr.DumitruCorniţescu,Diac.Prof.Dr.Emilian
1. Bălan, Protosinghel loanichie
3. Balca, Diac.Prof.Niculae
4. Basarab, Magistr., Mircea
5. Bunea, Pr. loan
6. Idem
7. Burtan, Drd. Gheorghe
8. Caloianu, Drd. Gheorghe
9. Cernăuţeanu, Diac. Gavriil
10. Chialda, Dr. Mircea
11. Idem
12. Cohen. A.
13. Crăciunaş, Pr. Irineu
Editura Institutului Biblic şi de Misiune Creştină la B.O.R., Bucureşti, 1994
Arheologie Biblică", Bucureşti, 1994, pp.245-284 " Convorbiri Duhovniceşti II", Episcopia Romanului şi Huşilor, 1990, p.336" Etapele Psihologice ale Mărturisirii", S.T. Bucureşti, 1955, nr.1-2, pp.32-33 " Psalmul Ll/L, Ideea de Rugăciune şi Jertfă ", S.T. XIII (1961), nr.7-8, pp.417 -426 " Pocăinţa, îndatorire de căpetenie a Creştinismului", M.O. , 1957, nr.11-12, pp.738 " Păcatul şi Păcătoşii", M.D. III (1959), nr.5-6, pp.390 " Rolul îndrumător al Vechiului
Testament", S.T. XXV (1973), nr.9-10,pp.725" Datoriile faţă de aproapele după Legea mozaică", S.T. XXVII (1975), Bucureşti, nr.l-2,p.!09" Frecvenţa săvârşirii Sfântei Taine", M.'fi.XX, (1970), nr.4-6,pp.312"Sacrificiile Vechiului Testament", Caransebeş 1941, pp.467" îndatoriri Moral-Sociale după Decalog", S .T. VIII (1956) , nr.9-10,pp.706" Talmudul", Bucureşti 2001, pp.170 "învăţătura Ortodăxă despre
14. Ciudin, Pr.Prof. Nicolae
15. Demetrescu, Dragomir
16. Douglas J.D.
17. Drâmba Ovidiu
18. Eisenberg Josy
19. Eliade Mircea
20. Idem
21. Fillon CI.
22. Frenţiu, Pr. Vasile
23. Fer. Augustin
24. Galeriu, Pr. Constantin
25. Idem
26. Sântul loan Casian
pocăinţă", Ortodoxia, XII (1960)^ nr.3, Bucureşti, p.391
- "Studiul Vechiului Testament", Bucureşti 1997,pp.72-80
- " Explicarea Psalmului 50","Studiuexegetico-biblic",
Bucureşti 1897,p.54- " Rugăciune", "Jertfe şi
Daruri" - Dicţionar Biblic,voi.I, Oradea 1995, pp.708-716,pp.1134-1135
- "Istoria culturii şi civilizaţiei", Bucureşti 1984,pp.188-189
- " Iudaismul", Bucureşti 1995,pp.115-116
- " Tratat de Istoria aReligiilor", Bucureşti 1992,pp.101-102
- " Istoria credinţelor şi ideilorreliogioase", Bucureşti 1991,pp.179-181
- " La Sainte Bible. Commenteed'apus la Vulgate et Ies textesoriginaux", tome IV, Paris1924,p.l57
- " Templul Vechiului Testament,Prototipul lăcaşului de cultcreştin", M.B. XXIX (1979),nr.l-3,pp.8-19
- " Ennaratio in Psalmen L,Migne", P.L., voi. XXXIV,col.586
- ''Jertfă şi Răscumpărare", J.R.,Bucureşti 1991, pp.110-113
- " Sensul creştin al pocăinţei",S.T. XIX (1967), Bucureşti,nr.9-10, pp.674
- " Despre Părinţii din Pustia
27. Sfântul loan Gură de Aur
28. Idem29. Idem
30. Jertpălau, Pr.Drd. Gheorghe
31. Neaga, Pr.Prof. Nicolae
32. Idem
33. Idem
34 Idem
35. Onciu Isidor
36. Origen
37. Papuc, Diac. Gheorghe
38. Plămădeală, Ierom. Antonie
39. Potter-CF.
40. Prelipceanu, Pr.Prof. V.L.
Sfetica", vol.I, Sibiu 1947, pp.136" Omilii despre Pocăinţă",migne P.G., voi.49.col.3 10" Omilia a Il-a ", la Psalmul 36" Predici despre pocăinţă şidespre Sfânta
Vanila",traducere de Ştefan Bezdechi,Sibiu, 1938,pp.73"Ideea de pocăinţă în VechiulTestament", G'.B., XLIII(1984), nr.10-12" N-am Venit să stric leggea?",Sibiu 1940, pp.40" Teologia Vechiului Testamentşi actualizarea
ei",M.O.,XXVIII (1976), nr.3-4,pp.178-188" V a l o a r e a s p i r i t u a l ă a vechiului Testament", M.A. XI (1966), nr.9-10, pp.579 " Ideea de mântuire în Vechiul Testament", G.B., (1960), nr.9-10" Cartea Psalmilor" - traducereşi explicare după textulmasontic, Prof.Dr. EmilianVoiutschi, 1898,pp.203" Scrierei alese", partea I,P.S.B., Bucureşti 1981,pp.80-81" Sensul jetfelor după profeţiiVechiului Testament", M.A.(1957), nr.5-8, pp.429" Câtevas aspecte ale trăiriiduhovniceşti ortodoxe", G.B.,XVII (1958), mr.3,pp.237" Fondatori de mari religii",Bucureţti 1999, pp.74"Viaţa religios - morală dupăconcepţia
Vwechiului
41. Radu, Pr. Simion
42. Idem
43. Sârbu, Pr.Dr. Corneliu
44. Semen, Conf.Dr. Petre
45. Idem
46. Schmidt Hans
47. Stăniloaie, Pr.Prof. Dumitru
48. Stoleru, Drd. Nicolae
49. Thurian Max
50. Tudor, Prot. Nichifor
51. Violet Abbe Jean
52.
53.
Testament", M.O.,XIX (1962),nr.5-6,pp.271" Eptimie şi Satisfacţie",B.O.R., LXXXVII (1969), nr.3-4, pp.331" Despre sensul ortodox alcanonului în Sfânta Taină apocăinţei", M.A.,
VIII(1963),4-6, p.392" Necesitatea pocăinţei înSfânta Taină a mărturisirii",Revista Teologică XXXVII(1946), nr.l-2,pp.56-57" Valoarea, religios - morală ajetfelor în Vechiul Testament ,M.O., XXIX (1977), nr.10-12,pp.747-756" Arheologie Biblică înactualitate", Iaşi 1997, pp.180-204" Die Psalmen", Tubingen,1934, pp.101-102" Taina pocăinţei ca faptduhovnicesc", Ortodoxia, XXIV(1972), Bucureşti nr.l,pp.8" Rolul pocăinţei pentrupromovarea
moralităţiicredinciosului", S.T. XXV(1973) Bucureşti nr.1-2, pp.59" La confession, Ies presse detaize France", 1966, pp.13" Pe treptele pocăinţei", M.B.,XXI (1971), nr.4-6, pp.390" La condession", Paris 1929p.20"Dicţionar Enciclopedic deIudaism", Hasefer, 2001Colectiv, " Teologia,Dogmatica şi Simbolica",Bucureşti 1956